Cuprins

Capitolul I. Introducere în materia drepturilor omului. Conceptul de drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului ____ 1Secţiunea 1. Succinte consideraţii diacronice __________________ 1

§1. Planul filosofiei politico-juridice  ______________________ 1§2. Planul juridic ______________________________________ 5§3. Planul cooperării între state – tratate şi convenţii 

in ter naţionale ______________________________________ 7Secţiunea a 2-a. Trăsăturile caracteristice ale protecţiei

internaţionale a drepturilor omului ______________________ 10§1. Conceptul de protecţie internaţională a drepturilor 

omului __________________________________________ 10§2. Trăsăturile caracteristice ale protecţiei internaţionale a 

drepturilor omului _________________________________ 10

Capitolul al II-lea. Definiţia, clasificarea şi regimul juridic al drepturilor omului _____________________________________ 12Secţiunea 1. Definiţia drepturilor fundamentale ale omului ______ 12Secţiunea a 2-a. Clasificarea drepturilor omului ______________ 13Secţiunea a 3-a. Regimul juridic al drepturilor omului __________ 15

§1. Suspendarea exerciţiului drepturilor omului ____________ 15§2. Limitarea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi 

fundamentale ale omului ____________________________ 16

Capitolul al III-lea. Consacrarea şi promovarea drepturilor omului _______________________________________________ 17Secţiunea 1. Surse de consacrare şi protecţie

a drepturilor omului la nivel universal ____________________ 17§1. Declaraţia universală a drepturilor omului ______________ 17§2. Surse convenţionale elaborate sub egida O.N.U. _________ 182.1. Pactele drepturilor omului  ________________________ 182.2. Alte convenţii referitoare la protecţia internaţională a 

drepturilor omului ________________________________ 19

VI Drept european şi internaţional al drepturilor omului

2.3. Dreptul internaţional umanitar (ius in bello) ___________ 22Secţiunea a 2-a. Surse de consacrare şi protecţie

a drepturilor omului la nivel regional ____________________ 23§1. Surse de consacrare şi protecţie a drepturilor omului 

la nivel european __________________________________ 231.1. Surse convenţionale adoptate în cadrul Consiliului 

Euro pei ________________________________________ 231.1.1. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a 

libertăţilor fundamentale _________________________ 231.1.2. Carta socială europeană ________________________ 281.1.3. Alte tratate internaţionale specializate la nivelul 

Consiliului Europei _____________________________ 281.2. Surse de consacrare şi protecţie a drepturilor omului 

în cadrul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare  în Europa (O.S.C.E.) ______________________________ 29

1.3. Protecţia şi promovarea drepturilor omului în cadrul  Uniu nii Europene ________________________________ 30

1.4. Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.) ___________ 32§2. Surse africane convenţionale de afirmare şi promovare 

a drepturilor omului ________________________________ 32§3. Surse americane convenţionale de afirmare şi promovare 

a drepturilor omului ________________________________ 32§4. Protecţia drepturilor omului şi Islamul _________________ 33

Capitolul al IV-lea. Principalele drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului din perspectiva Convenţiei (europene) pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a altor documente universale şi regionale în domeniu ______________ 35Secţiunea 1. Dreptul la viaţă ______________________________ 36

§1. Noţiune. Reglementare _____________________________ 36§2. Conţinutul dreptului la viaţă _________________________ 37§3. Titularii dreptului la viaţă ___________________________ 38§4. Obligaţiile ce revin statelor în temeiul art. 2 din 

Con venţia europeană _______________________________ 40§5. Limitări ale dreptului la viaţă ________________________ 40

Cuprins VII

Secţiunea a 2-a. Interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante ____________________ 42§1. Sediul materiei ___________________________________ 42§2. Definirea noţiunilor ________________________________ 43§3. Obligaţiile autorităţilor statale impuse de art. 3 din 

Convenţia europeană _______________________________ 45§4. Proba tratamentelor interzise de art. 3 din Convenţia 

euro peană ________________________________________ 46§5. Raportarea prevederilor art. 3 din Convenţia europeană 

la problema expulzării şi extrădării ____________________ 46Secţiunea a 3-a. Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate ________ 46

§1. Sediul materiei ___________________________________ 47§2. Definirea noţiunilor ________________________________ 48§3. Excepţiile de la domeniul de aplicaţie al interdicţiei 

muncii forţate sau obligatorii_________________________ 49Secţiunea a 4-a. Dreptul la libertate şi la siguranţă ____________ 49

§1. Consideraţii generale ______________________________ 49§2. Sediul materiei ___________________________________ 50§3. Definiţia dreptului la libertate şi la siguranţă ____________ 52§4. Trăsături juridice  _________________________________ 52§5. Privarea licită de libertate ___________________________ 53§6. Garanţiile instituite pentru persoanele private de li bertate __ 56

