PARTEA SPECIALĂ

1

Capitolul I URMĂRIREA PENALĂ

Secţiunea I. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND URMĂRIREA PENALĂ

§1. Necesitatea, obiectul şi scopul urmăririi penale

Activitatea de descoperire a infracţiunilor, de identificare şi prindere a infractorilor, de stabilire prin probe a

vinovăţiei acestora, ca activitate prealabilă judecăţii, este necesară pentru combaterea promptă şi fermă a

infracţiunilor, precum şi pentru prevenirea lor, scopul imediat şi de perspectivă a procesului penal. Judecata în

şedinţă publică, în prezenţa părţilor, cu dezbateri orale şi contradictorii, implică cunoaşterea faptelor şi a

persoanelor supuse judecăţii; or, de cele mai multe ori, în momentul descoperirii unei infracţiuni se cunosc prea

puţine date despre împrejurările în care a fost săvârşită o faptă şi despre persoana făptuitorului, iar completul de

judecată, în şedinţă, nu are condiţiile necesare pentru a le elucida. Numai printr-o activitate susţinută de

investigaţii, de strângere şi confirmare a probelor, de verificare a versiunilor posibile privind cele săvârşite şi

persoana făptuitorului se poate dezlega ceea ce la început era necunoscut, se pot înfrânge pas cu pas încercările

infractorului de a se sustrage de la răspundere1.

Potrivit art. 252 din C.proc.pen., urmărirea penală are ca obiect colectarea probelor necesare cu privire la

existenţa infracţiunii, la identificarea făptuitorului, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se transmită cauza

penală în judecată în condiţiile legii şi pentru a se stabili răspunderea acestuia. Activitatea de colectare a probelor

necesare cuprinde operaţiile de descoperire, fixare, verificare şi apreciere a probelor prin procedeele probatorii

prevăzute de partea generală, titlul IV, capitolul III al C.proc. pen., precum şi prin măsurile operative de

investigaţii prevăzute de art. 6 al Legii privind activitatea operativă de investigaţii din 1994 (cu modificările şi

completările ulterioare)2.

Existenţa infracţiunii presupune, în primul rând, existenţa materială a unei fapte şi în al doilea, dacă acea faptă

este prevăzută de legea penală şi constituie o tentativă pedepsibilă sau o faptă consumată3.

Identificarea făptuitorului prevede că probele colectate trebuie să ajute la depistarea celor care au săvârşit

fapta penală (autori, organizatori, instigatori sau complici) şi la atragerea lor în calitate de învinuiţi conform art.

280-282 din C.proc.pen.

În obiectul urmăririi penale, pe lângă cele menţionate expres, se înscrie şi stabilirea altor împrejurări ale cauzei

penale pentru aflarea adevărului, potrivit alin. (3) al art. 19; art. 254 din C.proc.pen.

Urmărirea penală este activitatea obligatorie de pregătire prejudiciară a materialelor cauzei penale, deci scopul

acesteia este trimiterea cauzei în judecată pentru tragerea la răspundere penală a făptuitorului sau, după caz, pentru

aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical.

§2. Limitele şi forma urmăririi penale

In structura procesului penal, urmărirea penală este bine determinată, atât în timp, cât şi sub aspectul

activităţilor şi soluţiilor ce pot fi desfăşurate de către organele de urmărire penală, de către procuror şi de

judecătorul de instrucţie.

In timp, urmărirea penală îşi are limitele fixate între momentul începerii şi momentul emiterii soluţiei de către

procuror. Momentul începerii urmăririi penale este marcat prin ordonanţă. Prin începerea urmăririi penale se

creează cadrul legal în care organele de urmărire penală pot desfăşura toate activităţile ce se înscriu în obiectul

urmăririi penale. Momentul final al urmăririi penale este marcat prin soluţia dată de procuror, care poate fî

trimiterea în judecată sau scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale ori clasarea4.

Potrivit art. 291 din C.proc.pen., în cazul în care procurorul constată că din materialele cauzei rezultă că fapta

există, că a fost constatat făptuitorul şi acesta poartă răspundere penală, îl pune sub învinuire şi întocmeşte

rechizitoriul prin care dispune trimiterecauzei în judecată.

În cazul când se constată că fapta nu a fost săvârşită de bănuit sau de învinuit sau în cazul constatării altor

1 Boris Lichii, Urmărirea penală, Chişinău, 2000, p. 13.

2 Legea a fost republicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. n-13 din 31.01.2003 cu

modificările din 30.04.04.

3 Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta lliescu, Rodi-

ca Stănoiu, Explicaţii teoretice ale codului de procedură penală român. Partea specială, voi. VI, Bucureşti, Editura Academiei Române, ALL

BECK, 2003, p. 26. 4 Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea specială, voi. I, Bucureşti, Oscar Prinţ, 1994, p. 30.

DREPT PROCESUAL PENAL

2

temeiuri de reabilitare, procurorul dispune prin ordonanţă scoaterea persoanei de sub urmărire penală (art. 284 din

C.proc.pen.).

În cazul constatării unor temeiuri de nereabilitare prevăzute de art. 275, 285 din C.proc.pen. se dispune prin

ordonanţă încetarea urmăririi penale, dacă există bănuit sau învinuit în cauză.

Urmărirea penală poate fî, în momentul ei final, şi clasată printr-o ordonanţă în cazurile prevăzute de art. 286

din C.proc.pen., dacă nu există bănuit sau învinuit în cauză.

Sub aspectul activităţilor ce se pot desfăşura în cadrul urmăririi penale, limitele sunt fixate prin însăşi

competenţa funcţională şi materială a organelor de urmărire penală. în acest sens legea prevede ce acte procesuale

şi procedurale dau conţinut celor două forme de competenţă în această fază a procesului penal5.

În raport cu faptele penale şi cu persoanele care le-au săvârşit urmărirea penală se efectuează în privinţa

infracţiunii (infracţiunilor) depistate şi a tuturor făptuitorilor în acelaşi timp într-o cauză unică, dacă se constată

una din împrejurările prevăzute de alin. (3) al art. 42 din C.proc.pen. ce denotă conexitate, fie în cadrul mai multor

cauze, dacă în timpul urmăririi penale sunt stabilite noi infracţiuni săvârşite de alte persoane6.

Astfel, după începerea urmăririi penale pentru o singură faptă penală are loc extinderea procesului penal

privind efectuarea urmăririi penale faţă de alte fapte (episoade) sau alte infracţiuni săvârşite de bănuit, învinuit sau

alte infracţiuni săvârşite de alte persoane7.

Noul Cod de procedură penală reglementează desfăşurarea urmăririi penale prin- tr-o formă procesuală

generală unică în toate cauzele penale privind orice infracţiune, aplicată şi în cazul unor infracţiuni flagrante în

condiţiile art. 513,514 din C.proc.pen., care se efectuează în termen redus.

Astfel, sub aspect procesual, în etapa actuală urmărirea penală se efectuează prin- tr-o formă unică8, spre

deosebire de reglementările precedente, care prevedeau desfăşurarea urmării penale prin patru forme: 1) anchetă

preliminară; 2) urmărirea penală mixtă (desfăşurată iniţial prin cercetare penală cu transmiterea materialelor în

mod obligatoriu pentru efectuarea anchetei preliminare); 3) cercetarea penală în cazul infracţiunilor pentru care

ancheta preliminară nu era obligatorie; 4) formă protocolară de pregătire prejudiciară a materialelor (în cazul unor

infracţiuni flagrante).

§3. Trasaturile caracteristice ale fazei de urmărire penala

În cadrul urmării penale sunt aplicate toate regulile de bază ale procesului penal. Particularităţile activităţii de

urmărire penală pot influenţa, desigur, modul specific în care unele reguli de bază se realizează în această fază.

În afara regulilor fundamentale ale procesului, urmărirea penală se desfăşoară pe baza anumitor principii

proprii, determinate de necesitatea realizării obiectivelor sale şi care se manifestă ca trăsături caracteristice ale

frazei respective9.

Având în vedere dispoziţiile generale şi speciale ale noului Cod de procedură penală al Republicii Moldova

din 2003, evidenţiem cele mai esenţiale trăsături caracteristice care, în opinia noastră, subliniază specificul

urmăririi penale: 1) divizarea atribuţiilor procesuale la efectuarea urmăririi penale între procuror şi ofiţerul de

urmă rire penală; 2) îmbinarea regulii independenţei procurorului şi ofiţerului de urmărire cu regulile subordănirii

ierarhice; 3) existenţa controlului ierarhic în activitatea procurorului; 4) caracterul semicontradictoriu al

activităţilor în faza urmăririlor penale; 5) lipsa de publicitate a urmăririi penale; 6) caracterul preponderent al formei

scrise.

1)Divizarea atribuţiilor procesuale la efectuarea urmăririi penale între procuror şi ofiţerul de urmărire

penală.

Principiul divizării atribuţiilor procesuale în faza de urmărire penală între mai mulţi subiecţi a fost cunoscut şi

5 Ibidem, p. 31.

6 Potrivit art. 16 al Legii cu privre la Sistemul informaţional integral automatizat de evidenţă a

infracţiunilor, a cauzelor penale şi a persoanelor care au săvîrşit infracţiuni din 29.05.2003 (Mo- nitorlul Oficial al R.Moldova Nr. 170-172/695 din

08.08.2003)infracţiunele se iau la evidenţă ca două şi mai multe şi se completează cîteva fişe în cazurile în care:

a) o persoană(un grup de persoane), printro-o singură acţiune (inacţiune ),a săvîrşit două sau mai multr infracţiuni prevăzute în diferite articole

din Partea specială a Codului penal;

b) o persoană (un grup de persoane), prin diferite perioade de timp, a săvîrşit două sau mai multe infracţiuni care nu au fost înregistrate

anterior.

7 Igor Dolea, Dumitru Roman, Pornirea şi extinderea procesului penal, Chişinău, USM, 2000, p. 16-18.

8 Reglementarea în titlul III al C.proc.pen. (art. 474-523) "Proceduri speciale" a unor derogări de

la procedura generală privind urmărirea penală nu este temei de a considera efectuarea urmăririi penale în multiple forme.

9 Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, Bucureşti, Paideia, voi. II, 1996,

p. 11-

PARTEA SPECIALĂ

3

în reglementările precedente10

, dar, potrivit art. 52 din C.proc.pen., care prevede atribuţiile procurorului la

efectuarea urmăririi penale şi art. 57 din C.proc.pen., care stabileşte atribuţiile ofiţerului de urmărire penală,

constatăm că potrivit noilor reglementări competenţa funcţională este divizată între doi subiecţi responsabili de

această fază.

