5

Cap. 2. Caracteristici de mediu

2.1. Caracteristici de mediu la nivelul întregii ţări

2.1.1. Caracteristici fizico-geografice

România se află situată în partea de sud-est a Europei, la intersecţia principalelor axe

europene de comunicaţie vest - sud-est şi nord – sud-est. Se învecinează la nord cu Ucraina, la

est cu Republica Moldova şi Ucraina, la sud cu Bulgaria, la vest cu Iugoslavia şi Ungaria

(harta 2.1.1).

Comparativ cu celelalte state europene, România este o ţară de dimensiuni medii, cu o

suprafaţă de 238.391 km2 (a treisprezecea ţară din Europa) şi o populaţie de 21.733.556

locuitori.

Harta 2.1.1.

6

2.1.2 Caracteristici geologice şi seismologice

Teritoriul României a fost definitivat în urma mai multor orogeneze şi condiţionat de

evoluţia plăcii est- europene şi a unor micro plăci, transilvană şi panonică, cu importante

procese de subducţie de care se leagă manifestările vulcanice.

Primul teritoriu exondat a fost Masivul hercinic al Măcinului alcătuit din şisturi cristaline

epi şi mezometamorfice şi roci sedimentare paleozoice.

Mişcăriile tectonice, începând din faza austrică şi până la faza diastrofismului moldavic

au generat modificări de fond în evoluţia Carpaţilor. Paralel cu sedimentarea au avut loc

compartimentări care au redus masivitatea Carpaţilor creind o discontinuitate în peisaj. S-au

schţat astfel bazine de sedimentare, ca cel al Maramureşului, Braşovului, etc.

Unitatea vulcanică se conturează începând din neogen, când au loc primele erupţii pe

latura nord- vestică a Carpaţilor Orientali, în lungul unor sisteme de fracturi la contactul cu

depresiunea Transilvaniei. Consolidarea lanţului vulcanic a contribuit la izolarea unor bazine

sedimentare din partea de est a depresiunii Transilvaniei , ca cele de pe cursul Mureşului şi

Oltului şi la remanierea unor artere hidrografice.

Avanfosa Precarpatică, conturată încă de la începutul terţiarului a jucat rolul unui spaţiu

de acumulare şi migrare spre est a geosinclinalului carpatic, ca în cazul Subcarpaţilor Moldovei

şi în parte a celor de Curbură, fie pe acela numai de bazin de depunere ca în cazul

Subcarpaţilor Getici ( orogeneza savică). Apariţia tufurilor este dovada unei acticivităţi vulcanice

, iar răspândirea lor în regiunea Oltului şi la Curbură vine să argumenteze legătura mării

extracarpatice cu Bazinul Transilvaniei. Acestui mediu marin i-a urmat unul lagunar, ceea ce a

permis depunerea saliferului superior care stă la baza unor masive din Subcarpaţi. Odată cu

sfârşitul pliocenului şi începutul cuaternarului se fac simţite mişcările valahe prin ridicarea

masivelor muntoase, paralel cu reactivarea unor vechi fracturi. Acum a avut loc cea mai

puternică ridicare în bloc a Carpaţilor şi implicit amplificarea structurilor subcarpatice.

Retragerea lacului cuaternar şi coborârea nivelului de bază au creat condiţii pentru

înaintarea regresivă a obârşiei râurilor din Piemontul Getic şi captarea unor cursuri longitudinale

subcarpatice impunând reţelei hidrografice adâncirea pe direcţiile actuale.

Podişul Moldovei se suprapune pe trei unităţi structurale majore: Platforma

Moldovenească, Platforma Bârladului şi Promontoriul nord- dobrogean îngropat, cu un

fundament neuniform format din sudarea a patru sisteme orogenice în mai multe etape şi cicluri.

Ultimul ciclu de sedimentare din faza valahă au avut un rol determinant în geneza reliefului

actual. Uscatul s-a realizat treptat de la nord la sud (volhinian) iar în pleistocen la contactul cu

câmpia.

Depresiunea Transilvaniei a început să funcţioneze ca arie de sedimentare la interiorul

Carpaţilor după tectogenezele din Cretacic. Depozitele sedimentare sunt aşezate peste structuri

aparţinătoare la două etape tectonice majore: paleogen şi neogen. În prima fază a evoluat ca o

7

întinsă arie de subsidenţă foarte activă şi de acumulare a imensei cantităţi de sedimente aduse

de reţeaua hidrografică din spaţiul montan înconjurător. A doua etapă este caracterizată de

prezenţa unor depozite marine şi chiar depozite fluvio- lacustre, acestea contribuind la formarea

reliefului complex. Aproximativ în acelaşi timp dar şi ulterior cu Depresiunea Transilvaniei s-a

schiţat tectonic Câmpia Banato- Crişană. Aceasta se scufundă subsident în faza styrică când

Carpaţii se înalţă. Începe faza de bazin marin când se depun sedimentele. Urmează o fază

lacustră (lac panonic), după care mişcările attice au determinat pentru prima dată o depresiune

de uscat. După mişcările rhodanice şi valahice se trece la faza de câmpie mlăştinoasă, cu lacuri

locale, ce durează în parte şi azi.

Platforma Moesică, sau Valahă este teritoriul peste care se suprapune Câmpia Română.

Această regiune s-a exondat în cretacic odată cu retragerea lacului Getic, şi supusă eroziunii.

Ulterior a suferit doar mişcări epigenetice şi falieri. Depozitele de suprafaţă aparţin în întregime

cuaternarului ( starate de Frăteşti şi argile şi nisipuri de Colentina).

Lunca şi Delta Dunării include cele mai noi formaţiuni la zi de pe teritoriul ţării. Au un

fundament cristalin faliat peste care se suprapun depozite triasice, jurasice, apoi formaţiuni de

luncă şi deltaice cuaternare.

Hazardul seismic din Romania este datorat sursei seismice subcrustale Vrancea si

mai multor surse seismice de suprafata (Banat, Fagaras, Dobrogea, etc.). Sursa Vrancea este

determinanta pentru hazardul seismic din circa doua treimi din teritoriul Romaniei, in timp ce

sursele de suprafata contribuie mai mult la hazardul seismic local.

Seismicitatea în România se încadrează celei a lanţului muntos alpin, iar pe plan local,

liniilor de grabene şi horsturi sau diferitelor falii încă active. Teritoriul României este afectat în

proporţie de peste 50% de seisme puternice sau moderate. În raport cu Japonia însă, cantitatea

de energie seiismică eliberată annual este de 400 de ori mai mică.

La nivel European, seismicitatea Romaniei poate fi caracterizata drept medie, dar avand

particularitatea ca seismele cu focarul in sursa subcrustala Vrancea pot provoca distrugeri pe arii

intinse incluzand si tarile invecinate. Cutremurele Vrancene au fost sesizabile in Europa pe

suprafete care au atins 2 milioane de km2. Dupa cum se poate observa din seismicitatea Europei,

fig. 2.1.2., activitatea seismica in Romania este concentrata in cateva zone seismice distincte.

8

Fig.2.1.2. Seismicitatea Europei (1975-1995), USGS/NEIC In comparatie cu sursa Vrancea celelalte zone seismice din Romania prezinta o

activitate redusa, mai activa in ultima perioada dovedindu-se zona Banatului.

In Tabelul 2.1.1. este indicata frecventa absoluta pe regiuni seismice a cutremurelor

(Fig.2.1.3), pana in anul 1801 (Radu, 1995).

9

Figura 2.1.3 Seismicitatea Romaniei, Geoscience Interactive Databases - Cornell Univ./INSTOC

Tabel 2.1.1. Frecventa absoluta a cutremurelor in Romania, pana la 1801 (Radu, 1995).

Perioada Regiunea seismica Ne I0 min I0 max VRA CPR CMP/

OLT BNT CRS MRM TRS MLD

BCV DBR

Inainte de 901 - - - - - - - - - 901 - 1000 1 8 8 1 - - - - - - - 1000 - 1100 4 7 8.5 4 - - - - - - - 1101 - 1200 7 7 8/9 7 - - - - - - - 1201 - 1300 5 7 9+ 5 - - - - - - - 1301 - 1400 1 8 8 1 - - - - - - - 1401 - 1500 12 7/6 9+ 12 - - - - - - - 1501 - 1600 52 5 9 39 - 5 - 2 - 6 - 1601 - 1700 68 5 9 56 - 2 - 1 2 7 - 1701 - 1800 140 4 9+ 98 5 5 13 3 6 6 -

Total 290 4 9+ 227 5 12 13 6 8 19 - Ne - numarul total de seisme (evenimente) identificate (Radu)

I0 min - intensitatea seismica minima estimata I0 max - intensitatea seismica maxima estimata.

Regiunile seismice din Tabelul 2.1.1 si din Figura 2.1.3 sunt (Radu, 1995):

VRA - Vrancea MRM - Maramures CPR - Campia Romana MLD - Moldova CMP / OLT - Campulung/Oltenia TRS - Transilvania BNT - Banat BCV - Bucovina

CRS - Crisana DBR - Dobrogea.

Se observa clar ca sursa Vrancea este cea mai activa sursa din Romania (227

cutremure dintr-un total de 290 cutremure repertoriate).

10

Frecventa absoluta totala (pentru intreaga tara) a cutremurelor care au avut loc in

Romania pana in 1801 este prezentata grafic in Figura 2.1.4.

0

30

60

90

120

150

Intervalul de timp

Num

arul

de

even

imen

te

900 1000 1100 1200 1300 1400 1500 1600 1700 1800

Figura 2.1.4. Frecventa absoluta a seismelor din Romania (conform datelor Radu, 1995)

2.1.3. Relieful

În cadrul spaţiului geografic al României format din munţi, dealuri, podişuri, câmpii iar din

cadrul lor din văi adânci şi mai puţin adânci transversale şi longitudinale, văi în formă de V,

defileuri, culoare de vale, chei, văi torenţiale, ogaşe şi ravene, văiugi, dune de nisip

continentale, litorale şi fluviatile fixate sau stabile, crovuri, şanţuri de eroziune în loess, factorii

ecologici sub influenţa acestor forme de relief capătă însuşiri şi valori diferite. Coronamentul

carpatic numit de antici corona montium determină întreaga configuraţie a reliefului. Etajarea

relativ concentrică a munţilor cu dealuri, podişuri şi câmpii proporţional distribuite şi armonios

îmbinate, asocierea văilor şi interfluvilor într-o dispunere radiară sau uneori inelară faţă de

Carpaţi, impun o diversitate de factori ecologici locali, o diversitate a biocenozelor şi respectiv

de ecosisteme din care rezultă unitatea ecologică armonioasă a teritoriului României, cu mult

deosebită faţă de teritoriile altor ţări de pe continentul european. Din suprafaţa României, munţii

reprezintă 28%, dealurile şi podişurile 42%, câmpiile 30%. Munţii se desfăşoară la altidudini

între 700 şi 2544 m; dealurile şi podişurile între 300 şi 1227 m; câmpiile între 0 şi 300 m. În

Carpaţi şi Subcarpaţi văile longitudinale se desfăşoară paralel cu unităţile muntoase şi

deluroase. Văile transversale secţionează Carpaţii parţial sau total, formând defilee de o rară

frumuseţe, cu îngustări şi lărgiri, rezultând bazinele depresionare şi depresiuni. Îngustarea lor

dă aspectul unor culoare strâmte, cu versanţi abrupţi ce domină cu câteva sute de metri, patul

albiei apelor curgătoare. Aşa sunt defileul Mureşului, defileele Oltului, defileul Jiului, defileele

Crişurilor, defileul Dunării. Dealurilor şi podişurilor le sunt specifice culoarele de vale cu lunci şi

terase unde se impune un aspect depresionar, de exemplu culoarele Siretului, Someşului,

Târnavelor, Jiului, Oltului, Mureşului etc. Cheile sunt caracteristice zonelor carpatice calcaroase,

cum sunt de exemplu Cheile Bicazului, Ialomiţei, Biistriţei, Nerei, Caraşului etc. Văile torenţiale

fragmentează versanţii văilor şi prezintă o mare densitate în regiunile deluroase şi de podiş.

11

Ogaşele şi ravenele sunt frecvente în zona de obârşie a bazinelor torenţiale şi pe versanţii

văilor din regiunea dealurilor şi de podiş. Văiugile constituie singurele denivelări de pe

suprafeţele netede ale Câmpiei Române, Câmpiei de Vest şi ale Podişului Dobrogei.

Interfluviile, prin aspectul, ierarhizarea şi dispunerea lor definesc fizionomia de ansamblu

a marilor trepte şi unităţi de relief. Lăţimea interfluvilor creşte o dată cu trecerea de la munţi

către dealuri, podişuri şi câmpii, iar versanţii văilor cu înclinaţii diferite realizează racordul între

patul văilor şi coamele interfluviale. Versanţii compun cea mai mare parte din unităţile montane

deluroase, de podiş şi se reduc în unităţi piemontane şi de câmpie. Majoritatea sunt versanţi de

echilibru acoperiţi cu păduri şi pajişti. Pantele versanţilor se micşorează treptat de la munte la

câmpie.

Sub aspect ecologic – orografic România posedă în suprafaţa graniţelor ei toate formele

de relief cu diferenţe de nivel de peste 2500 m, unde există o clară deosebire pe verticală a

parametrilor factorilor ecologici şi în funcţie de ei o distribuţie caracteristică a biocenozelor şi

respectiv a ecosistemelor, dispuse pe zone şi etaje de înălţime.

Astfel, relieful României se compune din trei trepte majore şi anume: cea înaltă, a

Munţilor Carpaţi (cel mai înalt vârf Moldoveanu 2544 m), cea medie, care corespunde

Subcarpaţilor,dealurilor şi podişurilor şi cea joasă, a câmpiilor,luncilor şi Deltei Dunării (cea mai

tânără unitate de relief, în continuă formare şi cu o altitudine medie de 0,52 m).

Caracteristica principală a acestor componente ale reliefului este distribuţia lor proporţională în

formă de amfiteatru.

Cea mai mare parte a reliefului ţării se dezvoltă pe marea unitate structurală a orogenului

carpatic. Principalele altitudini muntoase se regăsesc în tabelul 2.1.2.

Tabelul 2.1.2. Principalele altitudini muntoase

Denumire vârf mnuntos

Denumire masiv muntos

Judeţul Altitudinea vârfului

muntos (m) Moldoveanu Negoiu Parângu Mare Omu Retezat Păpuşa Pietrosu Godeanu Tarcu Leaota Pietrosu Ciucaş Toaca Cozia

Făgăraş Făgăraş Parâng Bucegi Retezat Iezer Rodna Godeanu Tarcu Leaota Căliman Ciucaş Ceahlăul Cozia

Argeş Argeş, Braşov,Sibiu Gorj, Hunedoara Prahova,Braşov,DâmboviţaHunedoara Argeş Maramureş Careş-Severin,Gorj Caraş-Severin Dâmboviţa, Argeş Mureş,Suceava Braşov,Prahova Neamţ Vâlcea

2544 2535 2519 2505 2482 2391 2303 2229 2190 2133 2100 1954 1900 1668

12

Din cununa Carpaţilor, relieful coboară în trepte, dispuse aproape concentric.

Altitudinile medii ale principalelor localitaţi din România (capitale de judeţ) sunt prezentate în

tabelul 2.1.3. de mai jos

Tabel 2.1.3. Altitudini medii ale principalelor localitaţi din România Nr. crt Judeţul Reşedinţa de judet Altitudinea (m)

1 Alba Alba-Iulia 222-247 2 Arad Arad 107 3 Argeş Piteşti 270-300 4 Bacău Bacău 165 5 Bihor Oradea 150 6 Bistriţa-Năsăud Bistriţa 360 7 Botoşani Botoşani 130 8 Braşov Braşov 520-560 9 Brăila Brăila 20 10 Buzău Buzău 95 11 Caraş-Severin Reşiţa 245 12 Călăraşi Călăraşi 25 13 Cluj Cluj Napoca 345-360 14 Constanţa Constanţa 0-60 15 Covasna Sfântu Gheorghe 520-580 16 Dâmboviţa Târgovişte 280-292 17 Dolj Craiova 100 18 Galaţi Galaţi 4-35 19 Giurgiu Giurgiu 25 20 Gorj Târgu-Jiu 205-230 21 Harghita Miercurea-Ciuc 665-700 22 Hunedoara Deva 180-220 23 Ialomiţa Slobozia 11-35 24 Iaşi Iaşi 45-95 25 Ilfov Buftea 55-100 26 Maramureş Baia Mare 220 27 Mehedinţi Drobeta-Turnu-Severin 65 28 Mureş Târgu Mureş 310-332 29 Neamţ Piatra Neamţ 311-345 30 Olt Slatina 135 31 Prahova Ploieşti 150-170 32 Satu Mare Satu Mare 125 33 Sălaj Zalău 275 34 Sibiu Sibiu 410-430 35 Suceava Suceava 325-340 36 Teleorman Alexandria 41 37 Timiş Timişoara 90 38 Tulcea Tulcea 30 39 Vaslui Vaslui 110-170 40 Vâlcea Râmnicu Vâlcea 240-260 41 Vrancea Focşani 55 42 Mun. Bucureşti Bucureşti 54-90

13

2.1.4. Procese geomorfologice actuale şi degradarea terenurilor

Specificul reliefului României – în trepte concentrice, de la litoral până la etajul crionival,

inclusiv moşteniri glaciare – ca şi specificul climatului nostru temperat, cu nuanţe determinate

de influenţe extrem-europene şi de litoral, impun deci, pe lângă o tratare individuală a

proceselor geomorfologice şi una pe etaje şi regională, motivată de faptul că, de cele mai multe

ori, procesele acţionează în complex, dar cu schimbări temporale de întâietate şi ritm.

Pluviodenudarea şi eroziunea în suprafaţă atacă în special solurile şi depozitele

superficiale friabile fără pădure. După datele diferiţilor autori (citaţi în “Relieful României” şi

“Geografia României”, vol.I), terenurile cu pante de numai 20 pierd anual 20 t/ha de sol, iar cele

de peste 140, până la 500 t/ha. Situaţia se diversifică în funcţie de faptul dacă terenul este arat,

păşunat sau cu fâneaţă, sau de durata şi gradul de torenţialitate al ploii, de rocă, expunere,

lungimea versantului ş.a. În România peste 55% din suprafaţa arabilă se află în unităţi cu pantă

de peste 50, iar 60% din păşuni sunt pe terenuri şi mai înclinate. Pe total, 95% din terenurile

supuse denudării au folosinţe de tip agricol. Între cele mai afectate regiuni sunt Subcarpaţii,

Podişul Transilvaniei, Podişul Moldovei şi Dealurile de Vest. În Moldova şi Transilvania cam 80-

90% din pierderile de sol au loc la ploi torenţiale, declanşate în principal între lunile mai şi

august. Clima joacă deci un rol de mare agresivitate în denudare, favorizată ca efect şi de

sistemele de arături, culturi şi păşunat. În muntele împădurit denudarea este mult mai scăzută.

Cele mai reduse procente ale denudării se întâlnesc în Câmpia de Vest, porţiuni din Câmpia

Română, Culoarul Mureşului, Depresiunea Sibiu-Sălişte, porţiuni din Dobrogea ş.a. În dealuri şi

muntele despădurit expunerea sudică şi vestică măreşte pluviodenudarea cu 30%.

Procesele torenţiale apar obişnuit tot la ploi de mare intensitate şi la topirea bruscă a

zăpezii, pe pante mai înclinate. Includ ravenări şi organisme torenţiale. Acestea se extind

regresiv, cu fiecare ploaie, cu mai mulţi metri pe an. Produc eroziune în adâncime, transport de

aluviuni şi depuneri sub formă de conuri de dejecţie, uneori groase de mai mulţi metri şi destul

de extinse. Aceste procese sunt răspândite puternic tot în dealurile şi podişurile despădurite –

Subcarpaţi, podişurile Moldovei, Transilvaniei, Silvaniei, chiar în Dobrogea pe loess. Apar şi în

Carpaţi pe pantele despădurite, dar sunt foarte restrânse în câmpii, cu excepţia malurilor sau a

unor versanţi, ca în Burnas.

Procesele fluviatile principale sunt: eroziunea lineară, cea regresivă, transportul şi

acumularea şi eroziunea de mal sau laterală; ultima provoacă şi surpări sau alunecări. Efectul

lor este deosebit la ape mari şi viituri, când viteza apei creşte, sunt transportate cantităţi mari de

aluviuni, se intensifică şi eroziunea, au loc aluvionări pe arealele inundate. Urmările pot fi

dezastruoase pe unele locuri de lunci, lângă maluri şi în câmpiile joase de subsidenţă unde

râurile pot divaga, realizând schimbări de cursuri. În albii apar despletiri, praguri şi conurii

submerse, ostroave, subsăpări de maluri.

