26
Casa cu poveşti Aurel Cărăşel 23:35 - 01.10.2014 Povestea vorbei Pelori locuia într-o casă cu etaj şi cu acoperiş de sticlă, la poalele muntelui Panaghia, încă de când deschisese ochii pe lume. Lipăia cu saboţii grei pe coridoarele pline de praf şi se întreba dacă mai exista cineva pe lume, în afara ei. Nu ştia cine stătuse acolo până atunci, dar sigur încăperile fuseseră ocupate de fiinţe cu două mâini, care ştiau să scrie şi să deseneze – zidurile erau pline de semne colorate şi de cuvinte din limbi demult uitate. Uneori, când lumina albă a lunii intra prin ferestrele murdare, cuvintele începeau să pâlpâie ca argintul viu şi ea putea să pună pariu că, exact atunci, dincolo de 1

Casa Cu Poveşti - Copy

Embed Size (px)

DESCRIPTION

basm

Citation preview

Page 1: Casa Cu Poveşti - Copy

Casa cu poveştiAurel Cărăşel • 23:35 - 01.10.2014 • Povestea vorbei 

Pelori locuia într-o casă cu etaj şi cu acoperiş de sticlă, la poalele muntelui Panaghia, încă de când deschisese ochii pe lume. Lipăia cu saboţii grei pe coridoarele pline de praf şi se întreba dacă mai exista cineva pe lume, în afara ei. Nu ştia cine stătuse acolo până atunci, dar sigur încăperile fuseseră ocupate de fiinţe cu două mâini, care ştiau să scrie şi să deseneze – zidurile erau pline de semne colorate şi de cuvinte din limbi demult uitate. Uneori, când lumina albă a lunii intra prin ferestrele murdare, cuvintele începeau să pâlpâie ca argintul viu şi ea putea să pună pariu că, exact atunci, dincolo de vârful muntelui, osiile lumii se urneau în direcţii de nimeni ştiute.Poate că acolo învăţase să facă vrăji, străduindu-se să înţeleagă sensul acelor cuvinte ciudate. Sau poate că se născuse ea cu această putere teribilă, care făcea luna să geamă pe cer şi să stingă stelele, una câte una.Pelori nu ieşise niciodată dintre zidurile casei. Nici nu avea nevoie de asta. Cu o singură mişcare, în formă de cerc, a degetului arătător, încăperile îşi schimbau mereu forma şi mobilele, iar insectele care foşneau prin colţuri, ori pe la pervazul ferestrelor se transformau în păsărele viu colorate, care zburătăceau în toate părţile, umplând aerul cu ciripitul lor fremătător. Iar prin ferestre… ei bine, prin ferestre vedea

1

Page 2: Casa Cu Poveşti - Copy

mereu alte imagini, fără ca pentru asta să fie nevoie de vreo magie. Erau de ajuns soarele şi norii cei albi, în continuă mişcare…Trecea dintr-o cameră în alta, căutând poveştile de dincolo de cuvintele neînţelese. Şi, uneori, în amiezele târzii, când mirosul de fân şi de flori de albăstrele era atât de puternic încât te ameţea, poveştile veneau peste ea, cu imaginile lor colorate din lumile altor Tărâmuri. Se aşeza, atunci, la întâmplare, pe câte un scaun cu trei picioare sau direct pe podeaua roasă de colţii tociţi ai timpului, îşi apăsa bărbia pe braţele subţiri şi se lăsa pătrunsă de toate acele lucruri minunate şi greu de înţeles.Până când, într-o seară, înainte să apară primele stele dincolo de vârful alb de promoroacă al muntelui, un păianjen negru, cu o cruce galbenă pe spate, coborî pe un fir de mătase, dintre două bârne groase ale tavanului, şi se opri pe cotul ei drept. O privi câteva clipe prin cele două gămălii lucioase, care-i ţineau loc de ochi, apoi ridică două picioare lungi din faţă, făcându-i semn.– Bine te-am găsit, Pelori. De ce te miri – pentru că îţi cunosc numele sau pentru că vorbesc? Nu ar trebui, eşti o micuţă vrăjitoare, iar vrăjitoarele ştiu că toate fiinţele lumii pot să vorbească, atunci când vor să facă asta.– Nu mă miram! se încruntă fata. Atâta doar că nu am mai văzut pe nimeni ca tine.– Ai dreptate, râse celălalt şi picioarele lui dansară prin aer. Ai dreptate, rudele mele nu au fost încă lăsate să cutreiere Tărâmurile. Sunt păianjenul Anaron şi am fost trimis să te povăţuiesc şi să te ajut.Pelori ridică un deget, iar păianjenul Anaron ridică şi el un picior.– La ce m-ai putea tu ajuta? Până acum am fost singură şi m-am descurcat destul de bine.– Până acum ai fost o fetiţă singură, da, şi pe jumătate vrăjitoare, însă de acum încolo va trebui să îţi începi învăţătura şi să devii o vrăjitoare adevărată. Prima vrăjitoare care va pleca spre Tărâmuri, să împartă minuni şi să schimbe destine.Pelori strâmbă din nas.– Ce sunt acelea Tărâmuri?– Nişte lumi mici, care… Ştii ce? Cred că nu contează dacă ştii asta sau nu. Important este să…– Important este să mă laşi în pace! se răsti fetiţa. Eram atât de liniştită, până să vii tu. Ce-ar fi să te strivesc sub talpă?– He-he, nu cred să reuşeşti! râse păianjenul. Dar poţi să încerci.