Secţiunea a 5-a. Dreptul la un proces echitabil ________________ 57Secţiunea a 6-a. Principiul legalităţii incriminării

şi pedepsei şi principiul neretroactivităţii legii penale _______ 59Secţiunea a 7-a. Dreptul la respectarea vieţii private şi de

familie _____________________________________________ 61§1. Sediul materiei ___________________________________ 61§2. Obligaţiile substanţiale ale statelor ____________________ 62§3. Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie _________ 63§4. Inviolabilitatea domiciliului _________________________ 63§5. Inviolabilitatea corespondenţei _______________________ 64§6. Consideraţii generale asupra limitărilor dreptului 

persoanei la respectarea vieţii private şi de familie ________ 65

VIII Drept european şi internaţional al drepturilor omului

Secţiunea a 8-a. Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie a persoanei _________________________________________ 66§1. Sediul materiei ___________________________________ 66§2. Libertatea de gândire ______________________________ 67§3. Libertatea de conştiinţă _____________________________ 68§4. Libertatea de religie _______________________________ 69§5. Obligaţiile substanţiale şi procedurale ale statelor  _______ 70

Secţiunea a 9-a. Libertatea de exprimare ____________________ 71§1. Sediul materiei. Noţiune ____________________________ 71§2. Libertatea de opinie _______________________________ 73§3. Libertatea de informare ____________________________ 73§4. Limitări ale libertăţii de exprimare ____________________ 73§5. Libertatea de exprimare prin presă ____________________ 76

Secţiunea a 10-a. Libertatea de întrunire şi de asociere _________ 77§1. Noţiune. Reglementare _____________________________ 77§2. Libertatea de întrunire _____________________________ 78§3. Libertatea de asociere ______________________________ 79§4. Limitări ale libertăţii de întrunire şi de asociere __________ 79

Secţiunea a 11-a. Interzicerea discriminării __________________ 80§1. Noţiune. Reglementare _____________________________ 80§2. Obligaţiile statelor ________________________________ 83

Secţiunea a 12-a. Protecţia proprietăţii _____________________ 83§1. Noţiune şi reglementare ____________________________ 83§2. Privarea de proprietate _____________________________ 85

Capitolul al V-lea. Sisteme jurisdicţionale de protecţie a drepturilor omului prevăzute în Convenţia (europeană) pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi în protocoalele adiţionale __________________________________ 87Secţiunea 1. Consideraţii generale _________________________ 87Secţiunea a 2-a. Sistemul de protecţie existent până la

1 noiembrie 1998 ____________________________________ 88Secţiunea a 3-a. Sistemul de protecţie creat prin Protocolul

nr. 11 ______________________________________________ 90

Cuprins IX

Capitolul al VI-lea. Aspecte ale protecţiei drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în dreptul român _______________ 95Secţiunea 1. Evoluţia istorică a drepturilor omului în România ___ 95Secţiunea a 2-a. Cadrul juridic fundamental pentru asigurarea

respectării drepturilor omului în România _________________ 97

ANEXE

1. Declaraţia universală a drepturilor omului ________________ 103

2. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice ______________________________________________ 109Protocolul facultativ la Pactul internaţional cu privire la 

drepturile civile şi politice ____________________________ 127Al doilea Protocol facultativ la Pactul internaţional cu privire la 

drepturile civile şi politice, vizând abolirea pedepsei cu  moartea ___________________________________________ 130

3. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ______________________________ 133Primul Protocol adiţional la Convenţie _____________________ 149Protocolul nr. 4 recunoscând anumite drepturi şi libertăţi, 

altele decât cele deja înscrise în Convenţie şi în primul  Protocol adiţional la Convenţie ________________________ 151

Protocolul nr. 6 privind abolirea pedepsei cu moartea__________ 154Protocolul nr. 7 ________________________________________ 156Protocolul nr. 12 _______________________________________ 159Protocolul nr. 13 _______________________________________ 161Protocolul nr. 14 cu privire la modificarea sistemului de control 

al Convenţiei _______________________________________ 164Protocolul nr. 14 bis ____________________________________ 166Protocolul nr. 15 privind modificarea Convenţiei pentru apărarea 

drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale ____________ 170Protocolul nr. 16 la Convenţia pentru apărarea drepturilor 

omului şi libertăţilor fundamentale ______________________ 172

4. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ________ 176

Bibliografie_____________________________________________ 187

Capitolul I. Introducere în materia drepturilor omului. Conceptul de drepturi şi

libertăţi fundamentale ale omului

Secţiunea 1. Succinte consideraţii diacronice

Abordarea sub aspect evolutiv-istoric a problematicii drepturilor omului şi a  libertăţilor  sale  fundamentale,  în ansamblul ei,  se poate  face pe  trei planuri[1], după cum urmează:

1. planul filosofiei politico-juridice;2. planul juridic;3. planul cooperării dintre state.