14

Cele mai critice puncte se localizează în concavităţile de meandru, la confluenţe, la

locurile de intrare a râurilor în depresiuni sau în câmpii, în spatele podurilor etc. Râurile care

transportă multe aluviuni de viituri îşi pot înălţa albia prin aluvionare şi ies din matcă, aşa cum

face uneori Prahova în Subcarpaţi şi în câmpie. Dezastre mari locale produc uneori văile mici al

căror debit creşte brusc. Se cunosc asemenea văi purtând numele de Valea Caselor, Valea

Bisericii etc., care au fost botezate astfel în urma distrugerii unor asemenea edificii.

Prăbuşirile de teren sunt deplasări bruşte de mase uscate care au loc sub impulsul

direct al gravitaţiei. Se declanşează pe abrupturi, în diferite tipuri de roci care rezistă la pante

mari, dar a căror stabilitate se poate dezechilibra datorită anumitor cauze. Este vorba de maluri

de râu, faleze, versanţi aproape pe verticală, situaţi în chei, defilee sau în etajul crionival. Astfel

de situaţii se pot observa pe defileul Jiului, Oltului, în Cheile Bicazului, pe Transfăgărăşan etc.

Frecvenţa prăbuşirilor este mare în etajul crionival, dar şi în podişurile Transilvaniei şi Moldovei,

sau pe malurile de loess ale Dunării, ale falezelor Mării Negre, pe unele frunţi de cueste etc.

Alunecările de teren şi curgerile de noroi, ca procese geomorfologice, poartă acelaşi

nume ca şi formele rezultate. Condiţia de bază pentru a se produce o alunecare este întâlnirea

pe un acelaşi loc a trei elemente: o rocă plastică, apa şi panta necesară alunecării. La noi în

ţară domină pe versanţii destul de înclinaţi, pe cele mai extinse suprafeţe din deal, podişuri şi

munte; în cadrul acestora aflorează des argile şi marne, în diferite poziţii faţă de pantă, iar

clima, temperat-continentală, este destul de capricioasă sub aspectul precipitaţiilor, încât se

crează deseori condiţii potenţiale de alunecare pe întinderi foarte mari. Aceste condiţii au fost

amplificate, în plus, de intervenţia masivă a omului prin defrişări, arături, tăiierea de drumuri în

panta versanţilor etc.

Există unele aliniamente sub dealuri unde râul de la bază se deplasează cu permanenţă

spre o singură parte, subminând versantul şi provocând cu destulă regularitate alunecări. Este

cazul Oltuluii sau Cibinului în depresiunile Făgăraş şi Sibiu, Siretul sub Podişul Moldovei,

Târnavele şi Mureşul pe anumite sectoare din Transilvania, Secaşul pe partea dreaptă, unele

râuri din Podişul Getic, sau din Carpaţii flişului, ca de exemplu Buzăul, Bâsca Rozilei, cele două

Bâşte (Mare şi Mică), Putna ş.a. Aliniamentele de alunecări sunt şi pe Coasta Iaşului, pe aşa-

zisă faleză a fostului lac Brateş, sau pe faleza mării între Eforie şi Costineşti etc. Cu precădere

în anii ploioşi, mai ales primăvara, când locurile amintite sunt neînverzite, se pot vedea, chiar

din mersul maşinii sau al trenului, nenumărate şiruri sau locuri recent alunecate.

În ce priveşte curgerile de noroi, sau torenţii noroioşi, procesul este similar curgerilor de

lave, adică a unor materiale vâscoase. Sunt generate mai ales în marne triturate şi sfărâmate în

plus prin dezagregări produse la secete sau la îngheţ. Cumulate în cantităţi mari, în anumite

bazinete torenţiale, se pot transforma brusc, la ploi, în noroi care începe să curgă (nu alunecă).

Au fost semnalaţi în Subcarpaţii Curburii, în Transilvania şi Moldova, în Carpaţii flişului, dar

uneori sunt cinfundaţi cu alunecările de tip linear sau cu limbi de alunecare.

15

Tasarea şi sufoziunea sunt două procese specifice loessului, care acţionează

împreună sau separat. Sufoziunea se manifestă şi în pietrişuri sau nisipuri amestecate cu argile,

cu pietrişuri şi în alte roci friabile, dar cu efecte mai reduse. Fenomenul în sine constă într-o

circulaţie relativ lentă a apei în interiorul rocilor friabile, în primul rând prin porii loessului. Apa se

încarcă cu săruri sau elemente fine (praf argilos), pe care le transportă către în jos, sau le

evacuează în exterior.

Cele mai frecvente procese de tasare şi sufoziune se produc în Câmpia Română,

Câmpia de Vest şi Dobrogea. În areale ca Bărăganul Central, Câmpia Brăilei, Câmpia Mostiştei,

Burnas sau Găvanu-Burdea, câmpuri întregi sau ciuruite de crovuri, după cum forme dese de

fusoziune apar pe fâşia de câmp de lângă malurile Dunării sau lângă faleza Mării Negre. Forme

de sufoziune există şi în alte locuri unde se găsesc materiale de tip loessoid sau similare, ca în

lunci, terase şi glacisuri. În pietrişurile Podişului Getic sufoziunea este uneori foarte activă,

producând goluri interioare în care se prăbuşesc sau se tasează materialele rămase pe loc,

realizând văluiri de suprafaţă confundabile adesea cu alunecării de teren.

Procesele crio-nivale sunt produse de cuplul îngheţ-dezgheţ ale apei din sol sau din

roci, de acţiunea zăpezii (nivaţia) şi a vântului încărcat cu cristale de gheaţă (eolizaţie şi

deflaţie).

Condiţiile climatice actuale, care conduc la formarea unui etaj morfogenetic crio-nival în

Carpaţi încep de la limita superioară a pădurii în sus. Aici, sub aspect termic şi de vegetaţie,

întâlnim două subetaje – criogen (cel mai înalt şi cu roci aproape total golaşe) şi crio-nival (cu

jnepeni şi stepă alpină). Teoretic limita pădurii se plasează la 1650-1700 m în nord şi 1800 m în

Carpaţii Meridionali, dar oscilează o dată cu izoterma anuală de +20C (sau 10-10,50C pentru

luna iulie), în funcţie de expunere, pantă şi intervenţia antropică. Între cele două subetaje

amintiite limita coincide oarecum cu izoterma de 00C anuală, sau circa 2000 m în Carpaţii

Meridionali şi 1800-1900 m în Orientali.

Perioadele de îngheţ (cu teperaturi sub 00C) pot dura 6-8 luni pe an, ceea ce înseamnă

peste 220 zile/an. Important este şi numărul de cicluri gelive (îngheţ-dezgheţ), care atinge

100/an la peste 1900 m şi scade cu altitudinea la 80-100/an în restul Carpaţilor şi la 50-80 în

dealuri şi câmpii. Un număr crescut de zile cu îngheţ şi de cicluri gelive se întâlneşte şi în unele

depresiuni intramontane ca, Braşov, Ciuc, Gheorgheni, Vatra Dornei, Întorsura Buzăului,

Maramureş, precum şi în nordul Moldovei (din cauza iinfluenţelor climatice nord-baltice). Se

poate spune deci că procese crionivale se întâlnesc şi în alte etaje morfogenetice, mai joase, cu

condiţia să lipsească învelişul de pădure, dar intensitatea şi durata acestor procese scad

puternic cu altitudinea.

La noi în ţară, cu precădere în Carpaţi, aceste procese se suprapun în prezent pe

reliefuri glaciare şi periglaciare moştenite din timpul wϋrmului. Formele de relief şi mai ales

depozitele periglaciare ale etajului crio-nival din wϋrm coborau cu peste 1000 m faţă de limita

actuală a pădurii. Nu a fost însă o singură şi simplă coborâre a etajului crio-nival din wϋrm ci cu

16

osciilări în funcţie de stadiale şi interstadiale. Acestea au lăsat diferite urme, ca relief şi depozite

superficiale, acoperite în post-wϋrm de pădure, deci mai greu de descifrat, dar uneori au lăsat

urme şi în profilul longitudinal al văilor. Oscilările stadialelor au atins o ampliitudine de până la

circa 400-500 m. În prezent, procesele din etajul pădurii se desfăşoară peste depozitele fostului

etaj crio-nival din wϋrm şi se resimte acest fapt mai ales pe suprafeţele despădurite.

Subetajul criogen actual se suprapune pe vechiul etaj glaciar. Este dominat de

gelifracţie, cu precădere pe crestele şi custuriile golaşe, pe vârfuri şi ace, pe abrupturiile şi

pantele mai înclinate expuse către N, NE, NV, situate în general la peste 2000 m. Activă este şi

eolizaţia şi deflaţia (inclusiv pentru zăpadă). Gelifracţia, ca şi prăbuşirile individuale de blocuri,

coboară şi la altitudini mai joase, abrupte şi lipside de vegetaţie. Sunt cunoscuţi de exemplu

pereţii unor defilee, ca cei ai Jiului, sau Oltului, sau din unele chei, cum sunt Cheile Turzii, unde,

toamna, primăvara şi în zilele mai însorite din iarnă, însumând cel mult 3-5 luni pe an, au loc

dezagregări prin îngheţ-dezgheţ şi căderi de blocuri.

Subetajul crio-nival, situat mai jos de 2000 m şi până la limita pădurii, ocupă obişnuit

suprafeţe mai puţin înclinate, cu sol şi pătură de alterări, unde zăpada persistă adesea foarte

mult pe locurile adăpostite. Ca procese sunt tipice îngheţ-dezgheţul în sol şi în pătura de

alterări, solifluxiunea, glisările de blocuri şi pietre, avalanşele, segregarea zăpezii prin ger şi

vânt, precum şi sufoziuni şi tasări uşoare sub lentilele de firn menţinute pe locuriile adăpostite

(unde formează scochine) şi torenţialitatea. Aceste procese coboară şi în etajul pădurii pe

locurile despădurite, unde apar în plus alunecări şi rostogoliri de grohotişuri exhumate.

Reducerea antropică a limitei pădurii a condus la înglobarea în acest subetaj a mari suprafeţe,

afectând chiar munţii mai mici, ca Semenic, Muntele Mic, Gutin ş.a., în unele din aceste cazuri

căzând şi mari cantităţi de zăpadă.De asemenea, rocile conglomeratice (Ciucaş, Ceahlău,

Piatra Craiului), gresiile triturate (exemplu gresia de Siriu) şi chiar calcarele fisurate, respectiv

rocile zise gelive, coboară şi ele limita subetajului crio-nival, când stau în condiţii de a fi afectate

de îngheţ-dezgheţ.

Procesele eoliene sunt tipice în România numai în arealele cu nisipuri descoperite şi

devin mai puţin evidente în etajul crio-nival, sub formă de eolizaţie. În primul caz se manifestă

prin deflaţie, transport şi acumulări sub diferite forme, dominant dune, inclusiv barcane.în

ordinea suprafeţelor ocupate de nisipurile eoliene, menţionăm: Câmpia Olteniei (pe terase,

câmpul Leu- Rotuinda şi Lunca Dunării), Cîmpia Bărăganului (cu fâşii de nisip pe dreapta

râurilor Buzău, Călmăţui şi Ialomiţa), în Delta Dunării (grindurile Letea, Caraorman, Sărăturile,

ş.a),în Câmpia de Vest (Câmpia Valea lui Mihai, Teremia Mare, ş.a), Câmpia Tecuciului (Hanu

Conachi), Depresiunea Braşov (Reci). În multe locuri din arealele citate nisipurile sunt relativ

fixate printr-o pătură subţire de sol sau prin păduri de salcâm, stejar, chiar mesteacăn, arin şi

pin (pe dunele de la Reci).

Lipsa vegetaţiei este conditia esenţială pentru activarea proceselor eoliene, la care se

adaugă însă şi cantitatea mică a precipitaţiilor, frecvenţa secetelor, o pânză freatică mai adâncă

17

pentru a nu afecta partea superioară a nisipului şi o viteză a vântului de peste 6/s. Efectele

maxime sunt primăvara când solul este lipsit de vegetaţie.

Dizolvarea (modelarea carstică) este un proces tipic pentru calcare, acţionând atât la

suprafaţă cât şi subteran. Alături de calcare se adaugă dizolvarea pe sare şi gips, dar aceste

roci sunt foarte puţin extinse în teritoriu.

Cele mai extinse areale cu procese carstice se găsesc în Munţii Apuseni, Munţii

Banatului, mai puţin în Meridionali şi Orientali, în podişurile Mehedinţi, Dobrogea de Sud şi Boiu

(la N de Someş).

În afară de calcare, sare si gips, oarecari procese de dizolvare carstică au loc şi în argile

şi gresii calcaroase dar mai ales în loess unde fracţiune calcaroasă este dizolvată, transportată

şi concreţionată la baza loessului (păpuşi de loess) sau evacuată sufozional.

Procesele marine (de litoral) sunt determinate în principal de valuri şi curenţi. Acţiunea

lor se desfăşoara de-a lungul marginii de est a Dobrogei, realizând abraziune, transport şi

sedimentare.

2.1.5. Principalele resurse de apa

Resursa de apă reprezintă potenţialul hidrologic format din apele de suprafaţă şi

subterane, în regim natural şi amenajat.

Apele reprezintă o sursă naturală regenerabilă, vulnerabilă şi limitată, element

indispensabil pentru viaţă şi pentru societate, materie primă pentru activităţi productive, sursă

de energie şi cale de transport, factor determinant în menţinerea echilibrului ecologic.

Resursa de apă a României este constituită din apele de suprafaţă (râuri interioare,

lacuri naturale şi artificiale, fluviul Dunărea) şi într-o măsură mai mică, respectiv circa 10%, din

apele subterane. In resursa de apă nu este cuprinsă apa marină sau cea din lacurile salmastre

şi nici apa din consumul în regim natural prelevată individual, în afara sistemului organizat

(tabelul 2.1.4).

Tabelul 2.1.4.- Repartiţia resurselor de apă potrivit gradului de amenajare

Sursa de apă/Bazin hidrografic

Milioane m3/an

TOTAL 40141

1.Ape de suprafaţă 34143

Râuri interioare 14143

Dunăre 20000

2.Ape subterane 5998

18

Raportată la populaţia actuală a ţării, resursa specifică utilizabilă este de 2660

m3/P/loc/an, faţă de media europeană de 4000 de mP3P/loc/an, ceea ce situează ţara noastră

pe poziţia 20 în Europa.

Reţeaua hidrografică a României are aproape întreaga suprafaţă (97,8%) cuprinsă în bazinul

fluviului Dunărea, cu excepţia unei părţi din râurile Dobrogei, care se varsă în Marea Neagră.

Râurile interioare sunt în număr de 4864 (inventariate şi codificate) cu o lungime de 78905 km.

Apele curgătoare ale României sunt dispuse radial, marea majoritate având izvoarele în

Carpaţi, principalul colector al acestora fiind fluviul Dunărea, care străbate ţara în partea sudică

pe o lungime de 1073 km şi se varsă în Marea Neagră.

Dunărea şi Marea Neagră constituie ecosisteme distincte care, pe teritoriul aparţinând

României, au o importanţă economică şi ecologică aparte. In raport cu celelalte ţări dunărene,

României îi revine circa 38% din întregul curs al marelui fluviu şi peste 45% din lungimea

Dunării navigabile. Caracterul de stat dunărean al României rezultă şi din faptul că pe teritoriul

său se găsesc, aproape în întregime, cele trei guri de vărsare ale fluviului în Marea Neagră,

acestea alcătuind o imensă deltă ce a fost declarată, după anul 1990, Rezervaţie Naturală a

Biosferei.

Dunărea este coloana de transport pe căile interioare de apă ale Europei (harta 2.1.5).

Prin canalele Dunăre – Marea Neagră şi Rin – Main – Dunăre se leagă două mări,Marea

Nordului şi Marea Neagră, creând perspectiva creşterii traficului pe apă al mărfurilor pe teritoriul

României. Dunărea este sursă de apă pentru diverse folosinţe, sursă de hrană (faună piscicolă)

şi sursă de energie ieftină, prin hidrocentralele electrice de la Porţile de Fier I şi II.

Dunărea are o importanţă deosebită sub multiple aspecte pentru ţara noastră. In acelaşi

timp,datorită unor caracteristici naturale excepţionale (volumul de apă al fluviului) are influenţă

şi asupra celorlalte elemente naturale, precum şi asupra navigaţiei. Cursul său are un pronunţat

caracter unitar, având în acest fel caracteristicile unei unităţi naturale distincte în ansamblul

unităţilor regionale ale României. Această unitate regională grefată pe un sistem hidrografic de

mari dimensiuni este totodată şi un element de legătură între unităţile conexe: Munţii

Banatului,Podişul Mehedinţi, Podişul Getic, Câmpia Română, Podişul Dobrogei, Delta Dunării şi

chiar Marea Neagră.

Amenajarea Dunării, începută prin realizarea complexului hidroenergetic şi de navigaţie

de la Porţile de Fier I şi II, a înlăturat dificultăţile de navigaţie în zona de defileu a Dunării, iar

realizarea canalului navigabil Dunăre-Marea Neagră a sporit importanţa acestei artere

hidrografice magistrale pe axa diagonală a Europei.

19

Harta 2.1.5 – Bazinul hodrografic al fluviului Dunărea

20

Astfel, o bună parte din exporturile şi importurile ţărilor central-europene, fără acces la

mare sau cu acces la alte mări, folosesc în prezent calea navigabilă a Dunării şi a Mării Negre.

Navigaţia fluvială se practică în cea mai mare parte pe Dunăre. Construirea Canalului Dunăre-

Mare Neagră (1975-1984), leagă Dunărea (la sud de oraşul Cernavodă) cu Marea Neagră (la

Agigea, la sud de Constanţa) şi scurtează drumul spre Constanţa cu aproape 400 km.

Odată cu deschiderea pentru trafic în 1992 a canalului Main-Dunăre de pe teritoriul

Germaniei a fost realizată legătura directă între Marea Neagră şi Marea Nordului (între porturile

Constanţa şi Rotterdam).

Marea Neagră este poarta României spre mări şi oceane, iar zona de litoral şi de platoul

continental oferă condiţii diverse pentru valorificarea bogăţiilor subterane (petrol, gaze naturale),

acvatice (fauna piscicolă) şi de pe uscat (turism, agrement).

Marea Neagră are o importanţă majoră pentru Europa, împreună cu Dunărea,

constituind o cale de transport internaţional pentru zece ţări europene, dintre care cinci –

Austria, Slovacia, Ungaria, Serbia, Moldova, (fără ieşire la mare) – au, pe ruta Dunăre-Marea

Neagră, acces la oceanul planetar.

Lacurile sunt reprezentate prin lacuri naturale (de diverse tipuri genetice), răspândite în

toate unităţile majore de relief, de la cele glaciare în zona muntoasă (lacul Mioarelor – Făgăraş

la2282 m) la limanele fluvio-maritime (lacul Techirghiol la 1,5 m) şi lacuri antropice, construite

pentru valorificarea potenţialului hidroenergetic, pentru alimentare cu apă, irigaţii, piscicultură şi

agrement.

In România există peste 3450 de lacuri. Suprafaţa totală a lacurilor este de cca 2620

kmP2 P ceea ce reprezintă 1,1% din suprafaţa ţării. Lacurile sunt în general mici ca suprafaţă.

Circa 91,5% din lacuri sunt sub un kilometru pătrat.

După origine lacurile se clasifică astfel:

lacuri naturale: 2300 (2/3 din total)

lacuri antropice: 1150 (1/3 din total)

Cele mai importante sunt lacurile provenite din fostele lagune de pe malul Mării Negre

(Razim 425 km2, Sinoe 171 km2) şi lacurile formate de-a lungul malurilor Dunării (Oltina 22 km2 ,

Brateş 21 km2). Lacurile glaciare se întâlnesc în Munţii Carpaţi (Lacul Bucura, cu o suprafaţă de

10,8 ha este cel mai mare dintre ele). In afară de acestea, mai există lacuri făcute de om,

importante pentru puterea energetică pe care o înmagazinează, cele mai importante fiind cele

de pe Dunăre, la Porţile de Fier II (40000 ha) şi Porţile de Fier I (10000 ha, dar cu un volum de

apă de 2400 milioane m3- de trei ori mai mult decât la Porţile de Fier II), dar şi cel de la Stânca-

Costeşti (5900 ha) pe Prut şi de la Izvoru Muntelui pe râul Bicaz (3100 ha), iar altele sunt

utilizate pentru alimentare cu apă, irigaţii, piscicultură şi agrement.

O categorie aparte a bogăţiilor subsolului o constituie cele peste 2000 de izvoare de ape

minerale. Peste o treime din apele minerale ale Europei se găsesc în România. Unele dintre ele

21

sunt simple, altele fierbinţi, multe radioactive. Incă din antichitate, unele lacuri, acumulate în

craterele vechilor mine de sare sau rezultate din eroziunea ori prăbuşirea unor părţi de munte,

erau cunoscute ca având efecte terapeutice. Acestea constituie, la rândul lor, o altă sursă de

tratament.

România poate fi considerată, pe bună dreptate, o ţară fondatoare a turismului balnear.

