Cap I Corectat

Sistemul complex al producerii, industrializării şi comercializării legumelor proaspete şi prelucrate constituie pentru România un domeniu decizional de mare importanţă pentru asigurarea securităţii alimentare a populaţiei. Componenta de bază a acestui sistem este producţia primară, producţia legumelor proaspete pentru consum şi, respectiv, a materiilor destinate procesării. Abordată ca sistem deschis, legumicultura trece printr-un proces de restructurare şi modernizare în plan tehnologic şi economic.

Fundamentarea economică a programelor şi măsurilor de dezvoltare a legumiculturii şi a spaţiului rural reprezintă un câmp de acţiune larg care necesită politici adecvate.

Pentru dezvoltarea şi consolidarea sectorului legumicol noua orientare a politicii agrare a României vizează aşezarea acestuia pe principiile pieţei concurenţiale şi, implicit, pe principiile dezvoltării durabile şi ale respectării criteriilor alimentaţiei sănătoase.

1.1.Creşterea economică şi dezvoltarea durabilă în spaţiul rural

În virtutea spiritului de gospodărire, omul a găsit de-a lungul existenţei sale posibilităţi numeroase de a-şi acoperi trebuinţele nelimitate ca număr. Natura a jucat rol primordial în satisfacerea acestora prin resurse pe care le-a pus la dispoziţia indivizilor, fiind principalul furnizor de bunuri necesare vieţii de zi cu zi. Sub impulsul mişcării trebuinţelor, ca expresie a evoluţiei umane, resursele naturale sunt utilizate în scopul dezvoltării unor activităţi economice care să satisfacă cerinţele prezente şi cele de perspectivă ale populaţiei. S-a cristalizat astfel şi a luat amploare activitatea agricolă atestată documentar (izvoare narative, terminologie agricolă) şi arheologic, a cărei valoare este dată, mai ales, de rolul său de neînlocuit pentru existenţa umană.

Mult timp, urmărirea asigurării nevoilor a făcut ca resursele naturale să fie privite ca simplu “dar al universului”, unele fiind nepurtătoare de costuri, ceea ce, în timp, a dus la utilizarea “intensivă” a acestora.

Dacă, de pildă, în secolul al X-lea, în ceea ce priveşte agricultura şi prezenţa ei pe teritoriul ţării noastre, se menţionează faptul că pământ era de ajuns în raport cu desimea populaţiei1, mai târziu este abordată problematica folosirii

1 Istoria României, vol. II, Ed.Academiei RPR, 1962

1LEGUMICULTURA ÎN CONTEXTUL

DEZVOLTĂRII AGRICULTURII DURABILE

Managementul structurii de producţie în exploataţiile agricole

resurselor, arătându-se că aceste resurse nu trebuie privite pur şi simplu ca date de natură; utilizarea, neutilizarea sau proasta lor utilizare sunt rezultatul direct al organizării sociale şi economice de-a lungul istoriei2.

Ca urmare, acţiunile umane întreprinse pentru asigurarea necesităţilor alimentare trebuie realizate în condiţiile restrictive ale resurselor naturale date în vederea transmiterii acestora generaţiilor viitoare. Din această perspectivă, teoria economică a dezvoltării a cristalizat concepte printre care şi cele de creştere economică şi dezvoltare durabilă. Ambele se derulează într-un cadru spatio-temporal, sunt procese evolutive şi au legătură intrinsecă cu finalitatea socială, cu calitatea vieţii.

Având în vedere implicaţiile economice-sociale de perspectivă, nu putem disocia cele două concepte. Problemele utilizării resurselor agricole nu pot fi abordate izolat de efectele economice pe care le generează cel puţin din două considerente:- consumul unor resurse se reflectă în costuri de producţie, ceea ce face ca

folosirea lor să devină o problemă economică;- exploatarea intensă mai ales a resurselor reînnoibile poate provoca puternice

dezechilibre ecologice.În contextul creşterii economice se impune folosirea resurselor de o

manieră care să justifice eforturile întreprinse. Este vorba de a utiliza factorii naturali raţional pentru a-i economisi şi a răspunde, astfel, cerinţelor viitoare pentru o alimentaţie sănătoasă şi un mediu curat. Această raţionalitate se regăseşte în eficienţa socială, obţinută în timp, ca efect al preocupărilor pentru protecţia mediului, şi în special a legumiculturii. Prin urmare, rezultatele din activităţile legumicole se exprimă nu numai prin indicatorii de producţie şi economici, ci şi prin disponibilitatea producătorului de a conserva resursele locale.

Procesul de creştere economică în legumicultură este extrem de complex, fiind rezultatul influenţei conjugate a o serie de factori. Aceştia îl influenţează în plan cantitativ, calitativ şi structural, imprimându-i un caracter neliniar, oscilant . Măsurarea efectelor pe care le generează se exprimă prin intermediul unor indicatori economici, principali fiind PIB pe total şi pe locuitor. Creşterea producţiei reale totale şi pe locuitor, sub forma unor indicatori macroeconomici, este expresia interacţiunii intre volumul disponibil al factorilor şi eficienţa utilizării lor3. În condiţiile în care aceştia sunt limitaţi, din punct de vedere cantitativ, se pune problema optimizării lor. Analiza referitoare la acest proces este strâns legată de creşterea economică, în mod special de cea durabilă. În teoria alocării factorilor, se merge pe acea combinare care, ţinând seama de unele restricţii, să se realizeze un efect optim. În acelaşi scop, funcţionează şi criteriul substituibilităţii unor resurse cu altele, atunci când aplicabilitatea sa creează avantajul comparativ.

Între creşterea economică şi dezvoltarea durabilă există o legătură de dependenţă. Pentru ca această relaţie să fie pozitivă este necesară implicarea

2 B. Shneider – Revoluţia Desculţilor, Ed Politică, Bucureşti, 19803 Niţă Dobrotă şi colab. – Dicţionar de economie, Ed. Economică, Bucureşti, 1999.

10

Legumicultura în contextul dezvoltării agriculturii durabile

factorului uman în gestionarea riguroasă a resurselor şi monitorizarea nivelului de utilizare a acestora pentru a nu deprecia mediul. Rezultatele sunt avantajoase dacă indicatorii creşterii economice PIB, PNB, VA înregistrează o tendinţă ascendentă, mergând până în punctul în care contribuţia factorilor naturali determină compatibilitatea efectelor economice cu cele sociale şi ecologice. În punctul de echilibru al celor trei criterii se fundamentează creşterea economică durabilă a spaţiului rural. Dacă transformările ce se produc în cadrul vieţii economice şi sociale a spaţiului rural sunt pozitive şi ascendente, între creşterea economică şi dezvoltarea durabilă se creează echilibrul necesar dezvoltării armonioase a activităţilor din mediul rural. Dacă detaşăm atributul durabil de creştere economică atunci legătura nu mai este valabilă, deoarece nu putem limita dezvoltarea durabilă la creşterea economică şi asigurarea calităţii vieţii. Dezvoltarea durabilă trebuie să cuprindă şi crearea cadrului favorabil pentru soluţionarea problemelor individului. În aceste condiţii, pentru a exista dezvoltare durabilă una din cerinţele minime este „redimensionarea creşterii economice având în vedere o distribuţie mai echitabilă a resurselor şi accentuarea laturii calitative a producţiei”.

Orientarea dezvoltării economico-sociale către modelul de dezvoltare durabilă este urmare a interdependenţelor dintre problemele sociale, economice şi de mediu, care nu pot fi privite independent unele de altele. Aprecierea acestor interdendenţe trebuie analizate economic prin prisma efectelor pe care le generează. Măsurarea sustenabilităţii spaţiului rural românesc se poate face cu ajutorul indicatorilor promovaţi şi utilizaţi de Banca Mondială şi Uniunea Europeană. Una dintre cele mai complete liste de indicatori aparţine Comisiei Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Durabilă (U.N. Commission on Sustainable Development). Aceasta cuprinde un număr de 100 de indicatori care se referă la toate aspectele legate de mediu.

Printre indicatorii propuşi se enumeră: 4

• Indexul Dezvoltării Umane care cuprinde: speranţa de viaţă, gradul de educare, puterea de cumpărare;

• Bunăstarea Naţiunilor (Wealth of Nations). Acest indicator este calculat pe baza capitalului uman, natural şi pe produs. Urmărind comportamentul capitalului se poate determina dacă se înregistrează progrese economice şi sociale;

• Amprenta ecologică (ecological fotoprint). Aceşti indicatori trebuie adaptaţi condiţiilor geografice şi economice ale

României pentru care propunem: - venitul /locuitor;

- gradul de utilizare a resurselor locale:o pământ;o forţa de muncă;o alte resurse.

- cantitatea de produse ecologice ce revine pe locuitor;

4 Revista „Perspective”, nr.35/martie-aprilie 2001.

11


- valoarea activităţilor din agroturism;- gradul de educare al populaţiei rurale;- natalitatea şi speranţa de viaţă;- puterea de cumpărare. Relaţia dezvoltare economică-mediu a fost analizată de membrii „Clubului

de la Roma” la sfârşitul anilor '60. Mai târziu, ca urmare a „semnalelor” primite din mediu, de deteriorare a acestuia, de amplificare a problemelor economico-sociale, au fost organizate, la nivel mondial, dezbateri cu propuneri şi soluţii pentru stoparea sau atenuarea lor. Tendinţa generală şi scopul acestor discuţii este de a realiza o legătură armonioasă mediu-economie de care să beneficieze generaţiile viitoare. În acest sens, s-a plecat de la conţinutul dezvoltării durabile şi de la principiile generale ale acesteia. În cadrul raportului Brudtland (1987), dezvoltarea durabilă se bazează pe utilizarea resurselor regenerabile şi neregenerabile pentru satisfacerea nevoilor şi aspiraţiilor unor generaţii, fără a compromite şansele viitoarelor generaţii de a-şi satisface propriile nevoi şi aspiraţii5. Acelaşi raport defineşte durabilitatea ca fiind rearanjarea resurselor tehnice, ştiinţifice, ecologice, economice şi sociale de o asemenea manieră încât sistemul eterogen rezultat să fie susţinut în stare de echilibru spaţio-temporal 6.

Studii referitoare la dezvoltarea durabilă au fost efectuate de Parr J.F., ş.a. (1990) care consideră durabilitatea ca un concept ecologic cu consecinţe economice. Autorul acestui studiu recunoaşte dependenţa creşterii economice şi a bunăstării oamenilor (agricultorilor) de resursele naturale ( . . .).

Asupra conceptului dezvoltării durabile au fost emise şi alte păreri. La Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare (UNCED) de la Rio de Janeiro a fost susţinută afirmaţia că termenul desemnează o posibilă dezvoltare economică supusă în realizarea ei condiţionărilor ecologice.7 Cu această ocazie s-a recunoscut unanim faptul că dezvoltarea economico-socială trebuie să-şi schimbe concepţia pentru a fi mai puţin distructivă din punct de vedere ecologic. S-a optat astfel, pentru un concept global care se referă la satisfacerea cerinţelor prezente fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile cerinţe 8.

Interpretarea acestui concept în criterii operaţionale pentru alegerea alternativelor strategice de dezvoltare durabilă trebuie să aibă în vedere: dimensiunile sociale, economice, tehnologice, ecologice şi culturale ale strategiei de dezvoltare; scenarii fezabile din punct de vedere social, ecologic şi tehnologic; ritmurile de schimbări demografice, sociale şi tehnologice, resursele regenerabile şi neregenerabile; capacitatea de învăţare adaptivă, progresul cunoştinţelor, căile raţionale de dezvoltare durabilă; programarea elastică pentru a putea valorifica în favoarea dezvoltării unor evenimente pozitive, neprevăzute anterior; necesitatea

5 A.Vădineanu – Dezvoltarea durabilă, vol.II, Editura Universităţii din Bucureşti, 19996 A.Vădineanu – Dezvoltarea durabilă, vol.I, Editura Universităţii din Bucureşti, 19987 I. Puia, V.Soran – Agroecosistemele şi alimentaţia omenirii , Bucureşti, Editura CERES, 19818 C.Răuţă – Agricultura durabilă în România, „ Ştiinţa solului” , Bucureşti, 1997.

12


obiectivă a globalităţii dezvoltării durabile social-economice, deoarece aceasta nu se poate realiza sectorial. Mulţimea acestor componente fac ca sistemul economico-ecologic al dezvoltării durabile să aibă o structură complexă. Aceasta corespunde unei realităţi din evoluţia viului pe planeta noastră, realitate născută dintr-o împletire bioistorică între procesele ecologice şi activităţile umane. Luând în considerare aceasta, au fost studiate subsistemele care alcătuiesc structura economico-ecologică a dezvoltării durabile (fig.1.1).

Fig.nr.1.1 Un model de sistem economico-ecologic pentru analiza dezvoltării durabile (după Boyden, 1992, Moffat,1997).