Astfel, procurorul exercitând funcţia de conducere a urmăririi penale, are puterea sau a adopta hotărârile

procesuale specifice acestei faze, pe când ofiţerului de urmărire penală îi revine rolul strângerii probelor necesare

în vederea descoperirii infracţiunii şi.identificării făptuitorului.

Prin urmare, este specifică separarea competenţelor funcţionale şi conlucrarea între mai multe organe, spre

deosebire de faza judecării sau de cea a punerii în executare a hotărârilor penale.

2) Îmbinarea regulii independenţei procurorlui şi ofiţerului de urmărire penală cu regulile controlului şi

subordonării ierarhice.

Potrivit alin. (3) al art. 51 din C.proc.pen., la exercitarea atribuţiilor sale în procesul penal, procurorul este

independent şi se supune numai legii. El, de asemenea, execută indicaţiile scrise ale procurorului ierarhic superior.

Potrivit alin. (3) al art. 253 din C.proc.pen., ofiţerii de urmărie penală sunt independenţi, se supun legii şi

indicaţiilor scrise ale conducătorului organului de urmărire penală şi ale procurorului. Independenţa procurorului

şi ofiţerului de urmărire penală presupune posibilitatea exercitării tuturor atribuţiilor prevăzute de lege după

propria convingere, cu excepţia cazurilor când conform legii se cere confirmarea sau acordul procurorului ierarhic

superior.Potrivit Legii privind statul ofiţerului de urmărire penală din 10.11.2006 10/1

art.3 alin. 7, ofiţerul de

urmărire penală apreciază probele în conformitate cu propria convingere, formată în urma cercertării tuturor

probelor administrate, dobîndite în modul stabilit de legislaţie. Dacă nu este de acord cu deciziile sau cu

indicaţiile procurolului privind efectarea unor acţiuni procesuale, ofiţerul de urmărire penală are dreptul să le

conteste procurorului ierarhic superior (art. 8 alin. 2 al Legii privind statutul ofiţerului de urmărire penală).

3) Existenţa controlului ierarhic în activitatea procurorului.

___________________________

10

Legislaţia procesuală penală sovietică a prevăzut divizarea atribuţiilor în faza urmăririi penale între: 1) organele de cercetare penală (care efectuau primele

cercetări); 2) anchetatorul penal (care efectua atât acte probatorii, precum şi adoptarea hotărârilor procesuale); 3) procuror (care supraveghea efectuarea cercetării penale şi

a anchetei preliminare).

Prin Legea nr. 264-XVI din 28 iulie 2006,0/2

art. 52 al C.proc.pen. a fost completat şi modificat, fiind lărgit

controlul procurorului ierarhic superior în cadrul urmăririi penale.Astfel potrivit art. 52 alin. 2 C.proc.pen.,

procurorul teritorial şi cel al procuraturii specializate, precum şi adjuncţii lor, pe lîngă atribuţiile generale în cadrul

urmăririi penale exercită următoarele atribuţii cu titlul de control ierarhic: 1) pot cere de la procurorii inferiori

pentru control dosarele penale, documentele şi alte materiale; 2) anulează actele ilegale şi neintemeiate ale

procurorilor inferiori; 3) confirmă ordonanţele de scoatere de sub urmărire penală sau de incetare a urmării penale

pe motive de nereabilitare; 4) confirmă rechizitoriile întocmite de procurorii inferiori; 5) aprobă acordul de

recunoaştere a vinăvoţiei şi confirmă ordonanţa de suspendare cndiţionată a urmăririi penale.

Procurorul General şi adjuncţii lui, procurorul m. Chişinău şi cel al Găgăuziei precum şi adjuncţii lor exercită

în cadrul urmării penale atribuţii de control ierarhic în limitele competenţei funcţionale şi teritoriale stabilite de

lege.

4) Caracterul semicontradictoriu al activităţilor în faza urmăririi penale.

Tradiţional, în literatura de specialitate11

s-a menţionat caracterul necontradictoriu

al urmăririi penale, pornind de la faptul că organul de urmărire penală administrează probe fără a le supune

discuţiei părţilor existente în cauză.

În dreptul procesual penal moldovenesc, o dată cu introducerea instituţiei controlului judecătoresc în faza

urmăririi penale12

, această fază a căpătat un caracter semicontradictoriu. Astfel, activitatea de administrare a

probelor până la terminarea urmăririi penale este lipsită de contradictorialitate, însă sub aspectul aplicării măsuri-

lor procesuale de constrângere, atacării acţiunilor şi hotărârilor ofiţerului de urmărire penală şi a procurorului,

prevăzute de art. 313 din C.proc.pen., examinarea de către judecătorul de instrucţie se face cu participarea părţilor

interesate în condiţii de contradictorialitate.

5) Lipsa de publicitate a urmăririi penale.

Confidenţialitatea urmăririi este regula prevăzută de art. 212 din C.proc.pen., care se aplică pentru a exlude

zădărnicirea aflării adevărului din partea învinuitului şi a altor persoane până când nu sunt suficiente probe pentru

trimiterea cauzei în judecată.

6) Caracterul preponderent al formei scrise.

DREPT PROCESUAL PENAL

4

Această trăsătură este conferită urmăririi penale, pe de o parte, de faptul că au relevanţă juridică în faţa

instanţei numai actele cuprinse în dosar, sub formă scrisă13

, iar pe de altă parte, de parcursul urmăririi penale

părţile pot acţiona, de regulă, în scris, prin cereri şi demersuri.

_________________________________ 10/1 Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 195-198 din 22.12.2006 10/2 Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 170 din 3.11.2006

10 Nicolae Volonciu, op. cit., voi. II, p. 14-15; Ion Neagu, op. cit., p. 34.

11 Aspecte de control judiciar în faza urmăririi penale au fost introduse în 1994 prin adoptarea Constituţiei, art. 25 privind verificarea mandatului

de arestare emis de procuror, care s-a extins şi asupra hotărârii de refuz de a porni procesul penal în 1997.

12 Ion Neagu, op. cit., p. 35.

§4. Dispoziţii generale privind urmărirea penală

Pe lângă dispoziţiile privind obiectul şi scopul urmăririi penale, actualul Cod de procedură penală (art.

253-261) prevede şi alte dispoziţii generale aplicabile la efectuarea urmăririi.

1. Organele de urmărire penală.

Potrivit alin. (1) al art. 253 din C.proc.pen., urmărirea penală se efectuează de către procuror şi de către

organele constituite conform legii în cadrul:

1) Ministerului Afacerilor Interne;

2) Serviciul Vamal;

3) Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei.

Din dispoziţiile legii menţionate rezultă noţiunea în sens larg de organ de urmărire penală, unde se include şi

procurorul. În principal procurorul (procuratura) în sistemul organelor de urmărire penală este organul care

conduce întreaga activitate efectuată de organele de urmărire penală propriu-zise. în cazurile prevăzute de art. 270

din C.proc. pen., procurorul (procuratura) exercită urmărirea penală în sens restrâns. Prin urmare, potrivit

dispoziţiilor Constituţiei (art. 124), ale Legii cu privire la Procuratură (pct. b) al art. 5) şi ale Codului de procedură

penală (art. 52, 253, 270), procurorul (procuratura) este un organ de urmărire penală cu atribuţii de conducere sau,

după caz, de exercitare a urmăririi penale.

În cadrul Ministerului Afacerilor Interne, al Serviciului Vamal şi al Centrului pentru Combaterea Crimelor

Economice şi Corupţiei sunt formate subdiviziuni (departamente, direcţii, secţii, servicii sau birouri) pentru

efectuarea urmăririi penale. Subdiviziunile de urmărire penală din cadrul acestor organe sunt conduse de ofiţeri de

urmărire penală cu atribuţii prevăzute de art. 56 din C.proc.pen., aceste subdiviziuni reprezentând organele de

urmărire penală în sens îngust.

Alte organe decât cele menţionate la art. 253 din C.proc.pen. nu sunt în drept să efectueze urmărirea penală.

2. Rolul activ al organului de urmărire penală.

Conform alin. (1) al art. 254 din C.proc.pen., organul de urmărire penală este obligat să ia toate măsurile

prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a circumstanţelor cauzei pentru

stabilirea adevărului. Organul de urmărire penală este obligat să adune probe atât în defavoarea, cât şi în favoarea

bănuitului, învinuitului, această obligaţie menţinându-se chiar dacă bănuitul sau învinuitul îşi recunoaşte fapta

(alin. (2) al art. 253 din C.proc.pen.).

Astfel, organul de urmărire penală trebuie să aibă un rol activ în procesul probatoriului stabilind toate

circumstanţele prevăzute de art. 96 din C.proc.pen., la examinarea plângerilor şi denunţurilor referitoare la

infracţiuni conform art. 265 din C.proc.pen., la explicarea drepturilor şi obligaţiilor participanţilor la urmărirea

penală conform art. 277 din C.proc.pen., la examinarea cererilor şi demersurilor participanţilor la proces şi ale altor

persoane interesate conform art. 278 din C.proc.pen., la asigurarea securităţii participanţilor la proces şi a altor

persoane conform art. 215 din C.proc.pen.

3. Ordonanţele organului de urmărire penală.

În desfăşurarea urmăririi penale, organul de urmărire penală, prin ordonanţă dispune asupra acţiunilor sau

măsurilor procesuale în condiţiile Codului de procedură penală. Potrivit alin. (2) al art. 255 sin C.proc.pen.,

ordonanţa trebuie să fie motivată şi să cuprindă: data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea persoanei

care o întocmeşte, cauza la care se referă, obiectul acţiunii sau măsurii procesuale, temeiul legal al acesteia şi

semnătura celui care a întocmit-o. Ordonanţa nesemnată de persoana care a întocmit-o nu are putere juridică şi se

consideră nulă. Dacă organul de urmărire penală consideră că este cazul să fie luate anumite măsuri, face propuneri

PARTEA SPECIALĂ

5

motivate în ordonanţă.

Organul de urmărire penală dispune prin ordonanţă efectuarea diferitelor acţiuni procesuale (de exemplu,

recunoaşterea ca parte vătămată alin. (2) al art. 59 din C.proc. pen.; cercetarea la faţa locului la domiciliu, alin. (2)

al art. 118 din C.proc.pen.; anexarea documentelor la dosar, alin. (2) al art. 157 din C.proc.pen.; nimicirea

corpurilor delicte, alin. (2) al art. 159 din C.proc.pen.), precum şi aplicarea diferitelor măsuri procesuale (de

exemplu, aducerea silită, alin. (3) al art. 199 din C.proc.pen.; scoaterea bunurilor de sub sechestru, alin. (2) al art.