§1. Planul filosofiei politico-juridice

Conceptul de drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului este rezultatul evoluţiei în plan filosofic şi juridic a gândirii oamenilor organizaţi în socie-tate. Mai mult, definirea şi protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale fiecărei fiinţe umane au constituit o preocupare constantă a gânditorilor umanităţii, fiecare epocă îmbogăţind conţinutul conceptului[2].

Primele idei filosofice asupra drepturilor omului, ca şi anumite repre-zentări despre echitate şi justiţie apar în Antichitate. Astfel, Codul lui Ham-murabi (1770 î.e.n.) reglementează raporturi sociale şi promovează reguli de dreptate socială şi spirit umanitar[3]. Biblia (Vechiul Testament) consacră prerogative fundamentale ale fiinţei umane şi o nouă concepţie despre le-

[1] R. Miga-Beşteliu, C. Brumar, Protecţia internaţională a drepturilor omului. Note de curs, ed. a 5-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 5.

[2] O. Predescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului, Ed. Omnia Uni S.A.S.T., Braşov, 2010, p. 7.

[3] I. Moroianu Zlătescu, R. Demetrescu, Din istoria drepturilor omului, Institutul Român  pentru  Drepturile  Omului,  Bucureşti,  2003,  p. 5,  apud R. Miga-Beşteliu, C. Brumar, op. cit., p. 5 (nota de subsol 1).

2 Drept european şi internaţional al drepturilor omului

gătura dintre drepturi şi îndatoriri[1]. Gândirea budistă promovează o con-cepţie conform căreia toate fiinţele sunt egale în demnitate şi valoare, toţi au dreptul la respect şi nimic nu poate justifica o atingere adusă vieţii lor, exploatarea şi umilirea lor[2].

Grecia antică promova un anumit drept al cetăţii, constând în participa-rea cetăţenilor la elaborarea legilor şi la conducerea societăţii prin ocupa-rea unor funcţii publice. Deopotrivă, drepturile individuale reprezentau un instrument care garanta libertăţile civile, dar nu era o garanţie individuală contra statului. Mai târziu, gânditorii greci au apreciat drepturile omului ca drepturi fundamentale, eterne şi imuabile, inerente naturii umane[3].

În continuare, vom înfăţişa câteva exemple din gândirea filosofilor din Grecia Antică. Hesiod, Solon şi Pericle sunt primii filosofi greci care pun problema unor drepturi ale omului. Platon arată că ideea de justiţie se regă-seşte atât în fiecare individ, cât şi în organizarea cetăţii, iar omul nu trebuie să răspundă „la o nedreptate cu alta, nici la rău cu rău”, orice i-ar face un alt om[4]. Tot Platon distinge între natura oamenilor (phúsis) şi convenţia dintre aceştia (nomos), în sensul că prin natura lor fiinţele umane se aseamănă, dar prin convenţie, adică prin lege, ele se diferenţiază. Aristotel arăta că „Numai prin lege devine cineva sclav ori este liber, dar prin natură oamenii nu se deosebesc cu nimic”[5]; cetatea este o realitate naturală, iar omul, fiind prin natura sa destinat să trăiască în cetate, este „un vieţuitor politic”[6]. Conform doctrinei, se poate identifica în acest text „primul germene al ideii de drept natural”[7].

În Roma antică, pe lângă recunoaşterea dreptului cetăţenilor romani de a participa la viaţa publică, existau deja rudimentele unor drepturi indivi-duale impuse statului sub forma unor garanţii acordate numeroşilor cetăţeni romani,  spre deosebire de un  statut  juridic mai  sărac  în garanţii  acordat străi nilor[8]. Astfel, noţiuni ca „libertatea individuală” şi „egalitatea între oameni” sunt dezvoltate de Marcus Tullius Cicero şi Seneca. Pornind de la germenii apăruţi în societatea greacă, juriştii romani fundamentează teoria

[1] R. Miga-Beşteliu, C. Brumar, op. cit., p. 6.[2] Ibidem.[3] Ibidem.[4] Platon, Opere complete, vol. I, Criton, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 57.[5] Aristotel, Politica, Ed. IRI, Bucureşti, 2001, p. 41. [6] Ibidem, p. 37.[7] N. Purdă, N. Diaconu, Protecţia juridică a drepturilor omului, ed. a 2-a, revăzută şi 

adău gită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 65.[8] R. Miga-Beşteliu, C. Brumar, op. cit., p. 6.

