1

www.gandeste.org

2

3

CAPITALUL

CARTEA A DOUA

PROCESUL DE CIRCULAŢIE AL CAPITALULUI

4

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiMARX, KARL Capitalul : critica economiei politice / Karl Heinrich Marx; trad.: Carmen Agoutin. - Suceava : Alexandria Publishing House, 2009 vol. ISBN 978-606-92038-0-4. Vol. 2. - 2009. - Index. - ISBN 978-606-92038-2-8 I. Agoutin, Carmen (trad.) 33

Editura Alexandria Publishing Housestr. Mihai Viteazu, nr. 23, Suceava, 720059

5

KARL MARX

CAPITALUL

Critica economiei politice

Volumul I

Cartea II

Procesul de circulaţie al capitalului

6

7

8

9

10

11

PREFAŢĂ

A pregăti pentru tipar cartea a doua a „Capitalului”, şi anume în aşa fel încât să se înfăţişeze pe de o parte ca o operă unitară şi cât mai închegată, iar pe de altă parte ca operă exclusiv a autorului şi nu a celui care a editat-o, nu a fost lucru uşor. Marele număr al manuscriselor, în cea mai mare parte fragmentare, a făcut şi mai grea această sarcină. Cel mult unul dintre ele (manuscrisul IV) era pregătit în întregime pentru tipar; în schimb însă, cea mai mare parte a lui era depăşită de redactări ulterioare. Dacă în ceea ce priveşte fondul o mare parte din material era elaborată, în privinţa stilului lucrurile stăteau cu totul altfel; materialul era redactat în limbajul în care Marx obişnuia să-şi facă extrasele: stil neglijent, expresii şi formulări familiare, adeseori de un umor viguros, termeni tehnici englezi şi francezi, de multe ori fraze şi chiar pagini întregi în englezeşte; ideile erau aşternute pe hârtie în forma în care se conturaseră în acel moment în capul autorului. Alături de unele părţi expuse pe larg, altele, la fel de importante, erau abia schiţate; materialul de fapte menit a servi pentru exemplificare era adunat, dar abia dacă fusese clasificat, şi cu atât mai puţin prelucrat; la sfârşitul fiecărui capitol, nerăbdarea de a trece la cel următor îl făcea de multe ori pe autor să indice mersul gândirii neîncheiate doar prin câteva fraze întretăiate; în fine scrisul, pe care, după cum se ştie, uneori autorul însuşi nu-l mai putea descifra.

M-am mulţumit să redau manuscrisele cât mai fidel, să nu modific stilul decât acolo unde l-ar fi modificat şi Marx, şi să nu introduc fraze şi intercalări decât acolo unde acest lucru era neapărat necesar şi unde nu încăpea nici îndoială asupra înţelesului. Am preferat să redau cuvânt cu cuvânt acele propoziţii a căror interpretare permitea vreo îndoială cât de vagă. Modificările şi intercalările făcute de mine nu însumează în total nici zece pagini de tipar şi sunt de natură pur formală.

Simpla enumerare a manuscriselor postume ale lui Marx pentru cartea a II-a dovedeşte cu câtă conştiinciozitate neasemuită, cu câtă severitate autocritică s-a străduit Marx să-şi elaboreze, până la atingerea celui mai înalt grad de perfecţiune, marile sale descoperiri economice, înainte de a le publica; această autocritică îl făcea să nu poată ridica decât rareori fondul şi forma expunerii la înălţimea orizontului său,

12

care se lărgea mereu prin noi studii. Acest material se compune din următoarele:

În primul rând, un manuscris intitulat „ Zur Kritik der politischen Oekonomie”, 1.472 de pagini in quarto, legate în 23 de caiete şi scrise între august 1861 şi iunie 1863. Este continuarea primei fascicole apărute sub acelaşi titlu la Berlin, în 1859. În paginile 1 – 220 (caietele I – V) şi apoi în paginile 1.159 – 1.472 (caietele XIX – XXIII) sunt tratate chestiunile cercetate în cartea I a „Capitalului”, de la transformarea banilor în capital până la sfârşit. Acest manuscris constituie prima redactare a materialului respectiv. Paginile 973 – 1.158 (caietele XVI – XVIII) tratează despre capital şi profit, rata profitului, capitalul comercial şi capitalul bănesc, deci despre chestiuni care au fost dezvoltate mai târziu în manuscrisul cărţii a III-a. În schimb, chestiunile tratate în cartea a II-a, precum şi foarte multe din cele tratate mai târziu în cartea a III-a, nu sunt încă grupate separat. Ele sunt tratate în mod incidental, mai ales în secţiunea care formează grosul manuscrisului: paginile 220 – 972 (caietele VI – XV): Teorii asupra plusvalorii. Această parte conţine un istoric critic amănunţit al punctului central al economiei politice, teoria plusvalorii, şi dezvoltă concomitent, sub forma unei polemici cu premergătorii, majoritatea punctelor ulterior cercetate atât separat cât şi în înlănţuirea lor logică în manuscrisul cărţii a II-a şi a III-a. Îmi propun să public ca a IV-a carte a „Capitalului” partea critică a acestui manuscris, după ce voi fi înlăturat numeroasele pasaje privind probleme deja rezolvate în cărţile a II-a şi a III-a. Pe cât de valoros este acest manuscris, pe atât de puţin a putut fi folosit pentru prezenta ediţie a cărţii a II-a.

Manuscrisul care urmează în ordine cronologică este cel al cărţii a III-a. A fost scris, cel puţin în cea mai mare parte, în 1864 şi 1865. Abia după ce acest manuscris a fost gata în esenţă, a început Marx prelucrarea pentru tipar a cărţii I, adică a volumului I, tipărit în 1867. În prezent, pregătesc pentru tipar acest manuscris al cărţii a III-a.

Din perioada următoare de după apariţia cărţii I, există pentru cartea a II-a o culegere de patru manuscrise in folio, numerotate chiar de Marx cu I – IV. Dintre acestea, manuscrisul I (150 de pagini), datând probabil din 1865 sau 1867, era prima redactare independentă, dar mai mult sau mai puţin fragmentară, a cărţii a II-a în împărţirea ei actuală. Nici de aici n-am putut utiliza nimic. Manuscrisul III constă în parte dintr-o listă de citate şi trimiteri la caietele de extrase ale lui Marx – din

13

care cele mai multe se referă la prima secţiune a cărţii a II-a – şi în parte din prelucrarea diferitelor chestiuni, în special a criticii tezelor lui A. Smith despre capitalul fix şi cel circulant şi despre izvorul profitului; apoi dintr-o prezentare a raportului dintre rata plusvalorii şi rata profitului, care îşi are locul în cartea a III-a. Trimiterile nu au adus decât puţine lucruri noi, iar prelucrările erau depăşite prin redactări ulterioare atât în ceea ce priveşte cartea a II-a, cât şi în ceea ce priveşte cartea a III-a, astfel că şi ele au trebuit lăsate la o parte. Manuscrisul IV este prelucrarea în forma definitivă pentru tipar a primei secţiuni şi a primelor capitole din a doua secţiune a cărţii a II-a, şi a şi fost utilizat acolo unde îi vine rândul. Cu toate că s-a constatat că fusese redactat înaintea manuscrisului II, totuşi el a putut fi utilizat cu folos pentru partea respectivă a cărţii, pentru că este mai desăvârşit ca formă decât manuscrisul II; a fost suficient să intercalez unele pasaje din manuscrisul II. Acest din urmă manuscris este singura redactare oarecum încheiată care există pentru cartea a II-a şi datează din 1870. Notele, despre care se va vorbi mai jos, privitoare la redactarea definitivă spun în mod expres: „Se va lua ca bază cea de a doua redactare”.

După 1870 intervine o nouă pauză, provocată mai ales de boală. Ca de obicei, Marx a întrebuinţat acest timp pentru studiu; agronomia, situaţia agrară din America şi în special din Rusia, piaţa financiară şi comerţul bancar, în fine ştiinţele naturii: geologia şi fiziologia, şi mai cu seamă lucrări independente în domeniul matematicilor, formează conţinutul numeroaselor caiete de extrase din această perioadă. La începutul anului 1877 el se simţi îndeajuns de întremat pentru a-şi putea reîncepe munca propriu-zisă. De pe la sfârşitul lui martie 1877 datează indicaţiile şi notele din cele patru manuscrise menţionate mai sus ca bază a unei noi redactări a cărţii a II-a, al cărei început îl constituie manuscrisul V (56 de pagini in folio). La rândul lui, acesta cuprinde primele patru capitole şi nu e decât în mică măsură elaborat; unele puncte esenţiale sunt tratate în note de subsol; materialul e mai mult strâns decât triat; dar acest manuscris constituie ultima redactare completă a acestei părţi, cea mai importantă din secţiunea întâi. O primă încercare de a întocmi din acest material un manuscris bun pentru tipar este manuscrisul VI (scris după octombrie 1877 şi înainte de iulie 1878); numai 17 pagini in quarto, cuprinzând cea mai mare parte a capitolului întâi; o a doua şi ultima încercare e manuscrisul VII, de numai 7 pagini in folio, care poartă data „2 iulie 1878”.

14

Se pare că în această perioadă Marx şi-a dat seama că fără o schimbare radicală în starea sănătăţii sale nu va fi niciodată în stare să termine o prelucrare, pe care s-o considere el însuşi satisfăcătoare, a volumelor II şi III. Într-adevăr, manuscrisele V-VII poartă de foarte multe ori urmele unei rezistenţe încordate împotriva bolii care îl copleşea. Partea cea mai dificilă din secţiunea întâi fusese prelucrată din nou în manuscrisul V; restul secţiunii întâi şi întreaga secţiune a doua (cu excepţia capitolului şaptesprezece) nu prezentau dificultăţi teoretice prea însemnate; în schimb secţiunea a treia, reproducţia şi circulaţia capitalului social, i se părea lui Marx că necesită neapărat o prelucrare. Într-adevăr, în manuscrisul II reproducţia fusese tratată mai întâi fără a se lua în consideraţie circulaţia monetară prin mijlocirea căreia se efectuează, iar, imediat după aceea, ţinându-se seama de ea. Acest lucru trebuia remediat, şi întreaga secţiune trebuia în genere astfel prelucrată, încât să corespundă orizontului lărgit al autorului. Astfel a luat naştere manuscrisul VIII, un caiet având numai 70 de pagini in quarto; cât de vast este materialul pe care Marx a reuşit să-l comprime într-un spaţiu atât de mic, ne putem da seama prin compararea acestui manuscris cu secţiunea a III-a, aşa cum a fost tipărită, minus fragmentele care au fost intercalate din manuscrisul II.

Nici acest manuscris nu este altceva decât o tratare provizorie a subiectului, menită înainte de toate să stabilească şi să dezvolte unele puncte de vedere câştigate în plus faţă de manuscrisul II, neglijân-du-se punctele despre care autorul nu avea nimic nou de spus. O parte importantă din capitolul XVII al secţiunii a doua, care şi aşa încăleca în oarecare măsură secţiunea a treia, a fost înglobată aici şi lărgită. Succesiunea logică este de multe ori întreruptă, în unele locuri expunerea prezintă lacune şi este, în special spre sfârşit, cu totul fragmentară. Dar ceea ce a vrut să spună Marx e totuşi exprimat aici într-un fel sau altul.

Acesta e materialul pentru cartea a II-a, din care, cum i-a spus Marx fiicei sale Eleanor scurt timp înainte de moartea sa, trebuia „să fac ceva”. Am interpretat această însărcinare în sensul cel mai strict: pretutindeni unde a fost cu putinţă, m-am rezumat la o simplă selecţie între diferitele redactări. Şi anume, am luat ca bază în toate cazurile ultima redactare existentă, pe care am comparat-o cu cele anterioare. Dificultăţi reale, adică mai mult decât simple dificultăţi tehnice, am întâmpinat numai la secţiunea întâi şi a treia, dar aceste dificultăţi au fost destul de însemnate. Am căutat să le rezolv exclusiv în spiritul

15

autorului. În majoritatea cazurilor am tradus citatele din text acolo unde

era vorba de documentarea unor fapte şi unde, cum era cazul cu pasajele din A. Smith, originalul stă la dispoziţia oricui vrea să cerceteze lucrurile în mod amănunţit. Numai în capitolul X lucrul acesta nu a fost posibil, pentru că aici e criticat însuşi textul englezesc. Citatele din cartea I poartă numerele paginilor din ediţia a doua, ultima pe care a apucat-o Marx1.

Pentru cartea a III-a, în afară de prima prelucrare din manuscrisul „Zur Kritik etc.”, de fragmentele menţionate din manuscrisul III şi de câteva note scurte împrăştiate pe ici pe colo în caietele de extrase, nu există alt material decât manuscrisul in folio din 1864–1865, pe care l-am menţionat şi care este aproape tot atât de complet elaborat ca şi manuscrisul II din cartea a II-a, şi în fine un caiet din 1875: Raportul dintre rata plusvalorii şi rata profitului, dezvoltat matematic (în ecuaţii). Pregătirea acestei cărţi pentru tipar face progrese rapide. După câte îmi pot da seama până acum, ea va prezenta mai ales dificultăţi de ordin pur tehnic, cu excepţia, bineînţeles, a câtorva secţiuni foarte importante.

E locul aici să resping o acuzaţie adusă lui Marx, o acuzaţie care la început a fost formulată în mod timid şi izolat, dar care acum, după moartea lui, e răspândită ca un fapt incontestabil de către anumiţi socialişti de catedră şi socialişti de stat germani şi de suitele lor - şi anume aceea că Marx l-ar fi plagiat pe Rodbertus. Am spus în altă parte ceea ce era neapărat necesar de spus în această privinţă2, dar abia aici sunt în măsură să prezint dovezile decisive.

După câte ştiu, această acuzaţie îi este adusă pentru prima dată în lucrarea lui R. Meyer „Emanzipationskampf des vierten Standes”, pag. 43: „Din aceste publicaţii” (ale lui Rodbertus, apărute cam prin a doua jumătate a deceniului al patrulea) „a luat Marx cea mai mare parte a criticii sale, lucru care poate fi dovedit”. Până la proba contrară îmi permit să presupun că „dovada” acestei afirmaţii o constituie simplul fapt că Rodbertus l-a asigurat pe domnul Meyer de acest lucru. În 1879 apare pe scenă Rodbertus însuşi, şi-i scrie lui J. Zeller („Zeitschrift für die gesammte Staatswissenschaft”, Tübingen 1879, pag. 219) cu privire la lucrarea sa „Zur Erkenntniss unserer staatswirtschaftlichen Zustände” (1842): „Veţi constata că acesta” (raţionamentul expus acolo) „a şi fost utilizat... foarte frumuşel de Marx, dar, bineînţeles, fără să fiu citat”. Lucru pe care Th. Kozak, care i-a editat operele după

16

moarte, îl repetă fără să stea prea mult pe gânduri. („Capitalul” de Rodbertus, Berlin 1884, Introducere, pag. XV.) În fine, în „Briefe und sozialpolitische Aufsätze von Dr. Rodbertus-Jagetzow”, editate de R. Meyer în 1881, Rodbertus susţine deschis: „astăzi mă văd jefuit de Schaffle şi de Marx, fără ca să fiu numit”. (Scrisoarea nr. 60, pag. 134) În alt loc, pretenţia lui Rodbertus ia o formă şi mai precisă: „De unde provine plusvaloarea capitalistului am arătat în a treia scrisoare socială a mea, în esenţă întocmai ca Marx, dar mai concis şi mai clar”. (Scrisoarea nr. 48, pag. 111)

Despre toate aceste acuzaţii de plagiat, Marx nu a aflat niciodată nimic. În exemplarul său din lucrarea „Der Emanzipationskampf”, nu erau tăiate decât foile cuprinzând partea privitoare la Internaţională; restul foilor le-am tăiat eu însumi, abia după moartea lui. Revista din Tübingen nu a citit-o niciodată. „Briefe etc.” către R. Meyer i-au rămas de asemenea necunoscute, iar eu am luat cunoştinţă de pasajul privitor la „jefuire” abia în 1884, prin bunăvoinţa domnului Dr. Meyer însuşi. În schimb, Marx cunoştea scrisoarea nr. 48; domnul Meyer avusese bunăvoinţa de a dărui fiicei mai mici a lui Marx originalul acestei scrisori. Marx, căruia îi parveniseră, ce-i drept, unele zvonuri misterioase despre izvorul secret al criticii sale, care trebuia căutat la Rodbertus, mi-o arătă spunând că deţine, în fine, o formulare autentică a ceea ce pretinde Rodbertus însuşi; că dacă nu susţine nimic altceva, el, Marx, se declară mulţumit; iar dacă Rodbertus consideră propria sa prezentare ca fiind mai concisă şi mai clară, el, din partea lui, îi lasă şi această plăcere. De fapt, prin această scrisoare a lui Rodbertus el considera lichidată întreaga afacere.

Şi lucrul acesta i-a fost cu atât mai uşor posibil cu cât, după câte ştiu precis, întreaga activitate publicistică a lui Rodbertus i-a rămas complet necunoscută până aproximativ în anul 1859, dată la care propria lui Critică a economiei politice era gata elaborată nu numai în linii generale, dar şi în amănuntele ei cele mai importante. Marx a început studiile economice în 1843, la Paris, cu marii autori englezi şi francezi; dintre germani nu cunoştea decât pe Rau şi List, şi aceştia îi ajungeau. Nici Marx, nici eu nu am aflat despre existenţa lui Rodbertus decât în 1848, când i-am criticat, în „Neue Rheinische Zeitung”, discursurile rostite în calitate de deputat al Berlinului şi acţiunile săvârşite în calitate de ministru. Eram atât de ignoranţi, încât i-am întrebat pe deputaţii din Renania cine este acest Rodbertus care a ajuns ministru în mod atât de subit. Nici ei nu ştiau însă nimic despre scrierile

17

economice ale lui Rodbertus. Dar că Marx ştia foarte bine încă de pe atunci, fără ajutorul lui Rodbertus, nu numai de unde „provine plusvaloarea capitalistului”, dar şi cum se naşte ea, rezultă din „Misère de la Philosophie”, 1847 şi din conferinţele despre muncă salariată şi capital, rostite în 1847 la Bruxelles şi publicate în 1849 în „Neue Rheinische Zeitung”, nr. 264-269. Abia în jurul anului 1859 Marx află, prin Lassalle, de existenţa unui economist cu numele Rodbertus, a cărui „a treia scrisoare socială” a găsit-o apoi la Muzeul Britanic.

Acestea sunt faptele. Cum stau însă lucrurile cu conţinutul pe care Marx i l-ar fi „jefuit” lui Rodbertus? „De unde provine plusvaloarea capitalistului” – spune Rodbertus – „am arătat în a treia scrisoare socială a mea, întocmai ca şi Marx, dar mai concis şi mai clar”. Prin urmare, acesta e punctul esenţial: teoria plusvalorii; şi într-adevăr nici nu ştiu ce altceva ar mai avea de reclamat Rodbertus de la Marx. Rodbertus declară aici, aşadar, că el este adevăratul autor al teoriei plusvalorii, de care Marx l-ar fi jefuit.

Dar să vedem ce ne spune a treia scrisoare socială [pag. 87] despre naşterea plusvalorii? Pur şi simplu că „renta”, termen sub care Rodbertus înglobează atât renta funciară cât şi profitul, nu rezultă dintr-un „adaos de valoare” la valoarea mărfii, ci „dintr-o scădere de valoare pe care o suferă salariul, cu alte cuvinte din faptul că salariul nu formează decât o parte din valoarea produsului muncii”, şi că, atunci când productivitatea muncii este suficient de mare, „el nici nu trebuie să fie egal cu valoarea de schimb naturală a produsului ei, pentru ca din această valoare să mai rămână şi pentru înlocuirea capitalului (!), şi pentru rentă”. El nu ne spune însă ce fel de „valoare de schimb naturală” a produsului este aceea din care nu rămâne nimic pentru „înlocuirea capitalului”, adică probabil pentru înlocuirea materiei prime şi uzarea uneltelor.

Din fericire, avem posibilitatea să constatăm ce efect a avut asupra lui Marx această descoperire epocală a lui Rodbertus. În manuscrisul „Zur Kritik etc.” se găseşte, în caietul X, pag. 445 şi urm., o „Digresiune. Domnul Rodbertus. O nouă teorie a rentei funciare”. A treia scrisoare socială e privită aici numai din acest punct de vedere. Teoria lui Rodbertus despre plusvaloare în general e lichidată de Marx prin următoarea observaţie ironică: „Domnul Rodbertus cercetează mai întâi cum arată lucrurile într-o ţară în care proprietatea funciară şi proprietatea asupra capitalului nu sunt despărţite şi ajunge, apoi, la importantul rezultat că renta (sub care înţelege întreaga plusvaloare)

18

este egală doar cu munca neplătită sau cu cantitatea de produse în care aceasta se concretizează”.

Omenirea capitalistă produce plusvaloare de câteva secole şi, încetul cu încetul, a ajuns chiar să se întrebe de unde provine ea. Prima concepţie a fost aceea care rezultă din practica comercială nemijlocită: plusvaloarea rezultă dintr-un adaos la valoarea produsului. Ea a dominat printre mercantilişti, dar încă James Steuart şi-a dat seama că ceea ce câştigă unul cu acest sistem trebuie în mod necesar să piardă altul. Totuşi, această concepţie s-a menţinut încă multă vreme, în special printre socialişti; din ştiinţa clasică însă ea a fost înlăturată de către A. Smith.

Acesta spune, în „Wealth of Nations”, cartea I, cap. VI: „În momentul în care în mâinile unor indivizi s-a îngrămădit o anumită cantitate de capital (stock), unii dintre ei îl vor utiliza, în mod firesc, pentru a pune la muncă oameni harnici şi a le furniza materii prime şi mijloace de subzistenţă cu scopul de a realiza un profit prin vânzarea produselor muncii lor, sau din ceea ce munca lor a adăugat la valoarea acestor materii prime [...] Valoarea pe care muncitorii o adaugă materiilor prime se scindează aici în două părţi, una constituind salariul muncitorilor, iar cealaltă reprezentând profitul patronului asupra întregii sume avansate de el pentru materii prime şi salarii.” Şi ceva mai departe: „De îndată ce întreg pământul unei ţări a devenit proprietate individuală, proprietarilor funciari, ca şi altor oameni de altfel, le place să recolteze şi de acolo de unde nu au semănat, şi cer rentă funciară chiar şi pentru produsele naturale ale solului [...] Muncitorul [...] trebuie să-i cedeze proprietarului funciar o parte din ceea ce munca sa a strâns sau a produs. Această parte, sau ceea ce e acelaşi lucru – preţul acestei părţi, constituie renta funciară.”

Cu privire la acest pasaj, Marx spune în sus-menţionatul manuscris, intitulat „Zur Kritik etc.”, pag. 253: „A. Smith consideră deci plusvaloarea, adică munca suplimentară, excedentul de muncă efectuată şi concretizată în marfă peste munca plătită, deci peste munca ce şi-a primit echivalentul în salariu, drept categoria generală, iar profitul propriu-zis şi renta funciară ca simple derivate ale acesteia”.

Mai departe, în cartea I, cap. VIII, A. Smith spune: „De îndată ce solul a devenit proprietate privată, proprietarul funciar cere o parte aproape din toate produsele pe care muncitorul poate să le producă sau să le strângă de pe acest sol. Renta funciară a proprietarului constituie primul scăzământ din produsul muncii utilizate asupra solului. Dar

19

cultivatorul pământului nu dispune decât rareori de mijloacele necesare pentru a se întreţine până la strângerea recoltei. Întreţinerea lui îi este de obicei avansată din capitalul (stock) unui patron, adică al arendaşului, care nu ar avea interes să-i dea cultivatorului de lucru dacă acesta nu ar împărţi cu el produsul muncii lui, adică dacă nu i s-ar restitui capitalul împreună cu un profit. Acest profit constituie al doilea scăzământ din munca utilizată asupra solului. Produsul aproape al fiecărei munci este supus aceluiaşi scăzământ pentru profit. Majoritatea muncitorilor din toate industriile au nevoie de un patron, care să le avanseze materii prime, salariu şi întreţinere până la terminarea muncii. Acest patron împarte cu ei produsul muncii lor, sau valoarea pe care această muncă o adaugă materiilor prime prelucrate; în această parte pe care el şi-o face constă profitul lui.”

Cu privire la aceasta, Marx scrie următoarele (manuscris, pag. 256): „Aici A. Smith defineşte, aşadar, în cuvinte seci, renta funciară şi profitul capitalului ca simple scăzăminte din produsul muncitorului sau din valoarea produsului său, care este egală cu munca adăugată de el materiei prime. Dar, după cum a arătat însuşi Smith mai înainte, acest scăzământ nu poate consta decât din acea parte de muncă pe care muncitorul o adaugă materiilor prime peste cantitatea de muncă care corespunde numai salariului ce i se plăteşte sau nu furnizează decât un echivalent pentru salariul său – deci din munca suplimentară, din partea neplătită a muncii sale.”

Prin urmare, încă A. Smith ştia „de unde provine plusvaloarea capitalistului” şi pe deasupra şi aceea a proprietarului funciar, lucru pe care Marx l-a recunoscut cu toată sinceritatea încă din 1861, în timp ce Rodbertus şi roiul de admiratori ai săi, răsăriţi ca ciupercile sub ploaia călduţă de vară a socialismului de stat, par să-l fi uitat cu totul.

„Totuşi” – spune Marx – „Smith nu a distins plusvaloarea ca atare, ca o categorie aparte, de formele speciale pe care ea le îmbracă în profit şi în renta funciară. Din această cauză găsim la el, şi într-o măsură şi mai mare la Ricardo, multe erori şi multe insuficienţe în analiză”. Această propoziţie este valabilă cuvânt cu cuvânt şi pentru Rodbertus. „Renta” sa este pur şi simplu suma care rezultă din rentă funciară + profit; despre renta funciară el plăsmuieşte o teorie cu totul falsă, iar profitul îl ia neschimbat, aşa cum îl găseşte la predecesorii săi. Plusvaloarea lui Marx este, dimpotrivă, forma generală a cantităţii de valoare apropriate fără echivalent de proprietarii mijloacelor de producţie, formă care se scindează, după anumite legi, cu totul speciale,

20

descoperite abia de Marx, în două forme distincte, modificate: profitul şi renta funciară. Aceste legi sunt dezvoltate în cartea a III-a. Abia aici se va vedea de câţi termeni intermediari e nevoie pentru a ajunge de la înţelegerea plusvalorii în general la înţelegerea transformării sale în profit şi rentă funciară, deci la înţelegerea legilor repartizării plusvalorii înăuntrul clasei capitaliştilor.

Ricardo face un important pas înainte faţă de A. Smith. El îşi întemeiază teoria despre plusvaloare pe o nouă teorie a valorii, care, ce-i drept, exista în germen şi la A. Smith, dar pe care acesta a uitat aproape totdeauna s-o aplice; mai târziu, ea a devenit punctul de plecare al întregii ştiinţe economice. Din determinarea valorii mărfurilor prin cantitatea de muncă concretizată în mărfuri, el deduce repartizarea între muncitori şi capitalişti a cantităţii de valoare adăugată materiilor prime prin muncă, scindarea ei în salariu şi profit (adică, aici, plusvaloare). El dovedeşte că valoarea mărfurilor rămâne aceeaşi, oricum ar varia raportul dintre aceste două părţi, o lege de la care nu admite decât rare excepţii. Ricardo stabileşte chiar unele legi principale, e drept că într-o formulare prea generală (Marx: „Capitalul”, I, cap. XV, I) [pag. 470–474] în ceea ce priveşte raportul reciproc dintre salariu şi plusvaloare (în forma ei de profit), şi demonstrează că renta funciară este un excedent peste profit care ia naştere în anumite împrejurări. În niciunul din aceste puncte Rodbertus nu 1-a depăşit pe Ricardo. Contradicţiile intrinseci ale teoriei lui Ricardo, care au dus la dispariţia şcolii sale, i-au rămas cu totul necunoscute sau l-au condus („Zur Erkenntniss etc.”, pag. 130) doar la deziderate utopice, în loc să-l conducă la soluţii economice.

Dar teoria lui Ricardo despre valoare şi plusvaloare n-a avut nevoie să aştepte lucrarea „Zur Erkenntniss etc.” a lui Rodbertus pentru a fi valorificată din punct de vedere socialist. La pagina 617 [528] a primului volum din „Capitalul” (ediţia de faţă)3 este citată expresia: „The possessors of surplus produce or capital” [„Posesorii de plusprodus sau capital”], luată dintr-o scriere cu titlul: „The Source and Remedy of the National Difficulties. A Letter to Lord John Russel”, Londra 1821. În această scriere, a cărei importanţă ar fi trebuit să sară în ochi prin simpla citire a expresiei: surplus produce or capital [plusprodus sau capital] şi care este un pamflet de 40 de pagini, smuls uitării de Marx, se spune:

„Oricât i s-ar cuveni capitalistului” (din punctul de vedere al acestuia), „el nu-şi poate apropria decât supramunca (surplus labour)

21

muncitorului, căci muncitorul trebuie să trăiască” (pag. 23). Însă cum trăieşte muncitorul şi până la cât se poate ridica deci supramunca apropriată de capitalist, este o chestiune foarte relativă. „Dacă valoarea capitalului nu scade în acelaşi raport în care creşte masa sa, capitalistul îi va stoarce muncitorului produsul fiecărei ore de muncă peste minimul care îi e necesar pentru a trăi. Capitalistul poate să-i spună în cele din urmă muncitorului: nu mai mânca pâine; se poate trăi şi cu sfeclă şi cartofi; atât de departe am ajuns” (pag. 24). „Dacă muncitorul poate fi adus în situaţia de a se hrăni cu cartofi în loc de pâine, este incontestabil că se poate scoate mai mult din munca lui; cu alte cuvinte, dacă, pentru a se hrăni cu pâine, el trebuia să reţină, pentru întreţinerea sa şi a familiei sale, munca zilelor de luni şi de marţi, în caz de alimentare cu cartofi el nu va primi decât jumătatea zilei de luni, iar cealaltă jumătate a zilei de luni şi întreaga zi de marţi vor rămâne disponibile fie în folosul statului, fie în folosul capitalistului” (pag. 26). „E incontestabil (it is admitted) că interesele4 plătite capitaliştilor, sub formă de rentă, de dobândă sau de profit al întreprinderii, sunt plătite din munca altora” (pag. 23). Întocmai „renta” lui Rodbertus, numai că în loc de „rentă” i se spune interese.

Referitor la aceasta, Marx remarcă (manuscrisul „Zur Kritik etc.”, pag. 852): „Acest pamflet aproape necunoscut – apărut în epoca în care «formidabilul cârpaici» MacCulloch a început să stârnească vâlvă – conţine un progres esenţial faţă de Ricardo. El defineşte în mod direct plusvaloarea sau «profitul», cum îi zice Ricardo (de multe ori şi plusprodus, surplus produce), sau interesele, cum se exprimă autorul pamfletului, ca surplus labour, supramunca, adică munca pe care muncitorul o prestează gratuit, pe care el o prestează peste cantitatea de muncă prin care e înlocuită valoarea forţei sale de muncă, prin care se produce deci un echivalent pentru salariul său. Pe cât de important era ca valoarea să se reducă la muncă, pe atât de important era şi ca plusvaloarea (surplus value), care se concretizează într-un plusprodus (surplus produce), să se reducă la supramuncă (surplus labour). De fapt acest lucru a fost exprimat şi de A. Smith şi constituie unul din punctele principale în deducţia lui Ricardo. Dar nicăieri ei nu-1 formulează şi nu-1 fixează în această formă absolută.” Şi mai departe, la pagina 859 a manuscrisului, Marx spune: „De altfel, autorul este prizonier al categoriilor economice, aşa cum au existat până la el. Aşa cum la Ricardo confuzia dintre plusvaloare şi profit duce la contradicţii neplăcute, tot astfel şi la el faptul că dă plusvalorii numele de interese la

22

capital. E drept că el e superior lui Ricardo în primul rând prin faptul că reduce orice plusvaloare la supramuncă, şi chiar dacă dă plusvalorii numele de interese la capital, în acelaşi timp el subliniază că prin interest of capital [interese la capital] înţelege forma generală a plusvalorii, spre deosebire de formele ei speciale, rentă, dobândă şi profit al întreprinderii. Dar simplul fapt că întrebuinţează denumirea uneia din aceste forme speciale, interest [interese, dobândă], pentru forma generală, e suficient pentru ca autorul să cadă din nou în jargonul economic” (slang e cuvântul întrebuinţat în manuscris).

Acest din urmă pasaj i se potriveşte lui Rodbertus al nostru ca şi cum ar fi fost scris anume pentru el. Şi Rodbertus este prizonier al categoriilor economice, aşa cum au existat până la el. Şi el botează plusvaloarea cu numele uneia din formele ei derivate modificate, nume pe care îl mai întrebuinţează pe deasupra şi în mod cu totul nedefinit: rentă. Rezultatul acestor două greşeli e că autorul lor cade din nou în jargonul economic, că nu continuă în mod critic progresul pe care 1-a realizat faţă de Ricardo, ci se lasă ademenit să facă din teoria lui, înainte ca ea să fi ieşit din găoace, baza unei utopii, cu care, ca întotdeauna, vine prea târziu. Pamfletul, apărut în 1821, anticipează deja, în întregime, „renta” lui Rodbertus din 1842.

Pamfletul nostru nu este decât avanpostul cel mai înaintat al unei întregi literaturi care, în deceniul al treilea, întoarce teoria lui Ricardo despre valoare şi plusvaloare în interesul proletariatului şi împotriva producţiei capitaliste, luptând împotriva burgheziei cu propriile ei arme. Întreg comunismul lui Owen se întemeiază, în ceea ce priveşte latura sa economico-polemică, pe Ricardo. Tot pe Ricardo se întemeiază şi o serie întreagă de alţi autori, dintre care Marx citează, încă în 1847, numai pe câţiva împotriva lui Proudhon („Misère de la Philosophie”): Edmonds, Thompson, Hodgskin etc. „şi încă patru pagini de etcaetera”. Din această sumedenie de scrieri iau la întâmplare una: „An Inquiry into the Principles of the Distribution of Wealth, most conducive to Human Happiness”, de William Thompson; ediţie nouă, Londra, 1850. Această lucrare, scrisă în 1822, a apărut pentru prima dată abia în 1824. Şi aici avuţia pe care şi-o însuşesc clasele neproducătoare este definită pretutindeni ca un scăzământ din produsul muncitorului, şi încă cu expresii destul de tari. „Tendinţa continuă a ceea ce noi numim societate a fost ca prin înşelăciune sau persuasiune, prin intimidare sau violenţă, să-l facă pe muncitorul productiv să muncească în schimbul unei părţi cât mai mici posibile din produsul

23

propriei sale munci” (pag. 28). „De ce să nu primească muncitorul întregul produs absolut al muncii sale?” (pag. 32). „Această compensaţie pe care capitaliştii i-o smulg muncitorului productiv sub numele de rentă funciară sau de profit este pretinsă în schimbul utilizării solului sau a altor obiecte... De vreme ce toate materialele fizice cu ajutorul sau prin intermediul cărora muncitorul productiv fără avere, care nu posedă decât facultatea de a produce, poate să-şi valorifice această facultate a sa, se află în posesiunea altora, ale căror interese sunt opuse intereselor sale şi al căror consimţimânt este o condiţie sine qua non a activităţii sale, nu depinde oare şi nu trebuie să depindă de bunăvoinţa acestor capitalişti ce parte anume din roadele propriei sale munci îi va lăsa capitalistul muncitorului ca o compensare pentru această muncă? (pag.125) [...] în raport cu mărimea produsului reţinut, indiferent dacă numim impozit, profit sau furt... aceste defalcări” (pag.126) etc.

Mărturisesc că scriu aceste rânduri nu fără un oarecare sentiment de ruşine. Faptul că literatura anticapitalistă engleză din deceniile al treilea şi al patrulea e atât de necunoscută în Germania, cu toate că încă în „Misère de la Philosophie” Marx a atras direct atenţia asupra ei, iar în volumul întâi al „Capitalului” a citat unele lucrări în repetate rânduri – ca, de pildă, pamfletul din 1821, sau Ravenstone, Hodgskin etc. – mai poate să treacă. Dar faptul că nu numai literatus vulgaris [scriitorul vulgar], „care într-adevăr n-a învăţat nimic” şi care se cramponează cu deznădejde de poalele lui Rodbertus, dar şi onoratul domn profesor „care se umflă în pene cu erudiţia lui”, a uitat până într-atâta economia clasică pe care a învăţat-o, încât vine să-i reproşeze lui Marx cu toată seriozitatea că 1-a plagiat pe Rodbertus în chestiuni care pot fi citite încă la A. Smith şi la Ricardo, faptul acesta dovedeşte până la ce grad de decădere a ajuns astăzi ştiinţa economică oficială.

Dar în ce constă atunci contribuţia lui Marx în ceea ce priveşte plusvaloarea? Cum se face că teoria lui Marx despre plusvaloare a avut efectul unui trăsnet din senin, în toate ţările civilizate, în timp ce teoriile tuturor predecesorilor săi socialişti, inclusiv Rodbertus, s-au spulberat fără să lase nicio urmă?

Istoria chimiei ne poate ilustra acest lucru cu ajutorul unui exemplu.

Se ştie că spre sfârşitul secolului trecut domina încă teoria flogistică, după care esenţa oricărei arderi constă în faptul că din corpul care arde se separă un alt corp, ipotetic, un combustibil absolut, care

24

purta numele de flogistic. Această teorie era suficientă pentru explicarea celor mai multe dintre fenomenele chimice cunoscute până atunci, deşi nu fără a forţa lucrurile în unele cazuri. Iată însă că în 1774 Priestley a preparat o speţă de aer „pe care 1-a găsit atât de curat sau atât de liber de flogistic, încât în comparaţie cu el aerul obişnuit părea alterat”. El îi dădu numele de aer deflogisticat. Scurt timp după aceea, în Suedia, Scheele prepară aceeaşi speţă de aer şi dovedi existenţa lui în atmosferă. El mai constată că acest aer dispare atunci când un corp e ars în el sau în aer obişnuit şi-i dădu deci numele de aer de foc. „Din aceste rezultate el trase concluzia că ceea ce rezultă din combinarea flogisticului cu unul din elementele aerului” (deci din ardere) „ nu este altceva decât focul sau căldura, care se degajează prin sticlă.”5

Priestley şi Scheele preparaseră oxigenul, dar nu ştiau peste ce anume au dat. Ei „rămaseră prizonieri ai categoriilor” flogistice, „aşa cum au existat şi până la dânşii”. În mâna lor elementul care avea să răstoarne întreaga concepţie flogistică şi să revoluţioneze chimia era sterp. Dar scurt timp după aceea, Priestley comunică descoperirea, la Paris, lui Lavoisier, care cercetă, în lumina acestui fapt nou, întreaga chimie flogistică. El stabili mai întâi că noua speţă de aer este un element chimic nou, că la ardere nu flogisticul misterios părăseşte corpul care arde, ci că acest element nou se combină cu corpul, şi puse astfel pe picioare întreaga chimie, care în forma ei flogistică stătuse cu capul în jos. Şi chiar dacă Lavoisier n-ar fi preparat oxigenul concomitent cu ceilalţi şi independent de ei, cum a susţinut mai târziu, totuşi el rămâne descoperitorul propriu-zis al oxigenului, spre deosebire de ceilalţi doi, care n-au făcut decât să-l prepare, fără să bănuiască măcar ce au preparat.

Între Marx şi predecesorii săi întru teoria plusvalorii, raportul este acelaşi ca între Lavoisier şi Priestley şi Scheele. Existenţa acelei părţi din valoarea produsului căreia în prezent îi spunem plusvaloare a fost constatată mult timp înaintea lui Marx; ba s-a şi arătat în mod mai mult sau mai puţin clar din ce constă ea, şi anume din produsul muncii pentru care cel ce şi-o apropriază nu a plătit niciun echivalent. Mai departe nu ajunse însă nimeni. Unii – economiştii clasici burghezi – cercetară cel mult proporţia în care produsul muncii este împărţit între muncitor şi posesorul mijloacelor de producţie. Ceilalţi – socialiştii – considerau această împărţire ca inechitabilă şi căutau mijloace utopice pentru a înlătura această inechitate. Atât unii, cât şi ceilalţi rămaseră însă prizonieri ai categoriilor economice aşa cum au existat până la ei.

25

Şi atunci apăru Marx. Şi anume în opoziţie directă cu toţi predecesorii săi. Acolo unde aceştia văzuseră o soluţie, el nu văzu decât o problemă. El văzu că aici nu era vorba nici de aer deflogisticat, nici de aer de foc, ci de oxigen, că nu era vorba de simpla constatare a unui fapt economic sau de un conflict între acest fapt şi justiţia eternă sau morală adevărată, ci de un fapt care era sortit să revoluţioneze întreaga economie şi care oferea cheia pentru înţelegerea întregii producţii capitaliste aceluia care ştia s-o mânuiască. În lumina acestui fapt, el cercetă toate categoriile existente, aşa cum Lavoisier cercetase în lumina descoperirii oxigenului categoriile existente ale chimiei flogistice. Pentru a afla ce este plusvaloarea, el trebuia să ştie ce este valoarea. Înainte de toate trebuia supusă criticii însăşi teoria lui Ricardo asupra valorii. Marx cercetă deci munca în calitatea ei de producătoare de valoare şi stabili pentru prima dată care muncă creează valoare, cum şi de ce, şi că, în general, valoarea nu este altceva decât cristalizarea unei astfel de munci – un punct pe care Rodbertus nu 1-a înţeles niciodată. Marx cercetă apoi raportul dintre marfă şi bani şi dovedi cum şi de ce, graţie valorii pe care o conţine, marfa şi schimbul de mărfuri trebuie să genereze antagonismul dintre marfă şi bani; teoria monetară pe care el o întemeiază pe acest antagonism este cea mai completă teorie monetară şi acceptată în prezent în mod tacit de toată lumea. El cercetă transformarea banilor în capital şi dovedi că ea se bazează pe cumpărarea şi vânzarea forţei de muncă. Punând în locul muncii forţa de muncă, proprietatea ei de a crea valoare, el înlătură dintr-odată una din dificultăţile care duseseră la prăbuşirea şcolii lui Ricardo: imposibilitatea de a pune de acord schimbul reciproc dintre capital şi muncă cu legea lui Ricardo despre determinarea valorii prin muncă. Constatând diferenţierea capitalului în capital constant şi capital variabil, el ajunse să prezinte şi, deci, să explice până în cele mai mici amănunte procesul de formare a plusvalorii, aşa cum are loc în mod real, ceea ce niciunul din predecesorii săi nu reuşise să facă. El constată astfel o diferenţiere înăuntrul capitalului însuşi, diferenţiere cu care nici Rodbertus, nici economiştii burghezi n-au fost în stare să facă nimic, dar care oferea cheia pentru rezolvarea celor mai complicate probleme economice, lucru pe care îl dovedeşte din plin această carte a II-a şi, într-un mod şi mai strălucit, după cum vom vedea, cartea a III-a. Cercetând mai departe plusvaloarea, el descoperi cele două forme ale ei – plusvaloarea absolută şi plusvaloarea relativă – şi puse în evidenţă rolurile diferite, dar hotărâtoare în ambele cazuri, pe care ele le-au jucat

26

în dezvoltarea istorică a producţiei capitaliste. Pe baza plusvalorii el dezvoltă prima teorie raţională a salariului pe care o avem şi trasează pentru prima dată liniile generale pentru o istorie a acumulării capitaliste, precum şi o prezentare a tendinţei ei istorice.

Şi Rodbertus? După ce a citit toate aceste lucruri, el le consideră ca un economist tendenţios ce e drept o „spărtură în societate”; găseşte că el însuşi a expus mult mai pe scurt şi mai clar de unde provine plusvaloarea; găseşte, în fine, că tot ce susţine Marx se aplică, ce-i drept, „formei actuale a capitalului”, cu alte cuvinte capitalului aşa cum există în realitatea istorică, nu însă „noţiunii de capital”, adică ideii utopice pe care şi-a făurit-o d-l Rodbertus despre capital. Exact ca bătrânul Priestley, care a crezut orbeşte până la moartea sa în existenţa flogisticului şi n-a vrut să ştie nimic despre oxigen. Numai că Priestley preparase într-adevăr pentru prima dată oxigenul, în timp ce Rodbertus cu plusvaloarea, respectiv cu „renta” sa, n-a făcut decât să descopere din nou un loc comun, iar Marx, spre deosebire de Lavoisier, n-a susţinut că ar fi fost primul care a descoperit existenţa plusvalorii.

Tot ceea ce a mai realizat Rodbertus în materie de economie e cam la acelaşi nivel. Utopia în care el a transformat plusvaloarea a fost criticată în mod implicit de Marx în „Misère de la Philosophie”, fără nicio intenţie din partea autorului; ceea ce mai era de adăugat în această privinţă, am spus eu însumi în prefaţa la traducerea germană a acestei lucrări. Explicaţia pe care Rodbertus o dă crizelor comerciale, pe care le consideră ca un rezultat al subconsumului clasei muncitoare, există deja în lucrarea lui Sismondi „Nouveaux Principes de l’Economie Politique”, cartea a IV-a, cap. IV6. Cu singura deosebire că Sismondi avea în vedere întotdeauna piaţa mondială, în timp ce orizontul lui Rodbertus nu depăşeşte graniţele Prusiei. Speculaţiile sale asupra chestiunii dacă salariul provine din capital sau din venit ţin de domeniul scolasticii şi au fost definitiv rezolvate în secţiunea a treia din această carte a doua a „Capitalului”. Teoria sa despre rentă îi aparţine în mod exclusiv şi poate să dormiteze în linişte până la apariţia manuscrisului în care Marx o critică. În fine, propunerile sale pentru emanciparea proprietăţii funciare prusace vechi de sub presiunea capitalului sunt şi ele cu totul utopice; ele evită singura chestiune practică ce se impune aici, şi anume cum poate junkerul prusac de la ţară să încaseze 20.000 de mărci pe an şi să cheltuiască an de an 30.000 fără ca totuşi să facă datorii?

27

Şcoala lui Ricardo a eşuat în jurul anului 1830 din cauza plusvalorii. Problema pe care n-o putea rezolva rămase cu atât mai mult insolubilă pentru succesoarea ei, economia vulgară. Cele două puncte care făcură să eşueze şcoala lui Ricardo erau următoarele:

Întâi. Munca este măsura valorii. Dar munca vie are, în schimbul dintre capital şi muncă, o valoare mai mică decât munca materializată contra căreia e schimbată. Salariul, valoarea unei anumite cantităţi de muncă vie, este întotdeauna mai mic decât valoarea produsului creat de această cantitate de muncă vie sau în care ea se concretizează. În această formă, chestiunea este într-adevăr insolubilă. Marx însă a pus just problema şi, prin urmare, a găsit şi răspunsul. Nu munca este aceea care are valoare. Ca activitate care creează valoare, ea nu poate avea o valoare specială, aşa cum gravitaţia nu are o greutate specială, cum căldura nu are o temperatură specială şi cum electricitatea nu are o forţă electromotrice specială. Nu munca este cumpărată şi vândută, forţa de muncă. În momentul în care aceasta devine marfă, valoarea ei depinde de munca încorporată în marfa respectivă, considerată ca produs social; ea este egală cu munca socialmente necesară pentru producţia şi reproducţia ei. Cumpărarea şi vânzarea forţei de muncă pe baza acestei valori a ei nu contrazice deci în niciun fel legea economică a valorii.

Al doilea. Conform legii lui Ricardo asupra valorii, două capitaluri care utilizează muncă vie în aceeaşi cantitate şi plătesc pentru ea acelaşi preţ, produc în perioade de timp egale, presupunând că toate celelalte condiţii sunt egale – produse de aceeaşi valoare şi, de asemenea, plusvaloare sau profit de aceeaşi mărime. Dacă ele utilizează însă cantităţi inegale de muncă vie, ele nu pot produce plusvaloare sau, cum spun ricardienii, profit de aceeaşi mărime. Dar iată că în realitate se întâmplă tocmai contrariul. În realitate, capitaluri egale, indiferent cât de multă sau cât de puţină muncă vie utilizează, produc în perioade de timp egale profituri în medie egale. Acest fapt, care contrazice legea valorii şi pe care îl constatase încă Ricardo, nu a putut fi explicat nici de şcoala lui. Rodbertus a fost nevoit şi el să constate această contradicţie; dar în loc s-o rezolve, el a transformat-o într-unul din punctele de plecare ale utopiei sale. („Zur Erkenntniss etc.”, pag. 131) Această contradicţie a fost rezolvată de Marx încă în manuscrisul „Zur Kritik etc.”; în conformitate cu planul „Capitalului”, soluţia va fi cuprinsă în cartea a III-a, până la a cărei apariţie vor mai trece luni de zile. Economiştilor care vor să descopere în Rodbertus un predecesor

28

superior lui Marx şi izvorul secret al teoriilor sale li se oferă, aşadar, aici ocazia să arate de ce este în stare economia lui Rodbertus. Dacă vor demonstra cum poate şi trebuie să se formeze o rată medie egală a profitului, fără violarea legii valorii, ci, dimpotrivă, pe baza ei, vom sta de vorbă mai departe. Dar până atunci îi sfătuiesc să se grăbească. Strălucitele analize ale cărţii a doua şi rezultatele lor cu totul noi, obţinute în domenii aproape necunoscute până în prezent, nu constituie decât piesele introductive la conţinutul cărţii a III-a, care dezvoltă rezultatele finale ale prezentării pe care Marx o face procesului social de reproducţie pe baze capitaliste. După apariţia cărţii a III-a, un economist ca Rodbertus nici nu prea va mai fi pomenit.

După cum mi-a spus Marx în mai multe rânduri, cartea a doua şi a treia a „Capitalului” urmau să fie dedicate soţiei sale.

Londra, în ziua naşterii lui Marx, 5 mai 1885.

Friedrich Engels

Această a doua ediţie este în general o retipărire fidelă a celei

dintâi. Greşelile de tipar au fost corectate, unele neglijenţe de stil au fost înlăturate, unele pasaje scurte, care nu conţineau decât repetări, au fost şterse.

Cartea a treia, care a prezentat dificultăţi neaşteptate, este şi ea aproape gata în manuscris. Dacă sănătatea îmi va permite, tipărirea va putea începe chiar în toamna aceasta. Londra, 15 iulie 1893.

F. Engels Dăm mai jos o scurtă clasificare a pasajelor scoase din

manuscrisele II-VIII, pentru a le putea mai uşor cuprinde cu privirea.

Secţiunea întâia

[Cap. I] pag. 25 - 26 din manuscrisul II pag. 26 - 34 din manuscrisul VII pag. 34 - 38 din manuscrisul VI pag. 38 - 55 din manuscrisul V

29

[Cap. II-IV] pag. 55 - 98 din manuscrisul V [Cap. IV] pag. 98 - 101 notă, găsită între extrasele din cărţi [Cap. V-VI] pag. 101 - 126 din manuscrisul IV Au fost totuşi introduse în:

pag. 107 - 109 un pasaj din manuscrisul VIII pag. 112 - 117 note din manuscrisul II

Secţiunea a doua

Cap. VII-VIII pag. 127 - 135 sfârşitul manuscrisului IV Cap. VIII-XVII pag. 135 - 288 în întregime din manuscrisul II

Secţiunea a treia

Cap. XVIII pag. 289 - 295 din manuscrisul II Cap. XIX, I, II pag. 296 - 321 din manuscrisul VIII

III pag. 321 - 322 din manuscrisul II Cap. XX, I pag, 323 - 325 din manuscrisul II, ultimul aliniat fiind însă scos din manuscrisul VIII II pag. 325 - 328 în esenţă din manuscrisul II III-V pag. 328 - 347 din manuscrisul VIII VI-IX pag. 347 - 360 din manuscrisul II X-XII pag. 360 - 395 din manuscrisul VII XIII pag. 395 - 402 din manuscrisul II Cap. XXI pag. 402 - 431 în întregime din manuscrisul VIII

NOTE:

1 În ediţia de faţă trimiterile respective se referă la Karl Marx: „Capitalul", vol. I, ed. A.P.H. 2009. - Nota Red. 2 În introducerea la „Das Elend der Philosophie. Antwort auf Proudhons Philosophie des Elends”, de Karl Marx. Traducere germană de E. Bernstein şi K. Kautsky, Stuttgart 1885. 3 În ediţia Meissner: ediţia a 2-a. - Nota Inst. M.E.L. 4 De la cuvântul englezesc interest = dobândă. - Nota Inst. M.E.L. 5 Roscoe-Schorlemmer: „Ausführliches Lehrbuch der Chemie”, Braunschweig 1887, I, pag. 13, 18.

30

6 „Şi astfel, prin concentrarea avuţiilor în mâna unui număr restrâns de proprietari, piaţa internă se îngustează tot mai mult, iar industria este silită din ce în ce mai mult să-şi caute debuşeele pe pieţele străine, unde o aşteaptă convulsiuni şi mai mari” (şi anume criza din 1817, a cărei descriere urmează imediat după aceea). („Nouveaux Principes”, ediţia 1819, partea I-a, pag. 336).

31

CARTEA A DOUA

PROCESUL DE CIRCULAŢIE A CAPITALULUI

32

33

SECŢIUNEA ÎNTÂI

METAMORFOZELE CAPITALULUI ŞI CIRCUITUL LOR

Capitolul unu

CIRCUITUL CAPITALULUI BĂNESC

Procesul circuitului1 capitalului se efectuează în trei stadii, care, după cele expuse în volumul întâi, formează următoarea succesiune:

Stadiul întâi: Capitalistul apare pe piaţa de mărfuri şi pe piaţa muncii în calitate de cumpărător; banii săi sunt transformaţi în marfă, adică trec prin actul de circulaţie B - M.

Stadiul al doilea: Consumarea productivă de către capitalist a mărfurilor cumpărate. El acţionează ca producător de mărfuri capitalist; capitalul său este supus procesului de producţie. Rezultatul este: marfă de valoare mai mare decât aceea a elementelor ei de producţie.

Stadiul al treilea: Capitalistul se întoarce pe piaţă în calitate de vânzător; marfa sa e transformată în bani, adică trece prin actul de circulaţie M - B. Formula pentru circuitul capitalului bănesc este deci: B - M ... P ... M'-B'; punctele indică faptul că procesul de circulaţie este întrerupt, iar M' şi B' desemnează M şi B sporite cu plusvaloare.

Stadiul întâi şi al treilea au fost tratate în cartea întâi numai în măsura în care acest lucru a fost necesar pentru înţelegerea stadiului al doilea, adică a procesului de producţie al capitalului. Diferitele forme pe care le ia capitalul în diferitele sale stadii şi pe care le îmbracă şi le leapădă pe rând atunci când îşi repetă circuitul au fost deci lăsate la o parte. Ele formează acum obiectul următor al cercetării noastre.

Pentru a sezisa aceste forme în puritatea lor, va trebui să facem abstracţie deocamdată de toate acele momente care nu au propriu zis nici o legătură cu alternarea formelor şi cu formarea lor ca atare. Vom presupune deci nu numai că mărfurile se vând la valorile lor, dar şi că acest fapt se întâmplă în împrejurări care rămân aceleaşi. Se va face deci abstracţie şi de schimbările de valoare care pot interveni în cursul procesului circuitului.

34

I. Stadiul întâi. B – M2

B - M reprezintă transformarea unei sume de bani într-o sumă de mărfuri; pentru cumpărător transformarea banilor săi în marfă, pentru vânzători transformarea mărfurilor lor în bani. Ceea ce face ca acest proces, făcând parte din circulaţia generală a mărfurilor, să fie în acelaşi timp o secţiune, determinată din punct de vedere funcţional, din circuitul de sine stătător al unui capital individual, nu este, în primul rând, forma procesului, ci conţinutul său material, caracterul util specific al mărfurilor care îşi schimbă locul cu banii. Sunt, pe de o parte, mijloace de producţie, pe de altă parte forţă de muncă, factori materiali şi personali ai producţiei de mărfuri, a căror natură specială trebuie să corespundă bineînţeles felului de articol care urmează să fie confecţionat. Dacă denumim forţa de muncă F, iar mijloacele de pro-ducţie Mp, suma de mărfuri ce urmează a fi cumpărate este F M = F + Mp, sau mai scurt M . Privit din punctul de vedere Mp al conţinutului său, B - M se prezintă deci ca F B - M , adică B -M se scindează în B - F şi B - Mp; suma de Mp bani B se împarte în două părţi, din care una cumpără forţă de muncă şi cealaltă mijloace de producţie. Aceste două serii de cumpărături aparţin unor pieţe cu totul diferite, anume una pieţei de mărfuri propriu zise, cealaltă pieţei muncii.

Afară de această scindare calitativă a sumei de mărfuri în care se F transformă B, formula B - M mai reprezintă şi un raport cantitativ Mp extrem de caracteristic.

Ştim că valoarea, respectiv preţul forţei de muncă, se plăteşte proprietarului ei care o vinde ca marfă, în formă de salariu, deci ca preţ al unei cantităţi de muncă ce conţine supramuncă; astfel că, dacă, de pildă, valoarea pe o zi a forţei de muncă este egală cu 3 mărci, produs al unei munci de cinci ore, această sumă figurează în contractul dintre cumpărător şi vânzător ca preţ sau salariu al unei munci, să zicem, de zece ore. Dacă s-a încheiat un asemenea contract, de pildă, cu 50 de muncitori, ei trebuie să livreze toţi, împreună, cumpărătorului, în cursul

35

unei zile, 500 ore de muncă, din care jumătate, adică 250 ore de muncă = 25 zile de muncă de câte zece ore, constă doar din supramuncă. Cantitatea şi volumul mijloacelor de producţie ce urmează a fi cumpă-rate trebuie să fie suficiente pentru utilizarea acestei cantităţi de muncă. F B - M nu exprimă deci numai raportul calitativ după care o Mp anumită sumă de bani, de pildă 422 1. st., este transformată în mijloace de producţie şi în forţă de muncă ce-şi corespund reciproc, dar şi un raport cantitativ între părţile de bani investite în forţa de muncă F şi în mijloacele de producţie Mp, un raport care este din capul locului determinat de cantitatea de supramuncă, de muncă excedentară, ce urmează a fi cheltuită de un număr determinat de muncitori.

Prin urmare, dacă, de pildă, într-o filatură salariul săptămânal al celor 50 de muncitori este de 50 1. st., 372 1. st. trebuie cheltuite cu mijloacele de producţie, dacă aceasta este valoarea mijloacelor de producţie pe care le transformă în fire munca de 3.000 de ore din cursul săptămânii, din care 1.500 de ore sunt supramuncă.

E cu totul indiferent aici în ce măsură, în diferitele ramuri industriale, utilizarea muncii suplimentare presupune o valoare suplimentară în formă de mijloace de producţie. Ceea ce importă este doar ca, în orice caz, partea de bani cheltuită cu mijloacele de producţie – ca mijloacele de producţie cumpărate în B - Mp – să fie suficiente, deci ca ele să fie de la început calculate, ca ele să fie procurate în proporţia corespunzătoare. Cu alte cuvinte, masa de mijloace de producţie trebuie să fie suficientă pentru a absorbi masa de muncă, pentru a fi transformată prin intermediul ei în produs. Dacă nu ar exista mijloace de producţie suficiente, munca suplimentară de care dispune cumpărătorul nu ar putea fi utilizată; dreptul său de dispoziţie asupra acestei munci nu ar duce la nimic. Dacă ar exista mai multe mijloace de producţie decât muncă disponibilă, ele ar rămâne nesaturate de muncă, ele nu s-ar transforma în produs.

F Îndată ce B - M s-a efectuat, cumpărătorul nu dispune

Mp numai de mijloacele de producţie şi de forţa de muncă necesare pentru producerea unui articol util. El dispune de o sporită punere în funcţiune a forţei de muncă, adică de o cantitate mai mare de muncă decât e necesar pentru înlocuirea valorii forţei de muncă, şi în acelaşi timp de

36

mijloacele de producţie necesare pentru realizarea, adică pentru materializarea acestei cantităţi de muncă: el dispune deci de factorii producţiei unor articole de valoare mai mare decât aceea a elementelor de producţie a acestor factori, sau de factorii producţiei unei mase de mărfuri care conţine plusvaloare. Valoarea avansată de el în formă de bani se află deci acum într-o formă naturală, în care ea se poate realiza ca valoare ce naşte plusvaloare (sub formă de mărfuri). Cu alte cuvinte, ea se află în starea sau în forma de capital productiv, care are proprietatea de a funcţiona în calitate de creator de valoare şi de plusvaloare. Să desemnăm capitalul în această formă cu P.

Dar valoarea lui P este = valoarea lui F + Mp, = B transformat în F şi Mp. B este aceeaşi valoare-capital ca şi P, atâta doar că se află în altă formă de existenţă; anume, el este valoare-capital în stare de bani sau în forma de bani – capital bănesc.

F B - M sau, după forma sa generală, B - M, adică totalul

Mp cumpărărilor de mărfuri, acest proces care face parte din circulaţia generală a mărfurilor este deci în acelaşi timp, ca stadiu în procesul circuitului de sine stătător al capitalului, transformarea valorii-capital din forma sa bănească în forma sa productivă, sau, mai scurt, transformarea capitalului bănesc în capital productiv. În figura circuitului pe care o privim aici, în primul rând, banii apar deci ca primul purtător al valorii-capital; capitalul bănesc apare, aşadar, ca forma în care e avansat capitalul.

În calitate de capital bănesc capitalul se află într-o stare în care el poate îndeplini funcţii băneşti, ca în cazul de faţă, unde îndeplineşte funcţiile de mijloc general de cumpărare şi de mijloc general de plată. (Aceasta din urmă întrucât forţa de muncă este, ce-i drept, cumpărată mai întâi, dar plătită abia după ce a funcţionat. Atunci când mijloacele de producţie nu se află gata pe piaţă, ci trebuie abia comandate, banii funcţionează de asemenea, în B - Mp, ca mijloc de plată.) Această proprietate nu rezultă din faptul că capitalul bănesc este capital, ci din faptul că este bani.

Pe de altă parte, valoarea-capital în stare de bani nu poate să îndeplinească niciun fel de alte funcţii decât numai funcţii băneşti. Ceea ce face ca aceste funcţii să fie funcţii de capital, este rolul lor determinant în mişcarea capitalului, deci şi legătura dintre stadiul în care ele se manifestă şi celelalte stadii ale circuitului său. Astfel, în cazul de

37

care ne ocupăm, banii sunt transformaţi în mărfuri a căror combinare constituie forma naturală a capitalului productiv, conţinând deci în ea în mod latent, potenţial, însuşi rezultatul procesului de producţie capitalist.

F O parte a banilor, care în B - M îndeplineşte funcţia de

Mp capital bănesc, trece, prin însăşi efectuarea acestei circulaţii, la o funcţie în care caracterul lor de capital dispare, iar caracterul lor bănesc rămâne. Circulaţia capitalului bănesc B se divide în B - Mp şi B - F, cumpărare de mijloace de producţie şi cumpărare de forţă de muncă. Să privim acest din urmă proces în mod separat. B - F este cumpărare de forţă de muncă din partea capitalistului; este vânzare a forţei de muncă - putem spune aici a muncii, întrucât forma de salariu se presupune - din partea muncitorului, a proprietarului forţei de muncă. Ceea ce pentru cumpărător este B - M (= B - F), este pentru vânzător (pentru muncitor), aici ca la orice cumpărare, F - B (= M - B), vânzare a forţei sale de muncă. Acesta este primul stadiu al circulaţiei sau prima metamorfoză a mărfii (cartea I, cap. III, 2 a [pag. 125 şi urm.]); este, de partea vânzătorului muncii, transformarea mărfii sale în forma bani a ei. Banii astfel obţinuţi muncitorul îi cheltuieşte în mod succesiv cu o sumă de mărfuri care îi satisfac nevoile, cu articole de consum. Circulaţia totală a mărfii sale se prezintă deci ca F - B - M, adică, în primul rând, F - B (= M - B) şi, în al doilea rând, B - M, aşa dar în forma generală a circulaţiei simple de mărfuri M - B - M, unde banii figurează ca simplu mijloc de circulaţie ce dispare, ca simplu mijlocitor al schimbului unei mărfi contra alteia.

B - F este momentul caracteristic al transformării capitalului bănesc în capital productiv, pentru că este condiţia esenţială pentru ca valoarea avansată în formă de bani să se transforme în mod efectiv în capital, în valoare ce produce plusvaloare. B - Mp este necesar numai pentru realizarea masei de muncă ce a fost cumpărată prin B - F. B - F a fost cercetat deci din acest punct de vedere în cartea I, secţiunea a II-a: Transformarea banilor în capital [pag. 159-184]. Chestiunea mai trebuie privită aici şi din alt punct de vedere, cu referire specială la capitalul bănesc ca formă de manifestare a capitalului.

B - F este considerat în general ca fiind caracteristic pentru modul de producţie capitalist. Dar nicidecum din motivul arătat, anume acela că cumpărarea forţei de muncă este un contract de cumpărare prin care se stipulează livrarea unei cantităţi mai mari de muncă decât e

38

necesară pentru înlocuirea preţului forţei de muncă, adică a salariului; deci livrarea de supramuncă, condiţie esenţială pentru capitalizarea valorii avansate, sau, ceea ce e acelaşi lucru, pentru producerea de plusvaloare. Ci, dimpotrivă, din cauza formei sale, pentru că în forma salariului munca se cumpără cu bani, fapt care este considerat ca fiind caracteristic economiei băneşti.

Aici nu iraţionalul formei este ceea ce e considerat drept caracteristic. Acest iraţional este, dimpotrivă, trecut cu vederea. Iraţionalul constă în faptul că munca în calitate de element producător de valoare nu poate să aibă ea însăşi valoare, că deci o anumită cantitate de muncă nu poate să aibă o valoare care să fie exprimată într-un preţ al acestei munci, prin echivalarea ei cu o anumită cantitate de bani. Şi ştim, pe de altă parte, că salariul nu este decât o formă deghizată, o formă în care, de pildă, preţul pe o zi al forţei de muncă se prezintă ca preţ al muncii puse în funcţiune de către această forţă de muncă în cursul unei zile, astfel că, de pildă, valoarea produsă de această forţă de muncă în 6 ore de muncă este exprimată ca valoare a funcţionării ei, adică a muncii ei, timp de 12 ore.

B - F este considerat ca fiind elementul caracteristic, ca fiind semnul particular al aşa-zisei economii băneşti, din cauză că munca apare aici ca marfă a posesorului ei şi deci banii în calitate de cumpărător – aşadar din cauza raportului bănesc (adică cumpărare şi vânzare de activitate omenească). Dar banii apar de timpuriu în calitate de cumpărător al aşa-ziselor servicii, fără ca B să se transforme în capital bănesc şi fără ca să aibă loc o transformare a caracterului general al economiei.

Banilor le este cu totul indiferent în ce fel de mărfuri sunt transformaţi. Ei sunt forma generală de echivalent a tuturor mărfurilor, care demonstrează prin înseşi preţurile lor că ele reprezintă în mod ideal o anumită sumă de bani, că îşi aşteaptă transformarea în bani şi că numai prin faptul că sunt schimbate contra banilor ele obţin forma în care ele pot fi transformate în valori de întrebuinţare pentru posesorii lor. Dacă, deci, forţa de muncă se găseşte pe piaţă în calitate de marfă a posesorului ei, de marfă a cărei vânzare se face sub forma plăţii muncii, sub forma salariului, cumpărarea şi vânzarea ei nu se deosebesc de cumpărarea şi vânzarea oricărei alte mărfi. Ceea ce este caracteristic, nu e faptul că marfa forţă de muncă se poate cumpăra, ci faptul că forţa de muncă apare ca marfă.

39

F Prin B - M , transformarea capitalului bănesc în capital

Mp productiv, capitalistul efectuează combinarea factorilor materiali ai producţiei cu cei personali, în măsura în care aceşti factori constau din mărfuri. Dacă banii sunt transformaţi pentru prima dată în capital productiv, sau dacă ei funcţionează pentru prima dată în calitate de capital bănesc pentru posesorul lor, el trebuie să cumpere mai întâi mijloacele de producţie, clădirile pentru ateliere, maşinile etc., înainte de a cumpăra forţa de muncă; căci în momentul în care aceasta din urmă intră sub stăpânirea sa, trebuie să existe mijloacele de producţie pentru ca el să o poată utiliza ca forţă de muncă. Astfel se prezintă lucrurile de partea capitalistului. De partea muncitorului: utilizarea productivă a forţei sale de muncă devine posibilă abia în momentul în care, în urma vânzării sale, ea e pusă în legătură cu mijloacele de producţie. Înainte de vânzare ea există deci despărţită de mijloacele de producţie, de condiţiile materiale ale utilizării sale. În această stare de separaţie ea nu poate fi întrebuinţată nici în mod direct pentru producerea de valori de întrebuinţare pentru posesorul ei, nici pentru producerea de mărfuri din vânzarea cărora acesta ar putea trăi. Dar îndată ce, prin vânzare, ea e pusă în legătură cu mijloacele de producţie, ea formează o parte componentă a capitalului productiv al cumpărătorului ei, exact ca şi mijloacele de producţie.

Cu toate că, deci, în actul B - F posesorul de bani şi posesorul de forţă de muncă nu au decât raporturi ca de la cumpărător la vânzător, cu toate că ei nu se întâlnesc decât ca posesor de bani şi posesor de marfă, aflându-se deci unul faţă de altul, din acest punct de vedere, într-un simplu raport bănesc, totuşi cumpărătorul se prezintă din capul locului şi ca posesor al mijloacelor de producţie care formează condiţiile materiale ale cheltuirii productive a forţei de muncă de către posesorul ei. Cu alte cuvinte, aceste mijloace de producţie îl întâlnesc pe posesorul forţei de muncă în calitate de proprietate străină. Pe de altă parte, vânzătorul muncii îl întâlneşte pe cumpărătorul ei în calitate de forţă de muncă străină care trebuie să treacă în posesiunea lui, care trebuie încorporată capitalului lui, pentru ca acesta să acţioneze în mod efectiv în calitate de capital productiv. Raportul de clasă dintre capitalist şi muncitorul salariat este deci existent, este deci presupus, în momentul în care amândoi se întâlnesc în actul B - F (F - B de partea muncitorului). Este cumpărare şi vânzare, un raport bănesc, dar o cumpărare şi o

40

vânzare în care cumpărătorul este presupus în calitate de capitalist şi vânzătorul în calitate de muncitor salariat, iar raportul acesta este dat prin faptul că, condiţiile pentru realizarea forţei de muncă – mijloacele de subzistenţă şi mijloacele de producţie – sunt separate de posesorul forţei de muncă, fiind proprietate străină.

Cum are loc această separaţie nu ne preocupă aici. Ea există atunci când se efectuează B - F. Ceea ce ne interesează aici, este următorul lucru: dacă B - F apare ca o funcţie a capitalului bănesc, sau dacă banii apar aici ca o formă de existenţă a capitalului, acest lucru nu se întâmplă numai pentru că banii au aici rolul unui mijloc de plată pentru o activitate a omului având un efect util, adică pentru un serviciu; deci nu din cauza funcţiei banilor ca mijloc de plată. Banii pot fi cheltuiţi în această formă numai pentru că forţa de muncă se află separată de mijloacele ei de producţie (inclusiv mijloacele de subzistenţă ca mijloace de producţie a însăşi forţei de muncă); şi pentru că această separaţie este înlăturată numai prin faptul că forţa de muncă este vândută posesorului mijloacelor de producţie; că deci şi punerea în funcţiune a forţei de muncă – punere în funcţie ale cărei limite nu coincid nicidecum cu limitele masei de muncă necesare pentru reproducerea propriului ei preţ – îi aparţine cumpărătorului. Raportul de capital din cursul procesului de producţie se evidenţiază numai pentru că ei există ca atare în actul de circulaţie, în condiţiile economice de bază diferite în care se întâlnesc cumpărătorul şi vânzătorul, în raportul lor de clasă. Nu banii sunt aceia a căror natură face ca acest raport să fie dat; dimpotrivă, existenţa acestui raport este aceea care poate transforma o simplă funcţie bănească într-o funcţie de capital.

La cercetarea capitalului bănesc (cu care deocamdată nu avem de-a face decât în cadrul funcţiei determinate în care îl întâlnim aici) se întâlnesc de obicei, uneori împletindu-se, două erori. Întâi: funcţiile pe care le îndeplineşte valoarea-capital în calitate de capital bănesc, şi pe care ea le poate îndeplini tocmai pentru că se află în formă de bani, sunt deduse în mod eronat din caracterul ei de capital, în timp ce ele nu se datorează decât faptului că valoarea-capital se află în stare de bani, formei sale de manifestare ca bani. Şi, în al doilea rând, invers: conţinutul specific al funcţiei băneşti care face din ea, în acelaşi timp, o funcţie de capital, este dedusă din natura banilor (făcându-se astfel confuzie între bani şi capital), în timp ce, cum e cazul aici cu efectuarea lui B - F, ea presupune condiţii sociale care nu sunt date în simpla circulaţie de mărfuri şi în circulaţia monetară corespunzătoare.

41

Cumpărarea şi vânzarea de sclavi este şi ea, după formă, cumpărare şi vânzare de mărfuri. Dar fără existenţa sclaviei, banii nu pot îndeplini această funcţie. Dacă există sclavie, banii pot fi întrebuinţaţi pentru cumpărare de sclavi. Invers, nu este suficient ca în mâna cumpărătorului să existe bani, pentru a face să existe sclavia.

Pentru ca vânzarea forţei de muncă proprii (în forma vânzării muncii proprii sau în forma salariului) să nu apară ca fenomen izolat, ci în calitate de condiţie socialmente valabilă a producţiei de mărfuri, pentru ca, deci, capitalul bănesc să efectueze pe scară socială funcţia F B ― M privită aici – acest lucru presupune anumite procese

Mp istorice prin care legătura iniţială dintre mijloacele de producţie şi forţa de muncă a fost desfiinţată; procese în urma cărora masa populaţiei, muncitorii, ca neproprietari, se află faţă în faţă cu nemuncitorii, în calitate de proprietari ai acestor mijloace de producţie. Şi este cu totul indiferent dacă înainte de dizolvarea ei această legătură avea o formă în care muncitorul însuşi era mijloc de producţie şi făcea parte din celelalte mijloace de producţie, sau dacă era proprietarul lor.

Prin urmare, elementul de fapt care se află aici la baza actului F B – M este repartiţia; şi anume nu repartiţia în sensul ei obişnuit Mp de repartiţie a mijloacelor de consum, ci repartiţia elementelor producţiei însăşi, din care factorii materiali sunt concentraţi într-o parte, iar forţa de muncă, izolată de aceşti factori, în cealaltă parte.

Mijloacele de producţie, partea materială a capitalului productiv, trebuie deci să se afle în faţa muncitorului în această calitate, în calitate de capital, înainte ca actul B - F să poată deveni un act social general.

Am văzut mai înainte că producţia capitalistă, odată statornicită, nu numai că reproduce în cursul dezvoltării ei această separaţie, dar o lărgeşte, mărindu-i mereu proporţiile, până ce ea a devenit starea socială dominantă în mod general. Chestiunea mai prezintă însă şi altă latură. Pentru ca să se poată forma capitalul şi pentru ca el să poată pune stăpânire pe producţie, se presupune o anumită treaptă de dezvoltare a comerţului, deci şi a circulaţiei mărfurilor şi prin aceasta şi a producţiei de mărfuri; căci în circulaţie nu pot intra, ca mărfuri, articole, dacă ele nu sunt produse pentru vânzare, deci ca mărfuri. Or, producţia de

42

mărfuri nu apare în calitate de caracter normal, predominant, al producţiei decât atunci când se întemeiază pe producţia capitalistă.

Proprietarii ruşi de pământuri care, în urma aşa-zisei emancipări a ţăranilor, îşi exploatează acum agricultura cu muncitori salariaţi în locul muncitorilor silnici iobagi, se plâng de două lucruri: în primul rând, de lipsă de capital bănesc. Astfel se spune, de pildă: înainte de vânzarea recoltei trebuie să li se facă muncitorilor salariaţi plăţi mari; şi aici lipseşte prima condiţie, numerarul. Tocmai pentru plata salariului trebuie să existe în mod continuu capital în formă de bani, dacă e vorba ca producţia să fie efectuată pe baze capitaliste. Dar în această privinţă moşierii pot fi liniştiţi. Cu timpul, ajungi să culegi şi trandafiri, iar capitalistul industrial ajunge să dispună nu numai de banii săi proprii, dar şi de l'argent des autres [de banii altora].

Mai caracteristică este însă a doua plângere, anume că şi în ipoteza că există banii, nu se află disponibile în proporţii suficiente şi în orice moment forţele de muncă ce urmează a fi cumpărate, întrucât muncitorul agricol rus, din cauza proprietăţii comune a obştii săteşti asupra pământului, nu este încă separat în mod complect de mijloacele sale de producţie şi deci nu este încă un „muncitor salariat liber”, în sensul deplin al cuvântului. Or, existenţa pe scară socială a acestui muncitor salariat liber este o condiţie indispensabilă pentru ca B - M, transformarea banilor în marfă, să poată lua forma transformării capitalului bănesc în capital productiv.

Se înţelege, aşadar, de la sine că formula circuitului capitalului bănesc: B - M ... P ... M' - B' este forma de la sine înţeleasă a circuitului capitalului numai în cadrul producţiei capitaliste dezvoltate, pentru că această formulă presupune existenţa clasei muncitorilor salariaţi pe scară socială. După cum am văzut, producţia capitalistă nu produce numai marfă şi plusvaloare; ea reproduce, şi anume în proporţie mereu lărgită, clasa muncitorilor salariaţi şi transformă majoritatea covârşitoare a producătorilor nemijlociţi în muncitori salariaţi. Întrucât prima condiţie a efectuării mişcării B - M ... P ... M' - B' este existenţa continuă a clasei muncitorilor salariaţi, această mişcare presupune deci capitalul ca existând deja în forma capitalului productiv şi deci forma circuitului capitalului productiv.

43

II. Stadiul al doilea. Funcţionarea capitalului productiv

Circuitul capitalului cercetat aici începe cu actul de circulaţie B - M, transformarea banilor în marfă, cumpărare. Circulaţia trebuie deci completată cu metamorfoza opusă M - B, transformarea mărfii în bani,

F vânzare. Dar rezultatul imediat al lui B – M este întreruperea Mp circulaţiei valorii-capital avansate sub formă de bani. Prin transformarea capitalului bănesc în capital productiv, valoarea-capital a obţinut o formă naturală în care ea nu poate continua circulaţia, ci trebuie să intre în consum, anume în consumul productiv. Întrebuinţarea forţei de muncă, munca, nu poate fi realizată decât în procesul muncii. Capitalistul nu poate să-l vândă mai departe pe muncitor ca marfă, întrucât acesta nu este sclavul lui şi întrucât capitalistul nu a cumpărat nimic altceva decât întrebuinţarea forţei sale de muncă pe un timp determinat. Pe de altă parte, el nu poate să întrebuinţeze forţa de muncă decât punând-o să consume mijloacele de producţie ca elemente de formare a mărfurilor. Rezultatul primului stadiu este deci intrarea în stadiul al doilea, în stadiul productiv al capitalului. F Mişcarea se prezintă ca B – M ... P, punctele indicând că circulaţia Mp capitalului este întreruptă, dar că circuitul său continuă, prin faptul că el intră din sfera circulaţiei mărfurilor în sfera producţiei. Primul stadiu, transformarea capitalului bănesc în capital productiv, apare deci ca simplu precursor şi ca fază introductivă a celui de-al doilea stadiu, funcţionarea capitalului productiv.

F B – M nu presupune numai ca individul care efectuează

Mp acest act să dispună de valori într-o formă de întrebuinţare oarecare, dar ca el să posede aceste valori în formă de bani, ca el să fie posesor de bani. Însă actul constă tocmai în transmiterea banilor către altă persoană, şi el nu poate să rămână posesor de bani decât dacă banii se întorc la el în mod implicit prin însuşi actul transmiterii. Dar banii nu se pot întoarce la el decât prin vânzarea de mărfuri. Actul îl presupune deci ca producător de mărfuri.

B - F. Muncitorul salariat trăieşte numai din vânzarea forţei sale

44

de muncă, întreţinerea ei – întreţinerea sa – necesită consumul zilnic. Retribuirea sa trebuie să se repete deci în mod continuu în termene mai scurte, pentru ca el să poată repeta cumpărările necesare întreţinerii sale, actul F - B - M adică M - B - M. Capitalistul trebuie să-i stea deci în faţă în permanenţă, în calitate de posesor de capital bănesc, iar capitalul său în calitate de capital bănesc. Pe de altă parte însă, pentru ca masa producătorilor nemijlociţi, a muncitorilor salariaţi, să poată efectua actul F - B - M, mijloacele de subzistenţă necesare trebuie să se afle în faţa ei într-o formă în care aceste mijloace să poată fi cumpărate, adică în formă de mărfuri. Această situaţie necesită deci un grad înalt de circulaţie a produselor ca mărfuri, deci şi a volumului producţiei de mărfuri. Îndată ce producţia prin intermediul muncii salariate este generală, producţia de mărfuri trebuie să fie forma generală a producţiei. Aceasta, dacă o presupunem ca fiind generală, determină la rândul ei o diviziune mereu crescândă a muncii sociale, adică o specializare tot mai mare a produsului care e confecţionat ca marfă de către un capitalist anumit, o scindare tot mai mare a unor procese de producţie complementare în procese de producţie autonome. În acelaşi grad în care se dezvoltă B - F, se dezvoltă deci şi B - Mp; adică producţia mijloacelor de producţie se separă în aceeaşi proporţie de aceea a mărfurilor ale căror mijloace de producţie sunt, şi în aceeaşi proporţie aceste mijloace de producţie întâmpină ele înseşi pe fiecare producător de mărfuri în calitate de mărfuri pe care el nu le produce, ci le cumpără în vederea procesului său de producţie determinat. Ele provin din ramuri de producţie exercitate independent şi separate cu totul de ramura lui de producţie şi intră în această ramură de producţie a sa în calitate de mărfuri, trebuind deci să fie cumpărate. Condiţiile materiale ale producţiei de mărfuri i se înfăţişează, în proporţie tot mai mare, ca produse ale altor producători de mărfuri, ca mărfuri. În aceeaşi măsură, capitalistul trebuie să se manifeste în calitate de posesor de capital bănesc, adică în aceeaşi măsură se lărgeşte proporţia în care capitalul său trebuie să funcţioneze în calitate de capital bănesc.

Pe de altă parte, aceleaşi împrejurări care produc condiţia fundamentală a producţiei capitaliste – existenţa unei clase de muncitori salariaţi – impun transformarea oricărei producţii de mărfuri în producţie de mărfuri capitalistă. În măsura în care aceasta se dezvoltă, ea exercită o acţiune de descompunere şi dizolvare asupra oricărei forme mai vechi a producţiei care, îndreptată mai ales asupra propriilor nevoi directe, nu transformă în marfă decât excedentul produsului. Ea face ca

45

vânzarea produsului să fie interesul principal, mai întâi fără să atace, în aparenţă, modul de producţie însuşi; acesta a fost, de pildă, primul efect al comerţului mondial capitalist asupra unor popoare ca chinezii, hinduşii, arabii etc. În al doilea rând însă, acolo unde a prins rădăcini, ea distruge toate formele de producţie de mărfuri care se întemeiază sau pe munca proprie a producătorului, sau pe simpla vânzare a produsului excedentar sub formă de marfă. Ea generalizează mai întâi producţia de mărfuri şi transformă apoi, în mod treptat, orice producţie de mărfuri în producţie capitalistă3.

Oricare ar fi formele sociale ale producţiei, muncitorii şi mijloacele de producţie rămân totdeauna factorii ei. Dar în stare de separaţie reciprocă atât muncitorii cât şi mijloacele de producţie sunt numai în mod potenţial factorii producţiei. Pentru ca în general să aibă loc producţia, aceşti factori trebuie uniţi. Modul special în care are loc această unire distinge diferitele epoci economice ale structurii societăţii. În cazul de faţă, separaţia muncitorului liber de mijloacele sale de producţie este punctul de plecare dat, şi am văzut cum şi în ce condiţii aceşti doi factori sunt reuniţi în mâna capitalistului – anume ca mod de existenţă productiv al capitalului său. Procesul real în care intră împreună elementele personale şi materiale de formare ale mărfurilor astfel reunite, procesul de producţie, devine deci el însuşi o funcţie a capitalului – proces de producţie capitalist, al cărui caracter a fost cercetat cu amănuntul în cartea I a acestei scrieri. Orice exercitare a producţiei de mărfuri devine în acelaşi timp o exercitare a exploatării forţei de muncă; dar abia producţia de mărfuri capitalistă devine un mod de exploatare epocal, care în cursul evoluţiei sale istorice revoluţionează, prin organizarea procesului de muncă şi prin dezvoltarea uriaşă a tehnicii, întreaga structură economică a societăţii şi lasă cu mult în urmă toate epocile anterioare.

Prin diferitele roluri pe care le joacă în cursul procesului de producţie în formarea valorii, deci şi în producerea de plusvaloare, mijloacele de producţie şi forţa de muncă, în măsura în care sunt forme de existenţă ale valorii-capital avansate, se disting drept capital constant şi capital variabil. Ca părţi componente diferite ale capitalului productiv ele se mai disting prin faptul că cele dintâi, aflate în posesia capitalistului, rămân capitalul lui şi în afara procesului de producţie, în timp ce forţa de muncă devine formă de existenţă a capitalului individual numai înăuntrul procesului de producţie. Dacă forţa de muncă este marfă numai în mâna vânzătorului ei, a muncitorului salariat, ea

46

devine, dimpotrivă, capital numai în mâna cumpărătorului ei, a capitalistului, căruia îi revine utilizarea ei temporară. Cât despre mijloacele de producţie, ele devin forme materiale ale capitalului productiv, deci capital productiv, numai din momentul în care le poate fi încorporată forţa de muncă, în calitate de formă personală de existenţă a acelui capital. Aşa cum forţa de muncă omenească nu este din natură capital, tot astfel nici mijloacele de producţie nu sunt din natură capital. Ele nu obţin acest caracter social specific decât în anumite condiţii istoriceşte dezvoltate, aşa cum tot numai în asemenea condiţii li se imprimă metalelor preţioase caracterul de bani, sau banilor caracterul de capital bănesc.

Prin faptul că funcţionează, capitalul productiv consumă propriile sale părţi componente, pentru a le transforma într-o masă de produse având o valoare mai mare. Întrucât forţa de muncă nu funcţionează decât ca unul din organele acestui capital, excedentul de valoare al produsului peste valoarea elementelor sale de formare, excedent care este produs de supramunca forţei de muncă, este un fruct al capitalului. Supramunca forţei de muncă este munca gratuită a capitalului şi formează deci plusvaloare pentru capitalist, adică o valoare care nu-1 costă niciun echivalent. Produsul nu este deci numai marfă, ci marfă fecundată cu plusvaloare. Valoarea ei este = P + p, adică valoarea capitalului productiv P consumat cu producerea ei plus plusvaloarea p produsă de el. Să presupunem că această marfă constă din 10.000 pfunzi fire, cu producerea cărora au fost consumate mijloace de producţie în valoare de 372 1. st. şi forţă de muncă în valoare de 50 1. st. În cursul procesului filatului, filatorii au transmis asupra firelor valoarea mijloacelor de producţie consumate prin munca lor în sumă de 372 1. st., aşa cum, în acelaşi timp, au format, în conformitate cu munca cheltuită de ei, o valoare nouă, să zicem, de 128 1. st. Cei 10.000 pfunzi de fire sunt deci purtătorii unei valori de 500 1. st.

III. Stadiul al treilea M'-B' Marfa devine capital-marfă, ca formă de existenţă funcţională a

valorii-capital deja valorificate, formă rezultată în mod nemijlocit din însuşi procesul de producţie. Dacă producţia de mărfuri ar fi efectuată, în întreg volumul ei social, pe baze capitaliste, fiecare marfă ar fi din capul locului element al unui capital-marfă, indiferent dacă ar fi vorba

47

de fier brut sau de dantele de Bruxelles, de acid sulfuric sau de ţigări. Problema de a şti ce speţe din armata de mărfuri ar fi destinate, prin conformaţia lor, rangului de capital şi ce altele serviciului ca marfă de rând, este una din dificultăţile plăcute pe care economia scolastică şi le-a creat singură.

În forma sa4 de marfă, capitalul trebuie să îndeplinească funcţia de marfă „şi el nu poate îndeplini decât această funcţie”. Articolele din care constă, produse din capul locului pentru piaţă, trebuie vândute, transformate în bani, trebuie deci să treacă prin faza M - B.

Să presupunem că marfa capitalistului constă din 10.000 pfunzi fire de bumbac. Dacă în cursul procesului filatului au fost consumate mijloace de producţie în valoare de 372 1. st., creându-se o valoare nouă de 128 1. st.s firele au o valoare de 500 1. st., pe care ele o exprimă cu preţul lor, având aceeaşi denumire. Preţul acesta se realizează prin vânzarea M - B. Ce face ca acest proces simplu al oricărei circulaţii de mărfuri să fie în acelaşi timp o funcţie a capitalului? Acest lucru nu este determinat de vreo schimbare care ar avea loc în interiorul procesului, fie în ceea ce priveşte caracterul util al mărfii, căci ca obiect de întrebuinţare ea trece la cumpărător, fie în ceea ce priveşte valoarea ei, căci aceasta nu este supusă nici unei schimbări de mărime, ci numai unei schimbări de formă. Mai întâi ea exista în fire, acum ea există în bani. În modul acesta iese în evidenţă o deosebire esenţială între primul stadiu B – M5 şi ultimul stadiu M - B. Acolo, banii avansaţi funcţionează în calitate de capital bănesc, pentru că se transformă prin intermediul circulaţiei în mărfuri de o valoare de întrebuinţare specifică. Aici, marfa funcţionează în calitate de capital numai întrucât aduce cu ea acest caracter gata din procesul de producţie, înainte ca circulaţia ei să înceapă. In cursul procesului filatului filatorii au creat o valoare în fire cifrându-se la 128 1. st. Din acestea, să zicem, 50 1. st. formează, pentru capitalist, un simplu echivalent pentru ceea ce a avansat pe forţa de muncă, iar 78 1. st. – gradul de exploatare al forţei de muncă fiind de 156% – formează plusvaloare. Valoarea celor 10.000 pfunzi de fire conţine, deci, în primul rând, valoarea capitalului productiv consumat P, din care partea constantă = 372 1. st., partea variabilă = 50 1. st., iar suma lor = 422 1. st., = 8.440 pfunzi de fire. Valoarea capitalului productiv P este însă = cu M, cu valoarea elementelor sale de formare care, în stadiul B -M, i s-au înfăţişat capitalistului ca mărfuri în mâinile vânzătorilor lor. În al doilea rând însă, valoarea firelor conţine o plusvaloare de 78 1. st. = 1.560 pfunzi de fire. M ca expresia valorii

48

celor 10.000 pfunzi de fire este deci = M + ΔM, M plus o creştere a lui M (= 78 1. st.), pe care o vom numi m, întrucât ea există în aceeaşi formă de marfă în care există acum valoarea iniţială M. Valoarea celor 10.000 pfunzi de fire = 500 1. st. este deci = M + m = M'. Ceea ce face ca M, ca expresie a valorii celor 10.000 pfunzi de fire, să devină M', nu este mărimea absolută a valorii sale (500 1. st.), căci, ca şi la orice alt M ca expresie a valorii vreunei alte sume de mărfuri, această mărime absolută a valorii este determinată de mărimea muncii concretizate în ea. Este mărimea relativă a valorii sale, mărimea valorii sale comparată cu valoarea capitalului P consumat în producţia sa. Ea conţine această valoare plus plusvaloarea livrată de capitalul productiv. Această valoare a ei este mai mare decât valoarea capitalului, întrecând-o cu plusvaloarea m. Cei 10.000 pfunzi de fire sunt purtătorii valorii-capital valorificate, sporite cu o plusvaloare, şi anume ca produs al procesului de producţie capitalist. M' exprimă un raport de valoare, anume raportul valorii produsului-marfă faţă de aceea a capitalului cheltuit cu producerea lui; el exprimă deci faptul că valoarea lui se compune din valoare-capital şi plusvaloare. Cei 10.000 pfunzi de fire sunt capital-marfă, M', numai ca formă modificată a capitalului productiv P, deci într-o conexiune care există pentru început numai în circuitul acestui capital individual, adică numai pentru capitalistul care a produs fire cu capitalul său. Este, aşa zicând, doar un raport interior, nu exterior, care transformă cei 10.000 pfunzi de fire, ca purtători de valoare, în capital-marfă; ei îşi poartă caracterul capitalist nu în mărimea absolută a valorii lor, ci în mărimea ei relativă, în mărimea valorii lor comparată cu aceea pe care o avea capitalul productiv cuprins în ei înainte ca acesta să se fi transformat în marfă. Dacă, deci, cei 10.000 pfunzi de fire sunt vânduţi la valoarea lor de 500 1. st., acest act de circulaţie, privit pentru sine, = M - B, nu este decât trecerea unei valori a cărei mărime rămâne aceeaşi din forma de marfă în forma de bani. Dar ca stadiu deosebit în circuitul unui capital individual, acelaşi act este realizarea valorii-capital de 422 1. st. pe care o conţine marfa + plusvaloarea de 78 1. st. pe care tot ea o conţine, deci M' - B', trecerea capitalului-marfă din forma sa de marfă în formă bănească6.

Funcţia lui M' este aceea a oricărui produs-marfă: de a se transforma în bani, de a fi vândut, de a parcurge faza de circulaţie M - B. Atâta timp cât capitalul, în prezent valorificat, rămâne în forma de capital-marfă, atâta timp cât el rămâne nemişcat pe piaţă, procesul de producţie stă pe loc. Capitalul nu funcţionează nici ca făuritor de

49

produs, nici ca făuritor de valoare. După diferitele grade de repeziciune cu care capitalul îşi leapădă forma de marfă şi îmbracă forma de bani, adică după viteza vânzării, aceeaşi valoare-capital va servi într-un grad cu totul inegal ca făuritor de produs şi de valoare, iar scara reproducţiei se va lărgi sau se va restrânge. Am arătat în cartea întâi că gradul de acţiune al unui capital dat este determinat de potenţialuri ale procesului de producţie care sunt într-o oarecare măsură independente de mărimea propriei lui valori. Aici se vede că procesul de circulaţie pune în mişcare potenţialuri ale gradului de acţiune, ale expansiunii şi contracţiunii capitalului, independente de mărimea valorii sale.

Apoi, masa de mărfuri M', ca purtătoare a capitalului valorificat, trebuie să treacă în întregimea ei prin metamorfoza M' - B'. Cantitatea a ceea ce se vinde devine aici o determinare esenţială. Marfa individuală nu mai figurează decât ca parte integrantă a masei totale. Cele 500 1. st. există în 10.000 pfunzi de fire. Dacă capitalistul reuşeşte să vândă numai 7.440 pfunzi la valoarea lor de 372 1. st., el nu a înlocuit decât valoarea capitalului său constant, valoarea mijloacelor de producţie cheltuite; dacă vinde 8.440 pfunzi, el nu a făcut decât să înlocuiască mărimea valorii capitalului total avansat. El trebuie să vândă mai mult pentru ca să realizeze plusvaloare şi el trebuie să vândă toţi cei 10.000 de pfunzi de fire pentru ca să realizeze întreaga plusvaloare de 78 1. st. (= 1.560 pfunzi de fire). Prin urmare, cu cele 500 1. st. bani, el primeşte doar un echivalent pentru marfa vândută; tranzacţia pe care el o efectuează în cadrul circulaţiei este simplu M - B. Dacă le-ar fi plătit muncitorilor săi un salariu de 64 1. st. în loc de 50 1. st., plusvaloarea sa ar fi de numai 64 1. st. în loc de 78 1. st., iar gradul de exploatare ar fi de numai 100 % în loc de 156 %; dar valoarea firelor sale ar continua să rămână neschimbată; numai raportul dintre diferitele părţi ale ei ar fi altul; actul de circulaţie M - B ar continua să fie vânzarea a 10.000 pfunzi de fire cu 500 1. st., valoarea lor.

M' = M + m (= 422 1. st. + 78 1. st.) - M este egal cu valoarea lui P sau cu capitalul productiv, iar acesta este egal cu valoarea lui B, care a fost avansat în B - M, cu cumpărarea elementelor producţiei; în exemplul nostru = 422 1. st. Dacă masa de mărfuri se vinde la valoarea ei, în acest caz M = 422 1. st., iar m = 78 1. st., adică cu valoarea plusprodusului de 1.560 pfunzi de fire. Dacă denumim pe m, exprimat în bani, cu b, atunci M' - B' = (M + m) - (B + b), iar circulaţia B - M ... P ,.. M' - B' este deci, în

50

F forma sa explicită, B – M ... P ... (M + m) - (B + b).

Mp În primul stadiu, capitalistul retrage articole de întrebuinţare de

pe piaţa de mărfuri propriu-zisă şi de pe piaţa muncii; în stadiul al treilea, el aruncă marfă înapoi, dar numai pe o singură piaţă, pe piaţa de mărfuri propriu-zisă. Dacă însă el retrage de pe piaţă, prin intermediul mărfii sale, mai multă valoare decât a aruncat pe ea la început, aceasta se întâmplă numai pentru că el aruncă pe ea mai multă valoare-marfă decât a retras de pe ea la început. El a aruncat pe ea valoarea B şi a retras de pe ea echivalentul M; el aruncă pe ea M + m şi retrage de pe ea echivalentul B + b. În exemplul nostru, B era egal cu valoarea a 8.440 pfunzi de fire; el aruncă însă 10.000 pfunzi pe piaţă, îi dă deci o valoare mai mare decât i-a luat. Pe de altă parte, el a aruncat pe piaţă această valoare sporită numai pentru că a produs în procesul de producţie, prin exploatarea forţei de muncă, plusvaloare (ca parte aliquotă a produsului, exprimată în plusprodus). Numai ca produs al acestui proces, masa de mărfuri este capital-marfă, purtătoare a valorii-capital valorificate. Prin efectuarea lui M' - B' se realizează atât valoarea-capital avansată cât şi plusvaloarea. Realizarea amândurora coincide în seria de vânzări sau şi în vânzarea dintr-o singură dată a întregii mase de mărfuri pe care o exprimă M' - B'. Dar acelaşi proces de circulaţie M' - B' este diferit pentru valoarea-capital şi pentru plusvaloare, prin faptul că pentru fiecare din acestea două el exprimă un stadiu diferit al circulaţiei, o porţiune diferită în seria de metamorfoze pe care ele trebuie să o parcurgă în cadrul circulaţiei, m, plusvaloarea, s-a născut abia înăuntrul procesului de producţie. Ea păşeşte deci pentru prima dată pe piaţa de mărfuri, şi anume în formă de marfă; această formă este prima ei formă de circulaţie, deci actul m - b este primul ei act de circulaţie sau prima ei metamorfoză, care rămâne deci să fie completată prin actul de circulaţie opus, adică prin metamorfoza inversă b – m7.

Altfel stau lucrurile cu circulaţia pe care o efectuează valoarea-capital M în acelaşi act de circulaţie M' - B', care pentru ea este actul de circulaţie M - B, M fiind = P, adică egal cu B avansat la început. Ea şi-a început primul său act de circulaţie drept B, drept capital bănesc, şi se întoarce, prin intermediul actului M-B, la aceeaşi formă; ea a trecut deci prin cele doua faze opuse ale circulaţiei 1) B - M şi 2) M - B şi se află acum din nou în forma în care poate să reînceapă acelaşi proces al circuitului. Ceea ce pentru plusvaloare este prima transformare a formei

51

de marfă în forma bănească, pentru valoarea-capital este o reîntoarcere sau retransformare în forma sa bănească iniţială.

F Prin B - M capitalul bănesc a fost transformat într-o sumă

Mp echivalentă de mărfuri, F şi Mp. Aceste mărfuri nu mai funcţionează ca mărfuri, ca articole de vânzare. Valoarea lor există acum în mâna cumpărătorului lor, a capitalistului, ca valoare a unui capital productiv P. Şi în funcţia P, în funcţia consumului productiv, ele sunt transformate într-o speţă de marfă materialmente diferită de mijloacele de producţie, în fire, în care valoarea lor nu este numai conservată, ci şi mărită, de la 422 1. st. la 500 1. st. Prin această metamorfoză reală mărfurile retrase de pe piaţă în primul stadiu B - M sunt înlocuite printr-o marfă diferită atât din punctul de vedere material cât şi din punctul de vedere al valorii, marfă care acum trebuie să funcţioneze ca marfă, adică trebuie transformată în bani şi vândută. Procesul de producţie nu apare deci decât ca o întrerupere a procesului de circulaţie al valorii-capital, din care până în acel moment este parcursă numai prima fază B - M. Valoarea-capital parcurge faza a doua şi finală M - B, după ce M a fost modificat din punct de vedere material şi din punctul de vedere al valorii. Dar dacă privim numai valoarea-capital luată în sine, ea nu a suferit în procesul de producţie decât o modificare a formei sale de întrebuinţare. Ea a existat ca valoare de 422 1. st. în F şi Mp, acum ea există ca valoare de 422 1. st. în 8.440 pfunzi de fire. Dacă privim deci numai cele două faze ale procesului de circulaţie al valorii-capital, considerând-o izolată de plusvaloarea ei, vedem că ea parcurge 1) B - M şi 2) M - B, al doilea M având o formă de întrebuinţare modificată, dar aceeaşi valoare ca şi primul M; deci B – M - B, o formă de circulaţie care, prin dubla deplasare a mărfii în sens opus transformarea banilor în marfă, transformarea mărfii în bani – înseamnă în mod necesar întoarcerea valorii avansate sub formă de bani la forma sa bănească: retransformarea ei în bani.

Acelaşi act de circulaţie M' - B' care pentru valoarea-capital avansată sub formă de bani constituie metamorfoza a doua, finală, reîntoarcerea la forma de bani constituie, în acelaşi timp, pentru plusvaloarea purtată şi ea de capitalul-marfă şi realizată şi ea prin transpunerea ei în formă de bani, prima metamorfoză, trecerea din forma de marfă în forma de bani, M - B, prima fază a circulaţiei.

Trebuie deci să notăm aici două lucruri. Întâi: retransformarea

52

finală a valorii-capital în forma sa bănească iniţială este o funcţie a capitalului-marfă. Al doilea: această funcţie înglobează prima schimbare de formă a plusvalorii, trecerea de la forma sa iniţială de marfă la forma-bani. Forma-bani, deci, joacă aici un rol dublu; ea este, pe de o parte, forma de revenire a unei valori care la început a fost avansată sub formă de bani, deci întoarcerea la forma de valoare care a deschis procesul; ea este, pe de altă parte, prima formă transformată a unei valori care intră în circulaţie la început sub formă de marfă. Dacă mărfurile din care constă capitalul-marfă se vând la valoarea lor, lucru care se presupune aici, atunci M + m se transformă în echivalentul B + b; capitalul-marfă realizat există acum în mâna capitalistului în această formă B + b (422 1. st. +78 1. st. = 500 1. st.). Valoarea-capital şi plusvaloarea există acum sub formă de bani, adică de echivalent general.

La sfârşitul procesului valoarea-capital se află deci din nou în aceeaşi formă în care ea a intrat în el; ea poate deci să-l deschidă din nou şi să-l parcurgă din nou sub formă de capital bănesc. Tocmai din cauză că forma iniţială şi forma finală a procesului este aceea a capitalului bănesc (B), denumim această formă a procesului circuitului cu numele de circuitul capitalului bănesc. Ceea ce se modifică la sfârşit, nu este forma ci numai mărimea valorii avansate.

B + b nu este decât o sumă de bani de o mărime anumită, în cazul nostru 500 1. st. Dar ca rezultat al circuitului capitalului, în calitate de capital-marfă realizat, această sumă de bani conţine atât valoarea-capital cât şi plusvaloarea; şi anume acestea nu se mai confundă una cu alta, ca în fire, ele stau acum una lângă alta. Realizarea lor a dat fiecăreia din ele o formă bănească independentă. 211/250 din această sumă sunt valoarea-capital, 422 1. st., iar 39/250 sunt plusvaloarea de 78 1. st. Această separaţie, efectuată prin realizarea capitalului-marfă, nu are numai importanţa formală despre care vom vorbi imediat; ea devine importantă în procesul de reproducţie a capitalului după cum b este adăugat la B în întregime, în parte sau deloc, deci după cum continuă sau nu să funcţioneze ca parte integrantă a valorii-capital avansate, b şi B pot avea şi circulaţii cu totul diferite.

În B' capitalul s-a reîntors la forma sa iniţială B, la forma sa bănească, dar într-o formă în care este realizat în calitate de capital.

În primul rând există o diferenţă cantitativă. A fost B, 422 1. st.; acum e B', 500 1. st., iar această diferenţă este exprimată în B ... B', în extremele, diferite din punct de vedere cantitativ, ale circuitului, a cărui mişcare e indicată doar prin puncte ... B' este > B, B' - B = p,

53

plusvaloarea. Dar, ca rezultat al acestui circuit B ... B', nu mai există acum decât B'; acesta e produsul în care procesul său de formare s-a stins. B' există acum de sine stătător, independent de mişcarea care i-a dat naştere. Aceasta a dispărut; rezultatul există în locul ei.

Dar B' ca B + b, 500 1. st. ca 422 1. st. capital avansat plus o creştere a lui de 78 1. st., reprezintă în acelaşi timp un raport calitativ, cu toate că acest raport calitativ nu există el însuşi decât ca raport între părţile unei sume cu aceeaşi denumire, deci ca raport cantitativ. B, capitalul avansat, care se află acum din nou în forma sa iniţială (422 1. st.), există acum în calitate de capital realizat. El nu s-a conservat numai, el s-a şi realizat în calitate de capital, deosebindu-se ca atare de b (78 1. st.), la care se raportează ca la un spor al său, ca la un fruct al său, ca la o creştere pe care el singur a născut-o. El s-a realizat în calitate de capital pentru că s-a realizat în calitate de valoare care a născut o valoare. B' există ca raport de capital; B nu mai apare ca bani pur şi simplu, ci e considerat în mod expres drept capital bănesc, e exprimat ca valoare care s-a valorificat, care are deci şi proprietatea de a se valorifica, de a naşte mai multă valoare decât reprezintă ea însăşi. B există în calitate de capital prin efectul raportului său faţă de o altă parte a lui B', existentă prin efectul lui, născută de el ca de o cauză a ei, efect a cărui cauză este B. În modul acesta B' apare ca o sumă de valoare, diferenţiată în sine, deosebindu-se în sine însăşi din punct de vedere funcţional (conceptual) şi exprimând raportul de capital.

Dar acest raport nu este exprimat decât ca rezultat, fără mijlocirea procesului al cărui rezultat este.

Porţiuni de valoare nu se deosebesc între ele ca atare din punct de vedere calitativ decât doar în măsura în care ele se manifestă ca valori ale unor articole diferite, ale unor lucruri concrete, în forme de întrebuinţare diferite, deci ca valori ale unor corpuri de mărfuri diferite – o deosebire care nu-şi are originea în aceste porţiuni de valoare ca simple porţiuni de valoare. În bani, orice deosebire între mărfuri este ştearsă, pentru că banii sunt forma de echivalent comună tuturor mărfurilor. O sumă de bani de 500 1. st. constă numai din elemente omonime de câte 1 1. st., întrucât în simpla existenţă a acestei sume de bani originea ei este stinsă, iar din diferenţa specifică pe care o posedă diferitele părţi componente ale capitalului în procesul de producţie a dispărut orice urmă, deosebirea nu mai există decât în forma conceptuală a unei sume principale (în englezeşte: principal) egală cu capitalul avansat de 422 1. st. şi cu o sumă de valoare suplimentară de

54

78 1. st. Să presupunem, de pildă, că B' = 110 1. st., din care 100 = B, suma principală, iar 10 = p, plusvaloarea. Există omogenitate absolută, deci egalitate conceptuală, între cele două părţi constitutive ale sumei de 110 1. st. 10 1. st., oricare ar fi ele, sunt totdeauna 1/11 din suma totală de 110 1. st., indiferent dacă sunt 1/10 din suma principală de 100 1. st., avansată, sau dacă sunt excedentul de 10 1. st. peste această sumă. Suma principală şi suma accesorie, capitalul şi suma suplimentară, pot deci fi exprimate ca fracţiuni ale sumei totale; în exemplul nostru 10/11 formează suma principală, sau capitalul, iar 1/11 suma suplimentară. Este deci o expresie iraţională a raportului de capital, în care aici, la sfârşitul procesului său, capitalul realizat apare în expresia sa bănească.

E drept că acest lucru se aplică şi lui M' (= M + m), dar cu deosebirea că M', în care M şi m nu sunt de asemenea decât porţiuni proporţionale de valoare ale aceleiaşi mase omogene de mărfuri, arată că originea sa este P, al cărui produs nemijlocit este, în timp ce la B', formă provenită direct din circulaţie, a dispărut raportarea directă la P.

Deosebirea iraţională între suma principală şi suma suplimentară, deosebire pe care o conţine B' în măsura în care exprimă rezultatul mişcării B ... B', dispare în momentul în care el funcţionează din nou în calitate de capital bănesc, deci când nu mai este fixat, invers, ca expresie bănească a capitalului industrial valorificat. Circuitul capitalului bănesc nu poate începe niciodată cu B' (cu toate că B' funcţionează acum ca B), ci numai cu B; adică niciodată ca expresie a raportului de capital, ci numai ca formă de avansare a valorii-capital. Îndată ce cele 500 1. st. sunt din nou avansate în calitate de capital pentru a se valorifica din nou, ele sunt punct de plecare şi nu punct de întoarcere. În locul unui capital de 422 1. st. se avansează acum unul de 500 l. st., mai mulţi bani ca mai înainte, mai multă valoare-capital; dar raportul dintre cele două părţi componente a dispărut, ca şi cum de la început suma de 500 1. st. ar fi funcţionat în calitate de capital în locul celor 422 1. st.

Nu este o funcţie activă a capitalului bănesc aceea de a se manifesta ca B'; manifestarea ca B' este, dimpotrivă, o funcţie a lui M'. încă în circulaţia de mărfuri simplă, 1) M1 - B, 2) B - M2, B funcţionează activ abia în actul al doilea B - M2; manifestarea sa ca B este numai rezultatul primului act, în virtutea căruia el se manifestă abia ca formă modificată a lui M1. Raportul de capital pe care îl conţine B', raportarea uneia din părţile sale ca valoare-capital la cealaltă ca o creştere de valoare a acesteia, capătă, ce-i drept, importanţă funcţională, în măsura

55

în care, circuitul B ... B' repetându-se mereu, B' se scindează în două circulaţii, circulaţia capitalului şi circulaţia plusvalorii, cele două părţi efectuând deci funcţii diferite nu numai din punct de vedere cantitativ, dar şi din punct de vedere calitativ, anume B are alte funcţii decât b. Dar, privită în sine, forma B ... B' nu înglobează consumul capitalistului, ci, în mod expres, numai autovalorificarea şi acumularea, în măsura în care aceasta din urmă se exprimă, în primul rând, în sporirea periodică a capitalului bănesc, a cărui avansare se repetă întruna.

Cu toate că este o formulă iraţională a capitalului, B' =B+b este în acelaşi timp capitalul bănesc în forma sa realizată, ca bani care au născut bani. Aici trebuie să facem însă o deosebire faţă de funcţia capitalului F bănesc în primul stadiu B - M . În acest prim stadiu B circulă ca bani. Mp El funcţionează în calitate de capital bănesc numai pentru că în stare de bani el poate îndeplini o funcţie bănească, transformându-se în elementele lui P, care se află în faţa lui în calitate de mărfuri, adică în F şi Mp. În acest act de circulaţie el funcţionează numai ca bani; dar întrucât acest act este primul stadiu al valorii-capital în mişcare, el este în acelaşi timp o funcţie a capitalului bănesc, în virtutea formei utile specifice a mărfurilor F şi Mp, care se cumpără. Dimpotrivă, B', compus din B, valoarea-capital, şi b, plusvaloarea produsă de aceasta, exprimă valoarea-capital valorificată, scopul şi rezultatul, mecanismul întregului circuit al capitalului. Faptul că el exprimă acest rezultat în formă bănească, în formă de capital bănesc realizat, nu este o urmare a împrejurării că el este forma bănească a capitalului, că el este capital bănesc, ci, dimpotrivă, a împrejurării că el este capital bănesc, că este capital în formă bănească, că în această formă capitalul a deschis procesul, că el a fost avansat în formă de bani. Retransformarea în forma bănească este, precum am văzut, o funcţie a capitalului-marfă M', nu a capitalului bănesc. În ceea ce priveşte însă diferenţa lui B' faţă de B, aceasta (b) nu este decât forma bănească a lui m, a creşterii lui M; B' este = B + b numai pentru că M' a fost = M + m. Această diferenţă şi raportul valorii-capital faţă de plusvaloarea născută de ea există deci şi este exprimată în M', înainte ca ele să fi fost transformate amândouă în B', într-o sumă de bani în care ambele porţiuni de valoare se întâlnesc independente una de alta, putând deci să fie utilizate pentru funcţii independente şi diferite una de alta.

56

B' nu este decât rezultatul realizării lui M'. Amândouă, M' ca şi B', nu sunt decât forme diferite, formă de marfă şi formă bănească, ale valorii-capital valorificate; amândouă au comun faptul că sunt valoare-capital valorificată. Amândouă sunt capital realizat, pentru că aici valoarea-capital există ca atare împreună cu plusvaloarea, ca fruct distinct de ea şi obţinut prin ea, cu toate că acest raport nu este exprimat decât în formula iraţională a raportului dintre două părţi ale unei sume de bani sau ale unei valori-marfă. Dar ca expresii ale capitalului în raport cu şi spre deosebire de plusvaloarea produsă de el, deci ca expresii ale valorii valorificate, B' şi M' sunt acelaşi lucru şi exprimă acelaşi lucru, numai în formă diferită; ele nu se deosebesc în calitate de capital bănesc şi capital-marfă, ci în calitate de bani şi de marfă. În măsura în care reprezintă valoare valorificată, capital care a funcţionat în calitate de capital, ele nu exprimă decât rezultatul funcţiei capitalului productiv, singura funcţie în care valoarea-capital naşte valoare. Ceea ce le este comun e faptul că amândouă, capitalul bănesc şi capitalul-marfă, sunt moduri de existenţă ale capitalului. Unul este capital în formă de bani, celălalt în formă de marfă. Funcţiile specifice care le deosebesc nu pot deci să fie nimic altceva decât deosebirile dintre funcţia de bani şi funcţia de marfă. Capitalul-marfă, ca produs direct al procesului de producţie capitalist, aminteşte de această origine a sa şi este deci mai raţional, mai puţin iraţional în forma sa decât capitalul bănesc, în care orice urmă a acestui proces a dispărut, aşa cum în general în bani dispare orice formă utilă specială a mărfii. Prin urmare, numai acolo unde B' funcţionează el însuşi în calitate de capital-marfă, unde el este produs nemijlocit al unui proces de producţie şi nu formă modificată a acestui produs, numai acolo dispare forma sa bizară – deci în producţia materialului monetar însuşi. Pentru producţia de aur, de pildă, formula ar fi: F B – M ... P ... B' (B + b), B' figurând ca produs-marfă, întrucât P Mp livrează mai mult aur decât a fost avansat pentru elementele de producţie ale aurului în primul B, în capitalul bănesc. Aici dispare deci iraţionalul expresiei B ... B' ( B + b), unde o parte a sumei de bani apare ca generatoare a altei părţi a aceleiaşi sume de bani.

57

IV. Circuitul total F Am văzut că, după trecerea primei sale faze B - M , procesul

Mp de circulaţie este întrerupt prin P, în care mărfurile F şi Mp, cumpărate pe piaţă, sunt consumate în calitate de componente ale capitalului productiv atât în ceea ce priveşte materia lui, cât şi în ceea ce priveşte valoarea lui; produsul acestui consum este o marfă nouă, M', schimbată atât în ceea ce priveşte materia, cât şi în ceea ce priveşte valoarea. Procesul de circulaţie întrerupt, B - M, trebuie completat prin M - B. Dar, ca purtător al acestei faze, a doua şi finală, a circulaţiei apare M', o marfă deosebită de primul M atât în ceea ce priveşte materia, cât şi în ceea ce priveşte valoarea. Succesiunea circulaţiei se prezintă deci ca 1) B - M1; 2) M'2 - B', prima marfă fiind înlocuită în a doua fază prin alta, M'2, de o valoare mai mare şi de o formă utilă diferită, aceasta în cursul întreruperii cauzate de funcţionarea lui P, adică în cursul producţiei lui M' din elementele lui M, din formele de existenţă ale capitalului productiv P. Dimpotrivă, prima formă de manifestare în care ni s-a înfăţişat capitalul (cartea I, cap. IV, 1 [pag. 159-166]), B – M - B' (descompus: 1) B - M1; 2) M1 - B'), ne arată aceeaşi marfă de două ori. În amândouă rândurile este vorba de aceeaşi marfă în care, în prima fază, se transformă banii şi care, în a doua fază, se retransformă în bani mai mulţi. Cu toată această deosebire de esenţă, ambele circulaţii au comun faptul că în prima lor fază banii sunt transformaţi în marfă, iar în a doua lor fază marfa este transformată în bani, că, deci, banii cheltuiţi în prima fază se reîntorc în faza a doua. Pe de o parte, le este comună această întoarcere a banilor la punctul lor de plecare; pe de altă parte, le este comun însă şi un excedent al banilor care se întorc, peste banii avansaţi. În această măsură B - M ... M' - B' apare ca fiind cuprins în formula generală B - M - B'.

Se mai constată apoi, aici, că în ambele metamorfoze aparţinând circulaţiei, atât în B - M cât şi în M' - B', se întâlnesc şi se înlocuiesc de fiecare dată entităţi de valoare de aceeaşi mărime, existente în mod concomitent. Schimbarea de valoare ţine în mod exclusiv de metamorfoza P, de procesul de producţie, care apare astfel ca o metamorfoză reală a capitalului, faţă de metamorfozele doar formale ale circulaţiei.

Să privim acum ansamblul mişcării B-M ... P ... M'-B' sau forma

58

F ei explicită B - M ... P ... M' (M + m) - B' (B + b). Capitalul apare Mp aici ca o valoare care parcurge o serie de modificări legate una de alta şi condiţionate una de alta, o serie de metamorfoze care formează tot atâtea faze sau stadii ale procesului total. Două din aceste faze aparţin sferei circulaţiei; una aparţine sferei producţiei. În fiecare din aceste faze valoarea-capital se află în altă formă, căreia îi corespunde o altă funcţie, specială. Înăuntrul acestei mişcări, valoarea avansată nu numai că se conservă, dar ea creşte, îşi sporeşte mărimea. In cele din urmă, în stadiul final, ea se întoarce la aceeaşi formă în care a apărut la începutul procesului total. Acest proces total este deci un proces de circuit.

Cele două forme pe care le îmbracă valoarea-capital înlăuntrul stadiilor circulaţiei sale sunt aceea a capitalului bănesc şi aceea a capitalului-marfă; acea formă a sa care ţine de stadiul producţiei este aceea a capitalului productiv. Capitalul care, în cursul circuitului său total, îmbracă şi leapădă aceste forme, îndeplinind în fiecare din ele funcţia care îi corespunde, este capital industrial – industrial aici în sensul că îmbrăţişează orice ramură de producţie exploatată pe baze capitaliste.

Capital bănesc, capital-marfă, capital productiv nu desemnează deci, aici, categorii de capital independente, ale căror funcţii ar forma conţinutul unor ramuri industriale, independente şi ele şi distincte unele de altele. Ele nu desemnează aici decât forme speciale de funcţionare ale capitalului industrial, care le îmbracă pe toate trei în mod succesiv.

Circuitul capitalului nu se efectuează în mod normal decât atâta timp cât diferitele sale faze trec una în alta fără stagnări. Atunci când capitalul stagnează în prima fază B - M, capitalul bănesc se solidifică şi devine tezaur; dacă stagnează în faza producţiei, mijloacele de producţie stau într-o parte fără să funcţioneze, în timp ce forţa de muncă rămâne neutilizată în cealaltă parte; dacă stagnează în ultima fază M' - B', măr-furi care nu pot fi vândute se îngrămădesc şi barează fluxul circulaţiei.

Pe de altă parte, este în natura lucrurilor ca însuşi circuitul să determine fixarea capitalului, în diferitele segmente ale circulaţiei, înlăuntrul anumitor termene. În fiecare din fazele sale capitalul industrial este legat de o anumită formă: de capital bănesc, de capital productiv, de capital-marfă. Numai după ce a îndeplinit funcţia care corespunde formei pe care o poartă de fiecare dată, el îmbracă forma în care poate să se supună unei noi faze de transformare. Pentru a evidenţia

59

acest lucru, am presupus în exemplul nostru că valoarea-capital a masei de mărfuri produse în stadiul producţiei este egală cu suma totală a valorii avansate la început sub formă de bani, cu alte cuvinte că întreaga valoare-capital avansată sub formă de bani trece dintr-o singură dată în stadiul următor respectiv. Am văzut însă (cartea I, cap. VI [pag. 203 şi urm.]) că o parte a capitalului constant, anume mijloacele de muncă propriu-zise (de pildă maşinile), serveşte de mai multe ori într-un număr mai mare sau mai mic de repetări ale aceloraşi procese de producţie şi nu-şi trece deci valoarea asupra produsului decât bucată cu bucată. Se va vedea mai târziu în ce măsură această împrejurare modifică procesul circuitului capitalului. Aici vom spune doar următoarele: în exemplul nostru valoarea capitalului productiv = 422 1. st. conţine doar uzura clădirilor de fabrică, a maşinilor etc. calculată în medie, deci numai acea parte din valoare pe care ele o transmit, în cursul transformării a 10.600 pfunzi de bumbac în 10.000 pfunzi de fire, asupra acestora din urmă, deci asupra produsului unui proces de filat de o săptămână de 60 de ore. Mijloacele de muncă, clădirile, maşinile etc. figurau aşadar în mijloacele de producţie în care se transformă capitalul constant avansat de 372 1. st., ca şi cum ele ar fi fost doar luate în arendă pe piaţă contra unor plăţi în rate săptămânale. Acest fapt nu modifică însă deloc lucrurile. Nu avem decât să înmulţim cantitatea de 10.000 pfunzi de fire produse într-o săptămână cu numărul săptămânilor calculate pentru un anumit număr de ani, pentru ca întreaga valoare a mijloacelor de muncă cumpărate şi consumate în acest timp să fie transmisă asupra acestei cantităţi de fire. Este clar astfel că mai întâi capitalul bănesc avansat trebuie să fi fost transformat în aceste mijloace de muncă, deci trebuie să fi ieşit din primul stadiu B - M înainte ca el să poată funcţiona în calitate de capital productiv. Tot atât de clar este, în exemplul nostru, că suma valorii-capital de 422 1. st., încorporată în fire în cursul procesului de producţie, nu poate intra în faza de circulaţie M' - B' ca parte componentă a valorii celor 10.000 pfunzi de fire înainte ca acestea să fie gata. Firele nu pot fi vândute înainte de a fi fost filate.

În formula generală, produsul lui P este privit ca un lucru material distinct de elementele capitalului productiv, ca un obiect care are o existenţă distinctă de procesul de producţie, care posedă o formă de întrebuinţare diferită de aceea a elementelor de producţie. Şi acesta este totdeauna cazul atunci când rezultatul procesului de producţie se manifestă ca obiect, chiar acolo unde o parte a produsului intră din nou, ca element de producţie, în producţia reînnoită. Astfel, cerealele servesc

60

ca sămânţă pentru propria lor producţie; dar produsul constă numai din cereale, are deci o formă deosebită de elementele care au mai fost întrebuinţate, cum sunt forţa de muncă, instrumentele, îngrăşămintele. Există însă ramuri industriale independente la care produsul procesului de producţie nu este un produs material nou, nu este o marfă. Dintre aceste ramuri industriale are importanţă economică numai industria comunicaţiilor, fie că e vorba de industria de transport propriu-zisă pentru mărfuri şi persoane, fie că e vorba numai de transmiterea de ştiri, scrisori, telegrame etc.

A. Ciuprov spune în această privinţă: „Fabricantul are posibilitatea ca mai întâi să producă articole şi apoi să caute consumatori pentru ele” (produsul său, după ce a părăsit procesul de producţie în formă finită, intră în circulaţie ca marfă distinctă de procesul de producţie). „Producţia şi consumul apar astfel ca două acte distincte în spaţiu şi timp. În industria transporturilor, care nu creează produse noi şi nu face decât să deplaseze oamenii şi lucrurile, aceste două acte coincid; serviciile” (deplasarea în spaţiu) „trebuie consumate în acelaşi moment în care sunt produse. Din această cauză regiunea din care căile ferate îşi pot recruta clientela se întinde pe o distanţă de cel mult 50 verste (53 km) în ambele părţi.”

Rezultatul – indiferent dacă se transportă oameni sau mărfuri – este faptul că ele se află în alt loc decât la început, de pildă că firele se află acum în India şi nu în Anglia, unde au fost produse.

Ceea ce vinde industria transporturilor este însăşi deplasarea în spaţiu. Efectul util obţinut este legat în mod inseparabil de procesul de transport, adică de procesul de producţie al industriei de transporturi. Oamenii şi mărfurile călătoresc cu mijlocul de transport, şi călătoria acestuia, mişcarea lui în spaţiu, este tocmai procesul de producţie pe care el îl efectuează. Efectul util nu poate fi consumat decât în cursul procesului de producţie; el nu există sub forma unui obiect de întrebuinţare distinct de acest proces, a unui obiect care, după producerea sa, ar funcţiona ca articol de comerţ, ar circula ca marfă. Or, valoarea de schimb a acestui efect util este determinată, ca la orice altă marfă, de valoarea elementelor de producţie (forţă de muncă şi mijloace de producţie) consumate în el plus plusvaloarea pe care a creat-o supramunca muncitorilor ocupaţi în industria transporturilor. Şi în ceea ce priveşte consumul său acest efect util se comportă exact ca şi alte mărfuri. Dacă e supus consumului individual, valoarea va dispare odată cu consumul; dacă e consumat în mod productiv, astfel că el însuşi este

61

un stadiu de producţie al mărfii care se transportă, valoarea sa se adaugă mărfii ca valoare suplimentară.

F Pentru industria de transport formula ar fi deci B - M ... P Mp - B', deoarece însuşi procesul de producţie este plătit şi consumat, iar nu un produs care poate fi distins de el. Ea are deci aproape aceeaşi formă ca şi aceea a producţiei metalelor nobile, numai că B' este aici forma modificată a efectului util obţinut în cursul procesului de producţie, nu forma naturală a aurului sau argintului produs în cursul procesului şi eliminat din el.

Capitalul industrial este singurul mod de existenţă al capitalului în care funcţia acestuia din urmă nu este numai însuşirea de plusvaloare, respectiv de plusprodus, ci şi crearea acestuia. El presupune deci caracterul capitalist al producţiei; existenţa lui cuprinde în ea şi existenţa antagonismului de clasă între capitalişti şi muncitori salariaţi. În măsura în care el pune stăpânire pe producţia socială, tehnica şi organizarea socială a procesului de muncă sunt revoluţionate, şi cu ele tipul economico-istoric al societăţii. Celelalte feluri de capital, care au apărut înaintea lui în cadrul unor stări de producţie sociale dispărute sau în dispariţie, nu numai că îi sunt subordonate lui şi modificate în conformitate cu el în ceea ce priveşte mecanismul funcţiilor lor, dar ele nu se mai mişcă decât pe bazele pe care el le trasează, trăind deci şi murind, existând şi dispărând odată cu aceste baze ale lor. Capitalul bănesc şi capitalul-marfă, în măsura în care ele se manifestă alături de capitalul industrial cu funcţiile lor de purtătoare ale unor ramuri de activitate proprii, nu mai sunt decât moduri de existenţă, autonomizate şi dezvoltate în mod unilateral de către diviziunea socială a muncii, ale diferitelor forme de funcţionare pe care capitalul industrial le îmbracă şi le leapădă în mod succesiv în cadrul sferei circulaţiei.

Circuitul B ... B' se împleteşte, pe de o parte, cu circulaţia generală a mărfurilor, iese din ea şi intră în ea, formând o parte a ei. Pe de altă parte, el formează o mişcare proprie, independentă, a valorii-capital pentru capitalistul individual, o mişcare care în parte se efectuează în cadrul circulaţiei generale a mărfurilor, în parte în afara ei, care îşi păstrează însă totdeauna caracterul ei independent. Aceasta în primul rând prin faptul că cele două faze ale ei care au loc în sfera circulaţiei, B - M şi M' - B', posedă, ca faze ale mişcării capitalului, caractere determinate din punct de vedere funcţional; în B - M, M este

62

determinat din punct de vedere material ca forţă de muncă şi ca mijloace de producţie; în M' - B' se realizează valoarea-capital + plusvaloarea. În al doilea rând P, procesul de producţie, cuprinde consumul productiv. În al treilea rând întoarcerea banilor la punctul de plecare al mişcării B - B' face ca această mişcare să fie o mişcare de circuit închisă în sine însăşi.

Pe de o parte deci, fiecare capital individual constituie în cele două jumătăţi de circulaţie ale sale B - M şi M' - B' un factor al circulaţiei generale a mărfurilor, în care el funcţionează sau e înlănţuit fie ca bani, fie ca marfă, formând astfel el însuşi un termen în seria generală de metamorfoze ale lumii mărfurilor. Pe de altă parte, el descrie în cadrul circulaţiei generale un circuit al său propriu, independent, în care sfera producţiei formează un stadiu de trecere şi în care el se întoarce la punctul său de plecare în aceeaşi formă în care 1-a părăsit. În cadrul propriului său circuit, care înglobează metamorfoza sa reală din procesul de producţie, el îşi schimbă totodată mărimea valorii. El se întoarce nu numai ca valoare în bani, dar ca valoare în bani mărită, sporită.

În fine, dacă privim formula B - M ... P ... M' - B' ca o formă specială a procesului circular al capitalului, alături de alte forme care urmează a fi cercetate mai târziu, ea se distinge prin următoarele:

1. Ea apare ca circuit al capitalului bănesc, deoarece capitalul industrial în forma sa bănească, în forma de capital bănesc, formează punctul de plecare şi de întoarcere al procesului său total. Însăşi formula exprimă faptul că banii nu sunt cheltuiţi aici ca bani, ci că sunt doar avansaţi, că ei nu sunt, deci, decât forma bănească a capitalului, capital bănesc. Ea mai exprimă apoi faptul că valoarea de schimb, nu valoarea de întrebuinţare, este scopul determinant al procesului. Tocmai pentru că înfăţişarea bănească a valorii este forma ei de manifestare independentă, concretă, forma de circulaţie B ... B', al cărei punct de plecare şi punct final sunt banii reali, exprimă în modul cel mai palpabil mobilul determinant al producţiei capitaliste, care este câştigul bănesc. Procesul de producţie apare doar ca un termen mediu indispensabil, ca un rău necesar pentru câştigul de bani. Toate naţiunile cu mod de producţie capitalist sunt deci cuprinse în mod periodic de un vârtej în cursul căruia vor să câştige bani fără mijlocirea procesului de producţie.

2. Stadiul producţiei, funcţiunea lui P, formează în acest circuit întreruperea celor două faze ale circulaţiei – şi tocmai de aceea figurează numai ca o verigă intermediară în circulaţia – B - M ... M' - B', care, la rândul ei, nu este decât mijlocirea circulaţiei simple B - M - B'. În forma

63

procesului circuitului însuşi, procesul de producţie apare, în mod formal şi expres, drept ceea ce este în modul de producţie capitalist, drept simplu mijloc pentru valorificarea valorii avansate; îmbogăţirea ca atare apare deci ca scop al producţiei.

3. Întrucât succesiunea fazelor este deschisă prin B - M, al doilea termen al circulaţiei este M' - B'; punctul de plecare este deci B, capitalul bănesc care urmează a se valorifica, iar punctul final este B', capitalul bănesc valorificat B + b, în care B figurează în calitate de capital realizat, alături de odrasla sa b. Acest fapt deosebeşte circuitul B de celelalte două circuite, P şi M', şi anume în două feluri. Pe de o parte, prin forma bănească a celor două extreme; or, banii sunt forma de existenţă concretă, independentă a valorii; ei sunt valoarea produsului în forma valoare independentă a sa, în care a dispărut orice urmă a valorii de întrebuinţare a mărfurilor. Pe de altă parte, forma P ... P nu devine în mod necesar P ... P' (P + p), iar în forma M' ... M' nu e vizibilă niciun fel de diferenţă de valoare între cele două extreme. Formulei B ... B' îi este deci caracteristic, pe de o parte, faptul că valoarea-capital formează punctul de plecare, iar valoarea-capital valorificată – punctul de întoarcere, astfel că avansarea valorii-capital apare ca mijloc, iar valoarea-capital valorificată ca scop al întregii operaţiuni, şi, pe de altă parte, faptul că acest raport este exprimat în formă bănească, în forma valoare independentă, că deci capitalul bănesc este exprimat ca bani care nasc bani. Producerea plusvalorii de către valoare nu este exprimată numai ca alfa şi omega procesului, dar ea este exprimată în mod expres în forma strălucitoare a banilor.

4. Întrucât B', capitalul bănesc realizat, se află, ca rezultat al lui M' - B' adică al fazei care completează şi încheie faza B - M, în absolut aceeaşi formă în care el şi-a început primul său circuit, el poate, imediat ce iese din acest circuit, să redeschidă acelaşi circuit sub formă de capital bănesc sporit (acumulat): B' = B + b; cel puţin forma B ... B' nu exprimă că, la repetarea circuitului, circulaţia lui b se separă de aceea a lui B. În forma sa unică, din punct de vedere formal, circuitul capitalului bănesc exprimă deci numai procesul de valorificare şi de acumulare. În acest circuit, consumul este exprimat doar drept consum productiv prin F B - M ; numai acest consum este cuprins în acest circuit al Mp capitalului individual. B - F este F - B sau M - B de partea muncitorului şi este, deci, prima fază a circulaţie care îi mijloceşte consumul său

64

individual: F - B - M (mijloace de subzistenţă). A doua fază B - M nu mai ţine de circuitul capitalului individual, dar ea este deschisă de acest circuit, care o presupune, întrucât, pentru ca muncitorul să se afle întruna pe piaţă ca material exploatabil al capitalistului, el trebuie înainte de toate să trăiască, deci să se întreţină prin consum individual. Dar acest consum este presupus aici doar ca o condiţie a consumării productive a forţei de muncă de către capital, deci numai în măsura în care muncitorul se conservă şi se reproduce ca forţă de muncă prin consumul său individual. Iar Mp, mărfurile propriu-zise care intră în circuit, nu formează decât materialul pentru alimentarea consumului productiv. Actul F - B mijloceşte consumul individual al muncitorului, transformarea mijloacelor de subzistenţă în carne şi sânge al său. E drept că pentru a funcţiona în calitate de capitalist şi acesta trebuie să existe, deci să trăiască şi să consume. De fapt, în acest scop el nu ar trebui să consume decât atâta cât consumă un muncitor, şi, mai mult, nici nu se presupune în această formă a procesului de circulaţie. În mod formal, nici acest lucru nu este exprimat măcar, întrucât formula se încheie cu B', deci cu un rezultat care poate imediat să funcţioneze din nou drept capital bănesc sporit.

În M' - B', vânzarea lui M' este cuprinsă în mod direct; dar M' - B', vânzare de o parte, este B - M, cumpărare de cealaltă parte, şi marfa este cumpărată definitiv numai de dragul valorii sale de întrebuinţare, pentru a intra (făcându-se abstracţie de cumpărări intermediare) în procesul de consum, fie că acesta este individual sau productiv, după natura articolului cumpărat. Dar acest consum nu intră în circuitul capitalului individual, al cărui produs este M'; acest produs, tocmai pentru că are forma aceasta de marfă ce urmează a fi vândută, este eliminat din circuit. M' este destinat în mod expres pentru consum străin. De aceea găsim, deci, la tălmacii sistemului mercantilist (care se întemeiază pe formula B - M ... P ... M' - B') predici foarte prolixe, după care capitalistul individual trebuie să consume numai cât consumă un muncitor şi după care naţiunea capitalistă trebuie să lase pe seama celorlalte naţiuni, mai puţin deştepte, consumarea mărfurilor ei şi, în general, procesul de consum, făcând, dimpotrivă, din consumul productiv propriul său scop în viaţă. Aceste predici amintesc de multe ori, în formă şi în conţinut, de îndemnurile ascetice analoage ale părinţilor bisericii.

Procesul circuitului capitalului este deci unitatea circulaţiei şi a producţiei; ea le cuprinde pe amândouă. În măsura în care cele două

65

faze, B - M şi M' - B', sunt procese de circulaţie, circulaţia capitalului formează o parte a circulaţiei generale a mărfurilor. Dar ca segmente determinate din punct de vedere funcţional, ca stadii ale circuitului capitalului, circuit care nu ţine numai de sfera circulaţiei, dar şi de sfera producţiei, capitalul îşi îndeplineşte, în cadrul circulaţiei generale a mărfurilor, propriul său circuit. Circulaţia generală a mărfurilor îi serveşte în primul stadiu ca să îmbrace forma în care poate funcţiona drept capital productiv; în stadiul al doilea ea îi serveşte ca să lepede forma de marfă8, în care el nu-şi poate reînnoi circuitul, şi în acelaşi timp ca să-i deschidă posibilitatea de a separa propriul său circuit de circulaţia plusvalorii care i s-a adăugat.

Circuitul capitalului bănesc este deci forma de manifestare cea mai unilaterală şi, din această cauză, cea mai izbitoare şi mai caracteristică a circuitului capitalului industrial, al cărui scop şi mobil determinant – valorificarea valorii, câştigul bănesc şi acumularea – sunt reprezentate într-un mod palpabil (a cumpăra pentru a vinde mai scump). Prin faptul că prima fază este B - M, iese în evidenţă şi faptul că elementele componente ale capitalului productiv îşi au originea în piaţa de mărfuri, aşa cum în general iese în evidenţă faptul că procesul de producţie capitalist este condiţionat de circulaţie, de comerţ. Circuitul capitalului bănesc nu este numai producţie de mărfuri; el însuşi nu este posibil decât numai graţie circulaţiei; el o presupune pe aceasta din urmă. Acest fapt se explică chiar şi numai prin faptul că forma B, care face parte din circulaţie, apare ca forma primă şi pură a valorii-capital avansate, ceea ce nu este cazul în celelalte două forme ale circuitului.

Circuitul capitalului bănesc rămâne totdeauna expresia generală a capitalului industrial, întrucât ea include totdeauna valorificarea valorii avansate. În P ... P expresia bănească a capitalului nu se manifestă decât ca preţ al elementelor producţiei, deci ca valoare exprimată în monedă de calcul, şi este fixată în această formă în contabilitate.

B ... B' devine o formă specială a circuitului capitalului industrial atunci când un capital nou apărut este avansat mai întâi ca bani şi este retras apoi în aceeaşi formă, fie la trecerea dintr-o ramură de activitate într-alta, fie la retragerea capitalului industrial din afaceri. Cele de mai sus se referă şi la funcţionarea în calitate de capital a plusvalorii care e avansată pentru prima dată în formă bănească şi iese în evidenţă în modul cel mai izbitor atunci când această plusvaloare funcţionează în altă întreprindere decât aceea din care vine. B ... B' poate fi primul circuit al unui capital; poate fi şi ultimul; poate trece

66

drept formă a capitalului social total; este forma capitalului care e investit pentru prima dată, fie că e vorba de capital nou acumulat în formă de bani, fie că e vorba de capital vechi care e transformat în între-gime în bani pentru a fi transferat dintr-o ramură de producţie într-alta.

Ca formă cuprinsă totdeauna în toate circuitele, capitalul bănesc îndeplineşte acest circuit tocmai pentru acea parte a capitalului care produce plusvaloarea, pentru capitalul variabil. Forma normală a avansării salariului este plata în bani; acest proces trebuie mereu înnoit în termene scurte, pentru că muncitorul trăieşte de la mână până la gură. Muncitorului, capitalistul trebuie să i se înfăţişeze deci în mod necontenit în calitate de capitalist posesor de bani, iar capitalul său – în calitate de capital bănesc. Aici nu poate să aibă loc, ca la cumpărarea mijloacelor de producţie şi la vânzarea mărfurilor productive, o compensare directă sau indirectă (astfel ca masa mai mare a capitalului bănesc să nu figureze de fapt decât în formă de monedă de calcul, iar în numerar numai la urmă, pentru echilibrarea bilanţurilor). Pe de altă parte, o porţiune a plusvalorii, provenită din capitalul variabil, este cheltuită de capitalist pentru consumul său particular, care ţine de comerţul cu amănuntul, şi e cheltuită în numerar, în forma bănească a plusvalorii, indiferent de căile ocolite pe care se face acest lucru. Chestiunea cât de mare sau cât de mică este această porţiune a plusvalorii, nu modifică lucrurile cu nimic. Capitalul variabil continuă să apară întruna drept capital bănesc investit în salariu (B - F), iar b ca plusvaloare ce se cheltuieşte pentru satisfacerea nevoilor particulare ale capitalistului. B apare deci întruna, ca valoare-capital variabil avansată, iar b ca spor al ei, amândouă reţinute în mod necesar în formă de bani, pentru a fi cheltuite în această formă.

Formula B - M ... P ... M' - B', cu rezultatul B' = B+b, cuprinde în forma ei o mistificare, poartă un caracter iluzoriu, care rezultă din faptul că valoarea avansată şi valorificată există în forma sa de echivalent, în bani. Accentul nu se află pe valorificarea valorii, ci pe forma bănească a procesului, pe faptul că în cele din urmă se retrage din circulaţie mai multă valoare în formă de bani decât i-a fost avansată la început, deci pe sporirea masei de aur şi de argint care îi aparţine capitalistului. Aşa-zisul sistem monetar nu este decât expresia formulei formale B – M - B', a unei mişcări care are loc exclusiv în circulaţie şi care nu poate să explice cele două acte: 1) B – M, 2) M - B' decât prin faptul că M este vândut în al doilea act peste valoarea sa, scoţând deci din circulaţie mai mulţi bani decât au fost aruncaţi în ea prin cumpărarea

67

lui. Dimpotrivă, B - M ... P ... M' - B', fixat ca formă exclusivă, stă la baza sistemului mercantilist dezvoltat, în care nu numai circulaţia de mărfuri, dar şi producţia de mărfuri apare ca element necesar.

Caracterul iluzoriu al formulei B - M ... P ... M' - B' şi interpretarea iluzorie care îi corespunde iau naştere în momentul în care această formă este fixată ca definitivă, nu ca fluidă, nu ca una care se reînnoieşte mereu; în momentul, deci, în care ea nu apare ca una din formele circuitului, ci ca formă a ei exclusivă. Ea singură indică însă că există alte forme.

În primul rând, întreg acest circuit presupune caracterul capitalist al procesului de producţie însuşi şi, ca bază, deci, acest proces de producţie împreună cu orânduirea socială specifică, determinată de F el. B - M = B - M ;or, B - F presupune pe muncitorul salariat, Mp şi deci mijloacele de producţie ca parte a capitalului productiv, deci procesul de muncă şi de valorificare, procesul de producţie ajuns o funcţie a capitalului.

În al doilea rând: dacă B ... B' se repetă, întoarcerea la forma de bani apare tot atât de trecătoare ca şi forma de bani în primul stadiu. B - M dispare pentru a face loc lui P. Avansarea mereu reînnoită sub formă de bani precum şi întoarcerea continuă ca bani apar ele însele doar ca momente care dispar în circuit.

În al treilea rând: B - M … P ... M - B . B - M P … M' - B . B - M ... P ... etc.

Chiar la a doua repetare a circuitului, apare circuitul P ... M' - B'. B - M ... P, înainte ca al doilea circuit al lui B să fi fost încheiat, iar toate circuitele ulterioare pot fi privite în modul acesta sub forma P ... M' - B - M ... P, astfel că B - M, ca primă fază a primului circuit, formează numai pregătirea trecătoare a circuitului mereu repetat al capitalului productiv, aşa cum de fapt se întâmplă cu capitalul industrial, investit pentru prima dată sub forma de capital bănesc.

Pe de altă parte, înainte ca al doilea circuit al lui P să fi fost încheiat, e efectuat primul circuit M' - B'. B - M ... P ... M' (prescurtat M' ... M'), circuitul capitalului-marfă. În modul acesta, prima formă conţine deja pe celelalte două, astfel că forma bănească dispare, în măsura în care nu este simplă expresie de valoare, ci expresie de valoare în formă de echivalent, în bani.

În fine: dacă luăm un capital individual nou apărut, care descrie

68

pentru prima dată circuitul B - M ... P ... M' - B', în acest caz B - M este faza pregătitoare, precursorul primului proces de producţie căruia îi este supus acest capital individual. De aceea această fază B - M nu este presupusă, ci e implicată sau condiţionată de procesul de producţie. Dar acest lucru e valabil numai pentru acest capital individual. Circuitul capitalului bănesc este forma generală a circuitului capitalului industrial, în măsura în care e presupus modul de producţie capitalist, deci în cadrul unei orânduiri sociale determinate de producţia capitalistă. Procesul de producţie capitalist este deci presupus ca ceva prealabil, dacă nu în primul circuit al formei băneşti a unui capital industrial nou investit, atunci în afara lui; existenţa continuă a acestui proces de producţie presupune circuitul mereu reînnoit P ... P. Această presupunere se manifestă chiar în cadrul primului stadiu F B - M , întrucât, pe de o parte, acest stadiu presupune existenţa Mp clasei muncitorilor salariaţi; întrucât, pe de altă parte, ceea ce este primul stadiu B-M pentru cumpărătorul mijloacelor de producţie, este M'-B' pentru vânzătorul lor, presupunând deci în M' capitalul-marfă, deci marfa însăşi ca rezultat al producţiei capitaliste, şi deci funcţionarea capitalului productiv.

NOTE:

1 Din manuscrisul II. 2 De aici înainte manuscrisul VII, început la 2 iulie 1878. 3 Până aici manuscrisul VII. De aici înainte, manuscrisul VI. 4 În ediţia Meissner: Într-o formă de marfă. Corectat pe baza manuscrisului lui Marx. (Nota Inst. M.E.L.) 5 În ediţia Meissner: M - B: corectat pe baza manuscrisului dat la tipar de Engels. (Nota Inst. M.E. L.) 6 Până aici manuscrisul VI. De aici înainte, manuscrisul V. 7 Lucrul acesta e valabil indiferent de modul în care separăm valoarea-capital de plusvaloare. În 10.000 pfunzi de fire se află 1.560 pfunzi = 78 1. st. plusvaloare, dar în 1 pfund de fire = 1 şiling se află de asemenea 2,496 uncii = 1,872* penny plusvaloare. * În ediţia Meissner ca şi în manuscrisul dat de Engels la tipar: 1,728; corectat pe baza manuscrisului lui Marx, în care se află scris de mâna lui Engels: 1,872. (Nota Inst. M.E.L.) 8 În ediţia Meissner: funcţia de marfă; corectat pe baza originalului lui Marx. (Nota Inst. M.E.L.)

69

Capitolul doi

CIRCUITUL CAPITALULUI PRODUCTIV

Circuitul capitalului productiv are formula generală: P ... M' - B' - M ... P. El constituie funcţionarea periodic reînnoită a capitalului productiv, adică reproducţia, sau procesul său de producţie ca proces de reproducţie în ceea ce priveşte valorificarea; nu numai producţie, dar reproducţie periodică de plusvaloare; funcţionarea capitalului industrial aflat în forma sa productivă, nu ca funcţionare izolată, ci ca funcţionare repetată în mod periodic, astfel că reînceperea este dată prin însuşi punctul de plecare. O parte a lui M' poate (în anumite cazuri, în anumite ramuri de investiţie ale capitalului industrial) să reintre ca mijloc de producţie în acelaşi proces de muncă din care a rezultat sub formă de marfă; în modul acesta se economiseşte doar transformarea valorii ei în bani efectivi sau în semne monetare, sau această transformare obţine o expresie de sine stătătoare doar ca monedă de calcul. Această parte a valorii nu intră în circulaţie. În procesul de producţie intră astfel valori care nu intră în procesul de circulaţie. Acelaşi lucru se întâmplă cu acea parte a lui M' pe care capitalistul o consumă în natură ca parte a plusprodusului. Faptul acesta este însă fără importanţă pentru producţia capitalistă; el vine în considerare cel mult în agricultură.

Două lucruri sar în ochi din primul moment la această formă. Întâi, pe când în prima formă B ... B' procesul de producţie,

funcţionarea lui P, întrerupe circulaţia capitalului bănesc şi apare doar ca termen intermediar între cele două faze ale sale B - M şi M' - B', aici întreg procesul de circulaţie al capitalului industrial, întreaga sa mişcare în faza circulaţiei, formează doar o întrerupere, doar un termen intermediar între extremele capitalului productiv, din care prima deschide circuitul, iar a doua îl încheie în aceeaşi formă, deci în forma în care ea va reîncepe. Circulaţia propriu-zisă apare doar ca o mijlocire a reproducţiei care se reînnoieşte în mod periodic şi care prin această reînnoire este continuă.

Al doilea, întreaga circulaţie se manifestă în forma opusă aceleia pe care o are în circuitul capitalului bănesc. Acolo ea era: B - M - B (B - M . M - B), făcându-se abstracţie de determinarea valorii. Aici, făcându-se iarăşi abstracţie de determinarea valorii, ea este M - B - M (M - B . B - M), deci forma circulaţiei simple de mărfuri.

70

I. Reproducţia simplă

Să privim deci mai întâi procesul M' - B' - M care are loc între

extremele P ... P, în sfera circulaţiei. Punctul de plecare al acestei circulaţii este capitalul-marfă: M' =

M + m = P + m. Funcţionarea capitalului-marfă M' - B' (realizarea valorii-capital = P pe care el o conţine, care există acum ca parte componentă a mărfii M, precum şi realizarea plusvalorii pe care o conţine şi care există ca parte componentă a aceleiaşi mase de marfă, având valoarea m) a fost cercetată la prima formă a circuitului. Dar acolo ea forma a doua fază a circulaţiei întrerupte şi faza finală a întregului circuit. Aici ea formează a doua fază a circuitului, dar prima fază a circulaţiei. Primul circuit se termină cu B' şi întrucât B' poate, exact ca şi B iniţial, să redeschidă, sub formă de capital bănesc, al doilea circuit, nu a fost deocamdată necesar să cercetăm dacă B şi b (plusvaloarea) pe care le conţine B' îşi continuă drumul împreună sau dacă merg pe drumuri diferite. Acest lucru ar fi fost necesar numai dacă am fi urmărit primul circuit în reînnoirea lui. Dar acest punct trebuie să fie hotărât în circuitul capitalului productiv, întrucât determinarea chiar şi a primului său circuit depinde de acest fapt şi întrucât M' - B' apare în acest circuit ca prima fază a circulaţiei, care urmează a fi completată cu B - M. Depinde de această hotărâre dacă formula reprezintă reproducţie simplă sau reproducţie pe scară lărgită. Caracterul circuitului se modifică deci în conformitate cu această hotărâre.

Să luăm deci mai întâi reproducţia simplă a capitalului productiv, presupunând, ca şi în capitolul întâi, împrejurări ce nu se schimbă, şi presupunând de asemenea cumpărarea şi vânzarea mărfurilor la valoarea lor. Presupunând acest lucru, întreaga plusvaloare intră în consumul personal al capitalistului. După ce transformarea în bani a capitalului-marfă M' a avut loc, acea parte a sumei de bani care reprezintă valoarea-capital continuă să circule în circuitul capitalului industrial; cealaltă parte, care este plusvaloare transformată în aur, intră în circulaţia generală a mărfurilor, este circulaţia de bani care porneşte de la capitalist, dar are loc înafara circulaţiei capitalului său individual.

În exemplul nostru am avut un capital-marfă M' de 10.000 pfunzi de fire în valoare de 500 1. st.; din acestea, 422 1. st. sunt valoarea capitalului productiv şi continuă, ca formă bănească a 8.440 pfunzi de fire, circulaţia capitalului începută prin M', în timp ce

71

plusvaloarea de 78 1. st., ca formă bănească a 1.560 pfunzi de fire, a părţii excedentare a produsului-marfă, părăseşte această circulaţie şi urmează o cale proprie în cadrul circulaţiei generale a mărfurilor.

F M - - B - M Mp M' + - B' + m - - b - m b - m reprezintă o serie de cumpărări prin intermediul banilor pe

care capitalistul îi cheltuieşte fie cu mărfuri propriu-zise, fie cu servicii pentru propria sa persoană respectabilă, respectiv pentru familia sa. Aceste cumpărări sunt fărâmiţate; ele au loc la termene diferite. Banii există deci în mod temporar în forma unei rezerve de bani sau a unui tezaur destinat consumului curent, întrucât banii întrerupţi în circulaţia lor se află în formă de tezaur. Funcţia lor ca mijloc de circulaţie, care cuprinde şi forma lor trecătoare de tezaur, nu intră în circulaţia capitalului în forma sa bănească B. Această funcţie rezultă din circuitul capitalului individual, dar nu intră din nou în el. Banii nu sunt avansaţi, ci cheltuiţi.

Am presupus că capitalul total avansat trece totdeauna în întregime din una din fazele sale în cealaltă; tot astfel presupunem şi aici că marfa produsă de P poartă valoarea întreagă a capitalului productiv P = 422 1. st. + plusvaloarea creată în cursul procesului de producţie = 78 1. st. În exemplul nostru, în care avem de-a face cu un produs-marfă discontinuu, plusvaloarea există sub forma a 1.560 pfunzi de fire, aşa cum, calculată la 1 pfund de fire, ea există sub forma a 2,496 uncii de fire. Dacă, dimpotrivă, produsul-marfă ar fi o maşină de 500 1. st., cu aceeaşi compoziţie a valorii, e drept că o parte a valorii acestei maşini ar fi = 78 1. st. plusvaloare, dar aceste 78 1. st. ar exista numai în maşina întreagă; aceasta nu poate fi împărţită în valoare-capital şi plusvaloare, fără ca să fie sfărâmată în bucăţi, fără deci ca odată cu valoarea ei de întrebuinţare să fie distrusă şi valoarea ei. Cele două componente ale valorii nu pot fi deci reprezentate în părţi componente ale corpului mărfii decât numai în mod ideal, nu ca elemente independente ale mărfii M', aşa cum fiecare pfund de fire este un element separabil, independent, al celor 10.000 pfunzi. În primul caz marfa întreagă, capitalul-marfă, maşina, trebuie să fie vândută în întregime, înainte ca b să-şi poată începe circulaţia sa specială. Dimpotrivă, atunci când

72

capitalistul ar vinde 8.440 pfunzi, vânzarea restului de 1.560 pfunzi ar reprezenta o circulaţie cu totul separată a plusvalorii în forma m (1.560 pfunzi de fire) - b (78 1. st.) - m (articole de consum). Or, elementele valorii fiecărei cote-părţi a celor 10.000 pfunzi de fire produse pot fi reprezentate în părţi ale produsului exact în felul în care pot fi reprezentate şi în produsul total. Aşa cum acesta, 10.000 pfunzi de fire, poate fi împărţit în valoare-capital constant (c), 7.440 pfunzi de fire în valoare de 372 1. st., în valoare-capital variabil (v), 1.000 pfunzi de fire de 50 1. st., şi în plusvaloare (p) de 1.560 pfunzi de fire de 78 1. st., tot astfel fiecare pfund de fire poate fi împărţit în c = 11,904 uncii în valoare de 8,928 pence, în v = 1,600 uncii de fire în valoare de 1,200 pence şi în p = 2,496 uncii de fire în valoare de 1,872 pence. Tot astfel, dacă ar vinde în mod succesiv cei 10.000 de pfunzi, capitalistul ar putea să consume în mod succesiv elementele de plusvaloare pe care le-ar conţine porţiunile succesive, realizând astfel în mod tot atât de succesiv suma c+v. Dar această operaţiune presupune în cele din urmă şi ea ca cei 10.000 de pfunzi să fie vânduţi în întregime, deci, implicit, ca prin vânzarea a 8.440 pfunzi să fie înlocuită valoarea lui c şi a lui v. (Cartea I, cap. VII, 2. [pag. 219 şi urm.])

Oricum ar sta însă lucrurile, prin M' - B' atât valoarea-capital cât şi plusvaloarea, pe care le conţine M', obţin o existenţă separabilă, existenţa unor sume de bani diferite; în ambele cazuri, atât B cât şi b sunt forma efectiv modificată a valorii, care la început, în M', nu posedă o expresie proprie decât ca preţ al mărfii, nu posedă deci decât o expresie ideală.

m - b - m este circulaţie de mărfuri simplă, a cărei primă fază m - b este cuprinsă în circulaţia capitalului-marfă M' - B', deci în circuitul capitalului, dar a cărei fază complementară b - m1 cade în afara acestui circuit, ca proces al circulaţiei generale a mărfurilor distinct de el. Circulaţia lui M şi a lui m, a valorii-capital şi a plusvalorii, se scindează după transformarea lui M' în B'. Urmează de aici:

Întâi, capitalul-marfă realizându-se prin M' - B' = M' - (B + b), mişcarea valorii-capital şi a plusvalorii, care în M' - B' este încă comună şi purtată de aceeaşi masă de mărfuri, devine scindabilă, întrucât amândouă posedă acum forme independente ca sume de bani.

Al doilea, dacă această scindare are loc, b fiind cheltuit sub formă de venit al capitalistului în timp ce B, ca formă funcţională a valorii-capital, îşi continuă drumul trasat de circuit, – în acest caz primul act M' - B', legat de actele ulterioare B - M şi b - m, poate fi reprezentat

73

ca formând cele două circulaţii diferite: M - B - M şi m - b - m, amândouă fiind, după forma lor generală, serii aparţinând circulaţiei obişnuite a mărfurilor.

De altfel, în practică, atunci când e vorba de corpuri de mărfuri continue, care nu pot fi împărţite, elementele componente ale valorii sunt izolate unele de altele în mod ideal. Astfel, la Londra, în industria construcţiilor, care lucrează în cea mai mare parte pe credit, antreprenorul primeşte avansuri după diferitele stadii în care se află construcţia casei. Niciunul din aceste stadii nu este o casă, ci numai o parte componentă, existentă în mod efectiv, a unei case în devenire, viitoare; deci, cu toate că e reală, fiecare din aceste părţi nu este decât o parte ideală a casei întregi, dar totuşi destul de reală pentru a servi ca acoperire pentru un avans suplimentar. (Vezi în această privinţă cap. XII de mai jos.)

Al treilea, dacă mişcarea valorii-capital şi aceea a plusvalorii, care în M şi B încă mai sunt comune, se despart numai în parte (astfel că o parte a plusvalorii nu este cheltuită ca venit) sau nu se despart deloc, în acest caz în însăşi valoarea-capital se efectuează o modificare, care are loc încă în cadrul circuitului ei, înainte de încheierea acestuia. În exemplul nostru valoarea capitalului productiv era egală cu 422 1. st. Dacă el continuă deci faza B - M, de pildă ca 480 1. st. sau ca 500 1. st., el trece prin stadiile din urmă ale circuitului ca o valoare sporită cu 58 1. st. sau cu 78 1. st. faţă de ce a fost la început. Acest lucru poate fi legat în acelaşi timp de o modificare a compoziţiei sale după valoare.

M' - B', stadiul al doilea al circulaţiei şi stadiul final al circuitului I (B ... B'), este, în circuitul nostru, al doilea stadiu al acestuia şi primul stadiu al circulaţiei mărfurilor. În măsura în care este vorba de circulaţie, el trebuie deci completat prin B' - M'. Dar M' - B' nu a trecut numai prin procesul de valorificare (aici funcţia lui P, primul stadiu), dar şi rezultatul acestui proces, marfa-produs M', este deja realizat. Procesul de valorificare al capitalului, ca şi realizarea produsului-marfă în care se concretizează valoarea-capital valorificată, este deci încheiat prin M' - B'.

Am presupus, aşadar, reproducţie simplă, cu alte cuvinte am presupus că b - m se separă cu totul de B - M. Întrucât ambele circulaţii, m - b - m ca şi M - B - M, ţin, după forma lor generală, de circulaţia mărfurilor (neprezentând din această cauză nici o diferenţă de valoare la extremele lor), este uşor să consideri, aşa cum face economia vulgară, procesul de producţie capitalist ca simplă producţie de mărfuri, de valori

74

de întrebuinţare destinate unui anumit fel de consum, pe care capitalistul le produce numai pentru a le înlocui prin mărfuri cu altă valoare de întrebuinţare, sau, cum se spune în mod eronat în economia vulgară, pentru a le schimba cu ele.

M' apare de la început sub formă de capital-marfă, iar scopul întregului proces, îmbogăţirea (valorificarea), nu exclude nicidecum un consum al capitalistului care să crească odată cu mărimea plusvalorii (deci şi a capitalului), ci, dimpotrivă, o include.

În circulaţia venitului capitalistului marfa produsă m (sau fracţiunea din marfa-produs M' care îi corespunde în mod ideal) nu serveşte de fapt decât pentru a fi transformată mai întâi în bani şi apoi din bani într-o serie de alte mărfuri servind pentru consumul particular. Dar nu trebuie trecută cu vederea mica împrejurare că m este valoare-marfă care nu l-a costat nimic pe capitalist, că este concretizare de supramuncă, din care cauză ea apare pe scenă pentru prima dată ca parte componentă a capitalului-marfă M'. Chiar prin faptul existenţei sale, acest m este legat de circuitul valorii-capital în mişcare, iar dacă aceasta stagnează sau e tulburată în alt mod, nu numai consumul lui m suferă o reducere sau încetează cu totul, dar împreună cu ea se reduce sau încetează şi plasarea acelei serii de mărfuri care urmează să înlocuiască pe m. Acesta e cazul şi atunci când M' - B' nu reuşeşte sau când numai o parte a lui M' poate fi vândută.

Am văzut că m - b - m, ca circulaţie a venitului capitalistului, nu intră în circulaţia capitalului decât atâta timp cât nu este o parte a valorii lui M', a capitalului în forma în care funcţionează drept capital-marfă; dar din moment ce a devenit independentă prin efectul lui b - m, adică în forma întreagă m - b - m, ea nu intră în mişcarea capitalului avansat de capitalist, deşi purcede din această mişcare. Ea este legată de această mişcare în măsura în care existenţa capitalului presupune existenţa capitalistului, iar existenţa acestuia din urmă este condiţionată de faptul ca el să consume plusvaloare.

În cadrul circulaţiei generale, M', de pildă firele, funcţionează numai drept marfă; dar ca moment al circulaţiei capitalului, M' funcţionează drept capital-marfă, o formă pe care valoarea-capital o îmbracă şi o leapădă în mod alternativ. După ce firele au fost vândute comerciantului, ele au fost îndepărtate din procesul circuitului acelui capital al căror produs sunt, dar se află totuşi, în mod continuu, ca marfă, în sfera circulaţiei generale. Circulaţia aceleiaşi mase de marfă continuă, cu toate că a încetat să mai formeze un moment în circuitul de

75

sine stătător al capitalului filatorului. Metamorfoza reală, definitivă a masei de mărfuri aruncate de capitalist în circulaţie, M - B, faptul final al intrării ei în consum, poate deci să fie cu totul distinct de metamorfoza în care această masă de mărfuri funcţionează în calitate de capital-marfă al capitalistului. Aceeaşi metamorfoză care în circulaţia capitalului a fost efectuată, mai rămâne de efectuat în sfera circulaţiei generale.

Lucrurile nu se schimbă deloc prin faptul că firele intră din nou în circuitul altui capital industrial. Circulaţia generală cuprinde atât împletirea circuitelor diferitelor fragmente independente ale capitalului social, adică totalitatea capitalurilor individuale, cât şi circulaţia valorilor care nu sunt aruncate pe piaţă sub formă de capital, respectiv care intră în consumul individual.

Raportul dintre circuitul capitalului în măsura în care formează o parte a circulaţiei generale şi aceeaşi mişcare în măsura în care formează termeni ai unui circuit independent se mai vede apoi dacă cercetăm circulaţia lui B' = B + b. B, capitalul bănesc, continuă circuitul capitalului, b, cheltuire de venit (b - m), intră în circulaţia generală, iese însă din circuitul capitalului. În acest din urmă circuit intră numai acea parte care funcţionează drept capital bănesc suplimentar. În m - b - m banii funcţionează doar ca monedă; scopul acestei circulaţii este consumul individual al capitalistului. E caracteristic pentru cretinismul economiei vulgare faptul că ea consideră această circulaţie, care nu intră în circuitul capitalului – circulaţia acelei porţiuni din valoarea-produs care e consumată ca venit – drept circuitul caracteristic al capitalului.

În a doua fază, B - M, valoarea-capital B = P (adică = valoarea capitalului productiv care deschide aici circuitul capitalului industrial) există din nou, separată de plusvaloare, deci în aceeaşi mărime de valoare ca şi în primul stadiu al circuitului capitalului bănesc B - M. Cu toată poziţia modificată, funcţia capitalului bănesc, în care e transformat acum capitalul-marfă, este aceeaşi: transformarea sa în Mp şi F, mijloace de producţie şi forţă de muncă.

Concomitent cu m - b, valoarea-capital a efectuat deci, în funcţia M' - B' a capitalului-marfă, faza M - B şi intră acum în faza complimentară F F B - M ; circulaţia sa totală este deci M - B - M .

Mp Mp Întâi, în forma I (circuitul B … B') capitalul bănesc B a apărut

76

ca formă iniţială în care valoarea-capital este avansată; el apare aici din capul locului ca parte a sumei de bani în care s-a transformat capita- lul-marfă în prima fază de circulaţie M' - B', deci din capul locului ca transformare a lui P, a capitalului productiv, în formă bănească, transformare mijlocită prin vânzarea produsului-marfă. Capitalul bănesc există aici din capul locului ca formă a valorii-capital care nu e nici iniţială, nici finală, întrucât numai printr-o reînnoită lepădare a formei băneşti poate fi efectuată faza B - M, care completează faza M - B. Acea parte a lui B - M care este în acelaşi timp B - F nici nu mai apare, deci, ca simplă avansare de bani prin cumpărare de forţă de muncă, ci ca avans prin care forţei de muncă i se avansează în formă bănească aceiaşi 1.000 pfunzi de fire în valoare de 50 1. st. care formează o parte a valorii mărfii create de forţa de muncă. Banii care i se avansează aici muncitorului nu sunt decât forma de echivalent modificată a unei părţi din valoarea mărfii produsă de el însuşi. Chiar şi numai din acest motiv actul B - M, în măsura în care este B - F, nu este nicidecum numai înlocuirea unei mărfi în formă bănească printr-o marfă în formă de întrebuinţare, ci cuprinde alte elemente, independente de circulaţia generală a mărfurilor ca atare.

B' apare ca formă modificată a lui M', care, la rândul său, este un produs al unor funcţii trecute ale lui P, ale procesului de producţie; întreaga sumă de bani B' apare deci ca expresie bănească a unei munci trecute. În exemplul nostru, 10.000 pfunzi de fire = 500 1. st., produs al procesului filatului, din care 7.440 pfunzi de fire = capitalul constant avansat c = 372 1. st., 1.000 pfunzi de fire = capitalul variabil avansat v = 50 1. st. şi 1.560 pfunzi de fire = plusvaloarea p = 78 1. st. Dacă din B' nu se avansează din nou decât capitalul iniţial = 422 1. st., celelalte împrejurări rămânând neschimbate, muncitorului nu i se avansează în săptămâna următoare în B - F decât o parte a celor 10.000 pfunzi de fire (valoarea în bani a 1.000 pfunzi de fire) pe care le-a produs în săptămâna aceasta. Ca rezultat al lui M - B banii sunt totdeauna expresia unei munci trecute. În măsura în care actul complimentar B - M se efectuează imediat pe piaţa de mărfuri, B fiind deci schimbat contra unor mărfuri existente pe piaţă, avem iarăşi de-a face cu trecerea unei munci trecute dintr-o formă (bani) în altă formă (marfă). Dar B - M este diferit de M - B în ceea ce priveşte timpul. Ele pot fi concomitente, în cazuri excepţionale, atunci când, de pildă, capitalistul care efectuează operaţiunea B - M şi capitalistul pentru care acest act este M - B îşi transmit reciproc mărfurile în acelaşi timp şi B nu face apoi decât să

77

echilibreze balanţa. Intervalul de timp dintre efectuarea lui M - B şi aceea a lui B - M poate să fie mai mare sau mai mic. Cu toate că B, ca rezultat al actului M - B, reprezintă muncă trecută, B poate reprezenta pentru actul B - M forma modificată a unor mărfuri care nici nu se găsesc încă pe piaţă, ci se vor afla aici abia în viitor, întrucât B - M trebuie să aibă loc abia după ce M a fost produs din nou. Tot astfel, B poate să reprezinte mărfuri care sunt produse odată cu acel M a cărui expresie bănească este. De pildă, în schimbul B - M (cumpărarea de mijloace de producţie) cărbunii pot fi cumpăraţi înainte de a fi scoşi din mină. În măsura în care b figurează ca acumulare de bani şi nu e cheltuit ca venit, el poate reprezenta bumbac care va fi produs abia în anul viitor. Tot astfel şi la cheltuirea venitului capitalistului, b - m. La fel şi salariul F = 50 1. st.; aceşti bani nu sunt numai forma bănească a muncii trecute a muncitorilor, dar în acelaşi timp un titlu asupra unei munci concomitente sau viitoare, care se realizează abia sau care urmează să se realizeze în viitor. Muncitorul poate să cumpere cu ei o haină care se va face abia în săptămâna viitoare. Acesta e cazul în special în ceea ce priveşte numărul foarte mare al mijloacelor de subzistenţă necesare care trebuie consumate aproape chiar în momentul producerii lor, ca să nu se altereze. În modul acesta muncitorul primeşte, cu banii în care i se plăteşte salariul, forma modificată a propriei sale munci viitoare sau a aceleia a altor muncitori. Cu o parte a muncii sale trecute, capitalistul îi dă un titlu asupra muncii sale viitoare. Este propria sa muncă, prezentă sau viitoare, care formează rezerva încă inexistentă cu care i se plăteşte munca sa trecută. Aici ideea formării unei rezerve dispare cu totul.

F Al doilea, în circulaţia M - B - M , aceiaşi bani îşi schimbă

Mp de două ori locul; capitalistul îi primeşte întâi în calitate de vânzător şi îi cheltuieşte în calitate de cumpărător; trecerea mărfii în forma bănească nu serveşte decât pentru a o trece din nou din forma bănească în forma de marfă; forma bănească a capitalului, existenţa sa în forma de capital bănesc, nu este, deci, în această mişcare, decât un moment trecător, sau, capitalul bănesc. În măsura în care mişcarea este fluidă, apare doar ca mijloc de circulaţie atunci când serveşte ca mijloc de cumpărare; ca mijloc de plată propriu-zis el apare atunci când capitaliştii cumpără unul de la altul şi când deci nu e nevoie decât de o soldare a balanţei de plăţi.

Al treilea, funcţia capitalului bănesc, indiferent dacă acesta serveşte ca simplu mijloc de circulaţie sau ca mijloc de plată, nu

78

efectuează decât înlocuirea lui M prin F şi Mp, adică înlocuirea firelor, a produsului-marfă în care se concretizează capitalul productiv (după scăderea plusvalorii, care urmează a fi utilizată ca venit) prin elementele sale de producţie, deci retransformarea valorii-capital din forma sa de marfă în elementele de formare ale acestei mărfi; ea nu efectuează, deci, la urma urmei, decât retransformarea capitalului-marfă în capital productiv.

Pentru ca circuitul să se efectueze în mod normal, M' trebuie vândut la valoarea sa şi în totalitatea sa. Apoi M - B - M înseamnă nu numai înlocuirea unei mărfi prin alta, dar şi faptul că această înlocuire se face în acelaşi raport de valoare. Am presupus că acest lucru se întâmplă aici. De fapt însă, valorile mijloacelor de producţie variază; tocmai producţia capitalistă e caracterizată prin modificări continue ale raporturilor de valoare, provocate chiar şi numai prin modificările continue ale productivităţii muncii care caracterizează producţia capitalistă. Menţionăm doar în treacăt, aici, aceste modificări ale valorii factorilor de producţie cu care vom avea să ne ocupăm mai târziu. Transformarea elementelor de producţie în produs-marfă, a lui P în M', are loc în sfera producţiei, iar retransformarea lui M' în P are loc în sfera circulaţiei. Ea este efectuată prin metamorfoza simplă a mărfii. Conţinutul ei este însă un moment al procesului de reproducţie privit ca un întreg. M - B - M, ca formă a circulaţiei capitalului, înseamnă un schimb de materii determinat din punct de vedere funcţional. Operaţiunea M - B - M mai presupune apoi ca M să fie egal cu elementele de producţie ale cantităţii de marfă M' şi ca acestea să-şi menţină raporturile lor de valoare iniţiale; se presupune deci nu numai că mărfurile sunt cumpărate şi vândute la valoarea lor, dar şi că în cursul circuitului ele nu suferă nici o modificare a valorii; în caz contrar, procesul nu poate decurge în mod normal.

În B ... B', B este forma iniţială a valorii-capital, care este lepădată pentru a fi adoptată din nou. În P ... M' - B' - M ... P, B nu este decât o formă adoptată în cursul procesului, care este din nou lepădată încă înăuntrul acestuia. Forma bănească apare aici doar ca formă independentă trecătoare a valorii capitalului; capitalul, ca M', este tot atât de grăbit să o îmbrace pe cât este de grăbit, ca B', să o lepede imediat ce s-a metamorfozat în ea, pentru a lua din nou forma capitalului productiv. Atâta timp cât rămâne în forma de bani, el nu funcţionează în calitate de capital şi deci nu se valorifică; capitalul nu produce. B acţionează aici ca mijloc de circulaţie, dar ca mijloc de

79

circulaţie al capitalului. Aparenţa de independenţă pe care forma bănească a valorii capitalului o posedă în prima formă a circuitului lui (aceea a capitalului bănesc) dispare în această a doua formă, care constituie deci o critică a formei I, reducând-o la o formă doar specială. Dacă a doua metamorfoză, B - M, se loveşte de piedici (dacă, de pildă, mijloacele de producţie lipsesc de pe piaţă), atunci circuitul, cursul procesului de reproducţie este întrerupt exact ca şi cum capitalul ar sta imobilizat sub forma capitalului-marfă. Deosebirea este însă aceasta: în forma bănească el poate să stea mai mult decât în forma trecătoare, de marfă. El nu încetează să fie bani atunci când nu funcţionează în calitate de capital bănesc; el încetează însă să fie marfă, şi în general valoare de întrebuinţare, dacă este reţinut prea mult timp în funcţiunea sa de capital-marfă. În al doilea rând, în forma bănească el este în stare să îmbrace în locul formei iniţiale de capital productiv altă formă, în timp ce ca M' el nu se mişcă deloc.

Numai pentru M' formula M' - B' - M cuprinde, după forma sa, acte de circulaţie care sunt momente ale reproducţiei sale. Dar reproducţia reală a lui M, în care se transformă M', este necesară pentru efectuarea lui M' - B' - M; aceasta însă e condiţionată de procese de reproducţie din afara procesului de reproducţie a capitalului individual reprezentat prin M'.

F În forma I, B - M nu face decât să pregătească prima

Mp transformare a capitalului bănesc în capital productiv; în forma II, el pregăteşte retransformarea din capital-marfă în capital productiv, adică, în măsura în care investirea capitalului industrial rămâne aceeaşi, retransformarea capitalului-marfă în aceleaşi elemente de producţie din F care a luat naştere. B - M apare deci, aici, ca şi în forma I, ca fază Mp pregătitoare a procesului de producţie, dar ca întoarcere la el, ca reînnoire a lui, prin urmare ca precursor al procesului de reproducţie, deci şi ca repetare a procesului de valorificare. Trebuie să mai observăm apoi că B - F nu este simplu schimb de mărfuri, ci cumpărarea unei mărfi F care urmează să servească producţiei de plus-valoare, aşa cum B - Mp nu este decât o operaţiune care este indispensabilă din punctul de vedere al materialului pentru atingerea acestui scop.

80

F Prin efectuarea lui B - M B a fost transformat în capital

Mp productiv, în P, şi reîncepe circuitul.

Forma explicită a lui P ... M' - B' - M ... P este deci: F M - B - M … P Mp P … M' + + m - b - m Transformarea capitalului bănesc în capital productiv este

cumpărare de mărfuri în scopul producţiei de mărfuri, şi anume în scopul producţiei capitaliste de mărfuri. Numai în măsura în care consumul este acest consum productiv, el cade în circuitul capitalului însuşi; condiţia lui este ca prin intermediul mărfurilor consumate în modul acesta să se producă plusvaloare. Şi lucrul acesta e cu totul altceva decât producţia sau chiar producţia de mărfuri al cărei scop este existenţa producătorului. O înlocuire a mărfii prin marfă, condiţionată în modul acesta de producţia de plusvaloare, este cu totul altceva decât este schimbul de produse în sine, efectuat numai prin intermediul banilor. Lucrurile sunt însă considerate aşa de către economişti pentru a se dovedi că nu este posibilă supraproducţia.

Afară de consumul productiv al lui B, care se transformă în F şi Mp, circuitul conţine primul termen al lui B - F, care pentru muncitor este F - B = M - B. Din circulaţia muncitorului F - B - M, care cuprinde consumul său, numai primul termen cade, ca rezultat al lui B - F, în circuitul capitalului. Al doilea act, anume B - M, nu cade în circulaţia capitalului individual, cu toate că el rezultă din ea. Dar existenţa continuă a clasei muncitoare este necesară pentru clasa capitalistă, prin urmare şi consumul muncitorului, efectuat prin intermediul lui B - M.

Actul M' - B' nu presupune, pentru ca circuitul valorii-capital să continue şi pentru ca plusvaloarea să fie consumată de capitalist, decât ca M' să fi fost transformat în bani, să fi fost vândut. Se înţelege că M' este cumpărat numai pentru că articolul este o valoare de întrebuinţare, deci pentru că este potrivit pentru un consum oarecare, productivă sau individuală. Dar dacă M' circulă mai departe, de pildă în mâna comerciantului care a cumpărat firele, faptul acesta nu atinge deocamdată cu nimic continuarea circuitului capitalului individual care

81

a produs firele şi le-a vândut comerciantului. Întreg procesul îşi continuă cursul şi odată cu el şi consumul individual al capitalistului şi a muncitorului pe care el o determină. Este un punct important în cercetarea crizelor.

Într-adevăr, odată ce M' este vândut, transformat în bani, el poate fi retransformat în factorii reali ai procesului de muncă şi prin urmare ai procesului de reproducţie. Chestiunea dacă M' este cumpărat de consumatorul ultim sau de comerciantul care vrea să-l vândă din nou, nu modifică deci lucrurile în mod direct. Volumul maselor de mărfuri create de producţia capitalistă este determinat de scara pe care se face această producţie şi de nevoile de expansiune continuă ale acesteia din urmă, şi nu de vreun cerc predestinat al cererii şi ofertei, al nevoilor care urmează a fi satisfăcute. Producţia în masă nu poate avea drept cumpărător direct al ei, afară de alţi capitalişti industriali, decât numai pe marele comerciant. În cadrul unor limite determinate, procesul de reproducţie poate avea loc pe aceeaşi scară sau pe scară lărgită, cu toate că mărfurile care ies din el nu au intrat în mod efectiv în consumul individual sau în cel productiv. Consumul mărfurilor nu este cuprins în circuitul capitalului din care acestea au rezultat. Imediat, de pildă, ce firele au fost vândute, circuitul valorii-capital reprezentate prin fire poate să reînceapă, indiferent de ceea ce se întâmplă deocamdată cu firele vândute. Atâta timp cât produsul se vinde, lucrurile îşi urmează, din punctul de vedere al producătorului capitalist, cursul lor normal. Circuitul valorii-capital pe care produsul o reprezintă nu este întrerupt. Şi dacă acest proces este lărgit, ceea ce înseamnă şi o consumare productivă lărgită a mijloacelor de producţie, această reproducţie a capitalului poate fi însoţită de un consum individual (deci de o cerere) lărgit al muncitorilor, întrucât procesul este deschis şi condiţionat de un consum productiv. În modul acesta producţia de plusvaloare şi împreună cu ea consumul individual al capitalistului pot să crească, întreg procesul de reproducţie se poate afla în situaţia cea mai înfloritoare şi totuşi o mare parte a mărfurilor să fi intrat numai în mod aparent în consum şi să se afle în realitate în mâinile revânzătorilor, fără să fi fost vândută, să se afle deci, încă, de fapt, pe piaţă. Şi acum urmează o avalanşă de mărfuri după alta, pentru ca în cele din urmă să se vadă că avalanşa anterioară nu a fost înghiţită de consum decât în mod aparent. Capitalurile-marfă îşi dispută unul altuia locurile pe piaţă. Cele care vin din urmă, pentru a putea vinde, vând sub preţ. Avalanşele anterioare nu au fost încă lichidate, în timp ce termenele lor de plată ajung la scadenţă.