Practic, prin complexitatea factorilor de cură pe care îi deţin aceste „uzine ale sănătăţii”, pot fi

tratate aproape toate maladiile omului. Sunt renumite staţiunile: Băile Herculane, Băile Felix,

Covasna, Sovata, Băile Tuşnad, Vatra Dornei, Slănic Moldova, Mangalia, Eforie Nord, Govora,

Băile Olăneşti, Călimăneşti, Căciulata etc. Cu toate că proprietăţile naturale curative şi

balneare sunt apreciate pe plan european, apele minerale reprezintă o resursă insufficient

valorificată la nivelul României. Din rezerva totală de ape minerale, în prezent, sunt captate şi

îmbuteliate numai 122 mii m3/zi, rezultând un procent de valorificare de circa 40% din

potenţialul acestora.

2.1.6. Clima Clima României este temperat-continentală de tranziţie cu influenţe oceanice dinspre vest,

mediteraneene dinspre sud-vest şi continental excesive dinspre nord-est.

Precipitaţiile anuale scad în intensitate de la vest la est: 600 mm în Câmpia de Vest, 500

mm în Câmpia Română şi sub 400 mm în Dobrogea, în timp ce în zonele montane ating 1000–

1400 mm. In tabelul 2.1.5 sunt prezentate temperatura aerului şi precipitaţiile atmosferice la

principalele staţii meteorologice, în perioada 1999-2003, iar în hărţile 2.1.6 şi 2.1.7. se prezintă

zonele bioclimatice şi repartiţia precipitaţiilor pe teritoriul României .

Tabelul 2.1.5. Temperatura aerului şi precipitaţiile atmosferice la principalele staţii meteorologică

Minima absolută anuală Maxima absolută anuală

Cantitatea anuală de precipitaţii

Staţia meteorologică

2001 2002 2003 2001 2002 2003 2001 2002 2003

Satu Mare -21,9 -22,3 -24,3 33,8 36,9 36,2 755,1 517,1 501,7 Suceava -19,5 -21,3 -20,0 34,6 31,7 33,9 688,6 709,4 536,0 Oradea -21,2 -18,1 -22,3 36,0 37,6 35,9 821,8 531,3 495,0 Iaşi -20,4 -19,8 -22,3 36,0 37,6 35,9 821,8 631,3 495,1 Cluj-Napoca -21,0 -21,9 -15,1 34,3 35,9 34,9 819,4 468,4 402,5 Târgu Mureş -24,5 -23,5 -22,8 34,3 35,9 34,9 819,4 468,4 402,9 Bacău -21,0 -23,4 -22,8 35,9 34,8 37,3 663,0 636,3 481,5 Timişoara -15,9 -16,5 -21,4 37,4 36,8 37,5 663,0 636,3 464,3 Deva -18,3 -22,0 -13,2 35,0 36,1 36,8 745,5 493,5 415,2 Sibiu -26,7 -26,5 -19,1 34,3 33,3 33,9 728,7 573,0 501,6 Vârfu Omu -24,2 -26,1 -25,1 16,5 16,5 16,6 937,1 711,6 586,1 Galaţi -14,4 -21,5 -19,7 36,2 38,0 37,1 533,1 571,7 399,6 Târgu Jiu -15,2 -18,5 -17,7 35,5 37,8 35,5 595,5 799,1 780,5 Buzău -14,5 -20 -13,5 38,2 38,3 37,2 443 552,4 412,6 Calafat -16,4 -17,4 -13,5 38,2 35,32 39,4 476,9 702,4 546,5 Turnu Măgurele -17,5 -20-5 -17 38,4 38,7 39,5 515,3 560,6 463,5 Bucureşti Filaret -12,5 -18,3 -14,4 38,1 39,0 39,2 522,5 571,8 541,9 Constanţa -11,0 -13,6 -12,9 33,6 33,2 32,5 400,4 431,4 431,6

22

Harta 2.1.6

Harta 2.1.7

23

2.1.7. Solurile

Solul, prin poziţia, natura şi rolul său este un component al biosferei şi produs al

interacţiunii dintre mediul biotic şi abiotic, reprezentând un organism viu, în care se desfăşoară o

viaţă intensă şi în care s-a stabilit un anumit echilibru ecologic.

Resursa de sol în România este tot atât de importantă ca şi resursa de apă. Din suprafaţa

totală a ţării de 238.391 km2, 61,71% reprezintă suprafaţa agricolă, 28,44% pădurile, 9,81

apele şi alte suprafeţe (harta 2.1.8)

Harta 2.1.8

In România se disting trei ecozone pedoclimatice:

� ecozona I, reprezintă 53% din terenurile arabile, cuprinzând câmpiile din sudul şi vestul ţării,

inclusiv Dobrogea;

� ecozona II, 29,5% din terenurile arabile, în care intră podişurile din Oltenia, Muntenia, centrul

Moldovei şi Transilvania;

24

� ecozona III, 17,5% din terenurile arabile, cuprinzând dealurile subcarpatice şi

depresiunile intramontane.

Ecozonele prezintă deosebiri însemnate, cu implicaţii semnificative pentru

structura culturilor, sistemului de lucru şi fertilizare a solului, lucrărilor hidroameliorative

şi agropedoameliorative. Aceste diferenţieri se reflectă foarte clar în potenţialul de producţie

al solurilor.

Solurile din România sunt clasificate în 10 clase, 39 de tipuri, 470 de subtipuri, cu

separarea a numeroase categorii detaliate de sol, care se deosebesc distinct prin

proprietăţile lor, capacitatea productivă şi măsurile de menţinere şi sporire a fertilităţii.

Cele mai fertile soluri sunt cernoziomurile din Câmpia Română, Câmpia de Vest, Podişul

Moldovei, Câmpia Transilvaniei, Dobrogea şi alte zone (26,7% din învelişul de sol) – harta

2.1.9..

Harta 2.1.9

2.1.8. Resurse naturale Prin resurse naturale se înţelege totalitatea elementelor naturale ale mediului

înconjurător ce pot fi folosite în activitatea umană:

resurse neregenerabile – minerale şi combustibili fosili;

25

resurse regenerabile – apă, aer, sol, floră, faună sălbatică;

resurse permanente – energie solară, eoliană, geotermală şi a valurilor

In întreaga activitate a mediului înconjurător se urmăreşte nu numai folosirea raţională a

tuturor acestor resurse, ci şi corelarea activităţii de sistematizare a teritoriului şi a localităţilor cu

măsuri de protejare a factorilor naturali, adoptarea de tehnologii de producţie cât mai puţin

poluante şi echiparea instalaţiilor tehnologice şi a mijloacelor de transport generatoare de

poluanţi cu dispozitive şi instalaţii care să prevină efectele dăunătoare asupra mediului

înconjurător, recuperarea şi valorificarea optimă a substanţelor reziduale utilizabile.

Resursele naturale reprezintă capitalul natural, o componentă esenţială a bogăţiei României.

Resursele naturale neregenerabile Resursele naturale neregenerabile ale României au fost şi sunt încă exploatate şi prelucrate cu

tehnologii care au condus la poluarea intensă a unor zone din ţară. Extracţia şi folosirea

combustibililor fosili (cărbuni, petrol), exploatările miniere, industria siderurgică şi metalurgică,

industria energetică, industria chimică şi petrochimică, industria celulozei şi hârtiei, industria

materialelor de construcţii şi altele, contribuie substanţial la poluarea factorilor de mediu cu

poluanţi comuni (dioxid de sulf, dioxid de carbon, oxizi de azot, amoniac), cu metale grele,

pulberi sedimentabile şi pulberi în suspensie şi alţi poluanţi specifici (formaldehide, hidrogen

sulfurat, sulfură de carbon, clor, cloruri ş.a.).

Resursele de materii prime principale neregenerabile şi cantităţile care se extrag sunt sub

necesităţile economiei naţionale, importul de completare constituind o permanenţă pentru ţara

noastră.

România datorită diversităţii reliefului şi formaţiunilor geologice posedă o gamă largă de resurse

naturale neregenerabile pe baza cărora s-a dezvoltat industria minieră, a materialelor de

construcţii, arta prelucrării lemnului, argilei, metalelor.

Folosirea resurselor neregenerabile de tipul metalelor, mineralelor şi hidrocarburilor, asociată cu

producerea deşeurilor, are un impact important asupra mediului şi asupra sănătăţii umane.

Consumul de resurse neregenerabile, deja insuficiente, pune în discuţie problema etică cu

privire la cât ar trebui să utilizăm acum şi cât ar trebui să păstrăm pentru generaţiile următoare,

aceasta fiind o problemă a strategiei de dezvoltare durabilă.

Resurse naturale regenerabile Resursele planetei, în special mediul şi resursele regenerabile, precum solul, apa,aerul, lemnul,

biodiversitatea şi stocurile de peşte, se află sub o presiune puternică pe măsură ce creşterea

populaţiei şi modelele actuale ale dezvoltării economice se transformă în solicitări crescute de

astfel de resurse.

26

Necesarul de resurse creşte în mod evident, de aceea, prin exploatare continuă se pot depăşi

posibilităţile de resurse ale mediului.

Teritoriul României prezintă o unitate geografică cu o serie de componente:

naturale (unităţile de relief, reţeaua hidrografică, sistemul bioclimatic);

umane (originea şi repartiţia populaţiei, sistemul de aşezări urbane); economice (resurse

naturale, utilizarea agricolă, sistemul de transporturi, repartiţia teritorială a ramurilor şi a

centrelor industriale).

Unitatea naturală a României este dată de axul carpatic, reţeaua hidrografică, caracterul

concentric şi proporţional al treptelor mari de relief, precum şi de caracteristicile bioclimatice de

ansamblu. Aceste elemente formează spaţiul carpato-danubiano-pontic.

2.1.9. Flora şi fauna Vegetaţia este condiţionată de relief şi de elementele pedo-climatice, întâlnindu-se o

dispunere etajată a acesteia. Regiunile montane sunt acoperite de păduri de conifere

(îndeosebi molid) şi păduri de fag. Pe culmi mai înalte se află pajişti alpine şi tufărişuri de

jneapăn, ienupăr, afin şi altele. In regiunile de deal şi de podiş se întâlnesc păduri de foioase.

Vegetaţia de stepă şi de silvostepă, care ocupă zonele cu deficit de umiditate din Podişul

Dobrogei, Câmpia Română, Podişul Moldovei şi Câmpia de Vest, a fost în cea mai mare parte,

înlocuită prin culturi agricole.

Ecosistemele naturale si semi-naturale acopera 47% din teritoriu. Romania a identificat

783 de tipuri de habitate. Suprafata totala a celor 844 zone naturale protejate reprezinta 5,18%

din suprafata tarii. Zona protejata a Deltei Dunarii se evidentiaza pentru suprafata sa – 50% din

suprafata totala si are un statut triplu international Rezervatie a Biosferei, Sit Ramsar si sit din

patrimoniul mondial natural si cultural. Ecosistemele cu pasuni de stepa din Romania au scazut

mult si vor continua sa dispara din cauza secetelor din ultimii ani precum si practicilor agricole

slabe. Reteaua Natura 2000 este in curs de dezvoltare si ar trebui finalizata pana la sfarsitul

acestui an. S-au identificat 190 SPA ( zone de protectie a faunei aviare) reprezentand 27% din

teritoriul Romaniei si 370 SCI ( situri de importanta comunitara) reprezentand aprox. 14% din

teritoriul Romaniei.

Aspecte privind rezervaţiile naturale sunt prezentate în cap. 4

La nivel european România deţine cel mai diversificat şi valoros patrimoniu natural, însă

suprafaţa totală a ariilor protejate este încă mult sub media UE (7% faţă de 15%). (harta 2.1.10).

27

Pădurile, care au rol preponderent în redresarea stării mediului, ocupă doar 28,44% din

suprafaţa ţării, faţă de 40-50% cât ocupau în trecut şi au devenit victima agresiunii antropice

atât direct, prin tăieri peste capacitatea de regenerare, cât mai ales indirect, prin poluare (harta

2.1.11.). Recunoscându-se rolul important pe care îl are pădurea în dezvoltarea, în ansamblu, a

societăţii, apare evident şi se impune să i se acorde, în continuare, grija necesară pentru a-şi

menţine şi dezvolta corespunzător "capacitatea de a satisface cerinţele generaţiilor viitoare de

a-şi satisface propriile nevoi". Datorită poziţiei geografice a României, flora şi fauna prezintă

influenţe mediteraneene dinspre sud şi componente continental-europene dinspre nord-vest.

Diversitatea florei şi faunei, constă în existenţa unor extinse habitate forestiere şi alpine

nealterate, asociate lanţului muntos al Carpaţilor. Ele sunt distribuite armonios şi constituie o

bogăţie de mare preţ, în condiţiile unei valorificări controlate, raţionale.

Fauna

Evoluţia configuraţiei uscatului şi a apei mărilor şi oceanelor de-a lungul erelor geologice

lămureşte multe fenomene biogeografice, inexplicabile pe baza cunoaşterii numai a condiţiilor

geografice actuale.

Ţara noastră face parte din regiunea holartică, subregiunea paleartică. Influenţată

profund de glaciaţiile din cuaternar, fauna este de origine predominant postglaciară.

În România sunt structurate 7 medii principale de viaţă:

- Marea Neagră şi litoralul: plantele şi animalele acestei mări sunt reprezentate pe de

o parte de forme marine, comune mărilor din sudul si vestul Europei, pe de altă

parte de forme caracteristice bazinului ponto- caspic, relicve ale fostului bazin

Harta 2.1.10. - Ariile naturale

1. Arii naturale protejate; 2. Parcuri naturale / naţionale şi Rezervaţia Biosferei Delta Dunării;a. Regiunea biogeografică Continentală; b. Regiunea biogeografică Alpină; c. Regiunea biogeografică Stepică; d. Regiunea biogeografică Panonică;e. Regiunea biogeografică Pontică

Legenda

28

sarmativ. Flora şi fauna sunt sărace ca număr de specii, dar bogate ca număr de

indivizi.

Harta 2.1.11.

-

- Apele interioare şi zonele umede (lacurile, bălţile şi mlaştinile): animalele trăiesc

intreaga viaţă sau o parte din ea în apă (insecte, amfibii), sunt dependente de

mediul acvatic pentru reproducere, adăpost ori hrană şi posedă o serie de adaptări

morfologice, ecologice şi etologice proprii acestui mediu.

- Câmpia: în prezent majoritatea câmpiei a fost desţelănită, astfel încât fauna

naturală, autohtonă, este tot mai redusă, pe cale de dispariţie şi totodată afectată de

formele cosmopolite venite odată cu extinderea terenurilor agricole. Fauna câmpiei

este săracă, caracterizată printr-o mare rezistenţă la deficitul de apă şi acţiunea

temperaturilor ridicate. Ea este dominată de formele fitofage şi granivore.

- Pădurea şi poienile sunt populate de o faună extrem de bogată şi mobilă de animale

mărunte, a căror activitate duce la crearea solului de pădure. Pădurile şi poienile

constituie biotopul terestru cel mai bine şi mai variat populat, în care trăieşte cea mai

bogată faună de vertebrate şi nevertebrate. Ele sunt adaptate mediului în care

trăiesc şi hranei pe care o utilizează.

29

- Culmile munţilor se întind deasupra limitei superioare a pădurilor (peste 1370m).

Condiţiile aspre de viaţă fac ca aici să trăiască o faună specifică. Animalele sunt

rare, ele pot trăi la temperaturi scăzute şi au dimensiuni mai reduse. Datorită

discontinuităţii arealelor specifice multe animale trăiesc izolat şi tind să evolueze pe

căi proprii, ceea ce face ca numărul formelor endemice să fie mare. Predomină

relicvele glaciare ( formele rămase pe culmile munţilor la retragerea gheţarilor în

cuaternar).

- Mediul subteran include peşterile, fantele, cavităţile artificiale, microcavernele, solul

şi pînzele de apă freatică. Aici trăiesc numai organisme heterotrofe: bacterii, ciuperci

dar si o gama foarte variate de animale. Organismele care populează medilu

subteran derivă din cele care trăiesc la suprafaţa pământului şi care s-au retras în

diferite perioade în acest mediu lipsit de lumină solară, căldură şi pălante.

- Mediului antropic îi aparţin o serie de animale ce trăiesc şi profită de pe urma

activităţilor umane. Fauna acestui ecosistem este săracă dar pot apărea înmulţiri

bruşte ale unor dăunători vegetali sau animali (viermi, insecte). Fauna României este una dintre cele mai bogate şi variate din Europa, ca o

consecinţă a varietăţii ecosistemelor acvatice şi terestre, mândrindu-se cu unele specii rare

şi chiar unice pe continent (capra neagră, ursul brun, cerbul carpatin, lupii, râşii, jderii care

populează munţii şi iepurii vulpi, mistreţi, acvile, corbi, cocoşi de munte, potârnichi şi prepeliţe

care pot fi întâlnite pe dealuri şi în zona de câmpie. Gradul mare de împădurire, în special în

zona montană şi subcarpatică, asigură condiţii bune de viaţă pentru multe specii de animale de

interes cinegetic şi ştiinţific.

Circa 5600 de urşi, reprezentând 60% din populaţia europeană de urs brun (Ursus arctos),

aproximativ 3000 de lupi, reprezentând 40% din populaţia europeană de lup (Canis lupus) şi 1500

de râşi, reprezentând 40% din populaţia europeană de râs (Lynx lynx), constituie un

simbol al sălbăticiei şi al habitatelor naturale şi pot asigura o bază pentru repopularea cu aceste

specii a altor zone din Europa.

Zimbrul, animal rar, ocrotit de lege, a dispărut din pădurile ţării noastre de mai bine de

un secol şi trăieşte astăzi numai în rezervaţii. Cea mai mare rezervaţie de zimbri din România

este Rezervaţia Neagră din cadrul Ocolului Silvic Bucşani, judeţul Dâmboviţa (ce se întinde

pe o suprafaţă de 162 ha), unde se găseşte un efectiv de 33 exemplare.

Din cele aproximativ 100 de specii de mamifere din fauna ţării 72 au nevoie de măsuri de

ocrotire, dintre care 57% sunt protejate la nivel naţional, prin Legea 462/2001; 73% sunt incluse în

Cartea Roşie, 60% sunt listate în anexele Convenţiei de la Berna; 54% sunt incluse în anexele

Directivei Habitate 92/43/CEE, iar 28% sunt menţionate în Natura 2000.

30

Din cele aproximativ 400 specii de păsări, câte trăiesc în România, 72 fac obiectul

Cărţii Roşii, înscriindu-se în prevederile legilor sau convenţiilor interne şi internaţionale. Dintre

acestea 61,5% sunt protejate la nivel naţional prin Legea 462/2001; 18% se regăsesc în Cartea

Roşie; 62,75% sunt incluse în anexele Convenţiei de la Berna; 48,25 sunt incluse în anexele

Directivei Păsări 78/409/CEE iar 32,5 specii sunt incluse în Natura 2000.

De asemenea 82,61% din cele 23 specii de reptile, 84,21% din cele 19 specii de amfibieni

şi 38,83% din cele 103 specii de ihtiofaună se găsesc în Cartea Roşie a României.

31

2.2. Caracteristici de mediu ale judeţului Bistriţa Năsăud

2.2.1. Caracteristici fizico-geografice

Judeţul Bistriţa-Năsăud este situat în nord-estul Transilvaniei între paralelele 47037’ şi

47048 latitudine nordică şi intre meridianele 23027’ şi 25036’ longitudine estică, fiind învecinat cu

judeţele Maramureş la nord, Suceava la est, Mureş la sud şi Cluj la vest (figura 2.2.21).

Figura 2.2.1.

Conform zonării teritoriului ţării, judeţul Bistriţa-Năsăud face parte din Regiunea Nord-

Vest, alături de judeţele Cluj, Sălaj,Maramureş, Satu-Mare şi Bihor. Suprafaţa ocupată de judeţ

este de 5355 kmp (2,2% din teritoriul României).

32

2.2.2 Caracteristici geologice şi seismologice

Geologia Pe teritoriul judeţului Bistriţa Năsăud se pun în evidenţă formaţiuni cristaline, fliş

transcarpatic, magmatite neogene aparţinând zonei montane şi din formaţiuni sedimentare

aferente depresiunii Transilvaniei (harta 2.2.2). În N se desfăşoară zona cristalino – mezozoică reprezentată prin Seria de Bretila

(micaşisturi cu granaţi, gnaise oculare, amfibolite etc.) cu caracter de paraautohton, Seria de

Rebra (micaşisturi cu granaţi, şisturi sericito – cloritoase, calcare, pegmatite) şi Seria de

Tulgheş (şisturi sericito – cloritoase, porfiroide, calcare şi dolomite) ca pânze.

Zona flişului transcarpatic se suprapune peste o fosă umplută cu conglomerate, gresii,

şisturi argiloase şi argilo-marnoase, gresii curbicorticale, gresii şi marne slab bituminoase

dispuse într-o structură cutată, faliată şi local şariată; prezenţa faliilor a permis înaintarea

magmelor (neogen) şi dezvoltarea de silluri, dyke-uri şi mici aparate vulcanice din care au

rămas neck-uri. În SE judeţului există magmatice din neogen şi cuaternar reprezentate de

andezite, bazalte (vf. Bistriciorul) şi, mai ales, aglomerate, brecii piroclastice, tufuri; se adaugă,

la exterior, depozite de lahar (bolovăniş andezitic, blocuri piroclastice prinse într-un liant argilos

sau nisipos). În Podişul Transilvaniei, la zi apar formaţiuni miocene (argile, nisipuri, gresii, tufuri)

şi panoniene (argile marnoase, nisipuri, tufuri), deformate de domuri (V) şi cute diapire (E).