Conform modelului, sistemul este divizat în patru sfere economice şi ecologice diferite (subsisteme): 1) Sfera de producţie naturală; 2) Sfera de producţie artificială; 3) Sfera decizională; 4) Sfera retrogresiunilor ecologice. Multiplele relaţii care se creează între componente dovedesc complexitatea sistemului analizat, lucru, de altfel, surprins în reprezentarea schematică a modelului. Autorii sugerează, prin clasificarea făcută, conştientizarea rolului mediului înconjurător asupra dezvoltării economiei, interconectarea şi reglarea proceselor din cele patru sisteme prin diferite retroacţini ecologice şi economice.

Cunoaşterea componentelor dezvoltării durabile şi tendinţa de globalizare a economiei mondiale necesită studierea posibilităţilor privind crearea unei agriculturi care să concure la asigurarea principiilor care stau la baza celor două concepte. În acest context, s-a dezvoltat agricultura durabilă care permite

13


realizarea autosuficienţei alimentare concomitent cu menţinerea potenţialităţii rezervelor agricole pe o perioadă îndelungată de timp.

Asupra conţinutului agriculturii durabile au fost emise o serie de păreri. Specialişti în domeniu arată că agricultura durabilă este, mijloc de asigurare a securităţii alimentare, permite satisfacerea integrală a nevoilor alimentare pentru întreaga populaţie, cantitativ şi calitativ, conservarea mediului natural, valorificarea şi utilizarea eficientă a tuturor resurselor agricole care se bazează pe formarea structurilor agricole viabile (. . .)9.

Într-o altă accepţiune, agricultura durabilă înseamnă utilizarea unor sisteme de cultivare a pământului care să satisfacă atât cantitativ, cât şi calitativ nevoile curente ale omenirii, fără să compromită cerinţele ori opţiunile viitoarelor generaţii şi totodată să provoace deteriorarea ireversibilă a mediului natural 10.

Bonny Sylvie (1990) consideră că agricultura durabilă trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte: menţinerea potenţialului de producţie pe o perioadă îndelungată de timp, folosirea practicilor agricole raţionale, gestionarea şi protejarea resurselor naturale, menţinerea biodiversităţii agricole, asigurarea profitabilităţii fermierilor, realizarea unei alimentaţii suficiente şi de calitate pentru întreaga populaţie, echitatea socială şi umană, promovarea eticii.11

În sens mai restrâns, referindu-se la producătorul agricol, alţi autori arată că această îndeletnicire trebuie să fie practicată astfel încât agricultorul să poată trăi, împreună cu familia, din cultivarea pământului, în aşa măsură încât să-i convină să o practice, chiar dacă se mai ocupă şi cu alte îndeletniciri care-i aduc venituri .12

Având în vedere cele de mai sus, după opinia noastră, agricultura durabilă este un sistem care poate asigura un nivel de viaţă decent producătorilor agricoli şi care este capabil să producă şi pentru generaţiile viitoare.

Dezvoltarea durabilă are în vedere utilizarea resurselor locale, astfel încât să creeze stabilitate economică şi socială. Problemele spaţiului rural sunt extrem de vaste şi necesită abordarea sistemică a componentelor sale, deoarece nu-l putem rezuma la modul de folosire a terenului agricol. De aceea, dezvoltarea durabilă este suma rezultatelor subsistemelor sale obţinute în urma eforturilor de raţionalizare şi de conservare a resurselor locale. Efectele generate de dezvoltarea durabilă în spaţiul rural se regăsesc atât în plan social, cât şi economic. Stabilizarea veniturilor producătorilor, asigurarea unui trai decent coroborate cu tendinţa de conservare a bunurilor materiale, naturale şi spirituale sunt tot atâtea răspunsuri la implementarea agriculturii durabile.

9 Letiţia Zahiu – Managment agricol, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pg.22. 10 I. Puia, V.Soran, L.Corlier, I.Rotar, M.Vlahova – Agroecologie şi ecodezvoltare, Editura Academic Press, Cluj-Napoca, 2001, pg.399 11 Bonny Silvie – Les posibilités d' un modele de développment durable en agriculture; le cas de France, în „Courrier de L' Environment de L'INRA, no.23, 1994. 12 Gh.Ştefanic - Să cultivăm pământul gândind la o agricultură durabilă, MAA,ANCA, Ed. Agricolă, Bucureşti, 1999, pg.16.

14


O consecinţă a acestor efecte pozitive este integrarea spaţiului rural în procesul de dezvoltare economică. Aceasta va fi însoţită de modernizarea sectorului agricol, de îmbunătăţirea standardului de viaţă şi de alte schimbări pozitive: folosirea unor tehnologii de producţie nepoluante, performante, modificări în structurile de producţie prin combinarea cerinţelor pieţei cu cele ale mediului natural, modificări în modul de gândire şi comportament al oamenilor.

Integrarea legumiculturii în această nouă orientare este mai mult decât necesară. Prin natura sa, această ramură are capacitatea de a transforma resursele naturale locale (teren agricol, apa etc.) în venituri substanţiale pentru producători, cu posibilitatea reluării producţiei, în acelaşi an agricol, de mai multe ori. În acelaşi timp se produce un impact pozitiv asupra consumatorilor locali prin faptul că vor beneficia de produse calitative şi sănătoase.

Legumicultura contribuie la dezvoltarea durabilă şi la creşterea economică prin propria sa creştere, respectiv prin sporirea producţiei în structura necesară alimentaţiei populaţiei. Creşterea producţiei se fundamentează pe utilizarea raţională a resurselor, a tehnologiilor nepoluante pentru a obţine produse de calitate, ecologice potrivit standardelor UE.

Datorită puterii de absorbţie a forţei de muncă, activităţile legumicole creează un climat propice dezvoltării durabile şi prin asigurarea stabilităţii colectivităţilor rurale. Concentrarea populaţiei în această ramură însoţită de creşterea productivităţii muncii (condiţie hotărâtoare pentru reducerea decalajului faţă de UE) determină ridicarea eficienţei activităţii economice din această ramură şi din economia spaţiului rural.

Legumicultura este ramura care, în mod tradiţional, transferă venituri pentru dezvoltarea altor activităţi din mediul rural prin sistemul de preţuri practicat, impozite şi taxe, arenda plătită pentru terenurile arendate.

De asemenea, legumicultura participă la dezvoltarea durabilă şi la creşterea economică prin asigurarea materiilor prime necesare dezvoltării industriilor de prelucrare a acestora şi prin cererea de factori de producţie şi servicii . De exemplu, înfiinţarea cooperativelor de comercializare a legumelor este condiţionată de producţia obţinută în centrul sau microbazinul respectiv. Dezvoltarea cooperativei depinde de volumul vânzărilor obţinute din comercializarea legumelor şi de nivelul veniturilor realizate din alte servicii efectuate producătorilor.

Această ramură oferă posibilitatea obţinerii unor venituri mari, comparabile cu cele ale altor categorii socio-economice şi a unor surplusuri economice. În condiţiile diminuării subvenţiilor, acestea creează cadrul necesar atât pentru propria dezvoltare, cât şi pentru participarea la dezvoltarea societăţilor rurale.

1.2. Viitorul dezvoltării durabile în spaţiul rural în perspectiva integrării României în Uniunea Europeană

1.2.1. Coordonatele dezvoltării durabile în spaţiul rural european

15


Politica agricolă a UE a optat în ultimii ani, printre altele, pentru priorităţi noi legate de dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului înconjurător. Conform orientărilor din ultimul deceniu, PAC urmăreşte reglementarea şi promovarea unei dezvoltări rurale durabile care să asigure o mai bună coerenţă între politica de pieţe şi de preţuri şi să susţină dezvoltarea mediului rural, la nivelul tuturor sectoarelor sale caracteristice.

Cu privire la agricultură, noua politică de dezvoltare rurală vizează: - perfecţionarea exploataţiilor agricole;- garantarea calităţii şi a siguranţei produselor agroalimentare;- asigurarea unor venituri rezonabile şi stabile pentru agricultori;- luarea în considerare a problemelor legate de mediul înconjurător;- dezvoltarea de activităţi complementare şi auxiliare pentru a crea

locuri de muncă, pentru evitarea depopulării regiunilor rurale şi întărirea economică şi socială a zonelor rurale;

- îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă şi asigurarea de oportunităţi egale pentru femei şi bărbaţi .

În domeniul politicii socio-rurale, au fost elaborate o serie de reglementări: • Reglementarea Consiliului 1257/1999 pentru sprijinirea dezvoltării rurale prin

FEOGA şi modificarea şi anularea unor reglementări; • Reglementarea Comisiei 1750/1999 care stabileşte regulile detaliate pentru

aplicarea Reglementării 1257/1999 pentru sprijinirea dezvoltării rurale prin FEOGA;

• Reglementarea Comisiei 2063/1999 care stabileşte regulile pentru modificarea susţinerii dezvoltării rurale prevăzute prin reglementarea Consiliului 1257/1999.

În aceeaşi direcţie, se înscrie şi Conferinţa de la Cork din noiembrie 1996, care a constituit prilejul sublinierii importanţei zonelor rurale pentru UE şi a nevoii de promovare a astfel de regiuni. Conferinţa a adoptat un program de dezvoltare rurală în 10 puncte: preferinţă rurală, abordare integrată, diversificare, durabilitate, subsidiaritate, simplificare, promovare, finanţare, management şi evaluare-cercetare. Dezbaterile de la Cork s-au încheiat cu formularea unor concluzii cuprinzând soluţii referitoare, mai ales, la diversificarea activităţilor economice şi sociale în zonele rurale şi la susţinerea măsurilor pentru a face mai atractivă şi mai uşoară viaţa şi activitatea în aceste regiuni.

Noi propuneri de reglementări în acest domeniu au fost larg susţinute de către Consiliul European de la Berlin, din martie 1999, cum ar fi consolidarea prin dezvoltare rurală a tuturor măsurilor tradiţionale ale politicii agricole, urmărindu-se acordarea unui rol mai important şi susţinerea măsurilor agro-ecologice, mai ales a celor care presupun un efort suplimentar din partea agricultorilor, de cultivare a produselor ecologice (fără îngrăşăminte chimice) sau menţinerea unor habitate semi-naturale.

În „Agenda 2000 Pentru o Uniune mai puternică şi extinsă” document dat publicităţii de către Comisia Europeană se recunoaşte că, o politică comună de

16


dezvoltare rurală trebuie să însoţească şi să completeze celelalte instrumente ale PAC şi, prin aceasta, să contribuie la îndeplinirea obiectivelor....

Agenda 2000 a introdus schimbări semnificative în politicile agro-structurale şi rurale, cum ar fi :

- promovarea dezvoltării şi adaptării regiunilor rămase în urmă. Aceasta include şi cele mai îndepărtate regiuni;

- susţinerea reconversiei economice şi sociale a regiunilor care au dificultăţi structurale;

- sprijinirea adoptării şi modernizării politicilor şi sistemelor de educaţie şi formare profesională.

În ceea ce priveşte politica rurală, Agenda 2000 semnalează creşterea cererii pentru o agricultură mai ecologică, precum şi folosirea pe scară tot mai largă a zonei rurale pentru recreere. Aceste aspecte generează noi obligaţii şi posibilităţi de dezvoltare pentru agricultură. La nivelul spaţiului rural european, orientarea producătorilor spre practicarea unei agriculturi ecologice este susţinută de măsuri privind agromediul. În cadrul reformei PAC, aceste măsuri prevăd recompensarea eforturilor agricultorilor prin asigurarea unor venituri echitabile pentru a se stabiliza în zonele rurale. Aceste venituri pot proveni din vânzarea la preţul remuneratoriu a produselor pe piaţă, din activităţi alternative şi din diferite ajutoare directe sau compensaţii 13.

Condiţiile restrictive ale mediului şi cheltuielile pe care acesta le generează se răsfrâng asupra produselor obţinute, asupra calităţii lor şi, în special, asupra costului de producţie unitar. Din acest motiv, pentru producători interesează asigurarea suportului financiar de protejare a veniturilor la nivel de individ, iar la nivel de colectivitate dezvoltarea durabilă rurală. În acest sens, Uniunea Europeană participă financiar prin programe de susţinere şi prin măsuri de compensare a costurilor necesare pentru activităţile de protecţie a mediului.

Comisia Europeană este în favoarea rolului important al acestor măsuri agroecologice. Prin reorganizare, în sensul definirii mai exacte a obiectivelor structurale, se va urmări şi atingerea altor aspecte ale dezvoltării durabile.

Reforma PAC promovată prin Agenda 2000 vizează perioada 2000-2007. Conform acestui document, agricultura trebuie să devină mai competitivă pe pieţele mondiale, să se adapteze mai bine nevoilor consumatorilor şi, ca urmare a priorităţii acordate dezvoltării durabile, mai sensibilă faţă de protecţia mediului. Obiectivele strategice ale PAC pentru viitor, formulate în Agenda 2000, în ceea ce priveşte politica rurală, se referă la semnalmente privind dezvoltarea durabilă a comunităţii rurale. În concordanţă cu progresul comunităţii se urmăresc o serie de măsuri:

- Sporirea producţiei agricole prin adaptarea structurii producţiei la condiţiile specifice zonale; prin studierea producţiei agricole se va urmări consolidarea economiei comunităţii pe baza folosirii potenţialului natural, condiţiilor de favorabilitate, satisfacerea nevoilor

13 Letiţia Zahiu, Anca Dachin – Politici agroalimentare comparate, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2001, pg.303.