210 din C.proc.pen.; măsurile de protecţie, alin. (2) al art. 215 din C.proc.pen.).

Organul de urmărire penală, în efectuarea atribuţiilor sale, poate adopta ordonanţe şi în alte cazuri în care legea

nu prevede expres ce act procedural urmează a fi întocmit (de exemplu, la dispunerea constatărilor

tehnico-ştiinţifice sau medico-legale, art. 140 din C.proc.pen.; la efectuarea unei acţiuni de urmărire penală prin

delegaţie, alin. (1) al art. 258 din C.proc.pen.).

Procurorul dispune prin ordonanţă exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege.

Potrivit alin. (4) al art. 255 din C.proc.pen., dacă legea prevede că o acţiune sau o măsură procesuală trebuie să

fie încuviinţată, autorizată sau confirmată de procuror ori, după caz, de judecătorul de instrucţie, un exemplar al

ordonanţei sau al actului procedural rămâne la procuror ori la judecătorul de instrucţie.

4. Efectuarea urmăririi penale de către mai mulţi ofiţeri de urmărire penală.

Potrivit alin. (1) al art. 256 din C.proc.pen., în cazul unor cauze complicate sau de mari proporţii, conducătorul

organului de urmărire penală, cu încuviinţarea procurorului, dispune efectuarea urmăririi penale de către mai mulţi

ofiţeri de urmărire penală.

Efectuarea urmăririi penale de către mai mulţi ofiţeri de urmărire penală (de un grup de ofiţeri) contribuie la

descoperirea rapidă, deplină şi eficientă a tuturor circumstanţelor unei cauze cu multe versiuni privind infracţiuni

săvârşite de grupuri, organizaţii (asociaţii) criminale, cu multe episoade şi în diferite locuri, cu multe persoane.

Procurorul poate dispune efectuarea urmăririi penale în unele cazuri complicate sau de mari proporţii mai

multor ofiţeri din diferite organe de urmărire penală, potrivit alin. (2) al art. 256 din C.proc.pen. Dispoziţia cu

privire la efectuarea urmăririi penale de către mai mulţi ofiţeri de urmărire penală se face prin ordonanţă, în care se

indică ofiţerul care va conduce acţiunile celorlalţi ofiţeri. Această ordonanţă se aduce la cunoştinţa bănuitului,

învinuitului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile şi reprezentanţilor lor, explicându-li-se

dreptul de a face recuzare oricărui dintre ofiţeri.

Ofiţerul de urmărire penală numit conducător al grupului de urmărire penală dirijează activitatea celorlalţi

ofiţeri de urmărire penală, le dă indicaţii orale privind efectuarea anumitor procedee probatorii, stabileşte

versiunile ce urmează a fi verificate pentru descoperirea rapidă, completă şi obiectivă a circumstanţelor cauzei.

Conducătorul grupului de urmărire penală face propunerile necesare în cazurile prevăzute de lege (de exemplu,

privind punerea sub învinuire, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale

şi terminarea urmăririi penale) în numele lui personal pentru toate infracţiunile cercetate în cauza dată.

Demersurile privind autorizarea unor măsuri procesuale de constrângere sau a unor procedee probatorii pot fi

făcute atât de conducătorul grupului de urmărire penală, cât şi de către orice ofiţer de urmărire penală din acest

grup.

In unele cauze penale cu multiple infracţiuni, unde unele episoade sunt de competenţa exclusivă a

procurorului, conform art. 270 alin.7 din C.proc.pen., de către procurorul ierarhic superior se poate dispune

efectuarea urmăririi de către un grup mixt de procurori şi ofiţeri de urmărire penală. În cazul dat unul din procurori

va fi numit conducător al grupului de urmărire penală.

5. Locul efectuării urmăririi penale.

Potrivit alin. (1) al art. 257 din C.proc.pen., urmărirea penală se efectuează în sectorul unde a fost săvârşită

infracţiunea sau, la decizia procurorului, în sectorul10

unde a fost descoperită infracţiunea ori unde se află bănuitul,

învinuitul sau majoritatea martorilor. Astfel, competenţa teritorială a organului de urmărire penală este determi-

nată de o serie de criterii, care se iau în consideraţie în ordinea succesivă menţionată în lege. Întâietate are criteriul

“locul săvârşirii infracţiunii”, pornind de la faptul că desfăşurarea urmăririi penale în acest sector este eficientă şi

necesară pentru descoperirea infracţiunii.

Locul săvârşirii faptei infracţionale se determină aplicându-se dispoziţiile art. 12 din Codul penal ce prevede

că “se consideră locul unde a acţionat ori în cazul inacţiunii trebuie să acţioneze, fie locul unde a survenit ori, în

viziunea persoanei, trebuiau să survină urmările infracţiunii date”.

14 Prin termenul "sector" se are în vedere teritoriul în raza căruia activează organul de urmărire penală.

DREPT PROCESUAL PENAL

6

Dacă în cauza penală sunt cercetate mai multe infracţiuni săvârşite în diferite sectoare, urmărirea penală va fi

efectuată de organul de urmărire penală la locul săvârşirii ultimei infracţiuni sau, după caz, la cea mai gravă

infracţiune. În asemenea cazuri competenţa teritorială este stabilită prin ordonanţă de către procurorul ierarhic

superior procurorului care conduce urmărirea penală, în conformitate cu dispoziţiile alin. (4) al art. 257 din

C.proc.pen.

Ofiţerul de urmărire penală, constatând că această cauză nu este de competenţa sa sau că urmărirea penală

poate fi desfăşurată mai operativ şi mai complet de către un alt organ de urmărire penală, este obligat să efectueze

toate acţiunile de urmărire penală ce nu pot fi amânate şi apoi să înainteze cauza procurorului pentru ca acesta să

decidă trimiterea ei organului de urmărire penală competent (alin. (2) al art. 257 din C.proc.pen.).

Actualul Cod de procedură penală nu prevede expres11

acţiunile care nu pot fi amânate, dar stipulează la pct.

6) al art. 6 din C.proc.pen. drept cazuri ce nu suferă amânare “pericol real că se vor pierde sau distruge probele, că

bănuitul sau învinuitul se poate ascunde în încăpere suspectată ori că se vor comite alte infracţiuni”.

Potrivit alin. (3) al art. 257 din C.proc.pen., dacă locul săvârşirii infracţiunii nu este cunoscut, urmărirea penală

se efectuează de organul de urmărire penală în a cărui rază de activitate a fost descoperită infracţiunea sau se află

domiciliul bănuitului, învinuitului.

Dacă urmărirea penală este efectuată la locul descoperirii infracţiunii sau la locul aflării domiciliului

bănuitului, învinuitului şi ulterior este stabilit locul săvârşirii infracţiunii, cauza se trimite la organul de urmărire

teritorial respectiv, dacă procurorul nu dispune prin ordonanţă continuarea urmăririi penale de către organul

precedent.

Potrivit alin. (5) al art. 257 din C.proc.pen., procurorul general şi adjuncţii lui pot dispune, motivat,

transmiterea cauzei de la un organ de urmărire penală unui alt organ de urmărire penală pentru efectuarea unei

urmăriri penale mai operative, mai complete şi mai obiective. Această excepţie de la criteriile menţionate la alin.

(4) al art. 257 din C.proc.pen. este aplicabilă în cazuri complexe ce sunt de competenţa materială şi teritorială a mai

multe organe de urmărire penală. în asemenea cazuri procurorul general sau adjuncţii lui determină organul

competent teritorial în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei.

6. Extinderea competenţei teritoriale şi delegaţiile organului de urmărire penală.

Organele de urmărire penală, după cum s-a menţionat anterior, îşi exercită atribuţiile în limitele competenţei

teritoriale în circumscripţia determinată de statutul organului de urmărire penală (departament, direcţie, secţie).

Art. 258 din C.proc.pen. permite extinderea competenţei teritoriale când acţiunile de urmărire penală se

efectuează în afara razei de activitate a organului. Astfel, în cazul în care anumite acţiuni de urmărire penală

trebuie să fie efectuate în afara teritoriului în care se face urmărirea penală, organul de urmărire penală poate să le

efectueze el însuşi sau să delege efectuarea acestor acţiuni altui organ respectiv, care este obligat să execute această

delegaţie în termen de cel mult 10 zile.

La dispoziţiile speciale prevăzute de art. 258 din C.proc.pen., care prescrie efectuarea unor acţiuni de urmărire

penală prin delegaţie, urmează a fi aplicate şi dispoziţiile generale ale legii (pct. 10) din alin. (2) al art. 57 din

C.proc.pen.), ce prevede atribuţia ofiţerului de urmărire penală de a dispune, prin comisie rogatorie, altor organe de

urmărire penală efectuarea acţiunilor de urmărire penală.

Codul de procedură penală nu defineşte caracterul şi conţinutul comisiei rogatorii şi al delegaţiei, cu excepţia

comisiei rogatorii internaţionale, prevăzute de art. 536, 537 din C.proc.pen.

în doctrină12

s-a menţionat că comisia rogatorie este instituţia prin care un organ de urmărire penală sau de

judecată, care nu are posibilitatea să îndeplinească un anumit act procedural, se adresează unui organ având

similitudine organică şi egalitate ierarhică, pentru realizarea actului respectiv. în consecinţă, comisia rogatorie

duce la o deplasare a competenţei teritoriale în realizarea unui act procedural.

Delegaţia13

(delegarea) este actul procedural prin care organul judiciar penal competent cere unui organ

11 Codul de procedură penală din 1961 (alin. (1) al art. 101) prevedea următoarele acţiuni de urmărire penală

ce nu pot fi amânate: 1) cercetarea la faţa locului; 2) percheziţia domiciliului; 3) ridicarea de obiecte şi

documente; 4) ascultarea convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri; 5) percheziţia corporală; 6)

reţinerea şi interogarea bănuitului; 7) ascultarea părţii vătămate şi a martorilor; 8) ordonarea expertizei;

9) asigurarea acţiunii civile sau a eventualei confiscări a averii. în opinia noastră, această enumerare a

acţiunilor ce nu pot fi amânate poate a fi aplicată ca o recomandare şi în etapa actuală.

12 Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, voi. I, Paideia, Bucureşti, 1996, p. 462.

13 "A delega" - a însărcina pe cineva, pe timp limitat, cu executarea, supravegherea sau organizarea unei lucrări (DEX, p. 273).