82

Posesorii lor trebuie să se declare insolvabili sau vând la orice preţ pentru a plăti. Această vânzare nu are absolut nimic de-a face cu starea reală a cererii. Ea are de-a face numai cu cererea de plată, cu necesitatea absolută de a transforma marfa în bani. Apoi izbucneşte criza. Ea se manifestă nu în scăderea nemijlocită a cererii consumative, a cererii pentru consumul individual, ci în scăderea schimbului de capital contra capital, în scăderea procesului de reproducţie a capitalului. Dacă mărfurile Mp şi F în care se transformă B pentru a-şi îndeplini funcţia de capital bănesc, de valoare-capital destinată a se retransforma în capital productiv – dacă aceste mărfuri trebuie cumpărate sau plătite la termene diferite, dacă B - M reprezintă deci o serie de cumpărări şi de plăţi care se efectuează în mod succesiv, în acest caz o parte a lui B efectuează actul B - M, în timp ce altă parte rămâne în formă de bani pentru a servi la alte acte B - M, concomitente sau succesive, la un timp pe care înseşi condiţiile procesului urmează abia să-l determine. Această parte este sustrasă circulaţiei numai în mod temporar, pentru ca la momentul hotărât să intre în acţiune, să-şi exercite funcţia. Această tezaurizare a ei este în acest caz ea însăşi determinată de circulaţie şi făcută în vederea circulaţiei. Existenţa sa ca fond de cumpărare şi de plată, suspendarea mişcării sale, circulaţia sa întreruptă, toate acestea constituie o situaţie în care banii îşi exercită una din funcţiile lor, aceea de capital bănesc; căci în acest caz, banii care se află în mod temporar în repaos sunt ei înşişi o parte a capitalului bănesc B (adică a lui B' - b = B), a acelei părţi din valoarea capitalului-marfă care este egală cu P, cu valoarea capitalului productiv de la care porneşte circuitul. Pe de altă parte, orice cantitate de bani sustrasă circulaţiei se află în formă de tezaur. Forma de tezaur a banilor devine deci, aici, o funcţie a capitalului bănesc, exact cum în B - M funcţia banilor ca mijloc de cumpărare şi de plată devine o funcţie a capitalului bănesc, şi anume pentru că aici valoarea-capital există în formă de bani, pentru că forma-bani este aici o formă a capitalului industrial, în unul din stadiile sale, impusă de ansamblul circuitului. Dar în acelaşi timp se verifică aici încă o dată faptul că înăuntrul circuitului capitalului industrial capitalul bănesc nu îndeplineşte decât funcţii băneşti, şi că aceste funcţii băneşti au în acelaşi timp rolul de funcţii ale capitalului numai graţie legăturii lor cu celelalte stadii ale acestui circuit.

Reprezentarea lui B' ca raport al lui b faţă de B, ca raport de capital, nu este în mod nemijlocit o funcţie a capitalului bănesc, ci a capitalului-marfă M', care la rândul său, ca raport al lui m faţă de M, nu

83

exprimă decât rezultatul procesului de producţie, rezultatul autovalori-ficării valorii-capital care a avut loc în acest proces de producţie.

În caz că mersul procesului de circulaţie întâmpină obstacole, astfel că, din cauza unor împrejurări exterioare, a situaţiei de pe piaţă etc., B trebuie să-şi suspende funcţia B - M, rămânând din această cauză un timp mai mult sau mai puţin îndelungat în forma de bani, avem şi aici de-a face cu o stare de tezaurizare a banilor care se întâlneşte şi în circulaţia simplă a mărfurilor, atunci când trecerea de la M - B la B - M este întreruptă din cauza unor împrejurări exterioare. Este o tezaurizare involuntară. În cazul nostru banii au astfel forma de capital bănesc inactiv, latent. Dar deocamdată nu insistăm asupra acestui lucru.

În ambele cazuri însă, rămânerea capitalului bănesc în forma sa bănească apare ca rezultat al mişcării întrerupte, indiferent dacă această întrerupere este conformă cu scopul sau contrară scopului, voluntară sau involuntară, conformă cu funcţiile capitalului sau contrară lor.

II. Acumularea şi reproducţia pe scară lărgită

Întrucât proporţiile în care poate fi lărgit procesul de producţie

nu sunt arbitrare, ci determinate din punct de vedere tehnic, plusvaloarea realizată, deşi destinată capitalizării, nu poate, de multe ori, să atingă volumul în care să poată funcţiona în mod efectiv drept capital suplimentar, adică să poată intra în circuitul valorii-capital în evoluţie, decât prin repetarea mai multor circuite (trebuind deci să fie acumulată până atunci). Plusvaloarea se solidifică deci, devenind tezaur, şi formează în această formă capital bănesc latent. Latent, pentru că atâta timp cât rămâne în forma de bani el nu poate să acţioneze drept capital2. Astfel, tezaurizarea apare aici ca un moment care e încadrat în interiorul procesului de acumulare capitalist şi îl însoţeşte, dar care în acelaşi timp este esenţialmente diferit de el. Căci prin formarea de capital bănesc latent procesul de reproducţie însuşi nu este lărgit. Dimpotrivă. Se formează aici capital bănesc latent pentru că producătorul capitalist nu poate să lărgească imediat scara producţiei sale. Dacă el îşi vinde plusprodusul său unui producător de aur sau de argint care aruncă în circulaţie aur sau argint nou, sau, ceea ce este acelaşi lucru, unui comerciant care, în schimbul unei părţi din plusprodusul naţional, importă aur sau argint suplimentar din străinătate, capitalul său bănesc latent formează o creştere a tezaurului naţional de aur sau de argint. În toate celelalte cazuri, cele 78 1. st., de pildă, care în mâna

84

cumpărătorului au fost mijloc de circulaţie, nu au făcut decât să ia în mâna capitalistului forma de tezaur; ceea ce a avut loc este doar o nouă repartizare a tezaurului naţional de aur sau de argint.

Dacă în tranzacţiile capitalistului nostru banii funcţionează ca mijloc de plată (astfel că marfa trebuie plătită de cumpărător abia la un termen mai scurt sau mai lung), plusprodusul destinat capitalizării nu se transformă în bani, ci în creanţe, în titluri asupra unui echivalent pe care cumpărătorul poate că îl posedă deja sau poate că îl are abia în perspectivă. El nu intră în procesul de reproducţie al circuitului, aşa cum nu intră nici banii care sunt plasaţi în hârtii purtătoare de dobândă etc., deşi poate să intre în circuitul altor capitaluri industriale individuale.

Întreg caracterul producţiei capitaliste este determinat de valorificarea valorii-capital avansate, deci în prima linie de producţia de cât mai multă plusvaloare; în al doilea rând însă (vezi cartea I, cap. XXII [pag. 521 şi urm.]) de producţia de capital, deci de transformarea plusvalorii în capital. Acumularea sau producţia pe scară lărgită, care apare ca mijloc pentru o producţie tot mai întinsă de plusvaloare, deci pentru îmbogăţirea capitalistului, ca scop personal al acestuia din urmă, şi care este înglobată în tendinţa generală a producţiei capitaliste, devine însă, la rândul ei – cum s-a arătat în cartea întâi – prin dezvoltarea ei, o necesitate pentru fiecare capitalist individual. Sporirea continuă a capitalului său devine o condiţie pentru conservarea acestuia. Dar nu trebuie să revenim aici la cele expuse mai înainte.

Am cercetat mai întâi reproducţia simplă şi am presupus că întreaga plusvaloare este cheltuită ca venit. În realitate, în condiţii normale, este totdeauna nevoie ca o parte a plusvalorii să fie cheltuită ca venit şi ca altă parte a ei să fie capitalizată, fiind cu totul indiferent dacă plusvaloarea produsă înăuntrul anumitor perioade este ba consumată în întregime, ba capitalizată în întregime. În media procesului – şi formula generală nu poate să redea decât această medie – se întâmplă ambele aceste lucruri. Ca să nu complicăm însă formula, e mai bine să presupunem că întreaga F plusvaloare este acumulată. Formula P ... M' - B' - M' ... P' exprimă: Mp capital productiv care e reprodus pe scară mai mare şi cu valoare mai mare şi care îşi începe al doilea circuit, sau, ceea ce este acelaşi lucru, care îşi reînnoieşte primul său circuit ca un capital productiv sporit. Atunci când începe acest al doilea circuit, îl avem din nou pe P ca punct

85

de plecare; doar atât că P este un capital productiv mai mare decât a fost primul P. Tot astfel, atunci când în formula B ... B' al doilea circuit începe cu B', B' funcţionează drept B, drept capital bănesc de o anumită mărime, avansat; este un capital bănesc mai mare decât acela cu care a fost deschis primul circuit, dar în momentul în care el apare în funcţiunea de capital bănesc avansat, a dispărut orice referire la faptul că el a sporit prin capitalizarea plusvalorii. În forma sa de capital bănesc care îşi începe circuitul, această origine a sa a fost ştearsă. La fel stau lucrurile şi cu P', atunci când el funcţionează ca punct de plecare al unui nou circuit.

Comparând pe P ... P' cu B ... B', cu primul circuit, vedem că ele nu au aceeaşi semnificaţie. B ... B', luat pentru sine ca circuit izolat, exprimă doar faptul că B, capitalul bănesc (sau capitalul industrial în circuitul său sub formă de capital bănesc), este bani care nasc bani, valoare care naşte valoare, că el naşte plusvaloare. Dimpotrivă, în circuitul lui P, procesul de valorificare însuşi este încheiat odată ce s-a încheiat primul stadiu, procesul de producţie, iar după ce au trecut prin al doilea stadiu, M' - B' (primul stadiu al circulaţiei), valoarea-capital + plusvaloarea există deja sub formă de capital bănesc realizat, ca B', care a apărut în primul circuit ca extrema finală. Faptul că a fost creată plusvaloare este reprezentat în forma lui P ... P pe care am privit-o la început (vezi formula explicită la pag. 65) prin m - b - m, care, în al doilea stadiu al său, cade înafara circulaţiei capitalului şi reprezintă circulaţia plusvalorii ca venit. În această formă, în care întreaga mişcare este reprezentată prin P ... P, în care deci nu există o diferenţă de valoare între cele două extreme, valorificarea valorii avansate, producerea de plusvaloare, este deci reprezentată în acelaşi mod ca şi în B ... B'; numai că actul M' - B' apare ca ultim stadiu în B ... B', iar în P ... P ca al doilea stadiu al circuitului şi ca primul stadiu al circulaţiei.

În P ... P', P' nu exprimă că a fost produsă plusvaloare, ci că plusvaloarea produsă a fost capitalizată, că deci a fost acumulat capital şi că, în raport cu P, P' constă, prin urmare, din valoarea-capital iniţială plus valoarea capitalului acumulat prin mişcarea acesteia.

B', ca simplă încheiere a lui B ... B', la fel ca şi M', aşa cum apare înăuntrul tuturor acestor circuituri, nu exprimă, luate pentru sine, mişcarea, ci rezultatul ei: valorificarea valorii-capital realizată în formă de marfă sau în formă de bani, şi deci valoarea-capital ca B+b sau ca M+m, ca raport al valorii-capital faţă de plusvaloarea ei ca faţă de un descendent al ei. Ele exprimă acest rezultat ca forme diferite de

86

circulaţie ale valorii-capital valorificate. Dar nici în forma M', nici în forma B' valorificarea care a avut loc nu este ea însăşi o funcţie fie a capitalului bănesc, fie a capitalului-marfă. Ca forme, ca moduri de existenţă speciale, diferite, care corespund unor funcţii speciale ale capitalului industrial, capitalul bănesc nu poate îndeplini decât funcţii băneşti, iar capitalul-marfă funcţii de marfă; deosebirea dintre ele nu este decât aceea dintre bani şi marfă. Tot astfel, capitalul industrial, în forma sa de capital productiv, nu poate consta decât din aceleaşi elemente ca şi orice alt proces de muncă ce creează un produs: pe de o parte, condiţii de muncă materiale (mijloace de producţie), pe de altă parte, forţă de muncă ce funcţionează în mod productiv (util). Aşa cum capitalul industrial nu poate să existe, în cadrul sferei producţiei, decât în compoziţia care corespunde procesului de producţie în general, deci şi procesului de producţie necapitalist, tot astfel el nu poate exista în sfera circulaţiei decât în cele două forme care corespund acesteia, aceea de marfă şi aceea de bani. Dar aşa cum suma elementelor de producţie se anunţă din capul locului ca fiind capital productiv prin faptul că forţa de muncă este forţă de muncă străină pe care capitalistul a cumpărat-o chiar de la proprietarul ei exact cum şi-a cumpărat mijloacele de producţie de la alţi proprietari de mărfuri; aşa cum, prin urmare, însuşi procesul de producţie apare şi el ca funcţie productivă a capitalului industrial, tot astfel banii şi marfa apar ca forme de circulaţie ale aceluiaşi capital industrial, deci şi funcţiile lor apar ca funcţii de circulaţie ale sale, care sau preced funcţiile capitalului productiv, sau derivă din ele. Numai prin legătura lor ca forme ale funcţiilor pe care capitalul industrial are a le îndeplini în diferitele stadii ale procesului circuitului său, funcţia de bani şi funcţia de marfă sunt aici în acelaşi timp funcţii ale capitalului bănesc şi ale capitalului-marfă. Este deci greşit a voi să deduci proprietăţile şi funcţiile specifice care caracterizează banii ca bani şi marfa ca marfă din faptul că acestea sunt capital, aşa cum este greşit să deduci, invers, proprietăţile capitalului productiv din modul său de existenţă ca mijloace de producţie.

Îndată ce B' sau M' sunt fixate ca B + b, M + m, deci ca raport al valorii-capital faţă de plusvaloare ca faţă de un lucru care derivă din ea, acest raport este exprimat în amândouă, odată în formă de bani, a doua oară în formă de marfă, ceea ce nu schimbă lucrurile deloc. Acest raport nu rezultă deci nici din proprietăţi şi funcţii care revin banilor ca atare, nici din altele care revin mărfii ca atare. În ambele cazuri proprietatea care caracterizează capitalul, aceea de a fi valoare ce naşte valoare, este

87

exprimată doar ca rezultat. M' este totdeauna produsul funcţionării lui P, iar B' este totdeauna doar o formă a lui M' modificată în circuitul capitalului industrial. Îndată ce, prin urmare, capitalul bănesc realizat îşi reîncepe funcţia sa specială, în calitate de capital bănesc, el încetează a mai exprima raportul de capital pe care îl conţine B' = B + b. Atunci când B ... B' este parcurs, iar B' îşi reîncepe circuitul, acesta nu figurează ca B', ci ca B, chiar dacă întreaga plusvaloare pe care o conţine B' este capitalizată. Al doilea circuit începe, în cazul nostru, cu un capital bănesc de 500 1. st. şi nu cu 422 1. st. ca cel dintâi. Capitalul bănesc care deschide circuitul este cu 78 l. st. mai mare decât mai înainte; această deosebire iese în evidenţă prin comparaţia unui circuit cu celălalt; dar această comparaţie nu există în cadrul fiecărui circuit în parte. Cele 500 1. st. avansate drept capital bănesc, din care 78 1. st. existau înainte ca plusvaloare, nu joacă alt rol decât ar juca 500 1. st. cu care alt capitalist şi-ar deschide primul său circuit. Tot astfel stau lucrurile şi în circuitul capitalului productiv. P' mărit se manifestă, la reluare, ca P, tot aşa cum se manifestă P în reproducţia simplă P … P.

F În stadiul B' -M' , mărimea sporită este indicată numai prin

Mp M', dar nu prin F' şi Mp'. Întrucât M este totalul lui F şi Mp, însuşi M' arată că totalul lui F şi Mp pe care le conţine este mai mare decât P iniţial. În al doilea rând însă, denumirea F' şi Mp' ar fi falsă deoarece ştim că odată cu creşterea capitalului are loc o modificare a compoziţiei sale după valoare, că în cursul acestei modificări valoarea lui Mp creşte, iar cea a lui F scade totdeauna în mod relativ, de multe ori şi în mod absolut.

III. Acumulare de bani

Chestiunea dacă b, plusvaloarea transformată în aur, este

adăugată imediat valorii-capital în mişcare, putând să intre, astfel, înglobată în mărimea B', împreună cu capitalul B, în procesul de circulaţie, depinde de împrejurări care sunt independente de simpla existenţă a lui b. Dacă e vorba ca b să servească drept capital bănesc într-o a doua întreprindere, independentă, care urmează a fi înfiinţată alături de cea dintâi, este clar că el nu va putea fi întrebuinţat în acest scop decât dacă are mărimea minimă necesară pentru o asemenea întreprindere. Dacă e vorba ca el să fie întrebuinţat pentru extinderea

88

întreprinderii iniţiale, raporturile dintre factorii materiali ai lui P, precum şi raporturile dintre valorile lor determină şi ele o anumită mărime minimă pentru b. Toate mijloacele de producţie care funcţionează în întreprinderea respectivă nu stau numai într-un raport calitativ unele faţă de altele, dar şi într-un raport cantitativ; ele au anumite mărimi proporţionale. Aceste raporturi materiale ale factorilor care intră în capitalul productiv, precum şi raporturile lor de valoare ce se întemeiază pe cele dintâi determină volumul minim pe care trebuie să-l aibă pentru a putea fi transformat, ca o creştere a capitalului productiv, în mijloace de producţie şi în forţă de muncă suplimentare sau numai în mijloace de producţie suplimentare. Astfel filatorul nu poate să-şi mărească numărul fusurilor fără a-şi procura în acelaşi timp maşinile pentru filatul preparator şi cardele corespunzătoare, abstracţie făcând de cheltuielile sporite pentru bumbac şi salariu pe care le necesită o asemenea extindere a întreprinderii. Pentru a se face o astfel de extindere, plusvaloarea trebuie deci să fi ajuns să se cifreze la o sumă apreciabilă (se calculează de obicei 1 1. st. de fiecare fus nou introdus). Atâta timp cât b nu are acest volum minim, circuitul capitalului trebuie să se repete de mai multe ori, până ce suma b-urilor produse de el în mod succesiv poate să funcţioneze împreună cu B, F adică în B' - M' . Chiar şi simple modificări de detaliu care se fac, de Mp pildă, în maşinile de filat, necesită, în măsura în care maşinile devin astfel mai productive, o cheltuire mai mare de material de filat, o lărgire a mecanismului filatului preparator etc. Între timp b este deci adunat, şi această adunare a lui nu este o funcţie a sa proprie, ci rezultatul unor procese P ... P repetate. Funcţiunea sa proprie este rămânerea în formă de bani până ce a primit destule adaosuri din repetatele circuite de valorificare, deci dinafară, pentru a atinge mărimea minimă necesară pentru funcţionarea sa activă, singura mărime în care el poate să intre drept capital bănesc, în speţă drept parte acumulată a capitalului bănesc B aflat în funcţie, în mecanismul activ al acestuia din urmă. Între timp el este adunat şi există doar în forma unui tezaur aflat în curs de formare, în creştere. Acumularea de bani, tezaurizarea, apare deci aici ca un proces care însoţeşte în mod trecător acumularea reală, extinderea scării pe care acţionează capitalul industrial. În mod trecător, pentru că atâta timp cât tezaurul rămâne tezaur, el nu funcţionează drept capital, el nu participă la procesul de sporire, rămânând o sumă de bani care creşte

89

doar pentru că banii care există fără intervenţia ei sunt aruncaţi în aceeaşi ladă.

Forma de tezaur nu este decât forma de bani care nu se află în circulaţie, de bani a căror circulaţie este întreruptă şi care sunt păstraţi din această cauză în formă bănească. În ceea ce priveşte însuşi procesul tezaurizării, el este comun oricărei producţii de mărfuri şi nu joacă un rol, ca scop în sine, decât în formele precapitaliste nedezvoltate ale acesteia. Aici, însă, tezaurul apare ca formă a capitalului bănesc, iar tezaurizarea ca un proces care însoţeşte în mod trecător acumularea capitalului pentru că – şi în măsura în care – banii figurează aici drept capital bănesc latent; pentru că tezaurizarea, existenţa ca tezaur a plusvalorii aflate în formă bănească, este un stadiu pregătitor pentru transformarea plusvalorii în capital funcţionând în mod efectiv, stadiu pregătitor care îşi are locul în afara circuitului capitalului şi care este determinat din punct de vedere funcţional. Prin această determinare a lor, aceşti bani sunt deci capital bănesc latent; aceasta este şi cauza pentru care volumul pe care trebuie să-l fi atins pentru a intra în proces este determinat de respectiva compoziţie, în ce priveşte valoarea, a capitalului productiv. Dar atâta timp cât rămân în forma de tezaur, ei nu funcţionează încă drept capital bănesc, ci sunt doar capital bănesc inactiv; şi anume, nu întrerupt în funcţionarea sa, ca în cazul de mai înainte, ci neajuns încă la capacitatea de a funcţiona.

Luăm aici îngrămădirea de bani în forma sa iniţială, reală, ca tezaur bănesc efectiv. Ea poate să existe şi sub forma de simple creanţe, de titluri de creanţă ale capitalistului care a vândut M'. În ceea ce priveşte celelalte forme în care acest capital bănesc latent există el însuşi, între timp, ca bani care nasc bani, de pildă ca depunere spre fructificare într-o bancă, în cambii sau în hârtii de valoare de un anumit fel, cercetarea lor nu-şi are locul aici. În aceste cazuri plusvaloarea realizată ca bani îndeplineşte funcţii de capital speciale, în afara circuitului capitalului industrial din care derivă; funcţii care, în primul rând, nu au nimic de-a face cu acel circuit ca atare şi care, în al doilea rând, presupun anumite funcţii de capital care sunt deosebite de funcţiile capitalului industrial şi care aici nu au fost încă dezvoltate.

IV. Fonduri de rezervă

În forma pe care tocmai am cercetat-o, tezaurul în care există

plusvaloarea este fond de acumulare bănească, este forma bănească pe

90

care acumularea de capital o posedă în mod trecător, fiind deci el însuşi o condiţie a acesteia din urmă. Dar acest fond de acumulare poate să îndeplinească şi anumite servicii accesorii speciale, cu alte cuvinte să intre în procesul circuitului capitalului, fără ca acest proces să aibă forma P ... P', deci fără ca reproducţia capitalistă să fie lărgită.

Dacă procesul M'-B' se prelungeşte peste măsura sa normală, dacă deci capitalul-marfă este oprit în mod anormal în procesul de transformare a sa în formă de bani sau, de pildă, dacă această transformare fiind efectuată preţul mijloacelor de producţie în care urmează a se transforma capitalul bănesc s-a urcat peste nivelul pe care 1-a avut la începutul circuitului, tezaurul care funcţionează ca fond de acumulare poate fi utilizat pentru a lua locul capitalului bănesc sau a unei părţi din el. Fondul de acumulare bănească serveşte astfel ca fond de rezervă pentru eliminarea unor deranjamente intervenite în circuit.

Ca un asemenea fond de rezervă el se deosebeşte de fondul de mijloace de cumpărare şi de plată cercetat la circuitul P ... P. Aceste mijloace de cumpărare şi de plată sunt o parte a capitalului bănesc în funcţie (deci forme de existenţă ale unei părţi din valoarea-capital aflată în proces), ale cărui părţi nu intră în funcţie decât în mod succesiv la termene diferite. În cursul procesului de producţie se formează în mod continuu o rezervă de capital bănesc, întrucât astăzi au intrat plăţi şi altele urmează a fi făcute abia la un termen ulterior, astăzi au fost vândute cantităţi mai mari de mărfuri şi alte cantităţi mai mari de mărfuri urmează a fi cumpărate abia cu un număr de zile mai târziu; în aceste intervale, o parte a capitalului care circulă se află deci în mod continuu în formă de bani. Dimpotrivă, fondul de rezervă nu este o parte componentă a capitalului în funcţie, mai precis a capitalului bănesc, ci a capitalului aflat încă într-un stadiu iniţial al acumulării sale, a plusvalorii încă netransformate în capital activ. Se înţelege de altfel cu totul de la sine că atunci când se află în nevoie capitalistul nu se întreabă în niciun fel de funcţiile determinate ale banilor aflaţi în mâinile sale, ci utilizează ceea ce are, pentru a menţine în mers procesul circuitului capitalului său. Astfel, în exemplul nostru B = 422 1. st., iar B' = 500 1. st. Atunci când o parte a capitalului de 422 1. st. există ca fond de mijloace de cumpărare şi de plată, ca rezervă de bani, ea este astfel calculată ca, împrejurările rămânând neschimbate, ea să intre în întregime în circuit şi să şi fie suficientă în acest scop. Dimpotrivă, fondul de rezervă este o parte a plusvalorii de 78 1. st.; el nu poate să intre în circuitul capitalului în valoare de 422 1. st. decât dacă acest

91

circuit se efectuează în împrejurări care nu rămân neschimbate, căci el este o parte a fondului de acumulare şi figurează aici fără lărgirea scării reproducţiei.

Fondul de acumulare bănească înseamnă deja existenţa unui capital bănesc latent, deci transformare de bani în capital bănesc.

Formula generală a circuitului capitalului productiv, care cuprinde reproducţia simplă şi reproducţia pe scară lărgită, este următoarea:

1 2 F P ... M' - B'. B - M ... P (P') Mp Dacă P = P, atunci B este în 2) = B' - b; dacă P =P', atunci B

este în 2) mai mare decât B' - b; cu alte cuvinte, b a fost transformat în întregime sau în parte în capital bănesc.

Circuitul capitalului productiv este forma în care economia clasică priveşte procesul circuitului capitalului industrial.

NOTE:

1 În ediţia Meissner: m - b; corectat pe baza originalului lui Marx. (Nota Inst. M.E.L.) 2 Expresia „latent” este împrumutată din fizică, prin analogie cu noţiunea de căldură latentă care, în prezent, a fost în mare parte înlăturată de teoria despre transformarea energiei. Din această cauză Marx întrebuinţează în secţiunea a treia (redactată mai târziu) expresia de „capital potenţial” prin analogie cu noţiunea de energie potenţială, sau de „capital virtual” prin analogie cu viteza virtuală a lui D'Alembert. (F. E.)

92

Capitolul trei

CIRCUITUL CAPITALULUI-MARFĂ

Formula generală pentru circuitul capitalului-marfă este: M' - B' - M ... P ... M'.

M' nu apare numai drept produs, dar şi drept condiţie a celor două circuite anterioare, întrucât ceea ce este B - M pentru un capital presupune deja M' - B' pentru altul, în măsura în care cel puţin o parte a mijloacelor de producţie sunt la rândul lor produsul-marfă al altor capitaluri individuale aflate în circuitul lor. În cazul nostru, de pildă, cărbunii, maşinile etc. suni capitalul-marfă al exploatatorului de mine, al constructorului de maşini capitalist etc. apoi, s-a arătat încă în cap. I, 4, că începând chiar de la prima repetare a lui B ... B', încă înainte ca acest al doilea circuit al capitalului bănesc să se fi încheiat, este presupus nu numai circuitul P ... P, dar şi circuitul M' ... M'.

Dacă are loc reproducţie pe scară lărgită, M' final este mai mare decât M' iniţial şi-1 vom desemna deci aici cu M".

Deosebirea dintre forma a treia şi primele două se manifestă, în primul rând, prin faptul că aici circulaţia totală cu cele două faze opuse ale ei începe circuitul, în timp ce la forma I circulaţia este întreruptă prin procesul de producţie, iar la forma a II-a circulaţia totală, cu cele două faze complementare ale ei, apare numai ca un termen mediu în procesul de reproducţie, formând deci mişcarea intermediară între P ... P. La B ... B' forma de circulaţie este B - M ... M' - B' = B - M - B'. La P... P ea este, dimpotrivă, M' - B' . B - M = M - B - M. La M' ... M' ea are de asemenea această ultimă formă.

În al doilea rând, la repetarea circuitelor I şi II, chiar dacă punctele finale B' şi P' formează punctele iniţiale ale circuitului reînnoit, dispare forma în care ele au fost produse. B' = B + b, P' = P + p reîncep în procesul nou ca B şi P. Dimpotrivă, în forma a III-a punctul de plecare M trebuie desemnat ca M', chiar dacă circuitul se reînnoieşte pe aceeaşi scară, şi anume din următorul motiv: în forma I, atunci când B' ca atare deschide un nou circuit, el funcţionează în calitate de capital bănesc B, în calitate de avansare în formă de bani a valorii-capital ce urmează a fi valorificată. Mărimea capitalului bănesc avansat, sporită prin acumularea efectuată în primul circuit, a crescut. Dar chestiunea dacă mărimea capitalului bănesc avansat este de 422 1. st. sau 500 1. st.

93

nu modifică deloc faptul că el apare ca simplă valoare-capital. B' nu mai există în calitate de capital valorificat sau fecundat cu plusvaloare, în calitate de raport de capital. Abia în cursul procesului el urmează să se valorifice. Acelaşi lucru este valabil şi pentru P ... P'; P' trebuie totdeauna să continue a funcţiona şi să reînnoiască circuitul ca P, ca valoare-capital care urmează să producă plusvaloare. Dimpotrivă, circuitul capitalului-marfă nu se deschide cu valoare-capital, ci cu valoare-capital sporită în formă de marfă, cuprinde deci de la început nu numai circuitul valorii-capital existente în formă de marfă, dar şi pe aceea a plusvalorii. Dacă deci în această formă are loc reproducţie simplă, la punctul final apare un M' de aceeaşi mărime ca şi la punctul de plecare. Dacă o parte a plusvalorii intră în circuitul capitalului, e drept că în locul lui M' apare la sfârşit M", un M' mai mare, dar circuitul care urmează acum este iarăşi deschis cu M', care nu este decât un M' mai mare decât în circuitul anterior şi îşi începe noul său circuit cu o valoare-capital acumulată mai mare, deci şi cu o plusvaloare nou creată relativ mai mare. În toate cazurile M' deschide, totdeauna, circuitul ca un capital-marfă care este = valoare-capital + plusvaloare.

M' ca M apare, în circuitul unui capital industrial individual, nu ca formă a acestui capital, ci ca formă a altui capital industrial, în măsura în care mijloacele de producţie sunt produsul acestuia. Actul B - M (adică B - Mp) al primului capital este pentru acest al doilea capital M' - B'.

F F şi Mp sunt în actul de circulaţie B - M întru atât identice,

Mp întrucât ele sunt mărfuri în mâna vânzătorilor lor, de o parte a muncitorilor care îşi vând forţa de muncă, de altă parte a posesorilor mijloacelor de producţie care le vând pe acestea. Pentru cumpărător, ai cărui bani funcţionează aici drept capital bănesc, ele funcţionează ca mărfuri doar atâta timp cât nu le-a cumpărat încă, atâta timp deci cât ele întâmpină capitalul lui, existent în formă de bani, ca mărfuri ale altora; Mp şi F se deosebesc aici numai prin faptul că Mp poate fi în mâna vânzătorului său = M', deci capital, dacă Mp este forma de marfă a capitalului său, în timp ce pentru muncitor F este totdeauna numai marfă şi devine capital abia în mâna cumpărătorului, ca parte componentă a lui P.

Din această cauză M' nu poate să deschidă niciodată ca simplu M, ca simplă formă de marfă a valorii-capital, un circuit. În calitate de

94

capital-marfă el este totdeauna un lucru dublu. Din punctul de vedere al valorii de întrebuinţare el este produsul funcţionării lui P, în speţă fire, ale cărui elemente F şi Mp, provenite din circulaţie ca mărfuri, au funcţionat doar1 ca elemente de formare ale acestui produs. În al doilea rând, din punctul de vedere al valorii, el este valoarea-capital P plus plusvaloarea p produsă prin funcţionarea lui P.

Numai în circuitul lui M' însuşi, M = P = valoarea-capital trebuie să se separe de acea parte a lui M' în care există plusvaloare; prin urmare produsul-marfă, sub forma căruia există valoarea-capital, poate şi trebuie să se separe de plusprodusul în care se află cuprinsă plusvaloarea, indiferent dacă ele pot fi separate în fapt, ca în cazul firelor, sau nu, ca în cazul maşinii. Ele devin totdeauna separabile în momentul în care M' s-a transformat în B'. Dacă întregul produs-marfă poate fi împărţit în produse parţiale omogene independente, ca, de pildă, cei 10.000 pfunzi de fire ale noastre, şi dacă deci actul M' - B' se poate manifesta într-o sumă de vânzări efectuate în mod succesiv, în acest caz valoarea-capital poate funcţiona ca M în formă de marfă; ea poate să se separe de M' înainte ca să se fi realizat plusvaloarea, adică înainte ca M' să se fi realizat în întregime.

Din cei 10.000 pfunzi de fire în valoare de 500 1. st., valoarea a 8.440 pfunzi este = 422 1. st.= valoarea-capital separată de plusvaloare. Dacă capitalistul vinde mai întâi 8.440 pfunzi de fire în valoare de 422 1. st., aceşti 8.440 pfunzi de fire reprezintă M, valoarea-capital în formă de marfă; plusprodusul de 1.560 pfunzi de fire = plusvaloarea de 78 1. st., care se află şi el în M', ar circula abia mai târziu; capitalistul ar putea efectua F operaţiunea M - B - M înaintea circulaţiei plusprodusului m - b - m. Mp

Sau dacă ar vinde mai întâi 7.440 pfunzi de fire în valoare de 372 1. st. şi apoi 1.000 pfunzi de fire în valoare de 50 1. st., în acest caz mijloacele de producţie (partea constantă a capitalului, c) ar putea fi înlocuite cu prima parte a lui M, iar partea variabilă a capitalului, v, forţa de muncă, cu partea a doua a lui M şi pentru rest ca mai sus.

Dar dacă au loc asemenea vânzări succesive şi dacă permit condiţiile circuitului, capitalistul poate, în loc de a descompune pe M' în c + v + p, să efectueze această descompunere şi la anumite părţi aliquote ale lui M'.

Astfel, 7.440 pfunzi de fire = 372 1. st., care, ca părţi ale lui M'

95

(10.000 pfunzi de fire = 500 1. st.), reprezintă partea constantă a capitalului, pot şi ele să fie scindate în 5.535,360 pfunzi de fire, în valoare de 276,768 1. st., care înlocuiesc doar partea constantă, valoarea mijloacelor de producţie consumate în 7.440 pfunzi de fire; în 744 pfunzi de fire, în valoare de 37,200 1. st., care înlocuiesc numai capitalul variabil, şi în 1.160,640 pfunzi de fire, în valoare de 58,032 1. st., care, ca plusprodus, sunt purtători de plusvaloare. Din cei 7.440 pfunzi vânduţi el poate deci să înlocuiască valoarea-capital pe care ei o conţin, vânzând 6.279,360 pfunzi de fire cu preţul de 313,968 1. st. şi să cheltuiască valoarea plusprodusului 1.160,640 pfunzi = 58,032 1. st. ca venit.

Tot astfel el poate scinda apoi cei 1.000 pfunzi de fire = 50 1. st. = valoarea-capital variabilă, vânzând-o în mod corespunzător; şi anume: 744 pfunzi de fire în valoare de 37,200 1. st., valoarea-capital constantă a 1.000 pfunzi de fire; 100 pfunzi de fire în valoare de 5,000 1. st., parte variabilă de capital a aceleiaşi cantităţi de fire; deci 844 pfunzi de fire în valoare de 42,200 l. st., înlocuind valoarea-capital conţinută în 1.000 pfunzi de fire; în fine, 156 pfunzi de fire în valoare de 7,800 1. st., care reprezintă plusprodusul pe care îl conţin cei 1.000 pfunzi de fire şi care pot fi deci consumaţi ca atare.

În fine, el poate să mai despice şi restul de 1.560 pfunzi în valoare de 78 1. st., dacă vânzarea reuşeşte, astfel ca vânzarea a 1.160,640 pfunzi de fire în valoare de 58,032 1. st. să înlocuiască valoarea mijloacelor de producţie conţinută în 1.560 pfunzi de fire, iar 156 pfunzi de fire în valoare de 7,800 l. st. să înlocuiască valoarea-capital variabilă; în total 1.316,640 pfunzi de fire = 65,832 l. st. înlocuind întreaga valoare-capital; în fine, plusprodusul de 243,360 pfunzi = 12,168 1. st. rămâne să fie cheltuit ca venit.

Aşa cum fiecare din elementele c, v, p, existente în fire, poate fi descompus la rândul lui în aceleaşi elemente componente, tot astfel poate fi descompus fiecare pfund de fire în parte în valoare de 1 şiling = 12 pence.

c = 0,744 pfunzi fire = 8,928 pence v = 0,100 pfunzi fire = 1,200 pence p = 0,156 pfunzi fire = 1,872 pence c + v + p = 1 pfund fire = 12 pence Dacă adunăm rezultatele celor trei vânzări parţiale descrise mai

96

sus, obţinem acelaşi rezultat ca la vânzarea dintr-o singură dată a celor 10.000 pfunzi de fire. Avem capital constant:

La vânzarea 1: 5.535,360 pfunzi fire = 276,768 1. st. La vânzarea a 2-a: 744,000 pfunzi fire = 37,200 l. st. La vânzarea a 3-a: 1.160,640 pfunzi fire = 58,032 l. st.

Total . . . 7.440 pfunzi fire = 372 1. st.

Capital variabil: La vânzarea 1: 744,000 pfunzi fire = 37,200 1. st. La vânzarea a 2-a: 100,000 pfunzi fire = 5,000 l. st. La vânzarea a 3-a: 156,000 pfunzi fire = 7,800 l. st.

Total . . . 1.000 pfunzi fire = 50 1. st. Plusvaloare:

La vânzarea 1: 1.160,640 pfunzi fire = 58,032 1. st. La vânzarea a 2-a: 156,000 pfunzi fire = 7,800 l. st. La vânzarea a 3-a: 243,360 pfunzi fire = 12,168 l. st.

Total … 1.560 pfunzi fire = 78 1. st. Total general:

Capital constant: 7.440 pfunzi fire = 372 1. st. Capital variabil: 1.000 pfunzi fire = 50 l. st. Plusvaloare: 1.560 pfunzi fire = 78 l. st. Total . . . 10.000 pfunzi fire = 500 1. st. M' - B' nu este, ca atare, decât vânzarea a 10.000 pfunzi de fire.

Cei 10.000 pfunzi de fire sunt marfă ca şi orice alte fire. Pe cumpărător îl interesează preţul de 1 şiling pentru 1 pfund, sau de 500 1. st. pentru 10.000 pfunzi. Dacă în cursul pertractărilor el discută compoziţia valorii, el nu face acest lucru decât cu intenţia perfidă de a dovedi că pfundul poate fi vândut sub 1 şiling şt că vânzătorul tot va mai face încă o afacere bună. Dar cantitatea pe care o cumpără depinde de nevoile sale; dacă, de pildă, e posesorul unei ţesătorii, ea depinde de compoziţia propriului său capital, care funcţionează în ţesătorie, nu de cel al filatorului de la care cumpără. Proporţiile în care M' trebuie, pe de o parte, să înlocuiască capitalul conservat în el (respectiv diferitele sale elemente componente), pe de altă parte să servească drept plusprodus,

97

fie pentru cheltuirea de plusvaloare, fie pentru acumularea de capital, nu există decât în circuitul capitalului a cărui formă de marfă o constituie cei 10.000 pfunzi de fire. Ele nu au nimic de-a face cu vânzarea ca atare. Aici se mai presupune apoi că M' se vinde la valoarea sa, că nu este vorba deci decât de trecerea lui din forma de marfă în forma de bani. Bineînţeles că pentru M', ca formă funcţională în circuitul acestui capital individual, formă din care trebuie înlocuit capitalul productiv, este de importanţă hotărâtoare dacă – şi în ce măsură – la vânzare, preţul şi valoarea se abat unul de la celălalt, dar acest lucru nu ne interesează aici, în cercetarea simplelor deosebiri de formă.

În forma I, B ... B', procesul de producţie apare la mijloc între cele două faze complementare şi opuse ale circulaţiei capitalului; el s-a terminat înainte ca faza finală M' - B' să fi început. Banii au fost avansaţi drept capital, transformaţi mai întâi în elemente de producţie, care au fost transformate în produs-marfă, iar acesta, la rândul lui, a fost transformat în bani. Este un ciclu productiv încheiat în întregime, al cărui rezultat îl formează banii, utilizabili pentru orice. Reînceperea este deci dată numai în mod potenţial. B ... P ... B' poate să fie atât ultimul circuit care încheie funcţionarea unui capital individual atunci când acesta se retrage din afaceri, cât şi primul circuit al unui capital nou care intră în funcţie. Mişcarea generală este aici B ... B', de la bani la bani mai mulţi.

În forma II, P ... M' - B' - M ... P (P'), întreg procesul de circulaţie urmează după primul P şi-1 precede pe cel de al doilea. El se face însă în ordine inversă faţă de cel din forma I. Primul P este capitalul productiv, iar funcţia sa este procesul de producţie, condiţie prealabilă a procesului de circulaţie care-i urmează. Dimpotrivă, P final nu este procesul de producţie; el nu este decât existenţa înnoită a capitalului industrial în forma sa de capital productiv. Şi aceasta ca rezultat al transformării valorii-capital în F + Mp, efectuată în ultima fază a circulaţiei, a transformării ei în factorii subiectivi şi obiectivi care, reuniţi, constituie forma de existenţă a capitalului productiv. La sfârşit, capitalul, fie că e vorba de P, fie că e vorba de P', se află din nou pregătit într-o formă în care trebuie să funcţioneze iarăşi drept capital productiv şi să efectueze procesul de producţie. Forma generală a mişcării, P ... P, este forma reproducţiei şi nu arată valorificarea ca scop al procesului, aşa cum face B ... B'. În modul acesta ea face ca economiei clasice să-i fie cu atât mai uşor să facă abstracţie de forma capitalistă determinată a procesului de producţie şi să prezinte producţia ca atare ca scop al

98

procesului, astfel ca să se producă pe cât posibil mai mult şi mai ieftin, şi ca produsul să fie schimbat cu alte produse cât mai variate, în parte pentru reînnoirea producţiei (B - M), în parte pentru consum (b - m). Şi întrucât B şi b apar aici doar ca mijloace de circulaţie trecătoare, particularităţile atât ale banilor cât şi ale capitalului bănesc pot astfel să fie trecute cu vederea, iar întreg procesul apare simplu şi natural, adică posedă naturaleţa raţionalismului plat. De asemenea, la capitalul-marfă este uitat câteodată profitul, acest capital figurând, atunci când e vorba de ansamblul circuitului producţiei, doar drept marfă, iar atunci când e vorba de elementele componente ale valorii, drept capital-marfă. Acumularea apare, bineînţeles, în acelaşi mod ca şi producţia.

În forma III, M' - B' - M ... P ... M', circuitul este deschis de cele două faze ale procesului de circulaţie, şi anume în aceeaşi ordine ca şi în forma II, P ... P; urmează apoi P, şi anume, ca şi în forma I, cu funcţia sa, procesul de producţie; cu rezultatul acestuia din urmă, M', se încheie circuitul. Aşa cum în forma II el se încheie cu P, ca simplă reapariţie a capitalului productiv, tot astfel el se încheie aici cu M', ca reapariţie a capitalului-marfă; aşa cum în forma II capitalul trebuie, în forma sa finală P, să reînceapă procesul ca proces de producţie, tot astfel aici, odată cu reapariţia capitalului industrial în forma de capital-marfă, circuitul trebuie să se redeschidă cu faza de circulaţie M' - B'. Ambele forme ale circuitului sunt neîncheiate, pentru că nu se sfârşesc cu B', cu valoarea-capital valorificată, retransformată în bani. Amândouă trebuie deci să fie continuate şi presupun, aşadar, reproducţia. În forma III circuitul total este M' ... M'.

Ceea ce deosebeşte forma a treia de primele două este faptul că numai în acest circuit valoarea-capital valorificată este aceea care apare ca punct de plecare al valorificării sale, nu valoarea-capital iniţială, care abia urmează a fi valorificată. Aici punctul de plecare este M', ca raport de capital, care determină în modul acesta caracterul întregului circuit, întrucât cuprinde chiar în prima sa fază atât circuitul valorii-capital cât şi pe acela al plusvalorii şi întrucât plusvaloarea trebuie, în parte, să fie cheltuită ca venit – deşi nu în fiecare circuit în parte, totuşi în media lor – deci să efectueze circulaţia m - b - m şi, în parte, să funcţioneze ca element al acumulării de capital.

În forma M' ... M', consumarea întregului produs-marfă este presupusă ca o condiţie a efectuării normale a circuitului capitalului însuşi. Consumul individual al muncitorului şi consumul individual al părţii neacumulate din plusprodus cuprinde întregul consum individual.

99

Consumul în întregul său – cuprinzând atât consumul individual cât şi consumul productiv – intră deci ca o condiţie în circuitul M'. Consumul productiv (în care e cuprins, în fapt, consumul individual al muncitorului, întrucât forţa de muncă este, în cadrul anumitor limite, produsul continuu al consumului individual al muncitorului) se efectuează de către fiecare capital în parte. Consumul individual – afară de cel necesar existenţei capitalistului individual – e presupus numai ca un act social, nicidecum ca un act al capitalistului individual.

În formele I şi II, ansamblul mişcării se prezintă ca mişcare a valorii-capital avansate. În forma III, capitalul valorificat formează, în forma totalităţii produsului-marfă, punctul de plecare şi posedă forma capitalului aflat în mişcare, forma capitalului-marfă. Abia după transformarea lui în bani, această mişcare se bifurcă în mişcare a capitalului şi mişcare a venitului. Împărţirea produsului social total, ca şi împărţirea separată a fiecărui produs în cazul fiecărui capital-marfă în parte, în fond de consum individual, pe de o parte, şi fond de reproducţie, pe de altă parte, este înglobată, în această formă, în circuitul capitalului.

B ... B' cuprinde posibilitatea unei lărgiri a circuitului, după volumul lui b care intră în circuitul reînnoit.

În P... P, P poate să înceapă noul circuit cu aceeaşi valoare, şi chiar cu una mai mică, şi să reprezinte totuşi reproducţie pe scară lărgită; de pildă, dacă anumite elemente de mărfuri se ieftinesc din cauza productivităţii sporite a muncii. Invers, în ipoteza opusă, capitalul productiv crescut în valoare poate să reprezinte reproducţie pe scară restrânsă din punct de vedere material, dacă, de pildă, elementele producţiei se scumpesc. Acelaşi lucru e valabil şi pentru M' ... M'.

În M' ... M', capitalul în forma de marfă este o condiţie a producţiei; în cadrul acestui circuit el revine ca o condiţie în al doilea M. Dacă acest M nu este încă produs sau reprodus, circuitul este stânjenit; acest M trebuie reprodus, în cea mai mare parte, ca M' al altui capital industrial. În acest circuit M' există ca punct de plecare, ca punct de trecere şi ca punct final al mişcării; el este deci prezent întotdeauna. El este condiţia permanentă a procesului de reproducţie.

M' ... M' se deosebeşte de formele I şi II prin alt moment. Toate cele trei circuite au comun faptul că forma în care capitalul îşi deschide procesul circuitului este şi forma în care el îl încheie, aflându-se astfel din nou în forma iniţială, în care redeschide acelaşi circuit. Forma iniţială B, P, M' este totdeauna forma în care este avansată

100

valoarea-capital (în III, împreună cu plusvaloarea cu care a sporit), este deci forma de început în ceea ce priveşte circuitul respectiv; forma finală B', P, M' este de fiecare dată forma modificată a unei forme funcţionale, anterioară în circuit, formă care nu este cea iniţială.

Astfel, în I, B' este o formă modificată a lui M', iar P final din II este o formă modificată a lui B (în I şi în II această modificare se efectuează printr-un proces simplu al circulaţiei mărfurilor, printr-un schimb formal al poziţiei mărfii şi banilor); în III, M' este o formă modificată a lui P, a capitalului productiv. Dar în primul rând aici, în III, modificarea nu priveşte numai forma funcţională a capitalului, ci şi mărimea valorii sale; în al doilea rând însă, modificarea este rezultatul nu al unui simplu schimb formal de poziţie, ţinând de procesul de circulaţie, ci al schimbării reale pe care forma de întrebuinţare şi valoarea mărfurilor care compun capitalul productiv au suferit-o în procesul de producţie.

Forma extremităţii iniţiale B, P, M' este presupusă la fiecare din circuitele respective I, II, III; forma care revine în extremitatea finală este produsă şi deci condiţionată de seria de metamorfoze ale însuşi circuitului. M', ca punct final al circuitului unui capital industrial individual, nu presupune decât forma P a aceluiaşi capital industrial al cărui produs este, formă care nu aparţine circulaţiei. B', ca punct final în I, ca formă modificată a lui M' (M' - B'), presupune că B există în mâna cumpărătorului, în afara circuitului B ... B', şi că este atras în acest circuit prin vânzarea lui M', fiind transformat în propria lui formă finală. Tot astfel P final presupune, în II, că F şi Mp (M) există în exterior, fiindu-i încorporate ca formă finală prin B - M. Dar, abstracţie făcând de extremitatea finală, nici circuitul capitalului bănesc individual nu presupune circuitul capitalului bănesc în general, nici circuitul capitalului productiv individual nu presupune pe acela al capitalului productiv. În I, B poate să fie primul capital bănesc; în II, P poate să fie primul capital productiv care apare pe scena istoriei, dar în III,

F M - B - M … P … M' Mp M' - B' m - b - m M este presupus de două ori în afara circuitului. O dată, în circuitul

101

F M' - B'- M . Acest M, în măsura în care constă din Mp, este marfă în Mp mâna vânzătorului; el însuşi este capital-marfă în măsura în care este produs al unui proces de producţie capitalist; şi chiar dacă acesta nu este cazul, el apare în calitate de capital-marfă în mâna comerciantului. A doua oară, în al doilea m din m - b - m, care de asemenea trebuie să existe ca marfă pentru a putea fi cumpărat. În orice caz, indiferent dacă sunt capital-marfă sau nu, F şi Mp sunt mărfuri la fel ca şi M' şi se comportă unul faţă de altul ca mărfuri. Acelaşi lucru este valabil şi pentru al doilea m din m - b - m. Prin urmare, în măsura în care M' = M (F + Mp), elementele sale de formare sunt mărfuri şi el trebuie înlocuit, în circulaţie, prin aceeaşi marfă; aşa cum şi în m - b - m al doilea m trebuie înlocuit, în circulaţie, cu alte mărfuri de acelaşi fel.

În afară de aceasta, în cadrul modului de producţie capitalist, ca mod de producţie predominant, orice marfă trebuie să fie, în mâna vânzătorului, capital-marfă. Ea continuă să fie capital-marfă şi în mâna comerciantului, sau, dacă nu a fost încă, ea devine capital-marfă în mâna lui. Sau, cum e cazul, de pildă, cu articolele importate – ea trebuie să fie marfă care a înlocuit un capital-marfă iniţial, care deci i-a dat doar altă formă de existenţă.

Elementele de marfă F şi Mp, din care constă capitalul productiv P, nu mai au, ca forme de existenţă ale lui P, aceeaşi înfăţişare pe care au avut-o pe diferitele pieţe de mărfuri de pe care sunt strânse. În prezent ele sunt reunite, şi numai în reunirea lor pot ele funcţiona în calitate de capital productiv.

Faptul că numai în această formă III, chiar înăuntrul circuitului, M apare ca fiind condiţia lui M, se explică prin aceea că punctul de plecare este capitalul în formă de marfă. Circuitul se deschide prin transformarea lui M' (în măsura în care funcţionează ca valoare-capital, indiferent dacă aceasta este mărită prin adăugare de plusvaloare sau nu) în acele mărfuri care formează elementele sale de producţie. Or, această transformare cuprinde întreg procesul de circulaţie M - B - M (= F + Mp) şi este rezultatul lui. Aici M se află deci la ambele extremităţi, dar a doua extremitate care îşi obţine forma M prin B - M din afară, din piaţa de mărfuri, nu este ultima extremitate a circuitului, ci a primelor două stadii ale sale, care cuprind procesul de circulaţie. Rezultatul lui este P, a cărui funcţionare, procesul de producţie, începe apoi. Abia ca rezultat al acestuia, deci nu ca rezultat al procesului de circulaţie, apare M' ca

102

încheiere a circuitului şi în aceeaşi formă ca şi extremitatea iniţială M'. Dimpotrivă, în B ... B' şi în P ... P extremităţile finale B' şi P sunt rezultate nemijlocite ale procesului de circulaţie. Prin urmare, aici, odată B' şi a doua oară P sunt presupuse numai la sfârşit ca existând în mâna altuia. Atâta timp cât circuitul are loc între extremităţi, nici B într-un caz, nici P în celălalt – adică nici existenţa lui B ca bani străini, nici existenţa lui P ca proces de producţie străin – nu apar în calitate de condiţii prealabile ale acestor circuite. Dimpotrivă, M' ... M' presupune pe M (= F + Mp) ca mărfuri străine în mână străină, ca mărfuri care, prin procesul de circulaţie introductiv, sunt atrase în circuit şi transformate în capital productiv, a cărui funcţionare are drept rezultat faptul că M' devine din nou forma finală a circuitului.

Dar tocmai pentru că circuitul M' ... M' presupune, în cursul efectuării sale, alt capital industrial în formă de M (= F + Mp) (şi Mp cuprinde alte diferite capitaluri, de pildă, în cazul nostru, maşini, cărbuni, ulei etc.), el însuşi cere să fie privit nu numai ca o formă generală a circuitului, cu alte cuvinte ca o formă socială sub care poate fi privit orice capital industrial individual (cu excepţia cazului când este investit pentru prima dată), deci nu numai ca o formă de mişcare comună tuturor capitalurilor industriale individuale, dar în acelaşi timp şi ca formă de mişcare a totalităţii capitalurilor individuale, adică a capitalului total al clasei capitaliste, o mişcare în care mişcarea fiecărui capital industrial individual apare doar ca o mişcare parţială care se împleteşte cu alta şi este condiţionată de ea. Dacă privim, de pildă, totalul mărfurilor produse într-o ţară în cursul unui an şi analizăm mişcarea prin care o parte a acestui total înlocuieşte capitalul productiv din toate întreprinderile individuale şi altă parte intră în consumul individual al diferitelor clase, în acest caz noi privim M' ... M' ca formă de mişcare atât a capitalului social cât şi a plusvalorii, respectiv a plusprodusului creat de acesta. Faptul că capitalul social este = cu totalul capitalurilor individuale (inclusiv capitalurile societăţilor pe acţiuni respectiv capitalul statului, în măsura în care guvernele utilizează muncă salariată productivă în mine, căi ferate etc. adică funcţionează în calitate de capitalişti industriali) şi că mişcarea totală a capitalului social este = cu suma algebrică a mişcărilor capitalurilor individuale, nu exclude în niciun fel ca această mişcare să prezinte, ca mişcare a capitalului individual izolat, alte fenomene decât aceeaşi mişcare dacă e privită ca o parte a mişcării totale a capitalului social, deci în legătura ei cu mişcarea celorlalte părţi ale acestuia, şi ca în acelaşi timp ea să rezolve probleme

103

a căror rezolvare trebuie presupusă atunci când se cercetează circuitul unui capital individual izolat, în loc să rezulte din el.

M' ... M' este singurul circuit în care valoarea-capital avansată la început formează doar o parte a extremităţii care deschide mişcarea, astfel că mişcarea se anunţă de la început ca mişcare totală a capitalului industrial, atât a acelei părţi din produs care înlocuieşte capitalul productiv, cât şi a aceleia care constituie plusprodus şi care în parte e cheltuită ca venit, în parte trebuie să servească drept element al acumulării. În măsura în care cheltuirea de plusvaloare ca venit este cuprinsă în acest circuit, în aceeaşi măsură este cuprinsă în el şi consumul individual. Dar acesta din urmă mai este cuprins în el şi prin faptul că punctul de plecare M, marfă, există ca un articol de întrebuinţare oarecare; or, orice articol produs pe baze capitaliste este capital-marfă, indiferent dacă forma sa utilă îl destinează consumului productiv, consumului individual sau amândurora. B ... B' nu se referă decât la latura valorii, la valorificarea valorii-capital avansate, ca scop al procesului întreg; P ... P (P') nu se referă decât la procesul de producţie al capitalului ca proces de reproducţie, mărimea capitalului productiv rămânând aceeaşi sau sporind (acumulare); M' ... M', anunţându-se chiar din extremitatea sa iniţială ca formă a producţiei capitaliste de mărfuri, cuprinde de la început consumul productiv şi consumul individual; consumul productiv şi valorificarea înglobată în el apare doar ca o ramură a mişcării sale. În sfârşit, întrucât M' poate să existe într-o formă de întrebuinţare care nu mai poate intra într-un proces de producţie, acest fapt arată din capul locului că diferitele elemente componente ale valorii lui M', exprimate în părţi ale produsului, trebuie să ocupe locuri diferite, după cum M' ... M' are rolul de formă a mişcării capitalului social total sau de mişcare independentă a unui capital industrial individual. În toate aceste particularităţi ale sale acest circuit arată că el este mai mult decât circuitul izolat al unui simplu capital individual.

În figura M' ... M' mişcarea capitalului-marfă, adică a produsului total creat pe baze capitaliste, apare atât ca fiind o condiţie a circuitului independent al capitalului individual, cât şi ca fiind la rândul ei determinată de acesta. Dacă deci această figură e cercetată în particularitatea ei, nu mai e suficient să ne mulţumim cu faptul că metamorfozele M' - B' şi B - M sunt, pe de o parte, segmente determinate din punct de vedere funcţional în metamorfoza capitalului şi, pe de altă parte, termeni ai circulaţiei generale a mărfurilor. Se impune necesitatea de a se pune în evidenţă împletirile metamorfozelor

104

unui capital individual cu acelea ale altor capitaluri individuale şi cu acea parte a produsului total care este destinată consumului individual. Atunci când analizăm circuitul capitalului industrial individual punem deci la baza analizei primele două forme.

Circuitul M' ... M' apare ca formă a capitalului individual izolat, de pildă în agricultură, unde se calculează de la recoltă la recoltă. În figura II se porneşte de la însămânţare, în figura III de la recoltă, sau, cum se exprimă fiziocraţii, în cea dintâi se porneşte de la avances [avansuri], iar în cea din urmă de la reprises [reprimiri]. În III, mişcarea valorii capitalului apare din capul locului doar ca parte a mişcării masei generale a produselor, în timp ce în I şi II mişcarea lui M' nu constituie decât un moment în mişcarea unui capital izolat.

În figura III, mărfurile aflate pe piaţă formează condiţia permanentă a procesului de producţie şi reproducţie. Dacă se fixează deci această figură, toate elementele procesului de producţie par să provină din circulaţia mărfurilor şi să constea numai din mărfuri. Această concepţie unilaterală trece cu vederea elementele procesului de producţie independente de elementele mărfurilor.

Întrucât în M' ... M' punctul de plecare îl formează produsul total (valoarea totală), se vede că (abstracţie făcând de comerţul exterior) nu poate să aibă loc reproducţie pe scară lărgită, productivitatea rămânând de altfel neschimbată, decât dacă partea de plusprodus care urmează a fi capitalizată conţine deja elementele materiale ale capitalului productiv suplimentar; că deci, în măsura în care producţia unui an serveşte drept condiţie a producţiei anului următor, sau în măsura în care acest lucru poate să aibă loc în mod concomitent cu procesul de reproducţie simplu înăuntrul unui singur an, plusprodusul se produce direct în forma care îi permite să funcţioneze drept capital suplimentar. Productivitatea sporită nu poate decât să sporească materialul capitalului, fără a-i spori valoarea; prin aceasta ea creează însă material suplimentar pentru valorificare.

Pe M' ... M' se întemeiază tabloul economic al lui Quesnay şi este o dovadă de mare şi de justă intuiţie că el a ales această formă, şi nu P ... P, ca opoziţie la B ... B' (forma reţinută în mod izolat de sistemul mercantilist).

NOTE:

1 În ediţia Meissner: acum; corectat pe baza originalului lui Marx. (Nota Inst. M.E.L.)

105

Capitolul patru

CELE TREI FIGURI ALE PROCESULUI CIRCUITULUI Însemnând procesul total al circulaţiei cu Cc, cele trei figuri pot

fi reprezentate în modul următor: I) B - M ... P ... M' - B' II) P ... Cc ... P III) Cc ... P (M').

Dacă sintetizăm toate cele trei forme, toate premisele procesului apar ca rezultat al său, ca o premisă produsă de el însuşi, şi toate rezultatele procesului apar ca premisele lui. Fiecare moment apare ca punct de plecare, ca punct de trecere şi ca punct de întoarcere. Procesul total se prezintă ca unitate a procesului de producţie şi a procesului de circulaţie; procesul de producţie devine mijlocitorul procesului de circulaţie şi invers.

Tuturor celor trei circuite le este comună valorificarea valorii ca scop determinant, ca mobil. În I, însăşi forma exprimă acest lucru. Forma II începe cu P, cu procesul de valorificare însuşi. În III, circuitul începe cu valoarea valorificată şi se încheie cu valoare valorificată din nou, chiar dacă mişcarea este repetată pe aceeaşi scară.

În măsura în care M - B este pentru cumpărător B - M, iar B - M este pentru vânzător M - B, circulaţia capitalului nu reprezintă decât metamorfoza de mărfuri obişnuită, aplicându-se legile despre masa monedei aflate în circulaţie, aşa cum au fost dezvoltate atunci când a fost vorba despre această metamorfoză (cartea I, cap. III, 2 [pag. 125-145]). Dacă se lasă însă de o parte această latură formală, cercetându-se legătura reală dintre metamorfozele diferitelor capitaluri individuale, adică, de fapt, legătura dintre circuitele capitalurilor individuale ca mişcări parţiale ale procesului de reproducţie a capitalului social total, această legătură nu poate fi explicată prin simpla alternare de forme între bani şi marfă.

Într-un cerc care se află într-o mişcare de rotaţie continuă, fiecare punct este în acelaşi timp punct de plecare şi punct de întoarcere. Dacă întrerupem rotaţia, nu fiecare punct de plecare este şi punct de întoarcere. Tot astfel am văzut nu numai că fiecare circuit special presupune în mod implicit pe celălalt, dar şi că repetarea circuitului într-o formă cuprinde în ea efectuarea circuitului în celelalte forme. În

106

modul acesta toată deosebirea se prezintă ca o deosebire pur formală, sau ca o deosebire pur subiectivă, care există, numai pentru observatori.

În măsura în care fiecare din aceste circuite este privit ca o formă specială a mişcării în care se află diferite capitaluri industriale individuale, deosebirea aceasta există şi ea totdeauna numai ca o deosebire individuală. În realitate însă, fiecare capital industrial individual se află în acelaşi timp în toate trei. Cele trei circuite, formele de reproducţie ale celor trei forme ale capitalului, se efectuează în mod continuu una lângă alta. De pildă, o parte a valorii-capital care funcţionează acum în calitate de capital-marfă se transformă în capital bănesc, dar în acelaşi timp o altă parte trece din procesul de producţie în procesul de circulaţie sub formă de capital-marfă nou. În modul acesta forma circulară M' ... M' este descrisă în mod continuu; la fel şi celelalte două forme. Reproducţia capitalului în fiecare din formele sale şi în fiecare din stadiile sale este tot atât de continuă ca şi metamorfoza acestor forme şi trecerea succesivă prin cele trei stadii. Aici întregul circuit este deci unitate efectivă a celor trei forme ale lui.

În analiza noastră am presupus că valoarea-capital apare toată, cu întreaga ei mărime, sub formă de capital bănesc, sau de capital productiv, sau de capital-marfă. Astfel am avut, de pildă, cele 422 1. st. mai întâi sub formă de capital bănesc, apoi transformate, de asemenea în toată mărimea lor, în capital productiv şi, în fine, sub formă de capital-marfă – fire în valoare de 500 1. st. (din care 78 1. st. plusvaloare). Aici diferitele stadii formează tot atâtea întreruperi. Atâta timp, de pildă, cât cele 422 1. st. rămân în formă de bani, adică până când cumpărările B - M (F + Mp) sunt efectuate, întreg capitalul există şi funcţionează în mod exclusiv drept capital bănesc. În momentul în care e transformat în capital productiv el nu funcţionează nici drept capital bănesc şi nici drept capital-marfă. Întreg procesul său de circulaţie este întrerupt aşa cum, pe de altă parte, întreg procesul său de producţie este întrerupt atunci când el funcţionează într-unul din cele două stadii de circulaţie, fie ca B, fie ca M'. Astfel, circuitul P ... P s-ar prezenta nu numai ca o reînnoire periodică a capitalului productiv dar şi, în aceeaşi măsură, ca o întrerupere a funcţiei sale, adică a procesului de producţie, până la încheierea procesului de circulaţie; în loc să se facă în mod continuu, producţia s-ar face cu intermitenţe şi nu s-ar reînnoi decât după anumite intervale de timp, de durată întâmplătoare, după cum cele două stadii ale procesului de circulaţie ar fi parcurse mai repede sau mai încet. Aşa stau lucrurile, de pildă, cu un meseriaş chinez, care nu

107

lucrează decât pentru clienţi particulari şi al cărui proces de producţie încetează până ce comanda este reînnoită.

De fapt acest lucru este valabil pentru fiecare porţiune de capital aflată în mişcare, în parte, şi toate porţiunile de capital efectuează în mod succesiv această mişcare. Astfel, de pildă, cei 10.000 pfunzi de fire sunt produsul săptămânal al unui filator. Aceşti 10.000 pfunzi de fire ies în întregimea lor din sfera producţiei în sfera circulaţiei; valoarea-capital pe care ele o conţin trebuie transformată în întregime în capital bănesc, şi atâta timp cât ea se află în forma de capital bănesc nu poate să intre din nou în procesul de producţie; ea trebuie, mai întâi, să intre în circulaţie şi să se retransforme în elementele capitalului productiv, F + Mp. Procesul circuitului capitalului este o continuă întrerupere, părăsirea unui stadiu şi intrarea în cel următor, lepădarea unei forme, existenţa în altă formă; fiecare din aceste stadii nu numai că îl condiţionează pe celălalt, dar îl şi exclude.

Dar o particularitate caracteristică a producţiei capitaliste este continuitatea, determinată de baza tehnică a acestei producţii, deşi nu este totdeauna posibilă în mod absolut. Să vedem, aşadar, cum se întâmplă lucrurile în realitate. În timp ce, de pildă, cei 10.000 pfunzi de fire intră pe piaţă sub formă de capital-marfă şi îşi efectuează transformarea lor în bani (indiferent dacă aceşti bani sunt mijloc de plată, mijloc de cumpărare sau simplă monedă de calcul), alte cantităţi de bumbac, cărbuni etc. intră în locul lor în procesul de producţie, s-au şi retransformat deci din formă de bani şi din formă de marfă în formă de capital productiv, începându-şi funcţia de capital productiv; iar în acelaşi timp în care primii 10.000 pfunzi de fire sunt transformaţi în bani, alţi 10.000 pfunzi de fire anteriori descriu deja al doilea stadiu al circulaţiei lor şi se retransformă din bani în elementele capitalului productiv. Toate porţiunile de capital efectuează în mod succesiv procesul circuitului şi se află în acelaşi moment în stadii diferite ale acestuia. Astfel, în decursul circuitului său, capitalul industrial se află în acelaşi moment în toate stadiile sale şi în diferitele forme de funcţionare care le corespund. Pentru acea porţiune care se transformă pentru prima dată din capital-marfă în bani circuitul M' ... M' este deschis, în timp ce pentru capitalul industrial, ca un întreg aflat în mişcare, circuitul M' ... M' este încheiat. Cu o mână se avansează bani, cu cealaltă se încasează; deschiderea circuitului B ... B' într-un punct este, în acelaşi timp, întoarcerea lui în alt punct. Acelaşi lucru este valabil şi pentru capitalul productiv.

108

Circuitul real al capitalului industrial, în continuitatea sa, nu este deci numai unitatea dintre procesul de circulaţie şi procesul de producţie, ci unitatea tuturor celor trei circuite ale capitalului. Dar el poate să constituie această unitate numai în măsura în care fiecare porţiune deosebită a capitalului poate să parcurgă, pe rând, fazele succesive ale circuitului, poate să treacă dintr-o fază, dintr-o formă de funcţionare într-alta, în măsura în care, deci, capitalul industrial, ca total al acestor porţiuni, se află în acelaşi moment în diferitele faze şi funcţii, descriind astfel toate cele trei circuite în mod simultan. Modificările succesive ale fiecărei porţiuni sunt condiţionate aici de faptul că porţiunile se află una lângă alta, adică de împărţirea capitalului. Tot astfel, în sistemul de fabrică articulat produsul se află în mod continuu atât pe diferitele trepte ale procesului său de formare, cât şi în trecerea de la o fază a producţiei la alta. Întrucât capitalul industrial individual reprezintă o mărime determinată, care depinde de mijloacele capitalistului şi care are pentru fiecare ramură industrială un anumit minim, trebuie să existe o anumită proporţie la împărţirea capitalului. Mărimea capitalului existent determină volumul procesului de producţie, iar acesta determină volumul capitalului-marfă şi pe cel al capitalului bănesc, în măsura în care ele funcţionează alături de procesul de producţie. Funcţionarea concomitentă a porţiunilor de capital, funcţionare care determină continuitatea producţiei, există însă numai prin mişcarea porţiunilor de capital în care acestea trec pe rând prin diferitele stadii. Funcţionarea concomitentă nu este ea însăşi decât un rezultat al succesiunii. Dacă, de pildă, M' - B' stagnează pentru una din porţiuni, dacă marfa nu poate fi vândută, circuitul acestei porţiuni este întrerupt, iar înlocuirea prin mijloacele sale de producţie nu are loc; porţiunile următoare, care ies din procesul de producţie ca M', îşi găsesc închisă posibilitatea de a-şi schimba funcţiile, din cauza predecesorului lor. Dacă acest fapt continuă un timp oarecare, producţia este restrânsă şi întreg procesul este oprit. Orice stagnare în succesiune dezorganizează funcţionarea concomitentă a porţiunilor de capital, orice stagnare într-unul din stadii are ca efect o stagnare mai mare sau mai mică în întregul circuit nu numai al porţiunii de capital stagnante, dar a întregului capital individual.

Forma următoare în care se prezintă procesul este aceea a unei succesiuni de faze, astfel că trecerea capitalului într-o fază nouă este condiţionată de ieşirea lui din cealaltă fază. Iată de ce fiecare circuit deosebit are ca punct de plecare şi ca punct de întoarcere una din

109

formele de funcţionare ale capitalului. Pe de altă parte, procesul total este de fapt unitatea celor trei circuite, care sunt formele diferite în care se exprimă continuitatea procesului. Circuitul total se prezintă pentru fiecare formă de funcţionare a capitalului drept circuitul ei specific, şi anume fiecare din aceste circuite condiţionează continuitatea procesului total; circuitul uneia din formele de funcţionare îl condiţionează pe celălalt. Este o condiţie necesară pentru procesul de producţie total, în special în ceea ce priveşte capitalul social, ca acest proces de producţie să fie în acelaşi timp proces de reproducţie, şi deci circuit al fiecăruia din momentele sale. Diferite fracţiuni ale capitalului parcurg în mod succesiv diferitele stadii şi forme de funcţionare. Prin acest fapt, fiecare formă de funcţionare trece, concomitent cu toate celelalte, prin propriul ei circuit, cu toate că de fiecare dată altă porţiune a capitalului se manifestă în această formă. O porţiune a capitalului, dar o porţiune mereu schimbată, mereu reprodusă, există sub formă de capital-marfă care se transformă în bani; alta sub formă de capital bănesc care se transformă în capital productiv; o a treia sub formă de capital productiv care se transformă în capital-marfă. Existenţa permanentă a tuturor celor trei forme este obţinută prin faptul că întreg capitalul parcurge în circuitul său tocmai aceste trei faze.

Ca un întreg, capitalul se află astfel, în acelaşi moment, în diferitele sale faze, într-o alăturare spaţială. Dar încontinuu fiecare porţiune trece în mod succesiv dintr-o fază, dintr-o formă de funcţionare în alta, funcţionând astfel pe rând în fiecare din ele. În modul acesta formele sunt forme fluide a căror simultaneitate este un rezultat al succesiunii lor. Fiecare formă urmează după alta şi o precede, astfel că întoarcerea unei porţiuni de capital la o formă este condiţionată de întoarcerea altei porţiuni la altă formă. Fiecare porţiune descrie în mod continuu propria sa mişcare circulară, dar mereu altă porţiune a capitalului se află în această formă, şi aceste mişcări circulare speciale nu formează decât momente simultane şi succesive ale mişcării totale.

Numai în unitatea celor trei circuite se realizează continuitatea procesului total, desfiinţându-se întreruperea descrisă mai sus. Capitalul social total posedă totdeauna această continuitate, iar procesul său prezintă totdeauna unitatea celor trei circuite.

În ceea ce priveşte capitalurile individuale, continuitatea reproducţiei este întreruptă în unele locuri în măsură mai mare sau mai mică. În primul rând, masele de valoare sunt adesea repartizate, în diferite epoci, în porţiuni inegale asupra diferitelor stadii şi forme de

110

funcţionare. În al doilea rând, aceste porţiuni se pot repartiza în mod diferit, după categoria mărfii care urmează a fi produsă, deci după sfera specială de producţie în care este investit capitalul. În al treilea rând, continuitatea poate fi întreruptă, în măsură mai mare sau mai mică, în ramuri de producţie care depind de anotimp, fie din cauza unor condiţii naturale (agricultura, pescuitul scrumbiilor etc.), fie din cauza unor împrejurări convenţionale, ca, de pildă, în cazul aşa-numitelor lucrări de sezon. Procesul decurge în modul cel mai regulat şi mai uniform în fabrici şi în mine. Dar aceste deosebiri între ramurile de producţie nu produc deosebiri în formele generale ale procesului circuitului.

Capitalul ca valoare care se valorifică nu cuprinde numai relaţii de clasă, un anumit caracter social determinat, care se întemeiază pe existenţa muncii ca muncă salariată. El este o mişcare, un proces de circuit prin diferite stadii, care cuprinde la rândul lui trei forme ale circuitului diferite. El poate fi deci înţeles numai ca o mişcare şi nu ca un lucru aflat în repaos. Aceia care consideră autonomizarea valorii ca o simplă abstracţie, uită că mişcarea capitalului industrial este această abstracţie in actu (în acţiune). Valoarea parcurge aici diferite forme, diferite mişcări, în care ea se conservă şi în acelaşi timp se valorifică, se măreşte. Întrucât aici avem de-a face deocamdată cu simpla formă a mişcării, lăsăm la o parte revoluţiile cărora le poate fi supusă valoarea-capital în procesul circuitului ei; este însă clar că, în ciuda tuturor revoluţiilor valorii, producţia capitalistă nu poate să existe şi să continue a exista decât atâta timp cât valoarea-capital se valorifică, adică îşi descrie procesul circuitului ei ca valoare autonomizată, atâta timp deci cât revoluţiile valorii sunt dominate şi echilibrate într-un fel oarecare. Mişcările capitalului apar ca acţiuni ale capitalistului industrial individual, astfel încât el funcţionează în calitate de cumpărător de mărfuri şi de muncă, în calitate de vânzător de mărfuri şi de capitalist productiv şi efectuează deci prin activitatea sa circuitul. Dacă valoarea-capital socială este supusă unei revoluţii a valorii, capitalul său individual poate să sucombe în faţa ei şi să dispară pentru că nu poate îndeplini condiţiile acestei mişcări a valorii. Cu cât mai acute şi mai dese sunt revoluţiile valorii, cu atât mişcarea automată a valorii autonomizate, mişcare care acţionează cu forţa unui proces natural elementar, se face mai simţită în faţa prevederilor şi calculelor capitalistului individual, cu atât cursul producţiei normale este subordonat mai mult speculaţiei anormale, cu atât mai mare devine pericolul pentru existenţa capitalurilor individuale. Aceste revoluţii

111

periodice ale valorii confirmă deci ceea ce se susţine că ele ar dezminţi: autonomizarea pe care o cunoaşte valoarea în calitate de capital şi pe care ea o menţine şi o accentuează prin mişcarea sa.

Această succesiune de metamorfoze ale capitalului în mişcare cuprinde o comparare continuă a modificării mărimii valorii capitalului, efectuată în circuit, cu valoarea iniţială. Dacă autonomizarea valorii faţă de forţa creatoare de valoare, faţă de forţa de muncă, este începută în actul B - F (cumpărare de forţă de muncă) şi este realizată în cursul procesului de producţie ca exploatare a forţei de muncă, această autonomizare a valorii nu reapare în acest circuit în care banii, marfa, elementele de producţie nu sunt decât forme alternante ale valorii-capital în mişcare, iar mărimea trecută a valorii capitalului se compară cu cea actuală, modificată.

„Valoarea” – susţine Bailey împotriva autonomizării valorii, care caracterizează modul de producţie capitalist şi pe care el o tratează ca pe o iluzie a anumitor economişti – „valoarea este un raport între mărfuri care există în mod concomitent, pentru că numai acestea pot fi schimbate unele cu altele”. Acestea el le spune împotriva comparării unor valori de mărfuri în epoci diferite, comparare care, valoarea bănească fiind o dată fixată pentru fiecare epocă, nu înseamnă decât o comparare a cheltuirii de muncă, necesară în diferite epoci, pentru producerea aceluiaşi fel de mărfuri. Acest fapt îşi are originea în confuzia principială pe care o face considerând valoarea de schimb egală cu valoarea, forma valorii ca fiind valoarea însăşi, considerând deci că valorile mărfurilor nu mai sunt comparabile unele cu altele atunci când ele nu funcţionează în mod activ ca valori de schimb, deci atunci când ele nu pot fi schimbate în mod real unele cu altele. Prin urmare, el nici nu bănuieşte măcar că valoarea nu funcţionează în calitate de valoare-capital sau de capital decât pentru că rămâne identică cu sine însăşi şi este comparată cu sine însăşi în diferitele faze ale circuitului ei, care nu sunt nicidecum contemporary [concomitente], ci succesive.

Pentru a menţine puritatea formulei circuitului, nu e suficient să presupunem că mărfurile se vând la valoarea lor, ci că acest lucru se întâmplă în timp ce celelalte împrejurări rămân neschimbate. Să luăm, de pildă, forma P ... P, făcând abstracţie de toate revoluţiile tehnice din cadrul procesului de producţie care pot devaloriza capitalul productiv al unui anumit capitalist; făcând abstracţie de asemenea şi de orice repercusiune pe care ar putea să o aibă o schimbare a elementelor valorii

112

capitalului productiv asupra valorii capitalului-marfă existent, valoare care poate fi sporită sau redusă, dacă există rezerve de asemenea capital. Să presupunem că M', cei 10.000 pfunzi de fire, se vând la valoarea lor de 500 1. st.; 8.440 pfunzi = 422 1. st. înlocuiesc valoarea-capital pe care o conţine M'. Dacă însă valoarea bumbacului, a cărbunilor etc. s-a urcat (facem abstracţie aici de simple oscilaţii ale preţurilor), aceste 422 1. st. nu sunt, poate, suficiente pentru a înlocui în întregime elementele capitalului productiv; este nevoie de capital bănesc suplimentar; capitalul bănesc este legat. Invers dacă acele preţuri scad; capitalul bănesc este eliberat. Procesul decurge în mod cu totul normal numai atunci când raporturile de valoare rămân constante; el decurge în fapt atâta timp cât deranjamentele în repetarea circuitului se compensează; cu cât mai mari sunt deranjamentele, cu atât mai mult capital bănesc trebuie să posede capitalistul industrial pentru a putea aştepta această compensare; şi întrucât în cursul producţiei capitaliste se lărgeşte scara fiecărui proces de producţie individual, şi împreună cu ea mărimea minimă a capitalului ce trebuie avansat, împrejurarea arătată mai sus se adaugă celorlalte împrejurări care transformă din ce în ce mai mult funcţia capitalistului industrial într-un monopol al marilor posesori de capitaluri băneşti, izolaţi sau asociaţi.

Trebuie să observăm aici în treacăt, că dacă are loc o schimbare în valoarea elementelor de producţie, se vădeşte o deosebire între forma B ... B', pe de o parte, şi P ... P şi M' ... M', pe de altă parte.

În B ... B', ca formulă a capitalului nou investit care apare pentru prima data sub formă de capital bănesc, o scădere în valoarea mijloacelor de producţie, de pildă a materiilor prime, a materiilor auxiliare etc. va necesita, pentru începerea unei exploatări cu un volum anumit, o cheltuire mai mică de capital bănesc decât înainte de scădere, aceasta întrucât volumul procesului de producţie (dezvoltarea forţei productive rămânând constantă) depinde de masa şi de volumul mijloacelor de producţie pe care poate să le pună în lucru o anumită cantitate de forţă de muncă, nu însă de valoarea acestor mijloace de producţie, nici de aceea a forţei de muncă (valoarea acesteia din urmă nu influenţează decât mărimea valorificării).

Invers. Dacă are loc o creştere a valorii elementelor de producţie ale mărfurilor care constituie elementele capitalului productiv, este nevoie de mai mult capital bănesc pentru întemeierea unei întreprinderi cu un anumit volum. În ambele cazuri nu este afectată decât cantitatea capitalului bănesc ce urmează să servească la noile investiţii; în primul

113

caz un capital bănesc devine excedentar, în al doilea caz un capital bănesc este legat, aceasta dacă, în ramura de producţie respectivă, creşterea unor noi capitaluri industriale individuale continuă în mod obişnuit.

Circuitele P ... P şi M' ... M' se reprezintă pe sine însele ca B ... B' numai în măsura în care mişcarea lui P şi a lui M' este în acelaşi timp acumulare, deci în măsura în care b suplimentar, bani suplimentari, se transformă în capital bănesc. Deosebit de aceasta ele sunt afectate de schimbarea valorii elementelor capitalului productiv altfel decât B ... B': facem din nou abstracţie aici de repercusiunile unei astfel de schimbări a valorii asupra componentelor capitalului aflate în cursul procesului de producţie. Nu investiţia iniţială este aceea care e afectată aici în mod direct, ci un capital industrial aflat în procesul său de reproducţie şi nu F în primul său circuit; deci M' ... M , retransformarea Mp capitalului-marfă în elementele sale de producţie, în măsura în care acestea constau din mărfuri. În ipoteza scăderii valorii (respectiv a preţului) sunt posibile trei situaţii: procesul de reproducţie continuă pe aceeaşi scară; în acest caz o parte a capitalului bănesc de până acum este eliberată şi are loc o îngrămădire de capital bănesc fără să fi avut loc acumulare efectivă (producţie pe scară lărgită), sau fără să fi avut loc transformarea lui b (plusvaloare) în fond de acumulare, transformare care deschide şi însoţeşte acumularea efectivă; sau, dacă proporţiile tehnice permit acest lucru, procesul de reproducţie este lărgit pe o scară mai mare decât s-ar fi întâmplat în mod normal; sau, în fine, se face un stocaj mai mare de materii prime etc.

Invers stau lucrurile dacă valoarea elementelor de înlocuire a capitalului-marfă creşte. Reproducţia nu mai are loc, în acest caz, în volumul normal (de pildă, se munceşte un timp mai scurt); sau trebuie să intervină un capital bănesc suplimentar pentru ca ea să continue în acelaşi volum ca mai înainte (legare de capital bănesc), sau fondul bănesc de acumulare, dacă există, serveşte în întregime sau în parte nu pentru lărgirea procesului de reproducţie, ci pentru continuarea lui pe aceeaşi scară ca mai înainte. Şi aceasta este legare de capital bănesc, numai că aici capitalul suplimentar nu vine din afară, din piaţa financiară, ci din mijloacele capitalistului industrial însuşi.

La P ... P şi la M' ... M' pot interveni însă împrejurări care să modifice situaţia. Dacă, de pildă, filatorul nostru de bumbac are o

114

rezervă mare de bumbac (dacă deci o mare parte a capitalului său productiv se află în forma de rezervă de bumbac), o parte a capitalului său productiv va fi devalorizată printr-o scădere a preţurilor bumbacului; dacă, dimpotrivă, acestea cresc, are loc o creştere a valorii părţii respective a capitalului său productiv. Pe de altă parte, dacă el a imobilizat mase mari în forma de capital-marfă, de pildă în fire de bumbac, atunci, în ipoteza unei scăderi a valorii bumbacului, se devalorizează o parte a capitalului-marfă al său, deci o parte a capitalului său aflat în circuit, în general; invers stau lucrurile atunci F când preţurile bumbacului cresc. În fine, în procesul M' - B – M : Mp dacă M' - B, realizarea capitalului-marfă, a avut loc înainte ca valoarea elementelor lui M să se fi schimbat, capitalul este afectat numai în modul arătat în primul caz, adică în al doilea act de circulaţie F B - M ; dacă însă schimbarea de valoare a avut loc înainte de Mp efectuarea lui M' - B, în acest caz, celelalte împrejurări rămânând neschimbate, o scădere a preţului bumbacului are ca efect o scădere corespunzătoare a preţului firelor, iar o creştere a preţului bumbacului are, invers, ca efect o creştere a preţului firelor. Efectul asupra diferitelor capitaluri individuale plasate în aceeaşi ramură de producţie poate să fie foarte diferit după diferitele împrejurări în care ele se pot afla. De-asemenea, eliberarea şi legarea de capital bănesc pot rezulta din deosebiri în ceea ce priveşte durata procesului de circulaţie, deci şi în ceea ce priveşte viteza circulaţiei. Dar aceste lucruri îşi vor găsi locul în analiza rotaţiei. Aici nu ne interesează decât deosebirea reală care se manifestă între B ... B' şi celelalte două forme ale procesului circuitului în ceea ce priveşte schimbările în valoarea elementelor capitalului productiv.

F În segmentul de circulaţie B - M , o mare parte a mărfurilor

Mp din care constă Mp, mijloacele de producţie, va fi ea însăşi, în epoca modului de producţie capitalist ajuns la dezvoltare, deci predominant, capital-marfă străin aflat în funcţie. Din punctul de vedere al vânzătorului are deci loc M' - B', transformarea capitalului-marfă în capital bănesc. Lucrul acesta nu este însă valabil în mod absolut.

115

Dimpotrivă, înăuntrul procesului său de circulaţie, în care capitalul industrial funcţionează fie ca bani, fie ca marfă, circuitul capitalului industrial se încrucişează, fie în calitate de capital bănesc, fie în calitate de capital-marfă, cu circulaţia de mărfuri a celor mai diferite moduri sociale de producţie, în măsura în care această circulaţie de mărfuri este în acelaşi timp producţie de mărfuri. Indiferent dacă marfa este produsul producţiei întemeiate pe sclavagism sau produsul unor ţărani (chinezi, ryoţi hinduşi), al unor comunităţi (Indiile Orientale olandeze), al producţiei de stat (cum se găseşte, întemeiată pe şerbie, în epocile mai vechi ale istoriei ruse), sau al unor popoare de vânători pe jumătate sălbatice etc., ea întâmpină ca marfă şi ca bani banii şi mărfurile în care se manifestă capitalul industrial şi intră atât în circuitul acestuia cât şi în acela al plusvalorii aduse de capitalul-marfă, în măsura în care această plusvaloare este cheltuită ca venit; ea intră deci în ambele ramuri ale circulaţiei capitalului-marfă. Caracterul procesului de producţie din care provine marfa este indiferent; ea funcţionează ca marfă pe piaţă, ea intră ca marfă în circuitul capitalului industrial, ca şi în circulaţia plusvalorii produse de acesta. Caracterul diferit al originii ei, existenţa pieţei ca piaţă mondială este deci ceea ce caracterizează procesul de circulaţie al capitalului industrial. Ceea ce este valabil pentru mărfurile străine, este valabil şi pentru banii străini; aşa cum capitalul-marfă nu funcţionează în faţa lor decât ca marfă, tot astfel aceşti bani nu funcţionează în faţa lui decât ca bani; banii funcţionează aici ca monedă universală.

În această privinţă trebuie să observăm însă două lucruri. Întâi. Mărfurile (Mp) încetează de a fi mărfuri în momentul în

care actul B-Mp este încheiat şi devin unul din modurile de existenţă ale capitalului industrial în forma sa de funcţionare ca P, capital productiv. În modul acesta însă originea lor este ştearsă; ele nu mai există decât ca forme de existenţă ale capitalului industrial; ele îi sunt încorporate. Dar rămâne stabilit că pentru înlocuirea lor este nevoie de reproducerea lor, şi în această măsura modul de producţie capitalist este condiţionat de alte moduri de producţie aflate pe alte trepte de dezvoltare decât a sa. Tendinţa lui este însă de a transforma pe cât posibil orice producţie în producţie de mărfuri; mijlocul lui principal în această privinţă este tocmai această atragere a altor producţii în propriul lui proces de circulaţie, iar producţia de mărfuri dezvoltată este ea însăşi producţie de mărfuri capitalistă. Intervenţia capitalului industrial grăbeşte peste tot această transformare, dar împreună cu ea şi transformarea tuturor producătorilor nemijlociţi în muncitori salariaţi.

116

Al doilea. Mărfurile care intră în procesul de circulaţie al capitalului industrial (aici se numără şi mijloacele de subzistenţă necesare în care se transformă capitalul variabil în scopul reproducerii forţei de muncă, după ce a fost plătit muncitorilor), oricare le-ar fi originea şi oricare ar fi forma socială a procesului de producţie din care provin – întâmpină deja capitalul industrial sub formă de capital-marfă, sub formă de capital de comerţ cu mărfuri sau de capital comercial; acesta cuprinde însă prin natura sa mărfuri din toate modurile de producţie.

Aşa cum modul de producţie capitalist presupune o scară largă a producţiei, tot astfel el presupune în mod necesar şi o scară largă a vânzării; deci vânzare către comerciant, nu către consumatorul individual. În măsura în care acest consumator este el însuşi consumator productiv, deci capitalist industrial, adică în măsura în care capitalul industrial al unei ramuri de producţie îi livrează celeilalte ramuri mijloace de producţie, are loc (sub formă de comandă etc.) şi vânzare directă din partea unui capitalist industrial către mulţi alţii. În această măsură fiecare capitalist este deci vânzător direct, propriul său comerciant, ceea ce este de altfel şi atunci când îi vinde comerciantului. Comerţul cu mărfuri ca funcţie a capitalului comercial este presupus şi se dezvoltă tot mai mult odată cu dezvoltarea producţiei capitaliste. Noi îl presupunem, aşadar, în unele cazuri pentru ilustrarea unor anumite laturi ale procesului de circulaţie capitalist; dar la analiza generală a acestui proces de circulaţie presupunem vânzare directă, fără intervenţia comerciantului, pentru că aceasta din urmă acoperă diferite momente ale mişcării.

Să-l luăm pe Sismondi, care prezintă lucrurile cam naiv: „Comerţul utilizează un capital apreciabil, care, cum se pare în primul moment, nu formează o parte componentă a capitalului a cărui mişcare am descris-o în mod amănunţit. Valoarea postavurilor strânse în depozitele comerciantului de postavuri nu pare în primul moment să aibă de-a face ceva cu acea parte a producţiei anuale pe care bogatul o dă săracului ca salariu pentru a-l face să muncească. Acest capital nu a făcut însă decât să înlocuiască pe celălalt, despre care am vorbit. Pentru a cunoaşte în mod clar progresele avuţiei, am urmărit-o de la crearea ei până la consumare. Şi capitalul utilizat, de pildă în fabricarea postavului, părea să fie totdeauna acelaşi; atunci când era schimbat cu venitul consumatorului, el nu făcea decât să se împartă în două părţi: o parte reprezintă, ca profit, venitul fabricantului, cealaltă parte reprezintă

117

ca salariu venitul muncitorilor, în timp ce produceau postav nou. S-a constatat însă în scurtă vreme că ar fi în avantajul tuturor

dacă diferitele părţi ale acestui capital s-ar înlocui reciproc şi dacă, presupunând că 100.000 taleri ar fi suficienţi pentru întreaga circulaţie dintre fabricant şi consumator, aceşti 100.000 taleri s-ar repartiza în mod egal între fabricant, mare comerciant şi comerciant cu amănuntul. Cel dintâi ar efectua doar cu o treime acelaşi lucru pe care l-ar fi efectuat cu întregul, pentru că în momentul în care procesul său de fabricaţie era încheiat găsea pe comerciant în calitate de cumpărător cu mult mai devreme decât l-ar fi găsit pe consumator. Capitalul marelui comerciant, la rândul său, s-a găsit înlocuit cu mult mai devreme de către cel al comerciantului cu amănuntul [...] Diferenţa dintre suma avansată pentru salarii şi preţul de cumpărare la consumatorul ultim trebuia să reprezinte profitul capitalurilor. El se repartiza între fabricant, comerciant şi comerciant cu amănuntul de când aceştia îşi împărţiseră funcţiunile între ei, iar munca prestată era aceeaşi, cu toate că ea avea nevoie de trei persoane şi de trei porţiuni de capital în locul uneia singure.” („Nouveaux Principes”, partea I, pag. 139, 140.) – „Toţi” (comercianţii) „participau în mod indirect la producţie; căci aceasta, având ca scop consumul, nu poate fi socotită ca încheiată, înainte ca să fi adus produsul la dispoziţia consumatorului.” (Ibid., pag. 137.)

În cercetarea formelor generale ale circuitului şi în general în întreaga carte a doua luăm banii ca monedă metalică, cu excluderea monetei simbolice, a simplelor semne de valoare, care sunt doar specialitatea unor anumite state, şi cu excluderea monedei de credit, pe care nu am analizat-o încă. În primul rând, aceasta este evoluţia istorică; moneda de credit nu joacă niciun rol sau un rol foarte puţin important în prima epocă a producţiei capitaliste. În al doilea rând, caracterul necesar al acestei evoluţii este dovedit din punct de vedere teoretic şi prin faptul că tot ce a fost spus, ca analiză critică, asupra circulaţiei monedei de credit de către Tooke şi alţii, i-a silit întruna să cerceteze cum s-ar prezenta lucrurile dacă s-ar presupune doar circulaţie metalică. Nu trebuie să uităm însă că moneda metalică poate funcţiona atât ca mijloc de cumpărare cât şi ca mijloc de plată. Pentru a simplifica lucrurile o considerăm în general, în această carte a II-a, numai în prima sa formă de funcţionare.

Procesul de circulaţie al capitalului industrial, care nu formează decât o parte a circuitului său individual, este determinat, în măsura în care reprezintă doar o succesiune de fenomene în cadrul circulaţiei

118

generale a mărfurilor, prin legile generale dezvoltate mai înainte (cartea I, cap. III [pag. 117 şi urm.]). Aceeaşi masă de bani, de pildă 500 1. st., pune în circulaţie, pe rând, cu atât mai multe capitaluri industriale (sau şi capitaluri individuale în forma lor de capitaluri-marfă), cu cât mai mare e viteza de circulaţie a banilor, deci cu cât mai repede fiecare capital individual trece prin seria metamorfozelor sale de marfă şi de bani. Prin urmare, aceeaşi masă de valoare a capitalului cere cu atât mai puţini bani pentru circulaţia ei, cu cât mai mult banii funcţionează ca mijloc de plată, deci cu cât mai mult, de pildă la înlocuirea unui capi- tal-marfă prin mijloacele sale de producţie, sunt a se plăti doar simple solduri şi cu cât mai scurte sunt termenele de plată, ca, de pildă, la plata salariilor. Pe de altă parte, presupunând că viteza circulaţiei şi toate celelalte împrejurări rămân neschimbate, masa de monedă care trebuie să circule în calitate de capital bănesc este determinată de suma preţurilor mărfurilor (preţul înmulţit cu masa mărfurilor), sau, dacă masa şi valorile mărfurilor sunt date, de valoarea monedei însăşi.

Dar legile circulaţiei generale a mărfurilor nu se aplică decât dacă procesul de circulaţie al capitalului formează o serie de fenomene de circulaţie simple, nu însă dacă acestea din urmă formează secţiuni, determinate din punct de vedere funcţional, ale circuitului unor capitaluri industriale individuale.

Pentru a explica acest lucru, cel mai bine e să privim procesul de circulaţie în legătura sa neîntreruptă, aşa cum apare în cele două forme: F M - B - M … P (P') Mp

II) P ... M' - B'

m - b - m F

M - B - M … P … M' Mp III) M' - B'

m - b - m

Ca serie de fenomene de circulaţie în general, procesul de circulaţie reprezintă (fie ca M - B - M, fie ca B - M - B) numai cele două serii opuse de metamorfoze de mărfuri, din care fiecare metamorfoză la

119

rândul ei cuprinde metamorfoza opusă de partea mărfii străine sau a banilor străini, care se află în faţa ei.

M - B de partea posesorului de marfă este B - M de partea cumpărătorului; prima metamorfoză a mărfii în M - B este a doua metamorfoză a mărfii care apare ca B; invers în B - M. Ceea ce s-a arătat deci despre împletirea metamorfozei unei mărfi într-unul din stadii cu aceea a altei mărfi în alt stadiu, se aplică circulaţiei capitalului în măsura în care capitalistul funcţionează în calitate de cumpărător şi de vânzător de marfă, în măsura deci în care capitalul său funcţionează ca bani în faţa mărfii străine, sau ca marfă în faţa banilor străini. Dar această împletire nu este în acelaşi timp şi o expresie a împletirii metamorfozelor capitalurilor.

În primul rând, precum am văzut, B - M (Mp) poate să reprezinte o împletire a metamorfozelor unor capitaluri individuale diferite. Astfel capitalul-marfă al filatorului de bumbac, firele, este înlocuit în parte prin cărbuni. O parte a capitalului său se află în formă bănească şi trece din această formă în formă de marfă, în timp ce capitalul producătorului capitalist de cărbuni se află în formă de marfă şi este deci trecut în formă bănească; acelaşi act de circulaţie reprezintă aici metamorfoze opuse a două capitaluri industriale (aparţinând unor ramuri de producţie diferite), deci împletire a seriei de metamorfoze ale acestor capitaluri. Cum am văzut însă, Mp, în care se transformă B, nu trebuie să fie neapărat capital-marfă, adică nu trebuie să fie o formă de funcţionare a capitalului industrial, nu trebuie să fie produs de către un capitalist. Avem totdeauna B - M de o parte şi M - B de altă parte, dar nu avem totdeauna împletire de metamorfoze de capital. Apoi B - F, cumpărarea de forţă de muncă, nu este niciodată împletire de metamorfoze de capital, întrucât, ce-i drept, forţa de muncă este marfa muncitorului, dar ea nu devine capital decât atunci când este vândută capitalistului. Pe de altă parte, în procesul M' - B', B' nu trebuie să fie capital-marfă transformat; el poate să fie rezultat din transformarea în bani a mărfii forţă de muncă (salariu) sau a unui produs creat de un muncitor independent, de un sclav, de un şerb, de o comunitate.

În al doilea rând însă, pentru rolul, determinat din punct de vedere funcţional, pe care îl joacă fiecare metamorfoză înăuntrul procesului de circulaţie al capitalului individual, nu este nicidecum necesar ca ea să reprezinte, în circuitul celuilalt capital, metamorfoza corespunzătoare opusă, anume dacă presupunem că întreaga producţie a pieţei mondiale este efectuată pe baze capitaliste. Astfel, în circuitul P ...

120

P, B', care reprezintă forma bănească a lui M', poate fi de partea cumpărătorului doar forma bănească a plusvalorii sale (dacă marfa este un articol de consum); sau, în

F B' - M (în care capitalul intră deci acumulat), el poate să intre în

Mp circulaţia capitalului vânzătorului lui Mp doar ca înlocuire a capitalului său avansat, sau nu trebuie să intre deloc în această circulaţie a capitalului său, anume dacă intră în cheltuirea venitului.

Modul în care diferitele părţi componente ale capitalului social total, din care capitalurile individuale nu sunt decât porţiuni care funcţionează independent, se înlocuiesc reciproc în procesul de circulaţie atât în ceea ce priveşte capitalul cât şi în ceea ce priveşte plusvaloarea, nu rezultă deci din împletirile simple ale metamorfozelor circulaţiei mărfurilor care sunt comune atât fenomenelor circulaţiei capitalului cât şi întreg restului circulaţiei de mărfuri; e nevoie în acest scop de alt mod de cercetare. Până în prezent lumea s-a mulţumit, în această privinţă, cu fraze care, analizate mai îndeaproape, nu conţin decât concepţii vagi, aşa cum se deduc din împletirile de metamorfoze proprii oricărei circulaţii de mărfuri.

Una din particularităţile cele mai palpabile ale procesului circuitului capitalului industrial, deci şi ale producţiei capitaliste, este faptul că, pe de-o parte, elementele de formare ale capitalului productiv vin din piaţa de mărfuri şi trebuie înnoite încontinuu din piaţa de mărfuri, trebuie cumpărate încontinuu ca mărfuri; că, pe de altă parte, produsul procesului de muncă iese din acest proces sub formă de marfă şi trebuie încontinuu să fie vândut din nou ca marfă. Să comparăm, de pildă, un arendaş modern din Scoţia inferioară cu un mic agricultor de modă veche de pe continent. Primul îşi vinde întreg produsul şi trebuie să înlocuiască deci toate elementele acestuia, chiar şi sămânţa, cumpărându-le de pe piaţă; celălalt consumă el însuşi cea mai mare parte a produsului său, cumpără şi vinde cât mai puţin şi îşi confecţionează el însuşi, pe cât îi este posibil, uneltele, îmbrăcămintea etc.

În consecinţă, economia naturală, economia bănească şi economia de credit au fost opuse una alteia ca fiind cele trei forme caracteristice de mişcare economică a producţiei sociale.

În primul rând, aceste trei forme nu reprezintă faze de egală importanţă ale dezvoltării. Aşa-numita economie de credit nu este ea

121

însăşi decât o formă a economiei băneşti, în măsura în care aceşti doi termeni exprimă funcţii de schimb sau moduri de schimb între producătorii înşişi. În producţia capitalistă dezvoltată economia bănească nu mai apare decât ca bază a economiei de credit. În modul acesta economia bănească şi economia de credit corespund doar unor trepte de dezvoltare diferite ale producţiei capitaliste; nu sunt însă nicidecum forme diferite de schimb, independente faţă de economia naturală. Cu acelaşi drept, formele foarte diferite ale economiei naturale ar putea fi opuse celorlalte două ca egale în importanţă.

În al doilea rând, întrucât la noţiunile economie bănească, economie de credit, nu se accentuează şi nu se subliniază ca un caracter distinctiv economia, adică procesul de producţie însuşi, ci modul de schimb, corespunzător economiei, dintre diferiţii agenţi ai producţiei sau producători, acelaşi lucru ar trebui să se întâmple şi la prima noţiune. În loc de economie naturală ar trebui să se spună deci economie de schimb. O economie naturală cu totul închisă, ca, de pildă, statul de incaşi din Peru, nu s-ar subsuma nici uneia din aceste noţiuni.

În al treilea rând, economia bănească este comună tuturor producţiilor de mărfuri, iar produsul apare ca marfă în cele mai diferite organisme sociale de producţie. Ceea ce ar caracteriza deci producţia capitalistă ar fi doar proporţiile în care produsul ar fi confecţionat ca articol de comerţ, ca marfă, şi deci proporţiile în care propriile sale elemente de formare trebuie să reintre ca articole de comerţ, ca mărfuri, în economia din care a ieşit.

De fapt producţia capitalistă este producţia de mărfuri ca formă generală a producţiei, dar aceasta numai – şi într-o măsură tot mai mare în cursul dezvoltării sale – pentru că aici munca apare ea însăşi ca marfă, pentru că muncitorul vinde munca, adică funcţia forţei sale de muncă, şi anume, după presupunerea noastră, la valoarea ei, determinată de cheltuielile ei de reproducţie. În măsura în care munca devine muncă salariată, producătorul devine capitalist industrial; din această cauză producţia capitalistă (deci şi producţia de mărfuri) apare în întreaga ei amploare abia atunci când şi producătorul agricol nemijlocit este muncitor salariat. În raportul dintre capitalist şi muncitorul salariat, raportul bănesc, raportul dintre cumpărător şi vânzător, devine un raport imanent producţiei însăşi. Or, acest raport are ca bază caracterul social al producţiei, nu al schimbului; caracterul acesteia din urmă rezultă, dimpotrivă, din cel dintâi. Corespunde de altfel orizontului burghez, unde afacerile constituie obiectul tuturor preocupărilor, ca să nu se vadă

122

în caracterul modului de producţie baza modului de schimb care îi corespunde, ci invers1.

Capitalistul aruncă în circulaţie mai puţină valoare în formă de bani decât scoate din ea, pentru că aruncă în ea mai multă valoare în formă de marfă decât a scos din ea în formă de marfă. În măsura în care el figurează în calitate de simplă personificare a capitalului, în calitate de capitalist industrial, oferta sa de valoare-marfă este totdeauna mai mare decât cererea sa de valoare-marfă. Dacă oferta şi cererea sa s-ar acoperi în aceasta privinţă, aceasta ar însemna o nevalorificare a capitalului său; acesta nu ar fi funcţionat în calitate de capital productiv; capitalul productiv s-ar fi transformat în capital-marfă care nu este fecundat cu plusvaloare; el nu ar fi scos în cursul procesului de producţie plusvaloare în formă de marfă din forţa de muncă şi nu ar fi funcţionat deci în calitate de capital; el trebuie într-adevăr „să vândă mai scump decât a cumpărat”, dar acest lucru îi reuşeşte numai pentru că a transformat, prin intermediul procesului de producţie capitalist, marfa mai ieftină pentru că e mai puţin valoroasă – pe care a cumpărat-o, într-o marfă mai valoroasă, deci mai scumpă. El vinde mai scump nu pentru că vinde peste valoarea mărfii sale, ci pentru că vinde marfă având o valoare ce întrece suma valorii ingredientelor ei de producţie.

Proporţia în care capitalistul îşi valorifică capitalul este cu atât mai mare cu cât e mai mare diferenţa dintre oferta sa şi cererea sa, cu alte cuvinte cu cât e mai mare excedentul valorii mărfurilor pe care el le-a adus peste valoarea mărfurilor pe care el le cere. Scopul lui nu este ca ele să se acopere, ci ca, în măsură cât mai mare, ele să nu se acopere, ca cererea sa să fie întrecută de oferta sa.

Ceea ce este valabil pentru capitalistul individual, este valabil pentru întreaga clasă a capitaliştilor.

În măsura în care capitalistul personifică doar capitalul industrial, cererea sa constă numai în cererea de mijloace de producţie şi de forţă de muncă. Cererea sa de Mp este mai mică, în ceea ce priveşte valoarea lor, decât capitalul său avansat; el cumpără mijloace de producţie în valoare mai mică decât valoarea capitalului său şi deci în valoare mult mai mică încă decât valoarea capitalului-marfă pe care el îl aduce.

Cât despre cererea sa de forţă de muncă, ea este determinată, în ceea ce priveşte valoarea ei, de raportul dintre capitalul său variabil şi capitalul său total, deci = v : C, şi este, deci, în ceea ce priveşte proporţia ei, din ce în ce mai mică, în producţia capitalistă, decât cererea

123

sa de mijloace de producţie. În măsură mereu sporită el este cumpărător mai mare de Mp decât de F. Întrucât ca regulă generală muncitorul îşi transformă salariul în mijloace de subzistenţă, şi în cea mai mare parte în mijloace de subzistenţă necesare, cererea de forţă de muncă a capitalistului este în acelaşi timp în mod indirect cerere de mijloace de consum care intră în consumul clasei muncitoare. Dar această cerere este = v şi niciun atom mai mult (dacă muncitorul face economii din salariul său – raporturile de credit suntem nevoiţi să le lăsăm de o parte aici – acest lucru înseamnă că îşi transformă o parte a salariului în tezaur şi că pro tanto [în aceeaşi proporţie] el nu se manifestă ca cineva care cere, ca cumpărător). Limita maximă a cererii capitalistului este = C = c + v, dar aportul său este = c + v + p; dacă deci structura capitalu- lui-marfă al său este 80c + 20v + 20p, cererea sa este = 80c + 20v, deci, în ceea ce priveşte valoarea, cu 1/5 mai mică decât oferta sa. Cu cât mai mare este cota procentuală a masei p produse de el (rata profitului), cu atât cererea sa devine mai mică în raport cu oferta sa. Cu toate că cererea de forţă de muncă a capitalistului, şi deci indirect de mijloace de subzistenţă necesare, devine, odată cu progresul producţiei, din ce în ce mai mică în raport cu cererea sa de mijloace de producţie, nu trebuie să uităm, pe de altă parte, că cererea sa de Mp este totdeauna mai mică decât capitalul său, socotind zi cu zi. Cererea sa de mijloace de producţie trebuie deci să privească totdeauna o valoare mai mică decât e aceea a produsului-marfă a capitalistului care îi livrează aceste mijloace de producţie, lucrând cu un capital egal şi în împrejurări de altfel egale. Că este vorba în această privinţă de mulţi capitalişti şi nu de unul singur, nu schimbă deloc lucrurile. Presupunând capitalul său ca fiind de 1.000 1. st., iar partea constantă a acestuia = 800 1. st., cererea sa faţă de totalitatea capitaliştilor este = 800 1. st.; împreună ei livrează, la 1.000 1. st. (indiferent ce parte din această sumă cade asupra fiecăruia dintre ei şi indiferent ce parte din capitalul total al fiecăruia o constituie cantitatea care cade asupra lui), rata profitului fiind egală, mijloace de producţie în valoare de 1.200 1. st.; deci cererea sa nu acoperă decât 3/3 din oferta lor, în timp ce cererea sa totală nu egalează decât 4/5 din propria sa ofertă, în ceea ce priveşte valoarea.

Trebuie să mai anticipăm acum în treacăt asupra cercetării rotaţiei. Să presupunem că totalul capitalului său este de 5.000 1. st., din care 4.000 1. st. capital fix şi 1.000 1. st. capital circulant; aceste 1.000 = 800c + 200v după presupunerea de mai sus. Capitalul său circulant trebuie să se rotească de cinci ori în cursul unui an pentru ca totalul

124

capitalului său să se rotească odată în cursul unui an; produsul-marfă este în acest caz = 6.000 1. st., este deci cu 1.000 1. st. mai mare decât capitalul său avansat, ceea ce dă iarăşi acelaşi raport de plusvaloare ca mai sus:

5.000 C: 1000p = 100(c+v) : 20p. Această rotaţie nu schimbă deci nimic în raportul cererii sale totale faţă de aportul său total, prima rămânând cu 1/5 mai mică decât acesta din urmă.

Să presupunem că capitalul său fix trebuie reînnoit în 10 ani. El amortizează deci anual 1/10 = 400 1. st. În modul acesta el mai are o valoare de 3.600 1. st. în capital fix + 400 1. st. în bani. Dacă e nevoie de reparaţii şi dacă acestea nu trec peste măsura medie, ele nu sunt decât investiţie de capital pe care el o face abia ulterior. Putem privi lucrurile ca şi cum el ar fi calculat cheltuielile de reparaţie chiar la evaluarea valorii capitalului său de investiţie, în măsura în care acesta intră în produsul-marfă anual, astfel că ele sunt cuprinse în amortizarea de 1/10. (Dacă de fapt nevoile sale de reparaţii sunt mai mici decât media, e norocul lui, aşa cum e paguba lui dacă ele întrec media. Lucrurile se echilibrează însă pentru întreaga clasă a capitaliştilor care sunt ocupaţi în aceeaşi ramură industrială.) În orice caz, cu toate că, în ipoteza unei singure rotaţii a capitalului său total în cursul unui an, cererea sa anuală rămâne = 5.000 1. st., adică egală cu valoarea-capital a sa avansată la început, ea creşte în ceea ce priveşte partea circulantă a capitalului, în timp ce scade încontinuu în ceea ce priveşte partea fixă a lui.

Trecem acum la reproducţie. Să presupunem că capitalistul consumă întreaga plusvaloare b şi transformă în capital productiv numai mărimea iniţială a capitalului, C. Acum cererea capitalistului este egală în valoare cu oferta sa. Dar nu în ceea ce priveşte mişcarea capitalului său; în calitate de capitalist cererea sa nu atinge decât 4/5 din oferta sa (în ceea ce priveşte mărimea valorii); 1/5 o consumă în calitate de necapitalist, nu în funcţia sa de capitalist, ci pentru nevoia sau plăcerea sa particulară.

Calculul este în acest caz, în procente, următorul: în calitate de capitalist cerere = 100, ofertă = 120 în calitate de om de viaţă cerere = 20, ofertă = ― Total cerere = 120, ofertă = 120. A presupune cele de mai sus, înseamnă a presupune că

producţia capitalistă nu există, că deci însuşi capitalistul industrial nu

125

există. Căci capitalismul este desfiinţat în temelia sa prin presupunerea că motivul determinant este satisfacerea plăcerii şi nu îmbogăţirea însăşi.

Dar această presupunere este imposibilă şi din punct de vedere tehnic. Capitalistul nu trebuie numai să formeze un capital de rezervă împotriva oscilaţiilor preţurilor şi pentru a putea aştepta conjuncturile mai favorabile pentru cumpărare şi vânzare; el trebuie să acumuleze capital pentru a lărgi cu el producţia şi pentru a încorpora organismului său productiv progresele tehnice.

Pentru a acumula capital el trebuie, în primul rând, să scoată din circulaţie o parte a plusvalorii în formă de bani care i-a revenit din circulaţie, să o lase să crească în formă de tezaur, până ce acesta a luat dimensiunile necesare pentru extinderea vechii întreprinderi sau pentru deschiderea unei întreprinderi accesorii. Atâta timp cât durează tezaurizarea, ea nu sporeşte cererea capitalistului; banii sunt imobilizaţi; ei nu scot de pe piaţa de mărfuri un echivalent în marfă pentru echivalentul în bani pe care l-a scos din ea în schimbul mărfii aduse de el.

De credit se face abstracţie aici; şi din credit face parte situaţia în care capitalistul depune, de pildă, la o bancă banii, pe măsură ce sunt adunaţi, în cont curent contra dobânzi. NOTE: 1 Până aici manuscrisul V. Ceea ce urmează până la sfârşitul capitolului este o notă ce se află într-un caiet din 1877 sau 1878, conţinând extrase din cărţi.

126

Capitolul cinci

TIMPUL DE CIRCULAŢIE1

Mişcarea capitalului prin sfera producţiei şi prin cele două faze ale sferei circulaţiei se efectuează, după cum s-a văzut, într-o succesiune în timp. Timpul cât se află în sfera producţiei formează timpul său de producţie, iar timpul cât se află în sfera circulaţiei formează timpul său de circulaţie. Timpul total în care îşi efectuează circuitul este deci egal cu suma timpului de producţie şi timpului de circulaţie.

Timpul de producţie cuprinde, bineînţeles, perioada procesului de muncă, dar el nu este cuprins de ea. Ne amintim, în primul rând, că o parte a capitalului constant există în mijloace de muncă: maşini, clădiri etc. care servesc până la moartea lor în aceleaşi procese de muncă repetate mereu. Întreruperile periodice ale procesului de muncă, de pildă noaptea, întrerup, ce-i drept, funcţionarea acestor mijloace de muncă, dar nu existenţa lor în localul de producţie. Ele sunt legate de local nu numai în timp ce funcţionează, dar şi în timpul cât nu funcţionează. Pe de altă parte, capitalistul trebuie să ţină pregătită o anumită rezervă de materii prime şi de materii auxiliare pentru ca procesul de producţie să aibă loc pe o scară de mai înainte stabilită înăuntrul unor intervale mai scurte sau mai lungi, fără a depinde de hazardul aprovizionării zilnice de pe piaţă. Această rezervă de materii prime etc. nu este supusă consumului productiv decât în mod succesiv. Se naşte deci o diferenţă între timpul ei de producţie2 şi timpul ei de funcţionare. Timpul de producţie al mijloacelor de producţie în general cuprinde deci 1) timpul în cursul căruia ele funcţionează ca mijloace de producţie, în care servesc deci în procesul de producţie; 2) pauzele în cursul cărora procesul de producţie, deci şi funcţionarea mijloacelor de producţie care îi sunt înglobate, sunt întrerupte; 3) timpul în cursul căruia ele stau, ce-i drept, gata pregătite în calitate de condiţii ale procesului, în care, deci, ele reprezintă deja capital productiv, dar nu au intrat încă în procesul de producţie.

Diferenţa pe care am privit-o până acum este de fiecare dată diferenţa dintre timpul în care capitalul productiv se află în sfera de producţie şi acela în care el se află în procesul de producţie. Dar procesul de producţie însuşi poate să necesite întreruperi ale procesului de muncă, şi deci ale timpului în care se munceşte, intervale în cursul

127

cărora obiectul muncii este supus acţiunii unor procese fizice, fără altă intervenţie a muncii omeneşti. În acest caz procesul de producţie, deci funcţionarea mijloacelor de producţie, continuă, cu toate că procesul de muncă, şi deci funcţionarea mijloacelor de producţie ca mijloace de muncă, este întreruptă. Astfel, de pildă, grâul care e semănat, vinul care fermentează în beci, materialul de muncă al multor manufacturi, ca, de exemplu, cel al tăbăcăriilor, care este supus unor procese chimice. Aici timpul de producţie este mai mare decât timpul de muncă. Diferenţa dintre ele constă într-un excedent al timpului de producţie asupra timpului de muncă. Acest excedent se întemeiază totdeauna pe faptul că un capital productiv se află în mod latent în sfera producţiei, fără a funcţiona în procesul de producţie însuşi, sau că el funcţionează în procesul de producţie, fără a se afla în procesul de muncă.

Acea parte a capitalului productiv latent care se află doar pregătită ca o condiţie pentru procesul de producţie, ca bumbacul, cărbunele etc. în filatură, nu acţionează nici în calitate de creator de produs, nici în aceea de creator de valoare. Este capital inactiv, cu toate că inactivitatea lui formează o condiţie pentru mersul neîntrerupt al procesului de producţie. Clădirile, aparatele etc. necesare pentru a servi la adăpostirea rezervei productive (a capitalului latent) sunt condiţii ale procesului de producţie şi constituie deci părţi componente ale capitalului productiv avansat. Ele îşi îndeplinesc funcţia lor de păstrătoare ale componentelor productive în stadiul preliminar. Dacă în acest stadiu sunt necesare procese de muncă, ele scumpesc materia primă etc., dar sunt munci productive şi formează plusvaloare, pentru că o parte a acestei munci, ca şi a oricărei alte munci salariate, nu se plăteşte. Întreruperile normale ale întregului proces de producţie, adică intervalele în care capitalul productiv nu funcţionează, nu produc nici valoare, nici plusvaloare. De aici tendinţa de a continua munca şi în timpul nopţii. (Cartea I, cap. VIII, 4 [pag. 249 şi urm.]) Intervalele în timpul de muncă pe care obiectul muncii trebuie să le parcurgă în cursul procesului de producţie însuşi, nu formează nici valoare, nici plusvaloare; ele promovează însă produsul, ele formează o parte din viaţa sa, un proces prin care el trebuie să treacă. Valoarea aparatelor etc. este transmisă asupra produsului în raport cu întreg timpul în cursul căruia ele funcţionează; produsul este adus în acest stadiu prin însăşi munca, iar utilizarea acestor aparate este o condiţie a producţiei exact ca şi pulverizarea unei părţi din bumbac, care nu intră în produs, dar care totuşi îi transmite valoarea sa. Cealaltă parte a capitalului latent –

128

clădirile, maşinile etc., adică mijloacele de muncă a căror funcţionare nu este întreruptă decât de pauzele regulate ale procesului de producţie, întreruperile neregulate în urma restrângerii producţiei, a crizelor etc. sunt pierderi pure, adaugă valoare fără a intra în formarea produsului; valoarea totală pe care ea o adaugă produsului este determinată de durata sa medie; ea pierde valoare, pentru că pierde valoare de întrebuinţare, atât în timpul în care funcţionează, cât şi în timpul în care nu funcţionează.

În fine, valoarea părţii de capital constant care continuă să se afle în procesul de producţie, cu toate că procesul de muncă este întrerupt, reapare în rezultatul procesului de producţie. Prin însăşi munca, mijloacele de producţie sunt puse aici în condiţii înăuntrul cărora ele trec de la sine prin anumite procese naturale, al căror rezultat este un anumit efect util sau o formă schimbată a valorii lor de întrebuinţare. Munca transmite totdeauna valoarea mijloacelor de producţie asupra produsului, în măsura în care ea le consumă pe acestea efectiv, în mod util, ca mijloace de producţie. Acest fapt nu se schimbă, indiferent dacă, pentru a produce acest efect, munca trebuie să acţioneze în mod continuu asupra obiectului muncii cu ajutorul mijloacelor de muncă, sau dacă ea nu trebuie să dea decât impulsul, punând mijloacele de producţie în condiţii prin efectul cărora, fără altă intervenţie a muncii, mijloacele de producţie suferă de la sine modificarea dorită, în urma unor procese naturale.

Oricare ar fi cauza excedentului timpului de producţie asupra timpului de muncă – fie că anumite mijloace de producţie formează doar capital productiv latent şi se află deci încă într-o fază anterioară procesului de producţie efectiv, sau că funcţionarea lor este întreruptă înăuntrul procesului de producţie, prin pauzele acestuia, sau că, în fine, procesul de producţie însuşi determină întreruperi ale procesului de muncă – în niciunul din aceste cazuri mijloacele de producţie nu funcţionează ca absorbante de muncă. Dacă ele nu absorb muncă, ele nu absorb nici supramuncă. O valorificare a capitalului productiv nu are deci loc atâta timp cât el se află în acea parte a timpului său de producţie care întrece timpul de muncă, oricât de inseparabilă ar fi efectuarea procesului de valorificare de aceste pauze ale sale. Este clar că, cu cât mai mult se acoperă timpul de producţie cu timpul de muncă, cu atât este mai mare productivitatea şi valorificarea unui capital productiv dat, într-un interval de timp dat. De aici tendinţa producţiei capitaliste de a scurta pe cât mai mult posibil excedentul timpului de producţie asupra

129

timpului de muncă. Dar deşi timpul de producţie al capitalului poate să se abată de la timpul său de muncă, cel dintâi îl înglobează totdeauna pe cel de-al doilea, şi excedentul însuşi este condiţia procesului de producţie. Timpul de producţie este deci totdeauna timpul în cursul căruia capitalul produce valori de întrebuinţare şi se valorifică, deci timpul în cursul căruia el funcţionează în calitate de capital productiv, cu toate că el cuprinde şi un timp în cursul căruia capitalul său este latent, sau produce fără a se valorifica.

Înăuntrul sferei circulaţiei, capitalul sălăşluieşte în calitate de capital-marfă şi de capital bănesc. Cele două procese de circulaţie ale sale constau în faptul că el trece din forma de marfă în forma de bani şi din forma de bani în forma de marfă. Faptul că transformarea mărfii în bani este aici în acelaşi timp realizarea plusvalorii încorporate în marfă şi că transformarea banilor în marfă este în acelaşi timp transformarea sau retransformarea valorii-capital în forma elementelor sale de producţie, nu modifică deloc faptul că aceste procese, ca procese de circulaţie, sunt procese ale metamorfozelor simple ale mărfurilor.

Timpul de circulaţie şi timpul de producţie se exclud reciproc. În cursul timpului său de circulaţie, capitalul nu funcţionează în calitate de capital productiv şi nu produce deci nici marfă şi nici plusvaloare. Dacă privim circuitul în forma cea mai simplă, anume aceea în care întreaga valoare-capital trece, în fiecare caz, dintr-o singură dată, dintr-o fază în cealaltă, este evident că procesul de producţie, deci şi autovalorificarea capitalului, sunt întrerupte atâta timp cât durează timpul său de circulaţie şi că, după lungimea acestui timp de circulaţie, reînnoirea procesului de producţie va fi mai rapidă sau mai lentă. Dacă, dimpotrivă, diferitele părţi ale capitalului efectuează circuitul una după alta, astfel că circuitul întregii valori-capital se efectuează în mod succesiv în circuitul diferitelor sale porţiuni, este clar că, cu cât este mai lung timpul în care părţile sale aliquote se află în mod continuu în sfera circulaţiei, cu atât mai mică trebuie să fie acea parte a sa care funcţionează în mod continuu în sfera producţiei. Expansiunea şi contracţiunea timpului de circulaţie acţionează deci ca o limită negativă în faţa contracţiunii şi expansiunii timpului de producţie sau a proporţiei în care un capital de o anumită mărime funcţionează în calitate de capital productiv. Cu cât mai mult metamorfozele circulaţiei capitalului sunt doar ideale, cu alte cuvinte cu cât mai mult timpul de circulaţie devine = 0 sau se apropie de zero, cu atât capitalul funcţionează mai mult, cu atât productivitatea şi autovalorificarea sa devin mai mari.

130

Dacă, de pildă, un capitalist lucrează după comandă, astfel că primeşte plata la furnizarea produsului şi dacă plata se face în propriile sale mijloace de producţie, timpul de circulaţie se apropie de zero.

În general, timpul de circulaţie al capitalului limitează aşadar timpul său de producţie şi deci procesul său de valorificare. Şi anume el îl limitează în raport cu propria sa durată. Or, aceasta poate să crească şi să scadă în mod foarte diferit şi deci să limiteze într-un grad foarte diferit timpul de producţie al capitalului. Dar ceea ce vede economia politică este ceea ce apare, anume efectul timpului de circulaţie asupra procesului de valorificare al capitalului în general. Ea consideră această acţiune negativă ca o acţiune pozitivă, pentru că urmările ei sunt pozitive. Ea se cramponează cu atât mai mult de această aparenţă, cu cât ea pare să aducă dovada că capitalul posedă un izvor mistic al autovalorificării, care este independent de procesul său de producţie, şi deci de exploatarea muncii, şi care îi vine din sfera circulaţiei. Vom vedea mai târziu cum însăşi economia ştiinţifică se lasă înşelată de această aparenţă. Cum de asemenea se va vedea mai târziu, această aparenţă este întărită de diferite fenomene: 1) Modul capitalist de a calcula profitul, în care cauza negativă figurează ca o cauză pozitivă, întrucât pentru capitaluri din diferite sfere de investiţie, în care numai timpul de circulaţie diferă, un timp de circulaţie mai lung acţionează ca o cauză de creştere a preţurilor, într-un cuvânt ca una din cauzele egalizării profiturilor. 2) Timpul de circulaţie formează doar un moment al timpului de rotaţie; acesta însă cuprinde timpul de producţie, respectiv de reproducţie. Ceea ce se datoreşte acestuia din urmă pare că se datoreşte timpului de circulaţie. 3) Transformarea mărfurilor în capital variabil (salariu) este condiţionată de transformarea lor prealabilă în bani. În cazul acumulării de capital, transformarea în capital variabil adiţional are deci loc în sfera circulaţiei, adică în cursul timpului de circulaţie. Acumularea dată în modul acesta pare că se datorează deci acestuia din urmă. Înăuntrul sferei circulaţiei, capitalul efectuează – indiferent dacă într-o direcţie sau în cealaltă – cele două faze opuse M - B şi B - M. Timpul său de circulaţie se împarte deci în două părţi: timpul care îi e necesar pentru a se transforma din marfă în bani şi timpul care îi e necesar pentru a se transforma din bani în marfă. Ştim deja din analiza circulaţiei simple a mărfurilor (cartea I, cap. III [pag. 117 şi urm.]) că M - B, vânzarea, este partea cea mai dificilă a metamorfozei sale, cuprinzând, din această cauză, în împrejurări obişnuite, partea mai mare a timpului de circulaţie. Ca bani, valoarea se

131

află în forma sa mereu transformabilă. Ca marfă, ea trebuie să obţină, mai întâi, prin transformare în bani, această înfăţisare de a putea fi nemijlocit schimbată şi de eficienţă totdeauna gata de acţiune. Dar la procesul de circulaţie a capitalului în faza sa B - M este vorba de transformarea sa în mărfuri care formează elemente determinate ale capitalului productiv într-o investiţie dată. Mijloacele de producţie poate că nu se află pe piaţă şi trebuie abia produse, sau ele trebuie procurate de pe pieţe îndepărtate, sau se întâmplă întreruperi în sosirea lor normală, sau modificări de preţuri etc., într-un cuvânt o mulţime de împrejurări care nu pot fi recunoscute în simpla schimbare de formă B - M, dar care fac ca pentru această parte a fazei de circulaţie să fie nevoie ba de un timp mai îndelungat, ba de unul mai puţin îndelungat. Aşa cum M - B şi B - M sunt despărţite în timp, ele pot fi despărţite şi în spaţiu; piaţa de cumpărare şi piaţa de vânzare pot fi pieţe despărţite în spaţiu. În cazul fabricilor, de pildă, achizitorii şi vânzătorii sunt chiar, de multe ori, persoane diferite. La producţia de mărfuri circulaţia este tot atât de necesară ca şi producţia însăşi, prin urmare agenţii circulaţiei sunt tot atât de necesari ca şi agenţii producţiei. Procesul de reproducţie cuprinde ambele funcţii ale capitalului, deci şi necesitatea ca aceste funcţii să fie reprezentate fie de capitalistul însuşi, fie de salariaţi, agenţi ai acestuia. Acesta însă nu este un motiv de a se confunda agenţii circulaţiei cu agenţii producţiei, aşa cum nu este un motiv de a se confunda funcţiile capitalului-marfă şi ale capitalului bănesc cu cele ale capitalului productiv. Agenţii circulaţiei trebuie plătiţi de agenţii producţiei. Dacă însă capitaliştii care cumpără şi vând unii altora nu creează prin acest act nici produse şi nici valoare, acest fapt nu se schimbă atunci când volumul întreprinderii lor le dă posibilitatea şi îi sileşte să treacă aceste funcţii pe spinarea altora. În unele întreprinderi achizitorii şi vânzătorii sunt plătiţi printr-un procentaj din profit. Fraza că ei sunt plătiţi de consumatori nu ajută la nimic. Consumatorii nu pot să plătească decât în măsura în care ei înşişi îşi produc, ca agenţi ai producţiei, un echivalent în mărfuri sau achiziţionează un asemenea echivalent de la agenţii producţiei, fie pe bază de titluri de drept (ca asociaţi ai lor etc.), fie prin servicii personale.

Între M - B şi B - M există o deosebire care nu are nimic de-a face cu deosebirea de formă dintre marfă şi bani, ci rezultă din caracterul capitalist al producţiei. În sine, atât M - B cât şi B - M sunt simple transpuneri, dintr-o formă în alta, ale unei valori date. Dar M' - B' este în acelaşi timp realizarea plusvalorii aflate în M'. Acesta nu este

132

cazul cu B -M. Din această cauză, vânzarea este mai importantă decât cumpărarea. În împrejurări normale B - M este un act necesar pentru valorificarea valorii exprimate în B, dar el nu este realizare de plusvaloare; este un prolog la producerea ei, şi nu un epilog.

Circulaţiei capitalului-marfă, M' - B', îi sunt trasate anumite limite de către însăşi forma de existenţă a mărfurilor, de către existenţa lor ca valori de întrebuinţare. Mărfurile sunt trecătoare prin natura lor. Prin urmare, dacă ele nu intră, înăuntrul unui termen anumit, în consumul productiv sau în cel individual, după destinaţia lor; dacă, cu alte cuvinte, ele nu sunt vândute într-un timp determinat, ele se alterează şi pierd, odată cu valoarea de întrebuinţare, şi facultatea de a fi purtătoare ale valorii de schimb. Valoarea-capital pe care ele o conţin, respectiv plusvaloarea cu care această valoare a crescut, se pierde. Valorile de întrebuinţare nu rămân purtătoare ale valorii-capital, care se perpetuează şi se valorifică, decât în măsura în care ele sunt mereu reînnoite şi reproduse, înlocuite prin valori de întrebuinţare noi, de aceeaşi speţă sau de altă speţă. Dar vânzarea lor în forma lor de marfă gata, deci intrarea lor în consumul productivă sau în cel individual mijlocită prin această vânzare, este o condiţie a reproducţiei lor, condiţie care reapare mereu. Înăuntrul unui timp determinat, ele trebuie să-şi schimbe vechea lor formă de întrebuinţare, pentru a-şi continua existenţa într-o formă de întrebuinţare nouă. Valoarea de schimb se conservă numai prin această reînnoire continuă a corpului ei. Valorile de întrebuinţare ale diferitelor mărfuri se alterează mai repede sau mai încet; între producţia şi consumul lor poate deci să treacă un interval mai lung sau mai scurt; ele pot deci să stea un timp mai scurt sau mai îndelungat în faza de circulaţie M - B sub formă de capital-marfă fără să fie distruse; ele pot suporta un timp de circulaţie, ca mărfuri, mai scurt sau mai îndelungat. Limita pe care alterarea corpului mărfii o trasează timpului de circulaţie al capitalului-marfă este limita absolută a acestei părţi a timpului de circulaţie, adică a timpului de circulaţie pe care capitalul-marfă îl poate parcurge în calitate de capital-marfă. Cu cât mai trecătoare este o marfă, deci cu cât mai scurt timp după producţia ei ea trebuie consumată, deci şi vândută, cu atât mai mică este distanţa pe care ea poate să o parcurgă de la locul ei de producţie, cu atât mai restrânsă este sfera ei de circulaţie în spaţiu, cu atât mai locală este piaţa ei de desfacere. Cu cât mai trecătoare este deci o marfă, cu cât mai restrânsă este, din cauza conformaţiei sale fizice, limita absolută a timpului ei de circulaţie ca marfă, cu atât mai puţin se potriveşte ea ca

133

obiect al producţiei capitaliste. Ea poate să cadă în sfera acesteia numai în locuri foarte populate sau în măsura în care distanţele locale se scurtează prin efectul dezvoltării mijloacelor de transport. Dar concentrarea producţiei unui articol în mâini puţine şi într-un loc foarte populat poate să creeze o piaţă relativ mare chiar pentru aceste articole, ca, de exemplu, în cazul marilor fabrici de bere, de derivate ale laptelui etc.

NOTE:

1 De aici înainte, manuscrisul IV. 2 Timp de producţie aici în înţeles activ. Timpul de producţie al mijloacelor de producţie nu este aici timpul în care ele sunt produse, ci timpul în care ele iau parte la procesul de producţie al unui produs-marfă. (F. E.)

134

Capitolul şase

CHELTUIELILE DE CIRCULAŢIE

I. Cheltuieli de circulaţie propriu zise

1. Timp de cumpărare şi de vânzare

Transformările de formă ale capitalului, din marfă în bani şi din bani în marfă, sunt în acelaşi timp tranzacţiuni ale capitalistului, acte de cumpărare şi de vânzare. Timpul în care se îndeplinesc aceste transformări de formă ale capitalului este, în mod subiectiv, din punctul de vedere al capitalistului, timpul de vânzare şi timpul de cumpărare, timpul în cursul căruia capitalistul figurează pe piaţă ca vânzător şi cumpărător. Aşa cum timpul de circulaţie al capitalului formează o secţiune necesară a timpului său de reproducţie, tot astfel timpul în cursul căruia capitalistul cumpără şi vinde, în cursul căruia umblă pe piaţă, formează o secţiune necesară a timpului său de funcţionare în calitate de capitalist, adică în calitate de capital personificat. El formează o parte a timpului pe care îl întrebuinţează în afacere.

(Întrucât s-a presupus că mărfurile se cumpără şi se vând la valorile lor, este vorba la aceste fenomene doar de trecerea aceleiaşi valori dintr-o formă într-alta, din forma de marfă în forma de bani şi din forma de bani în forma de marfă – de o modificare de stare. Dacă mărfurile se vând la valorile lor, mărimea valorii rămâne neschimbată atât în mâna cumpărătorului, cât şi în mâna vânzătorului; nu s-a modificat decât forma ei de existenţă. Dacă mărfurile nu se vând la valorile lor, suma valorilor schimbate rămâne neschimbată; ceea ce într-o parte este plus, este minus în cealaltă parte.

Dar metamorfozele M - B şi B - M sunt tranzacţiuni care au loc între cumpărător şi vânzător; ei au nevoie de timp pentru a cădea de acord, cu atât mai mult cu cât aici are loc o luptă în care fiecare parte caută să obţină un avantaj în dauna celeilalte părţi şi întrucât faţă în faţă stau oameni de afaceri: „when Greek meets Greek then comes the tug of war” [dacă un grec întâlneşte un alt grec, se naşte lupta cea mai aprigă]. Schimbarea de stare costă timp şi forţă de muncă, dar nu pentru a se crea valoare, ci pentru a se efectua trecerea valorii dintr-o formă în alta, fapt care nu este modificat deloc prin încercarea fiecăreia din părţi de a-şi

135

însuşi, cu această ocazie, o cantitate suplimentară de valoare. Această muncă, mărită prin intenţiile de rea-credinţă ale ambelor părţi, nu creează valoare, tot aşa cum munca ce se face cu ocazia unui proces în faţa justiţiei nu măreşte mărimea valorii obiectului litigios. Cu munca aceasta – care este un moment necesar al procesului de producţie capitalist în totalitatea sa, în care el cuprinde şi circulaţia sau este cuprins de ea – situaţia este aceeaşi ca, de pildă, cu munca de ardere a unui corp care se întrebuinţează pentru producerea de căldură. Această muncă de ardere nu produce căldură, cu toate că este un moment necesar al procesului de ardere. Pentru a întrebuinţa, de pildă, cărbunii ca material combustibil, eu trebuie să-i combin cu oxigen şi să-i trec în acest scop din stare solidă în stare gazoasă (căci în acidul carbonic rezultat din ardere cărbunele se află în stare gazoasă), deci să efectuez o modificare a formei de existenţă sau a stării fizice. Dezagregarea moleculelor de carbon, care sunt legate într-un tot solid, şi spargerea moleculei de carbon în atomii săi trebuie să preceadă combinarea nouă, şi acest lucru costă o anumită cheltuială de forţă care nu se transformă deci în căldură, ci se scade din ea. Dacă deci posesorii de mărfuri nu sunt capitalişti, ci producători nemijlociţi, independenţi, timpul întrebuinţat pentru cumpărare şi vânzare se scade din timpul lor de muncă; din această cauză ei căutau totdeauna să facă aceste operaţiuni în zilele de sărbătoare (în antichitate ca şi în evul mediu). Dimensiunile pe care le ia schimbul de mărfuri în mâinile capitaliştilor nu pot bineînţeles să transforme munca aceasta, care nu creează valoare, ci efectuează doar schimbarea de formă a valorii, în muncă ce creează valoare. Tot atât de puţin miracolul acestei transsubstanţieri poate fi îndeplinit prin transpunere, adică prin faptul că, în loc să efectueze ei înşişi acea „muncă de ardere”, capitaliştii o transformă în ocupaţie exclusivă a unor persoane terţe, plătite de ei. Se înţelege că aceste persoane terţe nu le vor pune la dispoziţie forţa lor de muncă de dragul ochilor lor frumoşi. Încasatorului rentelor unui proprietar funciar şi omului de serviciu al unei bănci le este de asemenea indiferent că munca lor nu măreşte nici cu o singură para nici mărimea valorii rentei, nici mărimea valorii monedelor duse cu sacul la altă bancă.)1

Pentru capitalistul care lasă pe alţii să muncească pentru el, cumpărarea şi vânzarea devin funcţiuni principale. Întrucât el îşi însuşeşte produsul multor oameni pe scară socială mai mare, el trebuie, pe aceeaşi scară, să-l şi vândă şi să-l retransforme mai târziu din bani în elementele de producţie. Ca şi mai înainte, timpul de cumpărare şi de

136

vânzare nu creează valoare. O iluzie se naşte prin funcţiunea capitalului comercial. Dar, fără să ne ocupăm încă mai aproape de această chestiune, un lucru este clar de la început: dacă prin diviziune a muncii o funcţie care în sine este neproductivă, dar constituie un moment necesar al reproducţiei, este transformată din îndeletnicire accesorie a multora în îndeletnicire exclusivă a câtorva, în ocupaţie specială a lor, caracterul funcţiei însăşi nu se transformă. Un comerciant (privit aici ca simplu agent al transformării de formă a mărfurilor, ca simplu cumpărător şi vânzător) poate să scurteze prin operaţiunile sale timpul de cumpărare şi de vânzare pentru mulţi producători. El trebuie privit în acest caz ca o maşină care reduce cheltuirea inutilă de forţă, adică ajută la liberarea de timp de producţie2.

Pentru a simplifica lucrurile (întrucât abia mai târziu vom privi pe comerciant în calitate de capitalist şi de capital comercial), să presupunem că acest agent însărcinat cu cumpărarea şi cu vânzarea este un om care îşi vinde munca. El îşi cheltuieşte forţa de muncă şi timpul de muncă în aceste operaţiuni M - B şi B - M. Şi trăieşte deci din ele, aşa cum altul trăieşte din tors sau din facerea pilulelor. El îndeplineşte o funcţiune necesară, deşi neproductivă, pentru că procesul de reproducţie însuşi cuprinde funcţiuni neproductive. El munceşte ca oricare altul, dar conţinutul muncii sale nu creează nici valoare, nici produs. El însuşi face parte din aşa-zisele faux frais [cheltuieli neproductive, dar necesare] ale producţiei. Utilitatea lui nu constă în faptul că el ar transforma o funcţiune neproductivă într-una productivă, sau o muncă neproductivă într-una productivă. Ar fi un miracol dacă o asemenea transformare ar putea fi efectuată prin această transmitere de funcţie. Utilitatea lui constă, dimpotrivă, în faptul că o porţiune mai mică din forţa de muncă şi din timpul de muncă ale societăţii este legată în această funcţie neproductivă. Mai mult. Să presupunem că el e simplu muncitor salariat, unul mai bine retribuit, dacă vreţi. Oricare i-ar fi retribuţia, în calitate de muncitor salariat el munceşte o parte a timpului său în mod gratuit. El obţine, poate, într-o zi valoarea-produs a opt ore de muncă şi funcţionează timp de zece ore. Cele două ore de supramuncă pe care le prestează nu produc valoare, aşa cum nici cele opt ore de muncă necesară ale sale nu produc valoare, cu toate că prin intermediul acestora din urmă i se transmite o parte din produsul social. În primul rând, acum ca şi mai înainte – privind lucrurile din punct de vedere social – o forţă de muncă este utilizată timp de zece ore în această simplă funcţie de circulaţie. Ea nu poate fi utilizată pentru

137

altceva, ea nu poate fi utilizată pentru muncă productivă. În al doilea rând însă, societatea nu plăteşte aceste două ore de supramuncă, cu toate că ele sunt cheltuite de individul care o efectuează. Prin ele societatea nu-şi însuşeşte un produs suplimentar sau o valoare suplimentară. Dar cheltuielile de circulaţie pe care el le reprezintă se reduc cu o cincime, de la zece ore la opt. Societatea nu plăteşte niciun echivalent pentru o cincime din acest timp de circulaţie activ, al cărui agent este. Dacă însă e vorba de capitalistul care utilizează pe acest agent, prin neplata celor două ore se reduc cheltuielile de circulaţie ale capitalului său, cheltuieli care reprezintă un scăzământ din încasările sale. Pentru el este vorba de un câştig pozitiv, deoarece limita negativă a valorificării capitalului său este îngustată. Atunci când mici producători de mărfuri independenţi cheltuiesc o parte din timpul lor propriu cu cumpărări şi vânzări, acest timp se prezintă ca un timp cheltuit în intervalele funcţionării lor productive sau ca un scăzământ din timpul lor de producţie.

În orice caz, timpul întrebuinţat în acest scop este o cheltuială de circulaţie care nu adaugă nimic valorilor schimbate. Este cheltuiala necesară pentru transpunerea lor din forma de marfă în forma de bani. În măsura în care producătorul capitalist de mărfuri apare ca agent al circulaţiei, el nu se deosebeşte de producătorul nemijlocit de mărfuri decât prin faptul că vinde şi cumpără pe scară mai mare şi funcţionează deci în măsură mai mare în calitate de agent al circulaţiei. Dar atunci când proporţiile întreprinderii sale îl silesc sau îi dau posibilitatea să cumpere (să angajeze) agenţi proprii ai circulaţiei în calitate de muncitori salariaţi, fenomenul nu se modifică deloc în fond. În procesul de circulaţie (în măsura în care este simplă schimbare de formă) trebuie să se cheltuiască într-un anumit grad forţă de muncă şi timp de muncă. Dar acest fapt apare acum ca o investiţie suplimentară de capital; o parte a capitalului variabil trebuie avansată pentru cumpărarea acestor forţe de muncă ce funcţionează numai în procesul de circulaţie. Acest avans de capital nu creează nici produs şi nici valoare. El reduce pro tanto [în aceeaşi proporţie] măsura în care capitalul avansat funcţionează în mod productiv. Situaţia e aceeaşi ca şi cum o parte a produsului s-ar transforma într-o maşină care cumpără şi vinde restul produsului. Această maşină provoacă un scăzământ din produs. Ea nu participă în procesul de producţie, cu toate că ea poate să reducă forţa de muncă etc. cheltuită în circulaţie. Ea formează doar o parte a cheltuielilor de circulaţie.

138

2. Contabilitate În afară de cumpărarea şi de vânzarea efectivă, se mai

cheltuieşte timp de muncă şi cu contabilitatea, în care mai intră, pe lângă aceasta, şi muncă materializată, tocuri, cerneală, hârtie, pupitru de scris, cheltuieli de birou; în această funcţie se cheltuieşte deci forţă de muncă pe de o parte, mijloace de muncă, pe de altă parte. Situaţia este, aici, aceeaşi ca şi cu timpul de cumpărare şi de vânzare.

Ca unitate înăuntrul circuitelor sale, ca valoare în mişcare, fie înăuntrul sferei producţiei, fie înăuntrul celor două faze ale sferei circulaţiei, capitalul există în mod ideal doar în forma monedei de calcul, în primul rând în capul producătorului de mărfuri, respectiv al producătorului de mărfuri capitalist. Cu ajutorul contabilităţii, care cuprinde şi determinarea preţurilor sau calcularea preţurilor mărfurilor, această mişcare este fixată şi controlată. Mişcarea producţiei, şi în special a valorificării – şi mărfurile figurează aici doar ca purtătoare de valoare, ca denumiri ale unor lucruri a căror existenţă ideală ca valoare este fixată în moneda de calcul – capătă astfel o oglindire simbolică în imaginaţie. Atâta timp cât producătorul individual de mărfuri face contabilitate numai în capul său (ca, de pildă, ţăranul; abia agricultura capitalistă îl produce pe arendaşul care face contabilitate) sau ţinând numai în mod accesoriu, în afara timpului său de producţie, un registru asupra cheltuielilor, încasărilor, termenelor de plată etc., atâta timp este evident că această funcţie a sa împreună cu mijloacele de muncă pe care le întrebuinţează eventual în acest scop, ca hârtie etc., reprezintă o cheltuială suplimentară de timp de muncă şi de mijloace de muncă, care sunt necesare, dar care constituie un scăzământ atât din timpul pe care poate să-l întrebuinţeze în mod productiv, cât şi din mijloacele de muncă ce funcţionează în procesul de producţie efectiv care intră în formarea produsului şi a valorii3. Natura funcţiei însăşi nu se schimbă nici prin proporţiile pe care le ia prin faptul că este concentrată în mâna producătorului de mărfuri capitalist şi că, în loc să apară ca funcţie a unui mare număr de producători mici de mărfuri, apare ca funcţie a unui capitalist, ca funcţie înăuntrul unui proces de producţie pe scară largă; nici prin detaşarea ei de funcţiile productive, al căror accesoriu era, şi nici prin transformarea ei în funcţie independentă a unor agenţi speciali, cărora le-a fost încredinţată în mod exclusiv.

Diviziunea muncii, autonomizarea unei funcţii, nu face ca ea să devină creatoare de produs şi de valoare, dacă nu este în sine creatoare

139

de produs şi de valoare, deci încă înainte de autonomizarea ei. Dacă un capitalist îşi investeşte capitalul pentru prima dată, el trebuie să investească o parte pentru achiziţionarea unui contabil etc. şi pentru mijloacele necesare contabilităţii. Atunci când capitalul său se află deja în funcţiune şi este supus procesului său continuu de reproducţie, el trebuie să retransforme încontinuu, prin intermediul transformării în bani, o parte a produsului-marfă în contabil, funcţionar comercial etc. Această parte a capitalului este sustrasă procesului de producţie şi face parte din cheltuielile de circulaţie, care se scad din produsul total. (Inclusiv forţa de muncă întrebuinţată în mod exclusiv pentru această funcţie.)

Există însă o anumită deosebire între cheltuielile rezultate din contabilitate, respectiv între cheltuirea neproductivă de timp de muncă, pe de o parte, şi acelea ale simplului timp de vânzare şi de cumpărare, pe de altă parte. Acestea din urmă rezultă numai din forma socială determinată a procesului de producţie, din faptul că el este un proces de producţie de marfă. Contabilitatea, în calitate de control şi de sintetizare ideală a procesului, devine cu atât mai necesară, cu cât mai mult procesul se efectuează pe scară socială şi îşi pierde caracterul pur individual; ea este deci mai necesară în producţia capitalistă decât în producţia fărâmiţată a exploatării meşteşugăreşti sau ţărăneşti, este mai necesară în producţia în comun decât în producţia capitalistă. Cheltuielile contabilităţii se reduc însă odată cu concentrarea producţiei şi cu cât ea se transformă mai mult în contabilitate socială.

Este vorba aici numai de caracterul general al cheltuielilor de circulaţie care rezultă din simpla metamorfoză formală. Nu este nevoie să ne ocupăm aici de toate formele lor de detaliu. Dar cum anumite forme, care ţin de simpla schimbare de formă a valorii, care rezultă deci din forma socială determinată a procesului de producţie şi care la producătorul de mărfuri individual nu sunt decât momente trecătoare şi abia perceptibile, merg paralel cu funcţiunile productive ale valorii sau se împletesc cu ele – cum aceste forme pot să frapeze ochiul ca cheltuieli masive de circulaţie, acest lucru se vede din simpla operaţiune de încasare şi de plată de bani, atunci când această operaţiune este autonomizată ca funcţiune exclusivă a băncilor etc. sau a casierului în întreprinderile individuale şi concentrată pe scară largă. Ceea ce trebuie reţinut, e faptul că prin forma lor modificată aceste cheltuieli de circulaţie nu-şi modifică natura.

140

3. Bani Indiferent dacă un produs este creat ca marfă sau nu, el este

totdeauna formă materială a avuţiei, valoare de întrebuinţare destinată a intra în consumul individual sau în cel productiv. Dacă e produs ca marfă, valoarea lui există în mod ideal în preţ, care nu modifică nimic în forma lui utilă reală. Dar faptul că anumite mărfuri, ca aurul şi argintul, funcţionează ca bani şi sălăşluiesc în această calitate exclusiv în procesul de circulaţie (şi ca tezaur, ca rezervă etc. ele rămân, deşi latent, în sfera circulaţiei) este un produs pur al formei sociale determinate a procesului de producţie, care este proces de producţie de mărfuri. Întrucât în cadrul producţiei capitaliste marfa este forma generală a produsului, iar masa cea mai mare a produsului se confecţionează ca marfă şi trebuie să îmbrace deci forma bani, întrucât deci masa de mărfuri, partea avuţiei sociale care funcţionează ca marfă, creşte în mod continuu – cantitatea de aur şi de argint care funcţionează ca mijloc de circulaţie, ca mijloc de plată, ca rezervă etc. creşte şi ea. Aceste mărfuri, care funcţionează ca bani, nu intră nici în consumul individual, nici în consumul productiv. Ele sunt muncă socială fixată într-o formă în care ea serveşte ca simplă maşină de circulaţie. Afară de faptul că o parte a avuţiei sociale este fixată în această formă neproductivă, uzarea monedei necesită înlocuirea ei continuă, adică transformarea de mai multă muncă socială – sub formă de produs – în mai mult aur şi argint. La naţiunile dezvoltate din punct de vedere capitalist aceste cheltuieli de înlocuire sunt importante, pentru că în general partea de avuţie fixată în formă de bani este voluminoasă. Aurul şi argintul, ca mărfuri-monedă, formează pentru societate cheltuieli de circulaţie care nu rezultă decât din forma socială a producţiei. Ele sunt faux frais [ cheltueli neproductive] ale producţiei de mărfuri în general, cheltuieli care cresc odată cu dezvoltarea producţiei de mărfuri şi în special a producţiei capitaliste. Este o parte a avuţiei sociale care trebuie sacrificată procesului circulaţiei4.

II. Cheltuieli de păstrare

Cheltuielile de circulaţie, care rezultă din simpla schimbare de

formă a valorii, din circulaţia privită în mod ideal, nu intră în valoarea mărfurilor. Părţile de capital astfel cheltuite formează simple scăzăminte din capitalul cheltuit în mod productiv, dacă îl avem în vedere pe

141

capitalist, şi forţă de muncă cheltuită neproductiv, dacă privim societatea întreagă. De altă natură sunt cheltuielile de circulaţie pe care le vom cerceta acum. Ele pot să rezulte din procese de producţie care nu sunt decât continuate în circulaţie, al căror caracter productiv este, prin urmare, doar ascuns de forma de circulaţie. Ele pot, pe de altă parte, privind lucrurile din punct de vedere social, să fie cheltuieli simple, cheltuire neproductivă fie de muncă vie, fie de muncă materializată, şi totuşi, tocmai prin acest fapt, să aibă un efect de creare de valoare pentru capitalistul individual, să formeze un spor la preţul de vânzare al mărfii sale. Aceasta rezultă chiar din faptul că în diferite sfere de producţie şi, pe alocuri, pentru diferite capitaluri individuale din cadrul aceleiaşi sfere de producţie, aceste cheltuieli sunt diferite. Prin adăugarea lor la preţul mărfii, ele sunt repartizate în proporţia care corespunde fiecărui capitalist individual. Dar orice muncă ce adaugă valoare poate să adauge şi plusvaloare şi va adăuga totdeauna plusvaloare în cadrul sistemului capitalist, întrucât valoarea pe care ea o formează depinde de propria ei mărime, iar plusvaloarea pe care ea o formează depinde de proporţia în care capitalistul o plăteşte. Prin urmare, acele cheltuieli care scumpesc marfa fără a-i adăuga valoare de întrebuinţare, care deci pentru societate fac parte din faux frais [cheltueli neproductive] ale producţiei, pot constitui pentru capitalistul individual un izvor de îmbogăţire. Pe de altă parte, în măsura în care sporul pe care ele îl adaugă preţului mărfii nu face decât să repartizeze aceste cheltuieli de circulaţie în mod uniform, caracterul lor neproductiv nu încetează prin acest fapt. Astfel, societăţile de asigurare repartizează pierderile capitaliştilor individuali asupra clasei capitaliste. Aceasta nu împiedică însă ca pierderile astfel repartizate să continue a fi pierderi, dacă privim capitalul social total.

1. Formare de rezerve în general

În timpul existenţei sale sub formă de capital-marfă sau în

timpul cât se află pe piaţă, adică atâta timp cât se află în intervalul dintre procesul de producţie din care iese şi procesul de consum în care intră, produsul formează un stoc de marfă. Ca marfă pe piaţă, şi deci în formă de stoc, capitalul-marfă apare de două ori în fiecare circuit; o dată ca produs-marfă al însuşi capitalului în mişcare, al cărui circuit se cercetează, iar a doua oară ca produs-marfă al altui capital, trebuind să se afle pe piaţă pentru a fi cumpărat şi transformat în capital productiv. E posibil, ce-i drept, ca acest din urmă capital-marfă să fie produs abia

142

după comandă. În acest caz are loc o întrerupere până ce el a fost produs. Fluxul procesului de producţie şi de reproducţie cere însă ca pe piaţă să se afle în mod continuu o masă de mărfuri (mijloace de producţie) şi să formeze deci un stoc. Tot astfel, capitalul productiv cuprinde şi cumpărarea de forţă de muncă, iar forma de bani nu este aici decât forma valoare a unor mijloace de subzistenţă pe care muncitorul trebuie să le găsească în cea mai mare parte pe piaţă. Mai încolo, în acest paragraf, ne vom ocupa mai îndeaproape de acest lucru. Aici, acest punct este, deocamdată, câştigat. Dacă privim lucrurile din punctul de vedere al valorii capital în mişcare, care s-a transformat în produs-marfă şi care acum trebuie vândută, cu alte cuvinte retransformată în bani, care funcţionează, aşadar, în momentul de faţă pe piaţă în calitate de capital-marfă, starea de stocaj este o rămânere involuntară pe piaţă şi contrară scopului. Cu cât se vinde mai repede, cu atât procesul de reproducţie este mai fluid. Rămânerea în forma M' - B" împiedică schimbul real de materii care trebuie efectuat în circuitul capitalului, aşa cum împiedică şi funcţionarea sa ulterioară în calitate de capital productiv. Pe de altă parte, pentru B - M existenţa continuă a mărfii pe piaţă, stocul de marfă, apare ca o condiţie a mersului procesului de reproducţie, ca şi a investirii de capital nou sau suplimentar.

Rămânerea capitalului-marfă ca stoc de mărfuri pe piaţă necesită clădiri, magazii, rezervoare pentru mărfuri, depozite de mărfuri, deci cheltuire de capital constant; de asemenea şi plata unor forţe de muncă în scopul înmagazinării mărfurilor în rezervoarele lor. Spre deosebire de aceasta, mărfurile se alterează şi sunt supuse unor influenţe naturale dăunătoare. Pentru a se preveni acest lucru, trebuie avansat un capital suplimentar, parte în mijloace de muncă, în formă materială, parte în forţă de muncă5.

Existenţa capitalului în forma sa de capital-marfă şi deci ca stoc de mărfuri provoacă, aşadar, cheltuieli care nu fac parte din sfera producţiei, ci din sfera circulaţiei, şi contează de aceea ca cheltuieli de circulaţie. Aceste cheltuieli de circulaţie se deosebesc de cele arătate sub I prin faptul că intră, într-o anumită măsură, în valoarea mărfurilor, că scumpesc deci marfa. În orice caz, capitalul şi forţa de muncă ce servesc pentru conservarea şi păstrarea stocului de mărfuri sunt sustrase procesului de producţie direct. Pe de altă parte, capitalurile utilizate aici – forţa de muncă fiind înglobată ca parte componentă a capitalului – trebuie înlocuite din produsul social. Cheltuirea lor are deci efectul unei reduceri a forţei de producţie a muncii, astfel că este nevoie de o

143

cantitate mai mare de capital şi de muncă pentru obţinerea unui anumit efect util. Sunt cheltuieli suplimentare.

În măsura în care cheltuielile de circulaţie necesitate de formarea stocului de mărfuri îşi au originea doar în durata trecerii unor valori existente din forma de marfă în forma de bani, prin urmare doar în forma socială determinată a procesului de producţie (în faptul că produsul este creat ca marfă şi trebuie deci să fie supus şi transformării în bani) – ele împărtăşesc cu totul caracterul cheltuielilor de circulaţie enumerate sub I. Pe de altă parte, valoarea mărfurilor nu este conservată, respectiv sporită, aici decât pentru că valoarea de întrebuinţare, pentru că produsul însuşi este pus în anumite condiţii materiale care costă o cheltuială de capital şi este supus unor operaţiuni care fac ca asupra valorilor de întrebuinţare să acţioneze muncă suplimentară. Dimpotrivă, calcularea valorilor mărfurilor, contabilitatea acestui proces, tranzacţiunile de cumpărare şi de vânzare nu acţionează asupra valorii de întrebuinţare în care există valoarea. Ele nu au de-a face decât cu forma acestei valori de întrebuinţare. Cu toate că, deci, în cazul pe care l-am presupus, aceste cheltuieli suplimentare ale stocării (care aici este involuntară) rezultă doar dintr-o oprire a transformării de formă şi din necesitatea acesteia, ele se deosebesc totuşi de cheltuielile suplimentare de sub I prin faptul că obiectul lor nu este transformarea de formă a valorii, ci conservarea valorii care există în marfa privită ca produs, ca valoare de întrebuinţare, şi care nu poate deci să fie conservată decât prin conservarea produsului, a valorii de întrebuinţare. Aici valoarea de întrebuinţare nu este nici mărită, nici sporită; dimpotrivă, ea scade. Dar scăderea ei este limitată şi ea este conservată. Nici valoarea avansată, care există în marfă, nu este sporită aici. Dar se adaugă muncă nouă, materializată şi vie.

Trebuie să cercetăm acum, mai departe, în ce măsură aceste cheltuieli suplimentare rezultă din caracterul particular al producţiei de mărfuri în general şi al producţiei de mărfuri în forma ei generală, absolută, adică al producţiei capitaliste de mărfuri; în ce măsură, pe de altă parte, ele sunt comune tuturor formelor de producţie socială, luând doar aici, în cadrul producţiei capitaliste, o înfăţişare deosebită, o formă de manifestare specială.

A. Smith a emis ideea uimitoare cum că stocarea este un fenomen propriu producţiei capitaliste6. Economişti mai noi, de pildă Lalor, susţin, dimpotrivă, că ea scade odată cu dezvoltarea producţiei capitaliste. Sismondi consideră chiar acest fapt ca una din laturile

144

negative ale acesteia din urmă. De fapt, stocul există în trei forme: în forma capitalului

productiv, în forma fondului de consum individual şi în forma stocului de mărfuri sau a capitalului-marfă. Stocul scade în mod relativ într-una din forme dacă sporeşte în cealaltă, deşi mărimea sa absolută poate să crească în mod simultan în toate cele trei forme.

Este clar de la început că acolo unde producţia este îndreptată direct înspre satisfacerea propriilor nevoi şi unde nu se produce decât în măsură mică pentru schimb sau vânzare, unde deci produsul social nu ia deloc sau numai în mică măsură forma de marfă, stocul în formă de marfă, adică stocul de marfă, nu formează decât o parte infimă şi neglijabilă a avuţiei. Dar fondul de consum este relativ mare aici, în special în ceea ce priveşte mijloacele de subzistenţă propriu-zise. Nu avem decât să privim gospodăria ţărănească patriarhală. O parte covârşitoare a produsului se transformă aici în mod direct, fără a constitui un stoc de mărfuri – tocmai pentru că rămâne în mâna posesorului ei –, în mijloace de producţie şi de subzistenţă disponibile. Ea nu ia forma stocului de marfă şi tocmai din această cauză, după A. Smith, nu există stocaj în societăţile întemeiate pe acest mod de producţie. A. Smith confundă forma stocajului cu stocajul însuşi şi crede că societatea a trăit până azi de la mână până la gură sau îşi punea nădejdea în ceea ce îi va aduce ziua de mâine7. Este o confuzie copilărească.

Stoc în formă de capital productiv există sub înfăţişarea de mijloace de producţie care se află deja în procesul de producţie sau care se află cel puţin în mâna producătorului, deci în mod latent chiar în procesul de producţie. S-a văzut mai înainte că odată cu dezvoltarea productivităţii muncii, deci şi odată cu dezvoltarea modului de producţie capitalist – care dezvoltă forţa productivă socială a muncii mai mult decât toate modurile de producţie anterioare, masa mijloacelor de producţie (clădiri, maşini etc.), încorporate odată pentru totdeauna procesului sub formă de mijloace de muncă şi figurând mereu şi în mod repetat în acest proces în cursul unor perioade mai lungi sau mai scurte, creşte în mod continuu şi că această creştere a ei este în acelaşi timp condiţie şi efect ale dezvoltării forţei productive sociale a muncii. Creşterea nu numai absolută, dar şi relativă a avuţiei în această formă (comp. cartea I, cap. XXIII, 2 [pag. 557 şi urm.]) caracterizează înainte de toate modul de producţie capitalist. Formele de existenţă materială ale capitalului constant, mijloacele de producţie, nu constau însă numai

145

din asemenea mijloace de muncă, ci şi din material de muncă aflat pe cele mai diferite trepte ale prelucrării şi din materiale auxiliare. Odată cu lărgirea scării producţiei şi cu sporirea forţei productive a muncii prin cooperaţie, diviziune, maşinism etc., creşte masa de materie primă, de materii auxiliare etc. care intră în procesul de reproducţie zilnic. Aceste elemente trebuie să stea pregătite la locul producţiei. Volumul acestui stoc existent sub formă de capital productiv creşte, aşadar, în mod absolut. Pentru ca procesul să curgă în mod neîntrerupt – indiferent dacă acest stoc poate fi reînnoit zilnic sau numai la anumite termene – trebuie ca totdeauna să se afle la locul producţiei o cantitate mai mare de materie primă etc. decât se consumă, de pildă, într-o zi sau într-o săptămână. Continuitatea procesului cere ca existenţa condiţiilor sale să nu depindă nici de o întrerupere posibilă în cumpărările zilnice, nici de faptul că produsul-marfă s-ar vinde zilnic sau săptămânal şi deci nu ar putea fi retransformat în elementele sale de reproducţie decât în mod neregulat. Dar capitalul productiv poate, evident, să fie latent sau să formeze stoc în proporţii foarte diferite. Este, de pildă, o situaţie cu totul deosebită aceea în care filatorul trebuie să aibă pregătit bumbac sau cărbuni pentru trei luni, de aceea în care îi trebuie numai pentru o lună. Se vede că acest stoc poate să scadă în mod relativ, deşi creşte în mod absolut.

Faptul acesta depinde de diferite condiţii, care se reduc toate, în esenţă, la viteza, regularitatea şi siguranţa mai mare cu care masa necesară de materie primă poate fi adusă totdeauna în aşa fel ca niciodată să nu aibă loc o întrerupere. Cu cât aceste condiţii sunt îndeplinite mai puţin, cu cât siguranţa, regularitatea şi viteza aprovizionării sunt deci mai reduse, cu atât mai mare trebuie să fie partea latentă a capitalului productiv, adică stocul de materii prime etc. care se află în mâna producătorului şi care mai aşteaptă ca să fie prelucrat. Aceste condiţii, deci şi mărimea stocului în această formă, stau în raport invers cu gradul de dezvoltare al producţiei capitaliste şi deci cu cel al forţei productive a muncii sociale.

Totuşi, ceea ce apare aici ca o scădere a stocului (de pildă, la Lalor) nu este, în parte, decât o scădere a stocului în forma de capital-marfă sau a stocului de marfă propriu-zis; deci o simplă schimbare de formă a aceluiaşi stoc. Dacă, de pildă, masa de cărbuni care se produce zilnic în ţară, deci volumul şi intensitatea producţiei de cărbuni, este mare, filatorul nu are nevoie de rezervă mare de cărbuni pentru a-şi asigura continuitatea producţiei. Reînnoirea continuă şi

146

sigură a aprovizionării cu cărbuni face ca acest lucru să fie de prisos. În al doilea rând, viteza cu care produsul unui proces poate trece, ca mijloc de producţie, în alt proces, depinde de dezvoltarea mijloacelor de transport şi de comunicaţie. Ieftinătatea transportului joacă un mare rol în această privinţă. Transportul mereu reînnoit, de pildă al cărbunilor de la mină la filatură, ar fi mai scump decât aprovizionarea cu o cantitate mai mare de cărbuni pentru un timp mai îndelungat şi cu un transport relativ mai ieftin. Aceste două împrejurări, considerate până acum, rezultă din însuşi procesul de producţie. În al treilea rând, îşi mai exercită influenţa dezvoltarea creditului. Cu cât filatorul depinde mai puţin, în ceea ce priveşte reînnoirea rezervelor sale de bumbac, cărbuni etc. de vânzarea nemijlocită a firelor sale – şi cu cât mai dezvoltat e creditul, cu atât mai redusă este această dependenţă directă, cu atât mai mică poate fi mărimea relativă a acestor rezerve, pentru a asigura pe o scară dată, o producţie continuă de fire, independentă de hazardul vânzării firelor. În al patrulea rând însă, multe materii prime, semifabricate etc. au nevoie pentru producţia lor de perioade de timp mai lungi, lucru care este valabil în special pentru toate materiile prime pe care le livrează agricultura. Pentru ca să nu aibă loc nicio întrerupere a procesului de producţie, trebuie să existe deci un anumit stoc din aceste materii prime pentru întreaga perioadă de timp în care nu există produs nou care să ia locul celui vechi. Dacă acest stoc scade în mâna capitalistului industrial, acest fapt dovedeşte doar că el creşte, sub formă de stoc de marfă, în mâna comerciantului. Dezvoltarea mijloacelor de transport permite, de pildă, transportarea rapidă a bumbacului aflat în portul Liverpool, pe unde a fost importat, spre Manchester, astfel că fabricantul poate să-şi reînnoiască stocul de bumbac în porţiuni relativ mici, după nevoie. Dar în acest caz bumbacul se află în mase cu atât mai mari ca stoc de mărfuri în mâna comercianţilor din Liverpool. Nu este deci vorba decât de o schimbare de formă a stocului, lucru pe care Lalor şi alţii l-au trecut cu vederea. Şi, dacă privim capitalul social, aceeaşi masă de produs continuă să se afle aici în formă de stoc. Pentru o ţară singură, cantitatea în care trebuie să existe masa necesară, de pildă pentru un an, scade odată cu dezvoltarea mijloacelor de transport. Dacă între America şi Anglia circulă multe vapoare şi corăbii cu pânze, posibilităţile de a se reînnoi stocul de bumbac se înmulţesc pentru Anglia, astfel că masa stocului de bumbac care trebuie să se afle în medie în Anglia scade. Aceeaşi acţiune o exercită şi dezvoltarea pieţei mondiale şi deci înmulţirea surselor de aprovizionare cu acelaşi articol.

147

Articolul este adus pe rând din diferite ţări şi la termene diferite.

2. Stoc de mărfuri propriu zis

S-a văzut: în cadrul producţiei capitaliste marfa devine forma generală a produsului şi anume cu atât mai mult cu cât această producţie se dezvoltă mai mult în ceea ce priveşte volumul şi adâncimea. Există, aşadar, – chiar dacă volumul producţiei este acelaşi – o parte cu mult mai mare a produsului sub formă de marfă în comparaţie fie cu modurile de producţie anterioare, fie cu modul de producţie capitalist la o treaptă mai puţin dezvoltată. Or, orice marfă – deci şi orice capital-marfă, care nu este decât marfă, dar marfă ca formă de existenţă a valorii-capital – dacă nu intră în mod direct din sfera ei de producţie în consumul productiv sau în cel individual, aflându-se deci în faza intermediară, pe piaţă, constituie un element al stocului de mărfuri. Privit în sine – volumul producţiei rămânând neschimbat-stocul de mărfuri (adică această autonomizare şi fixare a formei de marfă a produsului) creşte deci odată cu producţia capitalistă. S-a văzut ca aceasta nu este decât o schimbare de formă a stocului, cu alte cuvinte că într-o parte stocul sporeşte în formă de marfă pentru că în altă parte scade în formă de stoc direct de producţie şi de consum. Nu este decât o formă socială modificată a stocului. Dacă în acelaşi timp creşte nu numai mărimea relativă a stocului de mărfuri în raport cu produsul social total, dar şi mărimea sa absolută, acest lucru se întâmplă pentru că odată cu producţia capitalistă creşte masa produsului total.

Odată cu dezvoltarea producţiei capitaliste, scara producţiei este determinată în măsură tot mai mică de cererea directă de produse şi în măsură tot mai mare de volumul capitalului de care dispune capitalistul individual, de tendinţa de valorificare a capitalului său şi de necesitatea continuităţii şi extinderii procesului său de producţie. În modul acesta creşte cu necesitate, în fiecare ramură de producţie în parte, masa de produse care se află pe piaţă ca marfă, care, cu alte cuvinte, caută un debuşeu. Creşte masa de capital fixată, pentru un timp mai scurt sau mai lung, în forma de capital-marfă. Creşte deci stocul de mărfuri.

În fine, cea mai mare parte a societăţii se transformă în muncitori salariaţi, în oameni care trăiesc de la mână până la gură, care îşi primesc salariul în fiecare săptămână şi-1 cheltuiesc în fiecare zi, care trebuie deci să-şi găsească mijloacele de subzistenţă ca stoc. Oricât de fluide ar fi elementele individuale ale acestui stoc, o parte din ele

148

trebuie să stea totuşi încontinuu pe loc, pentru ca stocul să se afle în flux continuu.

Toate aceste momente rezultă din forma producţiei şi din transformarea de formă pe care ea o cuprinde şi prin care trebuie să treacă produsul în cursul procesului de circulaţie.

Oricare ar fi forma socială a stocului de produse, păstrarea lui necesită cheltuieli: clădiri, vase etc. în care se păstrează produsele; apoi mijloace de producţie şi muncă, în cantitate mai mare sau mai mică, după natura produsului, care trebuie cheltuite pentru înlăturarea unor influenţe dăunătoare. Cu cât stocurile sunt mai concentrate din punct de vedere social, cu atât mai mici sunt, relativ, cheltuielile acestea. Aceste cheltuieli formează totdeauna o parte a muncii sociale, fie în formă materializată, fie în formă vie – în forma capitalistă ele reprezintă deci cheltuire de capital – şi nu intră în formarea propriu zisă a produsului; ele sunt deci scăzăminte din produs. Ele sunt necesare, sunt cheltuieli ale avuţiei sociale. Ele sunt cheltuielile de întreţinere ale produsului social, indiferent dacă existenţa sa ca element al stocului de mărfuri rezultă doar din forma socială a producţiei, deci din forma de marfă şi din transformările ei necesare, sau dacă privim stocajul de marfă doar ca o formă specială a stocajului de produse, comun tuturor orânduirilor sociale, deşi nu în forma stocajului de mărfuri, această formă a stocajului de produse proprie procesului de circulaţie.

Se pune acum întrebarea în ce măsură intră aceste cheltuieli în valoarea mărfurilor.

Atunci când capitalistul şi-a transformat capitalul avansat pentru mijloace de producţie şi forţă de muncă în produs, într-o masă de mărfuri finite, destinate vânzării, iar aceasta rămâne în depozit, neputând fi vândută, nu stagnează numai procesul de valorificare al capitalului său în acest timp. Cheltuielile pentru clădiri, muncă suplimentară etc. pe care le necesită întreţinerea acestui stoc constituie o pierdere pozitivă. Cumpărătorul care ar apărea în cele din urmă ar râde de el dacă i-ar spune: „Marfa mea nu a putut fi vândută timp de şase luni, şi păstrarea ei în cursul acestor şase luni nu mi-a ţinut numai în inactivitate atâta şi atâta capital, dar mi-a şi cauzat x cheltuieli.” „Tant pis pour vous [cu atât mai rău pentru d-ta]”, spune cumpărătorul. Aici, alături de d-ta, se află alt vânzător a cărui marfă a fost terminată abia alaltăieri. Marfa d-tale a stat în depozit atâta vreme şi calitatea ei a fost, probabil, atinsă de această trecere a timpului. Aşa că d-ta trebuie să vinzi mai ieftin decât rivalul d-tale. – Chestiunea dacă producătorul de

149

marfă este producătorul efectiv al mărfii sau producătorul ei capitalist, adică, de fapt, doar reprezentantul producătorilor ei adevăraţi, nu schimbă deloc condiţiile de viaţă ale mărfii. El trebuie să-şi transforme lucrul în bani. Cheltuielile suplimentare pe care i le cauzează fixarea lui în formă de marfă fac parte din aventurile sale individuale, care nu-l privesc pe cumpărătorul mărfii. Acesta nu-i plăteşte timpul de circulaţie al mărfii sale. Chiar atunci când capitalistul îşi ţine în mod intenţionat marfa departe de piaţă, în timpuri de răsturnări reale sau presupuse ale valorii, chestiunea dacă el îşi realizează cheltuielile suplimentare depinde de faptul dacă această răsturnare a valorii are loc, de faptul dacă speculaţia sa a fost justă sau nu. Dar răsturnarea valorii nu este o urmare a cheltuielilor sale suplimentare. În măsura în care stocajul este deci o stagnare a circulaţiei, cheltuielile pe care el le cauzează nu adaugă mărfii nicio valoare. Pe de altă parte, nu poate să existe stocaj fără rămânerea capitalului în sfera circulaţiei, fără ca el să se oprească, un timp mai îndelungat sau mai scurt, în forma sa de marfă; prin urmare, nu există stocaj fără stagnare a circulaţiei, aşa cum banii nu pot circula fără să se formeze o rezervă de bani. Fără stocaj de mărfuri nu există, aşadar, circulaţie de mărfuri. Dacă această necesitate nu-i apare capitalistului în M' - B', ea îi apare în B - M; nu în ceea ce priveşte capitalul-marfă al său, ci în ceea ce priveşte capitalul-marfă al altor capitalişti, care produc mijloace de producţie pentru el şi mijloace de subzistenţă pentru muncitorii săi.

Chestiunea dacă stocajul este voluntar sau involuntar, adică dacă producătorul de mărfuri ţine cu intenţie un stoc sau dacă mărfurile sale sunt stocate din cauza rezistenţei pe care împrejurările procesului de circulaţie însuşi o opun vânzării lor, pare să nu poată modifica întru nimic esenţa lucrurilor. Dar pentru rezolvarea acestei întrebări este util să ştim ce deosebeşte stocajul voluntar de cel involuntar. Formarea involuntară a stocului rezultă din, sau este identică cu o stagnare a circulaţiei care este independentă de ştiinţa producătorului de mărfuri şi este contrară voinţei sale. Ce caracterizează stocajul voluntar? Acum, ca şi mai înainte, vânzătorul caută să scape cât mai repede de marfa sa. El oferă totdeauna spre vânzare produsul său în calitate de marfă. Dacă el nu ar duce-o la vânzare, ea ar forma doar un element posibil al stocului de mărfuri şi nu unul efectiv. Acum, ca şi mai înainte, marfa nu este pentru el decât un purtător al valorii ei de schimb, şi ca atare ea nu poate să acţioneze decât prin şi după lepădarea formei sale de marfă şi îmbrăcarea formei sale de bani.

150

Stocul de mărfuri trebuie să aibă un anumit volum pentru a corespunde volumului cererii în cursul unei perioade anumite. Se socoteşte în această privinţă cu o extindere continuă a cercului cumpărătorilor. Ca să ajungă, de pildă, pentru o zi, o parte a mărfurilor care se află pe piaţă trebuie să rămână încontinuu sub formă de marfă, în timp ce altă parte curge, transformându-se în bani. Partea care stă pe loc, în timp ce cealaltă parte curge, scade, ce-i drept, în mod continuu, aşa cum scade însuşi volumul stocului până ce e vândut în cele din urmă cu totul. Stagnarea mărfii este deci calculată aici ca o condiţie necesară pentru vânzarea mărfii. Volumul trebuie să fie, apoi, mai mare decât vânzarea medie sau decât volumul cererii medii. Ceea ce ar întrece această vânzare medie, respectiv această cerere medie, nu ar putea fi îndestulat dacă lucrurile n-ar sta aşa. Pe de altă parte, stocul trebuie mereu reînnoit, pentru că el se desfiinţează mereu. Această reînnoire nu poate să vină, în ultimă linie, decât din producţie, dintr-o ofertă de marfă. Dacă aceasta vine din străinătate sau nu, nu modifică deloc lucrurile. Reînnoirea depinde de perioadele de care au nevoie mărfurile pentru reproducerea lor. În cursul acestei perioade, stocul de marfă trebuie să fie suficient. Faptul că el nu rămâne în mâna producătorului iniţial, ci trece prin diferite rezervoare, de la marele comerciant până la vânzătorul detailist, nu modifică decât aparenţa, nu însă fondul lucrurilor. Din punct de vedere social, o parte a capitalului continuă să se afle în forma stocului de mărfuri, atâta timp cât marfa nu a intrat în consumul individual sau în cel productiv. Producătorul însuşi caută să aibă în depozit o rezervă corespunzătoare cu cererea medie a mărfii sale, pentru a nu depinde în mod direct de producţie şi pentru a-şi asigura un cerc constant de clienţi. Corespunzător cu perioadele de producţie apar termene de cumpărare, iar marfa este stocată pe perioade mai lungi sau mai scurte, până ce poate fi înlocuită prin exemplare noi de aceeaşi speţă. Numai prin această stocare este asigurată permanenţa şi continuitatea procesului de circulaţie şi deci a procesului de reproducţie, care cuprinde procesul de circulaţie.

Trebuie să ne amintim că M' - B' poate să fie încheiat pentru producătorul lui M, cu toate că M se mai află încă pe piaţă. Dacă producătorul însuşi ar vrea să ţină în depozit marfa sa până ce ea ar fi vândută consumatorului final, el ar trebui să pună în mişcare un capital dublu, unul în calitate de producător al mărfii, celălalt în calitate de comerciant. Pentru marfa însăşi – privită fie ca marfă individuală, fie ca parte componentă a capitalului social – lucrurile nu se schimbă cu nimic

151

prin faptul că cheltuielile stocajului cad asupra producătorului ei sau asupra unei serii de comercianţi de la a la z.

În măsura în care stocul de mărfuri nu este nimic altceva decât forma de marfă a stocului care, pe o scară dată a producţiei sociale, ar exista sau ca stoc productiv (fond de producţie latent) sau ca fond de consum (rezervă de mijloace de consum), dacă n-ar exista ca stoc de mărfuri, cheltuielile pe care le necesită păstrarea stocului, deci cheltuielile stocajului – adică munca, materializată sau vie, întrebuinţată în acest scop – sunt şi ele doar cheltuieli transpuse ale păstrării fie a fondului social de producţie, fie a fondului social de consum. Sporirea valorii mărfii pe care ele o cauzează nu repartizează aceste cheltuieli decât pro rata [în conformitate cu partea fiecăruia] asupra diferitelor mărfuri, întrucât cheltuielile sunt diferite pentru diferitele categorii de mărfuri. Cheltuielile stocajului continuă să fie scăzăminte din avuţia socială, cu toate că ele sunt o condiţie pentru existenţa acesteia.

Numai în măsura în care stocajul de mărfuri este o condiţie a circulaţiei mărfurilor şi în măsura în care el însuşi nu este decât o formă născută în mod necesar în circulaţia mărfurilor, în măsura deci în care această stagnare aparentă este o formă a fluxului însuşi, aşa cum formarea unei rezerve de bani este o condiţie a circulaţiei monetare – numai în această măsură această stagnare este normală. Dar atunci când mărfurile aflate în rezervoarele lor de circulaţie nu fac loc valului de producţie care vine din urmă, atunci când rezervoarele sunt, aşadar, supraîncărcate, stocul de mărfuri se măreşte ca urmare a stagnării circulaţiei, aşa cum cresc tezaurele atunci când stagnează circulaţia monetară. Şi este indiferent dacă această stagnare are loc în depozitele capitalistului industrial sau în cele ale comerciantului. Stocul de mărfuri nu este, în acest caz, o condiţie a vânzării neîntrerupte, ci o urmare a faptului că mărfurile nu pot fi vândute. Cheltuielile rămân aceleaşi, dar, întrucât acum ele nu se nasc din nimic altceva decât din formă, adică din necesitatea de a transforma mărfurile în bani şi din dificultatea efectuării acestei metamorfoze, ele nu intră în valoarea mărfii, ci formează scăzăminte, pierderi de valoare în realizarea valorii. Întrucât forma normală şi cea anormală a stocului nu se deosebesc din punct de vedere formal, amândouă fiind stagnări ale circulaţiei, fenomenele pot fi confundate şi pot induce în eroare pe însuşi agentul producţiei, cu atât mai mult cu cât pentru producător procesul de producţie a capitalului său poate să-şi continue cursul, deşi procesul de circulaţie a mărfurilor sale, care au trecut în mâinile comercianţilor, stagnează. Dacă volumul

152

producţiei şi volumul consumului cresc, creşte – celelalte împrejurări rămânând neschimbate – şi volumul stocului de mărfuri. Reînnoirea şi absorbirea sa se face în acelaşi ritm, dar volumul său este mai mare. Volumul crescând al stocului de mărfuri, cauzat de stagnarea circulaţiei, poate deci să fie considerat din greşeală ca un simptom al lărgirii procesului de reproducţie, în special atunci când, din cauza dezvoltării creditului, mişcarea reală poate fi mistificată.