Caracteristici seismologice

Conform hărţii cu zonarea teritoriului din punct de vedere al intensităţii seismice, teritoriul

judeţului Bistriţa Năsăud este amplasat în zona cu intensitate seismică 6 pe scara MSK, cu o

perioadă de revenire de 100 de ani.

2.2.3. Relieful

Relieful are aspectul unui vast amfiteatru cu deschidere înspre vest-sud-vest, încadrat de

arcul montan continuu al Carpaţilor, format din Munţii Ţibleş, Rodnei, Suhard, Bîrgău şi

Călimani şi este alcatuit in principal din trei zone (harta 2.2.2):

• zona montana (48 % din suprafata totala a judetului), include partea muntoasa a lantului

Carpatiilor Estici, partea nordica si centrala a limitei muntoase incluzand masivele Tiblea,

Rodna, Suhard, Bargau si Calimani;

• zona deluroasa (49,3 % din suprafata totala a judetului), include partea centrala si vestica a

judetului;

• zona de lunca ( 2,7 % din supratata totala a judetului), care se extinde de-a lungul cursurilor

principale de apa, in special de a lungul raului Somesul Mare si a afluentilor sai.

Dinspre zona muntoasă altitudinile scad către centrul Depresiunii Transilvaniei, conturându-se

trei zone : zona muntoasă, zona dealurilor şi podişurilor şi zona de câmpie.

33

Zona montană se caracterizează prin masivitate, vârfuri golaşe, pajişti alpine stâncării,

versanţi abrupţi şi păşuni de culme. Este acoperită de păduri întinse, bogate în vânat, fiind

străbătută de o reţea hidrografică ramificată de-a lungul văilor. Înălţimea medie este de 1500 m

altitudine. Unitatea montană cea mai impresionantă o constituie Munţii Rodnei, cu înălţimi care

ajung la aproape de 2300 m (vârful Ineu 2279 m).

Harta 2.2.2 Geologia şi relieful judeţului Bistriţa Năsăud

34

Munţii Tibleş fac parte din grupa nordică a lanţului vulcanic de pe latura interioara a

Carpaţilor Orientali. Ei sunt alcătuiţi din roci vulcanice şi sedimentare. Altitudinea maximă o

reprezintă Vf.Ţibleşul (1839m).

Munţii Rodnei sunt aşezaţi in partea de Nord şi Nord-Est a judeţului şi sunt formaţi din

şisturi cristaline şi roci sedimentare. Au un relief diversificat, puternic fragmentat, cu forme

semeţe, văi adânci, suprafeţe etajate in trepte şi circuri glaciare. In vest Pasul Şetref (807 m) şi

Valea Caselor îi despart de M-ţii Tibleş, în Est Pasul Rotunda îi desparte de Munţii Suhardului.

Se remarcă frumuseţea lacurior glaciare din această zonă, cum sunt lacul Lala Mică şi Lala

Mare (foto 2.2.3).

Foto 2.2.3. Lacul Lala Mare

Munţii Suhardului, situaţi in continuarea Munţilor Rodnei, reprezintă o unitate montană restrânsă

ca suprafaţă. Constituiţi din şisturi cristaline, aceştia se prezintă sub forma unei culmi relativ

unitare (Vf.Omu 1932 m), înălţimile coboară de la NV spre SE.

Munţii Bârgăului constituie o unitate relativ bine conturată intre cele două culoare

alăturate, cel al Someşului Mare în nord şi cel al Bârgaielor în sud. Sunt alcătuiţi din roci

sedimentare cu intruziuni vulcanice. Altitudinea maximă e atinsă ptin Vf. Miroslava (1625 m).

Munţii Călimani reprezintă cel mai înalt şi cel mai puternic masiv eruptiv din grupa sudică

a lanţului vulcanic de pe latura interioară a Carpaţilor Orientali. Sunt alcătuiţi din roci eruptive.

Pe teritoriul judeţului Bistriţa-Năsăud aceştia culminază cu Vf.Bistriciorul (1990m).

Zona dealurilor si podişurilor ocupă două treimi din suprafaţa judeţului, încadrând o serie

de bazinete depresionare şi depresiuni formate şi drenate de cursuri de apă, la altitudini

cuprinse între 400 şi 800 m.

Zona de câmpie se încadrează în Câmpia Transilvaniei, având mai mult caracteristicile

unei zone deluroase cu funcţie agricolă, culturile urcând spre culmile domoale până la altitudini

35

de 500 m. Văile care o brăzdează sunt largi, cu albiile puternic aluvionale, iar terasele râurilor

principale şi ale afluenţilor lor ocupă 3% din suprafaţa judeţului.

Judeţul Bistriţa- Năsăud are în structura sa administrativă un municipiu (Bistriţa), 3 oraşe

(Năsăud, Beclean şi Sângeorz-Băi) şi 58 de comune. Populatia reprezintă 1,43 % din

populatia Romaniei şi este distribuita dupa cum urmeaza:

• 37 % in zone urbane;

• 63 % in zone rurale.

Atitudinile medii pentru principalele localităţi sunt: Bistriţa 370 m, Beclean 252 m, Năsăud

331 m, Sângeorz-Băi 435 m, Parva 450 m, Valea Vinului 715 m şi Colibiţa 793 m.

2.2.4. Procese geomorfologice actuale şi degradarea terenurilor

Varietatea condiţiilor de relief (dealuri, depresiuni, culoare de vale largi, munţi la peste

1800m), climă, vegetaţie, ca şi prezenţa activităţilor antropice (mod de utilizare) pe cea mai

mare parte a terenului (îndeosebi în lungul văilor şi pe culmile aflate la înălţimi mai mici de

1600m) fac ca modelarea actuală să îmbrace aspecte dintre cele mai variate, iar procesele să

fie dintre cele mai diverse, grupându-se în două complexe morfodinamice etajate (montan şi

colinar). Etajul montan se subîmparte în două subetaje. Subetajul alpin este caracteristic

Munţilor Rodnei şi Munţilor Căliman (vf. Bistriciorul) pe culmile ce depăşesc de regulă 1900m

(local poate coborî până la 1800m). În judeţ are o desfăşurare mică, limitându-se la câteva

culmi cuprinse între vf. Ţapu şi vf. Ineu, în Munţii Rodnei, şi vf. Bistriciorul în Munţii Căliman. În

general, sunt culmi cu vegetaţie alpină, unde condiţiile climatice (6-8 luni temperaturi medii sub

00, precipitaţii bogate, din care aproape 50% sub formă de zăpadă ş.a.) asigură manifestarea cu

intensitate a proceselor crionivale pe circa nouă luni/an. Se produc dezagregări intense şi

avalanşe pe crestele lipsite de vegetaţie, la poala cărora gelifractele se acumulează în conuri,

poale şi potcoave nivale, crestele şi vârfurile sunt expuse acţiunii de coroziune şi deflaţie; pe

suprafeţele cvasiorizontale se accentuează nişele nivale, se dezvoltă muşuroaie înierbate, au

loc solifluxiuni. În lunile de vară devin dominante şiroirea şi torenţialitatea, care accentuează

culoarele avalanşelor sau creează făgaşe specifice. Degradarea terenurilor capătă o amploare

mai mare prin conjugarea efectelor proceselor crionivale, şiroirii şi solifluxiunilor, îndeosebi pe

pantele mai mare de 200, unde păşunatul se practică necorespunzător.

Subetajul subalpin se întâlneşte în aceleaşi masive, precum şi în jurul vf. Ţibleş şi Omul

(Munţii Suhard), la altitudini cuprinse între 1600 şi 1800m; local coboară până la 1450m. Are o

răspândire mai mare în Munţii Rodnei, unde cuprinde partea superioară a culmilor ce coboară

spre Sud. Prezenţa vegetaţiei subalpine, bine dezvoltată, diminuează, într-o oarecare măsură,

intensitatea prosecelor; de asemenea, condiţiile climatice sunt mai atenuate faţă de etajul

superior. Gelivaţia acţionează îndeosebi primăvara şi la finele toamnei şi numai pe vârfurile şi

36

abrupturile cu roca la zi. În schimb, nivaţia se face simţită pe majoritatea suprafeţelor de

nivelare şi pe versanţii acoperiţi cu păşune. Frecvent rezultă nişe nivale, muşuroaie înierbate şi

solifluxiuni. Pe terenurile intens păşunate, spălarea în suprafaţă, şiroirea şi, uneori, alunecările

superficiale înlătură solul şi depozitul de pe versanţi (în bazinele de recepţie ale văilor Rebra,

Cormaia, Anieş, Lala, Bila, Putreda etc.). Degradarea terenurilor este determinată de procesele

crionivale, spălarea în suprafaţă şi şiroirea.

Subetajul montan forestier cuprinde toate culmile din Munţii Rodnei, Munţii Ţibleş, Munţii

Suhard, Munţii Bârgău, Munţii Călimani aflate la înălţimi mai mici de 1600m. Prezenţa pădurii pe

majoritatea versanţilor limitează acţiunea proceselor de modelare; ele se manifestă mai intens

în albie, pe terenurile recent despădurite ca şi pe toate păşunile secundare din vecinătatea

aşezărilor. Degradarea terenurilor este condiţionată de distribuţia locală a proceselor de

versant, mult influenţată de diferenţele de rocă, pantă şi folosinţă economică. Pe suprafeţele cu

declivitate de până la 70, eroziunea se produce destul de slab şi este legată de spălarea în

suprafaţă şi de unele solifluxiuni (versanţii Rebrei la Parva, în Munţii Bârgăului, îndeosebi pe

versanţii Ilvei, în lungul Someşului Mare, Depresiunea Colibiţa etc.). Pe pante mai mari de 70,

şiroirea şi torenţialitatea sunt principalele procese care duc la degradarea terenurilor. Ele

cunosc o amploare sporită în vecinătatea localităţilor şi pe suprafeţele păşunate intens.

Drumurile de căruţă pe pantă stimulează declanşarea proceselor, ele constituind, de cele mai

multe ori, trasee de rigole, şanţuir şi chiar ravene. Astfel de procese se întâlnesc, îndeosebi, pe

versanţii culmilor din Munţii Bârgăului, ca şi în bazinul superior al Bistrişei. Ele se asociază,

destul de frecvent, cu alunecări de mică adâncime şi alunecări superficiale, mai ales pe terenuri

în a căror constituţie intră strate marno-argiloase. În Munţii Rodnei, alunecările se produc pe

versanţii despăduriţi alcătuiţi din filite sau din sedimentar paleogen. Tot aici, pe calcarele din

Munţii Saca, vf. Beneş, vf. Laptelui, din bazinele văilor Cormaia şi Anieş, au loc procese carstice

ce duc la dezvoltarea de lapiezuri, doline, peşteri. Dintre acestea din urmă se remarcă Izvorul

Tăuşoarelor, Măglei, Zalion. Procesele fluviatile cunosc frecvenţa cea mai mare, intensitatea

maniferstării lor depinzând de debit, panta generală şi rocă. Râurile din Munţii Rodnei, munţii

Căliman, munţii Ţibleş au albii, în general, înguste, cu pantă accentuată, în care domină

eroziunea pe verticală şi transportul prin saltare şi rostogolire; sunt frecvente acumulările de

provenienţă laterală. În sectorul inferior, eroziunea lineară se îmbină cu cea laterală, iar

transportul în suspensie devine precumpănitor; au loc acumulări relativ bogate la şi în aval de

confluenţe. În lingul Someşului Mare şi al văilor care fragmentează Munţii Bârgăului se

constată, destul de des, o alternanţă a sectoarelor de albie largă (în bazinele depresionare

Şanţ, Rodna, Anieş, Sângeorz – Băi, Poiana Ilvei, Ilva Mare, Leşu Ilvei, Colibiţa, dezvoltate în

roci sedimentare), în care domină eroziunea laterală şi transportul în suspensie, cu sectoare

înguste, de defileu, tăiate în roci vulcanice, unde precumpănesc, eroziunea lineară şi trasnportul

prin saltare şi rostogolire.

37

Etajul colinar se suprapune pe cea mai mare parte a judeţului, înglobând suprafeţele

desfăşurate între 300 şi 800 m altitudine, predominant despădurite. Ca urmare a condiţiilor

potenţiale extrem de favorabile pentru o gamă largă de procese, degradarea terenurilor

cunoaşte, aici, cea mai mare intensitate din judeţ; o frecvenţă aparte o au suprafeţele afectate

de alunecări, ravenare şi spălare în suprafaţă. Desfăşurarea proceselor şi amploarea acţiunii lor

este condiţionată de diferenţierile locale de rocă, structură şi pantă. Pe teren, cu pantă mai mică

de 100, caracteristicile suprafeţelor structurale (din D. Năsăudului, Cl. Breaza) şi podurilor de

terasă (ale Someşului Mare, Bistriţei, Şieului), se înregistrează o eroziune redusă, dată

îndeosebi de spălarea în suprafaţă. Pe glacisurile coluvio-deluviale de la baza versanţilor

majorităţii văilor din Câmpia Transilvaniei (Dipşa, Lechinţa, Apatiu etc.) se produc acumulări

bogate provenite din şiroiri, alunecări sau spălări în suprafaţă. Fronturile structurale şi versanţii

cu pantă mai mare de 300 constituie terenurile pe care se înregistrează frecvent alunecări

masive, profunde, în formă variată, alunecări de mică adâncime, curgeri noroioase (pe versanţii

văilor Ilişua, Sălăuţa, Valea Mare, Bistriţa, Budac, Şieu, Dipşa etc.). Aici se întâlnesc şi

numeroase alunecări vechi de tipul glimeelor, care local sunt reactivate, iar şiroirea şi spălarea

în suprafaţă se asociază alunecărilor. Restul versanţilor, cu pante între 10 şi 300, sunt afectaţi

de torenţialitate, spălate în suprafaţă şi alunecări superficiale (îndeosebi D. Bistriţei, D.

Năsăudului). Local, în zonele de apariţie a sării, şi pe marnele sărăturoase se produc dizolvări şi

tasări (Sărata, Sărăţel, Piticu). Albiile Bistriţei, Şieului, Someşului Mare au lăţimi mari, eroziunea

laterală şi transportul în suspensie sunt predominante; au loc acumulări bogate în albie şi la

confluenţe; în luncă sunt frecvente inundaţiile; există braţe părăsite, largi, umplute cu materiale

de provenienţă laterală, albii înguste, cu scurgeri uneori semipermanente.

2.2.5. Principalele resurse de apa

Reţeaua hidrografică este formată din trei râuri principale cu izvoarele în zona montană :

Someşul Mare, Şieu şi Bistriţa Ardeleană. Bogată şi densă în zona de munte (1,2 km/kmp), ea

devine mai săracă în sudul judeţului, ajungând la 0,35km/kmp. Principalul colector este râul

Someşul Mare, cu obârşia în Munţii Rodnei, care străbate 110 km pe teritoriul judeţului, primind

numeroşi afluenţi ce izvorăsc din zona de munte. Alimentarea râurilor se face predominant din

ploi şi zăpezi, aportul apelor subterane fiind moderat.

Alături de apele curgătoare, pe teritoriul judeţului există câteva lacuri şi bălţi cu geneza

diferită, între care amintim: bălţile sărate de la Mintiu, Pinticu Tecii, Sărata, Sărăţel; lacurile

glaciare din Munţii Rodnei (Lala Mare, Lala Mică) şi Tăul Zânelor din Munţii Călimani. Dintre

lacurile cu importanţă economică fac parte: lacul de la Colibiţa - amenajare hidroenergetică-

(foto 2.2.4) şi lacurile de la Budurleni şi Manic - amenajări piscicole.

38

Foto 2.2.4. - Lacul Colibiţa

Apele subterane Din grupa apelor subterane fac parte apele freatice şi cele de adâncime. Un caracter

permanent au apele freatice, formate deasupra stratelor impermeabile. Ele sunt captate de

populaţie prin puţuri sau fântâni şi constituie sursa principală de alimentare cu apă potabilă a

aşezărilor omeneşti. În fisurile şi scoarţa alterată a munţilor vulcanici se găsesc şi ape freatice

mineralizate. Ele se încadrează în categoria apelor bicarbonatate, calcice, sodice, feruginoase,

magneziene şi clorurosodice, majoritatea carbogazoase, potabile – curative. Dintre apele

bicarbonate, calcice, magneziene, carbogazoase, cunoscute sub denumirea populară de

„borcuturi”, menţionăm în primul rând pe cele de la Sângeorz – Băi şi Anieş, apoi pe cele din

Parva, Valea Vinului, Şanţ, Târlişua, Lunca Ilvei, Ilva Mare, Măgura Ilvei, Poiana Ilvei, Colibiţa,

iar dintre apele clorurosodice (sărate) cele de la Nepos, Figa şi Pinticu Tecii.

Trebuie de asemenea să semnalăm faptul că în depozitele calcaroase de pe versantul

nordic al Munţilor Rodnei şi în Munţii Bârgăului s-au format goluri cu ape care au generat o serie

de peşteri (Tăuşoarele, Măglei, Zalion etc.), deosebit de interesante din punct de vedere

ştiinţific, neincluse încă în circuitul turistic.

În oraşul Bistriţa există o rezervă de apă subterană având un debit de cca. 60 l/s care

poate fi folosită prin captări cu drenuri pe malul stâng al râului Bistriţa Ardeleană, în amonte de

oraş. Datorită colmatărilor în timp a acestei surse, ea a fost trecută în conservare, nefiind

folosită în prezent.

Apele minerale sunt o resursă naturală importantă, de cele mai multe ori însă insuficient

pusă în valoare.

În zona municipiul Bistriţa sunt de menţionat apele sărate de la Slătiniţa şi apele

sulfuroase de la Viişoara. Amplasamentul fostelor băi se află astăzi pe teritoriul administrativ al

comunei Feldru, dar accesul principal se face din Slătiniţa (2 km).

39

2.2.6. Clima

Din punct de vedere climatic judeţul Bistriţa-Năsăud aparţine atât sectorului cu climă

continental moderată cât şi celui cu climă de munte încadrându-se în cea mai mare parte în

ţinutul climatic al Podişului Transilvaniei iar cu părţile marginale dinsptre nord şi est în ţinutul

climatic al munţilor înalţi cu pajişti alpine.

Temperatura medie anuală coboară sub 00C în zona montană la peste 1900 m altitudine

şi depaşeşte +8,50C în zona de deal şi câmpie. Valorile diurne sub 00C apar în jurul datei de 1

octombrie în zonele montane şi dispar în jurul datei de 1 aprilie, acoperind o periodă cu

temperaturi negative cuprinsă între 120 şi 160 zile. Evoluţia temperaturilor aerului este tipic

continentală, cu maxima în luna iulie şi minima în ianuarie. Precipitaţiile, în funcţie de anotimp,

depăşesc în general media pe ţară.

Majoritatea fenomenelor periculoase se semnalează în anotimpurile de iarnă şi vară, iar

în anotimpurile de tranziţie, primăvara şi toamna, ele sunt întâlnite mult mai rar.

Din categoria fenomenelor periculoase caracteristice sezonului cald s-au semnalat

grindina în anotimpul de tranziţie, primăvara. De exemplu, grindina căzută în 20 aprilie 2005, a

avut diametrul maxim de 7mm, care însă nu a generat pagube materiale sau umane. Un alt

fenomen periculos specific acestui interval de timp a fost orajul (descărcări electrice) între lunile

aprilie-septembrie, care nu au determinat nici un fel de pagube.

Din categoria fenomenelor periculoase caracteristice sezonului rece s-au semnalat:

depuneri de gheaţă şi transport de zăpadă. Astfel , în 13 ianuarie 2005 s-a semnalat un caz de

depunere de chiciură tare de intensitate slabă şi în 26 şi 27 ianuarie transport de zăpadă la sol,

iar în 27 ianuarie şi transport de zăpadă la înălţime, viteza maximă a vântului fiind de 10m/s. În

25 decembrie 2005 s-a semnalat depunerea slabă de polei, care nu a determinat perturbarea

traficului rutier. Prezenţa sau manifestarea acestor fenomene periculoase nu au cauzat pagube

materiale sau umane.

Din punct de vedere termic anul 2005 faţa de anul 2004 a fost un an normal,

înregistrându-se o abatere medie negativă mică (-5%) faţă de temperatura medie a anului

2004, iar din punct de vedere pluviometric anul 2005 a fost un an foarte ploios, înregistrându-se

o abatere medie pozitivă (+16%) faţă de cantitatea totală de precipitaţii a anului 2004.

Frecvenţa fenomenelor periculoase în anul 2005 a fost aproximativ egală cu cea din anul

2004, iar prezenţa sau manifestarea acestora a fost identică, fără producere de pagube. În anul

2005 s-au semnalat aceleaşi fenomene periculoase ca şi in anul 2004, mai puţin fenomenul

meteorologic periculos specific sezonului cald, vijelia, care nu s-a semnalat şi în anul 2005.

