CAPITOLUL 3 ADMINISTRAREA CALITĂŢII

ACTIVELOR

2. Administrarea calităţii activelor 2.1 Riscul de credit. Elemente conceptuale

Riscul de credit este definit în linii generale ca fiind acel risc de pierderi financiare cauzat de

neîndeplinirea totală sau parţială de către contrapartidă a obligaţiilor care îi revin. Efectul său

este măsurat prin costul de înlocuire al fluxurilor financiare care s-ar fi produs în cazul în care

contrapartida şi-ar fi îndeplinit obligaţiile.

Riscul de credit prezintă două forme principale: riscul de intrare în incapacitate de plată a

contrapartidei (default risk) şi riscul de majoare a spread-ului (spread risk).

Riscul de nerambursare este riscul ca debitorul să nu dorească sau să fie în imposibilitate

de a-şi îndeplini obligaţiile contractuale (plata dobânzii şi a principalului) parţial sau total.

Conform Basel II, se consideră că un anumit debitor se află în stare de „nerambursare”

atunci când are loc oricare dintre evenimentele următoare:

a) întârzierea la plată a debitorului a depăşit 90 de zile pentru orice obligaţie semnificativă

din credite către instituţia de credit, societatea-mamă sau oricare dintre filialele

acesteia.

b) instituţia de credit consideră că, fără a recurge la măsuri precum executarea garanţiei,

dacă aceasta există, este improbabil ca debitorul să-şi plătească în întregime

obligaţiile din credite către instituţia de credit, societatea-mamă sau oricare dintre

filialele acesteia;

Prima componentă a definiţiei stării de nerambursare are un caracter retrospectiv, însă

obiectiv, în timp ce a doua componentă are un caracter anticipativ, însă preponderent

subiectiv. Instituţiile de credit clasifică un debitor în stare de nerambursare, chiar dacă

întarzierea la plată a acestuia este mai mică de 90 de zile, atunci când:

debitorul a solicitat deschiderea sau face obiectul procedurii de faliment sau al unei

protecţii similare, în cazul în care aceasta ar conduce la evitarea sau amânarea plăţii

unei obligaţii din credite către instituţia de credit, societatea-mamă sau oricare dintre

filialele acesteia;

banca este nevoită să accepte o restructurare în regim de urgenţă a creanţei din

credit, cu implicaţii negative asupra valorii de piaţă a creanţei, ca urmare a anulării

sau amânării la plată a unei părţi semnificative a principalului, a dobânzii sau, unde

este cazul, a comisioanelor.

Riscul de spread reprezintă riscul ca valoarea de piaţă a instrumentului de credit să se

reducă datorită modificărilor intervenite în bonitatea debitorului. Asemenea situaţii apar atunci

cand ratingul contrapartidei se deteriorează semnificativ în raport cu momentul acordării

creditului.

Principalele componente ale riscului de credit sunt următoarele:

a) probabilitatea de nerambursare (engl. ”probability of default” – PD), respectiv

probabilitatea ca o contrapartidă să ajungă în stare de nerambursare într-un orizont

de timp de un an.

bogdan moinescuNoteMarked set by bogdan moinescu

bogdan moinescuCross-Out

bogdan moinescuNote

bogdan moinescuNoteAccepted set by bogdan moinescu

BOGDAN MOINESCU

2

b) pierderea în caz de nerambursare (engl. ”loss given default” – LGD), respectiv

raportul dintre pierderea aferentă unei expuneri1, ca urmare a nerambursării din

partea contrapartidei, şi suma expusă la risc la momentul nerambursării.

c) expunerea în caz de nerambursare (engl. „exposure at default” – EAD), respectiv

suma rămasă de rambursat la momentul inregistrarii starii de nerambursare, în cazul

elementelor bilanţiere, şi produsul dintre valoarea reprezentând suma angajată ferm,

dar neutilizată, şi un factor de conversie, în cazul elementelor extra-bilanţiere.

Prin factor de conversie înţelegem raportul între partea din angajamentul de finanţare care nu

este trasă la momentul actual, dar care va fi trasă şi expusă la risc în situaţie de

nerambursare, şi partea din angajamentul de finanţare care nu este trasă la momentul actual,

întinderea angajamentului de finanţare fiind determinată de o limită autorizată, mai puţin în

cazul în care limita neautorizată este mai mare.

Pierderea aşteptată (engl. „expected loss”) la nivelul unei facilităţi de credit este determinată

prin produsul celor trei componente meţionate anterior.

EADLGDPDEL

EL – pierderea aşteptată

PD – probabilitatea de nerambursare

LGD – pierderea în caz de nerambursare

EAD – expunerea în caz de nerambursare

Exprimând pierderea în caz de nerambursare în funcţie de rata de recuperare (engl.

„recovery rate”) a creditelor nerambursate, formula pierderii asteptate devine:

EADRPDEL R )1( RR - rata de recuperare

Spre exemplu, un credit în valoare de 100.000 de lei acordat unui client a carui probabilitate

de nerambursare este evaluată la 0,5 la sută, în condiţiile în care rata de recuperare

estimată, conform garanţiilor depuse de client, este de 60 la sută, are asociată o pierdere

aşteptată de 200 de lei.

Pierdere neaşteptată (engl. „unexpected loss”) la nivelul unei facilităţi de credit este

determinată de diferenţa pozitivă dintre pierderea efectivă şi cea aşteptată.

)0;max( ELLUL UL – pierderea neaşpteptată

L – pierderea efectivă

EL – pierderea aşteptată

1 conceptul de pierdere este utilizat în sens de pierdere economică, care presupune considerarea

tuturor efectelor semnificative ale actualizării şi costurile semnificative, directe şi indirecte, asociate cu încasarea instrumentului.

STRATEGII SI TEHNICI BANCARE

3

2.2 Norme prudenţiale privind riscul de credit

2.2.1 Limitarea şi diversificarea expunerilor aferente activităţii

de creditare

Concentrarea excesivă a expunerii de risc asupra unui număr redus de clienţi reprezintă o

cauză majoră a instabilităţii financiare la nivelul instituţiilor bancare. Din acest motiv,

autorităţile de supraveghere stabilesc limite prudenţiale pentru a reduce expunerea băncilor

faţă de clienţi individuali şi grupuri de clienti legaţi. Reglementările Uniunii Europene pentru

limitarea riscului de credit conţin următoarele prevederi:

a) o instituţie de credit nu poate înregistra o expunere faţă de un singur debitor, a cărei

valoare depăşeşte 25% din fondurile proprii2;

b) valoarea cumulată a expunerilor mari ale unei instituţii de credit (care depăşesc 10%

din fondurile proprii ale băncii) nu poate depăşi 800% din fondurile ei proprii.

Un singur debitor reprezintă orice persoană sau grup de persoane fizice şi/sau juridice faţă de care instituţia de credit are o expunere şi:

- care constituie, dacă nu se dovedeşte altfel, un singur risc, deoarece una dintre ele deţine, direct sau indirect, controlul asupra celeilalte ori celorlalte; sau

- între care nu există o relaţie de control în sensul exprimat la prima liniuţă, dar care trebuie să fie considerate ca reprezentând un singur risc, deoarece între ele există asemenea legături încât, dacă una dintre ele s-ar confrunta cu probleme financiare, există o probabilitate considerabilă ca cealaltă sau toate celelalte să se confrunte cu dificultăţi de rambursare.

Prin expunere faţă de un debitor înţelegem activele şi elementele din afara bilanţului nete de

provizioane. În conformitate cu limitele aplicabile expunerilor mari, se va excepta din calcul

partea determinată ca diferenţă între valoarea expunerii respective şi rezultatul înmulţirii

acesteia cu ponderea aferentă. Cu alte cuvinte, se va lua în calcul doar riscul net al debitului

respectiv. Riscul net (sau expunerea netă) se calculează folosind următorul algoritm:

iii GRCARN RNi – riscul net al activului i Ai – activul „i” la valoare bilanţieră netă GRCi – gradul de risc de credit al activului „i”

Prin noţiunea de activ la valoare bilanţiera netă întelegem mărimea diminuată a activului la

valoare bilanţieră brută cu nivelul specific al provizioanelor sau amortismentelor constituite

pentru activul respectiv.

iii APABA )( Ai – activul „i” la valoare bilanţieră netă ABi – activul „i” la valoare bilanţieră brută P(A)i – provizionul sau amortismentul constituit pt. activul „i”

Gradul de risc de credit reprezintă coeficientul de risc corespunzător fiecarui element de

activ.

Spre exemplu (Tabel 1), pentru o bancă ale cărei fonduri proprii s-au redus de la 120 mil lei

la 100 mil lei, riscul net faţă de o societate comercială care a contractat un credit de 30 de mil

lei (grad de risc de credit 100%) depăşeşte pragul maxim de 25 la sută reglementat.

2 in cazul în care acest un singur debitor are în componenţa sa cel puţin un membru al grupului

instituţiei de credit raportoare, iar membrul respectiv este societatea-mamă, filială a societăţii-mamă sau filială a instituţiei de credit raportoare, procentul prevăzut la pct. 1 va fi redus la 20%

BOGDAN MOINESCU

4

Tabel 1. Determinarea riscului net în cazul expunerilor mari

ELEMENTELE DE ACTIV Sume brute

Prov. Sume nete

Gradul de risc

Risc net

% în Fonduri proprii

Credit de producţie 2 0.4 1.6 100% 1.6 1.60%

Credit pentru echipament 30 0

30 100% 30 30.00%

Credit ipotecar 20 0.1

19.9 50% 9.95 9.95%

În aceste conditii, banca trebuie să gasească soluţii de diminuare a impactului unei eventuale

incapacităţi de plată a societăţii respective asupra capitalului instituţiei de credit. Variantele

majore sunt legate fie de creşterea fondurilor proprii cu 20 de mil lei, fie de reducerea cu 5 mil

lei a riscului net faţă de debitor.

Astfel, limitarea prudenţială a expunerilor din riscul de credit permite un grad minim al

diversificării plasamentelor. Acest demers trebuie însă susţinut la nivelul fiecărei instituţii de

credit prin norme interne care să stabilească niveluri rezonabile ale toleranţei la risc pe tipuri

de facilităţi, sectoare de activitate şi zone geografice.