Cheltuielile stocajului constau 1) dintr-o scădere cantitativă a masei de produs (de pildă, la stocarea făinii); 2) dintr-o alterare calitativă; 3) din munca materializată şi vie pe care o necesită conservarea stocului.

III. Cheltuieli de transport

Nu este necesar să intrăm aici în toate detaliile cheltuielilor de

circulaţie, ca de pildă împachetare, sortare etc. Legea generală este că toate cheltuielile de circulaţie care rezultă doar din modificarea de formă a mărfii nu-i adaugă acesteia din urmă nicio valoare. Sunt simple cheltuieli necesare pentru realizarea valorii sau pentru trecerea ei dintr-o formă într-alta. Capitalul avansat în aceste cheltuieli (inclusiv munca pe care el o comandă) face parte din faux frais [cheltuieli neproductive, dar necesare] ale producţiei capitaliste. Înlocuirea lor trebuie să se facă din plusprodus şi formează, din punctul de vedere al întregii clase capitaliste, un scăzământ din plusvaloare sau din plusprodus, aşa cum pentru un muncitor timpul de care are nevoie pentru a-şi cumpăra mijloacele de subzistenţă este timp pierdut. Cheltuielile de transport joacă însă un rol prea important ca să nu le cercetăm aici şi pe ele pe scurt.

Înăuntrul circuitului capitalului şi al metamorfozei mărfii, metamorfoză care formează un segment al acestui circuit, se efectuează schimbul organic de materii al muncii sociale. Acest schimb de materii poate să determine deplasarea produselor în spaţiu, mişcarea lor reală dintr-un loc într-altul. Dar circulaţia mărfurilor poate să aibă loc fără o deplasare fizică a lor, iar transportarea produselor poate să aibă loc fără o circulaţie a mărfurilor şi chiar fără schimb nemijlocit de produse. O casă pe care A o vinde lui B circulă ca marfă, dar nu se plimbă. Valori de mărfuri mobile, ca bumbac sau fier brut, stau în depozitele lor în timp ce trec prin zeci de procese de circulaţie, fiind cumpărate şi revândute de către speculanţi8. Ceea ce se deplasează aici în mod efectiv este titlul de

153

proprietate asupra lucrului, nu lucrul însuşi. Pe de altă parte, industria transporturilor a jucat un rol important, de pildă în imperiul incaşilor, cu toate că produsul social nici nu circula ca marfă şi nici nu era repartizat prin intermediul schimbului.

Dacă deci industria transporturilor apare, în cadrul producţiei capitaliste, drept cauză de cheltuieli de circulaţie, această formă specială de manifestare nu schimbă lucrurile cu nimic.

Masele de produse nu sporesc prin transportul lor. De asemenea, modificarea proprietăţilor lor naturale, pe care transportul o provoacă uneori, nu este, cu anumite excepţii, un efect util voit, ci un rău inevitabil. Dar valoarea de întrebuinţare a lucrurilor nu se realizează decât în consumarea lor, iar consumarea lor poate să facă necesară deplasarea lor în spaţiu, deci procesul de producţie suplimentar al industriei transporturilor. Capitalul productiv investit în această industrie adaugă deci valoare produselor transportate, în parte prin transmiterea valorii mijloacelor de transport, în parte prin adăugare de valoare prin intermediul muncii de transport. Acest din urmă adaos de valoare se împarte, ca la orice producţie capitalistă, în înlocuire a salariului şi în plusvaloare.

Înăuntrul fiecărui proces de producţie joacă un mare rol deplasarea în spaţiu a obiectului muncii, precum şi mijloacele de muncă şi forţele de muncă necesare în acest scop, de pildă bumbacul care trece din atelierul de cardat în atelierul de tors, cărbunele care e ridicat din galerie la suprafaţă. Trecerea produsului terminat, ca marfă gata, dintr-un local de producţie independent într-altul, îndepărtat în spaţiu, arată acelaşi fenomen, numai că-l arată pe scară mai mare. Transportul produselor dintr-un local de producţie într-altul mai este urmat şi de transportul produselor finite din sfera producţiei în sfera consumului. Produsul este gata pentru consum abia atunci când a efectuat această mişcare.

Precum am arătat mai înainte, este o lege generală a producţiei de mărfuri că productivitatea muncii şi măsura în care ea creează valoare stau în raport invers. Această lege se aplică şi industriei transporturilor, ca şi oricărei alte industrii. Cu cât cantitatea de muncă, moartă sau vie, pe care o necesită transportul mărfii pe o distanţă dată este mai mică, cu atât mai mare este forţa productivă a muncii, şi invers9.

Mărimea absolută a valorii pe care transportul o adaugă mărfurilor se află, celelalte împrejurări rămânând neschimbate, în raport

154

invers cu forţa productivă a industriei transporturilor şi în raport direct cu distanţele ce trebuie parcurse.

Partea relativă din valoare pe care cheltuielile de transport o adaugă, celelalte împrejurări rămânând neschimbate, preţului mărfii stă în raport direct cu volumul şi cu greutatea lor şi în raport invers cu valoarea lor . Dar împrejurările modificatoare sunt numeroase. Astfel transportul necesită, de pildă, măsuri de precauţie mai mari sau mai mici, deci o cheltuire mai mare sau mai mică de muncă şi de mijloace de muncă, după cum articolul este, relativ, mai fragil, mai perisabil, sau după cum poate mai uşor să facă explozie. În această privinţă, magnaţii căilor ferate dezvoltă o mai mare genialitate în formarea de specii fanteziste decât botaniştii şi zoologii. La căile ferate engleze, de pildă, clasificarea bunurilor umple volume întregi şi se întemeiază, potrivit principiului general, pe tendinţa de a transforma nenumăratele proprietăţi naturale ale bunurilor în tot atâtea dezavantaje, în ceea ce priveşte transportul, şi în tot atâtea pretexte obligatorii de înşelăciune. „Sticla, care mai înainte valora 11 1. st. crate-ul (o ladă de transport de un anumit volum), nu valorează acum decât 2 1. st., în urma unor progrese industriale şi în urma desfiinţării impozitului asupra sticlei, dar cheltuielile de transport sunt tot atât de ridicate ca mai înainte şi chiar mai ridicate la transportul pe canale. Înainte vreme se transportau sticla şi mărfurile de sticlă pentru lucrările de plumb înăuntrul unei distanţe de 50 de mile în jurul Birminghamului cu 10 şilingi tona. În prezent costul transportului este triplu, sub pretextul riscului pe care îl prezintă fragilitatea articolului. În schimb însă, direcţia căilor ferate nu plăteşte ceea ce se strică în mod efectiv.”10 Mai departe, faptul că partea relativă a valorii pe care cheltuielile de transport o adaugă unui articol stă în raport invers cu valoarea lui, devine pentru magnaţii căilor ferate un motiv special să taxeze articolul respectiv în raport direct cu valoarea lui. Plângerile industriaşilor şi comercianţilor cu privire la acest punct se repetă pe fiecare pagină din mărturiile ce se află în raportul menţionat.

Modul de producţie capitalist reduce cheltuielile de transport pentru marfa individuală prin dezvoltarea mijloacelor de transport şi de comunicaţie, ca şi prin concentrarea – adică prin lărgirea scării – transportului. El sporeşte porţiunea de muncă socială, vie sau materializată, care se cheltuieşte cu transportul mărfurilor, în primul rând prin transformarea marii majorităţi a produselor în mărfuri şi, în al doilea rând, prin înlocuirea pieţelor locale cu pieţe îndepărtate.

Circulaţia, adică deplasarea efectivă a mărfurilor în spaţiu, se

155

reduce la transportul mărfii. Industria transporturilor formează, pe de o parte, o ramură de producţie independentă, şi deci o sferă specială de investiţie a capitalului productiv. Pe de altă parte, ea se distinge prin faptul că apare drept continuare a unui proces de producţie înăuntrul procesului de circulaţie şi pentru procesul de circulaţie.

NOTE:

1 Cele scrise în paranteze sunt scoase dintr-o notă de la sfârşitul manuscrisului VIII. 2 „Cheltuielile zadarnice ale comerţului, deşi necesare, trebuie privite ca o cheltuială apăsătoare.” (Quesnay, „Analyse du Tableau Economique”, în Daire, „Physiocrates”, partea I, Paris 1846, pag. 71.) După Quesnay, „profitul” pe care îl produce concurenţa dintre comercianţi, prin faptul că ea îi sileşte „a-şi reduce câştigul sau beneficiul... nu este, strict vorbind, decât o reducere a pierderii pentru vânzătorul de prima mână şi pentru cumpărătorul consumator. Or, o reducere a pierderii rezultate din cheltuielile zadarnice ale comerţului nu este un produs real, adică o sporire a avuţiei obţinută prin comerţ, indiferent dacă îl privim pe acesta, în sine, ca simplu schimb, independent de cheltuielile de transport sau în legătură cu cheltuielile de transport” (pag. 145-146). „Cheltuielile comerţului sunt suportate totdeauna de vânzătorii produselor, care ar obţine preţul întreg pe care îl plătesc cumpărătorii dacă nu ar exista niciun fel de cheltuieli de mijlocire” (pag. 163). „Proprietarii funciari şi producătorii sunt «plătitori de salarii», iar comercianţii sunt «salariaţi».” (Quesnay, „Dialogue du Commerce”, în Daire, „Physiocrates”, partea I, Paris 1846, pag. 164) 3 În Evul Mediu găsim contabilitatea pentru agricultură numai în mănăstiri. S-a văzut însă (cartea I, pag. 315) că şi în comunităţile hinduse primitive figurează un contabil pentru agricultură. Contabilitatea s-a detaşat aici şi a devenit funcţia exclusivă a unui funcţionar al comunităţii. Prin această diviziune a muncii se economiseşte timp, muncă şi cheltuieli, dar producţia şi contabilitatea producţiei rămân lucruri tot atât de diferite ca şi încărcătura unui vapor şi scrisoarea de încărcare. În persoana contabilului, o parte din forţa de muncă a comunităţii se află sustrasă producţiei, iar costul funcţiei sale nu este înlocuit prin propria sa muncă, ci printr'un scăzământ din produsul comunităţii. Mutatis mutandis [cu modificările ce se impun], lucrurile stau cu contabilul capitalistului ca şi cu contabilul comunităţii hinduse. (Din manuscrisul II.) 4 „Moneda care circulă într-o ţară este o parte determinată a capitalului acelei ţări, cu totul sustrasă scopurilor productive, pentru a facilita sau a mări productivitatea restului; din această cauză o anumită mărime a avuţiei este tot atât de necesară pentru transformarea aurului în mijloc de circulaţie, pe cât este de necesară pentru confecţionarea vreunei maşini care să uşureze restul producţiei.” („Economist”, vol. 5, pag. 520) 5 Corbet calculează, în 1841, cheltuielile înmagazinării grâului pentru o perioadă de 9 luni la 1/2 % pierdere de cantitate, 3 % dobândă la preţul grâului, 2 % taxă de magazmaj, 1 % vânturat şi cărăuşie, 1/2% muncă de înmagazinare, total 7%, sau, la un preţ al grâului de 50 şilingi, 3 şilingi şi 6 pence de fiecare quarter. (Th. Corbet, „An Inquiry into the Causes and Modes of the Wealth of Individuals etc.”, Londra 1841) Conform declaraţiilor unor comercianţi din Liverpool în faţa comisiei căilor ferate, cheltuielile

156

neproductive (pure) ale înmagazinării cerealelor s-au cifrat în 1865 la 2 pence de quarter pe lună, sau 9-10 pence de tonă. („Royal Commission on Railways” 1867. Evidence, pag. 19, Nr. 331) 6 Cartea a II-a, Introducere. 7 În loc ca, aşa cum crede A. Smith, stocajul să ia naştere abia din transformarea produsului în marfă şi a stocului de consum în stoc de mărfuri, această schimbare de formă din timpul trecerii de la producţia pentru nevoile proprii la producţia de mărfuri provoacă, dimpotrivă, crizele cele mai violente în economia producătorilor. Astfel, în India s-a păstrat până în timpurile cele mai noi „obiceiul de a stoca în mase mari cerealele, pentru care în anii de abundenţă nu se putea obţine mult”. („Return. Bengal and Orissa Famine”, H. of. C. 1867, I, pag. 230, Nr. 74.) Cererea de bumbac, iută etc., sporită în mod brusc prin efectul războiului civil american, a provocat în multe părţi ale Indiei o mare reducere a culturii orezului, o sporire a preţurilor orezului şi vânzarea vechilor rezerve de orez ale producătorilor. La aceasta se mai adaugă în 1864-1866 un export nemaivăzut de orez spre Australia, Madagascar etc. De aici caracterul acut al foametei din 1866, care numai în districtul Orissa a costat viaţa unui milion de oameni. (Ibid. 174, 175, 213, 214 şi III „Papers relating to the Famine in Behar”, pag. 32, 33, unde printre cauzele foametei se sublimează drain of old stock [scurgerea vechilor rezerve]). (Din manuscrisul II.) 8 Storch numeşte această din urmă circulaţie circulation postiche [circulaţie factice]. 9 Ricardo îl citează pe Say, care consideră ca o binecuvântare a comerţului faptul că prin cheltuielile de transport el scumpeşte produsele sau le măreşte valoarea. „Comerţul” – spune Say – „ne permite să obţinem o marfă la locul ei de origine şi să o transportăm în alt loc, în care ea va fi consumată; el ne permite deci să sporim valoarea mărfii cu întreaga diferenţă dintre preţul ei din primul loc şi din cel de al doilea.” La acestea, Ricardo observă: „Just; dar cum i se dă valoarea suplimentară? Adăugându-se cheltuielilor de producţie, în primul rând, cheltuielile pentru transport şi, în al doilea rând, profitul asupra avansurilor de capital pe care le-a făcut comerciantul. Marfa este mai valoroasă exact pentru aceleaşi motive pentru care orice altă marfă poate deveni mai valoroasă: pentru că asupra producţiei şi transportului ei s-a cheltuit mai multă muncă, înainte ca ea să fi fost cumpărată de consumator. Acest lucru nu poate fi considerat ca unul din avantajele comerţului.” (Ricardo, „Principles of Political Economy”, ediţia a 3-a, Londra 1821, pag. 309, 310) 10 „Royal Commission on Railways”, pag, 31, Nr. 630.

157

SECŢIUNEA A DOUA

ROTAŢIA CAPITALULUI

Capitolul şapte

TIMP DE ROTAŢIE ŞI NUMĂR DE ROTAŢII

S-a văzut că timpul circuitului total al unui capital dat este egal cu suma timpului său de circulaţie propriu-zis şi a timpului său de producţie. Este perioada de timp dintre momentul în care valoarea-capital a fost avansată într-o formă anumită şi momentul în care valoarea-capital în evoluţie se întoarce în aceeaşi formă.

Scopul determinant al producţiei capitaliste este totdeauna valorificarea valorii avansate, indiferent dacă această valoare a fost avansată într-o formă de sine stătătoare, adică în formă de bani, sau în marfă, în care ultim caz forma valoare a sa posedă doar o autonomie ideală în preţul mărfurilor avansate. În ambele cazuri această valoare-capital trece, în cursul circuitului său, prin diferite forme de existenţă. Identitatea ei cu sine însăşi se constată în registrele capitalistului sau în forma monedei de calcul.

Indiferent dacă luăm forma B ... B' sau forma P ... P, ambele forme presupun: 1. că valoarea avansată a funcţionat ca valoare-capital şi s-a valorificat; 2. că ea s-a întors la forma în care şi-a început procesul după ce 1-a efectuat pe acesta. Valorificarea valorii avansate B şi în acelaşi timp întoarcerea capitalului la această formă (forma bani) este vizibilă cu toată evidenţa în B ... B'. Dar acelaşi lucru are loc şi în forma a doua. Căci punctul de plecare al lui P este existenţa elementelor producţiei, a unor mărfuri de valoare determinată. Forma presupune valorificarea acestei valori (M' şi B') şi întoarcerea la forma iniţială, căci în al doilea P valoarea avansată posedă din nou forma elementelor de producţie în care a fost avansată la început.

S-a văzut mai înainte: „Dacă producţia are formă capitalistă, reproducţia are şi ea formă capitalistă. Aşa cum în modul de producţie capitalist procesul muncii nu apare decât ca un mijloc pentru procesul de valorificare, reproducţia nu apare, de asemenea, decât ca un mijloc

158

pentru a reproduce valoarea avansată, sub formă de capital, adică de valoare care se valorifică singură”. (Cartea I, cap. XXI [pag. 510])

Cele trei forme I. B ... B', II. P ... P şi III. M' ... M' se deosebesc prin următoarele: în forma II (P ... P) reînnoirea procesului, procesul de reproducţie, este exprimată ca fiind reală, pe când în forma I ea este exprimată doar ca posibilă. Dar ambele se deosebesc de forma III prin faptul că valoarea-capital avansată – fie ca bani, fie în forma elementelor materiale ale producţiei – formează punctul de plecare şi deci şi punctul de întoarcere. În B ... B' întoarcerea este B' = B + b. Dacă procesul este reînnoit pe aceeaşi scară, B formează din nou punctul de plecare, iar b nu intră în el, ci ne arată doar că B s-a valorificat în calitate de capital şi a produs plusvaloare b, pe care însă a eliminat-o din sine. În forma P ... P valoarea-capital avansată în forma elementelor de producţie P formează de asemenea punctul de plecare. Forma cuprinde în ea valorificarea valorii-capital. Dacă are loc reproducţie simplă, aceeaşi valoare-capital îşi reîncepe procesul în aceeaşi formă P. Dacă are loc acumulare, P' (care în ceea ce priveşte mărimea valorii sale este = B' = M') deschide acum procesul ca valoare-capital sporită. Dar procesul reîncepe cu capitalul avansat, aflându-se în forma lui iniţială, deşi având valoare mai mare ca mai înainte. Dimpotrivă, în forma III, valoarea-capital nu începe procesul ca valoare avansată, ci ca valoare deja valorificată, ca totalitate a avuţiei aflate în formă de mărfuri, din care valoarea-capital avansată nu este decât o parte. Această din urmă formă este importantă pentru secţiunea a treia, în care mişcarea capitalurilor individuale este considerată în legătură cu mişcarea capitalului social total. Ea nu poate fi utilizată însă pentru cercetarea rotaţiei capitalului, care începe întotdeauna cu avansarea de valoare-capital, fie în formă de bani, fie în formă de marfă, şi care presupune totdeauna întoarcerea valorii-capital aflate în circuit la forma în care a fost avansată. Din circuitele I şi II, primul trebuie reţinut atunci când se cercetează în special influenţa rotaţiei asupra formării plusvalorii; al doilea, atunci când se cercetează influenţa ei asupra formării produsului.

Aşa cum economiştii n-au făcut distincţie între diferitele forme ale circuitelor, tot astfel ei nu le-au privit în mod separat în ceea ce priveşte rotaţia capitalului. De obicei se ia forma B ... B' pentru că ea îl domină pe capitalistul individual şi îi serveşte în calculele sale, chiar şi atunci când banii formează punctul de plecare numai în forma monedei de calcul. Alţii pornesc de la avansul în forma elementelor de producţie

159

până ce are loc reîntoarcerea, fără ca să se ocupe de forma reîntoarcerii, adică de chestiunea dacă ea se face în marfă sau în bani. De pildă: „Ciclul economic, [...] adică întreg cursul producţiei din momentul în care se face investiţia până ce s-a efectuat reîntoarcerea”. („Economic cycle [...] the whole course of production, from the time that outlays are made till returns are received. In agriculture seedtime is its commencement, and harvesting its ending.” S. P. Newman, „Elements of Political Economy”, Andover and New York, pag. 81) Alţii încep cu M' (forma III): „Lumea legăturilor de producţie poate fi privită ca rotindu-se într-un cerc pe care îl voi numi ciclu economic şi în care ea a efectuat o mişcare circulară ori de câte ori întreprinderea, după efectuarea tranzacţiilor sale succesive, ajunge din nou la punctul de la care a plecat, începutul poate fi socotit la punctul în care capitalistul a făcut încasările prin intermediul cărora capitalul său se reîntoarce la el; punct din care el porneşte din nou să-şi recruteze muncitori, dându-le, sub formă de salariu, întreţinerea, sau, mai bine zis, posibilitatea de a şi-o procura; de a primi de la ei, gata confecţionate, articolele cu fabricarea cărora se ocupă; de a duce aceste articole pe piaţă şi de a încheia acolo circuitul acestei serii de procese, vânzând şi obţinând prin preţul mărfii restituirea întregului său avans de capital pentru perioada respectivă.” (Th. Chalmers, „On political Economy”, ediţia a 2-a, Londra 1832, pag. 84 şi urm.)

În momentul în care întreaga valoare-capital pe care un capitalist individual o investeşte într-o ramură oarecare de producţie a descris întregul ei circuit, ea se găseşte din nou în forma sa iniţială şi poate să repete acelaşi proces. Pentru ca valoarea să se permanentizeze ca valoare-capital şi să se valorifice, ea trebuie să-l repete. În viaţa capitalului, circuitul individual nu formează decât o secţiune care se repetă mereu, deci o perioadă. La sfârşitul perioadei B ... B', capitalul se află din nou în forma capitalului bănesc, care parcurge din nou succesiunea de modificări de formă în care este cuprins procesul său de reproducţie, respectiv de valorificare. La sfârşitul perioadei P ... P, capitalul se află din nou în forma elementelor de producţie, care formează condiţia reînnoirii circuitului său. Circuitul capitalului, determinat nu ca proces izolat ci ca proces periodic, se numeşte rotaţie a capitalului. Durata acestei rotaţii este dată de suma timpului său de producţie şi a timpului său de circulaţie. Această sumă de timp formează timpul de rotaţie a capitalului. Ea măsoară deci intervalul dintre o perioadă a circuitului întregii valori-capital şi cea următoare; adică

160

periodicitatea în procesul de viaţă a capitalului sau, dacă vrem, timpul reînnoirii, al repetării procesului de valorificare, respectiv de producţie, al aceleiaşi valori-capital.

Abstracţie făcând de peripeţiile individuale care pot accelera sau scurta timpul de rotaţie în ceea ce priveşte un capital individual, timpul de rotaţie a capitalurilor variază după diferitele lor sfere de investiţie.

Aşa cum ziua de muncă formează unitatea naturală de măsură pentru funcţionarea forţei de muncă, tot astfel anul formează unitatea naturală de măsură pentru rotaţiile capitalului în evoluţie. Baza naturală a acestei unităţi de măsură o constituie faptul că cele mai importante produse ale pământului din zona temperată, care este patria producţiei capitaliste, sunt produse anuale.

Dacă desemnăm anul ca unitate de măsură a timpului de rotaţie cu R, timpul de rotaţie a unui capital anumit cu r, iar numărul rotaţiilor sale cu n, atunci n = . Dacă deci timpul de rotaţie r ar fi de trei luni, n = 12/3 = 4; capitalul efectuează 4 rotaţii pe an, sau roteşte de 4 ori, Dacă r = 18 luni, n = 12/18 = 2/3 sau, cu alte cuvinte, capitalul efectuează într-un an numai 2/3 din timpul său de rotaţie. Prin urmare, dacă timpul său de rotaţie este de mai mulţi ani, el se calculează în multipli ai unui an.

Pentru capitalist, timpul de rotaţie a capitalului său este timpul în cursul căruia el trebuie să-şi avanseze capitalul pentru a-l valorifica şi pentru a-l primi din nou în forma sa iniţială.

Înainte de a cerceta mai îndeaproape influenţa rotaţiei asupra procesului de producţie şi de valorificare, trebuie să mai privim două forme noi care îi revin capitalului din procesul de circulaţie şi influenţează forma rotaţiei sale.

161

Capitolul opt

CAPITAL FIX ŞI CAPITAL CIRCULANT

I. Deosebirile de formă

S-a văzut în cartea I, cap. VI [pag. 203 şi urm.] că o parte a capitalului constant îşi păstrează forma de întrebuinţare determinată cu care intră în procesul de producţie, în faţa produselor la a căror formare contribuie. El efectuează deci aceeaşi funcţiune, în mod repetat şi continuu, în timpul unei perioade mai scurte sau mai lungi, în procese de muncă ce se repetă mereu. Aşa, de pildă, clădirile atelierelor, maşinile etc., într-un cuvânt tot ceea ce reunim sub denumirea de mijloace de muncă. Această parte a capitalului constant cedează produsului valoare în măsura în care ea pierde propria sa valoare de schimb odată cu propria sa valoare de întrebuinţare. Această cedare de valoare sau această trecere a valorii unui asemenea mijloc de producţie asupra produsului la a cărui formare contribuie, se determină printr-un calcul de medie; ea se măsoară prin durata medie a funcţionării lui, din momentul în care mijlocul de producţie intră în procesul de producţie până în momentul în care este uzat, decedat şi trebuie înlocuit printr-un exemplar nou de aceeaşi speţă, adică reprodus.

Ceea ce caracterizează deci această parte a capitalului constant – mijloacele de muncă propriu-zise – este următorul lucru:

O parte a capitalului a fost avansată în formă de capital constant, adică de mijloace de producţie, care acum funcţionează ca factori ai procesului de muncă, atâta timp cât dăinuieşte forma de întrebuinţare independentă cu care au intrat în acest proces. Produsul terminat, deci şi elementele de formare ale produsului în măsura în care au fost transformate în produs, este respins din procesul de producţie pentru a trece ca marfă din sfera producţiei în sfera circulaţiei. Mijloacele de muncă, dimpotrivă, nu părăsesc niciodată sfera producţiei odată ce au intrat în ea. Funcţia lor le fixează în sfera de producţie. O parte a valorii-capital avansate este fixată în această formă, determinată de funcţionarea mijloacelor de muncă în proces. Cu funcţionarea şi deci cu uzura mijlocului de muncă, o parte a valorii sale trece asupra produsului, iar cealaltă parte rămâne fixată în mijlocul de muncă şi deci în procesul de producţie. Valoarea astfel fixată scade în mod continuu

162

până ce mijlocul de muncă şi-a încheiat serviciul şi deci şi valoarea sa s-a repartizat, într-o perioadă mai lungă sau mai scurtă, asupra unei mase de produse ce rezultă dintr-o serie de procese de muncă mereu repetate. Dar atâta timp cât el mai acţionează ca mijloc de muncă şi nu trebuie deci înlocuit printr-un exemplar nou de aceeaşi speţă, rămâne totdeauna fixată în el o valoare-capital constantă, în timp ce altă parte a valorii iniţiale fixate în el trece asupra produsului şi circulă deci ca parte componentă a stocului de mărfuri. Cu cât mijlocul de muncă durează mai mult, cu cât se uzează el mai încet, cu atât mai mult timp valoa- rea-capital constantă rămâne fixată în această formă de întrebuinţare. Oricare ar fi însă gradul durabilităţii sale, proporţia în care el cedează valoare se află totdeauna în raport invers faţă de întregul său timp de funcţionare. Dacă din două maşini de aceeaşi valoare una se uzează în cinci ani şi cealaltă în zece ani, prima cedează în acelaşi interval de timp de două ori atâta valoare ca cea de-a doua.

Această parte a valorii-capital, fixată în mijlocul de muncă, circulă la fel ca şi oricare alta. În general, am văzut că întreaga valoa- re-capital se află în circulaţie continuă şi în acest sens orice capital este deci capital circulant. Dar circulaţia părţii de capital privită aici este caracteristică. În primul rând, ea nu circulă în forma sa de întrebuinţare, ci numai valoarea ei circulă, şi anume în mod treptat, fracţionar, în măsura în care ea trece de pe această parte de capital asupra produsului care circulă ca marfă. În timpul întregii durate a funcţionării sale o parte din valoarea sa rămâne totdeauna fixată în ea, de sine stătătoare faţă de mărfurile la a căror producţie ajută. Prin această particularitate, partea aceasta a capitalului constant ia forma de capital fix. În opoziţie cu ea, toate celelalte elemente materiale ale capitalului avansat în procesul de producţie formează, dimpotrivă, capitalul circulant sau fluid.

O parte a mijloacelor de producţie – anume acele materii auxiliare care sunt consumate de înseşi mijloacele de muncă în timpul funcţionării lor, aşa cum sunt consumaţi cărbunii de către maşina cu vapori, sau care nu fac decât să ajute la proces, ca gazul de iluminat etc. – nu intră în mod material în produs. Numai valoarea lor este aceea care formează o parte a valorii produsului. În propria sa circulaţie, produsul efectuează circulaţia valorii lor. Lucrul acesta ele îl au comun cu capitalul fix. Dar în fiecare proces de muncă în care intră, ele sunt consumate în întregime şi trebuie deci înlocuite în întregime cu exemplare noi, de aceeaşi speţă, pentru fiecare proces de muncă nou. Ele nu-şi păstrează în timpul funcţionării lor forma lor de întrebuinţare

163

independentă. În timpul funcţionării lor nicio parte a valorii-capital nu rămâne deci fixată în vechea lor formă de întrebuinţare, în forma lor naturală. Faptul că această parte din materiile auxiliare nu intră în mod material în produs, ci intră doar în ceea ce priveşte valoarea ei, ca parte de valoare, în valoarea produsului, şi celălalt fapt, în legătură cu cel dintâi, că funcţiunea acestor materii este limitată la sfera producţiei, a făcut pe unii economişti, ca Ramsay, să le aplice şi lor noţiunea de capital fix (făcând în acelaşi timp confuzie între capitalul fix şi cel circulant).

Acea parte a mijloacelor de producţie care intră în mod material în produs, deci materii prime etc., ia prin acest fapt, în parte, anumite forme cu care poate mai târziu să intre ca obiect de consum în consumul individual. Mijloacele de muncă propriu-zise, purtătorii materiali ai capitalului fix, nu sunt consumate decât în mod productiv şi nu pot intra în consumul individual, pentru că nu intră în produsul sau valoarea de întrebuinţare la a cărei formare contribuie, păstrându-şi, dimpotrivă, faţă de ea forma lor independentă până la uzarea lor totală. O excepţie formează mijloacele de transport. Efectul util pe care ele îl produc în cursul funcţionării lor productive, deci în timpul cât se află în sfera producţiei, deplasarea în spaţiu, intră în acelaşi timp în consumul individual, de pildă a călătorului. El şi plăteşte întrebuinţarea lor, aşa cum plăteşte întrebuinţarea altor mijloace de consum. S-a văzut că, de pildă, în industria chimică materia primă şi materiile auxiliare se contopesc unele cu altele. La fel şi mijlocul de muncă, materia auxiliară şi materia primă. Astfel, de pildă, în agricultură materiile adăugate pentru ameliorarea solului intră în parte ca elemente de formare ale produsului în planta produsă. Pe de altă parte, acţiunea lor este repartizată asupra unei perioade mai lungi, de pildă 4 - 5 ani. O parte a lor intră deci în mod material în produs şi îşi trece astfel, concomitent, valoarea sa asupra produsului, în timp ce altă parte îşi fixează şi valoarea în vechea sa formă de întrebuinţare. Ea continuă să existe ca mijloc de producţie şi ia deci forma de capital fix. Ca vită de muncă, un bou este capital fix. Dacă e mâncat, el nu funcţionează ca mijloc de muncă, deci nu este nici capital fix.

Elementul care dă unei părţi a valorii-capital avansate în mijloace de producţie caracterul de capital fix rezidă exclusiv în modul caracteristic în care circulă această valoare. Acest mod particular de a circula rezultă din modul particular în care mijlocul de muncă îşi trece valoarea asupra produsului, adică în care el se manifestă, în cursul

164

procesului de producţie, ca element ce formează valoare. Iar acest mod, la rândul său, rezultă din felul special în care funcţionează mijlocul de muncă în procesul de muncă.

Se ştie că aceeaşi valoare de întrebuinţare care iese ca produs dintr-un proces de muncă, intră ca mijloc de producţie în celălalt. Numai funcţionarea unui produs ca mijloc de muncă în procesul de producţie face din el capital fix. Dar atunci când el însuşi iese abia dintr-un proces, el nu este nicidecum capital fix. Astfel, o maşină, ca produs, respectiv ca marfă a unui fabricant de maşini, face parte din capita- lul-marfă al său. Ea devine capital fix abia în mâna cumpărătorului ei, a capitalistului care o utilizează în mod productiv.

Considerând toate celelalte împrejurări neschimbate, gradul de fixitate creşte odată cu durabilitatea mijlocului de muncă. Căci de această durabilitate depinde mărimea diferenţei dintre valoarea-capital fixată în mijloace de muncă şi acea parte a acestei mărimi de valoare pe care mijlocul de muncă o cedează produsului în procesele de muncă repetate. Cu cât această transmisie de valoare este mai înceată – şi mijlocul de muncă transmite valoare la orice repetare a aceluiaşi proces de muncă – cu atât mai mare este capitalul fixat, cu atât mai mare este diferenţa dintre capitalul utilizat în procesul de producţie şi capitalul consumat în acest proces de producţie. În momentul în care această diferenţă a dispărut, mijlocul de muncă şi-a trăit traiul şi şi-a pierdut valoarea odată cu valoarea de întrebuinţare. El a încetat de a mai fi purtător de valoare, întrucât mijlocul de muncă, la fel ca şi orice alt purtător material de capital constant, nu transmite produsului valoare decât în măsura în care îşi pierde valoarea odată cu valoarea de întrebuinţare; este clar că cu cât valoarea sa de întrebuinţare se pierde mai încet, cu cât el durează mai mult în procesul de producţie, cu atât mai lungă este perioada în care rămâne fixată în el valoare-capital constantă.

Dacă un mijloc de producţie care nu este un mijloc de muncă în sensul propriu al cuvântului, de pildă materii auxiliare, materie primă, semifabricat etc. se comportă, în ceea ce priveşte transmiterea valorii şi deci în ceea ce priveşte modul de circulaţie a valorii sale, ca mijloacele de muncă, el este de asemenea purtător material, formă de existenţă a capitalului fix. Acesta este cazul la acele ameliorări ale solului, deja menţionate, care adaugă solului substanţe chimice a căror acţiune se întinde asupra mai multor perioade de producţie, adică asupra mai multor ani. Aici, o parte a valorii mai continuă să existe în forma sa de

165

sine stătătoare, alături de produs, adică în formă de capital fix, în timp ce altă parte a valorii a fost transmisă produsului şi circulă deci cu el. În acest caz, în produs intră nu numai o parte din valoarea capitalului fix, dar şi valoarea de întrebuinţare, substanţa, în care există această parte a valorii.

Abstracţie făcând de eroarea fundamentală – confuzia dintre noţiunile capital fix şi capital circulant, pe de o parte, şi noţiunile capital constant şi capital variabil pe de altă parte – confuzia din terminologia consacrată a economiştilor se întemeiază înainte de toate pe următoarele puncte:

Anumite proprietăţi materiale ale mijloacelor de muncă sunt transformate în proprietăţi nemijlocite ale capitalului fix, de pildă imobilitatea fizică, să zicem, a unei case. Este uşor apoi să dovedeşti că alte mijloace de muncă care, ca atare, sunt tot capital fix au proprietatea opusă, de pildă mobilitatea fizică, să zicem, a unui vapor.

Sau se confundă determinările economice de formă care rezultă din circulaţia valorii cu o proprietate materială; ca şi cum anumite lucruri care în sine nu sunt deloc capital, ci devin capital numai în anumite relaţii sociale determinate, ar putea fi în sine şi din natură capital într-o formă determinată, fix sau circulant. Am văzut în cartea I, cap. V [pag. 185 şi urm.] că în orice proces de muncă, indiferent de condiţiile sociale în care are loc, mijloacele de producţie se împart în mijloace de muncă şi obiecte ale muncii. Dar abia în cadrul modului de producţie capitalist amândouă se transformă în capital, şi anume în capital productiv, aşa cum acesta a fost determinat în secţiunea precedentă. În modul acesta deosebirea dintre mijlocul de muncă şi obiectul muncii, deosebire întemeiată în natura procesului de muncă, se oglindeşte în forma nouă a deosebirii dintre capitalul fix şi capitalul circulant. Prin acest fapt abia, un lucru care funcţionează ca mijloc de muncă devine capital fix. Dacă proprietăţile sale materiale îi permit să servească şi în alte funcţiuni decât aceea de mijloc de muncă, el este sau nu este capital fix după funcţia pe care o îndeplineşte. Vitele, ca vite de muncă, sunt capital fix; ca vite de îngrăşat ele sunt materie primă care, în cele din urmă, intră în circulaţie ca produs: ele nu sunt deci capital fix, ci capital circulant.

Simplul fapt că un mijloc de producţie este fixat un timp mai îndelungat în procese de muncă repetate, dar legate unul de altul, continue, formând deci o perioadă de producţie – care este identică cu timpul de producţie total, necesar pentru a confecţiona produsul –

166

necesită, exact ca şi capitalul fix, un avans mai îndelungat sau mai scurt din partea capitalistului, însă nu-i transformă capitalul în capital fix. Sămânţa, de pildă, nu este capital fix, ci numai materie primă care este fixată în procesul de producţie timp de aproximativ un an. Orice capital este fixat în procesul de producţie atâta timp cât funcţionează drept capital productiv, la fel deci şi toate elementele capitalului productiv, oricare le-ar fi forma materială, funcţia şi modul de circulaţie a valorii. Chestiunea dacă această fixare durează mai mult sau mai puţin, după felul procesului de producţie sau după efectul util urmărit, nu determină deosebirea dintre capitalul fix şi cel circulant1.

O parte a mijloacelor de muncă, în care sunt cuprinse condiţiile generale ale muncii, este sau fixată pe loc atunci când intră ca mijloc de muncă în procesul de producţie, respectiv atunci când este pregătită pentru funcţionarea productivă, ca de pildă maşinile; sau ea este produsă de la început în această formă stabilă, legată de loc, ca de pildă ameliorări ale solului, clădiri de fabrică, furnale înalte, canaluri, căi ferate etc., ataşarea continuă a mijlocului de muncă de procesul de producţie înăuntrul căruia el urmează să funcţioneze este determinată aici, în acelaşi timp, prin modul lui de existenţă fizică. Pe de altă parte, un mijloc de muncă poate, din punct de vedere fizic, să-şi schimbe întruna locul, să se mişte, şi totuşi să se afle încontinuu în procesul de producţie, cum e cazul cu o locomotivă, un vapor, vite de muncă etc. Într-un caz imobilitatea nu-i dă caracterul de capital fix, aşa cum în al doilea caz mobilitatea nu-i ia acest caracter. Dar împrejurarea că anumite mijloace de muncă sunt fixate pe loc, că ele sunt prinse cu rădăcinile în pământ, atribuie acestei părţi a capitalului fix un rol propriu în economia naţiunilor. Ele nu pot fi trimise în străinătate; ele nu pot circula ca mărfuri pe piaţa mondială. Titlurile de proprietate asupra acestui capital fix pot fi transmise, el poate fi cumpărat şi vândut şi, deci, în această măsură, el poate circula în mod ideal. Aceste titluri de proprietate pot chiar să circule pe pieţele străine, de pildă sub formă de acţiuni. Dar prin schimbarea persoanelor care sunt proprietarii acestui fel de capital fix, nu se schimbă raportul dintre partea stabilă, fixată în mod material, a avuţiei unei ţări şi partea ei mobilă2.

Din circulaţia caracteristică a capitalului fix rezultă o rotaţie caracteristică. Partea de valoare, pe care o pierde în forma sa naturală prin uzare, circulă ca parte din valoarea produsului. Produsul se transformă prin circulaţia sa din marfă în bani; deci şi partea din valoarea mijlocului de muncă a cărei circulaţie o efectuează produsul; şi

167

anume, această parte din valoare picură sub formă de bani, venind din procesul de circulaţie, în aceeaşi proporţie în care mijlocul de muncă respectiv încetează de a fi purtător de valoare în procesul de producţie. Valoarea sa obţine deci, acum, o existenţă dublă. O parte a ei rămâne legată de forma ei de întrebuinţare, adică de forma ei naturală care aparţine procesului de producţie; altă parte se detaşează de ea sub formă de bani. În cursul funcţionării sale, acea parte din valoarea mijlocului de muncă care există în forma naturală scade mereu, în timp ce acea parte din valoarea lui care ia forma de bani creşte mereu, până ce mijlocul de muncă a încetat să mai existe şi valoarea lui totală, detaşată de cadavrul lui, s-a transformat în bani. Aici se vede caracterul particular din rotaţia acestui element al capitalului productiv. Transformarea în bani a valorii sale merge mână în mână cu metamorfozarea în bani a mărfii care este purtătorul valorii sale. Dar retransformarea sa din forma de bani în forma de întrebuinţare se separă de retransformarea mărfii în celelalte elemente de producţie ale ei şi este, dimpotrivă, determinată de propria sa perioadă de reproducţie, adică de timpul în cursul căruia mijlocul de muncă şi-a încheiat viaţa şi trebuie înlocuit prin alt exemplar din aceeaşi speţă. Dacă durata de funcţionare a unei maşini, să zicem în valoare de 10.000 1. st., este, de pildă, de 10 ani, timpul de rotaţie a valorii care a fost avansată la început în această maşină este de 10 ani. Înainte de trecerea acestui timp maşina nu trebuie reînnoită, ci continuă să funcţioneze în forma ei naturală. În acest timp, valoarea ei circulă bucată cu bucată ca parte a valorii mărfurilor pentru a căror producţie continuă serveşte şi se transformă astfel încetul cu încetul în bani, până ce, în cele din urmă, la sfârşitul celor 10 ani, a fost în întregime transformată în bani şi retransformată din bani în maşină, astfel că ea şi-a efectuat rotaţia. Până la sosirea acestui timp al reproducţiei, valoarea ei este mai întâi acumulată în mod progresiv în forma unui fond de rezervă în bani.

Celelalte elemente ale capitalului productiv constau în parte din elementele capitalului constant existente în materiile auxiliare şi în materiile prime, în parte din capital variabil, avansat pentru forţă de muncă. Analiza procesului de muncă şi de valorificare (cartea I, cap. V [pag. 185 şi urm.]) ne-a arătat că aceste componente diferite se comportă cu totul diferit ca elemente de formare a produsului şi ca elemente de formare a valorii. Valoarea acelei părţi din capitalul constant care constă din materii auxiliare şi materii prime – la fel ca şi valoarea acelei părţi a lui care constă din mijloace de muncă – reapare în valoarea produsului doar ca valoare transmisă, în timp ce forţa de muncă îi adaugă

168

produsului, prin intermediul procesului de muncă, un echivalent al valorii sale, adică îşi reproduce valoarea în mod efectiv. Apoi: o parte a materiilor auxiliare, cărbuni pentru încălzit, gaz de iluminat etc., este consumată în procesul de muncă fără a intra în mod material în produs, în timp ce altă parte a lor intră în mod material în produs şi formează substanţa sa. Toate aceste deosebiri nu au însă nicio importanţă pentru circulaţie şi deci pentru modul de rotaţie. Dacă materiile auxiliare şi materiile prime sunt consumate în întregime în formarea produsului lor, ele îşi transmit întreaga valoare asupra produsului. Această valoare este deci pusă în întregime în circulaţie de către produs, se transformă în bani şi din bani iarăşi în elementele de producţie a mărfii. Rotaţia ei nu este întreruptă ca aceea a capitalului fix, ci efectuează încontinuu întregul circuit al formelor ei, astfel că aceste elemente ale capitalului productiv sunt mereu reînnoite în natură.

În ceea ce priveşte componenta variabilă a capitalului productiv, avansată pentru forţa de muncă: forţa de muncă se cumpără pentru o durată de timp determinată. Din momentul în care capitalistul a cumpărat-o şi a încorporat-o procesului de producţie, ea formează o parte componentă a capitalului său, şi anume componenta sa variabilă. În fiecare zi ea funcţionează în cursul unei durate de timp în care ea adaugă produsului nu numai întreaga ei valoare pe o zi, dar şi o plusvaloare peste această valoare, plusvaloare de care deocamdată facem abstracţie aici. După ce forţa de muncă a fost cumpărată, de pildă pentru o săptămână, şi a funcţionat, cumpărarea trebuie reînnoită mereu în termenele obişnuite. Echivalentul valorii forţei de muncă pe care aceasta din urmă îl adaugă produsului în timpul funcţionării ei şi care prin circulaţia produsului este transformat în bani, trebuie să fie retransformat în mod continuu din bani în forţă de muncă sau, cu alte cuvinte, trebuie să efectueze în mod continuu circuitul complet al formelor sale, adică să se rotească, dacă e vorba ca circuitul producţiei continue să nu fie întrerupt.

Acea parte din valoarea capitalului productiv care este avansată pentru forţă de muncă trece deci în întregime asupra produsului (continuăm să facem aici abstracţie de plusvaloare), descrie cu el cele două metamorfoze care aparţin sferei circulaţiei şi rămâne, prin această reînnoire continuă, încorporată mereu procesului de producţie. Oricât de diferită ar fi deci, de altfel, comportarea forţei de muncă, în ceea ce priveşte crearea de valoare, de comportarea acelor elemente ale capitalului constant care nu formează capital fix, acest mod de rotaţie a

169

valorii ei îi este comun cu acestea din urmă, în opoziţie cu capitalul fix. Aceste componente ale capitalului productiv – părţile din valoarea lui avansate pentru forţă de muncă şi mijloace de producţie care nu formează capital fix – se opun capitalului fix, prin acest caracter comun al rotaţiei, în calitate de capital circulant sau fluid.

După cum s-a văzut mai înainte, banii pe care capitalistul îi plăteşte muncitorului pentru utilizarea forţei de muncă nu sunt de fapt decât forma de echivalent general pentru mijloacele de subzistenţă necesare ale muncitorului. În această măsură, capitalul variabil constă, din punct de vedere material, din mijloace de subzistenţă. Dar aici, la cercetarea rotaţiei, este vorba de formă. Ceea ce cumpără capitalistul nu sunt mijloacele de subzistenţă ale muncitorului, ci însăşi forţa sa de muncă. Ceea ce constituie partea variabilă a capitalului său nu sunt mijloacele de subzistenţă ale muncitorului, ci forţa lui de muncă ce se află în activitate. Ceea ce consumă capitalistul în mod productiv în procesul de muncă este însăşi forţa de muncă şi nu mijloacele de subzistenţă ale muncitorului. Muncitorul însuşi este acela care transformă banii primiţi pentru forţa sa de muncă în mijloace de subzistenţă, pentru a le retransforma în forţă de muncă cu scopul de a se menţine în viaţă, la fel cum, de pildă, capitalistul transformă o parte din plusvaloarea mărfii sale, pe care o vinde pe bani, în mijloace de subzistenţă pentru sine însuşi, fără ca să se spună din această cauză că cel care îi cumpără marfa i-o plăteşte în mijloace de subzistenţă. Chiar dacă muncitorului i se plăteşte o parte a salariului său în mijloace de subzistenţă, în natură, acest fapt constituie astăzi o a doua tranzacţie. El îşi vinde forţa de muncă pentru un anumit preţ şi se stipulează cu această ocazie ca el să primească o parte a acestui preţ în mijloace de subzistenţă. Împrejurarea aceasta nu modifică decât forma plăţii, iar nu faptul că ceea ce el vinde în mod efectiv este forţa sa de muncă. Este o a doua tranzacţie, care nu se mai încheie între muncitor şi capitalist, ci între muncitor în calitate de cumpărător de marfă şi între capitalist în calitate de vânzător de marfă, în timp ce în prima tranzacţie muncitorul este vânzător de marfă (forţa sa de muncă), iar capitalistul cumpărător. Situaţia e aceeaşi ca atunci când capitalistul obţine pentru marfa sa altă marfă, de pildă când obţine fier în schimbul maşinii pe care o livrează uzinei de fier. Nu mijloacele de subzistenţă ale muncitorului sunt deci acelea care obţin caracterul de capital circulant în opoziţie cu capitalul fix. De asemenea, nu forţa sa de muncă, ci partea din valoarea capitalului productiv avansată pentru această forţă de muncă este aceea

170

care prin forma rotaţiei sale obţine acest caracter, împreună cu unele componente ale părţii constante de capital şi în opoziţie cu alte componente ale ei.

Valoarea capitalului circulant în forţă de muncă şi mijloace de producţie este avansată numai pentru timpul în care se confecţionează produsul, timp care depinde de scara producţiei, care la rândul ei este dată odată cu volumul capitalului fix. Această valoare intră în întregime în produs, se reîntoarce, deci, prin vânzarea produsului, în întregime din circulaţie şi poate fi din nou avansată. Forţa de muncă şi mijloacele de producţie care constituie componenta circulantă a capitalului sunt scoase din circulaţie în cantitatea necesară pentru formarea şi vânzarea produsului terminat, dar ele trebuie înlocuite şi reînnoite mereu prin reîntoarcere, prin retransformare din forma de bani în aceea de elemente de producţie. Ele sunt retrase, dintr-odată, de pe piaţă în mase mai mici decât elementele capitalului fix, dar aceste retrageri trebuie să fie cu atât mai dese, iar avansarea capitalului investit în ele se reînnoieşte în perioade mai scurte. Această reînnoire continuă se efectuează prin intermediul punerii continue în circulaţie a produsului, care efectuează circulaţia întregii lor valori. În fine, ele descriu întruna întregul circuit al metamorfozelor, nu numai în ceea ce priveşte valoarea lor, dar şi în ceea ce priveşte forma lor materială; ele sunt retransformate necontenit din marfă în elementele de producţie ale aceleiaşi mărfi.

Odată cu propria sa valoare, forţa de muncă adaugă încontinuu produsului plusvaloare, concretizare de muncă neplătită. Plusvaloarea este deci pusă în circulaţie şi transformată în bani de către produsul terminat, în mod tot atât de continuu ca şi celelalte elemente ale valorii sale. Dar aici, unde este vorba în primul rând de rotaţia valorii-capital şi nu de aceea a plusvalorii care se roteşte concomitent cu ea, se face deocamdată abstracţie de plusvaloare.

Din cele spuse până acum rezultă următoarele: 1. Determinările de formă: capital fix şi capital circulant nu

rezultă decât din rotaţia diferită a valorii-capital care funcţionează în procesul de producţie, adică a capitalului productiv. Deosebirile acestea de rotaţie rezultă la rândul lor din modul diferit în care diferitele componente ale capitalului producţiei îşi trec valoarea asupra produsului, dar nu din faptul că partea pe care fiecare din ele o are în producerea valorii produsului este diferită sau din comportarea particulară a fiecăreia în procesul de valorificare. Deosebirile în transmiterea valorii asupra produsului şi deci şi modul diferit în care

171

această valoare este pusă în circulaţie de către produs şi este reînnoită, în forma sa naturală iniţială, prin metamorfozele acestuia – rezultă din deosebirile dintre formele materiale în care există capitalul productiv şi din care o parte este consumată în întregime în cursul confecţionării produsului individual, iar alta nu este consumată decât în mod progresiv. Prin urmare, numai capitalul productiv se poate scinda în capital fix şi capital circulant. Această opoziţie nu există pentru celelalte două moduri de existenţă ale capitalului industrial, deci nici pentru capitalul-marfă, nici pentru capitalul bănesc, şi nici ca opoziţie a amândurora faţă de capitalul productiv. Ea nu există decât pentru capitalul productiv şi înăuntrul acestuia. Oricât ar funcţiona în calitate de capital şi oricât ar circula de fluid, capitalul bănesc şi capitalul-marfă pot numai atunci să devină capital circulant, în opoziţie cu capitalul fix, când s-au transformat în componente circulante ale capitalului productiv; întrucât însă aceste două forme ale capitalului sălăşluiesc în sfera circulaţiei, economia politică de la A. Smith încoace s-a lăsat ademenită, precum vom vedea, de a le subsuma, împreună cu partea circulantă a capitalului productiv, noţiunii de capital circulant. Ele sunt de fapt capital de circulaţie în opoziţie cu capitalul productiv, dar ele nu sunt capital circulant în opoziţie cu capitalul fix.

2. Rotaţia componentei fixe a capitalului, deci şi timpul de rotaţie necesar în acest scop, cuprinde mai multe rotaţii ale componentelor circulante ale capitalului; în aceeaşi perioadă de timp în care capitalul fix se roteşte o dată, capitalul circulant se roteşte de mai multe ori. Una din componentele valorii capitalului productiv obţine determinarea de formă a capitalului fix numai în măsura în care mijlocul de producţie în care ea există nu este uzat în intervalul de timp în care produsul este confecţionat şi eliminat din procesul de producţie sub formă de marfă. O parte a ei trebuie să rămână legată în vechea formă de întrebuinţare, care subzistă, în timp ce altă parte este pusă în circulaţie de produsul terminat, a cărui circulaţie pune însă în acelaşi timp în circulaţie valoarea totală a componentelor circulante ale capitalului.

3. Partea din valoarea capitalului productiv cheltuită pe capital fix a fost avansată în întregime, dintr-o singură dată, pentru întreaga durată a funcţionării acelei părţi a mijloacelor de producţie din care constă capitalul fix. Această valoare este deci aruncată în circulaţie de capitalist dintr-odată; dar ea nu este retrasă din circulaţie decât bucată cu bucată şi în mod progresiv, prin realizarea porţiunilor din valoarea pe care capitalul fix le adaugă mărfurilor bucată cu bucată. Pe de altă parte,

172

mijloacele de producţie înseşi, în care este fixată o parte componentă a capitalului productiv, sunt retrase dintr-odată din circulaţie spre a fi încorporate procesului de producţie pentru întreaga durată a funcţionării lor, dar pentru acest timp ele nu au nevoie de înlocuire prin exemplare noi de aceeaşi speţă; ele nu au nevoie de reproducţie. Ele continuă un timp mai mult sau mai puţin îndelungat să contribuie la formarea mărfurilor aruncate în circulaţie, fără a retrage ele înseşi din circulaţie elementele propriei lor reînnoiri. În cursul acestei perioade ele nu necesită deci, la rândul lor, ca avansul făcut de capitalist să fie reînnoit. În fine, capitalul avansat drept capital fix nu trece în mod material prin circuitul formelor sale în timpul cât funcţionează mijloacele de producţie în care el există, ci numai în ceea ce priveşte valoarea sa, şi aceasta iarăşi numai în mod parţial şi progresiv. Cu alte cuvinte, o parte a valorii sale este pusă în circulaţie încontinuu ca parte din valoarea mărfii şi este transformată în bani, fără a se retransforma din bani în forma sa naturală iniţială. Această retransformare a banilor în forma naturală a mijlocului de producţie are loc abia la sfârşitul perioadei sale de rotaţie, atunci când mijlocul de producţie este consumat în întregime.

4. Elementele capitalului circulant sunt fixate în mod tot atât de permanent în procesul de producţie – dacă e vorba ca acesta să fie continuu – ca şi elementele capitalului fix. Dar elementele astfel fixate ale celui dintâi sunt necontenit reînnoite în natură (mijloacele de producţie prin exemplare noi de aceeaşi speţă, forţa de muncă prin cumpărare mereu reînnoită), în timp ce elementele capitalului fix nu trebuie reînnoite în timpul duratei lor şi nici cumpărarea lor nu trebuie reînnoită. Materii prime şi materii auxiliare se află în mod continuu în procesul de producţie, dar totdeauna exemplare noi de aceeaşi speţă, după ce cele vechi au fost consumate în formarea produsului terminat. Tot atât de continuu se află în procesul de producţie şi forţă de muncă, dar numai prin reînnoirea continuă a cumpărării ei şi de multe ori prin schimbarea persoanelor. Dimpotrivă, aceleaşi clădiri, maşini etc. continuă să funcţioneze, în timpul unor rotaţii repetate ale capitalului circulant, în aceleaşi procese de producţie repetate.

II. Componente, înlocuire, reparaţii, acumulare la capitalul fix

În aceeaşi investiţie de capital, diferitele elemente ale capitalului

fix au o durată diferită, deci şi timpi de rotaţie diferiţi. Astfel, la o cale ferată, şinele, traversele, terasamentele, clădirile gărilor, podurile,

173

tunelurile, locomotivele şi vagoanele au durate de funcţionare şi timpi de reproducţie diferiţi; capitalul avansat pentru ele are deci timpi de rotaţie diferiţi. În cursul unui şir întreg de ani, clădirile, peroanele, rezervoarele de apă, viaductele, tunelurile, terasamentele şi rambleurile, într-un cuvânt tot ce în căile ferate engleze se numeşte works of art [lucrări de artă], nu au nevoie de reînnoire. Principalele obiecte ale uzurii sunt liniile ferate şi materialul rulant (rolling stock).

La început, atunci când au fost construite căile ferate moderne, părerea predominantă, întreţinută de cei mai străluciţi ingineri practicieni, era că durata unei căi ferate ar fi seculară şi că uzarea şinelor ar fi atât de imperceptibilă, încât poate fi neglijată în calculele băneşti şi practice; se considera că durata unor şine bune este de 100-150 de ani. S-a văzut însă în curând că durata unei şine, care depinde bineînţeles de viteza locomotivelor, de greutatea şi numărul trenurilor, de greutatea şinelor înseşi şi de un mare număr de împrejurări secundare, nu întrecea în medie o perioadă de 20 de ani. În unele gări, care sunt mari centre de comunicaţie, şinele se uzează chiar în fiecare an. În jurul anului 1867 s-a început a se introduce şine de oţel, care costau aproximativ de două ori mai mult ca şinele de fier, dar durau în schimb de două ori atâta timp. Durata traverselor de lemn era de 12-15 ani. În ceea ce priveşte materialul rulant, s-a constatat o uzare cu mult mai mare la vagoanele de marfă decât la vagoanele de pasageri. În 1867 durata unei locomotive era socotită la 10-12 ani.

Uzura este provocată în primul rând prin însăşi utilizarea. În general, şinele se uzează în raport cu numărul trenurilor (R. C., nr. 17.645)3. Dacă viteza era mai mare, uzura creştea în proporţie mai mare decât pătratul vitezei: adică, la o viteză dublă uzura creştea cu mai mult decât de patru ori. (R. C., nr. 17.046.)

Altă uzură este provocată de acţiunea forţelor naturale. Astfel, şi aversele nu suferă numai de pe urma uzării efective, dar şi de pe urma putrezirii. „Cheltuielile de întreţinere ale căii ferate nu depind atât de uzura pe care o comportă traficul de cale ferată, cât de calitatea lemnului, a fierului şi a zidăriei care sunt expuse acţiunii atmosferice. O singură lună de iarnă grea va aduce căii ferate mai multă pagubă decât un an întreg de trafic de cale ferată.” (R. P. Williams, „On the Maintenance of Permanent Way”, Conferinţă la Institutul Inginerilor civili, toamna 1867)

În fine, ca peste tot în marea industrie, uzura morală îşi are şi aici rolul ei. După trecerea a 10 ani, se poate cumpăra de obicei cu

174

30.000 1. st. aceeaşi cantitate de vagoane şi de locomotive care mai înainte costa 40.000 1. st. Trebuie să se calculeze deci la acest material o depreciere de 25% asupra preţului de piaţă, chiar dacă nu are loc o depreciere a valorii de întrebuinţare. (Lardner, „Railway Economy”)

„Podurile tabulare nu vor mai fi reînnoite în actuala lor formă.” (Pentru că există acum forme mai bune pentru asemenea poduri.) „Reparaţii simple la aceste poduri, înlăturarea şi înlocuirea unor piese izolate ale lor nu sunt convenabile.” (W. B. Adams, „Roads and Rails”, Londra 1862) Mare parte a mijloacelor de muncă sunt necontenit revoluţionate prin progresul industriei. Ele nu sunt deci înlocuite în forma lor iniţială, ci în forma revoluţionată. Pe de o parte, masa de capital fix care este investită într-o anumită formă naturală şi care trebuie să dureze, îmbrăcată în această formă, o anumită perioadă medie de viaţă, este o cauză a introducerii doar treptate a unor maşini noi etc. şi deci o piedică în calea introducerii generale rapide a mijloacelor de muncă perfecţionate. Pe de altă parte, lupta de concurenţă impune, în special atunci când e vorba de transformări decisive, înlocuirea vechilor mijloace de muncă cu cele noi, înainte ca ele să fi ajuns la capătul natural al vieţii lor. În primul rând catastrofele, crizele sunt acelea care impun o asemenea reînnoire prematură a instalaţiilor pe scară socială mai mare.

Uzura (făcând abstracţie de cea morală) este acea parte din valoare pe care capitalul fix o trece în mod succesiv, prin consumarea sa, asupra produsului, în măsura mijlocie în care îşi pierde valoarea de întrebuinţare.

În parte, această uzură are loc în modul următor: capitalul fix are o anumită durată medie; pentru această durată de timp el este avansat în întregime; după trecerea ei, el trebuie înlocuit în întregime. Pentru mijloacele de muncă vii, de pildă pentru cai, timpul de reproducţie este prescris de însăşi natura. Durata medie a existenţei lor ca mijloace de muncă este determinată de legi naturale. După ce acest termen a trecut, exemplarele uzate trebuie înlocuite cu altele noi. Un cal nu poate fi înlocuit bucată cu bucată, ci numai prin alt cal.

Alte elemente ale capitalului fix permit o înlocuire periodică sau parţială. Aici înlocuirea parţială sau periodică trebuie deosebită de extinderea progresivă a întreprinderii.

Capitalul fix constă, în parte, din componente identice, care nu durează însă la fel de mult, ci sunt reînnoite bucată cu bucată, la intervale de timp diferite. De pildă, şinele din gări, care trebuie înlocuite

175

mai des decât pe restul căii ferate. Tot astfel traversele, din care, pe la mijlocul secolului, au fost înlocuite, după Lardner, la căile ferate belgiene, 8% pe an, deci în curs de 124 ani totalitatea traverselor. Aici situaţia este deci următoarea: Se avansează, de pildă pentru 10 ani, o sumă într-o anumită speţă de capital fix. Acest avans se face dintr-odată. Dar o parte anumită a acestui capital fix, a cărei valoare a intrat în valoarea produsului şi a fost transformată împreună cu aceasta în bani, este înlocuită în fiecare an în natură, în timp ce cealaltă parte continuă să existe în forma sa naturală iniţială. Ceea ce deosebeşte acest capital, în calitate de capital fix, de capitalul circulant, este faptul că avansul se face dintr-odată, iar reproducţia în formă naturală se face bucată cu bucată.

Alte părţi ale capitalului fix constau din componente inegale, care se uzează şi trebuie deci înlocuite în intervale de timp inegale. Lucrul acesta se întâmplă în special la maşini. Ceea ce am spus mai sus, cu privire la durata diferită a diferitelor componente ale unui capital fix, este valabil aici pentru durata diferitelor părţi componente ale aceleiaşi maşini, care figurează ca parte a acestui capital fix.

Cu privire la extinderea progresivă a întreprinderii în cursul reînnoirii parţiale, observăm următoarele: cu toate că, precum am văzut, capitalul fix continuă să funcţioneze în natură în procesul de producţie, o parte a valorii sale, în raport cu uzura medie, a circulat cu produsul, a fost transformată în bani, formează un element al fondului de rezervă în bani destinat înlocuirii capitalului la termenul reproducţiei sale în natură. Această parte a valorii capitalului fix, astfel transformată în bani, poate să servească pentru a se lărgi întreprinderea sau pentru a se aduce maşinilor perfecţionări care le sporesc eficacitatea. În modul acesta, la intervale mai scurte sau mai lungi, are deci loc reproducţie, şi anume – privind lucrurile din punctul de vedere al societăţii – reproducţie pe scară lărgită, extensivă, dacă se extinde câmpul de producţie, intensivă, dacă se măreşte eficacitatea mijlocului de producţie. Această reproducţie pe scară lărgită nu rezultă din acumulare – din transformarea plusvalorii în capital – ci din retransformarea valorii care s-a desfăcut, care s-a desprins, în formă de bani, de corpul capitalului fix, într-un nou capital fix de aceeaşi speţă, fie suplimentar, fie doar mai eficient. Depinde, bineînţeles de natura specifică a întreprinderii cât de mult şi în ce proporţii ea e susceptibilă de asemenea adăugiri succesive, deci şi în ce proporţii trebuie adunat un fond de rezervă pentru a fi reinvestit în acest mod şi în ce intervale de timp poate avea loc acest lucru. Pe de altă

176

parte, măsura în care perfecţionări de detaliu pot fi aduse maşinilor existente depinde, bineînţeles, de natura perfecţionărilor şi de construcţia maşinii însăşi. Cât de mult însă acest punct este luat în considerare din capul locului, de pildă la construcţiile de căi ferate, ne dovedeşte Adams: „Întreaga construcţie ar trebui să se conducă după principiul care domneşte în stupul de albine – posibilitatea unei extinderi nelimitate. Toate structurile extrasolide, şi din capul locului simetrice, sunt nepotrivite; în caz de extindere ele trebuie distruse” (pag. 123).

Lucrul acesta depinde în mare măsură de spaţiul disponibil. La unele clădiri se pot ridica etaje pe deasupra, la altele se impune o extindere în lărgime, este deci nevoie de mai mult spaţiu. În cadrul producţiei capitaliste se risipesc, pe de o parte, multe mijloace, şi, pe de altă parte, se fac multe extinderi laterale de felul acesta, nepotrivite (în parte în dauna forţei de muncă), odată cu extinderea succesivă a întreprinderii, pentru că nimic nu se face după un plan social şi totul depinde de nenumăratele şi variatele împrejurări, mijloace etc. cu care acţionează capitalistul individual. De aici rezultă o mare risipă a forţelor de producţie.

Această reinvestiţie treptată a fondului de rezervă bănesc (adică a părţii capitalului fix retransformate în bani) se face cel mai uşor în agricultură. Aici, un câmp de producţie determinat în ceea ce priveşte întinderea sa este capabil de cea mai mare absorbţie succesivă de capital. Tot astfel acolo unde are loc reproducţia naturală, ca la creşterea vitelor.

Capitalul fix pricinuieşte cheltuieli speciale de întreţinere. O parte a întreţinerii este efectuată prin însuşi procesul de muncă; capitalul fix se strică dacă nu funcţionează în procesul de muncă. (Vezi cartea I, cap. VI, pag. 209 şi cap. XIII, pag. 373: Uzura maşinilor rezultată din neîntrebuinţarea lor.) Din această cauză, în Anglia, legea consideră în mod expres ca deteriorare (waste) faptul de a nu cultiva conform uzului general terenurile arendate. (W. A. Holdsworth, Barrister at Law [avocat], „The Law of Landlord and Tenant”, Londra 187, pag. 96.) Această conservare care rezultă din utilizarea în procesul de muncă este un dar natural gratuit al muncii vii. Şi anume, forţa de conservare a muncii este de două feluri. Pe de o parte, ea conservă valoarea materialelor muncii, transmiţând-o produsului; pe de altă parte, ea conservă valoarea mijloacelor de muncă, în măsura în care nu o transmite şi pe aceasta produsului, conservându-le valoarea de

177

întrebuinţare prin efectul acţiunii ei în procesul de producţie. Dar capitalul fix cere şi o cheltuială pozitivă de muncă pentru

întreţinerea sa. Maşinile trebuie curăţate din timp în timp. Este vorba aici de o muncă suplimentară, fără de care ele devin inutilizabile; de simpla înlăturare a unor influenţe naturale dăunătoare, inseparabile de procesul de producţie, deci, în sensul cel mai strict al cuvântului, de întreţinerea în stare de funcţiune. Durata normală a capitalului fix se calculează, bineînţeles, presupunându-se că se îndeplinesc condiţiile în care el poate să funcţioneze în mod normal în acest timp, aşa cum se presupune că, dacă un om trăieşte în medie 30 de ani, el se şi spală. De asemenea, nu este vorba aici de înlocuirea muncii pe care o conţine maşina, ci de o muncă suplimentară, continuă, pe care o necesită utilizarea maşinii. Nu este vorba de o muncă pe care o face maşina, ci de o muncă ce se face asupra ei, în care ea nu este agent al producţiei ci materie primă. Capitalul avansat pentru această muncă, deşi nu intră în procesul de muncă propriu-zis din care rezultă produsul, face parte din capitalul circulant. Această muncă trebuie cheltuită mereu în producţie, valoarea ei trebuie deci mereu înlocuită prin valoarea produsului. Capitalul avansat pentru ea aparţine acelei părţi a capitalului circulant care trebuie să acopere cheltuielile zadarnice generale şi care trebuie repartizat, printr-un calcul anual mediu, asupra valorii-produs. Am văzut că în industria propriu-zisă această curăţire se face de către muncitori în mod gratuit, în orele de repaus, şi, din această cauză, de multe ori în cursul procesului de producţie însuşi, devenind izvorul celor mai multe accidente. Această muncă nu este calculată în preţul produsului. Consumatorul o primeşte deci gratuit. Pe de altă parte, în modul acesta întreţinerea maşinii nu-1 costă nimic pe capitalist. Muncitorul plăteşte el singur, şi faptul acesta constituie unul din misterele autoconservării capitalului care, în fapt, dau naştere unui titlu juridic al muncitorului asupra maşinii şi îl transformă, chiar din punctul de vedere al dreptului burghez, într-un coproprietar al ei. În diferite ramuri de producţie însă, în care maşina trebuie scoasă din procesul de producţie pentru a fi curăţată, în care curăţarea nu se poate face deci în timpul mersului, ca de pildă la locomotive, această muncă de întreţinere face parte din cheltuielile curente, deci din elementele capitalului circulant. Dacă o muncă de cel mult trei zile o locomotivă trebuie adusă la depou şi curăţită; pentru a putea fi spălat fără a i se aduce stricăciuni, cazanul trebuie mai întâi să se răcească. (R. C, Nr. 17.823.)

Reparaţiile propriu-zise necesită o cheltuială de capital şi de

178

muncă ce nu sunt cuprinse în capitalul avansat la început şi deci nu pot fi înlocuite şi acoperite – cel puţin nu totdeauna – prin înlocuirea succesivă a valorii capitalului fix. Dacă, de pildă, valoarea capitalului fix este = 10.000 1. st. şi durata sa totală este = 10 ani, cele 10.000 1. st., transformate în întregimea lor în bani după zece ani, nu înlocuiesc decât valoarea capitalului investit la început, dar ele nu înlocuiesc capitalul, respectiv munca adăugată din nou între timp sub formă de reparaţii. Aceasta este o componentă suplimentară a valorii, care nici nu este avansată dintr-o singură dată, ci după necesităţi, şi anume în diferite momente, care sunt întâmplătoare prin natura lucrurilor. Orice capital fix necesită asemenea cheltuire suplimentară, ulterioară şi treptată, de capital în mijloace de muncă şi în forţă de muncă.

Deteriorările cărora le sunt supuse anumite părţi ale maşinilor etc. sunt întâmplătoare prin natura lucrurilor; tot atât de întâmplătoare sunt deci şi reparaţiile pe care ele le impun. Totuşi, în această sumedenie de munci de reparaţii se disting două categorii, care au un caracter mai mult sau mai puţin constant şi care cad în perioade diferite ale vieţii capitalului fix – cele cauzate de defecte ale copilăriei şi cele cauzate de defectele mult mai numeroase ale vârstei care a trecut mult peste durata medie de viaţă. Astfel, o maşină poate intra în procesul de producţie cu o construcţie oricât de perfectă; în utilizarea ei efectivă se evidenţiază defecte care trebuie corectate prin muncă ulterioară. Pe de altă parte, cu cât mai mult maşina a depăşit durata sa medie, cu cât mai mult s-a cumulat uzarea normală, cu cât mai mult materialul din care e făcută a fost ros şi slăbit de bătrâneţe, cu atât mai numeroase şi mai importante devin muncile de reparaţie, necesare pentru a menţine în viaţă maşina până la sfârşitul perioadei sale normale de viaţă; exact cum un om bătrân, ca să nu moară înainte de vreme, cheltuieşte mai mult cu medicamentele decât unul tânăr şi viguros. Cu tot caracterul lor întâmplător, muncile de reparaţii se repartizează deci în mase inegale asupra diferitelor perioade de viaţă ale capitalului fix.

Atât din acest fapt cât şi din caracterul de altfel întâmplător al muncilor de reparaţii la maşină rezultă următoarele:

Pe de o parte, cheltuiala efectivă de forţă de muncă şi mijloace de muncă pentru muncile de reparaţii este întâmplătoare, ca şi înseşi împrejurările care fac ca aceste reparaţii să fie necesare; volumul reparaţiilor necesare este repartizat în mod diferit asupra diferitelor perioade ale vieţii capitalului fix. Pe de altă parte, la evaluarea perioadei medii de viaţă a capitalului fix se presupune că el este menţinut

179

totdeauna în stare de funcţiune, în parte prin curăţare (din care face parte şi curăţenia localurilor), în parte prin reparaţii ori de câte ori este nevoie. Transmiterea de valoare prin uzarea capitalului fix este calculată asupra perioadei sale medii de viaţă, dar această perioadă medie de viaţă însăşi este calculată presupunându-se că se avansează în mod continuu capitalul suplimentar necesar pentru întreţinere.

Pe de altă parte, este tot atât de clar că valoarea adăugată prin această cheltuială suplimentară de capital şi de muncă nu poate intra în preţul mărfurilor concomitent cu cheltuiala efectivă. De pildă, un filator nu poate să-şi vândă săptămâna aceasta firele mai scump decât săptămâna trecută numai pentru că săptămâna aceasta i s-a rupt o roată sau o curea. Cheltuielile generale ale filatului nu s-au modificat deloc prin acest accident dintr-o singură fabrică. Aici, ca şi la orice determinare a valorii, hotărăşte media. Experienţa arată care este volumul mediu al acestor accidente şi al muncilor de întreţinere şi de reparaţie necesare în cursul perioadei de viaţă medii a capitalului fix investit într-o anumită ramură de activitate. Această cheltuială medie este repartizată asupra perioadei medii de viaţă şi este adăugată la preţul produsului în părţi aliquote corespunzătoare, fiind astfel înlocuită prin vânzarea lui.

Capitalul suplimentar care este astfel înlocuit face parte din capitalul circulant, cu toate că felul în care se face cheltuirea lui este neuniform. Întrucât este de cea mai mare importanţă ca orice defect al maşinilor să fie imediat înlăturat, la orice fabrică mai mare se află un personal ataşat muncitorilor de fabrică propriu-zişi, ingineri, tâmplari, mecanici, lăcătuşi etc. Salariul lor formează o parte a capitalului variabil, iar valoarea muncii lor se repartizează asupra produsului. Pe de altă parte, cheltuielile necesare pentru mijloace de producţie se determină conform cu acel calcul mediu şi formează tot timpul o parte din valoarea produsului, în conformitate cu acest calcul, cu toate că în realitate ele sunt avansate la intervale neregulate şi intră deci în produs, respectiv în capitalul fix, la intervale neregulate. Acest capital investit în reparaţii propriu-zise formează, în anumite privinţe, un capital de un caracter particular, capital care nu poate fi subsumat nici capitalului circulant, nici capitalului fix, dar care este socotit ca aparţinând mai mult celui dintâi, întrucât face parte din cheltuielile curente.

Felul în care se face contabilitatea nu modifică, bineînţeles, nimic în starea reală a lucrurilor pentru care se ţine contabilitatea. Este însă important de remarcat că în multe ramuri de activitate există

180

obiceiul de a se calcula împreună cheltuielile de reparaţii cu uzura efectivă a capitalului fix în modul următor: presupunem un capital fix avansat de 10.000 1. st., cu o perioadă de viaţă de 15 ani; uzura anuală este de 666 2/3 l. st. Dar uzura este calculată numai la 10 ani, adică preţului mărfurilor produse i se adaugă în fiecare an, pentru uzura capitalului fix, 1.000 1. st. în loc de 666 2/3 1. st.; cu alte cuvinte, se rezervă 333 1/3 1. st. pentru lucrări de reparaţie etc. (Cifrele 10 şi 15 au fost luate numai cu titlu de exemplu.) Aceasta este deci suma care a fost cheltuită în medie cu reparaţiile, pentru ca durata capitalului fix să fie de 15 ani. Acest calcul nu împiedică, bineînţeles, ca atât capitalul fix, cât şi capitalul suplimentar cheltuit cu reparaţiile să formeze categorii diferite. Pe baza acestui mod de a calcula s-a considerat, de pildă, că cheltuiala minimă pentru întreţinerea şi înlocuirea vapoarelor este 15% anual, deci timp de reproducţie = 62/3 ani. În deceniul al şaselea, guvernul englez plătea cu acest titlu societăţii „Peninsular and Oriental Co.” 16% anual, ceea ce înseamnă deci un timp de reproducţie de 61/4

5 ani. La căile ferate, durata medie a unei locomotive este de 10 ani, dar calculând şi reparaţiile, ceea ce reduce perioada de viaţă la 8 ani. La vagoanele de pasageri şi de marfă se calculează 9%, considerându-se deci durata vieţii ca fiind de 111/9 ani.

La contractele de închiriere de case sau de alte lucruri care pentru proprietarul lor sunt capital fix şi care sunt închiriate ca atare, legislaţia a recunoscut peste tot deosebirea dintre uzura normală, care este provocată de trecerea timpului, de acţiunea elementelor naturale şi de însăşi utilizarea normală pe de o parte, şi reparaţiile ocazionale, care sunt necesare din când în când pentru întreţinerea casei în cursul duratei sale normale de viaţă şi pentru întrebuinţarea ei normală, pe de altă parte. De regulă, cele dintâi cad în sarcina proprietarului, iar celelalte în sarcina chiriaşului. Reparaţiile se mai împart în reparaţii curente şi reparaţii radicale. Acestea din urmă sunt o reînnoire a capitalului fix în forma sa naturală şi cad de asemenea în sarcina proprietarului, acolo unde contractul nu prevede în mod expres contrariul. Astfel, de pildă, în dreptul englez:

„Chiriaşul cu anul este obligat doar să întreţină clădirile în stare de a rezista intemperiilor, atâta vreme cât el poate să o facă fără reparaţii radicale, şi în general să facă numai acele reparaţii care pot fi considerate ca obişnuite. Şi chiar în această privinţă trebuie să se ţină seama de vârsta şi de starea generală în care se aflau părţile respective ale clădirii în momentul când chiriaşul a preluat-o, căci el nu este

181

obligat nici să înlocuiască material vechi şi uzat prin altul nou, nici să repare devalorizarea inevitabilă rezultată din trecerea timpului şi din uzul normal.” (Holdsworth, „Law of Landlord and Tenant”, pag. 90, 91)

Cu totul deosebită atât de înlocuirea uzurii cât şi de muncile de întreţinere şi reparaţii este asigurarea, care se referă la distrugeri cauzate de fenomene naturale extraordinare, ca incendiu, inundaţii etc., aceste distrugeri trebuie refăcute din plusvaloare şi formează un scăzământ din ea. Sau, privind lucrurile din punctul de vedere al societăţii întregi, trebuie să aibă loc o supraproducţie continuă, adică o producţie pe scară mai largă decât este nevoie pentru înlocuirea şi reproducerea avuţiei existente – făcându-se cu totul abstracţie de creşterea populaţiei – pentru ca să existe un disponibil de mijloace de producţie care să servească la acoperirea distrugerilor extraordinare cauzate de întâmplări şi de forţele naturii.

Numai partea cea mai mică a capitalului necesar pentru înlocuire constă de fapt în fondul bănesc de rezervă. Partea cea mai importantă constă în extinderea scării producţiei înseşi, extindere care, în parte, este lărgire efectivă şi, în parte, ţine de volumul normal al ramurilor de producţie care produc capitalul fix. Astfel, de pildă, o fabrică de maşini îşi aranjează producţia ţinând seama de faptul că în fiecare an fabricile clienţilor ei se lărgesc, precum şi de faptul că o parte din ele are nevoie necontenit de reproducţie totală sau parţială.

În determinarea, în medie socială, a uzurii, ca şi a cheltuielilor de reparaţie, se ivesc în mod necesar situaţii foarte inegale, chiar pentru capitaluri egale, plasate în aceeaşi ramură de producţie, în împrejurări de altfel identice. În practică, la unul din capitalişti maşina etc. durează mai mult decât perioada mijlocie, la altul ea durează mai puţin. Cheltuielile de reparaţie ale unuia întrec media, cele ale altuia sunt mai mici decât media etc., dar sporul la preţul mărfii, determinat de uzură şi de cheltuielile de reparaţie, este acelaşi şi este determinat de medie. Unul obţine deci prin acest spor de preţ mai mult decât cheltuieşte în realitate, altul mai puţin. Faptul acesta, ca şi toate celelalte împrejurări care fac ca la aceeaşi exploatare a forţei de muncă beneficiile diferiţilor capitalişti din aceeaşi ramură de activitate să fie diferite, contribuie la înţelegerea mai anevoioasă a naturii adevărate a plusvalorii.

Limita dintre reparaţia propriu-zisă şi înlocuire, dintre cheltuielile de întreţinere şi cheltuielile de reînnoire este mai mult sau mai puţin nedeterminată. De aici gâlceava veşnică, de pildă la căile ferate, cu privire la chestiunea dacă anumite cheltuieli reprezintă

182

reparaţii sau înlocuire, dacă ele trebuie acoperite din fondurile curente sau din capitalul de bază. Trecerea cheltuielilor de reparaţie în contul capitalului şi nu în contul venitului este mijlocul cunoscut cu ajutorul căruia direcţiile de căi ferate îşi măresc în mod artificial dividendele. Dar şi în această privinţă practica a ajuns să ofere punctele de reper cele mai esenţiale. Lucrările ulterioare din cursul primei perioade de viaţă a căilor ferate, de pildă, „nu sunt reparaţii, ci trebuie privite ca fiind operaţii esenţiale ale construcţiei căii ferate şi trebuie deci debitate în contul capitalului şi nu în contul venitului, întrucât ele nu provin din uzură sau din acţiunea normală a transporturilor, ci se datoresc imperfecţiei iniţiale şi inevitabile a construcţiei căii ferate”. (Lardner, „Railway Economy”, pag. 40) „Dimpotrivă, singura metodă justă este de a debita venitul fiecărui an cu devalorizarea care a avut loc în mod necesar pentru ca acest venit să poată fi realizat, indiferent dacă suma a fost cheltuită în mod efectiv sau nu”. (Captain Fitzmaurice, „Committee of Inquiry on Caledonian Railway”, tipărit în „Money Market Review”, 1867.)

Separarea înlocuirii şi întreţinerii capitalului fix devine practic imposibilă şi inutilă în agricultură, cel puţin atâta timp cât ea încă nu lucrează cu forţa aburului. „Atunci când inventarul de unelte (tot felul de unelte de muncă şi de gospodărie necesare pentru cultivarea pământului şi pentru alte munci similare) este complet, fără a fi însă exagerat de bogat, uzura şi întreţinerea anuală a inventarului de unelte se consideră în medie generală, după diferitele împrejurări concrete, ca fiind de 15-25% din capitalul cât au costat.” (Kirchhof, „Handbuch der Landwirtschaftilichen Betriebslehre”, Dessau 1852, pag. 137.)

În cazul materialului rulant al unei căi ferate, reparaţia şi înlocuirea nu pot fi distincte. „În ceea ce priveşte numărul locomotivelor noi, îl menţinem neschimbat. Oricare ar fi numărul locomotivelor pe care le avem, acest număr noi îl menţinem. Dacă una devine inutilizabilă în decursul timpului, astfel că este mai rentabil să construim una nouă, noi o construim în contul venitului, creditând bineînţeles ca venit valoarea materialelor rămase de la maşina cea veche [...] Rămâne totdeauna destul de mult [...] Roţile, osiile, cazanele, etc., într-un cuvânt o parte importantă din locomotiva veche rămâne.” (T. Gooch, „Chairman of Great Western Railway Co. [Preşedinte al Marii Societăţi Apusene de Cale Ferată], R. C. nr. 17.327-29) „A repara înseamnă a înnoi; pentru mine nu există cuvântul «înlocuire»; dacă o societate de cale ferată a cumpărat un vagon sau o locomotivă, ea ar

183

trebui să le repare în aşa mod ca ele să funcţioneze în vecii vecilor. (17.784) Calculăm cheltuiala unei locomotive ca fiind de 81/2 pence de fiecare milă engleză parcursă. Din aceste 81/2 pence întreţinem locomotivele pentru totdeauna. Noi ne reînnoim maşinile. Dacă vreţi să cumpăraţi o maşină, cheltuiţi mai mulţi bani decât e necesar [...] La maşina veche se găsesc totdeauna câteva roţi, o osie, sau altă piesă care poate fi utilizată şi toate acestea ieftinesc construirea unei maşini care este tot atât de bună ca şi una cu totul nouă. (17.790) Produc în prezent în fiecare săptămână o locomotivă nouă, adică una care este tot atât de bună ca una nouă, căci cazanul, cilindrul sau şasiul sunt noi.” (17.823, Archibald Sturrock, Locomotive Superintendent of Great Northern Railway [Inspector general de locomotive la marea cale ferată din Nord] în R. C., 1867.)

Aceeaşi situaţie este şi la vagoane: „În decursul timpului, stocul de locomotive şi de vagoane este înnoit în mod continuu; odată se montează roţi noi, altădată se face un şasiu nou. Părţile care efectuează mişcarea şi care sunt cele mai expuse uzării sunt reînnoite în mod treptat; maşinile şi vagoanele pot fi astfel supuse unei asemenea serii de reparaţii, încât la unele din ele nu mai rămâne nicio urmă din materialul vechi. Chiar atunci când nu mai pot fi deloc reparate, se utilizează anumite piese din vagoanele sau locomotivele vechi, astfel că ele nu dispar niciodată cu totul de pe şine. Capitalul rulant este deci supus unei reproducţii continue, ceea ce, într-un anumit moment, trebuie să aibă loc dintr-o singură dată pentru drumul de fier, atunci când întreaga cale ferată este înnoită, se efectuează în cazul materialului rulant în mod treptat, an cu an. Existenţa lui este permanentă; el este supus unei întineriri continue.” (Lardner, „Railway Economy”, pag. 116)

Acest proces, aşa cum 1-a descris Lardner pentru căile ferate, nu se aplică înăuntrul vreunei fabrici individuale; el se aplică însă ca imagine a reproducţiei capitalului fix dinăuntrul unei întregi ramuri industriale, reproducţie care este continuă, parţială şi împletită cu reparaţiile sau, în general, înăuntrul ansamblului producţiei, privită pe scară socială.

Iată aici o dovadă cât de largi sunt limitele înăuntrul cărora anumite direcţii abile pot manevra cu noţiunile de reparaţii şi înlocuire pentru a obţine dividende. Conform cu cele relatate în conferinţa citată mai sus a lui R. B. Williams, diferite societăţi engleze de căi ferate au scăzut din venit în media unui şir de ani, pentru reparaţii şi cheltuieli de administraţie la drumul de fier şi la construcţii, următoarele sume (de

184

fiecare milă engleză de cale ferată, anual): London & North Western ................. 370 l.st. Midland ............................................ 225 l.st. London & South Western ……….... 257 l.st. Great Northern ................................ 360 l.st. Lancashire & Yorkshire .................. 377 l.st. South Eastern .................................. 263 l.st. Brighton ......................................... 266 l.st. Manchester & Sheffield .................. 200 l.st. Aceste diferenţe nu se datoresc decât în cea mai mică măsură

deosebirilor dintre cheltuielile efective; ele rezultă în mod aproape exclusiv din diferite moduri de calcul, după cum debitele respective se scad din contul capitalului sau din contul venitului. Williams spune deschis: „Debitarea mai redusă se face deoarece acest lucru e necesar pentru un dividend favorabil, iar debitarea mai masivă se face pentru că există un venit mai substanţial care poate să suporte acest lucru.”

În anumite cazuri uzura, deci şi înlocuirea ei, devine o mărime practic neglijabilă, astfel că nu mai vin în considerare decât cheltuielile de reparaţii. Ceea ce spune Lardner, în cele ce urmează, despre works of art [lucrări de artă] la căile ferate, este valabil în general pentru toate lucrările de durată, canaluri, docuri, poduri de fier şi de piatră etc. „Uzura care se manifestă la lucrările mai solide din cauza acţiunii lente a timpului are o acţiune aproape imperceptibilă în intervale de timp mai scurte; dar după trecerea unei perioade de timp îndelungate, de pildă a câtorva secole, ea trebuie să ducă la reînnoire totală sau parţială, chiar şi la construcţiile cele mai solide. Această uzură, imperceptibilă în comparaţie cu uzura mai sensibilă la alte părţi ale drumului de fier, se poate compara cu neregularităţile seculare şi periodice în mişcarea corpurilor cereşti. Acţiunea timpului asupra construcţiilor mai masive ale unor căi ferate, poduri, tuneluri, viaducte etc. constituie un exemplu pentru ceea ce se poate numi uzura seculară. Devalorizarea mai rapidă şi mai vizibilă, care e refăcută în intervale de timp mai scurte prin reparaţii sau înlocuire, este analoagă cu neregularităţile periodice. În cheltuielile de reparaţie anuale intră şi înlocuirea stricăciunilor întâmplătoare pe care le suferă, din timp în timp, exteriorul, chiar şi al celor mai durabile construcţii; dar şi independent de aceste reparaţii vârsta trebuie să exercite o influenţă asupra lor şi trebuie să vină timpul, oricât de îndepărtat ar fi el, în care starea lor necesită o reînnoire. E drept că din punct de vedere financiar şi economic acest timp este de obicei cu mult

185

prea îndepărtat pentru a fi luat în considerare în mod practic”. (Lardner, „Railway Economy”, pag. 38, 39)

Acest lucru este valabil pentru toate lucrările asemănătoare, de durată seculară, la care deci nu capitalul avansat pentru ele trebuie înlocuit în mod treptat, corespunzător cu uzura lor, ci cheltuielile anuale medii ale întreţinerii şi ale reparaţiilor trebuie transferate asupra preţului produsului.

Cu toate că, precum am văzut, o parte mai mare a banilor care se întorc pentru înlocuirea uzurii capitalului fix este retransformată anual sau chiar în perioade mai scurte în forma sa naturală, fiecare capitalist individual are totuşi nevoie de un fond de amortizare pentru acea parte a capitalului fix care ajunge dintr-o singură dată, după trecerea unui număr de ani, la termenul de reproducţie, trebuind să fie înlocuit în întregime. O parte importantă a capitalului fix exclude prin natura sa reproducţia treptată. Afară de aceasta, acolo unde reproducţia se face în mod treptat, în aşa fel că fondului devalorizat i se adaugă, în intervale scurte, un fond nou, este nevoie, înainte ca această înlocuire să poată avea loc, de o acumulare de bani prealabilă, de proporţii mai mari sau mai mici, după caracterul specific al ramurii de producţie respective. Nu orice sumă de bani este suficientă în acest scop; este nevoie de o sumă de bani de o anumită mărime.

Dacă privim lucrurile presupunând doar circulaţia monetară simplă, fără să ţinem seama de credit, de care ne vom ocupa abia mai târziu, mecanismul mişcării este următorul: în cartea I (cap. III, 3a [pag. 146 şi urm.]) s-a arătat că dacă o parte a monedei existente într-o societate se află în mod continuu retrasă sub formă de tezaur, în timp ce altă parte funcţionează ca mijloc de circulaţie, respectiv ca fond de rezervă nemijlocit al monedei care circulă efectiv, proporţia în care masa totală a monedei se repartizează între tezaur şi mijlocul de circulaţie variază mereu. În cazul nostru, banii care trebuie să se afle adunaţi în proporţii mai mari în mâna unui capitalist mai mare sub formă de tezaur sunt aruncaţi în circulaţie dintr-odată atunci când se cumpără capitalul fix. Ei se repartizează din nou în societate ca mijloc de circulaţie şi ca tezaur. Prin fondul de amortizare, în care valoarea capitalului fix se întoarce la punctul său de plecare pe măsura uzării acestui capital, o parte a monedei aflate în circulaţie formează din nou tezaur – pentru un timp mai mult sau mai puţin îndelungat – în mâna aceluiaşi capitalist al cărui tezaur s-a transformat în mijloc de circulaţie şi s-a depărtat de el atunci când el a cumpărat capitalul fix. Este o

186

repartizare mereu schimbătoare a tezaurului existent în societate, tezaur care funcţionează pe rând ca mijloc de circulaţie, pentru a fi apoi din nou desprins, ca tezaur, de masa monedei care circulă. Odată cu dezvoltarea creditului, care, în mod necesar, este paralelă cu dezvoltarea marii industrii şi a producţiei capitaliste, banii nu funcţionează în calitate de tezaur, ci în calitate de capital, dar nu în mâna proprietarului lor, ci în aceea a altor capitalişti la a căror dispoziţie sunt puşi.

NOTE:

1 Din cauza dificultăţii pe care o prezintă determinarea capitalului fix şi a celui circulant, d1 Lorenz Stein este de părere că această deosebire se face doar în scopul de a uşura expunerea. 2 Până aici manuscrisul IV. De aici înainte, manuscrisul II. 3 Citatele însemnate cu R. C. sunt din „Royal Commission on Railways. Minutes of evidence taken before the Commissioners. Presented to both Houses of Parliament”, Londra 1867. Întrebările şi răspunsurile sunt numerotate, iar numerele sunt indicate aici. 4 La Lardner se spune: aproximativ 8%; la exact 8% ar fi trebuit să se spună aici: 121/2 ani. (Nota Inst. M.E.L.) 5 În ediţia Meissner: 61/3. (Nota Inst. M.E.L.)

187

Capitolul nouă

ROTAŢIA DE ANSAMBLU A CAPITALULUI AVANSAT.

CICLURI DE ROTAŢIE

Am văzut că elementele componente fixe şi circulante ale capitalului productiv se rotesc în mod diferit şi în perioade diferite; la fel am văzut că diferitele componente ale capitalului fix din aceeaşi întreprindere au la rândul lor perioade de rotaţie diferite, după diferitele lor perioade de viaţă, deci de reproducţie. (Despre deosebirile reale sau aparente în rotaţia diferitelor componente ale capitalului circulant în aceeaşi întreprindere, vezi sfârşitul acestui capitol, sub 6 [pag. 170 şi urm.])

1. Rotaţia de ansamblu a capitalului avansat este rotaţia medie a diferitelor sale componente; modul de calculare se va vedea mai jos. În măsura în care nu este vorba decât de perioade de timp diferite, nu este, bineînţeles, nimic mai simplu decât stabilirea mediei acestor perioade; dar:

2. Nu este vorba numai de deosebiri cantitative, ci şi de deosebiri calitative.

Capitalul circulant care intră în procesul de producţie transmite produsului întreaga sa valoare şi trebuie deci înlocuit în mod continuu, în natură, prin vânzarea produsului, dacă este vorba ca procesul de producţie să se efectueze fără întrerupere. Capitalul fix care intră în procesul de producţie transmite produsului numai o parte a valorii sale (uzura) şi continuă să funcţioneze în procesul de producţie în ciuda uzurii; el nu trebuie deci înlocuit, în natură, decât la intervale mai scurte sau mai lungi, în orice caz nu atât de des cum e înlocuit capitalul circulant. Această necesitate de înlocuire, şi deci termenul reproducţiei, nu sunt numai diferite din punct de vedere cantitativ, pentru diferitele componente ale capitalului fix, dar, precum am văzut, o parte a capitalului fix care durează mai mult, care ţine un număr mai mare de ani poate fi înlocuit în fiecare an sau în intervale mai scurte şi adăugat în natură capitalului fix vechi; la alte categorii de capital fix, înlocuirea nu poate avea loc decât dintr-odată, la sfârşitul perioadei sale de viaţă.

Este deci nevoie să reducem rotaţiile speciale ale diferitelor componente ale capitalului fix la o formă unică de rotaţie, astfel ca ele să nu se mai deosebească decât din punct de vedere cantitativ, din

188

punctul de vedere al duratei rotaţiei. Această identitate calitativă nu are loc atunci când luăm ca

punct de plecare P ... P' – forma procesului de producţie continuu. Căci anumite elemente ale lui P trebuie încontinuu înlocuite în natură, altele nu. În schimb însă, forma B ... B' prezintă această identitate de rotaţie. Să luăm, de pildă, o maşină în valoare de 10.000 l. st., care durează zece ani, din care deci 1/10 = 1.000 l. st. se retransformă în bani în fiecare an. Aceste 1.000 l. st. s-au transformat în cursul unui an din capital bănesc în capital productiv şi capital-marfă şi s-au retransformat din această formă în capital bănesc. Ele s-au reîntors la forma lor iniţială, bănească, aşa cum se întoarce şi capitalul circulant, atunci când îl privim sub această formă; şi este indiferent dacă cele 1.000 l. st. capital bănesc se retransformă la sfârşitul anului în forma naturală a maşinii sau nu. Atunci când calculăm, aşadar, rotaţia de ansamblu a capitalului productiv avansat, îi fixăm toate elementele în forma de bani, astfel că reîntoarcerea la forma de bani încheie rotaţia. Considerăm valoarea ca fiind avansată totdeauna ca bani, chiar şi la procesul de producţie continuu, unde această formă bănească a valorii nu este decât forma monetei de calcul. În modul acesta putem să stabilim media.

3. Urmează că, chiar dacă partea covârşitoare a capitalului productiv avansat constă din capital fix, al cărui timp de reproducţie, şi deci de rotaţie, cuprinde un ciclu de mai mulţi ani, totuşi, valoa- rea-capital rotită în cursul unui an poate să fie mai mare decât valoarea totală a capitalului avansat, din cauza rotaţiilor repetate ale capitalului circulant în cursul anului.

Capitalul fix este, presupunem, = 80.000 l. st., timpul său de reproducţie = 10 ani, astfel că, din această sumă, 8.000 l. st. se reîntorc în fiecare an la forma lor bănească, adică efectuează 1/10 din rotaţia sumei întregi. Presupunem, mai departe, că capitalul circulant este = 20.000 l. st. şi se roteşte de cinci ori pe an. Capitalul total este în acest caz = 100.000 l. st. Capitalul fix rotit este = 8.000 l. st.; capitalul circulant rotit este = 5 x 20.000 = 100.000 l. st. Prin urmare, capitalul rotit în cursul anului este = 108.000 l. st., deci cu 8.000 l. st. mai mare decât capitalul avansat. Ceea ce s-a rotit este 1 + 2/25 din capital.

4. Rotaţia valorii capitalului avansat se deosebeşte deci de timpul lui de reproducţie efectiv sau de timpul de rotaţie real al elementelor lui componente. Să presupunem că un capital de 4.000 l. st. se roteşte, de pildă, de cinci ori în cursul unui an. Capitalul rotit este în acest caz de 5 x 4.000 = 20.000 l. st. Ceea ce se reîntoarce însă la

189

sfârşitul fiecărei rotaţii pentru a fi avansat din nou este capitalul de 4.000 l. st. avansat la început. Mărimea lui nu este modificată prin numărul perioadelor de rotaţie în cursul cărora el funcţionează din nou în calitate de capital. (Se face abstracţie de plusvaloare.)

În exemplul de sub 3 s-au întors deci, la sfârşitul anului, în mâna capitalistului, conform presupunerii, a) o sumă de valoare de 20.000 l. st., pe care el o investeşte din nou în elemente circulante ale capitalului, şi b) o sumă de 8.000 1. st., care s-a desprins, prin uzare, de valoarea capitalului fix avansat; alături continuă să existe în procesul de producţie acelaşi capital fix, dar cu valoarea redusă de 72.000 l. st. în locul celei de 80.000 l. st. Ar fi deci nevoie ca procesul de producţie să mai continue încă nouă ani până ce capitalul fix avansat se va fi epuizat şi îşi va fi terminat atât funcţia de creator de produs cât şi funcţia de creator de valoare, trebuind să fie înlocuit. Valoarea-capital avansată trebuie deci să descrie un ciclu de rotaţii, în cazul nostru, de pildă, un ciclu de zece rotaţii anuale – şi anume acest ciclu este determinat de timpul de viaţă, deci de timpul de reproducţie sau de timpul de rotaţie al capitalului fix utilizat.

În aceeaşi măsură deci în care, odată cu dezvoltarea modului de producţie capitalist, se dezvoltă mărimea şi durata capitalului fix utilizat, viaţa industriei şi a capitalului industrial din diferitele investiţii speciale durează mai mulţi ani, anume, în medie, zece ani. Dacă, pe de o parte, dezvoltarea capitalului fix lungeşte această viaţă, ea este, pe de altă parte, scurtată prin revoluţionarea continuă a mijloacelor de producţie, revoluţionare care sporeşte, de asemenea, în mod continuu, odată cu dezvoltarea modului de producţie capitalist. Odată cu ea sporeşte deci şi schimbarea mijloacelor de producţie şi necesitatea înlocuirii lor continue ca urmare a uzurii morale, cu mult înainte ca ele să fi murit din punct de vedere fizic. Se poate presupune că pentru ramurile cele mai hotărâtoare ale marii industrii acest ciclu de viaţă este în prezent, în medie, de zece ani. Dar aici nu este vorba de numărul anilor. Ceea ce rezultă este următorul lucru: prin acest ciclu de rotaţii conexe, care cuprinde o serie de ani şi în care capitalul este încătuşat prin componenta sa fixă, este dată o bază materială a crizelor periodice, în care afacerile trec prin perioade succesive de depresiune, înviorare mijlocie, avânt şi criză. E drept că perioadele în care se investeşte capital sunt foarte diferite şi disparate. Totuşi, criza formează totdeauna punctul de plecare al unor mari investiţii noi. Deci şi – privind societatea în ansamblul ei – mai mult sau mai puţin o bază materială

190

nouă pentru următorul ciclu de rotaţie1. 5. Asupra modului de calculare a rotaţiei dăm cuvântul unui

economist american. „În unele ramuri de activitate, întreg capitalul avansat se roteşte,

sau circulă, de mai multe ori în cursul unui an; în altele, o parte se roteşte mai mult decât o singură dată pe an, iar altă parte mai puţin. Capitalistul trebuie să-şi calculeze profitul după perioada medie de care a avut nevoie întreg capitalul său pentru a trece prin mâna sa sau pentru a efectua o rotaţie. Să presupunem că, într-o anumită întreprindere, cineva a plasat jumătate din capitalul său în clădiri şi maşini care se reînnoiesc odată la zece ani; un sfert în unelte etc. care se reînnoiesc după doi ani; iar ultimul sfert, avansat în salarii şi materii prime, se roteşte de două ori pe an. Întreg capitalul său este de 50.000 dolari. În acest caz, avansul său anual va fi:

. = 25.000 dolari în 10 ani = 2.500 dolari în 1 an . = 12.500 dolari în 2 ani = 6.250 dolari în 1 an . = 12.500 dolari în 1/2 ani = 25.000 dolari în 1 an

în 1 an = 33.750 dolari Prin urmare, timpul mediu în care întreg capitalul său va efectua

o rotaţie este de 16 luni... Să luăm un alt caz: un sfert din capitalul total de 50.000 dolari circulă în 10 ani; un sfert într-un an; cealaltă jumătate de două ori într-un an. În acest caz, avansul anual va fi:

. = 1.250 dolari

12.500 = 12.500 dolari

25.000 x 2 = 50.000 dolari

Rotaţie în 1 an = 63.750 dolari (Scrope, „Political Economy”, editat de Alonzo Potter, New

York 1841, pag. 141, 142) 6. Deosebiri reale şi aparente în rotaţia diferitelor părţi ale

191

capitalului. Acelaşi Scrope spune în acelaşi loc: „Cel mai repede circulă capitalul pe care un fabricant, un agricultor sau un comerciant îl avansează pentru plata salariilor, aceasta pentru că el îşi efectuează rotaţia poate o dată pe săptămână (dacă oamenii sunt plătiţi săptămânal) prin intrările săptămânale din vânzări sau din facturi plătite. Capitalul care se află investit în materii prime sau în produse gata circulă mai puţin repede; el poate să efectueze două sau patru rotaţii pe an, după timpul care trece între cumpărarea celor dintâi şi vânzarea celor din urmă, presupunând că atât cumpărarea cât şi vânzarea se fac cu credite pe acelaşi termen. Capitalul investit în unelte şi maşini circulă şi mai încet, întrucât el nu se roteşte, adică nu este consumat şi reînnoit, poate, în medie, decât o dată la cinci sau la zece ani, cu toate că unele unelte sunt uzate chiar după o singură serie de operaţii. Capitalul investit în clădiri, de pildă fabrici, magazine, depozite, hambare, drumuri, lucrări de irigaţie etc., abia pare că circulă. De fapt însă şi aceste instalaţii se uzează în întregime, ca şi cele menţionate mai înainte, în timp ce contribuie la producţie, şi trebuie reproduse pentru ca producătorul să-şi poată continua operaţiunile. Cu deosebirea doar că ele sunt consumate şi reproduse mai încet decât celelalte. Capitalul investit în ele se roteşte poate abia o dată la 20 sau la 50 de ani.”

Scrope confundă aici deosebirile din mişcarea anumitor părţi ale capitalului circulant, determinate, pentru capitalistul individual, de termenele de plată şi de condiţiile de credit, cu rotaţiile care rezultă din natura capitalului. El spune că salariul trebuie plătit săptămânal cu intrările săptămânale din vânzări sau facturi plătite. În primul rând, trebuie să observăm aici că chiar în ceea ce priveşte salariul se ivesc deosebiri după durata termenului de plată, adică după durata timpului pentru care muncitorul trebuie să-i dea credit capitalistului, după cum deci termenul de plată a salariului este săptămânal, lunar, trimestrial, semestrial etc. Se aplică aici legea demonstrată mai înainte: „Masa necesară a mijloacelor de plată (deci a capitalului bănesc ce urmează a fi avansat dintr-odată) stă în raport direct2 cu lungimea termenelor de plată”. (Cartea I, cap. III, 3, b, pag. 155)

Al doilea: în produsul săptămânal nu intră numai totalitatea valorii noi adăugate de munca săptămânii în cursul producţiei sale, dar şi valoarea materiilor prime şi a celor auxiliare consumate în produsul săptămânii. Odată cu produsul circulă şi această valoare pe care el o conţine. Prin vânzarea acestui produs, ea obţine forma de bani şi trebuie transformată din nou în aceleaşi elemente de producţie. Acest lucru este

192

valabil pentru forţa de muncă, la fel ca şi pentru materiile prime şi auxiliare. Dar după cum s-a văzut (cap. VI, II., 1 [pag. 124-129]), continuitatea producţiei cere o rezervă de mijloace de producţie, diferită pentru diferitele ramuri de producţie, iar, în aceeaşi ramură de producţie, iarăşi diferită pentru diferitele componente ale acestui element al capitalului circulant, de pildă pentru cărbuni şi bumbac. Cu toate că, deci, aceste materii trebuie în mod continuu înlocuite în natură, ele nu trebuie cumpărate încontinuu din nou. Cât de des se repetă cumpărarea, depinde de mărimea rezervei ce s-a făcut, depinde de timpul care trece până la epuizarea ei. La forţa de muncă nu există asemenea formare de rezerve. Retransformarea în bani a părţii de capital avansate pentru muncă merge mână în mână cu aceea a părţii de capital avansate pentru materii auxiliare şi materii prime. Dar retransformarea banilor pe de o parte în forţă de muncă, pe de altă parte în materii prime se face în mod separat din cauza termenelor de cumpărare şi de plată diferite ale acestor două componente, din care una este cumpărată la termene mai lungi, ca rezervă productivă, iar cealaltă, forţa de muncă, este cumpărată la termene mai scurte, de pildă săptămânal. Pe de altă parte, capitalistul trebuie să ţină pe lângă rezerva de producţie şi un stoc de mărfuri finite. Abstracţie făcând de dificultăţile de vânzare etc., o anumită cantitate trebuie produsă, de pildă, după comandă. În timp ce ultima parte a acestei cantităţi se produce, partea deja produsă aşteaptă în depozit până în momentul în care comanda poate fi livrată în întregime. Alte deosebiri în rotaţia capitalului circulant se nasc atunci când anumite elemente ale lui trebuie să rămână mai mult timp decât altele într-un stadiu pregătitor al producţiei (uscatul lemnului etc.). Creditul, la care se referă Scrope aici, ca şi capitalul comercial, modifică rotaţia pentru capitalistul individual. Pe scară socială, el nu o modifică decât în măsura în care accelerează nu numai producţia, dar şi consumul.

NOTE:

1 „Producţia orăşenească este legată de alternarea zilelor; cea rurală, dimpotrivă, este legată de alternarea anilor.” (Adam H. Müller, „Die Elemente der Staatskunst”, Berlin 1809, III, pag. 178) Aceasta este concepţia naivă a romantismului industriei şi agriculturii. 2 În ediţia Meissner: invers; vezi „Capitalul”, cartea I, pag. 155, nota noastră. (Nota Inst. M.E.L.)

193

Capitolul zece

TEORII ASUPRA CAPITALULUI FIX ŞI A CELUI

CIRCULANT. FIZIOCRAŢII ŞI ADAM SMITH

La Quesnay deosebirea dintre capitalul fix şi cel circulant apare

ca avances primitives şi avances annuelles [avansuri iniţiale şi avansuri anuale]. El prezintă această deosebire în mod just ca o deosebire înăuntrul capitalului productiv, încorporat procesului de producţie nemijlocit. Întrucât pentru el singurul capital realmente productiv este capitalul utilizat în agricultură, deci capitalul arendaşului, această deosebire nu există decât pentru capitalul arendaşului. De aici rezultă şi perioada de rotaţie anuală a unei părţi a capitalului şi cea plurianuală (decenală) a celeilalte părţi. În treacăt, fiziocraţii extind aceste deosebiri, în cursul expunerilor lor, şi asupra altor categorii de capital, asupra capitalului industrial în general. Pentru societate, deosebirea dintre avansurile anuale şi cele plurianuale este atât de importantă, încât mulţi economişti au revenit la această determinare, chiar după A. Smith.

Deosebirea dintre cele două feluri de avansuri se naşte abia atunci când banii avansaţi au fost transformaţi în elementele capitalului productiv. Este o deosebire care există exclusiv înăuntrul capitalului productiv. Astfel că lui Quesnay nici nu-i trece prin gând să socotească banii printre avansurile iniţiale sau printre cele anuale. În calitate de avansuri ale producţiei – deci în calitate de capital productiv – ambele aceste feluri de avansuri se deosebesc atât de bani, cât şi de mărfurile care se află pe piaţă. Apoi, deosebirea dintre aceste două elemente ale capitalului productiv se reduce, la Quesnay, în mod just la felul diferit în care ele intră în valoarea produsului terminat, deci la felul diferit în care valoarea lor este pusă în circulaţie odată cu valoarea produsului, şi deci la felul diferit al înlocuirii sau al reproducerii lor, valoarea unuia fiind înlocuită în întregime în fiecare an, iar valoarea celuilalt fiind înlocuită bucată cu bucată în perioade mai lungi1.

Singurul progres pe care-1 face A. Smith este generalizarea categoriilor. Distincţia nu se mai referă, la el, la o formă specială a capitalului, capitalul arendaşului, ci la orice formă a capitalului productiv. De aici urmează de la sine că locul deosebirii dintre rotaţia anuală şi cea plurianuală, luată din agricultură, îl ia deosebirea generală

194

dintre rotaţiile de durată diferită, astfel că o rotaţie a capitalului fix cuprinde totdeauna mai mult decât o rotaţie a capitalului circulant, oricare ar fi durata acestor rotaţii ale capitalului circulant, un an, mai mult de un an sau mai puţin de un an. În modul acesta, la Smith avansurile anuale se transformă în capital circulant, iar avansurile iniţiale în capital fix. Progresul său se rezumă însă la această generalizare a categoriilor. În ceea ce priveşte aplicarea, el cade mult înapoia lui Quesnay.

Chiar felul empiric brut în care Smith îşi începe analiza, constituie începutul obscurităţii: „Există două feluri diferite în care un capital poate fi plasat, pentru a aduce posesorului său un venit sau un beneficiu”. („Wealth of Nations”, cartea a 2-a, cap. I, pag. 189, ed. Aberdeen, 1848)

Felurile în care poate fi plasată o valoare pentru a funcţiona drept capital, pentru a aduce proprietarului ei o plusvaloare, sunt tot atât de diferite, tot atât de variate ca şi sferele de investiţie ale capitalului. Este pur şi simplu chestiunea diferitelor ramuri de producţie în care poate fi plasat un capital. Chestiunea astfel formulată merge şi mai departe. Ea cuprinde şi chestiunea în ce mod o valoare, chiar dacă nu este plasată în calitate de capital productiv, poate să funcţioneze pentru posesorul său în calitate de capital, de pildă în calitate de capital purtător de dobândă, de capital comercial etc., în modul acesta ne-am îndepărtat, aşadar, ca cerul de pământ, de obiectul adevărat al analizei, anume chestiunea: ce efect are împărţirea capitalului productiv în diferitele sale elemente asupra rotaţiei acestora, indiferent de diferitele lor sfere de investiţie.

A. Smith continuă imediat după aceea: „În primul rând, ei pot fi investiţi pentru a creşte, a fabrica sau a cumpăra bunuri şi a le revinde apoi cu un câştig”.

A. Smith nu ne spune aici decât că un capital poate fi utilizat în agricultură, în manufactură şi în comerţ. El nu vorbeşte, aşadar, decât de diferitele sfere de investiţie ale capitalului, şi anume şi de acelea în care, ca în cazul comerţului, capitalul nu este înglobat în procesul de producţie nemijlocit şi nu funcţionează deci în calitate de capital productiv. El a şi părăsit astfel baza pe care fiziocraţii îşi întemeiază diferenţierea capitalului productiv şi influenţa ei asupra rotaţiei. Ba mai mult; el ia chiar ca exemplu capitalul comercial într-o chestiune în care este vorba în mod exclusiv de deosebirile cărora le este supus capitalul productiv în procesul de creare a produsului şi a valorii, deosebiri care

195

la rândul lor dau naştere altor deosebiri în rotaţia şi în reproducţia capitalului.

El continuă: „Capitalul investit în modul acesta nu-i aduce posesorului său nici venit nici profit, atâta timp cât rămâne în posesiunea sa sau îşi păstrează aceeaşi formă”. – Capitalul investit în modul acesta! Dar Smith vorbeşte despre capital care este investit în agricultură, în industrie, şi mai târziu el ne spune că un capital plasat în modul acesta se împarte în capital fix şi capital circulant! Investirea capitalului în acest mod nu poate să facă din capital nici capital fix, nici capital circulant.

Sau a vrut poate să spună că un capital, utilizat pentru a produce mărfuri şi pentru a vinde aceste mărfuri cu un profit, trebuie, după transformarea sa în mărfuri, să fie vândut şi să treacă întâi, prin vânzare, din posesiunea vânzătorului în aceea a cumpărătorului şi, în al doilea rând, din forma sa naturală de marfă în forma sa bănească, fiind astfel inutilă posesorului ei atâta timp cât sau rămâne în posesiunea lui, sau rămâne – pentru el – în aceeaşi formă. Dar în acest caz lucrurile se reduc la cele ce urmează: aceeaşi valoare-capital care mai înainte funcţiona sub forma capitalului productiv, sub o formă care ţine de procesul de producţie, funcţionează acum în calitate de capital-marfă sau de capital bănesc, sub formele sale ţinând de procesul de circulaţie, şi nu poate deci să mai fie nici capital fix, nici capital circulant. Şi acest lucru este valabil atât pentru elementele valorii care sunt adăugate de materiile prime şi de materiile auxiliare, deci de capitalul circulant, cât şi pentru acelea care sunt adăugate prin uzarea mijloacelor de muncă, deci de capitalul fix. Nici în modul acesta nu ne apropiem măcar cu un pas de deosebirea dintre capitalul fix şi cel fluid.

Mai departe: „Bunurile comerciantului nu-i aduc nici venit şi nici profit până când nu le vinde pe bani şi banii îi aduc tot atât de puţin până când nu sunt din nou schimbaţi pe bunuri. Capitalul pleacă în mod continuu de la el într-o formă şi se întoarce la el în altă formă şi numai prin mijlocirea unei asemenea circulaţii, adică a unor schimburi succesive, el poate să-i aducă un profit. Din această cauză aceste capitaluri pot fi numite foarte just capitaluri circulante”.

Ceea ce A. Smith defineşte aici drept capital circulant este ceea ce eu vreau să denumesc capital de circulaţie, capital într-o formă care aparţine procesului de circulaţie, schimbării de formă prin intermediul schimbului (schimb de substanţă şi schimb de posesiune), deci capita-lul-marfă şi capitalul bănesc, în opoziţie cu acea formă a sa care ţine de

196

procesul de producţie, aceea a capitalului productiv. Acestea nu sunt categorii deosebite în care capitalistul industrial îşi împarte capitalul, ci forme diferite pe care le îmbracă şi le leapădă necontenit, în mod succesiv, în al său curriculum vitae [în cursul vieţii sale], valoarea-capital avansată. Acest lucru A. Smith îl confundă – şi acesta este un mare regres faţă de fiziocraţi – cu deosebirile de formă care se nasc înăuntrul circulaţiei valorii-capital, în circuitul acesteia prin formele ei succesive, în timp ce valoarea-capital se află în forma capitalului productiv, şi anume care se nasc din modul diferit în care diferitele elemente ale capitalului productiv participă la procesul de formare a valorii şi îşi transmit valoarea asupra produsului. Vom vedea mai jos care sunt urmările acestei confuzii esenţiale între capitalul productiv şi cel aflat în sfera circulaţiei (capital-marfă şi capital bănesc), pe de o parte, şi capitalul fix şi cel circulant, pe de altă parte. Valoa- rea-capital avansată în capital fix este pusă în circulaţie de către produs, exact ca şi cea avansată în capital circulant, şi ea se transformă ca şi aceasta în capital bănesc prin circulaţia capitalului-marfă. Deosebirea rezultă doar din faptul că valoarea ei circulă în mod fragmentar şi trebuie deci să şi fie înlocuită, reprodusă în formă naturală, în mod fragmentar, în perioade mai scurte sau mai lungi.

Că A. Smith nu înţelege aici prin capital circulant nimic altceva decât capitalul de circulaţie, adică valoarea-capital în formele sale ţinând de procesul de circulaţie (capital-marfă şi capital bănesc), rezultă din exemplul ales de el cu o deosebită neîndemânare. El ia ca exemplu o categorie de capital care nici nu aparţine procesului de producţie, ci sălăşluieşte numai în sfera circulaţiei, şi care constă numai din capital de circulaţie – capitalul comercial.

Cât e de insipid să începi cu un exemplu în care capitalul nu figurează deloc în calitate de capital productiv, ne spune el însuşi imediat după aceea: „Capitalul unui comerciant este în întregime un capital circulant”. Dar, cum ni se spune mai târziu, deosebirea dintre capitalul circulant şi capitalul fix ar rezulta din deosebiri esenţiale dinăuntrul capitalului productiv. A. Smith are în mintea sa, pe de o parte, deosebirea fiziocratică şi, pe de altă parte, deosebirile de formă cărora le este supusă valoarea-capital în circuitul ei. Şi ambele aceste lucruri sunt mereu confundate.

Dar nu este deloc de întrevăzut cum ar putea să ia naştere un profit din schimbarea de formă a banilor şi a mărfii, prin simpla trecere a valorii de la una din aceste forme la cealaltă. Şi explicaţia acestui fapt

197

devine absolut imposibilă, pentru că el începe aici cu capitalul comercial, care se mişcă numai în sfera circulaţiei. Vom mai reveni asupra acestui lucru; să ascultăm deocamdată ce spune despre capitalul fix:

„În al doilea rând el” (capitalul) „poate fi întrebuinţat pentru ameliorări ale solului, pentru cumpărarea de maşini şi de instrumente de muncă utile sau pentru lucruri asemănătoare, care aduc un venit sau un profit fără să-şi schimbe posesorul sau să mai circule într-un fel oarecare. Asemenea capitaluri pot fi deci denumite foarte just capitaluri fixe. Activităţi diferite cer proporţii foarte diferite ale capitalurilor fixe şi circulante investite în ele. O anumită parte a capitalului fiecărui meseriaş sau fabricant trebuie să fie fixată în instrumentele sale de muncă. La unii însă, această parte este foarte mică, iar la alţii ea este foarte mare [...] Dar partea covârşitoare a capitalului tuturor meseriaşilor patroni de acest fel” (cum sunt croitorii, cizmarii, ţesătorii) „circulă sau în salariile muncitorilor lor, sau în preţul materiilor lor prime şi le este restituit cu un profit în preţul produsului”.

Abstracţie făcând de determinarea copilărească în ceea ce priveşte izvorul profitului, slăbiciunea şi confuzia se văd chiar în următorul lucru: pentru fabricantul de maşini, de pildă, maşina este un produs care circulă în calitate de capital-marfă, deci, cum spune A. Smith: „de care te desparţi, care îşi schimbă stăpânul şi pe care îl laşi să circule mai departe”. După propria sa definiţie, maşina n-ar fi deci capital fix, ci capital circulant. Şi aici Smith confundă deosebirea dintre capitalul fix şi capitalul circulant, rezultată din circulaţia diferită a diferitelor elemente ale capitalului productiv, cu deosebiri de formă cărora le este supus acelaşi capital în măsura în care funcţionează înăuntrul procesului de producţie în calitate de capital productiv, iar înăuntrul sferei circulaţiei – în calitate de capital de circulaţie, adică în calitate de capital-marfă sau de capital bănesc. După locul pe care îl ocupă în procesul de viaţă al capitalului, aceleaşi lucruri pot deci, după Smith, să funcţioneze în calitate de capital fix (ca mijloace de muncă, elemente ale capitalului productiv) şi de capital „circulant”, capital-marfă (ca produs care este împins din sfera producţiei în sfera circulaţiei).

Dar A. Smith îşi schimbă dintr-odată toată baza împărţirii şi contrazice ceea ce, cu câteva rânduri mai sus, i-a servit pentru deschiderea întregii analize. Lucrul acesta se întâmplă în special cu propoziţia: „Există două feluri diferite în care un capital poate fi plasat,

198

pentru a aduce posesorului său un venit sau un beneficiu”, anume în calitate de capital circulant sau de capital fix. Era vorba, aşadar, de două moduri diferite de a utiliza capitaluri diferite, independente unul de celălalt, aşa cum, de pildă, capitaluri pot fi utilizate în industrie sau în agricultură. Dimpotrivă, acum se spune: „Activităţi diferite cer proporţii foarte diferite ale capitalurilor fixe şi circulante investite în ele”. Capitalul fix şi capitalul circulant nu mai sunt acum investiţii de capital diferite, independente, ci porţiuni diferite ale aceluiaşi capital productiv, care formează, în sfere de investiţie diferite, proporţii diferite din valoarea totală a acestui capital. Sunt deci deosebiri care rezultă din însăşi diviziunea materială a capitalului productiv şi care nu sunt valabile decât referitor la acesta. Dar în contrazicere cu acest lucru, capitalul comercial este opus capitalului fix doar în calitate de capital circulant, căci A. Smith spune: „Capitalul unui comerciant este în întregime un capital circulant”. El este de fapt un capital care funcţionează doar în sfera circulaţiei şi se deosebeşte ca atare de capitalul productiv, de capitalul încorporat în procesul de producţie; dar tocmai din această cauză el nu se poate deosebi, ca o parte fluidă (circulantă) a capitalului productiv, de partea fixă a capitalului productiv.

În exemplele pe care le dă, Smith consideră drept capital fix aşa-zisele instruments of trade [instrumente de muncă], iar drept capital circulant – porţiunea de capital avansată pentru salarii şi materii prime, inclusiv materiile auxiliare (repaid with a profit by the price of the work [restituite cu un profit în preţul produsului]).

Se iau deci mai întâi ca punct de plecare diferitele componente ale procesului de muncă, forţa de muncă (munca) şi materiile prime de o parte, instrumentele de muncă de cealaltă parte. Dar acestea sunt componente ale capitalului pentru că în ele se află avansată o sumă de valoare care urmează să funcţioneze drept capital. În această măsură ele sunt elementele materiale, modurile de existenţă ale capitalului productiv, adică ale capitalului care funcţionează în procesul de producţie. De ce una din părţi se numeşte capital fix? Pentru că „o anumită parte a capitalului trebuie să fie fixată în instrumentele de muncă”. Dar şi cealaltă parte este fixată în salarii şi materii prime. Totuşi, maşinile şi „instrumentele de muncă [...] lucrurile asemănătoare, aduc un venit sau un profit fără să-şi schimbe posesorul [changing masters] sau să mai circule într-un fel oarecare. Asemenea capitaluri pot deci fi denumite foarte just capitaluri fixe”.

199

Să luăm, de pildă, industria minieră. Materii prime nu se întrebuinţează aici deloc, întrucât obiectul muncii, de pildă arama, este un produs natural care urmează abia să intre în stăpânirea omului prin muncă. Arama pe care omul urmează abia să şi-o însuşească, produsul procesului, care mai târziu circulă în calitate de marfă, respectiv de capital-marfă, nu formează un element al capitalului productiv. Nici o parte a valorii acestuia nu este avansată în ea. Pe de altă parte, celelalte elemente ale procesului de producţie, forţa de muncă şi materiile auxiliare, cum e cărbunele, apa etc. nu intră nici ele în mod material în produs. Cărbunele este consumat în întregime şi numai valoarea lui intră în produs, aşa cum intră în produs o parte din valoarea maşinii etc. În fine, muncitorul rămâne tot atât de independent faţă de produs, faţă de aramă, ca şi maşina. Numai valoarea pe care el o produce prin munca sa este acum o parte componentă a valorii aramei. Prin urmare, în acest exemplu niciun element component al capitalului productiv nu-şi schimbă stăpânul [masters], sau, cu alte cuvinte, niciun element nu circulă mai departe, pentru că niciunul nu intră în mod material în produs. Unde rămâne deci capitalul circulant? După propria definiţie a lui A. Smith, întreg capitalul utilizat într-o mină de aramă ar consta numai din capital fix.

Să luăm, dimpotrivă, altă industrie, utilizând materii prime care formează substanţa produsului, apoi materii auxiliare care intră în produs în mod material şi nu numai după valoare, cum se întâmplă cu cărbunele. Odată cu produsul, de pildă cu firele, materia primă, bumbacul din care constau firele, îşi schimbă şi ea posesorul şi trece din procesul de producţie în procesul de consum. Dar atâta timp cât bumbacul funcţionează ca element al capitalului productiv, proprietarul nu-1 vinde, ci îl prelucrează transformându-1 în fire. El nu-1 dă din mână. Sau, ca să întrebuinţăm expresia grosolană şi falsă a lui Smith, el nu face profit by parting with it, by its changing masters, or by circulating it [despărţindu-se de el, făcându-1 să-şi schimbe stăpânul sau lăsându-1 să circule]. Ca şi maşinile, el nu pune în circulaţie nici materialele. Ele sunt fixate în procesul de producţie ca şi maşinile de filat şi clădirile de fabrică. Ba mai mult, o parte a capitalului productiv trebuie să fie fixată în mod tot atât de permanent în forma de cărbuni, bumbac, etc., ca şi în forma de mijloace de muncă. Deosebirea este doar aceea că bumbacul, cărbunele, etc., necesare, de pildă, pentru producţia săptămânală de fire, sunt necontenit consumate în întregimea lor în confecţionarea produsului săptămânal şi trebuie deci înlocuite prin

200

exemplare noi de bumbac, cărbune, etc.; că deci aceste elemente ale capitalului productiv, cu toate că după specie rămân identice, constau necontenit din exemplare noi din aceeaşi specie, în timp ce aceeaşi maşină de filat individuală, aceeaşi clădire de fabrică individuală continuă să colaboreze într-o serie întreagă de producţii săptămânale, fără a fi înlocuite prin alt exemplar din aceeaşi specie. Ca elemente ale capitalului productiv, toate componentele sale sunt permanent fixate în procesul de producţie, căci acesta nu poate să aibă loc fără ele. Şi toate elementele capitalului productiv, cele fixe ca şi cele circulante, se deosebesc în acelaşi fel, în calitate de capital productiv, de capitalul de circulaţie, adică de capitalul-marfă şi de capitalul bănesc.

Tot astfel stau lucrurile şi cu forţa de muncă. O parte a capitalului productiv trebuie să fie în mod permanent fixată în ea şi acelaşi capitalist utilizează peste tot, într-un timp mai îndelungat, aceleaşi forţe de muncă, aşa cum utilizează aceleaşi maşini. Deosebirea dintre aceste forţe de muncă şi maşini nu constă aici în faptul că maşina este cumpărată odată pentru totdeauna (ceea ce nici nu este cazul, ca de pildă atunci când ele sunt plătite în rate) şi muncitorul nu – ci în faptul că munca pe care acesta o cheltuieşte intră în întregime în valoarea produsului, iar valoarea maşinii numai bucată cu bucată.

Smith confundă lucruri diferite atunci când spune despre capitalul circulant spre deosebire de cel fix: „Capitalul investit în modul acesta nu-i aduce posesorului său venit sau beneficiu, atâta timp cât rămâne în posesiunea sa sau îşi păstrează aceeaşi formă”. El aşează pe aceeaşi treaptă metamorfoza doar formală a mărfii prin care trece produsul, capitalul-marfă, în sfera circulaţiei, şi care efectuează schimbarea de posesie a mărfurilor, cu metamorfoza materială căreia îi sunt supuse diferitele elemente ale capitalului productiv în timpul procesului de producţie. El confundă aici, fără multă vorbă, transformarea de marfă în bani şi de bani în marfă, cumpărarea şi vânzarea, cu transformarea elementelor de producţie în produs. Exemplul de capital circulant pe care îl dă este capitalul comercial, care se transformă din marfă în bani şi din bani în marfă – schimbarea de formă M - B - M, ţinând de circulaţia mărfurilor. Or, această schimbare de formă din cadrul circulaţiei înseamnă pentru capitalul industrial în funcţiune că mărfurile în care se retransformă banii sunt elemente de producţie (mijloace de muncă şi forţe de muncă), că ea mijloceşte deci continuitatea funcţionării capitalului, că ea mijloceşte procesul de producţie ca proces de producţie continuu sau ca proces de reproducţie,

201

întreagă această schimbare de formă se petrece în circulaţie; ea este aceea care mijloceşte trecerea efectivă a mărfurilor dintr-o mână într-alta. Dimpotrivă, metamorfozele pe care le parcurge capitalul productiv înăuntrul procesului său de producţie sunt metamorfoze ţinând de procesul de muncă, necesare pentru a transforma elementele de producţie în produsul dorit. A. Smith insistă asupra faptului că o parte a mijloacelor de producţie (mijloacele de muncă propriu-zise) serveşte în procesul de muncă (ceea ce el exprimă în mod eronat astfel: yield a profit to their master [aduc posesorului lor un profit]) fără să-şi schimbe forma naturală şi uzându-se doar în mod treptat; în timp ce altă parte, materialele, se schimbă şi îşi îndeplinesc tocmai prin această modificare misiunea de mijloace de producţie. Dar această comportare diferită a elementelor capitalului productiv în procesul de muncă nu formează decât punctul de plecare ai deosebirii dintre capitalul fix şi capitalul nefix, nu această deosebire însăşi, ceea ce rezultă chiar din faptul că ea există în mod egal în toate modurile de producţie, capitaliste şi necapitaliste. Or, acestei comportări materiale diferite îi corespunde transmiterea în mod diferit a valorii asupra produsului, căreia la rândul ei îi corespunde înlocuirea valorii prin vânzarea produsului; abia acest fapt constituie deosebirea pe care o căutăm. Capitalul nu este deci fix pentru că este fixat în mijloacele de muncă, ci pentru că o parte a valorii sale avansate pentru mijloace de muncă rămâne fixată în ele, în timp ce altă parte circulă ca element component al valorii produsului.

„Dacă el” (capitalul de bază) „este investit pentru a aduce un profit viitor, el trebuie să aducă acest profit sau prin faptul că rămâne la dânsul” (la posesor), „sau prin faptul că-l părăseşte. Într-un caz el e capital fix, în celălalt caz e capital circulant” (pag. 189).

În primul rând izbeşte aici ideea empirică grosolană despre profit, care e împrumutată din concepţiile capitalistului obişnuit şi care contrazice în întregime părerile esoterice mai bune ale lui A. Smith. Prin preţul produsului este înlocuit atât preţul materialelor cât şi cel al forţei de muncă, dar şi partea valorii trecute, prin uzare, de la instrumentele de muncă asupra produsului. Din această înlocuire nu rezultă în niciun caz profit. Chestiunea dacă o valoare avansată pentru confecţionarea unui produs este înlocuită în întregime sau bucată cu bucată, dintr-odată sau în mod succesiv, prin vânzarea produsului, nu poate să modifice decât modul şi momentul în care se face această înlocuire; în niciun caz ea nu poate să transforme însă ceea ce este comun ambelor acestor ipoteze – înlocuirea valorii, în creare de plusvaloare. Această părere se întemeiază

202

pe ideea curentă că deoarece plusvaloarea nu este realizată decât prin vânzarea produsului, prin circulaţia sa, ea ar şi rezulta în mod exclusiv din vânzare, din circulaţie. De fapt, diferitele moduri de naştere a profitului despre care se vorbeşte aici nu sunt decât o exprimare greşită a faptului că diferitele elemente ale capitalului productiv servesc în mod diferit, acţionează în mod diferit, ca elemente productive, în procesul de muncă. Apoi, deosebirea nu este dedusă din procesul de muncă, respectiv de valorificare, din funcţionarea capitalului productiv, ci e considerată ca existând doar în mod subiectiv pentru capitalistul indivi-dual, căruia o parte a capitalului îi e utilă într-un fel, alta într-alt fel.

Quesnay dedusese, dimpotrivă, deosebirile din procesul de reproducţie şi din necesităţile sale. Pentru ca acest proces să fie continuu, trebuie ca valoarea avansurilor anuale să fie înlocuită anual din valoarea produsului anual, iar valoarea capitalului de investiţie să fie înlocuită doar bucată cu bucată, astfel încât această înlocuire a ei (prin exemplare noi de aceeaşi specie), şi deci reproducerea ei totală, să se facă într-un şir, de pildă, de zece ani. A. Smith cade deci mult înapoia lui Quesnay.

Pentru determinarea capitalului fix nu rămâne deci, la A. Smith, nimic altceva decât faptul că e vorba de mijloace de muncă ce nu-şi modifică forma în procesul de producţie şi continuă să servească în producţie până la uzarea lor, distingându-se de produsele la a căror creare contribuie. Se uită că toate elementele capitalului productiv se disting încontinuu, în forma lor naturală (de mijloace de muncă, materiale de muncă şi forţă de muncă), de produs şi de produsul care circulă ca marfă, şi că deosebirea dintre partea care constă din materiale şi din forţă de muncă şi aceea care constă din mijloace de muncă rezidă, în ceea ce priveşte forţa de muncă, numai în faptul că ea e întruna cumpărată din nou (nu pentru toată durata ei, cum se întâmplă cu mijloacele de muncă), iar în ceea ce priveşte materialele, în faptul că în procesul de muncă nu figurează întruna aceleaşi exemplare, ci mereu exemplare noi, de aceeaşi speţă. Se creează în acelaşi timp aparenţa falsă ca şi cum valoarea capitalului fix nu ar circula şi ea, cu toate că A. Smith a explicat, bineînţeles, mai înainte uzura capitalului fix ca fiind o parte din preţul produsului.

La capitalul circulant, ca opus capitalului fix, nu se scoate în evidenţa faptul că această opoziţie nu-i revine decât pentru că el este acea componentă a capitalului productiv care trebuie înlocuită în întregime din valoarea produsului şi trebuie deci să împărtăşească în

203

întregime metamorfozele acestuia, lucru care nu se întâmplă la capitalul fix. Capitalul circulant este, dimpotrivă, confundat cu formele pe care capitalul le îmbracă atunci când trece din sfera producţiei în sfera circulaţiei, cu formele de capital-marfă şi capital bănesc. Dar ambele forme, atât capitalul-marfă cât şi capitalul bănesc, sunt purtători atât ai valorii componentelor fixe ale capitalului productiv, cât şi ai valorii celor circulante. Ambele sunt capital de circulaţie, spre deosebire de capitalul productiv, dar nu sunt capital circulant (fluid) spre deosebire de capitalul fix.

În fine: ideea cu totul greşită după care capitalul fix aduce profit rămânând în procesul de producţie, iar cel circulant părăsindu-1 şi intrând în circulaţie, ascunde, din cauza identităţii de formă care există între capitalul variabil şi componenta circulantă a capitalului constant în rotaţie, deosebirea esenţială dintre ele în procesul de valorificare şi de formare a plusvalorii şi întunecă deci şi mai mult întreg misterul producţiei capitaliste; prin denumirea comună de capital circulant această deosebire esenţială este desfiinţată. Acest lucru a fost dus şi mai departe de ştiinţa economică ulterioară, care n-a reţinut ca esenţială şi ca singură distinctivă opoziţia dintre capitalul variabil şi cel constant, ci pe aceea dintre capitalul fix şi cel circulant.

După ce A. Smith a desemnat mai întâi capitalul fix şi capitalul circulant ca fiind două feluri diferite de a investi capital, care privite fiecare în parte aduc un profit, el spune: „Niciun capital fix nu poate să aducă un profit în alt fel decât cu ajutorul unui capital circulant. Maşinile şi instrumentele de muncă cele mai utile nu vor produce nimic fără capitalul circulant, care procură materialele asupra cărora ele sunt întrebuinţate şi întreţinerea muncitorilor care le întrebuinţează” (pag. 188).

Aici se vede ce înseamnă expresiile de mai înainte: yield a revenue, make a profit [a aduce un venit, a realiza un profit] etc., anume că ambele părţi ale capitalului servesc ca elemente de formare ale produsului.

A. Smith dă apoi următorul exemplu: „Acea parte a capitalului unui arendaş care este investită în unelte agricole este capital fix, iar aceea care este investită în salarii şi în întreţinerea muncitorilor săi este capital circulant”. (Aici deosebirea dintre capitalul fix şi cel circulant se referă deci, în mod just, numai la circulaţia diferită, la rotaţia diferitelor componente ale capitalului productiv.) „Cu unul el obţine un profit prin faptul că îl reţine în propria sa posesie, iar cu celălalt prin faptul că se

204

desparte de el. Preţul sau valoarea vitelor sale de muncă este de asemenea capital fix” (aici iarăşi ideea justă că valoarea este aceea la care se referă deosebirea, nu elementul material) „ca şi aceea a instrumentelor agricole; întreţinerea lor” (a vitelor de muncă) „este capital circulant, la fel ca şi aceea a muncitorilor. Arendaşul îşi realizează profitul reţinând vitele de muncă şi despărţindu-se de întreţinerea lor.” (Arendaşul reţine hrana vitelor; el nu o vinde. El o întrebuinţează în calitate de hrană pentru vite, în timp ce întrebuinţează vitele înseşi ca instrument de muncă. Deosebirea este doar aceasta: hrana vitelor, care intră în întreţinerea vitelor de muncă, este consumată în întregime şi trebuie mereu înlocuită cu hrană nouă, provenită din produsul muncii agricole sau din vânzarea lui; vitele înseşi sunt înlocuite numai în măsura în care fiecare din ele devine, pe rând, incapabilă de muncă.) „Atât preţul cât şi întreţinerea vitelor care au fost cumpărate şi îngrăşate nu pentru muncă, ci pentru revânzare sunt capital circulant. Arendaşul îşi realizează profitul prin faptul că se desparte de ele.” (Orice producător de marfă, deci şi cel capitalist, îşi vinde produsul, rezultat al procesului său de producţie, dar din această cauză produsul nu formează nici componentă fixă, nici componentă circulantă a capitalului său productiv. El se află acum, dimpotrivă, într-o formă în care el e eliminat din procesul de producţie şi trebuie să funcţioneze în calitate de capital-marfă. Vitele de îngrăşat funcţionează în procesul de producţie ca materie primă, nu ca instrument, ca vitele de muncă. Ele intră deci, ca substanţă, în produs, şi întreaga lor valoare intră în el, ca şi aceea a materiilor auxiliare (hrana). Iată de ce ele constituie partea circulantă a capitalului productiv, şi nu pentru că produsul vândut – vitele îngrăşate – are aici aceeaşi formă naturală ca şi materia primă, vitele încă neîngrăşate. Faptul acesta e accidental. Totodată, Smith ar fi putut să vadă însă din acest exemplu că nu forma materială a elementului de producţie este aceea care face ca valoarea pe care el o conţine să fie fixă sau circulantă, ci funcţia lui în cadrul procesului de producţie.) „De asemenea şi întreaga valoare a seminţelor este de fapt capital fix. Cu toate că ele îşi schimbă încontinuu locul între ogor şi hambar, ele nu-şi schimbă totuşi niciodată stăpânul [it never changes masters] şi nu circulă deci propriu-zis. Arendaşul nu-şi realizează profitul prin vânzarea lor, ci prin înmulţirea lor.”

Aici iese în evidenţă toată absurditatea distincţiei făcute de Smith. După el, sămânţa ar fi capital fix dacă nu ar avea loc a change of masters [o schimbare de stăpân], adică dacă sămânţa ar fi înlocuită

205

direct din produsul anual, dacă ea ar fi scăzută din el. Dimpotrivă, ea ar fi capital circulant dacă întreg produsul ar fi vândut şi dacă dintr-o parte a valorii acestuia s-ar cumpăra sămânţă de la altcineva. Într-un caz are loc change of masters, în celălalt caz nu. Şi aici Smith confundă capitalul circulant cu capitalul-marfă. Produsul este purtătorul material al capitalului-marfă. Dar, bineînţeles, numai acea parte a produsului care intră efectiv în circulaţie şi nu se întoarce direct în procesul de producţie din care el a ieşit ca produs.

Indiferent dacă sămânţa este scăzută direct ca o parte din produs sau dacă întregul produs este vândut şi o parte a valorii sale este transformată, cumpărându-se cu ea sămânţă de la alţii, în niciunul din aceste două cazuri nu are loc decât o înlocuire şi nu se realizează profit prin această înlocuire. Într-un caz sămânţa intră în circulaţie ca marfă, împreună cu restul produsului, în celălalt caz ea intră doar în contabilitate, în calitate de componentă a valorii capitalului avansat. Dar în ambele cazuri ea rămâne componentă circulantă a capitalului productiv. Ea e consumată în întregime în vederea confecţionării produsului şi ea trebuie înlocuită în întregime din acest produs, pentru a permite reproducţia.

„Materia primă şi materiile auxiliare îşi pierd forma independentă cu care au intrat ca valori de întrebuinţare în procesul de muncă. Altfel stau lucrurile cu mijloacele de muncă propriu-zise. Un instrument, o maşină, o clădire de fabrică, un vas etc., servesc în procesul de muncă numai atâta vreme cât îşi păstrează forma lor iniţială şi intră, mâine, în procesul de muncă în aceeaşi formă ca şi ieri. Aşa cum în timpul vieţii lor, în timpul procesului de muncă, ele îşi menţin forma independentă în faţa produsului, tot astfel ele şi-o menţin şi,după moarte. Cadavrele maşinilor, uneltelor, clădirilor de ateliere etc., continuă să existe separat de produsele la crearea cărora au contribuit.” (Cartea I, cap. VI, pag. 206)

Aceste moduri diferite în care mijloacele de producţie sunt întrebuinţate pentru formarea produsului, unele din ele păstrându-şi forma independentă faţă de produs, iar celelalte modificându-şi-o sau pierzând-o complet – această deosebire care ţine de procesul de muncă ca atare şi care este deci valabilă în aceeaşi măsură şi pentru procesele de muncă îndreptate asupra simplei îndestulări a nevoilor proprii, fără schimb, fără producţie de mărfuri, cum e de pildă cazul familiei patriarhale – A. Smith o denaturează prin faptul că 1. introduce o definiţie a profitului, cu totul nelalocul ei, după care unele aduc

206

proprietarului lor profit conservându-şi forma, iar celelalte pierzându-şi-o; 2. confundă schimbările pe care le suferă o parte a elementelor de producţie în procesul de muncă cu schimbarea de formă care ţine de schimbul produselor, de circulaţia mărfurilor (cumpărare şi vânzare), schimbare care cuprinde în acelaşi timp şi schimbarea proprietăţii asupra mărfurilor care circulă.

Rotaţia presupune că reproducţia este mijlocită de circulaţie, deci de vânzarea produsului, de transformarea sa în bani şi de retransformarea din bani în elementele sale de producţie. Dar atunci când o parte din propriul său produs îi serveşte în mod direct însuşi producătorului capitalist ca mijloc de producţie, producătorul apare ca vânzător al produsului către sine însuşi, iar în contabilitatea sa lucrul apare sub acest aspect. În acest caz această parte a reproducţiei nu este mijlocită prin circulaţie, ci în mod direct. Or, partea de produs care serveşte în modul acesta din nou ca mijloc de producţie înlocuieşte capital circulant şi nu fix, în măsura în care 1. valoarea sa intră în întregime în produs şi 2. ea însăşi a fost înlocuită în întregime, în natură, printr-un exemplar nou din noul produs.

Apoi, A. Smith ne spune din ce constă capitalul circulant şi capitalul fix. El enumeră lucrurile, elementele materiale care formează capital fix şi acelea care formează capital circulant, ca şi cum acest caracter le-ar reveni acestor lucruri în mod material, din natură, şi nu ar izvorî din funcţia lor determinată în procesul de producţie capitalist. Şi totuşi, în acelaşi capitol (cartea a II-a, cap. I), el face observaţia că deşi un lucru oarecare, ca de pildă o casă de locuit, care este destinată consumului direct, „poate să-i aducă posesorului său un venit şi să-i servească în modul acesta drept capital, el nu poate să aducă un venit comunităţii, nici să-i servească în calitate de capital, astfel că el nu este în stare niciodată să mărească în măsură cât de mică venitul totalităţii naţiunii” (pag. 186). Aici, A. Smith exprimă deci în mod clar ideea că proprietatea de a fi capital nu le revine lucrurilor ca atare şi în toate împrejurările, ci este o funcţie pe care ele o îndeplinesc sau nu o îndeplinesc, după împrejurări. Or, ceea ce este valabil pentru capitalul în general, este valabil şi pentru subîmpărţirile sale.

Aceleaşi lucruri formează o parte integrantă a capitalului circulant sau a capitalului fix, după funcţia pe care o îndeplinesc în procesul de muncă. Astfel, o vită constituie ca vită de muncă (mijloc de muncă) un mod material de existenţă a capitalului fix, iar ca vită de îngrăşat (materie primă), o parte componentă a capitalului circulant al

207

arendaşului. Pe de altă parte, acelaşi lucru poate ba să funcţioneze ca element al capitalului productiv, ba să aparţină fondului de consum direct. Astfel, o casă este componentă fixă a capitalului productiv, dacă funcţionează ca local de muncă; dacă funcţionează ca locuinţă, ea nu este deloc capital, ci locuinţă. Aceleaşi mijloace de muncă pot în multe cazuri să funcţioneze ba ca mijloace de producţie, ba ca mijloace de consum.

Iată care a fost una din erorile care rezultă din modul de a vedea al lui Smith: aceea de a considera caracterele de capital fix şi de capital circulant drept caractere care ţin de obiectele înseşi. Chiar din analiza procesului de muncă se vede (cartea I, cap V [pag. 185 şi urm.]) cum alternează caracterele de mijloc de muncă, material de muncă, produs, după rolurile diferite pe care le joacă acelaşi obiect în proces. Determinaţiunile de capital fix şi nefix se întemeiază însă la rândul lor pe rolurile determinate pe care le joacă aceste elemente în procesul de muncă şi deci şi în procesul de formare a valorii.

În al doilea rând însă, enumerarea lucrurilor din care constau capitalul fix şi capitalul circulant arată cu toată evidenţa că Smith confundă deosebirea dintre componentele fixe şi circulante ale capitalului, deosebire care e valabilă şi are un sens numai în ceea ce priveşte capitalul productiv (capitalul în forma sa productivă), cu deosebirea dintre capitalul productiv şi formele pe care le are capitalul în procesul său de circulaţie: capital-marfă şi capital bănesc. În acelaşi loc (pag. 187, 188) el spune: „Capitalul circulant constă [...] din mijloacele de subzistenţă, materialele şi produsele finite de tot felul care se află în mâinile comercianţilor lor respectivi şi din banii care sunt necesari pentru a le pune în circulaţie, a le repartiza etc.” Într-adevăr, dacă privim lucrurile mai de aproape, vedem că aici, spre deosebire de cele de mai înainte, capitalul circulant este din nou identificat cu capitalul-marfă şi cu capitalul bănesc, deci cu două forme ale capitalului care nu ţin de procesul de producţie, care nu formează capital circulant (fluid) spre deosebire de capitalul fix, ci capital de circulaţie spre deosebire de capitalul productiv. Numai alături de acestea figurează apoi din nou componentele capitalului productiv avansate pentru materiale (materii prime sau semifabricate) şi încorporate în mod efectiv procesului de producţie. El spune:

„[...] A treia şi ultima din cele trei părţi în care se împarte în mod natural fondul general al societăţii este capitalul circulant, care se caracterizează prin faptul că nu dă un venit decât prin circulaţie, adică

208

prin schimbarea posesorului. Şi el constă din patru părţi: în primul rând, din bani, [...]” (Dar banii nu sunt niciodată o formă a capitalului productiv, a capitalului care funcţionează în procesul de producţie. Ei nu sunt decât una din formele pe care le ia capitalul înăuntrul procesului său de circulaţie.) „în al doilea rând, din fondul de mijloace de subzistenţă care se află în posesiunea măcelarului, a crescătorului de vite, a arendaşului [...] şi din a căror vânzare aceştia speră să realizeze un câştig [...] În al patrulea şi în ultimul rând, din produsul care e gata şi terminat, dar se află încă în mâinile comerciantului sau fabricantului.” Şi: „în al treilea rând, din materialul care este sau cu totul brut, sau prelucrat, în măsură mai mare sau mai mică; din haine, mobile, clădiri care nu au primit încă una din aceste trei forme, ci se mai află încă în mâna agricultorilor, a fabricanţilor, a comercianţilor de mătase şi de postav, a comercianţilor de lemne, a dulgherilor şi a tâmplarilor, a cărămidarilor etc.”

Numerele 2 şi 4 nu conţin decât produse care sunt eliminate ca atare din procesul de producţie şi trebuie vândute; care, într-un cuvânt, figurează acum în calitate de mărfuri, deci, respectiv, în calitate de capital-marfă, având, aşadar, o formă şi o poziţie în proces în care ele nu formează un element al capitalului productiv, oricare ar fi destinaţia lor finală, adică indiferent de faptul dacă după scopul lor (valoarea de întrebuinţare) ele urmează să intre în consumul individual sau în cel productiv. În 2, aceste produse sunt alimente, iar în 4 se află toate celelalte produse finite care constau deci şi ele, la rândul lor, numai din mijloace de muncă finite sau din mijloace de consum finite (altele decât alimentele de sub 2).

Faptul că Smith vorbeşte şi de comerciant arată cât e de confuz. În măsura în care producătorul şi-a vândut produsul către comerciant, acest produs nu mai formează deloc o formă a capitalului lui. E drept că din punct de vedere social el continuă să fie capital-marfă, deşi în altă mână decât în aceea a producătorului său; dar tocmai pentru că este capital-marfă, el nu este nici capital fix, nici capital circulant.

În orice producţie care nu este îndreptată asupra îndestulării propriilor nevoi imediate, produsul trebuie să circule ca marfă, adică trebuie vândut, nu pentru a aduce un profit ci, pur şi simplu, pentru ca producătorul să poată trăi. La producţia capitalistă se mai adaugă faptul că prin vânzarea mărfii se realizează şi plusvaloarea pe care ea o conţine. Produsul iese din procesul de producţie ca marfă; el nu este deci nici element fix şi nici element circulant al lui.

209

De altfel, Smith se contrazice aici pe sine însuşi. Produsele finite, oricare ar fi forma lor materială sau valoarea lor de întrebuinţare, efectul lor util, sunt aici, toate, capital-marfă, deci capital într-o formă care ţine de procesul de circulaţie. Aflându-se în această formă, ele nu constituie elemente ale eventualului capital productiv al proprietarului lor; ceea ce nu împiedică deloc ca, odată vândute, ele să devină în mâna cumpărătorului lor componente, circulante sau fixe, ale unui capital productiv. Se vede aici că aceleaşi lucruri care într-un moment apar pe piaţă sub formă de capital-marfă, spre deosebire de capitalul productiv, pot să funcţioneze sau şi să nu funcţioneze, în calitate de componente circulante sau fixe ale capitalului productiv atunci când sunt retrase de pe piaţă.

Produsul filatorului de bumbac – firele – este forma de marfă a capitalului lui, este pentru el capital-marfă. El nu poate să funcţioneze din nou ca element al capitalului productiv al acestuia, nici ca material de muncă şi nici ca mijloc de muncă. Dar în mâna ţesătorului care îl cumpără, el este încorporat capitalului productiv al acestuia ca o componentă circulantă a sa. Pentru filator firele sunt însă purtătorii valorii unei părţi atât din capitalul său fix cât şi din capitalul său circulant (făcând abstracţie de plusvaloare). Tot astfel, o maşină, ca produs al fabricantului de maşini, este forma de marfă a capitalului său, este pentru el capital-marfă; şi atâta timp cât ea rămâne în această formă, ea nu este nici capital circulant, nici capital fix. Vândută unui fabricant care o utilizează, ea devine componenta fixă a unui capital productiv. Chiar dacă, din cauza formei sale de întrebuinţare, produsul poate să intre din nou, ca mijloc de producţie, în procesul din care a ieşit, aşa cum, de pildă, cărbunele reintră în producţia de cărbune, partea din cărbunele produs destinată vânzării nu este nici capital circulant şi nici capital fix, ci capital-marfă.

Pe de altă parte, din cauza formei sale de întrebuinţare, produsul poate să fie inapt să formeze vreun element al capitalului productiv, fie ca material de muncă, fie ca mijloc de muncă. De pildă, vreun mijloc de subzistenţă oarecare. Cu toate acestea, el este capital-marfă pentru producătorul său, purtător de valoare atât al capitalului fix cât şi al capitalului circulant; şi anume al unuia sau al altuia, după cum capitalul utilizat în producţia lui trebuie înlocuit în întregime sau în parte, după cum acest capital şi-a trecut valoarea asupra lui în întregime sau numai în parte.

La Smith figurează sub 3 materialul brut (materia primă,

210

semifabricatul, materia auxiliară), pe de o parte, nu ca un element deja încorporat capitalului productiv, ci de fapt doar ca o categorie specială a valorilor de întrebuinţare din care constă în general produsul social, ca o categorie specială a masei de mărfuri, alături de celelalte elemente materiale, mijloace de subzistenţă etc., enumerate sub 2 şi 4. Pe de altă parte, el este menţionat, ce-i drept, ca fiind încorporat capitalului productiv şi deci şi ca element al acestui capital în mâna producătorului. Confuzia se manifestă în faptul că materialul brut este considerat, în parte, ca funcţionând în mâinile producătorului („în mâna agricultorilor, a fabricanţilor” etc.), pe de altă parte ca aflându-se în mâinile comercianţilor („a comercianţilor de mătase şi de postav, a comercianţilor de lemne”), unde el e doar capital-marfă, nu element al capitalului productiv.

De fapt, în această enumerare a elementelor capitalului circulant, A. Smith uită cu totul de deosebirea dintre capitalul fix şi capitalul circulant, valabilă numai în ceea ce priveşte capitalul productiv. Dimpotrivă, el opune capitalul-marfă şi capitalul bănesc, adică cele două forme ale capitalului ţinând de procesul de circulaţie, capitalului productiv, dar şi acest lucru el îl face în mod inconştient.

Mai e, în fine, bătător la ochi că la enumerarea componentelor capitalului circulant A. Smith uită forţa de muncă. Şi anume acest lucru se întâmplă din două motive.

Am văzut mai sus că, abstracţie făcând de capitalul bănesc, capitalul circulant nu este decât o altă denumire pentru capitalul-marfă. Dar în măsura în care forţa de muncă circulă pe piaţă, ea nu este capital, ea nu este o formă a capitalului-marfă. Ea în general nu este capital; muncitorul nu este capitalist, cu toate că el aduce o marfă pe piaţă, anume propria sa piele. Abia după ce forţa de muncă este vândută şi încorporată procesului de producţie, adică după ce ea a încetat să circule ca marfă, ea devine o componentă a capitalului productiv: capital variabil ca izvor al plusvalorii, componentă circulantă a capitalului productiv în ceea ce priveşte rotaţia valorii-capital avansate pentru ea. Întrucât Smith confundă aici capitalul circulant cu capitalul-marfă, el nu poate să încadreze forţa de muncă în rubrica sa privitoare la capitalul circulant. Capitalul variabil apare deci aici sub forma mărfurilor pe care le cumpără muncitorul cu salariul său, sub forma mijloacelor de subzistenţă. Sub această formă se susţine că valoarea-capital avansată pentru salariu ar face parte din capitalul circulant. Or, ceea ce este încorporat procesului de producţie este forţa de muncă, este muncitorul

211

însuşi, nu mijloacele de subzistenţă cu care se întreţine muncitorul. Am văzut, ce-i drept (cartea I, cap. XXI [pag. 510 şi urm.]), că şi reproducţia muncitorului face de asemenea parte, prin consumul lui individual, din procesul de reproducţie al capitalului social. Dar acest lucru nu este valabil pentru procesul de producţie individual, încheiat în sine, pe care îl privim aici. Aşa-zisele acquired and useful abilities [dexterităţi dobândite şi utile] (pag. 187), pe care Smith le subsumează capitalului fix, formează, dimpotrivă, componente ale capitalului circulant, atunci când ele sunt abilities ale muncitorului salariat şi acesta şi-a vândut munca împreună cu abilities ale ei.

Este o mare eroare a lui Smith faptul că el împarte întreaga avuţie socială în 1. fond de consum imediat, 2. capital fix şi 3. capital circulant. Aceasta echivalează cu o împărţire a avuţiei în 1. fond de consum, care nu formează o parte a capitalului social în funcţiune, deşi anumite părţi ale acestui fond pot funcţiona în mod continuu în calitate de capital; şi 2. capital. O parte a avuţiei ar funcţiona în calitate de capital, iar cealaltă parte în calitate de non-capital, adică de fond de consum. Şi pentru orice capital ar rezulta de aici necesitatea inexorabilă de a fi sau fix sau circulant, aşa cum, de pildă, pentru un mamifer există necesitatea naturală ca el să fie sau masculin sau feminin. Or, am văzut că opoziţia dintre fix şi circulant este aplicabilă numai elementelor capitalului productiv, că deci mai există o cantitate foarte importantă de capital – capitalul-marfă şi capitalul bănesc – care se află într-o formă în care el nu poate să fie nici fix, nici circulant.

Întrucât, cu excepţia acelei părţi a produsului care este utilizată din nou ca mijloc de producţie, în formă naturală, de către însuşi producătorul capitalist individual, în mod direct, fără vânzare sau cumpărare, întreaga masă a producţiei sociale circulă, în cadrul capitalist, în calitate de capital-marfă pe piaţă, este clar că atât elementele fixe cât şi cele circulante ale capitalului productiv, precum şi toate elementele fondului de consum provin din capitalul-marfă; ceea ce nu înseamnă de fapt nimic altceva decât că atât mijloacele de producţie cât şi mijloacele de consum apar, în cadrul producţiei capitaliste, mai întâi sub formă de capital-marfă, chiar dacă sunt destinate a servi mai târziu ca mijloace de consum sau ca mijloace de producţie; aşa cum şi forţa de muncă se găseşte pe piaţă sub formă de marfă, deşi nu sub formă de capital-marfă.

De aici următoarea nouă confuzie la Smith. El spune: „Din aceste patru părţi” (ale capitalului circulant, adică ale

212

capitalului în formele sale de capital-marfă şi de capital bănesc, ţinând amândouă de procesul de circulaţie, două părţi care se împart în patru prin faptul că Smith subdivizează din punct de vedere material componentele capitalului-marfă) „trei, anume mijloacele de subzistenţă, materialele şi produsele finite, sunt scoase din el în mod regulat, anual sau în perioade mai lungi sau mai scurte, şi adăugate sau capitalului fix, sau stocului destinat consumului direct. Orice capital fix derivă, la originea sa, dintr-un capital circulant şi trebuie încontinuu să fie alimentat de un capital circulant. Toate maşinile şi uneltele de muncă utile derivă, la originea lor, dintr-un capital circulant, care oferă materialele din care ele sunt făcute şi întreţinerea muncitorilor care le confecţionează. De asemenea, ele necesită un capital de acelaşi fel, pentru ca să fie permanent întreţinute în stare bună” (pag. 188).

Exceptând întotdeauna partea de produs utilizată din nou de producătorul lui ca mijloc de producţie, pentru producţia capitalistă e valabil următorul principiu general: toate produsele vin pe piaţă ca mărfuri şi circulă, deci, pentru capitalist, sub forma de marfă a capitalului său, în calitate de capital-marfă, indiferent dacă aceste produse trebuie sau pot să funcţioneze, după forma lor naturală, după valoarea lor de întrebuinţare, ca elemente ale capitalului productiv (ale procesului de producţie), ca mijloace de producţie, şi deci ca elemente fixe sau circulante ale capitalului productiv, sau dacă ele nu pot să servească decât ca mijloace ale consumului individual, nu al celui productiv. Toate produsele sunt aruncate pe piaţă ca mărfuri; toate mijloacele de producţie şi de consum, toate elementele consumului productiv şi al celui individual trebuie deci să fie scoase de pe piaţă, prin cumpărare, ca mărfuri. Acest truism este bineînţeles just. Lucrul este, deci, de asemenea valabil atât pentru elementele fixe cât şi pentru cele circulante ale capitalului productiv, pentru mijloacele de muncă şi pentru materialul de muncă în toate formele lor. (Şi s-a mai lăsat la o parte faptul că există elemente ale capitalului productiv care sunt date de la natură, care nu sunt produse.) Maşina se cumpără pe piaţă exact ca şi bumbacul. Dar de aici încă nu rezultă că orice capital fix derivă la originea sa dintr-unul circulant. (Acest lucru rezultă doar din confuzia pe care Smith o face între capitalul de circulaţie şi capitalul circulant sau fluid adică nefix.) Şi pe deasupra, Smith se mai contrazice el însuşi. Chiar după el maşinile formează, ca mărfuri, o parte din categoria de sub 4 a capitalului circulant. Că ele provin din capitalul circulant nu înseamnă deci decât că ele au funcţionat în calitate de capital-marfă

213

înainte de a funcţiona ca maşini, dar că din punct de vedere material ele derivă din ele înseşi, aşa cum bumbacul, ca element circulant al capitalului filatorului, provine din bumbacul de pe piaţă. Dar dacă în expunerile sale următoare Smith derivă capitalul fix din capitalul circulant pe motiv că, pentru a se face maşini, e nevoie de muncă şi de material brut, e de observat că, în primul rând, pentru confecţionarea maşinilor mai e nevoie şi de mijloace de muncă, deci de capital fix şi că, în al doilea rând, e nevoie de asemenea de capital fix, maşini etc. pentru producerea materiilor brute, întrucât capitalul productiv cuprinde totdeauna mijloace de muncă, dar nu cuprinde totdeauna material de muncă. El însuşi spune ceva mai încolo: „Solul, minele şi pescăriile cer toate, pentru exploatarea lor, atât capital fix cât şi capital circulant” (el admite deci că pentru producerea materialului brut e nevoie nu numai de capital circulant, dar şi de capital fix); „şi” (altă eroare) „produsul lor restituie, cu profit, nu numai acele capitaluri, dar şi toate celelalte capitaluri din societate” (pag. 188). Lucru cu totul eronat. Produsul lor oferă materia primă, materiile auxiliare etc. pentru toate celelalte ramuri industriale. Dar valoarea acestor materii nu înlocuieşte valoarea tuturor celorlalte capitaluri sociale; ea nu înlocuieşte decât propria lor valoa- re-capital (+ plusvaloare). Aici se manifestă din nou la A. Smith reminiscenţe de la fiziocraţi.

Din punct de vedere social este just că acele părţi ale capitalului-marfă care constau din produse ce nu pot servi decât ca mijloace de muncă trebuie – pentru ca producţia lor să nu fi fost zadarnică, pentru ca ele să nu rămână nevândute – să şi funcţioneze, mai devreme sau mai târziu, ca mijloace de muncă, adică să formeze, în cadrul producţiei capitaliste, în momentul în care au încetat de a mai fi mărfuri, elemente reale ale părţii fixe a capitalului productiv social, aşa cum mai înainte formau elemente prezumtive ale ei.

Aici îşi găseşte locul o distincţie care rezultă din forma naturală a produsului.

Astfel, o maşină de filat nu are valoare de întrebuinţare dacă nu e utilizată la filat, deci dacă nu funcţionează în calitate de element de producţie, deci, din punct de vedere capitalist, în calitate de componentă fixă a unui capital productiv. Dar maşina de filat este mobilă. Ea poate fi exportată din ţara în care a fost produsă şi vândută în ţară străină, în mod direct sau indirect, fie în schimbul unor materii prime etc., fie în schimbul unor cantităţi de şampanie. În ţara în care a fost produsă ea n-a funcţionat deci decât în calitate de capital-marfă; niciodată însă, nici

214

după vânzarea ei, ea nu a funcţionat aici în calitate de capital fix. Dimpotrivă, produsele care sunt fixate de sol şi care deci nu pot

fi utilizate decât într-un anumit loc, ca de pildă clădiri de fabrică, linii ferate, poduri, tuneluri, docuri etc., ameliorări ale terenurilor etc., nu pot fi exportate în mod material, în întregimea lor. Ele nu pot fi deplasate. Ele sunt sau inutile, sau trebuie să funcţioneze în calitate de capital fix în ţara în care au fost produse, din momentul în care au fost vândute. Pentru producătorul lor capitalist, care în scopuri de câştig construieşte fabrici sau ameliorează terenuri pentru a le vinde, aceste lucruri sunt o formă a capitalului-marfă al său, deci, după A. Smith, o formă a capitalului circulant. Dar privite din punct de vedere social, aceste lucruri trebuie în cele din urmă – pentru ca să nu rămână inutile – să funcţioneze în calitate de capital fix în ţară, într-un proces de producţie fixat prin aşezarea lor, ceea ce nu înseamnă însă că obiectele nemişcătoare sunt, ca atare, capital fix, fără altă discriminare; ele pot să facă parte din fondul de consum servind ca locuinţe etc. şi deci să nu aparţină deloc capitalului social, cu toate că formează un element al avuţiei sociale, din care capitalul este doar o parte. Producătorul acestor obiecte – ca să ne exprimăm în limbajul lui Smith – realizează un profit prin vânzarea lor. Deci capital circulant, cel ce le utilizează, cumpărătorul lor ultim, nu poate să se servească de ele decât utilizân- du-le în procesul de producţie. Deci capital fix!

Titlurile de proprietate, de pildă asupra unei căi ferate, pot să-şi schimbe în fiecare zi posesorul, iar posesorii lor pot, prin vânzarea lor, să realizeze un profit chiar şi în străinătate, astfel că titlurile de proprietate pot fi exportate, deşi nu calea ferată însăşi. Dar cu toate acestea, în ţara în care se află fixate, aceste lucruri trebuie sau să stea inactive sau să funcţioneze în calitate de componentă fixă a unui capital productiv. Tot astfel, fabricantul A poate să realizeze un profit prin vânzarea fabricii sale către fabricantul B, ceea ce nu împiedică însă fabrica de a funcţiona ca şi mai înainte în calitate de capital fix.

Dacă deci mijloacele de muncă imobilizate, inseparabile de pământ, trebuie să funcţioneze în mod necesar, în ţară, în calitate de capital fix, deşi pentru producătorul lor ele funcţionează în calitate de capital-marfă şi nu formează elemente ale capitalului său fix (pentru el acesta constă din mijloacele de muncă pe care el le întrebuinţează pentru construcţia de clădiri, căi ferate etc.), acest fapt nu înseamnă, invers, că un capital fix constă în mod necesar din lucruri imobile. Un vapor şi o locomotivă acţionează numai prin mişcarea lor; şi totuşi ele

215

funcţionează în calitate de capital fix, nu pentru producătorul lor ci pentru cel ce le utilizează. Pe de altă parte, lucruri care sunt fixate în procesul de producţie în modul cel mai efectiv, care trăiesc şi mor în el şi care, odată intrate în el, nu-1 mai părăsesc niciodată, sunt componente circulante ale capitalului productiv. De pildă, cărbunii care sunt consumaţi pentru punerea în funcţiune a maşinii în procesul de producţie sau gazul care e întrebuinţat pentru luminat în clădirea fabricii etc., ele sunt circulante nu pentru că părăsesc în mod material, odată cu produsul, procesul de producţie şi circulă ca marfă, ci pentru că valoarea lor intră în întregime în valoarea mărfii la a cărei producere contribuie şi trebuie deci înlocuită în întregime din vânzarea mărfii.

In pasajul citat la urmă din A. Smith mai e de remarcat o frază: „Un capital circulant, care oferă întreţinerea muncitorilor care le confecţionează (maşini etc.)”.

La fiziocraţi partea din capital avansată pentru salariu figurează în mod just între avances annuelles [avansurile anuale], în opoziţie cu avances primitives [avansurile iniţiale]. Pe de altă parte, la ei nu forţa de muncă însăşi apare ca o parte componentă a capitalului productiv utilizat de către arendaş, ci mijloacele de subzistenţă ce se dau muncitorilor agricoli (the maintenance of the workmen [întreţinerea muncitorilor], cum spune Smith). Această concepţie este în concordanţă perfectă cu doctrina lor specifică. Anume, la ei partea din valoare pe care munca o adaugă produsului (ca şi partea din valoare pe care o adaugă produsului materialul brut, instrumentele de muncă etc., într-un cuvânt componentele materiale ale capitalului constant) este egală doar cu valoarea mijloacelor de subzistenţă care li se plătesc muncitorilor şi pe care aceştia trebuie să le consume pentru menţinerea funcţiei lor de forţe de muncă; însăşi doctrina lor îi împiedică să sesizeze deosebirea dintre capitalul constant şi capitalul variabil. Dacă munca este aceea care produce plusvaloarea (afară de reproducţia propriului ei preţ), ea o produce atât în industrie, cât şi în agricultură. Întrucât însă, după concepţia fiziocratică, ea nu o creează decât într-una din ramurile de producţie, în agricultură, plusvaloarea nu rezultă din ea, ci din acţiunea specială (aportul) a naturii în această ramură. Şi numai din această cauză fiziocraţii consideră munca agricolă ca muncă productivă, spre deosebire de celelalte feluri de muncă.

A. Smith consideră mijloacele de subzistenţă ale muncitorilor drept capital circulant, în opoziţie cu cel fix,

1. pentru că el confundă capitalul circulant (înţeles în opoziţie

216

cu cel fix) cu formele capitalului care ţin de sfera circulaţiei, cu capitalul de circulaţie; o confuzie pe care cei de după el au adoptat-o fără nici o critică. El confundă deci capitalul-marfă cu componenta circulantă a capitalului productiv şi se înţelege astfel de la sine că, acolo unde produsul social ia formă de marfă, mijloacele de subzistenţă ale muncitorilor ca şi ale nemuncitorilor, materialele ca şi mijloacele de muncă înseşi, trebuie livrate din capitalul-marfă.

2. Dar se observă şi concepţia fiziocratică la Smith, cu toate că ea contrazice partea esoterică – realmente ştiinţifică – a propriilor sale idei.

Capitalul avansat este transformat, în totalitatea lui, în capital productiv, adică el ia forma de elemente ale producţiei, care sunt ele însele produsul unei munci anterioare. (Între aceste elemente se numără şi forţa de muncă.) Numai în această formă poate el funcţiona înăuntrul procesului de producţie. Or, dacă înlocuim forţa de muncă în care s-a transformat partea variabilă a capitalului cu mijloacele de subzistenţă ale muncitorului e clar că, în ceea ce priveşte formarea valorii, aceste mijloace de subzistenţă nu se deosebesc, ca atare, de celelalte elemente ale capitalului productiv, de materialele brute şi de hrana vitelor de muncă, cu care Smith le şi pune pe aceeaşi treaptă, după exemplul fiziocraţilor, într-un pasaj citat mai înainte [pag. 170-171]. Mijloacele de subzistenţă nu pot să-şi valorifice singure valoarea, adică să-i adauge o plusvaloare. Valoarea lor, ca şi aceea a celorlalte elemente ale capitalului productiv, nu poate decât să reapară în valoarea produsului. Ele nu pot să-i adauge acestuia mai multă valoare decât posedă ele însele. Ele se deosebesc, ca şi materialul brut, semifabricatul etc., de capitalul fix, care constă din mijloace de muncă, numai prin faptul că (cel puţin pentru capitalistul care le plăteşte) ele sunt consumate în întregime în produsul în a cărui formare intră, că deci valoarea lor trebuie înlocuită în întregime, lucru care la capitalul fix se face doar în mod treptat, bucată cu bucată. Partea de capital productiv avansată pentru forţă de muncă (respectiv pentru mijloacele de subzistenţă ale muncitorului) se deosebeşte deci acum de celelalte elemente materiale ale capitalului productiv doar din punct de vedere material, nu în ceea ce priveşte procesul de muncă şi de valorificare. Ea nu se deosebeşte decât prin faptul că, împreună cu o parte a elementelor de formare obiective ale produsului (materials [materiale] spune Smith în mod general), cade în categoria capitalului circulant, spre deosebire de altă parte a elementelor de formare obiective ale produsului, care cade în categoria

217

capitalului fix. Faptul că partea de capital avansată pentru salariu aparţine părţii

circulante a capitalului productiv, că ea este circulantă ca şi o parte a elementelor obiective de formare a produsului, ca materiile prime etc., spre deosebire de componenta fixă a capitalului productiv, nu are absolut nimic de-a face cu rolul pe care această parte variabilă a capitalului îl joacă în procesul de valorificare, spre deosebire de partea constantă. Acest fapt se referă numai la chestiunea modului în care această parte a valorii-capital avansate trebuie înlocuită, reînnoită din valoarea produsului prin intermediul circulaţiei, deci reprodusă. Cumpărarea şi recumpărarea forţei de muncă ţine de procesul de circulaţie. Dar abia înăuntrul procesului de producţie valoarea avansată pentru forţă de muncă se transformă (nu pentru muncitor, ci pentru capitalist) dintr-o mărime determinată, constantă, într-o mărime variabilă, şi abia prin aceasta valoarea avansată este transformată în valoare-capital, în capital, în valoare care se valorifică. Dar prin faptul că, aşa cum se întâmplă la Smith, nu valoarea avansată pentru forţa de muncă este considerată ca fiind componenta circulantă a capitalului productiv, ci valoarea avansată pentru mijloacele de subzistenţă ale muncitorului, înţelegerea deosebirii dintre capitalul variabil şi capitalul constant, şi deci înţelegerea procesului din producţie capitalist în general, devine imposibilă. Definirea acestei părţi din capital drept capital variabil, spre deosebire de capitalul constant investit în elemente materiale de formare a produsului, este îngropată sub susţinerea că partea din capital investită în forţă de muncă face parte, în ceea ce priveşte rotaţia, din partea circulantă a capitalului productiv. Înmormântarea este desăvârşită prin faptul că în locul forţei de muncă sunt considerate ca element al capitalului productiv mijloacele de subzistenţă. Este indiferent dacă valoarea forţei de muncă este avansată în bani sau direct în mijloace de subzistenţă. Cu toate că, bineînţeles, alternativa aceasta din urmă nu poate, în cadrul producţiei capitaliste, să fie decât o excepţie2.

Prin faptul că a definit astfel valoarea-capital avansată pentru forţa de muncă ca fiind, în esenţă, capital circulant – definiţie fiziocratică fără presupunerea fiziocraţilor – A. Smith a reuşit să-i împiedice pe urmaşii săi să vadă că partea din capital avansată pentru forţa de muncă este variabilă. Expunerile mai profunde şi mai juste pe care el însuşi le-a făcut în altă parte nu s-au impus, în schimb s-a impus eroarea aceasta. Ba mai mult, autori mai târzii au mers şi mai departe; ei

218

nu numai că au considerat drept caracter esenţial al părţii de capital avansată pentru forţa de muncă acela de a fi capital circulant – spre deosebire de cel fix; ei au considerat faptul de a fi avansat pentru mijloacele de subzistenţă ale muncitorilor ca fiind caracterul esenţial al capitalului circulant. De această concepţie s-a legat apoi în mod natural ideea despre fondul de muncă ce constă din mijloacele de subzistenţă necesare ca despre o mărime dată care, pe de o parte, limitează din punct de vedere fizic partea muncitorului din produsul social, dar care, pe de altă parte, trebuie cheltuită în întregime cu cumpărarea de forţă de muncă.

NOTE:

1 Compară, în ceea ce-1 priveşte pe Quesnay, „Analyse du Tableau Economique” („Physiocrates”, ediţia Daire, partea întâi, Paris 1846). Se spune acolo, de pildă: „Avansurile anuale constau în cheltuelile care se fac în fiecare an pentru munca de cultivare a câmpului; aceste avansuri trebuie deosebite de avansurile iniţiale care formează fondul pentru constituirea întreprinderii agricole” (pag. 59). La fiziocraţii mai tineri, avansurile sunt desemnate deja, în mai multe locuri, drept capital: „Capital ou avances”. (Dupont de Nemours, „Maximes du Docteur Quesnay etc.”, Daire, „Physiocrates”, partea I, pag. 391); apoi Le Trosne: „Din cauza duratei mai mult sau mai puţin îndelungate a produselor muncii, o naţiune posedă un fond considerabil de avuţii, independent de reproducţia sa anuală, fond care reprezintă un capital acumulat într-un timp mai îndelungat şi care, plătit la început cu produse, se menţine şi creşte în mod continuu”. (Daire, partea a 2-a, pag. 928.) Turgot întrebuinţează deja mai regulat cuvântul capital în loc de avansuri şi identifică încă şi mai mult avansurile „manufacturierilor” [industriaşilor] cu acelea ale arendaşilor. (Turgot, „Réflexions sur la Formation et la Distribution des Richesses”, 1766.) 2 Cât de mult şi-a închis A. Smith singur drumul spre înţelegerea rolului forţei de muncă în procesul de valorificare, o dovedeşte următoarea propoziţie care, după modelul fiziocratic, aşează munca muncitorului pe aceeaşi treaptă cu aceea a vitelor de muncă: „Nu numai muncitorii săi” (ai arendaşului), „dar şi vitele sale de muncă sunt muncitori productivi”. (Cartea a 2-a, cap. V, pag. 243)

219

Capitolul unsprezece

TEORII ASUPRA CAPITALULUI FIX ŞI A CELUI CIRCULANT. RICARDO

Ricardo nu se ocupă de deosebirea dintre capitalul fix şi cel

circulant decât pentru a prezenta excepţiile la regula valorii, anume cazurile în care mărimea salariului influenţează preţurile. De această chestiune ne vom ocupa abia în cartea a III-a a acestei lucrări.

Neclaritatea iniţială se vede însă de la început în următoarea alăturare lipsită de interes: „Această deosebire în gradul durabilităţii capitalului fix şi această schimbare în raporturile în care ambele feluri de capital pot fi combinate1.”

Şi dacă întrebăm care sunt cele două feluri de capital, ni se răspunde: „De asemenea şi proporţiile variate în care capitalul care trebuie să susţină munca şi capitalul care e investit în unelte, maşini şi clădiri pot fi combinate2.” Deci capital fix = mijloace de muncă, şi capital circulant = capital investit în muncă. Capital care trebuie să susţină munca este în sine o expresie insipidă, preluată de la A. Smith. Capitalul circulant este, pe de o parte, confundat cu capitalul variabil, adică cu acea parte a capitalului productiv care este investită în muncă. Pe de altă parte însă, deoarece distincţia nu este luată din procesul de valorificare – capital constant şi capital variabil – ci din procesul de circulaţie (vechea confuzie a lui Smith), se ajunge la determinări de două ori false.

Întâi: deosebirile în gradul de durabilitate a capitalului fix şi deosebirile în compunerea capitalului din capital constant şi capital variabil sunt considerate ca având aceeaşi importanţă. Or, această din urmă deosebire determină deosebirea în producţia plusvalorii; cea dintâi, dimpotrivă, nu se referă, în ceea ce priveşte procesul de valorificare, decât la modul în care o valoare dată este transferată de la mijlocul de producţie asupra produsului, iar în ceea ce priveşte procesul de circulaţie, ea nu se referă decât la perioada reînnoirii capitalului avansat sau, altfel privind lucrurile, la timpul pentru care acesta a fost avansat. Dacă în loc să pătrundem mecanismul interior al procesului de producţie capitalist nu privim decât fenomenele gata, aceste deosebiri se confundă într-adevăr. La repartizarea plusvalorii sociale între capitalurile care funcţionează în diferite ramuri de activitate, deosebirile

220

în perioadele pentru care e avansat capitalul (ca, de pildă, diferitele durate ale capitalului fix) şi compoziţiile organice diferite ale capitalului (deci şi circulaţia diferită a capitalului constant şi a capitalului variabil) contribuie în mod uniform la egalizarea ratei generale a profitului şi la transformarea valorilor în preţuri de producţie.

Al doilea: din punctul de vedere al procesului de circulaţie se află într-o parte mijloacele de muncă – capitalul fix, şi în cealaltă parte materialul de muncă şi salariul – capitalul circulant. Dimpotrivă, din punctul de vedere al procesului de muncă şi de valorificare se află într-o parte: mijloacele de producţie (mijloacele de muncă şi materialul de muncă), capitalul constant; în cealaltă-parte forţa de muncă, capitalul variabil. Pentru compoziţia organică a capitalului (cartea I, cap. XXIII, 2, pag. 557 şi urm.) este cu totul indiferent dacă aceeaşi cantitate de valoare-capital constant constă din multe mijloace de muncă şi puţin material de muncă, sau din mult material de muncă şi puţine mijloace de muncă, în timp ce totul depinde de raportul dintre capitalul investit în mijloace de producţie şi cel investit în forţă de muncă. Invers: din punctul de vedere a procesului de circulaţie, a deosebirii dintre capitalul fix şi cel circulant, este tot atât de indiferent în ce proporţii o anumită, cantitate de valoare-capital circulant se împarte în material de muncă şi salariu. Dintr-un punct de vedere, materialul de muncă figurează în aceeaşi categorie cu mijloacele de muncă, în opoziţie cu valoarea-capital investită în forţă de muncă. Din celălalt punct de vedere, partea de capital investită în forţa de muncă figurează împreună cu cea investită în material de muncă, în opoziţie cu partea de capital investită în mijloace de muncă.