2

Page 3: Casa Cu Poveşti - Copy

Pelori ridică piciorul şi, în clipa următoare, păianjenul dispăru. O luminiţă licări, ca un fulger adormit, şi prin fereastra deschisă Steaua de Veghe îi făcu cu ochiul. Lăsă piciorul pe podea şi se gândi că i se nălucise. Poate că adormise, culcată pe podea, şi acum visa că visa. Închise şi deschise ochii. Steaua era tot acolo, în pătratul de sus al geamului, dar din păianjen nu se zărea nici urmă.Ridică din umeri, se apropie de un perete şi începu să mişte degetul arătător pe conturul unor cuvinte pâlpâitoare, care spuneau o poveste nouă despre un cer uitat.Apoi se plictisi. Încercă să desluşească o altă poveste dincolo de licărul semnelor, dar aceasta refuza să i se destănuie. Se enervă şi umplu încăperea cu un fum alb şi înecăcios. Dar, în afară de un val de tuse seacă, nu obţinu nimic altceva. Urcă la etaj şi rătăci o vreme prin încăperi. Nimic nu mai era ca înainte, când ea şi singurătatea erau prietene bune. Se enervă şi bătu din picior, dar singurătatea continuă să rămână ascunsă.În cele din urmă, renunţă. Păianjenul avusese dreptate: trebuia să înveţe să fie o vrăjitoare adevărată, pentru ca să poată… să poată pleca spre acele necunoscute Tărâmuri sau cum s-or mai fi numind ele.– Anaron! strigă ea, în cele din urmă. Anaron, vino înapoi… Mă dau bătută.– Nu am fost niciodată plecat, fetiţo! râse el, coborând pe un fir, chiar lângă urechea ei dreaptă. Am aşteptat numai să ai nevoie de mine. De sfaturile mele.– Ei bine, se strâmbă Pelori, de asta te-am chemat. Am nevoie de acele sfaturi. Ce trebuie să fac, ca să devin o vrăjitoare adevărată?– Mai întâi, trebuie să înveţi să ai răbdare. Multă răbdare. Tărâmurile au fost făcute în şapte zile, câte una pentru fiecare dintre ele. Dar zilele acelea aveau alte măsuri decât cele de azi. Ce zici, te încumeţi la aşa ceva? Să înveţi să ai răbdare?Fata dădu din cap. Trebuia să înceapă de undeva. De ce nu cu răbdarea?Se aşeză în mijlocul camerei şi închise ochii, aşa cum îi spuse Anaron. Încercă să nu se gândească la nimic, dar prin spatele pleoapelor îi alergau frânturi de imagini, lumini colorate, un apus sângeriu de soare…– Când o să ştiu că am răbdare? întrebă ea, după un timp.– Atunci când o să vezi Povestea, răspunse păianjenul.Şi, deodată, Povestea începu. Se găsea într-o poiană lungă şi îngustă, la capătul dinspre apus al căreia creştea un copac uriaş ce-şi pierdea vârful prin nori. Soarele se odihnea, în drumul său, pe una dintre crengi,

3

Page 4: Casa Cu Poveşti - Copy

înainte să pornească mai departe, către locul unde-şi afla odihna din fiecare noapte. Pe lângă trunchiul gros, îmbrăcat în scoarţă alburie, curgea un râu repede şi puţin adânc, în undele căruia se vedeau broaşte şi peşti, duşi la vale de curent.– Uite, poate că fata asta ne-ar putea descurca, se auzi o voce groasă. Da, da, ea nu-l cunoaşte pe niciunul dintre noi şi nu are cui să-i ia partea. Ce ziceţi?Întoarse repede capul.De cealaltă parte a poienii, în jurul unui foc mare, stăteau trei fiinţe, aşa cum nu mai văzuse: un hobbit tânăr, îmbrăcat într-o pereche de pantaloni verzi, strânşi pe picior, şi cu o jiletcă neagră, închisă la gât cu un ac de argint; un goblin slab, cu părul pieptănat cu cărare pe mijloc şi cu urechile mari şi ascuţite, ciulite mereu după sunetele din aer, care nu avea pe el decât un sac peticit, strâns peste mijloc cu un capăt de funie; şi un elf cu păr lung şi argintiu, adunat într-o coadă pe spate, şi învăluit într-o mantie albă, cu un arc uriaş pe genunchi.Hobbitul sări în picioare şi se apropie de ea.Îi povesti că el şi tovarăşii săi de drum poposiseră în valea aceea încă din seara trecută şi, ca să le treacă mai uşor noaptea, se apucaseră să facă fiecare ce ştia mai bine: el cioplise dintr-un trunchi de ulm căzut la pământ o fată frumoasă; goblinul îi croise haine din bruma de lucruri ce le aveau la ei, iar elful îi suflase pe buze un fir de viaţă şi o făcuse să învie. Iar de dimineaţă, când urma să se despartă şi să plece fiecare pe drumul său, începuseră să se certe cine să o ia cu el, deoarece fiecare credea că el a făcut cel mai important lucru întru desăvârşirea ei.– Aşa că te rugăm să vii lângă foc, să o vezi cum arată şi să hotărăşti cine are dreptate.Trebuia să facă o alegere, în numele altora!Pelori scutură din cap: nu voia să învrăjbească alte fiinţe, singura ei dorinţă era să le asculte poveştile. Dar vremea când citea cuvintele ciudate de pe ziduri şi vedea cu ochii minţii întâmplările din alte veacuri se încheiase. Acum ea însăşi se găsea într-o poveste. Aşa că trebuia să facă o alegere…Îl urmă pe hobbit, cu ochii la jiletca lui neagră, ale cărei poale fâlfâiau în vânt. Goblinul şi elful se traseră mai într-o parte, făcându-le loc să treacă şi să se apropie de vatră. De cealaltă parte a flăcărilor, o fată, îmbrăcată într-o rochie viu colorată şi cu o năframă acoperindu-i părul auriu, stătea cu capul pe mâini, privindu-le jocul fără sfârşit.Pelori se apropie de ea şi o atinse pe umăr, dar fata rămase neclintită.