I. Introducere 3

drepturilor naturale (ius naturale), distingând dreptul natural faţă de cel civil. Dreptul natural este aplicabil tuturor oamenilor, pe când cel civil nu-mai membrilor cu drepturi egale ai cetăţii.

Filosofii stoici susţineau că oamenii se nasc egali şi au drepturi egale de a cultiva înţelepciunea şi virtutea ca expresii ale unui drept natural şi universal; legea umană nu are valoare decât atunci când corespunde legii universale (a se vedea Epictet, Seneca etc.)[1].

Creştinismul formulează idei foarte importante, ce se regăsesc în con-cepţiile moderne: egalitatea oamenilor în faţa lui Dumnezeu, demnitatea fiinţei umane decurgând dintr-o concepţie asupra originii divine a omului; referitor la drepturile fundamentale, creştinismul proclamă o lipsă de di-ferenţieri între stăpân şi sclav, concepţia limitării puterii politice, adică a puterii statului în raport cu individul[2].

Nici  ideile  filosofice  din Antichitate,  nici  cele  creştine  despre  om  şi drepturile sale nu vedeau în fiinţa umană o valoare socială în sine, iar recu-noaşterea demnităţii umane nu era considerată un principiu de organizare socială[3], ele având mai mult un caracter abstract, întrucât nu şi-au putut găsi transpunerea pe plan economic, social, politic sau cultural (de pildă, în sclavagism nu puteau exista drepturi opozabile puterii, deoarece societatea funcţiona pe baza unei ordini naturale ierarhizate, inegalitare)[4].

În Evul Mediu se găsesc rădăcinile filosofiei dreptului natural, care avea să fie promovată ca doctrină politică şi juridică în istoria modernă. Conceptul drepturilor omului a fost formulat pentru întâia oară în secolul al XVIII-lea, în filosofia „dreptului naturii şi ginţilor”.

La sfârşitul Evului Mediu se cristalizează două doctrine privind statutul celor guvernaţi în raporturile lor cu autorităţile. Prima – al cărei autor este Jean Bodin – promovează protecţia drepturilor omului prin negarea lor, adică suveranitatea regelui nu poate să fie pusă la îndoială de nimeni, el fiind obligat să respecte doar poruncile divine, dreptul natural şi principiile generale de drept. Printre partizanii acestei doctrine s-a numărat şi Thomas Hobbes (1588-1679), care considera că, lăsat singur, în anarhie, individul 

[1] I. Cloşcă, I. Suceavă, Tratat de drepturile omului, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1995, p. 26.

[2] Ibidem, p. 6-7.[3] C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol. I.

Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 20.[4] O. Predescu, Convenţia europeană a drepturilor omului şi dreptul penal român, 

Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2006, p. 26.

4 Drept european şi internaţional al drepturilor omului

şi-ar ataca vecinii (homo homini lupus). Potrivit celei de-a doua doctrine – contractul social –, oamenii consimt liber să iasă din starea naturală pentru a găsi în stat securitatea juridică şi prosperitatea. De exemplu, John Locke (Eseu asupra guvernării civile – 1690) afirmă că omul are drepturi im pres-criptibile  (de pildă, dreptul de proprietate, dreptul  la  libertate personală, dreptul la legitimă apărare), pe care societatea nu le creează, ci le apără, cetăţenii cedând statului numai dreptul de a pedepsi, ce derivă din dreptul la legitimă apărare[1].

Iluminismul francez (secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea) stă la baza celor mai  coerente  teorii  asupra drepturilor omului,  care au  inspirat  idealurile celor două mari  revoluţii:  franceză şi americană[2]. Spre exemplu, pentru Voltaire, contractul social creează societatea politică şi transformă omul în cetăţean, beneficiar al unei egalităţi şi al unei libertăţi superioare libertăţii şi  egalităţii  naturale[3],  el  fiind  primul  filosof  care  foloseşte  noţiunea  de „drepturile omului”. Jean-Jacques Rousseau, în lucrarea Contractul social (1762), relevă că „omul este născut liber, dar pretutindeni este în lanţuri”, ceea ce înseamnă eliminarea oricăror structuri sau mecanisme politice care ar fi de natură să afecteze demnitatea omului[4]. Prin contractul conceput de Rousseau, fiecare pune în comun persoana şi toată puterea lui, sub conduce-rea supremă a voinţei generale. Cea mai importantă valoare este libertatea, ce nu se poate garanta decât prin legi capabile să împiedice ca oamenii drepţi să  fie  oprimaţi  de  cei  răi. Astfel,  prin  contract,  oamenii  conferă  statului drepturile lor naturale, pentru a le primi înapoi sub forma drepturilor civi-le, care sunt drepturile naturale originare însoţite de garanţii ale exercitării drepturilor. La rândul său, marele scriitor, jurist şi filosof iluminist francez Montesquieu, în lucrarea Despre spiritul legilor, afirmă că libertatea este „dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile”, prin urmare, dacă un cetăţean ar putea să facă ceea ce legile interzic, el nu ar mai avea libertatea, pentru că şi ceilalţi ar putea să facă la fel[5]. El a dezvoltat şi principiul că puterea tre-buie stăvilită de putere, arătând că în mod natural omul care deţine puterea este înclinat să abuzeze de ea. Potrivit lui Montesquieu, „separaţia puterilor 