Din această cauză, la Ricardo, acea parte din valoarea capitalului care e investită în material de muncă (materii prime şi auxiliare) nu apare în niciuna din cele două părţi. Ea dispare cu totul. Căci ea nu se încadrează de partea capitalului fix, pentru că ea coincide cu totul, în ceea ce priveşte modul ei de circulaţie, cu partea de capital investită în forţa de muncă. Şi, pe de altă parte, ea nu poate fi aşezată de partea capitalului circulant, pentru că în modul acesta confundarea antinomiei capital fix şi capital circulant cu antinomia capital constant şi capital variabil, preluată de la A. Smith şi continuată după el, ar deveni imposibilă. Ricardo are prea mult simţ logic pentru a nu-şi da seama de acest lucru şi, din această cauză, această parte a capitalului dispare cu totul la el.

E de observat aici că, după cum sună limbajul economiei

221

politice, capitalistul avansează, la intervale diferite, capitalul investit în salariu, după cum îl plăteşte, de pildă, săptămânal, lunar sau trimestrial. De fapt lucrurile stau invers. Muncitorul îi avansează capitalistului munca sa pe o săptămână, pe o lună, pe trei luni, după cum e plătit cu săptămâna, cu luna sau cu trimestrul. Dacă, în loc să o plătească, capitalistul ar cumpăra forţa de muncă, dacă deci el ar plăti muncitorului salariul său cu anticipaţie în fiecare zi, săptămână, lună sau trimestru, s-ar putea vorbi de un avans pentru aceste intervale de timp. Dar întrucât el plăteşte după ce munca a durat zile, săptămâni, luni, în loc să o cumpere şi să o plătească pentru timpul cât ea urmează să dureze, totul nu este decât un quid pro quo [intervertire] capitalist, iar avansul în muncă pe care muncitorul i-1 acordă capitalistului este transformat într-un avans în bani pe care capitalistul i-l dă muncitorului. Lucrurile nu se modifică deloc prin faptul că acel capitalist reprimeşte din circulaţie sau realizează produsul însuşi sau valoarea lui (împreună cu plusvaloarea care îi este încorporată) în termene mai scurte sau mai lungi – după diferitele perioade de timp pe care le necesită confecţionarea unui, sau după diferitele perioade de timp necesare pentru circulaţia lui. Vânzătorului îi este cu totul indiferent ceea ce vrea să întreprindă cu marfa cumpărătorul ei. Capitalistul nu obţine mai ieftin o maşină pentru că el trebuie să avanseze întreaga ei valoare dintr-o dată, în timp ce aceeaşi valoare nu-i revine din circulaţie decât în mod treptat şi bucată cu bucată; de asemenea el nu plăteşte mai scump bumbacul pentru că valoarea lui intră în întregime în valoarea produsului confecţionat din el şi este deci înlocuită în întregime şi dintr-odată prin vânzarea produsului.

Să ne întoarcem la Ricardo. 1. Ceea ce e caracteristic pentru capitalul variabil e faptul că o

parte anumită a capitalului dată (deci, ca atare, constantă), că o anumită sumă de valoare (pe care o presupunem egală cu valoarea forţei de muncă, deşi aici e indiferent dacă salariul este egal cu valoarea forţei de muncă sau e mai mare sau mai mic decât valoarea forţei de muncă) este schimbată contra unei forţe care se valorifică, contra unei forţe creatoare de valoare – forţa de muncă, forţă care nu-şi reproduce numai valoarea, plătită de capitalist, dar produce în acelaşi timp şi o plusvaloare, o valoare care mai înainte nu exista şi care nu a fost plătită prin niciun echivalent. Acest caracter particular al părţii din capital investite în salariu, care o deosebeşte toto coelo [în toate privinţele], în calitate de capital variabil, de capitalul constant, dispare atunci când partea

222

capitalului investită în salariu este privită doar din punctul de vedere al procesului de circulaţie, apărând astfel în calitate de capital circulant în faţa capitalului fix investit în mijloace de muncă. Aceasta rezultă chiar din faptul că, în acest caz, capitalul variabil este opus, în aceeaşi rubrică – aceea a capitalului circulant – împreună cu o componentă a capitalului constant, aceea investită în material de muncă, altei componente a capitalului constant, aceea investită în mijloace de muncă. De plusvaloare, deci tocmai de faptul care transformă în capital suma de valoare avansată, se face cu totul abstracţie aici. De asemenea, se face abstracţie de faptul că partea din valoare pe care capitalul investit în salariu o adaugă produsului este nou produsă (deci şi efectiv reprodusă), în timp ce partea din valoare pe care materialul brut o adaugă produsului nu este nou produsă, nu este efectiv reprodusă, ci este doar menţinută, conservată în valoarea produsului şi nu face deci decât să reapară în calitate de componentă a valorii produsului. Deosebirea, aşa cum se prezintă ea din punctul de vedere al opoziţiei dintre capitalul circulant şi capitalul fix, constă doar din următoarele: valoarea mijloacelor de muncă utilizate pentru producerea unei mărfi nu intră decât parţial în valoarea mărfii şi nu este înlocuită deci, prin vânzarea mărfii, decât în mod parţial, nu este deci, în genere, înlocuită decât bucată cu bucată şi în mod treptat. Pe de altă parte, valoarea forţei de muncă şi a obiectelor de muncă (materii prime etc.) utilizate pentru producerea unei mărfi intră în întregime în marfă şi este deci înlocuită în întregime prin vânzarea ei. În această măsură, în ceea ce priveşte procesul de circulaţie, o parte a capitalului se prezintă în calitate de capital fix, iar alta în calitate de capital fluid sau circulant. În ambele cazuri este vorba de transmiterea asupra produsului a unor valori avansate date şi de înlocuirea lor prin vânzarea produsului. Deosebirea nu mai constă acum decât în faptul dacă transmiterea valorii şi deci înlocuirea valorii se face bucată cu bucată şi în mod treptat sau dintr-o singură dată. În modul acesta deosebirea decisivă dintre capitalul variabil şi capitalul constant este ştearsă, şterse sunt deci întreg misterul formării plusvalorii şi al producţiei capitaliste şi împrejurările care transformă în capital anumite valori şi obiectele în care aceste valori se concretizează. Toate componentele capitalului nu se mai deosebesc decât prin modul de circulaţie (şi circulaţia mărfii nu are de a face, bineînţeles, decât cu valori date, deja existente); şi un mod de circulaţie deosebit este comun capitalului investit în salariu şi părţii de capital investite în materii brute, semifabricate, materii auxiliare, în opoziţie cu partea de capital investită

223

în mijloace de muncă. Se înţelege deci de ce economia politică burgheză a reţinut în

mod instinctiv confuzia pe care o face Smith între noţiunile „capital constant şi capital variabil” pe de o parte, şi noţiunile „capital fix şi capital circulant” pe de altă parte, şi a repetat-o din generaţie în generaţie timp de un secol fără nicio încercare de critică. Partea de capital investită în salariu nu se mai deosebeşte deloc, în această economie politică, de partea de capital investită în materie primă şi nu se deosebeşte decât din punct de vedere formal – după cum e pus în circulaţie de către produs bucată cu bucată sau în întregime – de capitalul constant. În modul acesta, baza pentru înţelegerea mişcării reale a producţiei capitaliste şi deci a exploatării capitaliste este distrusă dintr-o singură dată. Nu mai este vorba decât de reapariţia unor valori avansate.

La Ricardo preluarea necritică a confuziei lui Smith este mai supărătoare nu numai decât la apologeţii de mai târziu, la care mai degrabă confuziile de logică nu mai supără, dar decât la Smith însuşi, pentru că, spre deosebire de acesta, Ricardo dezvoltă mai consecvent şi mai precis valoarea şi plusvaloarea, apărând de fapt pe A. Smith esotericul împotriva lui A. Smith exotericul.

La fiziocraţi nu se găseşte nimic din această confuzie. Deosebirea dintre avances annuelles [avansuri anuale] şi avances primitives [avansuri iniţiale] nu se referă decât la diferitele perioade de reproducţie ale diferitelor componente ale capitalului, în special ale capitalului agricol; în timp ce concepţiile lor despre producţia plusvalorii formează o parte a teoriei lor, independentă de aceste distincţii, şi anume ceea ce ei subliniază ca fiind punctul esenţial al teoriei lor. Formarea plusvalorii nu este explicată cu ajutorul capitalului în general, ci este atribuită numai unei anumite sfere de producţie a capitalului, agricultura.

2. Esenţialul pentru caracterizarea capitalului variabil – şi deci pentru transformarea unei sume oarecare de valoare în capital – este următorul fapt: capitalistul schimbă o anumită mărime de valoare dată (şi în acest sens constantă) contra forţei de muncă; o valoare el o schimbă pe o forţă creatoare de valoare; o mărime de valoare contra producţiei de valoare, contra autovalorificării. Chestiunea dacă muncitorul îşi primeşte plata de la capitalist în bani sau în mijloace de subzistenţă nu modifică deloc caracterul acesta specific esenţial. Ea nu modifică decât modul de existenţă a valorii avansate de capitalist,

224

valoare care există odată sub forma banilor cu care muncitorul îşi cumpără pe piaţă mijloacele sale de subzistenţă, iar altădată sub forma mijloacelor de subzistenţă pe care el le consumă direct. Producţia capitalistă dezvoltată presupune într-adevăr ca muncitorul să fie plătit în bani, aşa cum, în general, presupune un proces de producţie mijlocit de procesul de circulaţie, deci o economie bănească. Dar crearea plusvalorii – deci capitalizarea sumei de valoare avansate – nu izvorăşte nici din forma bănească şi nici din forma naturală a salariului, adică a capitalului avansat cu cumpărarea forţei de muncă. Ea izvorăşte din schimbarea valorii contra forţei creatoare de valoare, din transformarea unei mărimi constante într-una variabilă.

Fixitatea mai mare sau mai mică a mijloacelor de muncă depinde de gradul de durabilitate a lor, deci de o proprietate fizică. După gradul lor de durabilitate ele se vor uza mai repede sau mai încet, deci vor funcţiona, în calitate de capital fix, un timp mai îndelungat sau mai scurt. Dar nu numai această proprietate fizică a durabilităţii este aceea care face ca ele să funcţioneze drept capital fix. În fabricile metalurgice, materia primă este tot atât de durabilă ca şi maşinile cu care se lucrează şi mai durabilă decât unele piese ale acestor maşini, făcute din piele, lemn etc.; cu toate acestea metalul care serveşte ca materie primă formează o parte a capitalului circulant, iar mijlocul de muncă în funcţiune, construit poate din acelaşi metal, formează o parte a capitalului fix. Prin urmare, nu natura fizică materială, nu durabilitatea lui mai mare sau mai mică este aceea care face ca acelaşi metal să fie încadrat odată în categoria capitalului fix şi altădată în categoria capitalului circulant. Deosebirea aceasta rezultă, dimpotrivă, din rolul pe care el îl joacă în procesul de producţie, odată ca obiect al muncii, altădată ca mijloc de muncă.

Funcţionarea mijlocului de muncă în procesul de producţie necesită, în medie, ca el să servească întruna, în cursul unor perioade mai lungi sau mai scurte, în procese de muncă mereu repetate. Funcţionarea sa cere deci o durabilitate mai mare sau mai mică a materialului din care e făcut. Dar durabilitatea materialului din care e făcut nu-1 transformă ea însăşi în capital fix. Acelaşi material devine capital circulant atunci când e materie primă, iar la economiştii care confundă deosebirea dintre capitalul-marfă şi capitalul productiv cu deosebirea dintre capitalul circulant şi capitalul fix acelaşi material, aceeaşi maşină, este capital circulant ca produs şi capital fix ca mijloc de muncă.

225

Cu toate că nu materialul durabil din care e făcut mijlocul de muncă îl transformă în capital fix, totuşi rolul său ca mijloc de muncă cere ca el să fie făcut dintr-un material relativ durabil. Durabilitatea materialului său este deci o condiţie a funcţionării sale ca mijloc de muncă, deci şi baza materială a modului de circulaţie care face din el capital fix. Celelalte împrejurări rămânând neschimbate, durabilitatea mai mare sau mai mică a materialului său îi imprimă într-un grad mai mare sau mai mic pecetea fixităţii, este deci legată în mod esenţial de calitatea sa de capital fix.

Dacă partea de capital investită în forţă de muncă este privită în mod exclusiv drept capital circulant, deci în opoziţie cu capitalul fix; dacă, deci, deosebirile dintre capitalul constant şi capitalul variabil sunt confundate cu deosebirile dintre capitalul fix şi capitalul circulant, este natural, aşa cum realitatea materială a mijlocului de muncă formează una din bazele esenţiale ale caracterului său de capital fix, ca, prin opoziţie faţă de acesta, să se deducă din realitatea materială a capitalului investit în forţă de muncă caracterul de capital circulant al acestuia şi să se definească apoi capitalul circulant prin realitatea materială a capitalului variabil.

Materialul real al capitalului investit în salariu este munca însăşi, este forţa de muncă în acţiune, creând valoare, munca vie pe care capitalistul o achiziţionează, dând în schimb muncă materializată, moartă, şi o înglobează capitalului său şi numai prin acest fapt valoarea aflată în mâna sa se transformă într-o valoare care se valorifică. Dar această forţă capabilă de a se valorifica singură capitalistul nu o vinde. Ea intră totdeauna în compoziţia numai a capitalului său productiv, ca şi mijloacele sale de muncă; niciodată ea nu intră în compoziţia capitalului-marfă, aşa cum intră, de pildă, produsul finit, pe care el îl vinde. Înăuntrul procesului de producţie, în calitate de componente ale capitalului productiv, mijloacele de muncă nu se opun forţei de muncă în calitate de capital fix, aşa cum nici materialul de muncă şi materiile auxiliare nu se confundă cu ea în calitate de capital circulant; amândurora forţa de muncă li se opune ca factor personal, ele fiind factorii materiali – aceasta din punctul de vedere al procesului de muncă. Amândouă se opun, în calitate de capital constant, forţei de muncă în calitate de capital variabil – aceasta din punctul de vedere al procesului de valorificare. Sau, dacă e vorba să stabilim aici o diferenţiere materială care să acţioneze asupra procesului de circulaţie, aceasta nu poate fi decât următoarea: din natura valorii, care nu este

226

decât muncă materializată, şi din natura forţei de muncă în acţiune, care nu este decât muncă în curs de materializare, urmează că forţa de muncă, în timpul funcţionării sale, creează întruna valoare şi plusvaloare; că ceea ce de partea ei apare ca mişcare, ca creare de valoare, apare de partea produsului ei în formă statică în calitate de valoare creată. Dacă forţa de muncă a funcţionat, capitalul nu mai constă din forţă de muncă de o parte şi mijloace de producţie de cealaltă parte. Valoarea-capital care a fost investită în forţă de muncă este acum valoarea care (+ plusvaloarea) a fost adăugată produsului. Pentru a se repeta procesul, produsul trebuie vândut, iar cu banii obţinuţi trebuie mereu cumpărată forţa de muncă şi înglobată capitalului productiv. Acest fapt dă părţii din capital investite în forţă de muncă, exact ca şi celei investite în material de muncă etc., caracterul de capital circulant, spre deosebire de capitalul care rămâne fixat în mijloacele de muncă.

Dacă, dimpotrivă, caracterul secundar de capital circulant, care este comun porţiunii de capital investite în forţă de muncă şi unei părţi din capitalul constant (materiilor prime şi celor auxiliare), este transformat în caracter esenţial al acelei porţiuni de capital – anume acela că valoarea investită în el este transmisă în întregime asupra produsului în a cărui confecţionare a fost consumată şi nu în mod treptat şi bucată cu bucată, cum se întâmplă la capitalul fix, că deci ea trebuie înlocuită în întregime prin vânzarea produsului – în acest caz partea de capital investită în forţă de muncă trebuie să constea, din punct de vedere material, nu din forţa de muncă în acţiune, ci din elementele materiale pe care muncitorul le cumpără cu salariul său, deci din acea parte a capitalului-marfă social care intră în consumul muncitorului – din mijloace de subzistenţă. Capitalul fix constă în acest caz din mijloacele de muncă ce se uzează mai încet şi care trebuie deci înlocuite în intervale mai lungi, iar capitalul investit în forţă de muncă, din mijloacele de subzistenţă care posedă o durată de existenţă mai scurtă şi care trebuie de aceea înlocuite mai repede.

Dar limitele dintre durabilitatea mai mare şi durabilitatea mai mică se şterg.

„Alimentele şi îmbrăcămintea pe care le consumă muncitorul, clădirile în care lucrează, uneltele pe care le întrebuinţează în munca sa sunt toate trecătoare. Dar există deosebiri enorme în ceea ce priveşte timpul cât durează aceste capitaluri diferite; o maşină cu vapori durează mai mult decât o corabie; o corabie durează mai mult decât îmbrăcămintea muncitorului, iar îmbrăcămintea muncitorului durează

227

mai mult decât hrana pe care el o consumă3.” Şi Ricardo uită casa în care locuieşte muncitorul, mobila,

instrumentele de care se serveşte atunci când consumă, cum sunt cuţitele, furculiţele, vasele etc., care au toate acelaşi caracter de durabilitate ca şi mijloacele de muncă. Aceleaşi obiecte, aceleaşi categorii de obiecte apar aici ca mijloace de consum, dincolo ca mijloace de muncă.

Deosebirea, aşa cum o formulează Ricardo, este următoarea: „După cum capitalul este mai puţin durabil şi trebuie reprodus mai des sau este consumat cu încetul, el e clasificat drept capital circulant sau drept capital fix4”.

Şi aici el face nota: „O diviziune neesenţială şi în care linia de demarcaţie nu poate fi trasată cu precizie5.”

Am ajuns astfel din nou cu bine la fiziocraţi, la care deosebirea dintre avances annuelles [avansuri anuale] şi avances primitives [avansuri iniţiale] era o deosebire în ceea ce priveşte timpul consumării şi deci al reproducerii capitalului utilizat. Doar atât că ceea ce la ei exprimă un fenomen important pentru producţia socială, fiind exprimat în „Tableau economique” şi în legătură cu procesul de circulaţie, devine aici o diferenţiere subiectivă şi, cum se exprimă Ricardo însuşi, de prisos.

Dacă partea din capital investită în muncă nu se deosebeşte de partea din capital investită în mijloacele de muncă decât prin perioada sa de reproducţie, şi deci prin durata circulaţiei sale, dacă o parte constă din mijloace de subzistenţă, aşa cum cealaltă constă din mijloace de muncă, astfel că acestea din urmă se deosebesc de cele dintâi numai printr-un grad mai mic de durabilitate, aşa cum cele dintâi posedă chiar înăuntrul lor diferite grade de durabilitate – se înţelege că orice differentia specifica [diferenţă specifică] între capitalul investit în forţă de muncă şi cel investit în mijloace de producţie se şterge.

Lucrul acesta contrazice în întregime teoria lui Ricardo asupra valorii, ca şi teoria sa asupra profitului, care de fapt este o teorie a plusvalorii. În general, el nu se ocupă de deosebirea dintre capitalul fix şi capitalul circulant decât pentru a constata în ce măsură proporţii diferite ale amândurora, făcând parte din capitaluri de aceeaşi mărime plasate în ramuri de activitate diferite, influenţează legea valorii, şi anume în ce măsură o urcare sau o scădere a salariului, datorate acestor împrejurări, afectează preţurile. Dar chiar în cadrul acestei analize limitate el comite cele mai grave erori şi porneşte de fapt de la o bază de

228

cercetare cu totul greşită, din cauza confuziei pe care o face între capitalul fix şi cel circulant, pe de o parte, şi capitalul constant şi cel variabil, pe de cealaltă parte. Prin urmare: 1. în măsura în care acea parte din valoarea capitalului care e investită în forţă de muncă trebuie încadrată în categoria capitalului circulant, se dă o definiţie falsă capitalului circulant şi, în special, se dezvoltă greşit împrejurările care fac ca partea din capital investită în muncă să fie subsumată acestei rubrici; 2. se face o confuzie între definiţia după care partea din capital investită în muncă este variabilă şi aceea după care ea este circulantă, spre deosebire de capitalul fix.

Este clar din capul locului că definiţia capitalului investit în forţă de muncă drept capital circulant sau fluid este o definiţie secundară în care differentia specifica [diferenţa specifică] pe care acest capital o are în procesul de producţie dispare; căci, pe de o parte, în această definiţie capitalurile investite în muncă şi cele investite în materii prime etc. sunt la fel de importante; o rubrică ce identifică o parte a capitalului constant cu capitalul variabil nu se ocupă de differentia specifica a capitalului variabil faţă de capitalul constant. Pe de altă parte, e adevărat că părţile de capital investite în muncă şi cele investite în mijloace de muncă sunt opuse unele altora, dar nu cu referire la faptul că ele intră în moduri cu totul diferite în producţia valorii, ci cu referire la faptul că ambele transmit asupra produsului valoarea lor determinată, numai că ele fac acest lucru în perioade de timp diferite.

În toate aceste cazuri este vorba de chestiunea în ce mod o valoare determinată care este investită în procesul de producţie al mărfii, fie că e vorba de salariu, de preţul materiei prime sau de preţul mijloacelor de muncă, este transmisă asupra produsului, deci în ce mod este pusă în circulaţie de către produs şi întoarsă, prin vânzarea acestuia, la punctul său de plecare, adică înlocuită. Singura deosebire constă în acest „în ce mod”, în felul special al transmiterii şi deci al circulaţiei acestei valori.

Chestiunea dacă preţul forţei de muncă, determinat de mai înainte în fiecare caz în parte prin contract, se plăteşte în bani sau în mijloace de subzistenţă nu modifică deloc faptul că este vorba de un anumit preţ determinat. Dar în cazul salariului plătit în bani este evident că nu banii înşişi intră în procesul de producţie, aşa cum nu numai valoarea, dar şi materia mijloacelor de producţie intră în procesul de producţie. Dar dacă mijloacele de subzistenţă pe care muncitorul le cumpără cu salariul său sunt aşezate direct, ca formă materială a

229

capitalului circulant, în aceeaşi categorie cu materiile prime etc. şi opuse astfel mijloacelor de muncă, lucrurile capătă prin acest fapt altă aparenţă. Dacă valoarea unei categorii de lucruri, a mijloacelor de producţie, este transmisă, în cursul procesului de muncă, asupra produsului, valoarea celeilalte categorii de lucruri, a mijloacelor de subzistenţă, reapare în forţa de muncă ce le consumă şi este de asemenea transmisă asupra produsului prin funcţionarea acesteia. Este vorba peste tot, în mod uniform, de simpla reapariţie în produs a valorilor avansate în cursul producţiei. (Fiziocraţii şi-au însuşit cu toată seriozitatea cele de mai sus şi negau deci că munca industrială ar crea plusvaloare.) Astfel, se spune în pasajul deja citat al lui Wayland: „Nu importă în ce formă reapare capitalul. Diferitele feluri de alimente, de îmbrăcăminte şi de locuinţă necesare pentru existenţa şi bunăstarea oamenilor se modifică şi ele. În cursul timpului ele sunt consumate, iar valoarea lor reapare etc.” („Elements of Political Economy”, pag. 31, 32) Valorile-capital avansate producţiei în formă de mijloace de producţie şi de mijloace de subzistenţă reapar aici, toate în acelaşi fel, în valoarea produsului. În modul acesta, transformarea procesului de producţie capitalist într-un mister total este completă, iar originea plusvalorii existente în produs este cu totul ascunsă.

Apoi, se desăvârşeşte în modul acesta fetişismul caracteristic economiei burgheze, care transformă caracterul social, economic, imprimat lucrurilor în procesul social de producţie, într-un caracter natural, care ar rezulta din natura materială a acestor lucruri. De pildă: mijloacele de muncă sunt capital fix – o determinare scolastică ce duce la contradicţii şi confuzie. Aşa cum la procesul de muncă (cartea I, cap. V [pag. 185 şi urm.]) s-a demonstrat că chestiunea dacă elementele materiale funcţionează ca mijloace de muncă, material de muncă sau produs depinde de rolul pe care ele îl joacă de fiecare dată într-un anumit proces de muncă, de funcţia lor, – tot aşa mijloacele de muncă nu sunt capital fix decât acolo unde, în general, procesul de producţie este un proces de producţie capitalist şi unde, în general, mijloacele de producţie sunt capital, au determinarea economică, caracterul social de capital; şi, în al doilea rând, ele nu sunt capital fix decât dacă îşi transmit valoarea asupra produsului într-un anumit fel. Dacă nu, ele rămân mijloace de muncă fără a fi capital fix. Tot astfel, materiile auxiliare, ca îngrăşămintele, dacă îşi cedează valoarea în acelaşi fel ca şi partea cea mai mare a mijloacelor de muncă, devin capital fix, deşi nu sunt mijloace de muncă. Nu este vorba aici de definiţii sub care să fie

230

subsumate lucrurile. Este vorba de anumite funcţiuni determinate, care sunt exprimate cu ajutorul anumitor noţiuni determinate.

Dacă mijloacele de subzistenţă sunt considerate ca având, în sine şi în toate împrejurările, caracterul de capital investit în salariu, acest capital „circulant” mai obţine şi caracterul de „a susţine munca”, to support labour. (Ricardo, „Principles etc.”, pag. 25) Dacă mijloacele de subzistenţă nu ar fi „capital”, ele nu ar întreţine deci forţa de muncă, în timp ce, de fapt, caracterul lor de capital le dă tocmai proprietatea de a întreţine capitalul prin muncă străină.

Dacă mijloacele de subzistenţă sunt în sine capital circulant – după ce acesta s-a transformat în salariu – mai urmează apoi că mărimea salariului depinde de raportul dintre numărul muncitorilor şi masa de capital circulant dată – o propoziţiune economică foarte răspândită – în timp ce, de fapt, masa de mijloace de subzistenţă pe care muncitorul le retrage de pe piaţă şi masa mijloacelor de subzistenţă de care dispune capitalistul pentru consumul său depind de raportul dintre plusvaloare şi preţul muncii.

Ricardo, ca şi Barton6, confundă peste tot raportul capitalului variabil faţă de cel constant cu raportul capitalului circulant faţă de cel fix. Vom vedea mai târziu cum această confuzie îi falsifică analiza ratei profitului. Ricardo identifică apoi deosebirile care apar în rotaţie din alte motive decât din deosebirea dintre capitalul fix şi cel circulant cu această din urmă deosebire: „Este de observat apoi că un capital circulant poate să circule, adică să se întoarcă la cel care îl utilizează, în intervale foarte inegale. Grâul cumpărat de un arendaş pentru însămânţare este un capital fix în comparaţie cu grâul cumpărat de un brutar pentru a fi transformat în pâine. Primul îl lasă în pământ şi nu poate să obţină o reîntoarcere decât după un an; celălalt poate să-l dea la măcinat şi să-l vândă clienţilor săi sub formă de pâine, astfel că în curs de o săptămână el şi-a eliberat din nou capitalul, pentru a începe cu el din nou aceeaşi operaţie, sau alta7.”

Aici este caracteristic că grâul, deşi ca grâu de sămânţă el nu funcţionează drept mijloc de subzistenţă ci drept materie primă, este, în primul rând, capital circulant pentru că este în sine mijloc de subzistenţă şi, în al doilea rând, capital fix pentru că reîntoarcerea lui se întinde asupra unui an întreg. Dar nu numai reîntoarcerea mai înceată sau mai rapidă este aceea care face ca un mijloc de producţie să fie capital fix, ci felul special de a transmite valoarea asupra produsului.

Confuzia pricinuită de A. Smith a dus la următoarele rezultate:

231

1. Deosebirea dintre capitalul fix şi capitalul circulant este confundată cu deosebirea dintre capitalul productiv şi capitalul-marfă. Astfel, de pildă, aceeaşi maşină este capital circulant atunci când se află pe piaţă ca marfă, şi capital fix atunci când este înglobată procesului de producţie. Şi nu se vede de ce un anumit fel de capital este în mai mare măsură fix sau circulant decât altul.

2. Orice capital circulant este identificat cu capitalul investit sau care urmează să fie investit în salariu. Aceasta la J. St. Mill şi la alţii.

3. Deosebirea dintre capitalul variabil şi capitalul constant, care e confundată încă la Barton, Ricardo şi alţii cu aceea dintre capitalul circulant şi cel fix, este redusă în cele din urmă cu totul la această ultimă deosebire, cum se întâmplă de pildă la Ramsay, la care toate mijloacele de producţie, materiile prime etc. ca şi mijloacele de muncă sunt capital fix şi numai capitalul investit în salariu este capital circulant. Întrucât însă reducţia se face în această formă, deosebirea reală dintre capitalul constant şi cel variabil nu este înţeleasă.

4. La cei mai noi economişti englezi, în special scoţieni, care privesc toate din punctul de vedere extrem de mărginit al funcţionarului de bancă – aici se numără MacLeod, Patterson şi alţii – deosebirea dintre capitalul fix şi cel circulant se transformă în deosebirea dintre money at call şi money not at call (depuneri care pot fi ridicate fără aviz prealabil şi depuneri care nu pot fi ridicate decât după un aviz prealabil).

NOTE:

1 „This difference in the degree of durability of fixed capital, and this variety in the proportions in which the two sorts of capital may be combined”. (Ricardo, „Principles of Political Economy”, pag. 25) 2 „The proportions, too, in which the capital that is to support labour, and the capital that is invested in tools, machinery and buildings, may be variously combined.” (Ibid.) 3 „The food and clothing consumed by the labourer, the buildings in which he works, the implements with which his labour is assisted, are all of a perishable nature. There is, however, a vast difference in the time for which these different capitals will endure: a steam-engine will last longer than a ship, a ship than the clothing of the labourer, and the clothing of the labourer longer than the food which he consumes”. (Ricardo, „Principles etc.”, pag. 26) 4 „According as capital is rapidly perishable and requires to be frequently reproduced, or is of slow consumption, it is classed under the heads of circulating, or of fixed capital.” 5 „A division not essential, and in which the line of demarcation cannot be accurately drawn”. 6 „Observations on the Circumstances which influence the Condition of the Labouring

232

Classes of Society”, Londra 1817. Un pasaj care se aplică aici se află citat în cartea I, pag. 566, nota 79. 7 „It is also to be observed that the circulating capital may circulate, or be returned to its employer, in very unequal times. The wheat bought by a farmer to sow is comparatively a fixed capital to the wheat purchased by a baker to make into loaves. One leaves it in the ground, and can obtain no return for a year; the other can get it ground into flour, sell it as bread to his customers, and have his capital free, to renew the same, or commence any other employment in a week.” (Ricardo, „Principles etc.”, pag. 26, 27)

233

Capitolul doisprezece

PERIOADA DE MUNCĂ

Să luăm două ramuri de activitate cu zile de muncă la fel de mari, să zicem cu un proces de muncă de zece ore, de pildă filatura de bumbac şi fabricarea de locomotive. Într-o ramură se livrează zilnic sau săptămânal o anumită cantitate de produs finit, de fire de bumbac; în cealaltă procesul de muncă trebuie repetat, poate, timp de trei luni, pentru a se confecţiona un produs finit, o locomotivă. Într-un caz produsul e de natură discontinuă şi aceeaşi muncă reîncepe în fiecare zi sau în fiecare săptămână din nou. În celălalt caz procesul de muncă este continuu şi se întinde asupra unui număr mai mare de procese de muncă zilnice, care în conexiunea lor, în continuitatea funcţionării lor dau un produs finit abia după un timp mai îndelungat. Cu toate că aici durata procesului zilnic de muncă este aceeaşi, are loc o deosebire foarte importantă în ceea ce priveşte durata actului de producţie, adică în ceea ce priveşte durata proceselor de muncă repetate care sunt necesare pentru a livra produsul gata, pentru a-l trimite pe piaţă ca marfă, deci pentru a-l transforma din capital productiv în capital-marfă. Deosebirea dintre capitalul fix şi capitalul circulant nu are niciun rol în această privinţă. Deosebirea arătată ar exista chiar dacă în ambele ramuri de activitate ar fi utilizate exact aceleaşi proporţii de capital fix şi de capital circulant.

Aceste deosebiri în ceea ce priveşte durata actului de producţie au loc nu numai între diferite sfere de producţie, dar şi înăuntrul aceleiaşi sfere de producţie, după dimensiunile produsului care trebuie livrat. O casă de locuit obişnuită se construieşte într-un timp mai scurt decât o fabrică mai mare şi necesită deci un număr mai mic de procese de muncă în continuare. Construcţia unei locomotive durează trei luni, aceea a unui cuirasat durează unul sau mai mulţi ani. Producţia cerealelor necesită aproape un an, aceea a vitelor cornute mai mulţi ani, iar producţia silvică poate să cuprindă 12 până la 100 de ani; un drum de ţară poate fi făcut probabil în câteva luni, în timp ce o cale ferată necesită ani de zile; un covor simplu se face într-o săptămână, în timp ce goblenurile au nevoie de ani etc. deosebirile în ceea ce priveşte durata actului de producţie sunt, aşadar, infinit de variate.

Deosebirea în ceea ce priveşte durata actului de producţie

234

trebuie, evident, dacă investiţiile de capital sunt la fel de mari, să provoace o deosebire în viteza rotaţiei, deci în intervalele de timp pentru care un capital anumit este avansat. Să presupunem că filatura mecanică şi fabrica de locomotive utilizează capitaluri la fel de mari, că raportul dintre capitalul constant şi cel variabil este acelaşi, că şi cel dintre componentele fixe şi cele circulante ale capitalului este acelaşi; în fine, că ziua de muncă are aceeaşi mărime şi că împărţirea ei în muncă necesară şi supramuncă este aceeaşi. Pentru a înlătura, apoi, toate împrejurările care rezultă din procesul de circulaţie şi care sunt exterioare cazului ales de noi, vom mai presupune că atât firele cât şi locomotiva sunt fabricate după comandă şi se plătesc la livrarea produsului finit. La sfârşitul săptămânii, atunci când predă firele gata, filatorul reprimeşte capitalul circulant investit (facem abstracţie aici de plusvaloare) precum şi uzura capitalului fix care se află în valoarea firelor. El poate deci să repete cu acelaşi capital acelaşi circuit. Capitalul şi-a efectuat rotaţia. Dimpotrivă, fabricantul de locomotive trebuie, în cursul celor trei luni, să investească săptămână cu săptămână capital nou în salariu şi materii prime şi abia după trei luni, după ce a livrat locomotiva, capitalul circulant, investit treptat, treptat în unul şi acelaşi act de producţie pentru confecţionarea uneia şi aceleiaşi mărfi, se află din nou într-o formă în care el poate să-şi înceapă din nou circuitul; tot astfel şi uzura maşinilor din cursul acestor trei luni de zile îi este înlocuită abia acum. Avansul unuia este cel făcut pe timp de o săptămână, avansul celuilalt este cel făcut pe o săptămână înmulţit cu 12. Presupunând că celelalte împrejurări sunt egale, unul trebuie să aibă la dispoziţie de douăsprezece ori mai mult capital circulant decât celălalt.

Faptul că capitalurile avansate săptămânal sunt egale este însă fără importanţă aici; oricare ar fi mărimea capitalului avansat, într-un caz el este avansat pentru o săptămână, în celălalt el este avansat pentru douăsprezece săptămâni, înainte de a se putea opera din nou cu el, înainte de a se putea repeta cu el aceeaşi operaţiune sau de a se putea începe cu el una de altă natură.

Deosebirea în ceea ce priveşte viteza rotaţiei, adică durata de timp pentru care capitalul individual trebuie avansat înainte ca el să poată servi din nou pentru alt proces de muncă sau de valorificare, rezultă aici din următoarele:

Să presupunem că construcţia unei locomotive sau a altei maşini costă 100 zile de muncă. Din punctul de vedere al muncitorilor utilizaţi

235

în filatură şi în construcţia maşinilor, cele 100 zile de muncă formează în mod egal o mărime discontinuă, constând, conform presupunerii, din 100 procese de muncă consecutive, separate, de câte zece ore fiecare. Dar din punctul de vedere al produsului – al maşinii – cele 100 zile de muncă formează o mărime continuă, o zi de muncă de 1.000 ore de muncă, un singur act de producţie conex. O asemenea zi de muncă, formată din succesiunea unui număr mai mare sau mai mic de zile conexe de muncă, o numesc perioadă de muncă. Dacă vorbim de ziua de muncă, ne referim la lungimea timpului de muncă în cursul căruia muncitorul trebuie să-şi cheltuiască zilnic forţa de muncă, să muncească. Dacă, dimpotrivă, vorbim de perioada de muncă, aceasta înseamnă numărul zilelor conexe de muncă necesare într-o anumită ramură de activitate pentru livrarea unui produs finit. Produsul fiecărei zile de muncă nu este aici decât un produs parţial care este prelucrat mai departe în fiecare zi şi care îşi capătă forma definitivă abia la sfârşitul perioadei mai lungi sau mai scurte de timp de muncă, devenind o valoare de întrebuinţare finită.

Întreruperile, perturbările procesului social de producţie, de pildă în urma crizelor, acţionează deci într-un mod foarte diferit asupra unor produse ale muncii care sunt discontinue şi asupra acelora care pentru confecţionarea lor necesită o perioadă mai lungă, continuă. Într-un caz, producţia unei anumite mase de fire, cărbuni etc., de azi, nu este urmată, mâine, de altă producţie de fire, cărbuni etc. altfel stau lucrurile cu vapoarele, clădirile, căile ferate etc. – nu numai munca este întreruptă, ci un act de producţie unitar este întrerupt. Dacă lucrarea nu continuă, mijloacele de producţie şi munca utilizate deja în producţia ei au fost cheltuite zadarnic. Chiar dacă lucrarea se reia, între timp a avut totdeauna loc o deteriorare.

În tot cursul perioadei de muncă, partea din valoare pe care capitalul fix o cedează produsului până la terminarea acestuia se îngrămădeşte, aşezându-se în straturi. Şi aici se vădeşte în acelaşi timp deosebirea dintre capitalul fix şi capitalul circulant în toată importanţa sa practică. Capitalul fix este avansat procesului de producţie pentru o durată de timp mai lungă; el nu trebuie reînnoit înainte de scurgerea acestui termen, care poate să cuprindă mai mulţi ani de zile. Faptul că maşina cu vapori îşi transmite valoarea zilnic şi bucată cu bucată asupra firelor, care sunt produsul unui proces de muncă discontinuu, sau în termen de trei luni asupra unei locomotive, care este produsul unui act de producţie continuu, nu modifică deloc avansarea capitalului necesar

236

pentru cumpărarea maşinii cu vapori. Într-un caz valoarea ei se întoarce în porţiuni mici, de pildă în fiecare săptămână, iar în celălalt caz în mase mai mari, de pildă odată la trei luni. Dar în ambele cazuri reînnoirea maşinii cu vapori se face poate abia după 20 de ani. Atâta timp cât fiecare perioadă în cursul căreia valoarea maşinii se reîntoarce bucată cu bucată prin vânzarea produsului este mai scurtă decât propria sa perioadă de existenţă, aceeaşi maşină cu vapori continuă să funcţioneze în procesul de producţie în cursul mai multor perioade de muncă.

Altfel stau lucrurile cu componentele circulante ale capitalului avansat. Forţa de muncă ce a fost cumpărată pentru săptămâna aceasta se cheltuieşte în cursul acestei săptămâni şi s-a materializat în produs. Ea trebuie plătită la sfârşitul acestei săptămâni. Şi această investire de capital în forţă de muncă se repetă în fiecare săptămână în cursul celor trei luni, fără ca cheltuirea acestei porţiuni de capital într-una din săptămâni să-l pună pe capitalist în situaţia de a putea acoperi cumpărarea muncii în săptămâna următoare. În fiecare săptămână trebuie cheltuit un capital suplimentar pentru cumpărarea forţei de muncă şi, dacă facem cu totul abstracţie de credit, capitalistul trebuie să fie în stare să avanseze salariul pentru timpul de trei luni, cu toate că nu-l plăteşte decât în porţiuni săptămânale. La fel şi cu cealaltă parte a capitalului circulant, cu materiile prime şi cu cele auxiliare. Un strat de muncă după altul se aşează pe produs. Nu numai valoarea forţei de muncă este transmisă necontenit asupra produsului în cursul procesului de muncă, ci şi plusvaloarea, dar asupra unui produs neterminat, care nu are încă forma mărfii finite, deci nu este încă apt de a circula. Aceeaşi este situaţia cu valoarea-capital pe care materiile prime şi cele auxiliare o transferă, în straturi, asupra produsului.

După cum durata perioadei de muncă pe care natura specifică a produsului sau a efectului util urmărit o necesită pentru producerea lui este mai lungă sau mai scurtă, este necesară o cheltuire suplimentară continuă de capital circulant (salariu, materii prime şi materii auxiliare), din care nicio parte nu se află într-o formă aptă pentru circulaţie, astfel ca ea să poată servi pentru reînnoirea aceleiaşi operaţiuni; dimpotrivă, fiecare parte este fixată în sfera de producţie în mod succesiv ca element component al produsului în devenire, în formă de capital productiv. Dar timpul de rotaţie este egal cu suma timpului de producţie şi a timpului de circulaţie ale capitalului. O prelungire a timpului de producţie reduce deci viteza de rotaţie ca şi o prelungire a timpului de circulaţie. În cazul de faţă trebuie însă observate doua lucruri.

237

Întâi, rămânerea prelungită în sfera producţiei. Capitalul avansat, de pildă în prima săptămână, în muncă, materie primă etc., ca şi porţiunile de valoare cedate produsului de către capitalul fix, rămân fixate în sfera de producţie pentru întreg termenul de trei luni şi nu pot intra în circulaţie în calitate de marfă, ele fiind înglobate unui produs care este abia în devenire, care nu este încă terminat.

Al doilea, întrucât perioada de muncă necesară pentru actul de producţie durează trei luni, formând de fapt un singur proces de muncă unitar, trebuie ca, necontenit, în fiecare săptămână, să se adauge o nouă porţiune de capital circulant celor precedente. Masa capitalului suplimentar, avansat în mod succesiv, creşte deci odată cu lungimea perioadei de muncă.

Am presupus că în filatură ca şi în construcţia de maşini sunt plasate capitaluri la fel de mari, că aceste capitaluri sunt în aceeaşi proporţie împărţite în capital constant şi capital variabil, de asemenea şi în capital fix şi în capital circulant, că zilele de muncă sunt la fel de lungi, într-un cuvânt că toate împrejurările sunt aceleaşi afară de durata perioadei de muncă. În prima săptămână avansul este acelaşi pentru amândoi, dar produsul filatorului poate fi vândut, iar cu banii realizaţi se poate cumpăra forţă de muncă nouă şi materii prime noi etc., într-un cuvânt producţia poate fi continuată pe aceeaşi scară. Dimpotrivă, fabricantul de maşini nu poate să retransforme în bani capitalul circulant cheltuit în prima săptămână şi să opereze cu el din nou decât după trei luni, după ce produsul său a fost terminat. Există deci, în primul rând, o deosebire în reîntoarcerea aceleiaşi cantităţi de capital avansat. În al doilea rând însă, în cursul celor trei luni se utilizează capitaluri productive egale în filatură şi în construcţia de maşini, dar mărimea avansului de capital este cu totul diferită în filatură şi în construcţia de maşini, pentru că într-un caz acelaşi capital se reînnoieşte repede şi poate deci să repete din nou aceeaşi operaţiune, în timp ce în celălalt nu se reînnoieşte decât relativ încet, astfel că până la termenul reînnoirii sale trebuie să se adauge necontenit cantităţi noi de capital celor vechi. Prin urmare, este diferită atât perioada de timp în care se reînnoiesc anumite porţiuni ale capitalului, adică lungimea timpului pentru care se avansează capital, cât şi masa de capital (deşi capitalul utilizat zilnic sau săptămânal este acelaşi) care trebuie avansat în conformitate cu lungimea procesului de muncă. Faptul acesta trebuie menţionat pentru că lungimea avansului poate să crească, la fel ca în cazurile care vor fi cercetate în capitolul următor, fără ca din acest motiv masa capitalului

238

ce trebuie avansat să crească în raport cu această durată de timp. Capitalul trebuie avansat pentru un timp mai îndelungat şi o cantitate mai mare de capital este legată în formă de capital productiv.

Pe treptele mai puţin dezvoltate ale producţiei capitaliste, întreprinderile care necesită o perioadă lungă de muncă, deci un avans mare de capital pentru un timp mai îndelungat, în special atunci când lucrările pot fi executate numai pe scară mare, fie că nu sunt efectuate pe baze capitaliste, cum se întâmplă de pildă cu şoselele, canalurile etc., care se construiesc pe socoteala comunei sau a statului (în timpurile mai vechi, în ceea ce priveşte forţa de muncă, cu ajutorul muncii silnice), fie că aceste produse, a căror confecţionare cere o perioadă mai lungă de muncă, nu se fabrică decât în foarte mică măsură cu averea capitalistului. Astfel, la construcţia de case, particularul pentru care se construieşte casa îi plăteşte antreprenorului avansuri treptate. De fapt el plăteşte deci casa bucată cu bucată, pe măsură ce procesul ei de producţie progresează. Dimpotrivă, în perioada capitalistă dezvoltată în care, pe de o parte, capitaluri masive se află concentrate în mâinile unor indivizi şi în care, pe de altă parte, alături de capitalistul individual apare capitalistul asociat (societăţile pe acţiuni), cu dezvoltarea concomitentă a creditului, antreprenorul capitalist de construcţii nu mai construieşte decât în mod excepţional după comanda unor particulari izolaţi. El face o afacere din faptul de a construi şiruri de case şi cartiere de oraş pentru piaţă, aşa cum alţi capitalişti construiesc căi ferate în calitate de antreprenori. Despre modul în care producţia capitalistă a revoluţionat construcţia de case la Londra ne informează declaraţiile unui antreprenor de construcţii în faţa Comisiei Băncilor din 1857. În tinereţea sa, spune el, casele se construiau în mod obişnuit după comandă, iar suma i se plătea antreprenorului în rate în cursul lucrărilor de construcţie, la încheierea anumitor stadii ale acestor lucrări. Pentru speculaţie se construia puţin; antreprenorii făceau acest lucru în special pentru a da de lucru muncitorilor lor în mod regulat şi a-i ţine astfel la un loc. De 40 de ani încoace toate acestea s-au schimbat. După comandă nu se mai construieşte decât foarte puţin. Cine are nevoie de o casă nouă îşi caută una din cele construite pentru speculaţie sau din cele aflate încă în construcţie. Antreprenorul nu mai lucrează pentru client, ci pentru piaţă; ca orice alt industriaş, el este silit să aibă marfă gata pe piaţă. În timp ce mai înainte un antreprenor putea să aibă în curs de construcţie în vederea speculaţiei trei sau patru case deodată, el trebuie să cumpere acum un teren întins (adică, în terminologia de pe continent, să-l ia în

239

arendă pe timp de 99 ani), să construiască pe el 100 sau 200 case şi să înceapă astfel o afacere care îi întrece averea de douăzeci până la cincizeci de ori. Fondurile se procură prin înfiinţare de ipoteci, iar banii sunt puşi la dispoziţia antreprenorului pe măsură ce construcţia diferitelor case progresează. Dacă apoi intervine o criză care face să stagneze plata ratelor de avansuri, întreaga afacere eşuează de obicei; în cel mai bun caz casele rămân neterminate până la o îndreptare a vremurilor, iar în cazul cel mai rău ele sunt scoase la licitaţie şi sunt vândute la jumătate de preţ. Fără a construi pentru speculaţie, şi anume pe scară mare, niciun antreprenor nu mai poate prospera astăzi. Profitul din operaţiunea propriu-zisă de construcţie este extrem de redus; câştigul său principal constă în mărirea rentei funciare, în alegerea şi utilizarea abilă a terenului de construcţie. Pe această cale a speculaţiei care anticipează cererea de case au fost construite aproape în întregimea lor Belgravia şi Tyburnia, precum şi miile de vile din jurul Londrei. (Rezumat din „Report from the Select Committee on Bank Acts”, partea I, 1857, Evidence. Întrebările 5.413-18, 5.435-36)

Executarea unor lucrări cu perioada de muncă foarte lungă şi pe scară mare cade în întregime în sfera producţiei capitaliste abia atunci când concentrarea capitalului a ajuns foarte importantă şi când, pe de altă parte, dezvoltarea creditului îi oferă capitalistului expedientul comod de a avansa, şi deci de a risca, în locul capitalului propriu un capital străin. Se înţelege însă de la sine că chestiunea dacă acel capital avansat aparţine sau nu celui ce-l utilizează nu influenţează întru nimic viteza de rotaţie şi timpul de rotaţie.

Împrejurările care măresc produsul zilei individuale de muncă, cum sunt cooperările, diviziunea muncii, utilizarea maşinilor, scurtează totodată perioada de muncă la actele de producţie conexe. Astfel, maşinile scurtează timpul de construcţie a caselor, podurilor etc.; maşina de secerat, maşina de treierat etc., scurtează perioada de muncă necesară pentru a transforma grâul copt în marfă gata. Perfecţionările în construcţia de vapoare scurtează, prin sporirea vitezei, timpul de rotaţie a capitalului investit în navigaţie. Aceste ameliorări, care scurtează perioada de muncă şi deci timpul pentru care trebuie avansat capital circulant, sunt însă de cele mai multe ori legate de o cheltuială mai mare de capital fix. Pe de altă parte, perioada de muncă poate fi scurtată în anumite ramuri prin simpla extindere a cooperaţiei; construirea unei căi ferate este scurtată prin aceea că se mobilizează mari armate de muncitori şi lucrarea este deci începută din mai multe locuri deodată.

240

Timpul de rotaţie este scurtat aici prin sporirea capitalului avansat. Sub comanda capitalistului trebuie reunite mai multe mijloace de producţie şi mai multă forţă de muncă.

Dacă deci scurtarea perioadei de muncă este legată de cele mai multe ori cu o sporire a capitalului avansat pentru timpul mai scurt, astfel că pe măsură ce timpul de avans se scurtează se măreşte masa capitalului avansat – trebuie să menţionăm aici că, abstracţie făcând de masa de capital social existentă, este important a se şti în ce măsură mijloacele de producţie şi de subzistenţă, respectiv dispoziţia asupra lor, sunt risipite sau reunite în mâinile unor capitalişti individuali, deci la ce grad a ajuns concentrarea capitalurilor. În măsura în care creditul mijloceşte, grăbeşte şi sporeşte concentrarea de capital într-o singură mână, el contribuie la scurtarea perioadei de muncă, deci şi a timpului de rotaţie.

În ramurile de producţie în care perioada de muncă, continuă sau discontinuă, este prescrisă de anumite condiţii naturale, nu poate să aibă loc o scurtare prin mijloacele arătate mai sus. „Expresia accelerarea rotaţiei nu poate fi aplicată la recolta de cereale, întrucât în cursul unui an nu este posibilă decât o singură rotaţie. În ceea ce priveşte creşterea vitelor vom întreba pur şi simplu cum s-ar putea accelera rotaţia oilor de trei ani şi a boilor de patru şi de cinci ani?” (W. Walter Good, „Political, Agricultural and Commercial Fallacies”, Londra 1866, pag. 325)

Necesitatea de a avea mai devreme bani lichizi (de pildă, pentru a plăti anumite prestaţii fixe, cum sunt impozitele, renta funciară etc.) rezolvă această problemă prin faptul că, de pildă, vitele sunt vândute şi tăiate înainte ca să fi ajuns la vârsta economică normală, spre marea pagubă a agriculturii; faptul acesta provoacă şi o sporire a preţurilor cărnii. „Oamenii care mai înainte se ocupau mai ales cu creşterea vitelor pentru a popula cu ele vara păşunile din Midland counties [comitatele din centrul ţării] şi iarna grajdurile comitatelor răsăritene [...] au fost aduşi într-o asemenea situaţie de oscilaţiile şi scăderile în preţurile grânelor, că sunt mulţumiţi să poată profita de pe urma preţurilor ridicate ale untului şi brânzei; untul ei îl aduc în fiecare săptămână pe piaţă pentru a-şi acoperi cheltuielile curente; asupra brânzei iau avansuri de la un negustor care vine să o ia îndată ce poate fi transportată şi care îşi face, bineînţeles, propriul său preţ. Din această cauză şi din cauză că agricultura este guvernată de legile economiei politice, viţeii care mai înainte erau duşi din regiunile în care se prelucrează laptele spre sud,

241

spre a fi crescuţi acolo, sunt acum sacrificaţi în masă, adeseori la vârsta de abia opt sau zece zile, în abatoarele din Birmingham, Manchester, Liverpool şi alte oraşe mari învecinate. Dacă însă malţul ar fi fost liber de impozite, nu numai că arendaşii ar fi realizat câştiguri mai mari, putându-şi astfel păstra vitele tinere până ce ar fi fost mai mari şi mai grele, dar malţul ar fi servit acelor oameni care nu ţin vaci, în locul laptelui la creşterea viţeilor, şi actuala lipsă de vite tinere[...] ar fi fost în mare parte evitată. Dacă în prezent li se recomandă acestor mici agricultori să-şi crească viţeii, ei spun: «Ştim foarte bine că creşterea cu lapte ar renta, dar în primul rând ar trebui să avansăm bani, lucru pe care nu-l putem face, şi în al doilea rând ar trebui să aşteptăm mult până ce banii ne-ar reveni, în timp ce cu lăptăritul îi primim imediat îndărăt.»” (Ibid., pag. 12, 13) Dacă prelungirea rotaţiei are asemenea urmări chiar şi la fermierii englezi mai mici, este uşor de înţeles ce perturbări trebuie să provoace la micii agricultori de pe continent.

Corespunzând cu durata perioadei de muncă, deci şi cu perioada de timp ce trebuie să treacă până la terminarea mărfii apte a circula, partea din valoare pe care capitalul fix o cedează în mod treptat produsului se acumulează şi îşi întârzie reîntoarcerea. Dar această întârziere nu provoacă un nou avans de capital fix. Maşina continuă să acţioneze în procesul de producţie, indiferent dacă înlocuirea uzurii ei se întoarce, în formă de bani, mai repede sau mai încet. Altfel stau lucrurile cu capitalul circulant. Nu numai că un capital trebuie imobilizat pe un timp mai îndelungat în raport cu durata perioadei de muncă; mai este nevoie de o avansare continuă de capital nou în salariu, materii prime şi materii auxiliare. Întârzierea reîntoarcerii influenţează deci în mod diferit fiecare din aceste două aspecte. Indiferent dacă reîntoarcerea se face mai încet sau mai repede, capitalul fix continuă să funcţioneze. Capitalul circulant, dimpotrivă, devine incapabil de a funcţiona1 la o întârziere a reîntoarcerii, atunci când se află imobilizat în formă de produs care nu poate fi vândut sau care nu este încă terminat şi deci nu poate fi încă vândut, şi nu există un capital suplimentar pentru înlocuirea lui în natură. „În timp ce ţăranul moare de foame, vitele sale se dezvoltă. Plouase destul de bine şi fâneţele arătau bine. Ţăranul hindus va muri de foame, având alături un bou gras. Prescripţiile superstiţiei apar crude faţă de individ, dar ele au un efect de conservare asupra societăţii; menţinerea vitelor de muncă asigură continuitatea agriculturii şi în modul acesta izvoarele întreţinerii şi avuţiei viitoare. E poate dur şi trist, dar aşa este: în India, un om poate fi înlocuit mai uşor decât un bou.”

242

(„Return, East India. Madras and Orissa Famine”, Nr. 4, pag. 4) Comparaţi cu cele de mai sus următoarea frază din „Manava-Dharma-Sastra”, cap. X, § 62: „Sacrificiul vieţii, fără recompensă, pentru a conserva un preot sau o vacă [...] poate asigura mântuirea acestor triburi de origine umilă”.

Se înţelege că e imposibil să livrezi un animal în vârstă de cinci ani înainte să fi trecut cinci ani. Ceea ce este însă posibil, înăuntrul anumitor limite, este de a face, printr-un tratament schimbat, ca animalele să poată fi întrebuinţate mai repede pentru scopul căruia sunt destinate. Lucrul acesta a fost realizat în special de Bakewell. În trecut, oile englezeşti, ca şi cele franţuzeşti până în 1855, nu puteau fi tăiate până la vârsta de patru sau cinci ani. După sistemul lui Bakewell, şi o oaie de un an poate fi îngrăşată; în orice caz, înainte de a fi împlinit doi ani ea e adultă. Printr-o selecţie îngrijită, Bakewell, fermier din Dishley Grange, a redus scheletul oilor la minimul necesar pentru existenţa lor. Oile sale se numeau New Leicesters. „Crescătorul poate acum să aducă pe piaţă trei oi în timpul în care înainte creştea una singură, şi anume cu părţile cărnoase mai largi, mai rotunde şi mai mari. Aproape întreaga lor greutate constă din carne.” (Lavergne, „The Rural Economy of England etc.”, 1855, pag. 22)

Metodele care scurtează perioada de muncă nu pot fi întrebuinţate, în ramuri industriale diferite, decât în măsură foarte diferită şi nu compensează deosebirile în durata diferitelor perioade de muncă. Ca să rămânem la exemplul nostru, utilizarea unor maşini-unelte noi poate să scurteze în mod absolut perioada de muncă necesară pentru confecţionarea unei locomotive. Dar dacă în filatură anumite procedee perfecţionate sporesc cu mult mai rapid produsul finit livrat zilnic sau săptămânal, lungimea perioadei de muncă din construcţia de maşini a sporit totuşi în mod relativ în comparaţie cu filatura.

NOTE:

1 În ediţia Meissner: capabil de a funcţiona. (Nota Inst. M.E.L.)

243

Capitolul treisprezece

TIMPUL DE PRODUCŢIE Timpul de muncă este totdeauna timp de producţie, adică timp

în decursul căruia capitalul este fixat în sfera producţiei. Dar, invers, nu orice timp în decursul căruia capitalul se află în procesul de producţie este din această cauză, în mod necesar, şi timp de muncă.

Nu este vorba aici de întreruperile procesului de muncă, determinate de limitele naturale ale forţei de muncă, cu toate că s-a văzut în ce măsură faptul că, în pauzele procesului de muncă, capitalul fix, clădirile de fabrică, maşinile etc., stă inactiv, a devenit unul din motivele prelungirii nenaturale a procesului de muncă şi al muncii de zi şi de noapte. Este vorba aici de o întrerupere independentă de lungimea procesului de muncă, determinată de însăşi natura produsului şi a modului său de confecţionare, întrerupere în decursul căreia obiectul muncii este supus unor procese naturale, de durată mai scurtă sau mai lungă, şi trebuie să suporte modificări fizice, chimice, fiziologice, în decursul cărora procesul de muncă este suspendat în întregime sau în parte.

Astfel, vinul ieşit din teascuri trebuie să fermenteze un timp oarecare şi să stea apoi din nou un oarecare timp, pentru a ajunge la un anumit grad de perfecţiune. În multe ramuri industriale produsul trebuie supus unui proces de uscare, ca în olărie, sau unor anumite influenţe care îi modifică natura chimică, ca în albitorii. Grâul de toamnă are nevoie de aproape nouă luni pentru a se coace. Între însămânţare şi recoltă, procesul de muncă este întrerupt aproape în întregime. În silvicultură, după ce însămânţarea şi muncile pregătitoare au fost terminate, sămânţa are nevoie aproape de 100 de ani pentru a fi transformată în produs gata; în tot acest timp, nu este nevoie decât de o muncă relativ foarte puţin importantă.

În toate aceste cazuri, în cursul unei mari părţi a timpului de producţie nu se adaugă decât pe alocuri muncă suplimentară. Situaţia descrisă în capitolul anterior, după care capitalului deja fixat în procesul de producţie trebuie să i se adauge capital suplimentar şi muncă, nu are loc aici decât cu întreruperi mai lungi sau mai scurte.

În toate aceste cazuri, timpul de producţie a capitalului avansat constă deci din două perioade: una, în care capitalul se află în procesul

244

de muncă; a doua, în care forma lui de existenţă – aceea de produs neterminat – este supusă acţiunii unor procese naturale, fără a se afla în procesul de muncă. Chestiunea dacă aceste două perioade de timp se încrucişează şi se împletesc pe alocuri, nu schimbă lucrurile cu nimic. Perioada de muncă şi perioada de producţie nu se acoperă aici. Perioada de producţie este mai mare decât perioada de muncă. Dar abia după ce şi-a încheiat perioada de producţie, produsul este gata, copt, deci transformabil din forma de capital productiv în aceea de capital-marfă. Corespunzător cu lungimea timpului de producţie care nu constă din timp de muncă, se prelungeşte deci şi perioada sa de rotaţie. În cazurile în care timpul de producţie care întrece timpul de muncă nu este determinat prin legi naturale date odată pentru totdeauna, cum e cazul la coacerea grâului, la creşterea unui stejar etc., perioada de rotaţie poate de multe ori să fie scurtată într-o măsură mai mare sau mai mică prin reducerea artificială a timpului de producţie. Aşa s-a întâmplat cu introducerea albitului chimic în locul albitului pe pajişte sau a unor aparate de uscat mai eficiente în procesele de uscare. Aşa s-a întâmplat în industria tăbăcitului, unde pătrunderea argăselii în piei necesita, după metoda veche, 6-18 luni, în timp ce după metoda nouă, în care se utilizează pompa de aer, nu e nevoie în acest scop decât de o lună şi jumătate până la două luni. (J. G. Courcelle-Seneuil, „Traité théorique et pratique des Entreprises industrielles etc.”, Paris 1857, ediţia a 2-a) Exemplul cel mai extraordinar de reducere artificială a timpului de producţie propriu-zis conţinând procese naturale îl oferă istoria producţiei fierului şi în special transformarea de fier brut în oţel în ultimii 100 de ani, începând cu „puddling”-ul descoperit în jurul anului 1780 şi terminând cu procedeul modern „Bessemer” şi cu ultimele procedee introduse de atunci încoace. Timpul de producţie a fost scurtat enorm, dar în aceeaşi măsură a fost sporită şi investiţia de capital fix.

Un exemplu caracteristic pentru abaterea timpului de producţie de la timpul de muncă ne oferă fabricaţia de calapoade în America. Aici, o parte importantă a cheltuielilor se naşte din faptul că lemnul trebuie să stea la uscat o perioadă de timp care merge până la 18 luni, pentru ca astfel calapodul terminat să nu se întindă şi să nu-şi schimbe forma. În tot acest timp, lemnul nu este supus niciunui alt proces de muncă. Perioada de rotaţie a capitalului investit nu este deci determinată numai de timpul necesar pentru fabricarea calapoadelor, dar şi de timpul în care acest capital se află imobilizat în lemnul supus uscării. El se află timp de 18 luni în procesul de producţie, înainte de a putea intra în

245

procesul de muncă propriu-zis. Acest exemplu demonstrează în acelaşi timp cum timpii de rotaţie ai diferitelor părţi ale capitalului circulant total pot să difere din cauza unor împrejurări care îşi au originea nu în interiorul sferei circulaţiei, ci în procesul de producţie. Deosebit de limpede iese în evidenţă deosebirea dintre timpul de producţie şi timpul de muncă în agricultură. În regiunile noastre cu clima moderată, pământul rodeşte cereale odată pe an. Scurtarea sau prelungirea perioadei de producţie (care pentru semănăturile de toamnă este în medie de nouă luni) depinde la rândul ei de alternarea anilor buni şi răi şi nu poate deci să fie determinată şi controlată de mai înainte, ca în industria propriu-zisă. Numai produsele secundare, laptele, brânza etc., pot fi produse şi vândute în mod curent în perioade mai scurte. Dimpotrivă, în ceea ce priveşte timpul de muncă, situaţia este următoarea: „Numărul zilelor de muncă va trebui considerat precum urmează, pentru cele trei perioade principale de muncă, în diferitele regiuni ale Germaniei, ţinându-se seama de situaţia climaterică şi de celelalte împrejurări care îşi exercită influenţa: pentru perioada de primăvară, de la sfârşitul lui martie sau începutul lui aprilie până la mijlocul lui mai, 50-60; pentru perioada de vară, de la începutul lui iunie până la sfârşitul lui august, 65-80; iar pentru perioada de toamnă, de la începutul lui septembrie până la sfârşitul lui octombrie sau la mijlocul sau sfârşitul lui noiembrie, 55-75 zile de muncă. În ceea ce priveşte iarna, trebuie menţionate doar muncile care trebuie executate în acest anotimp, cum e căratul gunoiului, al lemnelor, al materialelor de construcţie, drumurile la târg etc.” (F. Kirchhof, „Handbuch der landwirtschaftlichen Betriebslehre”, Dessau 1852, pag. 160)

Cu cât mai nefavorabilă este clima, cu atât perioada de muncă a agriculturii, şi deci investiţia de capital şi de muncă, se comprimă într-o perioadă de timp mai scurtă. De pildă, Rusia. În unele regiuni nordice ale Rusiei munca agricolă nu este posibilă decât timp de 130-150 zile pe an. Se înţelege uşor ce pierdere ar avea de suferit Rusia dacă 50 din cele 65 milioane ale populaţiei sale europene ar rămâne fără ocupaţie în cursul celor şase sau opt luni de iarnă, în care orice muncă a câmpului trebuie să înceteze. Abstracţie făcând de cei 200.000 ţărani care lucrează în cele 10.500 fabrici ale Rusiei, s-au dezvoltat peste tot la sate industrii casnice proprii. Astfel există sate în care toţi ţăranii sunt de generaţii întregi ţesători, tăbăcari, cizmari, lăcătuşi, tocilari etc.; acesta e cazul în special în guberniile Moscova, Vladimir, Caluga, Costroma şi Petersburg. De altfel, această industrie casnică este din ce în ce mai mult

246

pusă în slujba producţiei capitaliste; ţesătorilor li se livrează, de pildă, urzeala şi bătătura de către comercianţi, direct sau prin intermediul unor agenţi. (Rezumat după „Reports by H. M. Secretaries of Embassy and Legation, on the Manufactures, Commerce etc.», Nr. 8, 1865, pag. 86, 87) Se vede aici cum deosebirea dintre perioada de producţie şi perioada de muncă – aceasta din urmă formând doar o parte din cea dintâi – constituie baza naturală a reunirii agriculturii cu industria accesorie rurală şi cum, pe de altă parte, aceasta devine punctul de sprijin pentru capitalist, care la început se intercalează în calitate de comerciant. Prin faptul că producţia capitalistă efectuează mai târziu separaţia între manufactură şi agricultură, muncitorul agricol devine tot mai dependent de o ocupaţie secundară întâmplătoare şi situaţia lui se înrăutăţeşte prin acest fapt. Se va vedea mai târziu că pentru capital toate deosebirile se compensează în rotaţie. Pentru muncitor însă, nu.

Pe când în cele mai multe din ramurile industriei propriu-zise, ale industriei minelor, ale transporturilor etc. funcţionarea este uniformă, timpul de muncă este acelaşi ani de-a rândul şi, făcându-se abstracţie de întreruperile anormale pe care le reprezintă oscilaţiile de preţuri, perturbările în mersul afacerilor etc., avansurile pentru capitalul care intră în procesul zilnic de circulaţie se repartizează în mod uniform; în timp ce, de asemenea, celelalte împrejurări de pe piaţă rămânând neschimbate, şi reîntoarcerea capitalului circulant sau reînnoirea sa se repartizează, în cursul anului, asupra unor perioade uniforme – în investiţiile de capital în care timpul de muncă formează doar o parte a timpului de producţie, are loc, în cursul diferitelor perioade ale anului, cea mai mare neregularitate în ceea ce priveşte avansarea de capital circulant, pe când reîntoarcerea se face dintr-o singură dată, la timpul fixat de condiţiile naturale. La aceeaşi scară de producţie, adică atunci când mărimea capitalului circulant este egală, el trebuie deci avansat în mase mai mari dintr-odată şi pentru un timp mai îndelungat decât în întreprinderile cu perioade continue de muncă. De asemenea, durata capitalului fix se deosebeşte aici cu mult mai mult de durata cât el funcţionează în mod realmente productiv. Din cauza deosebirii dintre timpul de muncă şi timpul de producţie, se înţelege că şi timpul de întrebuinţare a capitalului fix utilizat este încontinuu întrerupt pentru un timp mai lung sau mai scurt, cum se întâmplă, de pildă, în agricultură cu vitele de muncă, uneltele şi maşinile. Dacă acest capital fix constă din vite de muncă, el necesită în mod continuu aceleaşi sau aproape aceleaşi cheltuieli pentru furaje etc. ca şi în timpul cât lucrează. La mijloacele de

247

muncă moarte, neutilizarea cauzează şi ea o oarecare devalorizare. În general, are deci loc o scumpire a produsului, întrucât transmiterea de valoare asupra produsului nu se calculează după timpul cât funcţionează capitalul fix, ci după timpul în care el pierde valoare. În aceste ramuri de producţie inactivitatea capitalului fix, indiferent dacă mai este legată şi de cheltuieli curente sau nu, este o condiţie a utilizării sale normale ca şi, de pildă, pierderea unei anumite cantităţi de bumbac la filatură; tot astfel, în orice proces de muncă, forţa de muncă cheltuită, în condiţii tehnice normale, în mod neproductiv, dar inevitabil, contează exact ca şi cea cheltuită în mod productiv. Orice perfecţionare care reduce cheltuirea neproductivă de mijloace de muncă, de materie primă şi de forţă de muncă reduce şi valoarea produsului.

În agricultură se combină amândouă, durata mai lungă a perioadei de muncă şi diferenţa însemnată între timpul de muncă şi timpul de producţie. Hodgskin observă în această privinţă în mod just: „Deosebirea dintre timpul” (deşi el nu face deosebire aici între timpul de muncă şi timpul de producţie) „necesar pentru a termina produsele agriculturii şi timpul din alte ramuri de activitate este cauza principală a marii dependenţe a agricultorilor. Ei nu pot să-şi aducă mărfurile pe piaţă într-un timp mai scurt decât un an. În tot acest interval de timp, ei trebuie să ia cu împrumut de la cizmar, de la croitor, de la fierar, de la rotar şi de la ceilalţi producători diverşi, de ale căror produse au nevoie, produse care sunt gata în câteva zile sau săptămâni. Din cauza acestei împrejurări naturale şi din cauza sporirii mai rapide a avuţiei în celelalte ramuri de activitate, proprietarii de pământ care au monopolizat pământul întregului imperiu, deşi şi-au mai însuşit şi monopolul legiferării, sunt totuşi incapabili să se elibereze pe ei şi pe cei care îi servesc, pe arendaşi, de soarta de a deveni oamenii cei mai dependenţi din ţară.” (Thomas Hoagskin „Popular Political Economy”, Londra 1827, pag. 147, notă) Toate metodele prin care, în parte, cheltuielile pentru salariu şi mijloace de muncă, în agricultură, sunt repartizate în mod mai uniform asupra anului întreg, iar, în parte, rotaţia este scurtată prin cultivarea de produse mai variate, care dau recolte diferite în cursul anului, necesită o sporire a capitalului circulant investit în producţie şi avansat pentru salariu, îngrăşăminte, sămânţă etc. Aşa se întâmplă la trecerea de la asolamentul trienal cu pârloagă la asolamentul alternativ fără pârloagă. Aşa se întâmplă cu aşa-zisele cultures dérobées [culturi intercalate] în Flandra. „Rădăcinoasele se cultivă prin intercalare; acelaşi ogor poartă mai întâi cereale – in, rapiţă – pentru nevoile

248

oamenilor, iar după recoltă se seamănă rădăcinoase ca furaj pentru vite. Sistemul acesta, în care vitele cornute pot rămâne încontinuu în grajd, produce o îngrămădire considerabilă de gunoi şi devine astfel pivotul culturii alternative. Mai mult de o treime din suprafaţa cultivată este lucrată, în regiunile nisipoase, prin intercalare; este acelaşi lucru ca şi cum suprafaţa cultivată ar fi mărită cu o treime.” Pe lângă rădăcinoase se mai întrebuinţează în acest scop trifoiul şi alte plante furajere. „Agricultura, împinsă în modul acesta până la un punct în care se confundă cu grădinăritul, necesită, bineînţeles, un capital de investiţie relativ important. În Anglia se calculează un capital de investiţie de 250 franci la hectar. În Flandra, ţăranii noştri vor găsi probabil că un capital de investiţie de 500 franci la hectar este prea mic.” (Emile de Laveleye, „Essai sur l'Economie Rurale de la Belgique”, Paris 1863, pag. 45, 46, 48)

Să luăm, în fine, silvicultura. „Producţia lemnului se deosebeşte în mod esenţial de cele mai multe din celelalte producţii prin faptul că în cazul ei forţa naturii acţionează în mod independent şi, din cauza întineririi naturale, nu are nevoie de forţa omului şi a capitalului. De altfel, chiar şi acolo unde pădurile sunt întinerite în mod artificial, cheltuirea de forţă umană şi de capital alături de acţiunea forţelor naturale nu este decât redusă. Afară de aceasta, pădurea poate creşte pe terenuri şi în poziţii în care cerealele nu se mai dezvoltă sau nu mai pot fi cultivate în mod rentabil. Dar pentru o cultură regulată silvicultura mai are nevoie şi [...] de o suprafaţă mai mare decât cultura de cereale, întrucât la parcelele mai mici nu se pot executa tăieri raţionale, utilizările secundare se pierd de obicei, protecţia este mai anevoioasă etc. Procesul de producţie mai este însă legat şi de intervale de timp atât de lungi, încât el întrece posibilităţile de planificare ale unei gospodării private şi uneori chiar şi durata vieţii unui om. Într-adevăr, capitalul investit cu achiziţionarea terenului” (la producţia în comun acest capital nu este necesar şi chestiunea este doar cât teren arabil şi islaz poate comuna să afecteze producţiei silvice) „nu poartă fructe remuneratorii decât după un timp îndelungat şi nu se roteşte decât în mod parţial, rotaţia totală făcându-se, la unele specii de lemn, la intervale de 150 ani. Afară de aceasta, producţia neîntreruptă a lemnului cere o rezervă de lemn viu care să întreacă de zece până la patruzeci de ori exploatarea anuală. Cine nu are deci şi alte venituri şi întinderi însemnate de pădure nu poate să facă silvicultură regulată.” (Kirchhof, pag. 58)

Timpul de producţie îndelungat (care nu cuprinde decât un timp

249

de muncă relativ redus) şi deci lungimea perioadelor sale de rotaţie face ca silvicultura să fie o ramură de activitate improprie pentru exploatarea particulară şi deci pentru exploatarea capitalistă, care este prin esenţa sa exploatare privată, chiar dacă în locul capitalistului individual apare capitalistul asociat. Dezvoltarea culturii şi a industriei, în general, a fost dintotdeauna atât de activă în distrugerea pădurilor, încât tot ce a făcut, pe de altă parte, pentru întreţinerea şi producerea lor este o mărime cu totul neglijabilă.

Deosebit de remarcabil în citatul din Kirchhof este următorul pasaj: „Afară de aceasta, producţia neîntreruptă a lemnului cere o rezervă de lemn viu care să întreacă de zece până la patruzeci de ori exploatarea anuală”. Deci o rotaţie în zece până la patruzeci şi mai mulţi ani.

Aceeaşi este situaţia şi la creşterea vitelor. O parte a cirezii (stocul de vite) rămâne în procesul de producţie, în timp ce altă parte a ei e vândută ca produs anual. Numai o parte a capitalului se roteşte aici în cursul unui an, exact ca la capitalul fix format din maşini, vite de muncă etc. Cu toate că acest capital este un capital fixat în procesul de producţie pentru un timp mai îndelungat, prelungind astfel rotaţia capitalului total, el nu formează capital fix în sens strict.

Ceea ce se numeşte aici stoc – o anumită cantitate de lemn viu sau de vite – se află în mod relativ în procesul de producţie (în acelaşi timp ca mijloc de muncă şi ca material de muncă) corespunzând cu condiţiile naturale ale reproducţiei lor, pentru exploatarea regulată este nevoie ca totdeauna o parte importantă să se afle în această formă.

O acţiune asemănătoare exercită asupra rotaţiei o altă categorie de stoc, care nu formează decât capital productiv potenţial, dar care, din cauza felului exploatării, trebuie să fie îngrămădită în mase mai mari sau mai mici, deci să fie avansată producţiei pentru un timp mai îndelungat, cu toate că nu intră în procesul de producţie activ decât în mod treptat. Aici se numără, de pildă, gunoiul înainte de a fi dus pe câmp, de asemenea cerealele, fânul etc. şi acele focuri de hrană care intră în producţia vitelor. „O parte importantă a capitalului de exploatare este conţinută în proviziile gospodăriei. Dar acestea pot să piardă o porţiune mai mare sau mai mică din valoarea lor dacă măsurile de precauţie necesare pentru buna lor conservare nu sunt aplicate în modul cuvenit; ba, prin lipsa de supraveghere, o parte a proviziilor de produse poate să fie cu totul pierdută pentru gospodărie. E necesară deci în această privinţă, în special, o supraveghere atentă a hambarelor, a podurilor în

250

care se află cereale şi furaje şi a pivniţelor; de asemenea, e nevoie ca magaziile să fie totdeauna bine încuiate, curăţate, aerisite etc.; cerealele şi alte fructe depozitate trebuie din timp în timp întoarse, cartofii şi sfecla trebuie apărate în mod suficient de frig, de apă, de putreziciune etc.” (Kirchhof, pag. 292) „Atunci când se calculează nevoile proprii, în special în ceea ce priveşte vitele – şi în această privinţă repartizarea trebuie să se facă ţinându-se seama de cantitatea produsului şi de scop – trebuie să se aibă în vedere nu numai acoperirea nevoilor, dar şi faptul că pentru anumite cazuri neprevăzute trebuie să rămână şi o rezervă suficientă. Dacă se constată că nevoile nu pot fi acoperite în întregime prin produsul propriu, trebuie să se încerce completarea acestor lipsuri cu alte produse (succedanee) sau procurarea acestora la un preţ mai mic decât ar costa cele care lipsesc. Dacă s-ar constata, de pildă, o lipsă de fân, această lipsă poate fi împlinită cu rădăcini cărora li se adaugă paie. În general, trebuie ca în această privinţă să se ţină seama întotdeauna de valoarea şi de preţul la piaţă al diferitelor produse, luându-se dispoziţiile de consum în conformitate cu ele; dacă, de pildă, ovăzul este mai scump, în timp ce mazărea şi secara sunt relativ mai ieftine, o parte din ovăzul întrebuinţat pentru hrana cailor va fi înlocuită cu folos prin mazăre sau secară, vânzându-se ovăzul rămas disponibil în modul acesta etc.” (Ibid., pag. 300) Am observat mai înainte, când am cercetat formarea stocurilor, că este nevoie de o anumită cantitate, mai mare sau mai mică, de capital productiv potenţial, adică de mijloace de producţie destinate producţiei, care trebuie să fie pregătite în mase mai mari sau mai mici pentru a intra în mod treptat în procesul de producţie. S-a observat în această privinţă că la o anumită întreprindere, adică la o investiţie de capital de o anumită mărime, volumul acestui stoc productiv depinde de dificultatea mai mare sau mai mică de reînnoire a lui, de apropierea relativă a pieţelor de aprovizionare, de dezvoltarea mijloacelor de transport şi de comunicaţie etc. Toate aceste împrejurări influenţează minimul de capital care trebuie să existe sub formă de stoc productiv, deci durata de timp pentru care trebuie făcute avansurile de capital, şi volumul masei de capital care trebuie avansată dintr-odată. Acest volum, care acţionează deci şi asupra rotaţiei, este determinat de timpul mai lung sau mai scurt pentru care se află imobilizat capital circulant în formă de stoc productiv, deci în formă de capital productiv doar potenţial. Pe de altă parte, în măsura în care această stocare depinde de posibilitatea mai mare sau mai mică de înlocuire rapidă, de situaţia de pe piaţă etc. ea însăşi rezultă la rândul ei din timpul de

251

rotaţie, din împrejurări care ţin de sfera circulaţiei. „Apoi, tot inventarul şi toate accesoriile, ca unelte de mână, site, coşuri, frânghii, unsoare pentru roţi, cuie etc. trebuie să existe în stoc pentru a putea fi imediat înlocuite, şi anume cu atât mai mult, cu cât posibilitatea de a le înlocui repede este mai mică. În fine, întreg inventarul de unelte trebuie verificat cu atenţie în fiecare iarnă, făcându-se imediat completările şi reparaţiile necesare. Înainte de toate însă, împrejurările de ordin local vor decide dacă în general stocurile ce se vor face vor fi mai mari sau mai mici. Acolo unde nu există în apropiere meseriaşi sau prăvălii, trebuie ţinute rezerve mai mari decât acolo unde asemenea meseriaşi sau prăvălii există în localitate sau în apropierea imediată. Dacă proviziile necesare sunt procurate în cantităţi mai mari, celelalte împrejurări rămânând neschimbate, există de obicei avantajul aprovizionării ieftine, dacă s-a ales în acest scop şi momentul potrivit; e drept că în modul acesta se ia dintr-odată din capitalul investit aflat în circulaţie o sumă proporţional mai mare, care nu totdeauna poate să lipsească fără inconveniente din întreprindere.” (Kirchhof, pag. 301)

Precum am văzut, deosebirea dintre timpul de producţie şi timpul de muncă permite posibilităţi foarte diferite. Capitalul circulant poate să se afle în timpul de producţie înainte de a intra în procesul de muncă propriu-zis (fabricaţia de calapoade) sau se află în timpul de producţie după ce a trecut prin procesul de muncă propriu zis (vin, cereale însămânţate); sau timpul de producţie este întrerupt pe alocuri de timpul de muncă (agricultură, silvicultură); o parte mare din produsul capabil de a circula rămâne încorporată procesului de producţie activ. În timp ce o parte cu mult mai mică intră în circulaţie anuală (silvicultură şi creşterea vitelor), timpul mai îndelungat sau mai scurt pentru care trebuie avansat capital circulant în formă de capital productiv potenţial, deci şi cantitatea mai mare sau mai mică în care trebuie avansat dintr-odată acest capital, rezultă, în parte, din felul procesului de producţie (agricultură) şi depinde, în parte, de apropierea pieţelor etc., într-un cuvânt de împrejurări care ţin de sfera circulaţiei.

Se va vedea mai târziu (cartea a III-a) la ce teorie absurdă a dat loc, la MacCulloch, James Mill etc., încercarea de a identifica timpul de producţie, care se abate de la timpul de muncă, cu acesta din urmă, o încercare care la rândul ei provine din aplicarea greşită a teoriei valorii.

Ciclul de rotaţie pe care l-am privit mai înainte este determinat prin durata capitalului fix avansat procesului de producţie. Întrucât acesta din urmă cuprinde un şir mai mare sau mai mic de ani, el

252

cuprinde şi o serie de rotaţii anuale ale capitalului fix, respectiv o serie de rotaţii care se repetă în cursul unui an.

În agricultură un asemenea ciclu de rotaţie ia naştere din sistemul de plasament întrebuinţat. „Durata timpului de arendare nu poate, în orice caz, să fie mai scurtă decât necesită timpul de rotaţie al asolamentului adoptat; de aceea la asolamentul trienal această durată este fixată totdeauna la 3, 6, 9 etc. ani. Dar în ipoteza asolamentului trienal cu pârloagă totală ogorul e cultivat în şase ani de patru ori, iar în anii de cultivare se alternează culturile de toamnă cu cele de primăvară şi, atunci când conformaţia solului cere sau permite, alternarea se face şi între grâu, secară, orz şi ovăz. Or, fiecare speţă de cereale se înmulţeşte, pe acelaşi sol, într-o măsură mai mare sau mai mică decât cealaltă; fiecare are altă valoare şi se şi vinde cu alt preţ. Din această cauză produsul solului este altul în fiecare an de cultivare; de asemenea, el este altul în prima jumătate a rotaţiei” (în primii trei ani) „şi altul în cea de-a doua. Chiar şi produsul mediu nu este la fel de mare la un timp de rotaţie şi la celălalt, întrucât fertilitatea nu depinde numai de calitatea solului, ci şi de timp, iar preţurile depind de o serie întreagă de împrejurări schimbătoare. Dacă se calculează produsul ogorului pe ani medii asupra întregului timp de rotaţie de şase ani şi asupra preţurilor medii din aceşti şase ani, putem stabili produsul total anual, atât pentru un timp de rotaţie cât şi pentru celălalt. Acesta nu este însă cazul atunci când produsul este calculat numai pentru jumătatea timpului de rotaţie, deci numai pentru trei ani; în acest caz produsul total nu ar fi acelaşi. De aici rezultă că în cazul asolamentului trienal durata timpului de arendare trebuie fixată la cel puţin şase ani. Mult mai de dorit şi mai avantajos este totdeauna, atât pentru arendaş cât şi pentru arendator, dacă timpul de arendare este un multiplu al timpului de arendare* (sic! F. E.), deci dacă la plasamentul trienal el nu e de 6, ci de 12, 18 sau mai mulţi ani, iar la asolamentul septenal el nu e de 7, ci de 14, 28 ani”. (Kirchhof, pag. 117, 118)

(În acest loc, găsim în manuscris: „Economia asolamentului englez. Aici să se facă o notă.” F. E.)

NOTE:

* Eroare evidentă la Kirchhof; în loc de: timp de rotaţie. (Nota Inst. M.E.L.)

253

Capitolul patrusprezece

TIMPUL DE CIRCULAŢIE Toate împrejurările cercetate până acum, care deosebesc

perioadele de circulaţie ale unor capitaluri diferite, investite în diferite ramuri de activitate, şi care fac deci să varieze şi timpurile pentru care trebuie avansat capitalul, îşi au originea înăuntrul procesului de producţie însuşi, cum e de pildă deosebirea dintre capitalul fix şi capitalul circulant, deosebirea dintre perioadele de muncă etc. Dar timpul de rotaţie al capitalului este egal cu suma timpului său de producţie şi a timpului său de circulaţie. Se înţelege deci de la sine că deosebirile în lungimea timpului de circulaţie implică deosebiri în timpul de rotaţie şi deci în lungimea perioadei de rotaţie. Lucrul acesta devine cel mai evident fie atunci când se compară două investiţii de capital diferite în care toate celelalte împrejurări care modifică rotaţia sunt egale şi numai timpii de circulaţie sunt diferiţi, fie atunci când se ia un capital dat, cu compoziţia din capital fix şi capital circulant dată, cu perioada de muncă dată etc., şi se presupune în mod ipotetic că numai timpii de circulaţie variază.

Una din secţiunile timpului de circulaţie şi anume aceea care e relativ cea mai importantă – constă din timpul de vânzare, din perioada în care capitalul se află în stare de capital-marfă. Corespunzător cu mărimea relativă a acestei perioade, se prelungeşte sau se scurtează timpul de circulaţie, şi deci perioada de rotaţie în general. E posibil ca din cauza cheltuielilor de conservare etc. să devină necesară o investiţie suplimentară de capital. Din capul locului, este clar că pentru capitaliştii individuali dintr-una şi aceeaşi ramură de activitate timpul necesar pentru vânzarea mărfurilor lor finite poate să fie foarte diferit; deci nu numai pentru masele de capital investite în diferite ramuri de producţie, dar şi pentru diferitele capitaluri independente, care de fapt nu formează decât părţi devenite autonome ale capitalului total investit în aceeaşi sferă de producţie. Celelalte împrejurări rămânând neschimbate, perioada de vânzare va varia, pentru acelaşi capital individual, odată cu variaţiile generale ale situaţiei de pe piaţă sau cu variaţiile situaţiei din ramura de activitate respectivă. Nu ne mai oprim acum asupra acestei chestiuni. Constatăm doar următorul fapt simplu: toate împrejurările care provoacă în general o diversitate în perioadele de rotaţie a

254

capitalurilor investite în diferite ramuri de activitate au drept urmare, atunci când acţionează în mod individual (atunci când, de pildă, unul din capitalişti are ocazia să vândă mai repede decât concurentul său, când unul aplică mai multe metode de scurtare a perioadelor de muncă decât celălalt etc.), o diversitate şi în rotaţia diferitelor capitaluri individuale care sălăşluiesc în aceeaşi ramură de activitate.

O cauză care acţionează în mod permanent în sensul diferenţierii timpului de vânzare, şi deci a timpului de rotaţie în general, este depărtarea pieţei pe care se vinde marfa de locul în care ea este produsă. În tot timpul călătoriei sale spre piaţă, capitalul se află imobilizat în starea de capital-marfă; dacă se produce după comandă, până în momentul livrării; dacă nu se produce după comandă, se adaugă la timpul călătoriei spre piaţă şi timpul cât marfa se află pe piaţă spre vânzare. Perfecţionarea mijloacelor de comunicaţie şi de transport scur-tează în mod absolut perioada de călătorie a mărfurilor, dar nu desfiinţează diferenţa relativă, rezultată din deplasare, în ceea ce priveşte timpul de circulaţie a diferitelor capitaluri-marfă sau a diferitelor părţi ale aceluiaşi capital-marfă care merg spre pieţe diferite. Astfel, corăbiile cu pânze şi vapoarele perfecţionate care scurtează drumul îl scurtează atât în ceea ce priveşte porturile apropiate cât şi cele depărtate. Diferenţa relativă rămâne, deşi de multe ori redusă. Dar în urma dezvoltării mijloacelor de transport şi de comunicaţie diferenţele relative pot fi deplasate într-un mod care nu corespunde depărtărilor naturale. Astfel, o cale ferată care duce de la locul de producţie spre un centru populat principal din interiorul ţării poate să mărească, în mod absolut sau relativ, depărtarea spre un punct mai apropiat din ţară la care nu duce nicio cale ferată, în comparaţie cu punctul care în mod natural este mai îndepărtat; tot astfel, din cauza aceleiaşi împrejurări, depărtarea relativă a locurilor de producţie de pieţele de desfacere mai mari poate să sufere o modificare, fapt care explică decăderea unor centre de producţie vechi şi avântul altor centre de producţie noi, cu mijloace de transport şi de comunicaţie modificate. (Aici se mai adaugă costul relativ mai mic al transportului pentru distanţele mai lungi decât pentru cele scurte.) Odată cu dezvoltarea mijloacelor de transport nu se măreşte numai viteza deplasării în spaţiu, reducându-se astfel depărtarea spaţială. Nu se dezvoltă numai masa mijloacelor de comunicaţie, astfel că, de pildă, un mare număr de vapoare pornesc în acelaşi timp spre acelaşi port, că mai multe trenuri circulă între aceleaşi două puncte pe trasee diferite, dar într-o săptămână pleacă, de pildă, în zile succesive

255

diferite cargoboturi de la Liverpool la New York, sau la diferite ore din zi pleacă trenuri de marfă de la Manchester la Londra. Viteza absolută – deci această parte a timpului de circulaţie – nu este, ce-i drept, modificată prin această din urmă împrejurare, atunci când randamentul mijloacelor de transport este dat. Dar cantităţi succesive de mărfuri pot să pornească la drum în intervale succesive mai scurte, ajungând astfel în mod succesiv pe piaţă fără a se îngrămădi sub formă de capital-marfă potenţial în mase mai mari până la expedierea efectivă. Şi reîntoarcerea se repartizează deci asupra unor perioade de timp succesive mai scurte, astfel că în mod continuu o parte este transformată în capital bănesc, în timp ce cealaltă parte circulă sub formă de capital-marfă. Prin această repartizare a reîntoarcerii asupra mai multor perioade succesive, timpul de circulaţie totală este scurtat, deci şi rotaţia. Mai întâi se dezvoltă frecvenţa mai mare sau mai mică cu care funcţionează mijloacele de transport, de pildă numărul trenurilor unei căi ferate, aceasta, pe de o parte, odată cu gradul în care un loc de producţie produce mai mult, devenind un centru de producţie mai important, şi anume în direcţia pieţei de desfacere deja existente, deci spre marile centre de producţie şi aglomerări de populaţie, spre porturile de export etc.; pe de altă parte însă, această uşurare specială a comunicaţiilor şi rotaţia capitalului accelerată prin ea (în măsura în care ea este determinată de timpul de circulaţie) provoacă, invers, o concentrare accelerată pe de o parte a centrului de producţie, pe de altă parte a pieţei sale. Odată cu concentrarea accelerată a maselor de oameni şi de capital în anumite puncte, progresează concentrarea acestor mase de capital în mâini puţine. În acelaşi timp, are loc altă modificare şi deplasare ca urmare a schimbărilor intervenite pe pieţele de producţie şi de desfacere odată cu cele ale mijloacelor de comunicaţie. Un loc de producţie care avea o poziţie avantajoasă, fiind aşezat lângă o şosea sau lângă un canal, se află acum pe o singură linie de cale ferată secundară, care nu funcţionează decât la intervale relativ mari, în timp ce alt punct, care mai înainte era depărtat de arterele principale de comunicaţie, se află acum la încrucişarea mai multor căi ferate. Localitatea aceasta din urmă se dezvoltă, cealaltă decade. Schimbarea mijloacelor de transport provoacă deci o diferenţiere locală în timpul de circulaţie al mărfurilor, în posibilităţile de a cumpăra, de a vinde etc., sau deosebirile locale deja existente sunt altfel repartizate. Importanţa acestei împrejurări pentru rotaţia capitalului se vede din ciorovăielile reprezentanţilor comerciali şi industriali ai diferitelor localităţi cu direcţiile de căi ferate. (Vezi, de

256

pildă, cartea albastră a lui Railway Committee, citată mai sus [pag. 126]) Toate ramurile de producţie, care după natura produsului lor depind în special de debuşeele locale, ca de pildă fabricile de bere, se dezvoltă, aşadar, în proporţiile cele mai mari în centrele populate principale. Rotaţia mai rapidă a capitalului compensează aici în parte scumpirea unora din elementele de producţie, a terenului etc.

Dacă, pe de o parte, odată cu progresul producţiei capitaliste, dezvoltarea mijloacelor de transport şi de comunicaţie scurtează timpul de circulaţie pentru o cantitate de mărfuri dată, acelaşi progres, împreună cu posibilităţile deschise prin dezvoltarea mijloacelor de transport şi de comunicaţie, provoacă invers necesitatea de a lucra pentru pieţe tot mai depărtate, cu un cuvânt pentru piaţa mondială. Masa mărfurilor aflate în drum şi a acelora care sunt transportate spre puncte îndepărtate creşte enorm; creşte deci, în mod absolut şi relativ, şi acea parte a capitalului social care se află permanent, pentru perioade mai lungi, în stadiul capitalului-marfă, în perioada de circulaţie. Odată cu aceasta creşte şi acea parte a avuţiei sociale care, în loc să servească drept mijloc de producţie direct, este investită în mijloace de transport şi de comunicaţie şi în capitalul fix şi circulant necesar pentru funcţionarea lor.

Simpla lungime relativă a călătoriei mărfii de la locul de producţie la locul de desfacere determină o deosebire nu numai în prima parte a timpului de circulaţie, în timpul de vânzare, dar şi în a doua parte, în perioada de retransformare a banilor în elementele capitalului productiv, în timpul de cumpărare. De pildă, marfa este expediată în India. Drumul durează, să zicem, patru luni. Considerăm timpul de vânzare = 0, adică marfa este trimisă după comandă şi este plătită agentului producătorului la livrare. Retrimiterea banilor (forma în care se face această retrimitere este indiferentă) durează alte patru luni. Trec astfel opt luni până ce acelaşi capital poate funcţiona din nou în calitate de capital productiv, până ce aceeaşi operaţiune poate fi repetată cu el. Diferenţele astfel produse în rotaţie formează una din bazele materiale ale diferitelor termene în materie de credit, după cum de altfel comerţul peste mare formează în general, de pildă la Veneţia şi Genova, unul din izvoarele creditului propriu-zis1. „Criza din 1847 a pus pe bancherii şi pe comercianţii din acel timp în situaţia de a reduce uzul de 10 luni de la tragere folosit în India şi în China (pentru durata cambiilor între aceste ţări şi Europa) la 6 luni de la vedere, iar cei 20 de ani scurşi de atunci, cu scurtarea călătoriei şi cu introducerea telegrafului, provoacă acum

257

necesitatea unei noi reduceri de la 6 luni de la vedere la 4 luni după tragere, ca un prim pas spre 4 luni de la vedere. Călătoria unei corăbii cu pânze în jurul Capului, de la Calcutta la Londra, durează în medie mai puţin de 90 de zile. Un uz de 4 luni de la vedere ar echivala cu un termen de scadenţă de aproximativ 150 de zile. Uzul actual de 6 luni de la vedere echivalează cu un termen de scadenţă de aproximativ 210 zile.” („London Economist”, 16 iunie 1866) Dimpotrivă: „Uzul brazilian mai este şi astăzi de 2 şi 3 luni de la vedere; la Anvers cambiile se trag (asupra Londrei) cu o scadenţă de 3 luni de la data tragerii; chiar şi Manchester şi Bradford trag asupra Londrei cu o scadenţă de 3 luni şi mai mult. Printr-un consens tacit i se dă astfel comerciantului posibilitate suficientă să-şi realizeze marfa, e drept nu înainte de sca-denţa cambiilor trase asupra acestei mărfi, totuşi la această scadenţă, de aceea uzul cambiilor indiene nu este exagerat. Produsele indiene, care se vând la Londra de obicei pe termen de 3 luni, nu pot fi realizate, dacă se socoteşte un timp oarecare pentru vânzare, mult mai devreme decât în 5 luni, pe când între cumpărarea în India şi predarea în depozitul din Anglia trec, în medie, alte 5 luni. Avem aici o perioadă de 10 luni, în timp ce cambiile trase asupra mărfurilor nu au o scadenţă mai mare de 7 luni.” (Ibid., 30 iunie 1866) „La 2 iulie 1866, cinci bănci mari londoneze care au relaţii în special cu India şi cu China, şi împreună cu ele «Comptoir d'Escompte» din Paris, notificară că începând de la 1 ianuarie 1867 sucursalele şi agenţiile lor din Orient vor cumpăra şi vinde numai cambii care nu vor avea o scadenţă mai mare de 4 luni de la vedere.” (Ibid., 7 iulie 1866) Această reducere nu a reuşit însă şi a trebuit să se renunţe la ea. (De atunci, canalul Suez a revoluţionat toate acestea. F. E.)

Se înţelege că odată cu creşterea timpului de circulaţie al mărfurilor creşte şi riscul unei schimbări de preţuri pe piaţa de desfacere, întrucât perioada în care pot avea loc asemenea schimbări de preţuri creşte. Altă deosebire în ceea ce priveşte timpul de circulaţie, şi anume fie indi-viduală, între diferitele capitaluri individuale ale aceleiaşi ramuri de activitate, fie între ramuri de activitate diferite, după uzurile diferite în cazurile în care nu se plăteşte imediat în numerar, rezultă din diferitele termene de piaţă la cumpărare şi vânzare. Nu ne oprim aici asupra acestui punct important în ceea ce priveşte creditul.

Din volumul contractelor de livrare, care creşte odată cu volumul şi cu scara producţiei capitaliste, rezultă de asemenea deosebiri

258

în ceea ce priveşte timpul de rotaţie. Contractul de livrare, ca o tranzacţie între cumpărător şi vânzător, este o operaţiune care ţine de piaţă, de sfera circulaţiei. Deosebirile, în ceea ce priveşte timpul de rotaţie, rezultate din acest contract rezultă deci din sfera circulaţiei, dar au repercusiuni directe asupra sferei producţiei, şi anume independent de orice termene de plată şi de orice relaţii de credit, deci şi în caz de plată în numerar. Cărbunii, bumbacul, firele etc. sunt, de pildă, produse discontinue. Fiecare zi livrează cantitatea ei de produs gata. Dacă însă filatorul sau proprietarul de mine preia livrări de mase de produs care necesită o perioadă de zile consecutive de muncă, să zicem de patru sau de şase săptămâni, în acest caz, în ceea ce priveşte durata de timp pentru care trebuie avansat capitalul, situaţia este aceeaşi ca şi când în acest proces de muncă ar fi fost introdusă o perioadă continuă de muncă de patru sau şase săptămâni. Se presupune aici, bineînţeles, că întreaga masă de produs comandată trebuie livrată dintr-odată sau este plătită după ce a fost livrată în întregime. Privită individual, fiecare zi şi-a livrat astfel cantitatea ei anumită de produs gata. Dar această cantitate confecţionată nu este, întotdeauna, decât o parte din masa ce trebuie livrată în baza contractului. Dacă în acest caz partea gata confecţionată a mărfurilor comandate nu se mai află în procesul de producţie, ea se află totuşi în depozit, în calitate de capital doar potenţial.

Să trecem acum la a doua epocă a timpului de circulaţie: timpul de cumpărare sau epoca în cursul căreia capitalul se retransformă din forma de bani în elementele capitalului productiv. În cursul acestei epoci, el trebuie să rămână un timp mai scurt sau mai îndelungat în forma de capital bănesc, deci o parte anumită din capitalul total avansat trebuie să se afle în permanenţă în forma de capital bănesc, cu toate că această parte constă din elemente care se schimbă mereu. Trebuie de pildă ca, într-o anumită întreprindere, din capitalul total avansat să existe n x 100 l. st. în formă de capital bănesc, astfel ca, în timp ce toate componentele acestor n x 100 l. st. se transformă necontenit în capital productiv, această sumă să se completeze totuşi, în mod tot atât de continuu, din circulaţie, din capitalul-marfă realizat. O anumită parte din valoarea capitalului avansat se află deci în permanenţă în stare de capital bănesc, deci într-o formă care nu ţine de sfera producţiei sale, ci de sfera circulaţiei sale.

S-a văzut că prelungirea timpului în care capitalul este imobilizat în forma de capital-marfă, prelungire determinată de depărtarea pieţei de desfacere, provoacă în mod direct o întârziere în

259

reîntoarcerea banilor, deci şi o întârziere în transformarea capitalului din capital bănesc în capital productiv. S-a mai văzut (cap. VI [pag. 126 şi urm.]) cum, în ceea ce priveşte cumpărarea mărfurilor, timpul de cumpărare, adică depărtarea mai mare sau mai mică de la sursele principale de aprovizionare cu materii prime, impune nevoia de a se cumpăra materie primă pentru perioade mai lungi şi de a se ţine în rezervă această materie primă sub formă de stoc productiv, de capital productiv latent sau potenţial; cum, deci, această depărtare măreşte masa de capital care trebuie avansată dintr-odată şi timpul pentru care ea trebuie avansată, scara producţiei rămânând de altfel neschimbată.

O acţiune asemănătoare exercită în diferite ramuri de activitate perioadele mai scurte sau mai lungi în care mase mai mari de materii prime sunt aruncate pe piaţă. Astfel, de pildă, la Londra au loc odată la trei luni mari licitaţii de lână, care domină piaţa lânii, în timp ce, în linii generale, piaţa bumbacului este reînnoită, de la recoltă la recoltă, în mod continuu, deşi nu totdeauna în mod uniform. Asemenea perioade determină epocile principale de aprovizionare cu aceste materii prime şi îşi exercită influenţa în special asupra cumpărărilor speculative, care necesită avansuri pe timp mai îndelungat sau mai scurt pentru aceste elemente ale producţiei, tot aşa cum natura mărfurilor produse îşi exercită influenţa asupra reţinerii speculative, intenţionate, pe timp mai îndelungat sau mai scurt, a produsului în formă de capital-marfă potenţial. „Agricultorul trebuie deci să fie şi el speculant până la o anumită limită şi [...] să amâne vânzarea produsului, după împrejurări.” (Urmează câteva reguli de ordin general. F. E.) „Dar la desfacerea produsului lucrurile depind în mare măsură de persoană, de produs şi de localitate. Cine, pe lângă îndemânare şi noroc (!), are capital suficient, nu va putea fi dojenit pentru faptul că va reţine în depozit timp de un an recolta sa, dacă preţurile sunt neobişnuit de scăzute; cine nu are însă capital sau în general (!) spirit speculativ, acela va căuta să realizeze preţurile medii curente şi va trebui deci să vândă îndată ce şi ori de câte ori are posibilitatea s-o facă. Să ţii lâna în depozit mai mult de un an va aduce aproape totdeauna pagubă, în timp ce cerealele şi seminţele de oleaginoase pot fi păstrate timp de câţiva ani fără vreun pericol pentru compoziţia şi calitatea produsului. Produsele care de obicei sunt supuse unor urcări şi scăderi mari în intervale scurte, ca de pildă seminţele de oleaginoase, hameiul, cardele etc., sunt pe drept cuvânt stocate în anii în care preţul e mult sub preţul de producţie. Întârzierea vânzării nu e deloc recomandabilă la acele lucruri care cauzează cheltuieli zilnice de

260

întreţinere, ca vitele îngrăşate, sau care sunt expuse alterării: cartofii, fructele etc. În unele regiuni un produs are în anumite anotimpuri preţul mediu cel mai scăzut, iar în alte perioade, dimpotrivă, preţul său cel mai ridicat; astfel, de pildă, toamna cerealele sunt în unele locuri mai ieftine decât între Crăciun şi Paşti. Apoi, în unele regiuni unele produse pot fi vândute în mod favorabil numai în anumite perioade, cum se întâmplă, de pildă, cu lâna pe pieţele lânii în acele regiuni în care comerţul de lână stagnează de obicei etc.” (Kirchhof, pag. 302)

La analiza celei de-a doua jumătăţi a timpului de circulaţie, în care banii sunt retransformaţi în elementele capitalului productiv, nu este luată în considerare numai această transformare în sine, nu numai timpul în care se reîntorc banii, după cum piaţa pe care se vinde produsul este mai depărtată sau mai apropiată; este luată în considerare înainte de toate mărimea părţii de capital avansat care trebuie să se afle în permanenţă sub formă de bani, sub formă de capital bănesc.

Abstracţie făcând de orice speculaţie, volumul cumpărării acelor mărfuri care trebuie să existe în permanenţă ca stoc productiv depinde de perioadele de înnoire a acestui stoc, deci de împrejurări care depind la rândul lor de situaţia de pe piaţă, care sunt deci diferite pentru diferitele materii prime etc.; este nevoie, deci, aici, din timp în timp, de sume mai mari de bani, care trebuie avansate dintr-o dată. Aceşti bani se întorc mai repede sau mai încet, corespunzând cu rotaţia capitalului, totdeauna însă în mod fragmentar. O parte a acestor bani este cheltuită în mod tot atât de permanent la intervale scurte, anume partea retransformată în salariu. Altă parte însă, anume aceea care trebuie retransformată în materii prime etc. trebuie acumulată pentru perioade mai lungi, ca fond de rezervă, fie pentru cumpărare, fie pentru plată. Ea există deci sub formă de capital bănesc, deşi volumul în care ea există sub această formă variază.

Vom vedea în capitolul următor cum alte împrejurări, indiferent dacă rezultă din procesul de circulaţie sau din procesul de producţie, necesită această existenţă sub formă bănească a unei porţiuni anumite din capitalul avansat. În mod general este însă de notat că economiştii sunt foarte înclinaţi să uite că o parte a capitalului necesar în întreprindere nu numai că trece necontenit şi alternativ prin cele trei forme, de capital bănesc, capital productiv şi capital-marfă, ci şi că anumite porţiuni ale acestui capital posedă în permanenţă, în mod concomitent, aceste forme, chiar dacă mărimea relativă a acestor porţiuni variază mereu. În special partea care există în permanenţă sub

261

formă de capital bănesc este aceea pe care o uită economiştii, cu toate că tocmai acest fapt este foarte necesar pentru înţelegerea economiei burgheze şi de aceea se şi manifestă ca atare în practică.

NOTE: 1 Explicarea expresiilor privitoare la cambii şi folosite în citatele care urmează: cambia este un înscris pentru o datorie, constituind pentru datornic obligaţia legală de a plăti la o zi anumită creditorului o sumă anumită de bani. În forma sa obişnuită, ea poate fi transmisă mai departe ca mijloc de plată, datorită cărui fapt a devenit cel mai însemnat mijloc de extindere a circulaţiei naţionale şi internaţionale a creditului. Durata cambiei: durata creditului indicată în cambie. Uzul: scadenţa obişnuită a cambiei. De la tragere: socotit de la data când a fost emisă cambia. 6 luni de la vedere: datornicul trebuie să plătească cambia 6 luni după prezentarea ei de către creditor. La Anvers, cambiile se trag asupra Londrei: Creditorul domiciliază în Anvers, debitorul în Londra. A trage o cambie asupra unor mărfuri: mărfurile servesc drept garanţie pentru plata cambiei. Scadenţa cambiei: termenul de plată al cambiei. (Nota Inst. M.E.L.)

262

Capitolul cincisprezece

INFLUENŢA TIMPULUI DE ROTAŢIE ASUPRA MĂRIMII CAPITALULUI AVANSAT

În capitolul de faţă şi în cel următor, al şaisprezecelea, ne

ocupăm de influenţa timpului de rotaţie asupra valorificării capitalului. Să luăm capitalul-marfă care este produsul unei perioade de

muncă, să zicem de nouă săptămâni. Dacă facem abstracţie deocamdată atât de acea parte a valorii produsului care îi este adăugată prin uzarea medie a capitalului fix, cât şi de plusvaloarea care îi este adăugată în cursul procesului de producţie, valoarea acestui produs este egală cu valoarea capitalului circulant avansat pentru producţia lui, adică a salariului, precum şi a materiilor prime şi auxiliare consumate în cursul producţiei lui. Să presupunem că această valoare este = 900 l. st., astfel că avansul săptămânal se cifrează la 100 l. st. Timpul periodic de producţie, care coincide aici cu timpul de muncă, este deci de 9 săptămâni. Este indiferent dacă presupunem că e vorba aici de o perioadă de muncă pentru un produs continuu sau de o perioadă continuă de muncă pentru un produs discontinuu, cu condiţia ca acea cantitate de produs discontinuu care este adusă dintr-odată pe piaţă să coste 9 săptămâni de muncă. Să presupunem că timpul de circulaţie durează 3 săptămâni; că deci întreaga perioadă de rotaţie durează 12 săptămâni. După 9 săptămâni, întreg capitalul productiv avansat este transformat în capital-marfă, dar acum el rămâne timp de 3 săptămâni în perioada de circulaţie. Noua perioadă de producţie nu poate deci să reînceapă decât la începutul săptămânii a 13-a, iar producţia ar înceta pentru trei săptămâni, adică pentru un sfert din întreaga perioadă de rotaţie. Este iarăşi indiferent dacă se presupune că vânzarea mărfii durează în medie atâta timp, sau că acest timp este determinat de depărtarea pieţei sau de termenele de plată pentru marfa vândută. În fiecare răstimp de 3 luni producţia ar sta pe loc 3 săptămâni, deci în cursul unui an 4 x 3 = 12 săptămâni = 3 luni = ¼ din perioada anuală de rotaţie. Pentru ca producţia să fie continuă şi să se efectueze pe aceeaşi scară săptămână cu săptămână, nu există decât două posibilităţi.

Prima posibilitate este ca scara producţiei să fie redusă, astfel ca cele 900 l. st. să fie suficiente pentru a întreţine munca atât în timpul perioadei de muncă, cât şi în timpul perioadei de circulaţie a primei

263

rotaţii. Cu săptămâna a 10-a se deschide deci o a doua perioadă de muncă, deci şi o a doua perioadă de rotaţie, înainte ca prima perioadă de rotaţie să se fi încheiat, căci perioada de rotaţie e de 12 săptămâni, iar perioada de muncă de 9 săptămâni. 900 l. st. repartizate asupra 12 săptămâni fac 75 l. st. pe săptămână. Este clar, în primul rând, că o scară a exploatării redusă astfel presupune dimensiuni modificate ale capitalului fix, deci în general o investiţie redusă, în al doilea rând este îndoielnic dacă reducerea poate, în general, să aibă loc, întrucât corespunzător cu dezvoltarea producţiei în diferitele ramuri este nevoie de un minim normal de investiţie de capital, sub care întreprinderea individuală este pusă în imposibilitate de a susţine concurenţa. Acest minim normal creşte el însuşi necontenit odată cu dezvoltarea capitalistă a producţiei, deci nu este un minim fix. Între minimul normal dat la un anumit moment şi maximul normal care creşte în mod continuu există însă numeroase trepte intermediare, o linie mijlocie care permite grade foarte diferite ale investiţiei de capital. În cadrul limitelor pe care le constituie aceste linii mijlocii poate deci să aibă loc o reducere, a cărei limită este minimul normal din momentul respectiv. Atunci când producţia stagnează, când pieţele sunt supraîncărcate, când materia primă e scumpă etc. are loc – baza de capital fix fiind dată – o reducere a investiţiei normale de capital circulant, prin limitarea timpului de muncă, lucrându-se, de pildă, numai jumătăţi de zile; aşa cum în timpuri de prosperitate, baza de capital fix fiind de asemeni dată, are loc o extindere anormală a capitalului circulant, fie prin prelungirea timpului de muncă, fie prin intensificarea acesteia. La întreprinderile care de la început contează cu asemenea oscilaţii, soluţia constă, în parte, în mij-loacele arătate mai sus, în parte în utilizarea concomitentă a unui număr mai mare de muncitori, combinată cu utilizarea de capital fix de rezervă, de pildă locomotive de rezervă la căile ferate etc. Aici însă, unde presupunem împrejurări normale, asemenea oscilaţii anormale nu sunt luate în considerare.

Pentru a face ca producţia să fie continuă, cheltuirea aceluiaşi capital circulant este deci repartizată aici asupra unei perioade de timp mai lungi, asupra unei perioade de 12 săptămâni în locul uneia de 9 săptămâni. În fiecare secţiune de timp dată funcţionează deci un capital productiv redus; partea circulantă a capitalului productiv este redusă de la 100 la 75, deci cu un sfert. Suma totală cu care este redus capitalul productiv care funcţionează în cursul perioadei de muncă de 9 săptămâni este = 9 x 25 = 225 l. st., adică 1/4 din 900 l. st. Dar raportul

264

dintre timpul de circulaţie şi perioada de rotaţie este şi el de 3/12 = 1/4. Urmează deci: dacă este vorba ca producţia să nu fie întreruptă în cursul perioadei de circulaţie a capitalului productiv transformat în capi- tal-marfă, dacă este vorba ca, dimpotrivă, ea să continue în mod con-comitent şi neîntrerupt săptămână cu săptămână, fără să existe în acest scop un capital circulant special, acest lucru este posibil numai prin reducerea producţiei, prin micşorarea părţii circulante a capitalului productiv în funcţie. Partea de capital circulant eliberată în modul acesta pentru producţia din perioada circulaţiei se află faţă de totalul capitalului circulant avansat în acelaşi raport în care se afla timpul de circulaţie faţă de perioada de rotaţie. Lucrul acesta este valabil, cum am mai spus, numai în acele ramuri de producţie în care procesul de muncă este efectuat săptămână de săptămână pe aceeaşi scară, în care nu trebuie deci avansate sume de capital care variază de la o perioadă de muncă la alta, cum se întâmplă în agricultură.

Dacă însă presupunem, dimpotrivă, că felul întreprinderii exclude o reducere a scării producţiei şi deci a capitalului circulant care trebuie avansat în fiecare săptămână, continuitatea producţiei nu poate fi atinsă decât printr-un capital circulant suplimentar, în cazul nostru de 300 l. st. În cursul perioadei de rotaţie de 12 săptămâni se avansează în mod succesiv 1.200 l. st., din care 300 formează o pătrime, aşa cum 3 săptămâni formează o pătrime din 12. După perioada de muncă de 9 săptămâni, valoarea-capital de 900 l. st. a trecut din forma de capital productiv în forma de capital-marfă. Perioada ei de muncă este încheiată, dar această perioadă de muncă nu poate fi reînnoită cu acelaşi capital. În cursul celor 3 săptămâni în care se află în sfera circulaţiei, funcţionând în calitate de capital-marfă, acest capital se găseşte, în ceea ce priveşte procesul de producţie, în aceeaşi situaţie ca şi cum nu ar exista deloc. Se face cu totul abstracţie aici de credit, iar capitalistul este considerat că lucrează numai cu capital propriu. Dar în timp ce capitalul avansat pentru prima perioadă de muncă se află, după îndeplinirea procesului de producţie, în decurs de 3 săptămâni în procesul de circulaţie, funcţionează un capital de 300 l. st., avansat în mod suplimentar; astfel continuitatea producţiei nu este întreruptă. În această privinţă trebuie să observăm următoarele:

Întâi, perioada de muncă a capitalului de 900 l. st. avansat la început este încheiată după 9 săptămâni şi el nu se întoarce înainte de alte 3 săptămâni, deci la începutul săptămânii a 13-a. Dar o nouă perioadă de muncă este deschisă imediat cu capitalul suplimentar de 300

265

l. st. Tocmai acest fapt asigură continuitatea producţiei. Al doilea, funcţiile capitalului iniţial de 900 l. st. şi cele ale

capitalului suplimentar de 300 l. st. adăugat la sfârşitul primei perioade de muncă de 9 săptămâni, care, fără nicio întrerupere, deschide a doua perioadă de muncă după încheierea celei dintâi, sunt sau pot cel puţin să fie strict delimitate în prima perioadă de rotaţie, în timp ce în cursul celei de-a doua perioade de rotaţie ele se încrucişează.

Să ne imaginăm lucrurile în mod concret: Prima perioadă de rotaţie de 12 săptămâni. Prima perioadă de

muncă de 9 săptămâni; rotaţia capitalului avansat în această perioadă de muncă se încheie la începutul săptămânii a 13-a. În timpul ultimelor 3 săptămâni funcţionează capitalul suplimentar de 300 l. st. şi deschide a doua perioadă de muncă de 9 săptămâni.

A doua perioadă de rotaţie. La începutul săptămânii a 13-a s-au reîntors 900 l. st., care pot să înceapă o nouă rotaţie. Dar a doua perioadă de muncă a şi fost deschisă în săptămâna a 10-a prin cele 300 l. st. suplimentare; la începutul săptămânii a 13-a, acest capital suplimentar a şi îndeplinit o treime din perioada de muncă; 300 l. st. au fost transformate din capital productiv în produs. Întrucât pentru încheierea celei de-a doua perioade de muncă nu mai e nevoie decât de 6 săptămâni, în procesul de producţie al celei de-a doua perioade de muncă nu pot intra decât două treimi din capitalul de 900 l. st. reîntors, anume 600 l. st. Din cele 900 l. st. iniţiale, 300 l. st. sunt eliberate pentru a juca acelaşi rol pe care 1-a jucat capitalul suplimentar de 300 l. st. în prima perioadă de muncă. La sfârşitul celei de-a 6-a săptămâni din a doua perioadă de rotaţie este încheiată a doua perioadă de muncă. Capitalul de 900 l. st. avansat în această a doua perioadă de muncă se întoarce după alte 3 săptămâni, deci la sfârşitul săptămânii a 9-a din cea de-a doua perioadă de rotaţie de 12 săptămâni. În cursul celor 3 săptămâni ale timpului său de circulaţie intră în funcţie capitalul de 300 l. st. eliberat. Cu aceasta începe a treia perioadă de muncă a unui capital de 900 l. st. în săptămâna a 7-a a celei de-a doua perioade de rotaţie, adică în cea de-a 19-a săptămână din an.

A treia perioadă de rotaţie. La sfârşitul săptămânii a 9-a din cea de-a doua perioadă de rotaţie, altă reîntoarcere a unei sume de 900 l. st. Dar a treia perioadă de muncă a şi început în săptămâna a 7-a din perioada de rotaţie precedentă şi 6 săptămâni au şi trecut. Această perioadă de muncă nu mai durează deci decât încă 3 săptămâni. Din cele 900 l. st. reîntoarse nu intră deci în procesul de producţie decât 300 l. st.

266

A patra perioadă de muncă cuprinde celelalte 9 săptămâni ale acestei perioade de rotaţie şi astfel, odată cu a 37-a săptămână a anului, încep în acelaşi timp a patra perioadă de rotaţie şi a cincea perioadă de muncă.

Pentru a simplifica lucrurile în vederea calculului, vom presupune: perioada de muncă – 5 săptămâni, perioada de circulaţie – 5 săptămâni, deci perioada de rotaţie – 10 săptămâni; anul e considerat ca având 50 de săptămâni, iar investiţia de capital este de 100 l. st. pe săptămână. Perioada de muncă necesită deci un capital circulant de 500 l. st., iar timpul de circulaţie un capital suplimentar de încă 500 l. st. Perioadele de muncă şi perioadele de rotaţie se prezintă deci în felul următor:

Perioada de munca Săptămâna 1. st. marfă reîntors

1. 1- 5 500 Sfârşitul săptămânii a 10-a

2. 6-10 500 Sfârşitul săptămânii a 15-a

3. 11-15 500 Sfârşitul săptămânii a 20-a

4. 16-20 500 Sfârşitul săptămânii a 25-a

5. 21-25 500 Sfârşitul săptămânii a 30-a

Dacă timpul de circulaţie este = 0, perioada de rotaţie fiind deci

egală cu perioada de muncă, numărul rotaţiilor din cursul anului este egal cu numărul perioadelor de muncă. Adică, la o perioadă de muncă de 5 săptămâni, săptămâni = 10, iar valoarea capitalului rotit ar fi = 500 x 10 = 5.000. În tabel, unde timpul de circulaţie este presupus a fi de 5 săptămâni, se produc de asemeni mărfuri în valoare de 5.000 l. st. anual, din care însă 1/10 = 500 l. st. se află mereu în formă de capi- tal-marfă şi se întoarce abia după 5 săptămâni. La sfârşitul anului, produsul celei de-a zecea perioade de muncă (săptămânile de muncă 46-50) şi-a încheiat timpul de rotaţie numai pe jumătate, întrucât timpul lui de circulaţie cade în primele 5 săptămâni ale anului următor.

Vom mai lua un al treilea exemplu: perioada de muncă 6 săptămâni, timp de circulaţie 3 săptămâni, avans săptămânal în procesul

267

de muncă 100 l. st. Prima perioadă de muncă: săptămânile 1-6. La sfârşitul

săptămânii a 6-a un capital-marfă de 600 l. st., reîntors la sfârşitul săptămânii a 9-a.

A doua perioadă de muncă: săptămânile 7-12. În timpul săptămânilor 7-9 avansat un capital suplimentar de 300 l. st. La sfârşitul săptămânii a 9-a reîntoarcerea a 600 l. st. Din care se avansează 300 l. st. în săptămânile 10-12; la sfârşitul săptămânii a 12-a se află deci bani lichizi 300 l. st., iar în capital-marfă 600 l. st., reîntoarse la sfârşitul săptămânii a 15-a.

A treia perioadă de muncă: săptămânile 13-18. În săptămânile 13-15 avansarea celor 300 l. st. de mai sus, apoi întoarcerea a 600 l. st., din care 300 l. st. se avansează pentru săptămânile 16-18. La sfârşitul săptămânii a 18-a 300 l. st. în bani lichizi; 600 l. st. există în capi- tal-marfă, care se reîntoarce la sfârşitul săptămânii a 21-a. (Vezi prezen-tarea mai amănunţită a acestui caz mai jos sub II.) În 9 perioade de muncă (= 54 săptămâni) se produc deci 600 x 9 = 5.400 l. st. marfă. La sfârşitul celei de a 9-a perioade de muncă, în posesia capitalistului se află 300 l. st. în bani şi 600 l. st. în marfă care nu şi-a parcurs încă timpul de circulaţie.

Comparând cele trei exemple constatăm întâi că numai în cel de-al doilea exemplu are loc o alternare succesivă a capitalului I de 500 l. st. şi a capitalului suplimentar II de asemenea de 500 l. st., astfel că aceste două părţi de capital se mişcă separat una de alta, şi aceasta numai din cauză că aici s-a făcut presupunerea cu totul excepţională că perioada de muncă şi timpul de circulaţie formează două jumătăţi egale ale perioadei de rotaţie. În toate celelalte cazuri, oricare ar fi inegalitatea dintre cele două perioade ale timpului de rotaţie, mişcările celor două capitaluri se împletesc, ca în exemplele I şi III, începând chiar cu a doua perioadă de rotaţie. Capitalul suplimentar II, împreună cu o parte a capitalului I, formează capitalul care funcţionează în a doua perioadă de rotaţie, în timp ce restul capitalului I devine disponibil pentru funcţia iniţială a capitalului II. Capitalul care acţionează în timp ce capitalul-marfă îşi face circulaţia nu este identic aici cu capitalul II avansat la început în acest scop, dar este egal cu el în valoare şi formează aceeaşi parte aliquotă din capitalul total avansat, ca şi el.

Al doilea, capitalul care a funcţionat în cursul perioadei de muncă stă inactiv în cursul timpului de circulaţie. În exemplul al doilea, capitalul funcţionează timp de 5 săptămâni perioadă de muncă şi stă

268

inactiv timp de 5 săptămâni perioadă de circulaţie. Întreg timpul în decursul căruia capitalul I stă inactiv în interval de un an este deci de o jumătate de an. Pentru acest timp intră în funcţie capitalul suplimentar II, care stă, aşadar, inactiv şi el, în cazul de faţă, timp de jumătate de an. Dar capitalul suplimentar necesar pentru a menţine continuitatea producţiei în decursul timpului de circulaţie nu este determinat de volumul total, respectiv de suma timpilor de circulaţie din cursul anului, ci doar de raportul dintre timpul de circulaţie şi perioada de rotaţie. (Se presupune aici, bineînţeles, că toate rotaţiile se efectuează în aceleaşi condiţii.) Din această cauză în exemplul II sunt necesare 500 l. st. capital suplimentar, nu 2.500 l. st. Faptul se explică pur şi simplu prin aceea că şi capitalul suplimentar intră în rotaţie la fel ca şi cel avansat la început, şi că îşi înlocuieşte deci masa, exact ca şi acesta, prin numărul rotaţiilor sale.

Al treilea, faptul că timpul de producţie poate să fie mai lung decât timpul de muncă nu modifică deloc împrejurările cercetate aici. E drept că prin acest fapt perioadele rotaţiei totale sunt prelungite, dar această prelungire a rotaţiei nu necesită un capital suplimentar pentru procesul de muncă. Capitalul suplimentar nu are decât scopul de a umple golurile din procesul de muncă, provocate de timpul de circulaţie; menirea sa nu este deci decât aceea de a feri producţia de perturbările care rezultă din timpul de circulaţie: perturbările care rezultă din condiţiile proprii ale producţiei trebuie compensate în alt mod, de care nu e locul să ne ocupăm aici. Există, dimpotrivă, întreprinderi în care nu se lucrează decât cu intermitenţe, după comandă, în care pot deci avea loc întreruperi între perioadele de muncă. La aceste întreprinderi dispare pro tanto [în această măsură] necesitatea capitalului suplimentar. Pe de altă parte, în cele mai multe cazuri de munci sezoniere este dată şi o anumită limită în ceea ce priveşte timpul reîntoarcerii. Aceeaşi muncă nu poate fi reluată la anul cu acelaşi capital, dacă nu s-a încheiat între timp perioada de circulaţie a acestui capital. Pe de altă parte, timpul de circulaţie poate să fie şi mai scurt decât intervalul de la o perioadă de producţie la alta. În acest caz capitalul stă inactiv, dacă nu este utilizat între timp în alt fel.

Al patrulea, capitalul avansat pentru o perioadă de muncă, de pildă cele 600 l. st. din exemplul III, este avansat, în parte, în materii prime şi materii auxiliare, în stoc productiv pentru perioada de muncă, în capital circulant constant, în parte în capital circulant variabil, în plată a muncii. E posibil ca partea avansată în capital circulant constant să nu

269

existe în formă de stoc productiv pentru această perioadă de timp, de pildă materia primă să nu stea pregătită pentru întreaga perioadă de muncă sau cărbunii să fie procuraţi odată la două săptămâni. Dar – întrucât creditul este încă exclus aici – această parte a capitalului, în măsura în care nu este disponibilă în formă de stoc productiv, trebuie să rămână disponibilă în formă de bani, pentru a fi transformată după nevoie în stoc productiv. Acest fapt nu modifică deloc mărimea valorii capitalului constant circulant, avansată pe timp de 6 săptămâni. Dimpotrivă – abstracţie făcând de rezerva de bani pentru cheltuieli neprevăzute, de fondul de rezervă propriu-zis pentru înlăturarea perturbărilor – salariul se plăteşte în perioade mai scurte, de cele mai multe ori săptămânal. Prin urmare, atunci când capitalistul nu-l sileşte pe muncitor să-i facă avansuri mai mari din munca sa, capitalul necesar pentru salariu trebuie să fie pregătit în formă de bani. La reîntoarcerea capitalului o parte trebuie deci reţinută în formă de bani pentru plata muncii, în timp ce restul poate fi transformat în stoc productiv.

Capitalul suplimentar se împarte exact ca şi cel iniţial. Ceea ce îl deosebeşte însă de capitalul I este faptul că (abstracţie făcând de credit) pentru a fi disponibil pentru propria sa perioadă de muncă el trebuie să existe avansat încă în cursul primei perioade de muncă a capitalului I, în care nu intră. În cursul acestei perioade el poate fi deja transformat, în parte cel puţin, în capital circulant constant care este avansat pentru întreaga perioadă de rotaţie. În ce măsură el ia această formă sau rămâne în forma de capital bănesc suplimentar, până în momentul în care devine necesară această transformare, va depinde în parte de condiţiile de producţie speciale din anumite ramuri de activitate, în parte de împrejurările locale, de oscilaţiile în preţurile materiilor prime etc. Privind capitalul social în ansamblul său, o parte mai mult sau mai puţin importantă a acestui capital suplimentar se va afla totdeauna pentru un timp mai îndelungat sub forma capitalului bănesc. În ceea ce priveşte, dimpotrivă, acea parte a capitalului II care urmează să fie avansată în salariu, ea va fi totdeauna transformată în forţă de muncă în mod treptat, în măsura în care perioade de muncă mai mici se termină şi sunt plătite.

Această parte a capitalului II există deci în tot cursul perioadei de muncă sub formă de capital bănesc, până ce intră în funcţionarea capitalului productiv prin transformarea sa în forţă de muncă.

Această adăugare a capitalului suplimentar necesar pentru transformarea timpului de circulaţie a capitalului I în timp de producţie

270

nu sporeşte deci numai mărimea capitalului avansat şi lungimea timpului pentru care capitalul total este avansat în mod necesar, dar, în special, şi acea parte a capitalului avansat care există ca rezervă în bani, care se găseşte deci în stare de capital bănesc şi posedă forma de capital bănesc potenţial.

Acest lucru se întâmplă – atât în ceea ce priveşte avansul sub formă de stoc productiv cât şi sub formă de rezervă în bani – şi atunci când divizarea capitalului în două părţi – capital pentru prima perioadă de muncă şi capital suplimentar pentru timpul de circulaţie, divizare necesitată de timpul de circulaţie – este efectuată nu prin mărirea capitalului avansat, ci prin reducerea scării producţiei. Ba, aici creşterea capitalului imobilizat sub formă de bani devine mai importantă în raport cu scara producţiei.

Ceea ce se obţine prin această divizare a capitalului în capital de la început productiv şi capital suplimentar în general este succesiunea neîntreruptă a perioadelor de muncă, funcţionarea continuă în calitate de capital productiv a unei părţi egal de mari din capitalul avansat.

Să examinăm exemplul II. Capitalul care se află în mod continuu în procesul de producţie este de 500 l. st. întrucât perioada de muncă este = 5 săptămâni, el lucrează în decurs de 50 săptămâni (luate drept un an) de zece ori. Produsul este, deci, abstracţie făcând de plusvaloare, de 10 x 500 = 5.000 l. st. Din punctul de vedere al capitalului care lucrează în mod nemijlocit şi neîntrerupt în procesul de producţie – capital a cărui valoare este de 500 l. st. – timpul de circulaţie apare ca fiind cu totul desfiinţat. Perioada de rotaţie coincide cu perioada de muncă; timpul de circulaţie este considerat = 0.

Dacă, dimpotrivă, capitalul de 500 l. st. ar fi stânjenit în mod regulat în activitatea sa productivă de un timp de circulaţie de 5 săptămâni, astfel că el n-ar putea să reintre în producţie decât după încheierea întregii perioade de rotaţie de 10 săptămâni, am avea în cele 50 de săptămâni ale anului 5 rotaţii de câte 10 săptămâni, din care 5 perioade de producţie de câte 5 săptămâni, deci în total 25 săptămâni de producţie cu un produs total de 5 x 500 = 2.500 l. st. şi 5 perioade de circulaţie de câte 50 săptămâni, deci un timp de circulaţie total de asemenea de 25 săptămâni. Dacă spunem aici capitalul de 500 l. st. s-a rotit de 5 ori în cursul anului, este evident şi clar că în cursul unei jumătăţi din fiecare perioadă de rotaţie acest capital de 500 l. st. nu a funcţionat deloc în calitate de capital productiv şi că, în total, el nu a funcţionat decât în cursul unei jumătăţi de an, iar în cealaltă jumătate el

271

nu a funcţionat deloc. În exemplul nostru, pentru timpul cât ţin aceste cinci perioade

de circulaţie intră în funcţie capitalul suplimentar de 500 l. st., şi prin acest fapt rotaţia este sporită de la 2.500 la 5.000 l. st. Dar capitalul avansat este acum de 1.000 l. st. în loc de 500 l. st. 5.000 împărţit la 1.000 este egal cu 5. Deci în locul celor zece rotaţii, cinci. Aşa se şi calculează de fapt. Dar întrucât se spune că acest capital de 1.000 l. st. s-a rotit de cinci ori în cursul anului, capetele goale ale capitaliştilor uită de timpul de circulaţie şi se naşte o idee confuză ca şi cum acest capital ar fi funcţionat în mod continuu în procesul de producţie în cursul celor cinci rotaţii succesive. Dar dacă spunem că acest capital de 1.000 l.st. s-a rotit de cinci ori, în aceste rotaţii este cuprins atât timpul de circu-laţie, cât şi timpul de producţie. De fapt, dacă în procesul de producţie ar fi acţionat într-adevăr în mod continuu 1.000 l. st., produsul ar fi trebuit să fie, după presupunerile noastre, de 10.000 l. st., şi nu de 5.000. Dar pentru ca să existe în mod continuu în procesul de producţie 1.000 l. st., ar trebui ca avansul total să fie de 2.000 l. st. Economiştii, la care în general nu se găseşte o idee clară în ceea ce priveşte mecanismul rotaţiei, uită mereu momentul acesta principal, că totdeauna numai o parte a capitalului industrial poate să fie angajată în mod efectiv în procesul de producţie, pentru ca acesta să poată continua fără întrerupere. În timp ce o parte se află în perioada de producţie, trebuie ca totdeauna altă parte să se afle în perioada de circulaţie. Sau, cu alte cuvinte, o parte nu poate să funcţioneze în calitate de capital productiv decât cu condiţia ca altă parte să stea departe de producţia propriu zisă, sub formă de capital-marfă sau de capital bănesc. Trecându-se cu vederea acest lucru, se trece cu vederea importanţa şi rolul capitalului bănesc.

Avem acum să cercetăm ce deosebiri se manifestă în rotaţie, după cum cele două secţiuni ale perioadei de rotaţie – perioada de muncă şi perioada de circulaţie – sunt egale, sau perioada de muncă este mai mare sau mai mică decât perioada de circulaţie, şi apoi în ce mod influenţează acest fapt asupra legării capitalului sub formă de capital bănesc.

Presupunem că în toate cazurile capitalul care trebuie avansat săptămânal este de 100 l. st. şi că perioada de rotaţie este de 9 săptămâni, că deci capitalul care trebuie avansat pentru fiecare perioadă de rotaţie este = 900 l. st.

272

I. Perioada de muncă egală cu perioada de circulaţie

Deşi în practică acest caz constituie o excepţie întâmplătoare, el trebuie să servească drept punct de plecare al analizei, pentru că aici lucrurile se prezintă cel mai simplu şi mai palpabil.

Cele două capitaluri (capitalul I, care este avansat pentru prima perioadă de muncă, şi capitalul suplimentar II, care funcţionează în cursul perioadei de circulaţie a capitalului I) alternează în mişcările lor fără a se întretăia. Cu excepţia primei perioade, fiecare din cele două capitaluri nu este deci avansat decât pentru propria sa perioadă de rotaţie. Să presupunem că perioada de rotaţie este, ca în exemplele ce urmează, de 9 săptămâni, perioada de muncă şi perioada de circulaţie având deci câte 41/2 săptămâni fiecare. Obţinem în acest caz următoarea schemă anuală:

Tabe1ul 1 Capitalul I.: Perioade

de rotaţie Perioade

de muncă Avans 1. st.

Perioadede circulaţie

Săptămânile Săptămânile SăptămânileI … 1- 9 1 - 41/2 450 41/2 - 9II ... 10-18 10-131/2 450 131/2 -18

III … 19-27 19-221/2 450 221/2 -27IV ... 28-36 28-311/2 450 311/2 -36V … 37-45 37-401/2 450 401/2 -45VI ... 46-(54) 46-491/2 450 491/2 -(54)1

Capitalul II.:

Perioade Perioade Perioade de rotaţie de muncă Avans 1.

st. de circulaţie

Săptămânile Săptămânile SăptămânileI ... 41/2-131/2 41/2- 9 450 10-131/2II ... 131/2-221/2 131/2-18 450 19-221/2III ... 221/2-311/2 221/2-27 450 28-311/2IV … 31/2-401/2 311/2-36 450 37-401/2V ... 401/2-491/2 401/2-45 450 46-491/2VI ... 491/2-(581/2) 491/2-(54) 450 (552-581/2)

273

În cursul celor 513 săptămâni, pe care le considerăm ca fiind un an, capitalul I a absolvit şase perioade de muncă pline şi a produs deci mărfuri pentru suma de 6 x 450 = 2.700 l. st., iar capitalul II a produs în cinci perioade de muncă pline mărfuri pentru suma de 5 x 450 = 2.250 l. st. În plus capitalul II a mai produs în ultimele 11/2 săptămâni ale anului (de la mijlocul săptămânii 50 până la sfârşitul săptămânii 51) marfă de 150 l. st. – produs total în 51 săptămâni: 5.100 l. st. Din punctul de vedere al producţiei propriu zise de plusvaloare, care nu este produsă decât în cursul perioadei de muncă, capitalul total de 900 l. st. s-ar fi rotit deci de 52/3 ori (52/3 x 900 =5.100 l. st.). Dar dacă privim rotaţia reală, capitalul I s-a rotit de 52/3 ori, întrucât la sfârşitul săptămânii a 51-a el mai are de absolvit încă 3 săptămâni din a şasea perioadă de rotaţie a sa ; 52/3 x 450=2.550 l. st.; iar capitalul II s-a rotit de 51/6 ori, întrucât el a efectuat abia 11/2 săptămâni din a şasea perioadă de rotaţie a sa, astfel că 71/2 săptămâni din această perioadă mai cad încă în anul viitor; 51/6 x 450 = 2.325 l. st.; rotaţie totală efectivă = 4.875 l. st.

Să considerăm capitalul I şi capitalul II drept două capitaluri cu totul autonome unul faţă de celălalt. Ele sunt cu totul autonome în mişcările lor; aceste mişcări nu fac decât să se completeze, întrucât perioadele de muncă şi de circulaţie ale acestor capitaluri alternează în mod direct. Ele pot fi considerate ca fiind două capitaluri cu totul independente, aparţinând unor capitalişti diferiţi.

Capitalul I a efectuat cinci perioade de rotaţie complete şi două treimi din a şasea. La sfârşitul anului, el se află sub formă de capi- tal-marfă care mai are nevoie de 3 săptămâni pentru realizarea sa normală. În acest timp el nu poate să intre în procesul de producţie. El funcţionează în calitate de capital-marfă: circulă. Din ultima sa perioadă de rotaţie el nu a efectuat decât 2/3. Acest fapt se exprimă astfel: el nu s-a rotit decât de 2/3 ori, numai 2/3 din valoarea sa totală au efectuat o rotaţie completă. Noi spunem: 450 l. st. îşi efectuează rotaţia în 9 săptămâni, deci 300 l. st. în 6 săptămâni. În acest mod de a se exprima se neglijează raporturile organice dintre cele două componente specifice diferite ale timpului de rotaţie. Sensul exact al expresiei după care capitalul avansat de 450 l. st. a efectuat 52/3 rotaţii este doar acela că acest capital a efectuat cinci rotaţii în întregime şi dintr-a şasea numai 2/3. Dimpotrivă, expresia după care capitalul rotit este de 5½ capitalul avansat, deci, în cazul de mai sus, 52/3 x 450 l. st. = 2.550 l. st., este întru atâta justă, întrucât, dacă acest capital de 450 l. st. nu ar fi completat cu alt capital de 450 l. st., o parte a lui ar trebui de fapt să se afle în procesul de

274

producţie şi alta în procesul de circulaţie. Dacă este vorba ca timpul de rotaţie să fie exprimat în masa capitalului rotit, el nu poate fi exprimat niciodată altfel decât într-o masă de valoare existentă (de fapt de produs terminat). Faptul că capitalul avansat nu se află sub o formă în care să poată deschide din nou procesul de producţie se exprimă prin aceea că numai o parte a acestui capital se află într-o stare aptă a intra în producţie sau că, pentru a se afla în stare de producţie continuă, capitalul ar trebui împărţit într-o parte care s-ar afla în permanenţă în perioada de producţie şi în altă parte care s-ar afla în permanentă în perioada de circulaţie, corespunzând cu raportul reciproc dintre aceste perioade. Este aceeaşi lege care determină masa capitalului productiv, aflat în permanenţă în funcţie, prin raportul dintre timpul de circulaţie şi timpul de rotaţie.

Din capitalul II se află avansate, la sfârşitul săptămânii a 51-a, pe care o considerăm aici ca încheind anul, 150 l. st. în producţia unui produs neterminat. Altă parte se află sub forma de capital constant circulant – materii prime etc., adică sub o formă care îi permite să funcţioneze în procesul de producţie în calitate de capital productiv. Dar o a treia parte se află sub formă de bani, anume cel puţin suma reprezentând salariul pentru restul perioadei de muncă (3 săptămâni), care se plăteşte însă abia la sfârşitul fiecărei săptămâni. Cu toate că la începutul noului an, deci la începutul unui nou ciclu de rotaţie, această parte a capitalului nu se află sub formă de capital productiv, ci sub aceea de capital bănesc, formă sub care ea nu poate să intre în procesul de producţie, totuşi la deschiderea noii rotaţii se află în acţiune în procesul de producţie un capital variabil circulant, adică forţă de muncă vie. Acest fenomen se explică prin faptul că deşi forţa de muncă este cumpărată şi consumată la începutul perioadei de muncă, să zicem a săptămânii, ea este plătită abia la sfârşitul săptămânii. Banii funcţionează aici ca mijloc de plată. Pe de o parte, ei încă se află deci ca bani în mâna capitalistului, în timp ce, pe de altă parte, forţa de muncă, marfa în care ei sunt transformaţi, funcţionează deja în procesul de producţie; aceeaşi valoare-capital apare, deci, aici, de două ori. Dacă nu privim decât perioadele de muncă, vedem: Capitalul I a produs 6 x 450 = 2.700 1. st. Capitalul II a produs 51/3 x 450 = 2.400 1. st. deci în total 52/3 x 900 = 5.100 1. st.

275

Capitalul total avansat, în sumă de 900 1. st., a funcţionat deci de 52/3 ori în cursul anului în calitate de capital productiv. Pentru producţia de plus-valoare este indiferent dacă 450 1. st. funcţionează neîntrerupt în procesul de producţie alternând cu 450 1. st. care funcţionează neîntrerupt în circulaţie sau dacă 900 1. st. funcţionează câte 41/2 săptămâni în procesul de producţie-şi apoi alte 41/2 săptămâni în procesul de circulaţie.

Dacă, dimpotrivă, privim perioadele de rotaţie, vedem: Capitalul I s-a rotit de 52/3 x 450 = 2.550 1. st. Capitalul II s-a rotit de 51/6 x 450 = 2.325 1. st. deci capitalul total s-a rotit de 55/12 x 900 = 4.875 1. st. Căci volumul capitalului total este egal cu totalul sumelor rotite de I şi II împărţit prin totalul lui I şi II.

E de observat că dacă ar fi autonome unul faţă de celălalt capitalurile I şi II nu ar forma totuşi decât părţi independente diferite ale capitalului social avansat în aceeaşi sferă de producţie. Dacă, deci, înăuntrul acestei sfere de producţie capitalul social ar consta numai din I şi II, rotaţiei capitalului social din această sferă i s-ar aplica acelaşi calcul care e valabil aici pentru cele două componente I şi II ale aceluiaşi capital privat. Mergând mai departe, orice parte a capitalului social total, investită într-o sferă de producţie specială, poate fi calculată în modul acesta. Iar, la urmă, numărul de rotaţii ale capitalului social total este egal cu totalul capitalului rotit în diferite sfere de producţie, împărţit prin totalul capitalului avansat în aceste sfere de producţie.

Mai e de observat apoi că aşa cum aici, în aceeaşi întreprindere particulară, capitalurile I şi II au, strict vorbind, ani de rotaţie diferiţi (întrucât ciclul de rotaţie al capitalului II începe cu 41/2 săptămâni mai târziu decât acela al capitalului I, anul lui I terminându-se deci cu 41/2 săptămâni mai devreme decât anul lui II), tot astfel diferitele capitaluri particulare din aceeaşi sferă de producţie îşi încep activitatea în momente cu totul diferite şi îşi încheie deci rotaţia anuală în momente diferite ale anului. Acelaşi calcul mediu pe care l-am aplicat mai sus pentru capitalurile I şi II este şi aici suficient pentru a reduce anii de rotaţie ai diferitelor porţiuni independente ale capitalului social la un an de rotaţie unitar.

276

II. Perioada de muncă mai mare decât perioada de circulaţie

Perioadele de muncă şi de rotaţie ale capitalurilor I şi II se întretaie în loc de a alterna. De asemenea, aici are loc eliberare de capital, lucru care nu se întâmplă la cazul privit până acum.

Cu toate acestea, ca şi mai înainte, 1. numărul perioadelor de muncă ale capitalului total avansat este egal cu totalul valorii produsului anual al ambelor părţi din capital avansate împărţit prin totalul capitalului avansat şi 2. numărul rotaţiilor capitalului total este egal cu totalul celor două sume rotite împărţit prin totalul celor două capitaluri avansate. Trebuie şi aici să privim cele două părţi ale capitalului ca şi cum ar efectua mişcări de rotaţie cu totul independente una de alta.

Presupunem, aşadar, din nou, că în procesul de muncă trebuie avansate 100 1. st. pe săptămână. Perioada de muncă durează 6 săptămâni, necesită deci de fiecare dată un avans de 600 1. st. (capital I). Perioada de circulaţie e de 3 săptămâni; perioada de rotaţie este deci, ca mai sus, de 9 săptămâni. Un capital II de 300 1. st. intră în funcţie în cursul perioadei de circulaţie de 3 săptămâni a capitalului I. Dacă le privim pe amândouă drept capitaluri independente unul de celălalt, schema rotaţiei anuale arată precum urmează:

Tabelul II Capital I, 600 l. st. Perioade de rotaţie

Perioade de muncă Avans 1.

st.

Perioade de circulaţie

Săptămâni Săptămâni Săptămâni I ... 1- 9 1- 6 600 7- 9II... 10-18 10-15 600 16-18III ... 19-27 19-24 600 25-27IV ... 28-36 28-33 600 34-36V ... 37-45 37-42 600 43-45VI ... 46-(54) 46-51 600 (52-54)

277

Capital suplimentar II, 300 l. st.

Perioade de rotaţie

Perioade de muncă Avans 1.

st.

Perioade de

circulaţie Săptămâni Săptămâni Săptămâni

I ... II ...

III . . . IV ... V …

7-1516-24 25-33 34-42 43-51

7- 916-18 25-27 34-36 43-45

300300 300 300 300

10-1519-24 28-33 37-42 46-51

Procesul de producţie se efectuează în tot cursul anului în mod

neîntrerupt pe aceeaşi scară. Cele două capitaluri I şi II rămân absolut distincte. Dar pentru a le reprezenta aşa distincte, ar trebui să rupem întretăierile şi împletirile lor reale şi să modificăm în modul acesta şi numărul rotaţiilor. Într-adevăr, conform tabelului de mai sus, s-ar roti capitalul I de 52/3 x 600 = 3.400 1. st., iar capitalul II de 5 x 300 = 1.500 1. st. Deci capitalul total de 54/9 x 900 = 4.900 1. st.

Lucrul acesta nu este însă exact, întrucât, după cum vom vedea, perioadele reale de producţie şi de circulaţie nu coincid în mod absolut cu cele ale schemei de mai sus, care aveau în special scopul de a prezenta cele două capitaluri I şi II în mod independent unul de celălalt.

Într-adevăr, capitalul II nu are în realitate o perioadă de muncă şi o perioadă de circulaţie distincte, deosebite de cele ale capitalului I. Perioada de muncă este de 6 săptămâni, perioada de circulaţie de 3 săptămâni. Întrucât capitalul II este de numai 300 1. st., el nu poate umple decât o parte dintr-o perioadă de muncă. Acest lucru se şi întâmplă. La sfârşitul săptămânii a 6-a, o valoare a produsului de 600 1. st. intră în circulaţie şi se reîntoarce la sfârşitul săptămânii a 9-a sub formă de bani. La începutul săptămânii a 7-a intră astfel în acţiune capitalul II şi acoperă necesităţile perioadei de muncă următoare pentru săptămânile 7-9. Dar, după presupunerea noastră, la sfârşitul săptămânii a 9-a perioada de muncă este numai pe jumătate parcursă. La începutul săptămânii a 10-a capitalul I de 600 1. st., care tocmai s-a reîntors, intră deci din nou în acţiune şi acoperă cu 300 1. st. avansurile necesare

278

pentru săptămânile 10-12. În modul acesta, a doua perioadă de muncă este încheiată. O valoare a produsului de 600 1. st. se află în circulaţie şi se va reîntoarce la sfârşitul săptămânii a 15-a; pe lângă aceasta însă 300 1. st., suma la care s-a cifrat capitalul iniţial II, sunt eliberate şi pot funcţiona în prima jumătate a perioadei de muncă următoare, adică în săptămânile 13-15. După trecerea acestora, cele 600 1. st. se reîntorc; 300 1. st. din această sumă sunt suficiente până la sfârşitul perioadei de muncă, iar 300 1. st. rămân disponibile pentru cea următoare.

Lucrurile se petrec deci precum urmează:

I. Perioada de rotaţie: săptămânile 1-9. Prima perioadă de muncă: săptămânile 1-6. Funcţionează capitalul I,

600 1. st. Prima perioadă de circulaţie: [săptămânile] 7-9. La sfârşitul săptămânii a

9-a se reîntorc 600 1. st. II. Perioada de rotaţie: săptămânile 7-15. A doua perioadă de muncă: săptămânile 7-12.

Prima jumătate: săptămânile 7-9. Funcţionează capitalul II, 300 1. st. La sfârşitul săptămânii a 9-a se reîntorc 600 1. st. în bani (capitalul I).

A doua jumătate: săptămânile 10-12. Funcţionează 300 1. st. din capitalul I. Celelalte 300 1. st. din capitalul I rămân disponibile.

A doua perioadă de circulaţie: săptămânile 13-15. La sfârşitul săptămânii a 15-a se reîntorc, în bani, 600 1. st. (formate pe jumătate din capitalul I, pe jumătate din capitalul II).

III. Perioada de rotaţie: săptămânile 13-21. A treia perioadă de muncă: săptămânile 13-18.

Prima jumătate: săptămânile 13-15. Cele 300 1. st. eliberate intră în funcţie. La sfârşitul săptămânii a 15-a se reîntorc 600 1. st. în bani.

A doua jumătate: săptămânile 16-18. Din cele 600 1. st. reîntoarse funcţionează 300 1. st.; celelalte 3001. st. rămân din nou disponibile.

A treia perioadă de circulaţie: săptămânile 19-21, la sfârşitul cărora se reîntorc din nou 600 1. st. sub formă de bani; în aceste 600 1. st. capitalul I şi capitalul II sunt contopite fără a putea fi distinse.

În modul acesta rezultă opt perioade de rotaţie pline ale unui capital de 600 1. st. (I: săptămânile 1 -9; II: 7-15; III: 13-21; IV: 19-27;

279

V: 25-33; VI: 31-39; VII: 37-45; VIII: 43-51) până la sfârşitul săptămânii a 51-a. Dar întrucât săptămânile 49-51 cad în perioada a opta de circulaţie, cele 300 1. st. capital disponibil trebuie să intre în funcţiune în cursul acestor săptămâni şi să ţină producţia în mers. Astfel, rotaţia are la sfârşitul anului următoarea înfăţişare: 600 1. st. şi-au încheiat circuitul de opt ori, ceea ce face 4.800 l. st. Se adaugă produsul ultimelor 3 săptămâni (49-51) care nu a efectuat însă decât o treime a circuitului său de 9 săptămâni, contând deci în suma rotaţiei numai cu o treime din valoarea sa, deci cu 100 1. st. Dacă deci produsul anului de 51 săptămâni este = 5.100 1. st., capitalul rotit nu este decât de 4.800 + 100 = 4.900 1. st.; capitalul total de 900 1. st. avansat s-a rotit deci de 54/9 ori, deci cu ceva mai mult decât în ipoteza I.

În exemplul de faţă s-a presupus un caz în care perioada de muncă este = 2/3, iar perioada de circulaţie este = 1/3 din perioada de rotaţie, în care deci perioada de muncă este un multiplu simplu al perioadei de circulaţie. Se pune întrebarea dacă eliberarea de capital constatată mai sus are loc şi atunci când nu acesta este cazul.

Să presupunem perioada de muncă = 5 săptămâni, perioada de circulaţie = 4 săptămâni, avansul de capital pe săptămână 100 1. st. I. Perioada de rotaţie: săptămânile 1-9. Prima perioadă de muncă: săptămânile 1-5. Funcţionează capitalul

I = 500 1. st. Prima perioadă de circulaţie: săptămânile 6-9. La sfârşitul săptămânii a 9-a se reîntorc 500 1. st. în bani. II. Perioada de rotaţie: săptămânile 6-14. A doua perioadă de muncă: săptămânile 6-10.

Prima parte: săptămânile 6 -9. Funcţionează capitalul II = 400 1. st.

La sfârşitul săptămânii a 9-a capitalul I = 500 1. st. se reîntoarce sub formă de bani.

A doua parte: săptămâna a 10-a. Din cele 500 1. st. reîntoarse funcţionează 100 1. st. Restul de 400 1. st. rămâne disponibil pentru perioada de muncă următoare.

A doua perioadă de circulaţie: săptămânile 11-14. La sfârşitul săptă-mânii a 14-a 500 1. st. se reîntorc sub formă de bani.

Până la sfârşitul săptămânii a 14-a (11-14) funcţionează cele 400 1. st. eliberate mai sus; 100 1. st. din cele 500 1. st., care se reîntorc apoi, completează suma necesară pentru a treia perioadă de muncă

280

(săptămânile 11-15), astfel că din nou 400 1. st. sunt eliberate pentru perioada a patra de muncă. Acelaşi fenomen se repetă în fiecare perioadă de muncă; la începutul ei ea găseşte 400 1. st. care sunt suficiente pentru primele patru săptămâni. La sfârşitul săptămânii a patra se reîntorc 500 1. st. sub formă de bani, din care numai 100 1. st. sunt necesare pentru ultima săptămână, celelalte 400 l. st. rămânând disponibile pentru perioada de muncă următoare.

Să luăm, în fine, o perioadă de muncă de 7 săptămâni, capitalul I fiind de 700 1. st., o perioadă de circulaţie de 2 săptămâni, capitalul II fiind de 200 1. st.

În acest caz, prima perioadă de rotaţie cuprinde săptămânile 1-9, din care săptămânile 1-7 formează prima perioadă de muncă, cu avans de 700 1. st., prima perioadă de circulaţie cuprinzând săptămânile 8-9. La sfârşitul săptămânii a 9-a, cele 700 1. st. se reîntorc sub formă de bani.

A doua perioadă de rotaţie, săptămânile 8-16, cuprinde a doua perioadă de muncă, săptămânile 8-14. În această perioadă de muncă, sumele necesare pentru săptămânile 8 şi 9 sunt acoperite de capitalul II. La sfârşitul săptămânii a 9-a, cele 700 1. st. de mai sus se reîntorc; din această sumă se consumă până la sfârşitul perioadei de muncă (săptămânile 10-14) 500 1. st. Rămân 200 1. st. disponibile pentru perioada de muncă următoare. A doua perioadă de circulaţie cuprinde săptămânile 15-16; la sfârşitul săptămânii a 16-a se reîntorc din nou 700 1. st. De aici înainte, în fiecare perioadă de muncă se repetă acelaşi fenomen. Capitalul necesar în primele două săptămâni este acoperit prin cele 200 1. st. eliberate la sfârşitul perioadei de muncă precedente; la sfârşitul săptămânii a 2-a se reîntorc 700; dar din perioada de muncă n-au mai rămas decât cinci săptămâni, astfel că ea nu poate consuma decât 500 1. st.; rămân deci întruna disponibile 200 1. st. pentru perioada de muncă următoare.

Constatăm, aşadar, ca în cazul nostru, în care perioada de muncă este presupusă a fi mai mare decât perioada de circulaţie, la sfârşitul fiecărei perioade de muncă se află totdeauna disponibil un capital bănesc care este de aceeaşi mărime ca şi capitalul II, avansat pentru perioada de circulaţie. În cele trei exemple ale noastre capitalul II era, în primul, = 300 1. st., în cel de al doilea = 400 1. st., iar în al treilea = 200 1. st.; în mod corespunzător, capitalul eliberat la sfârşitul perioadei de muncă era respectiv de 300, 400, 200 1. st.

281

III. Perioada de muncă mai mică decât perioada de circulaţie

Presupunem din nou mai întâi o perioadă de rotaţie de 9 săptămâni, din care perioada de muncă are 3 săptămâni, pentru care se află disponibil capitalul I = 300 1. st. Perioada de circulaţie este de 6 săptămâni. Pentru aceste 6 săptămâni este necesar un capital suplimentar de 600 1. st. pe care putem să-l împărţim însă din nou în două capitaluri din care fiecare umple o perioada de muncă. Avem astfel trei capitaluri de câte 300 1. st., din care 300 1. st. sunt utilizate în permanenţă în producţie, în timp ce 600 1. st. circulă.

Tabelul III Capitalul I:

Perioade de rotaţie

Perioade de muncă

Perioadede

circulaţie

Săptămâni Săptămâni SăptămâniI ... 1- 9 1- 3 4- 9II ... 10-18 10-12 13-18III ... 19-27 19-21 22-27IV ... 28-36 28-30 31-36V ... 37-45 37-39 40-45VI ... 46-(54) 46-48 49-(54)

Capitalul II: Perioade

de rotaţie Perioade de muncă

Perioadede

circulaţie

Săptămâni Săptămâni SăptămâniI... 4-12 4- 6 7-12II... 13-21 13-15 16-21III ... 22-30 22-24 25-30IV ... 31-39 31-33 34-39V ... 40-48 40-42 43-48VI ... 49-(57) 49-51 (52-57)

282

Capitalul III: Perioade

de rotaţie Perioade de muncă

Perioade de

circulaţie Săptămâni Săptămâni Săptămâni

I ... II ... III ... IV ... V ...

7-1516-24 25-33 34-42 43-51

7- 9 16-18 25-27 34-36 43-45

10-1519-24 28-33 37-42 46-51

Avem aici situaţia exact inversă aceleia din cazul I, cu

deosebirea doar că acum alternează trei capitaluri în loc de două. O întretăiere sau împletire a capitalurilor nu are loc; fiecare din capitaluri poate fi urmărit în mod distinct până la sfârşitul anului. Ca şi în cazul I, nu are deci loc o eliberare de capital la sfârşitul unei perioade de muncă. Capitalul I este avansat în întregime la sfârşitul săptămânii a 3-a, se reîntoarce în întregime la sfârşitul săptămânii a 9-a şi intră din nou în funcţiune la începutul săptămânii a 10-a. Situaţia este analoagă cu capitalurile II şi III. Alternarea regulată şi completă exclude orice punere în disponibilitate.

Rotaţia totală se calculează precum urmează:

Capitalul I ... 300 l. st. de 52/3 x = 1.700 l. st. II ... 300 l. st. de 51/3 x = 1.600 l. st. III ... 300 l. st. de 5 x = 1.500 l. st. Capital total: 900 l. st. de 51/3 x = 4.800 l. st.

Să luăm acum şi un exemplu în care perioada de circulaţie nu reprezintă un multiplu exact al perioadei de muncă; de pildă, perioada de muncă 4 săptămâni, perioada de circulaţie 5 săptămâni; sumele de capital corespunzătoare ar fi deci: capitalul I = 400 1. st., capitalul II = 400 1. st., capitalul III = 100 1. st. Redăm numai primele trei rotaţii.

283

T a b e 1 u 1 IV4 Capitalul I:

Perioade de rotaţie

Perioade de muncă

Perioade de

circulaţie Săptămâni Săptămâni Săptămâni

I... II... III...

1-99-17

17-25

1-4 9.10-12

17.18-20

5-913-17 21-25

Capitalul II:

Perioade de rotaţie

Perioade de muncă

Perioade de

circulaţie Săptămâni Săptămâni Săptămâni

I ... II... III...

5-1313-21 21-29

5-8 13.14-16 21.22-24

9-1317-21 25-29

Capitalul III:

Perioade de rotaţie

Perioade de muncă

Perioade de

circulaţie Săptămâni Săptămâni Săptămâni

I... II... III...

9-1717-25 25-33

9 17 25

10-1718-25 26-33

O împletire a capitalurilor are loc aici întrucât perioada de

muncă a capitalului III, care nu are o perioadă de muncă independentă, pentru că nu ajunge decât pentru o săptămână, coincide cu prima săptămână de muncă a capitalului I. În schimb se găseşte însă eliberată, la sfârşitul perioadei de muncă atât a capitalului I cât şi a capitalului II, o sumă de 100 1. st. egală cu capitalul III. Dacă, anume, capitalul III umple prima săptămână a celei de-a doua perioade de muncă şi a tuturor celorlalte perioade de muncă ale capitalului I şi dacă la sfârşitul acestei prime săptămâni întreg capitalul I de 400 1. st. se reîntoarce, pentru primul rest al perioadei de muncă a capitalului I nu rămâne decât un

284

timp de 3 săptămâni şi o cheltuire corespunzătoare de capital de 300 1. st. Cele 100 1. st. devenite disponibile în modul acesta sunt astfel suficiente pentru prima săptămână a perioadei de muncă imediat următoare a capitalului II; la sfârşitul acestei săptămâni, întreg capitalul II, în sumă de 400 1. st., se reîntoarce; dar întrucât perioada de muncă începută nu mai poate absorbi decât 300 1. st., la sfârşitul ei rămân iarăşi disponibile 100 1. st.; şi aşa mai departe. Prin urmare, atunci când timpul de circulaţie nu este un multiplu simplu al perioadei de muncă, la sfârşitul perioadei de muncă are loc o eliberare de capital; şi anume acest capital eliberat este egal cu acea parte a capitalului care are să umple excedentul perioadei de circulaţie peste o perioadă de muncă sau peste un multiplu de perioade de muncă.

În toate cazurile analizate s-a presupus că atât perioada de muncă cât şi perioada de circulaţie rămân în tot decursul anului aceleaşi în ramura aleasă, cercetată aici. Această presupunere era necesară pentru stabilirea influenţei timpului de circulaţie asupra rotaţiei şi asupra avansului de capital. Că în realitate această condiţie nu există în forma aceasta extremă şi că de multe ori ea nu există deloc, nu schimbă lucrurile cu nimic.

În întreagă această secţiune am privit doar rotaţiile capitalului circulant, nu pe acelea ale capitalului fix. Aceasta din simplul motiv că chestiunea cercetată nu are nimic de-a face cu capitalul fix. Mijloacele de muncă etc. utilizate în procesul de producţie nu formează capital fix decât dacă timpul lor de utilizare durează mai mult decât perioada de rotaţie a capitalului circulant, dacă timpul în cursul căruia aceste mijloace de muncă servesc în mod continuu în procese de muncă mereu repetate este mai mare decât perioada de rotaţie a capitalului circulant, deci = n perioade de rotaţie ale capitalului circulant. Indiferent dacă timpul total pe care îl constituie aceste n perioade de rotaţie ale capitalului circulant este mai lung sau mai scurt, acea parte a capitalului productiv care a fost avansată în capital fix pentru acest timp nu este avansată din nou în cursul acestui timp. Ea continuă să funcţioneze în vechea sa formă de întrebuinţare. Deosebirea este doar aceasta: după cum lungimea perioadei individuale de muncă din fiecare perioadă de rotaţie a capitalului circulant este mai mare sau mai mică, capitalul fix cedează produsului acestei perioade de muncă o parte mai mare sau mai mică din valoarea sa originală, şi după cum durata timpului de circulaţie din fiecare perioadă de rotaţie este mai scurtă sau mai lungă, această parte din valoarea capitalului fix cedată produsului se reîntoarce mai

285

repede sau mai încet în formă de bani. Natura obiectului de care ne ocupăm în această secţiune – rotaţia părţii circulante a capitalului productiv – rezultă din însăşi natura acestei părţi din capital. Capitalul circulant utilizat într-o perioadă de muncă nu poate fi utilizat într-o perioadă de muncă nouă înainte de a-şi fi îndeplinit rotaţia, înainte de a se fi transformat în capital-marfă, din acesta în capital bănesc, iar din acesta iarăşi în capital productiv. Pentru ca prima perioadă de muncă să fie deci imediat urmată de o a doua, este nevoie să se avanseze un nou capital care să fie transformat în elementele circulante ale capitalului productiv, şi anume într-o cantitate suficientă pentru a umple golul provocat de perioada de circulaţie a capitalului circulant avansat pentru prima perioadă de muncă. De aici influenţa lungimii perioadei de muncă a capitalului circulant asupra scării procesului de muncă şi asupra divizării capitalului avansat, respectiv asupra adăugirii de noi porţiuni de capital. Or, tocmai acest lucru am avut să-l analizăm în această secţiune.

IV. Rezultate

Din analiza făcută până acum rezultă: A. Diferitele porţiuni în care trebuie împărţit capitalul pentru ca

o parte a lui să se poată afla în permanenţă în perioada de muncă, în timp ce alte părţi se află în perioada de circulaţie, alternează, ca şi cum ar fi capitaluri particulare diferite, independente unul de altul, în două cazuri. 1. Atunci când perioada de muncă este egală cu perioada de circulaţie, când perioada de rotaţie este deci împărţită în două părţi egale. 2. Atunci când perioada de circulaţie este mai lungă decât perioada de muncă, dar formează în acelaşi timp un multiplu simplu al perioadei de muncă, astfel că o perioadă de circulaţie este = n perioade de muncă, n trebuind să fie un număr întreg. În aceste cazuri nu este eliberată nicio parte a capitalului ce se avansează în mod succesiv.

B. Dimpotrivă, în toate cazurile în care 1. perioada de circulaţie este mai mare decât perioada de muncă, fără a forma un multiplu simplu al acesteia, şi 2. în care perioada de muncă este mai mare decât perioada de circulaţie, o parte a capitalului circulant total este eliberată, începând cu a doua rotaţie, în mod continuu şi periodic la sfârşitul fiecărei perioade de muncă. Şi anume, acest capital eliberat este egal cu acea parte a capitalului total care este avansată pentru perioada de circulaţie, atunci când perioada de muncă este mai mare decât perioada de

286

circulaţie, şi egal cu acea parte a capitalului care trebuie să umple excedentul perioadei de circulaţie peste o perioadă de muncă sau peste un multiplu de perioade de muncă, atunci când perioada de circulaţie este mai mare decât perioada de muncă.

C. De aici urmează că pentru capitalul social total, privit din punctul de vedere al părţii sale circulante, eliberarea de capital trebuie să formeze regula, iar simpla alternare a părţilor de capital care funcţionează în mod succesiv în procesul de producţie, excepţia. Căci egalitatea dintre perioada de muncă şi perioada de circulaţie, sau egalitatea dintre perioada de circulaţie şi un multiplu simplu al perioadei de muncă, această proporţionalitate regulată a celor două componente ale perioadei de rotaţie nu are absolut nimic a face cu esenţa fenomenului şi, în linii generale, poate deci să aibă loc doar în mod excepţional.

O parte foarte însemnată a capitalului social circulant, care se roteşte de mai multe ori pe an, se va afla deci în mod periodic, în cursul ciclului de rotaţie anual, sub formă de capital eliberat.

Este clar apoi că, celelalte împrejurări rămânând neschimbate, mărimea acestui capital eliberat creşte odată cu volumul procesului de muncă sau cu scara producţiei, deci, în general, odată cu dezvoltarea producţiei capitaliste. În cazul de sub B. 2 deoarece capitalul total avansat creşte; în cazul de sub B. 1 deoarece odată cu dezvoltarea producţiei capitaliste creşte lungimea perioadei de circulaţie, deci şi perioada de rotaţie în cazurile în care perioada de muncă este mai mică decât perioada de circulaţie fără ca să existe un raport regulat între cele două perioade.

În primul caz trebuiau avansate, de pildă, 100 1. st. pe săptămână. Pentru perioada de muncă de 6 săptămâni 600 1. st., pentru perioada de circulaţie de 3 săptămâni 300 1. st., total 900 1. st. Aici se eliberează necontenit 300 1. st. Dacă, dimpotrivă, se avansează 300 1. st. pe săptămână, avem pentru perioada de muncă 1.800 1. st., iar pentru perioada de circulaţie 900 1. st., deci în loc de 300 1. st. se eliberează periodic acum 900 1. st.

D. Capitalul total de 900 1. st., de pildă, trebuie împărţit în două părţi, şi anume, ca mai sus, în 600 1. st. pentru perioada de muncă şi 300 1. st. pentru perioada de circulaţie. Partea care este efectiv avansată în procesul de muncă este în modul acesta redusă cu o treime, de la 900 1. st. la 600 1. st., reducându-se astfel scara producţiei cu o treime. Pe de altă parte, cele 300 1. st. nu funcţionează decât pentru a menţine

287

continuitatea perioadei de muncă, astfel ca în fiecare săptămână a anului să poată fi avansate în procesul de muncă 100 1. st.

Privind lucrurile în mod abstract, este acelaşi lucru dacă 600 1. st. lucrează 6 x 8 = 48 săptămâni (produs = 4.800 1. st.) sau dacă întreg capitalul de 900 1. st. este avansat pentru 6 săptămâni în procesul de muncă, stând apoi inactiv în cursul perioadei de circulaţie de 3 săptămâni; în acest din urmă caz el ar lucra în cursul celor 48 săptămâni 51/3 x 6 = 32 săptămâni (produs = 51/3 x 900 = 4.800 l. st.) şi ar sta inactiv 16 săptămâni. Dar abstracţie făcând de deteriorarea mai mare a capitalului fix în cursul inactivităţii de 16 săptămâni şi de scumpirea muncii, care trebuie plătită pentru tot anul cu toate că nu este activă decât într-o parte a anului, o astfel de întrerupere regulată a procesului de producţie este incompatibilă cu marea industrie modernă. Continuitatea însăşi este o forţă productivă a muncii.

Dacă privim acum mai de aproape capitalul eliberat, care de fapt nu e decât suspendat, vedem că o parte importantă a lui trebuie să posede totdeauna forma de capital bănesc. Să rămânem la exemplul: perioada de muncă 6 săptămâni, perioada de circulaţie 3 săptămâni, avans săptămânal 100 1. st. La mijlocul celei de-a doua perioade de muncă, adică la sfârşitul săptămânii a 9-a, se reîntorc 600 1. st., din care numai 300 1. st. trebuie avansate în cursul restului perioadei de muncă. La sfârşitul celei de-a doua perioade de muncă, 300 1. st. din aceste 600 1. st. sunt deci eliberate. În ce stare se află aceste 300 1. st.? Să presupunem că 1/3 trebuie avansată pentru salariu, iar 2/3 pentru materii prime şi materii auxiliare. Din cele 600 1. st. reîntoarse, 200 1. st., aferente salariului, se află deci în formă bănească, iar 400 1. st. se află în formă de stoc productiv, în formă de elemente ale capitalului productiv circulant constant. Dar întrucât pentru a doua jumătate a perioadei de muncă II nu e nevoie decât de jumătate din acest stoc productiv, cealaltă jumătate se află timp de 3 săptămâni în formă de stoc productiv excedentar, adică excedentar peste o perioadă de muncă. Dar capitalistul ştie că din această parte (= 400 l. st.) a capitalului reîntors nu-i trebuie decât jumătate = 200 1. st. pentru perioada de muncă în curs. Va depinde deci de împrejurările de pe piaţă dacă el va retransforma imediat aceste 200 1. st., în întregime sau în parte, în stoc productiv excedentar, sau dacă le va reţine, în întregime sau în parte, ca un capital bănesc, în aşteptarea unor împrejurări mai favorabile pe piaţă. Pe de altă parte, se înţelege de la sine că partea ce trebuie plasată în salariu = 200 1. st. este reţinută sub formă bănească. Capitalistul nu poate să

288

depoziteze forţa de muncă în magazie după ce a cumpărat-o, aşa cum face cu materia primă. El trebuie să o încorporeze procesului de producţie şi o plăteşte la sfârşitul săptămânii. Din capitalul de 300 1. st. eliberat, aceste 100 1. st. vor poseda deci în orice caz forma de capital bănesc eliberat, adică de capital bănesc care nu este necesar pentru perioada de muncă. Capitalul eliberat sub formă de capital bănesc trebuie să fie deci cel puţin egal cu partea variabilă a capitalului, avansată în salariu; maximul său poate să cuprindă întreg capitalul eliberat. În realitate el variază între minimul şi maximul arătat.

Capitalul bănesc eliberat în modul acesta prin simplul mecanism al mişcării de rotaţie (alături de capitalul bănesc rezultat din reîntoarcerea succesivă a capitalului fix şi de cel necesar în fiecare proces de muncă pentru capitalul variabil) trebuie să joace un rol însemnat atunci când se dezvoltă creditul şi să formeze în acelaşi timp una din bazele acestuia.

Să presupunem că în exemplul nostru timpul de circulaţie se reduce de la 3 la 2 săptămâni; că acest fapt nu este normal, ci, să zicem, urmarea unei conjuncturi bune, unei reduceri a termenelor de plată etc. Capitalul de 600 1. st. care a fost avansat în cursul perioadei de muncă se reîntoarce cu o săptămână mai devreme decât e necesar şi este deci eliberat pentru această săptămână. Se mai eliberează apoi, ca şi mai înainte, la mijlocul perioadei de muncă, 300 1. st. (parte a celor 600 1. st. de mai sus), dar pentru 4 săptămâni, nu pentru 3. Pe piaţa monetară se află deci timp de o săptămână 600 1. st., şi timp de 4 în loc de 3 săptămâni 300 1. st. Întrucât acest lucru nu priveşte numai pe un singur capitalist, ci mulţi, şi întrucât el se întâmplă la diferite epoci în diferite ramuri de activitate, în modul acesta apare pe piaţă mai mult capital disponibil. Dacă această situaţie continuă mai mult timp, producţia va fi lărgită acolo unde acest lucru e posibil; capitaliştii care lucrează cu capital împrumutat vor exercita o cerere mai mică pe piaţa monetară, ceea ce o uşurează pe aceasta exact ca şi o sporire a ofertei; sau, în fine, sumele devenite excedentare în acest mecanism vor fi aruncate definitiv pe piaţa monetară.

În urma scurtării timpului de circulaţie5 de la 3 la 2 săptămâni, şi deci a perioadei de rotaţie de la 9 la 8 săptămâni, 1/9 din capitalul total avansat devine excedentar; perioada de muncă de şase săptămâni poate fi ţinută în mers continuu cu numai 800 1. st., aşa cum mai înainte era ţinută cu 900 1. st. Din această cauză o parte din valoarea capitalu- lui-marfă = 100 1. st., odată retransformată în bani, rămâne în această

289

stare de capital bănesc, fără a mai funcţiona ca parte a capitalului avansat pentru procesul de producţie. În timp ce producţia e continuată pe aceeaşi scară şi în aceleaşi condiţii, ca de pildă cu aceleaşi preţuri etc., suma valorii capitalului avansat se reduce de la 900 1. st. la 800 1. st.; restul de 100 1. st. din valoarea iniţială avansată este eliminat sub formă de capital bănesc. Sub această formă el intră pe piaţa monetară şi formează o parte suplimentară a capitalurilor care funcţionează aici.

Din cele de mai sus se vede cum poate lua naştere o pletoră de capital bănesc – şi anume nu numai în sensul că oferta de capital bănesc este mai mare decât cererea; aceasta e totdeauna doar o pletoră relativă, care are loc, de pildă, în „perioada melancolică” ce deschide un ciclu nou după sfârşitul crizei. Ci în sensul că pentru efectuarea întregului proces de reproducţie social (care include procesul de circulaţie) o anumită parte a valorii-capital avansate este de prisos şi e deci eliminată sub formă de capital bănesc; o pletoră care se naşte prin simpla scurtare a perioadei de circulaţie şi a scurtării corespunzătoare a perioadei de rotaţie, scara producţiei şi preţurile rămânând neschimbate. Masa – mai mare sau mai mică – a banilor aflaţi în circulaţie nu a avut nici o influenţă în această privinţă.

Să presupunem, invers, că perioada de circulaţie se prelungeşte, să zicem, de la 3 la 5 săptămâni. În acest caz, chiar la rotaţia următoare reîntoarcerea capitalului avansat are loc cu 2 săptămâni prea târziu. Ultima parte a procesului de producţie din această perioadă de muncă nu poate fi dusă mai departe prin însuşi mecanismul rotaţiei capitalului avansat. Dacă această situaţie ar dura mai mult timp, ar putea avea loc o contractare a procesului de producţie – a scării pe care el se efectuează – aşa cum în cazul precedent a avut loc o lărgire a lui. Dar pentru a continua procesul pe aceeaşi scară, capitalul avansat ar trebui sporit cu 2/9 = 200 1. st. pentru întreaga durată a acestei prelungiri a perioadei de circulaţie. Acest capital suplimentar nu poate fi luat decât de pe piaţa monetară. Dacă prelungirea perioadei de circulaţie are loc într-una sau mai multe ramuri de activitate mari, ea poate să provoace deci o presiune asupra pieţei monetare, dacă această acţiune nu este neutralizată printr-o contraacţiune din altă parte. Şi în acest caz este evident şi palpabil că această presiune, ca şi pletora de mai înainte, nu are nimic de a face cu vreo schimbare în preţurile mărfurilor sau în masa mijloacelor de circulaţie existente.

(Pregătirea acestui capitol pentru tipar a prezentat dificultăţi destul de mari. Pe cât de sigur era Marx în algebră, pe atât de puţin

290

familiar îi era calculul cu cifre, în special cel comercial, cu toate că există un teanc gros de caiete în care el însuşi a efectuat toate modurile de calcul comercial într-un mare număr de exemple. Dar cunoaşterea diferitelor feluri de calcul şi exerciţiul în calculul practic de zi cu zi al comerciantului nu sunt acelaşi lucru, astfel că s-a încurcat în aşa măsură în calculele de rotaţie, încât rezultatul cuprinde, pe lângă multe lucruri incomplete, şi unele lucruri eronate şi contrazicătoare. În tabelele de mai sus am menţinut numai lucrurile cele mai simple, corecte din punct de vedere aritmetic, şi anume din următorul motiv: rezultatele nesigure ale acestor socoteli anevoioase l-au determinat pe Marx să atribuie o importanţă exagerată unei împrejurări care de fapt – după părerea mea – este puţin importantă. Mă gândesc la ceea ce el numeşte „eliberare” de capital. În împrejurările presupuse mai sus, situaţia reală este următoarea:

Indiferent care este raportul de mărime dintre perioada de muncă şi perioada de circulaţie, deci dintre capitalul I şi capitalul II, după efectuarea primei rotaţii capitalistul reprimeşte în formă bănească, la intervale regulate, având lungimea perioadei de muncă, capitalul necesar pentru câte o perioadă de muncă – deci o sumă egală cu capitalul I.

Dacă perioada de muncă este = 5 săptămâni, timpul de circulaţie = 4 săptămâni, capitalul I = 500 1. st., se reîntoarce de fiecare dată o sumă de 500 1. st.: la sfârşitul săptămânii a 9-a, a 14-a, a 19-a, a 24-a, a 29-a etc. Dacă perioada de muncă este = 6 săptămâni, timpul de circulaţie = 3 săptămâni, capitalul I = 600 1. st., se întorc câte 600 1. st.: la sfârşitul săptămânii a 9-a, a 15-a, a 21-a, a 27-a, a 33-a etc.

În fine, dacă perioada de muncă este = 4 săptămâni, timpul de circulaţie = 5 săptămâni, capitalul I = 400 1. st., se întorc câte 400 1. st.: la sfârşitul săptămânii a 9-a, a 13-a, a 17-a, a 21-a, a 25-a etc.

Este indiferent dacă şi cât a rămas excedentar, deci a fost eliberat, din aceşti bani reîntorşi, pentru perioada de muncă în curs. Se presupune că producţia continuă în mod neîntrerupt pe scara obişnuită şi, pentru ca acest lucru să se întâmple, banii trebuie să existe, deci să se întoarcă, indiferent dacă „eliberaţi” sau nu. Dacă producţia este întreruptă, încetează şi eliberarea.

Cu alte cuvinte, e drept că are loc o eliberare de bani, deci o formare de capital latent, de capital doar potenţial, sub formă bănească; dar acest lucru se întâmplă în orice caz şi nu numai în condiţiile speciale precizate mai îndeaproape în text; şi el se întâmplă pe o scară mai mare

291

decât cea arătată în text. În ceea ce priveşte capitalul circulant I, capitalistul industrial se află la sfârşitul fiecărei rotaţii exact în situaţia în care se afla atunci când şi-a întemeiat întreprinderea: el îl are din nou în mână, în întregime şi dintr-odată, neputându-1 retransforma însă în capital productiv decât în mod treptat.