17


de consum ale populaţiei şi crearea posibilităţilor de export. În acest scop se va acţiona printr-un sistem flexibil de preţuri, fiscalitate şi creditare;

- Creşterea gradului de utilizare a timpului de muncă al populaţiei ocupate în agricultură;

- Formarea de exploataţii polivalente, dezvoltarea activităţilor neagricole şi serviciilor;

- Sprijinirea directă a producătorilor agricoli cu venituri mai mici comparativ cu ale altor grupuri socio-profesionale pentru cantracararea tendinţelor de depopulare a unor localităţi, stabilizarea tineretului rural şi formarea de exploataţii agricole viabile;

- Crearea unui sistem de asigurări a producătorilor agricoli care să cuprindă: asigurări de persoane, de producţie şi de bunuri mobiliare şi imobiliare. Sursele se pot constitui dintr-un fond naţional sau din fonduri ale unor organizaţii profilate în acest scop;

- Dezvoltarea infrastructurii economice şi sociale;- Sprijinirea zonelor defavorizate (cea montană).O coordonată importantă pentru dezvoltarea spaţiului rural european o

reprezintă multifuncţionalitatea agriculturii. Acest principiu, promovat şi susţinut prin politici rurale în UE, contribuie la revigorarea comunităţii şi la consolidarea spaţiului rural. Multifuncţionalitatea se referă la faptul că se poate realiza dezvoltarea spaţiului rural prin amplificarea funcţiei comunităţilor rurale şi prin crearea unei infrastructuri economice şi sociale moderne. De fapt, este vorba de o dezvoltare prin care se defineşte noul tip de agricultură, adică un concept de dezvoltare în vederea sprijinirii spaţiul rural.

Apariţia sa se datorează faptului că problematica agriculturii, a spaţiului rural, nu se limitează doar la domeniul producţiei agricole, ci urmăreşte şi calitatea produselor, pieţele de aprovizionare şi desfacere, precum şi prelucrarea produselor14. Pe lângă acestea, dezvoltarea spaţiului rural şi modernizarea agriculturii sunt posibile numai în cazul schimbării structurii şi reducerii forţei de muncă din acest sector. O reorganizare a structurii şi migrarea forţei de muncă poate avea loc numai atunci când alte sectoare decât cele agricole necesită şi absorb forţa de muncă .

Pentru realizarea acestui obiectiv s-au elaborat strategii adecvate care permit crearea de multiple şi noi surse de venituri şi, concomitent, noi locuri de muncă pentru populaţia neagricolă şi pentru aceea care ocupă un loc secundar în agricultură.

Crearea agriculturii multifuncţionale reprezintă un avantaj pentru zonele rurale, mai ales acolo unde există şi alte posibilităţi de asigurare a veniturilor. Aceste avantaje trebuie folosite pentru că ele asigură un venit marginal (prin crearea unei infrastructuri – interdependenţa dintre întreprinderile agricole şi cele din amonte şi avalul său) care determină dezvoltarea în plan economico-social a spaţiului rural.

14 D.Păun Otiman – Cercetări de dezvoltare rurală în Banat, Editura Agroprint, pg. 34.

18


Politica de dezvoltare rurală din ţările vest-europene axată pe complementaritatea activităţilor agricole a avut în vedere sprijinirea acelor activităţi plasate în amonte şi aval de agricultură. În spaţiul rural s-au organizat întreprinderi mici şi mijlocii care au angajat forţă de muncă din zonele respective. Astfel, populaţia rurală are posibilitatea de a lucra în activităţi agricole pe toată perioada de obţinere a produselor şi în activităţi neagricole sau servicii cu timp de muncă integral. În acelaşi timp, principiul integrării activităţilor de producţie, prelucrare şi comercializare a constituit unul din pilonii politicilor promovate pentru dezvoltarea durabilă rurală. Stimularea prelucrării produselor agricole în întreprinderi mici şi mijlocii sau în cooperative de prelucrare a condus la obţinerea unor venituri mari pentru locuitori şi zona rurală.

De asemenea, politicile regionale şi rurale s-au fundamentat pe o serie de principii economice cu scopul de a obţine avantaje în urma aplicării lor. De exemplu, principiul potrivit căruia este mai uşor şi mai economic să se transporte produsul prelucrat sau ambalat, etichetat, comparativ cu materia primă agricolă a determinat extinderea investiţiilor în domeniul agroalimentar în localităţile rurale. Promovarea politicii agricole şi agroalimentare în favoarea producătorilor, a consumatorilor, şi, în general, a spaţiului rural a atras extinderea reţelei infrastructurale, a instituţiilor de învăţământ, social-culturale, financiar-bancare şi de credit. În acest fel, s-a contribuit la fortificarea spaţiului rural, la crearea unor condiţii moderne de viaţă, la civilizaţie.

1.2.2. Spaţiul rural românesc în procesul de pregătire pentru aderare

Integrarea României în Uniunea Europeană este o necesitate economică, socială şi politică, de care depinde dezvoltarea ţării.

În perioada actuală de tranziţie la economia de piaţă, agricultura românească se caracterizează printr-o puternică stare de dezorganizare şi reorganizare la nivel de ramură şi sectorial, dar este un element important al strategiei de aderare. Agricultura constituie una din cheile integrării în Uniune, deoarece structurile agricole sunt rămase mult în urmă din punct de vedere al modernizării tehnice şi organizatorice, există mari decalaje de productivitate, o forţă de muncă numeroasă şi pieţe instabile. În vederea aderării, agricultura trebuie să-şi ridice competitivitatea pentru a face faţă unei concurenţe dure şi unui nivel superior de pregătire legislativă, instituţională şi, fără îndoială, economică. Politica agrară a României vizează, în acest scop, restructurarea şi modernizarea tuturor structurilor agricole, a celor din amonte şi aval de producţie, precum şi a spaţiului rural. Apropierea de modelul european de agricultură şi de dezvoltare rurală impune stabilirea unui ansamblu de obiective de creare a spaţiului rural multifuncţional.

Până acum dezvoltarea economică în spaţiul rural a fost determinată de predominarea sectorului agricol, în special în domeniul producţiei. În gospodăriile individuale, de exemplu, activităţile de comercializare şi prelucrare a produselor

19


au fost realizate în mod întâmplător de către producători şi numai în proporţii modeste. Amplificarea funcţiilor agriculturii prin completarea activităţilor de producţie cu cele de aprovizionare, prelucrare, comercializare, desfacere, precum şi diversificarea altor activităţi (industrie meşteşugărească, agroturism) permit crearea condiţiilor de creştere şi combinare a veniturilor locuitorilor şi, pe această bază, sprijinirea spaţiului rural şi realizarea cadrului favorabil de dezvoltare economică şi socială necesară integrării.

În contextul creat de accentuarea concurenţei pe pieţele agricole internaţionale, al modernizării tehnologice şi al noilor reglementări comunitare compatibilitatea agriculturii româneşti şi a nivelului de dezvoltare rurală cu cele ale UE depind de restructurarea producţiei agricole, concomitent cu rezolvarea problemelor de formare şi funcţionare a pieţei.

După D.Teaci15, România dispune de un potenţial important pentru dezvoltarea sectorului agricol şi pentru eficientizarea acestuia, pentru a putea deveni motor al redresării şi apoi al expansiunii economice.

Produsele agricole obţinute în România şi structura diversificată a acestora relevă faptul că agricultura noastră prin avantajele comparative este concurentă şi nu complementară UE . Preocupările întreprinzătorilor ar trebui orientate spre valorificarea acestor avantaje în scopul pătrunderii pe piaţa agroalimentară comunitară. De pildă, condiţiile pedoclimatice permit acordarea priorităţii dezvoltării producţiei de legume, deoarece sunt extrem de utile pentru alimentaţie prin diversitatea lor sortimentală şi a modului de folosire. Mai mult, legumele reprezintă obiectul preocupărilor zilnice ale fiecăruia dintre noi, a căror cerere este în creştere datorită atenţiei acordate sănătăţii.

Restructurarea şi dezvoltarea producţiei agricole pe principiile pieţei se pot realiza prin măsuri care vizează :

• Modernizarea tehnică şi organizarea eficientă a agriculturii prin formarea sistemului de exploataţii agricole viabile, familiale şi asociative;

• Extinderea şi dezvoltarea fermelor organice care folosesc tehnologie nepoluantă pentru obţinerea produselor ecologice lipsite de nocivitate;

• Organizarea filierelor pe produse, funcţionale, pe bază de contract sau prin integrarea orizontală şi verticală de tip asociativ;

• Rezolvarea problemelor fundamentale ale aprovizionării populaţiei ţării cu produse în cantitatea necesară, de calitate şi la preţuri accesibile, preponderent din producţia internă;

• Acordarea priorităţii pentru realizarea parametrilor calitativi ai procesului de producţie şi ai produselor pe baza implementării cercetării ştiinţifice şi sprijinirea învăţământului agricol, ca suport logistic al competitivităţii .

Dezvoltarea producţiei agricole necesită: dezvoltarea regională şi locală cu luarea în considerare a avantajelor pe care le oferă condiţiile pedoclimatice şi

15 Agricultura şi silvicultura românească 2020. Integrarea în structurile europene şi mondiale. Editura Omniapres Bucureşti, 1995, pg.75

20


economice pentru zonarea şi specializarea producţiei; creşterea producţiilor prin lucrări de îmbunătăţiri funciare, extinderea mecanizării, promovarea tehnologiilor biologice, practicarea asolamentului; organizarea şi intensificarea activităţilor de preluare şi comercializare a produselor.

În prezent agricultura se află în faţa unor obstacole majore generate de starea incipientă de formare a exploataţiilor agricole comerciale şi de instabilitate a pieţei. Deşi există cadrul legislativ necesar, procesul formării şi organizării exploataţiilor agricole se desfăşoară în mod lent, fiind sub impactul condiţiilor economice ale tranziţiei. La sfârşitul anului 2001 erau peste 3,9 milioane gospodării individuale (de 6 ori mai multe decât există în UE), cu suprafeţe între 0,5 – 3 ha , ceea ce arată persistenţa practicării unei agriculturi neperformante. De asemenea, în perioada 2000-2001 suprafaţa înstrăinată prin vânzare – cumpărare a fost de 28 757 ha, care evidenţiază încă un nivel investiţional redus.

Pregătirea pentru aderare înseamnă înlăturarea acestor obstacole, respectiv reducerea numărului de gospodării care produc pentru autoconsum şi creşterea dimensiunii exploataţiilor agricole comerciale. Realizarea acestor deziderate poate fi posibilă printr-o politică a structurilor care să accelereze aceste procese prin modalităţi de arendare, asociere, vânzare-cumpărare de terenuri, închiriere de terenuri şi alte bunuri agricole. Concomitent cu acestea sunt necesare măsuri de protecţie a tuturor producătorilor agricoli, a proprietarilor de terenuri, în special a celor în vârstă care cedează pământul.

Caracterul de subzistenţă al gospodăriilor ţărăneşti care nu asigură o ofertă organizată şi competitivă au contribuit la menţinerea distorsiunilor pe piaţa produselor agricole. Dezechilibrele înregistrate au amplificat decalajele între agricultura românească şi cea a UE, dar şi faţă de cea a ţărilor din estul Europei. Producătorii autohtoni se confruntă cu un mediu concurenţial extern foarte puternic datorat unei oferte competitive şi concentrate, dar şi a cadrului instituţional de orientare a pieţei. Pentru a face faţă acestei concurenţe şi a răspunde standardelor europene, piaţa agricolă a României trebuie să devină funcţională şi deschisă schimburilor. 16 După Letiţia Zahiu, una din măsurile care se impun pentru organizarea şi funcţionarea pieţei agricole este dezvoltarea cooperaţiei rurale în domeniile aprovizionării şi desfacerii produselor agroalimentare.

Organizarea cooperativelor în special în domeniul comercializării este o necesitate pentru funcţionarea normală a pieţei şi o modalitate de creştere a eficienţei economice a exploataţiilor agricole. În lipsa acestor cooperative, producătorii sunt nevoiţi să-şi vândă produsele la preţuri foarte mici unor intermediari. Un caz relevant este cel al legumelor comercializate pe piaţa Capitalei. Legumele sun preluate de la unii producători individuali de către comercianţi neautorizaţi care acţionează pe piaţă în mod dezorganizat, vânzând produsele la un preţ dublu faţă de cel de achiziţionare. Acest mod de operare defavorizează atât producătorii agricoli, cât şi consumatorii, deoarece primii nu vor beneficia de avantaje economice, iar ceilalţi se supun regulilor fixate şi controlate

16 Letiţia Zahiu – Integrarea agroalimentară europeană, Editura ASE , Bucureşti 2000, pg.127

21


de intermediari. În acest fel, este prejudiciat întreg sistemul de piaţă (preţurile produselor şi calitatea acestora) şi se diminuează posibilităţile de integrare. Formarea şi consolidarea structurilor aflate în avalul producţiei reprezintă o condiţie de bază pentru aderare şi un mod civilizat de a răspunde exigenţelor populaţiei din România.

