Cap 3 Politici Si Instrumente Comerciale

3.1 Politica comercială. Concept, trăsături, instrumente 3.2 Instrumente de politică comercială de natură tarifară 3.3 Instrumente de politică comercială de natură netarifară 3.4 Politica comercială promoţională şi de stimulare

a exporturilor 3.5 Indicatori de măsurare a gradului de integrare

în comerţul internaţional 3.5.1 Gradul de deschidere al economiei respective 3.5.2 Înclinaţia către export 3.5.3 Rata de penetrare pe piaţa internă 3.5.4 Rata de schimb 3.5.5 Indicatori ai gradului de specializare internaţională 3.5.6 Indicatori ai gradului de concentrare a exporturilor

şi importurilor 3.6 Balanţa de plăţi

Probleme pentru reflecţie Bibliografie orientativă

3 POLITICI ŞI INSTRUMENTE

COMERCIALE

Politici şi instrumente comerciale

3.1 Politica comercială. Concept, trăsături, instrumente

Politica comercială se poate defini ca repezentând acea concepţie coerentă cu privire la mijloacele pe care o ţară le poate utiliza în relaţiile comerciale cu exteriorul în scopul maximizării beneficiilor care pot deriva din aceste schimburi.

Departe de a se putea desfăşura independent, politica comercială se supune unei duble constrângeri:

• pe de o parte, ea va depinde de toate celelalte măsuri de politică economică decise la un moment dat la nivel naţional;

• pe de altă parte, va fi influenţată şi de măsurile de politică economică decise de alte ţări, în acest domeniu suveranitatea naţională nefiind niciodată intactă.

În relaţiile cu exteriorul, statele pot adopta diferite tipuri de politici economice:

• Autarhice – regim caracteristic unei economii închise, în care ţara respectivă consumă ceea ce produce, fără a recurge la importuri.

Dacă, conform definiţiei, sistemele autarhice nu au nici un fel de legături cu alte ţări, în realitate, autarhia nu poate fi nici totală, de vreme ce nici o naţiune nu dispune de toate resursele, naturale şi umane, pentru a produce ceea ce e necesar pentru locuitori, şi nici permanentă, deoarece dezvoltarea autarhică duce în timp la necesitatea dezvoltării contactelor cu exteriorul (vezi cazul fostului Imperiu Sovietic, al Cubei, Coreei de Nord etc.).

Fundamentele comerţului internaţional

• Specifice protecţionismului – doctrină economică care constă în protejarea economiei naţionale prin limitarea sau interzicerea importului de produse străine.

În acest caz, ţara filtrează schimburile cu exteriorul prin intermediul a diferite modalităţi protecţioniste, tarifare (presupun utilizarea barierelor vamale) şi netarifare (utilizarea unor bariere de natură netarifară, precum contingente, norme tehnice, formalităţi administrative etc.)

• Specifice liberului schimb – doctrină economică liberală caracterizată prin libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor, respectiv prin absenţa barierelor în calea relaţiilor economice internaţionale.

Conform teoriilor liberale, o ţară va fi avantajată de participarea la schimburile internaţionale în măsura în care se va specializa (legea avantajelor absolute, legea avantajelor comparative etc.) şi îşi va deschide frontierele.

Există raţiuni pentru a alege atât măsuri de politică comercială protecţionistă cât şi specifice liberului-schimb. În continuare vom trece în revistă câteva din argumentele prezente în literatura de specialitate privind avantajele celor două tipuri de politică comercială.

Avantajele liberului-schimb

Într-un regim de liber-schimb, sistemul preţurilor va permite atingerea unui optim al producţiei, astfel încât alocarea resurselor (bunuri şi factori de producţie) să fie cea mai bună posibil. Preţurile produselor (care nu vor include şi cheltuielile de transport, ci numai pe cele de producţie) vor fi egale cu costul marginal, diferenţele de productivitate asigurând o utilizare optimă.

Trebuie totuşi observat că optimul de producţie nu este acelaşi lucru cu optimul de bunăstare, de vreme ce sistemul - un sistem eficient de preţuri - nu este întotdeauna şi unul just din punct de vedere social. Cele două concepte pot totuşi să se suprapună în cazul în care sunt îndeplinite următoarele două condiţii:

• distribuirea veniturilor nu suferă modificări;

• creşterea veniturilor nu va determina şi modificarea distribuirii acestora.


Cu toate acestea, efectele liberului-schimb asupra bunăstării populaţiei pot fi analizate în două situaţii:

• Dacă se atribuie o pondere egală unei creşteri a venitului indiferent de ţara în care acest lucru se produce (optim globalizat), liberul schimb va antrena nu numai un optim de producţie, dar şi de bunăstare;

• Dacă se utilizează principiul compensaţiei, conform căruia situaţia din T0+1 aduce mai multă bunăstare decât situaţia din T0, respectiv dacă ea permite compensarea dezavantajelor şi un plus de avantaje în raport cu situaţia iniţială.

C Neme1 consideră că cel puţin doi factori recomandă liberul-schimb ca ameliorând mai degrabă distribuţia veniturilor în plan mondial decât deteriorarea lor, respectiv:

• faptul că duce la creşterea producţiei; • faptul că elimină taxele vamale stabilite de statele bogate în

favoarea lor. Cu toate acestea, trebuie făcută observaţia că liberul schimb va duce la creşterea bunăstării generale numai în cazul unei distribuţii date a veniturilor în plan mondial; în cazul în care însă se doreşte modificarea respectivei distribuţii, meritele liberului schimb se vor atenua vizibil.

Meritele protecţionismului – argumentele industriilor în formare

Tezele protecţioniste insistă asupra deficienţelor pieţei, deoarece:

1. piaţa internaţională se dovedeşte a fi rigidă, de vreme ce concurenţa nu poate fi perfectă, şi asta deoarece, pe de o parte, monopolurile restrâng producţia şi, pe de altă parte, monopsonurile restrâng consumul.

2. reacţiile la variaţiile de preţ, atunci când există, se datorează excesiv efectului Cobweb. Aşteptările producătorilor şi consumatorilor se susţin reciproc, iar reacţiile acestora duc la destabilizarea pieţei. De exemplu, o recoltă de cafea necesită un interval de minim patru ani pentru a atinge nivelul minim şi de şapte ani pentru nivelul maxim. Creşterea cererii va duce la creşterea preţurilor, ceea ce va stimula apariţia de noi plantaţii, dar efectele

1 C. Neme,Economie internationale. Fondements et politiques, 1996, p. 300


apariţiei acestora se vor resimţi abia atunci când cauzele care au dus la creşterea preţurilor vor fi fost depăşite.

3. existenţa economiilor externe. Un tarif vamal protecţionist, menit să apere piaţa internă, va fi aplicat până atunci când protecţia va deveni competitivă. De aceea, la Geneva, planul Brasseur a propus ca industriile ţărilor subdezvoltate să beneficieze de protecţie temporară şi degresivă.

Istoria economică confirmă acest argument. Industrializarea Marii Britanii, între 1817 şi 1846, s-a realizat la adăpostul Legilor Grâului (Corn Laws); industria textilă americană, la adăpostul embargoului din 1807 etc. Importanţa acestui argument depinde de extensia domeniului considerat. Câştigul realizat la nivel de regiune, prin protecţie vamală, poate fi justificat la scară naţională, iar câştigul naţional, la scară internaţională.

Neo-protecţionismul

Categoria neo-protecţionismului include toate acele măsuri, altele decât cele tarifare, prin care se urmăreşte limitarea volumului importurilor sau controlul preţurilor, precum şi ameliorarea competitivităţii industriei naţionale. Aceste măsuri, pe care în continuare le vom prezenta sub denumirea de „bariere netarifare” şi „promoţionale”, au cunoscut o creştere accelerată începând cu 1974.

Definiţie: Politica comercială reprezintă totalitatea reglementărilor (juridice, administrative, fiscale, valutare etc.) adoptate la un moment dat de către un stat, cu scopul promovării / restrângerii schimburilor comerciale şi al protejării pieţei interne în faţa concurenţei străine.

Funcţii: 1. De promovare a REI prin impulsionarea exporturilor; 2. De protejare a economiei naţionale de concurenţa străină, prin

reglementarea şi controlul importurilor; 3. De realizare a unui echilibru dinamic între balanţa comercială şi balanţa

de plăţi, concomitent cu sporirea rezervei valutare a statului. Instrumente şi măsuri de politică comercială:

Tarifare (vamale) Netarifare (inclusiv paratarifare) Promoţionale (de promovare şi stimulare a exporturilor).