Ceea ce este important în text este dovada că, pe de o parte, o porţiune importantă a capitalului industrial trebuie să existe totdeauna sub formă bănească, pe de altă parte că o porţiune şi mai importantă trebuie să ia în mod temporar forma de bani. Această dovadă nu poate să fie decât întărită prin aceste observaţii suplimentare ale mele. – F.E.)

V. Influenţa schimbării preţurilor

Am presupus mai sus preţuri neschimbate şi o scară neschimbată a producţiei, de o parte, iar de altă parte contractarea sau extinderea timpului de circulaţie. Să presupunem acum, dimpotrivă, o mărime neschimbată a perioadei de rotaţie, o scară neschimbată a producţiei, dar pe de altă parte o schimbare a preţurilor, adică o scădere sau o urcare în preţul elementelor circulante ale capitalului productiv, adică în preţul materiilor prime, al materiilor auxiliare şi al muncii, sau al primelor două din aceste elemente. Să presupunem că preţul materiilor prime şi al celor auxiliare, ca şi salariul, scad la jumătate. Ar fi deci necesar în exemplul nostru un capital avansat săptămânal de 50 1. st. în loc de 100 1. st., iar pentru perioada de rotaţie de 9 săptămâni – unul de 450 1. st. în loc de 900 1. st. Din valoarea-capital avansată, 450 1. st. sunt, mai întâi, eliminate sub formă de capital bănesc, dar presupunem că procesul de producţie este continuat pe aceeaşi scară, cu aceeaşi perioadă de rotaţie şi cu aceeaşi împărţire a acesteia. Şi masa de produs anuală rămâne aceeaşi, dar valoarea ei a scăzut la jumătate. Această schimbare, care este însoţită şi de o schimbare în cererea şi oferta de capital bănesc, nu a fost provocată nici de o accelerare a circulaţiei şi nici de o modificare în masa banilor care circulă. Invers. Scăderea la jumătate a valorii, respectiv a preţului elementelor capitalului productiv, ar avea mai întâi efectul că o valoare-capital redusă la jumătate ar fi avansată pentru întreprinderea X, care continuă să lucreze pe aceeaşi scară, că deci întreprinderea X ar trebui să arunce pe piaţă numai jumătate din bani, întrucât întreprinderea X avansează această valoare-capital mai întâi sub formă de bani, adică de capital bănesc. Masa de bani aruncată în circulaţie ar scădea, pentru că preţurile

292

elementelor de producţie au scăzut. Acesta ar fi primul efect. În al doilea rând însă, jumătate din valoarea-capital de 900 1. st.

= 450 1. st. avansată la început, care a) a trecut alternativ prin forma de capital bănesc, capital productiv şi capital-marfă, b) s-a aflat, tot timpul, în mod concomitent parte în forma de capital bănesc, parte în forma de capital productiv şi parte în forma de capital-marfă, ar fi eliminată din circuitul întreprinderii X şi ar apare deci pe piaţa monetară drept capital bănesc suplimentar, acţionând asupra ei ca o componentă suplimentară. Aceste 450 1. st. bani eliberaţi acţionează drept capital bănesc nu pentru că sunt bani deveniţi suplimentari în ceea ce priveşte exploatarea întreprinderii X, ci pentru că sunt o parte componentă a valorii-capital iniţiale, fiind deci destinate a continua să funcţioneze drept capital şi nu a fi cheltuite drept simplu mijloc de circulaţie. Modul următor de a le face să acţioneze drept capital este aruncarea lor pe piaţa monetară sub formă de capital bănesc. Pe de altă parte, şi scara producţiei ar putea fi dublată (făcându-se abstracţie de capitalul fix). Cu acelaşi capital de 900 1. st. avansat ar fi întreţinut, în acest caz, un proces de producţie de proporţii duble.

Dacă, dimpotrivă, preţurile elementelor circulante ale capitalului productiv ar spori cu jumătate, ar fi nevoie de 150 1. st. pe săptămână în loc de 100 1. st., deci în loc de 900 1. st. – 1.350 1. st. Ar fi nevoie de 450 1. st. capital suplimentar pentru a exploata întreprinderea pe aceeaşi scară, şi acest fapt ar exercita pro tanto [în această măsură] o presiune mai mare sau mai mică asupra pieţei monetare, corespunzător cu situaţia acesteia. Dacă întreg capitalul disponibil pe această piaţă ar fi fost cerut, s-ar naşte o concurenţă sporită pentru obţinerea de capital disponibil. Dacă o parte din acest capital ar sta inactivă, ea ar fi, pro tanto, chemată la activitate.

Dar, în al treilea rând, preţul produselor întreprinderii X poate să scadă sau să crească, scara producţiei fiind dată, viteza de rotaţie rămânând neschimbată şi preţurile elementelor capitalului productiv circulant rămânând de asemenea neschimbate. Dacă preţul mărfurilor livrate de întreprinderea X scade, preţul capitalului-marfă al acestei întreprinderi, de 600 1. st., pe care ea 1-a aruncat necontenit în circulaţie, scade şi el, să zicem la 500 1. st. O şesime din valoarea capitalului avansat nu se reîntoarce deci din procesul de circulaţie (se face abstracţie aici de plusvaloarea care se află în capitalul-marfă); ea se pierde în procesul de circulaţie. Dar întrucât valoarea, respectiv preţul elementelor de producţie rămâne neschimbată, aceste 500 1. st. întoarse

293

servesc numai pentru a înlocui 5/6 din capitalul de 600 1. st. utilizat în mod continuu în procesul de producţie. Ar trebui deci cheltuite 100 1. st. capital bănesc suplimentar pentru ca producţia să continue pe aceeaşi scară.

Invers: dacă preţul produselor întreprinderii X ar creşte, ar creşte şi preţul de 600 1. st. al capitalului-marfă, să zicem, la 700 1. st. A şaptea parte a preţului său = 100 1. st. nu provine din procesul de producţie, nu a fost avansat în el, ci îşi are originea în procesul de circulaţie. Dar nu e nevoie decât de 600 1. st. pentru înlocuirea elementelor productive; deci eliberare a 100 1. st.

Cercetarea cauzelor care fac ca în primul caz perioada de rotaţie să se reducă sau să se prelungească, ca în al doilea caz să sporească sau să scadă preţurile materiei prime şi ale muncii, iar în al treilea caz preţurile produselor livrate, nu intră în sfera analizei noastre de până acum. Iată ce îşi are totuşi locul aici:

Cazul I. Scara producţiei neschimbată, preţuri neschimbate ale elementelor de producţie şi ale produselor, variaţii în perioada de circulaţie şi deci în perioada de rotaţie.

Conform presupunerii din exemplul nostru, reducerea perioadei

de circulaţie face ca să fie necesar un capital total avansat redus cu 1/9, ca acest capital să fie deci redus de la 900 1. st. la 800 1. st., eliminân- du-se 100 1. st. capital bănesc.

Întreprinderea X continuă să livreze acelaşi produs de şase săptămâni, cu aceeaşi valoare de 600 1. st. şi întrucât în tot cursul anului se munceşte neîntrerupt, ea livrează în 51 săptămâni aceeaşi masă de produs în valoare de 5.100 1. st. Deci în ceea ce priveşte masele şi preţul produsului pe care întreprinderea îl aruncă pe piaţă, nu există nicio schimbare; de asemenea nu există nicio schimbare în ceea ce priveşte termenele în care produsul este aruncat pe piaţă. Dar au fost eliminate 100 1. st., pentru că, prin reducerea perioadei de circulaţie, procesul este saturat cu numai 800 1. st. capital avansat, în locul celor 900 1. st. de mai înainte. Cele 100 1. st. capital eliminat există sub formă de capital bănesc. Dar ele nu reprezintă nicidecum acea parte a capitalului avansat care ar trebui să funcţioneze în mod continuu în formă de capital bănesc. Să presupunem că din capitalul circulant avansat I = 600 1. st. 4/5 se avansează necontenit în materiale de producţie = 480 1. st., iar 1/5 = 120

294

1. st. în salariu. Deci, săptămânal, 80 1. st. în materiale de producţie şi 20 1. st. în salariu. Capitalul II = 300 1. st. trebuie deci împărţit şi el în 4/5 = 240 1. st. pentru materiale de producţie şi 1/5 = 60 1. st. pentru salariu. Capitalul investit în salariu trebuie avansat totdeauna sub formă de bani. După ce produsul-marfă, în valoare de 600 1. st., este retransformat sub formă de bani, este vândut, 480 1. st. din această sumă pot fi transformate în materiale de producţie (în stoc productiv), dar 120 1. st. îşi păstrează forma bănească pentru a servi la plata salariului pe 6 săptămâni. Aceste 120 1. st. formează partea minimă din capitalul de 600 1. st. reîntors care trebuie înnoită şi înlocuită mereu sub formă de capital bănesc şi care trebuie să existe deci întotdeauna ca parte a capitalului avansat care funcţionează sub formă de bani.

Or, dacă din cele 300 1. st. eliberate periodic pe timp de 3 săptămâni şi care se împart şi ele în 240 1. st. stoc productiv şi 60 1. st. salariu, 100 1. st. sunt eliminate sub formă de capital bănesc prin efectul reducerii timpului de circulaţie, fiind cu totul scoase din mecanismul rotaţiei, de unde provin banii pentru acest capital bănesc de 100 1. st. ? Numai a cincea parte din ei constă din capital bănesc eliberat în mod periodic înăuntrul rotaţiilor. Dar 4/5 = 80 1. st. sunt deja înlocuite prin stoc productiv suplimentar de aceeaşi valoare In ce mod e transformat acest stoc productiv suplimentar în bani şi de unde provin banii pentru această transformare?

Din momentul în care timpul de circulaţie a fost redus, din cele 600 1. st. menţionate mai sus sunt retransformate în stoc productiv în loc de 480 1. st. numai 400 1. st. Restul de 80 1. st. este reţinut sub formă bănească şi formează împreună cu cele 20 1. st. pentru salariu cele 100 1. st. capital eliminat. Cu toate că aceste 100 1. st. provin din circulaţie, prin efectul cumpărării celor 600 1. st. capital-marfă, şi sunt retrase acum din circulaţie prin faptul că nu mai sunt avansate în salariu şi elemente de producţie, nu trebuie să uităm că, având forma de bani, ele au din nou aceeaşi formă cu care au fost aruncate la început în circulaţie. La început au fost avansate 900 1. st. bani în stoc productiv şi salariu. Pentru a se executa acelaşi proces de producţie, nu e nevoie acum decât de 800 1. st. Cele 100 1. st. eliminate în modul acesta sub formă bănească formează acum un capital bănesc nou care caută plasament, o componentă nouă a pieţei monetare. E drept că şi mai înainte ele se aflau în mod periodic sub formă de capital bănesc eliberat şi de capital productiv suplimentar, dar aceste stări latente erau ele însele condiţii ale efectuării procesului de producţie pentru că erau condiţii ale continuităţii

295

lui. Acum ele nu mai sunt necesare în acest scop şi formează, din această cauză, un capital bănesc nou şi o componentă a pieţei monetare, cu toate că nu formează nicidecum un element suplimentar al rezervei sociale de bani existente (căci ele există de la întemeierea întreprinderii, care le-a aruncat în circulaţie) şi nici tezaur nou acumulat.

Aceste 100 1. st. sunt acum într-adevăr sustrase circulaţiei, în măsura în care ele constituie o parte a capitalului bănesc avansat care nu mai este utilizată în aceeaşi întreprindere. Dar această sustragere este posibilă numai pentru că transformarea capitalului-marfă în bani şi a acestor bani în capital productiv, M' - B - M, este accelerată cu o săptămână, pentru că deci şi circulaţia banilor activi în acest proces este accelerată. Ele îi sunt sustrase pentru că nu mai sunt necesare rotaţiei capitalului X.

Capitalul avansat este presupus aici ca aparţinând aceluia care îl utilizează. Dacă ar fi împrumutat, lucrurile nu s-ar schimba cu nimic. Reducerea timpului de circulaţie ar face ca el să aibă nevoie acum de 800 1. st. capital împrumutat în loc de 900 1. st. Cele 100 1. st. restituite aceluia care le-a dat cu împrumut continuă să formeze 100 1. st. capital bănesc nou, doar atât că se află în mâna lui Y şi nu în a lui X. Dacă, apoi, capitalistul X îşi obţine materialele de producţie în valoare de 480 1. st. pe credit, astfel că el însuşi nu trebuie sa avanseze în bani decât 120 1. st. pentru salariu, creditul în materiale de producţie ar fi cu 80 1. st. mai mic; aceste 80 1. st. ar forma deci capital-marfă suplimentar pentru capitalistul care acordă creditul, în timp ce capitalistul X ar fi eliminat 20 1. st. în bani.

Stocul productiv suplimentar este acum redus cu 1/3. Constituind 4/5 din 300 1. st., din capitalul suplimentar II, el era = 240 1. st.; acum el e de numai 160 1. st.; adică stoc suplimentar pentru două săptămâni în loc de 3. Acum el e reînnoit odată la fiecare 2 săptămâni în loc de 3, dar şi numai pentru 2 săptămâni şi nu pentru 3. Cumpărările, de pildă pe piaţa bumbacului, se repetă astfel mai des şi în cantităţi mai mici. Aceeaşi cantitate de bumbac este retrasă de pe piaţă, căci masa produsului rămâne aceeaşi. Dar retragerea se repartizează altfel în timp şi asupra unui timp mai îndelungat. Să presupunem, de pildă, că e vorba de 3 luni şi de 2; consumul anual de bumbac este de 1.200 baloturi. În primul caz se vând: 1 ianuarie 300 baloturi, rămân în depozit 900 baloturi 1 aprilie 300 baloturi, rămân în depozit 600 baloturi

296

1 iulie 300 baloturi, rămân în depozit 300 baloturi 1 octombrie 300 baloturi, rămân în depozit 0 baloturi

În al doilea caz, dimpotrivă: 1 ianuarie vândut 200, în depozit 1.000 baloturi 1 martie vândut 200, în depozit 800 baloturi 1 mai vândut 200, în depozit 600 baloturi 1 iulie vândut 200, în depozit 400 baloturi 1 septembrie vândut 200, în depozit 200 baloturi 1 noiembrie vândut 200, în depozit 0 baloturi

Prin urmare, banii plasaţi în bumbac se reîntorc în întregime abia cu o lună mai târziu, în noiembrie în loc de octombrie. Dacă, deci, prin efectul reducerii timpului de circulaţie, şi implicit de rotaţie, 1/9 din capitalul avansat = 100 1. st. este eliminată sub formă de capital bănesc şi dacă aceste 100 1. st. se compun din 20 1. st. capital bănesc, suplimentar în mod periodic, pentru plata salariului săptămânal, şi din 80 1. st. care existau ca stoc de producţie, suplimentar în mod periodic, pentru o săptămână a stocului de producţie suplimentar redus de partea fabricantului îi corespunde, în ceea ce priveşte aceste 80 1. st., un stoc de mărfuri mărit de partea comerciantului de bumbac Acelaşi bumbac stă, ca marfă, în depozitul lui un timp care este prelungit cu atâta cu cât este redus timpul cât stă în depozitul fabricantului ca stoc productiv. Până acum am presupus că reducerea timpului de circulaţie în între-prinderea X provine din faptul că X îşi vinde mai repede marfa sau primeşte plata mai repede, respectiv că, în caz de credit, se reduce termenul de plată. Această reducere derivă deci dintr-o reducere a timpului de vânzare a mărfii, de transformare a capitalului-marfă în capital bănesc, M' - B, a primei faze a procesului de circulaţie. Ea ar putea să derive şi din a doua fază, B - M, şi deci dintr-o modificare simultană fie în perioada de muncă, fie în timpul de circulaţie al capitalului Y, Z etc. care livrează capitalistului X elementele de producţie ale capitalului său circulant.

Astfel dacă în condiţiile vechi de transport, bumbacul, cărbunii etc. se află timp de 3 săptămâni pe drum de la locul lor de producţie sau de depozitare la locul de producţie al capitalistului X, minimul stocului productiv al capitalistului X trebuie să ajungă cel puţin pentru 3 săptămâni, până la sosirea unor stocuri noi. Atâta timp cât bumbacul şi

297

cărbunii se află pe drum, ei nu pot servi ca mijloace de producţie. Ei formează, dimpotrivă, un obiect de muncă al industriei transporturilor şi al capitalului utilizat în această industrie, precum şi un capital-marfă aflat în circulaţie pentru producătorul de cărbuni sau pentru vânzătorul de bumbac. Să presupunem că prin perfecţionarea transportului, durata acestuia se reduce la 2 săptămâni. În modul acesta, stocul productiv se poate transforma din stoc productiv pentru 3 săptămâni în stoc productiv pentru 2 săptămâni. Rezultatul e că se eliberează capitalul suplimentar de 80 1. st. avansat în acest scop, la fel ca şi cel de 20 1. st. pentru salariu, deoarece capitalul rotit de 600 1. st. se reîntoarce cu o săptămână mai devreme.

Pe de altă parte, dacă de pildă perioada de muncă a capitalului care livrează materia primă se scurtează (în capitolele precedente am dat exemple în această privinţă), mărindu-se deci şi posibilitatea de a reînnoi materia primă, stocul productiv poate fi redus, durata de timp dintre o perioadă de reînnoire şi cealaltă poate fi scurtată.

Dacă, dimpotrivă, timpul de circulaţie şi deci perioada de rotaţie se prelungesc, este nevoie de un avans de capital suplimentar, din buzunarul capitalistului însuşi, dacă acesta posedă capital suplimentar. Dar acesta va fi fost investit într-un fel oarecare, ca parte a pieţei financiare; pentru ca să devină disponibil, el trebuie scos din vechea sa formă, de pildă trebuie vândute acţiuni, trebuie retrase depuneri, astfel că şi aici se manifestă o influenţă indirectă asupra pieţei financiare. Sau trebuie să-l împrumute. În ceea ce priveşte acea parte a capitalului suplimentar care e necesară pentru salariu, în împrejurări normale el trebuie avansat întotdeauna sub formă de capital bănesc şi în acest scop capitalistul X îşi exercită partea sa de presiune directă asupra pieţei financiare. Pentru partea care trebuie investită în materiale de producţie, acest fapt este indispensabil numai în cazul când el trebuie să le plătească în numerar. Dacă el poate să le obţină pe credit, acest fapt nu exercită o influenţă directă asupra pieţei financiare, întrucât în acest caz capitalul suplimentar este avansat în mod direct sub formă de stoc productiv şi nu în primul rând sub formă de capital bănesc. Dacă cel ce a acordat creditul aruncă din nou, în mod direct, pe piaţa financiară cambia primită de la X, scontând-o etc., acest fapt ar influenţa în mod indirect, prin a doua mână, asupra pieţei financiare. Dar dacă el întrebuinţează această cambie, de pildă, pentru a plăti o datorie la o scadenţă mai târzie, acest capital avansat în mod suplimentar nu influenţează nici direct, nici indirect asupra pieţei financiare.

298

Cazul II. Preţul materialelor de producţie se schimbă, toate celelalte împrejurări rămân neschimbate.

Am presupus mai înainte că totalul capitalului de 900 1. st. este avansat în proporţie de 4/5 = 720 1. st. în materiale de producţie şi de 1/5 = 180 1. st. în salariu.

Dacă materialele de producţie scad în preţ la jumătate, ele nu necesită, pentru perioada de muncă de 6 săptămâni, decât 240 1. st. în loc de 480 1. st., iar pentru capitalul suplimentar II 120 1. st. în loc de 240 1. st. Capitalul I se reduce deci de la 600 1. st. la 240 + 120 = 360 1. st., iar capitalul II de la 300 1. st. la 120 + 60 = 180 1. st. Capitalul total de 900 1. st. se reduce la 360 + 180 = 540 1. st. Sunt deci eliminate 360 1. st.

Acest capital eliminat şi neutilizat în prezent, care caută deci, pe piaţa financiară, un plasament, acest capital bănesc nu este decât o parte din capitalul de 900 1. st. avansat la început, care a devenit de prisos prin scăderea preţului elementelor de producţie în care se retransformă în mod periodic; el este de prisos atâta timp cât întreprinderea nu este lărgită, ci continuă pe vechea scară. Dacă această scădere de preţ nu s-ar datora unor împrejurări întâmplătoare (recoltă supraabundentă, ofertă excesivă etc.), ci unei sporiri a forţei productive în ramura care livrează materia primă, acest capital bănesc ar constitui un adaos absolut la piaţa financiară şi, în general, la capitalul disponibil sub formă de capital bănesc, pentru că n-ar mai forma o parte integrantă a capitalului deja utilizat.

Cazul III. Preţul la piaţă al produsului însuşi se schimbă.

Aici, în caz de scădere a preţului, o parte a capitalului se pierde şi trebuie deci înlocuită printr-un nou avans de capital bănesc. Acestei pierderi a vânzătorului poate să-i corespundă un câştig al cumpărătorului. În mod direct, atunci când preţul la piaţă al produsului a scăzut doar din cauza unor conjuncturi întâmplătoare şi revine apoi din nou la preţul său normal. În mod indirect, atunci când schimbarea preţului este determinată de o schimbare a valorii, care are repercusiuni asupra vechiului produs, şi atunci când acest produs intră din nou, ca element de producţie, în altă sferă de producţie şi eliberează aici, pro tanto [în această măsură], un capital. În ambele cazuri, capitalul pierdut de X, pentru a cărui înlocuire el presează asupra pieţei financiare, poate să fie oferit pe această piaţă de colegii săi drept capital suplimentar nou.

299

Nu are loc în acest caz decât o simplă transferare. Dacă, dimpotrivă, preţul produsului creşte, o parte din capital

care nu a fost avansată, e luată din circulaţie. Ea nu este o parte organică a capitalului avansat în procesul de producţie şi formează deci, în caz că producţia nu este extinsă, capital bănesc eliminat. Întrucât s-a presupus aici că preţurile elementelor produsului au fost date înainte ca acesta să fi apărut pe piaţă sub formă de capital-marfă, urcarea preţurilor ar putea fi cauzată aici de o schimbare reală a valorii, în măsura în care această schimbare a valorii ar avea efect retroactiv, de pildă în măsura în care materiile prime s-ar fi scumpit ulterior. În acest caz, capitalistul X ar câştiga la produsul său care circula sub formă de capital-marfă şi la stocul său productiv existent. Acest câştig i-ar livra un capital suplimentar care devine necesar, cu preţurile noi, ridicate, ale elementelor de producţie, pentru continuarea afacerii sale.

Sau urcarea de preţ nu este decât trecătoare. În acest caz, capitalul care devine necesar, de partea capitalistului X, în calitate de capital suplimentar, iese de cealaltă parte în calitate de capital eliberat, în măsura în care produsul său formează un element de producţie pentru alte ramuri de activitate. Ceea ce unul a pierdut, a câştigat celălalt.

NOTE: 1 Săptămânile care cad în al doilea an de rotaţie se află în paranteze. 2 În ediţia Meissner: 54; o scăpare evidentă. (Nota Inst. M.E.L.) 3 În ediţia Meissner: 50; corectat în baza manuscrisului dat de Engels la tipar. (Nota Inst. M.E.L.) 4 Acest tabel a fost „corectat” de Kautsky în cartea a 2-a editată de el; ca motiv a fost invocată „oboseala extremă” a lui Marx şi o scăpare din vedere a lui Engels. În realitate, Kautsky nu a înţeles tabelul. Acesta trebuie înţeles în modul următor: la sfârşitul perioadei de muncă a capitalului II, cele 400 1. st. ale capitalului I nu s-au intors încă din circulaţie. Pentru a evita întreruperea procesului de producţie care s-ar naşte în modul acesta, este nevoie în săptămâna a 9-a de un capital suplimentar III, de 100 1. st., care deschide o nouă perioadă de muncă; la sfârşitul săptămânii a 9-a se reîntorc din circulaţie cele 400 1. st. ale capitalului I. Din această sumă, 300 1. st. mai pot fi utilizate pentru restul acestei a 2-a perioade de muncă a capitalului I (săptămânile 10-12), în timp ce 100 1. st. sunt eliberate. Acestea găsesc utilizare în a doua perioadă de muncă a capitalului II (săptămâna a 13-a) la care rotaţia se face în acelaşi mod. Capitalul III nu are, deci, alt scop decât acela de a evita întreruperile în procesul de producţie şi nu poate, aşadar, să joace un rol independent. Dacă procesul este privit în mişcarea sa de ansamblu, împletirea capitalurilor despre care vorbeşte Marx devine evidentă. Aşa se explică şi modul deosebit de a se exprima: 9.10-12 etc. (Nota Inst. M.E.L.) 5 În ediţia Meissner: timpului de rotaţie; corectat pe baza manuscrisului dat de Engels la tipar. (Nota Inst. M.E.L.)

300

Capitolul şaisprezece

ROTAŢIA CAPITALULUI VARIABIL

I. Rata anuală a plusvalorii Să presupunem un capital circulant de 2.500 1. st., şi anume 4/5

= 2.000 1. st. capital constant (materiale de producţie) şi 1/5 = 500 1. st. capital variabil, avansat pentru salariu.

Perioada de rotaţie fie = 5 săptămâni; perioada de muncă = 4 săptămâni, perioada de circulaţie = 1 săptămână. În acest caz capitalul I = 2.000 1. st., constând din 1.600 1. st. capital constant şi 400 1. st. capital variabil; capitalul II = 500 1. st., din care 400 1. st. constant şi 100 1. st. variabil. În fiecare săptămână de muncă se avansează un capital de 500 1. st. Într-un an de 50 săptămâni se confecţionează un produs anual de 50 x 500 1. st = 25.000 1. st. Capitalul I de 2.000 1. st. întrebuinţat în mod continuu într-o perioadă de muncă se roteşte deci de 121/2 ori. 121/2 x 2.000 = 25.000 1. st. Din aceste 25.000 1. st., 4/5 = 20.000 1. st. sunt capital constant, avansat în mijloace de producţie, iar 1/5 = 5.000 1. st. sunt capital variabil, avansat în salariu. Dimpotrivă, capitalul total de 2.500 1. st. se roteşte de .. = de 10 ori.

Capitalul circulant variabil cheltuit în timpul producţiei nu poate servi din nou în procesul de circulaţie decât dacă produsul în care se află reprodusă valoarea lui este vândut, este transformat din capital-marfă în capital bănesc, pentru a fi avansat din nou în plata forţei de muncă. Dar tot astfel stau lucrurile şi cu capitalul circulant constant (materialele de producţie), a căror valoare reapare în produs ca parte a valorii acestuia. Ceea ce este comun acestor două părţi, partea variabilă şi partea constantă a capitalului circulant şi ceea ce le deosebeşte de capitalul fix, nu este faptul că valoarea lor transmisă asupra produsului este pusă în circulaţie de către capitalul-marfă, adică circulă prin circulaţia produsului ca marfă. O parte din valoarea produsului, şi deci a produsului care circulă ca marfă, a capitalului marfă, constă totdeauna din uzura capitalului fix, adică din acea parte a valorii capitalului fix pe care acesta a transmis-o, în cursul producţiei, asupra produsului. Dar deosebirea este următoarea: capitalul fix continuă să funcţioneze în procesul de producţie sub vechea sa formă de întrebuinţare în cursul unui ciclu mai lung sau mai scurt de perioade de rotaţie ale capitalului

301

circulant ( = capital circulant constant + capital circulant variabil), în timp ce fiecare rotaţie individuală în parte presupune înlocuirea întregului capital circulant, trecut, sub formă de capital-marfă, din sfera de producţie în sfera circulaţiei. Prima fază a circulaţiei, M' - B', este comună capitalului circulant constant şi capitalului circulant variabil. In faza a doua ele se despart. Banii în care s-a retransformat marfa sunt transformaţi parţial în stoc productiv (capitalul circulant constant). Corespunzând cu diferitele termene de cumpărare ale elementelor acestui capital, o parte poate să fie transformată mai devreme din bani în materiale de producţie, alta mai târziu, în cele din urmă el intră însă în întregime în materialele de producţie. Altă parte a banilor realizaţi din vânzarea mărfii rămâne ca rezervă în bani, pentru a fi cheltuită în mod treptat cu plata forţei de muncă încorporată procesului de producţie. Ea formează capitalul circulant variabil. Cu toate acestea, întreaga înlocuire a uneia sau a alteia din părţi provine de fiecare dată din rotaţia capitalului, din transformarea sa în produs, din produs în marfă, din marfă în bani. Iată de ce în capitolul anterior rotaţia capitalului circulant – constant şi variabil – a fost tratată în mod special şi în comun, fără a se ţine seama de capitalul fix.

Pentru chestiunea de care avem să ne ocupăm acum trebuie să facem un pas înainte şi să tratăm partea variabilă a capitalului circulant ca şi cum ea ar constitui în mod exclusiv capitalul circulant. Cu alte cuvinte, facem abstracţie de capitalul circulant constant care se roteşte odată cu ea.

Au fost avansate 2.500 1. st., iar valoarea produsului anual este = 25.000 1. st. Dar partea variabilă a capitalului circulant este de 500 1. st.; deci capitalul variabil pe care îl conţin 25.000 1. st. este . = 5.000 1. st. Dacă împărţim cele 5.000 1. st. la 500, obţinem numărul de rotaţii = 10, exact ca şi la capitalul total de 25.000 1. st.

Calculul acesta mediu, după care valoarea produsului anual este împărţită prin valoarea capitalului avansat şi nu prin valoarea acelei părţi din acest capital care este întrebuinţată în mod permanent într-o perioadă de muncă (prin urmare, aici, nu prin 400 ci prin 500, nu prin capitalul I ci prin capitalul I + capitalul II), este absolut exact aici, unde este vorba doar de producţia de plusvaloare. Se va vedea mai târziu că din alt punct de vedere el nu este cu totul exact, aşa cum în general acest calcul mediu nu este cu totul exact Adică el este suficient pentru nevoile practice ale capitalistului, dar el nu exprimă în mod exact sau adecvat toate împrejurările reale ale rotaţiei.

302

Până acum am făcut cu totul abstracţie de o parte din valoarea capitalului-marfă, anume de plusvaloarea cuprinsă în el, care a fost creată în cursl procesului de producţie şi încorporată produsului. Asupra ei trebuie să ne îndreptăm acum atenţia.

Capitalul variabil de 100 1. st. avansat într-o săptămână produce, presupunem, o plusvaloare de 100% = 100 1. st.; în acest caz capitalul variabil de 500 1. st. avansat în perioada de rotaţie de 5 săptămâni produce o plusvaloare de 500 1. st., cu alte cuvinte o jumătate a zilei de muncă e formată din supramuncă.

Dar dacă 500 1. st. capital variabil produc 500 1. st., atunci 5.000 produc o plusvaloare de 10 x 500 = 5.000 1. st. Or, capitalul variabil avansat este = 500 1. st. Raportul dintre masa totală de plusvaloare produsă în cursul anului şi suma de valoare a capitalului variabil avansat o numim rata anuală a plusvalorii. În cazul de faţă, aceasta este deci = . = 1.000 %. Dacă analizăm mai îndeaproape această rată, se vede că ea este egală cu rata plusvalorii pe care o produce în cursul unei perioade de rotaţie capitalul variabil avansat, înmulţită cu numărul rotaţiilor capitalului variabil (număr care coincide cu numărul rotaţiilor întregului capital circulant).

Capitalul variabil avansat în cursul unei perioade de rotaţie este în cazul de faţă = 500. 1. st.; plusvaloarea produsă în această perioadă de rotaţie este de asemenea =500 1. st. Rata plusvalorii din cursul unei perioade de rotaţie este deci = = 100%. Aceste 100 % înmulţite cu

10, numărul rotaţiilor din cursul anului, dau . = 1.000%. Lucrul acesta este valabil pentru rata anuală a plusvalorii. În

ceea ce priveşte însă masa plusvalorii care este obţinută în cursul unei anumite perioade de rotaţie, această masă este egală cu valoarea capitalului variabil avansat în cursul acestei perioade, în speţă = 500 1. st., înmulţită cu rata plusvalorii, deci 500 x = 500 x 1 = 500 l. st. Dacă însă capitalul avansat ar fi = 1.500 l. st., rata plusvalorii fiind aceeaşi, masa plusvalorii ar fi = 1.500 x = 1.500 l. st.

Capitalul variabil de 500 1. st. care se roteşte de zece ori pe an şi produce în decurs de un an o plusvaloare de 5.000 1. st., care are deci o rată anuală a plusvalorii de 1.000%, îl vom numi capitalul A.

Să presupunem acum că alt capital variabil B, de 5.000 1. st., este avansat pentru un an întreg (adică pentru 50 săptămâni) şi se roteşte

303

deci numai odată pe an. Mai presupunem că la sfârşitul anului produsul este plătit în aceeaşi zi în care este terminat, că deci capitalul bănesc în care se transformă se reîntoarce în aceeaşi zi. Perioada de circulaţie este deci = 0, perioada de rotaţie = cu perioada de muncă = 1 an. Ca şi în cazul precedent, în procesul de muncă se află în fiecare săptămână un capital variabil de 100 1. st., deci în 50 săptămâni unul de 5.000 1. st. Presupunem mai departe că rata plusvalorii este aceeaşi = 100%, că adică, la aceeaşi lungime a zilei de muncă, jumătate din această zi constă din supramuncă. Dacă luăm în considerare 5 săptămâni, capitalul variabil avansat este = 500 1. st., rata plusvalorii este = 100%, iar masa plusvalorii produse în cursul celor 5 săptămâni este deci = 500 l. st. Masa forţei de muncă exploatate aici şi gradul de exploatare al ei sunt perfect egale, conform presupunerii, cu acelea ale capitalului A.

În fiecare săptămână capitalul variabil de 100 1. st. avansat produce o plusvaloare de 100 1. st.; în 50 săptămâni capitalul avansat în sumă de 50 x 100 = 5.000 1. st., produce o plusvaloare de 5.000 1. st. Masa plusvalorii produse în cursul anului este aceeaşi ca şi în cazul precedent = 5.000 1. st., dar rata anuală a plusvalorii este cu totul diferită. Ea este egală cu plusvaloarea produsă în cursul anului, împărţită prin capitalul variabil avansat: . . = 100%, în timp ce mai înainte era, în ceea ce priveşte capitalul A, = 1.000%.

La capitalul A, ca şi la capitalul B, am cheltuit în fiecare săptămână 100 1. st. capital variabil; gradul de valorificare sau rata plusvalorii este de asemenea aceeaşi = 100%; tot astfel şi mărimea capitalului variabil este aceeaşi = 100 1. st. Aceeaşi masă de forţă de muncă este exploatată, mărimea şi gradul exploatării sunt în ambele cazuri aceleaşi, zilele de muncă sunt aceleaşi şi sunt împărţite în acelaşi fel în muncă necesară şi supramuncă. Suma capitalului variabil întrebuinţat în cursul anului are aceeaşi mărime = 5.000 1. st., pune în mişcare aceeaşi masă de muncă şi scoate din forţa de muncă pusă în mişcare de cele două capitaluri egale aceeaşi masă de plusvaloare, 5.000 1. st. Cu toate acestea, între ratele anuale ale plusvalorilor lui A şi B există o diferenţă de 900%.

Fenomenul acesta pare într-adevăr să arate că rata plusvalorii nu ar depinde numai de masa şi de gradul de exploatare ale forţei de muncă puse în mişcare de capitalul variabil, dar şi de anumite influenţe inexplicabile, provenite din procesul de circulaţie: şi de fapt fenomenul acesta a fost interpretat în acest mod şi a provocat, deşi nu în această formă pură a sa, ci în forma sa mai complicată şi mai disimulată (aceea a

304

ratei anuale a profitului), o dezorientare completă în şcoala lui Ricardo, începând din deceniul al treilea al secolului.

Caracterul miraculos al acestui fenomen dispare imediat ce aşezăm în mod real, nu numai aparent, capitalul A şi capitalul B în situaţii exact identice. Aceste situaţii identice sunt date atunci când capitalul variabil B este cheltuit în aceeaşi perioadă de timp în întregimea sa pentru plata forţei de muncă ca şi capitalul A.

Cele 5.000 1. st. capital B sunt în acest caz avansate în 5 săptămâni, câte 1.000 1. st. pe săptămână, ceea ce înseamnă un avans de 50.000 1. st. pe an. În acest caz, după presupunerea noastră, plusvaloarea este de asemenea de 50.000 1. st. Capitalul rotit = 50.000 1. st. împărţit prin capitalul avansat = 5.000 l. st. dă numărul rotaţiilor = 10. Rata plusvalorii = . . = = 1.000%.

Acum ratele anuale ale plusvalorii capitalului A şi B sunt deci egale, anume 1.000%, dar masele plusvalorii sunt: pentru B 50.000 1. st., pentru A 5.000 l. st.; masele plusvalorii produse se află acum în acelaşi raport ca şi valorile-capital avansate B şi A, anume ca 5.000 : 500 = 10 : 1. În schimb, capitalul B a şi pus în mişcare în aceeaşi perioadă de timp o forţă de muncă de zece ori mai mare decât capitalul A.

Numai capitalul efectiv utilizat în procesul de muncă este acela care produce plusvaloarea şi pentru care sunt valabile legile privitoare la plusvaloare, deci şi legea după care, rata plusvalorii fiind dată, masa ei este determinată de mărimea relativă a capitalului variabil.

Procesul de muncă însuşi e măsurat cu ajutorul timpului. Dacă lungimea zilei de muncă este dată (ca în cazul de faţă, unde toate împrejurările capitalurilor A şi B sunt considerate egale pentru a scoate în evidenţă diferenţa în ceea ce priveşte rata anuală a plusvalorii), săptămâna de muncă se compune dintr-un număr determinat de zile de muncă. Sau, putem să considerăm o perioadă oarecare de muncă, de pildă, aici, una de cinci săptămâni, ca o singură zi de muncă, să zicem de 300 ore, dacă ziua de muncă este = 10 ore, iar săptămâna = 6 zile de muncă. Acest număr trebuie să-l mai înmulţim însă cu numărul muncitorilor care sunt utilizaţi în comun în mod simultan, în fiecare zi, în acelaşi proces de muncă. Dacă acest număr ar fi de pildă 10, totalul săptămânal ar fi = 60 x 10 = 600 ore, iar o perioadă de muncă de cinci săptămâni ar fi = 600 x 5 = 3.000 ore. Cu aceeaşi rată a plusvalorii şi cu aceeaşi lungime a zilei de muncă sunt deci utilizate capitaluri variabile la fel de mari, atunci când mase la fel de mari de forţă de muncă (o forţă

305

de muncă de acelaşi preţ înmulţită cu acelaşi număr) sunt puse în mişcare în acelaşi interval de timp.

Să ne întoarcem acum la exemplele noastre iniţiale. În ambele cazuri, A şi B, se utilizează în cursul fiecărei săptămâni a anului capitaluri variabile la fel de mari, 100 1. st. pe săptămână. Capitalurile variabile utilizate, care funcţionează efectiv în procesul de muncă, sunt deci egale, dar capitalurile variabile avansate sunt cu totul inegale. Sub A au fost avansate pentru fiecare 5 săptămâni câte 500 1. st., din care se utilizează în fiecare săptămână 100 1. st. Sub B trebuie avansată pentru prima perioadă de cinci săptămâni 5.000 1. st., din care se utilizează însă numai 100 1. st. pe săptămână, în cele cinci săptămâni deci numai 500 1. st. = 1/10 din capitalul avansat. În a doua perioadă de cinci săptămâni trebuie avansate 4.500 1. st., dar nu se utilizează decât 500 1. st. etc. Capitalul variabil avansat pentru o anumită perioadă de timp nu se transformă în capital variabil utilizat, deci aflat efectiv în funcţiune şi în acţiune, decât în măsura în care intră în mod efectiv în acele secţiuni ale perioadei de timp respective care sunt umplute cu procesul de muncă, în măsura în care funcţionează în mod efectiv în procesul de muncă. În intervalul de timp în care o parte a acestui capital variabil se află avan-sată pentru a fi utilizată abia într-o perioadă ulterioară, această parte este ca şi inexistentă pentru procesul de muncă şi nu are deci vreo influenţă nici asupra formării valorii, nici asupra formării plusvalorii. Să luăm, de pildă, capitalul A de 500 1. st. El este avansat pentru cinci săptămâni, dar numai 100 1. st. intră în fiecare săptămână, în mod succesiv, în procesul de muncă. În prima săptămână este utilizată 1/5 din acest capital; 4/5 se află avansate fără a fi utilizate, cu toate că ele trebuie să se afle în rezervă pentru procesele de muncă ale celor patru săptămâni următoare şi deci să fie avansate.

Împrejurările care modifică raportul dintre capitalul variabil avansat şi cel utilizat acţionează asupra producţiei plusvalorii rata plusvalorii fiind dată numai în măsura în care şi numai prin faptul că ele modifică suma de capital variabil care poate fi utilizat în mod efectiv într-o perioadă de timp determinată, de pildă într-o săptămână, în cinci săptămâni etc. Capitalul variabil avansat nu funcţionează în calitate de capital variabil decât în măsura în care şi în timpul cât este utilizat în mod efectiv, nu în timpul cât se află avansat şi stă în rezervă fără a fi utilizat. Dar toate împrejurările care modifică raportul dintre capitalul variabil avansat şi cel utilizat se rezumă la deosebirea dintre perioadele de rotaţie (determinată de deosebirile fie în ceea ce priveşte perioada de

306

muncă, fie în ceea ce priveşte perioada de circulaţie, fie în ceea ce le priveşte pe amândouă). Legea producţiei plusvalorii spune că, atunci când rata plusvalorii este aceeaşi, mase egale de capital variabil în funcţiune produc mase egale de plusvaloare. Dacă deci în cazurile capitalurilor A şi B se utilizează, în perioade de timp egale şi cu rate de plusvaloare egale, mase egale de capital variabil, ele trebuie să producă, în perioade de timp egale, mase de plusvaloare egale, oricât de diferit ar fi raportul dintre acest capital variabil utilizat într-o anumită perioadă de timp şi capitalul variabil avansat în cursul aceleiaşi perioade de timp, oricât de diferit ar fi deci şi raportul dintre masele de plusvaloare produse, nu faţă de capitalul variabil utilizat, ci faţă de capitalul variabil avansat. Deosebirile în ceea ce priveşte acest raport, în loc să contrazică legile dezvoltate cu privire la producţia plusvalorii, dimpotrivă, le confirmă şi sunt o consecinţă inevitabilă a lor.

Să examinăm prima perioadă de producţie de cinci săptămâni a capitalului B. La sfârşitul săptămânii a 5-a 500 1. st. au fost utilizate şi consumate. Valoarea-produs este = 1.000 1. st., deci = 100%. Exact ca şi la capitalul A. Faptul că la capitalul A plusvaloarea, ca şi capitalul avansat, sunt realizate, iar la capitalul B nu, nu ne priveşte aici, unde nu mai este vorba decât de producţia plusvalorii şi de raportul dintre aceasta din urmă şi capitalul variabil avansat în cursul producţiei sale. Dimpotrivă, dacă, în B, calculăm raportul plusvalorii nu faţă de acea parte a capitalului de 5.000 1. st. care a fost utilizată şi deci consumată în cursul producţiei acestei plusvalori, ci faţă de totalul acestui capital avansat, obţinem . = = 10%. Prin urmare, pentru capitalul B – 10%, iar pentru capitalul A – 100%, adică de zece ori mai mult. Dacă ni s-ar spune aici: această deosebire în rata plusvalorii unor capitaluri de aceeaşi mărime, care au pus în mişcare aceeaşi cantitate de muncă, şi anume de muncă ce se divizează, în părţi egale, în muncă plătită şi în muncă neplătită, contrazice legile despre producţia plusvalorii – răspunsul ar fi simplu şi ar fi dat prin însăşi considerarea situaţiei de fapt: sub A voi exprimaţi rata reală a plusvalorii, adică raportul dintre plusvaloarea produsă de un capital variabil de 500 1. st. în decurs de 5 săptămâni şi acest capital variabil de 500 1. st. Dimpotrivă, sub B se calculează într-un fel care nu are nimic de-a face nici cu producţia plusvalorii, nici cu determinarea ratei plusvalorii, corespunzătoare acestei producţii. Căci cele 500 1. st. plusvaloare care au fost produse cu un capital variabil de 500 1. st. nu sunt calculate

307

asupra celor 500 1. st. capital variabil care se avansează în cursul producţiei lor, ci asupra unui capital de 5.000 1. st. din care 9/10, 4.500 1. st., nu au nimic de-a face cu producţia acestei plusvalori de 500 1. st. şi urmează să funcţioneze doar treptat, treptat în cursul următoarelor 45 de săptămâni, deci nici nu există pentru producţie în primele cinci săptămâni, singurele despre care e vorba aici. În acest caz, deosebirea în ceea ce priveşte rata plusvalorii la A şi la B nu prezintă deci nici o pro-blemă.

Să comparăm acum ratele anuale ale plusvalorii pentru capitalurile B şi A. Pentru capitalul B avem . . = 100%; pentru

capitalul A . = 1000%. Dar raportul dintre ratele plusvalorii este acelaşi ca şi mai înainte. Acolo aveam: = %% , şi acum avem ă ă = %. %; or, %% este = %. %, deci

acelaşi raport ca mai sus. Iată că acum problema s-a inversat. Rata anuală a capitalului B: . . = 100% nu formează nicidecum o abatere – nici măcar aparenţa

unei abateri – de la legile cunoscute privitoare la producţia plusvalorii şi la rata plusvalorii care îi corespunde. În cursul anului au fost avansate şi consumate productiv 5.000v ; ele au produs 5.000p. Rata plusvalorii este deci fracţia de mai sus . . = 100%. Rata anuală coincide cu rata efectivă a plusvalorii. Prin urmare, de data aceasta nu capitalul B, ci capitalul A este acela care prezintă anomalia ce trebuie explicată.

Aici avem rata plusvalorii . = 1.000%. Dar, dacă în primul caz 500p, produsul a 5 săptămâni, a fost calculat asupra unui capital avansat de 5.000 1. st., din care 9/10 nu au fost utilizate în producţia lui, în cazul de faţă 5.000p se calculează asupra 500v, adică numai asupra 1/10 din capitalul variabil care a fost utilizat în mod efectiv în producţia celor 5.000p; căci cele 5.000p sunt produsul unui capital variabil de 5.000 1. st. consumat în mod productiv în decurs de 50 săptămâni, nu al unui capital de 500 1. st. consumat în cursul unei singure perioade de 5 săptămâni. În primul caz plusvaloarea produsă în decurs de cinci săptămâni a fost calculată asupra unui capital care este avansat pentru 50 săptămâni, care este deci de zece ori mai mare decât cel consumat în

308

cursul celor 5 săptămâni. Acum plusvaloarea produsă în decurs de 50 săptămâni este calculată asupra unui capital care este avansat pentru 5 săptămâni, care este deci de zece ori mai mic decât cel consumat în cursul celor 50 săptămâni. Capitalul A de 500 l. st. nu este avansat niciodată pentru o perioadă mai lungă decât 5 săptămâni. La sfârşitul acestei perioade el se reîntoarce şi poate să reînnoiască acelaşi proces de zece ori în cursul anului prin zece rotaţii. De aici urmează două lucruri:

Întâi, capitalul avansat A este doar de cinci ori mai mare decât partea din capital utilizată în mod continuu în procesul de producţie a unei săptămâni. Capitalul B, dimpotrivă, care nu se roteşte decât odată la 50 săptămâni, care trebuie deci avansat pentru 50 săptămâni, este de 50 de ori mai mare decât acea parte a lui care poate fi utilizată în mod continuu în cursul unei săptămâni. Rotaţia modifică deci raportul dintre capitalul avansat în cursul anului pentru procesul de producţie şi cel ce poate fi utilizat în mod continuu în cursul unei anumite perioade de producţie, de pildă o săptămână. Şi acesta este primul caz, în care plusvaloarea din timpul a 5 săptămâni nu este calculată asupra capitalului utilizat în aceste 5 săptămâni, ci asupra aceluia de zece ori mai mare, utilizat în curs de 50 săptămâni.

Al doilea, perioada de rotaţie a capitalului A, de 5 săptămâni, nu formează decât 1/10 a anului; anul cuprinde deci zece asemenea perioade de rotaţie, în care capitalul A de 500 1. st. este utilizat în mod repetat. Capitalul utilizat este egal aici cu capitalul avansat pentru cinci săptămâni înmulţit cu numărul perioadelor de rotaţie din cursul anului. Capitalul utilizat în cursul anului este = 500 x 10 = 5.000 1. st. Capitalul avansat în cursul anului este . = 500 1. st. Într-adevăr, deşi cele 500 1. st. sunt utilizate în mod repetat, nu se avansează niciodată mai mult decât aceleaşi 500 1. st odată la 5 săptămâni. Pe de altă parte, la capitalul B se utilizează, ce-i drept, în curs de 5 săptămâni, numai 500 1. st., fiind avansate pentru aceste 5 săptămâni. Dar întrucât perioada de rotaţie este aici = 50 săptămâni, capitalul utilizat în cursul anului este egal cu capitalul avansat nu pentru câte 5 săptămâni, ci pentru 50 săptămâni. Dar masa plusvalorii produse în cursul unui an depinde, rata plusvalorii fiind dată, de capitalul utilizat în cursul anului, nu de cel avansat în cursul anului. Ea nu este deci mai mare pentru acest capital de 5.000 1. st. care se roteşte o singură dată decât este pentru capitalul de 500 1. st. care se roteşte de zece ori, şi ea este atât de mare numai deoarece capitalul care se roteşte odată pe an este el însuşi de

309

zece ori mai mare decât cel care se roteşte de zece ori pe an. Capitalul variabil rotit în cursul anului – deci şi partea din

produsul anual sau şi a cheltuielii anuale care este egală cu el – este capitalul variabil utilizat în mod efectiv, consumat în mod productiv. Urmează de aici că atunci când capitalul variabil A rotit în cursul anului şi capitalul variabil B rotit în cursul anului sunt la fel de mari şi sunt utilizate în condiţii de valorificare egale, când deci rata plusvalorii este egală pentru ambele capitaluri, masa plusvalorii produse în cursul anului trebuie şi ea să fie aceeaşi pentru ambele capitaluri; prin urmare – întrucât masele de capital utilizate sunt identice – şi rata plusvalorii calculată asupra anului întreg, în măsura în care este exprimată prin î î , trebuie să fie aceeaşi pentru ambele capitaluri. Sau, exprimat în mod general: oricare ar fi mărimea relativă a capitalurilor variabile rotite, rata plusvalorii lor produse în cursul anului este determinată de rata plusvalorii pentru producerea căreia au acţionat capitalurile respective în anumite perioade medii (de pildă, în medie săptămânală sau anuală).

Aceasta este singura consecinţă care rezultă din legile privitoare la producţia plusvalorii şi la determinarea ratei plusvalorii.

Să vedem acum ce exprimă raportul î . (Precum am spus, ţinem seama numai de capitalul variabil.) Dacă efectuăm împărţirea, obţinem numărul de rotaţii ale capitalului avansat în cursul unui an.

Pentru capitalul A avem: . . . î . . ;

pentru capitalul B avem: . . . î . . . . În ambele raporturi, numărătorul exprimă capitalul avansat,

înmulţit cu numărul rotaţiilor, pentru A 500 x 10, pentru B 5.000 x 1, sau, înmulţit cu timpul de rotaţie inversat, calculat asupra unui an. Pentru A timpul e rotaţie este 1/10 de an; timpul de rotaţie inversat este

ani, deci 500 x = 5.000; pentru B, 5.000 x = 5.000. Numitorul exprimă capitalul rotit înmulţit cu numărul de rotaţii, inversat; pentru A 5.000 x pentru B 5.000 x .

Masele respective de muncă (suma muncii plătite şi a muncii neplătite) care sunt puse în mişcare de cele două capitaluri variabile, cu rotaţie anuală, sunt egale aici, deoarece cele două capitaluri rotite sunt

310

ele însele egale, iar ratele valorificării lor sunt de asemenea egale. Raportul dintre capitalul variabil rotit în cursul anului şi cel

avansat indică 1. raportul în care capitalul ce urmează a fi avansat se află faţă de capitalul variabil utilizat într-o anumită perioadă de muncă. Dacă numărul de rotaţii este = 10, ca sub A, şi considerăm anul ca având 50 de săptămâni, atunci timpul de rotaţie este = 5 săptămâni. Pentru aceste 5 săptămâni trebuie avansat capital variabil, iar capitalul avansat pentru 5 săptămâni trebuie să fie de 5 ori mai mare decât capitalul variabil utilizat în cursul unei săptămâni. Adică numai 1/5 din capitalul avansat (aici 500 l. st.) poate fi utilizat în cursul unei săptămâni. La capitalul B, dimpotrivă, unde numărul de rotaţii este = , timpul de rotaţie este = 1 an = 50 săptămâni. Raportul dintre capitalul avansat şi cel utilizat în cursul unei săptămâni este deci de 50: 1. Dacă el ar fi acelaşi pentru B ca şi pentru A, B ar trebui să investească în fiecare săptămână 1.000 1. st. în loc de 100. 2. Rezultă că B a utilizat un capital de zece ori mai mare (5.000 1. st.) decât A pentru a pune în mişcare aceeaşi masă de capital variabil, deci, rata plusvalorii fiind dată, aceeaşi masă de muncă (plătită şi neplătită), deci şi pentru a produce în cursul unui an aceeaşi masă de plusvaloare. Rata reală a plusvalorii nu exprimă nimic altceva decât raportul dintre capitalul variabil utilizat într-o anumită perioadă de timp şi plusvaloarea produsă în acelaşi interval de timp; sau, masa de muncă neplătită pe care o pune în mişcare capitalul variabil utilizat în cursul acestui interval de timp. Ea nu are absolut nimic de-a face cu acea parte a capitalului variabil care este avansată în timp ce nu este utilizată şi, deci, nu are, de asemenea, nimic de-a face cu raportul dintre partea din capital avansată în cursul unei anumite perioade de timp şi cea utilizată în cursul aceleiaşi perioade de timp, raport care este modificat şi diferenţiat pentru diferitele capitaluri de către perioada de rotaţie.

Din cele expuse mai înainte rezultă, dimpotrivă, că rata anuală a plusvalorii nu coincide decât într-un singur caz cu rata reală a plusvalorii, care exprimă gradul de exploatare a muncii; anume, atunci când capitalul avansat se roteşte o singură dată pe an, când deci capitalul avansat este egal cu capitalul rotit în cursul anului şi când, aşadar, raportul dintre masa plusvalorii produsă în cursul anului şi capitalul utilizat în cursul anului în scopul acestei producţii este identic şi coincide cu raportul dintre masa plusvalorii produsă în cursul anului şi capitalul avansat în timpul anului.

311

A. Rata anuală a plusvalorii este egală cu î . Dar masa plusvalorii produse în cursul anului este egală cu rata reală a plusvalorii înmulţită cu capitalul variabil utilizat pentru producerea ei. Capitalul utilizat pentru producerea masei anuale a plusvalorii este egal cu capitalul avansat înmulţit cu numărul rotaţiilor sale, pe care îl însemnăm cu n. Formula A se transformă deci în:

B. Rata anuală a plusvalorii este egală cu ă . De pildă, pentru

capitalul B = % . . , adică 100%. Numai atunci când n = l, adică atunci când capitalul variabil avansat se roteşte o singură dată pe an, şi este deci egal cu capitalul utilizat sau rotit în cursul anului, rata anuală a plusvalorii este egală cu rata reală a plusvalorii. Dacă însemnăm rata anuală a plusvalorii cu P', rata reală a plusvalorii cu p', capitalul variabil avansat cu v, iar numărul rotaţiilor cu n, în acest caz:

P' = ′ ′ ; deci P' = p'n, şi = p' dacă n = 1, deci P' = p' x 1 = p'. Mai urmează apoi: rata anuală a plusvalorii este totdeauna = p'n,

adică este egală cu rata reală a plusvalorii produse într-o perioadă de rotaţie de către capitalul variabil consumat în cursul acestei perioade, înmulţită cu numărul rotaţiilor acestui capital variabil în cursul anului sau înmulţită (ceea ce este acelaşi lucru) cu inversul timpului său de rotaţie calculat asupra anului luat ca unitate. (Atunci când capitalul variabil se roteşte de zece ori pe an, timpul său de rotaţie = 1/10 de an; timpul său de rotaţie inversat este deci = 10.

Mai urmează apoi: P' = p', dacă n = 1. P' este mai mare decât p' dacă n este mai mare decât 1; adică atunci când capitalul avansat se roteşte mai mult decât o dată pe an, sau când capitalul rotit este mai mare decât cel avansat.

În fine, P' este mai mic decât p' atunci când n este mai mic decât 1, adică atunci când capitalul rotit în cursul anului nu este decât o parte a capitalului avansat, când deci perioada de rotaţie durează mai mult decât un an.

Să ne oprim un moment asupra acestui din urmă caz. Menţinem toate presupunerile exemplului nostru anterior, numai

perioada de rotaţie o presupunem prelungită la 55 săptămâni. Procesul

312

de muncă necesită în fiecare săptămână câte 100 1. st. capital variabil, deci 5.500 1. st. pentru perioada de rotaţie, şi produce 100p săptămânal; p' este deci ca până acum 100 %. Numărul de rotaţii n este aici = , pentru că timpul de rotaţie de 1 + ani (anul socotit la 50

săptămâni) este = ani.

P' = % . . 100 . 90 %, deci mai puţin de

100%. Într-adevăr, dacă rata anuală a plusvalorii ar fi 100%, 5.500v ar trebui să producă într-un an 5.500p, pe când de fapt e nevoie în acest scop de ani. Într-un an, cei 5.500v nu produc decât 5.000p; rata anuală

a plusvalorii este deci = .. = = 90 %. Rata anuală a plusvalorii, sau comparaţia dintre plusvaloarea

produsă în cursul unui an şi capitalul variabil avansat (spre deosebire de capitalul variabil rotit în cursul anului), nu este deci o simplă comparaţie subiectivă, ci mişcarea reală a capitalului efectuează ea însăşi această confruntare. Pentru posesorul capitalului A, capitalul său variabil avansat = 500 1. st. s-a reîntors la sfârşitul anului şi, deosebit de aceasta, 5.000 1. st. plusvaloare. Nu masa capitalului pe care a utilizat-o în cursul anului, ci aceea care se reîntoarce în mod periodic la el este aceea care exprimă mărimea capitalului său avansat. Chestiunea dacă la sfârşitul anului capitalul există, în parte, sub formă de stoc productiv, în parte sub formă de capital-marfă sau de capital bănesc şi în ce proporţie el se împarte în aceste părţi diferite, nu are nicio importanţă pentru problema de faţă. Pentru posesorul capitalului B s-au reîntors 5.000 l. st., reprezentând capitalul său avansat, şi, în plus, 5.000 1. st. plusvaloare. Pentru posesorul capitalului C (de 5.500 1. st. privit la urmă) au fost produse în cursul anului 5.000 1. st. plusvaloare (avans 5.000 1. st. şi rata plusvalorii 100%), dar capitalul său avansat nu s-a reîntors încă; de asemenea, nu s-a reîntors nici plusvaloarea produsă.

P' = p'n exprimă că rata plusvalorii exprimată prin formula ă î ţ î ţ , valabilă în cursul unei perioade de rotaţie pentru capitalul variabil utilizat, trebuie înmulţită cu numărul perioadelor de rotaţie sau de reproducţie ale capitalului variabil avansat, cu numărul perioadelor în care îşi reînnoieşte circuitul.

S-a văzut încă în cartea I, cap. IV [pag. 159 şi urm.]

313

(Transformarea banilor în capital) şi apoi în cartea I, cap. XXI [pag. 510 şi urm.] (Reproducţia simplă) că valoarea-capital este avansată, nu cheltuită, întrucât, după ce a trecut prin diferitele faze ale circuitului ei, această valoare se reîntoarce la punctul ei de plecare, şi anume sporită cu o plusvaloare. Acest fapt o caracterizează ca valoare avansată. Timpul care se scurge din momentul pornirii sale până în momentul reîntoarcerii sale este timpul pentru care ea a fost avansată. Întregul circuit prin care trece valoarea-capital, măsurat prin timpul de la avansarea acestei valori până la reîntoarcerea ei, constituie rotaţia ei, iar durata acestei rotaţii formează o perioadă de rotaţie. Dacă această perioadă a trecut, dacă circuitul este încheiat, aceeaşi valoare-capital poate să reînceapă acelaşi circuit, poate deci din nou să se valorifice, să producă plusvaloare. Atunci când capitalul variabil se roteşte de zece ori pe an, ca sub A, cu acelaşi avans de capital, masa plusvalorii corespunzătoare unei perioade de rotaţie este produsă de zece ori în cursul anului.

Trebuie să ne dăm seama de natura avansului din punctul de vedere al societăţii capitaliste.

Capitalul A, care se roteşte de zece ori în cursul anului este avansat de zece ori în cursul anului. Pentru fiecare perioadă de rotaţie el e avansat din nou. Dar, în cursul anului, A nu avansează niciodată mai mult decât aceeaşi valoare-capital de 500 1. st. şi nu dispune de fapt niciodată de o sumă mai mare decât 500 1. st. pentru procesul de producţie pe care îl cercetăm. În momentul în care aceste 500 1. st. au încheiat un circuit, A le face să înceapă din nou acelaşi circuit; prin natura sa capitalul îşi păstrează caracterul său de capital numai prin faptul că funcţionează în mod repetat, în calitate de capital, în procese de producţie repetate. De asemenea, el nu este avansat niciodată pentru o perioadă mai lungă decât 5 săptămâni. Dacă rotaţia durează mai mult, el este insuficient. Dacă rotaţia se scurtează, o parte a capitalului devine excedentară. Nu zece capitaluri de câte 500 1. st. sunt avansate, ci un capital de 500 1. st. este avansat de zece ori în perioade de timp succesive. Rata anuală a plusvalorii nu este deci calculată asupra unui capital de 500 avansat de zece ori, adică de 5.000 1. st., ci asupra unui capital de 500 1. st. avansat o singură dată; aşa cum un taler care circulă de zece ori nu reprezintă niciodată mai mult decât un singur taler aflat în circulaţie, deşi îndeplineşte funcţia a 10 taleri. În mâna în care se află la fiecare deplasare, el păstrează aceeaşi valoare, identică, de 1 taler.

Tot astfel, capitalul A demonstrează la fiecare întoarcere a sa, şi

314

la reîntoarcerea sa de la sfârşitul anului, că posesorul său operează întotdeauna numai cu aceeaşi valoare-capital de 500 1. st. Din această cauză nu se întorc în mâna lui decât 500 1. st. de fiecare dată. Capitalul său avansat nu e deci niciodată mai mare decât 500 1. st. Capitalul avansat de 500 l. st. formează, aşadar, numitorul fracţiei care exprimă rata anuală a plusvalorii. Aveam mai sus, în această privinţă, formula: P' = ′ = p'n. Întrucât rata reală a plusvalorii p' = este egală cu masa plusvalorii împărţită prin capitalul variabil care a produs-o, putem înlocui, în p'n, valoarea lui p' cu şi obţinem cealaltă formulă: P' =

Dar prin rotaţia repetată de zece ori, şi deci prin reînnoirea repetată de zece ori a avansului său, capitalul de 500 1. st. îndeplineşte funcţia unui capital de zece ori mai mare, a unui capital de 5.000 1. st., aşa cum 500 monede de câte un taler care se rotesc de zece ori în cursul unui an îndeplinesc aceeaşi funcţie ca 5.000 care nu se rotesc decât o singură dată.

II. Rotaţia capitalului variabil individual

„Oricare ar fi forma socială a procesului de producţie, el trebuie să fie continuu, adică să treacă mereu, în mod periodic, prin aceleaşi faze […] Privit în legătura sa continuă şi în fluxul neîntrerupt al reînnoirii sale, orice proces de producţie social este deci în acelaşi timp un proces de reproducţie. Ca increment periodic al valorii capitalului, sau ca fruct periodic al capitalului în mişcare, plusvaloarea îmbracă forma unui venit provenit din capital.” (Cartea I, cap. XXI, pag. 510, 511)

Avem zece perioade de rotaţie ale capitalului A de câte 5 săptămâni; în prima perioadă de rotaţie se avansează 500 1. st. capital variabil, adică în fiecare săptămână sunt transformate în forţă de muncă 100 1. st., astfel că la sfârşitul primei perioade de rotaţie au fost cheltuite pentru forţă de muncă 500 1. st. Aceste 500 1. st., care la început erau o parte a capitalului total avansat, au încetat de a mai fi capital. Ele au fost cheltuite ca salariu. Muncitorii le cheltuiesc la rândul lor cumpărându-şi mijloacele de subzistenţă, consumă deci mijloace de subzistenţă în valoare de 500 1. st. Prin urmare, o masă de mărfuri de această valoare este desfiinţată (ceea ce muncitorul economiseşte, eventual, sub formă de bani, de asemenea nu e capital). Această masă de mărfuri este deci consumată, pentru muncitor, în mod neproductiv, făcând abstracţie de

315

faptul că ea menţine în stare de funcţiune forţa sa de muncă, deci un instrument indispensabil al capitalistului. În al doilea rând însă, aceste 500 1. st. sunt transformate pentru capitalist în forţă de muncă de aceeaşi valoare (respectiv preţ). El consumă forţa de muncă în procesul de muncă. La sfârşitul celor 5 săptămâni există o valoare-produs de 1.000 1. st. O jumătate din această sumă, 500 1. st., reprezintă valoarea reprodusă a capitalului variabil cheltuit cu plata forţei de muncă. Cealaltă jumătate, 500 1. st., este plusvaloare nou produsă. Dar forţa de muncă de cinci săptămâni în care s-a transformat o parte a capitalului, devenind astfel capital variabil, a fost de asemenea cheltuită, consumată, deşi în mod productiv. Munca activă de ieri nu mai este munca activă de azi. Valoarea ei, plus plusvaloarea creată de ea, există acum ca valoare a unui lucru deosebit de forţa de muncă, ca valoare a produsului. Dar prin faptul că produsul e transformat în bani, partea din valoarea acestuia care este egală cu valoarea capitalului variabil avansat poate să fie din nou transformată în forţă de muncă şi să funcţioneze deci din nou drept capital variabil. Faptul că aceiaşi muncitori, adică aceiaşi purtători de forţă de muncă, sunt utilizaţi cu ajutorul valorii-capital nu numai reproduse, dar şi retransformate sub formă de bani, este indiferent. Este posibil ca în a doua perioadă de rotaţie capitalistul să folosească muncitori noi în locul celor vechi.

Prin urmare, în cele 10 perioade de rotaţie de câte 5 săptămâni se cheltuieşte de fapt în mod succesiv ca salariu un capital de 5.000 1. st. şi nu unul de 500 1. st., salariu care este la rândul lui cheltuit de către muncitori pentru mijloace de subzistenţă. Capitalul de 5.000 1. st. astfel avansat este consumat. El nu mai există. Pe de altă parte, o forţă de muncă în valoare de 5.000 1. st., nu una de 500 1. st., este înglobată în mod succesiv în procesul de producţie şi nu numai că-şi reproduce propria sa valoare = 5.000 1. st., dar produce în plus şi o plusvaloare de 5.000 1. st. Capitalul variabil de 500 1. st. care este avansat în a doua perioadă de rotaţie nu este acelaşi capital de 500 1. st. care a fost avansat în prima perioadă de rotaţie. Acesta e consumat, cheltuit ca salariu. Dar el este înlocuit printr-un capital variabil nou, de 500 1. st., care a fost produs în prima perioadă de rotaţie sub formă de marfă şi retransformat sub formă de bani. Acest nou capital bănesc de 500 l. st. este deci forma bănească a masei noi de mărfuri produse în prima perioadă de rotaţie. Faptul că în mâna capitalistului se află din nou aceeaşi sumă de bani de 500 1. st., deci, abstracţie făcând de plusvaloare, aceeaşi cantitate de capital bănesc pe care a avansat-o la început, ascunde faptul că el

316

lucrează cu un capital nou produs. (În ceea ce priveşte celelalte componente ale valorii capitalului marfă care înlocuiesc părţile constante ale capitalului, valoarea lor nu este nou produsă; este schimbată doar forma în care există această valoare.) Să luăm a treia perioadă de rotaţie. Aici este evident că capitalul de 500 1. st. avansat pentru a treia oară nu este un capital vechi, ci unul nou produs, căci el este forma bănească a masei de mărfuri produse în a doua perioadă de rotaţie, adică a acelei părţi a acestei mase de mărfuri a cărei valoare este egală cu valoarea capitalului variabil avansat. Masa de mărfuri produsă în prima perioadă de rotaţie este vândută. Acea parte din valoarea ei care este egală cu partea variabilă a valorii capitalului avansat a fost transformată în forţa de muncă nouă a celei de-a doua perioade de rotaţie şi a produs o nouă masă de mărfuri care a fost din nou vândută şi din care o parte din valoare formează capitalul de 500 1. st. avansat în perioada a treia de rotaţie.

Şi aşa în toate cele zece perioade de rotaţie. În cursul lor, odată la cinci săptămâni, mase de mărfuri nou produse (a căror valoare, în măsura în care înlocuieşte capital variabil, este şi ea nou produsă şi nu numai reapărută, cum se întâmplă cu partea constantă a capitalului circulant) sunt aruncate pe piaţă pentru a îngloba mereu procesului de producţie forţă de muncă nouă.

Ceea ce se realizează deci prin cele zece rotaţii ale capitalului variabil avansat, de 500 1. st., nu este faptul că acest capital de 500 1. st. poate fi consumat în mod productiv de zece ori sau că un capital variabil suficient pentru 5 săptămâni poate fi utilizat timp de 50 de săptămâni. Dimpotrivă, în cele 50 de săptămâni se utilizează un capital variabil de 10 x 500 1. st. şi capitalul de 500 1. st. nu ajunge de fiecare dată decât pentru 5 săptămâni şi trebuie înlocuit la sfârşitul acestor 5 săptămâni cu un capital de 500 1. st. nou produs. Lucrul acesta se întâmplă atât cu capitalul A cât şi cu capitalul B. Dar aici începe deosebirea.

La sfârşitul primei perioade de 5 săptămâni atât B cât şi A au avansat şi cheltuit un capital variabil de 500 1. st. Atât B cât şi A au transformat valoarea acestui capital în forţă de muncă şi au înlocuit-o cu acea parte a valorii produsului care a fost nou creată de forţa de muncă şi care este egală cu valoarea capitalului variabil de 500 1. st. avansat. Atât pentru B cât şi pentru A forţa de muncă nu a înlocuit numai valoarea capitalului variabil cheltuit, de 500 1. st., cu o valoare nouă de aceeaşi mărime, dar a adăugat şi o plusvaloare care după presupunerea noastră este de aceeaşi mărime.

317

Dar la B, valoarea-produs care înlocuieşte capitalul variabil avansat şi adaugă valorii sale o plusvaloare nu se află sub forma sub care poate să funcţioneze din nou în calitate de capital productiv, respectiv de capital variabil. Pentru A ea se află sub această formă. Şi până la sfârşitul anului, B nu posedă capitalul variabil cheltuit în primele 5 săptămâni, şi apoi în mod succesiv odată la fiecare 5 săptămâni, sub forma în care el să poată funcţiona din nou în calitate de capital productiv, respectiv de capital variabil, deşi a fost înlocuit cu o valoare nou produsă plus plusvaloare. E drept că valoarea sa este înlocuită printr-o valoare nouă, că este deci înnoită, dar forma valorii sale (aici forma absolută a valorii, forma bani) nu este înnoită.

Pentru a doua perioadă de 5 săptămâni (şi aşa în mod succesiv pentru câte 5 săptămâni în cursul anului) trebuie deci să se afle pregătite alte 500 1. st., ca şi pentru prima perioadă. Prin urmare, făcând abstracţie de credit, la începutul anului trebuie să fie pregătite 5.000 1. st. sub formă de capital bănesc avansat latent, cu toate că ele sunt cheltuite în mod efectiv şi transformate în forţă de muncă abia în cursul anului, în mod succesiv.

Dimpotrivă, la A, deoarece circuitul, rotaţia capitalului avansat s-a încheiat, echivalentul de înlocuire a valorii se află chiar după trecerea primelor 5 săptămâni sub forma sub care poate să pună în mişcare o forţă de muncă nouă pe timp de 5 săptămâni: în forma sa iniţială de bani.

Atât sub A cât şi sub B se consumă în a doua perioadă de 5 săptămâni o forţă de muncă nouă şi se cheltuieşte un capital nou de 500 1. st. cu plata acestei forţe de muncă. Mijloacele de existenţă ale muncitorilor care au fost plătite cu primele 500 1. st. nu mai există; în orice caz, valoarea corespunzătoare lor a dispărut din mâna capitalistului. Cu a doua sumă de 500 1. st. se cumpără o nouă forţă de muncă, se retrag noi mijloace de subzistenţă de pe piaţă. Într-un cuvânt, se cheltuieşte un capital nou de 500 1. st., nu cel vechi. Dar sub A acest capital nou de 500 1. st. este forma bănească a valorii de înlocuire nou produse pentru cele 500 1. st. cheltuite mai înainte. Sub B, acest echivalent de înlocuire se află sub o formă în care el nu poate funcţiona în calitate de capital variabil. Pentru continuarea procesului de producţie în următoarele 5 săptămâni trebuie deci ca un capital suplimentar de 500 1. st. să existe sub forma bănească indispensabilă aici şi să fie avansat. Astfel, A şi B cheltuiesc în decurs de 50 de săptămâni aceeaşi cantitate de capital variabil; ei plătesc şi consumă aceeaşi cantitate de forţă de

318

muncă. Dar B trebuie să o plătească cu un capital avansat, egal cu valoarea ei totală = 5.000 1. st. A o plăteşte în mod succesiv cu forma bănească mereu înnoită a echivalentului de înlocuire a capitalului de 500 1. st. avansat pentru câte 5 săptămâni, echivalent ce se produce la fiecare 5 săptămâni. Aici nu se avansează deci niciodată un capital bănesc mai mare decât e necesar pentru 5 săptămâni, deci niciodată unul mai mare decât cel de 5001. st. avansat pentru primele 5 săptămâni. Aceste 500 1. st. sunt suficiente pentru anul întreg. Este deci clar că, atunci când gradul de exploatare a muncii este acelaşi, când rata reală a plusvalorii este aceeaşi, ratele anuale ale lui A şi B trebuie să se afle într-un raport invers aceluia în care se află mărimile capitalurilor băneşti variabile care trebuiau avansate în cursul anului pentru a pune în mişcare aceeaşi masă de forţă de muncă.

A: . = 1.000%, şi B: . . = 100%. Dar, 500 v : 5000 v = 1:10 = 100% : 1000%.

Deosebirea rezultă din diferenţierea perioadelor de rotaţie, adică dintre perioadele în care echivalentul de înlocuire a capitalului variabil întrebuinţat într-o anumită durată de timp poate să funcţioneze din nou în calitate de capital, deci de capital nou. La B ca şi la A are loc aceeaşi înlocuire a valorii capitalului variabil întrebuinţat în cursul aceloraşi perioade. De asemenea, are loc aceeaşi adăugare de plusvaloare în cursul aceloraşi perioade. Dar la B există, ce-i drept, o dată la 5 săptămâni, un echivalent de înlocuire de 500 1. st. plus 500 1. st. plusvaloare, dar acest echivalent de înlocuire nu formează încă un capital nou, pentru că el nu se află sub formă bănească. La A vechea valoare-capital nu este numai înlocuită prin una nouă, dar ea este refăcută sub vechea sa formă bănească; ea este deci înlocuită sub forma unui capital nou, în stare de a funcţiona.

Transformarea, mai timpurie sau mai târzie, a echivalentului de înlocuire în bani, şi deci sub forma sub care capitalul variabil este avansat, este, evident, o împrejurare cu totul indiferentă pentru producţia plusvalorii. Aceasta depinde de mărimea capitalului variabil utilizat şi de gradul de exploatare a muncii. Dar împrejurarea menţionată mai sus modifică mărimea capitalului bănesc care trebuie avansat pentru a pune în mişcare în cursul anului o anumită cantitate de forţă de muncă şi determină deci rata anuală a plusvalorii.

319

III. Rotaţia capitalului variabil, privită din punct de vedere social Să privim un moment chestiunea din punct de vedere social. Să

presupunem că un muncitor costă 1 1. st. pe săptămână şi că ziua de muncă e de 10 ore. Sub A ca şi sub B lucrează în cursul anului 100 muncitori (100 1. st. pe săptămână pentru 100 muncitori fac pentru 5 săptămâni 500 1. st. şi pentru 50 săptămâni 5.000 1. st.), şi anume fiecare lucrează într-o săptămână de 6 zile 60 de ore de muncă. Prin urmare, 100 muncitori prestează pe săptămână 6.000 ore de muncă, iar în 50 săptămâni 300.000 ore de muncă. Această forţă de muncă este sechestrată de A ca şi de B şi societatea nu poate deci să o cheltuiască pentru nimic altceva. Din punct de vedere social, lucrurile stau deci, până aici, la A la fel ca şi la B. Apoi, atât la A cât şi la B, cei 100 de muncitori primesc pe an un salariu de 5.000 1. st. (deci cei 200 împreună un salariu de 10.000 1. st.) şi iau deci societăţii mijloace de subzistenţă pentru această sumă. În această privinţă lucrurile stau deci la fel din punct de vedere social sub A ca şi sub B. Întrucât în ambele cazuri muncitorii sunt plătiţi cu săptămâna, ei retrag deci societăţii tot săptămânal mijloace de subzistenţă, pentru care tot în ambele cazuri aruncă în circulaţie săptămânal echivalentul în bani. Dar aici începe deosebirea.

Întâi. Banii pe care muncitorul din A îi aruncă în circulaţie nu sunt numai ca pentru muncitorul din B, forma bănească a valorii forţei sale de muncă (de fapt mijloc de plată pentru muncă deja prestată); ei sunt, chiar începând cu a doua perioadă de rotaţie de la începerea afacerii, forma bănească a valorii nou produse de el însuşi (= preţul forţei de muncă plus plusvaloarea) din prima perioadă de rotaţie, cu care e plătită munca sa din cursul celei de-a doua perioade de rotaţie. În B acesta nu este cazul. E drept că în ceea ce-1 priveşte pe muncitor banii sunt aici un mijloc de plată pentru o muncă pe care el a prestat-o deja, dar această muncă prestată nu este plătită cu valoarea nou produsă de dânsa, transformată în bani (cu forma bănească a valorii produse de ea însăşi). Lucrul acesta poate avea loc abia începând cu al doilea an, când muncitorul din B este plătit cu valoarea produsă de dânsul din anul trecut, transformată în bani.

Cu cât mai scurtă e perioada de rotaţie a capitalului – cu cât mai scurte sunt deci perioadele în care termenele sale de reproducţie se reînnoiesc în cursul anului – cu atât mai repede se transformă partea variabilă a capitalului, avansată de capitalist sub formă bănească, sub

320

forma bănească a valorii-produs pe care muncitorul a creat-o pentru înlocuirea acestui capital variabil (şi care mai cuprinde şi plusvaloare); cu atât mai scurt este deci timpul pentru care capitalistul trebuie să avanseze bani din fondul său propriu, cu atât mai mic este, în raport cu scara producţiei, capitalul pe care el îl avansează în general; şi cu atât mai mare este, în proporţie, masa de plusvaloare pe care el o scoate în cursul anului, la o anumită rată a plusvalorii, pentru că el poate cu atât mai des să-l cumpere din nou pe muncitor cu forma bănească a valorii produse de el însuşi şi să-i pună în mişcare munca.

Dacă scara producţiei este dată, mărimea absolută a capitalului bănesc variabil avansat (ca şi a capitalului circulant în general) scade, iar rata anuală a plusvalorii creşte proporţional cu reducerea perioadei de rotaţie. Dacă mărimea capitalului avansat este dată, scara producţiei creşte; creşte deci, rata plusvalorii fiind dată, şi masa absolută a plusvalorii create într-o perioadă de rotaţie, concomitent cu creşterea ratei anuale a plusvalorii determinată de scurtarea perioadelor de reproducţie. În general, din analiza de până acum a rezultat că, odată cu mărimea perioadelor de rotaţie, variază foarte mult şi mărimea capitalului bănesc care trebuie avansat pentru a pune în mişcare aceeaşi masă de capital productiv circulant şi aceeaşi masă de muncă, la acelaşi grad de exploatare a muncii.

Al doilea – şi acest fapt e în legătură cu prima deosebire – muncitorul din B ca şi din A plăteşte mijloacele de subzistenţă, pe care le cumpără, cu capitalul variabil care s-a transformat în mâna sa în mijloc de circulaţie. Astfel, el nu numai că retrage grâu de pe piaţă, dar îl şi înlocuieşte printr-un echivalent în bani. Dar întrucât banii cu care muncitorul din B îşi plăteşte mijloacele de subzistenţă, retrăgându-le de pe piaţă, nu sunt forma bănească a unei valori nou create aruncate de el pe piaţă în cursul anului, cum e cazul cu muncitorul din A, el pune ce-i drept la dispoziţie bani vânzătorului mijloacelor sale de subzistenţă, dar nu-i pune la dispoziţie marfă – fie mijloace de producţie, fie mijloace de subzistenţă – pe care el să o poată cumpăra cu banii încasaţi, lucru care în A se întâmplă însă. De pe piaţă sunt deci retrase forţă de muncă, mijloace de subzistenţă pentru această forţă de muncă, capital fix sub forma mijloacelor de muncă utilizate în B şi materiale de producţie, iar pentru înlocuirea lor se aruncă pe piaţă un echivalent în bani; dar în cursul anului nu e aruncat pe piaţă un produs care să înlocuiască elementele materiale ale capitalului productiv retrase de pe ea. Dacă ne închipuim că societatea nu este capitalistă ci comunistă, dispare în

321

primul rând cu totul capitalul bănesc, deci şi deghizările în care el îmbracă tranzacţiile. Chestiunea se reduce pur şi simplu la faptul că societatea trebuie să calculeze în prealabil ce cantitate de muncă, de mijloace de producţie şi de mijloace de subzistenţă va putea utiliza, fără pagubă, în acele ramuri de activitate care, ca de pildă construcţiile de căi ferate, nu livrează un timp mai îndelungat, un an sau mai mult, nici mijloace de producţie, nici mijloace de subzistenţă şi nici vreun efect util, dar în schimb retrag din producţia anuală totală muncă, mijloace de producţie şi mijloace de subzistenţă. Dimpotrivă, în societatea capi-talistă, în care raţiunea socială se manifestă totdeauna abia post festum [ulterior], pot şi trebuie să aibă loc în modul acesta mereu mari per-turbaţii. Pe de o parte, o presiune asupra pieţei financiare, în timp ce, invers, uşurinţa în procurarea mijloacelor băneşti face la rândul ei ca asemenea întreprinderi să se nască în mase, provoacă deci tocmai împrejurările care cauzează mai târziu presiunea asupra pieţei financiare. Piaţa financiară stă sub presiune, pentru că aici e nevoie în mod continuu de avansuri de capital bănesc pe scară largă în perioade de timp lungi. Şi facem cu totul abstracţie de faptul că unii industriaşi şi comercianţi aruncă în speculaţii de căi ferate etc. capitalul bănesc necesar pentru exploatarea întreprinderii lor şi şi-1 înlocuiesc prin împrumuturi pe piaţa financiară. Pe de altă parte, presiune asupra capitalului productiv disponibil al societăţii. Întrucât de pe piaţă sunt retrase necontenit elemente ale capitalului productiv, aruncându-se pe piaţă în locul lor doar un echivalent în bani, cererea solvabilă creşte, fără a furniza din sine însăşi niciun element de ofertă. De aici, o creştere a preţurilor atât la mijloacele de subzistenţă cât şi la materialele de producţie. Se mai adaugă faptul că în asemenea timpuri se speculează în mod regulat şi au loc mari transferări de capital. O bandă de speculanţi, antreprenori, ingineri, avocaţi etc., se îmbogăţeşte. Ei provoacă o puternică cerere de obiecte de consum pe piaţă şi, în acelaşi timp, salariile cresc. E drept că, în ceea ce priveşte alimentele şi agricultura capătă un imbold prin acest fapt. Dar întrucât aceste alimente nu pot fi înmulţite dintr-odată în cursul anului, creşte importul lor, ca în general importul de alimente exotice (cafea, zahăr, vin etc.) şi de obiecte de lux. De aici, un import excesiv şi speculaţii în această ramură a importurilor. Pe de altă parte, în ramurile industriale în care producţia poate fi sporită repede (manufactura propriu-zisă, industria minieră etc.) urcarea preţurilor provoacă o extindere subită, căreia îi urmează în scurt timp prăbuşirea. Acelaşi efect are loc pe piaţa mâinii de lucru, atrăgându-se în

322

noile ramuri de activitate mase mari din suprapopulaţia relativă latentă şi chiar din rândurile muncitorilor ocupaţi. În general, asemenea întreprinderi pe scară mare, cum sunt căile ferate, retrag de pe piaţa de muncă o anumită cantitate de forţe care nu pot să provină decât din anumite ramuri, cum e agricultura etc., în care sunt utilizaţi numai oameni voinici. Lucrul acesta mai are loc chiar şi după ce întreprinderile noi au devenit ramuri de activitate stabile şi deci clasa muncitoare nomadă care îi este necesară este gata formată; de pildă, atunci când construcţiile de căi ferate se fac în mod trecător pe o scară mai mare decât scara medie. O parte a armatei muncitoreşti de rezervă, a cărei presiune ţinea salariul la un nivel scăzut, e absorbită. Salariile se urcă în mod general, chiar şi în acele sectoare ale pieţei forţelor de muncă în care muncitorii găseau şi mai înainte de lucru cu uşurinţă. Lucrul acesta durează până ce prăbuşirea inevitabilă eliberează din nou armata muncitorească de rezervă, iar salariile sunt din nou reduse la minimul lor sau sub acest minim1.

În măsura în care lungimea mai mare sau mai mică a perioadei de rotaţie depinde de perioada de muncă propriu-zisă, adică de perioada necesară pentru a confecţiona produsul pentru piaţă, ea se întemeiază pe respectivele condiţii de producţie obiective ale diferitelor investiţii de capital, condiţii care în agricultură au mai mult caracterul unor condiţii naturale ale producţiei şi care în manufactură şi în cea mai mare parte a industriei extractive variază odată cu dezvoltarea socială a însuşi procesului de producţie.

În măsura în care lungimea perioadei de muncă depinde de mărimea livrărilor (de volumul cantitativ în care produsul este aruncat în mod obişnuit pe piaţă ca marfă), lucrul acesta are caracter convenţional. Dar convenţia însăşi are drept bază materială scara producţiei şi nu este deci întâmplătoare decât în cazurile privite izolat.

În fine, în măsura în care lungimea perioadei de rotaţie depinde de lungimea perioadei de circulaţie, aceasta este ce-i drept determinată în parte de oscilaţiile continue ale conjuncturilor pieţei, de posibilităţile de vânzare mai mari sau mai mici şi de necesitatea, izvorâtă din aceste posibilităţi, de a arunca, în mod parţial, produsul pe o piaţă mai apropiată sau mai îndepărtată. Abstracţie făcând de volumul cererii în general, mişcarea preţurilor joacă aici un rol de căpetenie, întrucât în caz de scădere a preţurilor vânzarea este restrânsă în mod intenţionat, în timp ce producţia merge înainte; invers stau lucrurile în caz de urcare a preţurilor, când producţia şi vânzarea îşi ţin pasul sau când se poate

323

vinde cu anticipaţie. Dar ca bază materială propriu-zisă trebuie privită depărtarea reală a sediului producţiei de piaţa de desfacere.

Se vând de pildă în India ţesături de bumbac sau fire din Anglia. Comerciantul exportator îi plăteşte fabricantului de bumbac englez. (Acest lucru exportatorul consimte să-l facă numai atunci când situaţia pieţei financiare e bună. Atunci când fabricantul însuşi îşi înlocuieşte capitalul bănesc prin operaţiuni de credit, lucrurile stau prost.) Exportatorul îşi vinde mai târziu marfa, bumbacul, pe piaţa indiană, de unde capitalul pe care 1-a avansat îi este restituit. Până la această reîntoarcere, lucrurile stau la fel ca şi în ipoteza că lungimea perioadei de muncă necesită avansarea unui nou capital bănesc, pentru a menţine în curs procesul de producţie pe o scară dată. Capitalul bănesc cu care fabricantul îşi plăteşte muncitorii şi îşi reînnoieşte şi celelalte elemente ale capitalului său circulant nu sunt forma bănească a firelor produse de el. Acesta poate să fie cazul abia atunci când valoarea acestor fire s-a întors în Anglia sub formă de bani sau de produse. El este capital bănesc suplimentar, ca mai înainte. Deosebirea constă doar în faptul că în locul fabricantului comerciantul este acela care îl avansează, după ce el, la rândul lui, 1-a primit poate prin operaţiuni de credit. De asemenea, nu a fost aruncat pe piaţa engleză, înainte ca aceşti bani să fie aruncaţi pe piaţă sau concomitent cu ei, vreun produs suplimentar care să poată fi cumpărat cu aceşti bani şi să intre în consumul productiv sau individual. Dacă intervine această situaţie pentru un timp mai îndelungat şi pe scară mai mare, ea trebuie să aibă aceleaşi urmări pe care le-am văzut mai înainte la perioada de muncă prelungită.

Este posibil ca în India firele să fie vândute pe credit. Cu acest credit se cumpără în India produse şi se trimit în Anglia sau se trimit cambii pentru suma respectivă. Dacă această situaţie se prelungeşte, se manifestă o presiune asupra pieţei financiare din India, presiune ale cărei repercusiuni pot provoca o criză în Anglia. Această criză, la rândul ei, chiar dacă este legată de un export de metale preţioase spre India, provoacă în această din urmă ţară o nouă criză, din cauza falimentului caselor de comerţ din Anglia şi al filialelor lor din India, cărora băncile indiene le acordaseră credite. În modul acesta se naşte o criză concomitentă atât pe piaţa cu balanţa comercială creditoare, cât şi pe piaţa cu balanţa comercială debitoare. Fenomenul acesta poate să fie şi mai complicat. Anglia a trimis, de pildă, în India lingouri de argint, dar creditorii englezi ai Indiei îşi încasează acum creanţele în India şi în scurt timp India va trebui să-şi retrimită lingourile de argint în Anglia.

324

Este posibil ca exportul spre India şi importul din India să se compenseze în mod aproximativ, cu toate că acesta din urmă (cu excepţia unor împrejurări speciale, ca scumpirea bumbacului etc.) va fi determinat şi stimulat, în ceea ce priveşte volumul său, de către cel dintâi. Balanţa comercială dintre Anglia şi India poate să pară echilibrată sau să nu prezinte decât oscilaţii slabe într-o parte sau într-alta. Dar în momentul în care criza izbucneşte în Anglia, se vede că în India se află stocate mărfuri de bumbac nevândute (care nu s-au transformat deci din capital-marfă în capital-bănesc – supraproducţie în această privinţă) şi că, pe de altă parte, în Anglia nu numai că există stocuri de produse indiene nevândute, dar că o mare parte a cantităţilor vândute şi consumate nu sunt încă plătite. Ceea ce apare deci drept criză pe piaţa monetară, exprimă de fapt anomalii în procesul de producţie şi de reproducţie.

Al treilea: În privinţa capitalului circulant utilizat (variabil şi constant) lungimea perioadei de rotaţie, în măsura în care rezultă din lungimea perioadei de muncă, determină următoarea deosebire: atunci când există mai multe rotaţii în cursul anului, un element al capitalului circulant, variabil sau constant, poate să fie furnizat de propriul său produs, cum e cazul la producţia de cărbuni, la confecţiile de îmbrăcăminte etc. În ipoteza contrară, lucrul acesta nu este posibil, cel puţin nu în cursul anului.

NOTE: 1 În manuscris se află intercalată aici următoarea notă pentru elaborare ulterioară: „Contradicţie în modul de producţie capitalist: în calitate de cumpărători de marfă, muncitorii au importanţă pentru piaţă. Dar în calitate de vânzători ai mărfii lor – forţa de muncă – societatea capitalistă are tendinţa de a-i limita la minimul preţului. Altă contradicţie: epocile în care producţia capitalistă uzează de toate posibilităţile ei se arată întotdeauna a fi epoci de supraproducţie; aceasta pentru că posibilităţile de producţie nu pot fi niciodată utilizate în aşa măsură, încât o valoare nouă să poată fi nu numai produsă, dar şi realizată; vânzarea mărfurilor, realizarea capitalului-marfă, deci şi a plusvalorii, este însă limitată nu de nevoile consumtive ale societăţii în general, ci de nevoile consumtive ale unei societăţi în care marea majoritate e totdeauna săracă şi trebuie să rămână întotdeauna săracă. Acest lucru îşi are însă locul abia în secţiunea următoare.

325

Capitolul şaptesprezece

CIRCULAŢIA PLUSVALORII Am văzut până acum că deosebirile în perioada de rotaţie

creează deosebiri în rata anuală a plusvalorii, chiar dacă masa plusvalorii produse în cursul anului rămâne aceeaşi.

Dar se mai nasc în mod necesar deosebiri şi în capitalizarea plusvalorii, în acumulare, şi deci în masa plusvalorii produse în cursul anului, rata plusvalorii rămânând neschimbată.

Vom observa acum, în primul rând, că (în exemplul din capitolul precedent) capitalul A are un venit periodic continuu, că deci, cu excepţia perioadei de rotaţie de la începutul afacerii, el îşi acoperă propriul său consum în timpul anului din producţia de plusvaloare şi nu trebuie deci să şi-1 avanseze dintr-un fond propriu. Acest din urmă fapt se întâmplă însă la B. E drept că în cursul aceleiaşi perioade de timp el produce tot atâta plusvaloare ca şi A, dar plus-valoarea nu este realizată şi nu poate fi deci consumată nici prin consum individual, nici prin consum productiv. În ceea ce priveşte consumul individual, plusvaloarea este anticipată. E nevoie de avansarea unui fond în acest scop.

O parte a capitalului productiv, care nu poate fi uşor clasificată, anume capitalul suplimentar necesar pentru reparaţiile şi întreţinerea capitalului fix se prezintă şi ea acum într-o lumină nouă.

La A, această parte din capital nu este avansată sau nu este avansată decât în parte, la începutul producţiei. Nu este nevoie ca acest capital să fie disponibil şi nici măcar să existe. El provine chiar din întreprindere, prin transformarea nemijlocită a plusvalorii în capital, adică prin utilizarea ei directă în calitate de capital. O parte din plusvaloarea nu numai produsă, dar şi realizată în cursul anului, poate să acopere cheltuielile necesare pentru reparaţii etc. O parte a capitalului necesar pentru exploatarea întreprinderii pe scara iniţială este astfel produsă de întreprinderea însăşi în cursul funcţionării sale prin capitalizarea unei părţi din plusvaloare. Pentru capitalistul B lucrul acesta este imposibil. Partea din capital despre care e vorba trebuie să formeze la el o parte din capitalul avansat la început. În ambele cazuri această parte din capital va figura în registrele capitalistului drept capital avansat, ceea ce şi este, întrucât după presupunerea noastră ea formează o parte din capitalul productiv necesar pentru exploatarea întreprinderii

326

pe o scară dată. Dar e o mare deosebire din ce fond este ea avansată. La B ea este realmente o parte a capitalului care trebuie avansat sau ţinut ca rezervă la început. Dimpotrivă, la A ea este o parte a plusvalorii utilizată drept capital. Acest din urmă caz arată cum nu numai capitalul acumulat, dar şi o parte a capitalului avansat la început poate să fie plusvaloare capitalizată. Odată cu dezvoltarea creditului, raportul dintre capitalul avansat la început şi plusvaloarea capitalizată se complică şi mai mult. De pildă, A împrumută de la bancherul C o parte a capitalului productiv cu care el începe afacerea sau cu care o continuă în cursul anului. Din capul locului el nu are capital propriu suficient pentru continuarea afacerii. Bancherul C îi împrumută o sumă care nu constă decât din plusvaloarea industriaşilor D, E, F etc. depusă la el. Din punctul de vedere al lui A nu este vorba încă de capital acumulat. De fapt însă, pentru D, E, F etc. A nu este decât un agent care capitalizează plusvaloarea însuşită de ei.

Am văzut în cartea I, cap. XXII [pag. 521 şi urm.] că acumularea, transformarea plusvalorii în capital, este după conţinutul ei real un proces de reproducţie pe scară lărgită, indiferent dacă această lărgire se exprimă în mod extensiv prin adăugarea de fabrici noi la cele vechi, sau prin întinderea intensivă a scării de până acum a întreprinderii.

Lărgirea scării producţiei poate să se efectueze în porţiuni mai mici, prin faptul că o parte a plusvalorii este întrebuinţată pentru perfecţionări care fie că măresc forţa productivă a muncii utilizate, fie că permit, în acelaşi timp, o exploatare mai intensivă a ei. Sau, acolo unde ziua de muncă nu este limitată prin lege, ajunge o cheltuială suplimentară de capital circulant (în materiale de producţie şi salariu) pentru ca scara producţiei să fie lărgită fără o mărire a capitalului fix, al cărui timp de utilizare zilnic este astfel prelungit, în timp ce perioada sa de rotaţie este redusă în mod corespunzător. Sau, în caz de conjuncturi favorabile, plusvaloarea capitalizată poate permite speculaţii cu materii prime, operaţiuni pentru care capitalul avansat la început nu ar fi fost suficient etc.

Dar este clar că acolo unde numărul mai mare de perioade de rotaţie determină o realizare mai frecventă a plusvalorii în cursul anului, pot interveni perioade în care nici ziua de muncă nu poate fi prelungită şi nici nu pot fi făcute perfecţionări de detaliu; pe de altă parte, o extindere proporţională a întregii întreprinderi este posibilă numai în anumite limite, mai largi sau mai înguste, condiţionate în parte de

327

caracterul general al întreprinderii, de ex. clădirile, în parte de dimensiunile câmpului cultivat, ca în agricultură; pe urmă, se cere pentru acest lucru un capital suplimentar atât de important încât el nu poate fi procurat decât printr-o acumulare de plusvaloare pe timp de mai mulţi ani.

Paralel cu acumularea reală sau cu transformarea plusvalorii în capital productiv (şi cu reproducţia corespunzătoare pe scară lărgită) are deci loc acumulare de bani, acumularea unei părţi a plusvalorii sub formă de capital bănesc latent, care abia mai târziu, când va fi atins un anumit volum, va funcţiona drept capital suplimentar activ.

Aşa se prezintă lucrurile din punctul de vedere al capitalistului individual. Dar odată cu dezvoltarea producţiei capitaliste se dezvoltă şi creditul. Capitalul bănesc pe care capitalistul nu poate să-l utilizeze încă în propria sa întreprindere este utilizat de alte persoane de la care primeşte dobândă. Pentru el acest capital funcţionează drept capital bănesc în sens propriu, ca o categorie de capital deosebită de capitalul productiv. Dar în calitate de capital el funcţionează în mâna altuia. Este clar că, odată cu realizarea mai frecventă a plusvalorii şi odată cu lărgirea scării pe care această plusvaloare este produsă, creşte proporţia în care capital bănesc nou sau bani noi sunt aruncaţi pe piaţa financiară în calitate de capital, fiind absorbiţi de aici din nou, în cea mai mare parte cel puţin, pentru producţia lărgită.

Forma cea mai simplă în care acest capital bănesc latent suplimentar se poate prezenta este aceea a tezaurului. Este posibil ca acest tezaur să fie format din aur sau din argint suplimentar, obţinut în mod direct sau indirect prin schimb cu ţările producătoare de metale preţioase. Şi numai în modul acesta tezaurul bănesc creşte în mod absolut înăuntrul unei ţări. Este posibil pe de altă parte – şi acest lucru se întâmplă în majoritatea cazurilor – ca acest tezaur să nu fie nimic altceva decât bani luaţi din circulaţia internă, care au luat forma de tezaur în mâna unor capitalişti individuali. Este posibil apoi ca acest capital bănesc latent să constea din simple semne de valoare – facem încă abstracţie aici de moneda de credit – sau din simple creanţe constatate prin documente legale (titluri de creanţe) ale capitaliştilor faţă de terţe persoane. În toate aceste cazuri, oricare ar fi forma de existenţă a acestui capital bănesc suplimentar, el nu reprezintă, în măsura în care e capital in spe [viitor capital], nimic altceva decât titluri suplimentare şi ţinute în rezervă ale capitaliştilor asupra unei viitoare producţii anuale suplimentare a societăţii.

328

„Masa avuţiei efectiv acumulate, privită după mărimea ei, [...] este atât de neînsemnată în comparaţie cu forţele productive ale societăţii din care face parte, oricare i-ar fi treapta de civilizaţie, sau în comparaţie numai cu consumul efectiv al aceleiaşi societăţi în decurs de numai câţiva ani, încât atenţia principală a legiuitorilor şi a economiştilor ar trebui să fie îndreptată asupra forţelor productive şi a dezvoltării lor viitoare libere şi nu ca până acum, doar asupra avuţiei acumulate, care izbeşte ochiul. Partea covârşitoare a aşa-zisei avuţii acumulate nu este decât nominală şi nu constă din lucruri reale – corăbii, case, mărfuri din bumbac, ameliorări ale solului – ci din simple titluri, din simple creanţe asupra viitoarelor forţe productive anuale ale societăţii, titluri produse şi permanentizate prin expedientele sau instituţiile proprii stării de nesiguranţă, întrebuinţarea unor asemenea articole (acumulări de lucruri fizice sau avuţie reală) ca simplu mijloc care să permită posesorilor lor să-şi însuşească avuţia pe care forţele productive viitoare ale societăţii urmează să o creeze abia, această întrebuinţare le-ar fi retrasă în mod succesiv, fără a se face uz de forţă, prin legile naturale ale repartiţiei: cu ajutorul muncii cooperative (co-operative labour) ea le-ar fi retrasă după câţiva ani de zile.” (William Thompson, „Inquiry into the Principles of the Distribution of Wealth”, Londra 1850, pag. 453. Cartea a apărut pentru prima dată în 1824.)

„Puţini îşi dau seama, şi cei mai mulţi nici nu bănuiesc măcar, cât de reduse sunt, atât în ceea ce priveşte masa cât şi în ceea ce priveşte eficaicitatea, acumulările efective ale societăţii în comparaţie cu forţele productive omeneşti, ba chiar cu consumul obişnuit al unei singure generaţii în decurs de numai câţiva ani. Cauza este evidentă, dar efectul este foarte dăunător. Avuţia care este consumată în fiecare an dispare prin întrebuinţarea ei; ea ne stă în faţa ochilor numai pentru un moment şi produce impresie numai în timp ce e consumată sau întrebuinţată. Dar acea parte din avuţie care nu se consumă decât încet, ca mobila, maşinile, clădirile, stă în faţa ochiului nostru din copilărie până la bătrâneţe, monumente permanente ale efortului omenesc. Graţie proprietăţii asupra acestei părţi fixe, durabile, încet consumate, a avuţiei publice – asupra solului, a materiilor prime asupra cărora se munceşte, a uneltelor cu care se munceşte, a caselor, care constituie adăpostul în cursul muncii, proprietarii acestor obiecte stăpânesc pentru propriul lor avantaj forţele productive anuale ale tuturor muncitorilor realmente productivi ai societăţii, oricât de neînsemnate ar fi aceste obiecte în comparaţie cu produsele mereu reînnoite ale acestei munci. Populaţia

329

Britaniei şi a Irlandei este de 20 milioane; consumul mediu al fiecărui individ, bărbat, femeie şi copil, este probabil de aproximativ 20 1. st., la un loc o avuţie de aproximativ 400 milioane 1. st., produs al muncii consumat în fiecare an. Conform evaluărilor, totalul capitalului acumulat în aceste ţări nu întrece suma de 1.200 milioane, adică întreitul produsului anual al muncii; adică 60 1. st. capital de fiecare cap, dacă facem o împărţire egală. Avem de-a face aici mai mult cu proporţia decât cu mărimile absolute, mai mult sau mai puţin exacte, ale acestor sume evaluate. Dobânzile acestui capital total ar ajunge pentru a întreţine populaţia totală la standardul ei actual timp de aproximativ două luni pe an, iar totalul capitalului acumulat ar întreţine-o fără muncă (dacă s-ar găsi cumpărători) timp de trei ani întregi! După care timp ea ar trebui să moară de foame, fără case, fără haine şi alimente, sau să se transforme în sclavi ai acelora care ar fi întreţinut-o în aceşti trei ani. În acelaşi raport în care se află o perioadă de trei ani faţă de perioada de viaţă a unei generaţii sănătoase, adică de 40 de ani, în acelaşi raport se află şi mărimea şi importanţa avuţiei reale, adică a capitalului acumulat chiar şi în cea mai bogată ţară, faţă de forţa ei productivă, adică faţă de forţele productive ale unei singure generaţii omeneşti; nu faţă de ceea ce ea ar putea să producă sub un regim de măsuri raţionale îndreptate asupra unei securităţi egale şi în special sub un regim de muncă în comun, ci faţă de ceea ce ea produce realmente în mod absolut sub regimul expedientelor insuficiente şi descurajante ale nesiguranţei! ... Şi pentru a conserva şi a permanentiza această masă de capital existent, uriaşă în aparenţă, sau mai bine zis pentru a conserva şi a permanentiza în starea actuală de diviziune forţată comanda şi monopolul obţinute cu ajutorul acestui capital – asupra produselor muncii din cursul anului, se tinde la permanentizarea întregului mecanism hidos de vicii, crime şi suferinţe legate de nesiguranţă. Nimic nu poate fi acumulat fără ca mai întâi să fie satisfăcute nevoile imperioase, iar marele fluviu al înclinărilor omeneşti curge în direcţia plăcerilor; aşa se explică mărimea relativ neînsemnată a avuţiei reale a societăţii în fiecare clipă în parte. Este un cerc continuu de producţie şi de consum. În această masă imensă de producţie şi de consum anual, lipsa acestei neînsemnate acumulări reale abia s-ar face simţită; şi cu toate acestea, atenţia principală n-a fost îndreptată asupra acelei mase de forţă productivă, ci asupra acestei neînsemnate acumulări. Dar această cantitate neînsemnată a fost monopolizată de un număr mic de oameni şi transformată într-un instrument de însuşire a produselor muncii marilor mase, produse care

330

revin necontenit, în fiecare an. De aici importanţa decisivă pe care o are un asemenea instrument pentru acest număr mic de oameni. Aproximativ o treime din produsul naţional anual este sustrasă acum producătorilor sub numele de sarcini publice şi este consumată în mod neproductiv de oameni care nu dau în schimb niciun echivalent, adică niciunul pe care producătorii să-l considere ca atare... Ochii mulţimii privesc miraţi la masele acumulate, în special atunci când acestea sunt concentrate în mâinile unui număr mic de oameni. Dimpotrivă, masele produse în fiecare an trec ca valurile eterne şi nenumărate ale unui fluviu imens şi se pierd în oceanul uitat al consumului. Şi totuşi acest consum permanent nu este numai condiţia tuturor plăcerilor, dar şi a existenţei întregului neam omenesc. Obiectul atenţiei ar trebui să-l formeze înainte de toate cantitatea şi repartizarea acestui produs anual. Acumularea reală are o importanţă cu totul secundară, importanţă pe care o obţine în mod aproape exclusiv prin influenţa ei asupra repartizării produsului anual. Acumularea reală şi repartizarea sunt privite aici” (în scrierea lui Thompson) „întotdeauna în raport cu forţa productivă şi în funcţie de ea. În aproape toate celelalte sisteme, forţa productivă a fost privită în raport cu acumularea şi subordonată ei şi în raport cu permanentizarea modului de repartizare existent. Comparată cu conservarea acestui mod de repartizare existent, mizeria şi bunăstarea mereu reînnoită a întregului neam omenesc nu este considerată demnă nici măcar de o privire. Permanentizarea violenţei, a înşelăciunii şi a întâmplării a fost denumită securitate; şi conservării acestei securităţi mincinoase i-au fost sacrificate fără milă toate forţele productive ale neamului omenesc.” (Ibid., pag. 440-443)

În ceea ce priveşte reproducţia, sunt posibile numai două cazuri obişnuite, abstracţie făcând de perturbaţiile care împiedică însăşi reproducţia pe o scară dată. Sau are loc reproducţie simplă.

Sau are loc capitalizare de plusvaloare, acumulare.

I. Reproducţie simplă

În cazul reproducţiei simple, plusvaloarea produsă şi realizată anual sau în mod periodic în cursul anului prin mai multe rotaţii este consumată individual, adică neproductiv, de proprietarii ei, capitaliştii.

Faptul că valoarea produsului constă, în parte, din plusvaloare şi, în parte, din porţiunea de valoare formată din capitalul variabil reprodus în ea plus capitalul constant consumat în ea, nu modifică întru

331

nimic nici cantitatea, nici valoarea produsului total, care intră în mod continuu în circulaţie sub formă de capital-marfă şi este retras din ea în mod tot atât de continuu, pentru a intra în consumul productiv sau în cel individual, adică pentru a servi ca mijloc de producţie sau ca mijloc de consum. Abstracţie făcând de capitalul constant, numai repartiţia produsului anual între muncitori şi capitalişti este afectată prin acest fapt.

Chiar dacă presupunem deci reproducţie simplă, trebuie ca o parte a plusvalorii să existe în mod continuu sub formă de bani şi nu sub formă de produs, pentru că altfel ea nu poate fi transformată din bani în produs, în vederea consumului. Această trecere a plusvalorii din forma sa iniţială de marfă la forma de bani va trebui cercetată aici mai îndeaproape. Pentru simplificarea lucrurilor, se presupune forma cea mai simplă a problemei, anume circulaţia exclusivă de monedă metalică, de bani care reprezintă un echivalent real. În conformitate cu legile dezvoltate pentru circulaţia de mărfuri simplă (cartea I, cap. III [pag. 117 şi urm.]), masa monedei metalice existente în ţară nu trebuie numai să fie suficientă pentru a pune în circulaţie mărfurile. Ea trebuie să ajungă pentru fluctuaţiile circulaţiei monetare, care rezultă în parte din fluctuaţiile vitezei circulaţiilor, în parte din schimbările în preţurile mărfurilor, în parte din proporţiile diferite şi schimbătoare în care banii funcţionează ca mijloc de plată sau ca mijloc de circulaţie propriu-zis. Proporţia în care masa de monedă existentă se scindează în tezaur şi monedă aflată în circulaţie variază în mod continuu, dar masa de monedă este totdeauna egală cu totalul de monedă existentă sub formă de tezaur şi de monedă aflată în circulaţie. Această masă de monedă (masă de metal preţios) este un tezaur al societăţii, acumulat încet, încet. În măsura în care o parte a acestui tezaur se consumă prin uzare, ea trebuie înlocuită în fiecare an, ca şi orice alt produs. Acest lucru se efectuează în practică prin schimbarea directă sau indirectă a unei părţi din produsul naţional anual cu produsul ţărilor producătoare de aur şi argint. Acest caracter internaţional al tranzacţiei îi disimulează însă simplitatea. Pentru a reduce deci problema la expresia sa cea mai simplă şi mai străvezie, trebuie să presupunem că producţia de aur şi de argint are loc chiar în ţară, că deci producţia de aur şi de argint formează o parte a producţiei sociale totale dinăuntrul fiecărei ţări.

Abstracţie făcând de aurul şi de argintul produs pentru articole de lux, minimul producţiei anuale a acestor metale trebuie să fie egal cu uzarea metalelor monetare cauzată de circulaţia monetară din cursul

332

anului. Apoi, dacă suma valorii masei de mărfuri produse şi puse în circulaţie în cursul anului creşte, trebuie să crească şi producţia de aur şi de argint din cursul anului, în măsura în care suma valorii crescute a mărfurilor care se află în circulaţie şi masa de monedă necesară pentru circulaţia lor (şi pentru tezaurizarea corespunzătoare) nu sunt compensate printr-o creştere a vitezei circulaţiei monetare şi prin funcţionarea mai amplă a banilor ca mijloc de plată, adică printr-o sporire a compensărilor reciproce la cumpărări şi vânzări fără intervenţia monedei efective.

O parte a forţei sociale de muncă şi o parte a mijloacelor sociale de producţie trebuie deci cheltuite în cursul anului pentru producţia de aur şi de argint.

Capitaliştii care se ocupă cu producţia aurului şi a argintului, şi anume în ipoteza reproducţiei simple presupusă de noi – în cadrul limitelor uzării medii anuale şi ale consumului anual de aur şi de argint determinat de această uzare, îşi aruncă în circulaţie plusvaloarea, pe care, conform presupunerii, o consumă în fiecare an fără a capitaliza ceva din ea, direct sub formă de bani, care pentru ei este forma naturală şi nu, ca în celelalte ramuri de producţie, forma modificată a produsului.

Apoi, în ceea ce priveşte salariul – forma bănească sub care e avansat capitalul variabil – el este de asemenea înlocuit aici nu prin vânzarea produsului, prin transformarea lui în bani, ci printr-un produs a cărui formă naturală este din capul locului forma bănească.

În fine, acelaşi lucru se întâmplă şi cu acea parte a produsului de metal preţios care este egală cu valoarea capitalului constant consumat în mod periodic, şi anume atât a capitalului constant circulant, cât şi a capitalului constant fix consumat în cursul anului.

Să privim circuitul, respectiv rotaţia capitalului investit în producţia de metal preţios, mai întâi sub forma B - M ... P ... B'. Dacă în B - M, M nu constă numai din forţă de muncă şi mijloace de producţie, ci şi din capital fix, din a cărui valoare numai o parte este consumată în P, este clar că B' – produsul – este o sumă de bani egală cu capitalul variabil avansat pentru salariu plus capitalul constant circulant avansat pentru mijloace de producţie plus partea de valoare a capitalului fix uzat plus plusvaloarea. Dacă suma ar fi mai mică, valoarea generală a aurului fiind neschimbată, mina ar fi neproductivă, sau – dacă situaţia aceasta ar fi generală – valoarea aurului ar creşte în viitor, în comparaţie cu mărfurile a căror valoare este neschimbată; adică preţurile mărfurilor ar scădea şi suma de bani avansată în B - M ar fi deci mai mică în viitor.

333

Dacă privim mai întâi partea circulantă a capitalului avansat în B, punctul de plecare al lui B - M … P … B', vedem că o anumită sumă de bani este avansată, este aruncată în circulaţie pentru plata forţei de muncă şi pentru cumpărarea de materiale de producţie. Dar această sumă de bani nu este retrasă din nou din circulaţie prin circuitul acestui capital, pentru ca apoi să fie din nou aruncată în ea. Chiar produsul în forma sa naturală este bani şi el nu trebuie deci transformat în bani prin schimb, printr-un proces de circulaţie. El nu trece din procesul de producţie în procesul de circulaţie sub formă de capital-marfă, care se va retransforma în capital bănesc, ci sub formă de capital bănesc care se va retransforma în capital productiv, adică va cumpăra din nou forţă de muncă şi materiale de producţie. Forma bănească a capitalului circulant, consumat pentru forţă de muncă şi mijloace de producţie, nu este înlocuită prin vânzarea produsului, ci prin forma naturală a produsului însuşi, deci nu printr-o nouă retragere din circulaţie sub formă de bani, ci prin bani suplimentari, nou produşi.

Să presupunem că acest capital circulant este = 500 1. st., că perioada de rotaţie este = 5 săptămâni, că perioada de muncă este = 4 săptămâni şi că, perioada de circulaţie este de numai 1 săptămână. Din capul locului o sumă de bani necesară pentru 5 săptămâni trebuie în parte avansată pentru stoc productiv, în parte să existe în rezervă pentru a fi cheltuită în mod succesiv pentru salariu. La începutul săptămânii a 6-a s-au reîntors 400 1. st., iar 100 1. st. au fost eliberate. Lucrul acesta se repetă necontenit. Aici, ca şi în exemplele anterioare, în cursul unei anumite porţiuni din timpul de rotaţie, suma de 100 1. st. se va afla necontenit eliberată. Dar ea constă din bani suplimentari, nou produşi, la fel ca şi celelalte 400 1. st. Avem aici 10 rotaţii pe an, iar produsul anual este = 5.000 1. st. aur. (Perioada de circulaţie nu consistă aici în timpul necesar pentru transformarea mărfii în bani, ci în cel necesar pentru transformarea banilor în elementele de producţie.)

La orice alt capital de 500 1. st. care se roteşte în aceleaşi condiţii, forma bănească mereu reînnoită este forma modificată a capitalului-marfă produs, care e aruncat în circulaţie la fiecare patru săptămâni şi care mereu redobândeşte această formă bănească prin vânzarea sa – deci prin retragerea periodică a cantităţii de bani sub forma cărora a intrat la început în proces. Aici, dimpotrivă, în fiecare perioadă de rotaţie, o nouă masă de bani, suplimentară, de 500 1. st. este aruncată chiar din procesul de producţie în circulaţie, pentru a-i retrage acesteia necontenit materiale de producţie şi forţă de muncă. Aceşti bani

334

aruncaţi în circulaţie nu-i sunt retraşi din nou prin circuitul acestui capital, ci mai sunt sporiţi încă prin mase de aur care mereu se produc din nou.

Dacă privim partea variabilă a acestui capital circulant şi o considerăm, ca mai sus = 100 1. st., aceste 100 1. st. ar fi suficiente, în producţia de mărfuri obişnuită, rotaţiile fiind în număr de zece, pentru a plăti în mod continuu forţa de muncă. Aici, în producţia de bani, această sumă este de asemenea suficientă; dar cele 100 1. st. reîntoarse, cu care se plăteşte forţa de muncă în fiecare perioadă de 5 săptămâni, nu sunt forma modificată a produsului ei, ci o parte a însuşi produsului ei mereu reînnoit. Producătorul de aur îşi plăteşte muncitorii, în mod direct, cu o parte a aurului produs chiar de ei. Cele 1.000 1. st. avansate în modul acesta, în cursul anului, pentru forţă de muncă şi aruncate în circulaţie de muncitori nu se reîntorc deci la punctul lor de plecare prin intermediul circulaţiei.

În ceea ce priveşte, apoi, capitalul fix, el cere, la înfiinţarea întreprinderii, cheltuirea unui capital bănesc mai mare, care este deci aruncat în circulaţie. Asemeni oricărui capital fix, el nu se reîntoarce decât bucată cu bucată în cursul unui şir întreg de ani. Dar el se reîntoarce în mod direct ca o parte a produsului, a aurului, şi nu prin vânzarea produsului şi prin transformarea lui în bani, efectuată în modul acesta. El îşi dobândeşte deci treptat forma sa bănească nu prin retragere de bani din circulaţie, ci prin îngrămădirea unei părţi corespunzătoare din produs. Capitalul bănesc astfel reconstituit nu este o sumă de bani retrasă treptat din circulaţie pentru acoperirea sumei de bani aruncate în ea la început pentru capitalul fix. Este o masă suplimentară de bani.

În fine, în ceea ce priveşte plusvaloarea, ea este de asemenea egală cu o parte din produsul nou de aur care e aruncat în circulaţie în fiecare perioadă nouă de rotaţie, pentru a fi cheltuit, după presupunerea noastră, în mod neproductiv, pentru mijloace de subzistenţă şi obiecte de lux.

Dar, conform presupunerii, această întreagă producţie anuală de aur – prin care în mod continuu sunt retrase de pe piaţă forţă de muncă şi materiale de producţie, nu însă bani, şi în mod tot atât de continuu sunt aduşi pe piaţă bani suplimentari – nu face decât să înlocuiască banii uzaţi în cursul anului, nu face deci decât să menţină cantitatea socială de bani care există în mod continuu, deşi în proporţii schimbătoare, sub cele două forme, de tezaur şi de bani aflaţi în circulaţie.

În conformitate cu legea circulaţiei mărfurilor, cantitatea de

335

monedă trebuie să fie egală cu cantitatea de monedă necesară pentru circulaţie plus o cantitate de monedă aflată în formă de tezaur, care sporeşte sau scade, în conformitate cu contracţiunea sau expansiunea circulaţiei, dar care serveşte în special pentru formarea fondurilor de rezervă necesare, constituite din mijloace de plată. Ceea ce trebuie plătit în bani, în măsura în care nu are loc o compensare a plăţilor, este valoarea mărfurilor. Faptul că o parte din această valoare constă din plusvaloare, adică nu l-a costat nimic pe vânzător, nu modifică lucrurile deloc. Să presupunem că producătorii sunt posesori autonomi ai mijloacelor lor de producţie, că are deci loc circulaţie chiar între produ-cătorii direcţi. Făcându-se abstracţie de partea constantă a capitalului lor, valoarea nou creată de dânşii anual, prin analogie cu situaţia din producţia capitalistă, ar putea fi împărţită în acest caz în două părţi: una, a, care nu face decât să le înlocuiască mijloacele de subzistenţă necesare; alta, b, pe care în parte o consumă cu articole de lux şi în parte o utilizează pentru lărgirea producţiei. În acest caz, a reprezintă capitalul variabil, iar b reprezintă plusvaloarea. Dar această împărţire ar rămâne fără influenţă asupra mărimii masei de monedă necesară pentru punerea în circulaţie a produsului lor total. Celelalte împrejurări rămânând neschimbate, valoarea masei de mărfuri aflate în circulaţie ar fi aceeaşi; aceeaşi ar fi deci şi masa de monedă necesară pentru această valoare. De asemenea, dacă perioadele de rotaţie ar fi împărţite în acelaşi fel, ei ar trebui să aibă aceleaşi rezerve băneşti, adică ar trebui să aibă în mod continuu câte o porţiune egală din capitalul lor sub formă bănească, întrucât, conform presupunerii, producţia ar fi şi aici producţie de mărfuri. Prin urmare, faptul că o parte din valoarea mărfii constă din plusvaloare, nu modifică deloc masa de bani necesară pentru exploatarea întreprinderii.

Un adversar al lui Tooke, întemeindu-se pe formula B - M - B', îl întreabă cum reuşeşte capitalistul să scoată necontenit din circulaţie mai mulţi bani decât aruncă în ea. Să fim bine înţeleşi. Nu este vorba aici de formarea plusvalorii. Această formare a plusvalorii, care constituie întreg misterul, se înţelege de la sine din punctul de vedere capitalist. Doar suma de valoare întrebuinţată nu ar fi capital dacă nu s-ar îmbogăţi cu o plusvaloare. Întrucât această sumă de valoare este deci capital, conform presupunerii, plusvaloarea se înţelege de la sine. Întrebarea nu este, deci, de unde provine plusvaloarea, ci de unde provin banii necesari pentru transformarea ei în bani?

În economia burgheză, existenţa plusvalorii se înţelege de la

336

sine. Prin urmare, nu numai că ea este presupusă, dar împreună cu ea se mai presupune că o parte din masa de mărfuri aruncată în circulaţie constă din plusprodus şi reprezintă deci o valoare pe care capitalistul nu a aruncat-o în circulaţie atunci când şi-a aruncat capitalul în circulaţie; că, aşadar, capitalistul aruncă în circulaţie odată cu produsul său un excedent peste capitalul său, excedent pe care îl şi scoate iarăşi din circulaţie.

Capitalul-marfă pe care capitalistul îl aruncă în circulaţie are o valoare mai mare decât capitalul productiv pe care 1-a scos din circulaţie sub formă de forţă de muncă plus mijloace de producţie (de ce lucrurile stau aşa nu ni se explică sau nu se înţelege, dar c'est un fait [este un fapt] din punctul de vedere al acestor oameni). Cu această presupunere este deci clar de ce nu numai capitalistul A, dar şi B, C, D etc. pot, schimbându-şi marfa, să retragă necontenit din circulaţie mai multă valoare decât valoarea capitalului lor avansat la început şi apoi în repetate rânduri. A, B, C, D etc. aruncă necontenit în circulaţie, sub formă de capital-marfă, o valoare de mărfuri mai mare decât aceea pe care o retrag din circulaţie sub formă de capital productiv, operaţiune care corespunde ca amploare capitalurilor care funcţionează în mod autonom. Ei trebuie să-şi împartă deci în mod continuu o sumă de valoare (cu alte cuvinte să retragă fiecare din circulaţie un capital productiv) de aceeaşi mărime cu suma de valoare a capitalurilor productive avansate respectiv de ei; şi tot atât de continuu ei trebuie să-şi împartă o sumă de valoare pe care o aruncă, în mod tot atât de general, în circulaţie sub formă de marfă, ca excedent respectiv al valorii mărfii peste valoarea elementelor sale de producţie.

Dar înainte de a fi retransformat în capital productiv şi înainte de a se cheltui plusvaloarea ascunsă în el, capitalul-marfă trebuie transformat în bani. De unde provin banii necesari în acest scop? Întrebarea aceasta apare dificilă la prima vedere şi nici Tooke, nici altcineva nu a dat un răspuns până în ziua de azi.

Să presupunem că, oricare ar fi perioada sa de rotaţie, capitalul circulant de 500 1. st. avansat sub formă de capital bănesc este capitalul circulant total al societăţii, adică al clasei capitaliştilor. Plusvaloarea e de 100 1. st. Or, cum poate clasa capitaliştilor în totalitatea ei să scoată în mod continuu din circulaţie 600 1. st., dacă aruncă în ea, în mod continuu, numai 500 l. st.?

După ce capitalul bănesc de 500 1. st. a fost transformat în capital productiv, acesta se transformă, înăuntrul procesului de

337

producţie, în valoare-marfă de 600 1. st., iar în circulaţie nu se află numai o valoare-marfă de 500 1. st., egală cu capitalul bănesc avansat la început, ci o plusvaloare nou produsă de 100 1. st.

Această plusvaloare nou produsă suplimentară de 100 1. st. a fost aruncată în circulaţie sub formă de marfă. În această privinţă nu există nicio îndoială. Dar această operaţiune n-a produs banii suplimentari pentru circulaţia acestei valori-marfă suplimentare.

Nu trebuie să căutăm a scăpa de această dificultate prin subterfugii abile.

De pildă, în ceea ce priveşte capitalul circulant constant, este clar că nu toţi îl avansează în mod concomitent. În timp ce capitalistul A îşi vinde marfa, deci în timp ce pentru el capitalul avansat ia forma de bani, pentru cumpărătorul B, dimpotrivă, capitalul său existent în formă de bani ia forma mijloacelor sale de producţie, pe care A tocmai le produce. Prin acelaşi act prin care A îi redă capitalului-marfă produs de el forma de bani, B îi redă capitalului său forma productivă, transformându-1 din bani în mijloace de producţie şi forţă de muncă; aceeaşi sumă de bani funcţionează în procesul bilateral ca şi în orice vânzare simplă M - B. Pe de altă parte, dacă A transformă banii din nou în mijloace de producţie, el cumpără de la C, iar cu suma încasată acesta îi plăteşte lui B etc. În modul acesta, lucrurile ar fi explicate. Dar, niciuna din legile stabilite în capitolul despre circulaţia mărfurilor (cartea I, cap. III [pag. 117 şi urm.]) cu privire la cantitatea banilor aflaţi în circulaţie nu e modificată în vreun fel de caracterul capitalist al procesului de producţie.

Dacă se spune deci: capitalul circulant al societăţii care trebuie avansat sub formă de bani este de 500 1. st., s-a şi ţinut cont de faptul că, pe de o parte, aceasta este suma care a fost avansată în mod concomitent, că, însă, pe de altă parte, această sumă pune în mişcare mai mult capital productiv decât 500 1. st., pentru că ea serveşte în mod alternativ ca fond bănesc pentru diferite capitaluri productive. Acest mod de a explica presupune deci că banii, a căror existenţă urmează să fie explicată, există deja.

S-ar mai putea susţine: capitalistul A produce articole pe care capitalistul B le consumă individual, neproductiv. Banii lui B efectuează deci transformarea în bani a capitalului-marfă al lui A şi în modul acesta aceeaşi sumă de bani serveşte la transformarea în bani a plusvalorii lui B şi a capitalului circulant constant al lui A. Aici, rezolvarea chestiunii la care trebuie să se răspundă este presupusă în mod şi mai direct. Anume,

338

de unde ia B banii aceştia corespunzători venitului său? Cum a transformat el în bani această parte din plusvaloarea pe care o conţine produsul său?

Apoi, s-ar mai putea spune că acea parte a capitalului circulant variabil pe care A o avansează în permanenţă muncitorilor săi se întoarce în permanenţă la el din circulaţie; şi numai o parte – care mereu se schimbă – se află imobilizată în mod continuu la el pentru plata salariului. Între cheltuire şi reîntoarcere trece însă un anumit timp, în cursul căruia banii cheltuiţi ca salariu pot servi, între altele, şi la transformarea în bani a plusvalorii. Dar noi ştim, în primul rând, că cu cât acest timp este mai îndelungat, cu atât mai mare trebuie să fie şi masa rezervei de bani pe care capitalistul A trebuie să o ţină pregătită în mod continuu. În al doilea rând, muncitorul cheltuieşte banii, cumpărând mărfuri cu ei, şi transformă deci pro tanto [în această măsură] în bani plusvaloarea care se află în aceste mărfuri. Prin urmare, aceiaşi bani care sunt avansaţi sub formă de capital variabil servesc pro tanto şi la transformarea în bani a plusvalorii. Fără să mai aprofundăm aici chestiunea aceasta, vom spune doar atât: consumul întregii clase capitaliste şi a persoanelor neproductive care depind de ea merge în acelaşi pas cu aceea a clasei muncitoare; prin urmare, odată cu banii aruncaţi în circulaţie de către muncitori, trebuie să arunce şi capitaliştii bani în circulaţie pentru a-şi cheltui plusvaloarea sub formă de venit; pentru această plusvaloare trebuie deci scoşi bani din circulaţie. Explicaţia dată mai sus nu ar face decât să reducă banii necesari în acest scop; ea nu ar suprima această necesitate.

În fine, s-ar putea spune: o cantitate importantă de bani este aruncată în mod continuu în circulaţie cu ocazia primei investiţii a capitalului fix, bani care nu sunt retraşi din circulaţie decât în mod progresiv, bucată cu bucată, în decurs de ani de zile, de către cel care i-a aruncat în ea. Nu este suficientă oare această sumă pentru a da plusvalorii formă de bani? Răspunsul este că în suma de 500 1. st. (care cuprinde şi tezaurizare pentru fondurile de rezervă necesare) se presupune poate deja utilizarea acestei sume drept capital fix, dacă nu de către cel care a aruncat-o în circulaţie, atunci de altcineva. Afară de aceasta, la suma care este cheltuită pentru procurarea produselor care servesc drept capital fix se presupune deja că şi plusvaloarea cuprinsă în aceste mărfuri este plătită şi întrebarea este tocmai de unde provin banii respectivi.

În linii generale, răspunsul l-am şi dat: dacă trebuie pusă în

339

circulaţie o masă de mărfuri de X x 1.000 1. st., cantitatea de bani necesară pentru această circulaţie nu este întru nimic modificată de chestiunea dacă valoarea acestei mase de mărfuri conţine plusvaloare sau nu, dacă această masă de mărfuri este rezultatul unei producţii capitaliste sau nu. Însăşi problema nu există deci. Celelalte condiţii, ca viteza de circulaţie a banilor etc., fiind date, este nevoie de o anumită sumă de bani pentru a pune în circulaţie valoarea de marfă de X x 1.000 1. st., cu totul independent de chestiunea cât de mult sau cât de puţin din această valoare revine producătorilor nemijlociţi ai acestor mărfuri. Dacă există aici o problemă, ea coincide cu problema generală de unde provine suma de bani necesară circulaţiei mărfurilor dintr-o ţară oarecare.

E drept că există totuşi, din punctul de vedere al producţiei capitaliste, aparenţa unei probleme speciale. Într-adevăr, capitalistul este acela care apare aici ca punct de plecare din care banii sunt aruncaţi în circulaţie. Banii pe care muncitorul îi cheltuieşte plătindu-şi mijloacele de subzistenţă există la început ca formă bănească a capitalului variabil şi sunt deci aruncaţi pentru prima dată în circulaţie de capitalist, ca mijloc de cumpărare sau de plată pentru forţa de muncă. Afară de aceasta, capitalistul aruncă în circulaţie banii care la început constituie pentru el forma bănească a capitalului său constant, fix şi circulant; el îi cheltuieşte ca mijloc de cumpărare şi de plată pentru mijloace de muncă şi materiale de producţie. Dar afară de aceste cazuri, capitalistul nu mai apare ca punct de plecare al masei de bani care se află în circulaţie. Or, există două asemenea puncte de plecare: capitalistul şi muncitorul. Orice fel de terţe persoane trebuie sau să primească bani de la aceste două clase pentru servicii prestate, sau, dacă primesc banii fără contraservicii, să fie cobeneficiari ai plusvalorii sub formă de rentă, dobândă etc. Faptul că plusvaloarea nu rămâne în întregime în buzunarul capitalistului industrial, ci trebuie împărţită de acesta cu alte persoane, nu are nimic de-a face cu chestiunea de faţă. Întrebarea este cum dă capitalistul formă de bani plusvalorii sale, nu cum se împart mai târziu banii încasaţi în schimbul acestei plusvalori. În cazul nostru, capitalistul trebuie deci privit încă drept unic posesor al plusvalorii. În ceea ce priveşte însă pe muncitor, s-a mai spus că el nu este decât un punct de plecare secundar, în timp ce capitalistul este punctul de plecare primar al banilor aruncaţi în circulaţie de către mun-citor. Banii avansaţi pentru prima dată în calitate de capital variabil efectuează deja a doua circulaţie a lor, atunci când muncitorul îi

340

cheltuieşte pentru plata mijloacelor de subzistenţă. Clasa capitaliştilor rămâne deci singurul punct de plecare al

circulaţiei banilor. Dacă această circulaţie are nevoie de 400 1. st. pentru plata mijloacelor de producţie, de 100 1. st. pentru plata forţei de muncă, atunci clasa capitaliştilor aruncă în circulaţie 500 1. st. Dar dacă rata plusvalorii este de 100%, plusvaloarea cuprinsă în produs este egală cu o valoare de 100 1. st. Cum poate clasa capitaliştilor să scoată în mod continuu din circulaţie 600 1. st., dacă aruncă în ea, încontinuu, numai 500 1. st.? Din nimic nu se face nimic. Ansamblul clasei capitaliştilor nu poate să scoată din circulaţie un lucru care nu a fost aruncat mai înainte în ea.

Se face abstracţie aici de faptul că suma de bani de 400 1. st. este poate suficientă ca, în zece rotaţii, să pună în circulaţie mijloace de producţie în valoare de 4.000 1. st. şi muncă în valoare de 1.000 1. st. Şi că restul de 100 l. st. sunt şi ele suficiente pentru circulaţia plusvalorii de 1.000 1. st. Raportul acesta dintre suma de bani şi valoarea mărfii pusă în circulaţie de ea nu are nicio importanţă. Problema rămâne aceeaşi. Dacă nu ar avea loc mai multe circulaţii ale aceloraşi monede, ar trebui aruncate în circulaţie 5.000 I. st. drept capital, iar 1.000 1. st. ar fi necesare pentru a da formă de bani plusvalorii. Se pune întrebarea de unde provin banii aceştia din urmă, fie că e vorba de 1.000 sau de 100 1. st. În orice caz, ei constituie un excedent peste capitalul bănesc aruncat în circulaţie.

Într-adevăr, oricât de paradoxal ar părea acest lucru în primul moment, clasa capitaliştilor aruncă ea însăşi în circulaţie banii care servesc pentru realizarea plusvalorii cuprinse în mărfuri. Dar nota bene [să luăm aminte]: ea îi aruncă în circulaţie nu drept bani avansaţi, deci nu drept capital. Ea îi cheltuieşte drept mijloc de cumpărare pentru consumul ei individual. Ei nu sunt deci avansaţi de ea, cu toate că ea formează punctul de plecare al circulaţiei lor.

Să luăm un capitalist individual care îşi începe afacerea, de pildă un arendaş. În primul an el avansează un capital bănesc, să zicem de 5.000 1. st., cu plata de mijloace de producţie (4.000 l. st.) şi de forţă de muncă (1.000 l. st.). Rata plusvalorii e de 100 %, plusvaloarea însuşită de el = 1.000 1. st. Cele 5.000 1. st. de mai sus cuprind toţi banii pe care el îi avansează drept capital bănesc. Dar omul trebuie să şi trăiască, şi el nu încasează nimic până la încheierea anului. Consumul său este de 1.000 1. st. Acestea el trebuie să le aibă. El spune, ce-i drept, că trebuie să-şi avanseze singur aceste 1.000 1. st. în cursul primului an.

341

Dar această avansare – care nu are aici decât un înţeles subiectiv – nu înseamnă decât că în primul an el trebuie să-şi acopere consumul individual din propriul său buzunar, în loc să şi-o acopere din producţia gratuită a muncitorilor săi. El nu avansează aceşti bani în calitate de capital. El îi cheltuieşte, îi plăteşte în schimbul unui echivalent în mijloace de subzistenţă pe care le consumă. Această valoare a fost cheltuită de el ca bani, aruncată în circulaţie şi retrasă din ea ca mărfuri. Aceste mărfuri el le-a consumat. El a încetat deci de a se mai afla în vreun raport cu valoarea lor. Banii cu care el a plătit-o pe aceasta din urmă există ca element al banilor aflaţi în circulaţie. Dar valoarea acestor bani el a retras-o din circulaţie sub formă de produse, iar odată cu produsele a fost desfiinţată şi valoarea care exista în ele. Ea a dispărut. La sfârşitul anului el aruncă în circulaţie o valoare-marfă de 6.000 1. st. şi o vinde. Prin acest fapt se reîntorc la el: 1. capitalul bănesc de 5.000 1. st. avansat de el; 2. plusvaloarea de 1.000 1. st. transformată în bani. El a avansat 5.000 1. st. drept capital, i-a aruncat în circulaţie şi scoate din ea 6.000 1. st., adică 5.000 1. st. pentru capital şi 1.000 1. st. pentru plusvaloare. Aceste din urmă 1.000 1. st. au primit forma de bani cu ajutorul banilor pe care el însuşi i-a aruncat în circulaţie, nu în calitate de capitalist, ci în calitate de consumator, pe care el nu i-a avansat, ci i-a cheltuit. Ele se întorc în prezent la dânsul ca formă bănească a plusvalorii produse de el. Şi de aici încolo această operaţiune se repetă în fiecare an. Dar, începând cu anul al doilea, cele 1.000 1. st. pe care le cheltuieşte sunt în permanenţă forma modificată, forma bănească a plusvalorii produse de el. El le cheltuieşte în fiecare an şi ele se reîntorc de asemenea în fiecare an la el.

Dacă în cursul anului capitalul său s-ar roti de mai multe ori, acest fapt ar modifica doar lungimea timpului şi deci mărimea sumei pe care el ar trebui să o arunce în circulaţie pentru consumul său individual peste capitalul bănesc avansat de el.

Aceşti bani, capitalistul nu-i aruncă în circulaţie în calitate de capital. Aparţine însă calităţii de capitalist şi aceea că el este în stare să trăiască, până la reîntoarcerea plusvalorii, din mijloacele ce se află în posesiunea sa.

În cazul acesta s-a presupus că suma de bani pe care o aruncă în circulaţie capitalistul până la prima reîntoarcere a capitalului său, pentru îndestularea consumului său individual, este cu totul egală cu plusvaloarea pe care el a produs-o şi căreia el trebuie să-i dea deci formă de bani. Aceasta este, evident, o presupunere arbitrară în ceea ce-l

342

priveşte pe capitalistul individual. Dar pentru ansamblul clasei capitaliste ea trebuie să fie justă, dacă presupunem reproducţia simplă. Reproducţia simplă nu face decât să exprime acelaşi lucru pe care îl exprimă această presupunere, anume că întreaga plusvaloare, dar numai ea şi nu vreo fracţiune a capitalului iniţial, este consumată în mod neproductiv.

S-a presupus mai sus că producţia totală de metale preţioase (considerată = 500 1. st.) ajunge doar pentru a înlocui uzura monetei.

Capitaliştii producători de aur posedă tot produsul lor în aur, atât acea parte a lui care înlocuieşte capitalul constant, cât şi pe aceea care înlocuieşte capitalul variabil, precum şi partea care constă din plusvaloare. O parte a plusvalorii sociale constă deci din aur, şi nu din produse care abia se transformă, înăuntrul circulaţiei, în bani, adică în aur. De la început ea constă din aur şi e aruncată în circulaţie pentru a retrage produse din ea. Acelaşi lucru e valabil aici şi pentru salariu, adică pentru capitalul variabil, şi pentru înlocuirea capitalului constant avansat. Dacă deci o parte a clasei capitaliştilor aruncă în circulaţie o valoare-marfă mai mare (cu atât cât reprezintă plusvaloarea) decât capitalul bănesc avansat de ei, altă parte a acesteia aruncă în circulaţie o valoare bănească mai mare (cu atât cât reprezintă plusvaloarea) decât valoarea-marfă pe care o retrag necontenit din circulaţie cu scopul de a produce aur. Dacă o parte a capitaliştilor retrage necontenit mai mulţi bani din circulaţie decât aruncă în ea, atunci acea parte a capitaliştilor care produce aur introduce necontenit în circulaţie mai mulţi bani decât retrage din ea sub forma de mijloace de producţie.

Cu toate că din acest produs de 500 1. st. aur o parte este plusvaloare a producătorului de aur, totuşi întreaga sumă este doar destinată înlocuirii banilor necesari pentru circulaţia mărfurilor; este indiferent ce parte din această sumă dă formă de bani plusvalorii din mărfuri şi ce parte celorlalte componente ale valorii lor.

Dacă transpunem producţia de aur din ţara respectivă în alte ţări, lucrurile nu sunt prin nimic schimbate. O parte a forţei sociale de muncă şi a mijloacelor sociale de producţie din ţara A este transformată într-un produs, de pildă pânză în valoare de 500 1. st., care este exportat în ţara B pentru a se cumpăra de acolo aur. Capitalul productiv A utilizat în felul acesta în ţara A nu aruncă pe piaţa ţării A niciun fel de altă marfă decât bani, exact ca şi cum ar fi fost utilizat în mod direct în producţia de aur. Acest produs al ţării A se concretizează în 500 1. st. aur şi nu intră în circulaţia ţării A decât sub formă de bani. Acea parte a

343

plusvalorii sociale pe care o conţine acest produs există direct sub formă de bani şi nu există niciodată pentru ţara A decât sub formă de bani. Cu toate că pentru capitaliştii care produc aurul numai o parte a produsului reprezintă plusvaloare, altă parte reprezentând înlocuirea capitalului, dimpotrivă, chestiunea cât din acest aur înlocuieşte, în afară de capitalul circulant constant, capital variabil şi cât reprezintă plusvaloare depinde în mod exclusiv de proporţiile respective ale salariului şi ale plusvalorii faţă de valoarea mărfurilor aflate în circulaţie. Acea parte care formează plusvaloare se repartizează între diferiţii membri ai clasei capitaliştilor. Cu toate că ei o cheltuiesc în mod continuu pentru consumul individual şi ajung din nou în posesiunea ei prin vânzarea de noi produse – tocmai această vânzare şi cumpărare face în general ca banii necesari pentru a da plusvalorii formă de bani să circule între capitalişti – totuşi o parte din plusvaloarea socială se află, deşi în proporţii schimbătoare, în buzunarul capitalistului, aşa cum o parte a salariului se află, cel puţin în cursul unei părţi din săptămână, în buzunarul muncitorului sub formă de bani. Şi această parte nu este limitată de acea parte a aurului produs, care formează la început plusvaloarea capitaliştilor care produc aur, ci, precum am spus, de proporţia în care acel produs de 500 1. st. se repartizează, în general, între capitalişti şi muncitori, şi în care cantitatea de mărfuri ce urmează a fi pusă în circulaţie se împarte în plusvaloare şi alte componente ale valorii.

Totuşi, acea parte a plusvalorii care nu există în alte mărfuri, ci, alături de aceste alte mărfuri, în bani, constă dintr-o parte a aurului produs în cursul anului numai în măsura în care o parte a producţiei anuale de aur circulă în scopul realizării plusvalorii. Cealaltă parte a banilor, care se găseşte necontenit, în proporţii schimbătoare, în mâinile clasei capitaliştilor ca formă bănească a plusvalorii lor, nu este un element al aurului produs în cursul anului, ci al maselor de bani acumulate mai înainte în ţară.

După presupunerea noastră producţia anuală de aur, de 500 1. st., este tocmai suficientă pentru a înlocui banii uzaţi în cursul anului. Dacă avem deci în vedere numai aceste 500 1. st. şi facem abstracţie de acea parte a masei de mărfuri produse în cursul anului pentru a cărei circulaţie servesc bani acumulaţi mai înainte, plusvaloarea produsă în formă de marfă găseşte în circulaţie banii necesari pentru a i se da formă de bani, chiar numai din cauză că de cealaltă parte se produce în fiecare an plusvaloare în formă de aur. Acelaşi lucru este valabil şi pentru celelalte părţi ale produsului de aur de 500 1. st. care înlocuiesc capitalul

344

bănesc avansat. În această privinţă trebuie observate două lucruri.

Urmează, în primul rând, că plusvaloarea cheltuită de capitalişti sub formă de bani, ca şi capitalul variabil şi restul de capital productiv avansat de ei sub formă de bani, este de fapt produsul muncitorilor, anume al muncitorilor ocupaţi în producţia aurului. Ei produc pentru prima dată atât acea parte a aurului produs care le este „avansată” ca salariu, cât şi acea parte a aurului produs în care se concretizează în mod nemijlocit plusvaloarea producătorilor de aur capitalişti. În ceea ce priveşte, în sfârşit, acea parte a aurului produs care nu face decât să înlocuiască valoarea capitalului constant avansat pentru producerea lui, ea nu reapare sub formă bănească (şi, în general, într-un produs) decât prin munca anuală a muncitorilor. La începutul afacerii ea a fost cheltu-ită de capitalist sub formă de bani care nu au fost nou produşi, ci formau o parte a masei sociale de bani aflată în circulaţie. Dacă, dimpotrivă, este înlocuită printr-un produs nou, prin aur suplimentar, ea este produsul anual al muncitorului. Avansarea din partea capitalistului apare şi aici doar ca o formă, care îşi are originea în faptul că muncitorul nu este nici posesor de mijloace de producţie proprii şi nici nu dispune, în cursul producţiei, de mijloacele de subzistenţă produse de alţi muncitori.

În al doilea rând însă, în ceea ce priveşte masa de bani care există independent de acest înlocuitor anual de 500 1. st. şi care se află parte sub formă de tezaur, parte sub formă de bani care circulă, lucrurile trebuie să se petreacă la fel, sau mai bine zis să se fi petrecut la început la fel cum se mai întâmplă încă în fiecare an cu aceste 500 1. st. Asupra acestui lucru vom reveni la sfârşitul acestui capitol. Până atunci alte câteva observaţii.

Atunci când am analizat rotaţia, am văzut că, celelalte împrejurări rămânând neschimbate, odată cu schimbarea lungimii perioadelor de rotaţie este nevoie de mase schimbătoare de capital bănesc pentru a efectua producţia pe aceeaşi scară. Elasticitatea circulaţiei monetare trebuie deci să fie destul de mare, pentru ca aceasta să se acomodeze acestei alternări de expansiune şi contracţiune.

Dacă mai presupunem apoi împrejurări de altfel neschimbate – deci şi mărime, intensitate şi productivitate neschimbate ale zilei de muncă – dar o schimbare în ceea ce priveşte împărţirea valorii-produs în salariu şi plusvaloare, astfel că sau salariul creşte şi plusvaloarea scade, sau invers, prin acest fapt masa de monedă aflată în circulaţie nu este afectată. Această schimbare poate să aibă loc fără vreo expansiune

345

sau contracţiune a cantităţii de monedă aflată în circulaţie. Să privim în special ipoteza în care salariul ar creşte în mod general, şi deci – în condiţiunile presupuse – rata plusvalorii ar scădea în mod general, şi în care, afară de aceasta, de asemenea conform presupunerii, nu ar avea loc o schimbare în valoarea masei de mărfuri aflate în circulaţie. E drept că în acest caz creşte capitalul bănesc care trebuie avansat sub formă de capital variabil, deci cantitatea de monedă care îndeplineşte această funcţie. Dar plusvaloarea, deci şi cantitatea de monedă necesară pentru realizarea ei, scade exact în măsura în care creşte cantitatea de monedă necesară pentru funcţia de capital variabil. Suma cantităţii de monedă necesară pentru realizarea valorii mărfurilor nu este afectată de acest fapt, aşa cum nici această valoare nu este afectată de el. Preţul de cost al mărfii creşte pentru capitalistul individual, dar preţul ei social de producţie rămâne neschimbat. Ceea ce se schimbă este proporţia după care, făcându-se abstracţie de partea constantă a valorii, preţul de producţie al mărfurilor se împarte în salariu şi profit.

Dar, se spune, o cheltuire mai mare de capital bănesc variabil (se presupune, bineînţeles, că valoarea banilor rămâne neschimbată) înseamnă o masă mai mare de mijloace băneşti în mâna muncitorilor. De aici urmează o creştere a cererii de mărfuri din partea muncitorilor, care are drept urmare o creştere a preţului mărfurilor. Sau se spune: dacă salariul creşte, capitaliştii urcă preţurile mărfurilor lor. În ambele cazuri creşterea generală a salariului provoacă o creştere a preţurilor mărfurilor. De aici urmează necesitatea unei cantităţi mai mari de monedă pentru a pune în circulaţie mărfurile, indiferent dacă urcarea preţurilor este explicată într-un fel sau în celălalt.

Răspuns la prima versiune: ca urmare a urcării salariului, va creşte în special cererea de mijloace de subzistenţă necesare din partea muncitorilor, într-o măsură mai mică va creşte cererea de articole de lux din partea lor sau se va naşte o cerere de articole care mai înainte nu cădeau în sfera consumului lor. Sporirea cererii de mijloace de subzistenţă necesare, intervenită subit şi pe scară mare, va provoca neapărat o creştere momentană a preţului lor. Urmarea: o parte mai mare a capitalului social este întrebuinţată în producţia de mijloace de subzistenţă necesare şi o parte mai mică în producţia de articole de lux, întrucât preţul acestora din urmă scade din cauza reducerii plusvalorii şi deci a reducerii cererii lor din partea capitaliştilor. Dimpotrivă, în măsura în care muncitorii cumpără ei înşişi articole de lux, sporirea sala-riului lor nu acţionează – înăuntrul acestei măsuri – în sensul unei

346

sporiri a preţului mijloacelor de subzistenţă necesare, ci deplasează doar pe cumpărătorii mărfurilor de lux. Mai multe mărfuri de lux ca până acum intră în consumul muncitorilor şi relativ mai puţine intră în consumul capitaliştilor. Voilà tout [asta e tot]. După câteva oscilaţii, în circulaţie se află o masă de mărfuri de aceeaşi valoare ca mai înainte. În ceea ce priveşte oscilaţiile momentane, ele nu vor avea alt rezultat decât pe acela de a arunca în circulaţia internă capital bănesc neutilizat, care până atunci căuta utilizare în afaceri speculative la bursă sau în străinătate.

Răspuns la a doua versiune: dacă ar depinde de voinţa producătorilor capitalişti de a fixa preţurile mărfurilor lor după cum le place, ei ar putea s-o facă şi ar face-o chiar fără o urcare a salariului. Salariul nu ar creşte niciodată dacă preţurile mărfurilor ar scădea. Clasa capitaliştilor nu s-ar opune niciodată trade-union-urilor [sindicatelor], întrucât ea ar putea face totdeauna şi în orice împrejurare ceea ce în prezent face în mod efectiv numai în anumite condiţii speciale, aşa-zis locale – anume să utilizeze orice sporire a salariului pentru a spori într-o măsură cu mult mai mare preţurile mărfurilor, deci pentru a încasa un profit mai mare.

Susţinerea după care capitaliştii ar putea urca preţurile articolelor de lux pentru că cererea acestor articole scade (în urma faptului că mijloacele de cumpărare de care dispun capitaliştii în acest scop au scăzut) ar fi o aplicare cu totul originală a legii cererii şi ofertei. În urma cererii scăzute, preţurile articolelor de lux scad, aceasta dacă nu are loc doar o deplasare a cumpărătorilor, muncitorii luând locul capitaliştilor; iar dacă o asemenea deplasare are loc, cererea muncitorilor nu acţionează în direcţia unei urcări a preţurilor mijloacelor de subzistenţă necesare, căci muncitorii nu pot cheltui pentru mijloace de subzistenţă necesare acea parte a sporului de salariu pe care o cheltuiesc pentru articole de lux. De aceea, din producţia articolelor de lux se retrage capital până ce oferta lor este redusă la nivelul care corespunde rolului lor schimbat în procesul social de producţie. În urma acestei reduceri a producţiei, ele revin la preţurile lor normale, valoarea lor rămânând de altfel neschimbată. Atâta timp cât are loc această contracţie, adică acest proces de echilibrare, şi atâta timp cât preţurile mijloacelor de subzistenţă urcă, producţiei acestora din urmă i se adaugă necontenit tot atâta capital cât se retrage din cealaltă ramură a producţiei, şi anume până ce cererea este acoperită. În acest moment echilibrul este refăcut, iar la sfârşitul întregului proces, capitalul social,

347

deci şi capitalul bănesc, este repartizat într-o proporţie schimbată asupra producţiei de mijloace de subzistenţă necesare şi asupra producţiei de articole de lux.

Toată obiecţia aceasta nu este decât o sperietoare a capitaliştilor şi a sicofanţilor lor economici.

Faptele care formează pretextul lor în această privinţă sunt de trei feluri:

1. Este o lege generală a circulaţiei monetare că, celelalte împrejurări rămânând neschimbate, masa de monedă aflată în circulaţie creşte atunci când creşte suma preţurilor mărfurilor care circulă, indiferent dacă această creştere a sumei preţurilor priveşte aceeaşi masă de mărfuri sau una mai mare. Or, se confundă efectul cu cauza. Salariul creşte (deşi rar) odată cu creşterea preţului mijloacelor de subzistenţă necesare (dar numai în mod excepţional în acelaşi raport cu această creştere). Creşterea salariului este urmarea, nu cauza creşterii preţurilor mărfurilor.

2. O creştere parţială sau locală a salariului – adică o creştere în unele ramuri de producţie izolate – poate să provoace o creştere locală a preţurilor la produsele acestor ramuri. Dar şi acest lucru depinde de multe împrejurări. De pildă, de faptul ca în aceste ramuri salariul să nu fi fost anormal de scăzut şi deci rata profitului să nu fi fost anormal de ridicată, ca piaţa de desfacere a acestor mărfuri să nu se restrângă prin sporirea preţurilor (deci ca pentru această sporire să nu fie nevoie de o contracţie prealabilă a ofertei) etc.

3. Atunci când salariul urcă în mod general, preţul mărfurilor produse creşte în acele ramuri în care predomină capitalul variabil, în schimb el scade în acelea în care predomină capitalul constant, respectiv fix.

S-a văzut la circulaţia simplă de mărfuri (cartea I, cap. III, 2 [pag. 125 - 133]) că, deşi înăuntrul circulaţiei fiecărei cantităţi determinate de marfă forma ei bănească este doar trecătoare, totuşi banii care, la metamorfoza unei mărfi, dispar din mâna unuia, trebuie să ocupe în mod necesar locul în mâna altuia, astfel că nu are loc numai un schimb sau o înlocuire generală de mărfuri, care se face înainte de toate, dar această înlocuire este efectuată şi însoţită de o precipitare de monedă. „Înlocuirea unei mărfi prin altă marfă face în acelaşi timp ca marfa-bani să rămână lipită de o a treia mână. Circulaţia elimină întruna bani.” (Cartea I, pag. 132) În cadrul producţiei capitaliste de mărfuri, acelaşi fapt se exprimă prin aceea că în mod continuu o parte a

348

capitalului există sub formă de capital bănesc şi că în mod tot atât de continuu o parte a plusvalorii se află de asemenea sub formă bănească în mâinile posesorilor ei.

Abstracţie făcând de acest fapt, circuitul banilor – adică întoarcerea banilor la punctul lor de plecare – în măsura în care formează un moment în rotaţia capitalului, este un fenomen cu totul deosebit ba chiar opus circulaţiei banilor1, care exprimă îndepărtarea lor continuă de la punctul de plecare printr-o serie de mâini. (Cartea I, pag. 133) Cu toate acestea, o rotaţie accelerată presupune eo ipso [prin însuşi acest fapt] o circulaţie accelerată.

Mai întâi, în ceea ce priveşte capitalul variabil, dacă, de pildă, un capital bănesc de 500 1. st. se roteşte de zece ori pe an sub formă de capital variabil, este clar că această parte aliquotă a masei de bani aflate în circulaţie pune în circulaţie o sumă de valoare de zece ori mai mare = 5.000 1. st. Ea circulă de zece ori între capitalist şi muncitor. Muncitorul e plătit şi plăteşte de zece ori pe an cu aceeaşi parte aliquotă a masei de bani aflate în circulaţie. Dacă, pe aceeaşi scară a producţiei, acest capital variabil s-ar roti o singură dată pe an, ar avea loc o singură circulaţie de 5.000 1. st.

Apoi, să presupunem că partea constantă a capitalului circulant este = 1.000 1. st. Dacă rotaţiile capitalului sunt în număr de zece, capitalistul îşi vinde de zece ori pe an marfa, deci şi partea circulantă constantă a valorii ei. Aceeaşi parte aliquotă a masei de bani aflate în circulaţie (= 1.000 1. st.) trece de zece ori pe an din mâna posesorilor ei în mâna capitalistului. Ceea ce înseamnă zece deplasări ale acestor bani dintr-o mână într-alta. În al doilea rând, capitalistul cumpără de zece ori pe an mijloace de producţie; ceea ce face alte zece deplasări ale banilor dintr-o mână într-alta. Cu o sumă de bani de 1.000 1. st., capitalistul industrial a vândut marfă de 10.000 1. st. şi a cumpărat altă marfă de 10.000 1. st. Prin douăzeci de deplasări ale sumei de bani de 1.000 1. st., a fost pusă în circulaţie o cantitate de mărfuri în valoare de 20.000 1. st. În fine, dacă rotaţia este accelerată, partea de bani care realizează plus-valoarea circulă şi ea mai repede.

În schimb, o circulaţie monetară accelerată nu implică, invers, în mod necesar o rotaţie accelerată a capitalului, deci şi a banilor, adică nu implică în mod necesar o scurtare şi o reînnoire accelerată a procesului de reproducţie.

O circulaţie monetară accelerată are loc ori de câte ori o masă mai mare de tranzacţii este efectuată cu aceeaşi masă de monedă. Acesta

349

poate să fie cazul şi fără să se schimbe perioadele de reproducţie ale capitalului, anume în urma unei modificări în organizarea tehnică a circulaţiei monetare. Apoi, masa de tranzacţii în care circulă bani poate să sporească, fără ca această circulaţie să exprime o deplasare efectivă de mărfuri (operaţiuni pe termen la bursă etc.). Pe de altă parte, anumite circulaţii monetare pot să dispară cu totul. Astfel, atunci când agricultorul este el însuşi proprietar al terenului, nu are loc o circulaţie de bani între arendaş şi proprietar; atunci când capitalistul industrial este el însuşi proprietarul capitalului, nu are loc o circulaţie între el şi cel ce dă bani cu împrumut.

În ceea ce priveşte formarea iniţială a unui tezaur monetar într-o ţară, ca şi însuşirea lui de către un număr mic de oameni, este inutil să insistăm aici asupra ei.

Modul de producţie capitalist – care are la bază munca salariată, precum şi plata muncitorului în bani, şi în general transformarea prestaţiilor naturale în prestaţii băneşti – nu poate să se dezvolte în proporţii mai mari şi în mod mai profund decât acolo unde există în ţară o masă de bani suficientă pentru circulaţie şi pentru tezaurizarea (fond de rezervă etc.) pe care aceasta o implică. Aceasta este o condiţie istorică, deşi lucrurile nu trebuie înţelese astfel ca şi cum mai întâi s-ar forma o masă de tezaur suficientă şi apoi ar începe producţia capitalistă. Producţia capitalistă se dezvoltă odată cu condiţiile ei, şi una din aceste condiţii este o ofertă suficientă de metale preţioase. Din această cauză, oferta sporită de metale preţioase, începând din secolul al XVI-lea, formează un moment esenţial în istoria dezvoltării producţiei capitaliste. În ceea ce priveşte însă importul de material monetar care e necesar ulterior în cadrul modului de producţie capitalist, de o parte se aruncă în circulaţie plusvaloare sub formă de produs, fără banii care sunt necesari pentru a i se da formă de bani, şi de altă parte plusvaloare în aur, fără transformarea ei prealabilă din produs în bani.

Mărfurile suplimentare care trebuie să se transforme în bani găsesc suma de bani necesară pentru că de cealaltă parte se aruncă în circulaţie, nu prin schimb ci chiar prin producţie, aur (şi argint) suplimentar care trebuie să se transforme în mărfuri.

II. Acumulare şi reproducţie lărgită Dacă acumularea are loc sub formă de reproducţie pe scară

lărgită, este clar că ea nu prezintă nicio problemă nouă în ceea ce

350

priveşte circulaţia monetară. În ceea ce priveşte în primul rând capitalul bănesc suplimentar

necesar pentru funcţionarea capitalului productiv în creştere, el e furnizat de acea parte a plusvalorii realizate pe care capitaliştii o aruncă în circulaţie sub formă de capital bănesc şi nu ca formă bănească a venitului. Banii se află deja în mâna capitalistului. Doar utilizarea lor diferă.

Dar de pe urma capitalului productiv suplimentar este aruncată în circulaţie o masă suplimentară de mărfuri, ca produs al acelui capital. Odată cu această masă suplimentară de mărfuri a fost aruncată în circulaţie o parte din banii suplimentari necesari pentru realizarea ei, anume în măsura în care valoarea acestei mase de mărfuri este egală cu valoarea capitalului productiv consumat în producţia ei. Această masă suplimentară de bani tocmai a fost avansată sub formă de capital bănesc suplimentar şi se reîntoarce deci la capitalist prin rotaţia capitalului său. Aici se pune aceeaşi chestiune ca mai sus. De unde provin banii suplimentari necesari pentru realizarea plusvalorii suplimentare, aflată în prezent sub formă de marfă?

Şi aici răspunsul este, în linii generale, acelaşi. Suma preţurilor masei de mărfuri în circulaţie este sporită nu pentru că preţurile unei mase de mărfuri date au crescut, ci pentru că masa mărfurilor care se află acum în circulaţie este mai mare decât aceea a mărfurilor care circulau mai înainte, fără ca această creştere să fie compensată printr-o scădere a preţurilor. Banii suplimentari necesari pentru punerea în circulaţie a acestei mase mai mari de mărfuri având valoare mai mare trebuie procuraţi fie printr-o economisire sporită a masei de monedă aflată în circulaţie – prin compensare de plăţi etc. sau prin mijloace care accelerează circulaţia aceloraşi monede – fie prin trecerea banilor de la forma de tezaur la forma de bani care circulă. Această din urmă ipoteză nu implică numai că un capital bănesc inactiv intră în funcţiune ca mijloc de cumpărare sau de plată; sau că un capital bănesc care funcţionează deja ca fond de rezervă circulă în mod activ pentru societate, în timp ce îndeplineşte pentru proprietarul său funcţia de fond de rezervă (cum se întâmplă cu depunerile din bănci, care sunt în mod permanent date cu împrumut), că îndeplineşte deci o funcţie dublă; ea implică şi o economisire a fondurilor de rezervă stagnante sub formă de monedă.

„Pentru ca banii să curgă neîntrerupt ca monedă-numerar, e nevoie ca moneda-numerar să se solidifice neîntrerupt, devenind bani.

351

Circulaţia continuă a monedei presupune stagnarea ei continuă, în proporţii mai mari sau mai mici, în fonduri de rezervă de monedă care se nasc pretutindeni înăuntrul circulaţiei şi o condiţionează, a căror formare, repartizare, desfiinţare şi reapariţie alternează mereu, a căror existenţă dispare mereu, a căror dispariţie există întruna. A. Smith a exprimat această transformare neîntreruptă a monedei-numerar în bani şi a banilor în monedă-numerar spunând că orice posesor de marfă trebuie să aibă în rezervă, pe lângă marfa specială pe care o vinde, o cantitate anumită din marfa generală cu care cumpără. Am văzut că în circulaţia M - B - M, al doilea termen, B - M, se fărâmiţează în permanenţă într-o serie de cumpărări care nu se efectuează dintr-odată, ci în mod succesiv în timp, astfel că o parte a lui B circulă în calitate de monedă, în timp ce cealaltă parte se află în repaus, în calitate de bani. Banii nu sunt de fapt aici decât monedă care şi-a suspendat circulaţia şi componentele individuale ale masei de monedă aflate în circulaţie apar în mod alternativ ba sub o formă, ba sub cealaltă. Această primă transformare a mijlocului de circulaţie în bani nu reprezintă deci decât un moment tehnic al circulaţiei monetare.” (Karl Marx, „Zur Kritik der politischen Oekonomie”, 1859, pag. 105, 106. „Monedă”, spre deosebire de bani, este întrebuinţat aici pentru a desemna banii în funcţia lor de simplu mijloc de circulaţie, spre deosebire de celelalte funcţii ale lor.)

Dacă toate aceste mijloace nu sunt suficiente, este nevoie de o producţie de aur suplimentară sau, ceea ce e acelaşi lucru, o parte a produsului suplimentar este schimbată, direct sau indirect, contra aur – produs al ţărilor producătoare de metale preţioase.

Întreg totalul de forţă de muncă şi de mijloace sociale de producţie, care e cheltuit în producţia anuală a aurului şi a argintului ca instrumente ale circulaţiei, formează un post însemnat al aşa-ziselor faux frais [cheltuieli neproductive, dar necesare] ale modului de producţie capitalist şi în general ale modului de producţie întemeiat pe producţia de mărfuri. El face inutilizabilă pentru societate o sumă corespunzătoare de mijloace de producţie şi de consum suplimentar potenţial, adică de avuţie reală. În măsura în care cheltuielile acestui scump mecanism de circulaţie se reduc, scara producţiei rămânând aceeaşi, respectiv gradul extinderii sale fiind dat, în aceeaşi măsură e sporită prin acest fapt productivitatea muncii sociale. Deci în măsura în care mijloacele tehnice pe care le dezvoltă creditul au acest efect, ele sporesc în mod direct avuţia capitalistă, fie că o parte importantă a procesului social de producţie şi de muncă este efectuată cu ajutorul lor fără nicio intervenţie

352

de bani efectivi, fie că eficacitatea masei de monedă care funcţionează efectiv este sporită.

În modul acesta îşi găseşte un răspuns şi întrebarea insipidă dacă producţia capitalistă în amploarea ei actuală ar fi posibilă (chiar şi numai din acest punct de vedere) fără credit, adică numai cu circulaţie metalică. Evident, răspunsul este negativ. Producţia capitalistă ar fi găsit o limită în volumul producţiei de metale preţioase. Pe de altă parte, nu trebuie să ne facem niciun fel de idei mistice despre forţa productivă a creditului, în măsura în care el procură sau lichefiază capital bănesc. O dezvoltare mai amplă a acestei chestiuni nu-şi are locul aici.

Trebuie cercetată acum ipoteza în care nu are loc acumulare efectivă, adică lărgire directă a scării producţiei, dar în care o parte din plusvaloarea realizată este îngrămădită pentru un timp mai îndelungat sau mai scurt sub forma unui fond de rezervă bănesc pentru a fi transformată mai târziu în capital productiv.

În măsura în care banii astfel acumulaţi sunt suplimentari, lucrurile se înţeleg uşor. Banii aceştia nu pot fi decât o parte a aurului suplimentar importat din ţările producătoare de aur. Şi trebuie să notăm că produsul naţional în schimbul căruia a fost importat acest aur nu mai există în ţară. El a fost trimis în străinătate, în schimbul aurului.

Dacă se presupune, dimpotrivă, că masa de bani aflată în ţară rămâne aceeaşi, banii acumulaţi şi care se acumulează provin din circulaţie; s-a schimbat doar funcţia lor. Din bani care circulă, ei s-au transformat în capital bănesc latent, în formare progresivă.

Banii care sunt acumulaţi aici sunt forma bănească a mărfii vândute, şi anume a acelei părţi a valorii ei care reprezintă plusvaloare pentru posesorul lor. (Se presupune aici că încă nu există credit.) În această măsură, capitalistul care a strâns aceşti bani a vândut fără a cumpăra.

Dacă ne imaginăm acest fenomen în mod parţial, nu rămâne nimic de explicat în el. O parte a capitaliştilor păstrează o parte din banii încasaţi din vânzarea produsului lor, fără a retrage în schimbul lor mărfuri de pe piaţă. Altă parte, dimpotrivă, îşi transformă toţi banii în produs, cu excepţia capitalului bănesc în continuă reîntoarcere, necesar pentru mersul normal al producţiei. O parte din produsul aruncat pe piaţă sub formă de purtător de plusvaloare constă din mijloace de producţie sau din elementele materiale ale capitalului variabil, mijloace de subzistenţă necesare. Ea poate deci să servească imediat pentru lărgirea producţiei. Căci presupunerea nu este că o parte a capitaliştilor

353

acumulează capital bănesc în timp ce cealaltă îşi consumă plusvaloarea în întregime, ci doar că o parte îşi efectuează acumularea sub formă bănească, formând capital bănesc latent, în timp ce cealaltă parte acumulează în mod efectiv, adică lărgeşte scara producţiei, îşi extinde în mod efectiv capitalul productiv. Masa de bani existentă rămâne suficientă pentru nevoile circulaţiei, chiar dacă în mod alternativ o parte a capitaliştilor îngrămădeşte bani, în timp ce cealaltă lărgeşte scara producţiei, şi invers. Îngrămădirea de bani la una din părţi mai poate avea loc şi fără bani numerar, prin simpla îngrămădire de titluri de creanţă.

Dificultatea se naşte însă atunci când nu presupunem acumulare parţială ci acumulare generală de capital bănesc la clasa capitaliştilor. În ipoteza noastră – dominaţie generală şi exclusivă a producţiei capitaliste – afară de această clasă a capitaliştilor nu mai există nicio altă clasă decât clasa muncitoare. Tot ce cumpără clasa muncitoare este egal cu suma salariului ei, deci cu suma capitalului variabil avansat de clasa capitaliştilor în totalitatea ei. Banii aceştia se reîntorc la ea prin vânzarea produsului ei către clasa muncitoare. Capitalul ei variabil îşi reia în modul acesta forma bănească. Să presupunem că suma capitalului variabil este = X x 100 1. st.; aceasta e suma nu a capitalului variabil avansat în cursul anului, ci a celui utilizat în cursul anului; cât de mare sau cât de mică, în raport cu viteza de rotaţie, este suma de bani cu care această valoare-capital variabil este avansată în cursul anului, nu are nicio importanţă pentru chestiunea pe care o cercetăm acum. Cu acest capital de X x 100 1. st. clasa capitaliştilor cumpără o anumită cantitate de forţă de muncă, adică plăteşte salariul unui anumit număr de muncitori – prima tranzacţie. Cu aceeaşi sumă, muncitorii cumpără o cantitate de mărfuri de la capitalişti; în modul acesta suma de X x 100 1. st. se reîntoarce în mâinile capitaliştilor – a doua tranzacţie. Şi lucrul acesta se repetă mereu. Suma de X x 100 1. st. nu poate deci să pună niciodată clasa muncitoare în stare de a cumpăra acea parte a produsului în care se concretizează capitalul constant şi cu atât mai puţin pe aceea în care se concretizează plusvaloarea clasei capitaliştilor. Cu cele X x 100 1. st., muncitorii nu pot niciodată să cumpere decât acea parte a valorii produsului social care este egală cu partea din valoare care reprezintă capitalul variabil avansat.

Abstracţie făcând de ipoteza în care această acumulare generală de bani nu exprimă decât repartizarea între diferiţii capitalişti individuali a metalului preţios suplimentar importat, indiferent de proporţia în care

354

se face această repartizare, cum ar fi deci posibil ca întreaga clasă a capitaliştilor să acumuleze bani?

Ei ar trebui să vândă toţi o parte a produsului lor, fără a cumpăra din nou. Faptul că ei au toţi un anumit fond bănesc de rezervă, pe care îl aruncă în circulaţie ca mijloc de circulaţie pentru consumul lor, şi din care o anumită parte se reîntoarce din circulaţie la fiecare din ei, nu are nimic misterios în el. Dar acest fond bănesc există ca fond de circulaţie tocmai prin transformarea în bani a plusvalorii, nicidecum însă el nu formează un capital bănesc latent.

Dacă privim lucrurile aşa cum ele se petrec în realitate, capitalul bănesc latent, care este îngrămădit pentru utilizare ulterioară, constă din:

1. Depuneri la bănci; suma de bani de care dispune banca în mod efectiv este relativ redusă. Aici îngrămădirea de capital bănesc este doar nominală. Ceea ce este îngrămădit în mod efectiv sunt titluri de creanţă, care pot fi transformate în bani (dacă în general sunt transformate în bani) numai pentru că între banii retraşi şi banii depuşi există un echilibru. Ceea ce se află ca bani în mâinile băncii, nu este decât o sumă relativ mică.

2. Obligaţiuni ale statului. Acestea nu sunt capital, ci simple titluri de creanţă asupra produsului anual al naţiunii.

3. Acţiuni. În măsura în care nu sunt fictive, ele sunt titluri de proprietate asupra unui capital efectiv, aparţinând unei asociaţii, şi asupra plusvalorii care rezultă din el în fiecare an.

În toate aceste cazuri nu există o îngrămădire de bani; ceea ce apare într-o parte ca îngrămădire de capital bănesc, apare în cealaltă parte ca cheltuire efectivă continuă de bani. Este indiferent dacă banii sunt cheltuiţi de cei cărora le aparţin, sau de alţii care sunt debitorii lui.

În cadrul producţiei capitaliste, tezaurizarea ca atare nu este niciodată un scop, ci un rezultat fie al unei stagnări în circulaţie – prin aceea că mase de bani mai mari decât de obicei iau forma de tezaur – fie al acumulărilor determinate de rotaţie sau, în fine, tezaurul nu este decât formarea, deocamdată sub formă latentă, a unui capital bănesc destinat a funcţiona drept capital productiv.

Dacă, deci, de o parte este retrasă din circulaţie o parte a plusvalorii realizate în bani şi îngrămădite sub formă de tezaur, în mod concomitent altă parte a plusvalorii este transformată necontenit în capital productiv. Cu excepţia repartizării între membrii clasei capitaliste a metalului preţios suplimentar, îngrămădirea sub formă bănească nu are niciodată loc în mod simultan în toate punctele.

355

Pentru acea parte a produsului anual care reprezintă plusvaloare sub formă de marfă este valabil exact acelaşi lucru ca şi pentru cealaltă parte a produsului anual. Pentru circulaţia ei este nevoie de o anumită sumă de bani. Această sumă de bani aparţine clasei capitaliştilor ca şi masa de mărfuri produse în cursul anului, reprezentând plusvaloarea. Ea este aruncată în circulaţie, la început, de către însăşi clasa capitaliştilor. Ea se reîmparte necontenit între ei prin efectul circulaţiei însăşi. Ca şi la circulaţia monedei în general, o parte din această masă stagnează în puncte care se schimbă mereu, în timp ce altă parte circulă necontenit. Chestiunea dacă o parte din această îngrămădire este făcută în mod intenţionat, cu scopul formării de capital bănesc, nu schimbă lucrurile cu nimic.

S-a făcut abstracţie aici de acele întâmplări ale circulaţiei care fac ca un capitalist să smulgă o bucată din plusvaloarea şi chiar din capitalul altuia şi din această cauză are loc o acumulare şi centralizare unilaterală atât în ceea ce priveşte capitalul bănesc, cât şi în ceea ce priveşte capitalul productiv. Aşa, de pildă, o parte din plusvaloarea răpită pe care A o îngrămădeşte sub formă de capital bănesc, poate să fie o bucată din plusvaloarea lui B, care nu se mai reîntoarce la el.

NOTE:

1 Deşi fiziocraţii mai confundă încă cele două fenomene, ei sunt totuşi primii care scot în evidenţă reîntoarcerea banilor la punctul lor de plecare ca o formă esenţială a circulaţiei capitalului, ca o formă a circulaţiei care mijloceşte reproducţia. „Priviţi «Tabloul economic» şi veţi vedea cum clasa productivă dă banii cu care celelalte clase cumpără produsele ei şi cum ele îi restituie banii făcând în anul următor aceleaşi cumpărături la ea [...] Nu veţi vedea deci aici alt cerc decât pe acela al cheltuirii urmate de reproducţie şi al reproducţiei urmate de cheltuire, cerc care este descris de circulaţia banilor, care măsoară cheltuielile şi reproducţia.” (Quesnay, „Dialogues sur le Commerce etc.”, în Daire, „Physiocrates”, partea I, pag. 208, 209) „Această avansare şi întoarcere continuă a capitalurilor formează ceea ce trebuie să numim circulaţia banilor, această circulaţie utilă şi fecundă care animă toate muncile în societate, care întreţine mişcarea şi viaţa în organismul politic şi care e comparată, pe bună dreptate, cu circulaţia sângelui în corpul animalului.” (Turgot, „Réflexions etc.”, în „Oeuvres”, ediţia Daire, partea I, pag. 45)

356

SECŢIUNEA A TREIA

REPRODUCŢIA ŞI CIRCULAŢIA CAPITALULUI

SOCIAL TOTAL

Capitolul optsprezece1

INTRODUCERE

I. Obiectul analizei Procesul nemijlocit de producţie a capitalului este procesul său

de muncă şi de valorificare, proces al cărui rezultat este produsul-marfă şi al cărui mobil determinant este producţia de plusvaloare.

Procesul de reproducţie a capitalului cuprinde atât acest proces de producţie nemijlocit cât şi cele două faze ale procesului de circulaţie propriu-zis, adică întregul circuit, care constituie, ca proces periodic – ca proces care se repetă mereu în anumite perioade – rotaţia capitalului.

Indiferent dacă privim circuitul sub forma B … B' sau sub forma P … P, procesul de producţie nemijlocit P formează totdeauna doar o verigă din acest circuit. În prima formă el apare ca termenul mediu care leagă extremele procesului de circulaţie, în a doua formă procesul de circulaţie apare ca termenul mediu care leagă extremele lui. Reînnoirea sa continuă, reprezentarea mereu repetată a capitalului drept capital productiv, este condiţionată în ambele cazuri de transformările sale în procesul de circulaţie. Pe de altă parte, procesul de producţie reînnoit necontenit este condiţia transformărilor pe care capitalul le suferă în mod continuu în sfera circulaţiei, a reprezentării sale alternative în calitate de capital bănesc şi de capital-marfă.

Dar fiecare capital individual formează doar o fracţiune devenită autonomă, însufleţită cu viaţă proprie, a capitalului social total, aşa cum fiecare capitalist individual formează doar un element individual al clasei capitaliştilor. Mişcarea capitalului social constă din totalitatea mişcărilor fracţiunilor sale autonomizate, din totalitatea rotaţiilor capitalurilor individuale. Aşa cum metamorfoza mărfii

357

individuale este o verigă în seria de metamorfoze a lumii mărfurilor – a circulaţiei mărfurilor – tot astfel metamorfoza capitalului individual, rotaţia sa, este o verigă în circuitul capitalului social.

Acest proces total cuprinde atât consumul productiv (procesul de producţie propriu-zis) împreună cu modificările de formă (adică, din punct de vedere material, cu schimburile) care o mijlocesc, cât şi consumul individual împreună cu modificările de formă, cu schimburile care o mijlocesc. Acest proces total cuprinde, pe de o parte, transformarea capitalului variabil în forţă de muncă şi deci înglobarea forţei de muncă în procesul de producţie capitalist. Aici muncitorul apare în calitate de vânzător al mărfii sale, al forţei de muncă, iar capitalistul în calitate de cumpărător al ei. Pe de altă parte însă, vânzarea mărfurilor cuprinde cumpărarea lor de către clasa muncitoare, deci consumul lor individual. Aici clasa muncitoare apare în calitate de cumpărătoare, iar capitaliştii în calitate de vânzători ai mărfurilor către muncitori.

Circulaţia capitalului-marfă cuprinde şi circulaţia plusvalorii, deci şi cumpărările, şi vânzările prin care capitaliştii îşi mijlocesc consumul lor individual, consumul plusvalorii.

Circuitul capitalurilor individuale, luate în ansamblul lor în calitate de capital social, deci privite în totalitatea lor, nu cuprinde aşadar numai circulaţia capitalului, ci şi circulaţia generală a mărfurilor. Aceasta din urmă poate să constea, de la început, numai din două părţi componente: 1. circuitul propriu al capitalului şi 2. circuitul mărfurilor care intră în consumul individual, deci a mărfurilor pentru care muncitorul îşi cheltuieşte salariul şi capitalistul plusvaloarea (sau o parte din plusvaloare). E drept că circuitul capitalului cuprinde şi circulaţia plusvalorii, în măsura în care aceasta formează o parte a capitalului-marfă, şi, de asemenea, transformarea capitalului variabil în forţă de muncă, adică plata salariului. Dar această cheltuire a plusvalorii şi a salariului în mărfuri nu formează o verigă din circulaţia capitalului, deşi cel puţin cheltuirea salariului presupune această circulaţie.

În cartea I, procesul de producţie capitalist a fost analizat atât ca act izolat, cât şi ca proces de reproducţie: producţia plusvalorii şi producţia capitalului însuşi. Modificările de formă şi de substanţă pe care le suferă capitalul în sfera circulaţiei au fost presupuse fără să ne mai oprim asupra lor. S-a presupus aşadar că, pe de o parte, capitalistul îşi vinde produsul la valoarea sa şi că, pe de altă parte, el găseşte înăuntrul sferei circulaţiei mijloacele materiale de producţie pentru a

358

reîncepe procesul sau pentru a-l continua în mod neîntrerupt. Singurul act din cadrul sferei circulaţiei asupra căruia a trebuit să ne oprim a fost cumpărarea şi vânzarea forţei de muncă drept condiţie esenţială a producţiei capitaliste.