În vederea aderării României la UE sunt necesare nu numai politici de reorientare a producţiei, ci şi de modernizare şi diversificare economică în mediul rural. Acestea determină îmbunătăţirea calităţii vieţii locuitorilor, ocuparea forţei de muncă rurale în activităţi neagricole şi protecţia socială.

Îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a populaţiei spaţiului rural este un obiectiv al politicii de aderare la structurile europene a cărui realizare presupune:

- asigurarea şi creşterea veniturilor populaţiei prin măsuri de politică a pieţei şi a preţurilor;

- îmbunătăţirea veniturilor prin dezvoltarea insfrastructurii regionale şi locale: consolidarea exploataţiilor familiale, dezvoltarea colaborării dintre exploataţii şi cooperative organizate în domeniile aprovizionării şi comercializării produselor, modernizarea tehnologiilor de producţie, creşterea productivităţii muncii, formarea şi perfecţionarea managementului exploataţiilor agricole;

- îmbunătăţirea condiţiilor sociale la nivel de individ şi de exploataţie (condiţii decente de locuit, creşterea nivelului de pregătire generală şi profesională, schimbarea poziţiei sociale în rândul membrilor societăţii, conectarea la informaţii cu caracter economic, asigurări sociale);

- îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a întregii comunităţi rurale.Populaţiei rurale trebuie să i se asigure condiţii de viaţă similare cu ale

celei din mediul urban. În acest sens sunt necesare măsuri de protecţie socială care să reducă disparităţile dintre veniturile locuitorilor spaţiului rural şi ale celor din alte grupuri socio-economice. În scopul promovării unor politici de protecţie socială a comunităţii rurale se impun:

tratarea mediului rural ca mediu social caracterizat prin necesităţi şi cerinţe fiziologice, educaţionale şi culturale, de autorealizare;

elaborarea unor strategii de creştere a posibilităţilor de ocupare a forţei de muncă în activităţi specifice spaţiului rural în vederea creşterii şi diversificării veniturilor indivizilor şi ale colectivităţii;

elaborarea şi promovarea unei legislaţii de protecţie socială a populaţiei rurale care să o favorizeze în aceeaşi măsură ca şi pe aceea urbană.

Pentru protejarea producătorului agricol, care constituie categoria majoritară din mediul rural şi a activităţii acestuia sunt necesare:

un sistem de subvenţionare directă care să contribuie la relansarea producţiei şi la stabilizarea micilor producători;

22


creditarea cu dobândă mică sau fără dobândă destinată activităţilor curente şi realizării de investiţii pe tipuri de exploataţii agricole;

acordarea de credite (creditul funciar şi ipotecar) care să sprijine formarea şi consolidarea exploataţiilor comerciale;

scutirea de impozit sau impozite reduse în primii ani de funcţionare (de exemplu pentru o exploataţie care funcţionează de 5 ani, cota de impozitare să fie de 20% începând cu ultimii doi ani);

constituirea unui sistem de alocaţii pentru populaţia rurală aflată în situaţii deosebite: secetă, inundaţii, incendii.

Susţinerea producătorilor agricoli şi a mediului rural este deosebit de importantă pentru ca România să se integreze în UE., însă sprijinirea exploataţiilor agricole trebuie să aibă loc în limitele în care aceste mecanisme contribuie la creşterea competitivităţii agriculturii şi a spaţiului rural şi nu la subvenţionarea unor gospodării neperformante care nu produc pentru piaţă. Pentru acestea trebuie să se găsească alte soluţii cum ar fi integrarea în activităţi rurale sau menţinerea lor ca formă de exploatare a pământului şi de obţinere a produselor agroalimentare necesare exclusiv familiei. Legea exploataţiilor agricole are unele prevederi în acest sens. Pe lângă faptul că a fost gândită să contracareze procesul de fărâmiţare a terenurilor agricole prin constituirea unor exploataţii comerciale, Legea menţionează limitele minime ale dimensiunii acestora. Acest lucru nu este întâmplător, deoarece numai exploataţiile suficient de mari vor fi subvenţionate, întrucât permit practicarea unei agriculturi rentabile. Astfel, conform Legii, vor primii subvenţii şi sprijin doar exploataţiile cu dimensiuni minime de 110 ha în zona de câmpie şi 50 ha în zona de deal pentru cereale, plante tehnice şi furajere, iar pentru exploataţiile legumicole sunt prevăzute suprafeţe minime de 2 ha în câmp şi 0,5 ha în sere şi solarii.

Modul de subvenţionare se va face pe produs care ar putea ajuta producătorii români să facă faţă pieţei ţărilor CEFTA şi în vederea aderării ţării noastre la UE. În toate ţările cu economie dezvoltată există o politică de subvenţionare a produselor necesare asigurării consumului intern şi exporturilor. Până la integrarea în structurile europene este necesar ca producătorul agricol să fie stimulat prin subvenţii pentru a produce pentru piaţă.

Dezvoltarea activităţii de producţie a exploataţiilor prevăzute de Lege trebuie făcută în condiţiile promovării durabilităţii agriculturii şi spaţiului rural.

În România, agricultura durabilă trebuie percepută prioritar ca mijloc de asigurare a cererii de alimente sănătoase şi de calitate superioară. Din acest punct de vedere, problematica dezvoltării agriculturii durabile are unele particularităţi faţă de cea a UE. În ultimii ani, produsele agroalimentare s-au obţinut în diferite exploataţii agricole şi în mod neprogramat. În lipsa organizării pieţei şi a concentrării producţiei, producătorii au acţionat independent de cerinţele consumatorilor, creând decalaje foarte mari între ofertă şi cerere. Sistemele de producţie au fost de tip extensiv, întrucât înzestrarea tehnică şi investiţiile privind alocarea factorilor de producţie au fost foarte scăzute. Pentru realizarea

23


autosuficienţei alimentare şi a unor cantităţi importante pentru export este necesară practicarea sistemului de producţie intensiv, însă în limitele în care acestea menţin solul sănătos şi protejează produsele de acţiunea factorilor poluatori. Aplicarea îngrăşămintelor organice, (a composturilor de gunoi de grajd) concomitent cu apa de irigaţii, determină creşterea producţiei la hectar datorită efectului sinergetic. Nu putem neglija utilizarea îngrăşămintelor chimice care acţionează asupra îmburuienării excesive a solurilor, dar în cantităţi optime calculate în funcţie de cultură şi soi. În combinaţie cu îngrăşămintele organice şi cu cele chimice este necesară folosirea sistemelor de asolament în vederea fortificării terenului. În acest fel, are loc îmbunătăţirea calităţii produselor, obţinerea lor efectuându-se prin respectarea normelor fitotehnice, asigurându-se valorificarea lor superioară. În mod direct, acest lucru va avea impact asupra obţinerii produselor ecologice şi indirect asupra accelerării apropierii de standardele europene.

Obiectivele dezvoltării agriculturii durabile trebuie armonizate cu dezvoltarea de ansamblu a spaţiului rural. Printre măsurile de dezvoltare rurală menţionăm:

- realizarea de investiţii în exploataţiile agricole pentru mecanizare, construcţii (sere, răsadniţe);

- îmbunătăţirea prelucrării şi marketingului produselor agricole în scopul creşterii competitivităţii produselor şi a valorii adăugate (de exemplu, activităţi de preluare, sortare, ambalare, etichetare, transport pe pieţe organizate, în cazul legumelor proaspete), a creşterii şi diversificării veniturilor populaţiei prin stimularea comercializării produselor obţinute, a creării de noi locuri de muncă pentru populaţia rurală, a asigurării pieţelor existente şi a noi pieţe cu produse de calitate în conformitate cu cerinţele consumatorilor;

- diversificarea activităţilor economice, altele decât cele agricole pentru stabilizarea tinerilor în spaţiul rural şi creşterea veniturilor locuitorilor: dezvoltarea ofertei turistice a spaţiului rural, dezvoltarea serviciilor, încurajarea apariţiei întreprinderilor mici şi mijlocii pentru transformarea şi valorificarea resurselor locale (lemn, piatră, lacuri naturale sau artificiale);

- dezvoltarea infrastructurii rurale.Obiectivele aceste măsuri sunt: • ameliorarea accesului locuitorilor la reţeaua publică de drumuri

comunale, judeţene, naţionale , căi ferate;• constituirea în spaţiul rural a unor clinici medicale particulare şi a

consolidării celor existente prin dotarea cu echipamentele necesare; • automatizarea liniilor de telefonie fixă din localităţi pentru a facilita

efectuarea convorbirilor în ţară şi străinătate; • dezvoltarea învăţământului preşcolar şi obligativitatea acestuia; • promovarea şi dezvoltarea învăţământului primar şi gimnazial şi

practicarea acestuia în instituţii moderne dotate cu material didactic de calitate, laboratoare, sală de sport utilată corespunzător.

24


Modernizarea agriculturii şi a spaţiului rural prin măsurile expuse vizează căile de dezvoltare a durabilităţii în perioada de preintegrare. Formarea unor structuri agricole eficiente şi crearea cadrului necesar competitivităţii economiei exploataţiilor sunt obiective ale procesului de reformă agricolă în România.

1.3. Agricultura României în procesul de reformă structurală

Reforma agricolă este un proces de durată care nu se încheie odată cu privatizarea pământului şi a bunurilor rurale, ci continuă cu consolidarea proprietăţii, modernizarea structurilor de producţie şi economice. Succesul pe termen lung al reformei în agricultură este condiţionat de modul cum se privatizează şi se exploatează pământul, de elaborarea şi practicarea unor mecanisme economico-financiare care să stabilizeze piaţa produselor agricole, schimbările intervenind asupra vieţii sociale şi economice.

Reforma agricolă în România nu poate avea finalitatea dorită dacă agriculturii nu i se acordă importanţa cuvenită. Deşi este mai mult decât un sector strategic al economiei, agricultura se află într-o situaţie dificilă generată, în mare parte, de contextul macroeconomic nefavorabil, dar şi de modul defectuos de organizare a noilor exploataţii. Din acest motiv, agricultura a căpătat un caracter de subzistenţă, marea majoritate a gospodăriilor individuale rezultate după aplicarea Legii fondului funciar producând, în principal, pentru autoconsum. Noul sistem de exploataţii familiale în care deseori găsim elemente ale agriculturii de tip part-time este lipsit de mijloace tehnico-materiale, iar formele de comercializare şi aprovizionare cooperatiste, caracteristice economiei de piaţă, sunt aproape inexistente. Lipsa modernizării tehnice şi organizatorice, rupturile filierelor pe produse şi sprijinul nesemnificativ al formării acestora, în condiţiile proprietăţii mici şi mijlocii asupra pământului, au dezechilibrat mult raporturile cerere-ofertă. Lipsa unei oferte concentrate şi competitive din partea sectorului privat a accentuat instabilitatea preţurilor produselor şi a accelerat inflaţia.

Cu toate aceste neajunsuri, agricultura reprezintă, în prezent, ramura cea mai dinamică în formarea produsului intern brut. În anul 1989, aportul agriculturii la PIB a fost de 13,7%, mărindu-şi ponderea în perioada următoare.

25


Figura.1.2. Evoluţia agriculturii în PIBSursa: Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, 2001

Până în anul 1999, participarea agriculturii la formarea PIB a fost neliniară, oscilantă, atingând un maxim de 20,6% în anul 1993, după care ponderile au fost regresive continuu. Pe ansamblu, în perioada studiată, a avut loc o creştere de 2% în PIB, efect datorat acţiunii combinate a creşterii producţiei agricole şi a reducerii producţiei în alte sectoare.

Creşterea ponderii agriculturii în PIB nu reflectă un fenomen pozitiv, ci exprimă scăderea drastică a performanţelor economice ale ramurii industriale, afectată de colapsul economic generat de inflaţie, şomaj, blocaje economico-financiare, implicit de scăderea eficienţei şi de incapacitatea păstrării şi penetrării pieţelor de desfacere stabile.

Acest indicator departajează România de statele dezvoltate din Uniunea Europeană şi chiar de unele ţări candidate din estul şi centrul Europei, fapt ce nu este de natură să ne apropie de exigenţele intrării în Uniunea Europeană, unde agricultura deţine 2% - 3% în PIB (exemplu Franţa 2,4%, Olanda 3,0%, Ungaria 6,6%).

O situaţie similară se întâlneşte la nivelul forţei de muncă. În România, acest indicator are o pondere uriaşă comparativ cu alte ţări. Rata de ocupare a forţei de muncă în mediul rural, în perioada 1995-1999, a înregistrat unele oscilaţii, în prezent ea atingând nivelul anului 1995, respectiv 69,2%. Ponderea populaţiei ocupate în agricultură a ajuns în anul 2000 la cel mai înalt nivel al său din ultimii 10 ani .