PARTEA SPECIALĂ

7

judiciar ierarhic inferior efectuarea unui act procedural, chiar dacă nu are competenţa materială sau funcţională

corespunzătoare14

.

Prin urmare, organul de urmărire penală poate să dispună efectuarea unei acţiuni de urmărire penală altui

organ în afara teritoriului prin comisie rogatorie sau prin delegaţie în funcţie de faptul dacă este egal în grad sau nu

cu organul solicitat.

Nu se admite delegarea sau efectuarea unor acţiuni procesuale prin care se cere adoptarea unor hotărâri

procesuale (de exemplu: punerea sub învinuire, înaintarea acuzării şi audierea învinuitului).

în scopul operativităţii urmăririi penale, conform alin. (2) al art. 258 din C.proc. pen., oricare acţiuni

procesuale pot fi efectuate de ofiţerul de urmărire penală în afara circumscripţiei teritoriale, dar cu înştiinţarea

prealabilă sau, după caz, cu solicitarea ajutorului necesar din partea organului de urmărire penală local.

7. Termenele urmăririi penale.

Noul Cod de procedură penală nu prevede termene legale iniţiale ale urmăririi penale19

, dar, potrivit alin. (1)

al art. 259, urmărirea penală se efectuează în termen rezonabil.

Criteriile de apreciere a termenului rezonabil conform alin. (2) al art. 20 din C.proc. pen. sunt:

a) complexitatea cazului;

b) comportamentul părţilor la proces;

c) conduita organului de urmărire penală;

d) vîrsta de pînă la 18 ani a victimei.

Termenul rezonabil de urmărire penală într-o cauză concretă se fixează de către procuror prin ordonanţă, în

funcţie de complexitatea cauzei şi de comportamentul participanţilor la proces (alin. (2) al art. 259 din

C.proc.pen.).

Conform alin. (3) al art. 259 din C.proc.pen., termenul de urmărire penală fixat de procuror este obligatoriu

pentru ofiţerul de urmărire penală şi poate fi prelungit la solicitarea acestuia.

Urmărirea penală se efectuează înăuntrul termenelor de prescripţie privind tragerea la răspundere penală

stabilite de art. 60 din Codul penal. Prin urmare, prelungirea termenului urmăririi penale se face numai înăuntrul

termenului de prescripţie.

În cazul în care este necesar a prelungi termenul de urmărire penală, ofiţerul de urmărire penală întocmeşte un

demers motivat15

în acest sens şi îl prezintă procurorului înainte de expirarea termenului fixat de acesta (alin. (4) al

art. 259 din C.proc.pen.).

Fixarea şi prelungirea termenului urmăririi penale se dispune de către procuror până la înaintarea de către

ofiţerul de urmărire penală a dosarului însoţit de un raport cu propunerea terminarării urmăririi penale conform art.

289 din C.proc.pen.

8. Procesul-verbal privind acţiunea de urmărire penală.

Ofiţerul de urmărire penală sau, după caz, procurorul cu ocazia efectuării unor acţiuni de urmărire penală

întocmesc diverse procese verbale.

Procesele verbale întocmite în faza urmăririi penale după caracterul lor pot fi clasate în următoarele categorii:

a) privind efectuarea procedeelor probatorii prevăzute de titlul IV, capitolul III al C.proc.pen., care sunt

mijloace de probă sau ulterior (de exemplu, procesul verbal al audierii martorului sau a părţii vătămate) pot

constitui mijloace de probă în condiţiile prevăzute de pct. 2) din alin. (1) al art. 371 din C.proc.pen.;

b) privind aplicarea unei măsuri procesuale de constrângere (de exemplu, reţinerea bănuitului, art. 167 din

C.proc.pen.) sau executarea unei măsuri procesuale (de exemplu, punerea bunurilor mobile sub sechestru, alin. (5)

al art. 207 din C.proc.pen.);

c) privind efectuarea unor acţiuni procesuale sau procedurale (de exemplu, prezentarea materialelor de

urmărire penală, art. 294 din C.proc.pen., corectarea erorilor materiale, art. 249 din C.proc.pen., predarea sau

afişarea unei citaţii, alin. (2) al art. 242 din C.proc.pen.);

d) întocmite de organele de constatare până la începerea urmăririi penale conform art. 273 din C.proc.pen.

Potrivit alin. (1) al art. 260 din C.proc.pen., procesul-verbal privind acţiunea de urmărire penală se întocmeşte

în timpul efectuării acestei acţiuni sau imediat după terminarea ei de către persoana care efectuează urmărirea

14 Gh. Mateuţ, Procedură penală II, laşi, Editura Fundaţiei "Chemarea", 1994, p. 101.

15 Conform ordinului nr. 11/8285 din 08.11.2006 al Procuraturii Generale (nepublicat) procurorul poate dispune prelungirea urmării penale din

oficiu printr-o ordonanţă motivată in- dicînd concret care acţiuni de urmărire penală urmează a fi efectuate, iar in partea dispozi- tivă va obliga

ofiţerul de urmărire penală să execute în termenul fixat acţiunile de urmărire specificate.

DREPT PROCESUAL PENAL

8

penală.

Procesul-verbal trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute la alin. (2) al art. 260 din C.proc.pen.:

1) locul şi data efectuării acţiunii de urmărire penală;

2) funcţia, numele şi prenumele persoanei care întocmeşte procesul-verbal;

3) numele, prenumele şi calitatea persoanelor care au participat la efectuarea acţiunii de urmărire penală, iar

dacă este necesar, şi adresele lor, obiecţiile şi explicaţiile acestora;

4) data şi ora începerii şi terminării acţiunii de urmărire penală;

5) descrierea amănunţită a faptelor constatate, precum şi a măsurilor luate în cadrul efectuării acţiunii de

urmărire penală;

6) menţiunea privind efectuarea, în cadrul realizării acţiunii de urmărire penală, a fotografierii, filmării,

înregistrării audio, interceptării convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri sau executarea mulajelor şi tiparelor

de urme, privind mijloacele tehnice utilizate la efectuarea acţiunii respective de urmărire penală, condiţiile şi

modul de aplicare a acestora, rezultatele obţinute, precum şi menţiunea că, înainte de a se utiliza mijloacele

tehnice, persoanele care participă la efectuarea acţiunii de urmărire penală au fost înştiinţate despre aceasta.

Dacă în cadrul efectuării acţiunii de urmărire penală s-a constatat şi ridicat obiecte care pot constitui corpuri

delicte, ele vor fi descrise amănunţit în procesul-verbal, cu menţiunea despre fotografierea lor, dacă aceasta a avut

loc, şi despre anexarea lor la dosar conform alin. (3) al art. 260 din C.proc.pen.

Persoanelor care au participat la efectuarea acţiunii de urmărire penală li se citeşte procesul-verbal,

explicându-li-se, totodată, că au dreptul de a face obiecţii, iar dacă a fost făcute asemenea obiecţii, ele trebuie

consemnate în procesul-verbal (alin. (4) a art. 260 din C.proc.pen.).

Conform alin. (5) al art. 260 din C.proc.pen., fiecare pagină a procesului-verb al trebuie semnată de către

persoana care îl întocmeşte, precum şi de către persoanele care participă la această acţiune de urmărire penală, cu

excepţiile prevăzute de Codul de procedură penală.

La procesul-verbal se anexează schiţele, fotografiile, filmele, casetele audio şi video, mulajele şi tiparele de

urme executate în cursul efectuării acţiunilor de urmărire penală (alin. (6) al art. 260 din C.proc.pen.).

Potrivit alin. (1) al art. 261 din C.proc.pen., dacă persoana care a participat la efectuarea acţiunii de urmărire

penală refuză să semneze procesul-verbal, se face menţiune în procesul-verbal, care va fi semnat pentru

conformitate de către persoana care a efectuat acţiunea.

Persoanei care a refuzat să semneze procesul-verbal trebuie să i se acorde posibilitatea de a explica cauzele

refuzului, iar explicaţiile vor fi consemnate în procesul- verbal (alin. (2) al art. 261 din C.proc.pen.).

Dacă persoana care a participat la efectuarea acţiunii de urmărire penală nu poate semna procesul-verbal din

cauza unui defect fizic16

, cel care întocmeşte procesul-verbal cheamă o persoană străină17

, care, cu consimţământul

celui care nu poate semna, certifică cu semnătura sa exactitatea conţinutului procesului-verbal (alin. (3) al art. 261

din C.proc.pen.).

Secţiunea a Il-a.

COMPETENŢA ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ

§7. Noţiunea şi formele (modalităţile) competenţei organelor de urmărire penala

Pentru a-şi putea îndeplini atribuţiile în desfăşurarea activităţii de urmărire penală organul de urmărire penală

trebuie să fie competent a efectua acte de urmărire penală în fiecare cauză concretă.

Competenţa organelor de urmărire penală are două înţelesuri.

Intr-o primă accepţiune prin competenţă se înţelege dreptul şi obligaţia organelor de urmărire penală de a

proceda la urmărire penală în anumite cauze penale.

Intr-o a doua accepţiune, prin competenţă se înţelege repartizarea legală a cauzei penale în cadrul atribuţiilor

unui anumit organ de urmărire penală18

.

Repartizarea cauzelor penale şi a activităţilor procesuale între organele judiciare impune folosirea conceptului

de formă sau modalitate a competenţei. Formele competenţei reprezintă criteriul sau modalitatea în funcţie de care

se diferenţiază capacitatea organelor judiciare de a urmări sau judeca diverse cauze penale19

.

In funcţie de anumite criterii menţionăm următoarele forme ale competenţei organelor de urmărire penală:

16 Această regulă este aplicabilă şi în cazul când persoana este analfabetă. 17 în cazul invitării unei persoane străine, de regulă, desemnată de cel care nu poate semna, în

procesul-verbal se vor indica în mod obligatoriu datele privind numele, prenumele, domiciliul, locul de muncă şi altele.

18 Vintilă Dongoroz şi alţii, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, voi. VI, Bucureşti, 2003, p. 29.

19 Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, voi. I, Bucureşti, 1996, p. 275.

PARTEA SPECIALĂ

9

1) competenţa funcţională;

2) competenţa materială;

3) competenţa personală;

4) competenţa teritorială20

.

5) competenţa alternativă;

6) competenţa derogată.

• Competenţa funcţională a organelor de urmărire penală este reglementată de art. 55-57 din partea generală a

Codului de procedură penală, care prevăd cadrul de atribuţii ce-i revin fiecărui organ de urmărire penală în faza

urmăririi penale în raport cu atribuţiile procurorului şi cu atribuţiile judecătorului de instrucţie.