Aplicaţie rezolvată

Societatea comercială ALFA, care deţine controlul asupra societăţii BETA a beneficiat de un

credit ipotecar în sumă de 200.000 u.m garantat integral cu ipoteci în favoarea băncii.

Societatea BETA formulează o cerere de creditare băncii sale, aceeaşi cu cea a societăţii

“mamă“, în sumă de 200.000 u.m. Fondurile proprii ale băncii sunt de 800.000 u.m. Stabiliţi

suma maximă ce poate fi angajată în creditarea societăţii BETA dacă debitul societăţii ALFA

rămâne nemodificat.

REZOLVARE:

Cele două societăţi, ALFA şi BETA, datorită relaţiilor dintre ele, sunt considerate un singur

debitor. Riscul net al societăţii ALFA este 1000002000005.0ALFARN

Fonduri proprii 800.000

Expunerea maximă a băncii faţă de un singur debitor (25%*FP) 200.000

Riscul net al societăţii ALFA 100.000

Credit maxim de care poate beneficia BETA 100.000

Concluzie: Societatea BETA poate primi doar 100000 u.m. din cele 200000 pe care le-a

solicitat prin aplicatia de credit.

STRATEGII SI TEHNICI BANCARE

5

2.2.2 Clasificarea creditelor şi constituirea provizioanelor

Analiza portofoliului de credite şi constituirea de provizioane este o etapă fundamentala în

gestionarea riscului de credit care urmează procesului de acordare a creditelor şi vizează

constituirea de resurse pentru acoperirea pierderilor care apar la portofoliul de credite. Vom

urmări în continuare stabilirea nivelului cerut (de normele reglementare) al provizioanelor

pentru riscul de credit.

Valoarea provizionului constituit pentru o facilitate de credit se calculează ca produs între

coeficientul de provizionare şi valoarea debitului rămas de rambursat, ajustată cu garanţiile

aferente.

)1( gDpP

P – nivelul provizionului

p – coeficientul de provizionare

D – debitul ramas de rambursat

g – coeficientul de deducere aferent valorii garanţiei

Coeficientul de provizionare este determinat de categoria în care creditul este clasificat

conform reglementărilor în vigoare. Pentru fiecare categorie de credit este normat un nivel de

provizionare (Tabel 2).

Tabel 2. Coeficienţii de provizionare în funcţie de categoriile de credite

Categoria creditului standard observaţie substandard îndoielnic pierdere Debitori acoperiţi la riscul de curs de schimb

0 0,05 0,2 0,5 1

Debitori neacoperiţi3 la

riscul de curs de schimb 0.07 0.08 0.23 0.53 1

Clasificarea creditelor se realizează în baza a trei criterii: (a) serviciul datoriei; (b)

performanţa financiară; (c) iniţierea de proceduri judiciare.

Serviciul datoriei reprezintă numărul de zile de întârzire de plată de la scadenţă. Acesta se

structurează în cinci categorii (0-15 zile, 16-30 zile, 31-60 zile, 61-90 zile, minimum 91 de

zile).

Performanţa financiară exprimă potenţialul economic şi soliditatea financiara a debitorului,

însă se prezintă diferit în funcţie de tipul contrapartidei. În cazul persoanelor juridice

nebancare şi a persoanelor fizice, performanţa financiară se clasifică în categorii de bonitate

de la A la E, în timp ce instituţiile de credit se consideră doar de categorie A. Societăţile

apreciate de categorie A au făcut dovada unor performanţe foarte bune, care permit

achitarea la scadenţă a datoriei, cu menţinerea acestor performanţe. Societăţile apreciate de

categorie B prezintă performanţe foarte bune, dar fără certitudine pe o perspectivă medie, în

timp de entităţile comerciale clasificate în categoria C evidenţiază performanţe financiare

satisfăcătoare, cu tendinţe de înrăutăţire. În categoria D sunt grupate firmele cu performanţe

financiare scăzute şi ciclice, iar în categoria E se găsesc companiile cu pierderi,

incapacitatea rambursării fiind iminentă.

3 persoană fizică ce nu generează fluxuri de numerar nete pozitive în valuta de exprimare a creditului, care să permită rambursarea la termen a fiecărei rate de credit (principal şi dobândă)

BOGDAN MOINESCU

6

Performanţa financiară se apreciază în urma analizării unui ansamblu de factori cantitativi

(indicatori economico-financiari calculaţi pe baza datelor din situaţiile financiare anuale şi

periodice) şi calitativi (modul de administrare a entităţii economice analizate, calitatea

acţionariatului, garanţiile primite), pe baza unei metodologii avizate de autoritatea de

supraveghere.

Frecvenţa cu care se determină categoria de performanţă financiară coincide cu frecvenţa cu

care se întocmesc situaţiile financiare. În cazul în care băncile se găsesc în imposibilitate de

a evalua performanţa financiară a unui client din sectorul nebancar, aceasta va fi încadrată

direct în categoria E.

În cazul persoanelor fizice, performanţa se clasifică de la A la E, în funcţie caracteristici

precum venitul lunar, vechinea la locul de muncă, nivelul de calificare profesională şi gradul

de acoperire la riscul de curs de schimb. Persoanele fizice carora li se atribuie categoria A de

performanţă financiara sunt doar cele care câştigă venituri suficiente în moneda în care au

contractat creditul pentru acoperirea ratelor scadente. Spre exemplu, o persoană care

primeşte salariul în monedă naţională şi contractează un credit în lei poate fi încadrată în

categoria A de performanţă financiară. O persoană care a contractat un credit în euro şi

câştigă lunar echivalentul a 500 de euro, însă este platită în moneda naţională, poate fi

clasificată în categoria B de performanţă financiară. Persoanele care contractează credite în

altă valută decât cea în care îşi câştigă venitul sunt considerate neacoperite la cusul de

schimb, fiind astfel încadrate în cel mai bun caz în categoria C de performanţă financiară.

Criteriul privind iniţierea de proceduri judiciare are în vedere situaţiile în care clienţi ai săi

sunt subiectul unor măsuri judiciare de recuperare a creanţelor, precum darea de către

instanţă a hotarârii de deschidere a procedurii falimentului sau declanşarea procedurii de

executare silită.

În cazul în care banca deţine informaţii despre un debitor că este subiectul unei proceduri

judiciare de recuperare a daunelor, debitele acestuia se încadrează automat în categoria

pierdere, indiferent de serviciul datoriei sau performanţa financiară (Tabel 3). Acest criteriu

are la bază ipoteza că daca debitorul nu este în măsura să îşi achite datoriile faţă de alţi

creditori este foarte probabil să între în stare de nerambursare faţă de bancă.

Tabel 3. Clasificarea creditelor

STRATEGII SI TEHNICI BANCARE

7

În situaţia în care nu apar indicii privind începerea procedurilor judiciare asupra clientului,

creditul său va fi încadrat pe baza informaţiilor legate de serviciul datoriei şi performanţa

financiară. Pentru fiecare deteriorare faţă de situaţia optimă, atât în ceea ce priveşte serviciul

datoriei, cât şi performanţa financiară, creditul este declasat cu câte o categorie. Astfel,

numărul total de declasări a creditului este egal cu suma dintre numărul de deteriorări

înregistrate la nivelul serviciului datoriei şi numărul de deteriorări înregistrate la nivelul

performanţei financiare.

PFSDC NNN CN - numărul de declasări a categoriei creditului

SDN - numărul de deteriorări la nivelul serviciului datoriei

PFN numărul de deteriorări la nivelul performanţei financiare

Spre exemplu, un credit cu o întârziere la plată de la data scadenţei de 21 de zile, contractat

de un client evaluat cu o performanţă financiară de categorie B, va fi încadrat cu două clase

mai jos decât categoria standard, respectiv în categoria substandard.

În cazul în care un debitor deţine mai multe credite de categorii diferite la aceeaşi bancă, se

aplică principiul declasării prin contaminare, potrivit căruia toate creditele vor fi încadrate în

categoria celui mai slab. Spre exemplu, presupunem că un debitor de performanţa financiară

A înregistrează o întarziere la plată de 20 de zile la creditul de producţie, însă la creditul

pentru echipamente şi la cel de trezorerie toate ratele sunt plătite la zi. Tratate individual, atât

creditul pentru echipamente cât şi cel de tezorerie ar trebui clasificate în categoria „standard”,

în timp ce creditul de producţie ar trebui încadrat în categoria „în observatie”. Aplicând

principiul declasării prin contamiare, toate creditele vor fi încadrate în categoria celui mai

slab, respectiv în categoria „în observaţie”. Astfel, coeficientul de provizionare aferent este de

0,05 la sută.

A doua etapă a procesului de calculare a provizionului aferent unui credit acordat constă în

ajustarea valorii debitului rămas de rambursat (credit şi dobândă asociată) cu valoarea

garanţiilor acceptate de bancă (Tabel 4).

Tabel 4. Coeficienţi de ajustare a valorii debitelor rămase de rambursat

Tipurile de garanţie acceptate a fi luate în considerare în vederea reducerii expunerii băncii fata de debitor, conform Normelor metodologice ale BNR nr. 12/2002

Coeficientul pentru

deducere

Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale administraţiei publice centrale de specialitate a statului român sau ale BNR

1

Titluri emise de administraţia publică centrală de specialitate a statului român sau ale BNR 1

Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale administraţiei centrale, băncilor centrale din ţările de categoria A sau ale CE

1

Titluri emise de administraţiile centrale, băncile centrale din ţările din categoria A sau ale CE 1

Depozite colaterale plasate la banca insasi 1

Certificate de depozit sau instrumente similare emise de banca însăşi şi încredinţate acesteia 1

Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale băncilor de dezvoltare multilaterală sau ale BEI

0.8

Titluri emise de ale băncile de dezvoltare multilaterala sau ale BEI 0.8

Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale administraţiilor locale din România 0.8

Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale băncilor din România 0.8

Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale administraţiilor regionale din ţările de categ. A

0.8

Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale băncilor din tarile din categoria A 0.8

Ipoteci în favoarea băncii, de ranguri superioare ipotecilor instituite în favoarea altor creditori, asupra locuinţelor care sunt sau vor fi ocupate de debitor sau care sunt date cu chirie de către acesta

0.5

BOGDAN MOINESCU

8

Deducerea din expunerea băncii faţă de debitor a garanţiilor acceptate este luată în

considerare în procent de maxim 25 la sută în situaţia în care: (a) creditul este clasificat în

categoria pierdere; (b) s-au iniţiat proceduri judiciare asupra debitorului; (c) cel puţin una

dintre sumele respectivului credit înregistrează un serviciu al datoriei mai mare de 90 de zile.