26

Legumicultura în contextul dezvoltării agriculturii durabile 27


Fig. 1.3. Populaţia ocupată în agricultură în populaţia totală din economie

Creşterea populaţiei ocupate în agricultură nu s-a reflectat în sporirea producţiei a00gricole. În acest fel, indicele producţiei a fost inferior indicelui populaţiei ocupate, ceea ce a determinat scăderea productivităţii muncii şi a accentuat decalajele faţă de Uniunea Europeană . În perioada 1991-2000, datele statistice relevă tendinţa de reducere a productivităţii muncii din agricultură şi a ponderii acesteia în economia naţională. Privit în dinamică faţă de anul 1990, raportul dintre indicele populaţiei ocupate şi cel al producţiei a scăzut cu 8,3% în anul 2000 comparativ cu anul 1991. Acest lucru a avut loc, în principal, pe seama reducerii producţiei (cu 12,2%) şi a creşterii populaţiei ocupate (cu 8,1%). De asemenea, ponderea productivităţii muncii din agricultură în productivitatea naţională s-a redus de la 68% în 1991 la 36% în 1999, mărind diferenţele dintre ramurile agricole şi cele din industrie, construcţii, comerţ.

Din acest punct de vedere, România se află la mare distanţă de ţările UE. Productivitatea muncii în Uniune a fost în anul 1998 de 10,8 ori mai mare decât în România în acelaşi an. Producţia agricolă finală a celor 15 ţări a fost de 30 138 Euro/persoană, astfel: Germania 32432 Euro, Franţa 46 512 Euro, Grecia 12 548 Euro, Olanda 66 195 Euro, Italia 27 606 Euro, Portugalia 60 195 Euro. În agricultura românească, valoarea producţiei finale a reprezentat 2964 Euro/persoană, fiind evidente diferenţele faţă de ţările membre.

Decalajele înregistrate între România şi unele ţări ale Uniunii Europene, din acest punct de vedere, sunt rezultatul producţiilor reduse la hectar, al nivelului scăzut de mecanizare şi al structurii acestui indicator. În legătură cu ultimul aspect menţionăm că în componenţa sa, statistic, au fost luate în considerare unele categorii sociale (femei casnice, bătrâni) a căror activitate nu generează valoare. Mai mult, aplicarea Legii 18/1991, prin procesul de constituire şi reconstituire a

28


dreptului de proprietate asupra pământului, a creat milioane de proprietari, mulţi dintre ei desfăşurând o activitate agricolă necomercială, restrânsă la nivelul familiei.

Faptul că în agricultură se află 40% din populaţia activă a ţării şi că din această ramură rezultă peste 11% din PIB relevă şi unele aspecte pozitive. Acestea se referă la faptul că prin preluarea forţei de muncă disponibilizată din industrie agricultura a contribuit la reducerea şocului reformei, dovedindu-se un factor de echilibru. De asemenea, prin capacitatea sa de absorbţie, a decongestionat mediul urban, creând condiţii de dezvoltare în plan teritorial.

Starea actuală a agriculturii este determinată de o multitudine de factori, mulţi dintre ei regăsindu-se în aproape toate măsurile de politică agrară: liberalizarea preţurilor agricole condiţionată de limitarea acestora la produsele de bază în consumul populaţiei; liberalizarea preţurilor input-urilor agricole care, în condiţiile monopolului statului în amontele şi avalul agriculturii, a dus la adâncirea foarfecelui preţurilor şi la reducerea şi instabilitatea veniturilor agricultorilor; incertitudinea subvenţiilor la producător înainte de crearea instituţiilor şi a legislaţiei de organizare şi funcţionare a pieţei agricole cu repercursiuni asupra consumului de îngrăşăminte chimice, a achiziţiilor de seminţe de calitate şi la restrângerea cererii de credite pentru investiţii din cauza ratei dobânzii foarte mari. În legătură cu acest aspect, investiţiile în agricultură, mai ales la nivel de exploataţie, sunt extrem de importante pentru a desfăşura o activitate rentabilă, fiind o condiţie a modernizării tehnice şi tehnologice. Înclinaţia spre acest domeniu este, însă, foarte slabă. Ea este urmare a creşterii inflaţioniste a preţurilor, cu impact negativ asupra producţiei.

În perioada reformei, nivelul investiţional înregistrează un declin accentuat şi inferior faţă de celelalte ramuri din economia naţională.

29

Managementul structurii de producţie în exploataţiile agricole30


Urmare a scăderii investiţiilor, agricultura suferă de mari pierderi de producţie, producând, în schimb, o risipă de resurse. Înzestrarea tehnico-materială cunoaşte un regres evident, accentuând criza tehnologică în sectorul privat. Această depreciere, în condiţiile declinului investiţiilor, a dus la substituirea capitalului fix cu munca manuală, cu efecte negative asupra productivităţii şi a asigurării ofertei competitive pe piaţa produselor agricole.

1.3.1. Evoluţia structurilor agrare în perioada de tranziţie la economiade piaţă

Abordările actuale privind agricultura se află sub impactul noului tip de economie şi al integrării în structurile europene. Pentru aceasta, agricultura trebuie privită ca ramură prioritară a economiei naţionale întrucât oamenii au nevoie zilnic de alimente, iar în lume se promovează politica autosatisfacţiei alimentare şi a balanţei comerciale agricole pozitive. Respectarea principiilor economiei de piaţă include o permanentă adaptare a acestei ramuri la mersul general al reformei economice. În acest scop sunt necesare politici agricole eficiente şi schimbări instituţionale, sprijinirea modernizării infrastructurii rurale, a filierelor agroalimentare şi crearea sistemului de credit rural pentru organizarea şi funcţionarea pieţei agricole interne şi accesul la piaţa externă17. Orientările politicii agricole trebuie să fie îndreptate spre modernizarea şi organizarea economică riguroasă a structurilor agrare capabile să conducă la identificarea surselor de obţinere a avantajului competitiv.

Reforma structurilor de proprietate

17 Letiţia Zahiu – Reforma şi pieţele agricole, Revista Profitul agricol, nr.2/1997, pg.21.

31


Schimbările intervenite în structura proprietăţii au ca punct de plecare anul 1989 care a marcat începutul tranziţiei spre economia de piaţă. Modul în care au fost realizate s-a făcut pornind de la fondul funciar, prin privatizarea acestuia. Procesul reformei funciare s-a desfăşurat în etape diferite, începând cu apariţia Decretului Lege nr.42/1990, continuând cu Legea 18/1991, privind constituirea şi reconstituirea dreptului de proprietate asupra pământului, modificată şi completată, ulterior, prin prevederile Legii 169/1997. Cadrul legislativ, care a promovat reforma funciară, a fost extins în anii următori prin aplicarea Legii 1/2000 privind retrocedarea terenurilor agricole şi forestiere şi a Legii 198/2001 cu referire la privatizarea societăţilor comerciale agricole cu capital majoritar de stat.

Urmare a acţiunilor întreprinse, s-a creat o nouă configuraţie a structurii de proprietate, aceasta devenind predominant privată. În legătură cu fondul funciar, peste 70% din suprafaţa agricolă şi peste 81% din cea arabilă se află în sectorul privat, cu tendinţa de extindere prin retrocedarea proprietăţii funciare. Deşi domeniul privat deţine o pondere covârşitoare în suprafaţa ţării, rezultatele înregistrate la nivelul agriculturii şi, mai ales, al exploataţiilor nu arată că acesta ar fi un lucru pozitiv. Deficienţele au legătură cu legislaţia, în special cu Legea 18/1991, care a condus la fărâmiţarea excesivă a terenurilor prin faptul că cea mai mare parte a deţinătorilor a beneficiat de prevederile acesteia, respectiv de restituirea până la limita superioară de 10 ha. Odată cu aplicarea Legii au fost împroprietăriţi circa 5,5 milioane de persoane, deţinând în medie 2,26 ha/proprietar. Problema este că terenurile au fost parcelizate foarte mult şi din cauza faptului că Legea prevede retrocedarea terenurilor pe vechile amplasamente. S-au constituit, aşadar, un număr îngrijorător de suprafeţe mici, circa 47 de milioane, care îngreunează desfăşurarea activităţii de producţie, lipsind exploataţia agricolă de dinamism şi, chiar, de perspectivă. În acelaşi sens, acţionează şi procesul de emitere a titlurilor de proprietate care la data de 6 martie 2001 au fost eliberate în proporţie de 79,9%. Finalizarea atribuirii acestora, reprezintă o preocupare din partea administraţiei în scopul implementării mai rapide a acţiunilor legislative de mai sus.

Paralel se are în vedere ca pentru revigorarea producţiei agricole să se demareze concentrarea proprietăţii prin diverse modalităţi în special prin vânzare-cumpărare şi arendare. În acest sens, se urmăreşte dezvoltarea pieţei funciare printr-o serie de factori stimulativi atât pentru cumpărători (asigurarea siguranţei veniturilor din activităţile agricole), cât şi pentru vânzători. După date ale Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, în perioada 1999-2001, au avut loc unele creşteri privind suprafaţa înstrăinată prin vânzare-cumpărare

32


Circulaţia juridică a terenurilor

Tabelul nr.1.3

Specificare1999 2000 2001

Intravilan Extravilan Intravilan Extravilan Intravilan Extravilan

Suprafaţa înstrăinată(ha)

26904 43977 33646 65723 37966 94480

Valoare – mil.lei/ha 58 6 56 7 64 8Sursa: M.A.A.P.

În anul 2001, preţurile practicate au cunoscut variaţii uşoare pe luni calendaristice, cel mai mare nivel înregistrându-se în luna septembrie, 64 mil.lei/ha pentru terenurile aflate în intravilan, respectiv, 8 mil./ha pentru cele din extravilan.

Formarea noilor structuri de proprietate privată şi-au pus amprenta şi asupra altor componente. Astfel, în sectorul privat se află partea cea mai mare din efectivele de animale, respectiv peste 97% din efectivul de bovine, aproximativ 99% din cel de ovine şi caprine. Producţia animală se realizează la toate produsele în proporţie de 96,0-99% în sectorul privat, astfel: carne, total – 96,9%; lapte – 98,4%, carne ovine – 99%.

Din producţia vegetală, 80% este obţinută în sectorul privat. În anul 2001, producţiile de grâu şi secară au fost în proporţie de 88% efortul domeniului privat cu o creştere de 7,6% faţă de anul 2000.

Producţia de legume a României urmează aceeaşi traiectorie. Principalul furnizor de produse proaspete şi produse pentru industrializare, în extrasezon şi în timpul sezonului obţinerii acestora, este producătorul privat. În ce priveşte suprafaţa, cultura legumelor se practică în proporţie de peste 85% în noul tip de proprietate .

Figura nr.1.4. Suprafaţa de legume pe forme de proprietate

33


Sursa: C.N.S. 1999, 2000

Figura nr. 1.5. Producţia totală de legume, pe forme de proprietate

Potrivit datelor, producţia legumicolă se obţine preponderent în sectorul privat cu o pondere covârşitoare de aproape 97% în anul 2000. Suprafeţele cultivate cu legume au o situaţie similară, în ultimul an analizat existând chiar o tendinţă de creştere cu 1,4%.

Modificările intervenite în anul 2001 la nivelul suprafeţei cu legume se referă la o scădere a acesteia (228,3 mii ha), păstrând aceleaşi proporţii în sectorul privat.

Cu privire la problema structurilor de proprietate, în legumicultură şi la nivelul întregii agriculturi, se impun unele precizări. În mod evident, prezenţa sectorului privat în activitatea agricolă are o importanţă relevantă pentru formarea unui sector modern şi organizat, potrivit unei pieţe funcţionale. Extinderea în urma aplicării Legii nr.1/2000, prin retrocedarea terenurilor până la 50 de ha foştilor proprietari şi prin privatizarea societăţilor comerciale agricole, va produce mutaţii structurale cu impact pozitiv asupra consolidării dimensiunii exploataţiilor agricole.

Constituirea, prin diferite modalităţi, a dimensiunilor economice ale exploataţiilor, corelată cu funcţionarea, după acelaşi criteriu, a celorlalte structuri din agricultură sunt căi de promovare a echilibrului alimentar şi de obţinere a unor rezultate economice în care să se regăsească eforturile producătorilor.

Organizarea exploataţiilor agricole şi structurile dimensionale Opţiunea pentru o anumită structură de exploataţii agricole trebuie făcută

având în vedere caracterul mai mult sau mai puţin intensiv al produselor ce urmează a fi obţinute şi în legătură cu sistemul de agricultură durabilă. Există, în prezent, o mare varietate de tipuri şi forme de organizare a exploataţiilor agricole care, desigur, corespunde sau a corespuns, perioadei de trecere. Gospodăriile individuale, preponderente numeric şi ca suprafaţă, asociaţiile simple şi cele

34


juridice, unele exploataţii organizate în sistem de arendă, ferme ale societăţilor comerciale agricole pe acţiuni reprezintă o primă formă de orientare ca răspuns la cadrul legislativ pe baza cărora s-au constituit şi la asigurarea necesităţilor .

Structura şi dimensiunea exploataţiilor agricole în România

Tabelul nr.1.4.