Competenţa materială a organelor de urmărire penală este reglementată de art. 266- 269 din Partea specială a

Codului de procedură penală, fiind determinată de obiectul cauzei penale, adică de faptul juridic care a produs

conflictul de drept penal21

.

Competenţa personală (după calitatea făptuitorului sau a victimei) este prevăzută de art. 270 din C.proc.pen.

pentru procuror ca organ de urmărire penală.

Repartizarea legală a cauzelor penale în competenţa diferitelor organe de urmărire penală şi abilitarea legală a

acestor organe de a efectua acte de urmărire penală în cauzele respective asigură activităţii de urmărire, pentru

fiecare categorie de cauză penală, privitor naturii lor, în faţa unor organe cu pregătire corespunzătoare şi cu abilităţi

adecvate22

.

Competenţa alternativă este determinată de faptul care organ de urmărire penală a pornit urmărirea în cazuri

speciale prevăzute de lege, acela va fi competent să desfăşoare urmărirea. Astfel art. 269 /1 din C.proc.pen.

prevede competenţa organelor de urmărire penală privind infracţiunile contra justiţiei. În cazurile privind

infracţiunile prevăzute la art.311-316 şi 323 din Codul penal, urmărirea penală se efectuează de organul în al cărei

competenţă se află infracţiunea în legătură cu care a fost pornită urmărirea penală.

Competenţa derogată este determinată de anumiţi factori stabiliţi de către Procurorul General şi adjuncţii lui

prin care are loc derogarea de la regulile competenţei menţionate mai sus. Conform art. 271 alin 7 din C.proc.pen.,

Procurolul General în caz de necesitate în scopul asigurării urmăririi complete şi obiective, sub toate aspectele, pot

dispune prin ordonanţă motivată efectuarea urmării penale de către orice organ de urmărire penală indiferent de

competenţă.23

§2. Competenţa organului de urmărire penală al Ministerului Afacerilor Interne

Potrivit art. 266 din C.proc.pen., organul de urmărire penală al Ministerului Afacerilor Interne efectuează

urmărirea penală pentru oricare infracţiune care nu este dată prin lege în competenţa altor organe de urmărire

penală sau este dată în competenţa lui prin ordonanţa procurorului.

Organul de urmărire penală al Ministerului Afacerilor Interne are competenţă materială generală, spre

deosebire de celelalte organe menţionate la pct. 2)-4) din alin. (1 al art. 253 din C.proc.pen., care au competenţă

materială specială.

Organul de urmărire penală din cadrul Ministerului Afacerilor Interne prin ordo - nanţa procurorului poate fi

învestit să efectueze urmărirea penală în cauze conexe _ _ indivizibile unde unele episoade sunt de competenţa

altor organe de urmărire penală

Astfel, în cazul unui concurs de competenţă, procurorul care conduce urmărirea penală extinde competenţa

materială a organului de urmărire penală din cadrul Ministerului Afacerilor Interne şi în privinţa altor infracţiuni

date în competenţa organelor menţionate la art. 268-269 din C.proc.pen.

3. Competenţa organului de urmărire penala al Serviciului Vamal

Potrivit art. 268 din C.proc.pen., organul de urmărire penală al Serviciului Vamal efectuează urmărirea penală

în privinţa infracţiunilor:

1) contrabanda (art. 248 din CP);

2) eschivarea de la achitarea plăţilor vamale (art. 249 din CP).

20 Competenţa teritorială a organelor de urmărire penală este examinată în secţiunea precedentă (a se vedea §4, pct. 5) privind locul efectuării

urmăririi penale. 21 Nicolae Volonciu, op. cit., voi. I, p. 277.

22 Vintilă Dongoroz ş.a., op. cit., voi. VI, p. 29.

23 Nu se admite exercitarea urmăririi penale în cauzele penale pivind infracţiunile care s -: în competenţa procurorului de către alte organe de

urmărire penală,cu excepţia csz.- prevăzute la art.269 alin2 din C.proc.pen. care stabileşte competenţa organului de t'-irrţ penală al Centrului

pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei(ordinul nr.‘ î :1 -ir al Proc. Gen.)

DREPT PROCESUAL PENAL

10

4. Competenţa organului de urmărire penala al Centruluipentru Combaterea Crimelor Economice şi

Corupţiei

Conform art. 269 din C.proc.pen., organul de urmărire penală al Centrului pentru combaterea Crimelor

Economice şi Corupţiei, efectuează urmărirea penală privind in- racţiunile prevăzute la

art.236-261/1,324-326,330-336 din Codul penal, iar în privința infracţiunilor prevăzute la art. 191,195,327-329

din Codul penal-numai în cazurile- n care prejudiciul respectiv a fost cauzat în exclusivitate de autorităţile şi

instituţiile publice, întreprinderile de stat sau de bugetul public naţional.

Organul de urmărire penală al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupţiei efectuează sub

controlul procurorului urmărirea penală în privinţa infracțiunelor date în competenţa sa, indiferent de calitatea

subiectului acestora, cu excepţia infracţiunilor şi persoanelor prevăzute la art. 270 alin. (1) pct. 1) lit.a)

Preşedintelui Țării; f) persoanelor care au statut militar (menţionate la art. 37 pct. 1-3); h) minorilor; i pct. 2) şi 3)

C.proc.pen.

5. Competenţa procurorului la exercitarea urmăririi penale

Conform alin. (1) al art. 270 din C.proc.pen., procurorul este organ de urmărire penală de competenţă

personală, unde exercită urmărirea penală în cazul infracţiunilor săvârşite de: a) Preşedintele ţării; b) deputaţi; c)

membri ai Guvernului; d) judecători;

procurori; f) persoane care au statut de militar; g) ofiţeri de urmărire penală; h) minori. Precum şi a

infracţiunilor săvîrşite de Procurorul General.

Potrivit alin. 2, art. 270 din C.proc.pen.24

, în competenţa procurorului a fost dată efectuarea urmăririi penale

privind infracţiunile contra păcii şi securităţii omenirii:

1) genocidul (art. 135 din CP);

2) ecocidul (art. 136 din CP);

3) tratamente inumane (art. 137 din CP);

4) încălcarea dreptului umanitar internaţional (art. 138 din CP);

5) planificarea, pregătirea, declanşarea sau ducerea războiului (art. 139 din CP);

6) propaganda războiului (art. 140 din CP);

7) activitatea mercenarilor (art. 141 din CP);

8) atacul asupra instituţiilor care beneficiază de protecţie internaţională (art. 142 din CP);

9) aplicarea mijloacelor şi metodelor interzise de ducere a războiului (art. 143 din CP);

10) clonarea (art. 144 din CP), precum şi infracţiunile contra securităţii statului:

1) trădarea de Patrie (art. 337 din CP);

2) spionajul (art. 338 din CP);

3) uzurparea puterii de stat (art. 339 din CP);

4) rebeliunea armată (art. 340 din CP);

5) chemările la răsturnarea sau schimbarea prin violenţă a orânduirii constituţionale a Republicii Moldova

(art. 341 din CP);

6) atentarea la viaţa preşedintelui Republicii Moldova, a preşedintelui Parlamentului sau a Prim-ministrului

(art. 342 din CP);

7) diversiunea (art. 343 din CP);

8) divulgarea secretului de stat (art. 344 din CP);

9) pierderea documentelor ce conţin secret de stat (art. 345 din CP);

10) acţiuni intenţionate îndreptate spre aţâţarea vrajbei sau dezbinării naţionale, sociale sau religioase (art. 346

din CP);

11) profanarea simbolurilor naţionale statale (art. 347 din CP).

Procurorul exercită nemijlocit urmărirea penală şi în cazul atentatelor la viaţa angajaţilor poliţiei, ofiţerilor de

urmărire penală, procurorilor, judecătorilor sau a membrilor familiilor acestora, dacă atentatul este legat de

activitatea lor. Este competent să exercite urmărirea penală în cazurile prevăzute de alin. (1) al art. 270 din

C.proc.pen. şi să efectueze conducerea activităţii de urmărire penală, procurorul de la procuratura de acelaşi nivel

cu instanţa căreia, potrivit legii, îi revine judecarea cauzei în primă instanţă. Procurorul procuraturii ierarhic

superioare poate să exercite urmărirea penală şi să efectueze conducerea acţiunilor de urmărire penală în aceste

24 Art. 270 modificat prin Legea nr. 178-XVI din 22.07.2005, în vigoare din 12.08.2005.

PARTEA SPECIALĂ

11

cazuri, dacă aceasta este necesar în interesul urmăririi penale (alin. (4) al art. 270 din C.proc.pen.).

Procurorul ierarhic superior poate să dispună prin ordonanţă motivată exercitarea urmăririi penale de către

procurorul din altă procuratură de acelaşi nivel (alin. (5) al art. 270 din C.proc.pen.).

Procurorul general poate să dispună, prin ordonanţă motivată, exercitarea urmăririi penale în cazurile

menţionate la alin. (1) al art. 270 din C.proc.pen. de către un procuror de la Procuratura Generală (alin. (6) al art.

270 din C.proc.pen.).

În cazul infracţiunii săvârşite de Procurorul General, urmărirea penală este exercitată de procurorul ori grupul

de procurori numiţi de Parlament, la propunerea preşedintelui acestuia, conform alin. (7) al art. 270 din C.proc.pen.

în cauze complexe şi de mari proporţii, procurorul ierarhic superior celui de competenţa căruia este urmărirea

penală poate dispune, prin ordonanţă motivată, urmărirea penală de un grup de procurori şi ofiţeri de urmărire

penală, indicând procurorul care va conduce acţiunile de urmărire penală (alin. (8) al art. 270 din C.proc.pen.).

În caz de necesitate procurorul, în scopul asigurării urmăririi penale complete şi obiective poate exercita

personal urmărirea sub toate aspectele în orice cauză penală,art.270 alin.9 din C.proc.pen.

§6. Verificarea competentei şi cazurile urgente

Potrivit art. 271 din C.proc.pen., organul de urmărire penală sesizat în modul prevăzut de art. 262 din

C.proc.pen. este obligat să-şi verifice competenţa (materială, personală, teritorială). Dacă organul de urmărire

penală constată că nu este competent a efectua urmărirea penală, imediat, dar nu mai târziu de 3 zile, trimite cauza

procurorului care exercită conducerea urmăririi penale pentru a o transmite organului competent (alin. (2) al art.

271 din C.proc.pen.).