Sursa: N. Sută (coordonator), Comerţ internaţional şi politici comerciale, Editura Eficient, 2000


3.2 Instrumente de politică comercială de natură tarifară

Definiţie: Politica vamală reprezintă acea componentă a politicii comerciale care se realizează cu ajutorul unor reglementări adoptate de stat şi care vizează intrarea / ieşirea mărfurilor din ţară.

Funcţiile politicii vamale: 1. Fiscală – taxele vamale sunt o importantă sursă de venit la buget 2. Protecţionistă – taxele vamale de import, ridicând preţul mărfurilor

importate, protejează astfel produsele autohtone 3. De negociere – statele pot negocia, în cadru bilateral sau multilateral,

diferite concesii vamale, reciproce sau nereciproce. Instrumente ale politicii vamale:

Tarifele vamale, care cuprind taxele vamale percepute asupra mărfurilor I/E

Legile vamale, codurile şi regulamentele vamale

Taxele vamale

Definiţie: Taxele vamale sunt impozite indirecte percepute de stat asupra mărfurilor care trec graniţele vamale ale unei ţări.

Clasificare: 1. După scopul impunerii vamale:

taxele vamale cu caracter fiscal – au un nivel redus, fiind percepute numai cu scopul procurării de venit la bugetul statului;

taxele vamale cu caracter protecţionist – au un nivel mai ridicat, fiind percepute pentru a reduce forţa concurenţială a produselor importate.


2. După obiectul impunerii:

Taxele vamale de import – percepute asupra mărfurilor importate, au o largă răspândire, vizează un nomenclator larg de produse, se practică pe termen lung, au un nivel mai ridicat decât taxele vamale de export sau tranzit.

Taxele vamale de export – percepute asupra produselor autohtone la export, nu au o largă răspândire, vizează un nomenclator restrâns, pe perioade scurte. Se folosesc, de regulă, pentru a limita anumite exporturi, mai ales de materii prime, pentru a favoriza prelucrarea lor în ţară, în perioade de criză sau în cazul în care ţara exportatoare este principalul exportator pe piaţa internaţională, pentru a determina creşterea preţului.

Taxele vamale de tranzit – se percep asupra mărfurilor străine care tranzitează teritoriul vamal al ţării. Nu au o largă răspândire, fiind percepute cu scop fiscal; au un nivel scăzut, majoritatea ţărilor încurajând tranzitul, ca importantă sursă de venit (utilizarea căilor, mijloacelor de transport, porturi, depozite etc.)

3. După modul de percepere:

Taxele vamale ad-valorem – se percep asupra valorii vamale a mărfurilor I/E; se stabilesc sub forma unor procente care se raportează la valoarea vamală a mărfurilor (ex: 20% din valoarea vamală a unui autoturism, a unei tone de cereale etc.). Sunt cele mai vechi taxe vamale şi cele mai răspândite.

Avantaje: sunt mai uşor de stabilit şi nu presupun un tarif vamal detaliat.

Dezavantaje:

• sunt sensibile la oscilaţiile valorii mărfurilor (scăderea preţurilor duce la reducerea încasărilor vamale şi reduce efectul protecţionist). Pentru aceasta, temporar se percep taxele vamale suplimentare, sub forma taxelor vamale specifice.

• Permit săvârşirea de abuzuri, prin facturarea mărfii la un preţ mai mic decât valoarea reală (vezi prevederile Codului de evaluare vamală - Runda Tokio, 1979, Runda Uruguay, 1994).


Taxele vamale specifice – se percep pe unitatea de măsură fizică a mărfurilor I/E , sub forma unei sume absolute exprimată în moneda ţării respective (ex: 100.000 lei pentru o tonă grâu, pentru un tractor de 50 cai putere, automobil marca Renault etc.)

Avantaje: nu sunt influenţate de variaţiile preţurilor de pe piaţa externă; înlătură în mare parte posibilitatea fraudării deoarece taxa se raportează la cantitatea de marfă importată.

Dezavantaje: folosirea lor este greoaie deoarece presupune un tarif vamal foarte detaliat, mereu completat şi revizuit, cu fiecare tip de produs.

Taxele vamale mixte –includ atât taxele vamale ad-valorem cât şi pe cele specifice.

4. După modul de stabilire de către stat:

Taxele vamale autonome (generale) – sunt stabilite de către stat în mod independent şi nu pe baza unor convenţii, bi sau multilaterale, cu alte ţări. De regulă, se percep asupra mărfurilor care provin din ţări cu care nu s-au încheiat acorduri comerciale şi nu se aplică clauza naţiunii celei mai favorizate, de aceea sunt considerate a fi taxe vamale aplicate în afara regimului clauza naţiunii celei mai favorizate. Ele au, de regulă, un nivel ridicat şi nu fac obiectul negocierilor.

Taxele vamale convenţionale (contractuale) – sunt stabilite de stat în înţelegere cu alte state, conform clauzelor din contractele bi şi multilaterale. De regulă, se percep asupra mărfurilor ce vin din ţări care îşi acordă reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate (se aplică în regimul clauza naţiunii celei mai favorizate). Au un nivel mai redus ca taxele vamale autonome şi fac obiectul negocierilor în cadrul GATT/OMC.

Taxele vamale preferenţiale (de favoare) – sunt taxe reduse (uneori zero), care se aplică mărfurilor care provin din anumite ţări, fără a se extinde şi asupra mărfurilor din alte ţări. Reflectă un regim de favoare şi sunt considerate a reprezenta o derogare de la clauza naţiunii celei mai favorizate. Exemplu de asemenea taxe: taxele vamale practicate în cadrul grupărilor economice integraţioniste, în cadrul SGP, SGPC etc.


Taxele vamale de retorsiune (de răspuns) – se aplică de către state ca răspuns la politica comercială considerată neloială a altor state. Îmbracă două forme, taxe vamale antidumping şi taxe vamale compensatorii, ambele categorii percepându-se ca taxe vamale suplimentare, peste taxele vamale în vigoare.

Au un nivel prestabilit (pe care nu-l pot depăşi): taxele vamale antidumping nu pot depăşi marja de dumping (preţ internaţional – preţ de dumping), iar cele compensatorii nu pot depăşi nivelul subvenţiei la export (sau al primei la export). Se pot percepe numai în urma unei proceduri de anchetă, care să facă dovada prejudiciului. Măsura de răspuns se poate lua în spiritul acordurilor negociate în GATT (codul antidumping şi codul privind subvenţiile la export şi taxele compensatorii). Acest lucru face ca cele două categorii de taxe să aibă un dublu caracter, tarifar şi netarifar.

3.3 Instrumente de politică comercială de natură netarifară

Definiţie: sumă de măsuri şi reglementări de politică comercială prin care se împiedică/limitează/deformează fluxul bunuri şi servicii, cu scopul apărării pieţei interne de concurenţa străină şi/sau echilibrarea balanţei de plăţi. Conform estimărilor GATT, dacă la începutul deceniului 8 existau circa 800 de asemenea bariere, la începutul deceniului 9 numărul lor crescuse la peste 2000, iar numărul lor este în creştere.

Clasificare: bariere netarifare care implică limitarea cantitativă a importurilor bariere netarifare care implică limitarea importurilor prin mecanismul

preţurilor bariere netarifare care derivă din formalităţile vamale şi

administrative bariere netarifare care derivă din participarea statului la activitatea

comercială bariere netarifare care derivă din standardele aplicate produselor

importate şi indigene Sursa: N.Sută, op.cit.


1) Bariere netarifare care implică limitarea cantitativă a importurilor (restricţiile cantitative la import)

Regulile comerţului internaţional interzic folosirea restricţiilor cantitative; ele pot fi totuşi admise cu titlu temporar pentru salvgardarea situaţiei financiare a ţării şi echilibrarea balanţei de plăţi, dar numai cu condiţia administrării lor de o manieră nediscriminatorie.

Interdicţii sau prohibiri la import : reglementări adoptate de stat prin care se interzice total/parţial, pe perioade determinate/nelimitate, importul anumitor produse.

Se pot utiliza fie din raţiuni economice (protejarea unor ramuri economice sau echilibrarea balanţei de plăţi), fie politice (discriminarea unei ţări) sau sanitare (protejarea sănătăţii populaţiei). Se realizează prin refuzul organelor de stat de a elibera licenţă la import.