Specificare U.M. 1998 1999 2000 30.062001

Suprafaţa agricolă aflată în exploatarea sectorului privat

mii ha 11690 11662 12140 12786

A. Societăţi agricole cu personalitate juridică

Număr total nr. 3578 3573 3328 4376

Suprafaţa agricolă

mii ha 1558 1416 1405 1685

Suprafaţa medie

Ha 435 396 422 385

B. Asociaţii familiale

Număr total nr. 7175 6254 6262 6494


mii ha 950 869 815 790

Suprafaţa medie

Ha 132 139 130 122

C. Gospodării individuale

Număr total nr. 3946121 4119611 4221015 4170279


mii ha 9182 9377 9920 10311

Suprafaţa medie

Ha 2,33 2,26 2,35 2,47

Sursa: Comisia Naţională de Statistică

Gradul ridicat de fărâmiţare a proprietăţii creează greutăţi în calea exploatării pământului în unităţile agricole de dimensiuni economice care produc pentru piaţă.

Mica exploataţie agricolă particulară este dominantă în România, fiind reprezentată de proprietarii care lucrează direct pământul. Dimensiunea sa medie se situează în prezent la 2,4 ha, însă, în general, aceasta este sub 2 ha. Aceste exploataţii deţin circa 86% din terenul arabil al sectorului privat, produc, în principal, pentru consumul propriu, şi doar surplusul îl comercializează. Din punct

35


de vedere al producţiei obţinute, producătorii combină ramurile de producţie pentru o mai mare stabilitate a veniturilor pe tot parcursul anului agricol sau pentru a-şi asigura o parte din nevoile alimentare. Nelipsită din activitatea de producţie este cultivarea legumelor, care se face pe suprafeţe mici, în special în grădini, într-o structură diversificată de culturi şi soiuri. Această activitate este mai ales la îndemâna producătorilor care dispun de unele posibilităţi financiare, întrucât procesul cere un nivel considerabil al volumului cheltuielilor efectuate, chiar şi pe suprafeţe de 5000 m2. La acestea se adaugă şi forţa de muncă specifică culturii legumelor, iar producătorul poate să o asigure prin participarea la lucrările de plantare, însămânţare, recoltare, în special a membrilor familiei. Pentru producătorii care lucrează cu timp parţial, producţia este destinată, în exclusivitate, consumului în familie şi nu necesită eforturi prea mari din partea acestora.

În perspectiva organizării exploataţiilor comerciale, menţinerea gospodăriilor individuale nu trebuie abordată în termeni negativi. Gospodăriile individuale trebuie să existe în continuare, deoarece creează stabilitate rurală şi asigură protecţia mediului18.

Sectorul exploataţiilor familiale în România este şi va fi dominant. Acestea constituie forma de bază a agriculturii româneşti în perspectiva formării economiei de piaţă şi a integrării în UE19. Reforma la nivelul agriculturii familiale trebuie realizată indirect, prin dezvoltarea canalelor economiei contractuale şi prin organizarea competiţiei pe filierele produselor alimentare20.

Ca formă de organizare superioară, exploataţiile familiale pot deveni, în condiţiile competitivităţii cu structurile agricole româneşti şi cu cele ale UE, ferme familiale comerciale de mărime mijlocie. Consolidarea lor trebuie făcută nu neapărat prin creşterea dimensiunii, ci prin nivelul de alocare a factorilor de producţie la unitatea de suprafaţă. Această afirmaţie este valabilă, mai ales, în cazul culturilor legumicole, unde condiţia principală o reprezintă nu atât suprafaţa, cât factorii utilizaţi. Aceasta este dată de caracterul intensiv al producţiei de legume, cu rezultate mari faţă de alte culturi. Legea exploataţiilor agricole de tip comercial prevede în acest sens o suprafaţă de minim 2 ha pentru culturile legumicole în câmp şi 0,5 ha pentru cele în sistem protejat, cu posibilitatea practicării în aceste condiţii dimensionale a unei activităţi rentabile din punct de vedere economic. Este nevoie ca implementarea măsurilor privind constituirea fermelor familiale legumicole să se facă prin programe care să favorizeze, să faciliteze şi, în special, să stimuleze accelerarea acestui proces.

Societăţile comerciale agricole pe acţiuni, cu dimensiuni mari, de 2000-5000 ha, aflate în sectorul de stat, constituie un sector important al agriculturii româneşti, întrucât ele au fost organizate, potrivit Legii 31/1990, pentru producţia agricolă, prelucrarea şi desfacerea produselor. Ele au avut o contribuţie însemnată la producţia pentru piaţă , în special la grâu, floarea soarelui, orz etc., participând

18 Letiţia Zahiu – Management agricol , Ed. Economica, Bucureşti, 1999, pg.95.19 Ibidem 20 Mircea Năstase - Dimensiunea optimă a exploataţiilor agricole, Ed. Chrater B, Bucureşti, 1999,pg.146

36


cu 30% la acoperirea cererii. Privatizarea lor impune o abordare modernă a acestui proces, în scop de performanţă. Esenţial este ca reforma să le facă să devină libere şi să fie în legătură cu piaţa. Ele pot deveni întreprinderi agricole bazate pe o largă deschidere a relaţiilor de comercializare.

Ajustarea tipurilor de exploataţii agricole la dimensiunile sistemului european şi la exigenţele pieţei concurenţiale necesită ca unităţile menţionate să fie privite prin prisma corelării lor pe principii economice, solide, care să stabilizeze atât producţia, cât şi profitul.

Din acest punct de vedere, se pot contura, în perspectivă, două forme fundamentale de organizare a producătorilor agricoli21:

1. exploataţii comerciale, familiale şi de tip asociativ;2. ferme comerciale agricole mari şi societăţi comerciale de tip holding.Pentru formarea acestor exploataţii de dimensiuni economice se au în

vedere următoarele modalităţi: asocierea producătorilor, în forme şi tipuri diferite de asociaţii agricole şi cooperative organizate pe filierele produselor, arendarea terenurilor, vânzarea-cumpărarea de terenuri agricole etc.

Un asemenea sistem va facilita capitalizarea exploataţiilor agricole pe filiere integrate complexe.

Organizarea fermelor private trebuie să se facă în condiţiile amintite mai sus sau acelea care deţin suprafeţe mai mici şi doresc să desfăşoare o activitate agricolă continuă pot recurge la concentrarea proprietăţii prin cooperarea între proprietarii vecini pentru a practica aceleaşi culturi pe parcele alăturate22. Este cazul exploataţiilor care cultivă, în principal legume, şi care urmăresc un anumit profit.

Formarea exploataţiilor agricole este reglementată prin OUG 108/2001 şi de H.G. nr. 49/2002 care aprobă Normele Metodologice de aplicare a O.U.G.

Potrivit surselor MAAP, la sfârşitul anului 2001, existau 21.662 exploataţii agricole organizate potrivit cadrului legal menţionat, din care comerciale 10541. În domeniul producţiei vegetale funcţionau 6976 exploataţii în cultura cerealelor, a plantelor tehnice şi a legumelor.

Ţinând seama de principiile de bază ale protecţiei mediului în agricultură s-au constituit pe o suprafaţă de 28 800 ha, 610 exploataţii ecologice situate în sudul şi nordul ţării (pentru producţie vegetală, respectiv pentru cea zootehnică). Producţia ecologică obţinută (24 400 tone în 2001) a fost exportată pe piaţa europeană, unde cererea pentru aceste produse este în creştere.

În sensul dezvoltării sectorului agricol ecologic pentru cele existente s-a elaborat cadrul legislativ, referitor la:

• ORG nr.34/2000 privind produsele agroalimentare ecologice, aprobată prin Legea nr.38/2001;

• H.G. nr. 677/2001 privind înfiinţarea Institutului de Bioresurse Alimentare ca organism de acreditare a organismelor de inspecţie şi certificare şi

21 Letiţia Zahiu , Traian Lazăr – Agricultura României în procesul de integrare agricolă europeană, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2000, pg.112. 22 Radu Voicu - Managementul exploataţiilor agricole, Ed. Economică, Bucureşti, 2000.

37


pentru efectuarea de liste de calitate şi cercetări în domeniul agriculturii ecologici;

• Legea nr. 166/2002 privind exploataţiile agricole prin care exploataţiile familiale pot fi stimulate pentru practicarea agriculturii ecologice.

Pentru formarea de exploataţii ecologice şi consolidarea celor existente sunt necesare măsuri de susţinere a producătorilor prin finanţare directă de la bugetul de stat şi din alte surse: programe, investiţii străine.

Sectorul produselor ecologice în agricultură românească are un grad ridicat de noutate atât în ceea ce priveşte procesul de producţie, cât mai ales piaţa. De aceea, este necesar ca pe măsura dezvoltării ofertei să se creeze condiţiile pentru formarea pieţei produselor ecologice. Aceasta presupune:

1) informarea populaţiei cu privire la calitatea produselor prin spoturi publicitare, broşuri;

2) identificarea consumatorilor din diferite zone geografice;3) stabilirea unui segment de piaţă semnificativ, astfel încât producătorul

să pătrundă cu o cantitate de produse care să-i asigure rentabilitatea. Fie că este vorba de exploataţii ecologice, fie convenţionale funcţionarea

lor în condiţii de eficienţă economică vizează dezvoltarea filierelor pe produse. S-au format, astfel, asociaţiile de tip cooperatist reglementate de Legea cooperativelor agricole. Acestea s-au organizat în domeniile aprovizionării, comercializării şi altor servicii în agricultură. Rolul cooperativelor este de a facilita accesul pe piaţă al producătorilor de a le îmbunătăţii rezultatele economice. Organizaţiile cooperatiste au o serie de caracteristici favorabile exploataţiilor pentru care prestează servicii, inclusiv pentru dezvoltarea rurală. Astfel, furnizează membrilor avantaje privind economia de cheltuieli care se realizează prin valorificarea resurselor locale. Cooperativele facilitează încadrarea micilor producători în fluxurile economiei naţionale, acţionând ca circuite de aprovizionare şi comercializare a produselor agricole.

Dezvoltarea actuală şi de perspectivă a agriculturii impune necesitatea extinderii cooperării în domeniile amintite ca o cale de adaptare la cerinţele şi exigenţele economiei de piaţă. Acest lucru este solicitat de faptul că modernizarea agriculturii şi, deci, a exploataţiilor agricole nu poate avea loc în afara pieţei, ci numai în condiţiile organizării şi funcţionării acesteia. Cooperarea, în special în activitatea de comercializare, reprezintă o modalitate de organizare care permite integrarea agriculturii româneşti în sistemul pieţelor concurenţiale europene.

Cooperativele agricole există în aproape toate ţările lumii, fiind o formă de dezvoltare a activităţilor exploataţiilor agricole. Se regăsesc sub denumiri diferite în ţările UE, în SUA, Asia.

În majoritatea ţărilor europene şi în Asia cooperativele sunt multifuncţionale, iar în SUA sunt specializate pe anumite activităţi.

Dezvoltarea relaţiei de marketing în aceste ţări a avantajat producătorii şi a determinat competitivitatea activităţilor de producţie.

38


Structura de producţie în procesul de reformăOrganizarea agriculturii pe principiile economiei de piaţă impune

restructurarea subsistemelor sale în termeni de profitabilitate şi competitivitate economică. Pentru exploataţiile agricole, implementarea acestor concepte are în vedere dezvoltarea activităţilor de producţie în aşa fel încât să răspundă cantitativ, calitativ şi structural cerinţelor consumatorilor, de o manieră strategică care să reducă cât mai mult cu putinţă incertitudine şi impactul direct cu cererea. Rol important revine structurii de producţie ca centru al rezultatelor economice de care depinde viabilitatea exploataţiilor agricole. În perioada de tranziţie, abordarea structurii de producţie cuprinde un spectru larg de probleme cu caracter decizional ale căror soluţii se regăsesc în aplicarea riguroasă a elementelor ce o constituie, în mod elaborat ştiinţific şi adaptat noilor condiţii.

Problemele economice ale tranziţiei şi-au pus amprenta asupra destructurării agriculturii care, în prezent, nu poate răspunde necesarului de consum al populaţiei şi nici calităţii ofertei. Structura de producţie se caracterizează prin puternice dezechilibre între sectoare şi ramuri, între ramuri şi culturi. Sectorul vegetal şi cel zootehnic au un pronunţat caracter extensiv cauzat de condiţiile dificile ale procesului de reformă agricolă. Utilizarea neraţională sau slaba utilizare a resurselor naturale, materiale şi de forţă de muncă au condus la extensivizarea agriculturii şi a activităţilor din exploataţiile agricole. În aceste condiţii multe din unităţile agricole formate după anul 1990 sunt necompetitive, iar altele au dat faliment sau se menţin cu greu pe piaţă. Ferme legumicole ale societăţilor comerciale agricole pe acţiuni organizate potrivit Legii 31/1990 şi ulterior privatizate şi-au retras activitatea din cauza imposibilităţii susţinerii eforturilor financiare, în unele cazuri fiind desfiinţate sau scoase din cultură unele specii legumicole.

Practicarea metodelor de producţie extensive a generat declinul producţiei agricole şi creşterea autoconsumului în gospodăriile individuale.