40

Tabel nr.2.2.1.

Valori multianuale ale vântului în judeţul Bistriţa-Năsăud anul 2005

Vânt predominant Vânt maxim Calm direcţia frecvenţa

(%)

direcţia frecvenţa

(%)

luna frecvenţa

(%)

NE 27,7 ENE, V 10 I, III 12,8

2.2.7. Solul

Fondul funciar reprezintă totalitatea suprafeţelor de teren aflate între graniţele unei unităţi

administrativ teritoriale.

Judeţul Bistriţa Năsăud are o suprafaţă totală de 5355,2 kmp.

Din acestă suprafaţă zona urbană ocupă 395,11 kmp din care :

146,82 kmp oraşul Sângeorz Băi

145,47 kmp municipiul Bistriţa

59,57 kmp oraşul Beclean

43,25 kmp oraşul Năsăud

iar zona rurală ocupă restul de 4960,09 kmp, amintind dintre localităţile care ocupă suprafeţe

mai mari Telciu cu 291,42 kmp, Rodna cu 224,15 kmp, Şanţ cu 209,04 kmp.

Conform datelor furnizate de către DADR Bistriţa-Năsăud, repartiţia terenurilor este cea

prezentată în tabelul 2.2.2 şi grafic 2.2.5

41

Tabel 2.2.2. – Repartitia terenurilor

- ha -

Terenuri agricole Terenuri forestiere

Ape de suprafaţă

Alte folosinte Ar

abile

vii

Live

zi, g

rădi

ni

Păşu

ni, f

âneţ

e

Alte

tipu

ri

Tota

l

Fond

fore

stie

r

În a

fara

fond

ului

fore

stie

r

Tota

l

Tota

l

Cla

diri

si c

urti

Căi

de

com

unic

aţie

Alte

le

Tota

l

TOTA

L

1018

26

381

8901

1861

33

20

2972

61

1911

93

-

1911

93

7501

8085

8878

2260

2

3956

5

5355

20

Grafic 2.2.5

Terenurile agricole se repartizează în teren arabil (101826 ha), vii (381 ha), livezi şi

grădini (8901 ha), păşuni şi fâneţe (186133 ha) şi alte tipuri (20 ha) – grafic. 2.2.6.

Repartiţia solurilor d in jude ţul B istriţa-Năsăud pe categorii de fo losin ţă - anul 2005

ape de suprafa ta (ha), 7501

teren agrico l (ha), 297261

a lte fo losin te (ha), 39565

terenuri fo restie re

(ha), 191193

terenuri forestiere (ha) ape de suprafata (ha)alte fo losinte (ha) teren agricol (ha)

42

Grafic 2.2.6

2.2.7. Resurse naturale a) Resurse naturale neregenerabile

Resursele minerale neregenerabile de pe teritoriul judeţului Bistriţa-Năsăud sunt:

1. Minereurile polimetalice plumbo-zincifere se găsesc în zona Rodna-Valea Blasnei şi se

exploatează în cantităţi mici (localităţile Şanţ şi Valea Mare).

2. Rocile utile :

2.1 Nisipuri şi pietrişuri (balast) din zona de terasă a râurilor Someşul Mare şi

Bistriţa Ardeleană;

2.2 Argile şi marne – ce se găsesc practic în toată zona la sud de Şieu. Sunt 3

zăcăminte omologate, de mari proporţii, la Bistriţa şi Sângeorzul Nou.

Exploatarea se face în Lechinţa şi Budeşti Cârligata.

2.3 Andezite - Sunt roci care se găsesc în munţii vulcanici şi se exploatează la

Colibiţa, Măgura Ilvei – Turnuri, Arşiţa, Valea Rodnei.

2.4 Dacitele se exploatează la Poiana Ilvei.

2.5 Marmura (calcar cristalin) – Se găseşte în cantităţi mari în partea nordică a

judeţului unde există un filon de zăcământ care se întinde pe zona Anieş,

Parva, Cormaia şi se exploatează în perimetrul Anieş-Valea Secii şi în

perimetrul Lunci-Valea Cormaia.

2.6 Tufurile vulcanice – Se găsesc în zona munţilor vulcanici şi se exploatează

doar local, ocazional.

2.7 Calcarele – Se utilizează pentru obţinerea varului. Se găsesc în zona Valea

Vinului şi au o exploatare ocazională.

R e p a r t i ţ i a t e r e n u r i l o r a g r i c o l e - j u d e ţu l B i s t r i ţ a - N ă s ă u d , a n u l 2 0 0 5

a lt e le

p a s u n i s i

f a n e te

v ii

l iv e z i

a r a b il

a r a b il v ii l iv e z i p a s u n i s i f a n e te a l te l e

43

3. Gazele naturale – Se găsesc zăcăminte de gaze naturale în zonele Ocniţa, Milaş, Enciu,

Fântânele, Matei, Chiochiş, Sânicoara. Se fac exploatări, gazul fiind colectat în sistemul

naţional de captare şi distribuţie.

4. În judeţul Bistriţa-Năsăud se găsesc izvoare, lacuri sărate şi chiar nămoluri sapropelice cu

efecte terapeutice deosebite din care amintin cele de la Beclean – Figa, Pinticu Tecii,

Slătiniţa, Sărata, Sărăţel, Taure. Din pacate acestea nu sunt exploatate organizat.

b) Resurse naturale regenerabile În categoria resurselor minerale regenerabile intră :

1. Apele minerale – care se regenerează prin infiltrarea apelor de suprafaţă în

adâncime şi mineralizarea acestora. Se cunosc sute de izvoare cu ape minerale în judeţul

Bistriţa-Năsăud. Acestea în general însoţesc rocile vulcanice fiind frecvent întâlnite în

zona Ilvelor, Rodna, Sângeorz-Băi, Parva, Anieş, Ţibleş, Colibiţa. Dintre acestea se

exploatează doar în două puncte:

la Sângeorz-Băi unde se foloseşte în tratamente balneare (uz intern şi

extern), dar în cantităţi mici,

la Anieş, de unde se îmbuteliază,

în zona Rodna se găsesc fântâni cu ape minerale care se utilizează

doar de localnici.

2. Nisipurile şi pietrişurile din albiile minore ale râurilor care se regenerează în

timpul viiturilor mai mari datorită unor ploi abundente sau topirii rapide a zăpezii în timpul

primăverii, cu menţiunea că în ultimii 3-4 ani gradul de regenerare a fost foarte mic, din

cauza lipsei fenomenelor mai sus menţionate. În judeţul Bistriţa-Năsăud exploatări

organizate sunt pe râurile Someşul Mare, Şieu şi Bistriţa Ardeleană, dar exploatări

ocazionale se fac practic pe toate pârâurile care sunt bogate în aceste materiale.

Exploatarea se face în baza unor permise de exploatare valabile pe termen de un an.

3. Altă resursă naturală regenerabilă, deşi perioada sa de regenerare este

relativ lungă, este padurea

4. Reţeaua hidrografică a judeţului

44

2.2.8. Flora şi fauna Vegetaţia

Vegetaţia şi fauna prezintă o etajare bine pronunţată, pe o largă scară altitudinală, de la

relieful monoton al Câmpiei Transilvaniei, până la culmile înalte ale Munţilor Rodnei.

In parcul Naţional Călimani, plantele inferioare sunt reprezentate prin 164 micromicete,

96 specii de licheni şi 104 briofite. Plantele superioare sunt prezente prin 774 taxoni, multe

specii fiind rare: Achillea lingulata, Aconitum firmum, ceapa de munte (Allium victorialis), oiţele

(Anemone narcissifolia), Lycopodium alpinum, Woodsia ilvensis, potiraşele (Soldanella

Montana), ochiul găinii (Primula minima). O nuanţă particulară este imprimată florei de

endemitele carpatice (taxoni subendemici), dintre care cităm: Achillea schurii, Aconitum

moldavicum Centaurea phryteuma tetramerum, Ranunculus carpaticus, Thlaspi dacicum etc.

specia endemică specifică acestui masiv Linnaea Borealis a fost căutată în 1995 şi nu a mai

fost regăsită.

Referitor la faună, au fost identificate 236 specii de nevertebrate, ce trăiesc mai ales în

sol, în pădurile de conifere. Studiul acestora a evidenţiat 7 noi specii pentru ştiinţă, precum şi 3

specii alpine semnalate până în present numai în Alpi.

Avifauna este reprezentată printr-o specie foarte rară în România, şi anume cocoşul de

mesteacăn (Tetrao tetrix), al cărui habitat se restrânge datorită influenţelor impactului antropic.

Mamiferele sunt reprezentate de specii, precum: ursul (Ursus arctos), cerbul (Cervus

elaphus), mistrţul (Sus scrofa), căpriorul (Capreolus capreolus), iar lupul (Canis lupus), jderul de

copac (Martes martes) şi râsul (Lynx lynx) sunt specii periclitate.

Zona pădurilor de foiase este reprezentată numai în extremitatea S-V a judeţului, prin

rare păduri de stejar cu gorum şi carpen; pe alocuri apar pâlcuri de păduri de stejar cu arţar

tătăresc şi pajişti secundare cu carecter stepic cu fişcă (Festuna sulcata), rogoz pitic (Carex

numilis), diverse specii de Stipa şi întinse terenuri agricole. Etajul pădurilor de foioase este cel

mai extins, acoperind dealurile din partea centrală a judeţului cu păduri de stejar, de gorun cu

carpen în alternanţă cu pajişti secundare de iarba vântului (Agrostis tenuis) şi păiuş roşu

(Festuca rubra), livezi şi terenuri agricole, iar dealurile din partea nordică şi versanţii munţilor, cu

păduri de fag cu carpen şi de fag, şi de amestec (fag, bred şi molid), alternând mai ales spre

poale, cu pajişti montane secundare foarte extinse, cu iarba vântului, păiuş roşu şi ţăpoşică

(Nardus stricta).

Etajul pădurilor de molid este mai slab reprezentat; în munţii din NE judeţului,

îndeosebi în Munţii Rodnei şi Munţii Căliman, (vezi Anexa 5) spre limita superioară a pădurii şi

pe culmile mai înalte ale Munţilor Bârgăului, este alcătuit din păduri de molid (Picea abies) şi

pajişti secundare (Nardus stricta, Agrostis tenuis etc.).

Etajul subalpin şi alpin (extins în Munţii Rodnei – anexa 5) ocupă suprafeţe restrânse.

Vegetaţia subalpină se carecterizează prin asociaţii de jnepeni (Pinus mogo), merişor

45

(Vaccinum vitis idaea), afin (Vaccinium myrtillus), smârdar (Rhododendron kotschyi) şi pajişti cu

ţăpoşică (Nardus stricta), iar cea alpină, prin pajişti cu rugină (Juncus trifidus) şi tufişuri pitice de

Loiseleuria procumbens, Salix sp. Caracteristică acestui etaj este marea abundenţă a

elementelor rare, ocrotite, ca: Leontopodoium alpinum, Pinus cembra; a endemismelor

carpatice: Campanula carpatica, Centaurea carpatica, Anthemis carpatica, Saussurea porcii,

Heracleum carpaticum, dar mai ales prezenţa unui endemism propriu Munţilor Rodnei: Lychnis

nivalis şi a unicei staţiuni din ţară cu Linaea borealis în Munţii Căliman.

Vegetaţia azonală. În luncile de şes apar zăvoaie de sălcii şi plop, iar în cele montane,

de anin negru.

Fauna Se caracterizează prin specii de importanţă cinegetică: cerbul, ursul, mistrţul, căpriorul, veveriţa,

jderul, lupul, vulpea, pisica sălbatică, râsul (ocrotit); prin păsări de pădure ca: alunarul, ierunca,

cocoşul de munte, cocoşul de mesteacăn – mare raritate faunistică a ţării (ocrotit) - , acvile,

pajuri, şorecari, şerpari; de asemenea, prin herpetofaună reprezentată prin speciile: vipera

comună, şopârla de munte, sălămâzdra obişnuită şi prin endemismul Triturus montandoni. În

terenurile de şes s-au infiltrat elemente stepice ca: şoarecele şi şobolanul de câmp, hârciogul,

iepurele, potârnichea, prepeliţa, fazanul (colonizat). Specifică pentru fauna alpină este prezenţa

caprei negre, reconolizată în ultimul deceniu, de asemenea, Aquila crysaetus şi Triturus

alpestris. Ihtiofauna este reprezentată prin specii valoroase: păstrăvul, lipanul, scobarul,

cleanul, somnul şi lostriţa, recolonizată în ultimele decenii.

Suprafaţa totală a fondului forestier al judeţului Bistriţa-Năsăud este de 190.357 ha din

care suprafaţa acoperită de pădure este de 186.004 ha. Din aceasta suprafaţa, 32% este situată în zona de deal, iar 68% în zona de munte.

Există însă şi vegetaţie forestieră care este situată în afara fondului forestier. În total, la

nivelul judeţului Bistriţa-Năsăud această suprafaţă însumează aproximativ 13.007 ha repartizată

după cum urmează:

7.442 ha păşune împădurită;

6 ha perdea forestieră de protecţie a terenurilor agricole;

5.335 ha pâlcuri de arbori de pe pajişti;

6 ha perdea forestieră de protecţie a căilor de comunicaţie din extravilan;

3 ha aliniamente de arbori de-a lungul drumurilor;

5 ha parcuri din intravilan cu specii forestiere exotice

218 ha jnepenişuri din zona alpină

2 ha parcuri dendrologice care nu fac parte din fondul forestier naţional.

46

35%

65%

Grupa funcţională I Grupa funcţională II

În raport cu funcţiile pe care le îndeplinesc, pădurile judeţului sunt încadrate după cum

urmează (grafic 2.2.7): Grafic 2.2.7

- Grupa I funcţională - 64.841 ha

- Grupa a II-a funcţională - 121.163ha

Această suprafaţă este distribuită în funcţie de principalele grupe de specii lemnoase

după cum urmează (grafic 2.2.8) :

Răşinoase 86.000 ha, reprezentând 46,24 % din suprafaţa totală

Foioase 100.004 ha, reprezentând 53,76 % din suprafaţa totală

Repartiţia fondului forestier pe deţinători se prezintă astfel:

- proprietate statului 29.080 ha;

- proprietatea publică a unităţilor administrativ teritoriale 140.088 ha;

- proprietate privată a composesoratelor, bisericilor, şcolilor, etc. 4.701ha;

- proprietatea privată a persoanelor fizice 16.488 ha;

Grafic 2.2. 8.

15%

74%

2% 9%

Propr. statuluiPropr. publică a unităţilor admin. teritorialePropr. privată a composesoratelor, bisericilor, scolilor etcPropr. privată persoane fizice

.

47

2.3. Caracteristici de mediu ale judeţului Braşov

2.3.1. Poziţia geografică

Judeţul Braşov este situat în partea centrală a României, pe cursul mijlociu al Oltului, la

îmbinarea a două mari lanţuri muntoase: Carpaţii Orientali şi Carpaţii Meridionali, cuprins între

45023’13” - 46012’12” latitudine nordică şi 24039’44” - 26006’11” longitudine estică. fiind

învecinat la nord, cu judeţele Mureş şi Harghita; la est cu judeţele Covasna, Buzău; la sud cu

judeţele Argeş, Dâmboviţa, Prahova şi la vest cu judeţul Sibiu (harta. 2.3.1).

Harta 2.3.1

2.3.2 Caracteristici geologice şi seismologice

Pe teritoriul judeţului se pun în evidenţă patru unităţi structurale dintre care trei aparţin lanţului

carpatic(unitate cristalino-mezozoică,flişul cretacic şi vulcanică), iar una Depresiunea

Transilvaniei.

Unitatea cristalino-mezozoică formată din roci cristaline(filite,şisturi sericito-

cloritoase,cuarţite,gnaise oculare,amfibolite),acoperite partial sau în totalitate de un înveliş

sedimentar mezozoic (calcare, conglomerate, şisturi argiloase, marne, gresii), se dezvoltă în

munţii Făgăraş, Leaota, Perşani,Piatra Craiului.,Bucegi,Piatra Mare şi Postăvarul.

48

În schimb unitatea flişului cretacic (conglomerate,gresii,marno-calcare,marne,şisturi

argiloase),formează numai masivele situate la E de Valea Prahovei

Unitatea structurală vulcanică,formată în urma erupţiilor neogene,cuprinde doar câteva culmi cu

aglomerate andezitice ce prelungesc Muntii Harghita către Depresiunea Homoroadelor şi rocile

bazaltice din NE Munţilor Perşani.

In interiorul arcului carpatic se găseşte o parte din marea depresiune tectnică a

Braşovului, constituită din formaţiuni sedimentare fluvio-lacustre levantin superior-cuaternare.

A patra unitate structurală în alcătuirea judeţului Braşov aparţine Depresiunii

Transilvaniei şi este alcătuită din formaţiuni sedimentare (nisipuri, pietrişuri, marne, argile,

conglomerate, tufuri) de vârstă miocenă, la care se adaugă formaţiunile fluviale (terase, lunci,

piemonturi) de vârstă cuaternară. Acestea se dispun peste un fundament cristalin fracturat şi

scufundat la peste 1000 m.

Din punct de vedere seismologic judeţul Braşov se încadrează în zona seismica de grad

71 de intensitate seismica, in conformitate cu prevederile SR 11100/93 „Zonarea seismica a

teritoriului Romaniei”, zona seismica de calcul este D cu valorile Ks = 0,16 si o perioada de colt

Tc = 1,0 sec conf. Normativului P 100/92.

2.3.3. Relieful

Sub aspect morfostructural relieful teritoriului Braşov se încadrează în întregime în zona

de orogen carpatic format prin cutarea stratelor sedimaentare mezozoice şi

nezozoice,împreună cu fundamentul cristlin mai vechi paleozoic şi precambrian.Acest ansamblu

morfostructural-unitar în trăsăturile lui generale-este diferenţiat în 3 categori de

unităţi:munti,depresiunişi dealuri.În total relieful muntos ocupă cca. 40% din suprafaţa

judeţului,iar câmpie-deal-podiş cca.60%.

Amplitudinea hipsometrică (diferenţa de nivel) este maximă-2144m- în extremitatea S-V

a judeţului (2544 m în Vârful Moldovenau şi 400 m în talvegul Oltului,la ieşirea din judeţ),puţin

în aval de satul Ucea de Jos.Unităţile montane sunt eşalonate,în marea lor majoritate,la

marginea sudică a judeţului,pe un aliniamente general V-E cuprins între limita cu judeţul Sibiu-la

vest,şi limita cu judeţul Buzău şi Covasna-la est.

Văile tributare Oltului,culoarul Bran-Rucăr,pasurile Predeal,Predeluş,Bratocea şi Tabla

Buţii introduc pronunţate denivelări transversale în acest aliniament muntos reducându-i din

masivitate şi individualizând o serie de masive, cu particularităţi distincte.

Teritoriul judeţului Braşov se suprapune peste două mari unităţi morfostructurale:Carpaţii

şi Podişul Transilvaniei.

Unităţile montane carpatice se suprapun celor două mari unităţi structurale de orogen care se

interferează în spaţiul judeţului şi anume:unitatea cristalino-mezozoică ce aparţine atât

Carpaţilor Orientali,cat şi Carpaţilor Meridionali şi unitatea flilşului cretacic dependent de

49

Carpaţii de Curbură.Ele ocupă partea de S şi SE a judeţului Munţii Făgăraşului ce domină cu

1600-2000 m Podişul Transilvaniei,inregistrează cele mai mari înălţimi din cuprinsul

judeţului:Viştea Mare 2527m,Ucea Mare 2434,Gălăşescu 2471m,Urlea 2473 m..Alături de

culmile netezite, cu înălţimi de 1800-2000m, contrastează relieful creat de gheţarii pleistoceni

(văi, circuri şi lacuri glaciare: Podragu,Urlea) şi dezegregările periglaciare.Spre est la Munţii

Ţagla apar ca o treaptă mai coborâtă Munţii Perşani ale căror altitudini depăşesc rar 1000 m,

se înscriu ca o treaptă montană joasă uşor de străbătut

Depresiunea Braşovului formată la sfârşitul levantului începutul cuaternarului,se extinde în

judeţul Braşov numai prin jumătatea sa SV:sesul Bârsei,cu ramificaţiile sale de golfuri sau

culoare depresionare are aspectul unei întinse câmpie aluvio-proluviale cu altitudini de 500-600

m,bine închise de înălţimile munţilor înconjurători

Podişul Târnavelor,care ocupă jumătatea nordică a judeţului,se detaşează ca un ansamblu de

dealuri cu înălţimi de 600-700 m,aparţinând SE Podişului Hîrtibaciului.

Între culmile deluroase,în majoritatea lor împădurite,cu numeroase aliniamente structurale,se

găsesc văi largi,cu versanţi afectaţi de torenţialitate şi alunecări de teren.

Depresiunea Homoroadelor,cu relief colinar şi largi bazinete de vale,Culoarul Hoghiz-Veneţia,cu

relief de luncă şi terase.

