Cartarea Vegetatiei 2010 Curs

Adrian Indreica

Cartarea vegetaŃiei Note de curs

2010

Cartarea vegetaŃiei

1

Cuprins 1. Introducere ........................................................................................ 2 2. Caracteristici generale ale vegetaŃiei ................................................ 2 3. Metodologia cartării vegetaŃiei .......................................................... 5 3.1. Alegerea scării hărŃii şi stabilirea unităŃilor de vegetaŃie .............. 5 3.2. Asigurarea bazei topografice şi a documentaŃiei ......................... 6 3.3. Întocmirea legendei ...................................................................... 7 3.4. Stabilirea metodei de cartare şi a eşantionajului ......................... 7 3.5. Colectarea datelor ........................................................................ 11 3.6. Clasificarea vegetaŃiei .................................................................. 15 3.7. Elaborarea hărŃii ........................................................................... 16 3.8. Realizarea pieselor anexă ........................................................... 17 4. Sisteme de clasificare şi unităŃi de cartare a vegetaŃiei .................... 18 4.1. Sistemul de clasificare fitosociologică (Sintaxonomia) ................ 18 4.2. Sisteme de clasificare suprafitocenotice ...................................... 21 4.2.1. Clasificarea sinfitosociologică ................................................ 22 4.2.2. Clasificarea geosinfitosociologică .......................................... 23 4.3. Clasificarea fitogeografică ............................................................ 23 4.4. Sistemul de clasificare fizionomică .............................................. 24 4.5. Tipologia forestieră şi pastorală ................................................... 25 4.5.1. Tipologia forestieră ................................................................ 25 4.5.2. Tipologia pastorală ................................................................. 26 4.6. Alte sisteme de clasificare aplicate vegetaŃiei .............................. 27 5. Tipuri de hărŃi de vegetaŃie ............................................................... 29 5.1. HărŃi fizionomice .......................................................................... 29 5.2. HărŃi fitosociologice ...................................................................... 30 5.3. HărŃi sinfitosociologice ................................................................. 32 5.4. HărŃi geosinfitosociologice ........................................................... 33 5.5. HărŃi dinamice .............................................................................. 34 5.6. HărŃi sincorologice ....................................................................... 36 5.7. HărŃi fitoecologice ........................................................................ 39 5.8. HărŃi amenajistice ........................................................................ 39 6. AplicaŃii ale cartografiei vegetaŃiei ..................................................... 41 Bibliografie ............................................................................................ 42


2

1. Introducere

Cartarea este procesul de urmărire pe teren şi transpunere pe hărŃi topografice, prin semne şi culori convenŃionale, a diferitelor elemente din natură. Reprezentarea doar a unei anumite categorii de elemente constituie o cartare tematică. Un tip de cartare tematică este şi cartarea geobotanică. Aceasta la rândul său include:

- cartarea florei, având ca finalitate reprezentarea pe hărŃi a răspândirii speciilor de plante - cartarea vegetaŃiei, având ca finalitate reprezentarea pe hărŃi a comunităŃilor de plante.

Procesul de cartare este parte integrantă a studiilor de vegetaŃie şi constă din:

- cercetarea pe teren a vegetaŃiei (inventarierea) - clasificarea şi identificarea tipurilor de vegetaŃie - realizarea hărŃilor (cartografierea)

Harta de vegetaŃie este o hartă topografică de bază pe care sunt reprezentate prin simboluri sau culori adecvate unităŃile de vegetaŃie concrete (unităŃile de cartare). 2. Caracteristici generale ale vegetaŃiei VegetaŃia unui teritoriu este gruparea (asocierea) în cantităŃi şi proporŃii diferite a speciilor de plante. Se mai folosesc termenii de covor vegetal sau înveliş vegetal. CombinaŃia elementelor fizionomice, compoziŃionale şi structurale asigură informaŃiile esenŃiale pentru identificarea şi descrierea comunităŃilor de plante. Unitatea de bază în studiul vegetaŃiei este fitocenoza. Fitocenoza este o combinaŃie de plante dependente de aceleaşi condiŃii abiotice, care se influenŃează reciproc şi sunt capabile să-şi modeleze propriul mediu de viaŃă; respectiv o comunitate de plante cu structură şi dinamică proprie, formată dintr-un număr determinat de populaŃii de plante (Ivan 1979). Elemente structurale Elementele de structură ale unei fitocenoze, importante pentru cartare, sunt: fizionomia şi aspectul, compoziŃia floristică, formele biologice, spaŃierea (structura orizontală), stratificarea (structura verticală), productivitatea. Fizionomia este înfăŃişarea, aspectul morfologic al unei fitocenoze, putând fi observată, caracterizată şi recunoscută de la o oarecare distanŃă, inclusiv pe aerofotograme.


3

În cadrul aceleiaşi fizionomii o fitocenoză poate avea mai multe aspecte în timpul unui an, determinate de principalele etape din dezvoltarea plantelor – înfrunzire, înflorire, îngălbenirea sau căderea frunzelor. Pentru vegetaŃia din zona temperată se vorbeşte de regulă de patru aspecte, corespunzătoare celor patru anotimpuri: vernal (de primăvară), estival (de vară), autumnal (de toamnă), hibernal (de iarnă). ImportanŃa aspectului pentru cartare constă în faptul că anumite fitocenoze cu fizionomie foarte asemănătoare în sezon estival au aspecte net diferite în sezonul autumnal sau vernal (datorită coloritului specific al frunzelor înainte de cădere sau perioadelor diferite de începere a înfrunzirii). CompoziŃia floristică redă totalitatea speciilor de plante ale căror indivizi participă la alcătuirea fitocenozei, constituind un element important de diferenŃiere, delimitare şi tipizare a fitocenozelor. La determinarea compoziŃiei unei fitocenoze de cele mai multe ori se indică şi proporŃia de participare a speciilor, sub forma unor valori relative sau indici standardizaŃi. Formele de viaŃă (bioformele) sunt categorii de plante cu adaptări similare faŃă de complexul factorilor ecologici. Cel mai des folosit sistem de clasificare a bioformelor este cel propus de Raunkiaer. Acesta ia în considerare adaptarea plantelor la perioadele nefavorabile (temperaturi scăzute, secetă), respectiv poziŃia faŃă de sol a mugurilor de regenerare în timpul iernii (fenerofite, chamefite, hemicriptofite, geofite, hidrofite, terofite). Alte categorii de adaptări sunt cele referitoare la tipul de frunze: frunze mereu verzi şi persistente (sempervirente), frunze căzătoare (caduce), frunze lăŃite (foioase), frunze aciculare, frunze rigide şi îngroşate (sclerofile), etc. Structura orizontală este definită de distribuŃia în spaŃiu orizontal a indivizilor şi a părŃilor lor vegetative, evidenŃiind atât particularităŃile staŃionale cât relaŃiile existente între indivizii diverselor specii. Elementele structurii orizontale sunt densitatea şi acoperirea. Densitatea (abundenŃa) exprimă numărul de indivizi ai fitocenozei sau doar a unei specii raportat la unitatea de suprafaŃă. Aprecierea abundenŃei se poate face în mod analitic (prin numărarea indivizilor) sau expeditiv (aprecierea unor categorii de abundenŃă). Acoperirea se referă la suprafaŃa relativă ocupată de proiecŃia ortogonală a părŃilor supraterane ale plantelor pe suprafaŃa solului. Acoperirea poate fi estimată pentru toată fitocenoza în ansamblu, pe straturi, sau pentru fiecare specie. Acoperirea realizată de o singură specie este numită şi dominanŃă. În studiul vegetaŃiei se foloseşte un indice combinat pentru aprecierea simultană, expeditivă, a abundenŃei şi dominanŃei speciilor – indicele de abundenŃă-dominanŃă (AD). În raport cu parametrii structurii orizontale, speciile unei fitocenoze pot fi dominante, codominante, abundente, frecvente, sporadice sau rare. Numim specii edificatoare pe cele din categoria dominantelor la nivelul întregii fitocenoze, care prin talia lor şi acoperirea realizată impun fizionomia, mediul intern şi productivitatea fitocenozei.


4

Structura verticală este definită de diferenŃele de înălŃime existente între plantele din fitocenoză. Elementele structurii verticale sunt stratificarea, profilul vegetaŃiei şi înălŃimea. Ca urmare a inegalităŃii taliei speciilor se conturează într-o fitocenoză mai multe straturi. Stratul include totalitatea plantelor dintr-o fitocenoză ale căror părŃi active sunt situate la aproximativ aceeaşi înălŃime deasupra solului. Stratificarea cea mai complexă o întâlnim la păduri, unde se pot distinge: stratul arborilor (cu 1 sau mai multe etaje), stratul arbuştilor, stratul ierburilor, stratul muşchilor şi lichenilor.

Dinamica vegetaŃiei Pe lângă structură, importantă pentru cartarea vegetaŃiei este şi cunoaşterea dinamicii. Astfel, trebuie avut în vedere faptul că fitocenozele sunt într-un proces permanent de transformare, sesizabil pe intervale de timp mai scurte sau mai lungi. Procesele dinamice oscilatorii sunt transformări cu caracter ciclic din viaŃa unei fitocenoze, fără a-i modifica esenŃial compoziŃia. Aici sunt incluse:

- fluctuaŃiile (dinamica sezonieră, dinamica efectivelor populaŃiilor, alternanŃa speciilor)

- degenerarea-regenerarea (procesul de reînnoire a unei fitocenoze) Procesele dinamice direcŃionale (succesiuni) sunt transformări esenŃiale în compoziŃia şi fizionomia unei fitocenoze ce conduc la înlocuirea ei cu un alt tip de fitocenoză. În raport de transformările dinamice sunt definiŃi următorii termeni:

- fază – fitocenoză aflată într-un anumit moment al unui proces dinamic oscilatoriu

- stadiu – fitocenoză aflată într-un anumit moment al unui proces de succesiune; astfel, există stadii iniŃiale, de tranziŃie şi finale (mature sau climax)

- serie – o înlănŃuire, în spaŃiu sau timp, de stadii (fitocenoze) diferite, începând de la cel iniŃial (pionier) până la stadiul de maturitate şi echilibru (climax)

- complex – ansamblu de diferite serii succesionale existente într-un teritoriu cu climat omogen

Fitocenozele naturale sunt cele care au structura şi dinamica nemodificate de intervenŃia antropică. În caz contrar avem de-a face cu fitocenoze derivate. La ora actuală cea mai mare parte a vegetaŃiei terestre a pierdut caracterul natural. În scopul activităŃilor de organizare şi folosire complexă a teritoriului este necesară definirea noŃiunii de vegetaŃie naturală potenŃială – vegetaŃia care s-ar putea dezvolta într-un anumit biotop dacă ar înceta acŃiunea omului.