Exemplu: în UE se utilizează în mod selectiv şi temporar interdicţii la importul anumitor produse agricole.

Contingentele : plafoane maxime, cantitative sau valorice, impuse la importul anumitor produse pentru o perioadă determinată de timp, de regulă un an.

Sunt: • globale (nu implică o repartizare a plafonului pe ţări de

provenienţă) şi • bilaterale (implică menţionarea ţării de provenienţă)

Licenţele : autorizaţii acordate de stat firmelor importatoare, pentru un produs/grupă de produse, pe perioade rezonabile de timp (2, 4, 5 luni) în funcţie de natura produsului, ţara de provenienţă, distanţă.

Sunt:

• automate – utilizate pentru produsele liberalizate la import, fiind acceptate într-un termen prestabilit; sunt folosite din considerente de ordin statistic;

• neautomate – utilizate pentru produsele neliberalizate la import (licenţe pentru administrarea restricţiilor cantitative) şi se acordă selectiv, în funcţie de ţară, produs etc. La rândul lor, cele neautomate sunt globale (eliberate pe baza contingentelor globale) şi individuale (eliberate pe baza contingentelor bilaterale).


Limitări voluntare la export (autolimitări): înţelegeri oficiale(neoficiale, între anumite ţări, prin care ţara exportatoare, la cererea (sub presiunea) ţării importatoare, se obligă să reducă valoarea exporturilor pentru un anumit produs o perioadă determinată de timp. Cu alte cuvinte, reprezintă diminuări ale exporturilor acceptate chiar de ţările exportatoare, sub ameninţarea din partea ţării importatoare a recurgerii la măsuri restrictive mult mai dure şi pe o perioadă mai mare de timp.

Trăsături caracteristice: au caracter discriminatoriu (regimul aplicat fiecărei ţări este diferit), netransparent, opac, “ocult” (se negociază într-un cadru confidenţial, neexistând obligativitatea notificării şi ratificării) şi caracter paralegal (nu există norme care să reglementeze modul de introducere, implementare şi funcţionare a acestora). Toate aceste trăsături fac ca aceste măsuri să fie incluse în aşa numita “zonă gri”.

Au fost introduse în practica relaţiilor economice internaţionale la sfârşitul deceniului 7. La începutul anilor 90, cele mai multe asemenea restricţii erau impuse de UE (173 din 286), urmată de SUA (69 din 286); cele mai vizate produse erau textilele, oţelul şi produsele agricole, iar cele mai afectate ţări erau Japonia şi ţările din Europa de Est. De regulă, bunurile care fac obiectul autolimitărilor aparţin acelor sectoare din ţările dezvoltate care sunt confruntate cu dificultăţi structurale (autoturisme, semiconductori, textile, încălţăminte etc).

Exemplu: utilizate în cadrul relaţiilor comerciale dintre SUA şi Japonia, pe fondul creşterii deficitului balanţei comerciale. În ciuda restricţiilor introduse, deficitul nu s-a redus considerabil deoarece Japonia a redus importul din SUA pentru anumite categorii negociate, dar a penetrat piaţa cu alte categorii de produse. În plus, fluxurile de capital japoneze spre SUA au crescut foarte mult.

Acorduri privind comercializarea ordonată a produselor : înţelegeri bi sau multilaterale între diferite ţări, vizând limitarea negociată şi controlată a comerţului internaţional cu anumite produse. Implică, pe lângă autolimitările la export şi respectarea unor limite de preţ, a unor prevederi privind clauza de salvgardare (la care pot face apel ţările importatoare atunci când interesele lor economice sunt lezate). Sunt de dată relativ recentă (anii 80).


Cel mai cunoscut este aranjamentul privind comerţul internaţional cu produse textile, cunoscut sub numele de Acordul multifibre (AMF). Reprezintă un acord cadru, care include o seamă de măsuri privind reglementarea comerţului cu textile (măsuri preventive privind riscul de dezorganizare a pieţelor ţărilor importatoare). Din punct de vedere juridic se traduc prin încheierea de acorduri bilaterale între două grupuri de ţări, ţări dezvoltate, importatoare şi ţări în dezvoltare, exportatoare. A fost semnat pentru prima dată în 1973 (în vigoare din 1974) şi prelungit ulterior de mai multe ori (5), ultima prelungire în 1993. În 1990, peste 805 din exporturile mondiale se desfăşurau sub incidenţa AMF. În 1995, a devenit operaţional Acordul privind textilele, semnat în cadrul Runda Uruguay, prin care se reintroduce comerţul cu textile în GATT, prin eliminarea restricţiilor într-o perioadă de 10 ani (1995 –2005).

2) Bariere netarifare care implică limitarea indirectă a importurilor prin mecanismul preţurilor:

Prelevările variabile la import: specifice Politicii Agricole Comune, sunt taxe vamale suplimentare, calculate ca diferenţă între preţurile interne mai mari şi preţurile mondiale, mai scăzute; deoarece preţul comunitar rămâne neschimbat, în vreme ce preţul mondial oscilează, diferenţa, care se va modifica şi ea, poartă numele de prelevare variabilă.

Preţuri minime şi maxime la import:

Preţurile minime – se folosesc atunci când costurile de producţie interne sunt superioare celor din ţările concurente sau atunci când preţurile de pe piaţa mondială scad astfel încât produsul respectiv ameninţă piaţa; au niveluri apropiate de preţul intern cu ridicata; folosite începând cu deceniul opt al secolului al XX-lea de către SUA şi CEE în cazul produselor siderurgice japoneze, de UE pentru produsele agricole etc.

Preţurile maxime – se folosesc atunci când anumite ţări încearcă o creştere artificială a preţurilor pentru anumite produse; se stabilesc la niveluri apropiate de preţul produselor similare indigene.

Ambele categorii de preţuri pot fi folosite numai de ţări cu rol important de importator pe piaţa mondială.

Ajustările fiscale la frontieră:


Se referă la cea mai mare parte a impozitelor la care sunt supuse mărfurile importate. Ajustările reprezintă un regim fiscal conform căruia produsele de export sunt exonerate de plata impozitelor indirecte, iar cele de import sunt supuse aceloraşi impozite ca şi mărfurile indigene.

Practica discriminatorie faţă de mărfurile importate derivă din evaluarea diferenţiată a bazei de impunere: pentru mărfurile indigene, impozitele se percep la preţul cu ridicata, pentru mărfurile importate, la preţul CIF, la care se adaugă taxele vamale şi alte taxe.

Forme ale ajustărilor fiscale:

TVA – impozit general de consum perceput la fiecare stadiu al circulaţiei mărfurilor, nu la întreaga valoare, ci la valoarea adăugată.

Taxa în cascadă – impozit de consum calculat la fiecare stadiu al circulaţiei mărfurilor, la întreaga valoare; are caracter cumulativ.

Taxa de acciză – impozit perceput asupra produselor care sunt fie monopol al statului (tutun, băuturi, hidrocarburi), fie asupra bunurilor considerate de lux (autoturisme, aparate video etc.).

Alte categorii de taxe: portuare, sanitare, consulare, statistice etc.

Taxe de retorsiune (antidumping şi compensatorii) – au o dublă natură, tarifară şi netarifară; se pot aplica, conform celor două Coduri (antidumping şi privind subvenţiile la export şi taxele compensatorii) trebuie declanşată o procedură de anchetă prin care se face dovada prejudiciului, pe perioada căreia sunt sistate relaţiile comerciale.

Depozitele (depunerile) prealabile de valută la import – măsură conform căreia firmele importatoare sunt obligate să depună în contul organelor vamale o cotă în valută din viitorul import, cu cel puţin 6 luni înainte de efectuarea lui; sumele depuse nu sunt purtătoare de dobânzi, ca atare, pentru recuperarea pierderii, va fi necesară creşterea preţului la bunurile importate.

3) Bariere netarifare care derivă din formalităţile vamale şi administrative


Aceste formalităţi, deşi sunt simple cerinţe de ordin tehnic, pot genera discriminare fie în urma evaluării incorecte în vamă, fie prin obligaţia completării unor documente suplimentare, complicate. Conform regulilor GATT, stabilirea valorii în vamă se face pe baza preţului din factură, dacă este un preţ real, sau a unuia calculat conform metodologiilor în vigoare.

Pentru depăşirea obstacolelor legate de documentaţia cerută, se recomandă simplificarea şi tipizarea documentelor.