În prima secţiune a acestei a II-a cărţi au fost cercetate diferitele forme pe care le ia capitalul în circuitul său şi diferitele forme ale acestui circuit însuşi. Timpului de muncă cercetat în cartea I i se adaugă acum timpul de circulaţie.

În secţiunea a doua, circuitul a fost analizat ca circuit periodic, deci ca rotaţie. S-a arătat, pe de o parte, cum diferitele părţi componente ale capitalului (capitalul fix şi capitalul circulant) îndeplinesc circuitul formelor în perioade diferite şi în moduri diferite; s-au cercetat, pe de altă parte, împrejurările care determină lungimi diferite ale perioadei de muncă şi ale perioadei de circulaţie. S-a văzut cum perioada circuitului şi raporturile diferite dintre componentele ei influenţează însuşi volumul procesului de producţie, precum şi rata anuală a plusvalorii. Într-adevăr, dacă în prima secţiune au fost cercetate în special formele succesive pe care capitalul le îmbracă şi le leapădă în mod continuu în circuitul său, în secţiunea a doua s-a văzut cum, înăuntrul acestui flux şi acestei succesiuni de forme, un capital de mărime dată se împarte în acelaşi timp, deşi în proporţii variabile, în diferitele forme de capital productiv, de capital bănesc şi de capital-marfă, astfel că ele nu alternează numai între ele, ci diferite părţi ale întregii valori-capital se află şi funcţionează necontenit una lângă alta sub aceste forme diferite. În special capitalul bănesc s-a manifestat sub o formă particulară, care nu a fost arătată în cartea I. Au fost stabilite anumite legi după care părţi componente ale unui capital dat, a căror mărime diferă după condiţiile rotaţiei, trebuie avansate şi reînnoite în mod continuu, sub formă de capital bănesc, pentru a ţine în mod continuu în funcţiune un capital productiv de mărime dată.

Dar atât în secţiunea întâi, cât şi în secţiunea a doua a fost vorba totdeauna numai de un capital individual, de mişcarea unei părţi autonomizate a capitalului social.

Or, circuiturile capitalurilor individuale se împletesc între ele, se presupun între ele şi se condiţionează între ele şi constituie tocmai în această împletire mişcarea capitalului social total. Aşa cum în circulaţia de mărfuri simplă metamorfoza totală a unei mărfi apărea ca o verigă în seria de metamorfoze ale lumii mărfurilor, tot astfel metamorfoza capitalului individual apare acum ca o verigă în seria de metamorfoze

359

ale capitalului social. Dacă însă circulaţia de mărfuri simplă nu cuprindea nicidecum în mod necesar circulaţia capitalului – întrucât ea poate să aibă loc pe baze de producţie necapitalistă – circuitul capitalului social total cuprinde, cum am mai spus, şi circulaţia de mărfuri care nu cade în circuitul capitalului individual, adică circulaţia mărfurilor care nu constituie capital.

Acum va trebui să cercetăm procesul de circulaţie (care în ansamblul său este forma procesului de reproducţie) a capitalurilor individuale ca părţi componente ale capitalului social total, deci procesul de circulaţie a acestui capital social total.

II. Rolul capitalului bănesc (Cu toate că analiza care urmează îşi are locul abia în partea din

urmă a acestei secţiuni, o plasăm totuşi aici; este vorba, anume, de capitalul bănesc privit ca parte componentă a capitalului social total.) Atunci când am cercetat rotaţia capitalului individual, capitalul bănesc se prezenta sub două aspecte.

Întâi, el constituie forma sub care fiecare capital individual apare pe scenă şi îşi deschide procesul în calitate de capital. El apare deci ca primus motor [motor prim], care dă impuls întregului proces.

Al doilea, după cum perioada de rotaţie este mai lungă sau mai scurtă şi după cum raportul dintre cele două componente ale ei – perioada de muncă şi perioada de circulaţie – are o formă sau alta, acea componentă a valorii-capital avansate care trebuie avansată şi reînnoită în mod continuu sub formă de bani variază în raport cu capitalul productiv pe care îl pune în mişcare, adică în raport cu scara continuă a producţiei. Oricare ar fi însă acest raport, în toate cazurile acea parte a valorii-capital în mişcare care poate funcţiona în mod continuu în calitate de capital productiv este limitată de acea parte a valorii-capital avansate care trebuie să existe în mod continuu sub formă bănească alături de capitalul productiv. Nu este vorba aici decât de rotaţia normală, de o medie abstractă. Se face abstracţie de capitalul bănesc suplimentar necesar pentru a compensa stagnările de circulaţie.

La punctul întâi. Producţia de mărfuri presupune circulaţia de mărfuri, iar circulaţia de mărfuri presupune ca marfa să se prezinte ca bani; ea presupune deci circulaţia bănească; dedublarea mărfii în marfă şi bani este o lege a prezentării produsului ca marfă. De asemenea, producţia capitalistă de mărfuri – privită atât din punct de vedere social

360

cât şi din punct de vedere individual – presupune capitalul sub formă de bani sau capitalul bănesc ca primus motor pentru orice întreprindere nouă şi ca motor continuu. În special, capitalul circulant presupune apariţia mereu repetată în intervale mai scurte a capitalului bănesc în calitate de motor. Întreaga valoare-capital avansată, adică toate componentele capitalului care constau din mărfuri, forţă de muncă, mijloace de muncă şi materiale de producţie, trebuie necontenit cumpărate şi iarăşi cumpărate cu bani. Ceea ce e valabil aici pentru capitalul individual este valabil şi pentru capitalul social, care nu face decât să funcţioneze sub înfăţişarea unui mare număr de capitaluri individuale. Dar, precum am arătat încă în cartea I, de aici nu urmează nicidecum că limitele absolute ale câmpului de funcţionare a capitalului, ale scării producţiei, ar depinde, chiar pe baze capitaliste, de volumul capitalului bănesc aflat în funcţiune.

Capitalului îi sunt înglobate anumite elemente de producţie, a căror extindere este independentă, înăuntrul unor limite determinate, de mărimea capitalului bănesc avansat. Fără ca plata forţei de muncă să se schimbe, aceasta poate fi exploatată într-o măsură mai mare fie din punct de vedere extensiv, fie din punct de vedere intensiv. Şi atunci când această sporire a exploatării este însoţită de o sporire a capitalului bănesc (adică de o sporire a salariului), această din urmă sporire nu se face în aceeaşi proporţie, deci pro tanto [în această măsură] ea nu este o sporire.

Materia naturală – care nu formează o componentă a valorii capitalului – exploatată în mod productiv, pământul, marea, minereurile, pădurile etc., este exploatată într-un grad mai înalt, din punct de vedere intensiv sau extensiv, cu o încordare mai mare a aceluiaşi număr de forţe de muncă, fără un avans mai mare de capital bănesc. Elementele reale ale capitalului productiv sunt astfel sporite fără necesitatea unui adaos de capital bănesc. În măsura în care un asemenea adaos devine necesar pentru materiale auxiliare suplimentare, capitalul bănesc în care e avansată valoarea-capital nu e sporit în mod proporţional cu lărgirea eficienţei capitalului productiv, deci, pro tanto [ în această măsură ], nu e sporit deloc.

Aceleaşi mijloace de muncă, deci acelaşi capital fix poate fi utilizat în mod mai eficace atât prin prelungirea timpului său de întrebuinţare în cursul zilei, cât şi prin intensificarea utilizării sale, fără o cheltuire suplimentară de bani pentru capital fix. Nu are loc, în acest caz, decât o accelerare a rotaţiei capitalului fix, dar şi elementele

361

reproducţiei sale sunt furnizate mai repede. Făcând abstracţie de materia naturală, forţele naturii, care nu

costă nimic, pot fi înglobate procesului de producţie ca factori ai acestuia cu eficienţă mai mare sau mai mică. Gradul eficienţei lor depinde de metode şi de progrese ştiinţifice care nu-1 costă nimic pe capitalist.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru combinarea socială a forţei de muncă în procesul de producţie, ca şi pentru iscusinţa acumulată a muncitorilor individuali. Carey calculează că proprietarul funciar nu primeşte niciodată destul, pentru că nu i se plăteşte întreg capitalul, respectiv întreaga muncă ce a fost băgată în pământ din timpuri imemoriale pentru a i se da actuala sa capacitate de producţie. (Dar despre capacitatea de producţie care i se ia nu se spune, bineînţeles, nimic.) Conform acestei teorii, muncitorul individual ar trebui plătit după munca pe care a cheltuit-o întreg neamul omenesc pentru a face dintr-un sălbatic un mecanic modern. S-ar putea crede, dimpotrivă, că dacă se calculează toată munca neplătită care a fost băgată în pământ, dar care a fost transformată în bani de proprietarul funciar şi de capitalist, se vede că întreg capitalul investit în pământ a fost restituit de două şi de trei ori, şi cu dobândă cămătărească, astfel că proprietatea asupra terenului a fost demult răscumpărată de societate, şi anume îndoit şi întreit.

Sporirea forţei productive a muncii, în măsura în care nu presupune o cheltuire suplimentară de valori-capital, nu sporeşte, ce-i drept, din primul moment, decât masa produsului şi nu valoarea lui; afară doar de faptul că ea permite reproducerea, cu aceeaşi muncă, a unui capital constant mai mare, căruia i se conservă deci valoarea. Dar ea produce în acelaşi timp o materie nouă pentru capital, deci baza unei acumulări de capital sporite.

S-a arătat în cartea I că, în măsura în care însăşi organizarea muncii sociale, deci sporirea productivităţii sociale a muncii, cere ca producţia să se facă pe scară largă şi deci capitalistul individual să avanseze capital bănesc în cantităţi mari, acest lucru are loc în parte prin centralizarea capitalurilor în mâini puţine, fără să fie nevoie de o creştere absolută a volumului valorilor-capital care funcţionează şi deci a volumului capitalului bănesc în care aceste valori sunt avansate. Mărimea capitalurilor individuale poate să crească prin centralizare în mâini puţine, fără ca suma lor socială să crească. Nu este vorba decât de o repartizare modificată a capitalurilor individuale.

362

În fine, s-a arătat în secţiunea anterioară că o scurtare a perioadei de rotaţie permite a se pune în mişcare sau acelaşi capital productiv cu un capital bănesc mai mic, sau un capital productiv mai mare cu acelaşi capital bănesc.

Dar este evident că toate acestea nu au nimic de-a face cu chestiunea propriu-zisă a capitalului bănesc. Ele arată doar că, după transformarea sa în capital productiv, capitalul avansat – o sumă de valoare dată, care sub forma ei liberă, sub forma ei de valoare, constă dintr-o anumită sumă de bani – cuprinde posibilităţi productive ale căror limite nu sunt date prin limitele valorii lui şi care pot, dimpotrivă, să acţioneze în mod diferit, din punct de vedere extensiv sau intensiv, înăuntrul unor anumite limite. Dacă preţurile elementelor de producţie – mijloace de producţie şi forţă de muncă – sunt date, mărimea capitalului bănesc necesar pentru cumpărarea unei anumite cantităţi din aceste elemente de producţie existente ca mărfuri este determinată. Adică mărimea valorii capitalului ce urmează a fi avansat este determinată. Dar măsura în care acest capital acţionează ca făuritor de valoare şi de produs este elastică şi variabilă.

La punctul al doilea. Faptul că o parte din munca socială şi din mijloacele de producţie sociale care trebuie cheltuită în fiecare an pentru producerea sau pentru cumpărarea de aur2 în scopul înlocuirii monedei uzate este pro tanto [în această măsură] un scăzământ din volumul producţiei sociale, se înţelege de la sine. În ceea ce priveşte însă valoarea-bani care funcţionează parte ca mijloc de circulaţie, parte ca tezaur, ea există, e câştigată, se află alături de forţa de muncă, de mijloacele de muncă produse şi de izvoarele naturale ale avuţiei. Ea nu poate fi privită ca o limită a lor. Prin transformarea ei în elemente de producţie, prin schimb cu alte popoare, scara producţiei ar putea fi lărgită. Aceasta presupune însă ca banii să continue a-şi îndeplini rolul de monedă universală.

După lungimea perioadei de rotaţie este nevoie de o masă mai mare sau mai mică de capital bănesc pentru a pune în mişcare capitalul productiv. Tot astfel am văzut că împărţirea perioadei de rotaţie în timp de muncă şi timp de circulaţie presupune o sporire a capitalului bănesc latent sau suspendat.

În măsura în care perioada de rotaţie este determinată de lungimea perioadei de muncă, ea este determinată, celelalte împrejurări rămânând neschimbate, de natura materială a procesului de producţie, deci nu de caracterul social specific al acestui proces de producţie. Dar

363

în cadrul producţiei capitaliste operaţii mai întinse, de durată mai lungă, presupun avansuri mai mari de capital bănesc pe timp mai îndelungat. În aceste sfere, producţia depinde deci de limitele înăuntrul cărora capitalistul individual dispune de capital bănesc. Această limită este străpunsă de credit şi de asociaţiile legate de credit, de pildă societăţile pe acţiuni. Perturbaţiile de pe piaţa financiară scot deci din funcţiune asemenea întreprinderi, în timp ce aceleaşi întreprinderi provoacă la rândul lor perturbaţii pe piaţa financiară.

În cadrul producţiei socializate va trebui determinată măsura în care aceste operaţiuni, care într-o perioadă de timp mai îndelungată retrag forţă de muncă şi mijloace de producţie fără a furniza în acest interval vreun efect util sub formă de produs, pot fi efectuate fără a prejudicia ramurile de producţie care nu numai că retrag în mod continuu şi repetat, în cursul anului, forţă de muncă şi mijloace de producţie, dar care în mod tot atât de continuu şi de repetat furnizează mijloace de subzistenţă şi mijloace de producţie. Ca şi în producţia capitalistă, muncitorii din ramurile de producţie cu perioadele de muncă mai scurte vor continua şi în producţia socializată să retragă produse numai pentru un timp mai scurt, fără a da în schimb alte produse, în timp ce ramurile de activitate cu perioadele de muncă lungi retrag necontenit în cursul unor intervale de timp lungi, înainte de a restitui. Faptul acesta îşi are deci originea în condiţiile materiale ale procesului de muncă respectiv, nu în forma sa socială. La producţia socializată capitalul bănesc nu mai există. Societatea repartizează forţa de muncă şi mijloacele de producţie asupra diferitelor ramuri de activitate. Producătorii vor putea să primească de pildă adeverinţe scrise, în schimbul cărora vor retrage din stocurile de mijloace de consum ale societăţii o cantitate corespunzătoare timpului de muncă prestat de ei. Aceste adeverinţe nu sunt bani. Ele nu circulă.

Se vede deci că, în măsura în care nevoia de capital bănesc rezultă din lungimea perioadei de muncă, acest fapt depinde de două împrejurări: în primul rând, banii sunt, în general, forma sub care trebuie să se manifeste orice capital individual (făcându-se abstracţie de credit) pentru a se transforma în capital productiv; acest lucru rezultă din natura producţiei capitaliste şi în general a producţiei de mărfuri. În al doilea rând, mărimea avansului de bani necesari şi durata de timp pentru care ei sunt avansaţi rezultă din faptul că în cursul unei perioade de timp mai îndelungate îi sunt retrase societăţii forţă de muncă şi mijloace de producţie, fără ca în acest timp să i se restituie un produs

364

care să poată fi retransformat în bani. Prima condiţie, aceea că avansul de capital trebuie făcut sub formă de bani, nu e desfiinţată prin forma acestor bani, indiferent dacă e vorba de monedă metalică, de monedă de credit, de semne de valoare etc. A doua condiţie nu e atinsă deloc de chestiunea prin ce mijloc bănesc sau prin ce formă a producţiei sunt retrase munca, mijloacele de subzistenţă şi mijloacele de producţie fără a se restitui circulaţiei un echivalent.

NOTE:

1 Din manuscrisul II. 2 În ediţia Meissner: bani, corectat în baza manuscrisului dat de Engels la tipar. (Nota Inst. M.E.L.)

365

Capitolul nouăsprezece1

PREZENTĂRI ANTERIOARE ALE PROBLEMEI

I. Fiziocraţii „Tabloul economic” al lui Quesnay arată în câteva trăsături mari

cum un rezultat anual al producţiei naţionale, determinat în ceea ce priveşte valoarea sa, este repartizat de către circulaţie în aşa fel încât celelalte împrejurări rămânând neschimbate, poate să aibă loc reproducţia lui simplă, adică reproducţia pe aceeaşi scară. Din cauza naturii lucrurilor, punctul de plecare al perioadei de producţie îl formează recolta din ultimul an. Numeroasele acte de circulaţie individuale sunt de la început îmbrăţişate în mişcarea lor socială de masă caracteristică – în circulaţia dintre marile clase economice ale so-cietăţii, determinate din punctul de vedere al funcţiunii lor. Ceea ce interesează aici e următorul lucru: o parte a produsului total – care, ca orice parte a lui, este, în calitate de obiect de întrebuinţare, un rezultat nou al muncii trecute din cursul anului – nu este, în acelaşi timp, decât purtătoare de valoare-capital veche, care reapare în aceeaşi formă naturală. Ea nu circulă, ci rămâne în mâinile producătorilor ei, clasa arendaşilor, pentru a-şi începe acolo din nou serviciul în calitate de capital. În această parte de capital constant a produsului anual, Quesnay cuprinde şi elemente care nu-şi au locul acolo, dar în esenţă el procedează în mod just, graţie orizontului său restrâns, în care agricultura este singura sferă de investiţie a muncii omeneşti producă-toare de plusvaloare, deci, din punctul de vedere capitalist, singura realmente productivă. Procesul economic de reproducţie, oricare ar fi caracterul său social specific, se împleteşte totdeauna, în acest domeniu (al agriculturii), cu un proces natural de reproducţie. Condiţiile palpabile ale acestuia din urmă aruncă lumină asupra condiţiilor celui dintâi şi îndepărtează confuziile care nu rezultă decât din aparenţele circulaţiei.

Eticheta aplicată unui sistem se deosebeşte de eticheta aplicată altor articole, între altele prin faptul că ea nu-1 înşeală numai pe cumpărător, dar de multe ori şi pe vânzător. Quesnay însuşi şi discipolii săi cei mai apropiaţi credeau în emblema lor feudală. Tot astfel, până în prezent, şi savanţii noştri de catedră. De fapt însă, sistemul fiziocratic este prima analiză sistematică a producţiei capitaliste. Reprezentantul

366

capitalului industrial – clasa arendaşilor – conduce întreaga mişcare economică. Agricultura se face pe baze capitaliste, deci ca întreprindere pe scară mare a arendaşului capitalist ce lucrează în mod direct pământul este muncitor salariat. Producţia nu creează numai obiectele de întrebuinţare, ci şi valoarea lor; motivul ei determinant este însă obţinerea de plusvaloare, al cărei loc de naştere este sfera producţiei şi nu sfera circulaţiei. Dintre cele trei clase care figurează ca purtătoare ale procesului social de reproducţie mijlocit de către circulaţie, exploatatorul nemijlocit al muncii „productive”, producătorul de plusvaloare, arendaşul capitalist, se deosebeşte de cei care nu fac decât să-şi însuşească această plusvaloare. Caracterul capitalist al sistemului fiziocratic a provocat, încă în perioada înfloririi acestuia, opoziţia pe de o parte a lui Linguet şi Mably, pe de altă parte a apărătorilor micii proprietăţi funciare libere.

Regresul lui A. Smith2 în ceea ce priveşte analiza procesului de reproducţie este cu atât mai bătător la ochi, cu cât, de altfel, el nu dezvoltă numai anumite analize juste ale lui Quesnay, generalizând de pildă aşa zisele „avances primitives” [avansuri iniţiale] şi „avances annuelles” [avansuri anuale] ale acestuia şi transformându-le în capital „fix” şi capital „circulant”3, dar recade în unele locuri cu totul în greşelile fiziocraţilor. Pentru a dovedi, de pildă, că arendaşul produce o valoare mai mare decât orice altă categorie de capitalişti, el spune: „Niciun alt capital de aceeaşi mărime nu pune în mişcare o cantitate mai mare de muncă productivă decât capitalul arendaşului. Nu numai personalul său muncitoresc dar şi vitele sale de muncă sunt muncitori productivi.” (Plăcut compliment pentru personalul muncitoresc!) „În agricultură lucrează şi natura alături de om; şi deşi munca ei nu costă nicio cheltuială, produsul ei îşi are totuşi valoarea sa, la fel ca şi acela al celor mai costisitori muncitori. Operaţiunile cele mai importante ale agriculturii par a avea ca scop nu atât de a spori fertilitatea naturii – deşi ele fac şi acest lucru, cât de a o dirija spre producerea plantelor care îi aduc omului maximul de folos. Un câmp acoperit cu spini şi buruieni prezintă de multe ori o vegetaţie tot atât de bogată ca şi cea mai îngrijită vie şi cel mai bine lucrat ogor. Plantarea şi cultivarea servesc adesea mai mult pentru dirijarea decât pentru sporirea fertilităţii naturii; după ce primele două şi-au făcut efectul în întregime, cea din urmă mai are sarcini importante de îndeplinit. Muncitorii şi vitele de muncă (!) utilizate în agricultură nu efectuează deci, ca muncitorii din manufacturi, numai reproducerea unei valori care este egală cu consumul lor propriu

367

sau cu capitalul care le utilizează, plus profitul capitalistului, ci reproducerea unei valori cu mult mai mari. Pe lângă capitalul arendaşului şi întreg profitul său, ele mai efectuează în mod regulat şi reproducţia rentei proprietarului funciar. Renta poate fi considerată ca produs al forţelor naturale, a căror utilizare proprietarul funciar o împrumută arendaşului. Ea este mai mare sau mai mică, după gradul ce se presupune că îl au aceste forţe, cu alte cuvinte după fertilitatea, naturală sau artificială, ce se presupune că o are solul. Ea este opera naturii, operă care rămâne, după ce se scade sau se înlocuieşte tot ceea ce poate fi privit ca rezultat al muncii omeneşti. Rareori ea se cifrează la mai puţin de o pătrime din produsul total şi de multe ori la mai mult de o treime din acest produs. Niciodată o cantitate egală de muncă productivă, întrebuinţată în manufactură, nu poate să aibă ca efect o reproducţie atât de mare. În manufactură natura nu face nimic, iar omul face totul; şi reproducţia trebuie să fie totdeauna proporţională cu forţa factorilor care o efectuează. Din această cauză capitalul investit în agri-cultură nu pune numai în mişcare o cantitate mai mare de muncă productivă decât orice alt capital de aceeaşi mărime utilizat în manufactură, dar, în raport cu cantitatea de muncă productivă utilizată de el, el adaugă produsului anual al solului şi al muncii unei ţări, avuţiei şi venitului real al locuitorilor ei, o valoare cu mult mai mare decât adaugă acel capital.” (Cartea a II-a, cap. 5, pag. 242)

În cartea a II-a, cap. 1, A. Smith spune: „întreaga valoare a seminţelor este şi ea, propriu-zis, un capital fix”. Aşadar, aici capital = valoare-capital: aceasta există sub formă „fixă”. „Cu toate că sămânţa parcurge drumul între sol şi hambar, ea nu-şi schimbă totuşi niciodată proprietarul şi nu circulă deci în mod efectiv. Arendaşul nu-şi obţine profitul din vânzarea ei, ci din sporirea ei.” (pag. 186) Îngustimea de vedere consistă aici în faptul că Smith nu consideră, cum a făcut Quesnay, reapariţia valorii capitalului constant sub o formă nouă ca4 un moment important al procesului de reproducţie, ci doar ca o simplă ilustrare în plus, şi încă una falsă, a deosebirii pe care el o face între capitalul circulant şi capitalul fix. Dacă Smith traduce „avances primitives” şi „avances annuelles” cu „fixed capital” şi „circulating capital”, progresul constă în cuvântul „capital”, a cărui noţiune este lărgită, nemaiţinându-se seama în mod special de sfera de aplicare „agricolă” a fiziocraţilor; regresul constă în faptul că „fix” şi „circulant” sunt considerate şi reţinute ca deosebiri esenţiale.

368

II. Adam Smith

1. Punctele de vedere generale ale lui Smith

A. Smith spune în cartea I, cap. 6, pag. 42: „În orice societate, preţul fiecărei mărfi se reduce în ultimă linie la una sau alta din aceste trei părţi (salariu, profit, rentă funciară) sau la toate trei; şi în orice societate avansată ele intră toate trei, în măsură mai mare sau mai mică, în preţul majorităţii covârşitoare a mărfurilor, în calitate de componente ale lui”5; sau, cum se spune mai departe la pagina 63: „Salariul, profitul şi renta funciară sunt cele trei izvoare primare ale oricărui venit ca şi ale oricărei valori de schimb.” Vom cerceta mai târziu, mai îndeaproape, această teorie a lui A. Smith despre „componentele preţului mărfurilor”, respectiv ale „oricărei valori de schimb”. Mai departe se spune: „Întrucât acest lucru este valabil cu privire la orice marfă specială luată în parte, el trebuie să fie valabil şi pentru toate mărfurile în ansamblul lor, aşa cum ele constituie întreg produsul anual al solului şi al muncii fiecărei ţări. Întreg preţul sau întreaga valoare de schimb a acestui produs anual trebuie să se reducă la aceleaşi trei părţi şi trebuie să se repartizeze asupra diferiţilor locuitori ai ţării, fie ca salariu al muncii lor, fie ca profit al capitalului lor, fie ca rentă a proprietăţii lor funciare.” (Cartea a II-a, cap. 2, pag. 190.)

După ce A. Smith a redus în modul acesta atât preţul tuturor mărfurilor luate fiecare în parte, cât şi „întreg preţul sau întreaga valoare de schimb [...] a produsului anual al solului şi al muncii fiecărei ţări” la trei izvoare de venit pentru salariat, capitalist şi proprietar funciar, adică la salariu, profit şi rentă funciară, el trebuie să introducă prin contrabandă un al patrulea element, anume elementul capital. Acest lucru se face prin distincţia dintre venitul brut şi venitul net: „Venitul brut al tuturor locuitorilor unei ţări mari cuprinde întreg produsul anual al pământului lor şi al muncii lor; venitul net cuprinde acea parte care rămâne la dispoziţia lor după scăderea cheltuielilor de conservare, în primul rând ale capitalului lor fix şi în al doilea rând ale capitalului lor circulant; sau acea parte pe care, fără a-şi atinge capitalul, pot să o înglobeze fondului lor de consum, adică să o cheltuiască pentru între-ţinerea, confortul şi plăcerea lor. Avuţia lor reală stă şi ea în raport nu cu venitul lor brut, ci cu venitul lor net.” (Ibid., pag. 190)

În această privinţă observăm următoarele: 1. A. Smith tratează aici în mod expres numai reproducţia

369

simplă, nu aceea pe scară lărgită, adică acumularea; el nu vorbeşte decât de cheltuielile pentru conservarea (maintaining) capitalului aflat în funcţiune. Venitul „net” este egal cu acea parte a produsului anual, fie al societăţii, fie al capitalistului individual, care poate intra în „fondul de consum”, dar volumul acestui fond nu are voie să impieteze asupra capitalului aflat în funcţiune (encroach upon capital). O parte din valoarea produsului individual, ca şi a celui social, nu se reduce deci nici la salariu, nici la profit, nici la rentă funciară, ci la capital.

2. A. Smith îşi părăseşte propria sa teorie cu ajutorul unui joc de cuvinte, anume distincţia dintre „gross” şi „net revenue”, venit brut şi venit net. Capitalistul individual ca şi întreaga clasă a capitaliştilor, adică aşa-numita naţiune, obţine în locul capitalului utilizat în producţie un produs-marfă a cărui valoare – care poate fi reprezentată în părţi proporţionale ale acestui produs – înlocuieşte, pe de o parte, valorea-capital utilizată, formând deci venit, sau şi mai literal „revenue” (revenu e participiul lui revenir, a reveni, a se întoarce), dar nota bene [să notăm bine] revenire de capital sau încasare de capital; pe de altă parte, componente ale valorii care „se repartizează asupra diferiţilor locuitori ai ţării, fie ca salariu al muncii lor, fie ca profit al capitalului lor, fie ca rentă a proprietăţii lor funciare” – ceea ce în viaţa obişnuită se numeşte venit. Valoarea întregului produs, fie în ceea ce-1 priveşte pe capitalistul individual, fie în ceea ce priveşte ţara întreagă, formează deci un venit pentru cineva; acest venit este însă în parte revenire de capital şi în parte „revenue”, care se deosebeşte de ea. Ceea ce este deci înlăturat la descompunerea valorii mărfii în componentele sale, este reintrodus printr-o uşă dosnică – anume cu ajutorul ambiguităţii cuvântului „revenue”. Dar nu pot „să revină” decât acele componente ale valorii produsului care există deja în el. Pentru ca să revină capital în calitate de venit, trebuie ca mai întâi să fi fost cheltuit capital.

A. Smith spune mai departe: „Cea mai scăzută rată de profit obişnuită trebuie să se cifreze totdeauna la ceva mai mult decât ceea ce e suficient pentru recuperarea pagubelor ocazionale cărora le este expusă orice utilizare de capital. Singur, acest excedent reprezintă profitul curat sau net”. (Care e capitalistul care înţelege sub profit avansurile de capital necesare ?) „Ceea ce se numeşte profit brut cuprinde adesea nu numai acest excedent, ci şi partea reţinută in vederea acoperirii acestor pagube extraordinare.” (Cartea I, cap. 9, pag. 72) Or, aceasta nu înseamnă nimic altceva decât că o parte a plusvalorii, privită ca parte a profitului brut, trebuie să formeze un fond de asigurare pentru producţie.

370

Acest fond de asigurare îl creează o parte a supramuncii, care, în această măsură, produce capital în mod direct, anume fondul destinat reproducţiei. În ceea ce priveşte cheltuiala pentru „conservarea” capitalului fix etc. (vezi pasajele citate mai sus), înlocuirea capitalului fix consumat cu altul nou nu constituie o nouă investiţie de capital; ea nu este decât reînnoirea vechii valori-capital sub o formă nouă. În ceea ce priveşte însă reparaţiile capitalului fix pe care A. Smith le socoteşte, de asemenea, între cheltuielile de conservare, costul lor face parte din preţul capitalului avansat. Faptul că acest capital, în loc să fie avansat de capitalist dintr-odată, este investit încet, încet şi după necesităţi în timpul funcţionării capitalului şi poate fi investit din profitul deja realizat, nu modifică deloc originea acestui profit. Componenta valorii din care el provine arată doar că muncitorul furnizează supramuncă atât pentru fondul de asigurare, cât şi pentru fondul de reparaţii.

A. Smith ne povesteşte apoi că din venitul net, adică din venitul în sensul propriu al cuvântului, trebuie eliminat întreg capitalul fix, dar şi toată acea parte a capitalului circulant necesară pentru conservarea, repararea şi reînnoirea capitalului fix, de fapt întreg capitalul care nu se află într-o formă naturală destinată fondului de consum.

„Întreaga investiţie în vederea conservării capitalului fix trebuie, evident, exclusă din venitul net al societăţii. Nici materiile prime [...] necesare pentru întreţinerea maşinilor şi instrumentelor industriale utile, nici produsul muncii necesare pentru a se da acestor materii prime forma cerută nu pot forma vreodată o parte s-a acestui venit. Preţul acestei munci poate, ce-i drept, să formeze o parte a acestui venit, întrucât muncitorii astfel utilizaţi pot investi întreaga valoare a salariului lor în fondul lor de consum direct. Dar la alte feluri de muncă în acest fond de consum intră atât preţul” (adică salariul plătit pentru această muncă) „cât şi produsul” (în care se concretizează această muncă); „anume preţul în fondul de consum al muncitorilor, iar produsul în cel al altor oameni a căror întreţinere, confort şi distracţie sunt sporite prin munca acestor muncitori.” (Cartea a II-a, cap. 2, pag. 190, 191)

A. Smith atinge aici distincţia foarte importantă dintre muncitorii care lucrează în producţia de mijloace de producţie şi cei care lucrează în producţia directă de mijloace de consum. Valoarea produsului-marfă rezultat din munca celor dintâi conţine o componentă egală cu suma salariilor, deci cu valoarea părţii din capital cheltuite cu cumpărarea de forţă de muncă; această parte a valorii există în mod material, ca o cotă-parte anumită a mijloacelor de producţie produse de

371

aceşti muncitori. Banii obţinuţi de ei ca salariu formează pentru ei venit, dar munca lor nu a creat produse care să poată fi consumate de ei sau de alţii. Aceste produse nu formează deci ele însele un element al acelei părţi a produsului anual care este destinată să furnizeze fondul social de consum, singurul în care se poate realiza „venitul net”. A. Smith uită să adauge aici că ceea ce este valabil pentru salarii este valabil, în aceeaşi măsură, şi pentru acea componentă a valorii mijloacelor de producţie care constituie plusvaloare şi care formează, sub formă de profit şi de rentă, venitul (în prima mână) al capitalistului industrial. Şi aceste componente ale valorii există în mijloace de producţie, în produse neconsumabile; abia după transformarea lor în bani ele pot să ridice o cantitate, corespunzătoare preţului lor, din mijloacele de consum produse de a doua categorie de muncitori, trecând-o în fondul de consum individual al posesorilor lor. Dar cu atât mai mult A. Smith ar fi trebuit să vadă că o parte din valoarea mijloacelor de producţie produse în cursul anului, egală cu valoarea mijloacelor de producţie care funcţionează înăuntrul acestei sfere de producţie – a mijloacelor de producţie cu care se fac mijloace de producţie – deci o parte din valoare egală cu valoarea capitalului constant utilizat aici, este în mod absolut exclusă din orice componentă a valorii care constituie venit, şi anume nu numai din cauza formei sale naturale, dar şi din cauza faptului că funcţionează în calitate de capital.

În ceea ce priveşte a doua categorie de muncitori – care produc în mod nemijlocit mijloace de consum – determinările lui A. Smith nu sunt cu totul exacte. Într-adevăr, el spune că la aceste categorii de muncă atât preţul muncii cât şi produsul intră în (go to) fondul consumului nemijlocit: „preţul” (adică banii primiţi ca salariu) „în fondul de consum al muncitorilor, iar produsul în cel al altor oameni (that of other people), a căror întreţinere, confort şi distracţie sunt sporite prin munca acestor muncitori”.

Dar muncitorul nu poate să trăiască din „preţul” muncii sale, din banii în care i se plăteşte salariul; el realizează aceşti bani, cumpărând cu ei mijloace de consum; acestea pot consta, în parte, din categorii de mărfuri pe care el însuşi le-a produs. Pe de altă parte, propriul său produs poate să fie din acelea care intră numai în consumul celor ce exploatează munca.

După ce A. Smith a exclus în felul acesta în întregime capitalul fix din „venitul net” al unei ţări, el continuă:

„Deşi în modul acesta întreaga cheltuială pentru conservarea

372

capitalului fix este necesarmente exclusă din venitul net al societăţii, totuşi nu acesta este cazul şi cu cheltuiala pentru conservarea capitalului circulant. Dintre cele patru părţi din care constă acest din urmă capital: bani, mijloace de subzistenţă, materii prime şi produse gata, cele trei din urmă sunt, precum am mai spus, scoase în mod regulat din el şi transpuse sau în capitalul fix al societăţii, sau în fondul destinat consumului direct. Acea parte a articolelor consumabile care nu este întrebuinţată pentru conservarea celui dintâi” (a capitalului fix) „intră în întregime în cel de-al doilea” (fondul destinat consumului direct) „şi formează o parte din venitul net al societăţii, întreţinerea acestor trei părţi ale capitalului circulant nu micşorează deci venitul net al societăţii decât cu acea parte a produsului anual care este necesară pentru întreţinerea capitalului fix.” (Cartea a II-a, cap. 2, pag. 192)

Până aici nu avem decât tautologia după care acea parte a capitalului circulant care nu serveşte pentru producerea de mijloace de producţie intră în producţia mijloacelor de consum, deci în acea parte a produsului anual care este destinată a forma fondul de consum al societăţii. Dar important este ceea ce urmează imediat după aceasta:

„Capitalul circulant al unei societăţi se deosebeşte, în această privinţă, de cel al unui individ. Cel al unui individ este cu totul exclus de la venitul său net şi nu poate forma niciodată o parte din el; acest venit net nu poate să constea decât numai din profitul său. Dar, deşi capitalul circulant al fiecărui individ formează o parte din capitalul circulant al societăţii căreia îi aparţine, el nu este totuşi în mod neapărat exclus din venitul net al societăţii şi poate să formeze o parte a lui. Deşi totalitatea mărfurilor din prăvălia unui mic negustor nu poate în niciun caz să fie considerată ca făcând parte din fondul destinat propriului său consum nemijlocit, ea poate totuşi să aparţină fondului de consum al altor oameni care, cu ajutorul unui venit obţinut din alte fonduri, îi înlocuiesc în mod regulat valoarea acestor mărfuri, împreună cu profitul lui, fără ca din acest fapt să rezulte o micşorare nici a capitalului lui şi nici a capitalului lor.” (Ibid.)

Ni se spune, aşadar: 1. Ca şi capitalul fix, şi ca şi capitalul circulant necesar pentru

reproducţia celui dintâi (funcţionarea e uitată) şi pentru conservarea lui, tot astfel şi capitalul circulant al fiecărui capitalist individual, care este întrebuinţat în producţia de mijloace de consum, este în întregime exclus din venitul său net, care nu poate consta decât din profiturile sale. Prin urmare, acea parte a produsului-marfă al său care îi înlocuieşte capitalul

373

nu poate fi redusă la componente ale valorii care formează venit pentru el.

2. Capitalul circulant al fiecărui capitalist individual formează o parte a capitalului circulant al societăţii, exact ca şi orice capital fix individual.

3. Deşi nu este decât totalul capitalurilor circulante individuale, capitalul circulant al societăţii posedă un caracter diferit de acela al capitalului circulant al fiecărui capitalist individual. Acest din urmă capital nu poate să formeze niciodată o parte din venitul lui; dimpotrivă, o parte din cel dintâi (anume aceea care constă din mijloace de consum) poate să formeze în acelaşi timp o parte a venitului societăţii sau, cum a spus Smith mai înainte, ea nu trebuie în mod necesar să micşoreze venitul net al societăţii cu o parte a produsului anual. De fapt, ceea ce Smith numeşte aici capital circulant constă din capitalul-marfă produs în cursul anului pe care capitaliştii care produc mijloace de consum îl aruncă în circulaţie în cursul anului. Întreg acest produs-marfă anual al lor constă din articole ce pot fi consumate şi formează deci fondul în care se realizează sau se cheltuiesc veniturile nete (inclusiv salariile) ale societăţii. În loc de a alege ca exemplu mărfurile din prăvălia micului negustor, A. Smith ar fi trebuit să aleagă masele de bunuri aflate în depozitele de mărfuri ale capitaliştilor industriali.

Dacă A. Smith ar fi sintetizat ideile disparate care i s-au impus, mai întâi la analiza reproducţiei a ceea ce el numeşte capital fix şi acum la analiza reproducţiei a ceea ce el numeşte capital circulant, el ar fi ajuns la următorul rezultat:

I. Produsul social anual constă din două părţi: prima cuprinde mijloacele de producţie, a doua mijloacele de consum; amândouă trebuie tratate în mod separat.

II. Valoarea totală a acelei părţi din produsul anual care constă din mijloace de producţie se repartizează precum urmează: o parte din valoare nu este decât valoarea mijloacelor de producţie consumate cu producerea acestor mijloace de producţie, deci valoarea-capital care nu face decât să reapară într-o formă înnoită; o a doua parte este egală cu valoarea capitalului investit în forţă de muncă, sau cu totalul salariilor plătite de capitaliştii din această sferă de producţie. În fine, o a treia parte a valorii formează izvorul profiturilor, inclusiv al rentelor funciare, ale capitaliştilor industriali din această categorie.

Prima parte componentă, care după A. Smith este partea reprodusă a capitalului fix al tuturor capitalurilor individuale utilizate în

374

această primă secţiune, este, „evident, exclusă şi nu poate să formeze niciodată o parte din venitul net”, fie al capitalistului individual, fie al societăţii. Ea funcţionează totdeauna drept capital, niciodată drept venit. În această măsură, „capitalul fix” al fiecărui capitalist individual nu se deosebeşte întru nimic de capitalul fix al societăţii. Dar celelalte părţi din valoarea produsului social anual care constă din mijloace de producţie – părţi din valoare care există deci şi ele în părţi aliquote ale acestei mase totale de mijloace de producţie – formează, ce-i drept, în acelaşi timp venituri pentru toţi agenţii care participă la această pro-ducţie, salarii pentru muncitori, profituri şi rente pentru capitalişti. Dar pentru societate ele nu formează venit ci capital, deşi produsul anual al societăţii nu constă decât din totalul produselor capitaliştilor individuali care fac parte din ea. De cele mai multe ori chiar după natura lor ele nu pot funcţiona decât ca mijloace de producţie, şi chiar acelea care la nevoie ar putea să funcţioneze ca mijloace de consum sunt destinate să servească drept materii prime şi materii auxiliare pentru o producţie nouă. Ele funcţionează în această calitate – deci în calitate de capital – dar nu în mâinile producătorilor lor, ci în ale celor care le utilizează, anume:

III. În ale capitaliştilor din sectorul al doilea, acela al producătorilor nemijlociţi de mijloace de consum. Ele le înlocuiesc acestora capitalul întrebuinţat în producţia mijloacelor de consum (în măsura în care acesta nu este transformat în forţă de muncă, deci în măsura în care el nu constă din totalul salariilor pentru muncitorii din această a doua secţiune), în timp ce acest capital întrebuinţat, care acum se află, sub formă de mijloace de consum, în mâinile capitaliştilor care le produc pe acestea, formează la rândul lui – deci din punct de vedere social – fondul de consum în care capitaliştii şi muncitorii din sectorul întâi îşi realizează venitul.

Dacă A. Smith şi-ar fi continuat analiza până aici, nu ar mai fi lipsit decât puţin pentru rezolvarea întregii probleme. În mod inconştient, el se apropia de această soluţie, pentru că observase deja că anumite părţi din valoarea unei categorii a capitalurilor-marfă (mijloace de producţie) din care constă produsul anual total al societăţii formează, ce-i drept, venit pentru muncitorii şi capitaliştii individuali ocupaţi cu producţia lor, dar nu formează o parte componentă a venitului societăţii; în timp ce o parte din valoarea celeilalte categorii (mijloace de consum) formează, ce-i drept, valoarea-capital pentru proprietarii ei individuali, capitaliştii ocupaţi în această sferă de investiţie, dar formează totuşi o

375

parte din venitul social. Din cele ce preced rezultă însă următoarele:

Întâi, deşi capitalul social este egal doar cu totalul capitalurilor individuale şi deci şi produsul-marfă (sau capitalul-marfă) anual al societăţii este egal doar cu totalul produselor-marfă ale acestor capitaluri individuale; deşi, prin urmare, descompunerea valorii mărfurilor în componentele sale, descompunere care e valabilă pentru fiecare capital-marfă individual, trebuie să fie valabilă şi pentru cel al societăţii întregi şi este în ultimă linie valabilă pentru el; totuşi forma sub care aceste componente se manifestă în ansamblul procesului de reproducţie social este diferită.

Al doilea, chiar în cadrul reproducţiei simple nu are loc numai producţie de salariu (capital variabil) şi plusvaloare, ci în mod direct producţie de valoare-capital constant nouă; aceasta deşi ziua de muncă nu constă decât din două părţi, una în care muncitorul înlocuieşte capitalul variabil, producând de fapt un echivalent pentru cumpărarea forţei sale de muncă, şi a doua în care el produce plusvaloare (profit, rentă etc.). Într-adevăr, munca zilnică ce se cheltuieşte cu reproducerea mijloacelor de producţie – şi a cărei valoare se împarte în salariu şi plusvaloare – se realizează în mijloace de producţie noi, care înlocuiesc partea din capitalul constant ce se cheltuieşte cu producerea mijloacelor de consum.

Dificultăţile principale, din care, în cele de mai sus, cea mai mare parte au fost rezolvate, se prezintă nu la cercetarea acumulării, ci la aceea a reproducţiei simple. De aceea A. Smith (cartea a II-a), ca şi mai înainte Quesnay („Tableau Economique”), porneşte de la reproducţia simplă atunci când este vorba de mişcarea produsului anual al societăţii şi de reproducţia sa prin intermediul circulaţiei.

2. Reducerea de către Smith a valorii de schimb la v + p

Dogma lui A. Smith după care preţul sau valoarea de schimb (exchangeable value) a fiecărei mărfi individuale, deci şi a tuturor mărfurilor împreună, din care constă produsul anual al societăţii (el presupune în mod just producţie capitalistă peste tot) – se compune din cele trei părţi componente (component parts) sau se reduce la (resolves itself into): salariu, profit şi rentă, poate fi redusă la expresia că valoarea mărfii = v + p, deci că este egală cu valoarea capitalului variabil avansat plus plusvaloarea. Şi această reducere a profitului şi a rentei la aceeaşi

376

unitate, pe care o numim p, putem să o facem cu permisiunea expresă a lui A. Smith, după cum rezultă din următoarele citate, în care vom neglija deocamdată toate punctele secundare, deci, în special, orice abatere aparentă sau reală de la dogma după care valoarea mărfurilor constă în mod exclusiv din elementele pe care noi le numim v+p.

În manufactură: „Valoarea pe care muncitorii o adaugă materialelor se reduce la două părţi, din care una le plăteşte salariul, iar cealaltă profitul patronului lor asupra întregului capital avansat de el în material şi salariu.” (Cartea I, cap. 6, pag. 41) „Deşi manufacturierului” (muncitorului din manufactură) „i se avansează salariul din partea patronului său, el nu-1 costă totuşi de fapt nimic pe acesta, întrucât de regulă valoarea acestui salariu se regăseşte (reserved), împreună cu un profit, în valoarea sporită a obiectului asupra căruia a fost cheltuită munca sa.” (Cartea a II-a, cap. 3, pag. 221) Acea parte a capitalului (stock) care este cheltuită „cu întreţinerea unei munci productive [...] după ce i-a servit” (patronului) „în funcţia de capital [...] formează un venit pentru ei” (pentru muncitori). În capitolul pe care l-am citat, A. Smith spune în mod expres: „Întregul produs anual al solului şi al muncii fiecărei ţări, se scindează de la sine (naturally) în două părţi. Una din aceste părţi, şi de multe ori cea mai mare, este destinată în primul rând să înlocuiască un capital şi să reînnoiască mijloacele de subzistenţă, materiile prime şi produsele finite care au fost retrase dintr-un capital; cealaltă parte este destinată să formeze un venit, fie pentru proprietarul acestui capital, ca profit al capitalului lui, fie pentru altcineva, ca rentă a proprietăţii sale funciare.” Cum ne-a spus mai înainte A. Smith, numai o parte a capitalului formează în acelaşi timp venit pentru cineva, anume aceea întrebuinţată pentru cumpărarea de muncă productivă. Această parte – capitalul variabil – îndeplineşte mai întâi „funcţia de capital” în mâna unui patron şi pentru el, şi în al doilea rând ea „formează un venit” pentru muncitorul productiv însuşi. Capitalistul transformă o parte a valorii capitalului său în forţă de muncă şi prin acest fapt în capital variabil; doar prin această transformare funcţionează nu numai această parte a capitalului, ci şi capitalul său întreg în calitate de capital industrial. Muncitorul – vânzătorul forţei de muncă – obţine valoarea acesteia din urmă sub formă de salariu. În mâinile sale, forţa de muncă nu este decât marfă de vânzare, o marfă din a cărei vânzare el trăieşte, care deci constituie singurul izvor al venitului său; în calitate de capital variabil, forţa de muncă nu funcţionează decât în mâinile cumpărătorului ei, capitalistul, iar preţul de cumpărare

377

capitalistul nu-l avansează decât în mod aparent, întrucât valoarea lui i-a fost furnizată mai înainte de către muncitor.

După ce A. Smith ne-a arătat în modul acesta că în manufactură valoarea produsului este = v + p (p fiind profitul capitalistului), el ne spune că în agricultură muncitorii, pe lângă „reproducţia unei valori care este egală cu propriul lor consum şi cu capitalul” (variabil) „care îl utilizează plus profitul capitalistului” – mai „efectuează în mod regulat reproducţia rentei proprietarului funciar peste aceea a capitalului arendaşului şi a întregului său profit.” (Cartea a II-a, cap. 5, pag. 243) Faptul că renta merge în mâna proprietarului funciar este cu totul fără importanţă pentru chestiunea pe care o cercetăm. Înainte de a intra în mâna lui, ea trebuie să se afle în mâna arendaşului, adică în aceea a capitalistului industrial. Ea trebuie să formeze o componentă a valorii produsului înainte de a deveni venit pentru cineva. Atât renta cât şi profitul nu sunt deci, la A. Smith, decât componente ale plusvalorii pe care muncitorul productiv le reproduce necontenit concomitent cu propriul lui salariu, deci cu valoarea capitalului variabil. Atât renta cât şi profitul sunt deci părţi ale plusvalorii p, astfel că la A. Smith preţul tuturor mărfurilor se reduce la v + p.

Dogma după care preţul tuturor mărfurilor (deci şi cel al produsului-marfă anual) se reduce la salariu plus profit plus rentă funciară ia, în partea esoterică ce străbate întreaga operă a lui Smith, forma după care valoarea fiecărei mărfi, deci şi aceea a produsului-marfă anual al societăţii, este = v + p, = cu valoarea-capital avansată pentru forţă de muncă şi reprodusă mereu de muncitor, plus plusvaloarea adăugată de muncitori prin munca lor.

Acest rezultat la care ajunge A. Smith ne arată în acelaşi timp – vezi mai jos – care este cauza analizei unilaterale pe care el o face componentelor în care poate fi scindată valoarea mărfurilor. Dar faptul că aceste componente formează în acelaşi timp izvoare de venit pentru diferite clase care funcţionează în producţie nu are nimic de-a face cu determinarea mărimii fiecăreia din aceste componente.

Dacă A. Smith spune: „Salariul, profitul şi renta funciară sunt cele trei izvoare primare ale oricărui venit ca şi ale oricărei valori de schimb; orice alt venit derivă în ultimă linie din unul dintre ele” (cartea I, cap. 6, pag. 48), în această frază sunt îngrămădite o serie de quid pro quo-uri [confuzii].

1. Toţi acei membri ai societăţii care nu figurează direct în reproducţie, cu sau fără muncă, nu pot să-şi obţină din prima mână

378

partea pe care o au în produsul-marfă anual – deci mijloacele lor de consum – decât de la clasele cărora produsul le revine în prima mână – muncitori productivi, capitalişti industriali şi proprietari funciari. În această măsură, veniturile lor derivă din punct de vedere material din salariu (al muncitorilor productivi), profit şi rentă funciară şi apar deci, în raport cu acele venituri primare, ca venituri derivate. Pe de altă parte însă, cei ce primesc aceste venituri, derivate în sensul de mai sus, le primesc în virtutea funcţiilor lor sociale – ca rege, popă, profesor, prosti-tuată, războinic etc. – şi pot deci privi aceste funcţii ale lor drept izvoarele primare ale venitului lor.

2. Şi aici eroarea neroadă a lui A. Smith îşi atinge culmea: după ce a început prin a determina în mod just componentele valorii mărfii şi totalul valorii-produs care e înglobată în ele, şi a demonstra apoi cum aceste componente formează tot atâtea izvoare de venit diferite6, după ce a dedus în modul acesta veniturile din valoare, el inversează procedeul – şi acesta rămâne punctul său de vedere predominant – şi transformă veniturile din „componente” (component parts) în „izvoare primare ale oricărei valori de schimb”, procedeu prin care se deschid larg porţile pentru economia vulgară. (Vezi pe Roscher al nostru.)

3. Partea capitalului constant

Să vedem acum cum încearcă A. Smith să escamoteze din

valoarea mărfii partea constantă a valorii capitalului. „În preţul cerealelor, de pildă, o parte plăteşte renta

proprietarului funciar”. Provenienţa acestei componente a valorii nu are nimic de-a face cu faptul că ea se plăteşte proprietarului funciar, formând pentru el venit sub formă de rentă, aşa cum provenienţa celorlalte componente ale valorii nu are nimic de-a face cu faptul că ele formează izvoare de venit sub formă de profit şi de salariu.

„Altă parte plăteşte salariul şi întreţinerea muncitorilor” (şi a vitelor de muncă, adaugă el) „care au fost utilizaţi în producţia lor, iar a treia parte plăteşte profitul arendaşului. Aceste trei părţi par” (seem; ele par, într-adevăr) „să constituie, fie în mod direct, fie în ultimă linie, întreg preţul cerealelor.”7

Acest preţ întreg, adică determinarea mărimii sale, este cu totul independent de repartizarea lui între trei categorii de persoane. „Ar părea necesară [...] o a patra parte pentru a înlocui capitalul arendaşului sau pentru a înlocui uzura vitelor sale de muncă şi al celorlalte unelte

379

agricole ale sale. Dar trebuie să se ţină seama de faptul că preţul unei unelte agricole oarecare, de pildă al unui cal de muncă, se compune şi el la rândul său din cele trei părţi arătate mai sus: renta pământului pe care a fost crescut, munca depusă de crescător şi profitul arendaşului care avansează atât renta acelui pământ cât şi salariul acelei munci. Cu toate că preţul cerealelor înlocuieşte deci atât preţul calului, cât şi cheltuielile sale de întreţinere, preţul continuă, în întregimea lui, să se reducă, în mod nemijlocit sau în ultimă linie, la aceleaşi trei părţi: «rentă funciară, muncă»” (este vorba de salariu) „«şi profit».”

Iată, cuvânt cu cuvânt, tot ce are de spus A. Smith în motivarea uimitoarei sale teorii. Dovada pe care el o aduce constă pur şi simplu în repetarea aceleiaşi susţineri. El admite, de pildă, că preţul cerealelor nu constă numai din v + p, dar şi din preţul mijloacelor de producţie consumate în producţia cerealelor, deci dintr-o valoare-capital pe care arendaşul nu a investit-o în forţă de muncă. Dar, spune el, preţurile tuturor acestor mijloace de producţie se scindează şi ele la rândul lor, ca şi preţul cerealelor, în v + p; numai că A. Smith uită să adauge: şi, în afară de aceasta, şi în preţul mijloacelor de producţie consumate în propria lor producţie. El trimite de la o ramură de producţie la alta şi de la aceasta la o a treia. Formula după care întreg preţul mărfurilor se reduce „în mod nemijlocit” sau „în ultimă linie” (ultimately) la v + p nu ar fi un subterfugiu lipsit de conţinut, numai dacă s-ar dovedi că produsele-mărfuri al căror preţ se reduce în mod nemijlocit la c (preţul mijloacelor de producţie consumate) + v + p ar fi în cele din urmă compensate prin produse-mărfuri care ar înlocui acele „mijloace de producţie consumate” în întregimea lor şi care la rândul lor ar fi confecţionate prin simplă cheltuire de capital variabil, adică de capital investit în forţă de muncă. Preţul acestor din urmă produse ar fi, în acest caz, în mod nemijlocit, = v + p. Preţul produselor iniţiale, c + v + p, c figurând ca parte de capital constant, ar putea fi astfel redus în ultimă linie la v + p. A. Smith nu a crezut nici el singur că ar fi adus o asemenea dovadă cu exemplul său despre culegătorii de scotch pebbles [cremene scoţiană], care însă, chiar după susţinerea lui, 1. nu livrează niciun fel de plusvaloare, ci îşi produc doar propriul lor salariu; 2. nu utilizează mijloace de producţie (pe care, totuşi, le utilizează probabil sub formă de coşuri, saci şi alte recipiente pentru transportarea pietricelelor).

Am văzut mai înainte că A. Smith îşi răstoarnă mai târziu propria sa teorie, fără a-şi da seama însă de contradicţiile sale. Dar

380

izvorul lor trebuie căutat tocmai în punctele sale de plecare ştiinţifice. Capitalul transformat în muncă produce o valoare mai mare decât propria sa valoare. În ce mod? Prin aceea că, spune A. Smith, în cursul procesului de producţie muncitorii imprimă lucrurilor pe care ei le prelucrează o valoare care constituie, în afară de echivalentul propriului lor preţ de cumpărare, o plusvaloare (profit sau rentă) care nu le revine lor, ci patronilor lor. Dar aceasta e tot ceea ce ei fac şi ceea ce pot face. Ceea ce este valabil pentru munca industrială a unei zile, este valabil pentru munca pusă în mişcare în cursul unui an de întreaga clasă a capitaliştilor. Masa totală a valorii sociale produse în cursul anului nu poate deci să fie scindată decât în v + p, într-un echivalent cu care muncitorii înlocuiesc valoarea-capital cheltuită cu propriul lor preţ de cumpărare şi în valoarea suplimentară pe care ei trebuie să o furnizeze, peste acest echivalent, patronului lor. Aceste două componente ale valorii mărfurilor formează însă, în acelaşi timp, izvoare de venit pentru diferitele clase care participă la reproducţie: prima componentă formează salariul, venitul muncitorilor; a doua formează plusvaloarea, din care capitalistul industrial reţine o parte pentru sine sub formă de profit, cedând a doua parte a ei sub formă de rentă, de venit al proprietarului funciar. De unde ar putea deci să mai provină o a treia componentă a valorii, dacă valoarea produsă în cursul anului nu conţine alte elemente afară de v + p? Ne aflăm aici în domeniul reproducţiei simple. Întrucât întreaga cantitate de muncă din cursul anului se reduce la munca necesară pentru reproducerea valorii-capital investite în forţă de muncă şi la munca necesară pentru crearea unei plusvalori, de unde ar putea să mai provină munca necesară pentru producerea unei valori-capital care să nu fie investită în forţă de muncă?

Iată cum stau lucrurile: 1. A. Smith determină valoarea unei mărfi prin masa de muncă

pe care muncitorul salariat o adaugă (adds) obiectului muncii. El spune textual „materialelor”, pentru că se ocupă de manufactură, care prelucrează ea însăşi produse ale muncii; dar aceasta nu schimbă lucrurile cu nimic. Valoarea pe care muncitorul o adaugă unui lucru (şi acest „adds” este expresia lui Adam) este cu totul independentă de chestiunea dacă acest obiect, căruia i se adaugă valoare, are sau nu are el însuşi valoare înaintea acestei adăugiri. Muncitorul creează deci o valoare-produs sub formă de marfă: această valoare-produs este, după A. Smith, în parte un echivalent pentru salariul său, şi această parte este deci determinată de mărimea valorii salariului său; după cum acesta este

381

mai mare sau mai mic, el trebuie să pună în funcţiune mai multă muncă pentru a produce sau reproduce o valoare egală cu aceea a salariului său. Pe de altă parte însă, muncitorul mai adaugă, peste limita astfel trasată, o muncă suplimentară, care formează plusvaloare pentru capitalistul care îl utilizează. Chestiunea dacă această plusvaloare rămâne în întregime în mâna capitalistului sau dacă acesta trebuie să o cedeze în parte unor terţe persoane nu modifică deloc nici determinarea calitativă (că e vorba de plusvaloare), nici pe cea cantitativă (în ceea ce priveşte mărimea) a plusvalorii adăugate de salariat. E valoare ca şi orice altă parte din valoarea produsului, se deosebeşte însă prin faptul că muncitorul nu a primit şi nu primeşte nici ulterior vreun echivalent în schimbul ei, această valoare fiind, dimpotrivă, însuşită de capitalist fără echivalent. Valoarea totală a mărfii este determinată de cantitatea de muncă pe care muncitorul a cheltuit-o cu producerea ei; o parte a acestei valori totale este determinată prin faptul că ea este egală cu valoarea salariului, că ea este deci echivalent al acestuia. A doua parte, plusvaloarea, este deci, în mod necesar, determinată şi ea, anume, este egală cu valoarea totală a produsului, minus acea parte din valoarea lui care este echivalent al salariului; ea este deci egală cu excedentul valorii produse prin confecţionarea mărfii peste acea parte a valorii acestei mărfi care este egală cu echivalentul salariului său.

2. Ceea ce este valabil pentru marfa produsă într-o întreprindere industrială individuală de fiecare muncitor individual este valabil şi pentru produsul anual al tuturor ramurilor de activitate luate împreună. Ceea ce este valabil pentru munca zilnică a unui muncitor productiv individual este valabil pentru munca anuală pusă în funcţiune de întreaga clasă de muncitori productivi. Ea „fixează” (expresie a lui Smith) în produsul anual o valoare totală, determinată de cantitatea de muncă cheltuită în cursul anului, şi această valoare totală se descompune într-o parte, determinată de acea porţiune din munca anuală în care clasa muncitoare creează un echivalent al salariului ei anual, de fapt însuşi acest salariu; şi în altă parte, determinată de munca supli-mentară din cursul anului, prin care muncitorul creează o plusvaloare pentru clasa capitaliştilor. Valoarea creată în cursul anului şi cuprinsă în produsul anului nu constă deci decât din două elemente, echivalentul salariului primit de clasa muncitoare şi plusvaloarea furnizată clasei capitaliştilor în cursul anului. Or, salariul anual constituie venitul clasei muncitoare, iar totalul anual al plusvalorii, venitul clasei capitaliştilor; amândouă reprezintă deci (şi acest punct de vedere este just atunci când

382

se vorbeşti despre reproducţia simplă) porţiunile relative din fondul de consum anual şi se realizează în el. Astfel că nu rămâne loc nicăieri pentru valoarea-capital constant, pentru reproducţia capitalului care funcţionează sub formă de mijloace de producţie. Dar că toate părţile valorii mărfii care au funcţia de venit coincid cu produsul anual al muncii destinat fondului de consum social, acest lucru A. Smith îl spune în mod expres în introducerea lucrării sale: „Scopul acestor prime patru cărţi este să explice în ce a constat în general venitul poporului sau care este natura fondului care a furnizat (supplied) în diferite epoci şi la diferite popoare consumul lor anual”. (pag 12) Şi chiar în prima frază a introducerii se spune: „Munca anuală a fiecărei naţiuni este fondul primitiv care îi furnizează toate mijloacele de subzistenţă pe care ea le consumă în cursul anului şi care constau totdeauna sau din produsul nemijlocit al acestei munci, sau din obiectele cumpărate de la alte naţiuni cu acest produs.”

Prima greşeală a lui Smith constă în faptul că el consideră valoarea produselor unui an egală cu valoarea-produs din acel an. Aceasta din urmă nu este decât produsul muncii anului care a trecut; cea dintâi mai cuprinde, în afară de aceasta, toate acele elemente ale valorii care au fost utilizate pentru confecţionarea acestui produs anual, dar care au fost produse în anul anterior şi în parte în alţi ani anteriori: mijloace de producţie a căror valoare nu face decât să reapară, care deci în ceea ce priveşte valoarea lor nu au fost nici produse, nici reproduse prin muncă cheltuită în cursul ultimului an. Cu ajutorul acestei confuzii, A. Smith escamotează partea constantă a valorii produsului anual. Confuzia însăşi se întemeiază pe altă eroare în concepţia sa fundamen-tală: el nu distinge caracterul dublu al muncii însăşi, ca muncă care, privită drept cheltuire de forţă de muncă, creează valoare şi ca muncă care, privită ca muncă concretă, utilă, creează obiecte de întrebuinţare (valoare de întrebuinţare). Suma totală a mărfurilor confecţionate în cursul anului, deci întreg produsul anual, este produsul muncii utile care a acţionat în cursul ultimului an; toate aceste mărfuri există numai datorită faptului că o muncă întrebuinţată pe scară socială a fost cheltuită într-un sistem complex de speţe de muncă utilă; numai datorită acestui fapt în valoarea lor totală se află conservată valoarea mijloacelor de producţie consumate în producţia lor, reapărând într-o formă naturală nouă. Întreg produsul anual este deci rezultatul muncii utile cheltuite în cursul anului; dar din valoarea produsului anual numai o parte a fost creată în cursul anului; această parte este valoarea-produs a anului

383

respectiv, valoare în care se concretizează totalul muncii puse în funcţiune în cursul acestui an.

Dacă deci A. Smith spune în pasajul pe care tocmai l-am citat: „Munca anuală a fiecărei naţiuni este fondul primitiv care îi furnizează toate mijloacele de subzistenţă pe care ea le consumă în cursul anului etc.”, el adoptă punctul de vedere unilateral al simplei munci utile, care, ce-i drept, a dat tuturor acestor mijloace de subzistenţă forma care permite ca ele să fie consumate. Dar el uită că acest lucru nu a fost posibil fără contribuţia mijloacelor de muncă şi a obiectelor muncii transmise din anii anteriori, şi că deci „munca anuală”, în măsura în care a creat valoare, nu a creat nicidecum întreaga valoare a produsului pe care ea 1-a confecţionat; că valoarea-produs este mai mică decât valoarea produsului.

Dacă lui A. Smith nu i se poate face un reproş din faptul că în această analiză el nu a mers mai departe decât vreunul din succesorii săi (deşi anumite începuturi ale analizei juste se găsesc încă la fiziocraţi), el se pierde însă mai târziu într-un adevărat haos, şi anume înainte de toate pentru că teoria sa „esoterică” asupra valorii mărfii în general este în permanenţă străbătută de idei esoterice, care predomină la el în majoritatea cazurilor, în timp ce instinctul său ştiinţific permite, din timp în timp, reapariţia punctului de vedere esoteric.

4. Capital şi venit la A. Smith Acea parte din valoarea fiecărei mărfi (şi deci şi a produsului

anual) care nu formează decât un echivalent al salariului este egală cu capitalul avansat de capitalist pentru salariu, deci cu componenta variabilă a capitalului său total avansat. Această componentă a valorii-capital avansate o reprimeşte ca o componentă nou produsă a valorii mărfii furnizate de muncitorii salariaţi. Indiferent dacă acest capital variabil este avansat în sensul că capitalistul plăteşte în bani partea ce revine muncitorului dintr-un produs care încă nu este gata pentru vânzare, sau care este gata dar n-a fost încă vândut de capitalist, sau dacă el o plăteşte cu bani pe care i-a primit deja prin vânzarea mărfii furnizate de muncitor, sau dacă a anticipat aceşti bani cu ajutorul creditului – în toate aceste cazuri capitalistul cheltuieşte capital variabil pe care muncitorii îl primesc sub formă de bani, şi posedă, pe de altă parte, echivalentul acestei valori-capital în acea parte din valoarea mărfurilor sale în care muncitorul a produs partea care îi revine din

384

valoarea totală a lor; cu alte cuvinte, în care el a produs valoarea propriului său salariu. În loc să-i dea această parte din valoare sub forma naturală a propriului său produs, capitalistul i-o plăteşte în bani. Pentru capitalist componenta variabilă a valorii avansate a capitalului său constă acum din marfă, în timp ce muncitorul a primit, sub formă de bani, echivalentul forţei sale de muncă vândute. Prin urmare, în timp ce acea parte din capitalul avansat de capitalist care e transformată în capital variabil prin cumpărarea forţei de muncă funcţionează în procesul de producţie ca forţă de muncă în acţiune şi este produsă din nou prin cheltuirea acestei forţe, adică reprodusă sub formă de marfă, ca valoare nouă, deci reproducţie, adică producere din nou a valorii-capital avansate – în acest timp muncitorul cheltuieşte valoarea, respectiv preţul forţei sale de muncă vândute, în mijloace de subzistenţă, în mijloace pentru reproducerea forţei sale de muncă. O sumă de bani egală cu capi-talul variabil formează încasările sale, deci venitul său, care nu curge decât atâta timp cât el este în stare să vândă capitalistului forţa sa de muncă. Marfa muncitorului salariat – forţa sa de muncă – nu funcţionează ca marfă decât în măsura în care este încorporată capitalului capitalistului, în măsura în care funcţionează drept capital; pe de altă parte, capitalul capitalistului, cheltuit sub formă de capital bănesc cu cumpărarea de forţă de muncă, funcţionează ca venit în mâna vânzătorului forţei de muncă, în mâna muncitorului salariat.

Se împletesc aici diferite procese de circulaţie şi de producţie pe care A. Smith nu le distinge.

Întâi. Acte care ţin de procesul de circulaţie: muncitorul vinde capitalistului marfa sa, forţa de muncă; banii cu care capitalistul o cumpără sunt pentru el bani investiţi pentru valorificare, deci capital bănesc; ei nu sunt cheltuiţi, ci avansaţi. (Acesta este sensul adevărat al „avansului” – avance al fiziocraţilor – cu totul independent de faptul de unde ia capitalistul banii. Pentru capitalist e avansată orice valoare pe care el o plăteşte în vederea procesului de producţie, indiferent dacă acest lucru se face înainte sau post festum [ulterior]; ea este avansată însuşi procesului de producţie.) Aici nu se întâmplă decât ceea ce se întâmplă la orice vânzare de marfă: vânzătorul dă o valoare de întrebuinţare (în speţă forţa de muncă) şi obţine valoarea ei (realizează preţul ei) în bani; cumpărătorul dă banii şi obţine în schimb marfa – în speţă forţa de muncă.

Al doilea. În procesul de producţie, forţa de muncă cumpărată formează acum o parte a capitalului în funcţiune, iar muncitorul însuşi

385

nu funcţionează aici decât ca o formă naturală specială a acestui capital, deosebită de acele elemente ale capitalului care constau din mijloace de producţie. Prin cheltuirea forţei sale de muncă în cursul procesului, muncitorul adaugă mijloacelor de producţie transformate de el în produs o valoare egală cu valoarea forţei sale de muncă (abstracţie făcând de plusvaloare); el reproduce deci pentru capitalist, sub formă de marfă, acea parte a capitalului acestuia pe care capitalistul i-a avansat-o sau urmează să i-o avanseze ca salariu; îi produce un echivalent al ei; el produce deci pentru capitalist capitalul pe care acesta poate să-l „avanseze” din nou cu cumpărarea de forţă de muncă.

Al treilea. La vânzarea mărfii, o parte a preţului ei de vânzare îi înlocuieşte deci capitalistului capitalul variabil avansat de el, îi dă deci atât lui posibilitatea să cumpere din nou forţă de muncă, cât şi muncitorului pe aceea de a şi-o vinde din nou.

La toate cumpărările şi vânzările de mărfuri – în măsura în care privim numai aceste tranzacţii în sine – este cu totul indiferent ce se întâmplă în mâna vânzătorului cu banii pe care i-a încasat în schimbul mărfii sale şi ce se întâmplă în mâna cumpărătorului cu obiectul de întrebuinţare cumpărat de el. În ceea ce priveşte simplul proces de circulaţie, este deci cu totul indiferent faptul că forţa de muncă pe care a cumpărat-o capitalistul reproduce valoare-capital pentru el şi că, pe de altă parte, banii încasaţi ca preţ de cumpărare a forţei de muncă formează venit pentru muncitor. Mărimea valorii articolului pe care îl are de vânzare muncitorul, adică a forţei sale de muncă, nu este afectată nici prin faptul că ea formează „venit” pentru el, nici prin faptul că întrebuinţarea acestui articol al său din partea cumpărătorului îi reproduce acestui cumpărător valoare-capital.

Întrucât valoarea forţei de muncă – adică preţul de vânzare adecvat al acestei mărfi – este determinată de cantitatea de muncă necesară pentru reproducerea ei, iar această cantitate de muncă este determinată, la rândul ei, aici, de cantitatea de muncă necesară pentru producerea mijloacelor de subzistenţă necesare muncitorului, deci pentru întreţinerea sa, salariul devine venit din care muncitorul trebuie să trăiască.

Este absolut fals ceea ce spune A. Smith (pag. 223): „Acea parte a capitalului care este cheltuită cu întreţinerea unei munci productive [...] după ce i-a servit” (capitalistului) „în funcţia de capital [...], formează un venit pentru ei” (pentru muncitori). Banii cu care capitalistul plăteşte forţa de muncă pe care el a cumpărat-o „îi servesc în

386

funcţia de capital” în măsura în care el încorporează cu ajutorul lor forţa de muncă în componentele materiale ale capitalului său şi îşi pune astfel, în general, capitalul său în situaţia de a funcţiona în calitate de capital productiv. Să facem distincţia: în mâna muncitorului, forţa de muncă este marfă, nu capital, şi ea constituie un venit pentru el, dacă el poate să repete mereu vânzarea ei; după vânzare, ea funcţionează în calitate de capital în mâna capitalistului, în cursul procesului de producţie. Ceea ce serveşte aici de două ori este forţa de muncă; în mâna muncitorului – ca marfă care e vândută la valoarea ei; în mâna capitalistului care a cumpărat-o – ca forţă care produce valoare şi valoare de întrebuinţare. Dar banii pe care muncitorul îi primeşte de la capitalist, el îi primeşte abia după ce i-a dat întrebuinţarea forţei sale de muncă, după ce această forţă de muncă este deja realizată în valoarea produsului muncii. Capitalistul posedă această valoare înainte de a o fi plătit. Nu banii sunt deci aceia care funcţionează de două ori: întâi ca formă bănească a capitalului variabil şi apoi ca salariu, ci forţa de muncă este aceea care a funcţionat de două ori: întâi ca marfă, cu ocazia vânzării forţei de muncă (la stipularea salariului ce urmează a se plăti, banii funcţionează ca simplă măsură ideală a valorii, nefiind nevoie încă să se afle în mâna capitalistului); în al doilea rând, în procesul de producţie, în care funcţionează, în mâna capitalistului, în calitate de capital, adică în calitate de element creator de valoare de întrebuinţare şi valoare. Ea a furnizat deja, sub formă de marfă, echivalentul ce urmează a se plăti muncitorului, înainte ca acesta să o fi primit de la capitalist sub formă de bani. Muncitorul creează deci el însuşi fondul din care îl plăteşte capitalistul. Dar lucrurile nu se reduc numai la aceasta.

Banii pe care îi primeşte muncitorul sunt cheltuiţi de el pentru a-şi întreţine forţa de muncă, deci – privind clasa capitaliştilor şi clasa muncitoare în totalitatea lor – pentru a-i conserva capitalistului singurul instrument care face ca el să poată rămâne capitalist.

Cumpărarea şi vânzarea continuă a forţei de muncă permanentizează deci, pe de o parte, forţa de muncă drept element al capitalului prin care acesta din urmă apare ca creator de mărfuri, de obiecte de întrebuinţare care au valoare, şi prin care, mai departe, acea parte a capitalului care cumpără forţa de muncă este mereu reconstituită prin propriul produs al acesteia, prin care deci muncitorul însuşi creează în mod continuu fondul de capital din care este plătit. Pe de altă parte, vânzarea continuă a forţei de muncă devine izvorul de întreţinere mereu reconstituit al muncitorului, astfel că forţa sa de muncă apare ca factorul

387

care îi aduce venitul din care trăieşte. Venit nu înseamnă aici decât însuşirea de valori efectuată prin vânzarea mereu repetată a unei mărfi (a forţei de muncă), valorile acestea servind doar la reproducerea continuă a mărfii ce urmează a se vinde. Şi în această privinţă, A. Smith are dreptate să spună că acea parte din valoarea produsului creat de muncitor pentru care capitalistul îi plăteşte un echivalent sub formă de salariu devine un izvor de venit pentru muncitor. Dar acest fapt nu schimbă natura sau mărimea acestei părţi din valoarea mărfii, aşa cum faptul că mijloacele de producţie funcţionează ca valori-capital nu le schimbă valoarea, sau cum faptul că o linie dreaptă funcţionează ca bază a unui triunghi sau ca diametru al unei elipse nu-i schimbă natura sau mărimea. Valoarea forţei de muncă rămâne determinată în mod tot atât de independent ca şi valoarea acelor mijloace de producţie. Această parte din valoare nu constă din venit ca factor independent care ar constitui-o şi nici nu se reduce la venit. Faptul că această valoare nouă, reprodusă în mod continuu de muncitor formează pentru el un izvor de venit nu face ca venitul său să formeze o componentă a valorii nou produse de el. Mărimea părţii ce i se plăteşte din valoarea nou creată de el determină mărimea valorii venitului său, nu invers. Faptul că această parte din valoarea nouă formează venit pentru el arată doar ce se întâmplă cu ea, arată doar care este utilizarea ei şi nu are nimic de-a face cu formarea ei, aşa cum nu are nimic de-a face cu formarea oricărei alte valori. Dacă încasez în fiecare săptămână zece taleri, faptul acestei încasări săptămânale nu modifică nimic nici în natura valorii celor zece taleri, nici în mărimea ei. Ca la orice altă marfă, valoarea forţei de muncă este determinată de cantitatea de muncă necesară pentru repro-ducerea ei: faptul că această cantitate de muncă este determinată de valoarea mijloacelor de subzistenţă necesare muncitorului, şi este deci egală cu munca necesară pentru reproducerea a înseşi condiţiunilor sale de viaţă, este un fapt caracteristic acestei mărfi (forţa de muncă), dar nu mai caracteristic decât faptul că valoarea vitelor de povară este determinată de valoarea mijloacelor de subzistenţă necesare pentru întreţinerea lor, deci de masa de muncă omenească necesară pentru a produce aceste mijloace de subzistenţă.

Categoria „venit” provoacă aici toată confuzia la A. Smith. Diferitele categorii de venituri formează la el „component parts”, părţile componente ale valorii-marfă nou create, produse în cursul anului, în timp ce, invers, cele două părţi în care această valoare-marfă se împarte pentru capitalist – echivalentul capitalului său variabil avansat sub

388

formă de bani la cumpărarea muncii şi cealaltă parte a valorii, care de asemenea îi aparţine lui, dar nu-1 costă nimic: plusvaloarea – formează izvoare de venit. Echivalentul capitalului variabil este din nou avansat în forţă de muncă şi formează deci, pentru muncitor, un venit sub forma salariului său; cealaltă parte – plusvaloarea, întrucât nu trebuie să înlocuiască niciun avans de capital capitalistului, poate să fie cheltuită de el pentru mijloace de consum (necesare sau de lux), să fie consumată de el ca venit, în loc să formeze valoare-capital de un fel oarecare. Condiţia acestui venit este însăşi valoarea mărfii, iar componentele acestei valori nu se deosebesc pentru capitalist decât în măsura în care ele formează sau un echivalent pentru, sau un excedent peste valoarea-capital variabil avansată de el. Amândouă constau numai din forţă de muncă cheltuită în cursul producţiei mărfii, din forţă de muncă transformată în muncă. Ele constau din cheltuială, nu din încasări sau venit – din cheltuială de muncă.

După acest quid pro quo [confuzie], prin care venitul devine izvor al valorii mărfii, în loc ca valoarea mărfii să fie izvorul venitului, valoarea-marfă apare ca fiind „compusă” din diferite categorii de venituri; ele sunt determinate independent una de alta, iar prin adunarea mărimilor valorilor acestor venituri se determină valoarea totală a mărfii. Dar acum se pune întrebarea cum se determină valoarea fiecăruia din aceste venituri din care se pretinde că ia naştere valoarea mărfii? La salariu determinarea aceasta e clară, căci salariul este valoarea mărfii sale, a forţei de muncă, iar aceasta se determină (ca şi valoarea oricărei alte mărfi) prin munca necesară pentru reproducerea acestei mărfi. Dar cum se determină plusvaloarea sau, mai bine zis, la A. Smith, cele două forme ale ei, profitul şi renta funciară ? În această privinţă nu ni se spun decât vorbe goale. A. Smith ba prezintă salariul şi plusvaloarea (res-pectiv salariul şi profitul) drept componente din care constă valoarea, respectiv preţul mărfurilor, ba – şi de multe ori aproape în acelaşi moment – drept părţi la care „se reduce” preţul mărfurilor (resolves itself); ceea ce înseamnă însă, invers, că valoarea mărfii este lucrul dat mai întâi şi că diferite părţi ale acestei valori date revin, sub formă de venituri diferite, diferitelor persoane care participă la procesul de producţie. Lucrul acesta nu este nicidecum identic cu compunerea valorii din aceste trei „părţi componente”. Dacă determin mărimea a trei linii drepte diferite, în mod independent una de alta, şi formez apoi din aceste trei linii, privite drept „componente”, o a patra linie dreaptă care este egală cu mărimea sumei lor, procedeul nu este nicidecum acelaşi ca

389

atunci când am, dimpotrivă, în faţa mea o linie dreaptă dată şi o împart, într-un scop oarecare, în trei părţi diferite, „reducând-o” deci într-un anumit fel la acestea. În primul caz, mărimea liniei variază totdeauna cu mărimea celor trei linii a căror sumă o formează; în al doilea caz, mărimea celor trei părţi de linie este din capul locului limitată prin faptul că ele sunt părţi ale unei linii cu mărime dată.

De fapt însă, dacă reţinem ceea ce este just în expunerea lui A. Smith, anume că valoarea nou creată prin munca din cursul anului şi conţinută în marfa produsă în cursul anului de societate (ca şi cea conţinută în fiecare marfă individuală sau în produsul zilnic, săptămânal etc.) este egală cu valoarea capitalului variabil avansat (deci cu partea din valoare destinată pentru o nouă cumpărare de forţă de muncă) plus plusvaloarea pe care – la reproducţie simplă şi la împrejurări de altfel neschimbate – capitalistul poate să o realizeze în mijloace ale consumului său individual; dacă reţinem apoi faptul că A. Smith confundă munca în calitate de creatoare de valoare, în calitate de cheltuire de forţă de muncă cu munca în calitate de creatoare de valoare de întrebuinţare, adică cheltuită într-o formă utilă, adecvată – întreaga lui susţinere se reduce la următoarele: valoarea fiecărei mărfi este produsul muncii; deci şi valoarea produsului muncii anuale sau valoarea produsului-marfă social anual. Dar întrucât orice muncă se reduce la 1. timp de muncă necesar, în care muncitorul reproduce doar un echivalent pentru capitalul avansat cu cumpărarea forţei sale de muncă şi 2. supramunca, prin care el furnizează capitalistului o valoare pentru care acesta nu plăteşte niciun echivalent, deci plusvaloare, orice valoa- re-marfă se poate descompune numai în aceste două componente diferite şi formează deci, în ultimă analiză, ca salariu venitul clasei muncitoare şi ca plusvaloare venitul clasei capitaliştilor. În ceea ce priveşte însă valoarea capitalului constant, adică valoarea mijloacelor de producţie consumate în confecţionarea produsului anual, e drept că nu se poate spune (afară de fraza după care capitalistul pune în socoteală această valoare cumpărătorului atunci când îi vinde marfa sa) cum intră această valoare în valoarea produsului nou, dar în ultimă linie – ultimately –, întrucât mijloacele de producţie sunt ele însele produse ale muncii, această parte a valorii nu poate să constea la rândul ei decât dintr-un echivalent al capitalului variabil şi din plusvaloare; din produs al muncii necesare şi produs al supramuncii. Dacă valorile acestor mijloace de producţie funcţionează în mâna celor care le întrebuinţează ca valori-capital, acest fapt nu împiedică deloc ca ele să fi putut fi

390

descompuse „la început” şi, dacă cercetăm lucrurile temeinic, în altă mână – deşi mai înainte – în aceleaşi două valori, deci în două izvoare de venit diferite.

Un lucru just în această privinţă e următorul: că în mişcarea capitalului social – adică a totalităţii capitalurilor individuale – lucrurile se prezintă altfel decât pentru fiecare capital individual privit în parte, adică decât din punctul de vedere al fiecărui capitalist individual. Pentru acesta, valoarea mărfii se descompune 1. într-un element constant (un al patrulea, cum spune Smith) şi 2. în suma salariului şi plusvalorii, respectiv a salariului, profitului şi rentei funciare. Din punct de vedere social însă, elementul al patrulea al lui Smith, valoarea capitalului constant, dispare.

5. Rezumat

Formula insipidă după care cele trei venituri – salariul, profitul,

renta – formează trei „părţi componente” ale valorii mărfii rezultă la A. Smith din formula mai plauzibilă după care valoarea mărfii resolves itself, se reduce, la aceste trei componente. Şi acest lucru e fals, chiar dacă presupunem că valoarea mărfurilor nu poate fi împărţită decât în echivalentul forţei de muncă utilizate şi plusvaloarea creată de aceasta din urmă. Dar aici eroarea are un temei just mai profund. Producţia capitalistă se întemeiază pe faptul că muncitorul productiv vinde propria sa forţă de muncă, drept marfă, capitalistului, în ale cărui mâini ea funcţionează apoi ca un simplu element al capitalului său productiv. Această tranzacţie – vânzarea şi cumpărarea forţei de muncă – ţinând de domeniul circulaţiei, nu numai că este introducerea la procesul de producţie, ci determină în mod implicit caracterul lui specific. Producţia unei valori de întrebuinţare şi chiar producţia unei mărfi (căci această producţie se poate face şi prin muncă productivă independentă) nu este aici decât un mijloc pentru producţia de plusvaloare absolută şi relativă pentru capitalist. Am văzut în consecinţă, la analiza procesului de producţie, cum producţia de plusvaloare relativă şi absolută determină 1. durata procesului zilnic de muncă, 2. întreaga conformaţie socială şi teh-nică a procesului de producţie capitalist. În cadrul acestuia, capătă o realizare concretă deosebirea dintre simpla conservare a valorii (a valorii capitalului constant), reproducerea efectivă a unei valori avansate (echivalent al forţei de muncă) şi producţia de plusvaloare, adică de valoare pentru care capitalistul nici nu a avansat şi nici nu avansează

391

post festum [ulterior] vreun echivalent. Însuşirea de plusvaloare – de valoare care întrece echivalentul

valorii avansate de capitalist – deşi începută prin cumpărarea şi vânzarea forţei de muncă, este un act care are loc înăuntrul procesului de producţie însuşi şi formează un moment esenţial.

Actul introductiv care formează un act de circulaţie, cumpărarea şi vânzarea forţei de muncă, se întemeiază la rândul lui pe o distribuţie a elementelor de producţie care este anterioară distribuţiei produselor sociale şi constituie o condiţie a ei, anume pe separarea forţei de muncă ca marfă a muncitorului de mijloacele de producţie ca proprietate a nemuncitorilor.

În acelaşi timp însă, această însuşire de plusvaloare sau această scindare a producţiei valorii în reproducţia unei valori avansate şi în producţia unei valori noi (plusvalori), care nu înlocuieşte un echivalent, nu modifică nimic din substanţa valorii însăşi şi din natura producţiei de valoare. Substanţa valorii este şi rămâne, pur şi simplu, forţă de muncă cheltuită – muncă, independent de caracterul util special al acestei munci – iar producţia valorii nu este decât procesul acestei cheltuiri. Astfel, şerbul cheltuieşte forţă de muncă timp de şase zile, lucrează timp de şase zile; pentru faptul acestei cheltuiri ca atare este cu totul indiferent că, de pildă, trei din aceste zile de muncă el le prestează pentru sine însuşi pe propriul lui ogor, şi celelalte trei pentru stăpânul său pe ogorul acestuia. Munca lui voluntară pentru sine şi munca silită pentru stăpân sunt muncă şi una, şi alta; în măsura în care e privită ca muncă în raport cu valorile sau produsele utile create de ea, nu există nicio diferenţiere în munca lui de şase zile. Deosebirea se referă doar la diferitele relaţii care determină cheltuirea forţei sale de muncă în cursul celor două jumătăţi ale timpului de muncă de şase zile. Tot astfel stau lucrurile cu munca necesară şi cu supramunca salariatului.

Procesul de producţie se stinge în marfă. Faptul că în confecţionarea ei a fost cheltuită forţă de muncă apare acum ca o proprietate materială a mărfii, anume aceea că ea posedă valoare; mărimea acestei valori se măsoară prin mărimea muncii cheltuite; valoarea mărfii nu se reduce la nimic altceva şi nu constă din nimic altceva. Dacă am tras o linie dreaptă de o anumită mărime, „am produs” (ce-i drept, numai simbolic, lucru pe care îl ştiu de mai înainte), prin felul desenului, care se face după anumite reguli (legi), independente de mine, o linie dreaptă. Dacă împart această linie în trei secţiuni (care de asemenea pot corespunde unei anumite probleme), fiecare din aceste trei

392

părţi rămâne o linie dreaptă şi linia întreagă, din care ele formează părţile, nu se reduce prin această împărţire la un lucru care ar fi altceva decât o linie dreaptă, de pildă o curbă oarecare. De asemenea, eu nu pot împărţi linia, având mărimea determinată, în aşa mod ca suma acestor părţi să fie mai mare decât însăşi linia neîmpărţită; mărimea liniei neîmpărţite nu este deci determinată de mărimi arbitrare ale liniilor parţiale. Invers, mărimile relative ale acestora din urmă sunt limitate din capul locului prin dimensiunile liniei ale cărei părţi sunt.

Din acest punct de vedere, marfa confecţionată de capitalist nu se deosebeşte cu nimic de mărfurile confecţionate de un muncitor autonom, de o comunitate de muncitori sau de sclavi. Dar în cazul nostru întreg produsul muncii ca şi întreaga lui valoare aparţin capitalistului. Ca şi orice alt producător, el trebuie mai întâi să transforme, prin vânzare, marfa în bani, pentru a putea manipula cu ea mai departe; el trebuie să o treacă sub forma de echivalent general.

Să privim produsul-marfă înainte de a fi fost transformat în bani. El aparţine în întregime capitalistului. Pe de altă parte, ca produs util al muncii – ca valoare de întrebuinţare – el este în întregime produsul procesului de muncă ce a trecut; nu aceeaşi este situaţia şi cu valoarea lui. O parte a acestei valori nu este decât valoare a mijloacelor de producţie cheltuite în producerea mărfii, reapărută sub o formă nouă; această valoare nu a fost produsă în cursul procesului de producţie al acestei mărfi, căci această valoare o posedau mijloacele de producţie înaintea acestui proces de producţie, independent de el; ele au intrat în acest proces în calitate de purtători ai acestei valori; ceea ce s-a înnoit şi s-a modificat nu este decât forma de manifestare a ei. Această parte a valorii mărfii formează pentru capitalist un echivalent pentru acea parte a valorii capitalului constant avansată de el care a fost consumată în cursul producţiei mărfii. Ea exista mai înainte sub formă de mijloace de producţie; ea există acum ca o componentă a valorii mărfii nou produse. După ce aceasta a fost transformată în bani, această valoare care există acum sub formă de bani trebuie retransformată în mijloace de producţie, adică trebuie din nou trecută în starea ei iniţială, determinată de procesul de producţie şi de funcţia ei în acest proces. Caracterul de valoare al unei mărfi nu e deloc modificat prin funcţia de capital a acestei valori.

O a doua parte din valoarea unei mărfi este valoarea forţei de muncă pe care salariatul o vinde capitalistului. Ca şi valoarea mijloacelor de producţie, ea este determinată independent de procesul de producţie în care urmează să intre forţa de muncă şi este fixată într-un

393

act de circulaţie – cumpărarea şi vânzarea forţei de muncă – înainte ca aceasta să intre în procesul de producţie. Prin funcţionarea sa – cheltuirea forţei sale de muncă – salariatul produce o valoare-marfă egală cu valoarea pe care urmează a i-o plăti capitalistul pentru utilizarea forţei sale de muncă. El îi dă capitalistului această valoare sub formă de marfă, iar capitalistul i-o plăteşte în bani. Împrejurarea că această parte a valorii mărfii nu este pentru capitalist decât un echivalent pentru capitalul său variabil ce urmează a fi avansat pentru salariu, nu modifică deloc faptul că este o valoare-marfă nou creată în cursul procesului de producţie, care nu constă din nimic altceva decât din ceea ce constă şi plusvaloarea, anume din cheltuire trecută de forţă de muncă. De asemenea, acest fapt nu este deloc atins prin împrejurarea că valoarea forţei de muncă plătită de capitalist muncitorului, sub formă de salariu, ia pentru muncitor forma de venit şi că, prin ea, se reproduce în mod continuu nu numai forţa de muncă, dar şi clasa muncitorilor salariaţi ca atare şi deci temelia întregii producţii capitaliste.

Suma acestor două părţi ale valorii nu constituie însă întreaga valoare a mărfii rămâne un excedent peste amândouă: plusvaloarea. Ca şi partea din valoare care înlocuieşte capitalul variabil avansat pentru salariu, această plusvaloare este o valoare nou creată de muncitor în cursul procesului de producţie – muncă solidificată. Numai că ea nu-l costă nimic pe proprietarul produsului întreg, pe capitalist. Acest din urmă fapt îi permite într-adevăr capitalistului să o consume în întregime ca venit, atunci când nu trebuie să cedeze anumite părţi ale ei altor participanţi – ca de pildă renta funciară proprietarului funciar, în care caz aceste părţi formează venitul terţelor persoane respective. Tot acest fapt a fost motivul determinant de dragul căruia capitalistul nostru s-a ocupat în general cu producţia de marfă. Dar nici buna sa intenţie iniţială de a acapara plusvaloare, nici cheltuirea ulterioară a acestei plusvalori de către el sau de către alţii sub formă de venit, nu afectează plusvaloarea ca atare. Ele nu modifică faptul că ea este muncă neplătită solidificată şi nici mărimea ei, care e determinată de cu totul alte împrejurări.

Dar dacă A. Smith a vrut, aşa cum face de altfel, să cerceteze, chiar atunci când se ocupă de valoarea mărfii, ce rol revine diferitelor părţi ale acestei valori în procesul total al reproducţiei, era clar că dacă anumite părţi funcţionează drept venit, altele funcţionează în mod tot atât de continuu drept capital – astfel că, după logica sa, el ar fi trebuit să le considere şi pe acestea din urmă drept părţi constitutive ale valorii

394

mărfii sau drept părţi la care aceasta se reduce. A. Smith identifică producţia de mărfuri în general cu producţia

capitalistă de mărfuri; mijloacele de producţie sunt din capul locului „capital”, munca este din capul locului muncă salariată şi deci „numărul muncitorilor utili şi productivi” se află „peste tot [...] în raport cu mărimea capitalului întrebuinţat pentru utilizarea lor” (to the quantity of the capital stock which is employed in setting them to work; ibid., Introducere). Într-un cuvânt, diferiţii factori ai procesului de muncă – materiali şi personali – apar din capul locului sub măştile caracteristice perioadei de producţie capitaliste. Analiza valorii mărfii coincide deci, în mod direct, cu preocuparea în ce măsură această valoare formează, pe de o parte, un simplu echivalent al unui capital avansat şi în ce măsură ea formează, pe de altă parte, o valoare „liberă”, care nu înlocuieşte o valoare-capital avansată, adică plusvaloare. Porţiunile valorii mărfii comparate între ele din acest punct de vedere se transformă astfel pe nesimţite în „componente” independente ale ei şi în cele din urmă în „izvoare ale oricărei valori”. Altă consecinţă este compunerea valorii mărfii din, sau, alternativ, „reducerea” ei la venituri de categorii diferite, astfel că nu veniturile constau din valoarea mărfii, ci valoarea-marfă constă din „venituri”. Dar aşa cum natura unei valori-marfă ca valoare-marfă sau a banilor ca bani nu e deloc modificată prin faptul că funcţionează în calitate de valoare-capital, tot astfel natura valorii-marfă nu e modificată prin faptul că ea funcţionează mai târziu ca venit pentru cutare sau cutare persoană. Marfa de care se ocupă A. Smith este din capul locului capital-marfă (care, afară de valoarea-capital consumată cu producerea mărfii, cuprinde şi plusvaloarea), deci marfă produsă pe baze capitaliste, rezultatul procesului de producţie capitalist. Ar fi fost deci nevoie de o analiză prealabilă a acestuia, deci şi a procesului de valorificare şi de formare a valorii pe care el îl cuprinde, întrucât condiţia acestui proces este, la rândul ei, circulaţia mărfurilor, prezentarea lui necesită o analiză, prealabilă şi independentă de el, a mărfii. Chiar şi atunci când, în mod trecător, A. Smith nimereşte „esoteric” concepţia justă, el ia în considerare producţia de valoare numai cu ocazia analizei mărfii, deci a analizei capitalului-marfă.

III. Autorii posteriori8

Ricardo reproduce aproape textual teoria lui A. Smith: „Trebuie să înţelegem că toate produsele unei ţări sunt consumate; dar există cea

395

mai mare deosebire ce se poate închipui între consumarea lor de către acei care le reproduc valoarea din nou şi consumarea lor de către acei care nu o reproduc. Dacă spunem că se economiseşte venit care e adăugat capitalului, vrem să spunem prin aceasta că acea parte a venitului despre care se spune că se adaugă capitalului este consumată de muncitori productivi şi nu de muncitori neproductivi.” („Principles etc.”, pag. 163)

Într-adevăr, Ricardo a acceptat în întregime teoria lui A. Smith despre reducerea preţului mărfii la salariu şi plusvaloare (sau capital variabil şi plusvaloare). Punctele asupra cărora nu este de acord cu el privesc 1. componentele plusvalorii: el elimină renta funciară ca element necesar al acesteia; 2. Ricardo descompune preţul mărfii în aceste părţi componente. Mărimea valorii este deci factorul primar. Suma componentelor este presupusă ca mărime dată; de la ea se porneşte şi nu se obţine mărimea valorii mărfii post festum [ulterior] prin adunarea componentelor, aşa cum procedează de multe ori A. Smith în contradicţie cu propria sa concepţie mai profundă.

Împotriva lui Ricardo, Ramsay observă: „Ricardo uită că nu întreg produsul se împarte între salariu şi profit şi că este necesară o parte şi pentru înlocuirea capitalului fix”. („An Essay on the Distribution of Wealth”, Edinburgh 1836, pag. 174) Ramsay înţelege sub capital fix ceea ce înţeleg eu sub capital constant: „Capital fix există într-o formă sub care contribuie, ce-i drept, la confecţionarea mărfii aflate în lucru, dar nu la întreţinerea muncitorilor”.

A. Smith s-a ridicat împotriva concluziei necesare a reducerii valorii mărfii, deci şi a valorii produsului social anual, la salariu şi plusvaloare, prin urmare la simplu venit: anume a concluziei că, în acest caz, întregul produs anual ar putea fi consumat. Niciodată gânditorii originali nu sunt aceia care trag concluziile absurde. Ei lasă acest lucru în grija unor Say şi MacCulloch. Într-adevăr, Say nu-şi complică lucrurile prea mult. Ceea ce pentru unul este avans de capital, este, sau a fost, venit şi produs net pentru celălalt; deosebirea dintre produsul brut şi produsul net este pur subiectivă şi „astfel întreaga valoare a tuturor produselor s-a distribuit în societate ca venit”. (Say, „Traité d'Economie Politique”, 1817, II, pag. 64) „Valoarea totală a fiecărui produs se compune din profiturile proprietarilor funciari, ale capitaliştilor şi ale celor ce muncesc” (salariul figurează aici ca profits des industrieux! [profituri ale celor ce muncesc]), „care au contribuit la producerea lui. De aici rezultă că venitul societăţii este egal cu valoarea brută produsă,

396

şi nu cum crede secta economiştilor” (fiziocraţii) „numai cu produsul net al solului.” (pag. 63)

Această descoperire a lui Say şi-a însuşit-o, între alţii, şi Proudhon.

Storch, care în principiu acceptă şi el doctrina lui A. Smith, consideră însă că aplicarea pe care i-o face Say nu poate fi susţinută. „Dacă se admite că venitul unei naţiuni este egal cu produsul ei brut, că deci nu trebuie scăzut niciun capital” (vrea să spună: niciun capital constant), „trebuie să se admită şi că această naţiune poate să consume în mod neproductiv întreaga valoare a produsului ei anual, fără a prejudicia cu nimic venitul ei viitor [...] Produsele care constituie capitalul” (constant) „al unei naţiuni nu pot fi consumate.” (Storch, „Considérations sur la nature du revenu naţional”, Paris 1824, pag. 147, 150)

Storch a uitat însă să ne spună cum se împacă existenţa acestei părţi constante a capitalului cu analiza preţului făcută de Smith şi acceptată de el, analiză după care valoarea mărfii conţine numai salariu şi plusvaloare şi nicio parte de capital constant. Numai graţie lui Say, el îşi dă seama că această analiză a preţului duce la rezultate absurde, şi ultimul său cuvânt în această privinţă este: „că este imposibil să descompunem preţul necesar în elementele sale cele mai simple”. (Storch, „Cours d'Economie Politique”, Petersburg 1815, II, pag. 141)

Sismondi, care se ocupă în special cu raportul dintre capital şi venit şi face de fapt din formularea specială a acestui raport diferenţa specifică a lucrării sale „Nouveaux Principes”, nu a spus niciun singur cuvânt de valoare ştiinţifică, nu a contribuit cu niciun atom la clarificarea problemei.

Barton, Ramsay şi Cherbuliez fac încercări să depăşească formularea lui Smith. Ei eşuează pentru că din capul locului pun problema în mod unilateral, nefăcând o distincţie clară între deosebirea dintre valoarea-capital variabil şi valoarea-capital constant şi deosebirea dintre capitalul fix şi capitalul circulant.

Şi John Stuart Mill reproduce, cu obişnuita sa suficienţă, doctrina pe care a transmis-o A. Smith urmaşilor săi.

Rezultatul: confuzia lui Smith subzistă până în momentul de faţă, iar dogma lui constituie un articol de crez ortodox al economiei politice.

397

NOTE:

1 Aici începe manuscrisul VIII. 2 „Capitalul”, vol. I, nota 32. 3 Şi în această privinţă unii fiziocraţi îi pregătiseră calea, în special Turgot. Acesta întrebuinţează mai des decât Quesnay şi ceilalţi fiziocraţi cuvântul „capital” pentru „avances”, şi identifică şi mai mult avansurile şi capitalurile proprietarilor de manufacturi cu cele ale arendaşilor. De pildă: „Ca şi aceia” (întreprinzătorii de manufacturi) „ei” (arendaşii, adică arendaşii capitalişti) „trebuie să primească, afară de restituirea capitalurilor etc.” (Turgot, „Oeuvres”, ediţia Daire, Paris 1844, vol. I, pag. 40) 4 În ediţia Meissner: deci; corectat pe baza manuscrisului lui Marx. (Nota Inst. M.E.L.) 5 Pentru ca cititorul să nu se înşele asupra expresiei „preţul majorităţii covârşitoare a mărfurilor”, arătăm în cele ce urmează modul în care A. Smith o explică el însuşi. De pildă, în preţul peştelui de mare nu intră rentă, ci numai salariu şi profit; în preţul cremenei scoţiene [scotch pebbles] nu intră decât salariu, anume: „În unele părţi ale Scoţiei, oamenii săraci se îndeletnicesc cu strângerea de pietricele colorate de pe malul mării, cunoscute sub numele de cremene scoţiană. Preţul pe care li-1 plătesc lucrătorii de mozaicuri nu conţine decât salariul lor, întrucât în compoziţia lui nu intră nici rentă funciară, nici profit.” 6 Redau această propoziţie exact în forma în care se află în manuscris, cu toate că în contextul de aci ea pare să fie în contradicţie atât cu cele ce preced, cât şi cu cele ce urmează imediat. Contradicţia aceasta aparentă dispare însă mai jos sub 4: Capital şi venit la A. Smith. (F. E.) 7 Facem cu totul abstracţie aici de faptul că Adam a fost cât se poate de nefericit în alegerea exemplului său. Valoarea cerealelor poate fi redusă la salariu, profit şi rentă numai prin faptul că alimentele consumate de vitele de muncă sunt prezentate ca salariu al vitelor de muncă, iar vitele ca muncitori salariaţi, deci şi muncitorul salariat la rândul său ca vită de muncă. (Adaos din manuscrisul II.) 8 Începând de aici, până la sfârşitul capitolului, adaos din manuscrisul II.

398

Capitolul douăzeci

REPRODUCŢIA SIMPLĂ

I. Punerea problemei1 Dacă privim funcţionarea anuală a capitalului social – adică a

capitalului total, din care capitalurile individuale nu formează decât fragmente a căror mişcare este atât mişcarea lor individuală cât şi, în acelaşi timp, parte integrantă a mişcării capitalului total – în rezultatul ei, adică dacă privim produsul-marfă pe care îl furnizează societatea în cursul anului, va trebui să vedem în ce mod se efectuează procesul de reproducţie al capitalului social, ce caractere deosebesc acest proces de reproducţie de procesul de reproducţie a capitalului individual şi ce caractere le sunt comune amândurora. Produsul anual cuprinde atât acele părţi ale produsului social care înlocuiesc capitalul – producţia, respectiv reproducţia socială – cât şi acele părţi care intră în fondul de consum, care sunt consumate de muncitori şi de capitalişti, aşadar atât consumul productiv, cât şi consumul individual. Reproducţia cuprinde atât reproducţia lumii mărfurilor, cât şi reproducţia (deci conservarea) clasei capitaliştilor şi clasei muncitoare, deci şi reproducţia caracterului capitalist al întregului proces de producţie.

Este evident că ceea ce trebuie să analizăm este formula B - M … P … M' circulaţiei, M' - b - m şi anume consumul joacă în mod necesar un rol în ea; căci punctul de pornire M' = M + m, capitalul-marfă, cuprinde atât valoarea-capital constant, cât şi valoarea-capital variabil, precum şi plusvaloarea. Mişcarea lui cuprinde deci atât consumul individual cât şi pe cel productiv. La circuitele B - M … P ... M' - B' şi P ... M' - B' - M … P mişcarea capitalului este atât punct de pornire cât şi punct de încheiere, ceea ce, e drept, cuprinde şi consumul, întrucât marfa, produsul, trebuie vândut. Presupunând însă vânzarea ca fiind efectuată, este indiferent pentru mişcarea capitalului individual ce se întâmplă mai departe cu această marfă. Dimpotrivă, la mişcarea lui M' ... M', condiţiile reproducţiei sociale se cunosc tocmai din faptul că trebuie să se demonstreze ce se întâmplă cu fiecare parte din valoarea acestui produs total M'. Procesul total de reproducţie cuprinde aici atât procesul de consum, efectuat prin intermediul

399

circulaţiei, cât şi procesul de reproducţie al capitalului însuşi. Şi anume, pentru scopul care ne interesează, procesul de

reproducţie trebuie cercetat atât din punctul de vedere al înlocuirii valorii, cât şi din cel al înlocuirii materiei diferitelor componente ale lui M'. Nu mai putem să ne mulţumim, ca la analiza valorii produsului capitalului individual, cu presupunerea după care capitalistul individual poate mai întâi să transforme în bani componentele capitalului său prin vânzarea produsului-marfă ce-i aparţine şi să le retransforme apoi în capital productiv printr-o nouă cumpărare a elementelor de producţie pe piaţa mărfurilor. Acele elemente de producţie, în măsura în care sunt de natură materială, formează în aceeaşi măsură o componentă a capitalului social ca şi produsul finit individual care se schimbă contra lor şi se înlocuieşte prin ele. Pe de altă parte, mişcarea acelei părţi din produsul-marfă social care e consumată de muncitor în cheltuirea salariului său şi de capitalist în cheltuirea plusvalorii sale nu constituie numai o parte componentă a mişcării produsului total, ci ea se împleteşte cu mişcarea capitalurilor individuale şi efectuarea ei nu poate deci să fie explicată prin faptul că o presupunem pur şi simplu.

Întrebarea, aşa cum se pune ea în mod nemijlocit, este următoarea: în ce mod capitalul consumat în producţie este înlocuit, în ceea ce priveşte valoarea lui şi în ceea ce priveşte forma lui naturală, din produsul anual şi în ce mod se împleteşte mişcarea acestei înlocuiri cu consumarea plusvalorii de către capitalist şi cu consumarea salariului de către muncitor? Este vorba deci, mai întâi, de reproducţia pe scară simplă. Se presupune, apoi, nu numai că produsele se schimbă la valoarea lor, dar şi că părţile componente ale capitalului productiv nu suferă nicio răsturnare în valoarea lor. Dacă preţurile se abat de la valori, această împrejurare nu poate, de altfel, să exercite nicio influenţă asupra mişcării capitalului social. În ansamblu, se schimbă acum aceleaşi mase de produs ca mai înainte, deşi capitaliştii individuali participă la acest schimb în raporturi de valoare care nu mai sunt proporţionale cu avansurile lor respective şi cu cantităţile de plusvaloare produse de fiecare din ei. În ceea ce priveşte însă răsturnările de valoare, ele nu modifică nimic în raporturile dintre componentele valorii produsului anual total, dacă aceste răsturnări sunt generale şi repartizate în mod uniform. Dimpotrivă, dacă ele sunt parţiale şi nu sunt repartizate în mod uniform, ele reprezintă perturbaţii care, întâi, pot fi înţelese ca atare numai dacă sunt considerate ca abateri de la raporturi constante între valori; în al doilea rând, însă, dacă legea după care o parte din

400

valoarea produsului anual înlocuieşte capitalul constant şi altă parte capitalul variabil ar fi demonstrată, o răsturnare fie a valorii capitalului constant, fie a valorii capitalului variabil nu ar atinge deloc această lege. Ea nu ar face decât să modifice mărimea relativă a părţilor din valoare care funcţionează într-o calitate sau alta şi aceasta deoarece locul valorilor iniţiale l-ar fi luat alte valori.

Atâta timp cât am cercetat producţia valorii şi valoarea produsului capitalului din punct de vedere individual, forma naturală a produsului-marfă, adică chestiunea dacă ea constă din maşini, din cereale sau din oglinzi, era cu totul indiferentă pentru analiză. Aceste forme au servit totdeauna doar ca exemplu şi orice ramură de producţie putea să servească în aceeaşi măsură ca ilustrare. Ceea ce ne preocupa era însuşi procesul de producţie nemijlocit, care se prezintă în orice punct ca proces al capitalului individual. Iar în ceea ce priveşte reproducţia capitalului, era suficient să presupunem că înăuntrul sferei circulaţiei acea parte a produsului-marfă care reprezintă valoare-capital găseşte ocazia să se retransforme în elementele sale de producţie, şi deci în forma sa de capital productiv, aşa cum era suficient să presupunem că muncitorul şi capitalistul găsesc pe piaţă mărfurile pe care îşi cheltuiesc salariul şi plusvaloarea. Acest mod formal de a prezenta lucrurile nu mai este suficient atunci când se cercetează capitalul social total şi valoarea produsului său. Retransformarea unei părţi din valoarea produsului în capital, înglobarea altei părţi în consumul individual a clasei capitaliştilor ca şi a clasei muncitoare constituie o mişcare a valorii produsului capitalului total; şi această mişcare nu este numai o înlocuire de valoare, dar şi o înlocuire de materie, şi este deci determinată în egală măsură de raportul reciproc dintre componentele valorii produsului social ca şi de valoarea lor de întrebuinţare, de forma lor materială.

Reproducţia2 simplă pe aceeaşi scară apare întru atât ca o abstracţie, întrucât, pe de o parte, în cadrul producţiei capitaliste absenţa oricărei acumulări, adică a oricărei reproducţii pe scară lărgită, este o presupunere paradoxală, şi întrucât, pe de altă parte, condiţiile în care are loc producţia nu rămân absolut neschimbate (şi acest lucru se presupune) de la un an la altul. Presupunerea este că un capital social de o valoare dată furnizează în anul acesta aceeaşi masă de valori-mărfuri ca şi în anul trecut şi îndestulează aceeaşi cantitate de necesităţi, deşi formele mărfurilor se pot schimba în procesul de reproducţie. Totuşi, atunci când are loc acumulare, reproducţia simplă formează totdeauna o parte a ei, poate deci să fie privită pentru sine şi este un factor real al

401

acumulării. Valoarea produsului anual poate să scadă, cu toate că masa valorilor de întrebuinţare rămâne neschimbată; valoarea poate să rămână neschimbată, cu toate că masa valorilor de întrebuinţare scade; masa valorii şi masa valorilor de întrebuinţare reproduse pot să scadă în mod concomitent. Toate acestea înseamnă că reproducţia se face sau în condiţii mai favorabile decât înainte, sau în condiţii mai nefavorabile, acestea din urmă putând avea ca rezultat o reproducţie incompletă, defectuoasă. Toate acestea nu pot atinge decât latura cantitativă a diferitelor elemente ale reproducţiei, nu însă rolul pe care ele îl joacă în procesul de ansamblu în calitate de capital reproducător sau de venit reprodus.

II. Cele două sectoare ale producţiei sociale3

Produsul total al societăţii, deci şi producţia ei totală, se împarte

în două sectoare mari: I. Mijloace de producţie, mărfuri care posedă o formă cu care

trebuie sau cel puţin pot să intre în consumul productiv. II. Mijloace de consum, mărfuri care posedă o formă cu care

intră în consumul individual al clasei capitaliştilor şi al clasei muncitoare.

În fiecare din aceste sectoare, totalitatea diferitelor ramuri de producţie care aparţin sectorului respectiv formează o singură ramură de producţie mare, de o parte ramura mijloacelor de producţie, de cealaltă parte ramura mijloacelor de consum. Totalitatea capitalului utilizat în fiecare din cele două ramuri de producţie formează o secţiune mare, distinctă a capitalului social.

În fiecare din cele două sectoare capitalul se împarte în două părţi componente :

1. Capital variabil. Acest capital, privit din punctul de vedere al valorii, este egal cu valoarea forţei de muncă socială utilizată în ramura de producţie respectivă, deci cu suma salariilor plătite în schimbul acestei forţe de muncă. Privit din punctul de vedere al materiei, el constă din însăşi forţa de muncă aflată în funcţiune, adică din munca vie pusă în mişcare de această valoare-capital.

2. Capital constant, adică valoarea tuturor mijloacelor de producţie utilizate pentru producţie în ramura respectivă. Acestea se împart la rândul lor în capital fix – maşini, instrumente de muncă, clădiri, vite de muncă etc. – şi în capital constant circulant – materiale

402

de producţie, ca materii prime şi materii auxiliare, semifabricate etc. Valoarea produsului anual total confecţionat cu ajutorul acestui

capital în fiecare din cele două sectoare se împarte într-o parte din valoare care reprezintă capitalul constant c, care a fost consumat în producţie şi a cărui valoare a fost doar transmisă asupra produsului, şi în acea parte din valoare care a fost adăugată prin întreaga muncă a anului. Această din urmă parte a valorii se împarte la rândul ei în înlocuirea capitalului variabil v avansat, şi în excedentul peste acest capital variabil, excedent care formează plusvaloarea p. Ca şi valoarea oricărei mărfuri individuale, valoarea produsului anual total din fiecare sector se împarte şi ea în c + v + p. Partea din valoare c, care reprezintă capitalul constant consumat în producţie, nu este identică cu valoarea capitalului constant utilizat în producţie. E drept că materialele de producţie sunt consumate în întregime, astfel că valoarea lor este transmisă în întregime asupra produsului, dar numai o parte a capitalului fix utilizat este consumată în întregimea ei, deci numai o parte din valoarea lui este transmisă asupra produsului. Altă parte a capitalului fix, maşinile, clădirile etc., continuă să existe şi să funcţioneze, deşi cu o valoare redusă prin uzura anuală. Această parte a capitalului fix, care continuă să funcţioneze, nu există pentru noi atunci când privim valoarea produsului. Ea constituie o parte a valorii-capital, independentă de această valoare-marfă nou produsă şi existentă alături de ea. Lucrul acesta s-a văzut şi atunci când s-a cercetat valoarea produsului unui capital individual. (Cartea I, cap. VI, pag. 206) Aici trebuie să facem însă, deocamdată, abstracţie de metoda de cercetare pe care am utilizat-o acolo. Atunci când am analizat valoarea produsului capitalului individual, am văzut că valoarea pe care o pierde capitalul fix prin uzură se transmite asupra produsului-marfă confecţionat în cursul perioadei de uzură, indiferent dacă o parte a acestui capital fix este sau nu înlocuită în natură, în cursul acestei perioade, din valoarea transmisă. Aici, dimpotrivă, suntem nevoiţi, atunci când cercetăm produsul social total şi valoarea lui, să facem abstracţie, cel puţin deocamdată, de partea din valoare transmisă în cursul anului asupra produsului anual prin uzura capitalului fix, în măsura în care acest capital fix nu a fost înlocuit în natură în cursul anului. Într-o parte ulterioară a acestui capitol ne vom ocupa în mod separat de acest punct.

Pentru analiza reproducţiei simple vom lua ca bază următoarea schemă, în care c = capitalul constant, v = capitalul variabil, p = plusvaloarea, iar raportul de valorificare este considerat a fi de 100%.

403

Cifrele pot însemna milioane de mărci, franci sau lire sterline. I. Producţia de mijloace de producţie:

Capital ............... 4.000 c + 1.000 v = 5.000, Produs-marfă...... 4.000 c + 1.000 v + 1.000 p = 6.000, existente

în mijloace de producţie. II. Producţia de mijloace de consum:

Capital ............... 2.000 c + 500 v = 2.500, Produs-marfă ...... 2.000 c + 500 v + 500 p = 3.000, existente în

mijloace de consum. Total produs-marfă anual:

I. 4.000 c + 1.000 v + 1.000 p = 6.000 mijloace de producţie, II. 2.000 c + 500 v + 500 p = 3.000 mijloace de consum.

Valoarea totală = 9.000, care, conform presupunerii, nu cuprinde capitalul fix care continuă să funcţioneze sub forma sa naturală.

Dacă cercetăm acum schimburile necesare în cadrul reproducţiei simple, în care întreaga plusvaloare este deci consumată în mod neproductiv, şi lăsăm deocamdată la o parte circulaţia monetară care efectuează aceste schimburi, obţinem de la început trei mari puncte de reper.

1. Cele 500 v, salariu al muncitorilor, şi cele 500 p, plusvaloare a capitaliştilor din sectorul II, trebuie cheltuite pentru mijloace de consum. Dar valoarea lor există în mijloacele de consum în valoare de 1.000, care în mâinile capitaliştilor din sectorul II înlocuiesc cele 500 v şi reprezintă cele 500 p. Salariul şi plusvaloarea sectorului II se schimbă deci înăuntrul sectorului II cu produse ale acestui sector II. În modul acesta dispar din produsul total al sectorului II (500 v + 500 p) = 1.000 în mijloace de consum.

2. Cele l.000 v + l.000 p din sectorul I trebuie de asemenea cheltuite în mijloace de consum, deci în produse ale sectorului II. Ele trebuie deci schimbate cu partea constantă din capital, 2.000 c, care a mai rămas din acest produs şi care, ca mărime, este egală cu ele. Sectorul II primeşte în schimb o cantitate egală de mijloace de producţie, produs al sectorului I, în care se concretizează valoarea lui l.000 v + l. 000 p din sectorul I. În modul acesta dispar din calcul 2.000 IIc şi (l. 000 v + l. 000 p) I.

3. Mai rămân 4.000 Ic. Acestea constau din mijloace de producţie care nu pot fi întrebuinţate decât în sectorul I, servind la înlocuirea capitalului lui constant consumat, şi care deci vor fi

404

schimbate între capitaliştii individuali din I, aşa cum cele (500 v + 500 p) II sunt schimbate între muncitori şi capitalişti, respectiv între capitaliştii individuali din II.

Acestea, deocamdată, pentru înţelegerea mai uşoară a celor ce urmează.

III. Schimbul dintre cele două sectoare: I (v + p) contra II c4 Începem cu marele schimb dintre cele două categorii. (1.000 v+

l.000 p) I – aceste valori care există în mâinile producătorilor lor sub forma naturală de mijloace de producţie se schimbă cu 2.000 IIc, cu valori care există sub forma naturală de mijloace de consum. Prin acest schimb, categoria capitaliştilor II a trecut din nou capitalul ei constant = 2.000 din forma de mijloace de consum sub forma de mijloace de producţie a mijloacelor de consum, sub o formă în care poate să funcţioneze din nou drept factor al procesului de muncă şi, în ceea ce priveşte valorificarea, drept valoare-capital constant. Pe de altă parte, prin acest schimb sunt realizate în mijloace de consum echivalentul forţei de muncă din I (1.000 Iv) şi plusvaloarea capitaliştilor I (1.000 Ip); amândouă sunt trecute din forma lor naturală de mijloace de producţie sub o formă naturală în care pot fi consumate în calitate de venit.

Acest schimb reciproc se efectuează însă printr-o circulaţie monetară care, aşa cum îl mijloceşte, îi îngreunează şi înţelegerea, dar care are o importanţă hotărâtoare, pentru că partea capitalului variabil trebuie să reapară mereu sub formă de bani, sub formă de capital bănesc, care se transformă din bani în forţă de muncă. Capitalul variabil trebuie avansat sub formă de bani în toate ramurile de activitate exploatate în mod concomitent şi paralel pe tot întinsul societăţii, indiferent dacă acestea fac parte din categoria I sau II. Capitalistul cumpără forţa de muncă înainte ca ea să intre în procesul de producţie, o plăteşte însă abia la anumite termene convenite, după ce a fost cheltuită cu producerea de valoare de întrebuinţare. Ca şi restul valorii produsului, capitalistului îi aparţine şi acea parte a ei care nu este decât un echivalent pentru banii cheltuiţi cu plata salariului, adică acea parte din valoarea produsului care reprezintă valoarea-capital variabil. În această parte din valoare, muncitorul i-a furnizat deja echivalentul pentru salariul său. Or, retransformarea mărfii în bani, vânzarea ei, este aceea care îi reconstituie capitalistului capitalul său variabil sub formă de capital

405

bănesc, pe care poate să-l avanseze din nou cu cumpărarea forţei de muncă.

În sectorul I, capitalistul total a plătit deci muncitorilor 1.000 1. st. (spun 1. st. numai pentru a exprima că e valoare sub formă bănească) = 1.000 v pentru acea parte a valorii produsului I, adică a mijloacelor de producţie produse de ei, care există deja ca parte v a acestui produs I. Cu aceste 1.000 1. st., muncitorii cumpără mijloace de consum de aceeaşi valoare de la capitaliştii II şi transformă astfel o jumătate a capitalului constant II în bani; capitaliştii II, la rândul lor, cumpără cu aceste 1.000 1. st. mijloace de producţie în valoare de 1.000 de la capitaliştii I; prin acest fapt, pentru aceştia din urmă valoarea-capital variabil = l.000 v, care, ca parte a produsului lor, există sub forma naturală de mijloace de producţie, este retransformată în bani şi poate să funcţioneze acum din nou în mâna lor în calitate de capital bănesc care e transformat în forţă de muncă, în elementul esenţial al capitalului productiv. Pe această cale li se întoarce capitalul variabil sub formă bănească, în urma realizării unei părţi din capitalul-marfă al lor.

În ceea ce priveşte însă banii care sunt necesari pentru schimbul părţii p a capitalului-marfă I contra celei de a doua jumătăţi a părţii constante a capitalului II, ei pot fi avansaţi în diferite feluri. În realitate, această circulaţie cuprinde o masă enormă de cumpărări şi de vânzări izolate ale capitaliştilor individuali din ambele categorii, banii trebuind neapărat să provină de la aceşti capitalişti, întrucât socotelile cu privire la masa de bani aruncaţi de muncitori în circulaţie le-am terminat. Ba, un capitalist din categoria II poate să cumpere cu capitalul său bănesc, existent alături de capitalul său productiv, mijloace de producţie de la capitalişti din categoria I, ba, invers, un capitalist din categoria I poate să cumpere, din fondurile băneşti destinate a fi cheltuite pentru nevoi personale şi nu drept capital, mijloace de consum de la capitalişti din categoria II. Cum am arătat mai sus, în secţiunile I şi II, anumite rezerve de bani trebuie să fie considerate în orice caz ca existând – fie pentru, a fi avansate drept capital, fie pentru a fi cheltuite drept venit – alături de capitalul productiv în mâinile capitalistului. Să presupunem că jumătate din bani – proporţia este cu totul indiferentă pentru ceea ce ne interesează – sunt avansaţi de capitaliştii II cu cumpărarea de mijloace de producţie pentru înlocuirea capitalului lor constant şi că cealaltă jumătate este cheltuită de capitaliştii I pentru consum; în acest caz, sectorul II avansează 500 1. st. şi cumpără cu ele de la I mijloace de producţie, astfel că el şi-a înlocuit (socotind şi cele 1.000 1. st.

406

menţionate mai sus, provenite de la muncitorii I) 3/4 din capitalul său constant, în natură; sectorul I cumpără cu cele 500 1. st. astfel obţinute mijloace de consum de la II şi a descris astfel, pentru o jumătate din acea parte a capitalului-marfă al său care constă din p, circulaţia m - b - m, realizându-şi acest produs al său într-un fond de consum. Prin acest al doilea proces, cele 500 1. st. se întorc în mâinile lui II sub formă de capital bănesc pe care acest sector îl posedă alături de capitalul său productiv. Pe de altă parte, sectorul I anticipează pentru o jumătate din partea p a capitalului-marfă al său, aflată încă la el sub formă de produs –înainte de vânzarea acesteia – o cheltuială de bani în sumă de 500 1. st. pentru cumpararea de mijloace de consum II. Cu aceleaşi 5001. st., sectorul II cumpără mijloace de producţie de la sectorul I şi şi-a înlocuit astfel în natură întreg capitalul constant (1.000 + 500 + 500 = 2.000), în timp ce sectorul I şi-a realizat întreaga plusvaloare în mijloace de consum. În total ar fi avut deci loc un schimb de mărfuri în sumă de 4.000 1. st., cu o circulaţie monetară de 2.000 1. st.; această circulaţie monetară e atât de mare numai pentru că se presupune că întreg produsul anual se schimbă dintr-odată în câteva fracţiuni mari. Ceea ce e important aici nu este decât împrejurarea că sectorul II nu numai că şi-a retransformat în mijloace de producţie capitalul său constant reprodus sub formă de mijloace de consum, dar, afară de aceasta, i se reîntorc şi cele 500 1. st. pe care le-a avansat circulaţiei cu cumpărarea de mijloace de producţie; şi că, de asemenea, sectorul I nu numai că posedă din nou sub formă de bani capitalul său variabil, pe care îi reproduce sub formă de mijloace de producţie, nu numai că-l posedă din nou sub formă de ca-pital bănesc, care poate fi din nou transformat în mod direct în forţă de muncă, dar afară de aceasta i se reîntorc şi cele 500 1. st. pe care le-a cheltuit în mod anticipat cu cumpărarea de mijloace de consum, înainte de vânzarea acelei părţi a capitalului său care reprezintă plusvaloarea. Dar ele i se reîntorc nu prin cheltuirea care a avut loc, ci prin vânzarea ulterioară a unei părţi din produsul-marfă al lui, purtând jumătate din plusvaloarea lui.

În ambele cazuri, nu numai că capitalul constant al sectorului II a trecut din nou din forma de produs sub forma naturală de mijloace de producţie, singura formă sub care el poate să funcţioneze în calitate de capital; de asemenea, nu numai că partea capitalului variabil a sectorului I e trecută sub formă bănească, iar partea mijloacelor de producţie din sectorul I, reprezentând plusvaloarea, sub forma care permite consumarea ei în calitate de venit. Dar în afară de aceasta, în sectorul II

407

se întorc cele 500 1. st., capital bănesc care a fost avansat cu cumpărarea de mijloace de producţie, înainte de a fi fost vândută partea corespunzătoare din valoarea capitalului constant care le compensează – şi care există sub formă de mijloace de consum; apoi, în sectorul I se întorc cele 500 1. st. cheltuite antizipando [anticipat], cu cumpărarea de mijloace de consum. Dacă în sectorul II se întorc banii avansaţi în contul părţii constante a produsului-marfă al său, iar în sectorul I banii avansaţi în contul unei părţi din plusvaloarea produsului-marfă al său, acest lucru se întâmplă pentru că cele două categorii de capitalişti au mai aruncat în circulaţie câte 500 1. st., şi anume una afară de capitalul constant care există sub forma mărfurilor II, şi cealaltă afară de plusvaloarea care există sub forma mărfurilor I. În cele din urmă, ei se achită unii pe alţii în întregime prin schimbul echivalentelor lor respective de mărfuri. Banii pe care ei i-au aruncat în circulaţie peste valoarea mărfurilor lor, ca mijloc al acestui schimb de mărfuri, se întorc la fiecare din ei din circulaţie, pro rata [în raport] cu cota-parte pe care fiecare a aruncat-o în circulaţie. Prin acest fapt ei nu au devenit mai bogaţi nici măcar cu un ban. Sectorul II avea un capital constant = 2.000 sub formă de mijloace de consum + 500 în bani; în prezent, el posedă, ca şi mai înainte, 2.000 în mijloace de producţie şi 500 în bani; tot astfel, sectorul I posedă, ca şi mai înainte, o plusvaloare de 1.000 (din mărfuri, mijloace de producţie, transformate acum în fond de consum) + 500 în bani. – De aici urmează, ca regulă generală: din banii pe care capitaliştii industriali îi aruncă în circulaţie pentru efectuarea propriei lor circulaţii de mărfuri, fie în contul părţii constante a valorii mărfii, fie în contul plusvalorii existente în mărfuri, în măsura în care aceasta e cheltuită ca venit, se întoarce în mâna capitaliştilor respectivi atâta cât au avansat ei pentru circulaţia bănească.

În ceea ce priveşte retransformarea în bani a capitalului variabil al categoriei I, acest capital există pentru capitaliştii I, după ce ei l-au avansat pentru salariu, mai întâi sub forma mărfurilor în care ei l-au primit de la muncitori. Ei l-au plătit acestor muncitori, sub formă de bani, ca preţ al forţei lor de muncă. Ei au plătit astfel acea componentă a valorii produsului-marfă al lor care este egală cu acest capital variabil avansat sub formă de bani. În schimb, le aparţine şi această parte a produsului-marfă. Dar acea parte a clasei muncitoare pe care ei o utilizează nu este cumpărătoare a mijloacelor de producţie produse chiar de ea; ea e cumpărătoare a mijloacelor de consum produse de sectorul II. Capitalul variabil avansat sub formă de bani cu plata salariului nu se

408

întoarce deci direct la capitaliştii I. El trece, prin intermediul cumpă-rărilor efectuate de muncitori, în mâinile producătorilor capitalişti ai mărfurilor necesare şi în general accesibile muncitorilor, deci în mâinile capitaliştilor II, şi abia prin faptul că aceştia utilizează banii pentru cumpărarea de mijloace de producţie – abia prin acest înconjur el se întoarce în mâinile capitaliştilor I.

Rezultă din cele de până acum că la reproducţia simplă suma de valori v + p a capitalului-marfă I (deci şi o parte proporţională corespunzătoare din produsul-marfă total I) trebuie să fie egală cu capitalul constant II c, considerat şi el separat, ca parte proporţională a produsului-marfă total al clasei II; sau: I (v + p) = II c. IV. Schimbul înăuntrul sectorului II. Mijloace de subzistenţă necesare şi

obiecte de lux Din valoarea mărfii produse în sectorul II a mai rămas să

cercetăm componentele v + p. Cercetarea lor nu are nimic de-a face cu chestiunea cea mai importantă care ne preocupă aici: anume, în ce măsură scindarea valorii produsului-marfă al capitalistului individual în c + v + p, deşi efectuându-se sub forme de manifestare diferite, este valabilă şi pentru valoarea produsului anual total. Această chestiune este rezolvată prin schimbul lui I (v + p) contra II c, pe de o parte, şi prin analiza pe care o vom face mai târziu reproducţiei lui I c în produsul-marfă anual I, pe de altă parte. Întrucât II (v + p) există sub forma naturală de articole de consum, întrucât capitalul variabil avansat muncitorilor în plata forţei de muncă trebuie cheltuit de aceştia, în linii mari, pentru mijloace de consum şi întrucât, în ipoteza reproducţiei simple, partea p din valoarea mărfurilor este cheltuită de fapt, ca venit, pentru mijloace de consum, este clar prima facie [din primul moment] că muncitorii II cumpără din nou, cu salariul obţinut de la capitaliştii II, o parte din propriul lor produs, în raport cu mărimea valorii băneşti primite ca salariu. În felul acesta, categoria capitaliştilor II retransformă în bani capitalul lor bănesc pe care îl avansaseră pentru plata forţei de muncă; e la fel ca şi cum ei şi-ar fi plătit muncitorii cu simple semne de valoare, care s-ar întoarce în mâinile capitaliştilor atunci când muncitorii şi le-ar realiza prin cumpărarea unei părţi din marfa pe care ei au produs-o şi care aparţine capitaliştilor; cu deosebirea că aici semnul nu numai că reprezintă valoare, dar conţine valoare încorporată în aur sau argint. Vom cerceta mai târziu mai amănunţit această reîntoarcere a

409

capitalului variabil avansat sub formă bănească, reîntoarcere care are loc prin mijlocirea procesului în care clasa muncitoare apare în calitate de cumpărătoare, iar clasa capitaliştilor în calitate de vânzătoare. Aici este vorba însă de un alt punct care trebuie cercetat în această reîntoarcere a capitalului variabil la punctul său de plecare.

Categoria II a producţiei anuale de mărfuri constă din cele mai diferite ramuri industriale, care pot fi însă împărţite – în ceea ce priveşte produsele lor – în două subdiviziuni mari:

a) Mijloace de consum care intră în consumul clasei muncitoare şi care formează şi o parte din consumul clasei capitaliştilor, întrucât este vorba de mijloace de subzistenţă necesare, deşi diferite de cele ale muncitorilor în ceea ce priveşte calitatea şi valoarea. Întreagă această subdiviziune o putem cuprinde, pentru scopul care ne interesează, în rubrica mijloace de consum necesare, indiferent dacă un asemenea produs, ca de pildă tutunul, este din punct de vedere fiziologic un mijloc de consum necesar sau nu; e suficient că obiceiul a făcut din el un mijloc de consum necesar.

b) Mijloace de consum de lux, care intră numai în consumul clasei capitaliştilor şi care nu pot fi deci vândute decât în schimbul plusvalorii cheltuite pe care muncitorul nu o capătă niciodată. La prima rubrică este clar că capitalul variabil avansat în producţia categoriilor de mărfuri ce ţin de aceasta trebuie să se întoarcă direct, sub formă bănească, la acea parte a capitaliştilor II (adică la capitaliştii II a) care au produs aceste mijloace de subzistenţă necesare. Ei le vând propriilor lor muncitori la valoarea capitalului variabil plătit acestora sub formă de salariu. Reîntoarcerea aceasta este directă în ceea ce priveşte întreagă această subdiviziune a categoriei capitaliştilor II, oricât de numeroase ar fi tranzacţiile dintre capitaliştii diferitelor ramuri industriale participante, tranzacţii prin care acest capital variabil ce se întoarce este repartizat pro rata [în conformitate cu partea fiecăruia]. Sunt procese de circulaţie ale căror mijloace de circulaţie sunt furnizate direct de banii pe care îi cheltuiesc muncitorii. Altfel stau însă lucrurile cu subdiviziunea II b. Întreaga parte din valoarea-produs cu care avem de-a face aici, II b (v + p), constă sub forma ei naturală din articole de lux, adică din articole pe care clasa muncitoare nu poate să le cumpere, aşa cum nu poate să cumpere valoarea-marfă I v, care există sub formă de mijloace de producţie, deşi articolele de lux, ca şi mijloacele de producţie, sunt produse ale acestor muncitori. Reîntoarcerea capitalului variabil, avansat în acest subsector, la producătorul capitalist, sub formă

410

de bani, nu poate deci să fie directă, ci trebuie să fie mijlocită, ca şi sub Iv.

Să presupunem, de pildă, aşa cum am presupus mai sus, că pentru întreaga categorie II: v = 500 şi p = 500; dar capitalul variabil şi plusvaloarea care ii corespunde presupunem că se repartizează precum urmează:

Subsectorul a: mijloace de subzistenţă necesare: v = 400; p = 400; deci o masă de mărfuri în mijloace de consum necesare în valoare de 400 v + 400 p = 800, sau II a (400 v + 400 p).

Subsectorul b: articole de lux în valoare de l00 v + l00 p = 200, sau II b (l00 v + l00 p).

Muncitorii din II b au primit ca plată pentru forţa lor de muncă 100 în bani, să zicem 100 1. st.; cu aceşti bani ei cumpără de la capitaliştii II a mijloace de consum în valoare de 100. Această categorie de capitalişti cumpără cu ei marfă de la II b în valoare de 100, fapt prin care capitaliştilor II b li se întoarce capitalul lor variabil sub formă de bani.

În II a există deja 400 v din nou sub formă de bani în mâna capitaliştilor prin schimbul cu proprii lor muncitori; în afară de aceasta, din acea parte a produsului lor care reprezintă plusvaloarea, a patra parte a fost cedată muncitorilor II b obţinându-se în schimb II b (l00 v) în articole de lux.

Dacă presupunem acum la capitaliştii II a şi II b o împărţire proporţională asemănătoare cheltuirii venitului în mijloace de subzistenţă necesare şi articole de lux – dacă presupunem că atât unii cât şi ceilalţi cheltuiesc câte 3/5 în mijloace de subzistenţă necesare şi câte 2/5 în articole de lux, capitaliştii din subsectorul II a îşi vor cheltui 3/5 din venitul provenit din plusvaloarea de 400 p, deci 240, pentru propriile lor produse, mijloacele de subzistenţă necesare; şi 2/5 = 160 în articole de lux. Capitaliştii subsectorului II b îşi vor împărţi plusvaloarea = l00 p în acelaşi mod: 3/5 = 60 pentru articole necesare şi 2/5 = 40 pentru articole de lux, acestea din urmă fiind produse şi schimbate în propriul lor subsector.

Cele 160 în articole de lux pe care le obţine (II a) p revin capitaliştilor II a precum urmează: din cele (II a) 400 p, 100 au fost schimbate, precum am văzut, sub formă de mijloace de subzistenţă necesare contra unei valori identice din (II b), care există în articole de lux, iar alte 60 sub formă de mijloace de subzistenţă necesare contra (II

411

b) 60 p în articole de lux. Calculul de ansamblu se prezintă deci precum urmează:

II a: 400 v + 400 p; II b: l00 v + l00 p.

1. 400 v (a) sunt consumate de muncitorii II a, din al căror

produs (mijloace de subzistenţă necesare) ele formează o parte; muncitorii le cumpără de la producătorii capitalişti ai propriului lor sector. Acestora li se întorc prin acest fapt 400 1. st. în bani, valoarea capitalului lor variabil de 400 plătit acestor muncitori drept salariu; cu aceşti bani capitaliştii pot să cumpere din nou forţă de muncă.

2. O parte din cele 400 p (a), egală cu l00 v (b), deci cu 1/4 din plusvaloare (a), este realizată în articole de lux precum urmează: muncitorii (b) au obţinut de la capitaliştii sectorului lor (b) 100 1. st. drept salariu; cu aceşti bani ei cumpără 1/4 din p (a), adică mărfuri care constau din mijloace de subzistentă necesare; capitaliştii din a cumpără cu aceşti bani articole de lux de aceeaşi valoare = l00 v (b), adică jumătate din întreaga producţie de lux. Prin acest fapt li se întoarce capitaliştilor b întreg capitalul lor variabil sub formă de bani şi ei pot să-şi înceapă din nou reproducţia printr-o nouă cumpărare de forţă de muncă, întrucât întreg capitalul constant al sectorului de ansamblu II este deja înlocuit prin schimbul lui I (v + p) contra II c. Forţa de muncă a muncitorilor de articole de lux poate deci să fie vândută din nou numai graţie faptului că acea parte a propriului lor produs care a fost creată ca echivalent pentru salariul lor, este atrasă de capitaliştii II a în fondul lor de consum, este consumată de ei. (Acelaşi lucru e valabil pentru vânzarea forţei de muncă sub I; aceasta întrucât II c, contra căruia se schimbă I (v + p), constă atât din articole de lux, cât şi din mijloace de subzistentă necesare şi întrucât ceea ce este reînnoit prin I (v + p) constituie mijloacele de producţie atât ale articolelor de lux, cât şi ale mijloacelor de subzistenţă necesare.)

3. Ajungem acum la schimbul dintre a şi b, în măsura în care nu este decât schimb între capitaliştii celor două subsectoare. Prin cele de până acum sunt scoase din calcul capitalul variabil (400 v) şi o parte a plusvalorii (l00 p) în a, precum şi capitalul variabil (l00 v) în b. Am presupus apoi ca proporţie medie a cheltuirii de venit din partea capitaliştilor, în ambele sectoare, 2/5 pentru lux şi 3/5 pentru nevoi de întreţinere. În afară de cele 100 cheltuite deja pentru lux, revin deci întregului subsector a încă 60 pentru lux şi în aceeaşi proporţie, adică

412

40, subsectorului b. (II a) p se împarte deci în 240 pentru mijloace de subzistenţă şi

160 pentru articole de lux = 240 + 160 = 400 p (II a). (II b) p se împarte în 60 pentru mijloace de subzistenţă şi 40

pentru lux: 60 + 40 = l00 p (II b). Cele 40 din urmă, această categorie le consumă din propriul ei produs (2/5 din plusvaloarea ei); cele 60 pentru mijloace de subzistenţă ea le obţine prin faptul că schimbă 60 din plusprodusul său contra 60 p (a).

Avem, aşadar, pentru întreaga categorie de capitalişti II (v + p existând în subsectorul a în mijloace de subzistenţă necesare, iar în b în articole de lux):

II a (400 v + 400 p) + II b (l00 v + l00 p) = 1.000; prin mişcarea arătată sunt astfel realizate: 500 v (a + b) (realizate în 400 v (a) + l00 p (a)) şi 500 p (a + b) (realizate în 300 p (a) + l00 v (b) + l00 p (b)) = 1.000.

Pentru a şi b, privite fiecare în parte, obţinem realizarea: a) 800

b) … . Dacă, pentru a simplifica lucrurile, menţinem acelaşi raport

între capitalul variabil şi cel constant (lucru care, de altfel, nu e nicidecum necesar), la 400 v (a) revine un capital constant de 1.600, iar la l00 v (b) unul de 400, astfel că pentru II avem următoarele sectoare a şi b:

II a) 1.600 c + 400 v + 400 p = 2.400 II b) 400 c + l00 v + l00 p = 600

şi împreună: 2.000 c + 500 v + 500 p = 3.000.

În mod corespunzător, din cele 2.000 II c în mijloace de consum, care sunt schimbate contra 2.000 I (v + p), 1.600 sunt transformate în mijloace de producţie a mijloacelor de subzistenţă necesare şi 400 în mijloace de producţie a articolelor de lux.

Cele 2.000 I (v + p) s-ar scinda deci în (800 v + 800 p) I pentru a = 1.600 mijloace de producţie a mijloacelor de subzistenţă necesare şi (200 v + 200 p) I pentru b = 400 mijloace de producţie a articolelor de lux.

O parte importantă nu numai a mijloacelor de muncă propriu-zise, dar şi a materiilor prime şi a celor auxiliare etc., este de

413

acelaşi fel pentru ambele sectoare. Acest fapt este însă cu totul indiferent pentru schimbul diferitelor părţi din valoarea produsului total I (v + p). Atât cele 800 I v de mai sus, cât şi cele 200 I v se realizează prin faptul că salariul este cheltuit în mijloace de consum 1.000 II c, că deci capitalul bănesc avansat pentru acest salariu se repartizează, la întoarcerea sa, în mod uniform asupra producătorilor capitalişti I, înlocuindu-se din nou, în bani, pro rata [proporţional cu partea fiecăruia] capitalul lor variabil avansat; pe de altă parte, în ceea ce priveşte realizarea celor 1.000 I p, şi aici capitaliştii vor scoate în mod uniform (proporţional cu mărimea p-ului lor) din întreaga jumătate a doua a lui II c = 1.000, 600 II a şi 400 II b în mijloace de consum; deci, acelea care înlocuiesc capitalul constant din II a:

480 (8/5) din 600 c (II a) şi 320 (2/5) din 400 c (II b) = 800; iar acelea care înlocuiesc capitalul constant din II b:

120 (3/5) din 600 c (II a) şi 80 (2/5) din 400 c (II b) = 200. Total = 1.000.

Ceea ce este arbitrar aici, atât pentru I cât şi pentru II, este raportul capitalului variabil faţă de cel constant, ca şi identitatea acestui raport pentru I şi II şi pentru subsectoarele lor. În ceea ce priveşte această identitate, ea e presupusă aici doar pentru simplificare, iar presupunerea unor raporturi diferite nu ar modifica nimic din condiţiile problemei şi din rezolvarea ei. Ceea ce rezultă însă în mod necesar, atunci când se presupune reproducţia simplă, sunt următoarele:

1. Că noua valoare-produs creată de munca din cursul anului sub formă naturală de mijloace de producţie (şi care poate fi scindată în v + p) este egală cu valoarea capitalului constant c cuprinsă în valoarea produsului creat de cealaltă parte a muncii anuale, capital constant reprodus sub formă de mijloace de consum. Dacă ar fi mai mică decât II c, II nu ar putea să-şi înlocuiască în întregime capitalul său constant; dacă ea ar fi mai mare, ar rămâne un excedent neutilizat. În ambele cazuri, presupunerea reproducţie simplă ar fi violată.

2. Că la produsul anual reprodus sub formă de mijloace de consum, capitalul variabil v avansat sub formă de bani nu poate fi realizat de cei care îl primesc, dacă sunt lucrători de articole de lux, decât în acea parte a mijloacelor de subzistenţă necesare care reprezintă pentru capitaliştii care le-au produs plusvaloarea lor prima facie [în prima înfăţişare]; că deci v-ul avansat în producţia de articole de lux este egal cu o parte din p care corespunde mărimii valorii sale şi care a fost produsă sub formă de mijloace de subzistenţă necesare, trebuind deci să

414

fie mai mic decât acest p întreg – anume (II a) p – şi că numai prin realizarea acelui v în această parte a lui p capitaliştii care au produs articole de lux îşi reprimesc sub formă de bani capitalul variabil avansat. Este un fenomen cu totul analog realizării lui I (v + p) în II c, numai că în al doilea caz (II b) v se realizează într-o parte a lui (II a) p egală cu el în ceea ce priveşte valoarea. Aceste raporturi rămân din punct de vedere calitativ hotărâtoare la orice repartizare a produsului anual total, în măsura în care acesta intră în procesul reproducţiei anuale mijlocite prin circulaţie. I (v + p) nu poate fi realizat decât în I c, aşa cum II c, în funcţia sa de componentă a capitalului productiv, nu poate fi reînnoit decât prin această realizare; tot astfel (II b) v nu este realizabil decât într-o parte a lui (II a) p, iar (II b) v nu poate fi retransformat sub forma sa de capital bănesc decât în felul acesta. Se înţelege că cele de mai sus sunt valabile numai în măsura în care ele sunt în mod efectiv un rezultat al procesului de reproducţie însuşi, deci în măsura în care, de pildă, capitaliştii IIb nu obţin capital bănesc pentru v printr-un credit din altă parte. Din punct de vedere cantitativ însă, schimburile diferitelor părţi ale produsului anual pot avea loc în proporţiile arătate mai sus numai dacă scara şi raporturile de valoare ale producţiei rămân staţionare şi dacă aceste raporturi stricte nu sunt alterate de comerţul exterior.

Dacă am spune acum, în maniera lui A. Smith, că I (v + p) se reduce la II c, iar II c se reduce la I (v + p), sau, cum obişnuieşte el să spună mai des şi într-un mod mai insipid, că I (v + p) formează componente ale preţului (respectiv ale valorii – el spune value in exchange [valoare de schimb]) – lui II c, iar II c constituie în întregime valoarea I (v+ p), s-ar putea spune şi ar trebui să se spună de asemenea că (II b) v se reduce la (II a) p, sau (II a) p la (II b) v, sau că (II b) v formează o componentă a plusvalorii II a şi viceversa; plusvaloarea s-ar reduce în modul acesta la salariu, respectiv la capital variabil, iar capi-talul variabil ar forma o „componentă” a plusvalorii. Această absurditate se şi găseşte sub această formă la A. Smith, întrucât la el salariul este determinat de valoarea mijloacelor de subzistenţă necesare, iar valoarea acestor mărfuri este determinată la rândul ei, invers, de valoarea salariului (adică a capitalului variat) şi a plusvalorii cuprinse în ele. Smith e atât de absorbit de fragmentele în care valoarea-produs a unei zile de muncă poate fi scindată în cadrul capitalist – anume în v + p – încât uită cu totul că, la schimbul de mărfuri simplu, e cu totul indiferent dacă echivalentele care există sub formă naturală diferită constau din muncă plătită sau neplătită, întrucât în ambele cazuri ele necesită aceeaşi

415

cantitate de muncă pentru producerea lor; şi că e tot atât de indiferent dacă marfa lui A este un mijloc de producţie şi aceea a lui B un mijloc de consum, dacă după vânzare o marfă trebuie să funcţioneze drept componentă a capitalului, iar cealaltă trebuie să intre, dimpotrivă, în fondul de consum, fiind consumată secundum [după] Adam ca venit. Ceea ce face cumpărătorul individual cu marfa sa nu cade în sfera schimbului de mărfuri, în sfera circulaţiei, şi nu atinge valoarea mărfii. Acest lucru nu se schimbă deloc prin faptul că la analiza circulaţiei produsului social total al anului trebuie să se ţină seama de scopul util determinat, adică de consumul diferitelor componente ale acelui produs.

La schimbul lui (II b) v contra unei părţi echivalente a lui (II a) p, schimb constatat mai sus, şi la celelalte schimburi dintre (II a) p şi (II b) p, nu se presupune nicidecum ca fie capitaliştii individuali din II a şi II b, fie totalităţile lor respective să-şi împartă plusvaloarea în aceeaşi proporţie între obiectele de consum necesare şi articolele de lux. Unul poate să cheltuiască mai mult într-o ramură a consumului, altul într-alta. În cadrul reproducţiei simple se presupune doar că o sumă de valoare egală cu întreaga plusvaloare este realizată în fond de consum. Limitele sunt deci date. Înăuntrul fiecărei categorii unul poate să consume mai mult în a, al doilea mai mult în b, dar diferenţele se pot compensa reciproc astfel că, luate în întregimea lor, categoria capitaliştilor a şi categoria capitaliştilor b participă în aceeaşi proporţie la amândouă. Raporturile de valoare – partea proporţională din valoarea totală a produsului II ce revine fiecăreia din cele două categorii de producători a şi b – deci şi un anumit raport cantitativ între ramurile de producţie care furnizează acele produse – sunt însă date în mod necesar în fiecare caz concret; numai raportul care figurează ca exemplu este ipotetic; dacă s-ar lua ca exemplu alt raport, acest lucru nu ar modifica deloc lucrurile din punct de vedere calitativ; ceea ce s-ar schimba ar fi doar raporturile cantitative. Dacă însă, graţie unor anumite împrejurări, ar avea loc o modificare reală în mărimea proporţională a lui a şi b, s-ar modifica în mod corespunzător şi condiţiile reproducţiei simple.

Din faptul că (II b) v se realizează într-o parte echivalentă a lui (II a) p urmează că în proporţia în care creşte partea afectată luxului din produsul anual, în care deci o cotă-parte crescândă din forţa de muncă e absorbită în producţia de lux – în aceeaşi proporţie retransformarea capitalului variabil avansat în (II b) v în capital bănesc care funcţionează din nou ca formă bănească a capitalului variabil, şi prin aceasta existenţa şi reproducţia acelei părţi a clasei muncitoare care e ocupată în II b –

416

aprovizionarea ei cu mijloacele de consum necesare – este condiţionată de risipa clasei capitaliste, de transformarea unei părţi importante a plusvalorii sale în articole de lux.

Orice criză reduce în mod trecător consumul articolelor de lux; ea încetineşte retransformarea lui (II b) v în capital bănesc, face ca aceasta să aibă loc doar în mod parţial şi aruncă în modul acesta pe stradă o parte din muncitorii din industria de lux, provocând în acelaşi timp, tocmai prin acest fapt, o stagnare şi o reducere a vânzării mijloacelor de consum necesare. Aceasta, făcând cu totul abstracţie de muncitorii neproductivi rămaşi şi ei fără lucru în acelaşi timp, care primeau pentru serviciile lor o parte din cheltuiala capitaliştilor afectată luxului (pro tanto [în această măsură] muncitorii aceştia sunt ei înşişi articole de lux) şi care luau şi ei o parte foarte activă în consumul mijloacelor de subzistenţă necesare etc. Invers stau lucrurile în perioada de prosperitate, şi în special în cursul perioadei sale de pseudoînflorire – când şi din alte motive valoarea relativă, exprimată în marfă, a banilor scade (fără altă răsturnare reală în ceea ce priveşte valoarea), când deci preţul mărfurilor creşte independent de propria lor valoare. Nu numai că consumul mijloacelor de subzistenţă necesare creşte; clasa muncitoare (în care a intrat acum în mod activ întreaga ei armată de rezervă) ia parte în mod trecător şi la consumul unor articole de lux care altfel îi sunt inaccesibile, precum şi la consumul acelei categorii de articole de consum necesare care altfel formează în cea mai mare parte mijloace de consum „necesare” numai pentru clasa capitaliştilor, fapt care la rândul său provoacă o urcare a preţurilor.

E o pură tautologie să spui că crizele rezultă din lipsa de consum solvabil sau de consumatori solvabili. Sistemul capitalist nu cunoaşte alte feluri de consum decât cu plată, cu excepţia aceleia sub forma pauperis [sub forma săracului] sau aceleia a „pungaşului”. Că mărfurile nu au putut fi vândute nu înseamnă decât că nu s-au găsit pentru ele cumpărători solvabili, deci consumatori (indiferent dacă mărfurile sunt cumpărate cu scopul ultim al consum productiv sau al celui individual). Dacă se încearcă însă a se da acestei tautologii o aparenţă de temeinicie mai profundă prin faptul că se susţine că clasa muncitoare primeşte o parte prea mică din propriul ei produs şi că neajunsul este deci înlăturat atunci când ea obţine o parte mai mare a lui, adică atunci când salariul ei creşte, trebuie să se observe doar atât – că de fiecare dată crizele sunt tocmai pregătite de o perioadă în care salariul creşte în mod general şi în care clasa muncitoare obţine realiter

417

[în mod efectiv] o parte mai mare din acea porţiune a produsului anual care este destinată consumului. Din punctul de vedere al acestor cavaleri ai „simplului” (!) bun simţ, acea perioadă ar trebui, dimpotrivă, să înlăture criza. Se pare, aşadar, că producţia capitalistă implică anumite condiţii independente de buna sau reaua voinţă, condiţii care fac ca acea prosperitate relativă a clasei muncitoare să nu fie decât momentană, şi anume totdeauna numai ca semn prevestitor al crizei5.

S-a văzut mai înainte cum raportul proporţional dintre producţia mijloacelor de consum necesare şi producţia de lux determină împărţirea lui II (v + p) între II a şi II b – deci şi împărţirea lui II c între (II a) c şi (II b) c. El acţionează deci în mod radical asupra caracterului şi raporturilor cantitative ale producţiei şi este un element determinant esenţial al aspectului ei total.

Reproducţia simplă are în fond ca scop consumul, deşi acapararea de plusvaloare apare ca mobil determinant al capitaliştilor individuali; căci, oricare ar fi mărimea sa proporţională, plusvaloarea are aici scopul ultim de a servi doar pentru consumul individual al capitalistului.

În măsura în care reproducţia simplă formează o parte, şi anume partea cea mai importantă, din reproducţia anuală pe scară lărgită, acest motiv subzistă alături de, şi în opoziţie cu motivul îmbogăţirii ca atare; în realitate, lucrurile apar mai complicate pentru că anunţi participanţi (partners) la pradă – la plusvaloarea capitalistului – apar drept consumatori independenţi de el.

V. Efectuarea schimburilor prin intermediul circulaţiei monetare

După cele expuse până acum, circulaţia dintre diferitele clase de producători se face după următoarea schemă.

1. Intre clasa I şi clasa II: I. 4.000 c + 1.000 v + 1.000 p II. 2.000 c + 500 v + 5.000 p. Circulaţia lui II c = 2.000 este încheiată prin schimbul contra I

(l.000 v + l.000 p). Întrucât deocamdată lăsăm la o parte 4.000 I c, mai rămâne

circulaţia lui v + p înăuntrul clasei II. II (v + p) se împarte între subclasele II a şi II b precum urmează:

2. II. 500 v + 500 p = a (400 v + 400 p) + b (l00 v + l00 p). Cele 400 v (a) circulă înăuntrul propriului lor subsector;

418

muncitorii plătiţi cu ele cumpără în schimbul lor de la patronii lor, capitaliştii II a, mijloace de subzistenţă necesare produse de ei înşişi.

Întrucât capitaliştii din ambele subsectoare îşi cheltuiesc 3/5 din plusvaloare în produse ale lui II a (mijloace de subzistenţă necesare) şi 2/5 în produse ale lui II b (articole de lux), 3/5 din plusvaloarea a, deci 240, sunt consumate înăuntrul subsectorului II a însuşi; de asemenea 2/5 din plusvaloarea b (care e produsă şi există sub formă de articole de lux) înăuntrul subsectorului II b.

Între II a şi II b mai rămân deci de schimbat: de partea lui II a: 160 p, de partea lui II b: l00 v + 60 p. Acestea se compensează reciproc. Muncitorii II b cumpără de la II a, pentru cele 100 primite drept salariu, mijloace de subzistenţă necesare în valoare de 100. De asemenea, capitaliştii II b îşi cumpără cu 3/5 din plusvaloarea lor = 60 mijloacele de subzistenţă necesare de la II a, Capitaliştii II a obţin în modul acesta banii necesari pentru a-şi plasa cele 2/5, presupuse mai sus, ale plusvalorii lor = 160p, în articolele de lux produse de II b (l00 v, care se află în mâinile capitaliştilor II b ca produs ce înlocuieşte salariul plătit, şi 60 p). Schema respectivă este deci:

3. II a. (400 v) + (240 p) + 160p b. ……………………100 v + 60 p + (40 p)

termenii puşi în paranteză fiind aceia care nu circulă şi nu sunt consumaţi decât înăuntrul propriului lor subsector.

Reîntoarcerea directă a capitalului bănesc avansat drept capital variabil, reîntoarcere care nu are loc decât pentru categoria de capitalişti IIa, care produce mijloace de subzistenţă necesare, nu este decât o manifestare, modificată prin împrejurări speciale, a legii generale pomenite mai înainte, după care producătorii de mărfuri care avansează bani circulaţiei îşi reprimesc aceşti bani atunci când circulaţia mărfurilor decurge în mod normal. De aici urmează – observăm acest lucru în treacăt – că atunci când în spatele producătorului de mărfuri propriu-zis se află un capitalist bănesc care avansează capitalistului industrial capital bănesc (în sensul cel mai strict al cuvântului, deci valoare-capital sub formă bănească), punctul de întoarcere propriu-zis al acestor bani este buzunarul acestui capitalist bănesc. În modul acesta, deşi banii circulă mai mult sau mai puţin prin toate mâinile, masa banilor care circulă aparţine acelei fracţiuni a capitalului bănesc care e organizată şi concentrată în bănci etc.; felul în care acest capital e avansat determină reîntoarcerea finală continuă sub formă bănească, deşi această întoarcere

419

este mijlocită la rândul ei prin retransformarea capitalului industrial în capital bănesc.

Pentru circulaţia mărfurilor sunt totdeauna necesare două lucruri: mărfuri care sunt aruncate în circulaţie şi bani care sunt aruncaţi în circulaţie. „[...] Procesul de circulaţie [...] nu se termină, ca schimbul direct de produse, prin faptul că valorile de întrebuinţare şi-au schimbat locul, adică stăpânul. Banii nu dispar prin faptul că în cele din urmă au ieşit din seria de metamorfoze a unei mărfi. Ei ocupă mereu acel loc din circulaţie care a fost eliberat de una din mărfuri” etc. (Cartea I, cap. III, pag. 131-132)

De pildă, în circulaţia dintre II c şi I (v + p) am presupus că pentru această circulaţie sunt avansate de către II 500 1. st. în bani. Având în vedere numărul imens de procese de circulaţie în care se descompune circulaţia dintre marile grupe sociale de producători, vor apărea în calitate de cumpărători – şi vor arunca deci bani în circulaţie – ba unul dintr-un grup, ba altul dintr-alt grup. Făcându-se cu totul abstracţie de împrejurări individuale, acest fapt e determinat chiar de deosebirile dintre perioadele de producţie şi deci dintre rotaţiile diferitelor capitaluri-marfă. Prin urmare, II cumpără cu 500 1. st. mijloace de producţie de aceeaşi valoare de la I, iar acesta cumpără de la II mijloace de consum de 500 1. st.; banii se reîntorc deci la II; acesta din urmă nu se îmbogăţeşte câtuşi de puţin prin această întoarcere. El a aruncat în circulaţie bani în sumă de 500 1. st. şi a scos din ea mărfuri de aceeaşi valoare; apoi el vinde mărfuri de 500 1. st. şi scoate din ea bani în aceeaşi valoare; în modul acesta, cele 500 1. st. se reîntorc. De fapt, în modul acesta II a aruncat în circulaţie de 500 1. st. bani şi de 500 1. st. mărfuri = 1.000 1. st.; el scoate din circulaţie de 500 1. st. mărfuri şi de 500 1. st. bani. Pentru a schimba 500 1. st. mărfuri (I) şi 500 1. st. mărfuri (II), circulaţia nu are nevoie decât de 500 1. st. bani; cel ce a avansat banii atunci când a cumpărat marfă străină îi primeşte îndărăt atunci când îşi vinde propria sa marfă. Dacă deci I ar fi cumpărat mai întâi mărfuri de 500 1. st. de la II şi ar fi vândut mai târziu lui II marfă de 500 1. st., cele 500 1. st. s-ar întoarce la I şi nu la II.

În sectorul I, banii cheltuiţi cu salariul, cu alte cuvinte capitalul variabil avansat sub formă de bani, nu se întoarce direct sub această formă, ci indirect, pe o cale ocolită. Dimpotrivă, în II, cele 500 1. st. salariu se reîntorc direct de la muncitori la capitalişti, aşa cum o asemenea întoarcere este directă ori de câte ori cumpărarea şi vânzarea se repetă între aceleaşi persoane, în aşa fel încât ele se întâlnesc în mod

420

continuu şi alternativ în calitate de cumpărători şi de vânzători de mărfuri. Capitalistul II plăteşte forţa de muncă în bani; el o încorporează în modul acesta capitalului său şi numai prin acest act de circulaţie, care pentru el nu este decât transformare de capital bănesc în capital productiv, el întâlneşte în calitate de capitalist industrial pe muncitor în calitate de muncitor salariat al său. Apoi însă, muncitorul care în prima fază era vânzător, negustor cu propria sa forţă de muncă, întâlneşte în a doua fază în calitate de cumpărător, de posesor de bani, pe capitalist în calitatea acestuia de vânzător de mărfuri; prin acest fapt, acesta din urmă îşi reprimeşte banii pe care i-a avansat cu salariul. În măsura în care vânzarea acestor mărfuri nu se face cu înşelătorie etc., în măsura în care se schimbă echivalente în marfă şi bani, vânzarea aceasta nu este un proces prin care capitalistul se îmbogăţeşte. El nu-i plăteşte muncitorului de două ori, odată în bani şi a doua oară în marfă; banii săi se reîntorc la el, atunci când muncitorul îşi ia mărfuri de la el în schimbul lor.

Capitalul bănesc transformat în capital variabil, deci banii avansaţi pentru salariu – joacă însă un rol de căpetenie în circulaţia banilor; anume – deoarece clasa muncitoare trebuie să trăiască de la mână la gură şi nu poate să le dea deci capitaliştilor credite lungi – e nevoie ca în nenumărate puncte diferite ale societăţii să fie avansat în mod concomitent capital variabil sub formă de bani în anumite termene scurte, ca săptămâni etc., şi anume în perioade de timp care alternează relativ repede (cu cât aceste perioade sunt mai scurte, cu atât mai mică poate să fie, relativ, suma totală de bani care e aruncată dintr-odată în circulaţie prin acest canal), oricare ar fi diferitele perioade de rotaţie ale capitalurilor în diferitele ramuri industriale. În fiecare ţară cu producţie capitalistă, capitalul bănesc astfel avansat formează o parte proporţională hotărâtoare din circulaţia totală, cu atât mai mult cu cât aceiaşi bani – înainte de reîntoarcerea lor la punctul de plecare – umblă prin cele mai variate canaluri şi funcţionează ca mijloc de circulaţie pentru o sumedenie de alte tranzacţii.

Să privim acum circulaţia dintre I (v + p) şi II c din alt punct de vedere.

Capitaliştii I avansează 1.000 1. st. pentru plata salariului în schimbul căruia muncitorii cumpără mijloace de subzistenţă în valoare de 1.000 1. st. de la capitaliştii II, aceştia cumpărând la rândul lor, cu aceiaşi bani, mijloace de producţie de la capitaliştii I. Acestora li s-a reîntors acum capitalul variabil sub formă de bani, în timp ce capitaliştii

421

II au retransformat jumătate din capitalul lor constant din capital-marfă în capital productiv. Capitaliştii II mai avansează alte 500 1. st. în bani pentru a ridica mijloace de producţie de la I; capitaliştii I cheltuiesc banii pentru mijloace de consum de la II; aceste 500 l. st. se reîntorc astfel la capitaliştii II; ei le avansează din nou, pentru a retransforma ultimul sfert al capitalului lor constant, transformat în marfă, sub forma sa naturală productivă. Aceşti bani se reîntorc la I şi ridică din nou, de la II, mijloace de consum de aceeaşi valoare; în modul acesta, cele 500 1. st. se întorc la II; capitaliştii din acest sector se află acum, ca şi mai înainte, în posesia a 500 1. st. bani şi 2.000 l. st. capital constant, care însă a fost transformat din nou din capital-marfă în capital productiv. Cu o sumă de bani de 1.500 1. st. a fost efectuată circulaţia unei mase de mărfuri de 5.000 1. st.; anume: 1. I plăteşte muncitorilor 1.000 1. st. pentru forţă de muncă de aceeaşi valoare; 2. muncitorii cumpără cu aceleaşi 1.000 1. st. mijloace de subzistenţă de la II; 3. II cumpără cu aceiaşi bani mijloace de producţie de la I, care în modul acesta posedă din nou 1.000 1. st. capital variabil sub formă de bani; 4. II cumpără cu 500 1. st. mijloace de producţie de la I; 5.I cumpără cu aceleaşi 500 1. st. mijloace de consum de la II; 6. II cumpără cu aceleaşi 500 1. st. mijloace de producţie de la I; 7. I cumpără cu aceleaşi 500 1. st. mijloace de consum de la II. La II s-au reîntors 500 l. st., pe care le-a aruncat în circulaţie afară de cele 2.000 1. st. în marfă şi pentru care nu a scos din circulaţie niciun echivalent în marfă6.

Schimbul se face deci după cum urmează: 1. I plăteşte 1.000 1. st. bani pentru forţa de muncă, deci pentru

marfă = 1.000 1. st. 2. Muncitorii cumpără cu salariul lor, în sumă de 1.000 1. st.,

mijloace de consum de la II; deci marfă = 1.000 1. st. 3. II cumpără cu cele 1.000 1. st. încasate de la muncitori

mijloace de producţie în aceeaşi valoare de la I; deci marfă = 1.000 1. st. Prin aceasta s-au reîntors la I 1.000 1. st. bani, ca formă

bănească a capitalului variabil. 4. II cumpără cu 500 1. st. mijloace de producţie de la I; deci

marfă = 500 1. st. 5. I cumpără cu aceleaşi 500 1. st. mijloace de consum de la II;

deci marfă = 500 1. st. 6. II cumpără cu aceleaşi 500 1. st. mijloace de producţie de la I;

deci marfă = 500 1. st. 7. I cumpără cu aceleaşi 500 1. st. mijloace de consum de la II;

422

deci marfă = 500 1. st. Totalul valorii-marfă schimbate = 5.000 1. st. Cele 500 1. st. pe care II le-a avansat cu cumpărarea s-au întors

la el. Rezultatul e următorul: 1. I posedă capital variabil sub formă de bani în sumă de 1.000

1. st., pe care i-a avansat la început circulaţiei; el a mai cheltuit apoi pentru consumul său individual 1.000 l. st. – în propriul său pro- dus-marfă; adică a cheltuit banii pe care i-a încasat din vânzarea de mijloace de producţie în valoare de 1.000 1. st.

Pe de altă parte, forma naturală pe care trebuie să o îmbrace capitalul variabil care există sub formă de bani – adică forţa de muncă – este conservată şi reprodusă prin consum; ea există din nou sub forma acelei unice mărfi a posesorilor ei pe care aceştia trebuie să o vândă dacă vor să trăiască. Este reprodus deci şi raportul muncitori salariaţi – capitalişti.

2. Capitalul constant din II este înlocuit în natură, şi cele 500 1. st. avansate circulaţiei de acelaşi II s-au reîntors la el.

Pentru muncitorii I circulaţia este circulaţia simplă a lui M - B - M, M (forţă de muncă) - B (1.0001. st., formă bănească a capitalului variabil I) - M (mijloace de subzistenţă necesare, în valoare de 1.000 1. st.); aceste 1.000 l. st. transformă în bani, până la concurenţa valorii lor, capitalul constant II, care există sub formă de marfă-mijloace de subzistenţă.

Pentru capitaliştii II, procesul M - B este transformarea unei părţi din marfa produsă de ei în bani, formă din care e retransformată în componente ale capitalului productiv – anume într-o parte din mijloacele de producţie care le sunt necesare.

La avansul de B (500 1. st.) pe care capitaliştii II îl fac în scopul cumpărării celorlalte părţi din mijloacele de producţie, este anticipată forma bănească a acelei părţi din II care mai există încă sub formă de marfă (mijloace de consum); în actul B - M, în care II cumpără cu B şi M e vândut de I, banii (II) se transformă într-o parte a capitalului productiv, în timp ce M (I) efectuează actul M - B, se transformă în bani, care nu reprezintă însă pentru I o componentă a valorii-capital, ci plusvaloare transformată în bani care e cheltuită numai cu mijloace de consum.

În circulaţia B - M … P … M' - B' primul act, B - M, al unuia din capitalişti este ultimul act, M' - B', al altuia (sau numai o parte din

423

el); dacă acest M, prin care B este transformat în capital productiv, reprezintă pentru vânzătorul lui M (care transformă deci pe acest M în bani) o componentă a capitalului constant, o componentă a capitalului variabil, sau plusvaloare, este cu totul indiferent pentru circulaţia mărfurilor.

În ceea ce priveşte componenta v + p a produsului-marfă al categoriei I, această categorie scoate mai mulţi bani din circulaţie decât a aruncat în ea. În primul rând, i se întorc cele 1.000 1. st. capital variabil; în al doilea rând, ea vinde (vezi mai sus, schimbul nr. 4) de 500 1. st. mijloace de producţie: în modul acesta e transformată în bani jumătate din plusvaloarea ei; apoi (schimbul nr. 6) ea vinde din nou de 500 1. st. mijloace de producţie, a doua parte din plusvaloarea ei; în modul acesta a fost scoasă din circulaţie întreaga plusvaloare sub formă de bani; deci, pe rând, 1. capital variabil retransformat în bani = 1.000 1. st.; 2. jumătate din plusvaloare transformată în bani = 500 1. st.; 3. cealaltă jumătate din plusvaloare = 500 1. st.; deci total: l.000 v + l.000 p transformaţi în bani = 2.000 1. st. Deşi categoria I nu a aruncat în circulaţie decât 1.000 1. st. (făcându-se abstracţie de schimburile care mijlocesc reproducţia lui Ic şi care vor fi cercetate mai târziu), ea a scos din ea de două ori pe atâta. Bineînţeles că p transformat în bani dispare imediat din nou în alte mâini, (II) prin faptul că aceşti bani sunt transformaţi în mijloace de consum. Capitaliştii din I au scos numai atâta din circulaţie sub formă de bani, câtă valoare au aruncat în ea sub formă de marfă; faptul că această valoare e plusvaloare, adică nu-i costă nimic pe capitalişti, nu modifică deloc valoarea acestor mărfuri, este deci cu totul indiferent în ceea ce priveşte schimbul de valoare în circulaţia mărfurilor. Forma de bani a plusvalorii este, bineînţeles, trecătoare, ca şi toate celelalte forme prin care trece capitalul avansat, în transformările sale. Ea nu durează decât atât cât durează intervalul dintre transformarea mărfii I în bani şi transformarea banilor I în marfa II, transformare care îi urmează celei dintâi.

Dacă s-ar presupune rotaţii mai scurte – sau, privind lucrurile din punctul de vedere al circulaţiei simple de mărfuri, o circulaţie monetară mai rapidă – ar ajunge o sumă de bani şi mai mică pentru a efectua circulaţia valorilor de mărfuri ce se schimbă; această sumă este totdeauna determinată – dacă numărul schimburilor succesive este dat – de suma preţurilor, respectiv a valorilor mărfurilor care circulă. În ce proporţie această sumă de valoare constă, pe de o parte, din plusvaloare şi, pe de altă parte, din valoare-capital, este cu totul indiferent.

424

Dacă în exemplul nostru salariul ar fi plătit, în I, de patru ori pe an, am avea 4 x 250 = 1.000. Ar fi deci suficiente 250 1. st. în bani pentru circulaţia I v - 1/2II c şi pentru circulaţia dintre capitalul variabil I v şi forţa de muncă I. De asemenea, în ipoteza că circulaţia dintre I p şi II c s-ar face în patru rotaţii, nu ar fi nevoie în acest scop decât de 250 1. st.; în total deci, ar fi nevoie de o sumă de bani, respectiv de un capital bănesc de 500 1. st. pentru circulaţia unor mărfuri în valoare de 5.000 1. st. În acest caz plusvaloarea ar fi transformată în bani nu de două ori în mod succesiv câte o jumătate, ci de patru ori în mod succesiv câte un sfert.

Dacă, în schimbul nr. 4, apare I în calitate de cumpărător, în locul lui II, cheltuind deci bani în sumă de 500 1. st. pentru mijloace de consum de aceeaşi valoare, II cumpără în acest caz, în schimbul nr. 5, mijloace de producţie cu aceleaşi 500 1. st.; 6. I cumpără mijloace de consum cu aceleaşi 500 1. st.; 7. II cumpără cu aceleaşi 500 1. st. mijloace de producţie; cele 500 1. st. se întorc deci, în cele din urmă, la I, aşa cum mai înainte s-au întors la II. Plusvaloarea capătă aici forma de bani cu ajutorul unor bani cheltuiţi de producătorii ei capitalişti în consumul lor particular, bani care reprezintă un venit anticipat, o încasare anticipată din plusvaloarea aflată în marfa ce urmează abia a se vinde. Transformarea în bani a plusvalorii nu are loc prin întoarcerea celor 500 1. st.; căci, pe lângă cele 1.000 1. st. în marfă I v, I a aruncat în circulaţie la sfârşitul schimbului nr. 4 alte 500 1. st. în bani şi aceştia au fost suplimentari – după câte ştim – iar nu rezultaţi din vânzarea mărfii. Dacă aceşti bani se întorc la I, el reprimeşte numai banii săi suplimentari, nu-şi transformă deci în bani plusvaloarea. Transformarea plusvalorii sectorului I în bani nu are loc decât prin vânzarea mărfurilor I p, în care ea se află, şi durează de fiecare dată numai atâta timp cât banii încasaţi prin vânzarea mărfii nu sunt din nou cheltuiţi pentru mijloace de consum.

I cumpără de la II cu bani suplimentari (500 1. st.) mijloace de consum; aceşti bani sunt cheltuiţi de I, care primeşte în schimb un echivalent în marfă II; banii se întorc pentru prima dată prin faptul că II cumpără de la I marfă de 500 1. st.; ei se reîntorc deci ca echivalent al mărfii vândute de I, dar această marfă nu-1 costă nimic pe I, formează deci plusvaloare pentru I, şi în modul acesta banii aruncaţi de el însuşi în circulaţie dau formă bănească propriei sale plusvalori; tot astfel, la a doua cumpărare a sa (nr. 6), I şi-a primit echivalentul în marfă II. Dacă presupunem acum că II nu cumpără (nr. 7) mijloace de producţie de la I,

425

în acest caz I ar fi plătit de fapt 1.000 1. st. pentru mijloace de consum – şi-ar fi consumat întreaga plusvaloare ca venit – anume 500 în propriile sale mărfuri I (mijloace de producţie) şi 500 în bani; el ar mai avea în depozit mărfuri I de-ale sale (mijloace de producţie) de 500 1. st., în schimb el nu ar mai avea 500 1. st. în bani.

În schimb, II ar fi retransformat trei pătrimi ale capitalului său constant din capital-marfă în capital productiv, iar o pătrime din acest capital s-ar afla sub formă de capital bănesc (500 1. st.), de fapt sub formă de bani inactivi sau de bani care îşi întrerup funcţionarea şi se află în aşteptare. Dacă această situaţie ar dura un timp mai îndelungat, II ar trebui să reducă scara reproducţiei cu un sfert. – Cele 500 existente în mijloace de producţie cu care se află încărcat I nu sunt însă plusvaloare aflată sub formă de marfă; ele există în locul celor 500 1. st. bani avansaţi pe care îi avea I alături de plusvaloarea sa de 1.000 1. st. aflată sub formă de marfă. Ca bani, ele se află sub formă oricând realizabilă; ca marfă, ele nu pot fi deocamdată vândute. Atâta e clar că reproducţia simplă – în care fiecare element al capitalului productiv trebuie înlocuit, în II ca şi în I – nu e posibilă aici decât dacă cele 500 păsări de aur se reîntorc la I, de la care şi-au luat zborul la început.

Dacă un capitalist (aici nu mai avem în faţa noastră decât capitalişti industriali, care în acelaşi timp sunt reprezentanţi ai tuturor celorlalţi capitalişti) cheltuieşte bani pentru mijloace de consum, aceşti bani nu mai există pentru dânsul, au murit pentru dânsul. Dacă ei se reîntorc la dânsul, acest lucru nu se poate întâmpla decât în măsura în care el îi pescuieşte din circulaţie dând mărfuri în schimb – deci prin intermediul capitalului-marfă al său. Ca şi valoarea întregii mărfi produse de el în cursul anului (care pentru el este = capital-marfă), tot astfel valoarea fiecărui element al acestui ansamblu de mărfuri, adică valoarea fiecărei mărfi în parte, poate fi scindată, pentru el, în valoare-capital constant, în valoare-capital variabil şi în plusvaloare. Transformarea în bani a fiecăreia din mărfuri în parte (care constituie elementele componente ale totalităţii produsului-marfă) este deci, în acelaşi timp, transformarea în bani a unei anumite cote-părţi din plusvaloarea care se află în întregul produs-marfă. În sens literal este deci just, în cazul concret, că însuşi capitalistul a aruncat în circulaţie banii cu ajutorul cărora plusvaloarea sa primeşte formă de bani, respectiv este realizată – şi anume că el i-a aruncat în circulaţie atunci când i-a cheltuit pentru mijloace de consum. Bineînţeles că nu este vorba de aceleaşi monede, ci de o sumă în bani numerar egală cu aceea

426

(sau care este o parte din aceea) pe care el a aruncat-o în circulaţie pentru acoperirea nevoilor personale.

În practică, lucrul acesta se întâmplă în două feluri: dacă întreprinderea şi-a început activitatea abia în cursul anului curent, durează destul de mult, în cazul cel mai bun câteva luni, până ce capitalistul poate să cheltuiască pentru consumul său personal din încasările întreprinderii. Aceasta nu înseamnă că el şi-ar suspenda consumul chiar şi pentru un singur moment. El îşi avansează sie însuşi bani (indiferent dacă din buzunarul său sau din buzunarul altuia, pe calea creditului) asupra plusvalorii pe care o va acapara în viitor; banii aceştia avansaţi servesc însă în acelaşi timp ca mijloc de circulaţie pentru plusvaloarea ce se va realiza mai târziu. Dacă, dimpotrivă, întreprinderea funcţionează în mod regulat de mult timp, plăţile şi încasările se repartizează asupra unor termene diferite din cursul anului. Un lucru continuă însă în mod neîntrerupt: consumul capitalistului, care este anticipată şi al cărei volum este calculat într-o anumită proporţie faţă de încasările obişnuite sau scontate. Cu fiecare marfă vândută se realizează o parte din plusvaloarea ce urmează a fi creată în cursul anului. Dacă însă în tot timpul anului nu s-ar vinde decât acea parte din marfa produsă cât ar fi necesar pentru a înlocui valorile-capital constant şi variabil pe care această marfă produsă le conţine; sau dacă preţurile ar scădea în aşa mod că la vânzarea întregii mărfi produse în cursul anului nu s-ar realiza decât valoarea capitalului avansat pe care ea o conţine, caracterul de anticipaţie al cheltuielilor făcute în vederea plusvalorii viitoare ar reieşi în mod clar. Iar atunci când capitalistul nostru dă faliment, creditorii şi justiţia cercetează dacă cheltuielile sale particulare anticipate se află în raportul cuvenit faţă de volumul întreprinderii sale şi faţă de încasările de plusvaloare care corespund, în mod obişnuit sau normal, acestui volum.

În ceea ce priveşte însă ansamblul clasei capitaliştilor, afirmaţia că ea însăşi trebuie să arunce în circulaţie banii necesari pentru realizarea plusvalorii sale (respectiv şi pentru punerea în circulaţie a capitalului său, constant şi variabil) nu numai că nu apare paradoxală, ci apare drept condiţie necesară a întregului mecanism; căci aici nu există decât două clase: clasa muncitoare, care nu dispune decât de forţa ei de muncă, şi clasa capitaliştilor, care se află în posesiunea monopolistă a mijloacelor sociale de producţie ca şi a banilor. Paradox ar fi ca clasa muncitoare să avanseze de la început şi din mijloacele sale banii necesari pentru circulaţia mărfurilor şi prin urmare şi pentru realizarea

427

plusvalorii aflate în aceste mărfuri. În ceea ce-1 priveşte însă pe capitalistul individual, el efectuează totdeauna acest avans prin aceea că acţionează în calitate de cumpărător, că cheltuieşte bani cu cumpărarea de mijloace de consum sau că avansează bani cu cumpărarea de elemente ale capitalului său productiv, fie că e vorba de forţă de muncă, fie că e vorba de mijloace de producţie. Totdeauna el îşi cheltuieşte banii numai contra unui echivalent. El nu avansează circulaţiei bani decât în acelaşi fel în care îi avansează marfă. În ambele cazuri el acţionează ca punct de pornire al circulaţiei mărfii. Fenomenul real este întunecat de două împrejurări:

1. Intervenţia capitalului comercial (a cărui primă formă sunt totdeauna banii, întrucât comerciantul ca atare nu confecţionează un „produs” sau o „marfă”) şi a capitalului bănesc, obiect al operaţiunilor unei categorii speciale de capitalişti în procesul de circulaţie al capitalului industrial.