[1] În legătură cu problematica drepturilor omului în Evul Mediu, a se vedea, pe larg, R. Miga-Beşteliu, C. Brumar, op. cit., p. 7-8.

[2] Ibidem, p. 8.[3] C. Bîrsan, op. cit., vol. I, p. 21.[4] V. Luncan, V. Duculescu, Drepturile omului. Partea I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 

1993, p. 13.[5] I. Cloşcă, I. Suceavă, op. cit., p. 26-27.

I. Introducere 5

reprezintă singurul mijloc prin care se poate asigura respectul legilor într-un  stat  în care este posibilă existenţa unui guvern  legal”[1],  aceasta fiind,  în opi nia sa, „cea mai bună, dacă nu singura garanţie a respectării libertăţii in di vizilor de către autorităţile statale”[2].

§2. Planul juridic

Actele engleze care consacră drepturile omului reprezintă unele din-tre primele consacrări juridice ale unor drepturi şi libertăţi individuale[3]. Apariţia lor a fost favorizată mai ales de lupta diverselor categorii sociale împotriva absolutismului feudal.

Magna Carta Libertatum este, în opinia mai multor autori, primul docu-ment european, dar şi din istorie, în care se schiţează elemente ale unei pro-tecţii juridice a persoanei umane[4]. A fost semnată la data de 15 iunie 1215 de regele Ioan Fără de Ţară, la presiunea nobilimii şi a bisericii engleze. Deşi a fost elaborat pentru a reglementa raporturile dintre rege şi nobilime, acest document consacră dreptul la judecată potrivit legii. Din formularea prevăzută la pct. 39, şi anume „Niciun om liber nu va fi închis sau nimicit în vreun fel fără a fi judecat în mod legal de egalii săi potrivit legilor ţării”, reies germenii dreptului la viaţă şi la libertate, precum şi ai dreptului la un proces  echitabil,  cu  precădere  aspectele  privind  liberul  acces  la  justiţie, legalitatea şi echitatea procedurii, dar şi o primă referire la principiul lega-lităţii infracţiunilor şi pedepselor. Prin urmare, acest document îmbracă în principal forma unui contract între rege, pe de o parte, şi baronii, negustorii şi episcopii englezi, pe de altă parte, recunoscând acestora din urmă o serie de privilegii ce puteau fi opuse casei regale. Totodată, este considerată prima Constituţie engleză.

De asemenea, The Petition of Rights (Petiţia Drepturilor), adresată rege-lui de către Parlamentul englez, prevede următoarele: omul liber nu poate fi obligat să plătească impozit fără consimţământul Parlamentului; un om liber nu poate fi citat împotriva legii; soldaţii şi marinarii nu pot pătrunde în case particulare; în timp de pace, soldaţii şi marinarii nu pot fi pedepsiţi. Astfel, 

[1] C. Călinoiu, V. Duculescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţie revăzută şi completată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 116.

[2] C. Bîrsan, op. cit., vol. I, p. 21.[3] O. Predescu, Convenţia europeană a drepturilor omului şi dreptul penal român, 

cit. supra, p. 28.[4] R. Miga-Beşteliu, C. Brumar, op. cit., p. 9.

6 Drept european şi internaţional al drepturilor omului

sunt consacrate inviolabilitatea domiciliului şi principiul legalităţii obliga-ţiei de a contribui la cheltuielile publice[1].

În Marea Britanie, în timpul revoluţiei burgheze, Habeas Corpus Act – lege adoptată de Parlament în anul 1679 – garantează inviolabilitatea per-soanei,  precum şi  respectul  drepturilor  persoanei  inculpate  sau deţinute, în sensul obligaţiei statului de a prezenta o persoană deţinută în faţa unui judecător, care să decidă cu privire la legalitatea deţinerii sale. Este consi-derată a doua Constituţie engleză.