Aplicaţii rezolvate

1. Determinaţi nivelul provizioanelor ce sunt constituite de Banca Vega la 01.10.2008 pentru

creditele acordate clienţilor săi cu performante financiare din categoria B, care nu

înregistrează întârziere de plată şi asupra cărora nu s-au început proceduri judiciare.

Agent

economic

Valoarea

debitelor Tipul garanţiei

X 100,000 Depozit colateral plasat la banca insasi

Y 50,000 Scrisoare de garanţie bancară

Z 150,000 Ipoteci în favoarea băncii, de ranguri superioare

ipotecilor instituite în favoarea altor creditori

REZOLVARE:

a. determinarea bazei de calcul:

Deoarece debitorii nu se află sub incidenţa începerii unor proceduri judiciare asupra lor şi nici

nu înregistrează întârzieri de plată, determinarea bazei de calcul se obţine prin deducerea

integrală din expunerea băncii faţă de debitor a garanţiilor acceptate a fi luate în considerare

conform Normelor metodologice ale BNR nr. 12/2002.

Agent economic

Valoarea debitului

Coeficientul pentru deducere din expunerea băncii fata de

entitatea de risc

Baza de calcul col.4 = col.2 * (1 –

col.3) 1 2 3 4

X 100,000 1 0

Y 50,000 0.8 10,000

Z 150,000 0.5 75,000

85,000

b. determinarea coeficientului de provizioane

Deoarece debitorii nu înregistrează întârzieri de plată, au o performanţă financiară de

categoria B şi nici nu se află sub incidenţa începerii unor proceduri judiciare asupra lor,

debitele sunt asimilate categoriei de credit „în observaţie”. Prin urmare coeficientul de

provizionare este de 5 la sută.

c. aplicarea coeficientului de provizioane asupra bazei de calcul obţinute

250,405.0000,85provizion.coefCalcul de BazaovizionPr

2. Determinaţi nivelul provizioanelor ce trebuie constituite de banca ALFA la data de

30.06.2008 pentru creditele acordate societăţii CARTIM SRL:

STRATEGII SI TEHNICI BANCARE

9

- un credit pentru echipament de 100.000 u.m., dobândă calculată 10.000 u.m.,

contractat pe 25 mai 2004, rambursabil în patru anuităţi egale, garantat cu bonuri de

tezaur emise de Ministerul Finanţe; se constată nerambursarea primei rate, fără a se

iniţia proceduri judiciare pentru recuperarea sumelor;

- un credit de exploatare (contractat pe 2 mai 2005) de 24.000 u.m., dobândă calculată

1,200 u.m., rambursabil în 12 rate lunare, pentru care nu sunt întârzieri la rambursare;

clientul garantează printr-un gaj general asupra bunurilor sale mobile.

Conform situaţiilor financiare prezentate de debitor la 15 iunie banca clasifică performanţele

financiare ale SC CARTIM SRL în categoria A.

REZOLVARE:

Creditul pentru echipament:

a. determinarea bazei de calcul:

Deoarece debitorul nu se află sub incidenţa începerii unor proceduri judiciare asupra lui şi

nici nu înregistrează întârzieri de plată mai mari de 90 de zile, determinarea bazei de calcul

se obţine prin deducerea din expunerea băncii faţă de debitor a garanţiilor acceptate a fi luate

în considerare conform Normelor metodologice ale BNR nr. 12/2002. Fiind un credit garantat

cu titluri emise de administraţia publică centrală de specialitate a statului român, coeficientul

pentru deducere din expunerea băncii faţă de debitor este 1. Deci baza de calcul este:

0)11(000,110)deducere1(DebitCalcul de Baza eee

b. determinarea coeficientului de provizioane

Deoarece debitorul înregistrează o întârziere de plată de 36 de zile, dar are o performanţa

financiară de categoria A şi nici nu se află sub incidenţa începerii unor proceduri judiciare

asupra lui, debitul este clasificat în categoria de credit „substandard”. Prin urmare coeficientul

de provizioane este de 0.2.

c. aplicarea coeficientului de provizioane asupra bazei de calcul obţinute:

0provizion.coefCalcul de BazaovizionPr eee

Creditul de exploatare:

a. determinarea bazei de calcul:

Deoarece debitorul nu se afla sub incidenţa începerii unor proceduri judiciare asupra lui şi

nici nu înregistrează întârzieri de plata mai mari de 90 de zile, determinarea bazei de calcul

se obţine prin deducerea din expunerea băncii faţă de debitor a garanţiilor acceptate a fi luate

în considerare conform Normelor metodologice ale BNR nr. 12/2002. Fiind un credit garantat

printr-un gaj general asupra bunurilor sale mobile, coeficientul pentru deducere din

expunerea băncii fata de debitor este 0. Deci baza de calcul este:

100,23)01(100,23)deducere1(DebitCalcul de Baza ttt

b. determinarea coeficientului de provizioane

Deoarece debitorul nu înregistrează întârzieri de plată, are o performanţă financiară de

categoria A şi nici nu se află sub incidenţa începerii unor proceduri judiciare asupra lui, acest

credit ar fi clasificat ca fiind „standard”. Având în vedere că creditul pentru echipament al

aceluiaşi client este clasificat substandard şi creditul de trezorerie va fi declasat la

BOGDAN MOINESCU

10

substandard (principiul declasarii prin contaminare). Prin urmare coeficientul de provizioane

este de 0.2.

c. aplicarea coeficientului de provizioane asupra bazei de calcul obţinute:

620,42.0100,23provizion.coefCalcul de BazaovizionPr ttt

Necesar de provizioane: 0 + 4,620 = 4,620 u.m.

2.2.3 Determinarea cerinţelor de capital pentru riscul de credit

Acordul de capital Basel II recunoaşte progresele înregistrate în managementul riscului de

credit, favorizand alinierea metodologica dintre criteriile determinării cerinţei de capital şi cele

ale calculării capitalului economic. De asemenea, este permisă utilizarea derivativelor pe risc

de credit pentru acoperirea poziţiilor generate de acordarea de credite.

Pentru calcularea capitalului necesar, actualul cadru de reglementare propune două abordări

diferite: abordarea standard (engl. „standardised approach”) şi abordarea bazată pe ratinguri

generate intern (engl. „internal rating based approaches”).

2.2.3.1 Determinarea cerinţei de capital în cazul abordării standard

În abordarea standard, procesul de determinare a cerinţei de capital este similar cu cel

utilizat la nivelul precedentului acord de capital (Basel I), cerinţele minime de capital fiind

calculate ca produs între suma activelor ponderate funcţie de risc şi procentul de 8 la sută:

%8k

RC RWAK .

Principalele diferente constau în folosirea a patru ponderi de risc suplimentare (10%, 35%,

75% şi 150%) şi o gamă mai largă de diminuatori de risc, precum instrumentele financiare

derivate pentru riscul de credit.

Ponderile sunt acordate în funcţie de tipul contrapartidei. Cele mai importante categorii de

debitori sunt: (a) autorităţile publice centrale, inclusiv băncile centrale; (b) instituţiile de credit;

(c) corporaţii; (d) retail. În plus, la nivelul fiecărei grupe de contrapartide ponderile de risc sunt

corelate cu bonitatea debitorilor, apreciată în baza ratingului (Tabel 5) obţinut de la o instituţie

externă de evaluare a creditelor (engl. „External credit assessment institution” - ECAI).

Tabel 5. Ponderi de risc de credit funcţie de tipul şi rating-ul debitorului

Debitor Cerinţe de capital

AAA la AA- A+ la A- BBB+ la BBB- BB+ la B- Sub B- fără rating

Autoritati publice centrale 0% 20% 50% 100% 150% 100%

Bănci Opţiunea 14 20% 50% 100% 100% 150% 100%

Opţiunea 25,6

20%

(20%)

50%

(20%) 50% (20%)

100%

(50%)

150%

(150%)

50%

(20%)

BB+ la BB- Sub BB-

Corporaţii 20% 50% 100% 150% 150% 100%

4 ponderile sunt bazate pe rating-urile statului unde băncile îşi au sediul social.

5 ponderile sunt stabilite pe baza rating-ului băncii.

6 în paranteză sunt prezentate ponderile pentru creditele pe termen scurt (mai mici de trei luni)

STRATEGII SI TEHNICI BANCARE

11

Pentru expunerea pe creditul retail ponderea de risc este de 75 la sută. Conform Basel II,

pentru a fi clasificată ca retail, expunerea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

să fie asociată unei contrapartide de tip persoana fizică sau IMM;

să fie generată de produse bancare precum cardurile de credit sau creditele de

consum;

să nu depăşească mai mult de 0,2 la sută din portofoliul de retail recunoscut ca atare

de către autoritatea de supraveghere;

să nu depăşească 1 milion de euro pentru orice contrapartidă.

Pentru expunerea pe credite ipotecare, cerinţa de capital este de 35 la sută, substanţial mai

redusă faţă de ponderea de 50 la sută din Basel I.

Acordul Basel II recunoaşte tehnicile de reducere a riscului de credit prin colateralizare,

garanţi şi contracte derivate pe risc de credit (Tabel 6).

În privinţa colateralului, sunt permise două modalităţi de tratare a acestuia. Cea mai simplă

abordare este similară cu cea a acordului Basel I, conform căreia ponderea de risc a

creditului este înlocuită cu ponderea de risc a colateralului, care nu poate fi mai mică de 20 la

sută.

Cealaltă abordare, mai avansată, pentru a proteja banca împotriva volatilităţii preţului

colateralului, se bazează ajustarea preţului de piaţă al colateralului prin aplicarea unor

coeficienti de ajustare (haircuts), fie furnizati de autoritatea de supraveghere (pe bază de

criterii cantitative şi/sau calitative), fie obtinuti în baza unor calcule interne. Ulterior, valoarea

ajustată de piaţă a colateralului este dedusă din valoarea brută a creditului acordat,

obţinându-se astfel expunerea ajustată, care apoi este înmulţită cu ponderea de risc

corespunzătoare. Astfel, pentru o tranzacţie colateralizată, expunerea după procedura de

reducere a riscului (risk mitigation), este calculată după cum urmează:

HfxHcCHeEE 11,0max 7

Atunci când colateralul este format dintr-un coş de active, ponderea aplicată coşului de active

este i

ii HaH8.