4) Bariere netarifare care derivă din participarea statului la activitatea comercială

Achiziţiile guvernamentale (piaţa publică):

Achiziţiile de bunuri şi servicii realizate de către stat (departamente, ministere, instituţii centrale etc) se transformă în bariere netarifare atunci când, pe baza unor reglementări în vigoare, firmele naţionale au prioritate în raport cu cele străine în aprovizionarea organelor de stat. Reglementările internaţionale, respectiv Acordul privind achiziţiile guvernamentale (în vigoare din 1981), stabilesc faptul că orice achiziţie guvernamentală care depăşeşte o anumită sumă trebuie să se facă prin licitaţie, la care să participe atât firmele naţionale cât şi cele străine (reglementările respective nu se aplică în cazul produselor militare, al celor considerate a avea caracter strategic etc.).

Comerţul de stat, format dintr-o sumă de operaţiuni de vânzare-cumpărare efectuate prin intermediul firmelor proprietate de stat. Se transformă în bariere netarifare atunci când firmele de stat beneficiază de anumite avantaje (de pildă, avantaje de ordin fiscal) în raport cu cele private.

Monopolul de stat asupra importului anumitor produse permite limitarea importului şi stabilirea unor preţuri mai mari în cazul produselor care fac obiectul acestui monopol.

5. Bariere netarifare care derivă din standardele tehnice aplicate produselor importate şi autohtone (obstacolele tehnice)


Obstacolele tehnice sunt reglementări în vigoare pe plan internaţional (standarde internaţionale) şi naţional (standarde naţionale) cu privire la diferitele caracteristici tehnice şi de calitate ale produselor interne şi importate. Sunt pe deplin justificate, dar se transformă în bariere netarifare atunci când fie există standarde internaţionale dar nu se respectă de către anumite ţări, fie nu există iar ţările adoptă reglementări proprii, diferite şi neuniforme.

Forme:

Norme sanitare şi fitosanitare – reglementări destinate consumului uman şi animal;

Norme de securitate – reglementări care vizează bunurile destinate consumului productiv;

Norme privind ambalarea, marcarea şi etichetarea.

3.4 Politica comercială promoţională şi de stimulare a exporturilor

Măsuri promoţionale • Măsuri luate la nivel macroeconomic, prin care se urmăreşte

influenţarea potenţialilor clienţi externi.

Forme concrete:

Negocierea şi încheierea de tratate de comerţ şi navigaţie, acorduri comerciale şi de plăţi, acorduri de cooperare economică, care includ clauza naţiunii celei mai favorizate sau clauza regimului naţional; ele reprezintă baza juridică a schimburilor comerciale, asigurând stabilitate şi continuitate.

Participarea la târguri şi expoziţii internaţionale sau organizarea lor în ţară, pentru o mai bună cunoaştere a concurenţilor.

Organizarea de agenţii şi reprezentanţe comerciale în străinătate pentru o mai bună cunoaştere a pieţei partenerilor; în prezent, reţeaua de reprezentare economică oficială cuprinde secţiile economice din cadrul ambasadelor şi consulatelor. Pe lângă reprezentarea oficială, firmele îşi


pot crea în ţările partenere propria reţea de promovare a schimburilor, prin filiale, sucursale, comis-voiajori, societăţi mixte etc.

Asigurarea unor servicii de informare şi orientare a clienţilor externi, consultanţă şi asistenţă de specialitate, pentru o mai bună informare cu privire la potenţialul de export al ţării care acordă asistenţa.

Folosirea diverselor modalităţi de publicitate externă.

Măsuri de stimulare a exporturilor

• Cuprind măsuri care se pot lua la nivel macroeconomic şi care au ca scop creşterea competitivităţii mărfurilor destinate exportului, creşterea gradului de cointeresare a producţiei şi exportului.

• De regulă se consideră că numai măsurile luate la nivel macro fac parte din politica comercială a unei ţări, cele la nivel micro (de întreprindere), de reducere a costurilor, creştere a calităţii, fiind legate numai în mod indirect de politica comercială a unui stat.

Măsurile de stimulare la nivel macro pot fi împărţite în patru categorii:

1. De natură bugetară: Subvenţiile directe la export = sume de bani acordate de stat

anumitor ramuri economice pentru a le rentabiliza activitatea, în cazul în care costurilor lor depăşesc preţurile de pe piaţa mondială.

Se acordă selectiv, de regulă pentru: • ramurile aflate în declin (industria carboniferă, siderurgică, textilă),

ramuri sensibile la concurenţa străină; • pentru ramuri considerate de interes pentru economia naţională (în

cazul cărora pierderea pieţelor ar putea dezechilibra balanţa de plăţi); • în majoritatea ţărilor, pentru agricultură.

Primele directe de export – se acordă acelor exportatori care realizează un volum mare de desfacere pe piaţa externă sau exportă produse ale unor industrii importante pentru economia naţională; ele nu urmăresc rentabilizarea unităţilor exportatoare, ci creşterea volumului vânzărilor şi, eventual, influenţarea structurii pe mărfuri şi a orientării geografice, în funcţie de interesele urmărite la un moment dat.

Subvenţiile indirecte la export – vizează stimularea întreprinderilor mici şi mijlocii pe linia creşterii exporturilor, prin preluarea de către stat,


total sau parţial, a cheltuielilor ocazionate de diferite acţiuni, manifestări, etc. precum: facilităţi oferite în domeniul informaţional, al asistenţei tehnice de specialitate, pentru participarea la târguri şi expoziţii internaţionale, pentru realizarea de către institute de specialitate de studii şi cercetări de piaţă cu preţ redus sau gratuite etc.

2. Măsuri de stimulare de natură fiscală

• Urmăresc creşterea competitivităţii exporturilor prin reducerea sau eliminarea acelor componente de cost datorate diferitelor taxe şi impozite şi, prin aceasta, creşterea câştigului net al exportatorilor.

Facilităţi fiscale acordate pentru mărfurile exportate - apar sub forma scutirii, reducerii sau restituirii impozitelor pe circulaţia mărfurilor. Se acordă selectiv, în funcţie de importanţa exportului pentru economia naţională respectivă, de regulă fiind direct proporţionale cu gradul de prelucrare al produselor. În această categorie se include şi importul cu scutire condiţionată de plata taxelor vamale sau regimul de drawback: se referă la importul acelor produse (materii prime sau componente) care urmează să fie încorporate sau prelucrate în vederea obţinerii de produse destinate exportului.

Facilităţi fiscale acordate direct exportatorilor – pot să apară sub forma scutirii sau reducerii impozitelor pe venitul provenit din export.

3. Măsuri de stimulare de natură financiar-bancară

Se realizează prin intermediul sistemului bancar naţional şi / sau al unor instituţii publice sau private, specializate în acordarea, asigurarea şi garantarea creditelor de export.

Acordarea creditelor de export poate îmbrăca mai multe forme:

• Creditul cumpărător = creditul acordat de către o bancă din ţara exportatorului importatorului străin sau băncii acestuia.

De regulă, valoarea acestui credit acoperă 75-90% din valoarea tranzacţiei, restul fiind plătit de importator (din capitalul propriu sau dintr-un alt credit) sub formă de avans.


Aceste credite se acordă de către instituţii specializate în finanţarea exporturilor din ţara exportatorului, pentru aceasta încheindu-se o convenţie de credit între importator (banca sa) şi banca exportatoare.

Asigurarea creditelor cumpărător este obligatorie şi se realizează de către banca exportatorului, la o instituţie de asigurare din ţara sa. Costul asigurării este suportat, de regulă, de importator.

• Liniile de credit = sunt o formă a creditului cumpărător, se deschid de către o instituţie financiară din ţara exportatorului în favoarea unei instituţii financiare din ţara importatorului, în baza unor acorduri inter-guvernamentale încheiate între cele două ţări (exportatoare şi importatoare), prin care guvernul ţării se obligă să garanteze creditul acordat importatorilor. Caracteristici:

Obiectul creditului îl reprezintă maşini, utilaje, echipamente, în general bunuri de valori foarte mari;

Se acordă pe termen mediu şi lung (5 –8 ani); Pentru a beneficia de o linie de credit, fiecare contract de

cumpărare trebuie să se situeze peste o anumită valoare considerată ca minimă.

• Creditul furnizor = credit comercial acordat de vânzător (furnizor)/exportator cumpărătorului străin; se foloseşte în cazul unor exporturi de valoare mai mică şi pe perioade reduse de timp.