5

3. Metodologia cartării vegetaŃiei Principalele etape metodologice legate de cartarea vegetaŃiei sunt următoarele: - Alegerea scării hărŃi şi stabilirea unităŃilor de vegetaŃie - Asigurarea bazei topografice şi a documentaŃiei - Întocmirea legendei - Stabilirea metodei de cartare şi a eşantionajului - Colectarea datelor de teren - Clasificarea vegetaŃiei - Ridicarea şi transpunerea limitelor pe hartă (inclusiv fotointerpretarea) - Elaborarea hărŃii - Întocmirea pieselor anexă Tehnicile şi tehnologiile moderne de inventariere şi cartografiere ce pot fi aplicate la ora actuală (GPS, GIS, teledetecŃie, etc.) simplifică o parte din etapele de mai sus. 3.1. Alegerea scării hărŃii şi stabilirea unităŃilor de vegetaŃie Aceste două aspecte sunt strâns corelate, deoarece gradul de detaliere a prezentării cartografice a vegetaŃiei depinde de scara hărŃii. VegetaŃia este un fenomen multidimensional, respectiv atributele sale variază de la nivelul de influenŃă al unei plante până la cel al unei ecoregiuni. Alegerea scării la care se vor realiza observaŃiile este esenŃială pentru rezultatele cartării vegetaŃiei. Scara de observaŃie trebuie păstrată constant, la un anumit nivel de cartare, pentru a fi în acord cu ierarhizarea proprie sistemelor de clasificare, astfel încât două tipuri de vegetaŃie diferite să nu fie reunite din cauza utilizării de scări de observaŃie diferite. Pe hărŃile la scară mare covorul vegetal poate fi reprezentat mai detaliat, folosind unităŃi de vegetaŃie inferioare (asociaŃie, subasociaŃie, facies, tip de pădure sau de pajişte). Pe hărŃile la scară medie şi mică se pot figura unităŃi de rang superior (alianŃă, ordin, clasă, formaŃie forestieră, zone sau etaje de vegetaŃie).

HărŃile la scară: - foarte mare (> 1: 10.000) – acoperă teritorii restrânse, de câteva zeci

de hectare, dar pot surprinde foarte multe detalii - mare (1:10.000 – 1:25.000) – pentru teritorii mai ample şi

reprezentare destul de fidelă a vegetaŃiei - medie (1:50.000 – 1:100.000) – pentru arii extinse şi reprezentare

sintetică a vegetaŃiei - mică (1:100.000 – 1:1.000.000) – pentru teritorii vaste (Ńări,

continente) şi reprezentare pronunŃat sintetică, doar prin unităŃi de vegetaŃie de rang superior


6

- foarte mică (< 1:1.000.000) – la nivelul întregului glob terestru şi reprezentarea numai a celor mai mari unităŃi fitogeografice (biomuri)

UnităŃile cartografice sunt unităŃi de vegetaŃie concrete (fitocenoze sau fitocenocomplexe), identificabile şi separabile în teren şi ulterior reprezentate pe hartă. Limitele de vegetaŃie au, în general, forme curbilinii neregulate, dacă se datorează unor factori naturali, dar pot apărea şi sub forme geometrice regulate, ca urmare a modelării antropice. UnităŃile de vegetaŃie sunt modele teoretice, abstracte, corespunzătoa-re tipurilor de vegetaŃie distinse după principiile unui anumit sistem de clasificare, a căror definiŃie (denumire) apare în legenda hărŃii. Spre exemplu, o unitate de vegetaŃie poate fi o anumită asociaŃie, o subasociaŃie, un tip de pădure sau un etaj de vegetaŃie.

UnităŃi de vegetaŃie

UnităŃi cartografice

UnităŃi de vegetaŃie

UnităŃi cartografice

UnităŃi de vegetaŃie şi unităŃi cartografice

Alegerea scării hărŃii şi a unităŃilor de cartare este dependentă de scopul pentru care se întocmeşte harta. Spre exemplu, o hartă pentru evaluarea modului de folosinŃă a terenului la nivel regional (judeŃ) se poate redacta la scară medie. 3.2. Asigurarea bazei topografice şi a documentaŃiei Cartarea vegetaŃiei nu se poate realiza fără o bună bază topografică care să conŃină suficiente puncte de reper pentru a putea face delimitările necesare ale fitocenozelor. Ca bază topografică se pot folosi hărŃi topografice, aerofotograme, ortofotoplanuri, imagini satelitare. Se recomandă ca scara acestora să fie mai mare decât cea a hărŃii ce trebuie întocmită. Înainte de a începe cartarea este necesar să se adune şi o documentaŃie cât mai completă privitoare la metodologia de lucru şi teritoriul în cauză –


7

lucrări de descriere a unităŃilor de vegetaŃie, răspândirea lor şi legătura acestora cu mediul abiotic, precum şi lucrări despre condiŃiile geomorfologice, geologice, climatice, edafice. Multe informaŃii pot fi preluate prin consultarea amenajamentelor silvice sau pastorale. Este de asemenea utilă, în această etapă pregătitoare, reactualizarea caracterelor morfologice distinctive ale speciilor de plante mai dificil de recunoscut, pregătirea şi verificarea materialelor şi aparaturii necesare investigaŃiilor de teren. 3.3. Întocmirea legendei Pentru începerea operaŃiei de cartare propriu-zisă este necesară lista cu unităŃile de vegetaŃie care urmează a fi delimitate în teren – legenda. Această listă se întocmeşte pe baza studiilor anterioare din teritoriul respectiv sau din alte zone asemănătoare; ea nu trebuie să fie definitivă, urmând a fi completată pe măsura desfăşurării procesului de cartare. În lipsa unor astfel de date trebuie realizat un studiu de vegetaŃie al teritoriului, concomitent cu cartarea. În acest caz, ca legendă se poate folosi lista provizorie a unităŃilor stabilite pe baza unui studiu preliminar, de recunoaştere. Legenda se poate considera definitivă doar atunci când s-a terminat elaborarea hărŃii. Pe parcursul cartării poate să reiasă, de pildă, că unele unităŃi înscrise iniŃial în legendă ocupă suprafeŃe prea mici, nereprezentabile la scara hărŃii, trebuind să fie combinate cu altele în cuprinsul cărora apar de obicei. 3.4. Stabilirea metodei de cartare şi a eşantionajului ConvieŃuirea unor specii diferite în aceeaşi comunitate este condiŃionată de faptul că acestea au în comun preferinŃe/exigenŃe identice faŃă de condiŃiile de viaŃă. Prin urmare, combinaŃii relativ identice de specii se vor repeta în spaŃiu, acolo unde rezultanta factorilor de mediu va fi aceeaşi, iar aceste combinaŃii de specii pot servi drept criteriu pentru recunoaşterea comunităŃilor vegetale. Este utilă identificarea corelaŃiei dintre prezenŃa unui tip de comunităŃi vegetale şi variabilele ambientale (condiŃii ecologice, factori ecologici, resurse). În consecinŃă, existenŃa unor hărŃi care să reflecte particularităŃile mediului abiotic este de o mare importanŃă pentru planificarea eşantionajului în cazul cartării vegetaŃiei. RelaŃia vegetaŃiei cu factorii de mediu şi procesele ecologice este de asemenea dependentă de scara observaŃiilor. ÎnŃelegerea legităŃilor distribuŃiei vegetaŃiei necesită investigaŃii ecologice la scară multiplă, însă în acord cu obiectivele investigaŃiilor de teren


8

se poate admite ca scara observaŃiilor să varieze numai între tipurile de vegetaŃie, dar nu şi în cadrul aceluiaşi tip.

În raport de extinderea cercetărilor de teren, există două metode de cartare: cartarea integrală şi cartarea în suprafeŃe-cheie. Cartarea integrală presupune inventarierea tuturor fitocenozelor din teritoriu şi se execută obişnuit în vederea întocmirii hărŃilor la scară mare, în care se reprezintă unităŃile de bază ale vegetaŃiei, negeneralizate sau puŃin generalizate.

Cartarea în suprafeŃe cheie serveşte pentru întocmirea hărŃilor la scară medie sau mică, în care unităŃile sunt ± generalizate. În acest caz, măsurătorile de teren nu se fac pe tot teritoriul ce va fi reprezentat pe hartă, ci doar în aşa-numitele suprafeŃe-cheie. Acestea sunt porŃiuni din teritoriul de cartat în care, pe o suprafaŃă relativ redusă, apare întreaga diversitate a covorului vegetal. Prin cartarea lor se poate stabili legătura dintre diferitele unităŃi de vegetaŃie şi relief, sau alte condiŃii staŃionale pentru care există deja material cartografic (harta solurilor, harta geologică, etc.). Harta de vegetaŃie a întregului teritoriu se întocmeşte pe baza legităŃilor de răspândire ale vegetaŃiei constatate în suprafeŃele-cheie şi aplicate la restul teritoriului. Numărul de suprafeŃe-cheie depinde de diversitatea în teritoriul de cartat a factorului staŃional cu care se face corelarea vegetaŃiei. După întocmirea hărŃii în acest fel, este recomandabil să se realizeze o verificare în câteva suprafeŃe de control, introducând la nevoie corecturile ce se impun. În cazul cartării în suprafeŃe-cheie trebuie selectate prin sondaj anumite porŃiuni din teritoriul de cartat, iar acest lucru se realizează prin tehnica eşantionajului. Tipuri de eşantionaj Scopul principal al inventarierii vegetaŃiei este acela de a înregistra cât mai mulŃi parametrii ai vegetaŃiei din zona de studiu, iar datele trebuie să fie reprezentative pentru întregul domeniu de variabilitate vegetală. Complexitatea distribuŃiei spaŃiale a vegetaŃiei ridică o serie de probleme atunci când se caută metoda optimă de eşantionare. Interceptarea particularităŃilor (modelelor) vegetaŃiei nu este realizată neapărat prin aplicarea procedurilor de eşantionare statistică. Teoriile generale de eşantionaj reclamă respectarea principiului randomizării pentru obŃinerea unei structurii a probabilităŃii necesare analizei statistice. În cazul studiilor ecologice însă, unii autori susŃin faptul că procedeul de randomizare poate fi ineficient, mai ales atunci când distribuŃia modelului natural nu este randomizată. ComunităŃile de plante pot fi distribuite pe suprafeŃe mari, adesea în diferite regiuni climatice. Din acest motiv, la planificarea procedurilor de eşantionaj pentru clasificarea vegetaŃiei, diferitele apariŃii în spaŃiu ale unei comunităŃi vegetale nu ar trebui considerate ca având proprietăŃi identice. Se impune ca definirea comunităŃilor să Ńină cont de amplitudinea de variaŃie a


9

mediului abiotic din toate unităŃile teritoriale unde aceasta apare. Inventarierea efectivă a vegetaŃiei în scopul clasificării şi cartării necesită replicaŃii suficiente în cadrul aceleiaşi comunităŃi pentru a permite detectarea variabilităŃii geografice şi a răspunsului de-a lungul gradienŃilor ecologici. Un gradient ecologic reflectă variaŃia graduală în spaŃiu a unuia sau mai multor factori. Spre exemplu: creşterea gradului de insolaŃie de-a lungul unui versant pornind din vale spre creastă, sau scăderea temperaturii cu altitudinea.