Depresiunea Făgăraş-o câmpie aluvio-pluvială etajată mai extinsă pe stânga Oltului.

Altitudinile medii ale principalelor localitaţi din judeţul Braşov sunt prezentate în tabelul

2.3.1. de mai jos.

Tabelul 2.3.1.

Nr.crt. Localitatea Altitudinea (m) 1. Braşov 536

2. Poiana Braşov 1030

3. Predeal 1107

4. Făgăraş 416

5. Săcele 663

6. Râşnov 684

7. Bran 776

8. Zărneşti 793

9. Feldioara 494

10. Hălchiu 514

11. Victoria 516

12. Codlea 540

13. Ghimbav 557

14. Hoghiz 465

50

2.3.4. Procese geomorfologice actuale şi degradarea terenurilor

Amplitudinea mare a reliefului, circa 2000 m, a impuns etajarea de al N către S atât a

condiţiilor climatice, cât şi a vegetaţiei, fapt pentru care se constată şi modificarea pe verticlă a

principalelor procese actuale de modelare.

Distribuirea regională a formaţiunilor geologice, a fragmentării reliefului şi a structurii

modului de folosinţă influentează însă, în mod curent, diversitatea , amploarea şi specificul

proceselor morfodinamice dintre unităţile mai ănalte, montane, şi ceel mai joase, coliniare şi

depresionare.

Etajul montan , care ocupă partea sudică a ajudeţului, oferă, prin valoarea mare a

pantelor, prin densitatea mare de văi, prin abundenţa precipitaţilor si zăpezii şi prin frecvenţa

temperaturilor scăzute, un potenţial morofdinamic ridicat, mai estompat însă pe suprafeţele

protejate de pădure.

Modificarea pe verticală a condiţiilor de modelare condiţionează şi conturarea a două

subetaje morfodinamice diferenţiate prin predominarea fie a proceselor crionivale fie a celor

fluvio-torenţiale.

Subetajul crionival caracterizează culmile montane înalte situate deasupra limitei

superioare a pădurii din munţii Făgăraş, Piatra Craiului şi Bucegi, dar şi culmile mai joase cu

înălţimi de 1600-1800 m, lipsite de pădure sin munţii Ciucaş, Siriu, Piatra Mare şi Postăvaru.

Durata mare a stratului de zăpada, temperaturile scăzute şi oscilaţiile termice diurne, abundenţa

precipitaţiilor şi lipsa covorului vegetal cu protecţie eficientă determină apariţia şi durata mare a

proceselor crionivale, puse în evidenţă prin dezagregări , curgeri d egrohotiş, solifluxiune, tasări

nivale,avalanşe.

Prin aceste procese se menţin o dimamică deosebit de actiă asupra crestelor montane

şi versanţilor circurilor şi văilor glaciare din masivele Făgăraş (Ucea, Viştea, Sâmbăta, Breaza,

Sebeş), Piatra Craiului şi Bucegi (Gaura, Tigăneşti,Mălăeşti,Valea Albă).

Se remarcă, în special mobilitatea grohotişurilor şi acumularea lor la baza versanţilor

sub formă de morene nivale,terene şi conuri, aşa cum se observă în circurile glaciare

făgărăşene sau pe abrupturile de NV ale Bucegilor şi Pietrei Craiului.

Deşi situate la altitudini mai coborâte, aceleaşi procese de dezagregare sunt întâlnite al

şi în masivele Piatra Mare,Postăvaruu şi Ciucaş, ele fiind însă favorizate de prezenţa calcarelor

şi conglomeratelor.

Caracteristic în acest sens este relieful riuniform format prin dezagregarea difierenşiată

a conglomeratelor din culmea principală a M. Ciucaş

Subetajul fluvio-torenţial include restul culmilor şi văilor montane, în general împădurite,

situat la altitudini sub 1600-1800 m. Abundenţa precipitaţiilor şi a pantelor accentuate

determină predominarea proceselor eroziune şi transport în lungul albiilor fluviatile şi torenţiale,

51

dar şi apariţia proceselor de eroziune în suprafaţă şi ravenare pe versanţii mai puţin protejaţi,

datorită tăierii pădurilor.

Accentuarea acestor procese şi determinarea unei instabillităţi mai accentuate a

versanţilor se remarcă în bazinele torenţiale ale văilor Târlung şi Şinca.

În zonele calcaroase din Postăvaru, Piatra Mare, Piatra Craiului şi Perşani sunt

deasemenea, prezentate procesele de dezagregare şi dizolvare carstică.

Degradarea terenurilor, ca efect al intensificării proceselor de modelare actuală, are o

pondere relativ scăzută, asemenea fenomen se întâlneşte totuşi atât în subetajul crionival, unde

degradările, deplasarea grohotiţurilor şi solifluxiunile afectează pajiştile alpine, cât şi în subetajul

fluvio torenţial, unde procesele de eroziune în suprafaţă şi de ravenare, cu intensităţi moderate

până la accentuate, actionează asupra versanţilor despăduriţi şi în lungul văilor.

Etajul colinar şi al depresiunilor intramontane se caracterizează prin accentuarea

morfodinamicii actuale ca urmare a predominării formaţiunilor sedimentare, mai puţin rezistente

al eroziune, cât şi a lipsei unui covor vegetal cu protecţie eficientă.

Procesele predominante şi cu acţiune accentuată care definesc activitatea de modelare

actuală, sunt:pluviodenudarea şi eroziunea în suprafaţă, ravenarea şi eroziunea fluvio-torenţială

şi alunecările de teren.

Intensitatea, durata şi ritmicitatea lor este condiţionată, în primul rând, de regimul

precipitaţiilor, îndeosebi al ploilor torenţiale, motiv pentru care acţiunea lor este maximă în

timpul primăverii şi începutul verii.

Pluvio-denudarea şi eroziunea ăn suprafaţă acţionează cu intensitate sporită pe toţi

versanţii despăduriţi ai bazinelor hidrografice din Podişul Hârtibaciului, dealurile submontane ale

Făgăraşului şi Perşanilor, Culoarul Augustin-Măieruş şi Dealurile Sohodolului.

Ravenarea şi eroziunea torenţială acţionează în aceleaşi areale, contribuind în plus la

accentuarea dinamicii şi instabilităţii versanţilor.

Alunecările de teren au o mare extindere pe majoritatea versanţilor din Podişul

Hârtibaciului, fiind favorizate de extinderea formaţiunilor marno-nisipoase mio-pliocene.

Se remarcă alunecările superficiale şi semiprofunde din bazinele văilor Homorod, Valea Mare,

Ticuş, Felmer şi Cincu. Acesta din urmă înregistrează o dinamică deosebit de rapidă.

Alunecările sub formă de glimee sunt şi ele prezente atât pe versantul drept alOltului,

cât şi în interiorul Podişului Hârtibaciu.

Procesele fluviatile de eroziune, transport şi acumulare caracterizează aproape toate

albiile pâraielor şi râurilor din cuprinsul judeţului.

Eroziunea laterală şi acumulările de albie din lungul văilor făgărăşene (Ucea, Viştea,

Sâmbătă, Sebeş, Şinca) şi braşovene (Timiş, Târlung, Bârsa, Hărmandia), dar şi din lungul

Oltului, impun o acentuată dinamică şi instabillitate a albiilor în timpul marilor viituri.

Îndiguirile şi canalizările realizate au estompat parţial activitatea acestora.

52

2.3.5. Principalele resurse de apă În alcătuirea resurselor de apă ale judeţului Braşov, intră pe de o parte,apele subterane-

freatice şi de adâncime- pe de o parte, apele de suprafaţă,reprezentate de reţeaua de râuri care

străbate teritoriul judeţului şi de lacurile naturale şi artificiale existente aici.

În repartiţia teritorială a resurselor de apă subterană, în funcţie de condiţiile geologice,

se pot deosebi două zone principale:

- o zonă montană cu roci mai consistente unde stratul acvifer se află, de regulă, la

adâncime, şi

- o zonă joasă în care materialele sedimentare detritice mai noi au o grosime

mare, permiţând constituirea unor orizonturi acvifere destul de bogate şi cu calităţi

corespunzătoare pentru diferite utilizări .

Pe teritoriul judeţului Braşov o cantitate însemnată de apă apare sub formă de izvoare,

în special în zona de munte.

Izvoarele ce apar în zona conglomeratelor din Ciucaş şi Bucegi au un debit de 100 l/s şi

sunt captate pentru alimentarea cu apă a oraşului Braşov.

Pe ansamblu,resursele de apă subterane ale judeţului Braşov sunt considerabile şi pot

aduce o contribuţie substanţială la satisfacerea necesarului de apă al acestui teritoriu.

Apele de suparafaţă.

Cu excepţia unor mici porţiuni din extremitatea sud-estică (ce aparţine bazinului

hodrografic al Buzăului) şi din extremitatea nord-vestică (ce aparţine bazinului Târnavei Mari),

întreg teritoriul judeţului se încadrează în bazinul hidrografic de ordin superior al Oltului care

străbate judeţul pe o distanţă de circa 210 km de al confluenţa Râului Negru până la

confluenţa cu râul Ucea.

Între aceste limite Oltul primeşte numeroşi afluenţi dintre care cei mai importanţi sunt pe

partea dreaptă:Aita,Baraoltul,Vârghişul,Homorodul Mare cu Homorodul Mic şi Valea

Mare,Ticuşul, Felmerul şi Cincul, iar pe partea stângă:Târlungul, Timişul cu Ghimbăşelul, Bârsa,

Vulcăniţa,Hamaradia,Crizbavul,Bogata,Comana,Veneţia,Breaza cu Pojorta,Sâmbăta,Viştea cu

Viştişoara,Ucea.

Tabloul apelor de suprafaţă este completat cu lacurile glaciare din Munţi Făgăraş

(Urlea, Podragu),surse de alimentare a unor râuri făgărăşene şi obiective de interes turistic – şi

de lacurile artificiale cu diferite destinaţii-alimentare cu apă potabilă şi industrială, furnizarea de

hidroenergie, piscicultură.

53

2.3.6. Clima Judeţul Braşov se încadrează –zonal-în climatul temperat,iar regional se situează la

tranziţia dintre climatul continental vest-european,de nuanţă oceanică,şi cel excesiv continental

din est.Apreciat la scara proceselor macrosinoptice dominante,climatul acestui sector carpatic

este de tip continental moderat,dominat de circulaţia atmosferică din nord-vest.În sens

latidudinal,climatul acestei regiuni este influenţat şi de advecţiile maselor de aer

reci,polare,precum şi de cele calde,de componenţă sudică. În raport cu etajarea generală a fenomenelor climatice din ţara noastră,şesurile

depresionare ale Bârsei şi Făgăraşului,fac parte din etajul climatic al dealurilor şi podişurilor, iar

rama muntoasă înconjurătoare se înscrie în etajele climatice de munte.

Trăsăturile generale ale climei zonale,regionale şi de sector sunt puternic modificate de

condiţiile fizico-geografice locale. Sub influenţa reliefului muntos,în cuprinsul judeţului se

realizează o compartimentare a climatului general şi o etajare evidentă a fenomenelor climatice.

Astfel,începând cu cele mai joase trepte ale reliefului depresionar şi până pe crestele

cele mai înalte ale munţilor înconjurători,în cuprinsul judeţului Braşov se întâlnesc numeroase

etaje şi compartimente climatice:etajul climatic depresionar,premontan, montan şi alpin.

Valorile de temperatură înregistrate la Staţia Meteorologică Ghimbav în 2005 sunt

prezentate în tabelul 2.3.2. de mai jos.

Tabelul 2.3.2.

Luna Temperatura

maximă(0C)

Temperatura minimă

(0C)

Temperatura medie

(0C)

Ianuarie 8,4 -15,7 -2,4

Februarie 9,0 -31,6 -5,7

Martie 18,1 -26,1 0,4

Aprilie 25,7 -5,3 8,3

Mai 29,4 1,7 14,4

Iunie 27,6 2,9 15,6

Iulie 33,2 8,8 18,4

August 31,0 7,0 17,8

Septembrie 26,9 4,2 13,8

Octombrie 22,7 -4,8 7,8

Noiembrie 15,6 -15,4 2,4

Decembrie 13,2 -14,4 -0,7

În tabelul 2.3.3. de mai jos se redau cantităţile anuale de precipitaţii măsurate la staţiile

hidrometrice şi meteorologice din judeţul Brasov, date furnizate de SGA Braşov.

54

Tabelul 2.3.3

Nr.

crt.

St. hidro/meteo Cantitatea anuală (l/mp) 2004

Cantitatea anuală (l/mp) 2005

1 Poiana Braşov 855 1158

2 Predeal 818 1218

3 Acumularea Târlung 751 1035

4 Dâmbu Morii 877 1142

5 Teliu 659 1048

6 Zarneşti 718 986

7 Râşnov 688 955

8 Podu Olt 619 858

9 Feldioara 582 926

10 Hoghiz 607 931

11 Dumbrăviţa 635 830

12 Rupea 547 916

13 Şercaia 572 844

14 Dopca 606 987

15 Breaza 330 534

Pe trimestre se constată că în intervalul ianuarie-martie s-au produs precipitaţii în limite

normale,iar în trimestrele II şi III s-au produs 70-80% din cantitatea anuală.

Circulaţia generală a atmosferei se caracterizează prin frecvenţe mari ale advecţiilor

de aer temperat-oceanic din V (cu precădere în semestrul cald) şi ale advecţiilor de aer

temperat-continental din sectorul estic (mai ales în semestrul rece), prin pătrunderile relativ

frecvente ale aerului tropical maritim din SV şi S şi prin rare invazii ale aerului arctic din N şi ale

aerului tropical-continental din SE.

2.3.7. Solurile Diversitatea învelişului edafic de pe teritoriul judeţului Braşov reflectă neuniformitatea

factorilor pedogenetici-rocă,relief,climă,ape,vegetaţie-din cuprinsul acestui judeţ precum şi

întervenţia omului, care prin exploatarea agricolă şi silvică, a adus modificări importante în

fizionomis cuverturii de soluri.

Corespunzător dispunerii etajate a reliefului, climei şi vegetaţiei, şi pătura de soluri are o

repartiţie zonală, care se poate urmări din crestele alpine, de peste 2400 m altitudine, până în

şesurile depresionare situate sub 600 m.

55

Zonalitatea verticală a învelişului edafic este cel mai clar exprimată în masivele

muntoase unde dinspre culmi în jos se succed mai multe tipuri de soluri:soluri hunicosilicaatice

de pajişti alpine (Munţii Făgăraşului şi Bucegi), podzoluri humico-feriiluviale şi soluri brune

criptopodzolice (Munţii Făgăraşului, Bucegi,Leaota, Gârbova,Ciucaş), soluri brune acide şi

soluri brune podzolice (Munţii Făgăraşului, Ţaga,Piatra Craiului versantul nordic al

Bucegilor,Ciucaş),soluri brune acide (treapta inferioară din Munţii Făgăraşului, de asemenea

Ţaga,Platforma Poiana Mărului, Munţii Codlei, Platforma Branului), soluri brune

eumezobazice,soluri brune acide, soluri brune podzolice, şi local, soluri podzolice

argiloiluviale,soluri brune cumezobazice şi soluri brune podzolice ( treapta joasă SV a Munţilor

Perşani).

Local, pe substraturi calcaroase sunt realizate soluri litomorfe reprezentate prin

rendzine şi rendzine brune.

Pe piemonturile colinare submontane din Ţara Bârsei se găsesc soluri podzolice

argiloiluviale şi soluri brun podzolite.În general,aceste soluri se remarca printr-o fertilitate

redusa.

Printr-o fertilitate mai ridicată se remarcă patura de sol formată pe şesul peimontan din

Ţara Bârsei, care este repartizat aproximaitv în mod egal între soluri brune

eumezobazice,cernoziomuri levigate rendzinice şi cernoziomuri rendzinice.

În şesul piemontan al Depresiunii Făgăraşului predomină solurile cu fertilitate mai

scăzută, reprezenta,reprezentate prin soluri brune acide,solurile brune podzolite,soluri

podzolice argiloiluviale pseudogleizate şi pseudogleice;pe arii mai restrânse se întâlnesc soluri

gleice şi soluri turboase.

În zona deluroasă din nord-vestul judeţului,predomină solurile brune podzolite, pe alocuri

asociate cu soluri podzolice argiloiluviale,dar suprafeţe însemnate sunt ocupate şi de

pseudorendzine-soluri litomorfe,cu fertilitate relativ ridicată,legate de faciesuri litologice

marnoase,bogate în carbonat de calciu-pe alocuri asociate cu soluri negre de fâneaţă umedă şi

soluri brune

Fondul forestier administrat de Direcţia Silvică Braşov are o suprafaţă de 57.526 ha,

din care 38.023 ha proprietatea statului român şi 19.503 ha aparţinând altor

proprietari.

La data de 31.12.2006 suprafaţa fondului forestier administrat de către Ocolul Silvic

Experimental Săcele este de 9.054,9 ha păduri proprietate publică a statului. Din totalul acestei

suprafeţe 8.956,2 ha sunt terenuri ocupate de păduri, restul de 98,7 ha fiind terenuri fără

vegetaţie forestieră, ce servesc nevoilor de cultură, producţie şi administraţie forestieră

56

2.3.8. Resurse naturale Din categoria substanţelor minerale au fost semnalate unele mineralizaţii nichelifere în

cristalinul M.Perşani,iar in sedimentarul mezozoic, zăcăminte lenticulare de cărbune. Mai pot fi

amintite cele câteva mici zăcăminte de turbă din depresiunile Făgăraş şi Braşov.

Dintre rocile utile şi materialele de construcţii menţionăm:zăcămintele de bazalt din raza

localităţilor Bogata-Hoghiz,Racoşu de Jos şi Comăna, calcarelre din sudul Măgurii Codlea

,Hoghiz-Cuciulata, Braşov,Zărneşti,z ona Geamăna-Găunoasa,zăcământul de dolomite de la

Perşani; argile comune din jurul localităţilor Făgăraş, Hoghiz-Lupşa, Măieruş, Bogata, Râşnov,

Rupea şi argilele refractare de la Cristian-Poeniţa; la aceastea se adaugă nisipurile şi pietrişurile

de la Budila (râul Târlung) şi Dridif (Olt).

Apele minerale, variate prin compoziţia lor chimică, fac obiectul unor intense

exploatări:clorosodice şi bromurate la Rotbav, clorosodice şi sulfuroase de la Rupea şi

Homorod, clorosodice şi carbogazoase la Zizin

2.3.9. Flora şi fauna Vegetaţia şi fauna judeţului Braşov se caracterizează printr-o etajare altitudinală bine

exprimată dar cu evidente contraste locale legate de particularităţi litologice,edafice şi

topoclimatice.

Zona pădurilor de foioase, care ocupă colţul NV al judeţului,este alcătuită din păduri de stejar

pe alocuri cu gorun şi carpen,în alternanţă cu pajisti secundare mezofile şi terenuri agricole

Etajul pădurilor de foioase este cel mai bine reprezentat.Pădurile de gorun cu carpen ocupă

suprafeţe restrânse la poala munţilor şi în dealurile piemontane,pe când pădurile de fag cu

carpen îmbracă aproape în întregime M. Perşani,iar pădurile de fag şi amestec (brad,molid) au

o largă extensiune pe versanţii M.Bucegi, M.Făgăraş, Piatra Mare, Clăbucetele Întorsurii,

Ciucaş, Grohotiş.Î n făgetelemontane dezvoltate pe substrat calcaros se întâlnesc unele specii

rare, ocrotite, ca iedera albă, papucul domanei şi specia endemică crucea voinicului.

Sunt caracteristice desele inversiuni de vegetaţie,molidul coborând uneori până la 800, pe când

gorunul urcă pe alocuri până la 1050 m, air fagul 1500m .

Datorită unor particularităţi edafice şi microclimatice, local (pe Tâmpa, D. Cetăţii şi

D.Sânpetrului de la Hărman), în acest etaj apar unele enclave stepice,cu colilie migdal pitic,vişin

de stepă , rogoz pitic, ruşcuţă de primăvară, dediţei.

Etajul pădurilor de molid se întâlneşte îndeosebi în munţii înalţi din sudul judeţului,fiind

alcătuită din păduri de molid şi pajişti secundare Etajul alpin şi subalpin ocupă un areal restrâns în sudul judeţului fiind constituit cu pajişti ce

alternează cu tufărişuri subalpine în care domină smârdarul şi coacăza.

În Bucegi şi Piatra Craiului este caracteristică larga dezvoltare a vegetaţiei de stâncări.

Aici se găsesc multe elemente rare,ocrotite.

57

Vegetaţia azonală. Luncile, râurilor, larg dezvoltate îndeosebi în depresiuni,sunt acoperite cu pajişti mezohigrofile

alternând cu terenuri agricole, zăvoaie de anin, sălcii şi plop şi complexe de vegetaţie palustră.

În şesul umed al depresiunilor cu terenuri agricole şi pajişti mezohigrofile, apar local pâlcuri de

stejar, iar în porţiunile cu exces de umiditate,mlaştini eutrofe ce adăpostesc numeroase specii

rare,ca jilma.