Conflictul de competenţă între organele de urmărire penală este inadmisibil. Chestiunile legate de conflictul de

competenţă se soluţionează de procurorul care exercită controlul asupra urmăririi penale sau, după caz, de

procurorul ierarhic superior, potrivit alin. (3) al art. 271 din C.proc.pen.

Procurorul poate să dispună, motivat, ca într-o cauză în care urmărirea penală trebuie efectuată de un anumit

organ de urmărire penală această urmărire să fie efectuată de un alt organ similar (alin. (4) al art. 271 din

C.proc.pen.).în cazul cînd urmărirea penală ţine de competenţa mai multor organe de urmărire penală,chestiunile

legate de competenţă se soluţionează de procurorul ierarhic superior,art.271 -alin.5 din C.proc.pen.

In cazurile în care urmărirea penală se exercită de către procuror, acesta poate să dispună ca anumite acţiuni de

urmărire penală să fie efectuate de către un organ de urmărire penală25

.

Chestiunea competenţei organului de urmărire penală urmează a fi verificată în scopul efectuării urmăririi

penale eficiente. Totodată, nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa materială sau teritorială a organului de

urmărire penală nu poate fi considerată un caz de nulitate din motivul că organele de urmărire penală adună pro-

bele necesare pentru descoperirea infracţiunii şi identificarea făptuitorului şi nu pot fi pierdute probele în cazul

desconsiderării unei reguli formale privind competenţa organului de urmărire penală.

Se poate întâmpla că efectuarea anumitor acţiuni de urmărire penală să nu poată fi amânată, dar posibilitatea de

a le efectua neîntârziat să o aibă nu organul căruia îi revine competenţa, ci un alt organ de urmărire penală care nu

are această competenţă. Aplicarea riguroasă a regulilor de competenţă ar putea compromite întreaga desfăşurare a

urmăririi penale26

. Din aceste considerente legea procesuală (art. 272 din C.proc.pen.) obligă organul de urmărire

necompetent să efectueze acţiunile de urmărire penală care nu pot fi amânate.

Obligaţia operează indiferent dacă este sau nu începută urmărirea penală, precum şi în cauzele unde urmărirea

penală este în competenţa exclusivă a procurorului27

.

Procesele-verbale privind acţiunile efectuate în asemenea cazuri se anexează la cauza respectivă, şi se remit

procurorului care conduce urmărirea penală imediat, dar nu mai târziu de 3 zile, pentru a fi transmise organului de

urmărire penală competent sau, după caz, procurorului conform art. 270 din C.proc.pen.

§7. Acţiuni efectuate de organele de constatare

Alături de organele de urmărire penală, uneori la descoperirea şi constatarea infracţiunilor pot participa

anumite organe prevăzute la alin. (1) al art. 273 din C.proc.pen., în afara organelor menţionate la alin. (1) al art.

25 Dar în asemenea cazuri majoritatea actelor ce intră în conţinutul urmăririi penale trebuie efectuate de către procuror (Ion Neagu, Drept procesual

penal. Partea specială, voi. I, Bucureşti, 1994, p. 43).

26 Vintilă Dongoroz şi alţii, op. cit., voi. VI, p. 32.

27 Ion Neagu, op. cit., p. 43.

DREPT PROCESUAL PENAL

12

253 din C.proc.pen.

Când se constată anumite fapte penale, pentru combaterea eficientă a acestora, prin dispoziţiile art. 273 din

C.proc.pen., s-a dat dreptul efectuării unor acţiuni premergătoare până la începerea urmăririi penale de către

anumite categorii de organe de stat, numite organe de constatare( 1 )poliţia;2)Centrul pentru Combaterea Crimelor

Economice şi Corupţiei;3)Serviciul Vamal;4)Serviciul de Informaţii şi Securitate;5) comandanţii unităţilor şi

formaţiunilor militare,şefii instituţiilor militare;6)şefii instituţiilor penitenciare;7)comandanţii de nave şi

aeronave;8)instanţele de judecată sau judecătorii de instrucţie).

Potrivit art.273 alin2) C.proc.pen.(în redacţia Legii din 29.11.2007)28

organele de constatare au dreptul,în

condiţiile Codului de procedură penală,să reţină făptuitorul,să ridice corpurile delicte,să solicite informaţiile şi

documentele necesare pentru constatarea infracţiunii,să citeze persoane şi să obţină de la ele declaraţii,să

procedeze evaluarea pagubei şi să efectueze orice alte acţiuni care nu suferă amînare,cu întocmirea

proceselor-verbale în care se vor consemna acţiunile efectuate şi circumstanţele constatate.29

Actele de constatare întocmite,împreună cu mijloacele materiale de probă,se predau în termen de 24 ore,de

către organele de constatare din cadrul poliţiei,Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei şi

Serviciului Vamal-organelor de urmărire penală corespunzătoare constitite conform legii în cadrul MAI, CCCEC,

Serviciului Vamal, iar de către celelalte organe de constatare-procurorului,pentru începerea urmăririi

penale,art.273 alin3 C.proc.pen.

În cazul reţinerii persoanei de către organele de constatare (cu excepţia comandanţilor de nave şi aeronave),

actele de constatare, mijloacele materiale de probe şi persoana reţinută se predau organului de urmărire penală sau

procurorului imediat, dar nu mai tîrziu de 3 ore de la momentul reţinerii de facto a acesteia, art. 273, alin. (4)

C.proc.pen.

Conform alin5 al art.273 C.proc.pen., comandanţii de nave şi aeronave transmit procurorului procesele verbale

privind acţiunile efectuate, mijloacele materiale de probă şi, după caz, persoana reţinută imediat după ancorarea

navei ori aterizarea aeronavei pe teritoriul Republicii Moldova. În cazul în care escortarea în Republica Moldova a

persoanei reţinute prezintă pericol pentru securitatea navei, aeronavei, echipajului sau pasagerilor acestora,

comandanţii lor sunt în drept, în conformitate cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, să

predea această persoană autorităţilor competente ale statului pe al căror teritoriu nava a ancorat sau aeronava a

aterizat.

În primul rând, actele de constatare întocmite de organele menţionate constituie o modalitate de sesizare a

procurorului privind începerea urmăririi penale conform alin. (1) al art. 274 din C.proc.pen., servind drept temei

pentru pornirea procesului penal (urmăririi penale)30

. Procesele-verbale întocmite de organele de constatare con-

stituie mijloace de probă extraprocesuale şi după începerea urmăririi penale organul de urmărire penală competent

va efectua procedeele probatorii necesare şi posibile în vederea constatării faptei penale, dar nu se va limita la

informaţia stabilită de organele de constatare.

In concluzie, precizăm că activitatea organelor de constatare menţionate la art. 273 din C.proc.pen. se

limitează în timp până la predarea actelor procedurale întocmite şi, după caz, şi a făptuitorului reţinut procurorului

şi nu poate fi extinsă după începerea urmăririi penale.

Astfel, cazurile privind efectuarea acţiunilor de organele de constatare, ca şi situaţia în cazuri urgente conform

art. 272 din C.proc.pen. sunt excepţii de la regulile de competenţă stabilite în mod general de legea procesuală

penală.

Secţiunea a IlI-a.

SESIZAREA ORGANULUI DE URMĂRIRE PENALĂ

§ 1. Noţiunea, importanţa şi modurile sesizării

Pentru a desfăşură activitatea de combatere şi de prevenire a infracţiunilor, organele de urmărire penală trebuie

să fie în cunoştinţă de cauză despre pregătirea şi săvârşirea unei infracţiuni. Cu cât este mai bine organizată

activitatea de cunoaştere a infracţiunilor săvârşite, cu atât şi criminalitatea cercetată va fi mai apropiată de cri-

minalitatea reală31

.

Faza urmăririi penale, adică activitatea procesuală ce se desfăşoară în această fază, ca orice activitate judiciară,

implică intervenţia unui act care să determine declanşarea sa. Acest act procesual dinamizator este sesizarea, care

constituie primul moment în desfăşurarea activităţii de urmărire.

28 Monitorul Oficial nr.203-206 din 28.12.2007.

29 Aceste dispoziţii urmează a fi aplicate în coraborare cu art.279 alini) din C.proc.pen.,care prevede ce acţiuni pot fi efectuate pînă la începerea

urmăririi penale. 30 Boris Lichii, Urmărirea penală, Chişinău, 2000, p. 45. 31 Ibidem, p. 65.

PARTEA SPECIALĂ

13

Sesizarea constituie deci punctul de plecare al urmăririi penale; fără o sesizare urmărirea penală nu poate

începe32

.

Sesizarea presupune încunoştinţarea mai mult sau mai puţin completă a organului de urmărire penală despre

săvârşirea unei infracţiuni şi obligarea lui la efectuarea activităţilor prevăzute de lege pentru realizarea obiectului

urmăririi penale. Sesizarea nu trebuie concepută restrictiv, numai ca o modalitate de informare a organului de

urmărire penală, întrucât ea conţine şi acea abilitate legală în virtutea căreia se desfăşoară activitatea în

continuare33

.

Potrivit alin. (1) al art. 262 din C.proc.pen., organul de urmărire penală poate fi sesizat despre săvârşirea sau

pregătirea pentru săvârşirea unei infracţiuni prin următoarele moduri34

:

1) plângere;

2) denunţ;

3) autodenunţ;

4) depistarea infracţiunii nemijlocit de către anajaţii organului de urmărire penală.

Pe lângă modurile de sesizare obişnuite, potrivit art. 273 din C.proc.pen., combinat

cu alin. (1) al art. 274 din C.proc.pen., este prevăzută o modalitate specifică de sesizare - prin intermediul

actelor de constatare.

Dacă, potrivit legii, pornirea urmăririi penale se poate face numai la plângerea prealabilă35

ori cu acordul

organului prevăzut de lege36

, urmărirea penală nu poate începe în lipsa acestora (alin. (2) al art. 262 din

C.proc.pen.).

Astfel, legiuitorul a prevăzut 5 moduri obişnuite de sesizare a organului de urmărire penală, care pot fi

realizate în ordine generală indiferent de caracterul infracţiunii săvârşite şi doar ca excepţie sunt prevăzute expres

anumite moduri speciale de sesizare (plângerea prealabilă şi acordul unui organ prevăzut de lege), care obligatoriu

trebuie realizate pentru începerea urmăririi penale.