În studiile de vegetaŃie, eşentionajul trebuie să asigure: - identificarea tipurilor de vegetaŃie (modelele abstracte) - estimarea frecvenŃei şi distribuŃiei fitocenozelor aparŃinătoare tipurilor

Se pot aplica următoarele tipuri de eşantionaj: randomizat, sistematic sau subiectiv.

Eşantionaj: subiectiv sistematic randomizat Eşantionajul randomizat. În aplicarea standard a eşantionajului trebuie respectat principiul egalităŃii de şanse a fiecărui punct din spaŃiu de a fi inventariat. Pe de altă parte însă, amplasarea aleatoare a suprafeŃelor de probă nu va reflecta cu precizie întregul domeniu de variaŃie al componentelor biotice şi abiotice ale ecosistemelor la scară regională, cu excepŃia cazului în care intensitatea eşantionajului este foarte mare. Pentru a diminua neajunsurile metodei standard se poate aplica eşantionaj randomizat stratificat. Astfel se asigură atât acurateŃea identificării modelelor cât şi validitatea statistică a datelor. Această metodă constă în împărŃirea suprafeŃei de studiu în mai multe „compartimente” şi amplasarea aleatoare a suprafeŃelor de probă la nivelul fiecărui compartiment. Spre exemplu, o stratificare se poate face pe etaje altitudinale (etajul colinar, montan, alpin, etc.), sau clase fizionomice (pădure, pajişti). Eşantionajul prin transecte. Această metodă este o variantă a eşantionajului randomizat stratificat, aplicabilă atunci când există gradienŃi


10

ecologici. Distribuirea suprafeŃelor de probă se face în lungul unor linii (transecte) ce străbat teritoriul de studiu pe direcŃia de variaŃie unuia sau mai multor factori ecologici. Se recomandă alegerea cu prioritate a transectelor ce surprind cei mai puternici gradienŃi ecologici din regiune, cu scopul de a optimiza cantitatea de informaŃie culeasă în raport cu timpul şi efortul cheltuit pentru realizarea inventarierii. De aceea, suprafeŃele de probă se amplasează în aşa fel încât să se minimizeze timpul de deplasare.

Transecte utilizate pentru relevarea limitelor de vegetaŃie

Se poate aplica o stratificare suplimentară în lungul fiecărui gradient, astfel că metodologia de lucru va include două etape:

- alegerea gradient-transectelor - stratificarea fiecărui gradient şi replicarea sondajelor

Prin studii comparative s-a demonstrat că această metodă este capabilă să ofere o cantitate mai mare de informaŃie decât eşantionajul randomizat stratificat standard şi permite identificarea mai eficientă a tipurilor de vegetaŃie, cu un cost de timp şi logistic mai mic. Pe harta de bază se aleg transectele de-a lungul cărora se vor face studiul şi delimitarea unităŃilor de vegetaŃie. Amplasarea transectelor depinde de relief, de complexitatea vegetaŃiei şi de scara hărŃii. În regiunile cu relief accidentat transectele se aleg astfel încât să intersecteze toate elementele de relief importante (văi, culmi, versanŃi), iar în regiunile cu relief plan se fixează transecte paralele. DistanŃele între transecte se aleg în funcŃie de complexitatea vegetaŃiei şi scara hărŃii. ReŃeaua de transecte se figurează pe harta topografică, stabilindu-se pentru fiecare segment distanŃa şi orientarea. Segmentele vor avea, pe cât posibil, capetele aşezate pe puncte de reper uşor identificabile pe hartă şi teren. Pe baza reŃelei de transecte se întocmesc marş-rute zilnice (2-8 km/zi), adică distanŃe ce trebuie parcurse pe teren de specialistul cartator.


11

Alegerea distanŃelor dintre transecte DistanŃa între transecte (m), pentru cartare la scară...

Relieful Complexitatea vegetaŃiei

mare medie mică 500-1000 1000-2000

medie 300-500 500-1000 Plat mare 100-300 300-500 medie 100-200 300-500 Accidentat mare 50-100 100-200

În cazul eşentionajului subiectiv, amplasarea suprafeŃelor de probă se face în momentul parcurgerii terenului, căutând să surprindă porŃiunile tipice ale fitocenozelor (atât cât permite gradul de cunoaştere şi experienŃa cercetătorului), evitând zonele de tranziŃie sau cele denaturate de intervenŃia omului. Este însă necesar să se evite orice preconcepŃie asupra unităŃilor de vegetaŃie, altfel datele obŃinute pot fi eronate. 3.5. Colectarea datelor Identificarea şi delimitarea unităŃilor de vegetaŃie Identificarea unităŃilor de vegetaŃie pe teren se face conform principiilor sistemului de clasificare adoptat (capitolul 4): fizionomic, floristic, productiv sau combinat. Stabilirea limitelor dintre unităŃi se poate realiza uşor, dacă limitele fitocenozelor sunt nete, sau mai dificil dacă limitele sunt difuze. În acest caz se poate face o aproximare sau se poate recurge la un procedeu mai laborios de identificare a limitei, procedeu care constă în realizarea unor inventarieri în suprafeŃe succesive, alăturate, pentru identificarea discontinuităŃii eco-cenotice. Dacă zona de tranziŃie dintre fitocenoze (zona de ecoton) este suficient de mare pentru a fi cartabilă aceasta se poate separa ca unitate distinctă. HărŃile cele mai precise se obŃin prin cartarea integrală a teritoriului, dar aceasta cere însă mult timp şi implică cheltuieli ridicate, motiv pentru care se foloseşte în mod curent procedeul cartării în suprafeŃe-cheie, cu extinderea ulterioară a rezultatelor pentru întreg teritoriu. În cazul folosirii transectelor, se înregistrează locul în care acestea intersectează limita de vegetaŃie (folosind ruleta, teodolitul, o unitate GPS, etc.). În cazul în care folosim o unitate GPS portabilă se poate urmări şi înregistra întregul contur al fitocenozei, nemaifiind necesară folosirea transectelor. În cazul folosirii aerofotogramelor, ortofotoplanurilor sau a imaginilor satelitare, se pot trasa limite direct pe acestea, la birou. Se obŃin astfel aşa-numitele fotolimite. Chiar şi aşa, deplasări pe teren sunt necesare atât pentru verificarea, prin sondaj, a corectitudinii fotolimitelor, dar şi pentru


12

identificarea unităŃilor de vegetaŃie corespondente, sau delimitarea unor unităŃi imposibil de separat doar fizionomic.

Aerofotogramă cu fotolimite

Imaginile satelitare înregistrate în diferite benzi spectrale permit identificarea şi delimitarea porŃiunilor ocupate de vegetaŃie faŃă de cele fără vegetaŃie sau chiar evidenŃierea diferitelor categorii de vegetaŃie (după densitatea frunzişului, starea de sănătate, complexitatea stratificării plantelor, conŃinutul de clorofilă, etc.). Un exemplu în acest sens este indicele de vegetaŃie a diferenŃei normalizate (a radiaŃiei) – NDVI, care se calculează, cu soft-uri adecvate, ca diferenŃă relativă dintre radiaŃia reflectată infraroşie şi cea roşie: NDVI = (NIR-RED)/(NIR+RED), unde NIR = radiaŃie infraroşu apropiat, RED = radiaŃie roşie. Utilitatea acestui indice are la bază faptul că, faŃă de alte elemente ale suprafeŃei terestre, vegetaŃia absoarbe o cantitate mai mare de radiaŃie roşie şi reflectă radiaŃie în domeniul infraroşu apropiat. Valorile NDVI variază între 0 şi 1; valorile apropiate de 1 indică o vegetaŃie deasă, de un verde intens, iar valorile scăzute se obŃin în cazul zăpezii, norilor, apelor sau terenurilor lipsite de vegetaŃie, care au o slabă reflectanŃă în domeniul infraroşu. Pentru obŃinerea unor date cât mai reprezentative pentru vegetaŃia luată studiu, trebuie stabilite anterior anumite aspecte: perioada optimă de inventariere, mărimea, forma şi numărul suprafeŃelor de probă. Perioada optimă de efectuare a releveelor depinde de tipul de vegetaŃie, de zona sau etajul de vegetaŃie, de gradul de complexitate al cercetărilor, etc. Ea trebuie aleasă în aşa fel încât să permită surprinderea a cât mai multor specii, în faze de dezvoltare care să le facă identificabile. De


13

regulă, se recomandă efectuarea unor inventarieri succesive în timp, în acelaşi loc, pentru surprinderea aspectelor vernal şi estival.