2. Scindarea plusvalorii – care la început trebuie să se afle totdeauna în mâna capitalistului industrial – în diferite categorii, ale căror purtători sunt, alături de capitalistul industrial, proprietarul funciar (în ceea ce priveşte renta funciară), cămătarul (în ceea ce priveşte dobânda) etc., apoi guvernul împreună cu funcţionarii şi rentierii săi etc. Indivizii aceştia apar drept cumpărători în faţa capitalistului industrial şi deci drept aceia care le transformă mărfurile în bani; şi ei aruncă „bani” în circulaţie, fiecare partea lui, bani pe care capitalistul industrial îi primeşte de la ei. Dar se uită totdeauna din ce sursă au obţinut şi continuă să obţină ei aceşti bani.

VI. Capitalul constant al sectorului I7

Mai rămâne de analizat capitalul constant al sectorului I = 4.000

I c. Această valoare este egală cu valoarea mijloacelor de producţie consumate la producerea mărfurilor I, valoare care reapare în aceste mărfuri. Această valoare, care reapare şi care nu e produsă în procesul de producţie I, ci a intrat în acest proces de producţie în anul trecut în calitate de valoare constantă, în calitate de valoare determinată a mijloacelor sale de producţie, există acum în acea întreagă porţiune a masei de mărfuri I care nu este absorbită de sectorul II; şi anume valoarea acestei mase de mărfuri care rămâne astfel în mâna capitaliştilor I este = 2/3 din valoarea întregului lor produs-marfă anual. Despre capitalistul individual, care produce un mijloc de producţie

428

special, am putut spune: el îşi vinde produsul-marfă, îl transformă în bani. Transformându-1 în bani, el a retransformat în bani partea constantă a valorii produsului său. Cu această parte din valoare transformată în bani, el îşi cumpără apoi din nou mijloacele de producţie de la alţi vânzători de mărfuri sau transformă partea constantă a valorii produsului său într-o formă naturală, în care ea poate funcţiona din nou în calitate de capital productiv constant. Acum însă, această presupunere nu este posibilă. Categoria capitaliştilor I cuprinde totalitatea capitaliştilor care produc mijloace de producţie. Afară de aceasta, produsul-marfă în valoare de 4.000, care a rămas în mâna ei, este o parte a produsului social care nu poate fi schimbată contra vreunei alte părţi, căci nu mai există nicio asemenea altă parte a produsului anual. Cu excepţia acestor 4.000, s-a dispus deja de tot restul acestui produs anual; o parte a fost absorbită prin fondul social de consum, iar altă parte trebuie să înlocuiască capitalul constant al sectorului II, care a schimbat deja tot ce i-a stat la dispoziţie pentru schimbul cu sectorul I.

Dificultatea se rezolvă foarte simplu dacă se ţine seama de faptul că întreg produsul-marfă I constă, în ceea ce priveşte forma sa naturală, din mijloace de producţie, adică din elementele materiale ale capitalului constant însuşi. Se manifestă aici acelaşi fenomen ca mai înainte sub II, doar sub alt aspect. Sub II, întreg produsul-marfă consta din mijloace de consum; o parte a lui, egală cu salariul pe care îl cuprinde această marfă plus plusvaloarea, putea deci să fie consumată de propriii ei producători. Aici, sub I, întreg produsul-marfă constă din mijloace de producţie, clădiri, maşini, recipiente, materii prime şi auxiliare etc. O parte a lor, anume aceea care înlocuieşte capitalul constant utilizat în această sferă, poate deci să funcţioneze imediat sub forma sa naturală drept componentă a capitalului productiv. În măsura în care intră în circulaţie, ea circulă înăuntrul clasei I. Sub II, o parte a mărfurilor produse este supusă în natură consumului individual din partea propriilor săi producători, iar sub I, o parte a produsului este consumată în mod productiv de către producătorii săi capitalişti.

În acea parte a produsului-marfă I care este = 4.000 c, reapare valoarea-capital constant consumată în acest sector, şi anume sub o formă naturală sub care ea poate să funcţioneze imediat din nou drept capital productiv constant. Sub II, acea parte a produsului-marfă de 3.000 a cărei valoare este egală cu salariul plus plusvaloarea (= 1.000) intră direct în consumul individual al capitaliştilor şi muncitorilor din II, în timp ce, dimpotrivă, valoarea-capital constant a acestui produs-marfă

429

(= 2.000) nu poate să intre iar în consumul productiv al capitaliştilor II şi trebuie înlocuit prin schimb cu I.

Dimpotrivă, sub I, acea parte a produsului-marfă de 6.000 a cărei valoare este egală cu salariul plus plusvaloarea (= 2.000) nu intră în consumul individual al producătorilor săi şi nici nu poate să intre în acest consum din cauza formei sale naturale. Ea trebuie mai întâi schimbată cu II. Dimpotrivă, partea constantă a valorii acestui produs = 4.000 se află sub o formă naturală sub care ea poate – dacă privim clasa capitaliştilor I în ansamblul ei – să funcţioneze iarăşi direct drept capital constant al acesteia. Cu alte cuvinte, întregul produs al sectorului I constă din valori de întrebuinţare care după forma lor naturală – presupunând modul de producţie capitalist – nu pot servi decât ca elemente ale capitalului constant. Din acest produs în valoare de 6.000, o treime (2.000) înlocuieşte deci capitalul constant al sectorului II, iar restul de 2/3 capitalul constant al sectorului I.

Capitalul constant I constă dintr-o masă de diferite grupuri de capital care sunt investite în diferite ramuri producătoare de mijloace de producţie: atât în uzine siderurgice, atât în mine de cărbuni etc. Fiecare din aceste grupuri de capital sau fiecare din aceste capitaluri sociale grupate se compune, la rândul lui, dintr-o masă mai mare sau mai mică de capitaluri individuale care funcţionează în mod independent. În primul rând, capitalul societăţii, de pildă 7.500 (cifră care poate însemna milioane etc.), se împarte în diferite grupuri de capital; capitalul social de 7.500 e împărţit în părţi speciale, din care fiecare e plasată într-o ramură de producţie specială; partea din capitalul social investită în fiecare ramură de producţie în parte constă, în ceea ce priveşte forma sa naturală, parte din mijloacele de producţie ale fiecărei sfere de producţie speciale, parte din forţa de muncă necesară pentru punerea în mişcare a acestor mijloace de producţie şi calificată în mod corespunzător, modificată în mod diferit prin diviziunea muncii, după felul de muncă8 specific pe care trebuie să-l facă în fiecare sferă de producţie deosebită. Partea din capitalul social investită în fiecare ramură de producţie specială constă la rândul ei din suma capitalurilor individuale care sunt investite în ramura respectivă şi care funcţionează în mod autonom. Lucrul acesta este valabil, bineînţeles, pentru ambele sectoare, pentru I ca şi pentru II.

În ceea ce priveşte sub I, valoarea-capital constant care reapare sub forma mărfii pe care o produce acest capital, ea reintră în parte ca mijloace de producţie în sfera de producţie specială (sau chiar în

430

întreprinderea individuală) din care iese ca produs; astfel cerealele intră în producţia de cereale, cărbunele în producţia de cărbune, fierul sub formă de maşini în producţia fierului etc.

În măsura în care produsele parţiale din care constă valoarea-capital constant din I nu reintră direct în sfera lor de producţie specială sau individuală, ele nu fac decât să-şi schimbe locul. Ele intră sub formă naturală în altă sferă de producţie a sectorului I, produsul altor sfere de producţie ale sectorului I înlocuindu-le în natură. Produsele acestea nu fac decât să-şi schimbe locul. Ele intră toate din nou ca factori care înlocuiesc capital constant în I, doar atât că în loc s-o facă într-un grup al lui I o fac într-altul. În măsura în care are loc aici un schimb între capitaliştii individuali din I, acesta este schimbul unei forme naturale a capitalului constant contra altei forme naturale a capitalului constant, al unei categorii de mijloace de producţie contra altor categorii de mijloace de producţie. Este schimbul reciproc al diferitelor părţi individuale ale capitalului constant din I. În măsura în care ele nu servesc direct ca mijloace de producţie în propriile lor ramuri de producţie, produsele sunt trecute de la locul lor de producţie la un alt loc de producţie şi se înlocuiesc astfel reciproc. Cu alte cuvinte (analog cu cele ce s-au întâmplat sub II cu plusvaloarea), fiecare capitalist din I scoate din această masă de mărfuri, în măsura în care participă şi el la proprietatea acestui capital constant de 4.000, mijloacele de producţie corespunzătoare care îi sunt necesare. Dacă producţia s-ar face în comun şi nu pe baze capitaliste, este clar că aceste produse ale sectorului I ar fi repartizate ca mijloace de producţie în mod tot atât de continuu, în vederea reproducţiei, între ramurile de producţie ale acestui sector, o parte rămânând direct în sfera de producţie din care a ieşit ca produs, iar cealaltă parte trecând în alte locuri de producţie; ar rezulta astfel o circulaţie continuă între diferitele locuri de producţie ale acestui sector.

VII. Capitalul variabil şi plusvaloarea în ambele sectoare Valoarea totală a mijloacelor de consum produse în cursul

anului este deci egală cu valoarea-capital variabil II reprodusă în cursul anului, la care se adaugă plusvaloarea II nou produsă (deci cu valoarea produsă în cursul anului sub II), valoarea-capital variabil I reprodusă în cursul anului şi plusvaloarea I nou produsă (deci plusvaloarea produsă în cursul anului sub I).

Prin urmare, la reproducţia simplă valoarea totală a mijloacelor

431

de consum produse în cursul anului este egală cu valoarea-produs anuală, adică este egală cu întreaga valoare produsă în cursul anului prin munca societăţii; ea trebuie să fie egală cu această valoare, întrucât la reproducţia simplă această valoare este consumată în întregime.

Ziua de muncă socială totală se împarte în două părţi: 1. munca necesară – ea creează în cursul anului o valoare de 1.500 v; 2. supramunca – ea creează o valoare suplimentară sau plusvaloare de 1.500 p. Totalul acestor valori este = 3.000, este egal cu valoarea mijloacelor de consum de 3.000, produse în cursul anului. Valoarea totală a mijloacelor de consum produse în cursul anului este deci egală cu valoarea totală pe care o produce în cursul anului ziua socială totală de muncă, este egală cu valoarea capitalului variabil social plus plusvaloarea socială, este egală cu totalul noului produs anual.

Ştim însă că, deşi aceste două mărimi de valoare se acoperă, aceasta nu înseamnă că totalul valorii mărfurilor II, a mijloacelor de consum, a fost produs în acest sector al producţiei sociale. Ele se acoperă pentru că valoarea-capital constant care reapare sub II este egală cu valoarea nou produsă sub I (valoare-capital variabil plus plusvaloare); de aceea I (v + p) poate cumpăra acea parte a produsului II care reprezintă pentru producătorii lui (în sectorul II) valoare-capital constant. Se vede de aici de ce valoarea produsului capitaliştilor II poate fi împărţită din punct de vedere social în v + p, deşi pentru aceşti capitalişti ea se împarte în c + v + p. Într-adevăr, acest lucru se întâmplă numai pentru că II c este egal aici cu I (v + p) şi pentru că aceste două componente ale produsului social, atunci când se schimbă, îşi schimbă formele lor naturale, II c existând deci din nou, după acest schimb, în mijloace de producţie, iar I (v + p) în mijloace de consum.

Acesta este faptul care 1-a îndemnat pe A. Smith să susţină că valoarea produsului anual se descompune în v + p. Această susţinere este valabilă 1. numai pentru acea parte a produsului anual care constă din mijloace de consum, şi 2. ea nu este valabilă în sensul că această valoare totală este produsă în II şi că deci valoarea acestui produs al lui II ar fi egală cu valoarea-capital variabil avansată sub II plus plusvaloarea produsă sub II, ci numai în sensul că II (c + v + p) = II (v + p) + I (v + p) sau pentru că II c = I (v + p).

Mai urmează apoi: Deşi ziua socială de muncă (adică munca cheltuită în cursul

anului întreg de către totalitatea clasei muncitoare) se împarte numai în două părţi, ca şi orice zi individuală de muncă, anume în muncă

432

necesară şi supramuncă, deşi deci valoarea produsă de această zi de muncă se împarte şi ea numai în două părţi, anume în valoare-capital variabil, adică în acea parte a valorii cu care muncitorul cumpără propriile sale mijloace de reproducţie, şi plusvaloarea, pe care capitalistul poate să o cheltuiască pentru propriul său consum individual, – totuşi, din punct de vedere social, o parte a zilei sociale de muncă este cheltuită în mod exclusiv cu producţia de capital constant nou, anume de produse care sunt destinate în mod exclusiv a funcţiona în procesul de muncă drept mijloace de producţie şi deci drept capital constant în procesul de valorificare care îl însoţeşte. Conform presupunerii noastre, întreaga zi socială de muncă se concretizează într-o valoare bănească de 3.000, din care numai 1/3 = 1000 este produsă în sectorul II, care produce mijloace de consum, adică mărfuri în care se realizează până la urmă întreaga valoare-capital variabil şi întreaga plusvaloare a societăţii. Conform cu această presupunere, 2/3 din ziua socială de muncă sunt deci utilizate în producţia de capital constant nou. Deşi din punctul de vedere al capitaliştilor individuali şi al muncitorilor din sectorul I aceste 2/3 din ziua socială de muncă servesc doar pentru producţia de valoare-capital variabil plus plusvaloare, exact ca şi ultima treime a zilei sociale de muncă în sectorul II, totuşi aceste 2/3 ale zilei sociale de muncă, privite din punct de vedere social şi, de asemenea, privite din punctul de vedere al valorii de întrebuinţare a produsului, nu produc decât o înlocuire de capital constant aflat sau dispărut în consumul productiv. Privite şi din punct de vedere individual, aceste 2/3 ale zilei de muncă produc, ce-i drept, o valoare totală care este egală numai cu valoarea-capital variabil plus plusvaloarea producătorului, dar ele nu produc valori de întrebuinţare pentru care să se poată cheltui salariu sau plusvaloare; produsul lor este un mijloc de producţie.

În primul rând, e de observat că nicio parte a zilei sociale de muncă, fie sub I fie sub II, nu serveşte pentru producerea valorii capitalului constant care este utilizat şi funcţionează în aceste două mari sfere de producţie. Ea nu produce decât valoare suplimentară, 2.000 I (v + p) + 1.000 II (v + p), suplimentară faţă de valoarea-capital constant = 4.000 I c + 2.000 II c. Valoarea nouă care a fost produsă sub formă de mijloace de producţie încă nu este capital constant. Ea este doar destinată să îndeplinească în viitor această funcţie.

Întregul produs al lui II – mijloacele de consum – este, dacă îl privim din punctul de vedere al valorii de întrebuinţare, adică în mod concret, sub forma sa naturală, un produs al treimii prestate de II din

433

ziua socială de muncă, un produs al muncilor sub forma lor concretă de muncă de ţesător, de brutar etc., care au fost utilizate în acest sector, un produs al muncii în măsura în care ea funcţionează ca element subiectiv al procesului de muncă. În ceea ce priveşte însă partea constantă a valorii acestui produs II, ea nu face decât să reapară într-o nouă valoare de întrebuinţare, sub o nouă formă naturală, forma mijloacelor de consum, în timp ce mai înainte ea exista sub forma de mijloace de producţie. Valoarea capitalului constant a fost trecută, prin intermediul procesului de muncă, de la vechea sa formă naturală, asupra noii sale forme naturale. Dar valoarea acestor 2/3 ale valorii produsului = 2.000 nu a fost produsă în procesul de valorificare II al anului acestuia.

Aşa cum, privit din punctul de vedere al procesului de muncă, produsul II este rezultatul unei munci vii noi, puse în funcţiune, şi al unor mijloace de producţie existente de mai înainte, puse la dispoziţia acestei munci, mijloace care constituie condiţiile materiale în care această muncă se realizează, tot astfel, din punctul de vedere al procesului de valorificare, valoarea produsului II = 3.000 se compune din valoarea nouă produsă de 1/3 din ziua socială de muncă adăugată acum (500 v + 500 p = 1.000) şi dintr-o valoare constantă în care se află concretizate 2/3 dintr-o zi socială de muncă trecută, efectuată înaintea procesului de producţie II cercetat aici. Această parte din valoarea produsului II se concretizează într-o parte a produsului însuşi. Ea există într-o cantitate de mijloace de consum în valoare de 2.000 = 2/3 dintr-o zi socială de muncă. Aceasta e noua formă de întrebuinţare sub care ea reapare. Schimbul unei părţi a mijloacelor de consum = 2.000 II c contra mijloace de producţie I = I (l.000 v + l.000 p) este deci în realitate schimbul a 2/3 din ziua totală de muncă, 2/3 care nu fac parte din munca din anul acesta, ci au fost efectuate înaintea lui, contra 2/3 din ziua de muncă de anul acesta, adăugată în cursul anului acestuia. 2/3 din ziua socială de muncă a anului acestuia nu ar putea fi utilizate în producţia de capital constant şi să formeze totuşi, concomitent, valoare-capital variabil plus plusvaloare pentru propriii lor producători, dacă nu ar trebui să fie schimbate contra unei părţi din valoarea mijloacelor de consum ce se consumă anual, în care se află 2/3 dintr-o zi de muncă cheltuită şi realizată înaintea acestui an, nu în cursul lui. Este schimbul a 2/3 din ziua de muncă din anul acesta contra 2/3 din ziua de muncă ce au fost cheltuite înaintea acestui an, este un schimb între un timp de muncă din anul acesta şi un timp de muncă din anul trecut. Iată explicaţia enigmei pe care o constituie faptul că valoarea-produs a întregii zile

434

sociale de muncă se poate descompune în valoare-capital variabil şi plusvaloare, deşi 2/3 din această zi de muncă nu au fost cheltuite cu producerea de obiecte în care se poate realiza capitalul variabil sau plusvaloarea, ci cu producerea de mijloace de producţie destinate a înlocui capitalul uzat în cursul anului. Explicaţia este faptul simplu că 2/3 din valoarea produsului II în care capitaliştii şi muncitorii I realizează valoarea-capital variabil şi plusvaloarea produse de ei (şi care constituie 2/3 din întreaga valoare a produsului anual) sunt, din punctul de vedere al valorii, produsul a 2/3 dintr-o zi socială de muncă care a decurs înaintea acestui an.

E drept că suma produselor sociale I şi II, mijloacele de producţie şi mijloacele de consum, sunt, dacă le privim din punctul de vedere al valorii lor de întrebuinţare, în mod concret, după forma lor naturală, produsul muncii de anul acesta, dar numai în măsura în care privim această muncă drept muncă utilă concretă şi nu drept cheltuire de forţă de muncă, drept muncă creatoare de valoare. Dar şi aceasta numai în sensul că mijloacele de producţie s-au transformat într-un produs nou, în produsul de anul acesta, numai prin intermediul muncii vii care le este adăugată şi care le mânuieşte. În schimb însă, nici munca de anul acesta nu s-ar fi putut transforma în produs, fără mijloace de producţie independente de ea, fără mijloace de muncă şi materiale de producţie.

VIII. Capitalul constant în ambele sectoare

În ceea ce priveşte valoarea produsului total de 9.000 şi categoriile în care ea se scindează, analiza ei nu prezintă o dificultate mai mare decât aceea a valorii produsului unui capital individual; dimpotrivă, cele două analize sunt identice.

În întregul produs social al anului se cuprind, în exemplul nostru, trei zile sociale anuale de muncă. Expresia valorii fiecăreia din aceste zile de muncă este = 3.000; deci expresia valorii produsului total = 3 x 3.000 = 9.000.

Apoi, din acest timp de muncă s-au efectuat înainte de procesul de producţie al anului al cărui produs îl analizăm: în sectorul I 4/3 de zi de muncă (valoare-produs 4.000), iar în sectorul II 2/3 de zi de muncă (valoare-produs 2.000). Total 2 zile sociale de muncă, a căror valoare-produs este = 6.000. Din această cauză 4.000 I c + 2.000 II c = 6.000 figurează ca valoare a mijloacelor de producţie, deci ca valoa- re-capital constant, reapărând în întreaga valoare a produsului societăţii.

435

Apoi, din ziua socială de muncă nou adăugată în cursul anului în sectorul I, 1/3 este muncă necesară sau muncă ce înlocuieşte valoarea capitalului variabil 1.000 I v şi plăteşte preţul muncii utilizate sub I. De asemenea, în II, 1/6 a zilei sociale de muncă este muncă necesară corespunzând valorii de 500. Deci 1.000 I v + 500 II v = 1.500 v, expresia valorii unei jumătăţi din ziua socială de muncă, este expresia valorii primei jumătăţi a zilei totale de muncă adăugată în acest an, constând din muncă necesară.

În fine, sub I, 1/3 din ziua totală de muncă, valoare-produs = 1.000, este supramunca; sub II, 1/6 din ziua de muncă, valoare-produs = 500, este supramuncă; ele constituie împreună cealaltă jumătate a zilei totale de muncă adăugate.

Deci totalul plusvalorii produse = 1.000 I p + 500 II p = 1.500 p Prin urmare : Partea capitalului constant din valoarea produsului social (c): 2 zile de muncă cheltuite înaintea procesului de producţie.

Expresia valorilor = 6.000. Muncă necesară cheltuită în cursul anului (v):

o jumătate de zi de muncă cheltuită în producţia anului curent. Expresia valorii ei = 1.500.

Supramunca cheltuită în cursul anului (p): o jumătate de zi de muncă cheltuită în producţia anului curent.

Expresia valorii ei = 1.500. Valoarea nou produsă de munca din cursul anului (v + p) = 3.000. Valoarea totală a produsului (c + v + p) = 9.000.

Dificultatea nu constă deci în analiza valorii produsului social. Ea se naşte atunci când se compară componentele valorii produsului social cu componentele sale materiale.

Partea constantă a valorii, care nu face decât să reapară, este egală cu valoarea acelei părţi din acest produs care constă din mijloace de producţie şi se concretizează în această parte.

Valoarea nou produsă în cursul anului = v + p este egală cu valoarea acelei părţi din acest produs care constă din mijloace de consum şi se concretizează în această parte.

Dar, cu anumite excepţii care nu interesează aici, mijloacele de producţie şi mijloacele de consum sunt două categorii de mărfuri cu totul diferite, produse având forme naturale, adică forme de întrebuinţare, cu totul diferite, prin urmare produse ale unor categorii de muncă concretă cu totul diferite. Munca ce utilizează maşini pentru

436

producerea de mijloace de consum este cu totul diferită de munca ce face maşini. Ziua de muncă anuală totală, expresia valorii căreia = 3.000, pare cheltuită cu producerea de mijloace de consum = 3.000, în care nu reapare nici o parte constantă a valorii, întrucât aceste 3.000 = 1.500 v + 1.500 p se descompun numai în valoare-capital variabil + plusvaloare. Pe de altă parte, valoarea-capital constant = 6.000 reapare într-o categorie de produse cu totul diferită de mijloacele de consum, în mijloace de producţie, în timp ce nicio parte a zilei sociale de muncă nu pare să fi fost cheltuită în producţia acestor produse noi; toată această zi de muncă pare, dimpotrivă, că constă numai din categorii de muncă, din care nu rezultă mijloace de producţie, ci mijloace de consum. Misterul este dezlegat. Valoarea nou produsă de munca din cursul anului este egală cu valoarea produsului din sectorul II, cu valoarea totală a mijloacelor de consum nou produse. Dar această din urmă valoare este mai mare cu 2/3 decât acea parte a muncii anuale care a fost cheltuită înăuntrul producţiei de mijloace de consum (sectorul II). Numai 1/3 din munca anului a fost cheltuită cu producerea lor. 2/3 din munca aceasta a anului au fost cheltuite cu producţia de mijloace de producţie, deci în sectorul I. Valoarea-produs creată în acest timp sub I, egală cu valoa-rea-capital variabil plus plusvaloarea produse sub I, este egală cu valoarea-capital constant a lui II, care reapare sub II în mijloace de consum. Ele se pot deci schimba reciproc şi înlocui în natură. Valoarea totală a mijloacelor de consum II este deci egală cu suma valorii nou produse sub I + II sau II (c + v + p) = I (v + p) + II (v + p), adică este egală cu suma valorii noi produse de munca din cursul anului sub formă de v + p.

Pe de altă parte, valoarea totală a mijloacelor de producţie (I) este egală cu suma valorii-capital constant reapărută sub formă de mijloace de producţie (I) şi sub formă de mijloace de consum (II), este deci egală cu totalul valorii-capital constant reapărută în produsul total al societăţii. Această valoare totală este egală cu expresia valorii a 1/3 zi de muncă efectuate înaintea procesului de producţie I şi a 2/3 zi de muncă efectuate înaintea procesului de producţie II, deci în total a două zile totale de muncă.

La produsul social anual dificultatea provine deci din faptul că partea constantă a valorii se concretizează în cu totul altă categorie de produse – mijloace de producţie – decât valoarea nouă v + p adăugată acestei părţi constante a valorii, valoare nouă care se concretizează în mijloace de consum. Se naşte astfel aparenţa că 2/3 din masa de produse

437

consumate ar reapare – în ceea ce priveşte valoarea – sub o formă nouă, ca produs nou, fără ca societatea să fi cheltuit vreo muncă pentru producerea lor. La capitalul individual această aparenţă nu există. Fiecare capitalist individual utilizează un anumit fel de muncă concretă, care transformă mijloacele de producţie care îi sunt caracteristice într-un produs având o formă naturală determinată. Capitalistul este, de pildă, constructor de maşini, capitalul constant cheltuit în cursul anului = 6.000 c, cel variabil = 1.500 v, plusvaloarea = 1.500 p; produsul = 9.000, să zicem, un produs de 18 maşini, din care fiecare = 500. Întregul produs există aici sub aceeaşi formă, aceea de maşini. (Dacă el produce mai multe feluri de maşini, fiecare e calculat în mod separat.) Întregul produs-marfă este produs al muncii cheltuite în cursul anului cu construcţiile de maşini, combinare a aceleiaşi categorii de muncă concretă cu aceleaşi mijloace de producţie. Diferitele părţi ale valorii produsului se concretizează deci în aceeaşi formă naturală. În 12 maşini se află 6.000 c, în 3 maşini 1.500 v, în 3 maşini 1.500 p. Este clar că valoarea celor 12 maşini este = 6.000 c, nu pentru că în aceste 12 maşini s-ar afla concretizată numai muncă anterioară construcţiei maşinii şi care nu a fost cheltuită în această construcţie. Valoarea mijloacelor de producţie pentru 18 maşini nu s-a transformat de la sine în 12 maşini, dar valoarea acestor 12 maşini (care ea însăşi constă din 4.000 c + l.000 v + l.000 p) este egală cu valoarea totală a capitalului constant pe care îl conţin cele 18 maşini. Constructorul de maşini trebuie deci să vândă 12 din cele 18 maşini pentru a-şi înlocui capitalul constant cheltuit, care îi este necesar pentru reproducţia a 18 maşini noi. Dimpotrivă, chestiunea ar fi inexplicabilă dacă, deşi munca utilizată este numai munca de construcţie a maşinilor, rezultatul ei ar fi: pe de o parte 6 maşini = 1.500 v + 1.500 p, pe de altă parte fier, aramă, şuruburi, curele etc., în valoare de 6.000 c, adică mijloacele de producţie ale maşinilor sub forma lor naturală, pe care, după cum se ştie, capitalistul individual care construieşte maşini nu le produce el însuşi, ci trebuie să şi le înlocuiască din procesul de circulaţie. Şi totuşi, la prima vedere, reproducţia produsului anual social pare să se efectueze în modul acesta absurd.

Produsul capitalului individual, adică al fiecărui fragment, funcţionând independent şi însufleţit cu viaţă proprie, al capitalului social, are o formă naturală oarecare. Singura condiţie este să aibă în mod efectiv o formă de întrebuinţare, o valoare de întrebuinţare care îi conferă calitatea de membru cu putere circulatorie al lumii mărfurilor. Este cu totul indiferent şi accidental daca el intră din nou în calitate de

438

mijloc de producţie în acelaşi proces de producţie din care iese în calitate de produs, deci dacă acea parte din valoarea sa în care se concretizează partea constantă a capitalului are o formă naturală în care el poate să funcţioneze din nou în mod efectiv în calitate de capital constant. Dacă acest lucru nu se întâmplă, această parte a valorii produsului este transformată din nou, prin vânzare şi cumpărare, în elementele sale materiale de producţie, reproducându-se astfel capitalul constant sub forma sa naturală aptă pentru funcţionare.

Altfel stau lucrurile cu produsul capitalului social total. Toate elementele materiale ale reproducţiei trebuie să formeze sub forma lor naturală părţi ale acestui produs. Partea capitalului constant consumat poate fi înlocuită prin producţia totală numai în măsura în care în produs reapare întreaga parte a capitalului constant sub forma naturală a unor mijloace de producţie noi, care pot funcţiona efectiv în calitate de capital constant. Presupunându-se reproducţia simplă, valoarea acelei părţi a produsului care constă din mijloace de producţie trebuie deci să fie egală cu partea constantă a capitalului social.

Apoi, privit individual, capitalistul nu produce, în valoarea produsului, prin munca nouă adăugată, decât capitalul său variabil plus plusvaloarea, în timp ce partea constantă a valorii este transmisă produsului prin caracterul concret al muncii nou adăugate.

Din punct de vedere social, acea parte a zilei sociale de muncă ce produce mijloace de producţie, adăugându-le valoare nouă şi transmiţându-le valoarea mijloacelor de producţie consumate cu producerea lor, nu produce decât capital constant nou, destinat a înlocui capitalul constant consumat sub forma vechilor mijloace de producţie, atât sub I cât şi sub II. El nu produce decât produse destinate a intra în consumul productiv. Întreaga valoare a acestui produs este deci valoare care nu poate funcţiona din nou decât drept capital constant, care nu poate decât să cumpere din nou capital constant sub forma sa naturală, care deci, din punct de vedere social, nu se reduce nici la capital variabil, nici la plusvaloare. Pe de altă parte, acea parte a zilei sociale de muncă care produce mijloace de consum nu produce vreo parte destinată reînnoirii capitalului social. Ea nu produce decât produse care sunt destinate să realizeze sub forma lor naturală valoarea capitalului variabil şi plusvaloarea de sub I şi II.

Dacă se vorbeşte de un punct de vedere social, adică dacă se priveşte produsul social total, care cuprinde atât reproducţia capitalului social, cât şi consumul individual, nu trebuie să cădem în maniera pe

439

care Proudhon a preluat-o de la economia burgheză şi să privim lucrurile ca şi cum o societate cu mod de producţie capitalist şi-ar pierde acest caracter specific istorico-economic, atunci când e privită en bloc, ca un singur tot. Dimpotrivă. Avem de-a face, în acest caz, cu capitalistul total. Capitalul total apare drept capitalul pe acţiuni al tuturor capitaliştilor individuali, luaţi împreună. Această societate pe acţiuni are comun cu multe alte societăţi pe acţiuni faptul că fiecare ştie ceea ce varsă în ea, dar nu ştie ce va scoate.

IX. Privire retrospectivă asupra lui A. Smith, Storch şi Ramsay Valoarea totală a produsului social este de 9.000 = 6.000 c +

1.500 v + 1.500 p; cu alte cuvinte: 6.000 reproduc valoarea mijloacelor de producţie şi 3.000 valoarea mijloacelor de consum. Valoarea venitului social (v + p) nu se cifrează deci decât la 1/3 din valoarea produsului total, şi numai până la concurenţa valorii acestei treimi totalitatea consumatorilor, muncitori ca şi capitalişti, poate să retragă din produsul social total mărfuri, produse, şi să le înglobeze fondului lor de consum. Dimpotrivă, 6.000 = 2/3 din valoarea produsului reprezintă valoarea capitalului constant, care trebuie înlocuit în natură. Trebuie deci înglobate din nou fondului de producţie mijloace de producţie având această valoare. Storch e nevoit să-şi dea seama de acest lucru, fără a-l putea dovedi: „Este clar că valoarea produsului anual se împarte în capitaluri şi profituri şi că fiecare din aceste părţi ale valorii produsului anual cumpără în mod regulat produsele de care are nevoie naţiunea atât pentru a-şi întreţine capitalul, cât şi pentru a-şi înnoi fondul de consum [...] Produsele care constituie capitalul unei naţiuni nu sunt consumabile.” (Storch, „Considérations sur la nature du revenu national”, Paris 1824, pag. 150)

A. Smith a formulat însă dogma sa uimitoare, care e crezută până în ziua de astăzi, şi anume nu numai sub forma pe care am menţionat-o deja, după care întreaga valoare a produsului social se reduce la venit, la salariu şi plusvaloare sau, cum se exprimă el, la salariu plus profit (dobândă), plus rentă funciară. Ci şi sub forma şi mai răspândită după care consumatorii trebuie să plătească producătorilor, în ultimă instanţă (ultimately), întreaga valoare a produselor. Acesta este până astăzi unul din locurile comune cele mai acreditate sau, mai bine zis, unul din adevărurile eterne ale aşa-zisei ştiinţe a economiei politice. Iată modul plauzibil în care e ilustrată această susţinere. Să luăm un

440

articol oarecare, de pildă cămăşile de in. Mai întâi torcătorul de fire de in trebuie să plătească întreaga valoare a inului ţăranului care l-a cultivat, deci sămânţa de in, îngrăşămintele, hrana vitelor de muncă etc., împreună cu acea parte a valorii pe care capitalul fix al cultivatorului de in, clădiri, instrumente agricole etc., o transmite acestui produs, salariul plătit în producţia inului, plusvaloarea (profitul, renta funciară) pe care o conţine inul, în fine, cheltuielile necesitate de transportul inului de la locul producţiei lui la torcătorie. În al doilea rând, ţesătorul trebuie să-i întoarcă torcătorului firelor de in nu numai acest preţ al inului, dar şi acea parte a valorii maşinilor, clădirilor etc., într-un cuvânt a capitalului fix, care e transmisă asupra inului, apoi toate materialele auxiliare consumate în cursul procesului de tors, salariul torcătorilor, plusvaloarea etc.; la fel lucrurile continuă cu albitorul, cu cheltuielile de transport ale pânzei, în fine cu fabricantul de cămăşi care a plătit preţul întreg cuvenit tuturor producătorilor anteriori, care nu au făcut decât să-i livreze materia primă. În mâna lui se adaugă altă valoare, anume o parte care reprezintă valoarea capitalului constant, care e consumat în producţia de cămăşi sub formă de mijloace de muncă, materii auxiliare etc., iar cealaltă parte, valoarea adăugată prin munca cheltuită în această producţie, adică valoarea salariului lucrătorului de cămăşi şi plusvaloarea fabricantului de cămăşi. Să presupunem că aceste cămăşi produse costă până la urmă 100 1. st. şi că aceasta este partea pe care societatea o cheltuieşte, în cămăşi, din întreaga valoare a produsului anual. Consumatorii cămăşilor plătesc cele 100 1. st., deci valoarea tuturor mijloacelor de producţie pe care le conţin cămăşile, ca şi salariul şi plusvaloarea cultivatorului de in, torcătorului, ţesătorului, albitorului, fabricantului de cămăşi, precum şi a tuturor celor care au efectuat transporturile. Lucrul acesta este în întregime just. Este de fapt ceea ce vede orice copil. Dar apoi se spune: tot astfel stau lucrurile cu valoarea tuturor celorlalte mărfuri. De fapt ar trebui să se spună: tot astfel stau lucrurile cu valoarea tuturor mijloacelor de consum, cu valoarea acelei părţi a produsului social care intră în fondul de consum, deci cu acea parte a valorii produsului social care poate fi cheltuită ca venit. Este adevărat că suma valorilor tuturor acestor mărfuri este egală cu valoarea tuturor mijloacelor de producţie consumate în ele (părţile constante ale capitalului) plus valoarea pe care a creat-o munca adăugată la urmă (salariu plus plusvaloare). Totalitatea consumatorilor poate deci să plătească această întreagă sumă de valoare pentru că, deşi valoarea fiecărei mărfi individuale constă din c + v + p, totuşi suma valorii

441

tuturor mărfurilor care intră în fondul de consum luate împreună nu poate să fie decât cel mult egală cu acea parte a valorii produsului social care se reduce la v + p, deci cu valoarea pe care munca cheltuită în cursul anului a adăugat-o mijloacelor de producţie existente – valorii capitalului constant. În ceea ce priveşte însă valoarea capitalului constant, am văzut că ea este înlocuită în două feluri din masa de produse ale societăţii. În primul rând, prin schimbul dintre capitaliştii II, care produc mijloace de consum, şi capitaliştii I, care produc în schimb mijloace de producţie. Şi aici este izvorul frazei că ceea ce este capital pentru unul este venit pentru celălalt. Dar lucrurile nu stau aşa. Cele 2.000 II c care există în mijloace de consum în valoare de 2.000 formează pentru categoria capitaliştilor II valoare-capital constant. Aceşti capitalişti nu pot deci s-o consume ei înşişi, cu toate că după forma sa naturală produsul trebuie consumat. Pe de altă parte, 2.000 I (v + p) sunt salariul şi plusvaloarea produse de categoria capitaliştilor şi aceea a muncitorilor din I. Ele există sub forma naturală de mijloace de producţie, de lucruri a căror valoare nu poate fi desfiinţată prin consum individual. Avem, aşadar, aici o sumă de valoare de 4.000 din care, înainte ca şi după schimb, o jumătate nu face decât să înlocuiască capital constant, iar cealaltă jumătate nu formează decât venit. În al doilea rând însă, capitalul constant al sectorului I e înlocuit în natură, fie prin schimb între capitaliştii I, fie prin înlocuire în natură în cadrul însuşi al fiecărei întreprinderi.

Fraza după care întreaga valoare a produsului anual ar trebui plătită în cele din urmă de consumatori ar fi exactă numai dacă în termenul consumatori ar fi înglobate două feluri de consumatori cu totul diferiţi: consumatori individuali şi consumatori productivi. Dar faptul că o parte a produsului trebuie consumată în mod productiv nu înseamnă decât că ea trebuie să funcţioneze drept capital şi nu poate fi consumată ca venit.

Dacă împărţim valoarea produsului total = 9.000 în 6.000 c + 1.500 v + 1.500 p şi privim cele 3.000 (v + p) numai în calitatea lor de venit, atunci pare, invers, că dispare capitalul variabil, iar capitalul privit din punct de vedere social pare că constă numai din capital constant. Căci, ceea ce a apărut la început ca 1.500 v, s-a redus la o parte a venitului social, la salariu, la venit al clasei muncitoare, pierzându-şi astfel caracterul de capital. De fapt Ramsay trage această concluzie. După el capitalul constă, din punct de vedere social, numai din capital fix, dar prin capital fix el înţelege capitalul constant, masa valorii care

442

există sub formă de mijloace de producţie, indiferent dacă aceste mijloace de producţie constau din mijloace de muncă sau din materiale de muncă, de pildă din materie primă, semifabricat, material auxiliar etc. Capitalul variabil el îl numeşte capital circulant: „Capitalul circulant constă în mod exclusiv din mijloace de subzistenţă şi alte articole necesare avansate muncitorilor înainte ca ei să-şi confecţioneze produsul. Numai capitalul fix, nu şi cel circulant, este, strict vorbind, o sursă a avuţiei naţionale. Capitalul circulant nu este un agent direct al producţiei şi nici măcar un element esenţial al ei, ci un simplu expedient, devenit necesar în urma sărăciei deplorabile a masei poporului. Din punctul de vedere al naţiunii întregi, singur capitalul fix formează un element al cheltuielilor de producţie.” Capitalul fix, prin care înţelege capital constant, Ramsay îl explică mai de aproape precum urmează: „Durata de timp în care o parte a produsului acelei munci” (adică a muncii întrebuinţate pentru confecţionarea unei mărfi oarecare) „a existat sub formă de capital fix, adică sub o formă în care, deşi contribuie la confecţionarea mărfii viitoare, ea nu întreţine muncitori.”

Se văd aici din nou consecinţele deplorabile ale teoriei lui A. Smith, la care deosebirea dintre capitalul constant şi cel variabil se confundă cu deosebirea dintre capitalul fix şi capitalul circulant. Capitalul constant al lui Ramsay constă din mijloace de muncă, iar capitalul său circulant din mijloace de subzistenţă; şi unele, şi celelalte sunt mărfuri de valoare determinată; nici unele, nici celelalte nu pot produce plusvaloare.

X. Capital şi venit: capital variabil şi salariu9 Întreaga reproducţie anuală, întreg produsul anului acesta, este

produsul muncii utile din cursul acestui an. Dar valoarea acestui produs total este mai mare decât acea parte a acestei valori în care se concretizează munca din cursul anului, ca forţă de muncă cheltuită în cursul acestui an. Valoarea-produs a anului, valoarea nou creată în cursul acestui an sub formă de marfă, este mai mică decât valoarea produsului, decât valoarea totală a masei de mărfuri confecţionate în cursul anului întreg. Diferenţa pe care o obţinem dacă scădem din valoarea totală a produsului anual valoarea care i-a fost adăugată prin munca din cursul anului nu este valoarea efectiv reprodusă, ci doar valoare care reapare sub o nouă formă de existenţă, valoare transmisă asupra produsului anului dintr-o valoare care exista înaintea lui şi care

443

poate să fie de dată mai veche sau mai nouă, după durata componentelor capitalului constant care au conlucrat în procesul social de muncă al anului acestuia. Ea poate să provină din valoarea unui mijloc de producţie care a luat naştere anul trecut sau într-o serie de ani anteriori. Este în orice caz valoare trecută de la mijloacele de producţie anterioare anului curent asupra produsului acestui an.

În schema noastră avem, după schimbul între I şi II şi înăuntrul lui II, al elementelor cercetate până acum:

I) 4.000 c + l.000 v + l.000 p (aceste 2.000 din urmă realizate în mijloace de consum II c) = 6.000.

II) 2.000 c (reproduse prin schimb cu I (v + p)) + 500 v + 500 p = 3.000.

Total valoare = 9.000. Valoarea nou produsă în cursul anului nu se află decât în v şi p.

Suma valorii-produs a acestui an este deci egală cu suma din v + p, = 2.000 I (v + p) + 1.000 II (v + p) = 3.000. Toate celelalte părţi din valoarea produsului acestui an sunt doar valoare transmisă din valoarea unor mijloace de producţie anterioare, consumate în producţia anului de faţă. În afară de valoarea de 3.000, munca din cursul acestui an nu a produs niciun fel de valoare; această valoare este întreaga valoare-produs a muncii din cursul anului.

Dar, precum am văzut, cele 2.000 I (v + p) înlocuiesc la categoria II cele 2.000 II c ale ei sub formă naturală de mijloace de producţie. Două treimi ale muncii anului, cheltuite în sectorul I, au reprodus deci capitalul constant II, atât în ceea ce priveşte întreaga sa valoare, cât şi în ceea ce priveşte forma sa naturală. Din punctul de vedere al societăţii, două treimi ale muncii cheltuite în cursul anului au creat deci o nouă valoare-capital constant, realizată sub forma naturală potrivită pentru sectorul II. Partea cea mai mare a muncii sociale din cursul anului a fost deci cheltuită cu producerea de capital constant nou (valoare-capital existentă în mijloace de producţie) pentru înlocuirea valorii-capital constant cheltuite în producţia de mijloace de consum. Ceea ce deosebeşte însă în această privinţă societatea capitalistă de sălbatici nu este, cum crede Senior10, faptul că sălbaticul ar avea privilegiul şi particularitatea de a-şi cheltui munca uneori în aşa fel încât ea nu-i procură fructe care să se transforme în venit, adică în mijloace de consum (prin schimb), ci deosebirea este următoarea:

a) Societatea capitalistă utilizează o parte mai mare din munca sa anuală disponibilă pentru producţia de mijloace de producţie (deci de

444

capital constant), care nu pot fi reduse la venit nici sub formă de salariu, nici sub formă de plusvaloare, ci pot funcţiona numai drept capital.

b) Atunci când sălbaticul face arcuri, săgeţi, ciocane de piatră, topoare, coşuri etc., el ştie foarte bine că timpul astfel întrebuinţat nu 1-a întrebuinţat pentru confecţionarea de mijloace de consum, deci că el şi-a acoperit nevoile de mijloace de producţie, şi nimic mai mult. Afară de aceasta, sălbaticul făptuieşte un grav păcat economic prin indiferenţa sa totală faţă de pierderile de timp şi consacră, de pildă, uneori, cum povesteşte Tylor, o lună întreagă confecţionării unei săgeţi11.

Concepţia curentă cu ajutorul căreia o parte a economiştilor caută să scape de dificultatea teoretică, adică de înţelegerea legăturii reale dintre lucruri – anume concepţia după care ceea ce este capital pentru unul este venit pentru celălalt, şi invers –, este justă în parte, dar ea devine cu totul falsă atunci când i se dă un caracter general (prin înţelegerea cu totul greşită a întregului proces de schimb care are loc odată cu reproducţia anuală, deci o înţelegere greşită a bazei de fapt a ceea ce este în parte just).

Vom trece acum în revistă faptele pe care se întemeiază justeţea parţială a acestei concepţii şi cu ocazia aceasta va ieşi în evidenţă şi modul în care aceste fapte sunt interpretate greşit.

1. Capitalul variabil funcţionează în calitate de capital în mâna capitalistului şi în calitate de venit în mâna muncitorului salariat.

Capitalul variabil există, mai întâi, în mâna capitalistului, în calitate de capital bănesc; el funcţionează în calitate de capital bănesc prin faptul că acest capitalist cumpără cu el forţă de muncă. Atâta timp cât el rămâne în mâna capitalistului sub formă de bani, el nu este decât o valoare determinată care există sub formă de bani, deci o mărime constantă şi nu una variabilă. Este un capital variabil doar în mod potenţial – tocmai graţie faptului că poate fi transformat în forţă de muncă. El devine capital variabil efectiv abia după ce îşi leapădă forma bănească, după ce a fost transformat în forţă de muncă şi aceasta funcţionează în procesul capitalist în calitate de componentă a capitalului productiv.

Banii, care au funcţionat, mai întâi, pentru capitalist, ca formă bănească a capitalului variabil, funcţionează acum în mâna muncitorului, ca formă bănească a salariului său, pe care îl transformă în mijloace de subzistenţă; deci ca formă bănească a venitului, pe care îl primeşte prin vânzarea mereu repetată a forţei sale de muncă.

Aici nu avem decât faptul simplu că banii cumpărătorului, aici

445

ai capitalistului, trec din mâna lui în mâna vânzătorului, aici a vânzătorului forţei de muncă, a muncitorului. Nu capitalul variabil este acela care funcţionează de două ori, în calitate de capital pentru capitalist şi de venit pentru muncitor, ci este vorba de aceiaşi bani, care există mai întâi în mâna capitalistului în calitate de formă bănească a capitalului său variabil, deci în calitate de capital variabil potenţial, şi care, îndată ce capitalistul i-a transformat în forţă de muncă, servesc în mâna muncitorului ca echivalent pentru forţa de muncă vândută. Faptul însă că aceiaşi bani servesc, în mâna vânzătorului, altui scop util decât în mâna cumpărătorului, este un fenomen comun oricărei cumpărări şi vânzări de mărfuri.

Apologeţii economişti prezintă lucrurile în mod eronat, ceea ce se vede cel mai bine atunci când avem în vedere numai actul de circulaţie B - F (= B - M), transformarea banilor în forţă de muncă de partea cumpărătorului capitalist, F - B (= M - B) transformarea mărfii forţă de muncă în bani de partea vânzătorului, a muncitorului, fără să ţinem seama deocamdată de cele ce urmează. Ei spun: aceiaşi bani realizează aici două capitaluri, cumpărătorul – capitalistul – îşi transformă capitalul său bănesc în forţă de muncă vie, pe care o înglobează capitalului său productiv; vânzătorul – muncitorul –, pe de altă parte, îşi transformă marfa sa – forţa de muncă – în bani pe care îi cheltuieşte ca venit, fapt care îi permite să-şi vândă în mod repetat şi să-şi menţină astfel forţa de muncă; forţa sa de muncă este deci ea însăşi capitalul său sub formă de marfă, din care îi curge în mod continuu venitul. În realitate, forţa sa de muncă este averea sa (care se reînnoieşte şi se reproduce mereu), şi nu capitalul său. Ea este singura marfă pe care poate şi trebuie să o vândă în mod continuu pentru a trăi şi care nu acţionează în calitate de capital (variabil) decât abia în mâna cumpărătorului, a capitalistului. Faptul că cineva e silit fără încetare ca, în mod repetat, să-şi vândă forţa de muncă, adică pe sine însuşi, unei terţe persoane, dovedeşte după acei economişti că acea persoană este un capitalist, pentru că are în permanenţă de vânzare o „marfă” (pe sine însuşi). În acest sens, şi sclavul devine capitalist, deşi e vândut odată pentru totdeauna ca marfă de o terţă persoană; căci natura acestei mărfi – a sclavului muncitor – face ca persoana care 1-a cumpărat nu numai să-l pună în fiecare zi din nou la muncă, dar să-i dea şi mijloacele de subzistenţă care îl pun în situaţia de a putea munci în permanenţă din nou. (Compară în această privinţă scrisorile lui Sismondi şi Say către Malthus.)

446

2. Prin urmare, în schimbul lui 1.000 I v + 1.000 I p contra 2.000 II c, ceea ce este capital constant pentru unii (2.000 II c) devine capital variabil şi plusvaloare, deci venit în general, pentru ceilalţi; şi ceea ce este capital variabil şi plusvaloare (2.000 I (v + p)), deci venit în general, pentru unii devine capital constant pentru ceilalţi.

Să privim deocamdată schimbul lui I v contra II c, şi anume mai întâi din punctul de vedere al muncitorului.

Muncitorul total din I şi-a vândut forţa de muncă cu 1.000 capitalistului total din I; această valoare i se plăteşte în bani, sub forma salariului său. Cu aceşti bani el cumpără de la II mijloace de consum de aceeaşi valoare. Capitalistul II îi stă în faţă numai ca vânzător de marfă şi ca nimic altceva, chiar dacă muncitorul cumpără de la propriul său capitalist, ca de pildă mai sus (pag. 377) în schimbul celor 500 II v. Forma de circulaţie pe care o efectuează marfa sa, forţa de muncă, este aceea a circulaţiei simple de mărfuri M (forţă de muncă) - B - M (mijloace de consum, marfă II), îndreptată asupra simplei satisfaceri a nevoilor, asupra consumului. Rezultatul acestui proces de circulaţie este că muncitorul s-a conservat ca forţă de muncă pentru capitalistul I, şi, pentru a se conserva mai departe în această calitate, el trebuie să repete mereu procesul F (M)-B-M. Salariul său se realizează în mijloace de consum; el este cheltuit ca venit şi, luând clasa muncitoare în ansamblul ei, el este în mod continuu cheltuit ca venit.

Să privim acum acelaşi schimb I v contra II c din punctul de vedere al capitalistului. Întreg produsul-marfă din II constă din mijloace de consum, deci din lucruri destinate a intra în consumul anului, deci a servi pentru realizarea de venit pentru cineva, în cazul de faţă pentru muncitorul total I. Pentru capitalistul II însă, o parte a produsului-marfă al său, = 2.000, este acum partea constantă a capitalului său productiv, transformată în marfă, formă din care trebuie să treacă din nou în forma sa naturală pentru a putea acţiona din nou ca parte constantă a capitalului productiv. Ceea ce a obţinut capitalistul II până acum este că, prin vânzarea către muncitorul I, a retransformat în bani o jumătate (= 1.000) din valoarea capitalului său constant, reprodusă sub formă de marfă (mijloace de consum). Prin urmare, nu capitalul variabil I v este acela care s-a transformat în prima jumătate a valorii-capital constant II c, ci banii, care au funcţionat pentru I în calitate de capital bănesc în schimbul cu forţa de muncă, au ajuns prin acest fapt în posesia vânzătorului forţei de muncă, pentru care ei nu reprezintă capital, ci venit sub formă de bani, fiind deci cheltuiţi ca mijloc pentru a cumpăra

447

mijloace de consum. Banii = 1.000, care le-au revenit capitaliştilor II de la muncitorii I, nu pot, pe de altă parte, să funcţioneze ca element constant al capitalului productiv II. Ei nu sunt decât forma bănească a capitalului-marfă, care trebuie abia transformată în elemente fixe sau circulante ale capitalului constant. II cumpără deci cu banii încasaţi de la muncitorii I, cumpărătorii mărfii sale, mijloace de producţie de 1.000 de la I. În modul acesta, o jumătate din valoarea-capital constant II este înnoită sub forma naturală în care poate funcţiona din nou ca element al capitalului productiv II. Forma circulaţiei respective a fost M - B - M: mijloace de consum în valoare de 1.000 - bani = 1.000 - mijloace de producţie în valoare de 1.000.

Dar aici M - B - M este o mişcare a capitalului. M, vândut muncitorilor, se transformă în B, iar acest B se transformă în mijloace de producţie; este retransformare din marfă în elementele materiale de formare a acestei mărfi. Pe de altă parte, aşa cum capitalistul II nu funcţionează faţă de I decât în calitate de cumpărător de mărfuri, tot astfel capitalistul I nu funcţionează aici faţă de II decât ca vânzător de mărfuri. I a cumpărat, la început, cu bani în sumă de 1.000, destinaţi a funcţiona în calitate de capital variabil, forţă de muncă în valoare de 1.000; el a obţinut deci un echivalent pentru cele l.000 v ale sale pe care le-a cheltuit sub formă de bani; banii aparţin acum muncitorului care îi cheltuieşte în cumpărături de la II; I nu poate să redobândească aceşti bani, care au trecut astfel în casa lui II, decât pescuindu-i din nou prin vânzare de mărfuri de aceeaşi valoare.

La început, I are o anumită sumă de bani = 1.000, destinată a funcţiona în calitate de parte variabilă a capitalului; ea funcţionează în această calitate prin transformarea ei în forţă de muncă de aceeaşi valoare. Dar muncitorul i-a furnizat, ca rezultat al procesului de producţie, o masă de mărfuri (mijloace de producţie) în valoare de 6.000, din care 1/6, adică 1.000, sunt, în ceea ce priveşte valoarea lor, un echivalent al părţii capitalului variabil, avansat în bani. Aşa cum mai înainte, sub forma sa bănească, valoarea-capital variabil nu funcţiona în calitate de capital variabil, tot astfel nici acum, sub forma sa de marfă, ea nu funcţionează în calitate de capital variabil; ea nu poate să îndeplinească această funcţie decât după transformarea sa în forţă de muncă vie şi numai atâta timp cât aceasta funcţionează în procesul de producţie. Sub formă de bani, valoarea-capital variabil nu era decât capital variabil potenţial. Dar ea se afla sub o formă din care putea fi transformată direct în forţă de muncă. Sub forma de marfă, aceeaşi

448

valoare-capital variabil nu mai este decât bani potenţiali; ea îşi reia forma sa iniţială de bani abia prin vânzarea mărfii, prin urmare, aici prin aceea că II cumpără de la I marfă de 1.000. Mişcarea de circulaţie este aici următoarea: l.000 v (bani) - forţă de muncă în valoare de 1.000 - 1.000 în marfă (echivalent al capitalului variabil) - 1.000 v (bani); deci B - M ... M - B (= B - F ... M - B). Procesul de producţie care îşi are locul între M ... M nu face parte el însuşi din sfera circulaţiei; el nu apare în procesul schimbului diferitelor elemente ale reproducţiei anuale între dânsele, deşi acest schimb cuprinde reproducţia tuturor elementelor capitalului productiv, atât a elementului său constant, cât şi a celui variabil, forţa de muncă. Toţi purtătorii acestui schimb apar doar drept cumpărători sau vânzători sau drept amândouă; muncitorii apar numai drept vânzători de mărfuri; capitaliştii pe rând drept cumpărători şi vânzători, iar înăuntrul anumitor limite, exclusiv drept cumpărători de mărfuri sau exclusiv drept vânzători de mărfuri.

Rezultatul: I posedă din nou partea variabilă a valorii capitalului său sub formă bănească, singura din care poate fi transformată direct în forţă de muncă, adică o posedă din nou sub singura formă în care poate fi avansată în mod efectiv ca element variabil al capitalului său productiv. Pe de altă parte, pentru a putea apărea din nou în calitate de cumpărător de marfă, muncitorul trebuie acum din nou să apară mai întâi ca vânzător de marfă, ca vânzător al forţei sale de muncă.

În ceea ce priveşte capitalul variabil al categoriei II (500 II v), procesul de circulaţie dintre capitaliştii şi muncitorii aceluiaşi sector de producţie se face în mod nemijlocit, dacă îl privim ca efectuându-se între capitalistul total II şi muncitorul total II.

Capitalistul total II avansează 500 v, cumpărând forţă de muncă de aceeaşi valoare; capitalistul total este aici cumpărător, muncitorul total este vânzător. Apoi muncitorul apare, cu banii încasaţi pentru forţa sa de muncă, în calitate de cumpărător al unei părţi a mărfurilor produse de el însuşi. Aici, capitalistul este deci vânzător. Muncitorul i-a înlocuit capitalistului banii pe care acesta i-a plătit lui, atunci când i-a cumpărat forţa de muncă, printr-o parte a capitalului-marfă II produs, adică prin 500 v în marfă; capitalistul posedă acum sub formă de marfă acelaşi v pe care îl avea sub formă de bani înaintea transformării în forţă de muncă; pe de altă parte, muncitorul a realizat în bani valoarea forţei sale de muncă şi realizează acum din nou aceşti bani, cheltuindu-i, ca venit, pentru acoperirea consumului său, prin cumpărarea unei părţi din mijloacele de consum produse de el însuşi. Este schimbul venitului

449

muncitorului sub formă de bani contra componentei 500 v, care aparţine capitalistului şi pe care muncitorul însuşi a reprodus-o sub formă de marfă. Astfel, aceşti bani se întorc la capitalistul II ca formă bănească a capitalului său variabil. Valoarea echivalentă de venit sub formă de bani înlocuieşte aici valoarea-capital variabil sub formă de marfă.

Capitalistul nu se îmbogăţeşte prin faptul că, prin vânzarea unei mase echivalente de mărfuri către muncitor, îi retrage din nou banii pe care i-a plătit acestuia atunci când i-a cumpărat forţa de muncă. El i-ar plăti într-adevăr de două ori muncitorului, dacă mai întâi i-ar plăti 500 atunci când îi cumpără forţa de muncă şi i-ar mai da, în afară de aceasta, în mod gratuit, masa de mărfuri în valoare de 500 pe care muncitorul a produs-o. Invers, dacă muncitorul nu i-ar produce nimic altceva decât un echivalent în marfă de 500 în schimbul forţei sale de muncă de 500, capitalistul s-ar afla, după operaţiune, în acelaşi punct în care se afla înaintea ei. Dar muncitorul a reprodus un produs de 3.000; el a conservat partea constantă a valorii produsului, adică valoarea mijloacelor de producţie – 2.000 consumate cu producerea lui, transformându-le într-un produs nou; el a mai adăugat apoi acestei valori date o valoare de 1.000 (v + p). (Ideea după care capitalistul s-ar îmbogăţi în sensul că el ar câştiga plusvaloare prin reîntoarcerea celor 500 în bani, e dezvoltată de Destutt de Tracy; amănunte în această privinţă se află în paragraful XIII al acestui capitol.)

Prin cumpărarea mijloacelor de consum în valoare de 500 de către muncitorul II, valoarea a 500 II v pe care până în acest moment capitalistul II a posedat-o în marfă i se reîntoarce acestuia în bani, sub forma în care a avansat-o la început. Rezultatul direct al tranzacţiei este, ca şi la orice altă vânzare de marfă, trecerea unei anumite valori din forma de marfă în forma de bani. Nici reîntoarcerea banilor la punctul lor de plecare, efectuată prin această tranzacţie, nu are nimic special. Dacă capitalistul II ar fi cumpărat, cu o sumă de bani de 500, marfă de la capitalistul I şi ar fi vândut apoi la rândul lui capitalistului I marfă în valoare de 500, i s-ar fi reîntors, de asemenea, 500 în bani. Suma de bani în valoare de 500 nu ar fi făcut decât să servească schimbului unei mase de mărfuri de 1.000 şi s-ar fi reîntors, conform legii generale dezvoltate mai sus, la acela care a aruncat în circulaţie banii în vederea schimbului acestei mase de mărfuri.

Dar suma de bani de 500 care s-a reîntors la capitalistul II este, în acelaşi timp, capital variabil potenţial reînnoit, sub formă de bani. De ce anume? Banii, deci şi capitalul bănesc, nu sunt capital variabil

450

potenţial decât pentru că, şi în măsura în care, pot fi transformaţi în forţă de muncă. Reîntoarcerea celor 500 1. st. bani la capitalistul II este însoţită de reîntoarcerea forţei de muncă II pe piaţă. Reîntoarcerea amândurora la cei doi poli opuşi – deci şi reapariţia celor 500 bani nu numai în calitate de bani, dar şi în calitate de capital variabil sub formă de bani – este determinată de una şi aceeaşi operaţiune. Banii = 500 se reîntorc la capitalistul II pentru că acesta a vândut muncitorului II mijloace de consum în valoare de 500, deci pentru că muncitorul şi-a cheltuit salariul, conservându-se prin acest fapt pe sine, împreună cu familia sa, şi deci forţa sa de muncă. Pentru a trăi mai departe şi pentru a putea acţiona mai departe în calitate de cumpărător de marfă, el trebuie să-şi vândă din nou forţa sa de muncă. Reîntoarcerea celor 500 în bani la capitalistul II este deci în acelaşi timp reîntoarcerea, respectiv rămânerea forţei de muncă în calitate de marfă care poate fi cumpărată cu cele 500 bani, şi, prin urmare, reîntoarcerea celor 500 bani în calitate de capital variabil potenţial.

În ceea ce priveşte categoria II b, producătoare de articole de lux, situaţia lui v – (II b) v – este analoagă cu aceea a lui I v. Banii care înnoiesc capitaliştilor II b capitalul lor variabil sub formă de bani le vin prin intermediul capitaliştilor II a. Este totuşi o deosebire dacă muncitorii îşi cumpără mijloacele de subzistenţă direct de la producătorii capitalişti cărora le vând forţa lor de muncă sau dacă le cumpără de la altă categorie de capitalişti, prin intermediul cărora banii ajung, pe o cale ocolită, îndărăt la cei dintâi.

Întrucât clasa muncitoare trăieşte de pe o zi pe alta, ea cumpără atâta timp cât poate cumpăra. Altfel stau lucrurile cu capitalistul, de pildă atunci când e vorba de schimbul lui II c contra 1.000 I v. Capitalistul nu trăieşte de azi pe mâine. Ceea ce urmăreşte el este o cât mai bună valorificare a capitalului său. Dacă se ivesc deci împrejurări care îl fac pe capitalistul II să considere mai avantajos ca, în loc să-şi înlocuiască imediat capitalul său constant, să-l păstreze mai mult timp, cel puţin în parte, sub formă de bani, reîntoarcerea celor 1.000 II c (în bani) la I întârzie, deci şi reconstituirea celor l.000 v sub formă de bani, iar capitalistul I nu poate să continue să lucreze pe aceeaşi scară decât dacă are la dispoziţie o rezervă de bani, aşa cum în general este nevoie de o rezervă de capital în bani, pentru ca lucrul să poată continua neîntrerupt, independent de chestiunea dacă reîntoarcerea valorii-capital variabil sub formă de bani se face mai repede sau mai încet.

Dacă avem de cercetat schimbul diferitelor elemente ale

451

reproducţiei anuale curente, trebuie să cercetăm şi rezultatul muncii de anul trecut, al muncii anului care s-a încheiat. Procesul de producţie al cărui rezultat este acest produs anual a trecut, s-a stins în produsul său; cu atât mai mult a trecut deci şi procesul de circulaţie care precedează sau însoţeşte acest proces de producţie, transformarea capitalului variabil potenţial în capital variabil efectiv, cu alte cuvinte cumpărarea şi vânzarea de forţă de muncă. Piaţa muncii nu mai formează o parte a pieţei de mărfuri, de care ne ocupăm aici. Aici muncitorul nu numai că şi-a vândut forţa de muncă, dar a şi furnizat afară de plusvaloare un echivalent în marfă al preţului forţei sale de muncă; pe de altă parte, el are salariul său în buzunar şi figurează, în timpul schimbului, doar drept cumpărător de marfă (mijloace de consum). Pe de altă parte însă, pro-dusul anului trebuie să conţină toate elementele reproducţiei, să reconstituie toate elementele capitalului productiv, înainte de toate, deci, elementul său cel mai important, capitalul variabil. Şi am văzut într-adevăr că, în ceea ce priveşte capitalul variabil, rezultatul schimbului este următorul: în calitate de cumpărător de marfă, prin cheltuirea salariului său şi prin consumarea mărfii cumpărate, muncitorul îşi conservă şi îşi reproduce forţa de muncă, singura marfă pe care o are de vânzare: aşa cum banii avansaţi de capitalist cu cumpărarea acestei forţe de muncă se întorc la el, tot astfel şi forţa de muncă se întoarce pe piaţa muncii ca marfă care poate fi schimbată cu aceşti bani; ca rezultat, în special în ceea ce priveşte pe 1.000 I v, obţinem: 1.000 v în bani de partea capitalistului I – iar dincolo: forţă de muncă în valoare de 1.000 de partea muncitorilor I, astfel că întreg procesul de reproducţie I poate să înceapă din nou. Acesta este unul din rezultatele procesului de schimb.

Pe de altă parte, cheltuirea salariului muncitorilor I a scos de la II mijloace de consum în valoare de 1.000 c, trecându-le astfel de la forma de marfă la forma de bani; din această formă de bani II le-a retransformat sub forma naturală a capitalului său constant, prin cumpărare de mărfuri = l.000 v de la I, căruia i se reîntoarce astfel din nou sub formă bănească valoarea capitalului său variabil.

Capitalul variabil I trece prin trei transformări, care nu apar deloc sau care nu fac decât să se schiţeze în schimbul produsului anual.

1. Prima formă, 1.000 I v în bani, care sunt transformaţi în forţă de muncă de aceeaşi valoare. Acest schimb nu apare el însuşi în schimbul de mărfuri dintre I şi II, dar rezultatul său apare în faptul că clasa muncitoare I întâmpină pe vânzătorul de marfă II cu 1.000 în bani,

452

aşa cum clasa muncitoare II întâmpină cu 500 în bani pe vânzătorul celor 500 II v în marfă.

2. A doua formă, singura sub care capitalul variabil variază într-adevăr, funcţionând în calitate de capital variabil, şi în care forţa creatoare de valoare ia locul valorii determinate, date în schimbul ei, ţine în mod exclusiv de procesul de producţie, care e deja încheiat.

3. A treia formă sub care capitalul variabil s-a verificat ca atare în rezultatul procesului de producţie este valoarea-produs anuală, deci la I = l.000 v + l.000 p = 2.000 I (v + p). Locul valorii sale iniţiale = 1.000 în bani 1-a luat o valoare de două ori mai mare = 2.000 în marfă. Valoarea-capital variabil = 1.000 în marfă nu formează deci decât o jumătate a valorii-produs create de capitalul variabil ca element al capitalului productiv. Cele 1.000 I v în marfă sunt echivalentul exact al acelei părţi din capitalul total care a fost avansată la început de I în l.000 v şi care după destinaţia sa este variabilă; sub forma de marfă, ele nu sunt însă decât bani potenţiali (ele devin bani efectivi abia prin vânzarea lor) şi cu atât mai puţin sunt ele, în mod direct, capital bănesc variabil. În cele din urmă, ele devin capital bănesc variabil prin vânzarea mărfii 1.000 I v către II c, şi prin reapariţia apropiată a forţei de muncă în calitate de marfă ce poate fi cumpărată, în calitate de material în care se pot transforma cele l.000 v bani.

În timpul tuturor acestor transformări, capitalistul I are în mod neîntrerupt capitalul variabil în mâna sa: 1. mai întâi în calitate de capital bănesc; 2. apoi în calitate de element al capitalului său productiv; 3. mai târziu ca o parte din valoarea capitalului marfă al său, deci ca valoare-marfă; 4. în fine, din nou ca bani care au din nou în faţă forţa de muncă în care urmează să se transforme. În cursul procesului muncii, capitalistul are capitalul variabil în mâna sa, în calitate de forţă de muncă în acţiune care creează valoare, dar nu în calitate de valoare de mărime determinată; dar întrucât el nu-i plăteşte muncitorului decât după ce forţa lui a funcţionat deja un timp anumit, mai scurt sau mai lung, el deţine în mâna sa echivalentul valorii ei plus plusvaloarea, înainte de a o plăti.

Întrucât capitalul variabil rămâne totdeauna sub o formă oarecare în mâna capitalistului, nu se poate spune sub niciun motiv că el s-ar transforma în venit pentru cineva. Dimpotrivă, 1.000 I v în marfă se transformă în bani prin vânzarea lor către II, căruia îi înlocuiesc în natură jumătatea capitalului său constant.

Ceea ce se reduce la venit nu este capitalul variabil I, l.000 v în

453

bani; aceşti bani au încetat să mai funcţioneze ca formă bănească a capitalului variabil I, în momentul în care au fost transformaţi în forţă de muncă, aşa cum banii oricărui alt vânzător de marfă au încetat să reprezinte un lucru care să-i aparţină lui, din momentul în care i-a schimbat cu marfa unui vânzător. Transformările pe care banii primiţi ca salariu le suferă în mâna clasei muncitoare nu sunt transformări ale capitalului variabil, ci ale valorii, transformate în bani, a forţei lor de muncă; tot aşa cum transformarea valorii-produs create de muncitor (2.000 I (v + p)) nu este decât transformarea unei mărfi care aparţine capitalistului şi care nu-1 priveşte deloc pe muncitor. Capitalistul însă – şi mai mult încă interpretul lui teoretic, economistul – pot cu greu să renunţe la ideea că banii plătiţi muncitorului continuă să fie banii lui, ai capitalistului. În cazul când capitalistul este producător de aur, partea variabilă a valorii – adică echivalentul în marfă care îi înlocuieşte preţul de cumpărare al muncii – apare ea însăşi direct sub formă bănească, poate deci să funcţioneze din nou în calitate de capital variabil în bani fără înconjurul reîntoarcerii. În ceea ce-1 priveşte însă pe muncitorul din II – dacă facem abstracţie de muncitorul din industria de lux – 500 v există în mărfuri care sunt destinate consumului muncitorului şi pe care acesta, privit ca muncitor total, le cumpără din nou direct de la acelaşi capitalist total, căruia i-a vândut forţa sa de muncă. Partea variabilă a valorii capitalului II constă, în ceea ce priveşte forma sa naturală, din mijloace de consum, destinate în cea mai mare parte pentru consumul clasei muncitoare. Dar nu capitalul variabil este acela care e cheltuit sub această formă de muncitor; salariul, banii muncitorului sunt aceia care tocmai prin realizarea lor în aceste mijloace de consum îi reconstituie capitalistului capitalul variabil 500 II v sub forma sa bănească. Capitalul variabil II v este reprodus în mijloace de consum, ca şi capitalul constant 2.000 II c; nici unul, nici celălalt nu se reduce la venit. Ceea ce se reduce la venit în ambele cazuri este salariul.

Dar faptul că prin cheltuirea salariului ca venit sunt reconstituite în calitate de capital bănesc într-un caz 1.000 II c, la fel, prin acelaşi ocol, 1.000 I v, şi, de asemenea, 500 II v, deci atât capitalul constant cât şi capitalul variabil (acesta din urmă în parte prin reîntoarcere directă, în parte prin reîntoarcere indirectă), este un fapt important în schimbul produsului anual.

454

XI. Înlocuirea capitalului fix

O mare dificultate în descrierea schimburilor reproducţiei anuale este următoarea. Dacă luăm forma cea mai simplă sub care se prezintă lucrurile, avem:

(I) 4.000 c + 1.000 v+ 1.000 p + (II) 2.000 c + 500 v + 500 p = 9.000,

ceea ce se reduce în cele din urmă la: 4.000 I c + 2.000 II c + 1.000 I v + 500 II v + 1.000 I p + 500 II p = 6.000 c + 1.500 v + 1.500 p = 9.000. O parte din valoarea capitalului constant, anume în măsura în care acesta constă din mijloace de muncă propriu-zise (ca fracţiune distinctă a mijloacelor de producţie), este transmisă de la mijloacele de muncă asupra produsului muncii (asupra mărfii); aceste mijloace de muncă continuă să funcţioneze ca elemente ale capitalului productiv şi anume sub vechea lor formă naturală; uzura lor, pierderea de valoare pe care ele o suferă în mod succesiv în timpul funcţionării lor într-o perioadă anumită, reapare ca element al valorii mărfurilor produse cu ajutorul lor, e transmisă de la instrumentele de muncă asupra produsului muncii. În ceea ce priveşte reproducţia anuală, vin deci în considerare aici, din capul locului, numai acele elemente ale capitalului fix a căror viaţă durează mai mult decât un an. Dacă ele pier în întregime în cursul anului, ele trebuie de asemenea înlocuite şi înnoite în întregime prin reproducţia anuală, astfel că ele nu interesează din capul locului. La maşini şi la alte forme ale capitalului fix care durează mai mult, se poate întâmpla – şi se întâmplă adeseori – ca anumite organe parţiale ale lor să trebuiască să fie înlocuite în întregime în cursul anului, deşi corpul întreg al clădirii sau al maşinii este de lungă durată. Aceste organe parţiale cad în aceeaşi categorie a elementelor capitalului fix care trebuie înlocuite în cursul anului.

Elementul acesta al valorii mărfurilor nu trebuie în niciun caz confundat cu cheltuielile de reparaţie. Dacă marfa e vândută, elementul acesta al valorii e transformat în bani ca şi celelalte, dar după transformarea sa în bani, se manifestă deosebirea dintre el şi celelalte elemente ale valorii. Materiile prime şi materiile auxiliare consumate în producţia mărfurilor trebuie înlocuite în natură, pentru ca reproducţia mărfurilor să înceapă (pentru ca în general procesul de producţie al mărfurilor să fie continuu); de asemenea, forţa de muncă cheltuită cu ele trebuie înlocuită cu forţă de muncă nouă. Banii încasaţi în schimbul mărfii trebuie deci retransformaţi mereu în aceste elemente ale

455

capitalului productiv, trebuie trecuţi din formă de bani în formă de marfă. Lucrurile nu se schimbă cu nimic prin faptul că, de pildă, materiile prime şi materiile auxiliare sunt cumpărate, în anumite perioade, în cantităţi mai mari, ca să formeze rezerve de producţie, că deci într-un anumit timp aceste mijloace de producţie nu trebuie cumpărate din nou, astfel că, atâta timp cât aceste mijloace de producţie durează, banii intraţi din vânzările de mărfuri, în măsura în care sunt destinaţi cumpărării de mijloace de producţie, pot fi strânşi şi, în modul acesta, această parte a capitalului constant apare drept capital bănesc suspendat în funcţionarea sa activă. Nu e venit sub formă de capital; e capital productiv, suspendat sub formă bănească. Reînnoirea mijloacelor de producţie trebuie să aibă loc în mod continuu, deşi forma acestei reînnoiri poate să fie diferită în ceea ce priveşte circulaţia. Cumpărarea, operaţiunea circulatorie prin efectul căreia ele sunt reînnoite, înlocuite, poate să aibă loc în intervale mai lungi: în acest caz are loc o investiţie de bani mai mare, compensată printr-un stoc productiv corespunzător; sau în intervale de timp scurte: în acest caz cheltuirea banilor se face în porţiuni succesive mai mici, iar stocurile productive sunt de asemenea mici. Fondul lucrurilor nu este deloc atins prin acest fapt. Tot astfel stau lucrurile şi cu forţa de muncă. Acolo unde producţia este efectuată în mod continuu în tot cursul anului pe aceeaşi scară, are loc înlocuirea continuă a forţei de muncă consumate prin forţă de muncă nouă; acolo unde munca este sezonieră sau unde se utilizează diferite porţiuni de muncă în perioade diferite, ca în agricultură, forţa de muncă se cumpără în cantităţi corespunzătoare mai mici sau mai mari. Dimpotrivă, banii încasaţi din vânzarea de mărfuri, în măsura în care dau formă bănească acelei părţi din valoarea mărfii care este egală cu uzura capitalului fix, nu se retransformă în acea componentă a capitalului productiv a cărei valoare pierdută o înlocuiesc. Ei se precipită alături de capitalul productiv şi rămân sub formă de bani. Această precipitare de bani se repetă până ce a trecut perioada de reproducţie care constă dintr-un număr mai mare sau mai mic de ani şi în cursul căreia elementul fix al capitalului constant continuă să funcţioneze în procesul de producţie sub vechea sa formă naturală. Atunci când elementul fix, clădiri, maşini etc., şi-a trăit traiul şi nu mai poate funcţiona în procesul de producţie, valoarea sa există alături de el, înlocuit în întregime în bani – în suma precipitaţiunilor de bani, a valorilor care au fost în mod succesiv transmise de la capitalul fix asupra mărfurilor la a căror producţie a participat şi care au trecut la forma de bani prin vânzarea mărfurilor.

456

Aceşti bani servesc apoi pentru a înlocui în natură capitalul fix (sau anumite elemente ale acestuia, întrucât diferitele sale elemente au o durată diferită) şi pentru a reînnoi astfel în mod efectiv această componentă a capitalului productiv. Aceşti bani sunt deci forma bănească a unei părţi din valoarea-capital constant, a părţii sale fixe. Această tezaurizare este deci ea însăşi un element al procesului de reproducţie capitalist, reproducţie şi stocare – sub formă de bani – a valorii capitalului fix sau a diferitelor sale elemente, până în momentul în care capitalul fix s-a epuizat şi şi-a transmis deci întreaga valoare asupra mărfurilor produse, trebuind a fi înlocuit acum în natură. Dar aceşti bani nu-şi pierd forma de tezaur şi nu reintră în mod activ în procesul de reproducţie a capitalului, mijlocit prin circulaţie, decât atunci când sunt retransformaţi în elemente noi ale capitalului fix, pentru a înlocui pe cele decedate.

Aşa cum circulaţia de mărfuri simplă nu este identică cu simplul schimb de produse, tot astfel nici schimbul produsului-marfă al anului nu poate fi redus la un simplu schimb reciproc direct al diferitelor componente ale lui. Banii joacă în această privinţă un rol specific, care se exprimă în special în modul de reproducţie a valorii-capital fix. (Chestiunea cum s-ar prezenta lucrurile dacă producţia s-ar face în comun şi nu ar avea forma producţiei de mărfuri, va trebui să formeze obiectul unei analize ulterioare.)

Să ne întoarcem acum la schema fundamentală. Pentru sectorul II am avut: 2.000 c + 500 v + 500 p. Totalitatea mijloacelor de consum produse în cursul anului sunt egale aici cu o valoare de 3.000; şi fiecare din diferitele mărfuri individuale din care constă suma mărfurilor se descompune în ceea ce priveşte valoarea sa în 2/3c + 1/6v + 1/6p sau, în procente, în 662/3c + 162/3v + 162/3p. Diferitele categorii de mărfuri ale sectorului II pot să conţină capital constant în proporţii diferite; de asemenea, partea fixă a capitalului constant poate să fie diferită; de asemenea, şi durata părţilor fixe ale capitalului, deci şi uzura anuală, adică partea din valoare pe care ele o transmit, în mod proporţional, asupra mărfurilor la a căror producţie participă. Lucrul acesta este indiferent aici. În ceea ce priveşte procesul social de reproducţie nu este vorba aici decât de schimbul dintre sectoarele II şi I. II şi I nu se în-tâlnesc aici decât în raporturile lor sociale globale; mărimea proporţională a părţii valorii c din produsul-marfă II (singura care interesează în chestiunea de care ne ocupăm) este deci raportul mijlociu care rezultă din cercetarea globală a tuturor ramurilor de producţie

457

cuprinse sub II. Fiecare din categoriile de mărfuri (şi în mare parte este vorba de

aceleaşi categorii de mărfuri) a căror valoare totală este exprimată prin: 2.000 c + 500 v + 500 p este deci egală, în ceea ce priveşte valoarea, cu 662/3%c + l62/3%v + 162/3%p. Acest lucru este valabil pentru fiecare 100 de unităţi din mărfurile care figurează fie sub c, fie sub v, fie sub p.

Mărfurile în care se concretizează cele 2.000 c sunt, la rândul lor, divizibile, în ceea ce priveşte valoarea, în:

1. 1.333 c + 333 v + 333 p = 2.000 c, de asemenea 500 v în:

2. 333 c + 83 v + 83 p = 500 v, în fine 500 p în:

3. 333 c + 83 v + 83 p = 500 p.

Dacă adunăm acum, în 1, 2 şi 3, c-urile, avem 1.333 c + 333 c

+ 333 c = 2.000. De asemenea 333 v + 83 v + 83 v = 500; la fel şi cu p; totalizarea generală ne dă valoarea totală de 3.000 ca mai sus.

Întreaga valoare-capital constant aflată în masa de mărfuri II, în valoare de 3.000, este deci cuprinsă în 2.000 c, şi nici 500 v, nici 500 p nu conţin vreun atom din ea. Acelaşi lucru e valabil şi pentru v şi p la rândul lor.

Cu alte cuvinte: întreaga cotă-parte a masei de mărfuri II care reprezintă valoarea-capital constant şi poate deci să fie retransformată fie în forma sa naturală, fie în forma sa bănească, există în 2.000 c. Tot ce se referă la schimbul valorii constante a mărfurilor II este deci limitat la mişcarea lui 2.000 II c; şi acest schimb nu poate fi făcut decât cu I (l.000 v şi l.000 p).

De asemenea, pentru sectorul I, tot ce se referă la schimbul valorii-capital constant a acestui sector trebuie limitat la cercetarea lui 4.000 I c.

1. Înlocuirea sub formă de bani a părţii din valoare a uzurii

Dacă luăm mai întâi:

I. 4.000 c + l.000 v + l.000 p II ………........... 2.000 c + 500 v + 500 p, schimbul mărfurilor 2.000 II c contra unor mărfuri de aceeaşi valoare I

458

(l.000 v + l.000 p) ar presupune ca 2.000 II c să se transforme în întregime, în natură, în componentele naturale ale capitalului constant II, produse de I; dar valoarea de 2.000 a mărfii în care există acest capital constant conţine o componentă pentru pierderea valorii capitalului fix care nu trebuie înlocuită imediat în natură, ci trebuie transformată în bani, care se îngrămădesc succesiv ca sumă totală, până ce termenul reînnoirii capitalului fix sub forma sa naturală s-a împlinit. Fiecare an este anul morţii unui capital fix care trebuie înlocuit în cutare sau cutare întreprindere individuală sau în cutare sau cutare ramură industrială; în acelaşi capital individual trebuie înlocuită cutare sau cutare parte a capitalului fix (întrucât părţile acestuia au durate diferite). Dacă privim reproducţia anuală – fie şi pe scară simplă, adică făcând abstracţie de orice acumulare – nu începem lucrurile ab ovo [de la capăt]; este un an între alţi ani şi nu anul de naştere a producţiei capitaliste. Diferitele capi-taluri care sunt plasate în diferitele ramuri de producţie ale sectorului II sunt deci de vârstă diferită şi aşa cum în fiecare an mor diferite persoane care funcţionează în aceste ramuri de producţie, tot astfel anumite mase de capital fix ajung în cursul anului la sfârşitul vieţii lor şi trebuie înlocuite în natură din fonduri băneşti acumulate. Prin aceasta, în schimbul 2.000 II c contra 2.000 I (v + p) este cuprins schimbul lui 2.000 II c din forma sa de marfă (ca mijloc de consum) în elemente naturale, care nu constau numai din materii prime şi auxiliare, ci şi din elemente naturale ale capitalului fix: maşini, unelte, clădiri etc. Uzura care trebuie înlocuită în bani în valoarea de 2.000 II c nu corespunde deloc cu volumul capitalului fix în funcţiune, întrucât în fiecare an trebuie înlocuită o parte a lui în natură; ceea ce presupune însă ca în anii anteriori să fi fost îngrămădiţi în mâinile unor capitalişti din sectorul II banii necesari pentru acest schimb. Dar această presupunere este valabilă pentru anul în curs exact ca şi pentru anii anteriori.

În schimbul dintre I (l.000 v + l.000 p) şi 2.000 II c trebuie să observăm mai întâi că suma de valoare I (v+p) nu conţine niciun element constant al valorii, deci niciun element al valorii uzurii care urmează a fi înlocuită, deci al valorii care ar fi fost transferată de la componenta fixă a capitalului constant asupra mărfurilor sub a căror formă naturală există v + p. Dimpotrivă, acest element există în II c, şi tocmai o parte a acestui element al valorii provenit din capitalul fix nu este obligată să se transforme imediat din formă bănească în formă naturală, ci trebuie să rămână deocamdată sub formă bănească. La schimbul lui I (l.000 v + l.000 p) contra 2.000 II c se naşte, aşadar,

459

imediat dificultatea pe care o constituie faptul că mijloacele de producţie I, sub a căror formă naturală există cele 2.000 (v + p), trebuie schimbate la întreaga lor valoare de 2.000 contra unui echivalent în mijloace de consum II şi că, dimpotrivă, mijloacele de consum 2.000 II c nu pot fi, pe de altă parte, schimbate în întreaga lor valoare cu mijloacele de producţie I (l.000 v + l.000 p), aceasta pentru că o cotă-parte din valoarea lor – egală cu uzura, deci cu pierderea de valoare a capitalului fix care urmează a fi înlocuit – trebuie să se precipite mai întâi sub formă de bani care nu mai funcţionează ca mijloc de circulaţie înăuntrul perioadei de reproducţie din cursul anului, singura de care ne ocupăm aici. Or, banii cu ajutorul cărora se dă formă bănească acelei părţi din valoarea-marfă 2.000 II c care reprezintă uzura nu pot proveni decât din I, întrucât II nu-şi poate plăti singur, ci obţine bani prin vânzarea mărfii sale şi întrucât, conform presupunerii, I (v + p) cumpără întreaga cantitate de marfă 2.000 II; categoria I trebuie deci, prin această cumpărare, să dea formă bănească acelei uzuri a lui II. Dar în conformitate cu legea dezvoltată mai înainte, banii avansaţi circulaţiei se întorc la producătorul capitalist, care mai târziu aruncă în circulaţie o cantitate de marfă de aceeaşi valoare. I nu poate, evident, să treacă lui II, cu ocazia cumpărării lui II c, mărfuri de 2.000 şi, în plus, o sumă de bani suplimentară în mod definitiv (fără ca aceasta să se întoarcă la el prin operaţiunea schimbului). Căci, în acest caz, el ar cumpăra masa de mărfuri II c peste valoarea ei. Dacă II schimbă într-adevăr cele 2.000 II c ale sale cu I (l.000 v + l.000 p), el nu mai are nimic de cerut de la I, iar banii care au circulat în cursul acestui schimb se întorc la I sau la II, după cum unul sau celălalt i-a aruncat în circulaţie, adică după cum unul sau celălalt a funcţionat mai întâi în calitate de cumpărător. În acelaşi timp, în acest caz, II şi-ar fi retransformat capitalul-marfă al său, în întreaga lui valoare, sub forma naturală de mijloace de producţie, în timp ce presupunerea este că o cotă-parte a acestui capital nu este retransformată după vânzarea ei, în cursul perioadei de reproducţie din timpul anului, din bani în forma naturală de componente fixe ale capitalului constant. II nu ar primi deci un sold în bani decât dacă ar vinde lui I pentru 2.000, dar ar cumpăra de la I pentru mai puţin de 2.000, de pildă numai pentru 1.800; în acest caz I ar trebui să acopere soldul printr-o sumă de bani de 200, care nu s-ar mai întoarce la el, pentru că aceşti bani avansaţi de I circulaţiei nu i-ar fi retraşi din nou de I prin aruncarea în circulaţie a unor mărfuri = 200. În acest caz am avea un fond bănesc pentru II în contul uzurii capitalului fix în acest sector;

460

dar de cealaltă parte, la I, am avea o supraproducţie de mijloace de producţie, în valoare de 200, şi în modul acesta ar fi dispărut întreg fundamentul schemei noastre, anume reproducţia pe aceeaşi scară, în care e presupusă cea mai perfectă proporţionalitate între diferitele sectoare de producţie. O dificultate nu ar fi înlăturată decât de alta, cu mult mai neplăcută.

Întrucât această problemă prezintă dificultăţi specifice şi nu a fost tratată până acum deloc de către economişti, vom cerceta pe rând toate soluţiile posibile (cel puţin în aparenţă posibile) ale problemei, sau mai bine zis modurile de a pune problema.

În primul rând, am presupus mai sus că II a vândut lui I de 2.000, dar că nu cumpără de la I mărfuri decât de 1.800. Valoarea-marfă 2.000 II c ar conţine deci 200 pentru înlocuirea uzurii, care urmează a se tezauriza în bani; în modul acesta valoarea 2.000 II c s-ar scinda în 1.800 care trebuie schimbate contra mijloacelor de producţie I şi în 200 pentru înlocuirea uzurii care urmează a se reţine în bani (după vânzarea celor 2.000 c către I). Sau, în ceea ce priveşte valoarea sa, 2.000 II c ar fi = 1.800 c + 200 c (d), d fiind = déchet (uzura – F. E.).

Am avea deci de cercetat schimbul I. l.000 v + l.000 p

II. 1.800 c + 200 c (d). I cumpără cu 1.000 1. st. care le-au revenit muncitorilor ca

salariul în plată forţei lor de muncă mijloace de consum 1.000 II c; II cumpără cu aceleaşi 1.000 1. st. mijloace de producţie l.000 v. Capitaliştilor I li se întoarce astfel capitalul lor variabil sub formă bănească şi ei sunt în stare să cumpere cu aceşti bani în anul următor forţă de muncă de aceeaşi valoare, adică să înlocuiască în natură partea variabilă a capitalului lor productiv. II cumpără apoi cu 400 1. st. avansate mijloace de producţie I p, iar I p cumpără cu aceleaşi 400 1. st. mijloace de consum II c. Cele 400 1. st. avansate de către II circulaţiei s-au reîntors astfel la capitaliştii II, dar numai ca echivalent pentru marfă vândută. I cumpără cu 400 1. st. avansate mijloace de consum; II cumpără de la I cu 400 1. st. mijloace de producţie, fapt prin care aceste 400 1. st. se reîntorc la I. Calculul de până acum este deci următorul:

I aruncă în circulaţie 1.000 v + 800 p în marfă; mai aruncă în circulaţie în bani: 1.000 1. st. ca salariu şi 400 1. st. pentru schimbul cu II. După efectuarea schimbului, I are: l.000 v în bani, 800 p transformaţi în 800 II c (mijloace de consum) şi 400 1. st. în bani.

461

II aruncă în circulaţie 1.800 c în marfă (mijloace de consum) şi 400 l. st. în bani; după efectuarea schimbului el are: 1.800 în marfa I (mijloace de producţie) şi 400 1. st. în bani.

Mai avem acum de partea lui I 200 p (în mijloace de producţie), de partea lui II 200 c (d) (în mijloace de consum).

Conform presupunerii, I cumpără cu 200 1. st. mijloacele de consum c (d) în valoare de 200; II reţine însă aceste 200 1. st., întrucât 200 c (d) reprezintă uzura, deci nu trebuie retransformate imediat în mijloace de producţie. Prin urmare, 200 I p nu pot fi vândute; 1/5 din plusvaloarea I ce urmează a fi înlocuită este nerealizabilă, nu poate fi trecută din forma sa naturală de mijloace de producţie în aceea de mijloace de consum.

Acest lucru nu contrazice numai presupunerea reproducţiei pe scară simplă; este în general o ipoteză care nu poate să explice transformarea în bani a celor 200 c (d); dimpotrivă, de aici rezultă că ea nu poate fi explicată, întrucât nu se poate demonstra în ce mod cele 200 c (d) se transformă în bani. Se face presupunerea că I are bunăvoinţa să le transforme în bani, tocmai pentru că I nu este în stare să transforme în bani propriul său rest de 200 p. Dar a considera acest fapt ca o operaţiune normală a mecanismului de schimb este acelaşi lucru ca şi cum am presupune că în fiecare an cad din cer 200 1. st. pentru a transforma în mod regulat în bani cele 200 c (d).

Caracterul insipid al unor asemenea ipoteze nu sare însă imediat în ochi dacă I p, în loc să se manifeste, ca în cazul de faţă, sub forma sa de existenţă iniţială – anume ca parte componentă a valorii unor mijloace de producţie, deci ca parte componentă a valorii unor mărfuri pe care producătorii lor capitalişti trebuie să le realizeze în bani prin vânzare – apare în mâna copărtaşilor capitaliştilor, de pildă ca rentă funciară în mâna proprietarilor funciari, sau ca dobândă în mâna acelora care dau bani cu împrumut. Dar dacă acea parte a plusvalorii mărfurilor pe care capitalistul industrial trebuie să o cedeze altor coproprietari ai plusvalorii sub formă de rentă funciară sau de dobândă nu este realizabilă un timp mai îndelungat prin vânzarea mărfurilor, s-a sfârşit şi cu plata rentei sau a dobânzii, astfel că proprietarii funciari sau beneficiarii dobânzii nu pot servi, prin cheltuielile pe care le fac, ca nişte dei ex machina [zei creaţi anume] având menirea să transforme în bani, după voie, anumite părţi ale reproducţiei anuale. Tot astfel stau lucrurile şi cu cheltuielile tuturor aşa-zişilor muncitori neproductivi, funcţionari de stat, medici, avocaţi etc. şi tot ce mai prestează „servicii”

462

economiştilor sub numele de „marele public” pentru a explica lucrurile pe care ei nu le pot explica.

De asemenea, nu ajută cu nimic dacă în locul schimbului direct între I şi II – între cele două sectoare mari ale producătorilor capitalişti – se recurge la comerciant ca mijlocitor, care cu „banii” săi înlătură toate dificultăţile. În cazul nostru, de pildă, 200 I p trebuie în cele din urmă să ajungă în mod definitiv la capitaliştii industriali din II. Chiar dacă ar trece prin mâinile unei serii de comercianţi, cel din urmă se află – conform presupunerii – în aceeaşi situaţie faţă de II în care se aflau producătorii capitalişti din I la început: el nu poate să vândă cele 200 I p lui II, iar preţul de cumpărare înţepenit nu poate să reînnoiască acelaşi proces cu I.

Se vede aici cum, abstracţie făcând de scopul nostru propriu-zis, cercetarea procesului de reproducţie sub forma sa fundamentală – în care toate intercalările care întunecă lucrurile dispar – este neapărat necesară pentru a înlătura subterfugiile false care dau o aparenţă de explicaţie „ştiinţifică”, când procesul social de reproducţie este supus în mod direct analizei sub forma sa concretă complicată.

Legea după care, dacă reproducţia decurge normal (fie pe scară simplă, fie pe scară lărgită), banii avansaţi circulaţiei de producătorul capitalist trebuie să se întoarcă la punctul lor de plecare (indiferent dacă banii îi aparţin lui sau sunt împrumutaţi) exclude deci odată pentru totdeauna ipoteza că 200 II c (d) primesc forma de bani cu ajutorul unor bani avansaţi de I.

2. Înlocuirea în natură a capitalului fix

După înlăturarea ipotezei pe care tocmai am cercetat-o, nu mai rămân decât acele posibilităţi în care înlocuirea în bani a uzurii este însoţită de efectuarea înlocuirii în natură a capitalului fix, decedat în întregime.

Am presupus mai înainte: a) că 1.000 1. st. plătite de I ca salariu sunt cheltuite în aceeaşi

valoare de muncitori în IIc, că adică muncitorii cumpără cu ele mijloace de consum.

Că cele 1.000 1. st. sunt avansate în bani de I, nu este decât constatarea unui fapt. Salariul trebuie plătit în bani de producătorii capitalişti respectivi; aceşti bani sunt apoi cheltuiţi de muncitori pe mijloace de subzistenţă şi servesc vânzătorilor mijloacelor de

463

subzistenţă, la rândul lor, ca mijloc de circulaţie la schimbarea capitalului lor constant din capital-marfă în capital productiv. E drept că ei trec prin multe canale (comercianţi cu amănuntul, proprietari de case, perceptori, muncitori neproductivi, ca medici etc. de care are nevoie muncitorul însuşi) şi nu sunt transferaţi decât numai în parte direct din mâinile muncitorilor I în cele ale categoriei capitaliştilor II. Fluxul poate să stagneze în măsură mai mare sau mai mică, astfel ca de partea capitaliştilor să fie nevoie de o nouă rezervă de bani. Dar toate acestea nu vin în considerare la această formă fundamentală.

b) Am mai presupus că odată I avansează alte 400 1. st. în bani pentru cumpărarea de II, bani care se reîntorc la el, aşa cum a doua oară II avansează 400 1. st. pentru cumpărarea de I, bani care de asemenea se reîntorc la el. Această presupunere trebuie făcută, întrucât, invers, presupunerea că banii necesari pentru schimbul mărfurilor ar fi avansaţi circulaţiei numai de categoria capitaliştilor I sau numai de categoria capitaliştilor II ar fi arbitrară, întrucât în paragraful anterior, 1, s-a arătat că ipoteza după care I ar arunca în circulaţie bani suplimentari pentru a da formă bănească celor 200 II c (d) trebuie înlăturată ca insipidă, nu ar mai rămâne, evident, decât ipoteza în aparenţă şi mai insipidă că II însuşi aruncă în circulaţie banii cu care se dă formă bănească acelei părţi din valoarea mărfii care urmează să înlocuiască uzura capitalului fix. De pildă, partea din valoare pe care o pierde în producţie maşina de filat a d-lui X, reapare ca parte din valoarea aţei de cusut; ceea ce pierde, de o parte, ca valoare sau ca uzură maşina sa de filat, s-ar îngrămădi la el, de cealaltă parte, sub formă de bani. Să presupunem acum, de pildă, că X cumpără de la Y de 200 1. st. bumbac şi că ar avansa astfel circulaţiei 200 1. st. în bani; Y cumpără de la el cu aceleaşi 200 1. st. aţă, iar aceste 200 1. st. îi servesc acum lui X ca fond pentru înlocuirea uzurii maşinii de filat. Aceasta ar însemna doar că X ţine pregătite 200 1. st., în afară de producţia sa, de produsul ei şi de vânzarea acestuia, pentru a-şi plăti lui însuşi pentru pierderea din valoarea maşinii de filat, cu alte cuvinte că, în afară de pierderea de valoare de 200 1. st. pe care o suferă maşina sa de filat, el trebuie să mai adauge alte 200 1. st. bani anual, pentru a fi în stare în cele din urmă să-şi cumpere o maşină de filat nouă.

Dar insipiditatea nu este decât aparentă. Sectorul II constă din capitalişti al căror capital fix se află în faze cu totul diferite ale reproducţiei. Pentru unii, el a ajuns în faza în care trebuie înlocuit în întregime în natură. Pentru alţii, el se află la o depărtare mai mare sau mai mică de acest stadiu; tuturor membrilor acestui sector le este comun

464

faptul că capitalul lor fix nu este reprodus în mod efectiv, adică nu este reînnoit în natură, deci înlocuit cu un exemplar nou de aceeaşi speţă, ci că valoarea lui este îngrămădită în mod succesiv sub formă de bani. Prima parte se află în întregime (respectiv în parte, ceea ce este indiferent aici) în aceeaşi situaţie ca la înfiinţarea întreprinderii, când capitalistul a apărut pe piaţă cu un capital bănesc, pentru a-l transforma pe de o parte în capital constant (fix şi circulant), şi pe de altă parte în forţă de muncă, în capital variabil. Ca şi atunci, el trebuie să avanseze şi acum acest capital bănesc circulaţiei, deci valoarea capitalului constant fix ca şi pe aceea a capitalului circulant şi a capitalului variabil.

Dacă se presupune deci că din cele 400 1. st. pe care categoria capitaliştilor II le aruncă în circulaţie în vederea schimbului cu I, o jumătate provine de la acei capitalişti din II care nu trebuie numai să înnoiască, prin mărfurile lor, mijloacele lor de producţie care ţin de capitalul circulant, dar trebuie să-şi mai înnoiască în natură, cu ajutorul banilor lor, capitalul fix, în timp ce cealaltă jumătate a capitaliştilor II îşi înlocuieşte în natură, cu banii săi, doar partea circulantă a capitalului constant, fără să-şi înlocuiască însă în natură capitalul fix, nu există nicio contrazicere în faptul că cele 400 1. st. care se reîntorc (atunci când I cumpără cu ele mijloace de consum) se repartizează acum în mod diferit între aceste două părţi ale lui II. Ele se reîntorc în sectorul II, dar ele nu se reîntorc în aceleaşi mâini, ci se repartizează în mod diferit înăuntrul acestui sector, trecând de la o parte a lui la cealaltă.

O parte a lui II a transformat o sumă de bani de 200 1. st. în elemente naturale noi ale capitalului fix, abstracţie făcând de acea parte a mijloacelor de producţie acoperită în cele din urmă prin mărfurile sale. Banii ei cheltuiţi în modul acesta – ca şi la înfiinţarea întreprinderii – nu i se reîntorc din circulaţie decât în mod succesiv, într-o serie de ani, sub forma acelei părţi din valoarea mărfurilor produse cu acest capital fix care urmează să înlocuiască uzura.

Cealaltă parte a lui II, dimpotrivă, nu a cumpărat mărfuri de la I de 200 1. st., ci acesta îi plăteşte cu banii cu care prima parte a lui II a cumpărat elemente de capital fix. O parte a lui II posedă din nou valoarea capitalului său fix sub formă naturală reînnoită, cealaltă parte mai este încă ocupată să o strângă sub formă de bani, în vederea înlocuirii ulterioare, în natură, a capitalului său fix.

Punctul de la care trebuie să pornim, după schimburile anterioare, este restul mărfurilor ce urmează a fi schimbate în ambele sectoare: la I – 400 p, la II – 400 c12. Presupunem că II avansează 400 în

465

bani în vederea schimbului acestor mărfuri în valoare de 800. O jumătate a celor 400 (= 200) trebuie avansată în orice caz de acea parte a lui II c care a îngrămădit 200 în bani ca valoare pentru înlocuirea uzurii şi care trebuie să o retransforme acum sub forma naturală a capitalului său fix.

Exact în felul în care valoarea-capital constant, valoarea-capital variabil şi plusvaloarea – în care poate fi scindată valoarea capitalu- lui-marfă din II ca şi aceea din I – pot fi reprezentate în cote-părţi proporţionale deosebite ale mărfurilor II, respectiv I, tot astfel, înăuntrul valorii-capital constant, acea parte a valorii care nu trebuie încă trecută sub forma naturală a capitalului fix, ci mai trebuie încă tezaurizată în mod succesiv sub formă bănească, poate şi ea să fie reprezentată în asemenea cote-părţi. O anumită cantitate de mărfuri II (în cazul nostru deci jumătatea restului = 200) nu mai este aici decât purtătoare a valorii care urmează a înlocui uzura, valoare care prin schimb trebuie să se transforme în bani. (Prima parte a capitaliştilor II care reînnoieşte capital fix în natură poate să-şi fi realizat deja în modul acesta o parte din valoarea sa destinată reînnoirii uzurii cu partea respectivă a masei de mărfuri, din care aici nu mai figurează decât restul; dar îi mai rămân în modul acesta de realizat 200, aflaţi în bani.)

În ceea ce priveşte a doua jumătate (= 200) a celor 400 1. st. aruncate în circulaţie de II cu ocazia acestei operaţii suplimentare, ea cumpără de la I componente circulante ale capitalului constant. O parte a acestor 200 1. st. poate să fie aruncată în circulaţie de ambele părţi ale lui II sau numai de acea parte care nu reînnoieşte în natură componenta fixă a valorii.

Cu cele 400 1. st. sunt ridicate de la I deci: 1. mărfuri în valoare de 200 1. st. care nu constau decât din elemente ale capitalului fix, 2. mărfuri în valoare de 200 1. st. care nu înlocuiesc decât elemente naturale ale părţii circulante ale capitalului constant II. I şi-a vândut astfel întreaga marfă produsă de el în cursul anului, în măsura în care aceasta trebuie vândută lui II; valoarea unei cincimi din această marfă, 400 1. st., există însă acum în mâna lui sub formă de bani. Dar aceşti bani sunt plusvaloare transformată în bani, care trebuie cheltuită ca venit în mijloace de consum. I cumpără deci cu cele 400 întregul stoc de mărfuri al lui II = 400. Banii se reîntorc astfel la II, ridicându-i marfa.

Vom presupune acum trei ipoteze şi vom desemna acea parte a capitaliştilor II care înlocuieşte capital fix în natură cu denumirea „partea 1”, iar partea care strânge sub formă de bani valoarea destinată a

466

înlocui uzura capitalului fix cu denumirea „partea 2”. Cele trei ipoteze sunt următoarele: a) cele 400 care mai există sub II ca rest în mărfuri trebuie să înlocuiască anumite părţi circulante ale capitalului constant, şi anume o porţiune (să zicem o jumătate) pentru partea 1 şi alta pentru partea 2; b) partea 1 şi-a vândut deja întreaga marfă, astfel că partea 2 este aceea care mai are de vândut 400; c) partea 2 a vândut totul afară de 200 care poartă valoare destinată a înlocui uzura.

Obţinem astfel următoarele împărţiri: a) Din valoarea-marfă = 400 c pe care II o mai are în mână,

partea 1 posedă 100 şi partea 2 posedă 300; din aceste 300, 200 reprezintă uzura. În acest caz, din cele 400 1. st. bani, pe care I le retrimite acum pentru a ridica mărfurile II, partea 1 va fi avansat în mod iniţial 300, anume 200 în bani în schimbul cărora a retras din I elemente de capital fix în natură şi 100 în bani pentru efectuarea schimbului său de mărfuri cu I; dimpotrivă, partea 2 a avansat din cele 400 numai 1/4, deci 100, de asemenea pentru efectuarea schimbului său de mărfuri cu I.

Din cele 400 în bani, partea 1 a avansat deci 300, iar partea 2 a avansat 100.

Întoarcerile din aceste 400 se fac în modul următor: Către partea 1: 100, deci numai 1/3 din banii pe care i-a avansat.

Ea posedă însă pentru celelalte 2/3 un capital fix reînnoit în valoare de 200. Pentru acest element de capital fix în valoare de 200, ea a transmis bani lui I, dar n-a mai transmis marfă. În ceea ce priveşte aceste 2/3, ea apare, faţă de I, numai în calitate de cumpărător, şi nu mai apare ulterior în calitate de vânzător. Aceşti bani nu se mai pot deci întoarce la partea 1, căci în acest caz ea ar fi primit elementele capitalului fix drept cadou de la I. În ceea ce priveşte ultima treime a banilor avansaţi de ea, partea 1 a apărut mai întâi în calitate de cumpărător de componente circulante ale capitalului său constant. Cu aceiaşi bani, I cumpără de la ea restul mărfii sale, în valoare de 100. Banii se întorc deci la ea (la partea 1 a sectorului II), pentru că ea apare ca vânzător de mărfuri imediat după ce, mai înainte, apăruse în calitate de cumpărător. Dacă ei nu s-ar întoarce, ar însemna că II (partea 1) i-a dat lui I, pentru mărfuri în valoare de 100, mai întâi 100 în bani şi, pe deasupra, încă 100 în marfă, că i-a dăruit deci marfa.

Dimpotrivă, părţii 2, care a avansat 100 în bani, i se reîntorc 300 în bani; 100 pentru că, în calitate de cumpărător, a aruncat în circulaţie 100 în bani şi le obţine pe acestea din nou în calitate de vânzător; 200, pentru că ea funcţionează numai în calitate de vânzător de mărfuri în

467

valoare de 200, nu însă în calitate de cumpărător. Banii nu pot deci să se reîntoarcă la I. Uzura capitalului fix este deci acoperită prin banii aruncaţi în circulaţie de II (partea l) cu cumpărarea de elemente de capital fix; dar aceşti bani vin în mâna părţii 2 nu ca bani proveniţi de la partea 1, ci ca bani proveniţi de la sectorul I.

b) În această a doua ipoteză, restul lui II c se repartizează astfel că partea 1 posedă 200 în bani, iar partea 2 posedă 400 în mărfuri.

Partea 1 şi-a vândut toată marfa, dar 200 în bani sunt forma modificată a componentei fixe a capitalului său constant pe care trebuie să o reînnoiască în natură. Aici ea nu apare deci decât în calitate de cumpărător şi obţine în locul banilor săi marfă I în elemente naturale ale capitalului fix de aceeaşi valoare. Partea 2 nu trebuie să arunce în circulaţie (dacă 1 nu avansează bani pentru schimbul de mărfuri dintre I şi II) decât cel mult 200 1. st., întrucât în ceea ce priveşte o jumătate din marfa sa ea nu face decât să vândă sectorului I fără să cumpere ceva în schimb.

I se reîntorc din circulaţie 400 1. st.; 200, pentru că le-a avansat în calitate de cumpărător şi le redobândeşte în calitate de vânzător a 200 marfă; 200, pentru că vinde lui I marfă în valoare de 200, fără a scoate în schimb din I vreun echivalent în marfă.

c) Partea 1 posedă 200 în bani şi 200 c în marfă; partea 2 posedă 200 c (d) în mărfuri.

În această ipoteză, partea 2 nu trebuie să avanseze nimic în bani pentru că, faţă de I, ea nu mai funcţionează deloc în calitate de cumpărător, ci doar în calitate de vânzător, trebuind deci să aştepte până cumpără cineva de la ea.

Partea 1 avansează 400 1. st. în bani, 200 pentru schimbul reciproc de mărfuri cu I, 200 ca simplu cumpărător de la I. Cu aceste din urmă 200 1. st. ea cumpără elementele capitalului fix.

I cumpără cu bani în suma de 200 1. st. marfă în valoare de 200 de la partea 1, căreia i se reîntorc în modul acesta cele 200 1. st. bani avansate în vederea acestui schimb de mărfuri; şi I cumpără cu celelalte 200 1. st. pe care le-a primit de asemenea de la partea 1 – de 200 1. st. mărfuri de la partea 2, căreia îi revine astfel, sub formă de bani, uzura capitalului său fix.

Lucrurile nu s-ar schimba deloc dacă am presupune că în ipoteza c) nu sectorul II (partea 1), ci sectorul I este acela care avansează cele 200 bani pentru schimbul mărfurilor existente. Dacă I cumpără, în acest caz, mai întâi marfă de 200 de la II partea 2 – se

468

presupune că aceasta nu mai are de vânzare decât acest rest de mărfuri – cele 200 1. st. nu se reîntorc la I, întrucât II partea 2 nu apare din nou în calitate de cumpărător; dar II partea 1 are, în acest caz de 200 1. st., bani pentru a cumpăra şi mai are de schimbat mărfuri de 200; ea are deci de schimbat în total 400 cu I. În acest caz, 200 1. st. bani se reîntorc la I de la II partea 1. Dacă I le avansează din nou pentru a cumpăra de la II partea 1 marfă de 200, ele se reîntorc atunci când II partea 1 ridică de la I a doua jumătate a mărfii de 400. Partea 1 (II) a avansat 200 1. st. bani în calitate de simplu cumpărător de elemente ale capitalului fix; ele nu se reîntorc deci la ea, ci servesc pentru a da formă de bani restului de mărfuri 200 c din II partea 2, în timp ce la I banii în sumă de 200 l. st. avansaţi pentru schimbul de mărfuri nu s-au reîntors prin II partea 2, ci prin II partea 1. Pentru marfa sa de 400, i s-a reîntors un echivalent în mărfuri în valoare de 400; cele 200 1. st., bani avansaţi de acest sector în vederea schimbului celor 800 marfă, s-au întors de asemenea la el – şi astfel totul este în regulă.

Dificultatea pe care am întâlnit-o la schimbul: I. l.000v+l.000 p a fost redusă la dificultatea de la schimbul rămăşiţelor: II. 2.000 c I. .......... 400p II. (1) 200 bani + 200 c marfă + (2) 200 c marfă, sau pentru a face lucru-rile şi mai clare: I. 200 p + 200 p. II. (1) 200 bani + 200 c marfă + (2) 200 c marfă.

Întrucât în II, partea 1, 200 c marfă se schimbă cu 200 I p (marfă) şi întrucât toţi banii care circulă între I şi II cu ocazia acestui schimb de 400 în mărfuri se reîntorc la cel care i-a avansat, fie I, fie II, aceşti bani, în calitate de element al schimbului între I şi II, nu sunt de fapt obiectul problemei care ne interesează aici. Sau altfel exprimat: dacă presupunem că în schimbul dintre 200 I p (marfă) şi 200 II c (marfă din II partea 1) banii funcţionează în calitate de mijloc de plată, nu ca mijloc de cumpărare şi deci nu ca „mijloc de circulaţie” în sensul cel mai strict, este clar că, întrucât mărfurile 200 I p şi 200 II c (partea 1) au aceeaşi valoare, mijloace de producţie în valoare de 200 se schimbă cu mijloace de consum în valoare de 200, că banii nu funcţionează aici

469

decât în mod ideal şi că nu trebuie aruncaţi în mod efectiv în circulaţie bani pentru plata vreunui sold de o parte sau de alta. Problema ni se prezintă deci în puritatea sa abia atunci când tăiem de o parte şi de alta, la I şi la II, marfa 200 I p şi echivalentul ei, marfa 200 II c (partea 1).

După înlăturarea acestor două cantităţi de mărfuri de aceeaşi valoare (I şi II), care se compensează reciproc, mai rămâne deci un rest al schimbului, în care problema se prezintă în puritatea ei, anume:

I. 200 p marfă. II. (1) 200 c bani + (2) 200 c marfă. Aici este clar: II, partea 1, cumpără cu 200 în bani

componentele capitalului său fix 200 I p; în modul acesta, capitalul fix din II, partea 1, este reînnoit în natură, iar plusvaloarea din I, în valoare de 200, a trecut din forma de marfă (mijloace de producţie, şi anume elemente de capital fix) în forma de bani. Cu aceşti bani I cumpără mijloace de consum de la II, partea 2, şi rezultatul este, în ceea ce priveşte pe II, că pentru partea 1 o componentă fixă a capitalului său constant este reînnoită în natură şi că pentru partea 2 o altă componentă (care înlocuieşte uzura capitalului fix) s-a precipitat sub formă de bani; şi lucrul acesta durează în fiecare an, până când şi această componentă trebuie reînnoită în natură.

Condiţia este aici, evident, ca această componentă fixă a capitalului constant II, care, în întreaga ei valoare, se retransformă în bani şi trebuie deci reînnoită în fiecare an în natură (partea 1), să fie egală cu uzura anuală a celeilalte componente fixe a capitalului constant II, care mai continuă încă să funcţioneze sub vechea sa formă naturală şi a cărei uzură – adică valoarea pe care o pierde trecând-o asupra mărfurilor în a căror producţie funcţionează – trebuie mai întâi înlocuită în bani. Un asemenea echilibru ar apărea deci ca lege a reproducţiei pe aceeaşi scară; ceea ce înseamnă, cu alte cuvinte, că în sectorul I, care produce mijloace de producţie, diviziunea proporţională a muncii trebuie să rămână neschimbată, pe de o parte, în măsura în care furnizează componente circulante ale capitalului constant din sectorul II şi, pe de altă parte, în măsura în care furnizează componente fixe ale lui. Înainte de a cerceta acest lucru mai de aproape, trebuie să vedem mai întâi cum se prezintă situaţia atunci când rămăşiţa din II c (1) nu este egală cu rămăşiţa din II c (2); ea poate să fie mai mare sau mai mică. Să luăm pe rând ambele ipoteze.

470

Primul caz: I. 200 p. II. (1) 220 c (în bani) + (2) 200 c (în marfă).

Aici II c (1) cumpără cu 200 1. st. mărfurile 200 I p şi I cumpără cu aceiaşi bani mărfurile 200 II c (2), deci acea componentă a capitalului fix care trebuie transformată în bani; această componentă a luat astfel forma de bani. Dar 20 II c (1) în bani nu pot fi retransformaţi în capital fix sub formă naturală.

Se pare că acest inconvenient ar putea fi înlăturat dacă am considera rămăşiţa din I p ca fiind de 220 în loc de 200, în aşa fel că din cele 2.000 I să nu fi fost schimbate prin operaţiunile anterioare 1.800, ci numai 1.780. În acest caz am avea deci:

I. 220 p. II. (1) 220 c (în bani) + (2) 200 c (în marfă). II c, partea 1, cumpără cu 220 1. st. bani cele 220 I p şi I

cumpără apoi cu 200 1. st. cele 200 II c (2) în marfă. Dar în acest caz rămân de partea lui I 20 1. st. în bani, o bucată de plusvaloare pe care acest sector trebuie să o păstreze în bani şi nu poate să o cheltuiască cu mijloace de consum. În modul acesta dificultatea a fost doar deplasată de la II c (partea 1) la I p.

Să presupunem acum, dimpotrivă, că II c, partea 1, este mai mică decât II c (partea 2), deci:

Al doilea caz:

I. 200 p (în marfă). II. (1) 180 c (în bani) + (2) 200 c (în marfă).

II (partea 1) cumpără cu 180 1. st. bani mărfuri 180 I p; I cumpără cu aceşti bani mărfuri în aceeaşi valoare de la II (partea 2), deci 180 II c (2); rămân 20 I p nevânduţi de o parte şi, de asemenea, 20 II c (2) nevânduţi de cealaltă parte; mărfuri în valoare de 40 nu pot fi transformate în bani.

Nu ne-ar ajuta la nimic să considerăm rămăşiţa din I egală cu 180; e drept că în I nu ar rămâne un excedent, dar în II c (partea 2) ar continua să rămână un excedent de 20 nevândut, netransformabil în bani.

În primul caz, în care II (1) este mai mare decât II (2), de partea lui II c (1) rămâne un excedent în bani care nu poate fi retransformat în capital fix, sau, dacă rămăşiţa I p este considerată egală cu II c (1), rămâne acelaşi excedent în bani de partea lui I p, excedent care nu poate

471

fi transformat în mijloace de consum. În al doilea caz, în care II c (1) este mai mic decât II c (2),

rămâne un deficit în bani de partea lui 200 I p şi II c (2) şi un excedent egal în marfă de ambele părţi, sau, dacă rămăşiţa I p este considerată egală cu II c (1), rămâne un deficit în bani şi un excedent în marfă de partea lui II c (2).

Dacă socotim că rămăşiţele I p sunt totdeauna egale cu II (1) – întrucât comenzile sunt acelea care determină producţia şi întrucât reproducţia nu e deloc modificată prin faptul că anul acesta se produc mai multe componente fixe ale capitalurilor constante II şi I, iar în anul următor mai multe componente circulante ale acestor capitaluri – I p nu ar putea, în primul caz, să fie retransformat în mijloace de consum decât dacă prin acest act I ar cumpăra o parte a plusvalorii de la II, astfel că această plusvaloare, în loc să fie consumată, ar fi îngrămădită de I sub formă de bani; în cazul al doilea singura soluţie ar fi ca I să cheltuiască singur banii, o ipoteză pe care am respins-o.

Dacă II c (1) este mai mare decât II c (2), este nevoie de importul unor mărfuri din străinătate pentru realizarea excedentului de bani în I p. Dacă II c (1) este mai mic decât II c (2), este nevoie, dimpotrivă, de un export de mărfuri II (mijloace de consum) pentru realizarea în mijloace de producţie a părţii din II c destinate a înlocui uzura. În ambele cazuri este deci nevoie de comerţ exterior.

De asemenea, dacă s-ar presupune, în scopul cercetării reproducţiei pe aceeaşi scară, că productivitatea tuturor ramurilor industriale, deci şi raporturile dintre valorile produselor lor, rămân constante, totuşi cele două ipoteze cercetate la urmă, în care II c (1) este mai mare sau mai mic decât II c (2), vor prezenta totdeauna interes pentru producţia pe scară lărgită, în care ele se pot realiza în orice caz.

3. Rezultate

În ceea ce priveşte înlocuirea capitalului fix, se impune următoarea observaţie :

Dacă – presupunând că toate celelalte împrejurări rămân neschimbate, deci nu numai scara producţiei, ci în special şi productivitatea muncii – moare o porţiune mai mare din elementul fix al lui II c decât în anul anterior, dacă deci o parte mai mare a lui trebuie înlocuită în natură, în acest caz acea parte a capitalului fix, care se află abia pe cale de a muri şi care până la data acestui deces trebuie înlocuită

472

în bani, trebuie să scadă în aceeaşi proporţie întrucât, conform presupunerii, suma (şi suma valorii) părţii capitalului fix care funcţionează în II c rămâne neschimbată. De aici rezultă însă urmă-toarele, întâi: dacă o parte mai mare a capitalului-marfă I constă din elemente ale capitalului fix din II c, o parte corespunzător mai mică a lui constă din componente circulante ale lui II c, întrucât producţia totală a lui I pentru IIc rămâne neschimbată. Dacă o parte a ei creşte, scade cealaltă, şi invers. Pe de altă parte, şi producţia totală a sectorului II îşi păstrează aceeaşi mărime. Cum e posibil însă acest lucru dacă materiile sale prime, semifabricatele sale şi materiile sale auxiliare (adică elementele circulante ale capitalului constant II) scad? Al doilea: o parte mai mare a capitalului fix II c, reconstituit sub formă de bani, se reîntoarce la I, pentru a fi trecută din nou din formă bănească în formă naturală. Afară de banii care circulă între I şi II pentru simplul schimb de mărfuri, vine deci la I un supliment de bani, un supliment de bani care nu mijloceşte un schimb reciproc de mărfuri, ci se manifestă doar în mod unilateral în funcţia de mijloc de cumpărare. În acelaşi timp însă, masa de mărfuri II c care este purtătoare a echivalentului valorii ce urmează să înlocuiască uzura ar fi scăzut în mod proporţional; este vorba deci de acea masă de mărfuri II care nu trebuie schimbată contra marfă din I, ci numai contra bani din I. Mai mulţi bani ar fi venit de la II la I ca simplu mijloc de cumpărare şi ar exista mai puţină marfă din II faţă de care I ar trebui să funcţioneze ca simplu cumpărător. O parte mai mare din I p – căci I v este deja transformat în marfă II – nu ar putea deci să fie transformată în marfă II, ci ar rămâne imobilizată sub formă de bani.

După cele de mai sus, nu mai e nevoie să ne ocupăm de cazul invers, în care, într-un an, reproducţia elementelor decedate ale capitalului fix II este mai mică, iar partea care urmează să înlocuiască uzura este mai mare.

Şi astfel am fi ajuns la criză – la o criză de producţie – cu toată reproducţia pe aceeaşi scară.

Într-un cuvânt: dacă la reproducţia simplă şi în împrejurări care rămân neschimbate, deci în special forţa productivă, mărimea totală şi intensitatea muncii rămânând neschimbate, nu se presupune o proporţie constantă între capitalul fix care moare (care trebuie înlocuit) şi capitalul fix care continuă să funcţioneze sub vechea sa formă naturală (care nu face decât să adauge produselor valoare pentru înlocuirea uzurii sale), atunci sau masa componentelor circulante ce urmează a fi reproduse

473

rămâne neschimbată, dar masa componentelor fixe ce urmează a fi reproduse creşte; producţia totală I trebuie deci să crească, căci în caz contrar am avea un deficit al reproducţiei, chiar făcând abstracţie de circulaţia monetară.

În celălalt caz: dacă mărimea relativă a capitalului fix II ce urmează a fi reprodus în natură ar scădea, deci acea componentă a capitalului fix II care trebuie înlocuită doar în bani ar creşte, în acest caz masa componentelor circulante ale capitalului constant II, reproduse de I, ar rămâne neschimbată, iar cea a capitalului fix ce urmează a fi reprodus ar scădea. Deci se impune o scădere a producţiei totale I, căci în caz contrar intervine un excedent al producţiei (aşa cum mai înainte am avut un deficit) şi anume un excedent ce nu poate fi transformat în bani.

E drept că, în primul caz, aceeaşi muncă poate să livreze un produs mai mare dacă productivitatea, volumul şi intensitatea muncii cresc, acoperindu-se astfel deficitul; dar o asemenea schimbare nu s-ar putea efectua fără o deplasare de muncă şi de capital dintr-o ramură de producţie a sectorului I într-altă ramură şi orice asemenea deplasare ar provoca perturbări momentane. În al doilea rând însă (în măsura în care cresc volumul şi intensitatea muncii), I ar avea de schimbat cu II o valoare mai mare decât aceea de care ar dispune II, astfel că ar avea loc o depreciere a produsului lui I.

Invers stau lucrurile în al doilea caz, unde I trebuie să-şi contracte producţia – ceea ce înseamnă o criză pentru muncitorii şi capitaliştii ocupaţi aici – sau produce un excedent, ceea ce iarăşi înseamnă criză. Privite în sine, asemenea excedente nu sunt dezavantaje, ci avantaje; în producţia capitalistă ele sunt însă dezavantaje.

Comerţul exterior ar constitui în ambele cazuri o soluţie; în primul caz transformând în mijloace de consum marfa I reţinută sub formă bănească, iar în al doilea caz găsind un debuşeu pentru excedentul de marfă. Dar comerţul exterior, dacă nu are ca singur efect înlocuirea elementelor capitalului (şi în ceea ce priveşte valoarea), nu face decât să deplaseze contradicţiile într-o sferă mai largă, deschizându-le un câmp de acţiune mai larg.

Odată cu înlăturarea formei capitaliste a reproducţiei, chestiunea se reduce pur şi simplu la faptul că mărimea acelei părţi din capitalul fix (în speţă, din capitalul fix funcţionând în producţia de mijloace de consum) care moare şi care trebuie deci înlocuită în natură variază de la an la an. Dacă într-un an ea e foarte mare (întrecând mortalitatea medie,

474

cum se întâmplă şi cu oamenii), atunci în anul următor ea va fi desigur mai mică. Masa de materii prime, semifabricate şi materiale auxiliare necesară pentru producţia anuală de mijloace de consum nu scade din această cauză – presupunând că celelalte împrejurări rămân neschimbate; producţia totală de mijloace de producţie ar trebui deci să crească într-un caz şi să scadă în celălalt caz. Inconvenientul acesta nu poate fi înlăturat decât printr-o supraproducţie relativă continuă; pe de o parte, o anumită cantitate de capital fix care este produsă mai mult decât e necesar în mod direct; pe de altă parte, şi în special, o rezervă de materii prime etc. care întrece nevoile anuale directe (lucrul acesta e valabil în special pentru mijloacele de subzistenţă). O asemenea supraproducţie înseamnă un control al societăţii asupra mijloacelor materiale ale propriei sale reproducţii. Dar în cadrul societăţii capitaliste ea constituie un element anarhic.

Acest exemplu cu privire la capitalul fix – în reproducţia pe aceeaşi scară – este decisiv. Disproporţia în producţia de capital fix şi de capital circulant este unul din argumentele pe care economiştii le întrebuinţează cu predilecţie pentru explicarea crizelor. Că o asemenea disproporţie poate şi trebuie să aibă loc şi la simpla conservare a capitalului fix, este un lucru nou pentru ei; este nou pentru ei faptul că această disproporţie poate şi trebuie să ia naştere şi atunci când se presupune o producţie normală ideală, o reproducţie simplă a capitalului social care funcţionează deja.

XII. Reproducţia materialului monetar

Am lăsat până acum cu totul la o parte un factor, anume

reproducţia anuală a aurului şi argintului. Ca simplu material pentru articole de lux, pentru aurit etc., ele n-ar trebui menţionate aici în mod special, aşa cum n-au fost menţionate nici alte produse. Dimpotrivă, ele joacă un rol important în calitate de material monetar şi deci ca bani potenţiali. Pentru a simplifica lucrurile, nu considerăm aici ca material monetar decât aurul.

După date mai vechi, întreaga producţie anuală a aurului se cifra la 8-900.000 pfunzi = aproximativ 1.100 sau 1.250 milioane mărci. După Soetbeer13, dimpotrivă, ea s-ar cifra în media anilor 1871 - 1875 la numai 170.675 kilograme, în valoare de aproximativ 476 milioane mărci. Din această sumă au furnizat: Australia aproximativ 167 milioane, Statele Unite 166 milioane, Rusia 93 milioane mărci. Restul

475

se repartizează între diverse ţări, cu sume mai mici de 10 milioane mărci. Producţia anuală a argintului s-a cifrat în cursul aceleiaşi perioade la ceva mai puţin de 2 milioane kilograme, în valoare de 354 1/2 milioane mărci; din această sumă au furnizat Mexicul 108 milioane, Statele Unite 102, America de Sud 67, Germania 26 milioane etc.

Dintre ţările cu producţie capitalistă predominantă, numai Statele Unite sunt producătoare de aur şi de argint; ţările capitaliste europene primesc aproape întreg aurul şi partea cea mai mare a argintului lor din Australia, Statele Unite, Mexic, America de Sud şi Rusia.

Noi transpunem însă minele de aur în ţara cu producţie capitalistă a cărei reproducţie anuală o analizăm aici, şi anume din următorul motiv:

Producţie capitalistă nu există fără comerţ exterior. Or, dacă presupunem reproducţie anuală normală pe o scară dată, presupunem totodată, prin acest fapt, că comerţul exterior nu face decât să înlocuiască articole indigene cu articole având altă formă de întrebuinţare şi altă formă naturală, fără a afecta raporturile de valoare, deci fără a afecta nici raporturile de valoare în care se efectuează schimbul reciproc al celor două categorii: mijloace de producţie şi mijloace de consum, şi nici raporturile dintre capitalul constant, capi-talul variabil şi plusvaloarea în care se scindează valoarea produsului fiecăreia din aceste categorii. Introducerea comerţului exterior în analiza valorii produsului, reproduse în cursul anului, nu poate deci decât să provoace confuzie, fără a furniza vreun element nou fie al problemei, fie al soluţiei acesteia. Trebuie deci să facem abstracţie de el cu totul; aurul va trebui, aşadar, considerat şi el aici ca un element direct al reproducţiei anuale, şi nu ca o marfă importată din afară pe calea schimbului.

Producţia de aur aparţine, ca şi producţia de metal în general, sectorului I, acela care cuprinde producţia mijloacelor de producţie. Să presupunem că aurul produs în cursul anului este = 30 (din motive de oportunitate; de fapt cifra este cu mult prea ridicată în comparaţie cu cifrele schemei noastre); această valoare se scindează în 20 c + 5 v + 5 p; 20 c trebuie schimbate cu alte elemente ale lui I c, lucru pe care îl vom analiza mai târziu; dar 5 v + 5 p (I) trebuie schimbate contra unor elemente ale lui II c, deci cu mijloace de consum.

În ceea ce priveşte cele 5 v, orice întreprindere care vrea să producă aur începe prin a cumpăra forţă de muncă; şi anume nu cu aur

476

produs de ea, ci cu o parte din banii aflaţi în ţară. Muncitorii primesc de la II, în schimbul acestor 5 v, mijloace de consum, iar II cumpără cu aceşti bani mijloace de producţie de la I. Să zicem că II cumpără de la I, cu suma de 2, aur ca material de marfă etc. (componentă a capitalului său constant); în acest caz 2 v se reîntorc la producătorii de aur I, sub formă de bani care aparţineau circulaţiei de mai înainte. Dacă II nu mai cumpără de la I aur ca material, I cumpără în schimb de la II, şi anume aruncându-şi aurul în circulaţie ca bani, întrucât aurul poate cumpăra orice marfă. Deosebirea constă doar în faptul că I nu apare aici în calitate de vânzător, ci doar în calitate de cumpărător. Căutătorii de aur din I pot oricând să-şi desfacă marfa; ea se află totdeauna sub o formă care permite schimbul direct.

Să presupunem că un filator a plătit 5 v muncitorilor săi, care îi furnizează în schimb – facem abstracţie de plusvaloare – un produs în fire = 5; muncitorii cumpără cu 5 de la II c, care cumpără cu 5 în bani fire de la I, astfel că 5 v se reîntorc sub formă de bani la filator. Dimpotrivă, în cazul nostru I a (cum îi vom numi pe producătorii de aur) avansează muncitorilor săi 5v în bani care de mai înainte aparţineau circulaţiei; muncitorii cheltuiesc banii cu mijloace de subzistenţă; dar din cele 5 nu se întorc decât 2 din II la I a. Dar I a poate să reînceapă procesul de reproducţie exact ca şi filatorul; căci muncitorii săi i-au furnizat 5 în aur, din care a vândut 2 şi din care mai posedă 3 în aur, pe care nu trebuie decât să-l transforme în monedă14 sau în bilete de bancă, pentru ca întreg capitalul său variabil să se afle din nou în mâna sa sub formă bănească, în mod direct, fără altă intervenţie a lui II.

Dar chiar la acest prim proces al reproducţiei anuale a avut loc o modificare în masa de bani care aparţine în mod efectiv sau virtual circulaţiei. Am presupus că II c a cumpărat 2 v (I a) ca material şi că 3 a fost vărsat de I a în II, ca formă bănească a capitalului variabil. Din masa de bani furnizată prin intermediul producţiei de aur nou, 3 au rămas deci în II şi nu s-au întors la I. Conform presupunerii, II şi-a satisfăcut nevoile de material de aur. 3 rămân deci în mâinile sale ca tezaur de aur, întrucât ei nu pot forma elemente ale capitalului său constant, şi întrucât II avea de mai înainte capital bănesc suficient pentru cumpărarea de forţă de muncă; întrucât, apoi, aceşti 3 a suplimentari, în afară de înlocuirea uzurii, nu au de îndeplinit vreo funcţie înăuntrul lui II c, cu o parte a căruia ei sunt schimbaţi (ei ar putea servi doar pentru a acoperi pro tanto uzura, dacă II c (1) ar fi mai mic decât II c (2), lucru care se poate întâmpla doar în mod accidental); întrucât pe de altă parte

477

însă, tocmai cu excepţia uzurii, întreg produsul-marfă II c trebuie schimbat cu mijloace de producţie I (v + p) –aceşti bani trebuie trans-feraţi în întregime din II c în II p, indiferent dacă acesta din urmă constă din mijloace de subzistenţă necesare, sau din obiecte de lux, transferându-se în schimb mărfuri în valoare corespunzătoare din lip în IIc. Rezultatul: o parte a plusvalorii este păstrată sub formă de tezaur.

În al doilea an de reproducţie, când aceeaşi porţiune a aurului produs în cursul anului continuă să fie utilizată ca material, 2 se vor întoarce iarăşi la I a, iar 3 vor fi înlocuiţi din nou în natură, adică vor fi eliberaţi din nou ca tezaur în II etc.

În ceea ce priveşte capitalul variabil în general, capitalistul I a trebuie, ca şi oricare altul, să avanseze necontenit acest capital sub formă de bani pentru cumpărare de muncă. Cu privire la acest v, nu el, ci muncitorii săi sunt aceia care trebuie să cumpere de la II; nu poate deci să se întâmple niciodată ca el să apară în calitate de cumpărător, deci ca el să arunce aur în II fără iniţiativa acestuia din urmă. Dar în măsura în care II cumpără material de la el, trebuind să-şi transforme capitalul constant II c în material de aur, i se reîntoarce de la II o parte din (I a) v, în acela�i mod ca şi celorlalţi capitalişti din I; iar în măsura în care acest lucru nu se întâmplă, el îşi înlocuieşte pe v al său cu aur luat direct din produsul său. Dar în aceeaşi măsură în care v avansat sub formă de bani nu se reîntoarce de la II, o parte a circulaţiei deja existente (bani care au venit de la I şi care nu au fost restituiţi lui I) ia în II forma de tezaur, iar o parte corespunzătoare a plusvalorii sale nu e cheltuită cu mijloace de consum. Întrucât în mod continuu se deschid noi mine de aur sau se redeschid altele vechi, o anumită porţiune a banilor pe care Ia trebuie să-i avanseze în v formează totdeauna o parte a masei de bani existente înaintea noii producţii de aur; această masă de bani este aruncată de Ia în II prin intermediul muncitorilor săi şi, în măsura în care nu se întoarce din II la I a, ea formează acolo un element de tezaurizare.

În ceea ce priveşte însă pe (I a) p, I a poate să funcţioneze aici întotdeauna în calitate de cumpărător; el îşi aruncă pe p al său în circulaţie sub formă de aur şi scoate în schimb mijloace de consum IIc; aici aurul este întrebuinţat în parte ca material şi funcţionează deci ca element real al componentei constante c a capitalului productiv; iar în măsura în care acesta nu este cazul, el devine iarăşi un element de tezaurizare ca parte a lui II c rămasă sub formă de bani. Se vede – chiar dacă se face abstracţie de I c, care va fi cercetat ulterior15 – cum şi la

478

reproducţia simplă, deşi acumularea în sensul propriu al cuvântului, adică reproducţia pe scară lărgită, este exclusă, totuşi îngrămădirea de bani, adică tezaurizarea, este în mod necesar presupusă. Şi întrucât acest lucru se repetă în fiecare an, el ne explică presupunerea de la care se porneşte atunci când se cercetează producţia capitalistă: anume că la începutul reproducţiei în mâinile capitaliştilor din sectoarele I şi II se află o masă de mijloace băneşti corespunzătoare schimbului de mărfuri. Asemenea îngrămădire are loc chiar după ce se scade aurul ce se pierde prin uzarea monedei care se află în circulaţie.

Se înţelege de la sine că, cu cât vârsta producţiei capitaliste este mai înaintată, cu atât mai mare este masa de bani îngrămădită în toate părţile, cu atât mai mică este deci partea proporţională pe care noua producţie de aur anuală o adaugă în fiecare an acestei mase, deşi în ceea ce priveşte mărimea absolută acest adaos poate să fie important. Vrem să mai revenim încă o dată în mod general asupra obiecţiunii făcute împotriva lui Tooke: cum e posibil ca fiecare capitalist să scoată din produsul anual o plusvaloare în bani, adică să scoată mai mulţi bani din circulaţie decât aruncă în ea, dat fiind că, în ultimă instanţă, însăşi clasa capitaliştilor trebuie privită ca fiind izvorul care aruncă în circulaţie banii în totalitatea lor?

Răspundem în această privinţă rezumând cele expuse mai înainte (cap. XVII [pag. 298-326]):

1. Singura condiţie necesară aici: ca în general să existe bani suficienţi pentru a efectua schimbul diferitelor elemente ale masei reproducţiei anuale, – nu e deloc afectată prin faptul că o parte a valorii mărfurilor constă din plusvaloare. Dacă am presupune că întreaga producţie aparţine muncitorilor înşişi, că deci supramunca lor este supramuncă pentru ei şi nu pentru capitalişti, masa valorii mărfurilor aflată în circulaţie ar fi aceeaşi şi ar necesita, celelalte împrejurări rămânând neschimbate, aceeaşi masă de bani pentru circulaţia ei. Singura chestiune care se pune în ambele cazuri este deci aceasta: de unde provin banii necesari pentru a pune în circulaţie această valoare totală a mărfurilor ? – În niciun caz chestiunea nu poate fi formulată în modul următor: de unde provin banii necesari pentru transformarea în bani a plusvalorii?

E drept – ca să mai revenim încă odată asupra acestui lucru – că fiecare marfă în parte constă din c + v + p, iar pentru ca întreaga masă de mărfuri să circule este nevoie, pe de o parte, de o anumită sumă de bani pentru circulaţia capitalului, c + v, şi, pe de altă parte, de o altă

479

sumă de bani pentru circulaţia venitului capitaliştilor, a plusvalorii p. Ca şi pentru capitaliştii individuali, tot astfel şi pentru clasa întreagă, banii prin care ea avansează capital sunt deosebiţi de banii prin care ea cheltuieşte venit. De unde provin aceşti din urmă bani? Pur şi simplu din faptul că din masa de bani aflată în mâna clasei capitaliştilor, deci – privind lucrurile în mare – din masa totală de bani aflată în societate, o parte funcţionează în calitate de capital bănesc, iar cealaltă parte pune în circulaţie venitul capitaliştilor. S-a văzut mai sus cum orice capitalist care porneşte o întreprindere nouă îşi pescuieşte din nou banii pe care îi cheltuieşte cu mijloace de consum pentru întreţinerea sa, şi anume şi-i pescuieşte, odată ce întreprinderea se află în mers, sub formă de bani ce servesc pentru transformarea în monedă sunătoare a plusvalorii sale. Dar, în general vorbind, dificultatea provine din două izvoare: întâi, dacă nu privim decât circulaţia şi rotaţia capitalului, deci şi pe capitalist numai în calitate de personificare a capitalului – nu în calitate de consumator şi om de viaţă capitalist – îl vedem, ce-i drept, aruncând necontenit plusvaloare în circulaţie în calitate de componentă a capitalului-marfă al său, dar nu vedem niciodată în mâna sa banii ca formă a venitului; nu-1 vedem niciodată aruncând în circulaţie bani în vederea consumării plusvalorii. Al doilea: atunci când clasa capitaliştilor aruncă în circulaţie o anumită sumă de bani sub formă de venit, se pare că ea ar plăti un echivalent pentru această parte a produsului anual total şi că aceasta ar înceta deci de a mai reprezenta plusvaloare. Însă plusprodusul, în care se concretizează plusvaloarea, nu costă nimic clasa capitaliştilor. În calitate de clasă, ea îl posedă şi îl consumă în mod gratuit, şi circulaţia monetară nu poate să schimbe nimic în această privinţă. Singura modificare pe care aceasta o mijloceşte constă în faptul că fiecare capitalist în parte, în loc să-şi consume plusprodusul în natură, lucru care în cele mai multe cazuri nici nu se poate, scoate şi îşi însuşeşte din totalul plusprodusului social anual mărfuri de tot felul până la concurenţa plusvalorii însuşite de el. Dar mecanismul circulaţiei a arătat că dacă clasa capitaliştilor aruncă în circulaţie bani, cheltuindu-şi venitul, ea retrage din nou aceiaşi bani din circulaţie, putând deci să reînceapă mereu acelaşi proces; că deci, privită în calitate de clasă a capitaliştilor, ea continuă să rămână în posesia acestei sume de bani necesare pentru transformarea plusvalorii în bani. Dacă deci capitalistul retrage de pe piaţa de mărfuri nu numai plusvaloare sub formă de mărfuri pentru fondul său de consum, ci, în acelaşi timp, se reîntorc la el şi banii cu care cumpără aceste mărfuri,

480

este evident că el a retras mărfurile din circulaţie fără echivalent. Ele nu-1 costă nimic, deşi le plăteşte cu bani. Dacă eu cumpăr mărfuri cu o liră sterlină şi vânzătorul mărfii îmi restituie lira în schimbul unui plusprodus care nu m-a costat nimic, este evident că am obţinut mărfurile în mod gratuit. Repetarea continuă a acestei operaţiuni nu modifică deloc faptul că eu retrag mereu mărfuri şi rămân mereu în posesiunea lirei, deşi mă despart de ea în mod trecător în scopul achiziţionării mărfurilor. Capitalistul primeşte necontenit înapoi aceşti bani ca formă bănească a plusvalorii, care nu 1-a costat nimic.

Am văzut că la A. Smith valoarea întregului produs social se reduce la venit, la v + p, că deci valoarea-capital constant este considerată egală cu zero. De aici urmează în mod necesar că banii necesari pentru circulaţia venitului anual sunt suficienţi şi pentru circulaţia întregului produs anual; că deci, în cazul nostru, banii necesari pentru circulaţia mijloacelor de consum în valoare de 3.000 sunt suficienţi pentru circulaţia întregului produs anual în valoare de 9.000. Aceasta este într-adevăr părerea lui A. Smith, iar Th. Tooke şi-o însuşeşte. Această concepţie greşită despre raportul dintre masa de monedă necesară pentru transformarea în bani a venitului şi masa de monedă care pune în circulaţie întreg produsul social este un rezultat necesar al modului greşit în care e înţeleasă şi privită reproducţia şi înlocuirea anuală a diferitelor elemente materiale ale produsului total anual şi a elementelor valorii sale. Nu este deci nevoie să o mai combatem.

Să-i ascultăm pe Smith şi pe Tooke înşişi. Smith spune în cartea a II-a, cap. 2: „Circulaţia fiecărei ţări

poate fi împărţită în două părţi: circulaţia comercianţilor între ei şi circulaţia dintre comercianţi şi consumatori. Deşi e posibil ca aceleaşi monede, de hârtie sau de metal, să fie utilizate ba într-o circulaţie, ba în cealaltă, amândouă aceste circulaţii se efectuează totuşi în mod concomitent şi paralel şi fiecare din ele are deci nevoie de o anumită masă de monedă, de un fel sau de celălalt, pentru ca să continue. Valoarea mărfurilor care circulă între diferiţii comercianţi nu poate să întreacă niciodată valoarea mărfurilor care circulă între comercianţi şi consumatori; căci tot ce cumpără comercianţii trebuie doar să fie vândut, în cele din urmă, consumatorilor. Întrucât între comercianţi circulaţia se face cu ridicata, ea cere în general o sumă destul de mare pentru fiecare act individual de schimb. Dimpotrivă, circulaţia dintre comercianţi şi consumatori se face de regulă cu amănuntul şi nu cere de multe ori decât

481

sume de bani foarte mici; un şiling sau chiar o jumătate de penny sunt uneori suficienţi. Dar sumele mici circulă mult mai repede decât sumele mari. Deşi cumpărările anuale ale tuturor consumatorilor sunt cel puţin” (acest „cel puţin” e delicios!) „egale în valoare cu cele ale tuturor comercianţilor, ele pot fi totuşi efectuate, de regulă, cu o masă mult mai mică de monedă” etc.

Cu privire la acest pasaj al lui Adam, Tooke observă („An Inquiry into the Currency Principle”, Londra 1844, pag. 34-36): „Nu poate exista nicio îndoială că această distincţie făcută aici este justă în fond. Schimbul dintre comercianţi şi consumatori cuprinde şi plata salariului, care constituie venitul principal (the principal means) al consumatorilor. Toate actele de schimb de la comerciant la comerciant, adică toate vânzările, începând cu producătorul sau importatorul, trecând prin toată gama de procese intermediare ale manufacturii etc., până jos, la comerciantul cu amănuntul sau la exportator, pot fi reduse la mişcări de transferare de capital. Or, transferările de capital nu presupun în mod necesar, şi nu au de fapt ca urmare, în marea masă de acte de schimb, o transferare efectivă de bancnote sau de monedă – mă gândesc la o transferare materială şi nu fictivă – în momentul transferării de capital [...] Suma totală a actelor de schimb dintre comercianţi şi comercianţi trebuie să fie determinată şi limitată în ultimă instanţă de suma actelor de schimb dintre comercianţi şi consumatori.” Dacă s-ar citi ultima frază în mod izolat, s-ar putea crede că Tooke nu face decât să constate existenţa unui raport între actele de schimb de la comerciant la comerciant şi acelea de la comerciant la consumator, cu alte cuvinte între valoarea venitului anual total şi valoarea capitalului cu care acest venit este produs. Acesta nu este însă cazul. El acceptă în mod expres concepţia lui A. Smith. O critică specială a teoriei sale asupra circulaţiei nu este deci necesară.

2. Orice capital industrial aruncă în circulaţie, la începutul funcţionării sale, bani pentru întreaga sa componentă fixă, pe care nu şi-i retrage din nou decât în mod succesiv, într-un şir de ani, prin vânzarea produsului său anual. El aruncă deci, la început, în circulaţie, mai mulţi bani decât scoate din ea. Acest lucru se repetă la orice reînnoire a capitalului total în natură; el se repetă în fiecare an pentru un anumit număr de întreprinderi al căror capital fix trebuie reînnoit în natură; el se repetă în mod parţial la orice reparaţie, la orice reînnoire doar parţială a capitalului fix. Dacă deci într-o parte se scot mai mulţi bani din circulaţie decât au fost aruncaţi în ea, în cealaltă parte se

482

întâmplă contrariul. În toate ramurile industriale a căror perioadă de producţie

(distinctă de perioada de muncă) îmbrăţişează un timp mai îndelungat, producătorii capitalişti aruncă necontenit, în cursul acestei perioade de producţie, bani în circulaţie, parte pentru plata forţei de muncă utilizate, parte pentru cumpărarea mijloacelor de producţie ce urmează a fi întrebuinţate; sunt retrase astfel de pe piaţa de mărfuri mijloace de producţie în mod direct, iar mijloace de consum parte în mod indirect prin muncitorii care îşi cheltuiesc salariul, parte în mod direct prin capitaliştii care nu-şi suspendă în niciun fel consumul; această retragere se face fără ca deocamdată aceşti capitalişti să arunce pe piaţă în mod concomitent un echivalent în mărfuri. În cursul acestei perioade, banii aruncaţi de ei în circulaţie servesc pentru a transforma în bani o valoare-marfă, inclusiv plusvaloarea pe care ea o cuprinde. Acest moment devine foarte important, în producţia capitalistă dezvoltată, la con-strucţiile de lungă durată executate de societăţile pe acţiuni etc., ca lucrări de căi ferate, canaluri, docuri, mari construcţii edilitare, construcţii de vapoare de fier, secări de terenuri pe întinderi mari etc.

3. În timp ce ceilalţi capitalişti scot din circulaţie – dacă facem abstracţie de avansul de capital fix – mai mulţi bani decât au aruncat în ea atunci când au cumpărat forţa de muncă şi elementele circulante, capitaliştii producători de aur şi de argint nu aruncă în circulaţie – dacă facem abstracţie de metalul preţios care serveşte ca materie primă – decât bani, retrăgându-i numai mărfuri. Capitalul constant, cu excepţia părţii care serveşte la înlocuirea uzurii, cea mai mare parte a capitalului variabil şi întreaga plusvaloare cu excepţia tezaurului care se îngrămădeşte eventual în propriile lor mâini sunt aruncate în circulaţie sub formă de bani.

4. Pe de o parte, circulă tot felul de obiecte ca mărfuri care nu au fost produse în cursul anului, terenuri, case etc., apoi produse a căror perioadă de producţie se întinde asupra unui interval mai lung decât un an, ca vite, lemne, vin etc. Pentru fenomenele acestea şi altele asemănătoare, este important de reţinut faptul că, afară de suma de bani necesară pentru circulaţia directă, se găseşte totdeauna o anumită cantitate de bani în stare latentă, în afară de funcţiune, gata a intra în funcţiune la momentul potrivit. De asemenea, valoarea unor astfel de produse circulă de multe ori bucată cu bucată şi în mod succesiv, ca şi valoarea caselor în chiria unui şir de ani.

Pe de altă parte, nu toate mişcările procesului de reproducţie

483

sunt efectuate prin intermediul circulaţiei monetare. Întreg procesul de producţie este exclus din această circulaţie din momentul în care elementele sale sunt procurate. Sunt excluse apoi toate produsele pe care producătorul le consumă el însuşi în mod direct, fie prin consum individual, fie prin consum productiv, din care face parte şi aprovizionarea în natură a muncitorilor agricoli.

Prin urmare, masa de monedă care pune în circulaţie produsul anual există în societate, a fost acumulată în mod succesiv. Ea nu face parte din valoarea-produs a anului respectiv, cu excepţia eventuală a aurului care urmează a înlocui monedele uzate.

În această expunere, presupunem în mod exclusiv circulaţie de monedă din metal preţios şi cea mai simplă formă de cumpărări şi de vânzări în numerar; aceasta deşi în cadrul simplei circulaţii metalice banii pot să funcţioneze şi ca mijloc de plată şi, din punct de vedere istoric, ei au şi funcţionat în această calitate, şi deşi pe această bază s-a dezvoltat un sistem de credit şi anumite laturi ale mecanismului unui astfel de sistem.

Această presupunere o facem nu numai din consideraţii de metodă, a căror importanţă se vede chiar din faptul că atât Tooke şi şcoala sa, cât şi adversarii lor sunt mereu obligaţi în controversele lor, atunci când e vorba de circulaţia biletelor de bancă, să facă apel la ipoteza unei circulaţii pur metalice. Ei erau siliţi să facă acest lucru post festum [după aceea], dar o făceau într-un mod foarte superficial, aceasta pentru că modul lor de a proceda face ca punctul lor de plecare să nu joace decât rolul unui punct accidental în analiză.

Dar cea mai simplă cercetare a circulaţiei monetare, privită sub forma ei naturală şi primitivă, şi această formă este aici un moment imanent al procesului anual de reproducţie, ne arată că:

a) Dacă se presupune producţia capitalistă dezvoltată, deci predominarea sistemului muncii salariate, capitalul bănesc joacă, evident, un rol principal, în măsura în care el constituie forma sub care e avansat capitalul variabil. Pe măsură ce se dezvoltă sistemul muncii salariate, orice produs se transformă în marfă şi trebuie deci să fie supus în întregime – cu câteva excepţii importante – transformării în bani ca fază a mişcării sale. Masa de monedă aflată în circulaţie trebuie să fie suficientă pentru această transformare a mărfurilor în bani, şi cea mai mare parte a acestei mase este furnizată sub forma salariului, sub forma banilor care sunt avansaţi de capitaliştii industriali, ca formă bănească a capitalului variabil, pentru plata forţei de muncă, şi care în mâinile

484

muncitorilor nu funcţionează – în marea lor majoritate – decât ca mijloace de circulaţie (de cumpărare). Fenomenul acesta este cu totul opus economiei naturale aşa cum predomină în cadrul oricărui sistem întemeiat pe dependenţa personală (inclusiv Serbia) şi cu atât mai mult în cadrul unor comunităţi mai mult sau mai puţin primitive, indiferent dacă acestea conţin şi raporturi de sclavie sau şerbie.

În sistemul sclaviei, capitalul bănesc care e avansat cu cumpărarea forţei de muncă joacă rolul de formă bănească a capitalului fix, care nu e înlocuit decât după trecerea perioadei de viaţă activă a sclavului. Din această cauză, la atenieni câştigul pe care îl realizează un posesor de sclavi în mod direct, prin utilizarea industrială a sclavului său, sau în mod indirect, prin închirierea lui către alţi industriaşi (de pildă, pentru munca în mine), nu este privit decât ca dobândă (plus amortizare) a capitalului bănesc avansat, exact în felul în care, în producţia capitalistă, capitalistul industrial contabilizează o bucată din plusvaloarea sa, plus uzura capitalului fix, ca dobândă şi înlocuire a capitalului său fix; lucru pe care obişnuiesc să-l facă şi capitaliştii care închiriază capital fix (case, maşini etc.). Nu e vorba aici de simplii sclavi domestici, fie că servesc la prestarea de servicii necesare, fie că servesc pentru paradă; ei corespund personalului nostru casnic. Dar şi sclavia conservă un element de economie naturală, atunci când este forma predominantă a muncii productive în agricultură, manufactură, navigaţie etc., ca în statele dezvoltate ale Greciei şi la Roma. Însăşi piaţa sclavilor este permanent alimentată cu marfa care furnizează forţă de muncă, prin război, piraterie etc., şi acest fapt la rândul său nu este efectuat printr-un proces de circulaţie, ci este o însuşire naturală de forţă de muncă străină prin constrângere fizică directă. Chiar şi în Statele Unite, după ce teritoriul intermediar dintre statele cu muncă salariată din Nord şi statele sclavagiste din Sud se transformase într-o pepinieră de sclavi pentru Sud, unde sclavul aruncat pe piaţă devenise deci el însuşi un element al reproducţiei anuale, această transformare era insuficientă pentru un timp mai îndelungat, astfel că comerţul african de sclavi a mai continuat mult timp să acopere nevoile pieţei.

b) Fluxul şi refluxul de monedă care au loc în mod spontan, în cadrul producţiei capitaliste, cu ocazia efectuării circulaţiei produsului anual; apoi avansurile unice de capitaluri fixe, în întreaga lor valoare, şi retragerea din circulaţie a valorii lor efectuată în cursul unor perioade de ani de zile, deci reconstituirea lor succesivă sub formă bănească prin tezaurizare anuală, o tezaurizare care prin esenţa ei este cu totul

485

deosebită de tezaurizarea concomitentă, întemeiată pe producţia anuală de aur nou; lungimea diferită a timpului în care, corespunzător cu lungimea perioadelor de producţie a mărfurilor, trebuie să se avanseze – deci, în prealabil, să se tezaurizeze – întruna bani, înainte ca aceştia să poată fi retraşi din circulaţie prin vânzarea mărfii; lungimea diferită a timpului pentru care se face avansul, diferenţă care rezultă chiar din depărtarea diferită a locului de producţie de piaţa de desfacere; de asemenea deosebirile în ceea ce priveşte mărimea şi perioada refluxului, corespunzător cu starea, respectiv cu mărimea relativă a stocurilor productive la diferitele întreprinderi şi la diferiţii capitalişti individuali din aceeaşi ramură, deci diferitele termene de cumpărare a elementelor capitalului constant – şi anume toate acestea în cursul anului de reproducţie: toate aceste momente diferite ale mişcării spontane trebuie doar să se fi făcut observate şi să fi devenit evidente în practică pentru a prilejui formarea sistematică a mijloacelor mecanice ale creditului şi pescuirea efectivă a capitalurilor disponibile existente.

Se mai adaugă apoi deosebirea dintre întreprinderile a căror producţie se efectuează, dacă împrejurările sunt normale, în mod continuu pe aceeaşi scară şi acelea care utilizează în diferite perioade ale anului diferite cantităţi de forţă de muncă, cum e cazul cu agricultura.

XIII. Teoria lui Destutt de Tracy despre reproducţie16

Ca exemplu al lipsei de logică, al confuziei şi în acelaşi timp al lăudăroşeniei cu care economiştii se ocupă de reproducţia socială, îl vom lua pe marele logician Destutt de Tracy (vezi cartea I, pag. 173, nota 30), pe care însuşi Ricardo 1-a luat în serios, numindu-1 a very distinguished writer [un scriitor foarte distins].

Acest scriitor distins ne dă următoarele lămuriri asupra întregului proces social de reproducţie şi de circulaţie:

„Mă veţi întreba în ce mod realizează întreprinzătorii industriali profituri atât de mari şi de la cine şi le pot ei trage. Răspund că ei fac acest lucru prin aceea că tot ce produc vând mai scump decât i-a costat producţia; şi că ei vând

1. unul altuia, aceasta în ceea ce priveşte întreaga parte a consumului lor destinat satisfacerii nevoilor lor, pe care ei îl plătesc cu o parte a profiturilor lor;

2. muncitorilor salariaţi, atât acelora pe care ei îi plătesc, cât şi acelora pe care îi plătesc capitaliştii inactivi; de la aceşti muncitori

486

salariaţi ei primesc îndărăt pe această cale întreg salariul lor, afară de eventualele lor mici economii;

3. capitaliştilor inactivi, pe care îi plătesc cu acea parte a venitului lor pe care nu au dat-o muncitorilor salariaţi utilizaţi de ei în mod direct; astfel că întreaga rentă pe care ei o plătesc în cursul anului acestor capitalişti inactivi se întoarce la ei pe una sau alta din aceste căi.” (Destutt de Tracy : „Traité de la volonté et de ses effets”, Paris 1826, pag. 239)

Deci, capitaliştii se îmbogăţesc, în primul rând, prin faptul că, punând în circulaţie acea parte a plusvalorii pe care o consacră consumului lor particular, adică pe care o consumă ca venit, ei se înşeală unul pe celălalt. Prin urmare, dacă această parte a plusvalorii lor, respectiv a profiturilor lor, este = 400 1. st., aceste 400 1. st. se transformă în aproximativ 500 1. st. prin faptul că fiecare părtaş al celor 400 1. st. vinde altuia partea sa cu 25% prea scump. Întrucât toţi fac acelaşi lucru, rezultatul este acelaşi ca şi cum ei ar fi vândut unul altuia la valoarea reală. Numai că pentru punerea în circulaţie a unor mărfuri în valoare de 400 1. st. ei au nevoie de o masă de bani de 500 1. st., procedeu care pare mai degrabă o metodă de sărăcire decât de îmbogăţire, întrucât o mare parte din totalul averilor trebuie păstrată în mod neproductiv sub forma inutilă de mijloace de circulaţie. Chestiunea se reduce la faptul că, în ciuda creşterii nominale generale a preţurilor mărfurilor lor, capitaliştii nu au de repartizat între ei, pentru consumul lor privat, decât un stoc de mărfuri în valoare de 400 1. st., făcându-şi însă plăcerea reciprocă de a efectua circulaţia unor mărfuri în valoare de 400 1. st. cu o masă de bani necesară pentru mărfuri în valoare de 500 1. st.

Aceasta, făcând cu totul abstracţie de faptul că se presupune aici „o parte a profiturilor lor” şi deci, în general, un stoc de mărfuri în care se concretizează profit. Or, ceea ce vrea să ne explice Destutt e tocmai de unde provine acest profit. Masa de monedă necesară pentru punerea lui în circulaţie este o chestiune cu totul subordonată. Masa de mărfuri în care se concretizează profitul pare să derive din faptul că capitaliştii nu numai că-şi vând unul altuia această masă de mărfuri, lucru care el singur e foarte frumos şi profund, dar că ei toţi le vând unul altuia prea scump. Cunoaştem, aşadar, acum unul din izvoarele de îmbogăţire a capitaliştilor. El se reduce la misterul „entspectorului Bräsig”, după care marea sărăcie provine din marea pauvreté [paupertate].

2. Aceiaşi capitalişti mai vând apoi „muncitorilor salariaţi, atât

487

acelora pe care ei îi plătesc, cât şi acelora pe care îi plătesc capitaliştii inactivi; de la aceşti muncitori salariaţi ei primesc îndărăt pe această cale întreg salariul lor, afară de micile lor economii”.

Reîntoarcerea la capitalişti a capitalului bănesc care le-a servit capitaliştilor la avansarea salariului către muncitori constituie, după domnul Destutt, al doilea izvor de îmbogăţire a acestor capitalişti.

Dacă deci clasa capitaliştilor a plătit muncitorilor, de pildă, 100 1. st. ca salariu şi apoi aceiaşi muncitori cumpără de la aceeaşi clasă a capitaliştilor marfă în valoare de 100 1. st. şi deci suma de 100 1. st. pe care capitaliştii au avansat-o în calitate de cumpărători de forţă de muncă li se reîntoarce cu ocazia vânzării unor mărfuri în valoare de 100 1. st. către muncitori, ei se îmbogăţesc prin acest fapt. Bunul-simţ ne spune că în urma acestei operaţiuni capitaliştii se află din nou în posesiunea a 100 1. st. pe care le posedau înainte. La începutul operaţiunii ei posedă 100 1. st. în bani, cu care cumpără forţă de muncă. În schimbul acestor bani în sumă de 100 1. st., munca pe care capitalistul a cumpărat-o produce mărfuri de o valoare care, după câte ştim până acum, este de 100 1. st. Prin vânzarea către muncitori a mărfurilor de 100 1. st. capitaliştii îşi reprimesc cele 100 1. st. bani. Prin urmare, capitaliştii posedă din nou 100 1. st. bani, iar muncitorii marfă de 100 1. st. pe care ei înşişi au produs-o. Cum ar putea capitaliştii să se îmbogăţească prin acest fapt, nu se poate vedea. Dacă cele 100 1. st. bani nu li s-ar reîntoarce, ar însemna că mai întâi le-au plătit muncitorilor 100 1. st. bani pentru munca lor şi că apoi le-au dat în mod gratuit produsul acestei munci, mijloace de consum de 100 1. st. Prin urmare, reîntoarcerea nu ar putea să explice decât cel mult de ce capitaliştii nu au devenit mai săraci prin această operaţiune, nu însă în ce mod s-au îmbogăţit prin ea.

Altă chestiune este, într-adevăr, aceea cum au ajuns capitaliştii să posede cele 100 1. st. bani şi de ce muncitorii, în loc de a produce mărfuri pe cont propriu, sunt siliţi să-şi înstrăineze forţa de muncă în schimbul a 100 1. st. Dar acesta e un lucru care pentru un cugetător de calibrul lui Destutt se înţelege de la sine.

Destutt însuşi nu este pe deplin mulţumit cu această soluţie. Într-adevăr, el nu ne-a spus că îmbogăţirea se datoreşte faptului că se cheltuieşte o sumă de bani de 100 1. st. şi că se încasează apoi din nou o sumă de bani de 100 1. st., deci reîntoarcerii sumei de bani de 100 1. st., care ne explică doar de ce cele 100 1. st. bani nu se pierd. El ne-a spus doar că îmbogăţirea capitaliştilor se explică prin faptul „că tot ce produc

488

vând mai scump decât i-a costat producţia”. Prin urmare, capitaliştii trebuie să se îmbogăţească şi în

tranzacţiile lor cu muncitorii prin faptul că le vând acestora prea scump. Minunat! „Ei plătesc salarii [...] şi toate acestea li se reîntorc prin cheltuielile tuturor acestor oameni, care le plătesc” (produsele) „mai scump decât i-au costat pe ei” (pe capitalişti) „aceste salarii.” (pag. 240) Prin urmare, capitaliştii le plătesc muncitorilor 100 1. st. salariu şi le vând apoi muncitorilor propriul lor produs cu 120 1. st., astfel că nu li se reîntorc numai cele 100 1. st., dar mai câştigă 20 1. st.? Lucrul acesta e imposibil. Muncitorii nu pot plăti decât cu banii pe care i-au primit sub formă de salariu. Dacă primesc 100 1. st. salariu de la capitalişti, ei pot cumpăra numai de 100 1. st. şi nu de 120 1. st. Deci, în modul acesta lucrurile nu merg. Dar mai există şi altă cale. Muncitorii cumpără de la capitalişti marfă de 100 1. st., dar nu primesc de fapt decât marfă în valoare de 80 1. st. Ei sunt astfel înşelaţi, fără îndoială, cu 20 1. st. Iar capitalistul s-a îmbogăţit, fără îndoială, cu 20 1. st., pentru că a plătit forţa de muncă, de fapt, cu 20% sub valoarea ei, adică a făcut, pe o cale ocolită, un scăzământ de 20% din salariul nominal.

Clasa capitaliştilor ar ajunge la acelaşi rezultat dacă le-ar plăti din capul locului muncitorilor numai 80 1. st. bani şi apoi le-ar furniza de fapt muncitorilor, în schimbul acestor 80 1. st. bani, marfă în valoare de 80 1. st. Aceasta pare să fie calea normală – dacă privim clasa în ansamblul ei – întrucât chiar după domnul Destutt, clasa muncitoare trebuie să primească un „salariu suficient” (pag. 219), care să ajungă cel puţin pentru întreţinerea existenţei lor şi a forţei lor de muncă, „pentru procurarea subzistenţei celei mai stricte”. (pag. 180) Dacă muncitorii nu primesc aceste salarii suficiente, acest fapt înseamnă, după acelaşi Destutt, „moartea industriei” (pag. 208), şi nu este deci, pe cât se pare, un mijloc de îmbogăţire pentru capitalişti. Dar oricare ar fi mărimea salariilor pe care le plăteşte clasa capitaliştilor clasei muncitoare, ele au o valoare determinată, de pildă 80 1. st. Dacă deci clasa capitaliştilor le plăteşte muncitorilor 80 1. st., ea trebuie să le livreze în schimbul acestor 80 1. st. mărfuri în valoare de 80 1. st., iar reîntoarcerea celor 80 1. st. nu-i îmbogăţeşte. Dacă ea le plăteşte 100 1. st. în bani şi le vinde cu 100 1. st. mărfuri în valoare de 80 1. st., ea le plăteşte în bani cu 25% mai mult decât salariul lor normal şi le livrează în schimbul acestor bani cu 25% mai puţine mărfuri.

Cu alte cuvinte: fondul din care clasa capitaliştilor, în general, îşi trage profitul ar fi format prin scăzăminte din salariul normal, prin

489

plata forţei de muncă sub valoarea ei, adică sub valoarea mijloacelor de subzistenţă necesare pentru reproducţia lor normală ca muncitori salariaţi. Dacă s-ar plăti deci salariul normal, lucru care după Destutt trebuie să se întâmple, nu ar exista un fond de profit, nici pentru industriaşi şi nici pentru capitaliştii inactivi.

Domnul Destutt ar fi trebuit deci să reducă întreg misterul îmbogăţirii clasei capitaliştilor la următoarea formulă: prin scăzăminte din salariu. Celelalte fonduri de plusvaloare, despre care vorbeşte sub 1 şi 3, nu ar mai exista în acest caz.

Prin urmare, în ţările în care salariul de bază al muncitorilor este redus la valoarea mijloacelor de consum necesare pentru perpetuarea lor în calitate de clasă, nu ar exista nici fond de consum şi nici fond de acumulare pentru capitalişti, deci nici fond de existenţă pentru clasa capitaliştilor şi deci nici capitalişti. Şi anume, acesta ar fi cazul, după Destutt, în toate ţările de civilizaţie veche bogate şi dezvoltate, căci aici „în societăţile noastre vechi fondul din care se plăteşte salariul este [...] o mărime aproape constantă.” (pag. 202)

Chiar şi atunci când se rupe din salariu, îmbogăţirea capitaliştilor nu provine din faptul că ei plătesc mai întâi muncitorului 100 1. st. în bani şi îi livrează apoi în schimbul acestor 100 1. st. în bani 801. st. în mărfuri – punând deci de fapt în circulaţie marfă în valoare de 80 1. st. cu ajutorul sumei de bani de 100 1. st., mai mare cu 25% – ci din faptul că din produsul muncitorului capitalistul îşi însuşeşte, afară de plusvaloare – de acea parte a produsului în care se concretizează plusvaloarea – şi 25% din acea parte care ar trebui să-i revină muncitorului ca salariu. În modul copilăros în care Destutt concepe lucrurile, clasa capitaliştilor nu ar câştiga absolut nimic. Ea plăteşte 100 1. st. drept salariu şi-i restituie muncitorului în schimbul acestor 100 1. st. mărfuri în valoare de 80 1. st. din propriul său produs. Dar data viitoare ea trebuie să avanseze din nou, pentru aceeaşi operaţiune, 100 1. st. Ea îşi permite deci plăcerea inutilă de a avansa 100 1. st. bani şi de a livra apoi în schimbul lor 80 1. st. marfă, în loc de a avansa 80 1. st. bani şi a livra în schimbul lor 80 1. st. marfă. Cu alte cuvinte, ea avansează mereu, pentru circulaţia capitalului ei variabil, un capital bănesc cu 25% prea mare, ceea ce e o metodă cu totul curioasă de îmbogăţire.

3. În fine, clasa capitaliştilor vinde „capitaliştilor inactivi, care îi plătesc cu acea parte a venitului lor pe care nu au dat-o muncitorilor salariaţi utilizaţi de ei în mod direct; astfel că întreaga rentă pe care ea o plăteşte în cursul anului acestor capitalişti (inactivi) se întoarce la dânsa

490

pe una sau alta din aceste căi”. Am văzut mai înainte cum capitaliştii industriali „plătesc cu o

parte a profiturilor lor întreaga parte a consumului lor destinat satisfacerii nevoilor lor”. Presupunem deci că profiturile lor sunt = 200 1. st. Să zicem că pentru consumul lor individual ei consumă 100 1. st. Dar cealaltă jumătate = 100 1. st. nu le aparţine lor, ci capitaliştilor inactivi, adică rentierilor funciari şi capitaliştilor care dau bani cu dobândă. Ei trebuie deci să plătească acestei companii 100 1. st. Vom spune acum că aceştia din urmă întrebuinţează din aceşti bani 80 1. st. pentru propriul lor consum şi 20 1. st. pentru plata servitorilor etc., ei cumpără deci cu cele 80 1. st. mijloace de consum de la capitaliştii industriali. În timp ce aceşti capitalişti se despart, astfel, de un produs de 80 1. st., li se reîntorc 80 1. st. bani, adică 4/5 din cele 100 1. st. pe care le-au plătit capitaliştilor inactivi sub numele de rentă, dobândă etc. Apoi clasa servitorilor, salariaţii direcţi ai capitaliştilor inactivi, au primit de la stăpânii lor 20 1. st. Cu aceşti bani, ei cumpără de asemenea mijloace de consum de 20 1. st. de la capitaliştii industriali. În timp ce aceştia se despart, astfel, de un produs de 20 1. st., li se reîntorc 20 1. st. bani, adică ultima cincime din cele 100 1. st. bani pe care le-au plătit capitaliştilor inactivi ca rentă, dobândă etc..

La sfârşitul tranzacţiei, capitaliştilor industriali li s-au reîntors cele 100 l. st. bani pe care le cedaseră capitaliştilor inactivi, ca plată a rentei, dobânzii etc., în timp ce jumătate din plusprodusul lor = 100 1. st. a trecut din mâinile lor în fondul de consum al capitaliştilor inactivi.

Este deci, evident, cu totul de prisos pentru chestiunea care ne interesează aici să ţinem seama într-un fel oarecare de împărţirea celor 100 1. st. între capitaliştii inactivi şi salariaţii lor direcţi. Chestiunea este simplă: rentele şi dobânzile lor, într-un cuvânt porţiunea care le revine din plusvaloarea = 200 l. st., li se plăteşte de capitaliştii industriali în bani, în 100 1. st. Cu aceste 100 1. st. ei cumpără direct sau indirect mijloace de consum de la capitaliştii industriali. Ei le restituie deci 100 1. st. în bani şi le retrag de 100 1. st. mijloace de consum.

În modul acesta a fost efectuată reîntoarcerea celor 100 1. st., bani plătiţi de capitaliştii industriali capitaliştilor inactivi. Oare această reîntoarcere de bani să fie, cum îşi închipuie Destutt, un mijloc de îmbogăţire pentru capitaliştii industriali? Înaintea tranzacţiei, ei aveau o sumă de valoare de 200 l. st.; 100 1. st. în bani şi 100 1. st. în mijloace de consum. După tranzacţie, ei nu posedă decât o jumătate din suma de valoare iniţială. Ei se află din nou în posesia celor 100 1. st. în bani, dar

491

ei au pierdut cele 100 1. st. în mijloace de consum, care au trecut în mâinile capitaliştilor inactivi. În loc să fie mai bogaţi cu 100 1. st., ei sunt deci mai săraci cu 100 1. st. Dacă, în locul ocolului de a plăti mai întâi 100 1. st. bani şi de a reprimi apoi aceste 100 1. st. bani ca plată pentru mijloace de consum de 100 1. st., ar fi plătit în mod direct renta, dobânda etc., sub forma naturală a produsului lor, nu li s-ar fi reîntors din circulaţie 100 1. st. bani, pentru că nu ar fi aruncat în ea 100 1. st. bani. Prin intermediul plăţii în natură, lucrurile s-ar fi prezentat mai simplu: din plusprodusul în valoare de 200 1. st. ei ar fi reţinut jumătate, iar cealaltă jumătate ar fi cedat-o fără echivalent capitaliştilor inactivi. Nici măcar Destutt nu s-ar fi putut simţi tentat să considere acest lucru ca un mijloc de îmbogăţire. Pământul şi capitalul pe care capitaliştii industriali le-au împrumutat de la capitaliştii inactivi şi pentru care trebuie să le plătească o parte a plusvalorii sub formă de rentă funciară, dobândă etc., le-au adus bineînţeles un câştig, căci ele au făcut parte din condiţiile producţiei, atât a produsului în general, cât şi a acelei părţi din produs care constituie plusprodusul, deci în care se concretizează plusvaloarea. Câştigul acesta decurge din utilizarea pământului şi capitalului care au fost împrumutate, iar nu din preţul care a fost plătit în schimb. Preţul acesta constituie, dimpotrivă, un scăzământ din acest câştig. Sau ar trebui să se susţină că capitaliştii industriali nu s-ar îmbogăţi ci ar sărăci dacă ar putea să reţină pentru ei cealaltă jumătate a plusvalorii în loc să o cedeze. Iată la ce situaţii se ajunge dacă se confundă fenomene de circulaţie, cum e reîntoarcerea banilor, cu repartizarea produsului, pe care asemenea fenomene de circulaţie nu fac decât să o mijlocească.

Şi totuşi acelaşi Destutt e atât de deştept ca să întrebe: „De unde provin veniturile acestor oameni inactivi? Nu provin ele oare din renta pe care le-o plătesc din profitul lor acei care pun în acţiune capitalurile celor dintâi, adică acei care plătesc cu fondurile celor dintâi o muncă ce produce mai mult decât costă, cu un cuvânt industriaşii? La ei trebuie deci să ne întoarcem întotdeauna pentru a descoperi izvorul oricărei avuţii. Ei sunt cei care întreţin în realitate chiar şi pe salariaţii celor dintâi.” (pag. 246)

Prin urmare, de această dată, plata acestei rente etc., este un scăzământ din profitul industriaşilor. Mai înainte ea era pentru ei un mijloc de îmbogăţire.

Dar o consolare i-a rămas lui Destutt al nostru. Industriaşii aceştia cumsecade se poartă cu industriaşii inactivi aşa cum se poartă

492

între ei şi cum se poartă faţă de muncitori. Ei le vând toate mărfurile prea scump, de pildă cu 20%. Şi acum există două posibilităţi. În afară de cele 100 1. st. pe care le primesc anual de la industriaşi, inactivii pot să aibă sau să nu aibă alte mijloace băneşti. În primul caz, industriaşii le vând mărfuri în valoare de 100 1. st. cu preţul, să zicem, de 120 1. st. La vânzarea mărfurilor lor nu li se reîntorc deci numai cele 100 1. st. pe care le-au plătit inactivilor, dar în plus şi alte 20 1. st., care constituie în mod efectiv o valoare nouă pentru ei. Cum stăm cu socoteala în acest caz? Ei au dat în mod gratuit marfă de 100 1. st., căci cele 100 1. st. în bani care constituie o parte din plata primită de ei erau banii lor proprii. Propria lor marfă le-a fost deci plătită cu propriii lor bani. Deci 100 1. st. pierdere. Dar ei au mai primit 20 1. st. ca excedent al preţului peste valoare. Deci 20 1. st. câştig; scăzându-se acest câştig din pierderea de 1001. st., obţinem o pierdere de 80 1. st.; nu vom avea niciodată un plus; rămâne totdeauna un minus. Înşelăciunea făptuită în dauna inactivilor a micşorat pierderea industriaşilor, dar nu a transformat pierderea de avuţie într-un mijloc de îmbogăţire a lor. Această metodă nu poate să fie însă aplicată vreme îndelungată, întrucât inactivii nu pot în niciun caz să plătească în fiecare an câte 120 1. st. bani, dacă nu încasează decât 100 1. st. bani.

Deci, cealaltă metodă: industriaşii vând mărfuri în valoare de 80 1. st. în schimbul celor 100 1. st. în bani pe care le-au plătit inactivilor. În acest caz, ei continuă să dea în mod gratuit 80 1. st. sub formă de rentă, dobândă etc. Prin această înşelăciune, ei au micşorat tributul către inactivi, dar el există ca şi mai înainte, iar inactivii sunt în stare, conform aceleiaşi teorii după care preţurile depind de bunul plac al vânzătorilor, să ceară în viitor pentru pământul, respectiv capitalul lor o rentă sau dobândă etc. de 120 l. st. în loc de 100 1. st. cât au luat până acum.

Raţionamentul acesta strălucit este cu totul demn de cugetătorul profund care, pe de o parte, scrie, după A. Smith, că „munca este izvorul oricărei avuţii” (pag. 242), că capitaliştii industriali „îşi utilizează capitalul pentru a plăti o muncă ce-1 reproduce cu profit” (pag. 246) şi care conchide, pe de altă parte, că aceşti capitalişti industriali „întreţin pe toţi ceilalţi oameni, sporesc ei singuri avuţia publică şi ne procură toate mijloacele de consum” (pag. 242), că nu capitaliştii sunt întreţinuţi de muncitori, ci muncitorii de capitalişti, şi anume pentru motivul extraordinar că banii cu care sunt plătiţi muncitorii nu rămân în mâinile lor, ci se întorc neîncetat la capitalişti ca plată a mărfurilor produse de

493

muncitori. „Ei primesc cu o mână şi restituie cu cealaltă. Consumul lor trebuie deci privit ca datorându-se acelora care îi plătesc.” (pag. 235)

După această expunere cuprinzătoare a reproducţiei şi consumului social aşa cum este el efectuat de circulaţia monetară, Destutt continuă: „Iată ce completează acest perpetuum mobile al avuţiei, mişcare care, deşi greşit înţeleasă” (mal connu – adevărat!) „a fost numită pe drept cuvânt circulaţie; căci ea este într-adevăr un circuit şi se întoarce mereu la punctul ei de plecare. Acest punct este acela în care are loc producţia.” (pag. 239, 240)

Destutt, that very distinguished writer, membre de l'Institut de France et de la Société Philosophique de Philadelphie [acest scriitor foarte distins, membru al Institutului Franţei şi al Societăţii de filosofie din Philadelphia] şi care, într-un anumit sens, este de fapt o lumină între economiştii vulgari, invită în cele din urmă pe cititor să admire claritatea minunată cu care a descris mersul procesului social, să admire fascicola de lumină pe care a aruncat-o asupra acestui subiect, şi are chiar condescendenţa de a comunica cititorilor de unde provine toată această lumină. Acestea trebuie să le redăm în original:

„On remarquera, j'espère, combien cette manière de considérer la consommation de nos richesses est concordante avec tout ce que nous avons dit à propos de leur production et de leur distribution, et en même temps quelle clarté elle répand sur toute la marche de la société. D'où viennent cet accord et cette lucidité? De ce que nous avons rencontré la vérité. Cela rappelle l'effet de ces miroirs où les objets se peignent nettement et dans leurs justes proportions, quand on est placé dans leur vrai point de vue, et où tout paraît confus et désuni, quand on en est trop près ou trop loin.” (pag. 242, 243)17

Voilâ le cretinisme bourgeois dans toute sa beatitude! [Iată cretinismul burghez în toată beatitudinea sa!]

NOTE: 1 Din manuscrisul II. 2 Din manuscrisul VIII. 3 În esenţă, din manuscrisul II. Schema, din manuscrisul VIII. 4 De aici înainte, din nou manuscrisul VIII. 5 Aviz eventualilor adepţi ai teoriei lui Rodbertus asupra crizelor. (F.E.) 6 Expunerea se abate puţin aici de la aceea de mai sus (pag. 372). Acolo şi I a aruncat în circulaţie o sumă independentă de 500. Aici numai II furnizează banii suplimentari pentru circulaţie. Dar acest lucru nu modifică deloc rezultatul final. (F. E.)