O prezentare amanunţita a florei din Parcul Naţional Bucegi este prezentata în Anexele

6.1-6.2, iar pentru Parcul Naţional Piatra Craiului in Anexa 7

Fauna este foarte variată,graţie multitudinii biotopurilor întâlnite din Valea Oltului până peste

crestele muntoase.Dacă în mlaştinile eutrofe ale Tării Bârsei se găsesc numeroase specii

interesante, unele relicte glaciare ca Polzcladodes voinovii-un vierme tubelaroid- ori specii rare

de coleoptere, dintre care menţionăm Leccobius szriacus,ecosistemele xerofite de pe Tâmpa ori

Dealu Cetăţii sunt populate de cca 35% din microclepidopterele cunosute în ţară, numeroase

specii de ichneumonide şi alte forme folositoare în lupta biologică cu dăunătorii.

Apele de munte şi de şes sunt populate de diferite specii de peşti mai ales de

păstrăvi,lipan,mreană iar în ecosistemele cu exces de umezeală, ca şi în păduri,abundă specii

de amfibieni,reptile,păsări,mamifere

Remarcăm prezenţa şorecarului comun şi a şorecarului încălţat ca păsări deosebit de

folositoare, ca şi a berzelor, a vântureţilor, potârnichii, cocoşului de munte şi a altor păsări

migratoare sau sedentare.

Dar cea mai reprezentativă rămâne fauna mamiferelor cunoscută prin trofeele deosebit

de valoroase,apreciate atât în ţară cât şi peste hotare:Capra Neagră, cerbul, ursul, căpriorul,

mistreţul, râsul.

O prezentare amănunţită a faunei din Parcul Naţional Bucegi este prezentată în anexele

6.3-6.4, iar cea din Parcul Naţional Piatra Craiului in Anexa 7

58

2.4. Caracteristici de mediu ale judeţului Prahova

2.4.1. Poziţia geografică

Judeţul Prahova este situat în partea central sudică a ţării (în zona central nordică a

Munteniei), având o suprafaţă de 4.716 km2 (harta 2.4.1.).

Harta 2.4.1.

Suprafaţa totală 471.587 ha cuprinde, după modul de folosinţă terenuri: 145.116 ha

terenuri arabile, 71.836 ha păşuni, 37.093 ha fâneţe, 12.880 ha livezi şi 8.755 vii. Pădurile şi

alte terenuri cu vegetaţie forestieră ocupă cca. 150.445 ha, cca.9.034 ha ape.

Teritoriul judeţului are ca vecini: în N-NV judeţul Braşov, în E-NE judeţul Buzău, în SE

judeţul Ialomiţa, în S judeţul Ilfov, iar în V judeţul Dâmboviţa.

Judetul Prahova are o populatie de 872.900 locuitori si o densitate de 184,9

locuitori/kmp, fiind al doilea dupa Bucuresti din acest punct de vedere. Locuitorii acestui judet

locuiesc in 100 de localitati: 2 municipii, 12 orase si 86 comune, urbanizarea judetului fiind de

52,4%, iar structura populatiei active avand urmatoarea structura: 54,3% industrie, 26,1 %

59

agricultura, 7,1 % constructii si 12,5 % servicii. Resedinta administrativa a judetului este

municipiul Ploiesti cu o populatiei de 252.715 locuitori, al 9-lea din Romania din punct de vedere

al populatei. Ploiestiul este al doilea oras dupa Bucuresti ca industrie.

2.4.2. Caracteristici geologice şi seismologice

In harta 2.4.2. se prezintă principalele caracteristici geologice ale teritoriului judeţului Prahova

Harta 2.4.2. Geologia judeţului Prahova

Fliş intern. Structogenetic, subzona flişului intern a fost generată de aria de expansiune

central carpatică, încât în structura actuală reprezintă o sutură, respectiv sutura central –

carpatică.

Aranjamentul tectonic al subzonei flişului intern este rezultatul mai multor faze tectonice,

începând cu paroxismul austric şi terminând cu mişcările eostirice şi chiar cu mişcările

moldavice.

Primele deformări au fost provocate de încălecarea unităţii central – carpatice şi a

unităţii Leaota - Bucegi- Piatra Mare peste flişul intern, încă înainte ca acestea să se fi

individualizat ca unitîţi tectonice. Deformările mezocretacice au fost mai intense în partea

60

internă a subzonei flişului intern, respectiv în pânza de Ceahlău. Dovada o constituie poziţia

transgresivă a depozitelor vraconiene, care pun în evidenţă existenţa unei faze de exondare.

Rolul definitoriu l-a avut tectogeneza neocretacică. Aceasta a avut drept consecinţă

dezlipirea de pe substrat, cutarea şi încălecarea flişului intern peste flişul extern. Totodată s-a

produs înaintarea mai rapidă a flişului din fosa internă şi încălecarea acestuia peste flişul din

fosa imediat de la est, individualizându-se astfel cele două pânze ale subzonei flişului intern

(pânza de Ceahlău şi pânza de Teleajen), cu toate complicaţiile lor.

Pânza de Ceahlău

Formaţiunile fosei interne, având o poziţie mai ridicată, s-au desprins de pe substrat şi

au alunecat mai de timpuriu peste formaţiunile fosei de est, mai afundată, generând pânza de

Ceahlău. Încălecarea este sugerată de suprapunerea anormală, fie a stratelor de Sinaia, fie a

acelora de Comarnic, fie a flişului de Bobu, peste depozitele neocretacice din unitatea de

Teleajen (de la est). Urma şsriajului constituie linia Lutu Roşu.

Pânza de Ceahlău prezintă unele complicaţii tectonice, formaţiunile constituiente fiind

deformate încă înainte de punerea în loc a pânzei. Complicaţiile însă nu depăşesc amploarea

unor structuri de cute - solzi.

Principala deformare a pânzei de Ceahlău se întâlneşte la sud de Depresiunea Bârsei,

constituind digitaţia Bobu. Flişul de Bobu, care încalecă peste depozitele neocretacice în lungul

liniei Lutu Roşu, la rândul lui este încălecat dinspre vest de depozite barremiene şi apţiene în

faciesul stratelor de Comarnic - Piscu cu Brazi. În felul acesta se delimitează digitaţia de Bobu.

Planul de încălecare a fost redresat şi chiar răsturnat, încât în structura actuală apare ca un

retroşariaj.

În afară de deformările amintite, în pânza de Ceahlău se întâlnesc frecvent cute

anticlinale şi sinclinale, care se pot urmări pe distanţe apreciabile. În munţii Baiului, de exemplu,

se recunoaşte o structură anticlinală majoră, cutată la rândul ei, încât are aspect de anticlinoriu.

În interpretări mai recente, se admite în aranjamentul tectonic al pânzei de Ceahlău

existenţa mai multor digitaţii (patru la număr), care sunt acceptate şi delimitate mai ales pe

baza diferenţierilor litofaciale. În această privinţă este de remarcat faptul că nici în lungul

contactelor tectonice de încălecare ale presupuselor digitaţii nu se întâlnesc depozite

neocretacice anteparoxismale şi adesea nici chiar depozite albiene.

Lipsa depozitelor neocretacice şi mai vechi din lungul contactelor tectonice infirmă

punctul de vedere care admite mai multe digitaţii în pânza de Ceahlău.

Cele mai multe din contactele tectonice sunt falii, adesea inverse; unele din ele sunt

reluări ulterioare punerii în loc a pânzei sau chiar sunt de vârstă mai recentă, dovada

constituind-o existenţa vergenţelor vestice. Cel mai elocvent exemplu este oferit de caracterul

retroversat al planului de încălecare central carpatic în anumite zone, precum şi caracterul, de

asemenea retoversat, al planelor de încălecare ale unor digitaţii.

61

Strate de Sinaia În cuprinsul stratelor de Sinaia, deformări de amploarea digitaţiilor şi cu atât mai mult de

amploarea pânzelor (aşa cum se presupune în unele interpretări bazate mai ales pe criterii

litofaciale), nu se întâlnesc.

Un aspect important de discutat este acela al substratului flişului de Sinaia : pe ce stau

sau mai corect, pe ce s-au depus stratele de Sinaia.

Răspunsul are întrucâtva caracter ipotetic pentru că, în primul rând, nu se cunoaşte nici

o situaţie în care să fie surprinse relaţiile dintre stratele de Sinaia, ca cel mai vechi termen al

flişului carpatic şi substratul acestora; în al doilea rând, pentru că de fapt, în structura actuală,

stratele de Sinaia şi flişul în general au o poziţie alohtonă, ele fiind împinse în ansamblu peste

vorland.

Un răspuns totuşi se poate da,luând în consideraţie natura mării în care s-au depus

formaţiunile de fliş. Astfel, prezenţa rocilor bazice în stratele de Sinaia poate fi luată drept

mărturie a naturii ofiolitice a substratului original al flişului de Sinaia. Pe de altă parte, existenţa

fragmentelor de şisturi cristaline şi a calcarelor mezozoice în materialul component al stratelor

de Sinaia relevă că substratului ofiolitic i se adăugau şi fragmente de crustă continentală. Se

poate conchide că substratul flişului de Sinaia era de origine mixtă (oceanică şi continentală). În

cea mai mare parte substratul a fost subdus şi şi numai într-o mică măsură a fost obdus.

Fliş extern. Aria de sedimentare a flişului extern se situa la est de aria flişului intern,

fiind separată de aceasta din urmă prin cordiliera cumană. Substratul flişului extern, spre

deosebire de acela al mării flişului intern, era de natură continentală. Apele mării flişului s-au

extins peste zona de margine instabilă a ariei continentale, într-o epocă ulterioară lărgirii riftului

propriu -zis.

În ceea ce priveşte sursa de alimentare pentru aria flişului extern, în primele epoci

aceasta a constituit-o în principal vorlandul; dovada este prezenţa elementelor de şisturi verzi

de tip central – dobrogean în suita depozitelor eocretacice. În Neocretacic s-a făcut simţită

intervenţia intermitentă a cordilierei cumane. Cât despre comportamentul substratului, în

primele epoci, până spre sfârşitul Eocretacicului, acesta a prezentat o pronunţată stabilitate,

care, în procesul de sedimentare, s-a tradus prin dezvoltarea unui fliş atipic, preponderent

argilos - aleuritic, cu o remarcabilă uniformitate în toată aria flişului extern.

Evoluţia ariei flişului extern devine şi mai diferită de aceea a flişului intern începând din

senonian, când aceasta din urmă se individualizează ca unitate tectogenetică şi evoluează în

cea mai mare parte ca arie exondată, supusă preoceselor de denudare. În această situaţie,

marea flişului carpatic se restrânge practic la aria flişului extern, al cărei substrat devine mult

mai instabil şi va avea ca sursă principală de alimentare cu material terigen aria carpatică

internă ridicată, inclusiv flişul intern.

Aranjamentul tectonic al flişului extern este în pânze de şariaj, ca şi al flişului intern, însă

individualizarea acestora s-a desăvârşit în Miocenul timpuriu.

62

Aranjamentul tectonic al subzonei flişului extern este efectul însumat al mai multor

tectogeneze, însă rolul definitoriu revine paroxismului eostiric.

Primele deformări ale flişului extern s-au produs în urma mişcărilor subhercinice, când

flişul intern a fost împins peste flişul extern. Deformările au constat în cutarea depozitelor

cretacice din partea internă a subzonei flişului extern şi exondarea acesteia. Şariajul principal a

avut loc în faza eostirică intraburdigaliană, când flişul extern s-a desprins de pe substrat şi a

înaintat, acoperind marginea internă a zonei de molasă. Odată cu deplasarea în ansamblu a

flişului extern a avut loc şi încălecarea diferitelor subzone de facies din cadrul flişului extern,

individualizându-se astfel cele trei pânze (de Audia, de Tarcău şi de Vrancea), care prezintă la

rândul lor anumite particularităţi tectonice.

Pânza de Audia încalecă după o fractură care a luat naştere încă din timpul

diastrofismului neocretacic. Cele mai noi depozite încălecate aparţin Oligocenului, eventual

Eomiocenului, iar cele mai vechi depozite care acoperă urma planului de şariaj aparţin

Burdigalianului terminal.

În timpul procesului de încălecare, formaţiunile pânzei de Audia au fost intens cutate şi

faliate, dând o structură tipică imbricată, de cute - solzi, unele suprapuneri tectonice având o

amploare deosebită, constituind adevărate digitaţii.

Spre sud, la marginea vestică a pânzei de Audia, flişul de Macla constituie un element

tectonic de amploare mai deodebită, în unele interpretări acordându-i-se rang de pânză.

Aceasta poate fi considerată o digitaţie a pânzei de Audia şi ar constitui digitaţia de Macla.

Pânza de Audia, în ansamblu, a suferit şi influenţa cutărilor ulterioare punerii ei în loc,

ceea ce se recunoaşte mai ales în redresarea şi chiar răsturnarea planului de şariaj.

Pânza de Tarcău este rezultatul aceleiaşi faze eostirice, individualizarea ei fiind sensibil

sincronă cu formarea pânzei de Audia. Mişcările ulterioare acelora eostirice şi în principal

mişcările moldavice, au provocat şi ele deformări, încât se surprind situaţii ân care sub planul de

şariaj sunt prinse şi depozite badeniene. La rândul ei, pânza de Tarcău este deformată,

recunoscându-se mai multe structuri de tip digitaţie şi cute solzi, iar în fruntea pânzei au fost

rabotate formaţiuni ale pânzei de Vrancea.

(Mutihac pag 189) De la valea Buzăului spre sud - vest, unde are loc o afundare a întregii zone

a flişului carpatic şi unde urma planului de şariaj este acoperită de depozite posttectonice, pare

să aibă loc o atenuare a deformărilor. Cert este că pânza de Tarcău se mai poate urmări doar

prin cele două structuri anticlinale : Homorâciu şi Vălenii de Munte. Primul se continuă spre vest

până în bazinul Dâmboviţei, traversând valea Ialomiţei pe la nord de localitatea Pucioasa, iar

cel de-al doilea se îngustează, afundându-se în regiunea văii Prahova. Aceste anticlinale, la

rândul lor, delimitează sinclinalele Slănic şi Drajna, în care sunt implicate şi depozite

posttectonice. Anticlinalele menţionate sunt complicate de cute secundare şi falii, în anticlinalul

Homorâciu recunoscându-se structuri proprii digitaţiei de Tarcău.

63

Molasa. În aranjamentul tectonic actual al Carpaţilor Orientali, molasa carpatică

inferioară constituie pânza subcarpatică. Deformările şi reaşezările pe care le-a suferit această

zonă s-au produs în trei faze tectogenetice.

Primele deformări ale zonei de molasă au avut loc în Burdigalian (faza eostirică), fiind

determinate de încălecarea flişului extern peste molasa carpatică, înainte ca aceasta din urmă

să se fi individualizat ca unitate tectonică. Mişcările neostirice din Badenian, de mică intensitate,

s-au făcut simţite mai ales printr-o fază de exondare însoţită de un episod lagunar.

Al doilea moment tectogenetic, definitoriu în evoluţia zonei de molasă, îl constituie

paroxismul moldavic din Sarmaţianul timpuriu, car a condus la încălecarea formaţiunilor molasei

carpatice inferioare peste unităţile de vorland, în felul acesta individualizându-se cea mai tânără

şi cea mai externă pânză din Carpaţii Orientali - pânza subcarpatică (denumire mai potrivită şi

de preferat aceleia de unitate pericarpatică, sub care mai este cunoscută).

Mişcările moldavice au dus la cutarea formaţiunilor molasei carpatice inferioare, încât

pânza subcarpatică la rândul ei prezintă o tectonică de detaliu destul de complicată.

Ultimele deformări care au afectat pânza subcarpatică sunt rezultatul mişcărilor valahice

din Pliocenul terminal, care au dus la stabilirea raporturilor tectonice între molasa inferioară şi

molasa superioară şi au influenţat cutarea în stil diapir a ansamblului molasic (inferioară şi

superioară) din sectorul valah al pânzei subcarpatice.

Raporturile tectonice între molasa inferioară şi molasa superioară se urmăresc în lungul

unei falii inverse, cunoscută sub numele de falia Caşin - Bisoca. Aceasta este o falie moldavică

reactivată în Pliocenul târziu şi ea separă un compartiment vestic ridicat, al pânzei subcarpatice,

de un alt compartiment estic, mai coborât, care în Sarmaţian şi Pliocen, a suferit o subsidenţă

foarte activă.

2.4.3. Relief

Situat pe pantele sudice ale Carpatilor, aproape de curbura acestora, Judetul Prahova

este caracterizat de diferite forme de relief - munti 26,2 % (Vf. Omul - 2505 m), dealuri 36,5 % si

campii 37,3% - ce se succed de la NV către SE, pe o diferenţă de nivel de 2.433 m.

Forma de relief predominantă, câmpia, este alcătuită din Câmpia Ploieştiului şi părţi din

câmpiile Gherghiţei, Vlăsiei şi Săratei.

Zona centrală este ocupată în proporţie de 36% de Subcarpaţii Prahovei, fragmentaţi de

o reţea densă de ape curgătoare.

În partea de N şi NV a judeţului se extind pe 26% din suprafaţă câteva masive

muntoase care aparţin Carpaţilor Orientali, precum şi versantul de E al munţilor Bucegi.

Sectorul prahovean al Munţilor Bucegi prezintă o serie de poduri structurale înclinate usor spre

SE, formând platoul Bucegilor, dominate de câteva vârfuri ce depăşesc 2000 de metri altitudine

– Omu, Furnica, Vârfu cu Dor.

64

2.4.4. Procese geomorfologice actuale şi degradarea terenurilor

Trecerea de la munte la câmpie, pe o amplitudine hipsometrică de peste 2 200 m, este

marcată şi de modificarea întregului complex de factori care condiţionează tipul şi intensitatea

proceselor actuale de modelare.

Etajul montan pune în evidenţă două subetaje: crionival şi fluvio-torenţial. Subetajul

crionival se suprapune golului montan din munţii Bucegi, Baiului şi Ciucaşului ocupând

suprafeţe destul de restrânse. Pe abrupturile M. Bucegi, îndeosebi pe bordura sa estică şi în

partea centrală a M. Ciucaş, procesul cu cea mai mare frecvenţă este dezagregarea. Acesta

este amplificată şi de predominarea conglomeratelor, roci neomogene, uşor de dislocat. Ca

urmare apar diferite zone de grohotiş, cum sunt cele de pe văile Cerbului, Jepilor, lzvoru Dorului

(M. Bucegi), cele de la obârşia V. Cheia (M. Ciucaş) sau cele întâlnite sub toate brânele

structurale din jurul Caraimanului, Coştilei, Jepilor, Babelor, Pietrei Arse sau Ciucaşului etc. În

timpul ploilor torenţiale şi al topirii zăpezii apar procesele de ravenare şi torenţialitate a căror

mare intensitate de eroziune şi transport este favorizată de prezenţa grohotişurilor. Pe scocurile

şi ulucurile torenţiale situate pe abruptul estic al Bucegilor sunt frecvente avalanşele. Pe Platoul

Bucegilor şi în Cl. Ciucaşului se resimte, de asemenea, şi efectul proceselor eoliene care, prin

deflaţie şi coroziune, au contribuit, alături de dezagregare şi şiroire, la modelarea unui relief

particular (pietre şlefuite, forme curioase de tipul coloanelor, babelor, ciupercilor pe Platoul

Babelor, Coştilei, Caraimanului sau în jurul vf. Ciucaş). În schimb, în M. Baiului (Gârbovei)

dominante apar doar procesele de nivaţie şi solifluxiune, cărora li se asociază cele de ravenare,

cu precădere la obârşia văilor torenţiale Muşiţa, Prislop, Florei-Doftana, Valea lui Conci, Valea

lui Bogdan, Bătrâneanca, Florei - Posada etc. Subetajul fluvio-torenţial ocupă cea mai mare

parte a etajului montan. Faptul că cea mai mare parte a versanţilor este împădurită, procesele

de eroziune şi transport se concretizează doar în lungul canalelor de scurgere. Eroziunea

torenţială este pusă în evidenţă şi de cantitatea mare de aluviuni (blocuri, pietrişuri) transportate

de văile Cerbului, Oraşului, Bătrâneanca, Florei, Muşiţa, Negraş, Vărbilău, Crasna, Siriu Mic,

Bâsca cu Cale etc. Eroziunea de mal este mai mult întîlnită în lungul văilor Prahova, Doftana,

Crasna, Teleajen şi Telejenel, ea afectând şi porţiuni din versant, mai ales în coturile

meandrelor din lungul Teleajenului. Pe versanţii acoperiţi de pădure, ca proces caracteristic şi

cu mare areal de acţiune, se remarcă eroziunea chimică. Deşi nu sânt specifice, pe fâşiile de

roci marno-argiloase din bazinele Doftanei şi Teleajenului îşi fac apariţia alunecările de teren.