Pe lângă clasificările menţionate (obişnuită sau specială), în literatura de specialitate au fost abordate şi alte

clasificări după diverse criterii37

. Astfel, sub aspectul sursei informative din care provine, sesizarea poate fi externă

(denunţ, plângere) şi internă (depistarea nemijlocită a infracţiunii de către organul de urmărire penală). În funcţie

de organul sesizat, se poate distinge o sesizare primară (nu a fost sesizat anterior un alt organ de urmărire penală) şi

complementară (sesizarea se face de un alt organ de urmărire penală care îşi declină competenţa).

În funcţie de forma parvenirii şi de procedura examinării, potrivit Instrucţiunii din 26.08.200338

, sesizările au

fost clasificate în 2 categorii:

a) sesizări oficiale despre infracţiuni săvârşite, pregătite sau în curs de pregătire, prevăzute şi întocmite

conform Codului de procedură penală, care pot servi drept temei pentru pornirea urmăririi penale;

b) sesizări (neoficiale) - alte informaţii referitoare la infracţiuni şi incidente, plângeri şi denunţuri anonime sau

alte cereri ori comunicări despre infracţiuni, neîntocmite în conformitate cu prevederile art. 263 C.proc.pen., care

nu pot servi drept temei pentru pornirea urmăririi penale, însă urmează a fi supuse controlului suplimentar.

Instrucţiunea nouă din 1 8.07.200839

divizează informaţia despre infracţiuni,parvenită în organe-sesizări şi alte

informaţii referitoare la infracţiuni şi incidente.

§2. Caracteristica modurilor de sesizare

32 Vintilă Dongoroz şi alţii, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, voi. Vi, Bucureşti, 2003, p. 37.

33 Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, voi. II, Bucureşti, 1996, p. 54.

34 Anterior, Codul de procedură penală din 1961, art. 90, prevedea "motive de pornire a procesu

lui penal" care aveau semnificaţia de moduri de sesizare. Mijloacele prin intermediul cărora se sesizează organele competente de a porni procesul

penal sunt considerate motive pentru declanşarea procesului penal (Igor Dolea, Dumitru Roman, Pornirea şi extinderea procesului penal, USM,

Chişinău, 2000, p. 4).

35 Alin. (1) al art. 276 din C.proc.pen. prevede cazurile pornirii urmăririi penale numai în baza plângerii prealabile.

36 Asemenea cazuri, de regulă, sunt prevăzute de legi speciale (de exemplu, art. 19 al Legii cu privire la statutul judecătorului; art. 16 al Legii cu

privire la Curtea Constituţională; art. 12 al Legii cu privire la avocaţii parlamentari; art. 10 al Legii despre statutul deputatului în Parlament; alin.

(3) al art. 81 din Constituţie) fie de Codul de procedură penală - alin. (6) al art. 270 - privind urmărirea penală a infracţiunilor săvârşite de

procurorul general.

37 Nicolae Volonciu, op. cit, p. 55.

38 Instrucţiunea privind modul de primire, înregistrare, evidenţă şi examinare a sesizărilor şi altor informaţii despre infracţiuni nr.

124/319/46/172-0/101 din 26.08.2003 - Abrogată.

39 Instrucţiunea privind modul de primire,înregistrare,evidenţă şi examinare a sesizărilor şi a altor informaţii despe infracţiuni nr.121/254/286-0/95

din 18.07.2008,aprobată prin ordin comun al Procurorului General,Ministrului afacerilor interne,Directorului General al Serviciului

Vamal,Directorului Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei-în continuare,Instrucţiunea din 18.07.2008

DREPT PROCESUAL PENAL

14

2.1. Plângerea

Potrivit alin. (1) al art. 263 din C.proc.pen., plângerea este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau de o

persoană juridică căreia i s-a cauzat un prejudiciu prin infracţiune.

Prin urmare, plângerea este sesizarea făcută de către victimă personal sau prin reprezentant împuternicit în

condiţiile legii. Plângerea, de regulă se face în scris, conform alin. (3) al art. 263 din C.proc.pen., şi trebuie să

cuprindă: numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului, descrierea faptei care formează obiectul

acesteia, indicarea făptuitorului, dacă acesta este cunoscut, şi a mijloacelor de probă.

Dacă plângerea este făcută oral, atunci urmează a fi consemnată într-un proces- verbal semnat de victimă şi

persoana oficială a organului de urmărire penală, potrivit alin. (5) al art. 263 din C.proc.pen.

Conform alin. (6) al art. 263 din C.proc.pen., plângerea poate fi făcută şi de către unul dintre soţi pentru celălalt

soţ sau de copilul major pentru părinţi. Victima poate să declare că nu-şi asumă o asemenea plângere. Plângerea

poate fi adresată direct organului de urmărire penală sau procurorului, fie oricărui organ de stat care va trimite

plângerea după competenţă.

Persoanei care face plângere i se explică răspunderea pentru denunţare falsă, fapt care se consemnează în

procesul-verbal sau, după caz, în conţinutul plângerii se confirmă prin semnătura persoanei care a făcut plângerea

(alin. (7) al art. 263 din C.proc.pen.).

Între “plângerea” menţionată la art. 263 din C.proc.pen. şi “plângerea prealabilă" prevăzută de art. 276 din

C.proc.pen. nu există deosebire după conţinut şi subiectul care le depune. Deosebirea constă în caracterul faptelor

relatate. Prin “plângere” se poate sesiza organul de urmărire penală privind săvârşirea oricărei infracţiuni, fiind

posibilă şi admisă oricare altă modalitate de sesizare, pe când “plângerea prealabilă" este unica modalitate de

sesizare în cazurile prevăzute de alin. (1) al art. 276 din C.proc.pen., care constituie faptul juridic necesar pentru

începerea urmăririi penale.

Plângerea prealabilă poate fi retrasă şi produce efectele prevăzute de lege, spre deosebire de plângerea care

este irevocabilă şi care nu produce efecte.

2.2. Denunţul

Potrivit alin. (2) al art. 262 din C.proc.pen., denunţul este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau de o

persoană juridică despre săvârşirea unei infracţiuni.

Spre deosebire de plângere, care poate fi făcută numai de victimă, denunţul se introduce de orice persoană care

îşi asumă rolul şi răspunderea denunţătorului40

.

În cazul prevăzut de alin. (6) al art. 263 din C.proc.pen., când victima nu-şi însuşeşte plângerea depusă de soţ

sau de copilul major, asemenea plângere va putea fi considerată, când este cazul, ca un denunţ41

. Denunţul trebuie

să cuprindă aceleaşi date ca şi plângerea, aplicându-i-se dispoziţiile art. 263 din C.proc.pen.

În cazul când denunţul sau plângerea nu sunt semnate de cel care le face, care refuză să le semneze ori nu-şi

descoperă identitatea, acestea nu mai au caracterul unei sesizări legale, dar constituie o simplă informare, fiind

numite denunţuri şi plângeri anonime. Iar potrivit alin. (8) al art. 263 din C.proc.pen., plângerile şi denunţurile ano-

nime nu pot servi ca temei pentru pornirea urmăririi penale, însă, în urma controlului efectuat în baza acestor

informaţii, organul de urmărire se poate autosesiza în vederea urmăririi penale.

2.3. Autodenunţarea

Potrivit alin. (1) al art. 264 din C.proc.pen., autodenunţarea este înştiinţarea benevolă făcută de o persoană

fizică sau de o persoană juridică despre săvârşirea de către ea a unei infracţiuni în cazul în care organele de

urmărire penală nu sunt la curent cu această faptă.

Declaraţia de autodenunţare se face în scris sau oral, în cazul în care autodenunţarea se face oral, se întocmeşte

un proces-verbal în condiţiile alin. (5) al art. 263 din C.proc.pen., cu înregistrarea audio sau video a declaraţiei de

autodenunţare, potrivit alin. (2) al art. 264 din C.proc.pen.

Autodenunţarea poate fi făcută prin prezentarea benevolă a făptuitorului în faţa organului de urmărire penală şi

înştiinţarea despre săvârşirea tentativei sau pregătirea unei infracţiuni de către acesta. În cazul când persoana s-a

autodenunţat, dar nu s-a prezentat în faţa organului, urmează a fi identificată şi găsită pentru întocmirea proce-

sului-verbal în conformitate cu alin. (2) al art. 264 din C.proc.pen.

Conform alin. (3) al art. 264 din C.proc.pen., persoanei care face declaraţie de autodenunţare i se explică

anterior dreptul de a nu spune nimic şi de a nu se autoincri- mina, precum şi că în caz de autocalomnie, care

împiedică constatarea adevărului, ea nu va avea dreptul la repararea prejudiciului în condiţiile legii, şi se face

40 Nicolae Volonciu, op. cit., p. 56. 41 Vintilă Dongoroz ş.a., op. cit., p. 38.

PARTEA SPECIALĂ

15

menţiunea corespunzătoare în procesul-verbal privind autodenunţarea sau în textul declaraţiei de autodenunţare. În

anumite cazuri prevăzute expres în Partea specială a Codului penal (de exemplu, art. 217, art. 290), prezentarea

benevolă a obiectelor interzise de lege absolvă făptuitorul de răspundere penală, dacă autodenunţarea şi

prezentarea obiectelor interzise au fost făcute benevol42

.

Autodenunţarea, în cazul în care organele de urmărire penală sunt la curent cu această faptă, are importanţă

pentru stabilirea şi identificarea făptuitorului infracţiunii şi se ia în considerare, în condiţiile legii, ca prezentare

benevolă a făptuitorului.

Depistarea infracţiunii nemijlocit de către angajaţii organului de urmărire penală (autosesizare)

Autosesizarea constituie o modalitate de sesizare când organul de urmărire penală află de săvârşirea unei

infracţiuni din alte surse decât cele menţionate la pct. l)-3) din alin. (1) al art. 262 din C.proc.pen. şi alin. (3) al art.

273 din C.proc.pen.

Astfel, organul de urmărire poate afla că s-a comis o infracţiune pe baza constatării personale a unei infracţiuni

flagrante sau prin primirea unui denunţ anonim; în urma activităţii administrative a altor subdiviziuni din cadrul

organelor menţionate la art. 253 din C.proc.pen. sau în urma măsurilor operative de investigaţie; fie prin

intermediul mijloacelor de informare în masă, care dau publicităţii aspecte negative din activitatea unor persoane

fizice sau juridice; fie în urma efectuării urmăririi penale privind unele infracţiuni se descoperă săvârşirea altor

infracţiuni.

Organele de urmărire penală, potrivit Instrucţiunii din 18.07.2008, sunt obligate să înregistreze în Registrul nr.

2 alte informaţii cu privire la infracţiuni43

şi după verificarea acestora să se autosesizeze.