4

Page 5: Casa Cu Poveşti - Copy

– Ei, ce spui? se grăbi să o întrebe goblinul, frecându-şi cu un deget nasul său mare. Nu-i aşa că i-am făcut nişte haine minunate? Uite ce bine-i stă în ele!– Dacă n-aş fi cioplit-o eu, clătină din cap hobbitul, ai fi îmbrăcat doar un trunchi de copac.– Vă supăraţi degeaba, clătină elful din cap. Fără suflarea mea, ar fi rămas în neclintirea lemnului, iar acum ar fi plecat fiecare pe drumul său, fără să ne mai certăm pe ea.Pelori îi ascultă, fără să spună nimic, apoi dădu ocol focului, fără să-şi ia privirile de la fata din lemn.– Pe ea aţi întrebat-o?– Ce s-o întrebăm?! se miră goblinul şi-şi scutură nedumerit urechile mari.– Dacă vrea să meargă cu vreunul dintre voi. La urma-urmei, e o fiinţă, ca noi toţi, nu o bucată de lemn, v-aţi gândit la asta?Clătinară din cap, uluiţi.– Atunci, am s-o fac eu, în numele vostru. Pelori se apropie de fata cea blondă şi îi puse o mână pe umăr. Dacă ai putea să alegi, împreună cu cine ai vrea să pleci, pe drumurile muntelui?Fata îşi ridică fruntea şi o privi în ochi.– Nimeni nu m-a întrebat ce îmi doresc eu, toţi s-au gândit numai le voiau ei. Ei bine, eu… ia-mă cu tine, fată necunoscută, şi jur să-ţi fiu roabă supusă câte zile voi avea.– Asta nu se poate! ţipă goblinul, gata să se repeadă la ele. Noi am făcut-o, este a noastră.– Voi aţi întrupat un spirit care rătăcea singuratic pe aici, se strâmbă Pelori, luând mâna fetei într-a sa. Dar nu aveţi mai mult suflet în voi decât trunchiul acela de lemn, din care aţi cioplit-o. Dispăreţi din ochii mei!Şi se făcu întuneric, şi se făcu lumină.– Ai avut răbdare! se minună păianjenul, căţărându-i-se pe umăr. De unde ai ştiut că trebuie s-o întrebi pe ea ce doreşte să facă?– N-am ştiut, răspunse Pelori, privindu-l cu atenţie. Aşa am simţit că trebuie să fac. Cum să o cheme?Fata stătea în picioare, lângă un perete, şi se uita cu ochii mari la desenele strălucitoare de pe el.– N-ar fi mai bine să o întrebi pe ea, aşa cum ai mai făcut deja?– Toate lucrurile şi fiinţele din lume poartă un nume, îi spuse Pelori, apropiindu-se de ea. Cum ai vrea să fii strigată?

5

Page 6: Casa Cu Poveşti - Copy

– Numeoni, răspunse ea, fără să o privească, fata-dintr-un-lemn.– Numeoni, repetă mica vrăjitoare. Frumos nume. Şi ce ştii să faci?– Nimic, râse cealaltă, urmărind jocul de flacără al unor semne viu colorate. Uiţi că m-am născut numai cu o noapte în urmă?– Asta e! ridică Pelori din umeri. M-am ales cu o roabă, care nu ştie nimic. Dar am învăţat să am răbdare. Ce urmează, acum, Anaron?– Deschide ochii, Pelori, povestea a început deja.Păianjenul nu mai era. Nici Numeoni, nici zidurile, nici vârful ascuţit şi cocârjat al Panaghiei, nici cerul albastru siniliu… Stătea pe creanga unui brad bătrân, cu spatele sprijinit de trunchi şi cu picioarele atârnând la vale. Drept în faţă, departe, printre conuri şi ace verzi, se zărea un lac lung ce se pierdea în spatele spinării muntelui. Iar pe apă…– O mie de insule, spuse puricele-de-nisip, sărind de pe un con pe mâna ei.Era verde deschis, aproape alburiu, cu doi ochi mari, înconjuraţi de un cerc roşu, şi cu cele şase picioare înzestrate cu seceri tăioase. Dacă n-ar fi fost puţin mai mic decât unghia, ar fi speriat-o de moarte şi, probabil, ar fi căzut din copac. Îşi apropie ochii de el, încercând să-l vadă mai bine.– N-am mai văzut niciodată pe cineva asemenea ţie, spuse, după câteva clipe.– Nici eu pe cineva ca tine, râse puricele. E drept însă că nu în fiecare zi apar pe crengile bradului meu fiinţe din alte lumi. Din ce Tărâm vii să mă tulburi?– Locuiam într-o casă mare, sub vârful Panaghia. Dar cred că n-ai auzit de el. Numele meu este Pelori.– De numele tău am auzit, însă. Puricele-de-nisip ţopăi pe mâna ei. Pelori-vrăjitoarea-copil, care va aduce negura-fără-nume asupra Văii-celor-o-mie-de-lacuri. Un blestem care va ţine cele două vârfuri, Taiţa şi Zăganul, sub apăsarea sa până când locurile astea se vor umple de tot felul de fiinţe cu două picioare.Umerii fetei se scuturară de un fior. În depărtare, lumea de basm a insulelor părea desenată cu o uriaşă pensulă vrăjită. Se uită la purice şi clătină din cap.– Nu sunt încă o vrăjitoare. Nu mă pricep să aduc neguri sau blesteme peste lume.– Da, nu eşti încă, răspunse puricele. Dar o să fii. Şi ce-a fost scris să fie, va fi. Nimic nu poate să schimbe Legile.– Ce sunt Legile?