Colateralul acceptabil conform ambelor abordări reprezintă: (a) bani sau depozite; (b) titluri

financiare cu rating de cel puţin BB-, emise de guverne sau entităţi publice; (c) titluri

financiare emise de corporaţii care au rating de cel puţin BBB-; (d) acţiuni ce fac parte dintr-

un indice principal; (d) aur.

Table 6

7 E

* reprezintă valoarea expunerii după procedura de diminuare a riscului; E reprezintă valoarea

curentă a expunerii; He reprezintă ponderea (haircut) aplicată expunerii respective; C reprezintă valoarea curentă a colateralului primit; Hc reprezintă ponderea aplicată colateralului respectiv; Hfx reprezintă ponderea aplicată pentru reducerea riscului valutar (currency mismatch) datorat faptului exprimării în valute diferite a expunerii şi a colateralului.

8 ai reprezintă ponderea activului (măsurată în unităţi monetare) în coş; Hi – ponderea aplicată

activului respectiv.

BOGDAN MOINESCU

12

În plus, abordarea avansată acceptă acţiuni care nu fac parte dintr-un indice principal, dar

sunt tranzacţionate pe o piaţă principală, obligaţiuni fără rating emise de instituţii bancare,

titluri de investiţii colective şi ale fondurilor mutuale. Pentru a utiliza aceste tipuri de colateral,

o bancă trebuie să îndeplinească standarde referitoare la:

certitudinea legală a documentaţiei utilizate;

cerinţa ca activele utilizate pentru reducerea riscului să aibă o corelaţie redusă cu

creditele al căror risc îl reduc;

STRATEGII SI TEHNICI BANCARE

13

robusteţea politicilor de management al colateralului.

Propunerile referitoare la garanţi şi compensarea bilanţieră (balance sheet netting) lărgeşte

aria garanţilor eligibili sau a furnizorilor de contracte derivate pe risc de credit, prin

recunoaşterea protecţiei pentru riscul de credit furnizate de guverne sau bănci cu o pondere

de risc inferioară celei a debitorului şi de alte entităţi cu rating A- sau superior. Această ultimă

categorie include protecţia oferită de compania mamă, subsidiare sau afiliate ale debitorului

atunci când acestea au o pondere de risc inferioară celei a debitorului.

Similar ca şi pentru colateral, şi în cazul compensării se stabilesc ponderi (haircut). Astfel,

expunerea obţinută după utilizarea unui contract de compensare (master netting agreements)

este )()()()(,0max HfxEfxHsEsCEE 9.

Ca o alternativă, băncile pot utiliza modele value-at-risk (VaR) pentru reflectarea volatilităţii

expunerilor şi colateralului pentru contractele repo acoperite cu contracte bilaterale de

compensare. Utilizarea modelelor VaR este permisă numai băncilor ale căror modele interne

de risc de piaţă le-au fost recunoscute de către autoritatea de supraveghere conform

Amendamentului privind Riscul de Piaţă (Market Risk Amendment). Băncile care nu au primit

o asemenea autorizare pot cere separat (faţă de Amendamentul privind Riscul de Piaţă)

recunoaşterea de către instituţia de supraveghere a modelelor de risc de piaţă pentru

tranzacţiile de tip repo. Aceste modele vor fi autorizate numai dacă banca poate dovedi

calitatea modelului folosit prin date privind testarea rezultatelor acestuia pe o perioadă de cel

puţin un an10.

În acest context, expunerea pentru băncile care folosesc modele interne de risc de piaţă

este: E* = max {0, [( )(E - )(C + multiplicator rezultatul modelului VaR.

În calcularea cerinţelor de capital, băncile vor utiliza rezultatul modelului VaR (valoarea VaR)

aferent zilei lucrătoare anterioare.

În privinţa garanţiilor şi contractelor derivate pe risc de credit, cerinţele operaţionale ce

trebuie îndeplinite sunt:

acestea trebuie să fie o creanţă directă asupra vânzătorului de protecţie şi trebuie să se refere explicit la expunerea (sau grupul de expuneri) specific, astfel încât protecţia să fie clar definită şi inatacabilă;

contractul trebuie să fie irevocabil; contractul nu trebuie să aibă nici o clauză care să specifice că vânzătorul de protecţie poate, unilateral, să renunţe la asigurarea protecţiei de risc de credit sau să majoreze costul asigurării protecţiei în cazul în care calitatea creditului se deteriorează;

contractul să fie necondiţionat;

9 E

* reprezintă valoarea expunerii după procedura de diminuare a riscului; E reprezintă valoarea

curentă a expunerii; He reprezintă ponderea aplicată expunerii respective; C reprezintă valoarea colateralului primit; Es reprezintă valoarea absolută a poziţiei nete într-un anumit titlu financiar; Hs reprezintă ponderea aplicată Es; Efx reprezintă valoarea absolută a poziţiei nete într-o monedă diferită faţă de moneda de compensare (settlement currency); Hfx reprezintă ponderea aplicată pentru reducerea riscului valutar (currency mismatch).

10 Instituţia de supraveghere cotează aceste modele funcţie de erorile generate în zona verge, zona galbenă şi zona roşie şi funcţie de zona căreia îi aparţine modelul acordă un multiplicator pentru valoarea VaR.

BOGDAN MOINESCU

14

contractul să nu aibă nici o clauză care să îi permită vânzătorului de protecţie să întârzie plata despăgubirii în cazul producerii evenimentului de credit.

Dacă protecţia este denominată într-o altă valută, valoarea acesteia va fi redusă prin

aplicarea unei ajustari (haircut), după cum urmează:

GA = G (1 – HFX) G reprezintă valoarea nominală a protecţiei pentru riscul de credit,

HFX – ponderea aplicată;

GA – valoarea efectivă a garanţiei.

În cazul când există diferenţe de maturitate între instrumentul care asigură protecţia pentru

riscul de credit şi instrumentul de credit, valoarea protecţiei pentru riscul de credit va fi

ajustată după cum urmează:

25.0

25.0

T

tPPa

Pa reprezintă valoarea protecţiei pentru risc de credit ajustată pentru

diferenţe de maturitate

P – valoarea protecţiei pentru risc de credit ajustată pentru orice

ponderi (haircut-uri)

t = min (T, maturitatea reziduală a contractului de protecţie)

T = min (5, maturitatea reziduală a expunerii la risc de credit)

2.2.3.2 Determinarea cerinţei de capital în cazul abordării bazate pe modele interne

Această metodă permite băncilor să îşi determine cerinţele de capital pentru diverse expuneri

utilizându-şi propriile estimări pentru o parte sau toate componentele riscului de credit, în

funcţie de abordarea în cauză, de bază sau avansată.

Metodologia bazată pe rating-uri interne de bază (engl. „foundation Internal Rating Based

(IRB) approach”) permite unei instituţii de credit să utilizeze în scopul calculării cerinţei de

capital propriile estimări privind probabilităţile de nerambursare (PD), pe baza unei formule

standard şi a unor valori ale pierderilor în caz de nerambursare (LGD) furnizate de către

autoritatea de supraveghere.

Metodologia bazată pe rating-uri interne avansată (advanced IRB approach) permite băncilor

să îşi calculeze cerinţele de capital pe baza propriilor modele pentru toţi parametrii de risc,

inclusiv pierderile înregistrate atunci când contrapartida intră în incapacitate de plată şi

factorii de conversie.

Utilizarea metodologiei proprii de estimare a acestor componente ale riscului de credit face

obiectul aprobării de către autoritatea de supraveghere, iar în anumite cazuri, băncile vor

trebui să folosească, pentru una sau mai multe dintre componentele riscului, valori furnizate

de către autoritatea de supraveghere.

Procesul de modelare a riscului de credit în contextul abordării bazate pe rating-uri generate

intern este prezentată în capitolul următor.

Pentru ca o bancă să poată utiliza propriile valori pentru PD şi/sau LGD, aceasta trebuie să

îndeplinească un set de criterii stricte de reglementare care stabilesc cerinţele minime ce

trebuie îndeplinite în vederea implementării unui sistem de management de risc de credit

bazat pe rating-uri generate intern.

Principiul aflat la baza acestor cerinţe este că sistemele şi procesele de rating şi de estimare

a riscului să furnizeze:

o evaluare relevantă a contrapartidei şi a caracteristicilor tranzacţiei;

o diferenţiere relevantă a riscului;

STRATEGII SI TEHNICI BANCARE

15

şi o acurateţe rezonabilă şi consistentă a estimărilor cantitative ale riscului.

În plus, sistemele şi procesele trebuie să fie consistente cu utilizarea internă a acestor

estimări.

Comitetul de la Basel, recunoscând diferenţele dintre pieţe, metodologiile de rating,

produsele şi practicile bancare la nivelul diferitelor ţări, a lăsat la latitudinea organismelor de

supraveghere naţionale dezvoltarea procedurilor necesare pentru implementarea sistemului

bazat pe rating-uri generate intern.

În cazul abordării bazate pe rating-uri interne, calculul cerinţei de capital are la bază patru

componente de risc:

1. probabilitatea de nerambursare (PD);

2. expunerea în caz de nerambursare (EAD);

3. pierderea în caz de nerambursare (LGD);

4. scadenta instrumentului de credit (M);

Cerinţa de capital se exprimă ca şi pierdere neaşteptată pe unitate de expunere, fiind

determinată direct proporţional de valoarea LGD pe baza următoarei formule reglementate:

06.1),( PDMMFPDPDLGDK stres

stresPD reprezintă valoarea în condiţii de stres a probabilităţii de nerambursare, calculată pe

baza unui model de tip Merton. Aceasta se determină pe baza probabilităţii de nerambursate estimate în condiţiile curente, folosind cuantila de 99,9 la sută din distribuţia normală,

respectiv: R

NRPDNNPDstres

1

)999.0()( 11. N() reprezintă funcţia de densitate a

distribuţiei normale, iar ()1N reprezintă inversa funcţie normale.