Finanţarea acestui tip de credite: cea mai mare parte a furnizorilor care oferă facilităţi de plată cumpărătorilor nu dispun de resurse suficiente pentru a aştepta sfârşitul perioadei de creditare, de aceea, în practică, furnizorii finanţează creditele acordate împrumutându-se (luând credit) de la o instituţie de credit, în general o bancă comercială / specializată în finanţarea exporturilor.

Băncile respective condiţionează acordarea acestor credite către exportatori de asigurarea acestora la o instituţie de asigurare. Costul asigurării, sub forma primei de asigurare plătită de exportator, va fi suportat de importator (direct, prin evidenţierea ei separat în contract sau indirect, prin includerea ei în preţ).

Asigurarea creditelor de export – urmăreşte acoperirea riscului exportatorului de a nu încasa la scadenţă contravaloarea mărfurilor livrate pe credit.


Principalele categorii de risc:

• riscuri comerciale: insolvabilitatea cumpărătorului sau incapaci-tatea acestuia de a achita la scadenţă ratele şi dobânzile aferente; refuzul de plată al cumpărătorului (reaua credinţă) în situaţia în care livrările corespund contractului.

• riscuri ne-comerciale: război, revoluţii, exproprieri etc.; unele ţări includ aici şi riscurile legate de calamităţi naturale: cutremure, inundaţii, uragane etc.

• riscuri monetare: riscul creşterii de preţ, riscul valutar determinat de modificarea cursului de schimb al monedei din contract.

Majoritatea ţărilor au creat instituţii specializate de asigurare, de regulă cu o dublă funcţie: instituţie de asigurare şi instituţie specializată de finanţare a exporturilor. Aceste instituţii, direct sau indirect, sunt controlate şi sprijinite de statul respectiv.

Asigurarea se face într-un anumit procent în raport cu valoarea creditului acordat, cealaltă parte din risc suportând-o furnizorul sau cumpărătorul, după caz (de regulă, riscurile economice se acoperă 75-90%, cele politice, 85-90%). Nivelul primei de asigurare, suportat de regulă de către importator, este în funcţie de categoria de risc asigurată şi de calitatea beneficiarului creditului.

Garantarea creditelor de export – se face de către o instituţie bancară din ţara importatorului (cumpărătorului) care se obligă faţă de banca creditoare din ţara exportatorului să achite contravaloarea mărfurilor livrate pe credit, în cazul în care debitorul devine insolvabil. În orice contract comercial internaţional, obligaţia principală a părţilor e reprezentată de obligaţia contractanţilor de a-şi îndeplini obligaţiile asumate. Garanţia, cerută suplimentar, dă naştere unei a doua relaţii obligaţionale, secundară, dar egală ca valoare şi formă, atunci când obligaţia asumată iniţial nu a fost îndeplinită.

Partenerul de contract, solicitat să ofere o garanţie suplimentară privind îndeplinirea obligaţiilor asumate prin contract, are două posibilităţi:

să garanteze cu bunurile materiale şi financiare proprii, pe care, sub forma ipotecii, gajului, depozitului bancar, să le pună la dispoziţia partenerilor acesteia = garanţie reală.

să apeleze la o terţă persoană, numită garant, care să-şi asume obligaţia că va achita datoria, în cazul în care cel pentru care se garantează nu-şi îndeplineşte obligaţia asumată. În acest caz,


obiectul garanţiei îl reprezintă scrisoarea de garanţie bancară, care face parte din grupa garanţiilor personale.

Pot fi garanţi: firmele şi companiile industriale, societăţile de asigurări (frecvent), statul (reprezentat prin şeful statului, guvern, Banca Centrală, ministrul de finanţe) şi instituţiile financiare.

4. Măsuri de stimulare a exporturilor de natură valutară

Primele valutare = sume suplimentare acordate exportatorilor în momentul preschimbării valutei, prin oferirea unui curs de schimb mai avantajos decât cursul de schimb oficial, respectiv cursul de schimb cu primă. Se acordă diferenţiat, pe grupe de mărfuri, zone geografice.

Deprecierea monetară – este favorabilă exportatorilor numai pe termen scurt şi numai dacă reducerea cursului de schimb al monedei naţionale este mai accelerată decât reducerea puterii de cumpărare interne a acesteia. Diferenţa între gradul de depreciere şi reducerea puterii de cumpărare reprezintă un fel de primă pentru export, care poate permite reducerea preţului de export, fără diminuarea câştigului în monedă naţională. Acest fenomen este cunoscut drept dumping valutar. Politica de depreciere îşi poate atinge scopul numai atunci când cererea pentru produsele de export este elastică faţă de preţ.

3.5 Indicatori de măsurare a gradului de integrare în comerţul internaţional

3.5.1 Gradul de deschidere al economiei respective

De vreme ce statele lumii au dimensiuni şi forţe diferite, ar fi nerelevant să comparăm, în valoare absolută, volumul comerţului exterior al SUA cu cel, să zicem al Bulgariei sau României. Pentru a obţine un rezultant relevant şi comparabil se poate raporta valoarea acestuia la volumul producţiei ţării.

Gradul de deschidere = 100∗PIBX


Cu cât gradul de deschidere al unei economii este mai ridicat, cu atât ţara respectivă este mai integrată în CI şi, în consecinţă, mai dependentă de pieţele de desfacere externe.

Facem observaţia că, în cazul anumitor ţări industrializate, care dispun de o importantă piaţă internă, capabilă să absoarbă mare parte din producţie, gradul de deschidere al economiei nu este foarte ridicat (vezi, de pildă, cazul SUA sau al Federaţiei Ruse). Pe de altă parte, în cazul ţărilor dezvoltate de dimensiuni teritoriale reduse (cazul ţărilor europene), gradul de deschidere este foarte ridicat, ca urmare a unei pieţe interne insuficiente în raport cu capacitatea de producţie.

3.5.2 Înclinaţia către export Pentru fiecare economie, căutarea echilibrului între exporturi şi importuri reprezintă o preocupare permanentă, fiecare stat căutând să-şi acopere, pe cât posibil, importurile printr-un nivel echivalent al exporturilor.

Poziţia de echilibru se măsoară cu ajutorul ratei de acoperire a importurilor prin exporturi, care se determină ca raport între nivelul exporturilor (exprimate în preţuri FOB) şi cel al importurilor (exprimat în preţuri CIF).

Rata de acoperire = ( )( ) 100∗cifMfobX

Acest indicator se poate calcula fie pentru ansamblul balanţei comerciale, fie pentru o anumită categorie de produse (autoturisme etc). Teoretic, o rată:

• superioară valorii de 100% semnifică existenţa unui excedent comercial,

• o rată inferioară lui 100% semnifică existenţa unui deficit comercial.

Facem de asemenea observaţia că, de regulă, valoarea exporturilor şi importurilor va fi calculată în mod diferit (preţurile FOB =/= CIF2), ceea ce

2 Exemplu: preţul FOB (costul încărcării la bordul vasului, fără cheltuieli de asigurare) = 1000 u.m. (950 = preţul mărfii,

50 = transport intern), iar preţul CIF (costul care include şi valoarea transportului extern şi a asigurării) este de 1300

u.m. (1000 – preţul FOB, 300 – transport extern şi asigurare).


înseamnă că exporturile vor fi subevaluate în raport cu importurile. În aceste condiţii, punctul de echilibru va fi atins la un nivel inferior valorii de 100%. Pentru a evita acest inconvenient, anumite statistici oferă valoarea importurilor exprimată în preţuri FOB pentru a permite măsurarea mai exactă a ratei de acoperire.

3.5.3 Rata de penetrare pe piaţa internă

Acest indicator permite măsurarea părţii ocupate de produsele străine consumate sau utilizate în total bunuri consumate pe piaţa internă considerată.

Piaţa internă (Pi) = Y + (M – X), unde Pi = piaţa internă, Y = producţia internă,

X = exporturi, M = importuri

Rata de penetrare = 100∗PiM

Exemplu: Să presupunem cazul unei pieţe a autoturismelor pe care se înregistrează următoarea situaţie:

• Producţia naţională: 1.000.000 bucăţi

• Importul: 200.000 bucăţi • Exportul: 100.000 bucăţi

În acest caz, obţinem: • Piaţa internă = 1.000.000 + (200.000 – 100.000) = 1.100.000 bucăţi

• Rata de penetrare = 100000.100.1

000.200∗ = 22%

Valoarea de 22 % arată că, pentru perioada considerată, piaţa internă a autoturismelor este ocupată în proporţie de 22 % de autoturisme de origine străină.