Astfel, s-a ajuns la diminuarea cantităţilor de materii prime necesare industriei alimentare la mai mult de jumătate decât cele din anul 1989, ceea ce a afectat economia agroalimentară şi nutriţia populaţiei. Dezechilibrul fundamental al structurii de producţie în este consumul scăzut de produse. Consumul alimentar are un nivel redus cu deosebire la produsele de origină animală. Dacă avem în vedere necesarul fiziologic anual şi pe locuitor stabilit de instituţiile specializate (62,1 kg carne şi produse din carne, 109,5 kg legume şi produse din legume etc.) rezultă un consum inferior la toate produsele. În legătură cu acest aspect, structura producţiei agricole în România determină un puternic decalaj faţă de UE. În ţările Uniunii, structura consumului alimentar este echilibrată şi se caracterizează prin ponderea ridicată a caloriilor şi factorilor nutritivi, în principal a celor de origină animală. În dieta unei persoane, cantitatea de produse alimentare este mult superioară aceloraşi produse care revine unui consumator în România. De exemplu, la carne, consumul a ajuns la peste 100 kg în Franţa, 97 kg în

39


Germania, 86 kg în Olanda, 83 kg în Italia, iar în medie în UE la 87 kg 23. În România, aportul caloric principal îl reprezintă cerealele (46,3 %), produsele de provenienţă animală fiind de 18%, adică, jumătate din cel al UE. Aceste decalaje sunt rezultatul structurii defectuoase a producţiei. Din aceste considerente, sunt inevitabile măsuri de orientare a structurii de producţie pentru a asigura atât consumul alimentar al populaţiei în structura necesară, cât şi pentru a cerea condiţiile de aderare la UE. Dacă politica agricolă promovată în ţările UE este în prezent de extensificare a agriculturii (datorită excedentelor de produse agroalimentare şi de suprasaturare a pieţei comunitare), în România structura de producţie agricolă trebuie îmbunătăţită prin creşterea gradului de intesificare a agriculturii. Intensificarea agriculturii este necesară din mai multe motive. În ultimii ani, structurile de producţie s-au aflat sub influenţa unor mutaţii semnificative pentru adaptarea la noul tip de economie. Structurile de producţie au fost abordate neraţional şi în mod necorespunzător faţă de cerinţele pieţei: s-au redus suprafeţele la unele culturi (sfeclă de zahăr şi plante tehnice), a scăzut foarte mult efectivul de animale şi au fost desfiinţate complexele zootehnice de tip industrial, s-a redus suprafaţa ocupată cu sere legumicole. Nivelul scăzut al investiţiilor realizate la unitatea de suprafaţă sau lipsa acestora au determinat reducerea producţiilor medii şi au accentuat discrepanţele faţă de agricultura UE. Creşterea cerinţelor populaţiei pentru un standard de viaţă modern impune ca producţia pe locuitor la principalele produse agricole să ajungă la nivelul ţărilor Uniunii. De aceea soluţia, cel puţin pentru o anumită perioadă de timp, este îmbunătăţirea structurii de producţie prin accelerarea procesului de intensificare.

Structura de producţie trebuie regândită în funcţie de tipurile de exploataţii agricole şi de cerinţele pieţei. Formarea structurilor de producţie moderne în exploataţiile agricole trebuie să aibă în vedere nevoile consumului populaţiei.

Raţiunea elaborării structurilor de producţie este piaţa, în absenţa căreia, orice activitate din exploataţiile agricole este, economic, inutilă, exceptându-le pe acelea ce vor produce exclusiv pentru familie. Abordarea structurii de producţie în exploataţiile agricole trebuie făcută în termeni realişti. Pentru a putea pătrunde pe piaţă, managerii (şefii de exploataţii) vor trebuie să cunoască foarte bine cererea şi să anticipeze evoluţia acesteia. Pe baza informaţiilor furnizate de piaţă, la începutul fiecărui an agricol se vor întocmi programe de producţie, astfel încât întreaga activitate agricolă să fie previzionată. Prin urmare, alocarea resurselor utilizate se va face programat. Grija faţă de nivelul de alocare a factorilor de producţie şi ale modului de utilizare a resurselor naturale trebuie să constituie un principiu de fundamentare a structurilor de producţie. În acest fel, dezvoltarea intensivă a producţiei în exploataţiile agricole se va face concomitent cu protejarea mediului şi a asigurării unor produse de calitate.

1.4. Rolul şi locul legumiculturii în asigurarea securităţii alimentare a populaţiei

23 Marin Popescu – Lecţii ale tranziţie. Agricultura 1999-2000, Editura Expert, Buecereşti,2001,pg.119

40


Recensămintele organizate în ultima perioadă au scos în evidenţă faptul că are loc o intensificare a ritmului de creştere a populaţiei globului. Dacă până în anul 1800 populaţia era evaluată la 1 miliard persoane, până la atingerea celui de-al doilea miliard a mai fost necesară trecerea doar a încă 125 de ani. Analog, pentru cel de-al treilea şi pentru cel de-al patrulea miliard a mai fost nevoie de 35 de ani, respectiv, 14 ani. În perioada 1987-1999 populaţia a mai înregistrat o creştere de încă un miliard, iar previziunile indică încă o creştere de 2 miliarde a populaţiei până în 200524.

Agricultura rămâne din această perspectivă un sector strategic important căruia trebuie să i se acorde o atenţie deosebită.

La nivel mondial, evaluarea perspectivelor alimentaţiei şi a agriculturii se subordonează următoarelor probleme:

a) Eliminarea progresivă a subalimentaţiei şi insecurităţii alimentare de care suferă încă o mare parte a populaţiei ţărilor în dezvoltare;

b) Protejarea prin dezvoltare durabilă a potenţialului productiv şi al rolului acesteia în utilizarea resurselor agricole, pentru generaţiile viitoare în scopul satisfacerii nevoilor alimentare.25

Importanţa acestora a fost reliefată de două conferinţe internaţionale recente: Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare şi Mediu şi Conferinţa internaţională FAO /OMS pentru nutriţie (CIN). Dezbaterea acestor probleme în cadrul celor două conferinţe a fost justificată tocmai de persistenţa subalimentaţiei şi a insecurităţii alimentare şi de procesul de creştere a degradării resurselor agricole şi a altor implicaţii pe care acestea îl generează, direct sau indirect, toate în concordanţă cu populaţia mondială din ce în ce mai numeroasă.

Importanţa utilizării resurselor agricole pentru asigurarea securităţii alimentare este dată de faptul că nici chiar toate resursele agricole ale Terrei, nici tehnologiile, nici ştiinţa sau ingeniozitatea umană nu au capacitatea de a acoperi disponibilităţile alimentare în proporţii necesare pentru întreaga populaţie. Mai mult, potenţialul productiv al resurselor agricole de a produce avantaje nu face parte din triada resurse/dezvoltare/durabilitate care condiţionează problema alimentară. În sfârşit, resursele agricole trebuie protejate deoarece nu sunt numai un factor de producţie alimentar, ci şi principalul bun economic de care depinde o mare parte a populaţiei. De aceea, ele trebuie utilizate în aşa fel încât să permită obţinerea unor producţii ridicate şi să garanteze existenţă ţărilor sărace.

Perspectivele demografice şi ale dezvoltării globale în ceea ce priveşte producţia, consumul şi comerţul arată că dacă disponibilităţile alimentare pe locuitor destinate consumului direct au fost de 2500 calorii, în anul 2010 vor ajunge la 2700 calorii. Este, însă, foarte probabil că vor exista regiuni: Orientul Apropiat/Africa de Nord, Asia de Est şi America Latină / Caraibe care vor atinge sau depăşi nivelul de 3000 calorii.

24 G.Pricop , A.Tanţău – Globalizarea şi strategia firmei, Editura Eficient, Bucureşti, 2001, pg.7 25 Agriculture mondiale. Horizon 2010. Etude de la FAO, 1995, pg.1

41



Disponibilităţile alimentare reprezintă o componentă de bază a securităţii alimentare. Modul în care acestea se asigură este rezultatul politicilor agricole promovate de ţările lumii. Pe plan mondial, disponibilităţile alimentare pe persoană sunt diferite, existând mari decalaje între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare.

În UE, securitatea alimentară nu reprezintă o problemă, datorită nivelului ridicat de dezvoltare economico-socială. Disponibilităţile proteice, energetice şi de lipide pe locuitor sunt superioare necesităţilor fiziologice pe plan mondial, ceea ce reflectă o structură a consumului alimentar echilibrată şi sănătoasă.

În perioada 1997-1999, în România, consumurile alimentare medii exprimate în calorii şi factori nutritivi au fost evolutive.

Consumurile alimentare medii exprimate în calorii şi factori nutritivi

Tabelul nr.1.6

TaraCalorii nr./zi Proteine gr/zi Lipide gr/zi1997 1998 1999 1997 1998 1999 1997 1998 1999

România 2933 2959 2981 95,8 97,5 96,6 76,1 78,4 80,6

Totuşi comparativ cu ţările dezvoltate, România înregistrează un dezechilibru alimentar din cauza consumului scăzut de proteine şi lipide, în special proteine de origine animală.

Structura consumului alimentar caracterizată prin ponderea redusă a caloriilor şi factorilor nutritivi reflectă starea actuală a agriculturii şi a industriei alimentare. Integrarea celor două sectoare a cunoscut un proces de deteriorare, la acesta contribuind în primul rând reducerea ofertei de materii prime agricole. În perioada actuală, industria alimentară românească utilizează pentru prelucrarea producţiei sale aproximativ 30% din totalul resurselor de origină vegetală şi animală. Acest lucru este urmarea practicării unor structuri de producţie defectuoase, nerealiste, disconforme cu asigurarea securităţii alimentare. În vederea ameliorării şi creşterii consumului alimentar al populaţiei în structura corespunzătoare sunt necesare măsuri de dezvoltare a producţiei pe fondul restructurării, privatizării şi retehnologizării agriculturii şi industriei alimentare.

Problema securităţii alimentare se pune diferit în funcţie de nivelul de dezvoltare a ţărilor. În ţările dezvoltate, acest concept are alte conotaţii decât în ţările în curs de dezvoltare şi în cele sărace. Accentul cade pe asigurarea calităţii produselor pentru protejarea consumatorilor. De aceea, în ultimul timp, politicile agricole promovează măsuri de limitare a producţiei pentru menţinerea potenţialului natural, crescând, în acest sens, exigenţa faţă de modul de utilizare a resurselor agricole.

În ţările în curs de dezvoltare, modul de asigurare a securităţii alimentare se face cu eforturi mari şi limitative. Agricultorii se confruntă cu obstacole serioase pentru a răspunde cerinţelor populaţiei, în primul rând de ordin cantitativ. Procesul de obţinere a produselor este îngreunat de cadrul general de realizare a

43


acestuia. Dotarea unităţilor de producţie, veniturile şi formarea profesională a producătorilor, infrastructura rurală, legislaţia şi instituţiile specializate sunt factori importanţi care acţionează în detrimentul asigurării consumului alimentar.

Nutriţia necorespunzătoare cuprinde o mare parte din ţările în curs de dezvoltare şi din cele sărace. Insecuritatea alimentară este determinată de nivelul scăzut al economiei care nu permite asigurarea cantităţilor minime de alimente.

Consumul alimentar redus şi structura sa deficitară afectează populaţia ţărilor sărace, unde fenomenele de malnutriţie se manifestă sub forma foametei. În unele regiuni ale globului, numărul persoanelor malnutrite reprezintă aproape jumătate din populaţie (în Africa Subsahariană – 43%).

Asigurarea echilibrului alimentar în toate ţările lumii este o condiţie fundamentală pentru securitatea globală. Previziunile cererii şi producţiei, pentru anul 2010, urmăresc realizarea disponibilităţilor alimentare/locuitor astfel încât să influenţeze pozitiv viaţa individului şi a societăţii în care trăieşte.

În această perspectivă, disponibilităţile alimentare la marile grupe de produse sunt redate în tabelul nr.1.6. În el sunt reprezentate previziunile cererii şi producţiei pentru evoluţia disponibilităţilor pe locuitor.

Disponibilităţile alimentare pe locuitor destinate consumului uman direct

Tabelul nr.1.7.

ProdusulMondial Ţări în curs de

dezvoltareŢări dezvoltate

1988-1990 2010 1988-1990 2010 1988-1990 2010

Cereale 164,6 167 170,5 173 146,3 141

Cartofi 65,7 65 63,1 64 73,9 70

Leguminoase 6,3 7 7,4 8 2,9 3

Zahăr (echivalent brut) 22,7 24 18,0 20 37,5 37

Ulei vegetal 10,1 13 8,2 11 16,2 19

Carne 31,9 37 16,4 25 80,5 87

Lapte 75,3 72 35,9 42 199,1 198

Total alimente (cal./zi) 2700 2860 2470 2730 3400 3470Sursa: FAO. Food balance sheets, '94-'96, Rome, 1998.