Perioadele de timp recomandate pentru inventarierea vegetaŃiei Perioada optimă pentru aspectul... FormaŃia

vegetală Tipul de fitocenoză Vernal Estival

de silvostepă III-IV V-VI de stejar şi gorun IV-V VI-VII de fag şi amestec V VII de molid VII-VIII

Păduri

de luncă şi zăvoaie VI-VII de stepă şi silvostepă III-IV V-VI de dealuri şi coline III-IV VI-VII montane V VII alpine V-VI VII-VIII

Pajişti

halofile şi de luncă VII-VIII oligotrofe VI-IX

Mlaştini eutrofe VI-VIII ruderale V VII-VIII

Buruienişuri alpine VII-IX

Mărimea suprafeŃelor de probă variază în

raport cu natura, talia şi complexitatea structurală a vegetaŃiei analizate. Ea trebuie aleasă în aşa fel încât să se poată surprinde majoritatea speciilor fitocenozei. Mărimea optimă a suprafeŃei pentru un tip de fitocenoză se poate determina experimental, prin metoda curbei areal-specie (înregistrând speciile din suprafeŃe de mărimi crescătoare), sau se pot folosi anumite valori recomandate în literatura de specialitate. Spre exemplu, Chytry şi Otypkova (2003) au propus următoarele valori pentru inventarierea vegetaŃiei Europei: - vegetaŃie acvatică sau de stâncărie: 4 m2 - vegetaŃie ierboasă: 16 m2 - tufărişuri: 50 m2 - păduri: 200 m2

Se pot utiliza şi alte valori, mai mari, spre exemplu 400-1000 m2 pentru păduri, etc. Forma suprafeŃelor de probă poate fi circulară sau dreptunghiulară. Numărul suprafeŃelor de probă trebuie să fie suficient de mare pentru a putea descrie corect o unitate de vegeteŃie (se recomandă să fie minim 10

RelaŃia dintre talia vegetaŃiei şi mărimea suprafeŃelor de

inventariere


14

pentru descrierea unui tip nou), sau să corespundă cerinŃelor impuse de analiza statistică ulterioară a datelor. InformaŃiile colectate în fiecare suprafaŃă este bine să fie notate în fişe speciale sau carnet de teren, asigurându-se astfel înregistrarea sistematică a datelor şi evitarea omisiunilor. Datele necesare se referă la: - localizare şi dată, caracteristicile reliefului şi solului, modul de folosire a

terenului, intensitatea presiunii antropice - structura fitocenozei – înălŃime, stratificare, acoperirea generală şi pe

straturi, vârstă - compoziŃia floristică (gradul de detaliere depinde de sistemul de

clasificare utilizat)

Model de fişă de teren


15

Alte operaŃii necesare la efectuarea inventarierilor pot fi: - colectarea speciilor care nu s-au putut identifica pe teren, pentru a fi

determinate ulterior în laborator (inclusiv herborizarea acestora) - recoltarea probelor de sol (de obicei din orizontul A) pentru analize fizico-

chimice care nu se pot executa în teren 3.6. Clasificarea vegetaŃiei În această etapă se grupează fitocenozele în categorii omogene, adică unităŃi de vegetaŃie. Clasificarea se poate referi atât la datele colectate în fişe cât şi la cele care se pot extrage din imaginile satelitare disponibile. Criteriile de clasificare sunt acele proprietăŃi ale fitocenozelor prin care se stabileşte asemănarea dintre fitocenoze şi apartenenŃa acestora la o anumită unitate de vegetaŃie. Astfel de criterii pot fi: compoziŃia floristică, fizionomia, spaŃierea plantelor, productivitatea, nuanŃele de culoare şi textura imaginii, etc. Premisele unei clasificări optime sunt: (1) distingerea unor grupe de fitocenoze cât mai omogene şi (2) existenŃa unor diferenŃe clare între grupe. Similitudinea dintre fitocenoze se poate determina cu ajutorul indicilor de similitudine (Jaccard, Sorensen, etc.) sau a distanŃei euclidiene. Spre exemplu, indicele de similitudine Sorensen pentru compoziŃia floristică a două fitocenoze (A şi B) se calculează astfel:

S = 2c/(a+b)*100, unde a, b – numărul total de specii din fitocenoza A şi respectiv B

c – numărul de specii comune fitocenozelor A şi B Produsele clasificării sunt unităŃile de vegetaŃie, descrierea lor şi eventual cheia de determinare. Mai jos este redată spre exemplificare o cheie de identificare a asociaŃiilor de păduri acidofile de stejari din Europa Centrală (după Schubert et al. 1995): 1a. În stratul arborescent este frecvent Fagus sylvatica alături de speciile de Quercus. În stratul ierbos apar Holcus mollis, Pteridium aquilinum, Convallaria majalis, Viola riviniana ......................... Holco mollis-Quercetum 1b. În stratul arborescent Fagus sylvatica apare doar sporadic. În stratul ierbos apar aproape exclusiv numai specii oligotrofe şi acidofile ................... 2 2a. În stratul ierbos apare constant Luzula luzuloides. Arborete din zona montană şi de dealuri ..................................................................................... 3 2b. Lipseşte Luzula luzuloides. Arborete de la altitudini mai mici. În stratul arborescent este frecvent Pinus sylvestris .................... Agrostio-Quercetum 3a. În stratul arborescent apare constant Pinus sylvestris iar în cel ierbos Vaccinium vitis-idaea ................................ Vaccinio vitis-idaeae-Quercetum 3b. Pinus sylvestris apare doar sporadic. În stratul ierbos sunt caracteristice Genista tinctoria, Genista germanica, Luzula luzuloides, Hieracium nemorum şi Cytisus nigricans ........................................ Genisto tinctoriae-Quercetum


16

3.7. Elaborarea hărŃii Transpunerea pe hartă a limitelor se poate face aproape complet automatizat prin folosirea unei unităŃi de tip GPS, dar este ceva mai laborioasă în cazul utilizării transectelor. În funcŃie de datele înregistrate pe teren, pe transectele de pe harta de bază se fixează limitele unităŃilor de vegetaŃie. În spaŃiile dintre transecte limitele se trasează prin interpolare, Ńinând seama de corelaŃiile dintre vegetaŃie şi relief, substrat, etc. Pentru situaŃiile neclare în care nu se poate stabili prin interpolare mersul limitelor, porŃiunile de teren respective se verifică ulterior, efectuându-se eventual una sau câteva transecte intermediare. Având conturul tuturor unităŃilor cartografice se trece la reprezentarea unităŃilor de vegetaŃie pe hartă. Aceasta se poate face în mai multe moduri: contururi numerotate, haşuri, sau culori.

Reprezentarea unităŃilor de vegetaŃie prin contururi

numerotate (A), contururi haşurate (B), culori şi numere (C) Când numărul de culori necesar este mare se recomandă ca în interiorul fiecărei unităŃi cartografice să se adauge un număr sau literă (care va apare şi în legendă). Deşi nu există o standardizare generală a folosirii culorilor, se recomandă corelarea acestora cu specificul climatic în care apar unităŃile de vegetaŃie (culori calde, culori reci). Astfel, pentru Harta vegetaŃiei potenŃiale a Europei (Bohn et al. 2000) s-a folosit: cafeniu deschis – pentru tundre şi pajişti alpine, violet deschis – pentru tufărişuri subalpine, violet-albastru pal – pentru păduri de molid, verde albăstrui – pentru păduri de fag, verde – pentru păduri de stejar cu carpen, verde-gălbui – pentru cvercete de silvostepă, galben-pai – pentru stepe, siena – pentru mlaştini, albastru deschis – pentru stufării, etc. La elaborarea hărŃii se impune uneori să se facă o generalizare – neglijarea unei părŃi din detaliile observate pe teren sau pe fotografiile aeriene (unităŃi cartografice foarte mici), pentru a uşura citirea hărŃii şi a realiza o

C


17

interpretare sintetică şi omogenă a vegetaŃiei. Fragmentele de vegetaŃie cu suprafaŃă prea mică pentru a fi reprezentate vor fi incluse într-o unitate de cartare alături de alte fitocenoze alăturate. Această unitate va purta numele tipului de vegetaŃie dominant sau va fi definită ca mozaic de tipuri (în cazul în care nici unul, individual, nu are suprafaŃă cartabilă). Se pot folosi simboluri pentru indicarea prezenŃei unor unităŃi de vegetaŃie cu suprafaŃă mică, necartabile, sau doar a unor specii de interes deosebit:

Semne convenŃionale folosite pentru reprezentarea

unor unităŃi de vegetaŃie de extindere mică

În cazul cartării pe baza imaginilor satelitare sau al extrapolării datelor din suprafeŃele-cheie, până la obŃinerea hărŃii definitive se redactează una sau mai multe variante provizorii. Acestea trebuie supuse operaŃiilor de validarea şi determinare a acurateŃii, adică evaluarea corespondenŃei dintre unităŃile de vegetaŃie din hartă şi cele din teren (erori de identificare) şi respectiv a corectitudinii de redare a limitelor şi a proporŃiilor (erori de poziŃionare spaŃială). Se face o verificare pe teren în anumite suprafeŃe de control care să acopere toate unităŃile de vegetaŃie din legendă. Fără a consulta în prealabil harta, se determină unitatea de vegetaŃie cu ajutorul cheii de determinare, iar apoi se confruntă cu unitatea de vegetaŃie din hartă. În cazul neconcordanŃei trebuie identificată cauza acesteia, analizând pe loc situaŃia din teren. Dacă fitocenoza corespunde unui alt tip de vegetaŃie deja descris, atunci se va corecta descrierea tipului şi cheia de determinare şi se va revizui metodologia aplicată precum şi harta pentru a depista situaŃii similare. Dacă este vorba de un tip nou de vegetaŃie, atunci se va completa legenda şi se vor colecta informaŃiile necesare descrierii noului tip. 3.8. Realizarea pieselor anexă

Piesele anexă pot fi reprezentate de:

- text explicativ - inventarul suprafeŃelor unităŃilor reprezentate pe hartă - hărŃi complementare la scară mică (poziŃia geografică, hipsometrie,

geologie, pedologie, climatologie)


18

4. Sisteme de clasificare şi unităŃi de cartare a vegetaŃiei

Sistemele de clasificare urmăresc obŃinerea unei tipizări a fitocenozelor, prin crearea de unităŃi de clasificare (unităŃi abstracte) care să reunească fitocenoze omogene după anumite criterii, simplificând explorarea, analiza şi gospodărirea vegetaŃiei. De regulă se realizează un sistem ierarhic de unităŃi, cu grad de generalizare a criteriilor de diferenŃiere din ce în ce mai mare. S-au dezvoltat de-a lungul timpului mai multe sisteme de clasificare a vegetaŃiei, fiecare cu principii, unităŃi şi aplicabilitate diferite.