3.5.4 Raportul de schimb

Acest indicator (Terms of Trade sau Rapport d’échange) ilustrează condiţiile în care o ţară schimbă produse cu o altă ţară. Noţiunea a fost în special utilizată de clasicii englezi care doreau să utilizeze preţurile reale, de pildă preţul în grâu pentru o tonă de oţel. În prezent se utilizează pentru a aprecia nivelul de trai dintr-o anumită ţară (o maşină reprezintă x salarii), în care există un curs de schimb oficial.

Raportul de schimb = cantitatea / valoarea bunurilor exportate pentru a obţine o unitate de bunuri importate, într-o anumită perioadă de timp.

Raportul de schimb = qx / q m

Exemplu: să presupunem că analizăm schimburile comerciale realizate între o ţară A (producătoare de grâu) şi o ţară B (producătoare de autoturisme). Problema care se ridică este de şti câte tone de grâu trebuie să furnizeze ţara A pentru a procura un autoturism din ţara B.

Să considerăm raporturile de schimb următoare:

• Anul t: x tone de grâu pentru 1 autoturism;

• Anul t +1: y tone grâu pentru 1 autoturism

Pot să apară trei situaţii diferite:

1. cazul în care y = x , avem o stabilitate a termenilor de schimb; 2. cazul în care y > x , deteriorare a termenilor de schimb pentru

ţara A (care exportă grâu şi care va trebui să exporte o cantitate mai mare pentru aceeaşi cantitate de autoturisme); în acelaşi timp, pentru ţara B avem o îmbunătăţire a termenilor de schimb;

3. cazul în care y < x, amelioarare a termenilor de schimb pentru ţara A (deteriorare pentru ţara B).

În acest caz, avem o abordare simplificată a indicatorului, care nu are în vedere decât două ţări şi două produse. Evident, se pot face şi evaluări globale, determinând raportul de schimb între produse şi în termeni factoriali.


Raportul de schimb între produse, brut şi net

Raportul brut al schimburilor : raport între indicele volumului exporturilor şi cel al importurilor

Raport brut al schimburilor = 100Im

∗Ix

Valoarea exporturilor şi importurilor este corectată prin aplicarea indicelui corespunzător preţurilor. O rată superioară valorii de 100% indică o deteriorare a raportului de schimb, ceea ce arată că ţara importatoare trebuie să finanţeze acelaşi volum de importuri printr-o creştere a exporturilor. Aşa de pildă, o valoare de 110% în raport cu anul anterior arată că ţara trebuie să exporte un volum de 110 unităţi pentru a importa acelaşi volum de 100 unităţi.

Raportul brut a fost utilizat de Ricardo şi de clasicii englezi, dar nu mai este la fel de mult utilizat astăzi.

Raportul net al schimburilor = raportul dintre indicele relativ al preţurilor la export şi import.

Raportul net al schimburilor = 100∗IpmIpx

Indicele este considerat a fi net pentru că ia în consideraţie variaţia preţurilor şi nu a cantităţilor. El analizează evoluţia puterii de cumpărare externe a unei naţiuni, respectiv capacitatea sa de a finanţa într-o proporţie mai mare sau mai mică importurile. Un indice egal cu 100% semnifică faptul că preţurile la export şi import au variat în aceeaşi proporţie, marcând o stabilitate la nivelul raportului net al schimburilor, un indice superior lui 100 indică o ameliorare a condiţiilor de schimb, în timp ce unul inferior lui 100, o înrăutăţire.

Termenii factoriali ai schimburilor

Atunci când într-o ţară câştigurile de productivitate sunt superioare celor înregistrate în alte ţări, pot exista două situaţii distincte:


• în cazul în care câştigurile în planul productivităţii se reflectă în creşterea preţului relativ al produselor exportate, raportul termenilor de schimb devine mai mic de 100, reflectând o deteriorare a schimburilor;

• în cazul în care câştigurile în planul productivităţii sunt utilizate pentru a obţine un volum similar sau superior al exporturilor, prin încorporarea unui volum mai mic de factori de producţie în bunurile exportate, se înregistrează o ameliorare a termenilor de schimb.

Raportul factorial al schimburilor: raportul între cantităţile factorilor (muncă, capital, resurse naturale) incorporate în bunurile exportate şi importate.

Problema care se pune este faptul că nu întotdeauna este posibil să fie cunoscut cu exactitate conţinutul (deci valoarea) ansamblului factorilor de producţie utilizaţi. În acest caz, ceea ce se poate măsura este raportul factorial simplu.

Raportul factorial simplu: raportul cantitativ între acelaşi factor încorporat în exporturi şi importuri.

De regulă, ceea ce se ia în calcul este factorul muncă, comparându-se numărul de ore de muncă pe care ţara A trebuie să-l furnizeze pentru a-şi procura echivalentul unei ore de muncă provenind din ţara B.

Exemplu: Ţara A exportă ceasuri contra cafelei oferite de ţara B, respectiv 1 ceas pentru 15 kg cafea. Să presupunem următoarele:

• un ceas în ţara A este produs în 4 ore muncă,

• un kg cafea în ţara B se realizează în 2 ore muncă. Ca atare, pentru a produce 25 kg cafea sunt necesare 30 ore muncă.

Raportul factorial este:

4 ore (ceasul) contra 30 ore (cafeaua)

Acest lucru arată că ţara B trebuie, în medie, să furnizeze 30: 4 = 7.5 ore de muncă pentru a-şi procura 1 oră de muncă din ţara A. Într-o asemenea situaţie vorbim de aşa-zisele „schimburi inegale”.


3.5.5 Indicatori ai gradului de specializare internaţională

Dacă luăm ca valoare de referinţă o anumită zonă geografică, putem calcula gradul de specializare relativă al acelei ţări. Astfel, dacă un produs ocupă o parte importantă din exporturi în raport cu un ansamblu de referinţă (lumea, UE etc.), această caracteristică reflectă existenţa unui avantaj comparativ pentru ţara respectivă, valoarea indicatorului fiind mai mare ca 1.

Indicatorul avantajelor comparative relevate

Indicatorul avantajelor comparate relevate sau al specializării interna-ţionale compară mărimea relativă a unui sector dintr-o anumită ţară în totalul exporturilor realizate de acea ţară cu mărimea relativă a exporturilor unui sector anume dintr-o anumită zonă faţă de exporturile zonei respective.

IARC =

XrXirXjXij

> 1, unde i = produsul, j = ţara, r = ansamblul de referinţă

Indicatorul avantajelor comparative globale

Deoarece o ţară poate exporta şi importa acelaşi produs, ca urmare a dezvoltării schimburilor intraramură între ţările dezvoltate, se poate


determina, de o manieră similară, un indicator al dependenţei de importuri (IDI), respectiv:

IDI = 100∗

MrMirMjMij

Indicatorul avantajelor comparative globale reprezintă raportul dintre indicatorul avantajelor comparative relevate şi cel al dependenţei de importuri.

IACG = 100∗

MrMirMjMijXrXirXjXij

Acest indicator sintetic este semnificativ în determinarea gradului de competitivitate al aparatului productiv al unei ţări. Dacă indicatorul este superior unităţii, ţara posedă un avantaj comparativ global pentru acel produs.

Indicatorii specializării intra-ramură

Au devenit necesari pentru a explica de ce ţări dezvoltate, precum cele din UE de exemplu, nu s-au specializat în producerea unor bunuri anume, dar şi pentru a depăşi analizele simpliste, dihotomice, reducţioniste privind diferenţele între sectoarele intensive în muncă / capital sau în bunuri de producţie / consum.

Indicatorul Bela Belassa


Exprimă raportul dintre balanţa comercială pe grupe de produse i sau ramuri în total schimburi comerciale.

IBB = 100∗+−

ii

ii

MXMX

Cu cât acest raport este mai redus, cu atât specializarea intra-ramură este mai importantă.

Acest raport nu este însă foarte diferit de rata de acoperire a importurilor (Xi/Mi), după cum rezultă în continuare:

1

1

+

−=

+

−

MiXiMiXi

MiMiXi

MiMiXi

Indicatorul lui Grubel sau indicatorul comerţului intra-industrial

Ţine cont şi de gradul de deschidere al pieţelor şi măsoară specializarea intra-ramură ca diferenţă între balanţa comercială (Xi –Mi) şi volumul schimburilor comerciale ale ramurii (Xi + Mi), ajustată cu volumul schimburilor ramurii.