R reprezintă coeficientul de corelaţie dintre valoarea activelor contrapartidelor incluse în portofoliul respectiv. Acesta a fost evaluat funcţional de către Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel ca fiind pentru expunerile non-retail:

50

50

50

50

1

1124,0

1

112,0

e

e

e

eR

PDPD

R este o funcţie descrescătoare a PD şi ia valori între 12 şi 24 la sută, considerându–se că

debitorii cu o situaţie financiară superioară prezintă un risc sistemic superior debitorilor de

calitate inferioară (Grafic 1).

BOGDAN MOINESCU

16

Grafic 1. Relaţia coeficient de corelaţie – probabilitate de nerambursare

În aceste conditii, relaţia dintre cerinţa de capital şi probabilitatea de nerambursare nu este

liniară. Cerinţa de capital se majorează pe măsură de probabilitatea de nerambursare creşte

către nivelul de 30 la sută, după care scade (Grafic 2).

Grafic 2. Senzitivitatea cerinţei de capital la modifcarea probabilităţii de nerambursare

Astfel, ceilalţi factori fiind egali, două expuneri cu probabilităţi de nerambursare de 20 la sută, respectiv 40 la sută, au asociate cerinţe de capital similare. MF reprezintă funcţia de

maturitate şi este calculată ca: )(5,11

)()5,2(1),(

PDb

PDbMPDMMF , cu funcţia de ajustare a

maturităţii, 2

)log(05478,011852,0)( PDPDb . Funcţia MF a fost obţinută de către

Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel prin calibrare şi ia valoarea 1 pentru scadenţe de un an. Coeficientul de 1.06 reprezintă un factor de multiplicare estimat prin studiile de impact cantitativ derulate.

Spre deosebire de abordarea standard, valoarea activelor ponderate la risc este determinată

indirect prin intermediul valorii cerinţei de capital, respectiv: KEADRWA 5,12 . Spre

0 0.04 0.08 0.12 0.16 0.20.20.08

0.1

0.12

0.14

0.16

0.18

0.2

0.22

0.24

Probabilitatea de nerambursare (PD)

Co

efi

cie

ntu

l d

e c

ore

lati

e (

R)

0 0.1 0.2 0.3 0.4 0.5 0.6 0.7 0.8 0.9 10

50

100

150

200

250

300

350

400

Probabilitatea de nerambursare (PD)

Ce

rin

ta d

e c

ap

ita

l(K

)

LDG=0.45

LGD=0.60

LGD=0.75

STRATEGII SI TEHNICI BANCARE

17

exemplu, un credit a cărui expunere în caz de nerambursare se ridică la valoarea de 10.000

de lei are o valoare ponderată la risc de 5000 de lei, în condiţiile unei cerinţe de capital de 20

la sută.

Exprimarea cerinţelor de capital sub forma de active ponderate la risc este necesară pentru

agregarea cerinţelor de capital îndeosebi la nivelul unei instituţii de credit aflată în faza de

implementare graduală (engl. „rollout phase”) a modelelor interne pentru riscul de credit. La

acest moment al implementării abordării avansate, banca nu a reuşit să obţină validarea

modelelor pentru toate categoriile de portofolii. Astfel, instituţia de credit este nevoită să

combine metoda standard cu metoda avansată pentru calcularea cerinţei de capital.

2.3 Evaluarea capacităţii de rambursare a solicitanţilor de credite

Băncile sunt obligate să limiteze riscul de credit şi să depună toate eforturile pentru a-şi

încasa creanţele faţă de debitorii lor. În acest scop, vor fi onorate doar solicitările de credit

pentru care există premisele rambursării principalului şi plăţii dobânzilor.

În abordarea tradiţională a evaluării riscului de credit asociat unei solicitări de împrumut,

clientul trebuia să îndeplinească şase criterii de bază, cunoscute şi sub denumirea „celor

şase C ai creditului”, respectiv:

Caracterul (bunele intenţii ale clientului în utilizarea creditului şi în rambursarea

acestuia);

Capacitatea legală (legitimitatea clientului de a solicita credit);

Cash-ul (capacitatea clientului de a genera suficiente lichidităţi pentru rambusarea

împrumutului);

Colateralul (calitatea ridicată a garanţiilor aduse de client);

Condiţiile (robusteţea poziţionării pe piaţă şi capacitatea de a rezista la şocurile

aferente mediului de afaceri în care activează).

Controlul (capacitatea de a administra riscurile afacerii).

Pentru a acorda creditul solicitat, banca trebuie să realizeze o analizǎ financiarǎ amplă a

activitǎţii clientului, bazatǎ pe raportǎrile financiare ale acestuia şi o analizǎ nefinanciarǎ

legată de managementul şi marketingul activitǎţii clientului, dispunând de cât mai multe

informaţii, din surse autorizate.

Evaluarea capacităţii de rambursare a solicitanţilor de credite are dimensiuni calitative şi

cantitative11. Etapele în evaluarea calitativă a riscului se referă la obţinerea de informaţii

11

Conform Regulament nr. 5 din 22/07/2002 privind clasificarea creditelor şi plasamentelor, precum şi constituirea, regularizarea şi utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit: “Evaluarea performanţei financiare se va realiza potrivit normelor interne ale instituţiilor de credit, pe bazǎ de punctaj atribuit unor factori cantitativi şi calitativi. Factorii cantitativi se vor referi în principal la urmǎtorii indicatori, acolo unde aceştia pot fi determinaţi: lichiditate, solvabilitate, profitabilitate şi risc, inclusiv riscul valutar. Factorii calitativi se vor referi cel puţin la aspecte legate de modul de administrare a entitǎţii economice analizate, de calitatea acţionariatului, de garanţiile primite (altele decât cele care unt acceptate la diminuarea expunerii faţǎ de debitor), de condiţiile de piaţǎ în care aceasta îşi desfǎşoarǎ activitatea.

BOGDAN MOINESCU

18

legate de responsabilitatea financiară a clientului, determinarea scopului real al cererii de

credit şi de estimarea eforturilor reale ale clientului în vederea rambursării. Dimensiunea

cantitativă a evaluării riscului de creditare constă în analiza atentă a istoricului datelor

financiare ale clientului, proiectarea viitoarelor rezultate financiare şi testarea rezistenţei la

stres a contrapartidei potenţiale.

În abordarea modernă, evaluarea unei solicitări de credit cuprinde analiza bonităţii clientului,

evaluarea perspectivelor financiare pe bază de cash – flow, evaluarea gradului de recuperare

a sumelor restante în caz de nerambursare şi testarea rezistenţei la stres.

2.3.1 Sistemul de rating

În dezvoltarea unui model de rating bazat pe metoda statisticǎ se parcurg urmatoarele etape

principale: (a) alegerea metodei cantitative de estimare; (b) stabilirea setului iniţial de

variabile explicative şi structurarea datelor aferente; (c) estimarea funcţiei de scoring; (d)

validarea modelului; (e) stabilirea pragului de decizie favorabilă în acordarea creditelor.

2.3.1.1 Tehnici de credit-scoring

Rating-ul reprezintă o metodă uzuală de evaluare a bonităţii clienţilor potenţiali. Metoda

constǎ într–o notaţie de apreciere a atributelor solicitantului în vederea acordǎrii creditului,

care sunt apoi agregate într-o notǎ totalǎ. În conformitate cu exigentele Basel II, sistemul de

rating al unei bǎnci trebuie sǎ cuprindǎ: (a) evaluarea cuprinzǎtoare a caracteristicilor

debitorului şi a facilitǎţii pe care doreste sǎ o acceseze; (b) diferenţierea semnificativǎ a

riscului, respectiv granularitatea scalei de notare; (c) acurateţea rezonabilǎ şi consistenţa în

timp a estimǎrilor cantitative privind riscul de credit.

Există mai multe metode de notare care ar putea să răspundă cerinţelor de reglementare.

Câteva categorii dintre cele mai uzuale sunt prezentate mai jos, ţinând cont de faptul că

instituţia poate în cele din urmă să combine caracteristicile mai multor metode de referinţă.

Metodele de notare care ar putea satisface cerinţele menţionate mai sus ar putea fi rezultatul

unei expertize, al unui model cantitativ sau o combinaţie a celor douǎ (Grafic 3).

Grafic 3. Abordări metodologice pentru dezvoltarea sistemului de rating

Sisteme de notare

(credit-scoring)

Metode euristice:

a) chestionarul calitativ b) sisteme expert

Modele statistice: a) analiza discriminantǎ liniară b) regresia logistică c) reţele neurale d) funcţiile de supravieţuire

Modele bazate pe informaţii de piaţă

(modele de tipul “option pricing”)

Metode cantitative

STRATEGII SI TEHNICI BANCARE

19

Metodele euristice se bazeazǎ informaţii structurate de experienţa practică a factorului

uman implicat în evaluarea capacitǎţii de rambursare a solicitantului de credit, respectiv

expertiza şi cunostinţele analistului de credit. Principalul avantaj îl constituie analiza

individualǎ a solicitantului de credit, decizia de creditare luându-se exclusiv pe baza

particularităţilor firmei analizate. Metoda prezintǎ însă mai multe dezavantaje, printre care

timpul mai indelungat de analizǎ a dosarului de credit, precum şi faptul cǎ decizia poate fi

afectata de subiectivismul analistului de credit. Astfel, notarea aceleiaşi firme de cǎtre doi

analişti poate fi diferitǎ. Pentru a minimaliza acest risc şi pentru a menţine calitatea precum şi

omogenitatea de notare în rândul analiştilor, instituţiile au conceput ghiduri de notare,

indicând demersul de urmat şi principalele criterii de examinare.

Sistematizarea abordarii euristice se poate materializa în două abordări principale: (a)

chestionar calitativ; (b) sisteme expert.

(a) Chestionarul calitativ se caracterizează prin ataşarea unei aprecieri calitative (foarte

bine, satisfăcător, nesatisfăcător) fiecărui criteriu de evaluare urmărit. Rezultatul global

este construit pe baza distribuţiei rezultatelor calitative.