Legea proclamând drepturile şi libertăţile supuşilor şi reglementând succesiunea la tron, cunoscută şi sub denumirea de Bill of Rights, adoptată la 13 februarie 1689, recunoaşte, printre alte drepturi, libertatea cuvântu-lui, dreptul la alegeri libere, eliberarea sub cauţiune, interdicţia pedepselor ilegale şi crude, obligaţia comunicării  imediate către deţinut a motivelor arestării ş.a.

Declaraţia de independenţă a coloniilor engleze din America, adoptată la 4 iulie 1776 la Philadelphia, şi Declaraţia Revoluţiei franceze privind drep turile omului şi cetăţeanului, din 26 august 1789, cuprind prevederi refe ritoare  la:  egalitatea  în  faţa  legii  a  tuturor  persoanelor,  dreptul  de  a participa direct la elaborarea legilor, garanţii cu privire la reţinere, aresta-re şi acuzare, libertatea cuvântului şi a presei etc. Aceste declaraţii au dat expresie concepţiei dreptului natural, enunţând drepturi şi libertăţi dintr-o perspectivă individualistă şi liberalistă, drepturile omului fiind înfăţişate ca drepturi subiective, pe care fiecare persoană le poate valorifica împotriva statului. Aşa fiind, statul  trebuie să se abţină de la orice acţiune contrară drepturilor omului şi să nu intervină decât pentru a împiedica o conduită dăunătoare altor persoane[2].

Tot în plan juridic trebuie remarcată adoptarea de constituţii scrise – S.U.A., Franţa, Olanda (1798), Suedia (1809), Spania (1812), Belgia (1831) ş.a.

[1] O. Predescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului, cit. supra, p. 12.[2] O. Predescu, Convenţia europeană a drepturilor omului şi dreptul penal român,

cit. supra, p. 30.

I. Introducere 7

§3. Planul cooperării între state – tratate şi convenţii in ter-naţionale

Până în anul 1945, procesul  de  protecţie  prin  instrumente  juridice  a drepturilor  omului  pe  plan  internaţional  a  avut  un  caracter fragmentar, limitat la anumite categorii sociale şi la anumite drepturi. Acest lucru era şi urmarea faptului că dreptul internaţional clasic, fiind conceput ca drept al societăţii statelor, reflecta interesele acestora[1]. Astfel, conform art. 15 din Pactul Societăţii Naţiunilor, existau probleme pe care dreptul interna-ţional le lăsa în competenţa exclusivă a statelor. Printre acestea se număra şi problematica drepturilor omului, ce ţinea de competenţa exclusivă a sta-telor, individul lăsând în seama suveranului grija de a fi protejat[2]. Aşadar, conexiu nea dintre individ şi stat exprimată prin cetăţenie, precum şi tipul relaţiilor dintre state reprezentau factorii de care depindea gradul de res-pectare a drepturilor omului[3].

O primă punere în practică a legăturii dintre individ şi stat exprimate prin cetăţenie este protecţia pe care statul trebuie să o acorde pe plan extern propriilor cetăţeni (prin punerea în mişcare a acţiunii diplomatice sau a celei judiciare internaţionale), cu precizarea că exercitarea protecţiei diplomatice este un drept discreţionar al statului. O altă aplicaţie a principiului legăturii exprimate prin cetăţenie dintre individ şi stat o reprezintă intervenţiile de umanitate constând în folosirea forţei armate în mod unilateral de către un stat, pentru a apăra viaţa şi bunurile naţionalilor săi, a căror siguranţă este ameninţată într-un alt stat[4].

În continuare vom prezenta, cu titlu de exemplu, câteva tratate şi con-venţii care au legătură cu drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, în succesiunea adoptării lor, începând cu perioada de dinaintea izbucnirii Primului Război Mondial şi până la momentul adoptării Declaraţiei univer-sale a drepturilor omului.

[1] R. Miga-Beşteliu, C. Brumar, op. cit., p. 13.[2] Fr. Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Ed. Polirom, Iaşi, 

2006, p. 35, apud R. Miga-Beşteliu, C. Brumar, op. cit., p. 13 (nota de subsol 1).[3] R. Miga-Beşteliu, C. Brumar, op. cit., p. 13.[4] Ibidem, p. 14.

8 Drept european şi internaţional al drepturilor omului

Astfel, prin Actul final al Congresului de la Viena (1815)[1] s-au garan-tat  libertatea religioasă şi unele drepturi civile şi politice pentru anumite comunităţi.

Tratatele de la Paris (1856) şi Berlin (1878) au inclus prevederi referi-toare la protecţia religiei creştine.