) )(()( 100∗

+−−+

MiXiMiXiMiXi

Pentru toate ramurile formula devine:


∑n

i

) )(()( 100∗

+−−+

MiXiMiXiMiXi

Cu cât raportul este mai apropiat de unitate, cu atât specializarea intra-ramură este mai puternică. Indicatorul Grubel este construit pornind de la premisa că dominanţa schimburilor comerciale într-o anumită ramură de activitate exprimă capacitatea concurenţială a acelei ramuri pe piaţa internaţională, în timp ce preponderenţa schimburilor inter-industriale evidenţiază specializarea mai îngustă a economiei (produsele importate, specifice unei ramuri, sunt plătite cu produse provenind din altă ramură).

Indicatorul Grubel poate avea valori între 0 şi 1, cu următoarele semnificaţii:

• atunci când valoarea indicatorului tinde către 0, se consideră că există numai unul din cele două fluxuri ale comerţului exterior, respectiv fie numai se exportă, fie numai se importă bunul i, iar schimburile comerciale se realizează în afara ramurii i, avem de a face cu un comerţ inter-industrial;

• atunci când valoarea indicatorului tinde către 1, schimbul de produse al ramurii i este perfect echilibrat şi avem de a face cu un comerţ intra-industrial.

Conform tezei enunţate de Krugman, comerţul internaţional poate fi analizat în mod distinct drept comerţ inter-industrial (bazat pe avantajul comparativ) şi comerţ intra-industrial (bazat pe economia de scară). Cu cât distanţa economică dintre două ţări creşte, cu atât creşte şi comerţul inter-industrial şi scade corespunzător cel intra-industrial. În cazul comerţului intra-industrial, costurile de ajustare sunt mai mici decât în cazul celui inter-industrial, pentru care respecializarea înseamnă abandonarea industriilor cu dezavantaje comparative şi realocarea factorilor de producţie spre un număr limitat de industrii, orientate către export.

Produsele se diferenţiază însă nu numai orizontal, ci şi vertical, prin calitate3 şi preţ. Combinând cele două tipuri de diferenţiere, rezultă următorul model de concurenţă imperfectă: ţările diferite din punct de vedere economic sunt angajate în comerţ intra-industrial cu produse 3 În categoria factorilor care influenţează calitatea produselor putem include capitalul uman, nivelul tehnologic,

economia de scară şi/sau dimensiunea pieţei.


diferenţiate vertical, pe când ţările similare din punct de vedere economic se angajează în relaţii comerciale cu produse diferenţiate orizontal. Cu alte cuvinte, decalajele economice favorizează comerţul intra-industrial, cu produse diferenţiate vertical.

3.5.6 Indicatori ai gradului de concentrare a exporturilor şi importurilor

Coeficientul de concentrare pe produse a exporturilor (X) unei ţări j, cunoscut şi sub numele de coeficientul de concentrare GINI – HIRSHMANN, se determină astfel:

Cij = 100

2

i XjXij ∑ ⎟⎟

⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛

Unde: Xij reprezintă valoarea exporturilor produsului i de către ţara j

Xj valoarea tuturor exporturilor ţării j

De o manieră similară se poate scrie şi coeficientul de concentrare a importurilor m ale unei ţări j, respectiv:

Cjm = 100 ∑ ⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛i mj

mij2

unde Mij = valoarea importurilor produsului i din ţara j

Mj = valoarea totală a importurilor ţării j

Coeficientul are o valoare cu atât mai ridicată cu cât numărul produselor exportate sau importate este mai scăzut, iar repartizarea acestora este mai puţin uniformă. Acest coeficient depinde esenţial de gradul de dezvoltare atins de ţara respectivă. Ţările care au cei mai ridicaţi coeficienţi de


concentrare a exporturilor sunt ţările mai puţin dezvoltate, care exportă produse primare (zahăr, petrol, cacao). Pe de altă parte, în cazul acestor ţări, valoarea coeficienţilor de concentrare a importurilor este mai ridicată, nu numai în raport cu valoarea coeficientului propriu de concentrare a exporturilor (deoarece importă o gamă mai diversificată de produse decât exportă), dar şi în raport cu valorile coeficienţilor înregistrate de ţările dezvoltate (importurile sunt concentrate în zona produselor manufacturate).

În raport cu nivelul de dezvoltare, apar două influenţe secundare, determinate de localizarea geografică a ţării şi dimensiunea sa. Astfel, la un nivel de dezvoltare relativ egal, se înregistrează următoarele situaţii:

o Cu cât o ţară este mai apropiată geografic de unul din centrele comerţului internaţional, cu atât coeficientul său de concentrare este mai ridicat;

o Cu cât o ţară este mai mare, cu atât gradul său de concentrare este mai scăzut.

Acest lucru confirmă intuiţia clasicilor economiei conform cărora ţările mici sunt mult mai interesate şi avantajate de specializare decât cele mari.

Concentrarea geografică a exporturilor şi importurilor

Se constată că valoarea acestui coeficient este apropiată atât pentru export cât şi pentru import, spre deosebire de cea privind concentrarea pe produse. Cu toate acestea, concentrarea geografică a exporturilor reflectă şi ea gradul de dezvoltare al unei ţări, ea fiind cu atât mai ridicată cu cât ţara este mai puţin dezvoltată. Creşterea gradului de dezvoltare se reflectă şi în diversificarea gamei de produse exportate şi a ţărilor beneficiare. Sub-dezvoltarea este adesea însoţită de concentrarea schimburilor atât pe produse, cât şi pe ţări / regiuni.

În ceea ce priveşte dimensiunea, trebuie observat că, la un nivel apropiat de dezvoltare, ţările mici înregistrează un grad mai ridicat de concentrare decât ţările mari, volumul producţiei proprii nefiind suficient pentru a satisface mai mulţi clienţi.


3.6 Balanţa de plăţi

Schimburile dintre naţiuni nu presupun numai existenţa bunurilor, ci şi a serviciilor sau banilor. Ansamblul fluxurilor financiare poate avea origini diferite şi forme diferite, precum:

• plăţi pentru bunurile schimbate;

• plăţi pentru schimburile de servicii (asigurări, transporturi etc)

• investiţii directe în afara ţării;

• împrumuturi internaţionale pentru a răspunde nevoilor interne ale economiei;

• plasamente speculative în străinătate.

Toate aceste fluxuri se regăsesc în cadrul balanţei de plăţi, care reflectă poziţia, situaţia unei ţări în raport cu restul lumii. Conform definiţiei dată de FMI şi agreată de BNR, balanţa de plăţi externe (BPE) reprezintă un document statistic care rezumă tranzacţiile economice4 ale unei ţări cu restul lumii, tranzacţii derulate pe parcursul unei perioade determinate de timp, de regulă un an.

Tranzacţia reprezintă fluxul economic care reflectă transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor, serviciilor, capitalului şi forţei de muncă. Tranzacţiile se clasifică în:

tranzacţii sau fluxuri reale / comerciale care includ operaţiuni privind schimbul de mărfuri şi servicii (transporturi, asigurări, bănci, telecomunicaţii, turism).

tranzacţii sau fluxuri financiare care includ toate acele mişcări realizate şi exprimate prin intermediul mijloacelor de plată şi credit. La rândul lor, aceste tranzacţii includ două subcategorii:

Fluxuri prin care se compensează o tranzacţie comercială (orice deplasare, cedare de mărfuri sau servicii într-un sens, determină o deplasare în sens invers a fluxurilor de plăţi).

4 În definiţie se foloseşte noţiunea de tranzacţie economică şi nu de plată internaţională.


Fluxuri financiare independente (se concretizează în mişcări de capital sub forma creditelor externe, investiţiilor străine, transferurilor unilaterale).

Reguli de elaborare a BPE 1. BPE înregistrează tranzacţiile derulate între rezidenţi şi nerezidenţi.

Diferenţa între rezidenţi şi nerezidenţi vine nu din naţionalitatea operatorilor economici ci din locul în care aceştia îşi desfăşoară activitatea.

Rezidenţii sunt acele categorii de agenţi economici pentru care ţara respectivă reprezintă centrul de interes economic (în care au efectuat tranzacţii economice cel puţin un an). Se includ:

a) gospodăriile populaţiei (menajele),

b) unităţile economice de pe teritoriul ţării, inclusiv cele cu capital străin,

c) instituţiile non-profit,

d) instituţiile guvernamentale şi ale administraţiei publice.