6

Page 7: Casa Cu Poveşti - Copy

– Cine le ştie pe toate?! se miră celălalt. Acum, că am făcut cunoştinţă, să mergem. Luminăţia-sa, Ulmio, trebuie că s-a săturat să ne aştepte.Pelori făcu ochii mari.– Cine este acest Ulmio şi de ce mă aşteaptă?– N-ai auzit de Ulmio, prinţul Văii Verzi? Cât de departe de aceste locuri să fie Tărâmul de unde vii, vrăjitoare mică, de n-ai auzit de el, până acum? Lasă, nu-mi răspunde, mai bine urmează-mă, altfel o să fiu pedepsit că nu te-am adus mai repede la palat.– Cum cobor de aici?– Sari, strigă puricele, de undeva din aer, nimic nu e mai plăcut decât să ţopăi.Pelori ridică din umeri, închise ochii şi sări. Pluti puţin, cu vântul mângâindu-i părul şi bărbia, apoi deschise pleoapele chiar în clipa în care picioarele atingeau pământul. Iarba înaltă şi verde se strivi sub tălpi, iar ea se înălţă din nou către cer, asemenea puricelui-de-nisip care plutea… Unde era puricele ăla afurisit?– Aici! Sunt chiar aici, în spatele tău, râse el.Răsuci capul şi-l zări. Începea din nou să coboare şi, până ce atinse pământul, reuşi să se ţină aproape de el. Apoi sări din nou. Şi din nou. Până când crezu că s-a transformat într-o pasăre. Ori într-o lăcustă.Şi, brusc, se trezi cu picioarele în apă. Lacul o înconjura din toate părţile cu undele sale verzi, întunecate, în care se oglindeau vârfurile munţilor din jur. Iar insula se găsea atât de departe, încât Pelori crezu că nu o să ajungă niciodată la ea.– Am uitat… se văietă puricele de pe frunza rotundă de lotus, care plutea, mişcată de valuri, la câteva palme de faţa ei. Am uitat că tu nu poţi să stai pe o frunză de lotus, pentru că eşti prea mare.– Ajutor! bolborosi fata şi apa îi umplu gura şi nările. Mă… înec…– Aşteaptă puţin! se răsti puricele la ea. Numai puţin, să-mi vină vreo idee. Nu te poţi îneca aşa, pur şi simplu. Îţi dai seama ce nenorocire ar fi? Toate Tărâmurile celelalte ar da vina pe noi pentru că rasa vrăjitoarelor şi a vrăjitorilor nu a apucat să se înfiripeze pe lumea asta. Iar Ulmio mă va strivi.Cerul de deasupra capului dispăru. Totul în jurul ei era verzui, ca într-o poveste veche. Vru să închidă ochii, dar nu reuşi. Aşa că văzu piciorul uriaş al insectei, înzestrat cu o seceră lungă şi sclipitoare, trecând numai la câteva palme de faţa ei, îl zări răsucindu-se şi apucând-o cu blândeţe între spinii săi tăioşi… Apoi cerul se făcu din nou albastru şi un val leneş o spălă pe faţă. Capul mare, cu ochii negri, înconjuraţi de cercuri