Există o serie de convenţii internaţionale – bilaterale şi multilaterale – privind limitarea şi interzicerea traficului cu sclavi. Exemple în acest sens sunt:

– Actul general al Conferinţei de la Berlin din 1885 şi Actul Conferinţei antisclavagiste de la Bruxelles din 1889-1890, care prevedeau suprimarea sclaviei şi a comerţului cu sclavi în Africa Centrală şi în zona maritimă a Oceanului Indian; 

– Convenţia de la Geneva din 1925, încheiată în cadrul Societăţii Na-ţiunilor, care extindea suprimarea sclaviei la toate regiunile lumii. 

Dar abolirea la nivel mondial a unor asemenea practici reprobabile avea să fie realizată în cuprinsul convenţiilor încheiate sub egida O.N.U., cum ar fi: 

– Convenţia suplimentară cu privire la abolirea sclaviei, a traficului cu sclavi şi a instituţiilor şi practicilor analoge sclaviei, semnată la 7 septem-brie 1956, intrată în vigoare la 30 aprilie 1957;

– Pactul internaţional asupra drepturilor civile şi politice[2]. Dintre instrumentele juridice privind protecţia victimelor războiului[3], 

menţionăm:– Convenţia de la Geneva din 1864 privind respectarea imunităţii spita-

lelor şi îngrijirea soldaţilor răniţi şi bolnavi;– Convenţia de la Haga din 1899 asupra legilor şi obiceiurilor războiului 

pe uscat;– Convenţia din 1907 privind războiul maritim şi soarta răniţilor în răz-

boi;

[1] C.A. Colliard, A. Manin, Droit international et histoire diplomatique. Documents choisis,  vol. II,  Ed. Montchrestien,  Paris,  1970,  p. 1815,  apud O. Predescu, Convenţia europeană a drepturilor omului şi dreptul penal român, cit. supra, p. 31.

[2] O. Predescu, Convenţia europeană a drepturilor omului şi dreptul penal român, cit. supra, p. 32.

[3] Deşi, de obicei,  aceste  reglementări  sunt  incluse  în dreptul  internaţional umanitar (al conflictelor armate), în doctrină s-a susţinut, cu drept cuvânt, că ele pot fi considerate, totodată,  ca  o  ramură  a  protecţiei  drepturilor  omului  [a  se  vedea  R. Miga-Beşteliu, C. Brumar, op. cit., p. 15 (nota de subsol 1)].

I. Introducere 9

– Convenţia de la Geneva din 1929 referitoare la soarta răniţilor şi sol-daţilor din armatele în campanie şi tratamentul prizonierilor de război.

Încheierea tratatelor de pace ca urmare a Primului Război Mondial a constituit  o etapă  semnificativă  în dreptul  internaţional public. În  cadrul lor se precizează mai bine protecţia drepturilor omului, mai ales cu privire la drepturile minorităţilor naţionale de pe teritoriile noilor state naţionale apărute după prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar[1].

A doua jumătate a secolului al XX-lea marchează apariţia a ceea ce se numeşte „dreptul internaţional al drepturilor omului”. Oamenii au drep-turi garantate pe plan internaţional, dar ca persoane individuale, şi nu ca cetăţeni ai unui anumit stat, ceea ce îl deosebeşte fundamental de dreptul interna ţional tradiţional, la care ne-am referit mai sus. Acest lucru a favori-zat adoptarea unor instrumente juridice internaţionale de protecţie a dreptu-rilor individuale, precum şi crearea unor instituţii internaţionale competente a proteja indivizii contra încălcării drepturilor lor de către state. Totodată, problema protecţiei drepturilor omului trece din sfera exclusivă a dreptului intern al statelor în cea a dreptului internaţional[2].

Tot astfel, în conformitate cu aceste reglementări, individul dobândeşte şi capacitate procedurală internaţională[3], el putând sesiza direct instanţe internaţionale, cum ar fi: Comitetul Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ş.a. Trebuie însă subliniat că, aşa cum se arată în doctrină[4], individul devine beneficiarul acestor drepturi şi capacităţi doar în baza acordului statelor, având deci o personalitate juridică internaţională „derivată” din acesta, prin intermediul tratatelor internaţionale.

Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, adoptată la San Francisco în anul 1945, a avut un rol deosebit în pătrunderea drepturilor omului în ordinea juridică internaţională, trecând dincolo de bariera statală care separa dreptul intern de cel internaţional. Nu a prevăzut însă un catalog al drepturilor şi libertăţilor; numai Declaraţia universală a drepturilor omului, din 10 de-

[1] O. Predescu, Convenţia europeană a drepturilor omului şi dreptul penal român, cit. supra, p. 32.

[2] A se vedea, pe larg, B. Selejan-Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 5.