4.1. Sistemul de clasificare fitosociologică (Sintaxonomia)

Principii şi unităŃi de clasificare Principiile folosite în această clasificare sunt de natură floristică şi ecologică. Ele au fost formulate iniŃial de Braun-Blanquet şi Tuxen – fondatorii şcolii fitosociologice central-europene (cunoscută şi sub numele de Şcoala de la Zürich-Montpellier), în prima jumătate a secolului XX, iar astăzi s-a ajuns la un act normativ reprezentat de „Codul de nomenclatură fitosociologică”. Sistemul sintaxonomic (sau cenotaxonomic) are ca trăsături de bază:

- unitatea de clasificare de bază este asociaŃia - caracterul ierarhic – unităŃile de clasificare sunt ierarhizate după

complexitatea structurală şi maturitatea succesională a fitocenozelor - caracterul inductiv – unităŃile de clasificare nu sunt predefinite,

neexistând un număr maxim stabilit pentru acestea; ele se definesc în timp, pe măsură ce se culeg tot mai multe date fitosociologice şi de pe spaŃii tot mai extinse; se pot introduce în sistem unităŃi noi sau se poate modifica rangul ierarhic al altora - denumirea unităŃilor de vegetaŃie se face după modelul speciilor (binar,

în limba latină) AsociaŃia este unitatea sintaxonomică de bază. Ea reuneşte fitocenoze similare din punct de vedere al caracterelor floristice, ecologice, dinamice, corologice şi istorice. Denumirea asociaŃiei se formează din numele a 1-2 specii de plante + sufixul caracteristic “-etum” (ex.: Pulmonario rubrae-Fagetum). UnităŃile inferioare asociaŃiei sunt subasociaŃia şi faciesul. SubasociaŃia este separată în cadrul asociaŃiei prin diferenŃe ecologice şi dinamice evidente, marcate prin apariŃia în compoziŃia floristică a unor specii diferenŃiale. Sufixul caracteristic: “-etosum” (ex.: Vaccinio myrtilli-Piceetum juniperetosum nanae). Pentru indicarea subasociaŃiei tipice se foloseşte termenul “typicum”, adăugat după numele asociaŃiei. Faciesul – separat în cadrul asociaŃiei pe baza dominanŃei a 1-2 specii la nivelul unuia dintre straturi, fără modificarea structurii calitative a asociaŃiei.


19

Sufixul caracteristic este “-osum” (ex.: Carpino betuli-Fagetum caricosum pilosae). UnităŃile superioare asociaŃiei sunt alianŃa, ordinul şi clasa. AlianŃa – reuneşte asociaŃii asemănătoare ca structură floristică; se stabileşte pe baza unei asociaŃii-tip. Sufixul caracteristic este “-ion” (ex.: Symphyto-Fagion). Ordinul – reuneşte alianŃe echivalente ecologic şi aflate într-un anumit spaŃiu geografic. Sufixul caracteristic este “-etalia” (ex.: Fagetalia sylvaticae). Clasa – reuneşte ordinele cu afinitate ecologică, floristică, structurală şi fizionomică. Sufixul caracteristic este “-etea” (ex.: Querco-Fagetea)

Spre exemplificare, se prezintă un fragment din sistemul sintaxonomic al vegetaŃiei României: Clasa Querco-Fagetea – păduri de foioase mezofile sau mezohigrofile

Ordinul Fagetalia sylvaticae – păduri pe soluri bazice sau slab acide AlianŃa Alno-Ulmion – păduri mezo-higrofile din luncile râurilor AlianŃa Symphyto-Fagion – păduri mezofile montane AsociaŃia Symphyto cordati-Fagetum – făgete pure AsociaŃia Aremonio agrimonioidi-Fagetum – făgete termofile AsociaŃia Pulmonario rubrae-Fagetum – făgeto-brădete AsociaŃia Leucanthemo waldsteinii-Fagetum – făgeto-molidişuri AsociaŃia Hieracio rotundati-Fagetum – făgete acidofile subasociaŃia typicum subasociaŃia galietosum kitaibeliani AsociaŃia Phyllitidi-Fagetum – păduri de grohotişuri sau chei umbrite

AsociaŃia Seslerio rigidae-Fagetum – făgete xerofile de stâncării calcaroase

AlianŃa Lathyro hallersteinii-Carpinion – păduri mezofile colinare Ordinul Quercetalia roboris – păduri de cvercinee pe soluri acide

Clasa Quercetea pubescenti-petraeae – păduri xero-mezofile pe substrat bazic Clasa Erico-Pinetea – păduri şi tufărişuri relictare xerofile de conifere Clasa Vaccinio-Piceetea – păduri şi tufărişuri mezofile de conifere

Avantaje şi dezavantaje ale sistemului de clasificare fitosociologic

Avantaje: - oferă informaŃii complete asupra florei şi vegetaŃiei - este standardizat şi utilizat la nivel internaŃional - permite evaluarea şi monitorizarea sintaxonilor la nivel regional după

diferite criterii (protectiv, economic, corologic, etc.) - face posibilă aprecierea tendinŃelor dinamice ale vegetaŃiei - este aplicabil, în mod unitar, pentru toate categoriile de vegetaŃie

(păduri, tufărişuri, pajişti, vegetaŃie acvatică sau de stâncărie, etc.) Dezavantaje:

- necesită cunoştinŃe temeinice de botanică sistematică pentru identificarea tuturor speciilor

- volum mare de date fitocenologice necesare pentru determinarea speciilor caracteristice


20

- dificultatea identificării, uneori, a asociaŃiilor direct pe teren - aplicarea inconsecventă a principiilor de clasificare, motiv pentru care există la ora actuală numeroase sinonime şi homonime ParticularităŃi ale metodei de studiu fitosociologic Metoda de eşantionaj folosită în fitosociologie este cea a releveelor. Releveul fitosociologic este metoda de bază în studiul calitativ şi cantitativ al vegetaŃiei, ce constă din: - inventarul floristic (lista detaliată a speciilor) însoŃit de coeficienŃi ai

participării speciilor la alcătuirea fitocenozei - date referitoare la condiŃiile staŃionale (ecologice)

ProporŃia de participare a speciilor se poate exprima în valori procentuale sau sub formă de indici, cum sunt indicii de abundenŃă-dominanŃă propuşi de Braun-Blanquet şi Pavillard:

Indice SemnificaŃie

r Unul sau câŃiva indivizi + PuŃini indivizi cu acoperire foarte redusă 1 Indivizi destul de abundenŃi, cu acoperire sub 10% 2 Indivizi foarte abundenŃi, cu acoperire între 10-25% 3 Acoperire între 25-50%, indiferent de abundenŃă 4 Acoperire între 50-75%, indiferent de abundenŃă 5 Acoperire între 75-100%, indiferent de abundenŃă

Stabilirea apartenenŃei unei fitocenoze la o anumită asociaŃie este un procedeu ceva mai laborios decât în cazul altor sisteme de clasificare, aceasta deoarece trebuie Ńinut cont de întreaga compoziŃie floristică precum şi de caracterele ecotopului. Această operaŃie se execută uneori în etapa sintetică, la birou. Identitatea unei asociaŃii se asigură pe baza următoarelor aspecte: compoziŃia floristică – privită pe ansamblu dar şi prin prisma unor categorii diferenŃiale de specii, condiŃiile ecologice, proporŃia participării diferitelor categorii de bioforme, răspândirea (corologia) fitocenozelor unei asociaŃii atât în zona studiată cât şi cea generală, tendinŃa dinamică a fitocenozelor, structura spaŃială a fitocenozelor, presiunea exercitată de diverse perturbaŃii, în special factorul antropo-zoogen. Pentru definirea asociaŃiilor vegetale sunt utile acele specii care manifestă o electivitate evidentă pentru un anumit grup de fitocenoze. Astfel, în raport de fidelitatea faŃă de unităŃile de vegetaŃie, speciile se pot încadra în următoarele categorii: - specii caracteristice = speciile care sunt fidele unei unităŃi fitosociologice, apărând (aproape) exclusiv în aceasta - specii diferenŃiale = specii care ajută la separarea a doi sintaxoni înrudiŃi, lipsind în unul dintre aceştia, deşi nu sunt fidele numai celuilat (nu sunt caracteristice)


21

- specii însoŃitoare = specii prezente în mai multe unităŃi, fără a manifesta preferinŃă pentru una dintre ele - specii întâmplătoare = specii pătrunse din alte unităŃi sau rămase relicte ale unor unităŃi anterioare

4.2. Sisteme de clasificare suprafitocenotice

Analiza covorului vegetal se poate face nu doar la nivelul fitocenozelor ci şi la nivelul unor grupări de fitocenoze. În acest caz, unitatea de studiu de bază este complexul de fitocenoze (fitocenocomplexul). Acesta reprezintă un mozaic de fitocenoze dintr-un teritoriu cu omogenitate climatică şi geologică, repetabil mai mult sau mai puŃin identic în localităŃi diferite. Fiecare fitocenocomplex are o fitocenoză de referinŃă, de regulă cea instalată în aşa-numitul ecotop de placor, adică pe formele de relief plane şi aflate numai sub influenŃa climatului regional (Ivan 1979):

Gruparea fitocenozelor în complexe se poate face după criterii diferite: - dinamic – aplicat în clasificarea sinfitosociologică (fitosociologică serială) - geografic – aplicat în clasificarea geosinfitosociologică (fitosociologică peisageră)


22

4.2.1. Clasificarea sinfitosociologică (fitosociologică serială)

Are ca principiu integrarea fitocenozelor în fitocenocomplexe pe baza legăturilor dinamice (succesionale) dintre ele, adică toate fitocenozele complexului trebuie să urmeze aceeaşi direcŃie de evoluŃie. Fitocenozele aparŃinătoare unei serii succesionale alcătuiesc o teselă – unitatea concretă.

Unitatea abstractă, ca unitate de clasificare de bază, este sigmasociaŃia. Dintre asociaŃiile componente, una este asociaŃia climax, cea spre care converg în mod natural toate fitocenozele complexului, în condiŃiile climato-edafice ale teritoriului respectiv. Numele sigmasociaŃiei derivă de la cel al asociaŃiei climax, urmat de termenul „sigmetum”.