7

Page 8: Casa Cu Poveşti - Copy

roşii, al insectei forfecă din pintenii gurii şi un râs hohtit făcu să se înfioare pădurea din depărtare.– Am uitat din nou. Ha-ha, am uitat până şi faptul că pot să fiu mare sau mic, după cum îmi e voia. Asta înseamnă că am început să îmbătrânesc, nu? Ţine-te bine, micuţo, trebuie să ne grăbim, ne aşteaptă Luminăţia-Sa.Saltul o smulse din apă şi o apropie de poala norilor. Dar norii o trimiseră înapoi spre pământ şi se trezi pe malul argintiu al unei insule. Se auzi un zgomot, ca şi cum cineva ar fi pocnit din degete şi puricele-de-nisip îi sări pe umăr.– Drept înainte, până la stânca de brocart. Dincolo de ea, este castelul prinţului Ulmio.Pelori se ridică în picioare şi-şi netezi rochia udă cu palmele, după care o porni, cu picioarele tremurând, către stânca cea roşie, de la poalele pădurii de brad. Când ajunse în dreptul ei, soarele se pregătea să coboare în spatele munţilor.– Aici este.Dar oricât se uită, nu văzu nimic altceva decât stânca cea înaltă, plină de crăpături şi de flori-de-măturică, cu corolele galbene.– Aici, unde?– Chiar sub nasul tău, râse puricele.Şi sări pe un stei, iar de acolo intră printr-o gaură, în…– Hei, unde te-ai vârât? De ce mă laşi singură? Unde e castelul prinţului tău?– Te uiţi la el şi nu-l vezi?Glasul venea dintr-o gaură rotundă. Pelori se aplecă şi privi prin ea. Înăuntru, iluminată de lampioane minuscule, o sală lungă şi îngustă, prin mijlocul căreia se înălţau şiruri de stâlpi, sprijinind tavanul. Iar la capătul ei…– Luminăţia-voastră, prinţe Ulmio, permiteţi-mi să v-o prezint pe Pelori-vrăjitoarea-copil, cea care va schimba destinele lumii.Se afla în interiorul găurii. Adică în sala tronului, la câţiva paşi de principele Ulmio, care o privea cu uimire, prin lornion, aplecându-se uşor în faţă. Era un bărbat înalt şi slab, aşa cum nu mai văzuse niciodată. Prea înalt şi prea slab. Apoi Pelori îşi luă seama şi închise ochii, pentru o clipă. De fapt, nu mai văzuse niciodată vreun bărbat.Prinţul lăsă să-i cadă lornionul pe pieptul roşu al mantiei, se ridică şi făcu doi paşi în întâmpinarea ei.

8

Page 9: Casa Cu Poveşti - Copy

– Eldiar, puricele-de-nisip, mi-a spus atât de multe lucruri despre tine, copilă, încât am impresia că te cunosc de când lumea. Dacă nu i-aş fi rugat chiar eu pe Zeii cei Vechi să te trimită aici, ca să mă ajuţi, aş fi spus că întâmplarea este, adesea, cel mai mare Zeu al lumii. Fii binevenită în regatul meu!Pelori aşteptă o clipă, încurcată, sfatul puricelui-de-nisip. Nu ştia ce să facă în faţa unui prinţ şi, pentru că acesta nu veni, se înclină cu stângăcie şi-i spuse că a străbătut atâta amar de Tărâmuri doar ca să-i poată veni într-ajutor.– Numai că nu ştiu despre ce este vorba, Luminăţia-ta. Puricele acesta a îmbătrânit prea mult şi a început să uite.O pietricică ascuţită îi căzu în creştet din tavanul boltit al sălii.– Auuu! ţipă şi se uită în sus.Puricele se ascunse într-o crăpătură, dar nu suficient de repede, încât să nu-l vadă.– Niniel, răspunse Ulmio, ştergându-şi lacrima din colţul ochiului drept. Fiica mea Niniel a fost răpită de balaurii-de-foc, care trăiesc în măruntaiele clocotite ale muntelui Meziad. Cel mai bătrân sfetnic al meu, Farangon-cel-trist, mi-a spus că numai cineva din neamul vrăjitorilor ar putea să o aducă înapoi. Doar că neamul vostru, al vrăjitorilor, nu apăruse încă în Tărâmuri. Aşa că a trebuit să-ş trezim pe păianjenul-veşnic Anaron din somnul său fără vise şi să-l rugăm să îşi întindă firul către viitor şi să te aducă de acolo spre Lacul-celor-o-mie-de-insule.– Voi sunteţi o lume dispărută, şopti înfiorată Pelori şi se trase un pas înapoi.– Da, pentru tine noi am murit demult. Suntem o poveste scrisă pe zidul vechi al unei case. Dar farmecele pot străpunge barierele dintre umbrele trecutului şi lumina viitorului şi pot întregi rotundul lumii, făcându-l aşa cum a fost cândva, la Începuturi.Prinţul Ulmio desfăcu larg braţele.– Te rog, vrăjitoare Pelori, salveaz-o pe fiica mea şi jur să-ţi îndeplinesc orice dorinţă.Pelori trase cu coada ochiului spre tavan, dar nu zări nicio mişcare acolo.– Ca să te ajut, trebuie să ajung pe muntele Meziad, Luminăţia-ta.– Elidar o să te ducă acolo, cât ai clipi.O sclipire verde şi puricele-de-nisip se opri pe umărul ei.