Pe plan mondial, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a întreprins şi continuă să întreprindă cercetări privind stările nutriţionale şi relaţiile acestora cu sănătatea. În acest sens, se recomandă consumatorilor produse ecologice agroalimentare, cu o mare încărcătură de substanţe nutritive şi bioactive. Legumele reprezintă, din acest punct de vedere, produse care intră în alimentaţia zilnică şi raţională a omului. Ele au un efect deosebit de favorabil asupra organismului uman şi anume:

- hidratarea organismului datorită conţinutului ridicat în apă, la legumele proaspete (72 –95%)26 ;

- mărirea capacităţii de apărare a organismului;

26 I.Maliţiu – Horticultura, EDP, Bucureşti, 1967,

44


- reducerea grăsimilor etc.Comparându-le cu alte alimente se constată că multe specii de legume sunt

neîntrecute în ceea ce priveşte conţinutul în substanţe proteice. Astfel, legumele păstăioase conţin cantităţi mari de substanţe proteice (mazărea 7%, fasolea 2,9%27, între 2-8% ciupercile, usturoiul, pătrunjelul de frunze, conopida, spanacul). Proteinele conţinute de legume aduc în hrana omului cca. 5-10% din totalul necesar.

Legumele contribuie în bilanţul energetic al omului şi prin hidraţii de carbon (fasolea 5,8, mazărea 18%, morcov 6-9%, ţelină 5%, sfeclă roşie 6,8%, păstârnac 14,7%). Soiurile de ceapă cultivate în ţara noastră conţin 7,8-11,6% zahăr, dovleceii 10% hidraţi de carbon, pepenele galben 7-8%, conopida şi varza 4,2-5%, spanacul 2,9% etc. Dar importanţa cea mai mare a legumelor constă în conţinutul bogat în vitamine şi săruri minerale, situându-se, din acest punct de vedere, alături de fructe printre cele mai valoroase alimente pentru om.

Împreună cu fructele asigură 90-95% din necesarul de vitamina C, 20-30% din necesarul din grupa de vitamine B şi 90-100% din grupa de vitamine P28.

Legumele conţin mari cantităţi de vitamina C. Literatura de specialitate menţionează că părţile verzi, bogate în clorofilă, conţin cantităţi mai mari, respectiv speciile de verdeţuri, varietăţile din grupa verzei şi a ardeiului, la care se adaugă fructele de tomate, bulbii de ceapă, rădăcinile de morcovi (legumele cultivate în sere şi răsadniţe au un conţinut în vitamine mai scăzut decât cele din câmp). Vitamina C se degradează uşor la temperaturi ridicate şi prin păstrare îndelungată. La conopidă, fasole verde şi spanac pierderile ajung la 40-50% la temperatura de 20-24ºC, în decurs de 24 ore şi numai de 5-10% la temperatura de 8-10ºC. În timpul păstrării de durată lungă (4-6 luni), legumele pierd 30-70% din vitamina C. De aceea, se recomandă ca legumele să se consume în cea mai mare măsură proaspete .

Ceea ce este important de reţinut este că toate celelalte alimente consumate de om nu reuşesc să asigure decât 10-15% din necesarul organismului pentru vitamina C. Această situaţie, alături de faptul că legumele constituie unica sursă de vitamina P (citrina), le conferă acestora caracteristica de alimente indispensabile.

În legume se găsesc şi alte vitamine cu rol important în prevenirea unor boli şi în echilibrul metabolic al organismului uman. Conţin cantităţi importante de vitamina A care se găseşte în morcov, tomate, salată, spanac, ardei, sfeclă roşie (legumele colorate conţin o cantitate mai mare de vitamina A) şi satisfac, împreună cu fructele, în proporţie de 60-80%, nevoile organismului de caroten (provitamina A).

Pe lângă sursa bogată de vitamine, legumele au un conţinut ridicat în săruri minerale, cu rol important în buna funcţionare a organismului, cum ar fi: calciu, magneziu, fier, potasiu, zinc, sulf etc. Varza, conopida, salata, ceapa, au un conţinut ridicat în fosfor care neutralizează aciditatea provocată de consumul altor

27 I.Maier – Cultura legumelor , Editura Agrosilvică, Bucureşti, 1969.28 Victor Popescu – Legumicultură, vol.I, Editura CERES, Bucureşti, 1996, pg.8.

45


alimente (carne, peşte, făină), iar altele se remarcă prin conţinutul de fier şi cupru cu rol antianemic (spanacul, pătrunjelul de frunze, salata, fasolea verde, mazărea verde etc.).

Necesarul de 600 mg calciu/corp omenesc/zi (10 mg/kg corp) se acoperă uşor prin consumul de spanac, varză, fasole, care conţin calciu în proporţie de 75,0, 40,05 şi respectiv 60,5 mg/100 gr substanţă proaspătă (s.p.). Prin consumul legumelor bogate în fier (2,5 mg/100 gr s.p. sfeclă roşie; 2,8 mg/100 gr s.p. spanac; 1,6 mg/100 gr conopidă) se acoperă, în măsură mare, necesarul de 12-15 mg/corp omenesc/zi din acest element. Pentru asigurarea necesarului de 600 mg/corp/zi fosfor, se recomandă consumul de mazăre cu aport de 62 mg/100 gr s.p., fasole 63 mg/100 gr s.p. , spanac 51 mg/100 gr s.p. etc.

Legumele acoperă, în proporţie de 10 % necesarul de 1440 kcal/zi pentru un om. Aportul energetic ridicat la 100 gr s.p. al multor legume, este dat de: 100 cal. – hreanul, 70-75 cal. morcovul şi mazărea şi 137 cal. ceapa. În proporţie de 5-10% se recomandă acoperirea, cu proteine din legume, necesarului pentru acest principiu nutritiv de 60-70 gr/zi (1 gr./kg corp/zi).

La cele amintite, se adaugă conţinutul în glucide, ca şi componentă de bază în alimentaţia omului. Ele acoperă 55-60% din necesarul energetic zilnic, ceea ce reprezintă o cantitate de 4-8 gr/kg corp/zi 29. Glucidele se găsesc în legume în proporţii cuprinse între 1,5 –20 % din substanţa proaspătă. Se evidenţiază printr-un conţinut mai ridicat usturoiul, mazărea boabe, pepenii, ceapa, morcovul, sfecla roşie, hreanul30.

Sintetic, valoarea energetică exprimată în calorii pe 100 gr s.p. la unele legume proaspete este următoarea:

Valoarea energetică la unele legume proaspeteTabelul nr. 1.8.

-calorii/100 gr. s.a.-

Specia Valoarea energetică

Tomate 20-35

Ardei 25-43

Varză albă 25-35

Morcov 53-70

Conopidă 25-36

Pătrunjel rădăcină 35-46

Ceapă bulbi 35-48

29 Dorina Stănescu – Interferenţe nutriţionale şi tehnologice, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996, pg.170.30 Ibidem.

46


Specia Valoarea energetică

Usturoi 80-137

Castravete 8-15

Pepene verde 30-35Sursa: Victor Popescu, Legumicultură, vol.I, Editura CERES, Bucureşti, 1996, pg.8.

Cu valoarea alimentară pe care o au, legumele se situează în rândul produselor agroalimentare cu importanţă prioritară.

În concluzie, apreciem importanţa deosebită a legumelor pentru asigurarea alimentaţiei raţionale, mai ales prin faptul că unul şi acelaşi produs conţine mai multe vitamine, şi că prin ingerarea unui sortiment de legume, cuprins între 250-300 gr, care constituie raţia zilnică, este asigurat necesarul de vitamine pentru organismul uman.

Rolul important al legumelor în alimentaţie este redat în ”piramida alimentaţiei sănătoase “ (după Lewis G.R.- 1992) unde ele ocupă locul al doilea după pâine, cereale, orez, paste făinoase. De asemenea, tot după Lewis, se consideră echilibrată şi sănătoasă alimentaţia care are la bază în consumurile zilnice 3-5 porţii de legume.

În ultimii ani, consumul de legume pe locuitor a fost crescător, ajungând în anul 2000 la 156 kg. Considerăm că acest nivel nu se datorează politicilor alimentare, pe nivel naţional, ci scăderii puterii de cumpărare a populaţiei pentru produsele de origine animală. În perioada 1989-1996, pentru care există date statistice, consumul de legume în totalul disponibilităţi alimentare a fost superior nivelului de consum din unele ţări vest-europene, mari producătoare de legume.

Consumul de legume în disponibilităţile alimentare/persoanăîn unele ţări ale UE şi în România

Tabelul nr.1.9.

- kg/locuitor -ŢARA 1989-1991 1992-1994 1994-1996

ROMÂNIA 111,3 108,3 113,2FRANŢA 120,3 118,3 123,2ITALIA 100,0 100,0 100,0SPANIA 114,0 101,0 95,0

Sursa: FAO, Food balance sheets, Rome, 1998.

De asemenea, la acelaşi produs s-au înregistrat cantităţi diferite în total disponibilităţi alimentare, în România faţă de alte ţări. În acest caz, avem în atenţie situaţia anilor 1994-1996, cu rezultate înregistrate în cele ce urmează:Cantitatea de legume (kg/an/loc.)disponibilă în structura calorică alimentară

în unele ţări ale UE şi în România în perioada 1994-1996

47


Tabelul nr.1.10.

ŢARA Calorii Proteine Lipide

Total d.c.legume Total d.c.legume Total d.c.legumeROMÂNIA 2927 22 89,8 4,0 84,2 0,6FRANŢA 3550 86 114,4 4,6 164,3 0,7ITALIA 3476 100 107,7 5,5 145,0 0,9SPANIA 3291 95 106,8 4,7 142,9 0,7OLANDA 3193 67 101,0 3,2 139,5 0,5GERMANIA 3296 58 94,3 3,0 141,4 0,5

Sursa: FAO, Food balance sheets, Rome, 1998

În România ponderea legumelor în total elemente nutriţionale, este următoarea:

Cantitatea de legume în structura calorică alimentară în România, în perioada 1997-1999

Tabelul nr.1.11

AniiCalorii (nr./zi) Proteine (nr/zi) Lipide (gr/zi)

Total d.c.:legume Total d.c.:legume Total d.c.:legume1997 2933 79,1 95,8 4,0 76,1 0,11998 2959 65,1 97,5 4,1 78,4 0,41999 2981 65,6 96,6 4,3 80,6 0,4

Sursa: Prelucrări proprii după Anuarul Statistic al României, 2000.

Având în vedere cele expuse, se impune necesitatea integrării legumiculturii în dezvoltarea durabilă de ansamblu a spaţiului rural. O politică alimentară judicioasă în acest domeniu cu un program de durată care să poată combate insecuritatea va consta în:

- dezvoltarea rurală echilibrată pe un habitat fix şi curat; - modernizarea legumiculturii în vederea creşterii producţiei la unitatea

de suprafaţă; - aplicarea unor tehnologii nepoluante pentru a obţine produse

ecologice;- stimularea grădinilor de legume;- alegerea mecanismelor corespunzătoare de stabilizare a preţurilor; - organizarea unei reţele de industrii alimentare adaptată cerinţelor

locale; - obţinerea de venituri suficiente pentru producătorii de legume. Implicaţiile dezvoltării durabile asupra legumiculturii vizează şi alte

probleme (Fig. 1.6.).

48


Dimensiunile legumiculturii integrate în dezvoltarea durabilă au, după cum se vede, o mare arie de acţiune şi îşi pun amprenta nu numai asupra securităţii alimentare ci, prin extensie, şi asupra societăţii civile.

În noul context, problemele legumiculturii în asigurarea securităţii alimentare (raţională şi ecologică) nu sunt restrânse doar la producţie, ele includ şi elementele din amonte şi aval. Pentru aceasta trebuie acordată o atenţie deosebită restructurării şi perfecţionării sectorului legumicol în paralel cu mobilizarea tuturor factorilor pentru susţinerea acestui deziderat.

Asigurarea securităţii alimentare este strâns legată de principiile legumiculturii durabile.

Dezvoltarea legumiculturii pe linia durabilităţii este posibilă în România datorită condiţiilor naturale foarte favorabile şi a diversităţii exploataţiilor agricole. Zonele geografice caracterizează un potenţial remarcabil pentru practicarea legumiculturii pe aproape tot cuprinsul ţării. Unele bazine legumicole sunt recunoscute ca mari producătoare şi furnizoare de produse proaspete şi pentru industria alimentară. Din acest punct de vedere, producţia de legume se afirmă ca una din ramurile cele mai importante ale agriculturii, care aduc cele mai mari avantaje economice şi alimentare. Politicile agrare ale ţării trebuie să aibă în vedere susţinerea şi încurajarea producătorilor pentru extinderea suprafeţelor şi concentrarea producţiei până la asigurarea nivelului de aprovizionare naţională şi a exportului.

Intensificarea legumiculturii şi protejarea mediului nu ridică aceleaşi probleme ca în cazul altor ramuri, deoarece caracteristica sa principală o constituie tocmai nivelul ridicat de intensivitate a producţiei. Prin urmare, legumicultura este compatibilă cu dezvoltarea durabilă şi are capacitatea de a asigura consumul de legume într-o structură echilibrată. Rol important revine legumicultorilor care au posibilitatea de a acţiona asupra producţiei şi a produselor prin combinarea apei de irigaţii cu îngrăşămintele, practicarea culturilor duble şi intercalate, rotaţia culturilor, diversificarea producţiei legumicole, mecanizarea culturilor, utilizarea substanţelor chimice de sinteză.

49


Fig

. 1.6

Pro

ble

mat

ica

secu

rită

ţii a

lim

enta

re (

du

pă

B. M

ănes

cu, 2

000)

Documents

Cap I Corectat