[3] D.J. Harris, Cases and Materials on International Law, 4th ed., Ed. Sweet & Maxwell, Londra, 1991, p. 136, apud B. Selejan-Guţan, op. cit., p. 5 (nota de subsol 1).

[4] B. Selejan-Guţan, op. cit., p. 6.

10 Drept european şi internaţional al drepturilor omului

cembrie 1948, avea să confere substanţă formulării „drepturile omului” şi un conţinut minimal clar.

Secţiunea a 2-a. Trăsăturile caracteristice ale protecţiei internaţionale a drepturilor omului

§1. Conceptul de protecţie internaţională a drepturilor omu-lui

Drepturile omului nu sunt conferite de dreptul internaţional, ele decurg din identitatea universală a persoanei umane, ţin de simpla calitate de fiinţă umană[1].

Protecţia internaţională a drepturilor omului este acea parte a dreptului internaţional  public  ale  cărei  norme  reglementează  drepturile  subiective esenţiale pentru persoana umană, conţinutul acestora şi garanţiile existente pentru respectarea şi exercitarea lor în plan internaţional[2].

§2. Trăsăturile caracteristice ale protecţiei internaţionale a drepturilor omului[3]

Protecţia internaţională a drepturilor omului prezintă următoarele tră-sături:

– excluderea competenţei naţionale exclusive în materia drepturilor omului – statul parte la o convenţie internaţională care proclamă protecţia drepturilor omului este obligat să garanteze atât drepturile protejate pentru propriii lui cetăţeni, cât şi pe cele ale tuturor indivizilor care se află pe teri-toriul său, indiferent de cetăţenie;

–  existenţa unor mecanisme internaţionale jurisdicţionale sau non-jurisdicţionale de monitorizare a modului în care statele respectă drepturile omului,  care  au  drept  scop  protecţia  drepturilor  omului  şi  care  pot  fi declanşate direct de către individ;

– excluderea regulii reciprocităţii şi crearea unui regim internaţional de ordine publică – problematica drepturilor omului nu este o chestiune 

[1] O. Predescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului, cit. supra, p. 15.[2] R. Miga-Beşteliu, C. Brumar, op. cit., p. 23.[3] Pe larg, a se vedea ibidem, p. 24-28.

I. Introducere 11

contractuală, ci una obiectivă, ce face parte din ordinea publică internaţio-nală. Cele mai importante drepturi (de exemplu, dreptul la viaţă, reprimarea genocidului) au valoare de ius cogens, fiind obligatorii pentru toate statele;

– subsidiaritatea consacrării şi garantării internaţionale a drepturilor omului faţă de consacrarea şi garantarea lor în plan intern – nivelul in-ternaţional de protecţie reprezintă un standard minim, adică statele nu pot, în plan intern, să deroge în jos de la acesta; ele pot însă asigura o protecţie sporită a drepturilor omului la nivel naţional. Structura internaţională in-tervine numai în ultimă instanţă, faţă de violări ale drepturilor omului, în situaţia în care mecanismele statale sunt nesatisfăcătoare. De aici rezultă regula obligativităţii parcurgerii în prealabil a căilor interne de recurs înainte de sesizarea unui organism internaţional;

– aplicarea directă a normelor internaţionale în materia drepturilor omului – aptitudinea unei norme internaţionale de a crea în mod direct drep-turi şi obligaţii în beneficiul/sarcina particularilor reprezintă efectul direct al acelei norme. Trebuie reţinut că nu toate normele din materia protecţiei internaţionale au efect direct. Aplicarea directă se  face doar  în sistemele interne care au adoptat concepţia monistă, iar norma internaţională, pentru a fi aplicată direct, este necesar să aibă un conţinut precis şi complet, să nu aibă nevoie de acte ulterioare de transpunere, de punere în aplicare;

– poziţia particularului se referă la capacitatea individului de a fi titular de drepturi şi obligaţii şi de a fi parte la o serie de proceduri jurisdicţionale şi non-jurisdicţionale în materia dreptului internaţional. În principiu, indivi-dul nu este subiect de drept internaţional. Norma internaţională îl afectează numai dacă, la momentul adoptării ei, statele şi-au exprimat intenţia de a conferi particularilor drepturi şi obligaţii în ordinea juridică internaţională, condiţie ce este îndeplinită şi de normele internaţionale în materia dreptu-rilor omului. Acestea din urmă creează direct drepturi pentru indivizi, care devin astfel titulari de drepturi în baza normelor juridice internaţionale şi le pot invoca în faţa organelor interne şi internaţionale. Totodată, particularii sunt  parte  la  proceduri  internaţionale  de  garantare  a  drepturilor  omului, inclusiv la proceduri cu caracter jurisdicţional, având uneori chiar dreptul de a sesiza aceste organe internaţionale.