(b) Sistemele expert (engl. “scorecard”) iau forma unui set de criterii cantitative şi calitative

cărora li se acordă un anumit punctaj, conform unei grile de evaluare. Factorii

determinanţi nu sunt validati statistic. Grila de evaluare poate include acelaşi număr de

variante posibile pentru toate criteriile utilizate sau poate prezenta un număr diferit de la

un criteriu la altul. Fiecărei variante în parte i se atribuie un anumit punctaj. Stabilirea

intervalelor valorice / categorii calitative pentru fiecare dintre criterii, respectiv notarea

fiecarui criteriu are la bază expertiza umană. Construirea metodologiei de agregare a

rezultatelor obtinuţe are în vedere stabilirea importaţei fiecărui criteriu în parte în

ansamblul indicatorilor consideraţi. Sistemele expert folosesc cu precădere metoda

echiponderată de agregare a rezultatelor, variantele în care se folosesc coeficienţi de

ponderare diferiţi fiind relativ rare (Anexa 1).

Modelele statistice presupun gǎsirea unei relaţii funcţionale între o variabilǎ dependentǎ

binară12 (rambursare/default) şi o serie de variabile independente cu putere discriminatorie.

Odată găsită, această relaţie, aplicată la un debitor dat, permite „prognozarea” situaţiei sale

viitoare, respectiv că se va afla sau nu în incapacitate de plată, într-un anumit interval de

timp. În cadrul modelelor statistice bazate pe factori determinanţi se disting patru abordări

principale: (a) analiza discriminantă liniară; (b) regresia logistică; (c) reţelele neurale; (d)

funcţiile de supravieţuire de tipul “COX proportional hazards”.

(a) Analiza discriminantǎ liniară are ca obiect delimitarea firmelor solvabile de cel

insolvabile cu ajutorul unei funcţii liniare ce depinde de o serie de variabile independente

(indicatori financiari). Avantajul metodei constǎ în faptul cǎ forma funcţională a modelului

obţinut este uşor de interpretat, valoarea coeficienţilor asociaţi variabilelor independente

putând fi interpretată ca elasticitate. Dezavantajul este determinat de caracterul restrictiv

al ipotezelor care stau la baza aplicării acestei abordări metodologice, precum

normalitatea distribuţiei variabilelor independente (Anexa 2).

(b) Regresia logistică aparţine mulţimii modelelor de probabilităţi condiţionale şi reprezintă o

metoda directa de estimare a probabilităţii de nerambursare. Rezultatul acestui model

poate fi interpretat el însuşi ca şi probabilitate de nerambursare pentru o anumită

12

Modelele statistice sunt o expresie a paradigmei default mode.

BOGDAN MOINESCU

20

solicitare de credit în funcţie de anumite caracteristici. Modelul LOGIT se fundamentează

pe ipoteza potrivit căreia probabilitatea este caracterizata de distribuţia logistică.

Metodologia de estimare prezintă următorul model conceptual:

,

1

1),/1(

ixii

exyP

),/1( ii xyP - este probabilitatea de nerambursare

condiţionată de caracteristicile entităţii analizate şi vectorul de coeficienţi al modelului

Principalele avantaje pe care le are modelul logit în raport cu analiza discriminanta sunt

următoarele: (a) reprezintă o metodă directă de estimare a probabilităţii de nerambursare;

(b) nu se fac ipoteze asupra distribuţiei variabilelor exogene, deşi este recunoscută

sensibilitatea acestuia în cazul valorilor extreme; (c) permite analiza setului de date şi în

condiţiile unor mulţimi inegale intre situaţiile de default şi situaţiile de rambursare; (d)

coeficienţii modelului pot fi interpretaţi separat, după cum şi importanţa sau semnificaţia

statistică a variabilelor explicative poate fi apreciată (exceptând situaţiile de

multicolinearitate); (e) permite includerea unor variabile calitative în analiza (precum tipul

creditului şi situaţia juridica), însă numai după codificarea prealabilă a acestora.

(c) Reţelele neurale sunt modele matematice care imită (într-o formă simplificată) modul în

care creierul uman (şi nu numai) procesează informaţia. Modelul apare ca o structură de

neuroni interconectaţi prin sinapse. Unul din principalele dezavantaje ale acestei abordări

constă în natura de black-box a modelului estimat.

(d) Funcţiile de supravieţuire de tipul “COX proportional hazards” modelează

probabilitatea de nerambursare folosind hazardul de bază şi caracteristicile specifice

entităţii analizate. Una dintre limitele modelelor de regresie calibrate folosind date panel13

constă în faptul că nu se cuantifică perioada de timp rămasă până la default. Acest

dezavantaj poate fi remediat folosind metoda „COX proportional hazards”. În contextul

BASEL II, starea de supravieţuire este caracterizată de un serviciu al datoriei mai mic de

90 de zile. În acest sens, considerăm că o entitate trece în starea de default dacă

serviciul datoriei sale depăşeşte 90 de zile. Elementul central al modelului COX este

funcţia hazardului care arată probabilitatea realizării unui eveniment la un anumit moment

condiţionată de nerealizarea lui de pană atunci. Componenta sistemică, care depinde de

vârsta entităţii analizate, este comună întregii populaţii şi se numeşte hazard de bază.

Caracteristicile specifice ale fiecărei entităţi analizate se concretizează într-un factor de

multiplicare al hazardului de bază.

Interesul acordat abordării cantitative rezidă din aspectul său obiectiv şi mai mult sau mai

puţin automat, dovadă a omogenităţii notărilor furnizate. În cazul în care datele de intrare nu

prezintă relevanţă statistică sau sunt insuficiente, analiza riscului de credit se bazează pe

„shadow rating”14 şi/sau pe experienţa experţilor15.

Modelele bazate pe informaţii de piaţă evalueazǎ capacitatea de rambursare a firmei pe

baza abordării conform căreia starea de default apare atunci cand valoarea economicǎ a

activelor împrumutatului scad sub valoarea economicǎ datoriilor. Modelul este utilizat atunci

când nu sunt suficiente observaţii despre stările de nerambursare pentru construcţia unui

modelul statistic. Această abordare se fundamentează pe rezultatele lui Merton (1974), care

13

precum in cazul modelului logit

14 se folosesc evaluările externe ale furnizorilor de rating, in special a agenţiilor de rating recunoscute

15 o procedura standard de notare este aplicată şi în această situaţie

STRATEGII SI TEHNICI BANCARE

21

arată că probabilitatea de faliment poate fi dedusă utilizând valoarea de piaţă a entităţii

analizate16. Capitalul propriu este considerat echivalent cu o opţiune call pe activul firmei, cu

preţul de exerciţiu egal cu valoarea nominală a datoriei17. Preţul acestei opţiuni reprezintǎ

prima de risc inclusǎ în dobânda ataşatǎ împrumutului. Practic opţiunea reflectă răspunderea

limitată a acţionarilor, care în cazul în care nu pot onora datoriile la scadenţă, se retrag iar

firma intră în faliment. Utilizarea acestei abordări are dezavantajul că poate fi aplicată doar

firmelor cotate la bursă. Având în vedere că numai un număr mic de firme este cotat la BVB,

acest model poate fi aplicat doar la scară redusă pentru estimarea probabilităţii de

nerambursare în cazul României.

În practică, băncile utilizează deseori metode de notare care combină expertiza şi modelul.

Astfel, recurgerea la un model este de multe ori însoţită de o libertate acordată analistului de

a se îndepărta într-o măsură reglementata de norme interne de notarea care rezultă în mod

mecanic din aplicarea instrumentului. Măsura este necesară pentru a se permite luarea în

considerare a cât mai multe alte criterii complementare semnificative. De altfel, o bancă

poate utiliza aceeaşi metodă de notare pentru întregul său portofoliu « corporate » sau o

metodă de notare diferită pe linie de activitate, fiecare dintre acestea putând fi asociată cu o

scală de clasificare specifică. Totuşi, aceste scale diferite sunt în general asociate unei scale

de bază comune. Multitudinea de abordări va depinde de dimensiunile şi de complexitatea

băncii.

2.3.1.2 Criterii de evaluare a riscului de credit

Alegerea criteriilor relevante de evaluare are în vedere trei categorii de informatii: (a)

financiare; (b) economice sectoriale; (c) nefinanciare.

Analiza financiară

Criteriile ce stau la baza evaluarii performanţelor financiare ale clientului şi a capacitatăţii

acestuia de a–şi onora datoria la scadenţă se stabilesc de fiecare bancă în parte şi se aprobă

de către autoritatea de supraveghere.

Analiza financiară a clienţilor se bazează pe informaţiile financiare furnizate de client: bilanţ şi

raport de gestiune, cont de profit şi pierdere, balanţa de verificare. Prin această analiză

banca urmăreşte să identifice şi să cuantifice riscul performanţei clientului, riscul de

lichiditate, riscul de insolvabilitate şi riscul legat de managementul activelor.

Modificarea unei rate în timp permite decelarea tendinţelor. Analiza ratelor are ca scop

identificarea cauzelor de insolvabilitate a debitorului. Alegerea unei rate pertinente pentru un

debitor este fundamentată, printre altele, de caracteristicile ramurei de activitate din care

face parte.

Literatura financiară şi practica de specialitate au consacrat o serie indicatori de

profitabilitate, solvabilitate, lichiditate, managementul activelor şi rate de crestere ca fiind

adecvate procesului de modelare a comportamentului de nerambursare a creditelor bancare.

Tabelul 7 oferă o scurtă selecţie a acestora.

16

modelele bazate pe informaţii de piaţă sunt expresia paradigmei marcării la piaţă.

17 datoria firmei este privită ca o obligaţiune zero cupon cu o valoare nominală F şi scadenţă peste T ani.

BOGDAN MOINESCU

22

Sensul influenţei pe care indicatorii financiari mentionaţi o au asupra probabilităţii de

nerambursare este dat de semnul prezentat în ultima coloană a Tabelului 7. În cazul ratei

stocurilor şi a ritmului de creştere a cifrei de afaceri, relaţia cu probabilitatea de nerambursare

este mai puţin clară, existând argumente economice pentru ambele sensuri de influenţă.