494

7 De aici înainte, din manuscrisul II. 8 În ediţia Meissner (editia a 2-a) şi în manuscrisul dat la tipar de Engels: forţa de muncă; corectat pe baza ediţiei întâi. (Nota Inst. M.E.L.) 9 De aici înainte, manuscrisul VIII. 10 „Dacă sălbaticul confecţionează arcuri, el exercită o industrie, dar nu practică abstinenţa.” (Senior, „Principes fondamentaux de l'Economie Politique”, trad. Arrivabene, Paris 1836, pag. 342) „Cu cât societatea progresează mai mult, cu atât ea cere mai multă abstinenţă.” (Ibid., pag. 312) Comp. „Capitalul”, vol. I, cap. XXII, 3, pag. 536. 11 E. B. Tylor: «Forschungen Ober die Urgeschichte der Menschheit”, traducere de H. Müller, Leipzig, fără dată, pag. 240. 12 Nici aici cifrele nu concordă cu presupunerea anterioară. Dar lucrul acesta este indiferent, întrucât importante sunt numai proporţiile. (F. E.) 13 Ad. Soetbeer, „Edelmetall-Produktion”, Gotha 1879. 14 „O cantitate însemnată de aur natural (gold bullion) [...] e adusă de căutătorii de aur direct în monetăria de la San Francisco.” – „Reports of H. M. Secretaries of Embassy and Legation”, 1879, partea a III-a, pag. 337. 15 Analiza schimbului aurului nou produs înăuntrul capitalului constant al sectorului I nu se găseşte în manuscris. (F. E.) 16 Din manuscrisul II. 17 „Se va observa, sper, cum acest fel de a privi consumul avuţiilor noastre concordă cu tot ce am spus privitor la producţia şi distribuirea lor şi, în acelaşi timp, ce claritate răspândeşte el asupra întregii mişcări a societăţii. De unde provine această concordanţă şi această luciditate? Din faptul că am descoperit adevărul. Lucrul acesta aminteşte de acţiunea acelor oglinzi în care obiectele se desemnează clar şi în proporţiile lor juste atunci când ne aşezăm în punctul potrivit şi în care totul apare confuz şi deformat atunci când distanţa e prea mică sau prea mare.”

495

Capitolul douăzeci şi unu1

ACUMULAREA ŞI REPRODUCŢIA LĂRGITĂ Am arătat în cartea I în ce mod are loc acumularea pentru

capitalistul individual. Prin transformarea capitalului-marfă în bani se transformă în bani şi plusprodusul în care se concretizează plusvaloarea. Această plusvaloare astfel transformată în bani, capitalistul o retransformă în elemente naturale suplimentare ale capitalului său productiv. În următorul circuit al producţiei, capitalul sporit furnizează un produs sporit. Dar ceea ce apare la capitalul individual trebuie să apară şi la producţia anuală totală, aşa cum am văzut şi atunci când am cercetat reproducţia simplă că precipitarea succesivă în bani ce se tezaurizează a componentelor fixe uzate ale capitalului individual îşi găseşte expresia şi în reproducţia socială anuală.

Dacă un capital individual este = 400 c + l00 v, iar plusvaloarea anuală este = 100, marfa-produs este = 400 c + l00 v + l00 p. Aceste 600 sunt transformate în bani. Din aceşti bani, 400 c sunt la rândul lor trecute în forma naturală a capitalului constant, l00 v sunt transformate în forţă de muncă şi – în caz de acumulare totală a plusvalorii – l00 p se mai transformă în capital constant suplimentar prin transformare în elementele naturale ale capitalului productiv. În această privinţă se presupune: 1. că suma este suficientă, în condiţiile tehnice date, fie pentru extinderea capitalului constant în funcţiune, fie pentru întemeierea unei noi întreprinderi industriale. Dar mai e posibil să fie nevoie pentru o durată mai lungă de transformarea plusvalorii în bani şi de tezaurizarea acestor bani, înainte ca acest proces să poată avea loc, deci înainte să poată avea loc acumulare efectivă, lărgire a producţiei. 2. Se presupune că de fapt a avut loc de mai înainte producţie pe scară lărgită; căci pentru ca banii (plusvaloarea tezaurizată sub formă de bani) să poată fi transformaţi în elemente ale capitalului productiv, aceste elemente trebuie să poată fi cumpărate pe piaţă ca mărfuri; faptul că ele nu sunt cumpărate ca mărfuri gata, ci se confecţionează la comandă, nu are nicio importanţă. Ele nu sunt plătite decât atunci când ele există şi în orice caz după ce a avut loc în privinţa lor în mod efectiv reproducţie pe scară lărgită, extindere a producţiei până atunci normale. Ele trebuiau să existe în mod potenţial, adică în elementele lor, întrucât nu este nevoie decât de impulsul comenzii, adică al unei cumpărări a mărfii înaintea

496

existenţei sale, şi de vânzarea ei anticipată, pentru ca producţia ei să aibă loc în mod efectiv. Banii existenţi într-o parte provoacă reproducţia lărgită în cealaltă parte, pentru că posibilitatea ei există fără bani; căci banii în sine nu sunt un element al reproducţiei reale.

Dacă, de pildă, capitalistul A vinde în cursul unui an sau al unui număr mai mare de ani cantităţile de mărfuri produse de el în mod succesiv, prin acest fapt el transformă în bani, în mod succesiv, acea parte a mărfii produse care este purtătoarea plusvalorii – plusprodusul – deci însăşi plusvaloarea produsă de el sub formă de marfă, tezaurizează încetul cu încetul aceşti bani şi îşi formează astfel un nou capital bănesc potenţial; potenţial datorită proprietăţii şi destinaţiei sale de a fi transformat în elemente ale capitalului productiv. În fapt însă, el nu efectuează decât tezaurizare simplă, care nu este un element al reproducţiei reale. Activitatea sa în această privinţă constă la început numai în retragerea succesivă de bani din circulaţie, nefiind bineînţeles exclusă posibilitatea ca banii din circulaţie, pe care el îi închide astfel după gratii, să fi fost ei înşişi – înainte de a fi intrat în circulaţie – o parte a altui tezaur. Acest tezaur al lui A, care în mod potenţial este capital bănesc nou, nu este o avuţie socială suplimentară; e ca şi cum ar fi fost cheltuit cu mijloace de consum. Banii care sunt retraşi din circulaţie, deci care înainte se aflau în circulaţie, pot să fi format odată, mai înainte, o parte a unui tezaur, să fi fost formă bănească a unui salariu, să fi dat formă de bani unor mijloace de producţie sau altei mărfi, sau să fi pus în circulaţie părţi de capital constant sau venitul vreunui capitalist. Ei nu sunt avuţie nouă, aşa cum banii, priviţi din punctul de vedere al circulaţiei simple de mărfuri, nu sunt purtători ai valorii lor înzecite (şi nu numai ai acelei reale), pentru că au circulat de zece ori în cursul unei zile, realizând zece valori-mărfuri diferite. Mărfurile există independent de bani şi banii înşişi rămân ceea ce sunt (sau scad chiar din cauza uzării), indiferent dacă efectuează o singură deplasare sau zece deplasări. Numai în producţia aurului – în măsura în care aurul produs conţine plusprodus, purtător de plusvaloare – se creează avuţie nouă (bani potenţiali), şi numai în măsura în care întreg produsul monetar nou intră în circulaţie, el sporeşte materialul monetar al unor capitaluri băneşti potenţiale noi.

Deşi nu este avuţie socială nouă, suplimentară, această plusvaloare tezaurizată sub formă de bani reprezintă capital bănesc potenţial nou, din cauza funcţiei în vederea căreia este păstrată. (Vom vedea mai târziu că un capital bănesc nou poate să ia naştere şi pe altă

497

cale decât prin transformare succesivă a plusvalorii în bani.) Banii sunt retraşi din circulaţie şi îngrămădiţi ca tezaur prin

vânzarea mărfii, fără cumpărare ulterioară. Dacă presupunem deci această operaţiune ca fiind generală, nu se poate întrevedea de unde vor veni cumpărătorii, deoarece în acest proces – care trebuie presupus ca fiind general, întrucât fiecare capital individual se poate afla în curs de acumulare – fiecare vrea să vândă pentru a tezauriza şi niciunul nu vrea să cumpere.

Dacă ne-am închipui procesul de circulaţie dintre diferitele părţi ale reproducţiei anuale ca efectuându-se în linie dreaptă – ceea ce nu ar corespunde realităţii, întrucât acest proces constă întotdeauna, cu puţine excepţii, din mişcări care, unele faţă de celelalte, sunt inverse – ar trebui să începem cu producătorul de aur (respectiv de argint) care cumpără fără a vinde şi să presupunem că toţi ceilalţi îi vând lui. În acest caz, întregul plusprodus social anual (purtătorul întregii plusvalori) ar trece la el, şi toţi ceilalţi capitalişti şi-ar repartiza pro rata [în mod proporţional] plusprodusul lui, care de la natură există sub formă de bani, forma bănească naturală a plusvalorii lui; căci acea parte din produsul producătorului de aur care este destinată a-i înlocui capitalul în funcţiune este deja legată şi indisponibilă. Plusvaloarea producătorului de aur produsă sub formă de aur ar fi, în acest caz, singurul fond din care toţi ceilalţi capitalişti îşi procură materialul pentru transformarea în bani a plusprodusului lor anual. El ar trebui deci să fie egal, în ceea ce priveşte mărimea valorii sale, cu întreaga plusvaloare socială anuală care trebuie abia să se metamorfozeze sub forma de tezaur. Insipide cum sunt, aceste presupuneri nu ar ajuta la nimic altceva decât la explicarea posibilităţii unei tezaurizări simultane generale, fără a duce însă nici măcar cu un singur pas înainte explicarea reproducţiei înseşi, cu excepţia aceleia a producătorului de aur.

Înainte de a rezolva această aparentă dificultate, trebuie să deosebim: acumularea în sectorul I (producţia de mijloace de producţie) şi acumularea în sectorul II (producţia de mijloace de consum). Începem cu I.

498

I. Acumularea în sectorul I

1. Tezaurizarea Este clar că atât capitalurile investite în numeroasele ramuri

industriale din care constă sectorul I, cât şi diferitele capitaluri individuale investite înăuntrul fiecăreia din aceste ramuri industriale se află, corespunzător cu vârsta lor, adică cu timpul cât ele au funcţionat deja şi făcându-se cu totul abstracţie de volumul lor, de condiţiile lor tehnice, de situaţia de pe piaţă etc., pe diferite trepte ale procesului transformării succesive a plusvalorii în capital bănesc potenţial, indiferent dacă acest capital bănesc urmează să servească la sporirea capitalului lor aflat în funcţiune sau la înfiinţarea unei întreprinderi industriale noi – două forme ale lărgirii producţiei. O parte a capitaliştilor transformă deci necontenit capitalul ei bănesc potenţial, ajuns la mărimea corespunzătoare, în capital productiv, adică cumpără cu banii tezaurizaţi prin transformarea în bani a plusvalorii mijloace de producţie, elemente suplimentare ale capitalului constant, în timp ce altă parte mai este ocupată cu tezaurizarea capitalului ei bănesc potenţial. Capitalişti din ambele categorii se întâlnesc deci, unii în calitate de cumpărători, ceilalţi în calitate de vânzători, şi, fiecare din aceste două grupuri, în acest rol exclusiv.

Să presupunem că A vinde, de pildă, 600 (= 400 c + 100 v + l00 p) lui B (care poate să reprezinte mai mult decât un singur cumpărător). El a vândut mărfuri de 600, contra 600 în bani, din care 100 reprezintă plusvaloare pe care el o retrage circulaţiei, tezaurizând-o sub formă de bani. Dar aceste 100 în bani nu sunt decât forma bănească a plusprodusului care a fost purtătorul unei valori de 100. Tezaurizarea nu este producţie, deci din capul locului nu înseamnă nici creştere a producţiei. Acţiunea capitalistului în această privinţă se rezumă pur şi simplu la faptul că el retrage din circulaţie banii acaparaţi prin vânzarea plusprodusului de 100, reţinându-i şi sechestrându-i. Această operaţiune nu are loc numai cu A, dar în numeroase puncte ale circulaţiei cu A', A", A'", capitalişti care lucrează toţi cu aceeaşi asiduitate la acest fel de tezaurizare. Aceste puncte numeroase, în care se retrag bani din circulaţie şi se îngrămădesc în numeroase tezaure individuale, respectiv capitaluri băneşti potenţiale, par să fie tot atâtea piedici ale circulaţiei, pentru că imobilizează banii, luându-le, pentru un timp mai lung sau mai scurt, posibilitatea de a circula. Dar trebuie să se ţină seama de faptul că

499

tezaurizarea are loc şi în cadrul circulaţiei simple de mărfuri, cu mult timp înainte ca circulaţia mărfurilor să se întemeieze pe producţia capitalistă de mărfuri; cantitatea de bani existentă în societate este totdeauna mai mare decât cantitatea care se află în circulaţie activă, deşi aceasta din urmă sporeşte şi scade după împrejurări. Aceleaşi tezaure şi aceeaşi tezaurizare le aflăm şi aici, dar acum ca un element imanent al procesului de producţie capitalist.

Se va înţelege plăcerea pe care o va provoca faptul că, în cadrul sistemului de credit, toate aceste capitaluri potenţiale devin, prin concentrarea lor în mâinile băncilor etc., capital disponibil, „loanable capital” [capital ce poate fi împrumutat], capital bănesc, şi anume nu un capital pasiv şi ca muzică de viitor, ci un capital activ, în creştere exuberantă.

Dar A nu efectuează această tezaurizare decât dacă apare numai ca vânzător al plusprodusului său, nu şi în calitate de cumpărător ulterior. Producţia lui succesivă de plusprodus – purtător al plusvalorii sale ce urmează a fi transformată în bani – este deci condiţia tezaurizării sale. În cazul nostru, în care nu privim decât circulaţia din interiorul sectorului I, forma naturală a plusprodusului, ca şi aceea a produsului total, din care primul este o parte, este forma naturală a unui element al capitalului constant I, adică face parte din categoria mijloacelor de producere de mijloace de producţie. Vom vedea imediat ce se întâmplă cu ea, adică ce funcţie îndeplineşte în mâna cumpărătorilor B, B', B" etc.

Ceea ce trebuie să reţinem însă aici este următorul lucru: deşi A retrage din circulaţie bani în schimbul plusvalorii sale şi îi tezaurizează, el aruncă în ea, pe de altă parte, marfă, fără a-i retrage în schimb altă marfă, fapt prin care B, B', B" etc. obţin la rândul lor posibilitatea de a arunca în circulaţie bani şi de a scoate din ea în schimb numai marfă. În speţă, această marfă intră, atât în ceea ce priveşte forma sa naturală cât şi destinaţia sa, ca element fix sau circulant în capitalul constant al lui B, B' etc. Despre acest din urmă capital vom vorbi mai mult atunci când vom avea de-a face mai de aproape cu cumpărătorul acestui plusprodus, cu B, B' etc.

Să observăm aici în treacăt: ca şi mai înainte, când am cercetat reproducţia simplă, constatăm acum din nou că schimbul diferitelor componente ale produsului anual, adică circulaţia lor (care trebuie să cuprindă în acelaşi timp reproducţia capitalului, adică restaurarea sa în diferitele sale forme de capital constant, variabil, fix, circulant, capital bănesc, capital-marfă), nu presupune numai simplă cumpărare de marfă

500

care se completează cu vânzare ulterioară sau vânzare care se completează prin cumpărare ulterioară, astfel că de fapt nu ar avea loc decât schimbul unei mărfi contra altei mărfi, cum crede Economia politică şi în special şcoala liberului schimb de la fiziocraţi şi de la Adam Smith încoace. Ştim că, odată investit, capitalul fix nu mai e reînnoit în tot timpul funcţionării sale, ci continuă să funcţioneze sub vechea sa formă, în timp ce valoarea sa se precipită în mod succesiv sub formă de bani. Or, am văzut că reînnoirea periodică a capitalului fix II c (a cărui valoare totală se transformă în elemente egale ca valoare cu I (v + p)) presupune, pe de o parte, simplă cumpărare a părţii componente fixe a capitalului, bunăoară a capitalului constant II c, care trece din nou de la forma de bani la forma naturală (acestei cumpărări îi corespunde simplă vânzare a lui I p); pe de altă parte, ea presupune simplă vânzare din partea lui II c, vânzare a părţii fixe a valorii sale (care urmează să înlocuiască uzura) şi care se precipită sub formă de bani; acestei vânzări îi corespunde simplă cumpărare a lui I p. Pentru ca schimbul să se efectueze aici în mod normal, trebuie presupus că simpla cumpărare de partea lui II c este egală, în ceea ce priveşte mărimea valorii, cu simpla vânzare de partea lui II c şi, de asemenea, că simpla vânzare de I p către II c, partea 1, este egală cu o simplă cumpărare de II c, partea 2. (pag. 433) În caz contrar, reproducţia simplă este perturbată; cumpărarea simplă, pe de o parte, trebuie compensată prin vânzare simplă, pe de altă parte. De asemenea, trebuie să presupunem aici că simpla vânzare a părţii A, A, A" din I p, parte ce trebuie să servească pentru tezaurizare, se află în echilibru cu simpla cumpărare a părţii B, B', B" din I p, care îşi transformă tezaurul în elemente de capital productiv suplimentar.

În măsura în care echilibrul este restabilit prin faptul că cumpărătorul apare ulterior, pentru aceeaşi mărime de valoare, ca vânzător, şi invers, are loc reîntoarcerea banilor la acea parte care i-a avansat cu ocazia cumpărării, care a vândut mai întâi, înainte de a cumpăra din nou. Dar echilibrul real, în ceea ce priveşte schimbul de mărfuri însuşi, în ceea ce priveşte schimbul diferitelor părţi ale produsului anual, are drept condiţie ca valorile mărfurilor schimbate să fie egale.

Dar dacă au loc numai acte de schimb unilaterale, de o parte aflându-se doar simpli cumpărători, de cealaltă parte simpli vânzători, – şi am văzut că schimbul normal al produsului anual presupune, în sistemul capitalist, aceste metamorfoze unilaterale – echilibrul nu există decât dacă se presupune că mărimea valorii cumpărărilor unilaterale şi

501

mărimea valorii vânzărilor unilaterale se acoperă. Faptul că producţia de mărfuri este forma generală a producţiei capitaliste cuprinde deja rolul pe care banii îl joacă în această producţie nu numai în calitate de mijloc de circulaţie, dar şi în calitate de capital bănesc şi creează anumite condiţii ale schimbului normal, care sunt particulare acestui mod de producţie, deci condiţii ale efectuării normale a reproducţiei, fie pe scară simplă, fie pe scară lărgită, condiţii care se transformă în tot atâtea condiţii ale efectuării ei anormale, în posibilităţi de crize, întrucât – având în vedere caracterul spontan al acestei producţii – echilibrul însuşi este o întâmplare.

Tot astfel am văzut că la schimbul lui I v contra unei valori corespunzătoare din II c are loc, ce-i drept, în cele din urmă pentru II c înlocuirea de marfă II prin marfă I de valoare egală, că deci, în ceea ce-1 priveşte pe capitalistul total II, vânzarea mărfii sale proprii se completează ulterior prin cumpărare de marfă I de aceeaşi valoare. Această înlocuire are loc; dar nu are loc un schimb direct între capitaliştii I şi II în această circulaţie a mărfurilor lor respective. II c îşi vinde marfa clasei muncitoare din I; aceasta îl întâmpină în mod unilateral, în calitate de cumpărătoare de mărfuri, iar II c întâmpină această clasă muncitoare în mod unilateral, în calitate de vânzător de mărfuri; cu banii astfel încasaţi, IIc întâmpină în mod unilateral, în calitate de cumpărător de mărfuri, pe capitalistul total I, iar acesta îl întâmpină pe el în mod unilateral, până la concurenţa lui I v, în calitate de vânzător de mărfuri. Numai prin această vânzare de mărfuri reproduce I în cele din urmă capitalul său variabil sub formă de capital bănesc. Aşa cum capitalul I întâmpină capitalul II în mod unilateral în calitate de vânzător de mărfuri până la concurenţa lui Iv, tot astfel el întâmpină propria sa clasă muncitoare în calitate de cumpărător de mărfuri, cumpărându-i forţa de muncă; şi aşa cum clasa muncitoare I întâmpină în mod unilateral pe capitalistul II în calitate de cumpărătoare de mărfuri (anume în calitate de cumpărătoare de mijloace de subzistenţă), tot astfel ea îl întâmpină pe capitalistul I în mod unilateral în calitate de vânzătoare de mărfuri, anume în calitate de vânzătoare a forţei sale de muncă.

Oferta continuă de forţă de muncă din partea clasei muncitoare în I, retransformarea unei părţi din capitalul-marfă I în forma bănească a capitalului variabil, înlocuirea unei părţi din capitalul-marfă II prin elemente naturale ale capitalului constant II c – toate aceste premise necesare ale reproducţiei se condiţionează în mod reciproc, dar ele sunt

502

realizate printr-un proces foarte complicat, care cuprinde trei procese de circulaţie, ce se efectuează independent unul de celălalt, dar se împletesc între ele. Caracterul complicat al procesului însuşi oferă tot atâtea motive pentru o efectuare anormală a sa.

2. Capitalul constant suplimentar

Plusprodusul, purtătorul plusvalorii, nu-i costă nimic pe

proprietarii acestuia, pe capitaliştii I. Ei nu trebuie să avanseze niciun fel de bani sau de mărfuri pentru a-l obţine. Încă la fiziocraţi, avansul (avance) este forma generală a valorii, concretizată în elemente ale capitalului productiv. Ceea ce capitaliştii avansează nu este decât capitalul lor constant şi capitalul lor variabil. Muncitorul nu le conservă numai prin munca sa capitalul constant; el nu le înlocuieşte numai valoarea-capital variabil cu o parte din valoarea corespunzătoare nou creată sub formă de marfă; el le mai furnizează în plus prin supramunca sa o plusvaloare existentă sub formă de plusprodus. Prin vânzarea succesivă a acestui plusprodus, ei formează tezaurul, capital bănesc potenţial suplimentar. În cazul de care ne ocupăm, acest plusprodus constă din capul locului din mijloace de producere de mijloace de producţie. Abia în mâna lui B, B', B" etc. (I) acest plusprodus funcţionează în calitate de capital constant suplimentar; dar în mod virtual el este capital constant suplimentar încă înainte de a fi fost vândut. Încă în mâna tezaurizatorilor A, A', A" (I). Dacă nu privim decât mărimea valorii reproducţiei de partea lui I, ne mai aflăm încă în limitele reproducţiei simple, căci niciun capital suplimentar nu a fost pus în mişcare pentru a crea acest capital constant virtualmente suplimentar (plusprodusul); de asemenea nu a fost pusă în mişcare nici supramuncă mai mare decât cea cheltuită în cadrul reproducţiei simple. Deosebirea rezidă aici doar în forma supramuncii utilizate, în natura concretă a caracterului ei util special. Ea a fost cheltuită în mijloace de producţie pentru I c, în loc de mijloace de producţie pentru II c, în mijloace de producere de mijloace de producţie, în loc de mijloace de producere de mijloace de consum. La reproducţia simplă s-a presupus că întreaga plusvaloare I se cheltuieşte ca venit, deci cu mărfuri II; ea constă deci numai din acele mijloace de producţie care urmează să înlocuiască capitalul constant IIc sub forma sa naturală. Pentru ca trecerea de la reproducţia simplă la cea lărgită să aibă loc, producţia din sectorul I trebuie să fie în stare să confecţioneze mai puţine elemente ale

503

capitalului constant pentru II, dar să confecţioneze o cantitate corespunzător mai mare pentru I. Această trecere, care nu se va face totdeauna fără dificultăţi, este uşurată prin faptul că anumite produse din I pot servi ca mijloace de producţie în ambele sectoare.

Urmează deci că – privind lucrurile doar din punctul de vedere al mărimii valorii – substratul material al reproducţiei lărgite se produce în cadrul reproducţiei simple. E vorba pur şi simplu de supramunca muncitorilor din sectorul I cheltuită direct în producţia de mijloace de producţie, în crearea de capital I suplimentar virtual. Formarea de capital bănesc suplimentar virtual din partea lui A, A', A" (I) – prin vânzarea succesivă a plusprodusului lor, care s-a format fără să se fi cheltuit vreun capital bănesc – este deci, aici, simpla formă bănească a unor mijloace de producţie I produse în mod suplimentar.

Producţia de capital bănesc suplimentar virtual nu exprimă deci în cazul nostru (căci, precum vom vedea, acest capital se poate forma şi într-un mod cu totul diferit) decât un fenomen al procesului de producţie însuşi, producţia, sub o formă anumită, a unor elemente ale capitalului productiv.

Producţia pe scară mare a unui capital bănesc suplimentar virtual – în numeroase puncte ale circulaţiei – nu este deci decât rezultatul şi expresia unei producţii generale de capital productiv suplimentar virtual, a cărui apariţie nu presupune niciun fel de cheltuieli suplimentare de bani din partea capitaliştilor industriali.

Transformarea succesivă a acestui capital productiv suplimentar virtual în capital bănesc virtual (tezaur) din partea lui A, A', A" etc. (I), condiţionată de vânzarea succesivă a plusprodusului lor – deci de o vânzare unilaterală, repetată, de mărfuri fără cumpărare complementară – se efectuează printr-o retragere repetată de bani din circulaţie şi printr-o tezaurizare corespunzătoare. Această tezaurizare – cu excepţia cazului în care producătorul de aur este cumpărătorul – nu presupune niciun fel de bogăţie suplimentară în metal preţios, ci numai o schimbare în funcţia unor bani aflaţi deja în circulaţie. Până acum, ei au funcţionat în calitate de mijloc de circulaţie, acum ei funcţionează în calitate de tezaur, de capital bănesc virtual nou, în formare. Formarea de capital bănesc suplimentar şi masa metalului preţios aflat într-o ţară, nu se află deci în niciun fel de legătură cauzală.

De aici mai urmează apoi: cu cât e mai mare capitalul productiv care funcţionează într-o ţară (inclusiv forţa de muncă, producătoarea plusprodusului, care îi este încorporată), cu cât e mai dezvoltată

504

productivitatea muncii şi deci mai dezvoltate mijloacele tehnice ale unei lărgiri rapide a producţiei de mijloace de producţie – cu cât e mai mare aşadar şi plusprodusul atât în ceea ce priveşte valoarea sa, cât şi în ceea ce priveşte cantitatea de valori de întrebuinţare în care el se concretizează – cu atât mai mare este:

1. capitalul productiv suplimentar virtual, aflat sub formă de plusprodus în mâna lui A, A', A" etc. şi

2. masa acestui plusprodus transformat în bani, deci a capitalului bănesc suplimentar virtual, aflat în mâinile lui A, A', A". Dacă deci Fullarton, de pildă, nu vrea să ştie nimic despre supraproducţie în sens obişnuit, susţinând în schimb supraproducţia de capital, anume de capital bănesc, acest lucru dovedeşte din nou cât de puţin înţeleg, chiar şi cei mai buni economişti burghezi, mecanismul sistemului lor.

Dacă plusprodusul, produs şi însuşit direct de către capitaliştii A, A', A" (I), este baza reală a acumulării de capital, adică a reproducţiei lărgite, deşi el nu funcţionează în mod efectiv în această calitate decât în mâinile lui B, B', B" etc. (I), el este, dimpotrivă, cu totul neproductiv sub forma sa bănească – sub formă de tezaur şi de capital bănesc virtual ce nu se formează decât în mod progresiv; sub această formă el merge paralel cu procesul de producţie, dar se află în afara lui. Pentru producţia capitalistă el este ca o greutate legată de picior (dead weight). Tendinţa de a utiliza această plusvaloare, ce se tezaurizează sub formă de capital bănesc virtual, atât pentru profit, cât şi pentru venit îşi află scopul în credit şi în „bileţelele de hârtie”. În modul acesta, capitalul bănesc obţine, sub altă formă, o influenţă enormă asupra mersului şi dezvoltării uriaşe a sistemului de producţie capitalist.

Plusprodusul transformat în capital bănesc virtual va fi cu atât mai mare, în ceea ce priveşte masa sa, cu cât a fost mai mare suma totală a capitalului aflat în funcţiune, din a cărui funcţionare el a rezultat. Creşterea absolută a volumului capitalului bănesc virtual reprodus în cursul anului uşurează însă şi segmentarea acestuia, astfel că el e plasat mai repede într-o întreprindere separată, fie în mâna aceluiaşi capitalist, fie în alte mâini (de pildă membri de familie, în caz de partaje succesorale etc.). Segmentarea capitalului bănesc înseamnă aici că el e despărţit cu totul de capitalul iniţial, pentru a fi plasat ca un nou capital bănesc într-o întreprindere nouă, de sine stătătoare.

Dacă vânzătorii plusprodusului A, A', A" etc. (I) au obţinut acest plusprodus ca rezultat direct al procesului de producţie, care nu

505

presupune niciun fel de alte acte de circulaţie afară de avansarea de capital constant şi capital variabil, necesară şi la reproducţia simplă, dacă prin acest plusprodus ei oferă baza reală a reproducţiei pe scară lărgită, fabricând de fapt capital suplimentar virtual, dimpotrivă B, B', B" etc. (I) se comportă în mod diferit. 1. Abia în mâna lor plusprodusul lui A, A', A" etc., va funcţiona în mod efectiv în calitate de capital constant suplimentar (celălalt element al capitalului productiv, forţa de muncă suplimentară, deci capitalul variabil suplimentar, îl lăsăm deocamdată la o parte); 2. pentru ca el să ajungă în mâna lor, este nevoie de un act de circulaţie: ei trebuie să cumpere plusprodusul.

La punctul 1 e de observat aici că o parte importantă a plusprodusului (a capitalului constant suplimentar virtual) produs de A, A', A" (I) e produs, ce-i drept, în anul acesta, dar nu poate să funcţioneze efectiv în mâinile lui B, B', B" (I) în calitate de capital industrial decât în anul următor sau şi mai târziu; la punctul 2 se pune întrebarea de unde provin banii necesari pentru procesul de circulaţie?

În măsura în care produsele pe care le produc B, B', B" etc. (I) intră ele însele din nou în propriul lor proces, sub formă naturală, se înţelege de la sine că o parte corespunzătoare a propriului lor plusprodus trece în mod direct (fără mijlocirea circulaţiei) în capitalul lor productiv, intrând aici ca element suplimentar al capitalului constant. În această măsură însă, ei nici nu transformă în bani plusprodusul lui A, A' etc. (I). Făcând abstracţie de acest fapt, de unde provin banii? Ştim că ei şi-au format tezaurul ca şi A, A' etc., prin vânzarea plusproduselor lor res-pective şi acum au ajuns la ţintă, capitalul lor bănesc doar virtual, îngră-mădit sub formă de tezaur, urmând a funcţiona în mod efectiv în calitate de capital bănesc suplimentar. Dar în modul acesta nu facem decât să ne învârtim în cerc. Tot mai e deschisă chestiunea de unde provin banii pe care capitaliştii B (I) i-au retras mai înainte din circulaţie şi i-au îngrămădit.

Ştim însă din cercetarea reproducţiei simple că în mâna capitaliştilor I şi II trebuie să se afle o anumită cantitate de bani pentru punerea în circulaţie a plusprodusului lor. Acolo, banii care nu serveau decât pentru a fi cheltuiţi sub formă de venit în mijloace de consum se întorceau la capitalişti, în măsura în care aceştia îi avansaseră pentru punerea în circulaţie a mărfurilor lor respective; aici reapar aceiaşi bani, dar cu o funcţie schimbată. Capitaliştii A şi B (I) îşi furnizează pe rând banii pentru transformarea plusprodusului în capital bănesc suplimentar virtual şi aruncă îndărăt în circulaţie, pe rând, ca mijloc de cumpărare,

506

capitalul bănesc nou format. Singurul lucru care se presupune în această privinţă este că

masa de bani aflată în ţară (viteza de circulaţie etc. fiind considerate constante) este suficientă atât pentru circulaţia activă, cât şi pentru tezaurul de rezervă – deci aceeaşi condiţie care, după cum am văzut, trebuie să fie îndeplinită şi în circulaţia de mărfuri simplă. Numai funcţia tezaurelor este diferită aici. De asemenea, masa de bani existentă trebuie să fie mai mare, 1. pentru că în producţia capitalistă orice produs (cu excepţia metalului preţios nou produs şi a puţinelor produse consumate de însuşi producătorul) este produs ca marfă, deci trebuie să treacă prin forma de bani; 2. pentru că în cadrul producţiei capitaliste masa capitalului-marfă şi mărimea valorii sale nu sunt numai mai mari din punct de vedere absolut, dar cresc cu o viteză incomparabil mai mare; 3. pentru că un capital variabil tot mai mare trebuie să se transforme întruna în capital bănesc; 4. pentru că lărgirea producţiei este însoţită pas cu pas de formarea unor noi capitaluri băneşti, astfel că trebuie să existe şi materialul pentru tezaurizarea lor. Dacă acest lucru este valabil în general pentru prima fază a producţiei capitaliste, în care şi creditul există alături de o circulaţie în special metalică, el se aplică şi fazei celei mai dezvoltate a creditului, în măsura în care baza lui rămâne circulaţia metalică. Pe de o parte, producţia suplimentară de metale preţioase, dacă e în mod alternativ bogată sau săracă, poate să exercite influenţe cu caracter de perturbare asupra preţurilor mărfurilor nu numai în perioade mai lungi, dar şi înăuntrul unor perioade foarte scurte; pe de altă parte, întreg mecanismul creditului limitează necontenit circulaţia metalică efectivă prin tot felul de operaţiuni, metode, instrumente tehnice, la un minim care scade mereu din punct de vedere relativ – fapt care face să sporească în aceeaşi proporţie şi caracterul artificial al întregului mecanism şi posibilităţile unor perturbări ale mersului său normal.

Diferiţii B, B', B" etc. (I), al căror capital bănesc nou virtual intră în funcţiune în calitate de capital activ, pot să-şi cumpere şi să-şi vândă în mod reciproc produsele (părţi din plusprodusul lor). În această măsură, banii avansaţi circulaţiei plusprodusului se reîntorc – dacă lucrurile decurg normal – la diferiţii B, în aceeaşi proporţie în care ei i-au avansat în scopul efectuării circulaţiei mărfurilor lor respective. Dacă banii circulă ca mijloc de plată, nu trebuie plătite decât soldurile, în măsura în care cumpărările şi vânzările reciproce nu se acoperă. Dar este important să presupunem la început, peste tot, aşa cum se face aici,

507

circulaţia metalică sub forma sa originară cea mai simplă, pentru că în acest mod fluxul şi refluxul, compensarea bilanţurilor, într-un cuvânt toate momentele care în sistemul creditului apar ca procese reglementate în mod conştient, se prezintă ca fiind independente de credit, astfel că lucrurile apar sub o formă spontană şi nu sub una reflectată, cum apar mai târziu.

3. Capitalul variabil suplimentar

Până acum a fost vorba numai de capitalul constant suplimentar.

Trecem acum la cercetarea capitalului variabil suplimentar. În cartea I am expus pe larg cum în cadrul producţiei capitaliste

există totdeauna o rezervă de forţă de muncă şi cum, la nevoie, se poate pune în funcţiune mai multă muncă fără sporirea numărului de muncitori ocupaţi, adică a masei de forţă de muncă. Nu e nevoie deci, deocamdată, să mai insistăm asupra acestui lucru, ci vom presupune că partea din capitalul bănesc nou format ce urmează a fi transformată în capital variabil găseşte totdeauna forţă de muncă în care să se transforme. S-a mai arătat în cartea I în ce mod un capital dat poate să-şi lărgească dimensiunile producţiei sale, înăuntrul unor anumite limite, fără acumulare. Aici însă e vorba de acumulare de capital în sens specific, aşa încât lărgirea producţiei este condiţionată de transformarea plusvalorii în capital suplimentar, deci şi de lărgirea capitalului care stă la baza producţiei.

Producătorul de aur poate să acumuleze o parte a plusvalorii sale de aur sub formă de capital bănesc virtual; în momentul în care acest capital a atins mărimea necesară, el poate să-l transforme direct într-un capital variabil nou, fără ca el să fie nevoit a-şi vinde mai întâi plusprodusul în acest scop; de asemenea, el poate să-l transforme în elemente ale capitalului constant. Dar în acest din urmă caz, el trebuie să găsească prezente aceste elemente materiale ale capitalului său constant; fie că, aşa cum am presupus în expunerea de până acum, fiecare producător lucrează fără comenzi, pentru a-şi aduce apoi pe piaţă marfa terminată, fie că lucrează la comandă. Lărgirea reală a producţiei, adică plusprodusul, este presupus în ambele cazuri, o dată ca existând în mod efectiv, a doua oară ca existând în mod virtual, ca fiind livrabil.

508

II. Acumularea în sectorul II Am presupus până acum că A, A', A" (I) îşi vând plusprodusul

către B, B', B" etc., care fac parte din acelaşi sector I. Dar să presupunem că A (I) îşi transformă în bani plusprodusul, vânzându-l unui B din sectorul II. Acest lucru se poate face numai prin aceea că, după ce a vândut lui B (II) mijloace de producţie, A (I) nu cumpără ulterior mijloace de consum; deci numai prin vânzare unilaterală de partea sa. Or, II c poate fi trecut din forma de capital-marfă în forma naturală de capital constant productiv numai prin faptul că nu numai I v, dar şi cel puţin o parte din I p se schimbă contra unei părţi a lui II c, acest II c existând sub formă de mijloace de consum; dacă însă A îşi transformă în bani pe I p al său fără ca acest schimb să se efectueze şi, dimpotrivă, A al nostru retrage din circulaţie banii încasaţi de la II din vânzarea lui I p al său, în loc de a-i cheltui cu cumpărarea de mijloace de consum II c – atunci de partea lui A (I) are loc ce-i drept formarea unui capital bănesc suplimentar virtual, dar de cealaltă parte se află imobilizată sub formă de capital-marfă o parte a capitalului constant al lui B (II) egală în valoare, fără ca ea să poată trece sub forma naturală de capital productiv, constant. Cu alte cuvinte, o parte a mărfurilor lui B (II), şi anume prima facie [la prima vedere], o parte fără a cărei vânzare el nu poate să-şi treacă în întregime capitalul său constant din nou sub formă productivă, nu mai poate fi vândută; în ceea ce priveşte această parte, are loc deci supraproducţie care, de asemenea în ceea ce priveşte această parte, împiedică reproducţia – chiar reproducţia pe aceeaşi scară.

În acest caz, deci, capitalul bănesc suplimentar virtual este, ce-i drept, de partea lui A (I) forma bănească a plusprodusului (plusvalorii); dar plusprodusul (plusvaloarea) privit ca atare este aici un fenomen al reproducţiei simple, nu încă al reproducţiei pe scară lărgită. I v + p – lucrul fiind valabil în orice caz pentru o parte a lui p – trebuie să se schimbe în cele din urmă contra II c, pentru ca reproducţia lui II c să se efectueze pe scară neschimbată. Prin vânzarea plusprodusului său către B (II), A (I) i-a furnizat acestuia o parte corespunzătoare a valorii capitalului constant sub formă naturală, dar, în acelaşi timp, prin retragerea banilor din circulaţie neefectuându-se completarea vânzării cu o cumpărare ulterioară – el a făcut ca o parte, egală în valoare, din marfa lui B (II) să rămână nevândută. Dacă privim deci întreaga reproducţie socială – care cuprinde în mod egal pe capitaliştii I şi pe capitaliştii II – transformarea plusprodusului lui A (I) în capital bănesc virtual exprimă

509

faptul că o parte, egală în valoare, din capitalul-marfă al lui B (II) nu poate fi retransformară în capital productiv (constant); deci nu, în mod virtual, producţie pe scară lărgită, ci împiedicarea reproducţiei simple, deci un deficit în reproducţia simplă. Întrucât formarea şi vânzarea plusprodusului lui A (I) sunt ele însele fenomene normale ale reproducţiei simple, avem aici, chiar în cadrul reproducţiei simple, următoarele fenomene care se condiţionează reciproc: formarea unui capital bănesc suplimentar virtual în sectorul I (deci subconsum din punctul de vedere al lui II); imobilizarea de stocuri de mărfuri la sectorul II care nu pot fi retransformate în capital productiv (deci supraproducţie relativă la II): capital bănesc excedentar la I şi deficit în reproducţie la II.

Fără să ne oprim mai mult asupra acestui punct, vom observa doar atât: la expunerea reproducţiei simple s-a presupus că întreaga plusvaloare I şi II se cheltuieşte ca venit. De fapt însă o parte a plusvalorii e cheltuită ca venit, altă parte e transformată în capital. Acumularea reală are loc numai cu această condiţie. Susţinerea că acumularea s-ar face în dauna consumului, este – în formularea aceasta generală – o iluzie care contrazice natura producţiei capitaliste, întrucât ea presupune că scopul şi elementul motor al acestei producţii este consumul şi nu acapararea de plusvaloare şi capitalizarea ei, adică acumularea.

Să privim acum ceva mai de aproape acumularea în sectorul II. Prima dificultate cu privire la II c, adică la retransformarea sa din element al capitalului-marfă II în forma naturală a capitalului constant II, priveşte reproducţia simplă. Să luăm schema de mai înainte:

(l.000 v + l.000 p) I se schimbă cu: 2.000 II c. Dacă, de pildă, jumătatea plusprodusului I, deci . p, sau 500

I p este din nou încorporată sectorului I în calitate de capital constant, această parte a plusprodusului, reţinută în I, nu poate să înlocuiască nicio parte a lui II c. În loc de a fi schimbată cu mijloace de consum (şi aici în această parte a circulaţiei dintre I şi II are loc – spre deosebire de înlocuirea a 1.000 II c cu 1.000 I v efectuată de muncitorii din I – un schimb reciproc real, deci o deplasare a mărfurilor de ambele părţi, ea urmează să servească drept mijloc de producţie suplimentar chiar în I. Ea nu poate să îndeplinească această funcţie în mod simultan în I şi în II. Capitalistul nu poate să cheltuiască valoarea plusprodusului său cu mijloace de consum şi în acelaşi timp să consume în mod productiv

510

însuşi plusprodusul, adică să-l încorporeze capitalului său productiv. În loc de 2.000 I (v + p) nu pot deci să fie transformate în 2.000 II c decât numai 1.500, anume (l.000 v + 500 p) I; prin urmare 500 II c nu pot fi trecute din nou din forma lor de marfă în capital productiv (constant) II. Ar avea deci loc în II o supraproducţie, care după volumul ei ar corespunde exact volumului lărgirii producţiei care a avut loc în I. Supraproducţia din II ar influenţa poate atât de mult sectorul I, încât chiar şi reîntoarcerea sumei de 1.000 cheltuită de muncitorii I în mijloace de consum II ar avea loc numai în mod parţial, astfel că aceste 1.000 nu s-ar întoarce în mâinile capitaliştilor I sub formă de capital bănesc variabil. Aceştia din urmă s-ar vedea astfel împiedicaţi chiar în reproducţia pe scară neschimbată, şi anume prin simpla încercare de a o lărgi. Şi trebuie să ţinem seama de faptul că în I n-a avut loc de fapt decât reproducţie simplă şi că nu s-a făcut decât o nouă grupare a elementelor, astfel cum se găsesc ele în schemă, în vederea unei lărgiri în viitor, anume în anul următor.

S-ar putea încerca înlăturarea acestor dificultăţi în modul următor: cele 500 II c care se află în depozit la capitalist şi care nu pot fi transformate în mod direct în capital productiv sunt atât de departe de a constitui supraproducţie, încât ele formează, invers, un element necesar al reproducţiei, pe care până în prezent l-am neglijat. S-a văzut că e nevoie ca o rezervă de bani să se îngrămădească în multe puncte, fiind deci sustrasă circulaţiei, parte pentru a permite formarea de capital bănesc nou înăuntrul însuşi sectorului I, parte pentru a reţine în mod provizoriu sub formă bănească valoarea capitalului fix care se consumă în mod succesiv. Dar întrucât conform schemei toţi banii şi toate mărfurile se află din capul locului în mod exclusiv în mâinile capitaliştilor I şi II, aici neexistând nici comerciantul, nici cămătarul, nici bancherul şi nici vreo clasă care să nu facă decât să consume şi să nu participe în mod direct în producţia de mărfuri – formarea continuă de stocuri de mărfuri, aici în mâinile producătorilor lor respectivi, este de asemenea indispensabilă, pentru a menţine în mers mecanismul reproducţiei. Cele 500 II c care se află în depozit la capitaliştii II reprezintă deci, în mărfuri, stocul de mijloace de consum care asigură continuitatea procesului de consum înglobat în reproducţie, aici, deci, trecerea de la un an la altul. Fondul de consum, care se mai află aici în mâinile vânzătorilor săi, care în acelaşi timp sunt producătorii săi, nu poate să scadă în anul acesta la zero pentru a începe în anul viitor cu zero, lucru care nu este posibil nici la trecerea de la ziua de azi la ziua de

511

mâine. Întrucât în mod continuu trebuie să aibă loc o nouă formare a unor asemenea stocuri de mărfuri, deşi în proporţii schimbătoare, producătorii noştri capitalişti II trebuie să aibă un capital bănesc de rezervă, care să le permită să-şi continue procesul de producţie, deşi o parte a capitalului lor productiv este imobilizată în mod trecător sub formă de mărfuri. Căci, conform presupunerii, ei îmbină întreaga acti-vitate comercială cu activitatea productivă; ei trebuie să dispună deci şi de capitalul bănesc suplimentar, care, atunci când diferitele funcţii ale procesului de reproducţie sunt împărţite între diferite categorii de capitalişti, se află în mâinile comercianţilor.

Răspunsul e următorul: 1. Această formare de rezerve şi necesitatea ei este valabilă pentru toţi capitaliştii, atât cei din I cât şi cei din II. Priviţi ca simpli vânzători de mărfuri, ei nu se deosebesc decât prin faptul că vând mărfuri de categorii diferite. Stocul de mărfuri II presupune un stoc anterior de mărfuri I. Dacă neglijăm acest stoc într-o parte, trebuie să-l neglijăm şi în cealaltă parte. Dacă îl luăm însă în considerare în ambele părţi, nu modificăm problema deloc. 2. Aşa cum acest an se încheie de partea lui II cu un stoc de mărfuri pentru anul viitor, tot astfel el a început cu un stoc de mărfuri în aceeaşi parte, transmis din anul precedent. Atunci când analizăm reproducţia anuală – redusă la expresia ei cea mai abstractă – trebuie să-l ştergem, aşadar, şi aici, şi dincolo. Lăsând anului acestuia întreaga sa producţie, deci şi ceea ce el transmite anului viitor ca stoc de mărfuri, îi luăm, pe de altă parte, stocul de mărfuri pe care 1-a primit de la anul precedent şi avem astfel de fapt în faţa noastră, ca obiect al analizei, produsul total al unui an mediu. 3. Simplul fapt că dificultatea care urmează să fie înlăturată nu am întâmpinat-o atunci când am cercetat reproducţia simplă, dovedeşte că este vorba de un fenomen specific care nu se datoreşte decât unei schimbări în gruparea elementelor I (în ceea ce priveşte reproducţia), schimbare fără de care nu ar putea să aibă loc niciun fel de reproducţie pe scară lărgită.

III. Prezentarea schematică a acumulării

Vom privi acum reproducţia după următoarea schemă: I. 4.000 c + l.000 v + l.000 p = 6.000

Schema a) Total = 8.252. II. 1.500 c + 376 v + 376 p = 2.252 Observăm mai întâi că suma totală a produsului social anual =

512

8.252 este mai mică decât în prima schemă, în care era = 9.000. Am putea tot atât de bine să luăm o sumă mult mai mare, de pildă una de zece ori mai mare. Am ales anume o sumă mai mică decât în schema 1, pentru a sublinia că reproducţia pe scară lărgită (care e concepută aici ca o producţie efectuată cu o investiţie mai mare de capital) nu are nimic de-a face cu mărimea absolută a produsului, că, pentru o masă de mărfuri dată, ea nu presupune decât un aranjament diferit şi o destinaţie diferită, în ceea ce priveşte funcţia lor, a diferitelor elemente ale produsului dat, că, deci, în ceea ce priveşte mărimea valorii, ea nu este pentru început decât reproducţie simplă. Nu cantitatea, ci determinarea calitativă a elementelor date ale reproducţiei simple se schimbă, şi această schimbare este condiţia materială a reproducţiei pe scară lărgită, care urmează mai târziu2.

Am putea să modificăm schema, modificând raporturile dintre capitalul variabil şi capitalul constant, de pildă, în modul următor:

I. 4.000 c + 875 v + 875 p = 5.750 Schema b) Total = 8.252.

II. 1.750 c + 376 v + 376 p = 2.502 Schema ar apărea astfel aranjată pentru reproducţia pe scară

simplă, astfel că plusvaloarea ar fi cheltuită în întregime ca venit şi nu ar fi acumulată. În ambele cazuri, sub a) ca şi sub b), avem un produs anual de aceeaşi valoare, numai că o dată, sub b), elementele sale sunt astfel grupate în ceea ce priveşte funcţia lor, încât reproducţia reîncepe pe aceeaşi scară, în timp ce sub a) modul de grupare a acestor elemente formează baza materială a reproducţiei pe scară lărgită; într-adevăr, sub b) (875 v + 875 p) I = 1.750 I (v + p) se schimbă fără nicio rămăşiţă cu 1.750 II c, în timp ce sub a) (l.000 v + l.000 p) I = 2.000 I (v + p), în schimbul cu 1.500 II c, lasă o rămăşiţă de 500 I p pentru acumulare în sectorul I.

Şi acum să trecem la analiza mai amănunţită a schemei a). Să presupunem că atât în I, cât şi în II o jumătate a plusvalorii, în loc să fie cheltuită ca venit, este acumulată, adică este transformată într-un element al capitalului suplimentar. Întrucât o jumătate din 1.000 I p = 500 urmează să fie acumulată sub o formă sau alta, să fie investită în calitate de capital bănesc suplimentar, adică să fie transformată în capital productiv suplimentar, numai (l.000 v + 500 p) I sunt cheltuite în calitate de venit. Din această cauză, ca mărime normală a lui II c figurează aici numai 1.500. Schimbul dintre 1.500 I (v + p) şi 1.500 II c nu mai trebuie cercetat aici, întrucât l-am descris deja ca proces al

513

reproducţiei simple; de asemenea, nici 4.000 I c nu este luat în considerare, întrucât rearanjarea lui pentru reproducţia care urmează să înceapă (şi care de data aceasta are loc pe scară largă) a fost şi ea analizată ca proces al reproducţiei simple.

Ceea ce rămâne deci de cercetat aici este: 500 I p şi (376 v + 376 p) II, în măsura în care e vorba, pe de o parte, de relaţiile interne atât ale lui I, cât şi ale lui II, iar pe de altă parte, de mişcarea dintre amândouă. Întrucât s-a presupus că şi în II urmează să fie acumulată o jumătate din plusvaloare, trebuie deci transformate în capital, în acest sector, 188, din care 1/4 în capital variabil = 47, sau într-o cifră mai rotundă, 48; în capital constant urmează deci să se transforme 140.

Ne lovim aici de o nouă problemă, a cărei simplă existenţă trebuie să apară curioasă concepţiei curente că mărfuri de un fel obişnuiesc să se schimbe pe mărfuri de alt fel şi că mărfuri se schimbă pe bani, iar banii aceştia la rândul lor pe marfă de alt fel. Cele 140 II p pot fi transformate în capital productiv prin faptul că ele sunt înlocuite cu o parte a mărfurilor I p având aceeaşi valoare. Se înţelege de la sine că acea parte a lui I p care urmează să fie schimbată cu II p trebuie să constea din mijloace de producţie care să poată intra fie atât în producţia sectorului I, cât şi în cea a sectorului II, fie în mod exclusiv numai în producţia sectorului II. Această înlocuire nu se poate efectua decât prin cumpărare unilaterală din partea lui II, întrucât întreg plusprodusul 500 I p, care mai trebuie încă cercetat, urmează să servească pentru acumulare înăuntrul lui I, deci nu poate să fie schimbat cu mărfuri II; nu poate, cu alte cuvinte, să fie acumulat şi consumat în acelaşi timp de I. II trebuie să cumpere deci 140 I p cu bani numerar, fără ca aceşti bani să se întoarcă la el prin vânzarea ulterioară a mărfii sale către I. Şi anume acesta este un proces care se repetă în mod continuu la orice producţie anuală nouă, în măsura în care ea este reproducţie pe scară lărgită. De unde izvorăsc, în sectorul II, banii necesari în acest scop ?

II pare să fie, dimpotrivă, un câmp cu totul steril în ceea ce priveşte formarea de capital bănesc nou, formare care însoţeşte acumularea reală şi o condiţionează în cadrul producţiei capitaliste şi care, de fapt, se manifestă la început ca o simplă tezaurizare.

Avem în primul rând 376 II v; capitalul bănesc de 376, avansat în forţă de muncă, se întoarce necontenit, în calitate de capital variabil sub formă bănească, la capitalistul II, prin cumpărarea de mărfuri II. Această continuă îndepărtare şi reîntoarcere la punctul de plecare – buzunarul capitalistului – nu sporeşte în niciun fel banii care sunt

514

antrenaţi în acest circuit. Ea nu este un izvor de acumulare de bani. De asemenea, aceşti bani nu pot fi retraşi din circulaţie pentru a forma capital bănesc virtual nour tezaurizat.

Dar să ne oprim puţin! Oare nu e rost aici de vreun profit ? Nu trebuie să uităm că sectorul II are faţă de sectorul I avantajul

că muncitorii pe care îi utilizează trebuie să-şi cumpere de la el mărfurile produse chiar de ei. Sectorul II este cumpărător de forţă de muncă şi în acelaşi timp vânzător de mărfuri către posesorii forţei de muncă utilizate de el. Sectorul II poate deci:

1. Lucru care îi este comun cu capitaliştii sectorului I, să reducă pur şi simplu salariul sub mărimea sa medie normală. În modul acesta se eliberează o parte a banilor care funcţionează ca formă bănească a capitalului variabil, şi acest lucru ar putea să devină, dacă acelaşi proces se repetă mereu, un izvor normal al tezaurizării, deci şi al formării de capital bănesc suplimentar virtual în sectorul II. Bineînţeles că nu este vorba de un profit fraudulos, accidental; aici unde avem de-a face cu formarea normală de capital. Dar nu trebuie să uităm că salariul normal plătit în realitate (care, caeteris paribus [celelalte împrejurări rămânând neschimbate], determină mărimea capitalului variabil) nu e nicidecum plătit din bunătatea capitaliştilor, ci pentru că în împrejurările date el trebuie să fie plătit. Astfel, explicaţia aceasta trebuie înlăturată. Dacă presupunem că sectorul II cheltuieşte un capital variabil de 376 v nu avem dreptul, pentru a rezolva o problemă nouă ce ni se pune, să introducem dintr-o dată ipoteza că el avansează de pildă numai 350 v şi nu 376 v.

2. Pe de altă parte însă, sectorul II, privit ca un singur tot, are, precum am spus, avantajul faţă de sectorul I că el este în acelaşi timp cumpărătorul forţei de muncă şi, de asemenea, revânzătorul mărfii sale către propriii săi muncitori. Şi în ce mod acest lucru poate fi exploatat – în ce mod se poate plăti, nominal, salariul normal, retrăgându-se, alias [cu alte cuvinte] furându-se, o parte din acest salariu fără un echivalent în marfă corespunzător; cum se poate face acest lucru, fie cu ajutorul truck-system-ului, fie prin falsificarea mijlocului de circulaţie (deşi nesesizabilă de justiţie), în această privinţă există în orice ţară industrială datele cele mai concrete. Astfel, de pildă, în Anglia şi în Statele Unite. (Se va ilustra, cu această ocazie, cu ajutorul câtorva exemple edificatoare.) Este aceeaşi operaţie ca sub 1, numai că e disimulată şi executată pe o cale ocolită. Ea trebuie deci respinsă ca şi cea dintâi. E vorba aici de salariu plătit în mod real, nu în mod nominal.

515

Se vede cum, la analiza obiectivă a mecanismului capitalist, anumite tare ruşinoase care îl mai caracterizează în mod excepţional nu pot fi utilizate ca expediente pentru înlăturarea unor dificultăţi teoretice. E curios însă că marea majoritate a criticilor mei burghezi se indignează susţinând că în cartea I a „Capitalului” aş fi făcut capitaliştilor o mare nedreptate de pildă prin presupunerea după care capitalistul plăteşte valoarea reală a forţei de muncă, lucru pe care, de altfel, în cea mai mare parte a cazurilor nu-1 face! (Aici poate fi citat Schäffle, în ceea ce priveşte mărinimia pe care mi-o atribuie.)

Cu 376 II v nu se poate deci face nimic în scopul arătat mai sus. Dar şi mai puţin avantajos stau lucrurile cu 376 II p. Aici nu-şi

stau faţă în faţă decât capitalişti din acelaşi sector, care îşi vând şi îşi cumpără reciproc mijloacele de consum produse de ei. Banii necesari pentru această circulaţie nu funcţionează decât ca mijloc de circulaţie şi, dacă lucrurile decurg normal, trebuie să se întoarcă la participanţi în măsura în care ei i-au avansat circulaţiei, pentru a parcurge în mod repetat şi continuu aceeaşi cale.

O retragere a acestor bani din circulaţie în scopul formării unui capital bănesc suplimentar virtual nu pare posibilă decât pe două căi. Sau o parte a capitaliştilor II înşeală pe cealaltă, jefuindu-i deci banii. Precum ştim, pentru formarea de capital bănesc nou nu este nevoie de vreo sporire trecătoare a mijlocului de circulaţie; nu e nevoie decât ca banii să fie retraşi, dintr-o parte sau dintr-alta, din circulaţie şi îngrămădiţi ca tezaur. Nu ar avea nicio importanţă faptul că banii ar putea să fie furaţi şi că, deci, formarea de capital bănesc suplimentar la o parte din capitaliştii II ar putea să fie însoţită cu o pierdere reală de bani la altă parte. Partea înşelată a capitaliştilor II ar trebui să trăiască ceva mai puţin bine; atât şi nimic mai mult.

Sau, o parte din II p, concretizată în mijloace de subzistenţă necesare, e transformată direct în capital variabil nou înăuntrul sectorului II. Vom cerceta la sfârşitul acestui capitol (sub nr. IV) cum se face acest lucru.

1. Primul exemplu

A) Schema reproducţiei simple I. 4.000 c + l.000 v + l.000 p = 6.000 Total = 9.000. II. 2.000 c + 500 v + 500 p = 3.000

516

B) Schema de plecare pentru reproducţia3 pe scară lărgită I. 4.000c + l.000v + l.000p = 6.000 Total = 9.000. II. 1.500c - 750v + 750p = 3.000

Dacă presupunem că în schema B se acumulează o jumătate din

plusvaloarea sectorului I, adică 500, obţinem mai întâi (l.000 v + 500 p) I sau 1.500 I (v + p) ce urmează a fi înlocuiţi cu 1.500 II c; în acest caz rămân în I: 4.000 c + 500 p, aceasta din urmă urmând a fi acumulată. Înlocuirea lui (l.000v + 500p) I cu 1.500 II c este un proces al reproducţiei simple şi a fost explicată atunci când a fost vorba de aceasta din urmă.

Să presupunem că, din cele 500 I p, 400 trebuie transformate în capital constant şi 100 în capital variabil. Circulaţia, înăuntrul sectorului I, a celor 400 p care urmează să fie astfel capitalizate, a fost analizată; ele pot deci să fie anexate de I c, astfel că pentru I obţinem:

4.400 c + l.000 v + 100 p (care urmează a fi transformate în l00 v).

La rândul lui, II cumpără de la I, în vederea acumulării, cele 100 I p (existente ca mijloace de producţie), care formează acum capital constant suplimentar al lui II, în timp ce cele 100 în bani pe care II le plăteşte în schimb, devin forma bănească a capitalului variabil suplimentar al lui I. Avem în acest caz, în ceea ce priveşte sectorul I, un capital de 4.400 c + 1.100 v (acestea din urmă în bani) = 5.500.

II are acum pentru capitalul constant 1.600 c; pentru punerea lor în lucru, el trebuie să mai adauge alte 50 v în bani pentru cumpărarea de forţă de muncă nouă, astfel încât capitalul său variabil creşte de la 750 la 800. Această creştere a capitalului constant şi a capitalului variabil din II cu cifra totală de 150 este acoperită din plusvaloarea acestui sector; din cele 750 II p nu mai rămân deci decât 600 p ca fond de consum al capitaliştilor II, al căror produs anual se repartizează acum precum urmează:

II. 1.600 c + 800 v + 600 p (fond de consum) = 3.000. Cele 150p produse sub formă de mijloace de consum, care sunt transformate aici în (100 c + 50 v) II, intră în întregime, sub forma lor naturală, în consumul muncitorilor: 100 sunt consumate de muncitorii I (100 I v) şi 50 de muncitorii II (50 II v), cum s-a arătat mai sus. De fapt, în II, atunci când acesta îşi pregăteşte produsul total sub forma necesară pentru acumulare, trebuie ca acea parte din plusvaloare care e reprodusă

517

sub formă de mijloace de consum necesare să fie mai mare cu 100. Dacă reproducţia pe scară lărgită începe în mod efectiv, cele 100 capital bănesc variabil din I trec, prin mâinile clasei sale muncitoare, îndărăt la II, care, la rândul lui, trece lui I, ca stoc de mărfuri, l00 p şi în acelaşi timp propriei sale clase muncitoare 50, de asemenea ca stoc de mărfuri.

Aranjamentul, modificat în vederea acumulării, este acum următorul: I. 4.400 c + 1.100 v + 500 fond de consum = 6.000 II. 1.600 c + 800 v + 600 fond de consum = 3.000 Total 9.000 ca mai sus.

Din această sumă e capital: I. 4.400 c + l.l00 v (bani) = 5.500 = 7.900, II. 1.600 c + 800 v (bani) = 2.400 în timp ce producţia a început cu: I. 4.000 c + l.000 v = 5.000 = 7.250. II. 1.500 c + 750 v = 2.250

Dacă acumularea reală se face pe această bază, adică dacă se produce în mod efectiv cu acest capital sporit, obţinem la sfârşitul anului următor: I. 4.400 c + l.l00 v + l.l00 p = 6.600 = 9.800. II. 1.600 c + 800v + 800p = 3.200

Să presupunem acum că sub I acumularea continuă în aceeaşi proporţie; că deci 550 p sunt cheltuite ca venit, iar 550 p sunt acumulate. În acest caz, 1.100 I v sunt, în primul rând, înlocuite cu 1.100 II c; apoi 550 I p mai trebuie realizate într-o sumă egală de mărfuri II; deci, în total, 1.650 I (v + p). Dar capitalul constant II care trebuie înlocuit nu este decât de 1.600; restul de 50 trebuie deci completat din 800 II p. Dacă facem abstracţie deocamdată aici de bani, obţinem ca rezultat al acestei tranzacţii:

I. 4.400 c + 550 p (care urmează să fie capitalizaţi); iar alături, ca fond de consum al capitaliştilor şi muncitorilor, 1.650 (v + p), realizate în mărfuri II c.

II. 1.650 c (50 fiind adăugate din II p conform celor de mai sus) + 800 v + 750 p (fond de consum al capitaliştilor).

Dar dacă în II se menţine vechea proporţie dintre v şi c, pentru 50 c mai trebuie avansate încă 25 v; acestea trebuie luate din cele 750 p;

518

obţinem deci: II. 1.650 c + 825 v + 725 p. Sub I trebuie capitalizate 550p; dacă proporţia rămâne cea de

mai înainte, 440 din această cifră formează capital constant, iar 110 capital variabil. Aceste 110 trebuie eventual luate din 725 II p, cu alte cuvinte mijloace de consum în valoare de 110 sunt consumate de muncitori I în loc să fie consumate de capitalişti II, aceştia din urmă fiind adică siliţi să capitalizeze aceste 110 p pe care nu le pot consuma. Din cele 725 II p rămân deci 615 II p. Dar, dacă II transformă astfel aceste 110 în capital constant suplimentar, el mai are nevoie de încă un capital variabil suplimentar de 55; acesta trebuie iarăşi luat din plusvaloarea lui; dacă îl scădem din 615 IIp, rămân 560 pentru con-sumul capitaliştilor II, astfel că obţinem acum, după efectuarea tuturor transferurilor efective şi potenţiale, următoarea valoare-capital: I. (4.400 c + 440 c) + (l.l00 v + 110 v) = 4.840 c + 1.210 v = 6.050 II. (1.600c + 50c + 110c) + (800v+25v+55v) = 1.760 c + 880 v = 2.640

8.690 Pentru ca lucrurile să decurgă normal, e nevoie ca în II acumularea să se facă mai repede decât în I, pentru că în caz contrar acea parte a lui I (v + p) care urmează a fi transformată în mărfuri II c creşte mai repede decât II c, singurul cu care poate fi schimbat.

Dacă reproducţia continuă pe această bază, în împrejurări de altfel neschimbate, obţinem la sfârşitul anului următor: I. 4.840 c + 1.210 v + 1.210 p = 7.260 = 10.780. II. 1.760 c + 880 v + 880 p = 3.520

Dacă proporţia în care e împărţită plusvaloarea rămâne neschimbată, trebuie mai întâi cheltuit ca venit din I: 1.210 v şi jumătate din p = 605, în total = 1.815. Acest fond de consum este, la rândul lui, mai mare cu 55 decât II c. Cele 55 trebuie scăzute din 880 p; rămân 825. 55 II p transformat în II c presupune apoi ca din II p să se mai scadă 271/2 pentru capitalul variabil corespunzător; rămâne disponibil pentru consum 7971/2 II p.

Trebuie acum capitalizate în I 605 p; din acestea, constant 484 şi variabil 121; acestea din urmă trebuie scăzute din IIp, care acum mai este încă = 7971/2; rămâne 6761/2 II p. Prin urmare II transformă alte 121 în capital constant şi are nevoie în acest scop de un nou capital variabil = 601/2; şi acesta se scade din 6761/2; rămân de consumat 616.

Capitalul pe care îl avem acum este următorul:

519

I. Constant 4.840 + 484 = 5.324. Variabil 1.210 + 121 =1.331. II. Constant 1.760 + 55 + 121 = 1.936. Variabil 880 + 271/2 + 601/2 = 968.

I. 5.324 c + 1.331 v = 6.655 Total: = 9.559,

II. 1.936 c + 968 v = 2.904 iar la sfârşitul anului produsul este: I. 5.324 c + 1.331 v + 1.331 p = 7.986 = 11.858. II. 1.936 c + 968 v + 968 p = 3.872

Repetând acelaşi calcul şi rotunjind fracţiile, obţinem la sfârşitul anului următor un produs de: I. 5.856 c + 1.464 v + 1.464 p = 8.784 = 13.043. II. 2.129 c + 1.065 v + 1.065 p = 4.2594

Iar la sfârşitul încă unui an: I. 6.442 c + 1.610 v + 1.610 p = 9.662 = 14.348. II. 2.342 c + 1.172 v + 1.172 p = 4.686

În decurs de 5 ani5 de reproducţie pe scară lărgită, capitalul total al lui I şi II s-a urcat de la 5.500c6 + 1.750 v = 7.2506 la 8.784 c + 2.782 v = 11.566, deci într-un raport de 100:160. Plusvaloarea totală era la început de 1.750; acum ea e de 2.782. Plusvaloarea consumată era la început de 500 pentru I şi de 600 pentru II, total = 1.100; în ultimul an ea era de 732 pentru I şi de 746 pentru II, total = 1.478. Ea a crescut deci în raport de 100:1347.

2. Al doilea exemplu

Să luăm acum produsul anual de 9.000, care, în calitate de

capital-marfă se află în întregime în mâna clasei capitaliştilor industriali, sub o formă în care proporţia medie generală dintre capitalul variabil şi capitalul constant este de 1:5. Acest lucru presupune: o dezvoltare importantă a producţiei capitaliste şi, în mod corespunzător, a forţei productive a muncii sociale; o lărgire prealabilă importantă a scării producţiei; în fine, dezvoltarea tuturor împrejurărilor care produc o suprapopulaţie relativă în sânul clasei muncitoare. Rotunjindu-se

520

fracţiile, produsul anual se va repartiza precum urmează: I. 5.000 c + 1.000 v + 1.000 p = 7.000 = 9.000. II. 1.430 c + 285 v + 285 p = 2.000

Să presupunem acum că sectorul capitaliştilor I consumă o jumătate din plusvaloare = 500 şi acumulează cealaltă jumătate. În acest caz (1.000 v + 500 p) I = 1.500 ar trebui transformaţi în 1.500 II c. Întrucât aici II c nu sunt decât = 1.430, trebuie să scădem din plusvaloare 70; scăzând 70 din 285 II p, rămân 215 II p. Obţinem deci:

I. 5.000 c + 500 p (destinate capitalizării) + 1.500 (v + p) fond de consum al capitaliştilor şi muncitorilor.

II. 1.430 c + 70 p (destinate capitalizării) + 285 v + 215 p. Întrucât aici 70 II p sunt anexate direct la II c, e nevoie, pentru

punerea în mişcare a acestui capital constant suplimentar, de un capital variabil de =14; şi aceste 14 se scad deci din 215 II p; rămân 201 II p, astfel că avem:

II. (1.430 c + 70 c) + (285 v + 14 v) + 201 p. Schimbul celor 1.500 I (v + 1/2 p) cu 1.500 II c este un proces al

reproducţiei8 simple, astfel că nu mai avem a ne ocupa de el. Totuşi, trebuie să mai menţionăm aici unele particularităţi care rezultă din faptul că, la reproducţia însoţită de acumulare I (v +1/2 p) nu e înlocuit numai prin II c, ci prin II c plus o parte a lui II p.

Că în caz de acumulare I (v + p) este mai mare decât II c şi nu egal cu II c, ca în reproducţia simplă, se înţelege de la sine; căci, în primul rând, I încorporează o porţiune a plusprodusului său în propriul său capital productiv şi transformă 5/6 din această porţiune în capital constant, neputând deci să înlocuiască în acelaşi timp aceste 5/6 cu mijloace de consum II; în al doilea rând, I trebuie să furnizeze din plusprodusul său materialul pentru capitalul constant necesar în vederea acumulării înăuntrul lui II, aşa cum II trebuie să furnizeze lui I materialul pentru capitalul variabil care urmează să pună în mişcare acea parte din plusprodusul lui I pe care însuşi I o utilizează în calitate de capital constant suplimentar. Noi ştim: capitalul variabil propriu-zis constă din forţă de muncă, deci şi cel suplimentar. Nu capitalistul I este acela care cumpără de la II o rezervă de mijloace de subzistenţă necesare, ţinându-le stocate pentru forţa de muncă pe care el urmează să o utilizeze, aşa cum era obligat să facă stăpânul de sclavi. Muncitorii

521

înşişi sunt cei care tratează cu II. Acest fapt nu împiedică însă ca din punctul de vedere al capitalistului mijloacele de consum ale forţei de muncă suplimentare să nu fie decât mijloace de producere şi de conservare a forţei sale de muncă suplimentare eventuale, deci forma naturală a capitalului său variabil. Propria sa operaţiune următoare, în speţă aceea a lui I, constă doar în faptul că el capitalizează capitalul bănesc nou, necesar pentru cumpărarea forţei de muncă suplimentare. În momentul în care el o înglobează pe aceasta din urmă, banii devin mijloc de cumpărare a mărfurilor II pentru această forţă de muncă, trebuie deci să găsească existente mijloacele de consum care îi sunt necesare.

În treacăt, de multe ori domnul capitalist, ca şi presa lui, sunt nemulţumiţi de modul în care forţa de muncă îşi cheltuieşte banii şi de mărfurile II în care ea îşi realizează aceşti bani. Cu această ocazie, el face pe filosoful, pe omul de cultură şi pe filantropul, ca de pildă domnul Drummond, secretar de legaţie al Angliei la Washington: „The Nation” (un ziar), spune el, a publicat la sfârşitul lui octombrie 1879 un articol interesant în care se spune între altele: „Muncitorii nu au ţinut pasul, în ceea ce priveşte cultura, cu progresul invenţiilor; le-au devenit accesibile o serie de obiecte pe care ei nu ştiu să le întrebuinţeze şi pentru care ei nu creează deci o piaţă.” (Orice capitalist doreşte, bineînţeles, ca muncitorul să-i cumpere marfa.) „Nu există niciun motiv ca muncitorul să nu-şi dorească aceleaşi lucruri de confort ca şi preotul, avocatul, medicul, care câştigă aceeaşi sumă ca şi el.” (Această categorie de preoţi, avocaţi şi medici sunt într-adevăr nevoiţi a se mulţumi cu dorinţa multor lucruri de confort!) „Dar el nu are asemenea dorinţe. Şi astăzi se pune încă problema în ce mod el ar putea fi ridicat la un nivel mai înalt, printr-o metodă raţională şi sănătoasă, în calitate de consumator; o problemă nu tocmai uşoară, întrucât toată ambiţia lui nu trece dincolo de reducerea orelor sale de muncă, iar demagogul îl incită mai mult în această direcţie decât în direcţia ameliorării situaţiei sale prin ridicarea facultăţilor sale morale şi spirituale.” („Reports of H. M.'s Secretaries of Embassy and Legation on the Manufactures, Commerce etc. of the Countries in which they reside”, Londra 1879, pag. 404)

Orele de muncă îndelungate par să fie taina metodei raţionale şi sănătoase care urmează să amelioreze situaţia muncitorului prin ridicarea facultăţilor sale morale şi spirituale şi să facă din el un consumator raţional. Pentru a deveni un consumator raţional al mărfii capitaliştilor, el trebuie, înainte de toate, să înceapă prin a permite

522

capitalistului său – lucru pe care demagogul îl împiedică să-l facă! – să-i consume forţa de muncă într-un mod iraţional şi dăunător sănătăţii. Ceea ce înţelege capitalistul prin consum raţional, se vede acolo unde el consimte să se amestece în mod direct în sfera de consum a muncitorilor săi – în truck-system, din care face parte, între multe altele, şi închirierea de locuinţe către muncitori, astfel că el e, în acelaşi timp, capitalistul lor şi proprietarul locuinţei lor.

Acelaşi Drummond, al cărui suflet nobil se entuziasmează pentru încercările capitaliştilor în sensul ridicării clasei muncitoare, povesteşte, între altele, în acelaşi raport, despre fabricile de bumbac ale întreprinderilor Lowell and Lawrence Mills, considerate fabrici model. Casele în care mănâncă şi locuiesc fetele din fabrică aparţin societăţii anonime care e proprietara fabricilor; supraveghetoarele acestor case se află în serviciul aceleiaşi societăţi, care le prescrie norme de conduită; nicio fată nu are voie să vină acasă după ora 10 seara. Şi acum urmează lucrul cel mai frumos. O poliţie specială a societăţii patrulează în împrejurimi pentru a împiedica încălcarea acestui regulament. După ora 10 nicio fată nu poate nici să iasă, nici să intre. Nicio fată nu poate să locuiască în afara terenului societăţii, pe care orice casă îi aduce acesteia o chirie săptămânală de aproximativ 10 dolari; şi acum vedem pe consumatorul raţional în plină strălucire: „întrucât însă în multe din cele mai bune case de închiriat pentru muncitoare se găseşte şi indispensabilul pian, muzica, dansul şi cântecul joacă un rol important cel puţin la acelea care, după o muncă neîntreruptă de zece ore la războiul de ţesut, au nevoie mai mult de un divertisment după atâta monotonie decât de odihnă efectivă”. (pag. 412) Dar misterul adevărat al transformării muncitorului într-un consumator raţional urmează abia acum. Domnul Dummond vizitează fabrica de cuţite din Turner's Falls (Connecticut River), şi domnul Oakman, trezorierul societăţii, după ce îi povesteşte că cuţitele de masă americane le bat pe cele englezeşti în ceea ce priveşte calitatea, continuă: „Vom bate Anglia şi în ceea ce priveşte preţurile; în privinţa calităţii, i-am luat-o înainte, lucrul este recunoscut; dar trebuie să ajungem la preţuri mai scăzute şi vom ajunge la ele în momentul în care vom obţine oţelul cu un preţ mai redus şi vom reduce şi preţul muncii!” (pag. 427) Reducerea salariului şi prelungirea timpului de muncă, iată miezul metodei raţionale şi sănătoase care urmează să-l ridice pe muncitor la demnitatea unui consumator raţional, care să creeze o piaţă pentru întreaga serie de obiecte pe care cultura şi progresul invenţiilor i le-au făcut accesibile.

523

Prin urmare, aşa cum I trebuie să livreze din plusprodusul său capitalul constant suplimentar al lui II, tot astfel II livrează, în acelaşi sens, capitalul variabil suplimentar al lui I. II acumulează pentru I şi pentru sine însuşi, întrucât este vorba de capitalul variabil, reproducând o parte mai mare din produsul său total, în special, deci, din plusprodusul său, sub forma de mijloace de consum necesare.

La producţia pe bază de capital în creştere, I (v + p) trebuie să fie = II c plus acea parte a plusprodusului care e înglobată din nou în calitate de capital, plus partea suplimentară de capital constant necesară pentru lărgirea producţiei în II; iar minimul acestei lărgiri este acela fără de care acumularea reală, adică extinderea efectivă a producţiei, nu poate fi efectuată în I.

Dacă ne întoarcem acum la ultimul caz privit mai sus, vedem că el prezintă particularitatea că II c este mai mic decât I (v + 1/2p), decât acea parte a produsului lui I care e cheltuită, ca venit, pentru mijloace de consum, astfel că, pentru a pune în circulaţie cele 1.500 I (v + p), trebuie ca imediat, prin acest fapt, să fie realizată o parte a plusprodusului II = 70. În ceea ce priveşte pe II c = 1.430, el trebuie înlocuit, dacă celelalte împrejurări rămân neschimbate, cu o valoare egală din I (v + p), pentru ca în II să poată avea loc reproducţie simplă, astfel că nu avem să ne mai ocupăm de el aici. Altfel stau lucrurile cu cele 70 II p suplimentare. Ceea ce pentru I este simplă înlocuire a venitului prin mijloace de consum, simplu schimb de mărfuri în vederea consumului, nu este, aici, pentru II – ca în cadrul reproducţiei simple – simplă retransformare a capitalului său constant din capital-marfă în forma sa naturală, ci proces direct de acumulare, trecerea unei părţi a plusprodusului său din forma de mijloace de consum în aceea de capital constant. Dacă I cumpără cu 70 1. st. bani (rezervă de bani destinată punerii în circulaţie a plusvalorii) cele 70 II p şi dacă II nu cumpără cu aceşti bani 70 I p, ci acumulează cele 70 1. st. în calitate de capital bănesc, acesta din urmă continuă, ce-i drept, să fie expresia unui produs suplimentar (adică a plusprodusului lui II din care el e o cotă-parte), deşi nu a unui produs care intră din nou în producţie; dar în acest caz această acumulare de bani de partea lui II ar fi în acelaşi timp expresia a 70 I p în mijloace de producţie care nu pot fi vândute. Ar avea deci loc în I o supraproducţie relativă, corespunzătoare acestei lipse de lărgire a reproducţiei de partea lui II.

Dar abstracţie făcând de acest fapt, în timpul în care cele 70 în bani care au venit de la I nu s-au întors încă sau s-au întors numai în

524

mod parţial la I, prin cumpărare de 70 I p de către II, 70 în bani figurează, în întregime sau în mod parţial, în mâna lui II, în calitate de capital bănesc virtual. Lucrul acesta este valabil pentru orice schimb dintre I şi II înainte ca înlocuirea reciprocă a mărfurilor respective să fi efectuat reîntoarcerea banilor la punctul lor de plecare. Dar, dacă lucrurile decurg normal, banii nu figurează decât în mod temporar în acest rol. Or, în sistemul creditului, în care orice sumă de bani suplimentară, devenită momentan liberă, trebuie să funcţioneze imediat în mod activ în calitate de capital bănesc suplimentar, un asemenea capital bănesc, liber în mod trecător, poate să fie imobilizat, servind, de pildă, pentru întreprinderi noi în sectorul I; în acelaşi timp, el va trebui să pună în funcţiune în alte întreprinderi produsul suplimentar care se mai află încă imobilizat în acest sector. Mai e de observat că anexarea de 70 I p la capitalul constant II necesită în acelaşi timp lărgirea capitalului variabil II cu cifra 14. Acest lucru presupune – ca şi în I, în caz de înglobare directă a unui plusprodus I p în capitalul I c – că în II reproducţia se face deja cu tendinţa de capitalizare ulterioară; că ea presupune deci o lărgire a acelei părţi a plusprodusului care constă din mijloace de subzistenţă necesare.

Precum am văzut, în exemplul al doilea produsul celor 9.000 trebuie să se repartizeze, în vederea reproducţiei, precum urmează, pentru ca 500 I p să fie capitalizaţi. Ţinem seama numai de mărfuri şi neglijăm circulaţia monetară.

I. 5.000 c + 500 p (de capitalizat) + 1.500 (v + p) fond de consum = 7.000 în mărfuri.

II. 1.500 c + 299 v + 201 p = 2.000 în mărfuri. Total 9.000 în produs-marfă.

Capitalizarea se face precum urmează: În I cele 500 p care se capitalizează se împart în 5/6 = 417 c + 1/6

= 83 v. Cele 83 v retrag o sumă egală de la II p, care cumpără elemente ale capitalului constant, fiind deci adăugate la I c. O sporire a lui II c cu 83 presupune o sporire a lui II v cu 1/5 din 83 = 17. După efectuarea schimbului avem, aşadar: I. (5.000 c + 417 p) c + (1.000 v + 83 p) v = 5.417 c + 1.083 v = 6.500 II. (1.500 c + 83 p) c + ( 299 v + 17 p) v = 1.583 c + 316 v = 1.899

Total: 8.399 În I capitalul a crescut de la 6.000 la 6.500, deci cu 1/12. În II el a

crescut de la 1.715 la 1.899, deci cu mai puţin de 1/9. Reproducţia pe această bază în anul al doilea dă la sfârşitul

525

anului următorul capital: I. (5.417 c + 452 p) c + (1.083 v + 90 p) v = 5.869 c + 1.173 v = 7.042 II. (1.583c + 42p + 90p)c + (316v + 8p + 18p) v = 1.715 c + 342 v = 2.057, şi ca produs la sfârşitul anului al treilea:

I. 5.869 c + l.173 v + 1.173 p II. 1.715 c + 342 v + 342 p.

Dacă I acumulează, ca până acum, o jumătate din plusvaloare, I (v +1/2 p) dă 1.173 v + 587 (1/2 p) = 1.760, fiind deci mai mare decât 1.715 II c în întregimea lor, şi anume cu 45. Aceştia trebuie deci compensaţi din nou, prin faptul că o sumă egală de mijloace de producţie trece la II c. II c creşte deci cu 45, ceea ce presupune o creştere de 1/5 = 9 în II v. Apoi cei 587 I p capitalizaţi se împart în 5/6, adică 489 c şi 1/6, adică 98 v; aceste 98 provoacă în II un nou adaos la capitalul constant de 98, iar acesta, la rândul lui, o sporire a capitalului variabil din II cu 1/5 = 20. Avem, aşadar: I. (5.869 c + 489 p) c + (1.173 v + 98 p) v = 6.358 c + 1.271v = 7.629 II. (1.715c + 45 p + 98p)c + (342v + 9p + 20p)v = 1.858c + 37lv = 2.229

Total capital 9.858.

În trei ani de reproducţie crescândă, capitalul total al lui I a crescut deci de la 6.000 la 7.629, capitalul total al lui II a crescut de la 1.715 la 2.229, iar capitalul social total de la 7.715 la 9.858.

3. Înlocuirea lui II c în caz de acumulare

În schimbul lui I (v + p) cu II c există deci diferite posibilităţi. În caz de reproducţie simplă, amândouă trebuie să fie egale şi să

se înlocuiască reciproc, întrucât altfel, după cum am văzut mai sus, reproducţia simplă nu se poate efectua fără perturbaţii.

În caz de acumulare, importantă e în primul rând rata acumulării. În cazurile de până acum, am presupus că rata acumulării în I este = 1/2 p I şi, de asemenea, că ea a rămas constantă în diferiţii ani. Nu am făcut decât să variem proporţia după care acest capital acumulat se împarte în capital variabil şi capital constant. În această privinţă am văzut că există trei posibilităţi :

1. I (v + 1/2p) = II c, care este deci mai mic decât I (v + p). Acesta trebuie să fie totdeauna cazul, căci altfel I nu ar acumula.

2. I (v + 1/2p) este mai mare decât II c. În acest caz, înlocuirea se face prin faptul că la II c se adaugă o parte corespunzătoare din II p,

526

astfel că această sumă este = I (v + 1/2p). Aici, schimbul nu este, pentru II, reproducţie simplă a capitalului său constant, ci este deja acumulare, sporire a acestui capital cu acea parte a plusprodusului său pe care o schimbă cu mijloace de producţie I; această sporire presupune în acelaşi timp că II îşi sporeşte în mod corespunzător şi capitalul variabil din propriul său plusprodus.

3. I (v + 1/2p) este mai mic decât II c. În acest caz, II nu şi-a reprodus în întregime, prin schimb, capitalul său constant şi trebuie deci să-şi înlocuiască deficitul prin cumpărare de la I. Acest lucru nu necesită însă o nouă acumulare de capital variabil II, întrucât capitalul său constant e reprodus în întregime, în ceea ce priveşte mărimea sa, abia prin această operaţie. Pe de altă parte, prin acest schimb acea parte a capitaliştilor din I, care nu face decât să îngrămădească capital bănesc suplimentar, a efectuat deja o parte din acest fel de acumulare de bani.

Presupunerea reproducţiei simple, după care I (v + p) = II c, nu este numai incompatibilă cu producţia capitalistă, ceea ce nu exclude de altfel ca de multe ori, în ciclul industrial de 10-11 ani, un an să aibă o producţie totală mai scăzută decât cel precedent, astfel că nu are loc nici măcar reproducţie simplă în raport cu anul precedent. Dar, în plus, ţinându-se seama de creşterea naturală anuală a populaţiei, reproducţia simplă nu ar putea să aibă loc decât dacă din cele 1.500 care reprezintă plusvaloarea totală mănâncă un număr corespunzător mai mare de oameni de serviciu neproductivi. Acumulare de capital, deci producţie capitalistă propriu-zisă, nu ar fi însă posibilă în aceste împrejurări. Acumularea capitalistă exclude deci posibilitatea ca II c să fie = I (v + p). Totuşi, chiar în caz de acumulare capitalistă, s-ar putea întâmpla ca, din cauza modului în care s-au efectuat procesele de acumulare care au avut loc în seria anterioară de perioade de producţie, II c să nu fie numai egal cu I (v + p), dar să fie chiar mai mare decât el. Aceasta ar însemna o supraproducţie în II, care nu poate să fie echilibrată decât printr-o prăbuşire, în urma căreia capitaluri ar trece din II în I. De asemenea, nu se schimbă nimic în raportul lui I (v + p) faţă de II c, dacă o parte a capitalului constant din II se reproduce singur, cum se întâmplă, de pildă, în agricultură, unde se utilizează sămânţa din producţia proprie. Această parte a lui II c nu vine în considerare în ceea ce priveşte schimbul dintre I şi II, aşa cum nu vine în considerare nici I c. Tot astfel, lucrurile nu se schimbă dacă o parte a produselor lui II este, la rândul ei, în stare să intre în I ca mijloc de producţie. Aceste produse sunt compensate cu o parte din mijloacele de producţie livrate de I; aceasta

527

trebuie din capul locului scăzută de ambele părţi, dacă vrem să cercetăm schimbul dintre cele două categorii mari ale producţiei sociale, producătorii de mijloace de producţie şi producătorii de mijloace de consum, în puritatea sa şi fără perturbaţii.

Prin urmare, în producţia capitalistă I (v + p) nu poate să fie egal cu II c, adică ele nu pot să se acopere în schimbul lor reciproc. Dimpotrivă, dacă I este acea parte a lui I p care e cheltuită de capitaliştii I în calitate de venit I (v + ) poate să fie egal cu II c, mai mare sau mai mic decât el; I (v + trebuie sa fie însă, întotdeauna, mai mic decât II (c + p), diferenţa fiind egală cu acea parte din II p pe care categoria capitaliştilor II trebuie să o consume în orice caz.

E de observat că în această prezentare a acumulării valoarea capitalului constant, în măsura în care este o parte din valoarea capitalului-marfă la a cărui producere contribuie, nu a fost prezentată în mod exact. Partea fixă a capitalului constant nou acumulat nu intră în capitalul-marfă decât în mod succesiv şi periodic, în mod diferit după natura acestor elemente fixe; din această cauză, acolo unde în producţia mărfii intră mase mari de materii prime, de semifabricate etc., acest capital-marfă constă în cea mai mare parte din elemente de înlocuire a componentelor constante circulante şi a capitalului variabil. (Procedeul nostru este totuşi admisibil, dacă vrem să descriem rotaţia componentelor circulante; se presupune astfel că în cursul anului partea circulantă, împreună cu acea parte din valoarea capitalului fix care e trecută asupra ei, efectuează atâtea rotaţii câte sunt necesare pentru ca suma totală a mărfurilor produse să fie egală cu valoarea întregului capital care intră în producţia anuală.) Dimpotrivă, acolo unde în producţie nu intră materii prime, ci numai materii auxiliare necesare funcţionării maşinilor, elementul muncă = v trebuie să reapară în capitalul-marfă în calitate de componentă mai mare. În timp ce la calcularea ratei profitului plusvaloarea e raportată la capitalul total, independent de faptul dacă componentele fixe cedează produsului, în mod periodic, multă sau puţină valoare, pentru valoarea fiecărui capi- tal-marfă produs în fiecare perioadă în parte trebuie înglobată în calcul partea fixă a capitalului constant numai în raport cu valoarea medie pe care o cedează, prin uzarea sa, produsului.

528

IV. Observaţii suplimentare

Izvorul iniţial de bani pentru II este v + p din producţia de aur din I, schimbat cu o parte din II c; numai în măsura în care producătorul de aur îngrămădeşte plusvaloare sau o transformă în mijloace de producţie I, extinzându-şi deci producţia, v + p al lui nu intră în II; pe de altă parte, în măsura în care acumularea de bani din partea producătorului de aur însuşi duce în cele din urmă la reproducţia lărgită, o parte din plusvaloarea producţiei de aur, care nu a fost cheltuită ca venit, intră în II sub formă de capital variabil suplimentar al producătorului de aur, permite aici o tezaurizare nouă sau oferă mijloace noi de a se cumpăra de la I, fără a i se vinde ceva în mod direct. Din aceşti bani, proveniţi din I (v + p) al producţiei de aur, se scade acea porţiune de aur pe care anumite ramuri de producţie din II o întrebuinţează ca materie primă etc., într-un cuvânt ca element de înlo-cuire a capitalului lor constant. De un element pentru tezaurizarea provi-zorie, în schimbul dintre I şi II – în vederea unei viitoare reproducţii lărgite – este vorba: pentru I, numai dacă o parte din Ip este vândută lui II în mod unilateral, fără cumpărare complementară, servind aici drept capital constant suplimentar II; pentru II, dacă aceeaşi vânzare se face către I în vederea măririi capitalului variabil al acestuia; apoi, dacă o parte din plusvaloarea cheltuită de I ca venit nu e acoperită cu II c, cumpărându-se deci cu ea o parte din II p, care e astfel transformată în bani. Dacă I (v + ) este mai mare decât II c, acesta din urmă nu trebuie, în scopul reproducţiei sale simple, să înlocuiască cu marfă din I ceea ce I a consumat din II p. Se pune întrebarea în ce măsură poate avea loc tezaurizarea înăuntrul schimbului dintre capitaliştii II între ei – un schimb care nu poate să constea decât din II p. Ştim că înăuntrul lui II are loc acumulare directă prin faptul că o parte din II p este transformată direct în capital variabil (aşa cum în I o parte a lui I p e transformată direct în capital constant). La diferitele stadii ale acumulării în care se află diferitele ramuri ale lui II şi, înăuntrul fiecărei ramuri în parte, pentru capitaliştii individuali, lucrurile se explică mutatis mutandis [cu schimbările necesare] exact ca sub I. Unii se mai află încă în stadiul tezaurizării, vânzând fără să cumpere, alţii se află în momentul lărgirii efective a reproducţiei, cumpărând fără să vândă. Capitalul bănesc variabil suplimentar este avansat, ce-i drept, în mod iniţial pentru forţă de muncă suplimentară; dar aceasta cumpără mijloace de subzistenţă de la proprietarii mijloacelor de consum suplimentare ce intră în consumul

529

muncitorilor, proprietari care tezaurizează. În măsura în care ei tezaurizează, banii nu se întorc de la ei la punctul lor de plecare; ei îi strâng. NOTE: 1 De aici până la sfârşit, manuscrisul VIII. 2 În modul acesta se pune capăt o dată pentru totdeauna certei cu privire la acumularea capitalului dintre James Mill şi S. Bailey, de care ne-am ocupat, din alt punct de vedere, în cartea I (capitolul XXII, 5, pag. 547, 548, notele 64 şi 65), anume cearta despre posibilitatea unei extinderi a acţiunii capitalului industrial, mărimea sa rămânând constantă. Se va reveni ulterior asupra acestei chestiuni. 3 În ediţia Meissner, în mod eronat: acumularea. (Nota Inst. M.E.L.) 4 În ediţia Meissner: 4.249 şi 13.033. În cazurile de faţă, ca şi în cele următoare, e vorba de erori de calcul evidente. (Nota Inst. M.E.L.) 5 În ediţia Meissner: 4 ani. (Nota Inst. M.E.L.) 6 În ediţia Meissner: 5.400 c şi 7.150; în manuscrisul dat de Engels la tipar: 5.400 c şi 7.250. (Nota Inst. M.E.L.) 7 În ediţia Meissner: Plusvaloarea consumată era la început de 500 pentru I şi de 535 pentru II, total = 1.035; în ultimul an ea era de 732 pentru I şi de 958 pentru II, total = 1.690. Ea a crescut deci în raport de 100:163. (Nota Inst. M.E.L.) 8 În ediţia Meissner: acumulării; eroare evidentă de scris. (Nota Inst. M.E.L.)

530

ANEXE

KARL MARX ŞI FRIEDRICH ENGELS SCRISORI PRIVITOARE LA CARTEA A DOUA A

„CAPITALULUI”

Marx către Engels1 Londra, 6 iulie 1863

Te rog, dacă-ţi permit căldurile, să citeşti cu atenţie anexatul „tablou economic”, cu care eu înlocuiesc tabloul lui Quesnay, şi comunică-mi eventualele rezerve pe care le ai. Tabloul cuprinde întreg procesul de reproducţie.

Ştii că A. Smith consideră că „preţul natural” sau „necesar” se compune din salariu, profit (dobândă) şi rentă – reducându-1 deci în întregime la venit. Inepţia aceasta a trecut la Ricardo, deşi acesta exclude din socoteală renta, ca fiind un lucru accesoriu. Aproape toţi economiştii au preluat acest lucru de la Smith, iar cei care îl combat cad în alte prostii.

Smith însuşi simte că e o inepţie ca, în ceea ce priveşte societatea întreagă, să reduci produsul total la venit pur şi simplu (care poate fi consumat în fiecare an) şi să reduci, în acelaşi timp, în ceea ce priveşte fiecare ramură a producţiei în parte, preţul la capital (materii prime, maşini etc.) şi venit (salariu, profit, rentă). După această concep-ţie, societatea ar trebui să o ia în fiecare an de la capăt fără capital.

În ceea ce priveşte tabloul meu, care figurează ca un rezumat în unul din ultimele capitole ale lucrării mele, trebuie să ţinem seamă de următoarele lucruri:

1. Cifrele sunt indiferente. Ele înseamnă milioane. 2. Sub mijloace de subzistenţă trebuie să înţelegem tot ce intră

în fondul de consum în cursul anului (sau ar putea să intre în fondul de consum, acumularea fiind exclusă din tablou).

În sectorul II (mijloace de subzistenţă) întreg produsul (700) constă din mijloace de subzistenţă care, deci, prin natura lucrurilor, nu intră în capitalul constant (materii prime, maşini, clădiri etc.). De asemenea, în sectorul I întreg produsul constă din mărfuri care formează capital constant, care reintră deci în procesul de reproducţie ca materii prime şi maşini.

3. Liniile ascendente sunt punctate, iar cele descendente sunt

531

continue. 4. Capitalul constant este acea parte a capitalului care constă

din materii prime şi maşini. Capitalul variabil este acea parte care se dă în schimbul muncii.

5. De pildă, în agricultură etc. o parte a aceluiaşi produs (să zicem grâu) formează mijloace de subzistenţă, în timp ce altă parte (tot grâu) intră din nou în reproducţie în forma sa naturală, ca materie primă (de pildă ca sămânţă). Aceasta însă nu schimbă lucrurile cu nimic, întrucât asemenea ramuri de producţie figurează dintr-un punct de vedere în sectorul I, iar din alt punct de vedere în sectorul II.

6. Chestiunea trebuie deci înţeleasă în modul următor [tabel I]: Sectorul II mijloace de subzistenţă. Material de muncă şi

maşini (adică acea parte a lor care intră în produsul anual ca uzură; partea neconsumată a maşinii etc. nu figurează deloc în tabel) = 400 1. st., de pildă. Capitalul variabil, dat în schimbul muncii, = 100 şi se reproduce ca 300, din care 100 înlocuieşte salariul sub formă de produs, iar 200 reprezintă plusvaloarea (supramunca neplătită). Produsul = 700, din care 400 reprezintă valoarea capitalului constant, care a trecut însă în întregime în produs, trebuind deci să fie înlocuit.

Acest raport dintre capitalul variabil şi plusvaloare presupune că muncitorul lucrează 1/3 din ziua de muncă pentru sine şi 2/3 pentru his natural superiors [superiorii săi fireşti].

100 (capital variabil) se plătesc aşadar, cum indică linia punctată, sub formă de bani, ca salariu; muncitorul cumpără cu aceste 100 (cum arată linia descendentă) produs al acestui sector, adică mijloace de subzistenţă de 100. Banii se reîntorc astfel la categoria capitaliştilor II.

Plusvaloarea de 200, în forma sa generală, = profit, care se scindează însă în profit industrial (inclusiv cel comercial), apoi în dobândă, pe care capitalistul industrial o plăteşte în bani, şi în rentă, pe care o plăteşte de asemenea în bani. Aceşti bani plătiţi ca profit industrial, dobândă, rentă se reîntorc (cum arată liniile descendente), prin aceea că în schimbul lor se cumpără produs al sectorului II. Toţi banii avansaţi de capitalistul industrial înăuntrul sectorului II se reîntorc deci la el, în timp ce 300 din produsul de 700 sunt consumate de muncitori, de întreprinzători, de cei care au împrumutat banii şi de proprietarii funciari. Rămâne în sectorul II un excedent de produs (în mijloace de subzistenţă) în sumă de 400 şi un deficit de capital constant de 400.

532

Tabelul I.

TABELUL PROCESULUI DE REPRODUCŢIE (prezentat fără circulaţia monetară şi în cazul reproducţiei simple)

Salariu Profit Rentă Dobândă Profit industrial

Capital constant Capital variabil Plusvaloare Produs 4.000 100 200 700 Rentă

Dobândă 3600 400 Profit industrial nu intră în procesul de valorificare intră în produs

Salariu Profit Capital constant Capital variabil Plusvaloare Produs 5533 133 266 933 4.800 533 nu intră în procesul de valorificare intră în produs Deci în total Capital constant Capital variabil Plusvaloare Produs total 933 233 466 1633

II. [Producţia de] mijloace de subzistenţă (mijloace de consum)

I. [Producţia de] capital constant

(mijloace de producţie)

533

Tabelul II. TABELUL ECONOMIC AL PROCESULUI TOTAL DE PRODUCŢIE (prezentat fără circulaţia monetară şi în cazul reproducţiei simple; fără

parte componentă fixă a capitalului)

Profit industrial 200 Dobândă Rentă

Salariu Profit 100 200 Capital constant Capital variabil Plusvaloare Produs 400 100 200 700 Profit industrial 266 Dobândă Rentă

Salariu Profit

133 266 Capital constant Capital variabil Plusvaloare Produs 533 133 266 933 700

Capital constant Capital variabil Plusvaloare Produs 933 233 466 1.633

Capital constant Salariu Profit 933 233 466 466 Profit industrial Dobândă Rentă

II. [Producţie de] mijloace de subzistenţă (mijloace de consum)

I. [Producţie de] maşini si materii prime (mijloace de producţie)

III. Reproducţia totală

534

Sectorul I maşini şi materii prime. Întrucât întreg produsul acestui sector, adică nu numai acea

parte din produs care înlocuieşte capitalul constant, ci şi aceea care reprezintă echivalentul salariului şi plusvaloarea, constă din materii prime şi maşini, venitul acestui sector nu poate fi realizat în propriul lui produs, ci numai în produsul sectorului II. Dar dacă se lasă la o parte acumularea, aşa cum facem aici, sectorul II nu poate să cumpere de la sectorul I decât atât cât îi trebuie pentru înlocuirea capitalului său constant, în timp ce sectorul I nu poate să cheltuiască în produse ale sectorului II decât acea parte a produsului său care reprezintă salariu şi plusvaloare (venit). Muncitorii sectorului I îşi plasează deci banii = 1331/3 în produse ale sectorului II. Acelaşi lucru se întâmplă cu plusvaloarea sectorului I, care se scindează, ca şi sub 1, în profit industrial, dobândă şi rentă. Prin urmare, la capitalistul industrial al sectorului II trec 400 în bani de la sectorul I; sectorul II îi cedează în schimb acestuia rămăşiţa sa de produs = 400.

Cu aceste 400 în bani, sectorul II cumpără cele ce-i sunt necesare pentru înlocuirea capitalului său constant = 400 de la sectorul I, căruia i se reîntorc în modul acesta banii cheltuiţi pentru salariu şi pentru consum (pentru consumul capitaliştilor industriali înşişi, a rentierilor şi a proprietarilor funciari). Din produsul său total îi rămân deci sectorului I 5331/3, cu care îşi înlocuieşte propriul său capital constant prelucrat.

Atât mişcarea dinăuntrul sectorului II, cât şi aceea dintre sectorul II şi sectorul I arată, în acelaşi timp, cum se întorc capitaliştilor industriali respectivi, din ambele sectoare, banii cu care plătesc din nou salariu, dobândă şi rentă funciară.

Punctul III [tabelul II] reprezintă reproducţia totală. Produsul total al sectorului I apare aici drept capital constant al

întregii societăţi, iar produsul total al sectorului II ca acea parte a produsului care înlocuieşte capitalul variabil (fondul de salarizare) şi veniturile acelor categorii sociale care îşi împart plusvaloarea între ele.

Marx către Engels 4 august 1867

La încheierea cărţii a 2-a (procesul de circulaţie), pe care o scriu acum, trebuie să-ţi cer din nou sprijinul asupra unei chestiuni de care te-am mai întrebat cu mulţi ani în urmă.

535

Capitalul fix trebuie înlocuit în natură abia după 10 ani, să zicem. Între timp, valoarea lui se reîntoarce bucată cu bucată şi succesiv, odată cu vânzarea mărfurilor produse cu ajutorul lui. Banii aceştia reîntorşi în mod progresiv nu sunt necesari pentru înlocuirea capitalului fix (abstracţie făcând de reparaţii etc.), nu sunt necesari decât atunci când capitalul acesta este mort în ceea ce priveşte forma sa materială, de pildă ca maşină. În acest interval însă, capitalistul are în mână aceşti bani, care se reîntorc în mod succesiv.

Ţi-am scris cu mulţi ani în urmă că mi se pare că în modul acesta s-ar forma un fond de acumulare, întrucât capitalistul întrebuinţează între timp banii reîntorşi, înainte de a înlocui cu ei capitalul fix. Într-o scrisoare pe care mi-ai trimis-o te-ai pronunţat, cam superficial, împotriva acestei păreri, mai târziu am constatat că MacCulloch consideră acest fond de amortizare ca fond de acumulare. Convins că MacCulloch nu e în stare niciodată să gândească ceva ca lumea, am abandonat această părere. Intenţiile sale apologetice în această privinţă au fost combătute încă de malthusieni, dar şi ei admit faptul în sine.

Or, tu, ca fabricant, trebuie să ştii ce faceţi voi cu banii reîntorşi pentru capitalul fix până în momentul în care acesta trebuie înlocuit în natură. Iată întrebarea la care trebuie să-mi răspunzi (fără teorie, pur practic).

Engels către Marx 27 august 1867

Anexat două tabele în ceea ce priveşte maşinile. Ele îţi vor clarifica lucrurile în mod complet. Regula este ca în fiecare an să se scadă din suma originală 71/2 %, dar pentru a simplifica lucrurile am menţinut o uzură de 10%, cifră care pentru unele maşini nu este prea mare. Astfel:

1860 1 ianuarie investiţie maşini .......... 1. st. 1.000 1861 1 ianuarie scăzământ 10% ........... l. st. 100

l. st. 900 Investiţie nouă: l. st. 200

l. st. 1.100 1862 1 ianuarie scăzământ 10% [din] 1. st. 1.200

(1. st. 1.000 + 1. st. 200) ................ l. st. 120 l. st. 980

536

Investiţie nouă l. st. 200 l. st. 1.180

1863 1 ianuarie scăzământ 10% [din] 1. st. 1.000 + 1. st. 200 + 1. st. 200 etc. ............... l. st. 140

1. st. 1.0402 În tabelul nr. 1 presupun că fabricantul dă cu dobândă [banii]

săi destinaţi amortizării; în ziua în care trebuie să-şi înlocuiască maşinile vechi el are, în loc de 1.000 1. st., 1.252 1. st. Tabelul nr. 2 presupune că banii sunt investiţi imediat, în fiecare an, în maşini noi. Cum rezultă din ultima coloană, care reprezintă valoarea totalului investiţiilor astfel cum se prezintă în ultima zi a celor 10 ani, el nu are, ce-i drept, în acest moment o valoare mai mare decât 1.000 1. st. în maşini (şi el nu poate să aibă mai mult, pentru că el nu a investit, bineînţeles, decât valoarea amortizată, astfel că valoarea totală a maşinilor nu poate să crească prin acest proces), dar din an în an el şi-a extins fabrica şi a lucrat în media celor 11 ani cu maşini care, la investiţie, au costat 1.449 1. st., producând şi câştigând deci cu mult mai mult decât i-ar fi fost posibil cu cele 1.000 l. st. iniţiale. Dacă presupunem că este un filator şi că fiecare liră sterlină reprezintă un fus cu mecanismul preparator respectiv, el a filat în medie cu 1.449 fusuri în loc de 1.000 şi, la 1 ianuarie 1866, după moartea celor 1.000 fusuri iniţiale, el începe noua perioadă cu 1.357 fusuri procurate între timp, la care se adaugă din amortizarea pe 1865 alte 236 fusuri, deci cu 1.593 fusuri. Cu ajutorul fondului de amortizare, el a fost deci în stare ca, pornind de la maşinile sale iniţiale şi fără a băga nici măcar un farthing3 din profitul său propriu-zis în noile investiţii, să-şi sporească maşinile cu 60%.

La ambele tabele, am neglijat reparaţiile. La o amortizare de 10%, maşina trebuie să-şi acopere propriile sale cheltuieli de reparaţie, cu alte cuvinte, acestea trebuie să fie cuprinse în amortizare. De altfel, ele nici nu modifică lucrurile, pentru că sau sunt cuprinse în cele 10%, sau prelungesc în mod corespunzător durata maşinii, ceea ce revine la acelaşi lucru.

Sper că tabelul nr. 2 este destul de clar; dacă nu, scrie-mi, pentru că mai am o copie.

I. Fabricantul depune fondul de reînnoire contra unei dobânzi de 5%. 1856 1 ian. investiţie maşini de ……………………... 1. st. 1.000 1857 1 ian. scăzământ 10% pentru uzură …………….... 1. st. 100 -

537

1858 1 ian. scăzământ 10% pentru uzură …1. st. 100 dobândă la 100 1. st. ........................... 1. st. 5 105 -

1. st. 205 - 1859 1 ian. dobândă la 205 1. st. ………….. 1. st. 10,54

scăzământ 10% ................................ 1. st. 100 - 110,5 1. st. 315,5

1860 1 ian. dobândă la 315,5 1. st. ………… 1. st. 15,15 scăzământ 10% ................................ 1. st. 100 115,15

1. st. 431 - 1861 1 ian. dobândă la 431 1. st. ………….... 1. st. 21,11

scăzământ 10% ................................. 1. st. 100 121,11 1. st. 552,11

1862 1 ian. dobândă la 552,11 1. st. …………1. st. 27,13 scăzământ 10%.......................................1. st. 100 127,13

1. st. 680,4 1863 1 ian. dobândă la 680,4 1. st. …..……....1. st. 34

scăzământ 10%..................................... 1. st. 100 134 1. st. 814,4

1864 1 ian. dobândă la 814,4 1. st. ..................1. st. 40,14 scăzământ 10%......................................1. st. 100 140,14

1. st. 954,18 1865 1 ian. dobândă la 954,18 1. st. ................1. st. 42,15 scăzământ 10%....................................1. st. 100 142,15

1. st. 1.097,13 1866 1 ian. dobândă la 1.097,13 1. st. ............ 1. st. 54,18

scăzământ 10%................................... 1. st. 100 154,18 Rezultatul la încheierea celor 10 ani ……………. 1. st. 1.252,11 sau la 1 ianuarie 1866, în locul celor 1.000 1. st. consumate sub formă de maşini, 1.252,11 1. st. sub formă de bani numerar.

II. Fondul de reînnoire este plasat în fiecare an în maşini

Investiţie

nouă l. st.

Uzură %

Valoarea la

1 ian. 1866 l. st.

1856 1 ian. investiţie maşini ……… 1.000 100 - 1857 1 ian. scăzământ 10% investit

din nou ..................................... 100 90 10

538

1858 1 ian. scăzământ 10% [din] 1.000 100 100 10 110 80 22

210 1859 1 ian. scăzământ 10% ……. 1.000 100

210 21 121 70 36 331

1860 1 ian. scăzământ 10% ……. 1.000 100 331 33 133 60 53

464 1861 1 ian. scăzământ 10% ….... 1.000 100

464 46 146 50 73 610

1862 1 ian. scăzământ 10% …… 1.000 100 610 61 161 40 97

771 1863 1 ian. scăzământ 10% …….1.000 100

771 77 177 30 124 948

1864 1 ian. scăzământ 10% …….1.000 100 948 95 195 20 156

1.143 1865 1 ian. scăzământ 10% …… 1.000 100

1.143 114 214 10 193 1.357

1866 1 ian. scăzământ 10% …… 1.000 100 1.357 136 236 - 236

Valoarea nominală a noilor maşini 1.593 Valoarea reală a noilor maşini 1.000

Socotind că 1 1. st. reprezintă un fus, el a lucrat:

Transport 6.105 fusuri 1856 cu 1.000 fusuri 1861 cu 1.610 fusuri 1857 cu 1.100 fusuri 1862 cu 1.771 fusuri

1858 cu 1.210 fusuri 1863 cu 1.948 fusuri 1859 cu 1.331 fusuri 1864 cu 2.143 fusuri 1860 cu 1.464 fusuri 1865 cu 2.357 fusuri

Transport 6.105 fusuri În 11 ani 15.934 fusuri În medie 1.449 fusuri

şi începe în 1866 cu 1.357 236 1.593 fusuri

539

Marx către Danielson5 Londra, 10 aprilie 1879

Şi acum mă simt obligat să vă spun (în mod confidenţial) că mi s-a relatat din Germania că al doilea volum al meu nu poate fi publicat atâta timp cât actualul regim se menţine cu severitatea sa prezentă. Având în vedere împrejurările actuale, ştirea aceasta nu m-a surprins şi, mărturisesc, nu mă necăjeşte deloc, din următoarele motive:

Întâi, nu aş publica în niciun caz volumul al doilea înainte ca actuala criză industrială engleză să-şi fi atins apogeul. De data aceasta fenomenele sunt neobişnuite şi diferă în multe privinţe de ceea ce au fost în trecut; lucrul acesta poate fi uşor explicat – făcând cu totul abstracţie de alte împrejurări care au provocat schimbările – prin faptul că nicio criză engleză anterioară nu a fost precedată de alte crize îngrozitoare în Statele Unite, America de Sud, Germania, Australia etc., crize care de astă dată durează de 5 ani.

Iată de ce mersul actual al lucrurilor trebuie observat până la maturizarea lor, înainte ca ele să fie „consumate în mod productiv”, adică „teoretic”.

Unul din fenomenele curioase ale situaţiei actuale este următorul: precum ştiţi, s-au prăbuşit anumite bănci din Scoţia şi din câteva provincii engleze, în special din cele apusene (Cornwallis şi Wales). Dar adevăratul centru al pieţei monetare – nu numai în ceea ce priveşte Regatul Unit, dar în ceea ce priveşte lumea întreagă – Londra, nu a fost atins până acum decât puţin. Dimpotrivă, cu câteva excepţii, uriaşele bănci pe acţiuni, cum e Banca Angliei, nu au făcut decât să câştige până în prezent, în urma depresiei generale. Şi faţă de totala lipsă de speranţă a filistinilor englezi, comercianţi şi industriaşi, de a ajunge vreodată timpuri mai bune, puteţi să vă faceţi o părere asupra proporţiilor acestei depresiuni! Niciodată nu am văzut ceva asemănător, niciodată nu am fost martor al unei asemenea disperări, deşi în anii 1857 şi 1866 am fost la Londra!

Nu încape nicio îndoială că una din împrejurările care favorizează piaţa financiară londoneză este situaţia Băncii Franţei, care, de la ultima dezvoltare a legăturilor dintre cele două ţări, a devenit o filială a Băncii Angliei. Banca Franţei ţine rezerve uriaşe de metal preţios, întrucât convertibilitatea bancnotelor sale nu a fost încă restabilită; imediat ce se manifestă vreun semn de nelinişte la bursa londoneză, vin şi banii francezi pentru a cumpăra hârtii de valoare, devalorizate pentru moment. Dacă în toamna trecută banii francezi ar fi

540

fost retraşi în mod subit, e sigur că Banca Angliei ar fi recurs în cazul extrem la cel din urmă mijloc, la suspendarea Legii bancare, şi în acest caz am fi avut prăbuşirea financiară.

Pe de altă parte, liniştea cu care s-a efectuat reluarea plăţilor în numerar în Statele Unite a înlăturat orice presiune din această parte asupra rezervelor Băncii Angliei. Dar lucrul principal care a înlăturat până în prezent o explozie pe piaţa financiară londoneză este situaţia în aparenţă calmă a băncilor din Lancashire şi din celelalte regiuni industriale (cu excepţia regiunilor miniere din vest), cu toate că e sigur şi bine stabilit că aceste bănci nu şi-au imobilizat numai părţi importante din mijloacele lor băneşti în scontul de efecte şi în avansuri pentru tranzacţii dezavantajoase ale fabricanţilor, dar, aşa cum s-a întâmplat de pildă la Oldham, şi-au investit o mare parte din capitalul lor în înfiinţarea de fabrici noi. În acelaşi timp, pe zi ce trece se îngrămădesc stocuri, în special de produse de bumbac, nu numai în Asia (înainte de toate în India), unde sunt trimise în consignaţie, dar şi la Manchester etc. Cum ar putea această stare de lucruri să ia sfârşit fără o prăbuşire generală în rândurile fabricanţilor, şi deci a băncilor locale, prăbuşire care ar avea în mod hotărât repercusiuni asupra pieţei londoneze – nu e de prevăzut. Între timp, peste tot au loc greve şi mişcări de mase. Observ în treacăt că anul trecut, oricât de rea a fost situaţia în celelalte ramuri de activitate, căile ferate prosperau, lucru care se datora însă numai unor împrejurări extraordinare, ca expoziţia de la Paris etc. În realitate, căile ferate menţin aparenţa unei înfloriri a afacerilor, făcând datorii care le sporesc în fiecare zi contul de capital.

Oricare ar fi evoluţia ulterioară a acestei crize – deşi pentru cercetătorul producţiei capitaliste şi pentru teoreticianul de profesie e foarte important să o observe în amănuntele ei – ea va trece ca şi crizele anterioare, şi va deschide un nou „ciclu industrial”, cu toate fazele sale diferite de prosperitate etc. Dar sub coaja acestei solidităţi „aparente” a societăţii engleze pândeşte altă criză – criza agrară, care va lăsa în urma ei schimbări mari şi serioase în structura acestei societăţi. Cu altă ocazie, voi reveni asupra acestei chestiuni, care aici ne-ar duce prea departe.

Al doilea: cantitatea de material pe care am primit-o nu numai din Rusia, dar şi din Statele Unite etc. îmi dă, spre mulţumirea mea, un „pretext” ca să-mi continui cercetările, în loc să le închei definitiv în vederea publicării.

541

Al treilea: medicul meu m-a sfătuit să-mi scurtez cât se poate de mult „ziua de muncă”, dacă nu doresc să revin din nou la starea din 1874 şi din anii următori când, după câteva ore de muncă serioasă, îmi veneau ameţelile şi nu mai puteam să continuu.

Engels către Danielson Londra, 13 noiembrie 1885

Nu m-am îndoit că al doilea volum o să vă facă aceeaşi plăcere ca şi mie. Exigenţele sunt atât de mari ca să poţi urmări expunerile pe care le conţine, încât cititorul obişnuit nu-şi va da silinţa să le pătrundă şi să le urmărească până la capăt. Acesta e cazul în prezent în Germania, unde întreaga ştiinţă istorică, inclusiv economia politică, a decăzut atât de mult, încât o şi mai mare decădere e imposibilă. Socialiştii noştri de catedră nu au fost, din punct de vedere teoretic, niciodată mai mult decât nişte lamentabili economişti vulgari filantropici, iar în prezent au decăzut la nivelul unor simpli apărători ai socialismului de stat al lui Bismarck. Pentru ei volumul al doilea va rămâne totdeauna o carte cu şapte peceţi. Este un exemplu bun pentru ceea ce Hegel numeşte ironia istoriei universale, anume că prin ridicarea Germaniei la rangul celei dintâi puteri europene, ştiinţa istorică germană a decăzut din nou, ajungând la aceeaşi stare mizerabilă la care ajunsese prin îngenunchierea politică cea mai completă a Germaniei, aceea de după Războiul de treizeci de ani. Dar aşa stau lucrurile într-adevăr. Şi astfel „ştiinţa” germană priveşte acest nou volum, fără a fi în stare să-l înţeleagă; numai o teamă sănătoasă de urmări o face să nu-1 critice în public, astfel că literatura economică oficială păstrează o tăcere prudentă asupra acestui volum. Partea a treia o va sili însă să vorbească.

Engels către Viktor Adler Londra, 16 martie 1895

Pentru că vrei să toceşti „Capitalul” II şi III în puşcărie, vreau să-ţi dau câteva indicaţii care să-ţi uşureze munca.

Cartea a II-a, secţiunea I. Citeşte temeinic capitolul 1; capitolele 2 şi 3 poţi apoi să le iei mai uşor. Capitolul 4 iarăşi, ca rezumat, cu atenţie. 5 şi 6 sunt uşoare, şi, în special, 6 tratează lucruri secundare.

Secţiunea a II-a, capitolele 7-9 importante, deosebit de importante 10 şi 11. La fel 12, 13, 14. Dimpotrivă, 15, 16, 17 pentru

542

început numai ca simplă lectură. Secţiunea a III-a este o prezentare cu totul strălucită a circuitului

total al mărfii şi al banilor în societatea capitalistă, circuit tratat aici pentru prima dată de la fiziocraţi încoace – strălucită în ceea ce priveşte conţinutul, dar extraordinar de greoaie în ceea ce priveşte forma, mai întâi pentru că provine din combinarea a două versiuni, care aplică două metode diferite şi, apoi, pentru că versiunea nr. 2 a fost elaborată cu mari eforturi, într-o perioadă de boală în care creierul suferea de pe urma unei insomnii cronice. Asta mi-aş rezerva-o pentru la urmă de tot, după o primă prelucrare a volumului III. Şi pentru munca ta această parte nu este deocamdată indispensabilă.

[...] Prin urmare, dacă vei studia temeinic lucrurile principale şi deocamdată ceva mai superficial lucrurile mai puţin importante (cel mai bine e ca mai înainte să reiei lucrurile principale din volumul 1), vei obţine o privire generală asupra întregului şi vei înţelege apoi mai uşor şi părţile neglijate.

NOTE:

1 Anexăm acestei scrisori două grafice pe care le extragem din caietul XXII al manuscrisului postum al lui Marx din 1862/63, intitulat „Zur Kritik der politischen Oekonomie”. Fotocopiile acestui manuscris se află în arhiva Institutului Marx-Engels-Lenin. În manuscris şi în scrisoare, primul sector (producţia de mijloace de consum) poartă numărul I, iar al doilea (producţia de mijloace de producţie) numărul II. Am modificat aceste numere, aşa cum a făcut-o Marx însuşi în cartea a 2-a a „Capitalului”, pentru a-i uşura cititorului înţelegerea graficelor. Primul grafic reprezintă schimburile dintre cele două sectoare, în timp ce graficul al doilea reprezintă procesul total de reproducţie. În acest grafic se arată sub III în ce mod se repartizează produsul total. (Nota Inst. M.E.L.) 2 În original 1.020. (Nota Inst. M.E.L.) 3 Vezi tabloul de monede. (Nota Inst. M.E.L.) 4 1. st. 10,5 înseamnă: 10 1. st. 5 şilingi. (Nota Inst. M.E.L.) 5 Fotocopii după originalele scrise în limba engleză şi din care urmează aici extrase ale scrisorilor lui Marx şi Engels către Danielson, care a tradus primul volum al „Capitalului” în ruseşte, se află la Institutul Marx-Engels-Lenin. (Nota Inst. M.E.L.)

543

INDICI

INDICE BIBLIOGRAFIC

Indicele cuprinde literatura citată în cartea a 2-a a „Capitalului”

şi în prefaţa lui Engels.

I. OPERE DE AUTORI NUMIŢI ADAMS, W. B., „Roads and Rails and their Sequences, Physical and

Moral” [Căi ferate şi şine şi uzura lor morală şi fizică], Londra 1862, pag. 141, 143 şi urm.

BAILEY, Samuel, „A Critical Dissertation on the Nature, Measure, and Causes of Value, chiefly in Reference to the Writings of Mr. Ricardo and his followers. By the Author of Essays on the Formation and Publication of Opinions etc.” [Tratat critic asupra naturii, măsurii şi originii valorii; cu referire specială la scrierile domnului Ricardo şi ale urmaşilor lui. De autorul lucrărilor despre formarea şi publicarea de opinii etc.], Londra 1825, pag. 89 şi urm.

BARTON, John, „Observations on the Circumstances which influence the Condition of the Labouring Classes of Society” [Consideraţii asupra împrejurărilor care influenţează starea claselor muncitoare ale societăţii], Londra 1817, pag. 186.

CHALMERS, Thomas, „On Political Economy in connection with the Moral State and Moral Prospects of Society” [Despre economia politică în legătură cu starea morală şi perspectivele morale ale societăţii], ediţia a 2-a, Glasgow 1832, pag. 129.

CORBET, Thomas, „An Inquiry into the Causes and Modes of the Wealth of Individuals; or the Principles of Trade and Speculation explained” [Analiza cauzelor şi felurilor de avuţie a indivizilor; sau lămurirea principiilor comerţului şi speculaţiei], Londra 1841, pag. 115.

COURCELLE-SENEUIL, J. G., „Traité théorique et pratique des entreprises industrielles, commercielles et agricoles ou Manuel des affaires” [Tratat teoretic şi practic asupra întreprinderilor industriale, comerciale şi agricole sau Manual pentru afaceri], ediţia a 2-a, Paris 1857, pag. 197.

544

DESTUTT DE TRACY, Antoine, „Eléments d'idéologie, IV-e et V-e Parties: Traité de la Volonté et de ses effets” [Elemente de ideologie. Partea a IV-a şi a V-a: Tratat asupra voinţei şi a efectelor ei], Paris 1826, pag. 395 şi urm., 398-402.

DUPONT DE NEMOURS, Pierre Samuel, „Maximes du docteur Quesnay, ou Résumé de ses principes d'économie sociale” [Preceptele doctorului Quesnay, sau rezumatul principiilor sale de economie socială], în „Collection des principaux économistes. Vol. II: Physiocrates”, ediţia Daire, Paris 1846, pag. 157.

GOOD, W. Walter, „Political, Agricultural and Commercial Fallacies” [Sofisme politice, agricole şi comerciale], Londra 1866, pag. 194 şi urm.

HODGSKIN, Thomas, „Popular Political Economy” [Economie politică populară], Londra 1827, pag. 199 şi urm.

HOLDSWORTH, W. A., „The Law of Landlord and Tenant” [Legea funciară şi a arenzilor], Londra 1857, pag. 143, 147.

KIRCHHOF, Friedrich, „Handbuch der landwirtschaftlichen Betriebslehre. Ein Leitfaden für praktische Landwirte zur zweckmässingen Einrichtung und Verwaltung der Landgüter” [Manual pentru întreprinderile agricole. Călăuză pentru agricultori în vederea unei organizări şi administrări eficace a gospodăriilor agricole], Dessau 1852, pag. 148 şi urm., 198, 200-204, 210 şi urm.

LARDNER, Dionysius, „Railway Economy: a Treatise on the new art of Transport, its Management, Prospects, and Relations commercial, financial and social” [Economia căilor ferate: tratat despre arta nouă a transportului, despre mecanismul, perspectivele şi relaţiile sale comerciale, financiare şi sociale], Londra 1850, pag. 141, 148-150.

LAVELEYE, Emile de, „Essai sur l’Economie Rurale de la Belgique” [Studiu asupra economiei rurale din Belgia], Paris, Bruxelles şi Lipsca 1863, pag. 200.

LAVERGNE, Leonce de, „The Rural Economy of England, Scotland and Ireland” [Economia rurală din Anglia, Scoţia şi Irlanda], Londra 1855, pag. 196.

MARX, Karl, „Das Kapital. Kritik der politischen Oekonomie” [Capitalul. Critica economiei politice], vol. I, Viena-Berlin 1937, pag. 8, 15 şi urm., 17, 20, 28, 45 şi urm., 57, 67, 95, 103,

545

105, 112, 117, 127 şi urm., 130, 133, 136, 143, 150, 155, 166, 168, 171, 178, 186, 253 şi urm., 264, 268, 273, 282, 293 şi urm., 292 şi urm., 297, 326, 340, 361, 397, 402, 412, 417, 419. – „Das Kapital. Kritik der politischen Oekonomie”, vol. III, pag. 8 şi urm., 16, 21 şi urm., 177, 203. – „Lohnarbeit und Kapital» [Muncă salariată şi capital], în „Neue Rheinische Zeitung” nr. 264-269, Koln 1849, pag. 12. – „Misère de la Philosophie. Reponse à la Philosophie de la Misère par M. Proudhon” [Mizeria filozofiei. Răspuns la «Filozofia mizeriei» de d. Proudhon], Paris, Bruxelles 1847, pag. 12 şi urm., 17, 20. – (aceeaşi) în limba germană de E. Bernstein şi K. Kautsky, cu prefaţă de F. Engels, Stuttgart 1885, pag. 11. – „Theorien über den Mehrwert” [Teorii asupra plusvalorii] (în manuscris), pag. 8, 12 şi urm., 19 şi urm. – „Zur Kritik der politischen Oekonomie” [Contribuţii la critica economiei politice], Berlin 1859, pag. 8, 285. – „Zur Kritik der politischen Oekonomie” (în manuscris). Vezi şi „Theorien über den Mehrwert”, pag. 10, 12 şi urm., 13, 21.

MEYER, Rudolf, „Der Emanzipationskampf des vierten Standes” [Lupta pentru emanciparea celei de a patra stări], vol. I, Berlin 1874, pag. 11.

MOLLER, Adam Heinrich, „Die Elemente der Staatskunst” [Elementele politicii], vol. II, Berlin 1809, pag. 153 şi urm.

NEWMAN, Samuel P. Philipps, „Elements of Political Economy” [Elemente de economie politică], Andover şi New York 1835, pag. 128.

POTTER, A., „Political Economy: its Objects, Uses, and Principles: considered with reference to the Condition of the American People. With a Summary for the use of students” [Economia politică, ţelurile ei, foloasele şi principiile ei: considerate în legătură cu starea poporului american. Cu un sumar pentru uzul celor care vor să studieze], New York 1841, pag. 154 şi urm.

QUESNAY, Francois, „Analyse du Tableau Économique” [Analiza tabloului economic] în „Collection des principaux économistes. Vol. II: Physiocrates”, ediţia Daire, Paris 1846, pag. 84, 109, 156 şi urm., 196, 298, 305. – „Dialogues sur le Commerce et les Travaux des Artisans » [Discursuri asupra comerţului şi a lucrărilor meseriaşilor], în

546

„Collection des principaux économistes. Vol. II.: Physiocrates”, ediţia Daire, Paris 1846, pag. 109, 282.

RAMSAY, George, „An Essay on the Disiribution of Wealth” [Eseu asupra distribuţiei avuţiei], Edinburgh 1836, pag. 321, 359 şi urm.

RICARDO, David, „On the Principles of Political Economy and Taxation” [Despre principiile economiei politice şi impozite], ediţia a 3-a, Londra 1821, pag. 15, 19, 125, 177, 183, 186 şi urm., 321, 395.

RODBERTUS-JAGETZOW, Karl, „Briefe und sozial-politische Aufsätze” [Scrisori şi articole cu conţinut politico-social], ediţia Dr. R. Meyer, Berlin 1881, pag. 13. – „Das Kapital” [Capitalul], ediţia Theophil Kozak, Berlin 1884, pag. 11. – „Einige Briefe von Dr. Rodbertus an J. Z.” [Câteva scrisori ale d-nului Rodbertus către J. Z.], în „Zeitschrift für die Gesamte Staatswissenschaft”, ediţia Tricher-Lipsca, Schäffle-Stuttgart, A. Wagner - Berlin, vol. 35, Tübingen 1879, pag. 11 şi urm. – „Soziale Briefe an von Kirchmann”. Dritter Brief: „Widerlegung der Ricardoschen Lehre von der Grundrente und Begründung einer neuen Rententheorie” [Scrisori cu conţinut social adresate lui von Kirchmann. Scrisoarea a treia: Combaterea teoriei lui Ricardo asupra rentei funciare şi punerea bazelor unei noi teorii asupra rentei], Berlin 1851, pag. 11 şi urm. – „Zur Erkenntniss unserer Staatswirtschaftlichen Zustände” [Pentru cunoaşterea stării economiei noastre]. Caietul I. Neu-Brandenburg şi Friedland 1842, pag. 16, 21.

ROSCOE, H. E. şi C. SCHORLEMME, „Ausführliches Lehrbuch der Chemie” [Manual explicit de chimie], vol. I, Braunschweig 1887, pag. 18.

SAY, Jean-Baptiste, « Traité d'Économie Politique, ou simple Exposition de la Manière dont se forment, se distribuent et se consomment les Richesses” [Tratat de economie politică, sau simplă prezentare a modului de formare, distribuire şi consumare a avuţiilor], ediţia a 3-a, vol. II, Paris 1817, pag. 322.

SCROPE, G. S, Vezi Potter, A. SENIOR, William Nassau, „Principes Fondamentaux de l’Économie

Politique” [Principii fundamentale de economie politică], tradus

547

de J. Arrivabene, Paris 1836, pag. 361. SISMONDI, J. C. L. Simonde de, „Nouveaux Principes de l'Économie

Politique” [Noi principii de economie politică], vol. I, Paris 1819, pag. 20, 94 şi urm., 322.

SMITH, Adam, „An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations” [Cercetare asupra naturii şi cauzelor avuţiei naţiunilor], ediţia E. G. Wakefield, Londra 1843, pag. 13, 117, 157-163, 165 şi urm., 167 şi urm., 171 şi urm, 174, 176, 178, 180, 293-302, 305-308, 313 şi urm., 313 şi urm., 315 şi urm., 320 şi urm., 336, 391.

SOETBEER, Adolf, „Edelmetall-Producktion und Wertverhältnis zwischen Gold und Silber seit der Entdeckung Amerikas bis zur Gegenwart” [Producţia de metale nobile şi raportul de valoare dintre aur şi argint de la descoperirea Americii până în zilele noastre], supliment nr. 57 la „Petersmanns Mitteilungen” [Comunicările lui Petersmann], Gotha 1879, pag. 386.

STORCH, Henri, „Cours d'Économie Politique, ou Exposition des principes qui déterminent la prospérité des nations” [Curs de economie politică, sau expunerea principiilor care determină prosperitatea naţiunilor], vol. II, Petersburg 1815, pag. 124, 322. – „Considérations sur la nature du revenu national” [Consideraţii asupra naturii venitului naţional], Paris 1824, pag. 322, 357.

THOMPSON, William, „An Inquiry into the Principles of the Distribution of Wealth most conducive to human Happiness; applied to the newly proposed System of Voluntary of Wealth” [Analiza principiilor distribuţiei avuţiei, care contribuie cel mai mult la fericirea omenească; aplicată la sistemul de curând propus al egalităţii de avere liber acceptate], Londra 1850, pag. 17, 265-267.

TOOKE, Th., „An Inquiry into the Currency Principle, the conection of the currency with prices and the expediency of a separation of issue from banking” [Studiu asupra teoriei mijloacelor de circulaţie, asupra corelaţiei dintre mijloacele de circulaţie şi preţuri şi a folosului separării emiterii de monedă de activitatea bancară], Londra 1844, pag. 392.

TROSNE, Guillaume-François Le, „De l’Intérét Social” [Despre interesul social], în „Collection des principaux économistes. Vol. II. Physiocrates”, ediţia Daire, Paris 1846, pag. 157.

548

TURGOT, A. R. J., „Réflexions sur la formation et la distribution des richesses” [Consideraţii asupra formării şi repartizării averilor] (1766), în „Oeuvres”, ediţia Daire, vol. I, Paris 1844, pag. 157, 282, 297.

TYLOR (TYLER), E. B., „Forschungen über die Urgeschichte der Menschheit und die Entwicklung der Zivilisation” [Cercetări asupra preistoriei omenirii şi a dezvoltării civilizaţiei], trad. de H. Müller, Lipsca, pag. 361.

WAYLAND, Francis, „The Elements of Political Economy” [Elemente de economie politică], Boston 1843, pag. 185.

WILLIAMS, R. P., „On the Maintenance of permanent way” [Despre întreţinerea căilor durabile], expunere făcută la Institute of Civil Engineers, 1867, pag. 141, 149.

II. OPERE ANONIME

„Manava Dharma Sastra. Or the Institutes of Manu according to the gloss of Kulluka comprising the Indian system of duties, religious and civil, verbally translated from the original with a preface by Sir William Jones, and collated with the Sanskrit text by Graves Chamney Haughton esq M.A.F.R.S. etc. etc.: Prof. of Hindu literature in the East India College” [Manava Dharma Sastra. Sau legile lui Manu în interpretarea lui Kulluka, inclusiv sistemul indian al îndatoririlor religioase şi civice, tradus ad literam din original, cu o prefaţă de Sir William Jones şi comparat cu textul sanscrit de către Graves Chamney Haughton, profesor de literatură indiană la East India College], ediţia a 3-a, Madras 1863, pag. 195.

„The Source and Remedy of the National Difficulties. A lefter to Lord John Russel” [Izvorul şi mijlocul de remediere a greutăţilor naţionale. Scrisoare către lordul John Russel], Londra 1821, pag. 15 şi urm.

III. REVISTE ŞI ZIARE

Economist, Londra, 8 mai 1847, pag. 113. 16 iunie 1866, pag. 208. 30 iunie 1866, pag. 208. 7 iulie 1856, pag. 208 şi urm.

Money Market Review [Revista pieţei monetare], 1867, pag. 148. Neue Rheinische Zeitung, organ al democraţiei, Köln 1848/49, pag. 12.

549

Zeitschrift f. d. gesamte Staatswissenschaft, Tübingen 1879, pag. 11 şi urm.

IV. RAPOARTE PARLAMENTARE ŞI PUBLICAŢII ALE AUTORITĂŢILOR

„East India (Madras and Orissa Famine). Return to an Address of the

Honourable The House of Commons” [India Orientală (foametea de la Madras şi Orissa). Răspuns la o adresă a onor. Camere a Comunelor], 4 iulie 1867, pag. 195.

„East India (Bengal and Orissa Famine). Papers and Correspondence relative to the Famine in Bengal and Orissa, including the Report of the Famine Commission and the Minutes of the Lieutenant Governor of Bengal and the Governor of India” [India Orientală (foametea de la Bengal şi Orissa). Documente şi corespondenţă în legătură cu foametea de la Bengal şi Orissa, inclusiv rapoartele comisiei de anchetă a foametei şi protocolul viceguvernatorului de la Bengal şi a viceregelui Indiei], 31 mai 1867, pag. 117.

„East India (Bengal and Orissa Famine). Papers, relating to the Famine in Behar, including Mr. F. R. Cockerells Report” [India Orientală (foametea de la Bengal şi Orissa). Documente în legătură cu foametea de la Behar, inclusiv raportul d-lui F. R. Cockerell], partea a III-a, 31 mai 1867, pag. 117.

„Reports by H. M. Secretaries of Embassy and Legation on the Manufactures Commerce etc., of the Countries in wich they reside” [Rapoartele secretarilor de misiuni şi legaţii ai Majestăţii Sale asupra industriei, comerţului etc. din ţările în care se află], Londra, nr. 8 (1865), pag. 198, nr. 14 (1870), pag. 388, 425 şi urm.

„Report from the Select Committee on Bank Acts; together with the Proceedings of the Committee, Minutes of Evidence, Appendix and Index. Part I. Report and Evidence” [Raportul comisiei restrânse pentru legile bancare; împreună cu protocoalele comisiei, declaraţiile martorilor, anexe şi index. Partea I. Raport şi declaraţii], 30 iulie 1857, pag. 193 şi urm.

„Royal Commission on Railways. Minutes of Evidence taken before the Commissioners” [Comisia regală a căilor ferate. Protocolul declaraţiilor făcute în faţa membrilor comisiei], Londra 1867, pag. 115, 126, 140, 144, 148, 206.

550

INDICE DE PERSOANE

A

ADAMS, William Bridges (1797-1872), inginer englez de la calea

ferată, autorul mai multor cărţi tehnice asupra căilor ferate, pag. 141, 143 şi urm.

ADLER, Viktor (1852-1918), fondatorul şi conducătorul social-democraţiei austriace, iniţial radical-burghez; unul din conducătorii reformismului din Internaţionala a II-a, în timpul războiului a fost social-pacifist; părintele austro-marxismului, pag. 443.

D'ALEMBERT, Jean le Rond (1717-1783), matematician de vază şi om de ştiinţă, unul din teoreticienii de frunte ai burgheziei revoluţionare franceze, colaborator la marea enciclopedie franceză, pentru care a scris, între altele, introducerea şi numeroase articole. Ca filosof sensualist, deduce cunoaşterea lumii obiective din simţuri, pag. 67.

B

BAILEY, Samuel (1791-1870), filosof şi economist englez;

polemizează cu Ricardo. Marx îl numeşte „critic insipid, superficial, supradeştept”, pag. 83 şi urm., 417.

BAKEWELL, Robert (1725-1795), agricultor şi crescător de vite englez; a făcut încercări reuşite de încrucişare de specii, pag. 195.

BARTON, John (a scris la sfârşitul secolului al 18-lea), economist englez, pag. 186 şi urm., 322.

BERNSTEIN, Eduard (1850-1932), social-democrat german; în timpul perioadei legii contra socialiştilor a fost redactor al ziarului ilegal al partidului, „Sozialdemokrat”. După moartea lui Engels a devenit treptat teoreticianul oportunismului. Teoriile sale constituie azi îndreptarul social-fascismului, pag. 473.

BESSEMER, Sir Henry (1813-1898), inginer englez de valoare, inventatorul procedeului „Bessemer”, denumit după dânsul, pentru prepararea oţelului, pag. 197.

BISMARCK, Otto von (1815-1898), prim-ministru prusian şi primul

551

cancelar al Reichului. Junker din regiunea de la răsărit de Elba. A putut unifica, „de sus” Germania, datorită slăbiciunii mişcării revoluţionare. A încercat în deceniul al şaptelea al secolului trecut să folosească mişcarea muncitorească germană în scopurile sale reacţionare (tratative cu Lassalle). Părintele legii contra socialiştilor (1878). Cu ajutorul lui a fost înfrântă Comuna din Paris, pag. 443.

BULGACOV, S. N. (nasc. 1871), marxist „legal” rus, care în timpul desfăşurării şi, mai ales, după înfrângerea revoluţiei din 1905 s-a îndepărtat complet de marxism, devenind apoi preot ortodox. Trăieşte acum în emigrare, pag. 455 şi urm., 459-463, 467, 468, 470, 474.

C

CAREY, Henry Charles (1793-1879), economist american, adversar al

teoriei rentei funciare a lui Ricardo, la început liber-schimbist, apoi partizan al taxelor vamale protecţioniste, pag. 293.

CHALMERS, Thomas (1780-1847), teolog şi economist scoţian, „unul din adepţii cei mai fanatici ai lui Malthus, după care nu există alt leac pentru toate relele sociale decât educarea în spirit religios a clasei muncitoare, adică îndoparea ei cu teoria malthusiană a populaţiei, împodobită cu creştinism şi cu teologie înălţătoare”. (Marx), pag. 129.

CHERBULIEZ, Antoine Elisée (1797-1869), politician şi economist elveţian, discipol al lui Sismondi, pag. 322.

CIUPROV, A. Z. (1842-1908), economist rus liberal, statistician, specialist în ce priveşte căile ferate şi ca atare consultat adesea în Comisiile de stat; lui i se datoreşte în mare măsură dezvoltarea statisticii agrare în Rusia. Lenin 1-a caracterizat drept un reacţionar care se ascunde după fraze blajine, pag. 47.

CORBET, Thomas, economist englez, pag. 115. COURCELLE-SENEUIL, Jean Gustave (1813-1892), negustor francez,

mai târziu economist şi funcţionar superior, pag. 197.

D DANIELSON, N. F. (pseudonim: Nicolai–on) (1844-1918), economist

rus, unul din teoreticienii cei mai de vază ai mişcării narodnice,

552

prin anii 1880-1890. După arestarea lui Lopatin, a dus la capăt traducerea în limba rusă a volumului I din „Capitalul”, pag. 441, 443, 446, 450, 455, 458, 455-468, 474, 478.

DESTUTT de TRACY, Antoine (1754-1836), autor francez de scrieri filozofice, om politic şi economist liberal, aparţine pe târâm filozofic şcolii sensualiste (D'Alembert). Apără interesele burgheziei împotriva clasei muncitoare, pag. 366, 395-402.

DRUMMOND, V. A. W. (1833-1907), diplomat englez, pag. 425 şi urm.

DUPONT DE NEMOURS, Pierre Samuel (1739-1817), economist francez, fiziocrat, discipol al lui Quesnay, pag. 157

E

EDMONDS, Thomas Rowe (1803-1889), comunist utopist englez

(adept al lui Owen), director al unei societăţi de asigurare la Londra, pag. 17.

EFRUSI B. O. (1865-1897), economist burghez rus, autor a diferite lucrări economice, între altele şi despre Sismondi, pag. 451-454.

ENGELS, Friedrich (1820-1895), pag. 22, 37, 204, 235, 307, 338, 342, 349, 389, 435, 437, şi urm., 443 şi urm., 451, 461.

F

FULLARTON, John (1780-1849), economist englez, aparţine aşa

numitei banking school, care critică teoria currency, (comp. „Capitalul”, cartea a III-a, cap. 28 şi 34), pag. 410.

GOOD, W. Walter, arendaş englez; a scris despre probleme agrar-politice, pag. 194.

H

HODGSKIN, Thomas (1787-1869), economist englez, ale cărui scrieri –

spune Marx – sunt socotite printre produsele de seamă ale economiei engleze. El este unul din reprezentanţii opoziţiei proletare împotriva economiei clasice; rămâne totuşi tributar teoriilor lui Ricardo, acceptă „toate premizele economice ale producţiei capitaliste ca formă veşnică şi nu vrea decât să înlăture capitalul, baza şi totodată consecinţa necesară” (Marx),

553

pag. 17, 199 şi urm. HOLDSWORTH, W. A. avocat englez, autorul unui şir de cărţi juridice

populare, mai ales despre legislaţia arenzilor, pag. 143, 147.

K KIRCHHOF, Friedrich, agricultor, autorul mai multor cărţi despre

probleme agricole, pag. 148, 198, 201-204, 210. KIRCHMANN, Julius Hermann v. (1802 - 1884), jurist german,

politician şi filozof, pag. 459. KOZAK, Theophil, secretar al Camerei de Comerţ din Halberstadt; a

publicat unele scrieri rămase dela Rodbertus, pag. 11.

L LALOR, John (1814-1856), scriitor şi ziarist englez burghezo-religios,

care a scris mult în legătură cu problemele sociale, pag. 116, 118 şi urm.

LARDNER, Dionysius (1793--1859), scriitor englez, autor a numeroase scrieri populare de ştiinţe naturale, pag. 141, 148, 150 şi urm.

LASSALLE, Ferdinand (1825-1864), întemeietorul Asociaţiei generale a muncitorilor germani. La moartea sa, Engels a scris despre el: „Unul din oamenii cei mai de seamă din Germania. Pentru prezent el ne era un prieten foarte nesigur, pentru viitor ne era un duşman aproximativ sigur”. Când au fost cunoscute mai bine relaţiile lui cu Bismarck, Marx şi-a înăsprit părerea despre el: „Lassalle trădase de fapt partidul. El încheiase un contract formal cu Bismarck”. Engels scrie că „toată gloria lui Lassalle se întemeia pe faptul că Marx i-a permis timp de ani de zile să se împodobească cu rezultatele cercetărilor lui Marx, ca şi cum ar fi fost ale sale proprii, şi pe deasupra [...] să le denatureze [...] Socialistul Lassalle este întovărăşit pas cu pas de demagogul Lassalle”, pag. 12.

LAVELEYE, Emile Louis de (1822-1892), economist burghez, liberal belgian, pag. 200.

LAVERGNE, Louis (1809--1880), politician şi economist reacţionar francez, pag. 196.

LAVOISIER, Antoine Laurent (1743-1794), chimist de valoare francez,

554

fondatorul chimiei moderne, pag. 18 şi urm. LE TROSNE, Guillaume François (1728-1780), economist francez,

fiziocrat distins, avocat regal, pag. 157. LINGUET, Simon Nicolas Henri (1736-1794), scriitor francez,

polemizează „împotriva idealurilor burghezo-liberale ale contemporanilor săi iluminişti, împotriva domniei care începea a burgheziei” (Marx), pag. 297.

LIST, Friedrich (1789-1846), economist german, reprezentantul teoretic al burgheziei în dezvoltare din Germania înainte de 1848 în lupta ei pentru dezvoltarea independentă a modului de producţie capitalist în Germania faţă de concurenţa străină. Teoretic a exprimat această tendinţă a burgheziei industriale germane în teoria sa despre forţele de producţie. A apărat tarifele vamale protecţioniste „pentru a înlocui lucrul manual cu maşini, industria patriarhală cu industria modernă, pentru a [...] extinde domnia burgheziei, în special a marilor capitalişti industriali” (Marx). List a desfăşurat o mare activitate şi pentru dezvoltarea căilor ferate în Germania, pag. 12.

M

MABLY, Gabriel Bonnot de (1709-1785), preot, mai târziu scriitor

liber, adept al dreptului natural, adversar al proprietăţii private, apărător al unei orânduiri sociale comuniste; considera însă că aceasta aparţine iremediabil trecutului şi se mulţumea să ceară reforme, pag. 297.

MACCULLOCH, John Ramsay (1789-1864), economist englez, „vulgarizator al economiei ricardiene şi totodată cel mai jalnic tablou al descompunerii ei”. „Apologet al orânduirii existente. Singurul lucru care-i insuflă teamă, dusă până la comic, este tendinţa de scădere a profitului; este pe deplin împăcat cu situaţia muncitorilor şi, în general, cu toate contradicţiile economiei burgheze care cad în spinarea clasei muncitoare”. „Ultimele lui lucrări despre monedă, impozite etc. sunt simple pledoarii pentru respectivul guvern whig. În felul acesta, omul a ajuns în funcţii bine remunerate” (Marx), pag. 16, 203, 322.

MACLEOD, Henry Dunning (1821-1902), economist scoţian, pag. 187. MALTHUS, Thomas Robert (1766-1834), preot englez, economist, „un

plagiator abil”. Meritul lui real „constă în aceea că pune

555

accentul principal pe schimbul inegal, dintre capital şi munca salariată”. Dar o face „pe de o parte pentru a demonstra că mizeria clasei muncitoare este inevitabilă [...], pe de altă parte pentru a demonstra capitaliştilor că un cler atât bisericesc, cât şi administrativ bine îndopat este indispensabil”. Teoria lui „despre necesitatea unui consum neproductiv în continuă creştere [...] se potrivea de minune scopului lui, apologetica stărilor existente în Anglia, ca landlordismul, «statul şi biserica», pensionarii, perceptorii, zeciuiala, datoria publică, speculaţiile de bursă, portăreii, popii şi lacheii” (Marx). A recomandat proletariatului limitarea naşterilor ca leac împotriva mizeriei capitaliste, pag. 363.

MARX, Karl (1818-1883), pag. 7-21, 67, 234, 435, 437 şi urm., 441, 447, 455-461, 463 şi urm., 465, 470-473, 476-478.

MARX, Jenny (1814-1881), soţia lui Karl Marx. Fiica consilierului de stat Ludwig von Westphalen. În pofida originii ei, 1-a urmat pe Marx, suportând cu curaj lipsurile emigraţiei şi sprijinindu-1 în munca sa literară, pag. 21.

MARX-AVELING, Eleanor (Tussy) (1856-1898), fiica cea mai mică a lui Marx, soţia lui Ed. Aveling. A luat parte activă în mişcarea muncitorească engleză şi internaţională. Organizatoare a sindicatului londonez al muncitorilor din industria gazului şi a mişcării muncitoarelor. A tradus numeroase scrieri socialiste în limba engleză, pag. 10, 11.

MEYER, Hermann Rudolf (1838-1899), editorul lui Rodbertus; „socialist feudal”, adversar al lui Bismarck, cunoscut al lui Engels, pag. 11 şi urm.

MILL, James (1773-1836), istoric englez, filozof şi economist. „Primul care a înfăţişat într-o formă sistematică teoria lui Ricardo”. Prin încercările lui de „a demonstra inexistenţa contrazicerilor teoriei ricardiene [...] se încâlceşte el singur în contraziceri şi reprezintă totodată, cu încercarea sa de a le rezolva, începutul decăderii teoriei al cărei reprezentant dogmatic este”, pag. 203, 417.

MILL, John Stuart (1806-1873), fiul celui de mai sus, filozof şi economist englez, liber-schimbist şi eclectic, epigon al economiei clasice: cu el se desăvârşeşte decăderea şcolii ricardiene. Încearcă un compromis între doctrina acesteia şi revendicările socialiste ale proletariatului, pag. 187, 322, 459.

MÜLLER, Adam (1779-1829), om politic şi economist german. Un

556

economist romantic, a cărui profunzime [...] stă în faptul că vede norii de praf de la suprafaţă şi că exprimă acest ceva prăfuit într-o formă misterioasă şi pretenţioasă” (Marx), pag. 153.

N

NEWMAN, Samuel Philipps (1796-1842), economist american,

profesor de oratorie, pag. 128. NICOLAI–ON (N.–ON), vezi Danielson.

O OWEN, Robert (1771-1858), socialist utopist englez; la început

fabricant, a ajuns la doctrina sa comunistă pe baza experienţelor practice făcute în fabricile sale. Era împotriva violenţei. Şi-a elaborat planul de viitor cu priceperea dobândită în activitatea sa practică. Din cauza adeziunii lui la comunism, societatea oficială 1-a exclus din rândurile ei. Încercările lui de a pune bazele unor colonii comuniste în America au dat greş. „Atunci s-a adresat direct clasei muncitoare şi a continuat să mai activeze în mijlocul ei timp de 30 de ani. Toate mişcările sociale, toate progresele reale care s-au realizat în Anglia în interesul muncitorilor, se leagă de numele lui Owen.” (Engels) pag. 17.

P

PATTERSON, Robert (1821-1886), ziarist, a scris despre probleme

financiare, pag. 187. PRIESTLEY, Joseph (1733-1804), chimist englez, adversar al bisericii,

a emigrat, din cauza simpatiilor sale pentru revoluţia franceză, în America. Descoperitorul oxigenului şi al unui şir de alte corpuri gazoase, precursor al lui Lavoisier, pag. 18 şi urm.

PROUDHON, Pierre Joseph (1809-1865), socialist mic-burghez francez, unul din întemeietorii teoretici ai anarhismului. Proudhon „zăpăceşte categoriile economice, prefăcându-le în [...] idei veşnice şi se întoarce, pe această cale ocolită, la punctul de vedere al economiei burgheze”. Socialismul lui este „tabloul utopiei filistine”. „Deoarece nu a înţeles niciodată adevărata

557

dialectică ştiinţifică, el nu a ajuns decât la sofistică” (Marx). Teoriile proudhoniene, împotriva cărora Marx a scris „Mizeria filosofiei”, au avut mult timp o mare influenţă în Franţa, pag. 11, 17, 322, 460.

Q

QUESNAY, François (1694-1774), medic şi economist francez,

întemeietorul teoriei fiziocrate. În celebrul lui „tablou economic”, el a înfăţişat procesul de reproducţie nu al capitalului luat izolat, ci al capitalului social în totalitatea sa. Aceasta „era în prima treime a secolului al 18-lea, în perioada de copilărie a economiei politice [...], fără discuţie, ideea cea mai genială de care s-a făcut vinovată până acum economia politică” (Marx), pag. 84, 109, 156 şi urm., 164, 184, 296-298, 305, 435.

R

RAMSAY, Sir George (1800-1871), filosof şi economist englez. Din

punct de vedere istoric, se situează pe punctul „în care economia politică însăşi, pe baza analizei ei, prezintă forma capitalistă a producţiei, şi deci capitalul, ca o simplă condiţie istorică «întâmplătoare» a producţiei, şi nu ca pe una absolută. Ramsay n-a mers totuşi destul de departe cu analiza pentru a trage toate concluziile” (Marx), pag. 132, 187, 321 şi urm., 357, 359 şi urm.

RAU, Karl Heinrich (1792-1870), economist german, „un Say german” (Marx), pag. 12.

RAVENSTONE, Piercy (a scris prin 1825), economist englez, care recunoaşte în fapt caracterul istoriceşte determinat al capitalului şi dovedeşte că creşterea productivităţii muncii măreşte capitalul, adică avuţia altora, pag. 17.

RICARDO, David (1772-1823), economist englez, ultimul mare reprezentant al economiei clasice. Ricardo porneşte de la determinarea valorii prin timpul de muncă şi „constrânge ştiinţa [...] să dea socoteală [...] de măsura în care, în general, [...] ştiinţa [...] care nu face decât să redea formele de manifestare ale procesului, ca şi înseşi aceste forme de manifestare

558

corespund bazei pe care se întemeiază legătura internă, fiziologia reală a societăţii burgheze [...] Aceasta este deci marea importanţă istorică a lui Ricardo pentru ştiinţă”. De aceasta se leagă faptul „că Ricardo dezvăluie şi exprimă antagonismul economic al claselor, aşa cum îl dă la iveală contradicţia internă; în modul acesta devine posibilă înţelegerea, descoperirea luptei şi a procesului de evoluţie la rădăcina sa” (Marx). Ricardo nu a înţeles totuşi caracterul istoric al modului de producţie capitalist, ci îl concepe ca pe ceva veşnic, pag. 14-21, 125, 177, 179 şi urm., 180, 183 şi urm., 186 urm., 245, 321 şi urm., 395, 447, 460.

RODBERTUS-JAGETZOW, Karl (1805-1875), economist german, socialist de catedră. Teoria sa asupra rentei funciare oglindeşte propria sa poziţie socială de proprietar în Pomerania. Rodbertus „întrezăreşte deosebirea dintre plusvaloare şi formele sale speciale [...], dar totuşi dă greş pentru că este interesat a priori să interpreteze un fenomen anumit, renta funciară, şi nu să descopere legea generală” (Marx). În teoria venitului naţional, „Rodbertus repetă, în esenţă, teoria lui Adam Smith, inclusiv greşeala lui de bază (reducerea valorii la salariu şi plusvaloare)” (Lenin), pag. 11 şi urm., 15-21, 338, 449, 452-454, 460 şi urm., 473.

ROSCHER, Wilhelm (1817-1894), economist vulgar german. La el, economia vulgară devine „o formă profesorală, care aplică metoda istorică şi caută să adune de peste tot, cu o moderaţie înţeleaptă, ceea ce e mai bun, fără să se intereseze de contra-ziceri, ci numai de o compilare cât mai completă [...] Deoarece asemenea lucrări apar abia atunci când ciclul economiei politice, ca ştiinţă, s-a încheiat, ele constituie, totodată, mormântul acestei ştiinţe” (Marx), pag. 307.

ROSCOE, Sir Henry Enfield (1833-1915), chimist englez, pag. 18. RUSSEL, Lord John (1792-1878), om de stat liberal englez, pag. 15.

S SAY, Jean Baptiste (1767-1832), economist vulgar francez. Say, „acest

om lamentabil” „care încearcă să-şi ascundă superficialitatea searbădă reducând la fraze absolute şi generale ideile neisprăvite şi prostiile lui Smith”, „făcea afaceri cu Smith, numai pentru a

559

avea cel puţin meritul de a pune [ideile acestuia] într-o anumită ordine formală”. Se deosebeşte de economiştii vulgari care-i succed prin aceea că „încă nu găseşte materialul gata prelucrat, aşa încât mai lucrează şi el, în măsură mai mare sau mai mică, la rezolvarea problemelor economice, din punctul de vedere al economiei” (Marx), pag. 125, 322 şi urm., 363, 460.

SCHÄFFLE, Albert E. F. (1831-1903), om de stat austriac, economist vulgar, pag. 11, 419.

SCHEELE, Karl Wilhelm (1742-1786), chimist, a descoperit (independent de Priestley) oxigenul şi numeroase alte substanţe şi aicizi, pag. 18. şi urm.

SCHORLEMMER, Carl (1834-1892), chimist, prieten intim al lui Marx şi Engels, „după Marx, fără îndoială, cel mai celebru om din mişcarea socialistă europeană. Când l-am cunoscut [...] era deja comunist. Pe atunci biet asistent particular al unor profesori englezi, el este acum membru în Royal Society (Academia de Ştiinţe de aici) şi prima autoritate din lume în specialitatea sa, chimia hidrocarburilor simple [...] El şi-a cucerit această poziţie în străinătate prin lucrări pur ştiinţifice, în luptă cu oameni care îl exploatau atâta cât puteau! Şi nu se jenează niciodată să se manifeste ca socialist” (Engels), pag. 18.

SCROPE, Georg P. (1797-1876), geolog şi economist englez. Liber-schimbist, apărător al legilor industriale, pag. 154 şi urm.

SENIOR, William Nassau (1790-1864), economist englez, „simplu apologet al stării de fapt şi deci economist vulgar”, „purtătorul de cuvânt al burghezului cult” (Marx), pag. 361.

SISMONDI, Jean Charles Simonde de (1773-1842), economist elveţian, istoric. Critică economia clasică din punctul de vedere al romantismului economic. „El simte în special contradicţia de bază; dezvoltarea nestăvilită a forţei de producţie şi creşterea avuţiei care constă în mărfuri şi trebuie în acelaşi timp transformată în bani pe de o parte, pe de altă parte, ca bază, limitarea masei producătorilor la mijloacele de subzistenţă necesare” (Marx). „În toate punctele, el se deosebeşte de clasici prin faptul că atrage atenţia asupra contrazicerilor capitalismului. Aceasta pe de o parte. Pe de altă parte, el nu poate în niciun caz (şi nici nu vrea) să adâncească analiza clasicilor şi se mărgineşte deci la o critică sentimentală a capitalismului din punctul de vedere al micului burghez”

560

(Lenin), pag. 20, 94, 116, 322, 363, 445 şi urm., 448-454, 473. SOETBEER, Georg Adolf (1814-1892), economist burghez german,

statistician în domeniul finanţelor şi valutei, pag. 386. SMITH, Adam (1723-1790), economist şi filosof englez. Dezvoltă

economia clasică. Marx îl numeşte economistul perioadei manufacturiere. De mare importanţă erau teoriile sale despre diviziunea muncii, despre munca productivă şi plusvaloare. După el, avuţia reală a naţiunilor nu constă în bani – cum afirmă mercantiliştii – ci în munca folositoare, producătoare de valori de schimb. După S., şi munca industrială produce plusvaloare, nu numai cea agricolă, cum socotesc fiziocraţii. „Contradicţiile lui A. Smith sunt importante prin aceea că ele conţin probleme, pe care el într-adevăr nu le rezolvă, dar pe care le exprimă prin faptul că se contrazice el singur” (Marx). Greşeala fundamentală a teoriei sale asupra reproducţiei, greşeală pe care a dezvăluit-o Marx, este că nu a ţinut seama de capitalul constant, reducând valoarea mărfii la salariu şi plusvaloare, pag. 10, 12, 13 şi urm., 16 şi urm., 116 şi urm., 138, 156-177, 180, 187, 285, 298-317, 320-322, 336, 351, 357, 360, 391 şi urm., 401, 435, 445 şi urm., 449 şi urm., 454, 459 şi urm., 478.

STEIN, Lorenz v. (1815-1890), istoric şi economist german. Profesor la Kiel, mai târziu la Viena. „Stein [înşiră] fără sens, în trihotomii (categorisiri tripartite) rigide îmbrăcate în câteva categorii hegeliene, tot ce e mai trivial” (Marx), pag. 134.

STEUART (STEWART) Sir James D. (1712-1780), economist englez. Teoria sa este „expresia raţională a mercantilismului” (Marx). „Meritul lui în ce priveşte concepţia despre capital constă în faptul că a pus în evidenţă modul în care are loc procesul de separaţie între condiţiile de producţie, ca proprietate a anumitor clase, şi forţa de muncă” (Marx). Explică provenienţa profitului din diferenţa dintre preţ şi valoare, pag. 13.

STORCH, Heinrich (1766-1835), economist rus, polemizează cu A. Smith, pag. 124, 322 şi urm., 357.

STRUVE, P. B. (născ. 1870) social-democrat al ultimului deceniu al secolului trecut. Autorul „Manifestului P.M.S.D.R.” din 1898; cel mai cunoscut reprezentant al „marxismului legal”. După înfrângerea revoluţiei din 1905, conducător al aripei drepte a liberalilor; în timpul războiului civil, ministru în guvernele lui Denichin şi Vranghel; în emigrare, redactor al unor ziare alb-

561

gardiste din Praga şi Paris, pag. 462-464, 467.

T THOMPSON, William (aproximativ 1785-1833), economist englez,

adept al lui Owen, cel mai important reprezentant ştiinţific al comunismului lui Owen, pag. 17, 265 şi urm.

TOOKE, Thomas (1774-1858), economist englez, autorul importantei lucrări „Istoria preţurilor din 1792-1856”. Combătea pe teoreticienii principiului „currency”, inspiraţi de falsa teorie monetară a lui Ricardo, conform căreia banii nu sunt decât un mijloc de circulaţie a căror valoare este determinată numai de cantitatea de bani existentă şi care au motivat în 1844/45 legislaţia engleză privitoare la bănci. Marx îl numeşte „ultimul economist englez of any value” [de oarecare valoare], pag. 95, 272 şi urm., 389, 391 şi urm., 394.

TUGAN-BARANOVSCHI M. J. (1865-1919), economist rus, unul din cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai marxismului „legal”; s-a manifestat mai târziu printr-o serie de lucrări împotriva învăţăturilor lui Marx. Prin falsa sa teorie despre crize a influenţat un timp, în mare măsură, „critica lui Marx” şi pe savanţii burghezi. Din 1905, membru al partidului cadeţilor; în timpul războiului civil, membru în guvernul Radei centrale contrarevoluţionare din Ucraina, pag. 450, 452, 455-461, 467, 470, 473.

TURGOT ANNE, R. (1727-1781), om de stat şi economist francez. Fiziocrat, discipolul cel mai de vază al lui Quesnay. „La Turgot găsim teoria fiziocrată ajunsă la maximum de dezvoltare” (Marx), pag. 282, 297.

TYLOR, Eduard Bennet (1822-1917), antropolog englez, pag. 361.

V VORONŢOV V. P. (1847-1917), unul din teoreticienii de frunte ai

narodniciştilor din ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea. Adversar hotărît al marxismului, criticat ca atare de mai toţi marxiştii de seamă. Plehanov a scris o critică cuprinzătoare la adresa lucrărilor lui V. V. pag. 450, 455, 465-468, 474.

562

W WAYLAND, Francis (1796-1865), profesor universitar american, autor

al unui manual de economie politică, pag. 185. WILLIAMS, R. P. pag. 141, 149.

Z ZELLER, J. Scriitor economic, a corespondat cu Rodbertus, pag. 11.

563

INDICE DE CUVINTE STRĂINE

Indicele dă explicaţia tuturor neologismelor importante

întrebuinţate în vol. II al „Capitalului” şi în anexe. Nu au fost introduse în acest indice noţiunile economice explicate în vol. I al „Capitalului” de Marx.

A Alfa şi omega, prima şi ultima literă a alfabetului grecesc, începutul şi

sfârşitul, întregul conţinut. Amortizare, stingerea datoriei, stingerea în rate a unui capital investit. Apologet, cel ce laudă un om, o idee, un sistem, etc. ştiind chiar că nu

are dreptate. Autarhic, numai pentru nevoile proprii.

B Botanică, ştiinţa care se ocupă cu studiul plantelor.

C Clasic, care serveşte de model; economie politică clasică, economia

burgheză din vestul Europei de la mijlocul secolului al XVII-lea până la începutul secolului al XIX-lea, „care cercetează legătura internă a relaţiilor de producţie burgheze, spre deosebire de economia vulgară” (Marx).

Conjunctură, ansamblul de fenomene economice care caracterizează piaţa într-o anumită perioadă sau într-un anumit moment; în sens restrâns: starea favorabilă a pieţei.

Cretinism, tâmpenie.

D Defalcare, scădere, tăiere. Dialectică, „ştiinţa legilor generale ale mişcării, atât ale lumii externe,

cât şi ale gândirii omeneşti” (Engels). „Dedublarea unicului şi cunoaşterea părţilor lui contradictorii [...] este esenţa [...]

564

dialecticii” (Lenin). Discontinuu, nelegat, întrerupt. Discret, constând din părţi separate. Dividende, părţi de beneficiu ale membrilor unei societăţi pe acţiuni. Drenare, secarea terenurilor inundate.

E Eclectism, compunere din bucăţi diferite, împreunare întâmplătoare a

unor idei care nu se potrivesc una cu alta. Elipsă, suprafaţă ovală care ia naştere prin tăierea oblică a unei sfere. Empiric, bazat pe experienţă, limitat la faptele directe date. Ergo, deci. Esoteric, interior; care poate fi înţeles numai de o mică grupă de iniţiaţi

(contrarul: exoteric). Exoteric, exterior; care poate fi înţeles şi de alţii, de cei neiniţiaţi.

F Feudalism, mod de producţie şi formă de exploatare precapitalistă

dominantă în Europa Evului Mediu. „Proprietatea de bază consta, în timpul epocii feudale, din proprietatea funciară cu şerbia legate de ea, pe de o parte, şi din munca proprie cu capitalul mic, care domina munca de breaslă, pe de altă parte (Marx).

Fizică, ştiinţa care se ocupă cu schimbările de stare ale materiei. Fiziocraţi, adepţii unei şcoli economice din secolul al XVIII-lea în

Franţa, care, spre deosebire de sistemul mercantilist, „tran-spunea cercetarea originii plusvalorii din sfera circulaţiei în sfera producţiei propriu-zise, punând în felul acesta fundamentul analizei producţiei capitaliste” (Marx). Dar, la dânşii, munca agricolă este considerată drept singura formă a muncii pro-ductive.

Fiziologie, ştiinţa care se ocupă cu studiul funcţiilor din corpurile vegetale şi animale.

Flogiston, materie combustibilă ipotetică. Folio, foaie de mărimea unei coli de manuscris.

565

G Geologie, ştiinţa care se ocupă cu studiul globului pământesc. Gobelin, tapet cu figuri ţesute în mod foarte artistic (după numele

familiei de vopsitori Gobelin din Paris, prin secolul al XVI-lea). En-gros, cu ridicata.

H Herostratic (renume), renume în sensul rău (de la Herostrat, care, pentru

a-şi face un renume, a dispus să fie ars templul din Efes, foarte preţios din punct de vedere artistic).

I

Imanent, care există întotdeauna în acelaşi fel într-un lucru oarecare. Increment, creştere, adaos, spor.

L Landlord, mare proprietar capitalist de pământ în Anglia. Latent, ascuns; nevăzut sau nebănuit prin vreun fenomen exterior. Logică, ştiinţa care se ocupă cu legile gândirii.

M Malthusian, adept al teoriei lui Malthus. Mercantilist (sistemul), doctrină economică din secolul al XVII-lea.

Sistemul mercantilist caută originea plusvalorii în comerţ; el constituia economia vulgară a epocii respective. „Sub pretextul că nu se preocupă decât de avuţia naţiunii şi de resursele statului, ei (mercantiliştii) consideră de fapt interesele clasei capitaliştilor şi îmbogăţirea în general ca fiind scopul ultim al statului” (Marx).

Metamorfoză, transformare, schimbare de formă. Monetar (sistemul), doctrină economică în secolele al XVI-lea şi al

XVII-lea. „În timp ce goana universală după aur împingea, în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, în perioada copilăriei societăţii burgheze moderne, popoarele şi principii în cruciade,

566

peste mări, în căutarea gral-ului de aur, primii interpreţi ai lumii moderne, creatorii sistemului monetar, faţă de care sistemul mercantilist are rolul unei simple variante, au proclamat aurul şi argintul, adică banii, ca singura avuţie. Pe bună dreptate considerau ei ca menire a societăţii burgheze aceea de a face bani”, dar „confundau banii cu capitalul” (Marx).

Mistificare, a face un mister din ceva.

P Patriarhală (familie), o formă de familie în care bărbatul domină în mod

nelimitat asupra femeii şi copiilor. Acestei familii aparţin şi rudele, şi sclavii care se află împreună sub dominaţia tatălui.

Pletoră, mare abundenţă. Puddling, procedeu de tratare a fontei.

Q Quasi, aproape, oarecum. Quotum, parte.

R Raţionalism, curent filozofic în care gândirea logică joacă un rol

hotărîtor, spre deosebire de senzualism, care acordă întâietate senzaţiei, sentimentului.

Romantism, curent literar şi ştiinţific reacţionar pe la începutul secolului al XIX-lea, care s-a ridicat împotriva capitalismului şi a tins la restabilirea orânduirii feudale din Evul Mediu. „Conţinutul lui constă din prejudecăţile obişnuite, rezultate ale aparenţei superficiale a lucrurilor. Acest conţinut fals şi trivial este apoi «înălţat» şi poetizat printr-o exprimare mistificatoare” (Marx).

Ryot, ţăran indian obligat la prestaţii în natură către proprietarul funciar.

S Scont, operaţiune bancară care constă în cumpărarea unor titluri de

creanţă (în special cambii) înainte de scadenţă, preţul de cumpărare constând din valoarea creanţei minus o sumă

567

reprezentând dobânda până la scadenţă. Scolastic, care aparţine sau seamănă cu scolastica, metodă de gândire

filozofică şi teologică practicată în Evul Mediu, abstractă, străină de realitate şi pierzăndu-se în subtilităţi.

Summa sumarum, rezultat final. Sicofant, denunţător de profesie la elenii antici; trepăduş.

T Tautologie, repetarea celor spuse, pură repetare. Transsubstanţiere, în religia creştină, credinţa despre transformarea

pâinii şi a vinului în trupul şi sângele lui Hristos. Trivial, foarte comun, cunoscut de toţi. Truck, sistem de plătire a muncitorilor în mărfuri, în loc de bani.

U Utopie [ţara de nicăieri], plan sau proiect ireal şi irealizabil (după

romanul cancelarului englez Thomas More, apărut în 1515, care descria orânduirile sociale dintr-o „insulă Utopia” imaginară).

V

Via, pe calea. Viaduct, pod de piatră sau de metal construit între cele două povârnişuri

ale unei văi adânci şi care permite unei linii de drum de fier sau unei şosele să le unească.

568

TABLOU DE MĂSURI ŞI MONEDE

Pfund (engl.) = 16 uncii........................................... 453,6 g. Uncie .................................................................... 28,4 g. Milă (engl.) .......................................................... 1.609 m. Liră sterlină = 20 de şilingi .................................. 20,43 mărci* Şiling (şil.) = 12 pence ......................................... 1,02 mărci* Penny (pence, p) ................................................... 8,51 pf. Farthing = 1/4 penny ............................................. 2,12 pf. Taler (monedă veche de argint, de valori şi cu

nume diferite) în general .......................... circa 3 mărci Dolar = 100 de cenţi ............................................. 4,20 mărci

* În urma inflaţiei din Anglia, valorile acestea au scăzut considerabil sub cifrele indicate.

569

EDIŢII NOI ALE OPERELOR LUI MARX ŞI ENGELS CITATE

ÎN CARTE

Cifrele de deasupra liniilor indică – în ordinea textului – paginile din ediţiile utilizate de Marx, iar cifrele de sub linii indică paginile corespunzătoare din ediţiile noi. Karl Marx, „Theorien über den Mehrwert”, 3 volume, ediţia a 5-a, Berlin 1923. Manuscris pag. 253, 254, 256 445Berlin 1923 vol. I, pag. 144, 144, 148 vol. II, 167-168 852, 859vol. III, 281, 301-302 Karl Marx, „Zur Kritik der politischen Oekonomie”, Berlin 1924. Berlin 1859 pag. 105 şi urm.Berlin 1924 pag. 123.

570

CUPRINS

PREFAŢĂ .............................................................................................11

SECŢIUNEA ÎNTÂI

METAMORFOZELE CAPITALULUI ŞI CIRCUITUL LOR

Capitolul unu

CIRCUITUL CAPITALULUI BĂNESC ...........................................33

I. Stadiul întâi. B – M ........................................................................ 34 II. Stadiul al doilea. Funcţionarea capitalului productiv ................. 43 III. Stadiul al treilea M'-B' ................................................................ 46 IV. Circuitul total ............................................................................. 57

Capitolul doi

CIRCUITUL CAPITALULUI PRODUCTIV ...................................69

I. Reproducţia simplă ........................................................................ 70 II. Acumularea şi reproducţia pe scară lărgită ................................ 83 III. Acumulare de bani ...................................................................... 87 IV. Fonduri de rezervă ..................................................................... 89

Capitolul trei

CIRCUITUL CAPITALULUI-MARFĂ ............................................92

Capitolul patru

CELE TREI FIGURI ALE PROCESULUI CIRCUITULUI ........105

Capitolul cinci

TIMPUL DE CIRCULAŢIE.............................................................126

571

Capitolul şase

CHELTUIELILE DE CIRCULAŢIE ..............................................134

I. Cheltuieli de circulaţie propriu zise ............................................ 134 1. Timp de cumpărare şi de vânzare ........................................... 134 2. Contabilitate ........................................................................... 138 3. Bani ........................................................................................ 140

II. Cheltuieli de păstrare ................................................................. 140 1. Formare de rezerve în general ................................................ 141 2. Stoc de mărfuri propriu zis ..................................................... 147

III. Cheltuieli de transport ............................................................. 152

SECŢIUNEA A DOUA ROTAŢIA CAPITALULUI

Capitolul şapte

TIMP DE ROTAŢIE ŞI NUMĂR DE ROTAŢII ...........................157

Capitolul opt

CAPITAL FIX ŞI CAPITAL CIRCULANT ...................................161

I. Deosebirile de formă ................................................................... 161 II. Componente, înlocuire, reparaţii, acumulare la capitalul fix .... 172

Capitolul nouă

ROTAŢIA DE ANSAMBLU A CAPITALULUI AVANSAT. ......187

CICLURI DE ROTAŢIE ..................................................................187

Capitolul zece

TEORII ASUPRA CAPITALULUI FIX ŞI A CELUI ...................193

CIRCULANT. FIZIOCRAŢII ŞI ADAM SMITH .........................193

572

Capitolul unsprezece

TEORII ASUPRA CAPITALULUI FIX ŞI A CELUI CIRCULANT. RICARDO ............................................................... 219

Capitolul doisprezece

PERIOADA DE MUNCĂ .................................................................233

Capitolul treisprezece

TIMPUL DE PRODUCŢIE ..............................................................243

Capitolul patrusprezece

TIMPUL DE CIRCULAŢIE.............................................................253

Capitolul cincisprezece

INFLUENŢA TIMPULUI DE ROTAŢIE ASUPRA MĂRIMII CAPITALULUI AVANSAT ............................................................ 262

I. Perioada de muncă egală cu perioada de circulaţie ................... 272 II. Perioada de muncă mai mare decât perioada de circulaţie ...... 276 III. Perioada de muncă mai mică decât perioada de circulaţie ..... 281 IV. Rezultate ................................................................................... 285 V. Influenţa schimbării preţurilor .................................................. 291

Capitolul şaisprezece

ROTAŢIA CAPITALULUI VARIABIL .........................................300

I. Rata anuală a plusvalorii ............................................................ 300 II. Rotaţia capitalului variabil individual ....................................... 314 III. Rotaţia capitalului variabil, privită din punct de vedere social 319

573

Capitolul şaptesprezece

CIRCULAŢIA PLUSVALORII .......................................................325

I. Reproducţie simplă ...................................................................... 330 II. Acumulare şi reproducţie lărgită ............................................... 349

SECŢIUNEA A TREIA REPRODUCŢIA ŞI CIRCULAŢIA CAPITALULUI

SOCIAL TOTAL

Capitolul optsprezece

INTRODUCERE ................................................................................356

I. Obiectul analizei .......................................................................... 356 II. Rolul capitalului bănesc ............................................................. 359

Capitolul nouăsprezece

PREZENTĂRI ANTERIOARE ALE PROBLEMEI .....................365

I. Fiziocraţii .................................................................................... 365 II. Adam Smith ................................................................................ 368

1. Punctele de vedere generale ale lui Smith .............................. 368 2. Reducerea de către Smith a valorii de schimb la v + p........... 375 3. Partea capitalului constant ...................................................... 378 4. Capital şi venit la A. Smith .................................................... 383 5. Rezumat .................................................................................. 390

III. Autorii posteriori ...................................................................... 394

Capitolul douăzeci

REPRODUCŢIA SIMPLĂ ...............................................................398

I. Punerea problemei1 ..................................................................... 398 II. Cele două sectoare ale producţiei sociale ................................. 401 III. Schimbul dintre cele două sectoare: I (v + p) contra II c ......... 404

574

IV. Schimbul înăuntrul sectorului II. Mijloace de subzistenţă necesare şi obiecte de lux .................... 408 V. Efectuarea schimburilor prin intermediul circulaţiei monetare 417 VI. Capitalul constant al sectorului I ............................................. 427 VII. Capitalul variabil şi plusvaloarea în ambele sectoare ........... 430 VIII. Capitalul constant în ambele sectoare ................................... 434 IX. Privire retrospectivă asupra lui A. Smith, Storch şi Ramsay ... 439 X. Capital şi venit: capital variabil şi salariu ................................ 442 XI. Înlocuirea capitalului fix .......................................................... 454

1. Înlocuirea sub formă de bani a părţii din valoare a uzurii ...... 457 2. Înlocuirea în natură a capitalului fix ....................................... 462 3. Rezultate ................................................................................. 471

XII. Reproducţia materialului monetar .......................................... 474 XIII. Teoria lui Destutt de Tracy despre reproducţie6 ................... 485

Capitolul douăzeci şi unu

ACUMULAREA ŞI REPRODUCŢIA LĂRGITĂ .........................495

I. Acumularea în sectorul I ............................................................. 498 1. Tezaurizarea ........................................................................... 498 2. Capitalul constant suplimentar ............................................... 502 3. Capitalul variabil suplimentar ................................................ 507

II. Acumularea în sectorul II .......................................................... 508 III. Prezentarea schematică a acumulării ...................................... 511

1. Primul exemplu ...................................................................... 515 2. Al doilea exemplu .................................................................. 519 3. Înlocuirea lui II c în caz de acumulare ................................... 525

IV. Observaţii suplimentare ........................................................... 528

ANEXE

KARL MARX ŞI FRIEDRICH ENGELS SCRISORI PRIVITOARE

LA CARTEA A DOUA A „CAPITALULUI” ..................................530

Tabelul I. ......................................................................................... 532

575

TABELUL PROCESULUI DE REPRODUCŢIE .......................... 532 Tabelul II. ....................................................................................... 533 TABELUL ECONOMIC AL PROCESULUI TOTAL DE PRODUCŢIE .................................................................................. 533

INDICI

INDICE BIBLIOGRAFIC ................................................................543

I. OPERE DE AUTORI NUMIŢI .................................................. 543 II. OPERE ANONIME ................................................................... 548 III. REVISTE ŞI ZIARE ................................................................. 548 IV. RAPOARTE PARLAMENTARE ŞI PUBLICAŢII ALE AUTORITĂŢILOR ........................................................................ 549

INDICE DE PERSOANE ..................................................................550

INDICE DE CUVINTE STRĂINE ..................................................563

TABLOU DE MĂSURI ŞI MONEDE .............................................568

EDIŢII NOI ALE OPERELOR LUI MARX ŞI ENGELS CITATE IN CARTE ........................................................ 569

CUPRINS ............................................................................................570

576

Editura Alexandria Publishing House str. Mihai Viteazu, nr. 23, Suceava, 720059

Tel.: 0230 530 342; fax: 0230 530 343

Apărut 2009 Bun de tipar: 08.07.2009

Format: 16/61x86 Coli de tipar: 18

Tipărit sub comanda 977/2009 la S.C. Tipo-Lidana S.R.L. – Suceava

Tel.: 0230 517 518