Exemplu: „Luzulo niveae-Fageto sigmetum” este seria montană, sub-alpică, acidofilă a făgetelor, incluzând asociaŃiile:

1. Luzulo niveae-Fagetum – pădure de fag (asociaŃia climax, cap de serie) 2. Epilobio angustifolii-Salicetum capreae – tufăriş de salcie căprească 3. Rubetum idaei – zmeuriş 4. Senecio sylvatici-Epilobietum angustifolii – buruienişuri cu răscoage 5. Sieversio montanae-Nardetum strictae – pajişte cu Ńăpoşică

Metoda de studiu a teselelor este similară cu cea fitosociologică, folosindu-se sigmarelevee. În fişele de teren se notează: lista asociaŃiilor vegetale (în loc de specii) şi indicii de acoperire pentru fiecare asociaŃie (de exemplu, „+” semnifică o suprafaŃă <10 m², „1” <100 m², „2a” <1000 m², „2b” <5000 m², „3a” <1 ha, „3b” <5 ha, „4” <10 ha, „5” <100 ha).


23

4.2.2. Clasificarea geosinfitosociologică (fitosociologică peisageră)

Are ca principiu integrarea fitocenozelor în fitocenocomplexe pe baza relaŃiilor spaŃiale dintre ele (situarea în aceleaşi condiŃii geografice). Unitatea de bază în clasificare este geosigmasociaŃia, ce reprezintă un complex de sigmasociaŃii dintr-un spaŃiu geomorfologic omogen (peisaj vegetal). Unitatea concretă este catena (unitatea peisageră), un teritoriu relativ omogen din punct de vedere geomorfologic şi fitogeografic, constituit dintr-un mozaic de tesele contigue. Numele geosigmasociaŃiilor derivă de la numele sigmasociaŃiilor caracteristice. Exemplu: Junipero nanae-Arctostaphileto – Homogino alpinae-Piceeto geosigmetum = peisaj alpic, subalpin inferior al tufărişurilor şi molidişurilor. Ca metodă de studiu se foloseşte geosigmareleveul (în loc de specii se inventariază sigmasociaŃii).

4.3. Clasificarea fitogeografică

Fitogeografia are ca scop delimitarea covorului vegetal pe baza omogenităŃii climatice, a răspândirii diferitelor categorii de bioforme şi a taxonilor (specie, gen, familie, ordin) endemici. DiferenŃieri în convorul vegetal se pot observa în sens latitudinal şi altitudinal, corelat cu distribuŃia radiaŃiei solare şi a precipitaŃiilor. Acestora li se adaugă particularităŃi regionale dictate de apropierea de mări şi oceane, istoricul evoluŃiei vegetaŃiei, substrat geologic sau prezenŃa unor bariere geografice. În acest sens, există unităŃile de clasificare latitudinale, altitudinale şi regionale.

UnităŃile de vegetaŃie zonale pe latitudine sunt: Zona – teritoriu ce cuprinde fitocenocomplexe ale căror fitocenoze climax sunt edificate de specii care aparŃin la acelaşi tip ecologic principal de plante (arbori cu frunze aciculare persistente, arbori cu frunze late căzătoare, arbori cu frunze late persistente, graminee, plante ierboase cu frunze late, etc.).


24

Subzona – teritoriu ce cuprinde fitocenocomplexe care au aceleaşi specii edificatoare în fitocenozele climax. UnităŃi de vegetaŃie zonale pe altitudine sunt etajul – similar zonei, dar cu distribuŃie în regiunile montane, pe altitudine, şi subetajul – similar subzonei. Definirea şi delimitarea unităŃilor şi subunităŃilor zonale se face pe baza vegetaŃiei naturale primare (predominarea unei categorii de bioforme sau dominanŃa unei specii din categoria de bioforme respectivă), sol şi relief. UnităŃile de vegetaŃie regionale sunt districtul, provincia şi regiunea floristică – subdiviziuni delimitate în interiorul unităŃilor zonale pe baza arealului unor specii şi implicit a unor diferenŃe climatice regionale (oceanitate-continentalitate) şi istoric-floristice. Ele nu au caracter fitosociologic ci floristic-geografic. 4.4. Sistemul de clasificare fizionomică

În acest caz, determinarea asemănării fitocenozelor se face pe baza fizionomiei şi structurii lor spaŃiale, acordând o mai mică importanŃă compoziŃiei floristice. Avantajele clasificărilor fizionomice sunt:

- posibilitatea de folosire pentru orice scară a hărŃilor - aplicabilitatea pentru orice regiune sau Ńară - exprimarea într-o terminologie clară şi neechivocă - uşurinŃa asimilării şi aplicării - posibilitatea realizării de studii de vegetaŃie comparative

Principalul dezavantaj este relativa sărăcie a informaŃiei furnizată de unităŃile de vegetaŃie de acest fel. Modul cum sunt combinate însuşirile morfo-structurale ale fitocenozelor pentru definirea unor unităŃi-tip poate fi diferit, rezultând şi în acest caz mai multe sisteme de clasificare. Unul dintre ele este exemplificat mai jos.

Sistemul UNESCO de clasificare a vegetaŃiei Este construit pe 6 niveluri ierarhice: clasă, subclasă, grup, formaŃie, tip de înveliş, tip de comunitate. Clasele sunt definite pe baza înălŃimii şi spaŃierii vegetaŃiei, astfel:

I. Păduri – suprafeŃe dominate de arbori (înălŃimea la maturitate peste 7 m) cu acoperire peste 60%; majoritatea coroanelor arborilor sunt în contact.

II. Terenuri împădurite – suprafeŃe dominate de arbori, dar cu acoperire între 25-60%.; majoritatea coroanelor arborilor nu se ating. Aici se includ rariştile de pădure sau păşunile împădurite.

III. Tufărişuri – suprafeŃe dominate de arbuşti (înălŃime între 0.5 şi 7 m) cu acoperire peste 60%; arborii nu realizează acoperiri peste 25%.


25

IV. Tufărişuri scunde – suprafeŃe dominate de arbuşti pitici (înălŃime sub 0.5 m) cu acoperire peste 25%; arborii sau arbuştii nu realizează acoperiri peste 25%.

V. Pajişti – suprafeŃe dominate de plante ierboase; arborii sau arbuştii nu realizează acoperiri peste 25%.

VI. Terenuri sterile – suprafeŃe pe care vegetaŃia acoperă sub 5%. Include terenuri saline, nisipuri, stâncării, terenuri cu zăpadă permanentă, gheŃari.

La nivel de subclasă, grup, formaŃie sunt create categorii pe bază de caractere morfologice (adesea diferenŃiate în funcŃie de clasă): tipul frunzelor arborilor sau arbuştilor (frunze sempervirente, căzătoare, xeromorfe) şi respectiv tipul plantelor ierboase (graminoide sau non-graminoide [buruienişuri]) şi talia acestora (înalte sau scunde).

4.5. Tipologia forestieră şi pastorală În anumite Ńări s-au dezvoltat în paralel cu sistemul de clasificare fitosociologic alte sisteme de clasificare a vegetaŃiei, care să Ńină cont şi de anumite cerinŃe practice de gospodărire a fondurilor forestiere sau pastorale. În acelaşi timp s-a urmărit ca acestea să aibă un nivel mai ridicat de accesibilitate şi aplicabilitate. Criteriile de clasificare sunt: speciile dominante şi productivitatea fitocenozelor. Numele unităŃilor este în limba română, fiind astfel mai uşor de asimilat.

4.5.1. Tipologia forestieră

Tipologia forestieră are ca scop clasificarea pădurilor în interesul gospodăririi şi exploatării raŃionale a acestora. Unitatea de clasificare de bază este tipul de pădure. Acesta reuneşte porŃiunile de pădure omogene sub raportul compoziŃiei arboretului, condiŃiilor ecologice, dinamicii, necesitând aceleaşi măsuri de gospodărire. Unitatea superioară tipului este formaŃia forestieră, ce reuneşte tipurile de pădure cu aceeaşi specie sau combinaŃie de specii edificatoare – molidişuri, făgete, gorunete, stejărete, plopişuri, etc. Unitatea inferioară tipului este faciesul, separat în cadrul tipului după prezenŃa unor specii de amestec sau după caractere ecologice secundare. Criterii principale de diferenŃiere a tipurilor de pădure sunt: - compoziŃia arboretului - productivitatea

- zona climatică Criterii secundare: - subarboretul şi pătura ierbacee


26

- condiŃiile edafice În cazul pădurilor, productivitatea este definită prin volumul de lemn pe care îl produce un arboret cu suprafaŃa de 1 ha, într-un anumit interval de timp. Au fost stabilite 5 clase de producŃie (I, II, III, IV, V), în raport de înălŃime şi vârstă, pentru fiecare specie. În studiile de tipologie forestieră interesează categoriile de productivitate: inferioară (clasele de productivitate V şi IV), mijlocie (clasa III) şi superioară (clasele I şi II). Pentru definirea unui anumit tip de pădure este necesar ca arboretul investigat să aibă o suprafaŃă minimă de 0.5 ha. Denumirea tipurilor de pădure include numele speciei arborescente climax, la care se adaugă un atribut specific tipului respectiv (o specie din stratul ierbos sau arbustiv, o specie arborescentă de amestec, substratul geologic, unitatea geomorfologică sau regiunea geografică, uneori şi productivitatea arboretului). Exemple de tipuri de pădure: Molidiş cu Oxalis acetosella, Gorunet normal cu cărpiniŃă, Gorunet cu cărpiniŃă de productivitate inferioară, Şleau de deal cu gorun, Stejar brumăriu pe cernoziom puternic degradat cu substrat de loess, Molidiş de stâncărie calcaroasă, Stejăret de luncă. În funcŃie de gradul de naturalitate al vegetaŃiei, se deosebesc mai multe categorii de tipuri de pădure:

- naturale (fundamentale), dominate de arbori din specii naturale, longevive, adaptate climatului regional

- derivate, dominate de specii naturale de arbori, de talie mai mică, (carpen, tei) - artificiale, dominate de specii care nu sunt naturale în regiunea respectivă, plantate de către om (specii exotice, sau din alte etaje fitoclimatice) 4.5.2. Tipologia pastorală