9

Page 10: Casa Cu Poveşti - Copy

– Cred că, mai întâi, ar trebui să ieşim din palat, spuse el. Luminăţia-ta, ne dai voie să plecăm?– Mergeţi repede şi să vă întoarceţi cu bine!Pelori se înclină în faţa prinţului şi apoi se retrase cu spatele, până la fereastra săpată în piatră.– Închide ochii, vrăjitoare mică, şi ţine-i aşa până numeri la trei. Apoi deschide-i cu grijă să nu-i ardă soarele. Pe Tărâmul Meziad este abia dimineaţă.Pe Tărâmul Meziad, soarele ardea cu putere. Pelori miji ochii.– Şi acum?– Acum, te duci să-i înfrunţi pe balaurii-de-foc, răspunse Eldiar şi se îndepărtă.– Hei, unde pleci?! ţipă speriată fata. Parcă trebuia să mă ajuţi.– Nimeni nu te poate ajuta. Puricele-de-nisip se opri o clipă, pe un fir de iarbă, care se aplecă sub greutatea lui. Eşti vrăjitoare, trebuie să ştii să te descurci.Făcu un salt şi dispăru.Pelori oftă, se ridică de jos şi merse spre locul unde valul de iarbă se termina într-o dungă neagră. Se opri speriată, chiar la marginea prăpastiei. Era atât de mare, încât nu reuşea să-i vadă celălalt capăt, şi atât de adâncă, încât nici măcar soarele nu izbutea să îi atingă fundul.– Ar trebui, poate, să fac o vrajă, îşi spuse, în timp ce se apleca să vadă înăuntru.– Nicio vrajă nu o să te împiedice să cazi, auzi o voce în spatele său şi o mână i se aşeză pe umăr şi o împinse în faţă.Alunecă în prăpastie. Pereţii aproape verticali, acoperiţi cu ierburi şi tufe pipernicite, alergau pe lângă capul ei, ca într-un vis. Poate că era un vis, încercă să se liniştească.– Nu, nu este un vis, auzi din nou vocea, de data asta foarte aproape de ureche.Mâna o apucă din nou de umăr şi o smuci în sus. Se trezi pe spinarea solzoasă a unui balaur, care bătea din aripilei-i uriaşe, făcând tufele să se lipească de pereţi. În spatele ei, stătea o fată subţire şi înaltă, cu părul atât de galben, încât bătea în alb. Sau poate că soarele prea puternic era de vină, aşa cum spusese Eldiar.– Eldiar e un mincinos, vorbi din nou străina. Şi un prefăcut. Dar este înzestrat cu puteri magice. Aşa l-a convins pe tata să-l păstreze în preajma lui.

10

Page 11: Casa Cu Poveşti - Copy

– Eşti fata prinţului Ulmio! descoperi Pelori, cu uluire. Şi călăreşti un balaur-de-foc.– Ai crezut în povestea născocită de Eldiar, nu-i aşa? În care eu am fost răpită de balaurii-de-foc şi că este nevoie de puterea ta, ca să mă pot întoarce acasă. Dar eu, vrăjitoareo, eu nu vreau să mă întorc în regatul tatălui meu, pentru ca acesta să mă mărite cu vicleanul acela de Eldiar. Eu i-am chemat pe balaurii-de-foc, să mă salveze din palat şi să mă primească în lumea lor.Ajunseră pe fundul prăpastiei şi balaurul îşi strânse aripile pe lângă corp. Coborâră pe nişte lespezi tocite de vreme. Nu departe de ei, o bortă uriaşă şi neagră se deschidea în peretele muntelui.– Drumul spre lumea lor, înţelese ea.– Ei da, drumul spre altă lume. Care este şi a mea, acum. Dar tu poţi să mă rupi de ea, dacă vrei.Fata cea înaltă se aplecă spre ea. Avea ochii verzi şi o pieliţă străvezie ţâşnea, din când în când, într-o parte şi le acoperea albul şi pupila luminoasă.– Există o vrajă, care poate să închidă intrarea şi să mă facă să deschid ochii în palatul tatălui meu. Nu a fost rostită încă, dar tu poţi să o născoceşti acum.Pelori îşi prinse faţa în palme şi o privi îndelung. În spatele ei, balaurul îşi scutură capul mic şi plat, slobozind câteva flăcări roşiatice pe nări.– Fiecare e liber să-şi facă ursita, dacă nu strică linia altor ursite, spuse ea, într-un târziu. Aşa scria pe un perete al casei unde am crescut. Care ar fi ursita ta, Niniel?– Cea pe care o să mi-o fac, nu? râse ea. Poate că voi ajunge regina balaurilor-de-foc.– Aşa să fie, atunci, zâmbi Pelori.Întinse mâna şi o atinse cu degetul pe obraz.– Să nu pleci niciodată din Tărâmul Meziad, altfel voi fi nevoită să vin, cândva, să te ucid. Aşa stă scris pe zidul acela.Niniel dădu din cap şi părul ei lung şi aproape alb străluci pentru o clipă într-o rază de soare, ajunsă cine ştie cum până la el. Făcu un semn balaurului şi porni către borta cea neagră, în interiorul căreia dispăru după câteva clipe.Pelori clătină din cap, dar păianjenul Anaron nu vru să coboare pe braţ. Stătea atârnat de fir şi o privea cu ochii săi mici şi lucioşi. Închise şi deschise ochii. Zidurile casei spuneau poveşti într-o încâlceală de semne luminoase şi necunoscute. Mirosea a praf, a flori de albăstrele şi a pelin.