Nerezidenţii includ:

1. persoanele fizice şi/sau juridice străine care fiinţează în afara teritoriului naţional,

2. românii care-şi desfăşoară activitatea în străinătate,

3. filialele întreprinderilor româneşti în străinătate,

4. turiştii, oamenii de afaceri, funcţionarii diplomatici aflaţi temporar în România.

2. Se utilizează principiul dublei înregistrări, respectiv compensarea unei furnizări de resurse reale sau financiare, de către un rezident către un nerezident, printr-o încasare echivalentă sau a unor achiziţii de resurse reale sau financiare printr-o plată5.

5 În cazul în care o asemenea compensare nu se produce, operaţiunea este considerată transfer

unilateral.


În activ (credit) se înregistrează intrările de devize, determinate de export de bunuri, prestări servicii, încasarea veniturilor aferente FP care au părăsit ţara (dobânzi, profituri).

În pasiv (debit) se înregistrează ieşirile de devize, determinate de importul bunurilor, achiziţionarea de servicii, plata veniturilor aferente FP intraţi în ţară.

Simplificând, putem spune că sensul fluxurilor determină şi tipul înregistrării:

• fluxurile rezidenţilor către nerezidenţi se înregistrează în credit;

• fluxurile nerezidenţilor către rezidenţi, în debit.

Exemplu: o firmă românească exportă bunuri în valoare de 400.000 euro. Conform clauzelor contractuale, plata se va face în proporţie de 25% în cont, iar restul sub formă de credit comercial pe termen lung.

Operaţiunea Credit Debit Export 400.000 Operaţiuni de capital:

• Credit la export • Creşterea activelor

rezidenţilor

100.000 300.000

Total 400.000 400.000 Soldul 0

3. Evaluarea tranzacţiei se face la preţul pieţei, respectiv la suma de bani plătită de cumpărător către vânzător.

Deoarece în statisticile vamale evaluarea mărfurilor se face, în cazul importului în preţuri CIF, iar al exportului în preţuri FOB, pentru a exprima cele două preţuri într-o bază unitară (FOB/FOB) se aplică un coeficient de corecţie (de regulă de circa 5%).

Înregistrarea serviciilor de transport şi asigurare se face distinct, în conturi specializate.

4. Momentul înregistrării tranzacţiei este momentul schimbului (real sau estimat) proprietăţii. De regulă, se consideră ca aproximare rezonabilă a acestui moment data la care operaţiunea valutară a fost înscrisă în evidenţele contabile ale societăţilor bancare implicate.


5. BPE se poate întocmi global (prin evidenţierea tuturor tranzacţiilor efectuate cu restul lumii), regional (prin evidenţierea tranzacţiilor efectuate cu un anumit grup de ţări) sau bilateral (evidenţierea tranzacţiilor efectuate cu o anumită ţară).

Structura balanţei de plăţi externe

Trebuie spus că nu există un model unanim acceptat în toate ţările lumii. Pentru a particulariza, în continuare vom prezenta succint structura balanţei de plăţi a României, cu cele două părţi mari: balanţa contului curent şi balanţa contului de capital şi financiar.

Balanţa contului curent are trei capitole:

1. Balanţa bunurilor şi serviciilor, formată din:

• Balanţa comercială (sunt înregistrate importurile şi exporturile de mărfuri evaluate la frontiera vamală a ţării);

• Exporturile (FOB), care angajează un flux de încasări, se înregistreză cu (+), importurile (CIF), cu (-);

• Balanţa serviciilor (în care sunt înregistrate încasările şi plăţile generate de comerţul internaţional cu servicii: transport, telecomunicaţii, turism, asigurări etc.)

• Serviciile pot fi de natură diversă, inclusiv cele referitoare la schimbul de tehnologie: cooperare tehnică, brevete etc.

2. Balanţa veniturilor, în care sunt înregistrate veniturile provenind din:

• investiţii directe şi de portofoliu (profituri, dividende) • depozite bancare (dobânzi) • deţinerea de obligaţiuni (cupoane) • salarii, indemnizaţii pentru munca prestată în străinătate.

3. Balanţa transferurilor unilaterale, în care sunt înregistrate intrările şi ieşirile de resurse reale şi financiare, fără contraprestaţie monetară sau financiară. Includ:

• transferuri guvernamentale: subvenţii acordate sau primite, asistenţa tehnică, contribuţiile la bugetele organizaţiilor internaţionale etc.


• transferuri private: economiile muncitorilor care desfăşoară activitatea în alte ţări, premii, burse, cadouri de la rude etc.

Soldul balanţei tranzacţiilor curente sau al contului curent arată dacă o ţară trăieşte sau nu peste mijloacele proprii, respectiv:

1. un sold debitor (deficit) – arată că ţara trebuie să se îndatoreze, fie să accepte ISD, fie să-şi reducă creanţele faţă de exterior;

2. un sold creditor (excedent) – arată că ţara are capacitate de finanţare.

Balanţa contului de capital şi financiar:

1. Contul de capital, în care sunt înregistrate încasările/plăţile legate de transferul internaţional de capital sub forma cumpărării/vânzării de active fixe, nefinanciare (exemplu: terenuri);

2. Contul financiar, în care sunt înregistrate tranzacţiile legate de schimbarea formei de proprietate asupra activelor financiare. Aceste operaţiuni se pot grupa în patru categorii:

• Investiţii directe, care reprezintă plasamente financiare ale unor nerezidenţi în ţara respectivă, cu scopul de a influenţa activitatea societăţii respective (luarea deciziilor); pentru a fi considerată ID, limita inferioară a unui asemenea plasament este în mod convenţional considerată a fi 10% din acţiunile (activele) vizate.

• Investiţii de portofoliu, care reprezintă un plasament pur financiar, speculativ, concretizându-se în acele tranzacţii ce au ca obiect titluri de valoare (acţiuni, obligaţiuni, titluri de stat), achiziţionate cu scopul de a valorifica mai eficient capitalul pe o altă piaţă decât pe cea autohtonă.

• Alte investiţii includ creditele pe termen scurt şi lung, inclusiv împrumuturile de la FMI etc.

• Activele de rezervă – includ rezervele deţinute de autorităţile monetare din ţară (B.C.) în scopul echilibrării BP sau în alte scopuri (aur, DST, diferite valute).


Probleme pentru reflecţie

1. Comentaţi evoluţiile înregistrate în ultimii ani în structura exporturilor româneşti; sprijiniţi-vă argumentaţia făcând apel la diferiţi indicatori statistici prezentaţi în cadrul acestui capitol.

2. Cum se va modifica balanţa de plăţi a unei ţări ipotetice, Utopia, în ipoteza următoarelor operaţiuni?

a. Utopia vinde banane către Iluzia în valoare de 100.000 u.m;

b. Utopia cumpără autoturisme în valoare de 400.000 u.m;

c. Guvernul Utopiei acordă un ajutor umanitar pentru victimele unui cutremur din Carpatia în valoare de 50.000 u.m;

d. Familiile rămase în Utopia primesc de la rude aflate în afara ţării ajutoare în valoare de 150.000 u.m;

e. Investitori din Iluzia achiziţionează, în cadrul Programului de privatizare, trei întreprinderi, în valoare de 300.000 u.m

3. Comentaţi următoarea afirmaţie: „A gândi şi a vorbi în termeni de competitivitate incumbă trei categorii de riscuri. Mai întâi, guvernul ar putea irosi fonduri sub pretextul susţinerii competitivităţii. Apoi, un asemenea raţionament poate conduce la protecţionism şi război comercial. În fine, acest lucru ar putea conduce la decizii nefaste într-o serie de probleme importante.” (Paul Krugman, La mondialisation n’est pas coupable. Vertus et limites du libre échange, La Decouverte, 2000, p. 32-33).


Bibliografie orientativă

GEHANNE, J. C.

Dictionnaire thématique de sciences

économiques et sociales, Dunod, 1995

KORKA, M.

TUŞA, E.

Statistică pentru afaceri internaţionale,

Bucureşti, Editura ASE, 2003

LINDERT, P. International Economics, Irwin, 1998

MIRON, D. Politici comerciale, Bucureşti,

Editura Luceafărul, 2003

SANDRETTO, R. Le commerce international,

Armand Colin, 1995

SUTĂ, N. Comerţ internaţional şi politici

comerciale contemporane, Bucureşti,

Editura Economică, 2003

NEME, C. Economie internationale. Fondements

et politiques, Litec, 1996

Documents

Cap 3 Politici Si Instrumente Comerciale