Tabel 7. Indicatori financiari folosiţi în evaluarea probabilităţii

de nerambursare

Nume Formula

Influenta asupra

nerambursarii

Profitabilitate

Rata profitului net Profit net / Cifra de afaceri -

Rentabilitatea economică (EBIT-impozit) /Activ Total -

Solvabilitate

Rata de solvabilitate Datorii totale / Capital propriu +

Gradul de îndatorare financiară Datorii la bănci/Capital propriu +

Lichiditate

Lichiditatea generală Active circulante / Datorii pe termen

scurt

-

Lichiditatea curentă (Active circulante-Stocuri) / Datorii pe

termen scurt

-

Lichiditatea imediată Casa/ Datorii pe termen scurt -

Managementul bilanţului

Termenul mediu de încasare a creantelor Creanţe / Cifra de afaceri x 360 +

Rata stocurilor Stocuri / Activ total +/-

Indicatorul de acoperire a cheltuielilor

cu dobânzile EBIT / Cheltuieli cu dobânzile

-

Rate de creştere

Ritmul de creştere a profitului Profit net curent / Profit net precedent -

Ritmul de creştere a cifrei de afaceri Cifra de afaceri curentă / Cifra de

afaceri precedentă

+/-

Ritmul de creştere a activului total Activ total curent / Activ total precedent -

Evaluarea datelor economice (sectoriale şi macroeconomice)

Pentru a evalua calitatea potenţialului debitor, analistul de credit trebuie să se asigure că

întelege bine modul său de funcţionare: (a) tipul de produse şi sevicii vândute precum şi

modul lor de producere; (b) ciclul de fabricaţie, cine sunt clienţii şi furnizorii; (c) vizibilitatea

întreprinderii pe piaţă, oportunităţile şi ameninţările; (d) nivelul de concurenţă şi modul de

manifestare: preţ, tehnologie şi calitate; (e) factorii de influenţă ai competitivităţii; (f) talia

critică a întreprinderii.

Analiza riscului de credit nu se rezuma la calculul unor rate şi indicatori, ci este o evaluare

completă a mediului intern şi extern al întreprinderii. Calculele financiare (rate, solduri

intermediare de gestiune, etc.) au un aport informaţional limitat daca nu sunt studiate într-un

context sectorial. Există sectoare economice care generează în mod „natural” trezorerie şi

STRATEGII SI TEHNICI BANCARE

23

altele care au o nevoie structurală de lichidităţi. Astfel, poate părea logic ca unele

întreprinderi să aibă deficit, iar altele excedent de trezorerie. În plus, scăderea cifrei de

afaceri a unei întreprinderi trebuie mai putin penalizata dacă ansamblul sectorului este în

dificultate. Analizele sectoriale sunt furnizate de: (a) serviciile de studii economice ale

băncilor; (b) organisme specializate: camerele de comerţ şi industrie, banca centralã,

asociaţiile profesionale; (c) presa specializată.

Pe de altă parte, analiza macroeconomică permite evaluarea premiselor generale care au

afectat puterea economică a solicitantului prin cuantificarea creşterii reale a cifrei de afaceri

şi a profitului net, modificarea procentuală a activităţii în raport cu media sectorului de

activitate şi dimensiunea economică a activităţii. În plus, evaluarea situaţiei macroeconomice

favorizează fundamentarea scenariilor testelor de stres. Modalitatea în care clientul solicitant

reuseste să reziste unei conjuncturi macroeconomice dificile influenţează evaluările privind

capacitatea de rambursare a creditului solicitat.

Analiza informaţiilor nefinanciare

Relevanţa analizării aspectelor nefinanciare este dată de necesitatea aprecierii moralităţii

comerciale şi a capacitatii manageriale a potenţialului client. Întâlnirea cu directorul sau

responsabilul întreprinderii poate furniza aceste informaţii. Prin definiţie nimeni nu cunoaşte

mai bine activitatea unei companii decât cel care o conduce. Aceasta are datele referitoare la

strategia pe termen scurt, mediu şi lung privind întreprinderea. Încrederea în responsabili

este o dată cheie a deciziei de finanţare şi doar întrevederile regulate şi serioase permit

judecarea calităţii relaţiei de afaceri.

Nu se poate imagina o relaţie bazată pe încredere fără transparenţă uneia dintre părţi.

Înaintea întâlnirii, analistul trebuie să pregătească un chestionar preliminar în care să listeze

toate întrebările al căror răspuns nu l-a găsit în analiza financiară şi sectorială. Dintre criteriile

nefinanciare de analiza a bonităţii clientului se detaşează prin importanţă situaţia juridică. În

cazul în care clientul de află într-una din următoarele situaţii el este eliminat imediat din

analiză: dizolvare, faliment, înmatriculare respinsă, lichidare şi radiere.

Alte criterii nefinanciare relevante în fundamentarea deciziei de acordare a unui credit privesc

următoarele trăsături ale contrapartidei potenţiale:

a) conducerea societăţii, respectiv pregătirea profesionalǎ şi experienţa în sectorul de

activitate, experienţa în funcţii de conducere şi reputaţia echipei manageriale, asigurarea

succesiunii manageriale, gradul de participare a echipei manageriale la capitalul

societăţii, moralitatea conducerii, perioada de rotaţie a personalului, îndeosebi a celui de

conducere şi a specialiştilor;

b) strategia, respectiv existenţa unei strategii pe următorii 3-5 ani (dacǎ aceasta este

realizatǎ, realizabilǎ), modalităţi de realizare a strategiei propuse, alternative şi implicaţii

în cazul nerealizǎrii strategiei propuse, existenţa sau nu a planurilor pentru situatii

neprevăzute.

BOGDAN MOINESCU

24

2.3.1.3 Proceduri de elaborare a sistemelor de rating

Dezvoltarea funcţie scoring este împărţită în trei procese: (a) analiza univariată; (b) analiza

multivariată; (c) crearea scalei de notare. Acestea presupun la rândul lor o serie de etape

specifice individuale.

Scopul analizei univariate este indentificarea indicatorilor cu o contribuţie individuala

semnificativă pentru delimitarea situatiilor de rambursare de cele de nerambursare, în

condiţiile respectării semnificaţiilor teoriei economice. Filtrele utilizate în acest sens

testeazaăgradul de similitudine dintre funcţiile de densitate aferente celor două multimi de

observaţii (rambursare, respectiv nerambursare). O abordare intuitivă este reprezentată de

compararea valorilor momentelor de ordin unu (media) a celor doua distribuţii. Cu cât

diferenţa dintre cele două medii este mai mare, cu atât este mai probabil ca cele două

distribuţii să fie distincte şi, astfel, variabila în cauza să conţină o putere de discriminare

relevantă.

Măsura în care cele două distribuţii sunt similare este furnizată de testul Kolmogorov-Smirnov

(KS). Cu cât probabilitatea asociată testului KS este mai redusă, cu atât puterea de

discriminare a variabilei este mai importantă. În general, sunt selectate pentru lista scurtă de

indicatori doar acele variabile pentru care valoarea testului KS este mai redusă de cinci la

suta. Indicatorii care respectă exigenţele analizei univariate generale sunt: (a) rata profitului

net; (b) rentabilitatea economică; (c) lichiditatea generală; (d) lichiditatea imediată; (e)

indicatorul de acoperire a cheltuielilor cu dobanzile. În practică, lista filtrelor univariate se

lărgeşte cu testele ipotezelor aferente metodei econometrice utilizate în modelarea riscului de

credit.

Lista scurtă de indicatori rezultată în urma analizei univariate este utilizată în analiza

multivariată. Scopul analizei multivariate este dezvoltarea mai multor variante de funcţii

scoring cu o putere predictivă cât mai ridicată, în condiţiile unui număr cât mai redus de

factori determinanţi slab corelaţi între ei. Tehnicile utilizate în acest sens sunt: (a) selecţia

regresivă (engl. “backward”); (b) selecţia progresivă (engl. “forward”); (c) selecţia mixtă (engl.

“stepwise”). Selecţia regresivă presupune extragerea secvenţiala a câte o variabilă

explicativă din structura funcţiei multivariată care include totalitatea variabilelor reţinute după

analiza univariată. Selectia progresivă presupune includerea iterativă a câte o variabilă

suplimentară în structura funcţiei multivariate, în ordinea descrescătoare a puterii de

discriminare. Selectia mixtă combină în diferite măsuri cele două abordari anterioare.

Funcţia scoring finală este selectată din mulţimea de funcţii scoring dezvoltată anterior, pe

baza următoarelor criterii: (a) verificarea semnelor şi semnificaţia statistică a coeficienţilor; (b)

măsurarea puterii de discriminare a funcţiei; (c) evaluarea stabilităţii modelului estimat.

Funcţiile scoring parţiale dezvoltate respectând criteriile enunţate anterior, atât pentru datele

cantitative, cât şi pentru cele calitative, vor fi utilizate în dezvoltarea funcţia scoring finale.

Metodele de conectare a diferitelor modelele de scoring aplicate unui portofoliu nu au o

clasificare exactă şi nici nu există o limitare a tipologiei lor. În acest sens, este necesară

stabilirea importanţei fiecărei categorii de date – cantitative şi calitative – în determinarea

funcţiei scor finală. În general, se observă o creştere a importanţei datelor calitative pe

măsură ce mărimea companiei scade.

STRATEGII SI TEHNICI BANCARE

25

Pornind de la scorurile obtinute prin modelul estimat şi vectorul stărilor de nerambursare, se

construieşte scala de notare. Obiectivul creării scalei de notare este ataşarea unei

probabilităţi de default fiecărui scor posibil generat. Ataşarea probabilităţii de default

rezultatelor ratingului este crucială din punctul de vedere al îndeplinirii condiţiilor minime

abordării pe baza rating-urilor generate intern conform Basel II.

Scala de rating utilizată trebuie să conţină cel puţin şapte clase de rating pentru debitorii non-

default şi o clasă de rating pentru debitorii în default. În procesul de calibrare a modelului

sunt determinate intervalele rezultatelor scoringului pentru fiecare clasă de rating. Criteriile

utilizate în acest sens sunt omogenitatea debitorilor din aceeaşi clasă şi delimitarea

semnificativă a probabilităţii empirice de nerambursare între diferitele categorii de risc.

Calitatea scalei de notare este evidenţiată şi de distribuţia debitorilor în clasele de risc (Grafic

5), granularitatea acesteia trebuind să asigure evitarea unei situaţii de concentrare a notelor

într-o anumită clasă.

Grafic 4. Distribuţia debitorilor pe clase

0%

4%

8%

12%

16%

20%

24%

28%

32%

R1 R2 R3 R4 R5 R6 R7

0%

1%

2%

3%

4%

5%

6%

7%

8%

Segmentarea debitorilor pe clase de risc -

scala din stânga

Valoarea emprică a probabilităţii de default -

scala din dreapta

În practica bancară, complementar sistemului de rating folosit în scopul selectării solicitărilor

viabile de credit, sunt folosite modelele cu factori comportamentali (eng. behavioral models).