Degradarea terenurilor din etajul montan apare, îndeosebi, în arealul abruptului

prahovean al Bucegilor datorită dezagregărilor şi eroziunii torenţiale. Amenajarea complexă a

bazinelor torenţiale prin baraje de compensare a pantei se imprune astfel a fi continuată.

Etajul subcarpatic se caracterizează prin cel mai mare potenţial al activităţii actuale a

proceselor geomorfologice. Astfel, totalitatea suprafeţelor înclinate de versanţi şi culmi inter-

fluviale, lipsite de vegetaţie forestieră, sunt supuse pluviodenudării şi eroziunii în suprafaţă,

intensitatea acestora crescând pe terenurile agricole din bazinele Proviţei, Doftanei, Bertei,

65

Vărbilăului, Slănicului, Crasnei, Drajnei, Lopatnei şi Sângerului. Versanţii aceloraşi bazine sunt

afectaţi de ravenare.

În schimb, modelarea fluviatilă a albiilor, marcată în timpul viiturilor prin acumulări

dispersate în albie şi prin puternice eroziuni de mal, caracterizează râurile Proviţa, Prahova,

Doftana, Teleajen, Cricovul Sărat. Alunecările de teren întîlnesc în dealurile subcarpatice ale

jud. Prahova condiţii prielnice de producere, ele dezvoltându-se pe mai toţi versanţii văilor

Prahova, Doftana, Teleajen, Cricovul Sărat, precum şi în bazinele torenţiale afluente. Acestor

procese, cu extensiune şi intensitate mare, li se adaugă, cu o participare restrânsă, dizolvarea

în perimetrul formaţiunilor salifere din arealele Brebu-Doftana-Telega şi Slănic, precum şi

pribuşirea unor ocne şi galerii de mine.

Degradarea terenurilor cuprinde, sub diferite forme şi intensităţi, o bună parte din arealul

dealurilor şi depresiunilor subcarpatice. Sub acest aspect pot fi deosebite: terenuri cu eroziune

slabă datorită, în principal, pluvio-denundării şi eroziunii fluvio-torenţiale, cum sunt versanţii din

bazinul superior al Proviţei, din cursul inferior al Doftanei (în aval de Lacul Paltinu) şi Vărbilăului,

versanţii Teleajenului şi Drajnei; terenuri cu eroziune moderată până la puternică ce se găsesc

pe dreapta Prahovei, între Gura Beliei şi Poiana Câmpina, versanţii văilor Cosminele, Slănic şi

obârşiile văilor Zeletin, Starchiojd etc.; terenuri cu eroziune foarte puternică până la excesivă,

predomină cu deosebire în bazinele torenţiale ce fragmentează D. lstriţei şi în bazinele Matiţei,

Lopatnei şi Sângerului şi numai local pe valea Prahovei, în perimetrul localităţii Comarnic şi

punctul Vadu lui Răgman, Doftanei, în amonte de Doftana, bazinul superior al pârâului Telega,

versantul stâng al Drajnei, în aval de Drajna. Majoritatea terenurilor afectate sunt formate din

pişuni şi livezi.

Etajul câmpiei cuprinde partea de S a judeţului. Aici, în contrast cu câmpurile

interfluviale unde se remarcă doar slabe procese de pluvio-denudare şi tasare, acţiunea

proceselor morfologice este concentrată în lungul albiilor fluviatile ale lalomiţei, Prahovei,

Teleajenului şi Cricovului Sărat. Acumulările din albia minoră, urmate de despletiri şi schimbări

de cursuri, şi eroziunea laterală, mai ales în coturile de meandru, sunt principalele procese care

denotă instabilitatea acestor cursuri de apă. De fapt, în lungul aceloraşi văi, procesele de

modelare capătă şi caractere de degradare a terenurilor datorită acumulărilor şi colmatărilor din

timpul inundaţiilor.

2.4.5. Principalele resurse de apa

Judeţul Prahova dispune atât de resurse de apă de suprafaţă, cât şi de resurse

subterane. Pe ansamblu, ponderea celor de suprafaţă este însă determinantă, râul Prahova

străbătând teritoriul judeţului. Din punct de vedere al resurselor de apă utilizabile pentru

alimentări cu apă potabilă acestea pot fi considerate moderate, ţinând cont de calitatea

66

necorespunzătoare a unor ape de suprafaţă, cât şi de distribuţia inegală în teritoriu a resurselor

existente .

Reţeaua hidrografică aparţine în cea mai mare parte bazinului râului Prahova, al cărui

curs se desfăşoară integral pe teritoriul judeţului Prahova, colectând majoritatea râurilor din

perimetrul acestuia – Doftana, Teleajen şi Cricovu Sărat cu afluenţii acestora.

Întreg subbazinul hidrografic Prahova - Teleajen are o suprafaţă de 3738 kmp şi face

parte din bazinul Ialomiţa Buzău, cuprins între localităţile Predeal şi Adâncata.

Respectiva suprafaţă acoperă 79% din suprafaţa administrativă a judeţului Prahova.

Reţeaua hidrografică puternic dezvoltată formează un bazin de formă palmată cu direcţia

de curgere NV - SE. Principalele râuri care constituie subbazinul Prahovei sunt Prahova,

Doftana, Teleajen, Cricovul Sărat.

Râul Prahova este cel mai mare colector al apelor din judeţul Prahova, cu o

lungime de 193 km, din care primii 6 km şi ultimii 16 km se află pe teritoriul judeţelor Braşov,

respectiv Ilfov. Principalii afluenţi sunt Azuga, Doftana, Teleajen şi Cricovul Sărat, care la rândul

lor drenează suprafeţe întinse şi au mai mulţi afluenţi de diferite lungimi şi debite.

Extremitatea de SV este traversată mai întâi pe o distanţă de aproape 10 km de râul Ialomiţa,

precum şi de afluentul său Cricovul Dulce, iar cea de SE este drenată de râul Ghighiu, cu

afluenţii săi.

Principalele caracteristici ale cursului principal al râului Prahova şi ale principalilor săi

afluenţi sunt rezumate in tabelul 2.4.1. de mai jos: Râul Suprafaţa

bazinului (km2)

Lungimea râului

(km)

Altitudinea la izvoare

(m)

Altitudinea la vărsare

(m) Azuga 89 23 1.600 940

Doftana 414 51 1.400 360

Teleajen 1656 122 1.760 80

Dâmbu 188 39 340 100

Cricovul Sărat 607 94 600 60

Prahova 3.738 193 1.100 60

Alături de reţeaua de râuri, o serie de lacuri situate cu precădere în regiunea de câmpie

şi de deal, completează imaginea hidrografică a judeţului Prahova. Satisfacerea necesarului

de apă pentru alimentarea cu apă potabilă şi pentru activitatea industrială şi agricolă se

realizează şi cu aportul lacurilor de acumulare Paltinu şi Măneciu

Lacurile naturale de tip liman fluviatil, se află în zona de câmpie pe partea stângă a

Ialomiţei sau pe râul Bălana.

67

Debite medii Stocul mediu multianual al râului Prahova pe teritoriul judeţului Prahova variază de la

cca. 435 mil. m3 ( 13,8 m3/s) în secţiunea Floreşti şi cca. 830 mil. m3 (26,3 m3/s) la s.h.

Adâncata .

Ca resurse specifice, respectiv l/s/km2 , se pot identifica zone bogate în resurse de apă,

respectiv zona râurilor Azuga, cu 25 l/s/km2 şi Doftana, cu 17 l/s/km2 şi zone sărace în resurse,

precum bazinele râurilor Slănic, Sărata cu 1 – 1,5 l/s/km2.

În privinţa repartiţiei scurgerii în timpul anului, volumul maxim scurs se înregistrează în

luna mai, iar scurgerea minimă se produce în lunile ianuarie - februarie şi septembrie –

noiembrie .

Debite maxime Caracteristic râurilor cu bazine de recepţie mici, ploile torenţiale produc debite deosebit

de mari, în timp ce în bazinele cu suprafeţe mai mari, efectul ploilor torenţiale scade sensibil,

rolul determinant în formarea debitelor maxime revenind ploilor de lungă durată, sau topirii

zăpezilor suprapuse peste o perioadă ploioasă .

Pe râul Prahova, în judeţul Prahova, cele mai mari debite au fost înregistrate la s.h. Adâncata -

1220 m3 /s (1975) .

În cele trei secţiuni de pe râurile Prahova şi Teleajen din b.h.Prahova - judeţul Prahova, debitele

maxime cu probabilitatea de depăşire de 1% sunt :

- s.h. Gura Vitioarei, râul Teleajen - 530 m3/s;

- secţiunea Floreşti, râul Prahova - 720 m3/s;

- s.h. Adâncata, râul Prahova -1360 m3/s.

Debite minime Scurgerea minimă are loc în perioada vară – toamnă, datorită cantităţilor mici de apă

căzute în lunile august - septembrie şi a temperaturilor ridicate, cât şi în iernile cu temperaturi

foarte scăzute când alimentarea râurilor se face exclusiv din rezervele subterane .

Debitele medii zilnice minime cu probabilitatea de depăşire de 90% variază pe râul

Prahova de la 2,15m3/s - în secţiunea Floreşti, la 3,12 m3/s la s.h. Adâncata .

În ceea ce priveşte debitele medii lunare minime cu probabilitatea de depăşire de 95%,

acestea se cifrează la 2,70 m3/s – în secţiunea Floreşti şi 4,00 m3/s la s.h. Adâncata .

Bazinele montane ale afluenţilor râului Prahova, respectiv Doftana cu afluenţii săi,

Teleajen şi afluenţii săi (Telejenel, Crasna, Drajna, Vărbilău) prezintă şi ele un regim hidrologic

compensat şi bine echilibrat, cu valori ale debitelor medii minime zilnice cu probabilitatea de

depăşire de 95%, de peste 10% din valoarea debitelor medii multianuale .

68

Debite solide Scurgerea solidă reprezintă o imagine a contrastului care există în partea superioară

(zona de munte), unde procesele de eroziune sunt mai lente şi partea mijlocie şi inferioară, cu

dealuri şi câmpie, în care fenomenele de eroziune sunt mai accelerate. Pe râul Prahova debitul

mediu multianual în suspensie şi târât, în secţiunea Adâncata este de 2700 mii tone/an (80,4

kg/s).

Resurse de apă subterană

În cadrul judeţului Prahova formaţiunile acvifere cele mai importante sunt localizate în

conul aluvionar Prahova – Teleajen. Cele mai vechi formaţiuni din structura conului aluvionar

sunt depozitele pleistocene, aparţinând dealurilor subcarpatice, care mărginesc la NV, N şi NE

Câmpia Ploieştilor, depozite ce au în compunere nisipuri, pietrişuri, gresii, argile nisipoase,

marmo – argile.

Peste formaţiunile pleistocene sunt sedimentate depozite Villafranchiene, constituite în

cea mai mare parte din piterişuri de Cândeşti şi argilă neagră cu fosile, iar depresiunea formată

din aceste depozite a fost umplută cu material aluvionar heterogen, constituindu-se astfel conul

aluvionar Prahova – Teleajen şi nivelurile de terasă ale râurilor Prahova, Teleajen, Leaotu,

Dâmbu.

Potenţialul resurselor totale de apă subterană în judeţul Prahova este, potrivit estimărilor

ISLGC, de circa 13 m3/s .

Lacurile naturale din judeţul Prahova, puţin numeroase, dar variate ca origine a

cuvetelor lacustre, sunt situate în zona de câmpie şi de dealuri. Ca lacuri de câmpie sunt de

menţionat limanele fluviatile Balta Doamnei, Curcubeu, Sărăcineanca, pe stânga Ialomiţei şi

Lacul Fulga, pe valea Bălana. În regiunea subcarpatică lacurile mai cunoscute sunt cele de la

Brebu, cu o suprafaţă de 3,8 ha şi o adâncime maximă de 12 m, Câmpina (Peştelui şi Bisericii),

Vitioara, cu suprafaţa de 6 ha şi adâncimea de 2 m şi cele de la Slănic (Baia Baciului, Baia

Miresii, Baia Verde etc.) localizate în vechi exploatări de sare şi amenajate în scop balnear. Cel

mai mare lac din judeţul Prahova este cel de acumulare de la Paltinu şi se datorează barajului

construit pe valea Doftanei. La nivelul normal de retenţie, volumul acestui lac este de 5,6 mil.

m3, iar suprafaţa corespunzătoare de 196 ha.

2.4.6. Clima Clima este temperat continentală, cu diferenţieri mari între unităţile montane şi cele de

câmpie evidenţiate şi prin amplitudinea termică.

Regimul climatic general se caracterizează prin veri călduroase , uneori secetoase, şi

ierni reci marcate de viscole, în zona de câmpie. În regiunile montane verile sunt răcoroase, iar

iernile aspre, cu un strat gros de zăpadăcare se menţine o perioadă lungă de timp.

Ţinuturile dealurilor şi depresiunilor subcarpatice au caracteristici climatice intermediare,

faţă de cele 2 areale învecinate.

69

Precipitaţiile sunt repartizate neuniform, ca urmare a marilor depsebiri altitudinale ale

reliefului, oscilând între 588 mm anual în câmpie şi 1.346 mm anual pe crestele înalte ale

munţilor.

Vânturile predominante bat cu o frecvenţă mai mare dinspre NE şi N în câmpie şi V în

zonele montane înalte

2.4.7. Solurile Principalele tipuri de sol din judeţul Prahova sunt prezentate in harta 2.4.3.

Harta 2.4.3.. Tipuri de soluri în judeţul Prahova

În SE, în câmpie, au o largă răspândire cernoziomurile cambice, în mare parte freatic-umede,

care trec repede prin cernoziomuri argiloiluviale, la soluri brun-roşcate, brun-roşcate podzolite,

brune podzolite şi soluri podzolice argiloiluviale, formate pe depozite loessoide mijlocii sau fine.

În luncile care străbat câmpia şi în zona de divagare apar suprafeţe întinse cu aluviuni şi soluri

aluviale, Iăcovişti, soluri gleice,cernoziomuri freatic-umede de diferite texturi, soluri brune

aluviale, iar pe întinsul con de dejecţie al Prahovei sunt dominante solurile cunoscute popular

sub denumirea de branciog (soluri care au strat de pietriş la mică adâncime). În dealurile

subcarpatice se constată un mozaic de soluri, în care sunt prezente soluri brune, brune

podzolite, brune acide, pseudorendzine şi soluri negre de fâneaţă umedă, la care se adaugă, pe

versanţi, soluri erodate. În zona montună se întâlnesc soluri brune şi brune podzolite (pe roci

argiloase cu carbonaţi), soluri brune acide, soluri brune podzolice, podzoluri şi soluri

humicosilicatice; de regulă, aceste soluri au caracter scheletic şi grosime redusă. Din total fond

funciar (420,0 mii ha) solurile aluviale ocupă cca 47 000 ha, iar sărăturile cca 5 500 ha

(îndeosebi în bazinul râului Sărata). Celelalte soluri ocupă aproximativ 375 000 ha, din care cca

78000 ha sunt terenuri cu soluri erodate (din care 22000 ha şi cu alunecări), iar cca 188000 ha

70

prezintă pericolul de eroziune (59000 ha având folosinţă agricolă).Pentru intensa folosire a

resurselor de sol se impun, în continuare, efectuarea lucrărilor hidroameliorative; regularizarea

cursurilor de apă şi îndiguirea luncilor, inclusiv amenajarea corespunzătoare a, bazinelor

hidrografice pentru prevenirea şi combaterea degradării terenurilor, punându-se accentul pe

sistematizarea corespunzătoare a teritoriului şi stabilirea folosinţelor sau structurii culturilor în

acord cu condiţiile locale; eliminarea excesului de apă din părţile joase ale luncilor şi din

Câmpia Gherghiţei printr-o reţea de canale de desecare şi lucrări de nivelare-modelare;

exinderea irigaţiei în câmpie, lunci şi pe conul de dejecţie al Prahovei, asociată cu o reţea de

desecare-drenaj pe terenurile în care este pericol de ridicare a apei freatice sau de salinizare;

fertilizarea raţională a culturilor şi aplicarea unei agrotehnici corespunzătoare solului ş.a.

2.4.8. Resurse naturale neregenerabile Principalele resurse naturale neregenerabile ale judetului Prahova sunt: petrolul,

gazele naturale, carbunele, sarea, calcarul, nisipul cuartos.

Structurile de hidrocarburi sunt localizate în dealurile subcarpatice, unde se dispun pe trei

aliniamente orientate E-V; aliniamentul intern cu structuri cutate, faliate şi deversate spre S:

Copăceni-Făgetu (Scăioşi) – Mălăeşti – Floreşti-Buştenari- Runcu- Câmpina- Gura Drăgănesei;

aliniamentul central cu numeroase cute diapire: Apostolache-Matiţa-Podenii Vechi-Băicoi-

Tintea-Floreşti; aliniamentul extern cu structuri brahianticlinare şi diapire incipiente: Ceptura-

Urlaţi-Ariceşti. În cuprinsul judeţului se mai întâlnesc câteva apariţii de lignit dintre care

zăcămintele situate în dacianul de la Ceptura sunt cele mai importante, de sulf la Vărbilău, de

sare la Slănic. Rocile utile şi materialele de construcţi sunt prezentate prin calcare (Prişcu,

Tătaru, Tohani), gips (Bătrâni, Ceraşu, Slănic, Măneciu-Ungureni), gresii şi conglomerate

(Caraiman-valea Jepilor, Secăria – Valea Doftanei, SV Culmii Gurguiata, Poieni-Lespezi),

marne (Gura Beliei), tufuri dacitice (Slănic-Piatra Verde), argile betonice (Breaza, Brebu),

nisipuri (Comarnic, Vălenii de Munte, Gura Vitioarei).

2.4.9. Flora şi fauna

VEGETATIA. Vegetaţia prezintă o mare diversitate, desfăşurându-se pe largă scară

altitudinală. Zona silvostepei, situată în SE judeţului, în mare parte transformată antropic, este

aproape complet lipsită de păduri.În pajişti predomină păiuşul (Festuca valesiaca), dar sunt

frecvente şi diverse asociaţii halofile. Zona pădurilor de foioase este formată din păduri de stejar

(Quercus robur), risipite în areale insulare pe conul de dejecţie al Prahovei, printre culturi, şi din

şleauri de stejar cu carpen şi tei, în extremitatea sudică a judeţului. Etajul pădurilor de foioase

se desfăşoară din Subcarpaţi până în zona montană. La alcătuirea lui participă pădurile de

gorun, de fag şi cele de amestec (fag, molid şi brad) în alternanţă cu livezi şi pajişti colinare şi

71

montane secundare cu Agrostis tenuis şi Festuca rubra. Etajul pădurilor de conifere are o

extensiune redusă, fiind alcătuit din molidişuri în care apare uneori şi zăpada (Lorix decidua) şi

din pajişti cu păiuş roşu (Festuca rubra). Etajele subalpin şi alpin sunt reprezentate prin

tufărişuri de jneapăn (Pinus mugo) ienupăr (Juniperus communis ssp. nana), anin de munte

(Alnus viridis), ce alternează cu pajişti secundare de păruşcă (Festuca supina), în care abundă

elemente dacice şi prin pajişti alpine, care ocupă suprafeţe restrinse in porţiunile mai înalte ale

M. Bucegi. Condiţiile ecologice din cadrul judeţului au favorizat dezvoltarea endemismelor

(Cerastium transsilvanicum, Aconitum toxicum, Silene dubia, Herocleum palmatum etc.) şi

existenţa unor rarităţi floristice (Lonicera coerulea, Taxus baccata, Gentiana Lutea,

Leontopodium alpinum,Nigritella rubra, Camponula alpina,Trollius europaeus, Pinus cembra).

Este interesantă prezenţa, la poalele Bucegilor, a unei enclave de elemente sudice: Syringa

vulgaris, Tamus communis, Primula columnae, Daphne Blagayana.

Vegetaţia azonală din luncile râurilor este constituită din zăvoaie de salcie, plop şi anin

negru.

FAUNA. În silvostepă se constată infiltraţii ale elementelor pontice de stepă ca:

popândăul, şoarecele de mişună, cioara grivă (sudică). Recent a fost colonizat fazanul. Fauna

domeniului forestier se caracterizează prin predominarea speciilor de pădure: ursul, râsul,

cerbul (ocrotite), căpriorul lupul, jderul, mistreţul. Dintre păsări, frecvente sunt: alunarul, ierunca

şi cocoşul de munte (specii de interes cinegetic ocrotite) ca şi elementul mediteranean Serinus

serinus. În etajul subalpin se întâlnesc: capra neagră (ocrotiţi), Erebia pandrose, Erebia pronoe

regalis, Apar şi elemente ce pendulează între golul subalpin şi pădure: vipera comună,

Soarecele de munte, şopârla de munte,sălămizdra carpatică (endemism).

Fauna ihtiologică este reprezentată prin păstrăv (în cursul superior al râurilor) şi prin

lipan şi clean (în cel mijlociu).

In Anexa 6 se prezintă în detaliu vegetaţia şi fauna din Parcul Naţional Bucegi, iar in

anexa 9 date privind biodiversitatea în judeţul Braşov, inclusiv sit-uri Natura 2000 şi specii

protejate.