Tipologia pastorală este destinată clasificării pajiştilor, adică a suprafeŃelor dominate de plante ierboase. Unitatea de bază este tipul de pajişte. Acesta include totalitatea fitocenozelor cu însuşiri asemănătoare din punct de vedere al compoziŃiei floristice, al condiŃiilor staŃionale şi agronomic (productivitate, calitate furaj, măsuri de îmbunătăŃire şi folosire). Tipurile de pajişte pot avea caracter:

- fundamental (pajiştile zonale, primare) - derivat (pajişti secundare)

Identificarea tipurilor se face prin: - determinarea compoziŃiei floristice - determinarea productivităŃii - aprecierea măsurilor tehnologice necesare şi evoluŃia vegetaŃie ca

urmare a aplicării acestor măsuri


27

Determinarea productivităŃii şi calităŃii pajiştilor se face calculând iniŃial valoarea pastorală (V.p.): V.p. = A * i.s. / 100, unde A = acoperirea procentuală a speciilor (A), iar i.s. = indicele specific de calitate furajeră, determinat anterior experimental pentru principalele specii de pajişti (1 = valoare furajeră excelentă, 2 = v.f. foarte bună, 3 = v.f. bună, 4 = v.f. mijlocie, 5 = v.f. mediocră, 0 = fără valoare furajeră). Se calculează apoi capacitatea de păşunat, exprimată prin număr de unităŃi vite mari la hectar (U.V.M./ha), prin multiplicarea valorii pastorale cu un coeficient subunitar. Calitatea pajiştilor se determină tabelar:

Valoarea pastorală

Capacitatea de păşunat U.V.M. / ha

Calitatea pajiştii

3.75 – 5 > 2 Foarte bună 2.5 – 3.75 1 – 2 Bună 1.25 – 2.5 0.5 – 1 Mijlocie 0.25 – 1.25 0.2 – 0.5 Slabă < 0.25 < 0.2 Degradată

Denumirea tipurilor de pajişte include 1-2 specii edificatoare ierboase (de regulă graminee sau rogozuri). Tipuri de pajişte zonale: - Pajişti de păiuş stepic (Festuca valesiaca) - Pajişti de bărboasă (Botriochloa ischaemum) - Pajişti de firuŃă (Poa pratensis ssp. angustifolia) - Pajişti de iarba vântului (Agrostis capillaris) - Pajişti de păiuş roşu (Festuca rubra) - Pajişti de Ńăpoşică (Nardus stricta) - Pajişti de păruşcă (Festuca airoides) - Pajişti de coarnă (Carex curvula) şi pipiriguŃ (Juncus trifidus)

Tipuri de pajişte de lunci - Pajişti de luncă cu iarba câmpului (Agrostis stolonifera) - Pajişti de coada vulpii (Alopecurus pratensis) - Pajişti de târsă (Deschampsia caespitosa)

În raport de modul de folosinŃă, pajiştile se împart în:

- fâneŃe, pajişti de pe care materia vegetală se exploatează în principal prin cosire (sub formă de fân); spre toamnă, după cosire, pe unele pot fi introduse animale să pască

- păşuni, pajişti folosite pentru păşunatul cu vite sau oi; solul acestora este mai tasat, îmbogăŃit natural în azot; fitocenozele au adesea o compoziŃie mai săracă în specii, dat fiind faptul că nu toate plantele rezistă regimului de păşunare


28

4.6. Sistemul de clasificare a habitatelor

În afară de sistemele de clasificare prezentate anterior se poate realiza cartarea vegetaŃiei folosind ca unitate de vegetaŃie tipul de habitat. Există mai multe sisteme de referinŃă pentru clasificarea habitatelor:

- CORINE - PALEARCTIC HABITATS - EMERALD - EUNIS - NATURA 2000

Acestea îşi găsesc aplicabilitatea mai ales în domeniul conservării naturii şi gestionarea ariilor protejate. Sistemul de clasificare a habitatelor descris pentru Ńara noastră (DoniŃă et al. 2005) include 357 de tipuri, încadrate în 7 clase şi 24 de subclase. Tipurile de habitate se individualizează prin anumite specii edificatoare şi specii indicatoare ecologic sau cenologic, precum şi prin particularităŃi ale biotopului (staŃiunii), cum sunt: localizarea geografică, altitudine, relief, rocă şi sol. Un aspect esenŃial în descrierea tipurilor de habitate este legat de gradul de conservare şi vulnerabilitatea acestuia sau a speciilor componente. Denumirea habitatelor face referire la:

- tipul fizionomic de fitocenoză (păduri, pajişti, tufărişuri, etc.) - localizarea geografică - speciile de plante definitorii pentru habitat

Exemplu: o pajişte din etajul alpin cu specia edificatoare-dominantă Festuca supina şi specia indicatoare Potentilla ternata corespunde tipului de habitat Pajişti sud-est carpatice cu Festuca supina şi Potentilla ternata. Clasele de habitate prezente în România sunt:

1. ComunităŃi litorale şi halofile 2. Ape continentale (non-marine) 3. Tufărişuri şi pajişti 4. Păduri 5. Mlaştini şi terenuri înmlăştinite 6. Grohotişuri, stâncării şi nisipuri continentale 8. Terenuri agricole şi peisaje artificiale


29

5. Tipuri de hărŃi de vegetaŃie

Diversitatea tipurilor de hărŃi de vegetaŃie este cauzată de: - caracteristicile cartabile ale fitocenozelor – compoziŃie, structură,

ecologie, dinamică, răspândire (corologie) - nivelul ierarhic al tipurilor de vegetaŃie (sintaxonilor) - sistemul de clasificare a vegetaŃiei adoptat

5.1. HărŃi fizionomice

UnităŃile de vegetaŃie se deosebesc prin caractere fizionomice. Ex.: păduri caducifoliate edificate de cvercinee, tufărişuri pitice de

ericacee, pajişti edificate de ovăscior ConŃinutul informativ al acestor hărŃi este destul de sărac, dar poate fi îmbunătăŃit prin folosirea unor formule ce codifică anumite caracteristici ale fitocenozelor (speciile dominante, talia sau acoperirea acestora, etc.).

Harta fizionomică a vegetaŃiei din Masivul Piatra Caiului (Pop et Vezeanu 2006)


30

5.2. HărŃi fitosociologice

HărŃi de vegetaŃie reală

Acestea reprezintă vegetaŃia actuală (reală), fie că este naturală, secundară sau artificială. UnităŃi de vegetaŃie cartabile sunt:

- asociaŃia, alianŃa, ordinul, clasa (hărŃi la scară medie şi mică) - faciesul sau varianta (hărŃi la scară mare) - complexe de asociaŃii

Din punct de vedere grafic, pentru o mai uşoară vizualizare a relaŃiilor dintre unităŃile de clasificare, asociaŃiile din aceeaşi alianŃă sau ordin pot fi reprezentate prin nuanŃe diferite ale aceleiaşi culori.

Harta fitosociologică a Masivului Piatra Craiului (Mihăilescu 2001)


31

HărŃi de vegetaŃie potenŃială

Astfel de hărŃi indică răspândirea potenŃială a vegetaŃiei naturale, ilustrând pentru un anumit teritoriu vegetaŃia care s-ar dezvolta, pornind de la patrimoniul floristic şi fitocenotic actual, dacă orice influenŃă antropică ar înceta. VegetaŃia potenŃială corespunde cu vegetaŃia actuală doar în zonele slab sau deloc influenŃate antropic. HărŃile de vegetaŃie potenŃială, datorită gradului ridicat de abstractizare, se redactează de regulă la scară mică. Pentru fiecare ecotop din teritoriul studiat se figurează gruparea vegetală matură (climax) ce s-ar putea dezvolta în condiŃiile staŃionale respective.

Fragment din harta vegetaŃiei potenŃiale a Europei, corespunzător părŃii de SE a României (Bohn et al. 2000). Din Legendă: D37 – Păduri est şi sud Carpatice de molid (Picea abies),

în parte cu Abies alba, cu Leucanthemum waldsteinii, Hieracium rotundatum), F22 – Păduri higrofile hercinice-subcarpatice de stejar pedunculat (Quercus robur) cu Carex brizoides, Molinia caerulea, M. arundinacea), M5 – Stepe vest şi central pontice cu graminee (Stipa ucrainica, Stipa lessingiana) cu

Caragana mollis, în Dobrogea alternând cu comunităŃi saxicole (Festuca callieri, Agropyron cristatum ssp. brandzae, Thymus moldavicus, Adonis volgensis)


32

5.3. HărŃi sinfitosociologice (fitosociologice integrate)

Pe astfel de hărŃi se reprezintă distribuŃia seriilor de vegetaŃie – sigmasociaŃiile, respectiv relaŃiile dinamice dintre asociaŃiile ce compun seriile. Ilustrează vegetaŃia reală, dar unităŃile de cartare sunt grupate pe baze dinamice şi nu cenotaxonomice.

AsociaŃiile sunt ordonate în legendă pe serii de vegetaŃie; fiecare serie are o culoare, cu nuanŃe deschise pentru asociaŃiile pioniere şi nuanŃe mai închise pentru cele mature.

O hartă sinfitosociologică pe care sunt reprezentate doar asociaŃiile climax (capii de serie) este o hartă de vegetaŃie potenŃială.

InformaŃia conŃinută de hărŃile sinfitosociologice este mai bogată decât în hărŃile fitosociologice sau cele de vegetaŃie potenŃială, permiŃând: - identificarea asociaŃiei climax spre care tinde oricare dintre grupările vegetale cartate - delimitarea tipurilor de habitat (ecotop), corelat cu seriile - aprecierea gradului de antropizare a vegetaŃiei prin intermediul proporŃiei ocupate de asociaŃiile secundare - evaluarea diversităŃii habitatelor în teritoriul studiat

Hartă sinfitosociologică (după Orsomando 1993)


33

5.4. HărŃi geosinfitosociologice Reprezintă catenele de vegetaŃie (geosigmasociaŃiile) – teritorii geologic şi geomorfologic omogene. UnităŃile de cartare se pot extinde de la o mică turbărie la un masiv muntos sau un interfluviu.