Acestea procesează informaţii privind comportamentul la rambursare a clienţilor debitori în

scopul creşterii acurateţei demersului de cuantificare a probabilităţii de nerambursare pe

parcursul derulării unui contract de credit. Evenimentele privind comportamentul la

rambursare a debitorilor reprezintă adesea singurele informaţii noi disponibile între două

perioade de raportare a situaţiilor financiare, fie că vorbim despre persoane fizice sau

juridice.

BOGDAN MOINESCU

26

2.3.1.4 Validarea sistemului de rating

Validarea sistemului de rating vizează două aspecte majore: evaluarea modelului de rating şi

a estimării elementelor de risc, pe de o parte, şi validarea procesului de notare, respectiv

examinarea modului prin care sistemul de rating este implementat, pe de altă parte.

Finalitatea acestui proces consta în verificarea faptului ca rezultatul generat de sistemul de

rating este conform din perspectiva rolului său la nivelul managementului riscului de credit şi

în scopuri de supraveghere. De asemenea, se urmăreşte şi evaluarea modului concret în

care acest rezultat este folosit în activitatea de administrare a riscului de credit, precum şi

dacă modalitatea de utilizare este conformă cu exigenţele testului utilizării în practica a notării

(„use test”) definite în acordul BASEL II.

Validarea sistemului de rating se împarte, la rândul ei, în următoarele două componente: (1)

evaluarea modelului conceptual; (2) testarea calibrării elementelor de risc. În acest sens, se

pot aplica atât tehnici cantitative, cât şi metode calitative. Graficul 6 oferă o imagine de

ansamblu asupra modului în care sunt delimitate aspectele cantitative de cele calitative în

cadrul procesului de validare.

Grafic 5. Aspecte calitative şi cantitative ale procesului de validare

Din punct de vedere cronologic, analiza calitativă se poate realiza atât înainte, cât şi după

analiza cantitativă. Acest fapt este posibil deoarece metodele calitative îndeplinesc un

dublu rol din perspectiva activităţii de validare: pe de o parte, susţin procesul cantitativ prin

testarea condiţiilor necesare aplicării cu succes a tehnicilor statistice, iar pe de altă parte îl

rafinează prin faptul ca expertul are posibilitatea de a ajusta rezultatul obţinut prin metoda

cantitativă cu informaţia pe care el o deţine şi care nu este procesată prin modelare.

Testarea condiţiilor necesare aplicării metodelor cantitative reprezintă prima etapă a

procesului calitativ şi se compune din: (a) studierea modelului conceptual al sistemului de

rating; (b) analiza calităţii datelor utilizate şi (c) verificarea metodologiei de aplicare şi a

modului în care modelul intern este utilizat la nivelul instituţiei de credit respective.

(a) Studierea modelului conceptual are în vedere verificarea coerenţei relaţiilor cauza-efect

atât din perspectiva tehnicilor statistice utilizate, cat mai ales din perspectiva argumentului

economic. În acest sens, sunt urmărite pertinenţa demonstraţiilor matematice şi

VALIDAREA SISTEMULUI DE RATING

ANALIZA CALITATIVĂ

Modelul Conceptual

Calitatea datelor

Sursa: Banca Germaniei (2003)

Modalitatea de aplicare

ANALIZA CANTITATIVĂ

Backtesting

Benchmarking

Puterea de discriminare

Stabilitatea modelului

Acurateţea calibrării

STRATEGII SI TEHNICI BANCARE

27

fundamentele economice pe care se bazează modelul. Trebuie menţionat faptul că

eforturile experţilor de a evalua modelul conceptual pot fi completate prin analiza

relevanţei statistice a variabilelor componente. Drept urmare, autoritatea de supraveghere

poate folosi un eşantion de date mai extins decât cel pe care a fost calibrat modelul.

(b) Analiza calităţii datelor prezintă un rol important deoarece estimarea parametrilor

modelului conceptual este constrânsă de sursa şi relevanţa statistică a datelor utilizate.

Ca regulă generală, băncile trebuie să acorde o atenţie deosebită integrităţii propriilor

date şi sistemelor de colectare a informaţiilor despre bonitatea debitorilor săi. Numai

bazele de date solide, cu un număr apreciabil de indicatori stocaţi şi cu istoric suficient de

îndelungat fac posibilă dezvoltarea unor sisteme de rating performante. În cazul în care

însăşi instituţia de credit deţine un număr redus de informaţii privind situaţiile de

nerambursare se impune accesare unor surse externe de date.

(c) Verificarea modalitatii de aplicare a modelului intern urmăreşte clarificarea gradului de

aprofundare pe care l-au atins angajaţii băncii, dar şi a modului în care estimările de risc

sunt folosite în procesul decizional. În mod firesc, rezultatele sistemului de rating trebuie

utilizate în scopul:

selectării cererilor de creditare viabile;

stabilirii marjelor de risc percepute solicitărilor de credit acceptate;

determinaăii capitalului economic pentru riscul de credit;

calcularii cerinţelor de capital;

întocmirii rapoartelor de risc furnizate conducerii executive.

Din perspectiva autorităţii de supraveghere, modalitatea în care se desfăşoară procesul de

notare a contrapartidelor, inclusiv procentul de ajustari la nivelul notării (engl. “override”),

oferă o imagine clară a încrederii pe care instituţia de credit o manifestă în propriul sistem de

rating. Situaţia în care banca evita să-şi folosească propriul sistem de rating sau îl utilizează

sporadic, pe baze subiective, se poate interpreta ca un semnal al deficientelor modelului de

scoring. Astfel, un sistem de rating care nu este suficient integrat în procesul decizional nu va

primi aprobarea supraveghetorului.

Rafinarea rezultatului obţinut prin metoda calitativă18 încheie practic procesul de validare.

Utilitatea acesteia rezidă din limitele naturale pe care le au toate modelele econometrice. Prin

definiţie, modelele reprezintă o expresie simplificată a unui fenomen economic şi pe care îl

explică doar parţial, într-o măsură mai mică sau mai mare în funcţie de performanţele sale

structurale. În practică există numeroase situaţii în care informaţii relevante despre un anumit

debitor nu sunt incluse în procesul de modelare. Factori conjuncturali sau chiar lipsuri ale

modelului conceptual pot conduce la rezultate diferite de evenimentele efective. Aici poate

interveni acţiunea expertului, respectiv ajustarea rezultatului obţinut prin tehnici

econometrice. Astfel, cele două funcţii ale procesului calitativ încadrează, cronologic,

desfăşurarea testelor specifice verificărilor cantitative.

Indiferent de modul cum sunt construite şi de metodologia de evaluare pe care o folosesc,

toate sistemele de rating trebuie testate folosind tehnici cantitative. Această metodă

18

în concordanţă cu prevederile paragrafului 462 din acordul de capital Basel II

BOGDAN MOINESCU

28

reprezintă un instrument ştiinţific care conferă procesului de validare un grad sporit de

obiectivitate şi acurateţe.

Metodele statistice de evaluare a calităţii estimării probabilităţii de nerambursare se clasifică

în două categorii. Prima dintre acestea se referă la verificarea rezultatelor estimate cu cele

efective („backtesting19”). Aceasta tehnică constă în compararea probabilităţilor de

nerambursare estimate cu ratele de nerambursare efective pentru o anumită perioadă de

timp. Cele mai utilizate metode sunt reprezentate de testul binomial şi testul chi-pătrat20.

Totuşi, folosirea în practică a acestor tehnici a evidenţiat în timp o serie de limite, legate

inclusiv de erorile de masurare pe care acestea le generează în cazul aplicării lor pe

eşantioane de dimensiuni reduse atât ca număr, cât mai ales ca acoperire în timp.

A doua metodă privind validarea statistică a probabilităţii de nerambursare este reprezentată

de folosirea sistemelor referenţial (engl. „benchmarking systems”)21. Această metodă este

utilizată mai ales atunci când eşantionul debitorilor evaluaţi prin modelul scoring este

caracterizat de seturi cu observaţii numeroase de entităţi, însă reduse ca acoperire în timp22.

Metoda constă în compararea estimărilor furnizate de modelul de rating analizat cu

rezultatele altor bănci şi/sau alte referinţe externe23, atât din perspectiva calităţii ordonării în

funcţie de risc a debitorilor comuni (puterea de discriminare), cât şi din perspectiva

similitudinii probabilităţilor de neramburare (acurateţea calibrării).

Puterea de discriminare desemnează abilitatea unui sistem de rating de a delimita ex-ante

situaţiile de nerambursare de cele de rambursare. Sistemul de rating cu valoarea maximă

pentru acest criteriu va avea capacitatea de a identifica în avans toţi debitorii care nu-şi vor

rambursa creditul. În practică, un asemenea sistem nu există. Spunem despre un sistem de

notare ca prezintă un nivel ridicat al puterii de discriminare dacă se dovedeşte ca ratingurile

„bune” conţin doar o mică parte din situaţiile de nerambursare şi o mare parte din situaţiile de

rambursare; şi invers pentru ratingurile „slabe”.

Calitatea sistemului de rating este influenţată de valoarea pragului de decizie ales, procentul

clasificărilor corecte fiind direct afectat de acesta. Nivelul potenţial al acurateţei modelului

(dat fiind setul de criterii explicative) se obţine optimizând nivelul pragului de alarmă în funcţie

de importanţa relativă între erorile de predicţie. Acestea sunt de două categorii: nerambursări

neidentificate (eroarea de tip 1) şi alarme false (eroarea de tip 2). Eroarea de tip 1

desemnează situaţia în care modelul clasifica un anumit debitor în categoria „rambursare”

când, de fapt, se constată că acesta intră în stare de nerambursare în perioada ulterioră.

Eroarea de tip 2 desemnează situaţia în care modelul clasifică un anumit debitor în categoria

„nerambursare” când, de fapt, se confirmă ca acesta a achitat datoriile faţă de bancă (Grafic

9).

19

o sinteza a acestor metode se regaseste in lucrarea: “Studies on the Validation of Internal Rating Systems” , BCBS, 2005, WP no. 14

20 de regula un an

21 Relevanta acestui demers este conditionata de echivalenta elementelor structurale ale celor doua

sisteme de rating cel putin din perspecitva definiţiei starii de nerambursare utilizate, oriz