In cazul depistării infracţiunii de către angajatul organului de urmărire penală, acesta întocmeşte un raport în

care expune circumstanţele constatate şi dispune înregistrarea infracţiunii conform alin. (3) al art. 262 din

C.proc.pen.

Raportul privind depistarea unei infracţiuni se înregistrează în Registrul nr. 1 de evidenţă a sesizărilor cu

privire la infracţiuni, pentru examinare în modul stabilit de lege.

Conform art. 262 alin. 4 din C.proc.pen., în orice caz de deces al persoanei aflate în custodia statului în

legătură cu urmărirea penală sau cu executarea pedepsei,procurorul se autosesizează în condiţiile art. 262 alin 3

C.proc.pen.

§3. Obligativitatea primirii şi examinării plângerilor sau denunţurilor referitoare la infracţiuni

Potrivit alin. (1) al art. 265 din C.proc.pen., organul de urmărire penală este obligat să primească plângerile sau

denunţurile referitoare la infracţiunile săvârşite, pregătite ' sau în curs de pregătire chiar în cazul în care cauza nu

este de competenţa lui. Persoanei care a depus plângerea sau denunţul i se eliberează un certificat despre acest fapt,

indicându-se persoana care a primit plângerea sau denunţul şi timpul înregistrării44

.

Primirea sesizărilor, indiferent de locul şi timpul comiterii infrcţiunilor, de plenitudinea datelor anunţate, se

efectuează zilnic în orele de lucru, iar de către unităţile de gardă şi efectivul organelor de poliţie antrenat în serviciu

- pe parcursul a 24 de ore. Sesizarea trebuie depusă în limba de stat. Persoana care nu posedă sau nu vorbeşte limba

de stat are dreptul să depună sesizarea în limba maternă sau în limba pe care o cunoaşte.

Sesizările şi alte informaţii parvenite în organul de urmărire penală sunt înregistrate în conformitate cu regulile

stabilite şi raportate conducătorului organului, care stabileşte

- ordinea soluţionării lor în termen rezonabil în dependenţă de complexitatea lor.

Refuzul organului de urmărire penală de a primi plângerea sau denunţul poate fi

atacat la judecătorul de instrucţie, dar nu mai târziu de 5 zile din momentul refuzului alin. (2) al art. 265 din

42 Astfel, în practică nu poate fi considerată autodenunţare reţinerea persoanei cu substanţe narcotice sau arme de foc, având asupra ei şi o

declaraţie de autodenunţare adresată organului de urmărire penală, fiindcă făptuitorul nu avea intenţia să se prez inte benevol la organele de

poliţie.

43 Instrucţiunea din 18.07.2008, include în categoria de "alte informaţii" informaţiile parvenite prin telefon, fax, teletip, Internet,

mass-media,alte izvoare neverificate, plângerile şi denunţurile anonime şi cele care conţin abateri de la prevederile art. 262-264 din

C.proc.pen. Aceste informaţii pot servi drept temei pentru-deplasarea la faţa locului,efectuarea măsurilor oprative de investigaţii,păstrarea

urmelor şi probelor,începerea reviziilor sau efectuarea altor acţiuni de verificare.

44 Certificatul include două părţi, dintre care una se eliberează persoanei care a depus înştiinţa

rea, alta obligatoriu rămâne şi se păstrează la persoana oficială a organului care a recepţionat sesizarea. Formularele certificatelor sunt acte

de evidenţă strictă. Certificatul nu se eliberează în cazul parvenirii sesizării prin oficiul poştal (pct. 8) al Instrucţiunii din 18.07.2008).

DREPT PROCESUAL PENAL

16

C.proc.pen.). Asemenea plângere se examinează de către judecătorul de instrucţie în modul prevăzut de art. 313

din C.proc.pen.

Sesizările despre infracţiuni se examinează şi se fac propuneri prevăzute de Codul de

procedură penală. Astfel, organul sesizat face propuneri procurorului de a decide sau după caz, cu acordul

acestuia, în limitele competenţei sale dispune:

1) pornirea urmăririi penale;

2) neînceperea urmăririi penale;

3) prezentarea materialelor referitoare la infracţiunea flagrantă.

Sesizările despre infracţiuni flagrante şi cele ce nu necesită un control suplimentar (in cazurile în care din

cuprinsul actului de sesizare sau al actelor de constatare rezultă evident prezenţa sau lipsa elementelor infracţiunii)

sunt soluţionate imediat.

Termenul rezonabil de examinare a altor informaţii despre infracţiuni şi incidente, a plângerilor şi denunţurilor

anonime, precum şi a sesizărilor ce necesită un control suplimentar este stabilit de către conducătorul organului şi

se indică prin rezoluţie. In cazul în care este necesară prelungirea termenului de examinare a sesizării, ofiţerul de

urmărire penală întocmeşte un raport motivat în acest sens şi îl prezintă conducătorului înainte de expirarea

termenului fixat de acesta.

În cazul când termenul de examinare a sesizării depăşeşte o lună, organul informează în scris persoana care a

făcut sesizarea.

După înregistrarea sesizării organul îşi verifică competenţa şi procedează în conformitate cu alin. (2) al art.

271 din C.proc.pen., dacă constată că nu este competent de a efectua urmărirea penală.

În concluzie menţionăm că examinarea plângerilor, denunţurilor şi a altor sesizări referitoare la infracţiuni

include acţiuni de completare, verificare (acţiuni cu caracter administrativ, măsuri de investigaţie operative şi

unele acţiuni procesuale penale admise de alin. (1) al art. 279 din C.proc.pen.) a informaţiei primite pentru a

confirma sau a infirma concordanţa acesteia cu realităţile faptice ale cauzei şi adoptarea uneia din soluţiile

prevăzute de art. 274 din C.proc.pen.

Procurorul, potrivit alin. (1) al art. 52 din C.proc.pen. şi pct.40 Instrucţiuni din 18.07.2008, controlează

permanent executarea procedurii de primire şi înregistrare a sesizărilor privind infracţiunile.

Secţiunea a IV-a. PORNIREA URMĂRIRII PENALE

§1. Nofiunea, importanţa şi condiţiile începerii urmăririi penale

Începerea urmăririi penale constituie un fapt juridic important ce marchează declanşarea unui proces penal45

şi

care presupune că organele competente de stat au cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni şi se întreprind toate

acţiunile prevăzute de lege în scopul constatării acestei fapte prejudiciabile.

Pe de o parte, începerea urmăririi penale marchează declanşarea procesului penal, iar pe de altă parte, ea

implică drepturi şi obligaţii specifice atât pentru organele de urmărire penală, cât şi pentru ceilalţi participanţi la

proces46

.

Începerea urmăririi penale este unul din temeiurile juridice care justifică efectuarea acţiunilor procesuale

penale şi aplicarea măsurilor procesuale ce limitează drepturile şi libertăţile persoanei.

Pentru începerea urmăririi penale sunt necesare următoarele condiţii prevăzute la art. 274 din C.proc.pen.:

1) Din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor de constatare trebuie să rezulte o bănuială rezonabilă că a fost

săvîrşită o infracţiune. Bănuiala rezonabilă poate fi

' dedusă atît din conţinutul actului de sesizare cît şi din materialele suplimentare extraprocesuale de verificare

a sesizării.Pentru începerea urmăririi penale nu se cer date privind cunoaşterea tuturor elementelor infracţiunii,

fiind suficiente informaţiile ce caracterizează două elemente ale infracţiunii (obiectul infracţiunii şi latura

obiectivă a infracţiunii). Astfel, urmărirea penală începe in rem (în privinţa faptei săvârşite), după cum s-a

menţionat în literatura de specialitate47

, nefiind necesară cunoaşterea persoanei făptuitorului. Numai când

făptuitorul şi identitatea acestuia se cunosc cu precizie, o dată cu fapta, urmărirea penală începe şi in personam,

45 în alte legi sau în limbajul juridic uzual se folosesc şi alte expresii care au acelaşi sens cu ce' de începere a urmăririi penale - "a intenta dosar

penal", art. 23 al Legii cu privire la Consiliu1 Superior al Magistraturii;"intentarea procesului penal", art. 7 al Legii privind activitatea operativă de

investigaţii; "porneşte procedura penală", art. 8 al Legii cu privire la Procuratură.

46 Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea specială, voi. I, Bucureşti, 1994, p. 64.

47 Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, voi. II, Bucureşti, 1996, p. 66 Уголовный процесс, Учебник для вузов под общей

редакцией П. А. Лупинской, Москва, Юристъ, 1995, с. 225.

PARTEA SPECIALĂ

17

adică în privinţa unei persoane concrete (de exemplu, în cazul infracţiunilor contra justiţiei prevăzute de art.

306-317, 319-321 din CP; în cazul infracţiunilor săvârşite de persoane cu funcţii de răspundere prevăzute de art.

324-331 din CP, precum şi în cazul prinderii făptuitorului în flagrant delict pentru oricare infracţiune).

2) Să nu existe vreuna din circumstanţele care exclud urmărirea penală, stipulate la art. 275 din C.proc.pen.

Dacă din cuprinsul actului de sesizare rezultă vreunul din cazurile care împiedică pornirea urmăririi penale,

organul de urmărire penală înaintează procurorului actele întocmite cu propunerea de a nu porni urmărirea penală.

Dacă procurorul consideră că nu sunt circumstanţe care împiedică urmărirea penală, el restituie actele, cu

ordonanţa sa, organului menţionat pentru începerea urmăririi penale potrivit alin. (4) al art. 274 din C.proc.pen.

3) Confirmarea actelor de începere a urmăririi penale de către procuror în temeiul alin. (3) al art. 274 din

C.proc.pen.

§2. Procedura şi actul prin care se dispune începerea urmăririi penale

Organul de urmărire penală înştiinţat prin modurile de sesizare externă (plângere, denunţ, autodenunţ, acte de

constatare) dispune începerea urmăririi penale prin ordonanţă (alin. (1) al art. 274 din C.proc.pen.).

In cazul în care organul de urmărire penală se autosesizează în privinţa începerii urmăririi penale, el

întocmeşte un proces-verbal în care consemnează cele constatate privitor la infracţiunea depistată,apoi prin

ordonanţă dispune începerea urmăririi penale (alin. (2) al art. 274 din C.proc.pen.).Ordonanţa de începere a

urmăririi penale se întocmeşte de ofiţerul de urmărire penală şi conţine următoarele menţiuni:

a) data şi locul întocmirii, numele şi calitatea persoanei care o întocmeşte;

b) descrierea fap