Hartă geosinfitosociologică (după Theurillat 1992)

din Legendă: 1. Calamagrostio-Alneto-Arrhenathereto geosigmetum 3. Asplenio-Junipereto-Alchemillo-Arrhenathereto geosigmetum 4. Asplenio-Betuleto-Jasiono-Festuceto geosigmetum 12. Junipero-Arctostaphyleto-Homogyno-Piceeto geosigmetum 12.1 geosigmasubasociaŃia tipică 12.2 Cotoneastro-Pineto geosigmetosum 16. Empetro-Vaccinieto-Larici-Pineto geosigmetum


34

5.5. HărŃi dinamice EvidenŃiază variaŃiile temporale ale vegetaŃiei, adică dinamica vegetaŃiei. Aceste hărŃi se pot realiza prin: - cartarea simultană a mai multor suprafeŃe, cu vegetaŃie primară identică, asupra cărora au acŃionat factori perturbatori la intervale de timp diferite - cartarea succesivă a aceleiaşi suprafeŃe – obŃinându-se o serie temporală de hărŃi Un tip aparte îl constituie hărŃile tendinŃelor dinamice – acestea surprind procesele dinamice în curs de desfăşurare în momentul cartării – evidenŃiate prin modificări în compoziŃia floristică sau la nivelul unor factori ecologici (acidificare, umiditate, sărăturare, radiaŃie solară la nivelul solului, etc.)

HărŃi succesive de vegetaŃie între anii 1976 şi 2001 ilustrând dinamica a două asociaŃii (Caricetum rostratae şi Caricetum elatae)

Harta tendinŃelor dinamice pentru vegetaŃia adiacentă lacului Levico (Italia), evidenŃiind fitocenozele aflate în faze de regenerare şi degenerare, stadii de

succesiune primară şi secundară (din Pedrotti 2004)


35

RelaŃiile dintre hărŃile de vegetaŃie reală, sinfitosociologică, a tendinŃelor dinamice şi a vegetaŃiei potenŃiale se pot urmări în cele 4 exemple de mai jos. Tipul de hartă se deduce după modul de realizare a legendei.

1. Harta vegetaŃiei reale 2. Harta sinfitosociologică

3. Harta dinamicii vegetaŃiei 4. Harta vegetaŃiei potenŃiale


36

În harta 1 unităŃile de vegetaŃie sunt ordonate în legendă după criteriul floristico-ecologic (sintaxonomic): asociaŃii ruderale, hidrofile, de pajişti, de pădure, etc. În harta 2 unităŃile de vegetaŃie, reprezentate de asociaŃii, sunt grupate pe serii succesionale, adică cele care, dezvoltându-se într-un anumit tip de staŃiune, converg în timp spre acelaşi tip de vegetaŃie climax. În harta 3 unităŃile de vegetaŃie reprezintă stadii sau faze dinamice în care se găseşte vegetaŃia la momentul cartării, sugerând procesele dinamice care se vor desfăşura ulterior pe suprafeŃele respective. În harta 4 unităŃile de vegetaŃie sunt reprezentate doar de asociaŃiile climax ale seriilor succesionale, grupate pe categorii de vegetaŃie zonală şi respectiv azonală. Este tipul de hartă cel mai simplu, ca mod de reprezentare, dar mult mai complex ca mod de elaborare, necesitând mai mult decât cunoaşterea stării actuale a vegetaŃiei din acel loc. Alegerea unităŃilor de vegetaŃie reclamă noŃiuni de ecologie a speciilor şi a asociaŃiilor şi de dinamică a vegetaŃiei, precum şi o viziune sintetică asupra vegetaŃiei şi istoricului vegetaŃiei zonei în care se află teritoriul cercetat. Nu întotdeauna există pe teren, la momentul cartării, asociaŃiile climax ale fiecărei serii dinamice, fiind necesară delimitarea unităŃilor cartografice prin corelaŃie cu factorii staŃionali. 5.6. HărŃi sincorologice (de răspândire a unităŃilor vegetale) Au ca scop evidenŃierea arealului unuia sau mai multor tipuri de vegetaŃie de pe cuprinsul unui teritoriu. Pe ele nu se reprezintă întreaga vegetaŃie, ci doar unităŃile a căror răspândire este urmărită. În funcŃie de modul de reprezentare aceste hărŃi se împart în trei categorii: - ale localităŃilor (reprezentarea prin simboluri sau suprafeŃe conturate a localităŃilor unde apar efectiv fitocenozele unităŃii de vegetaŃie; se aplică pentru unităŃi rare şi cu extindere redusă) - reticulate (folosirea unui caroiaj kilometric, precum UTM, şi colorarea sau haşurarea pătratului unde apare gruparea vegetală respectivă; se aplică pentru unităŃi comune, dar cu extindere redusă a fitocenozelor) - de limită absolută (reprezentarea arealului prin curbe închise ce unesc localităŃile periferice de răspândire a fitocenozelor unei anumite unităŃi de vegetaŃie; se aplică pentru unităŃi comune, cu extindere mare a fitocenozelor) Modul de reprezentare poate fi combinat, în cazul reprezentării mai multor unităŃi, rezultând hărŃi corologice mixte (localităŃi şi limită absolută).


37

Harta corologică a localităŃilor, pentru asociaŃia

Sorbo torminalis-Quercetum în Cehia

Caroiaj în sistemul UTM cu ochiuri de 10x10 km, utilizat pentru reprezentarea corologiei (răspândirii) unităŃilor de

vegetaŃie

Harta corologică reticulată (cu ochiurile reŃelei de 1 km²) pentru alianŃa Carpinion din Cantonul Ticino, ElveŃia (după Hegg

et al. 1993)


38

Harta corologică de limită absolută pentru două ordine de vegetaŃie din America de Nord

Harta corologică mixtă, a localităŃilor şi de limită absolută, pentru trei asociaŃii edificate de specii de anin, din Italia


39

5.7. HărŃi fitoecologice

Sunt hărŃi de vegetaŃie reală pe care sunt suprapuse diverse proprietăŃi intrinseci ale fitocenozelor (fitomasă, diversitate, suprafaŃa foliară, ritmul fenologic) sau factori ecologici cu rol în diferenŃierea structurală a vegetaŃiei (izoterme, gradul de saturaŃie în baze al solului, etc.)

Harta distribuŃiei claselor de productivitate primară netă (PPN, tone/an/ha)

a ecosistemelor forestiere din Germania. A: PPN=11; B: PPN=10; C, D: PPN=9; E: PPN=8; G: PPN=7; H: PPN=6; K: PPN=5

5.8. HărŃi amenajistice

UnităŃile de cartare corespund unităŃilor amenajistice (u.a.) – parcele

sau subparcele. Limitele parcelelor sunt limite geomorfologice (culmi, văi), nu neapărat

de vegetaŃie (liziera pădurii). Limitele subparcelelor, trasate în interiorul parcelelor, sunt limite de vegetaŃie (pe baza diferenŃelor de compoziŃie, vârstă, productivitate, consistenŃă).

Limitele sunt marcate şi pe teren şi pe hartă:

Limite Marcare pe teren (cu vopsea roşie)

Reprezentare pe hartă (culoare neagră)

Ocol Silvic Un “H” Trei puncte (...) Unitate de producŃie Două linii verticale (II) Două puncte (..) Parcelă O linie verticală (I) Un punct (.) Subparcelă O linie orizontală (–) Linie continuă IntersecŃie de linii parcelare O linie circulară IntersecŃie de limite Bornă forestieră Trei linii circulare orizontale:

2 roşii pe margini şi una albă la mijloc

Un cerc cu trei linii în interior, convergente la centru


40

La reprezentarea grafică se folosesc: - culori (standard) – pentru indicarea speciei dominantă din arboret - nuanŃe – pentru categorii de vârstă (0-40 ani, 41-80 ani, > 80 ani), cu nuanŃe mai închise pentru arboretele mai vârstnice - buline – pentru speciile care nu sunt dominante, fiecare bulină = 10% din compoziŃie - numere – pentru indicarea vârstei (5...120...), consistenŃei (0.1...1.0), clasei de producŃie (I...V)

Hartă amenajistică silvică


41

6. AplicaŃii ale cartografiei vegetaŃiei HărŃile de vegetaŃie sunt utilizate în domeniile: - amenajarea teritoriului (inclusiv a celui intravilan, realizată în cadrul

aşa-numitului Cadastru verde) - gestionarea ariilor protejate (rezervaŃii botanice, parcuri naŃionale, situri

Natura 2000, etc.) - evaluarea impactului asupra mediului - gestionarea resurselor naturale Din acest punct de vedere se deosebesc următoarele categorii de hărŃi: - de inventar (de utilizare actuală) - de prognoză (de utilizare potenŃială) - de planificare (de utilizare recomandată) – hărŃile de zonare funcŃională Un exemplu de zonare funcŃională este cel aplicat în cazul ariilor protejate: - zona A – de protecŃie specială - zona B – de protecŃie integrală - zona C – de uz agro-silvo-pastoral tradiŃional (de dezvoltare durabilă) - zona D – de rezidenŃă

Zonarea internă a Parcului NaŃional Piatra Craiului (Pop et al. 2007)


42

Bibliografie

1. Cristea V., Gafta D., Pedrotti F., 2004: Fitosociologie. Editura Presa Universitară Clujeană. Cluj-Napoca. p. 234-275

2. Ivan D., 1979: Fitocenologie şi vegetaŃia Republicii Socialiste România. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. p. 227-239

3. Ivan D., Spiridon L., 1985: Fitocenologie şi vegetaŃia Republicii Socialiste România. Manual de lucrări practice. Universitatea din Bucureşti. p. 144-165.

4. Küchler A.W., Zonneveld I.S. (eds.), 1988: Vegetation mapping. Kluwer Academic Publishers. Dordrecht. 635 p.

5. Lehrer A.Z., Lehrer M.M., 1990: Cartografierea faunei şi florei României (Coordonate arealografice). Editura Ceres. Bucureşti.

6. Pedrotti F., 2004: Cartografia Geobotanica. Pitagora Editrice. Bologna. 236 p. 7. The Nature Conservancy and Environmental Systems Research Institute, 1994:

USGS/NPS Vegetation Mapping Program: Field Methods for Vegetation Mapping. 92 pp. Report to the National Biological Survey and the National Park Service. Arlington VA and Redlands CA.

Documents

Cartarea Vegetatiei 2010 Curs