11

Page 12: Casa Cu Poveşti - Copy

– De unde ai ştiut de ursită?– N-am ştiut, clătină fata din cap. Cred că aşa a trebuit să spun. Unde este Numeoni? Ar trebui să vină să mă ajute să mă spăl de praf şi să mă schimb.– Doarme, se răsuci păianjenul în jurul firului. I-a fost foame şi a aţipit, ca să-i treacă.– Roaba asta nu-i bună de nimic! se înfurie Pelori şi ieşi din încăpere, căutând ligheanul de ceramică, plin cu apă.Se spălă, apoi se întinse pe un pat de lemn, acoperit cu o saltea umplută cu iarbă uscată, şi adormi. Se visă în apropiere de stânca-palat a prinţului Ulmio, stând întinsă pe pământ şi gândindu-se cum să facă să intre.– Poate că ar trebui să te dai de trei ori peste cap şi să te faci mică, o sfătui puricele-de-nisip, de pe o frunză de lipan. Cum ai intrat ultima oară?Nu mai ţinea minte. Şi nici măcar nu ştia dacă, într-adevăr intrase. Niniel îi spusese doar că este un mincinos. Se răsuci cu faţa spre el, dar Eldiar dispăruse printre firele de iarbă.– Sau poate că este numai un vis, spuse păianjenul, oprindu-se la jumătatea stâncii şi ridicând picioarele din faţă. Dar chiar şi într-un vis, ar trebui ca puterile magice pe care le ai să funcţioneze şi să te scoată din încurcătură. Aşa că grăbeşte-te să intri. În spatele zidurilor, te aşteaptă ultima încercare. Dacă reuşeşti să o treci cu bine, nu vei mai fi niciodată fetiţa Pelori cu puteri magice, ci vrăjitoarea Pelori, cea mai cunoscută fiinţă din toate Tărâmurile.Se ridică în genunchi şi se apropie de stâncă, dar păianjenul nu mai era acolo. Poate că se strecurase în vreuna din crăpături.– Anaron! strigă ea cu disperare. Nu mă părăsi, tocmai acum! Întârzie o clipă numai şi spune-mi în ce loc trebuie să ajung…Dar vocea se izbi de pereţii muntelui şi doar ecoul îi răspunse, după o vreme.Pelori se aşeză pe călcâie şi se gândi. Cum făcuse, până atunci? La început, îi ascultase pe alţii. Eldiar o sfătuise să se dea de trei ori peste cap. Începu să se rostogolească, trâgând capul sub ea şi împingând cu vârful picioarelor în pământ.– Vreau să fiu mică, şopti, gata să-şi muşte limba. Mică de tot.Şi, dintr-odată, cerul i se păru atât de sus, încât crezu că muntele se făcuse o movilă. Iar stânca-palat… Ei bine, stânca era cât vârful

12

Page 13: Casa Cu Poveşti - Copy

Meziad, ascunzând soarele în spatele ei. Se grăbi să se caţere până la prima intrare şi alergă tropotind în întunericul dinăuntru.Coridorul era lung şi întortocheat. Din loc în loc, o făclie înfiptă în suportul de lemn arunca un cerc tremurător de lumină în jurul ei. Pelori se oprea, îşi trăgea sufletul, apoi pornea mai departe clămpănind din saboţii de lemn. Nu ştia ce căuta şi, mai ales, la ce fel de încercare avea s-o supună… Cine, Anaron? Vechii Zei, căzuţi în uitare, al căror nume abia mai pâlpâia în poveştile de pe zidurile casei? Sau poate alţi Stăpâni, tainici şi cruzi, ale căror planuri nu avea să le înţeleagă niciodată?Într-un târziu, coridorul se înclină spre stânga, iar ea alunecă şi se rostogoli, până când ajunse într-o sală rotundă, în pereţii căreia erau săpate ferestre înguste şi înalte. În mijlocul ei, în jurul unui rug aprins, care scotea fum şi pârâia sinistru în aerul îmbâcsit, se tăvăleau nouă maimuţe negre, cu sprâncenele albe şi cu ochii roşii. Ţipau una la alta, se trăgea de blană şi se fugăreau, fără să iasă însă din cercul de lumină.– Hei! strigă Pelori, încercând să acopere gălăgia. Unde mă aflu? Şi cine sunteţi voi?Maimuţele se opriră pentru o clipă, o priviră curioase, apoi îşi continuară tăvăleala şi cearta.– Hei! repetă fata, simţind că se înfurie. Vreţi să vă transform în… în lăcuste?Îşi suprapuse degetul mare peste arătător, murmură cuvintele uitate ale unui descântec de schimbare, apoi bătu de trei ori din palme. Maimuţa cea mai apropiată mirosi aerul, în direcţia ei, apoi îşi suflă nasul şi pufni supărată.– Vrăjile tale, mititico, nu au nicio putere aici, îi spuse, într-un târziu.– Aici, unde? Unde mă aflu?– Eşti în Subtărâmuri. Locul unde se înfig rădăcinile Copacului Veşnic. Cel care ţine toate lumile agăţate de crengile sale. Nicio fiinţă de la suprafaţă nu are ce căuta în întunericul nostru. Hai, pleacă degrabă, până nu trezeşti vreun duh-veşnic-neliniştit, care să-şi dorească pielea ta albă.– Aş vrea eu, suspină fata. Dar trebuie să învăţ să am răbdare, aşa a spus Anaron. Pentru asta mă aflu aici.– Răbdare… hohoti maimuţa şi începu să se tăvălească pe lângă flăcări. Ai venit să înveţi răbdarea noastră. Stăm aici de la Începuturi şi avem răbdare pentru toată veşnicia Tărâmurilor. Nu-i aşa, nebunelor?Pelori o pierdu din vedere, în învălmăşeala de trupuri şi de cozi. Încercă să se strecoare, nevăzută, în coridorul prin care ajunsese acolo, dar sala era perfect rotundă, fără nicio uşă. Doar ferestre. Se apropie de una din

13

Page 14: Casa Cu Poveşti - Copy

ele şi aruncă o privire în partea cealaltă. Un râu de stele curgea nebuneşte către un punct din cerul negru ca de smoală şi se prăbuşea în el, dispărând. Se trase înapoi, speriată. Apoi, când bătăile inimii i se mai potoliră, merse către alta. Doi ochi uriaşi, albaştri, cu pupilele tivite în verde, o priveau fix, ca pe o pradă. Îşi închipui, dincolo de ziduri, o bufniţă cu gheare tăioase, aşteptând să iasă, ca să o înşface. Pentru a doua oară, se trase înapoi, plină de teamă.Maimuţele încetaseră cu joaca şi se strânseseră toate la un loc, holbându-se la ea.– Ce e… acolo? se bâlbâi ea, arătând cu mâna către ferestre.– O oglindă a sufletului şi a minţii tale, spuse o maimuţă, întinzând braţul şi atingând-o pe rochie. Ce ai vrea, cu adevărat, să vezi din trecutul sau din viitorul tău? Gândeşte-te bine, nu ai dreptul decât la o singură încercare.Pelori privi înfiorată către flăcările ce se alungeau în toate părţile, asemenea unor şerpi străvezii. Asta era încercarea? Ce-şi dorea să vadă, dincolo de ziduri? Ce-şi dorise dintotdeauna, în singurătatea absolută a casei de sub munte?– Aş vrea să-mi văd mama, răspunse cu voce mică şi slabă.Maimuţele se uitară una la alta.– Priveşte pe fereastră.Dincolo de pervaz, domnea întunericul. Se răsuci, înfiorată, către rug.– De ce ai cerut tocmai asta? Anaron te-a sfătuit să ai răbdare. Dar tu, fetiţo, nu ai învăţat asta nici până acum. Răbdarea este un lucru pe care îl ai dintotdeauna sau pe care îl capeţi după multe încercări şi chinuială. Va trebui să te străduieşti vreme îndelungată să o capeţi, Pelori, fata-pe-jumătate-vrăjitoare. Pentru că, în Tărâmuri, va veni lumea oamenilor. Nişte fiinţe pe care îţi va fi greu să le ajuţi, fără să o stăpâneşti.– De ce nu pot să o văd pe mama? întrebă fata, înfiorată.– O să o vezi, răspunse maimuţa, apropiindu-se de marginea cercului de lumină. Se lăsă pe dosul palmelor şi o privi îndelung. Ce îţi doreşti asta se va întâmpla. Dar…Pelori se aplecă în faţă.– Dar…?– Trebuie să înţelegi ce îţi doreşti. Altfel, lumea din jurul tău este zadarnică.Şi dispăru. Rând pe rând, celelalte opt maimuţe se făcură nevăzute, în linişte, apoi focul mai pâlpâi de câteva ori şi se retrase în amărăciunea tăciunilor.

14

Page 15: Casa Cu Poveşti - Copy

Pelori se apropie din nou de ferestre. Dincolo de ele, cerul era o peruzea albastră şi fiecare nor avea chipul ei.Chipul ei!Tresări, simţind un fior îngheţat urcându-i de-a lungul şirei spinării. Păianjenul coborî pe firul de mătase şi se opri în dreptul ochilor ei.– Vrăjitorii nu au părinţi, fetiţo. De asta, ai crescut singură în casa de sub munte.– Atunci de ce trebuie să învăţ să am răbdare? întrebă ea, supărată.– Pentru că trebuie să înveţi să te creşti singură. Ochii cât mărgelele ai lui Anaron sclipiră întunecat. Când lumea oamenilor va fi coborât de pe creste, ocupând toate spinările munţilor, Pelori-femeia-vrăjitoare va fi acolo, ca să-i ajute să supravieţuiască. Până atunci, vei dormi somnul fără vise al Subtărâmurilor.– Dar lumile vor avea mereu nevoie de vrăjitori! ţipă disperată fata. Aşa spun poveştile de pe ziduri. Cine le va ajuta, dacă eu voi dormi?Dar păianjenul nu răspunse şi se ridică grăbit către crăpătura dintre bârnele tavanului. O amorţeală grea coborî în trupul fetei, care abia reuşi să se târască spre zid şi să intre într-o altă poveste, înainte ca somnul să o învăluie în apele sale lipicioase.În camera de la etaj, Numeoni se trezi din somn şi miji ochii spre fereastra dincolo de care soarele se pregătea să apună. Se întrebă cum ajunsese în acel loc necunoscut, dar, nereuşind să găsească un răspuns, ridică din umeri şi se apropie de fereastra dincolo de care Panaghia îşi ridica semeaţă gulerul de zăpadă. Un nor asemenea unei feţe de om râdea în sângele amurgului şi Numeoni ştiu că era chiar faţa ei.Râse şi pocni din degetele de la mâna dreaptă. Norul se transformă într-o pasăre mare şi albă, care-şi întinse aripile şi pluti către ea. Desfăcu ivărul, deschise geamul şi aşteptă ca vântul domol să o aducă lângă zid.

15