Prezentul studiu evidențiază principalele noutăți introduse de legislația procesual penală în vigoare cu privire la instituția camerei preliminare. Studiul este împărțit în trei secțiuni: (i) prima secțiune tratează motivele, rațiunea pentru care legiuitorul a ales să reglementeze procedura de cameră preliminară; (ii) secțiunea a II-a subliniază unele aspecte de drept tranzitoriu și situații practice, iar (iii) secțiunea a III-a analizează dispozițiile ce pot suscita dezbateri și practică neunitară a procedurii propriu-zise.

I. Rațiunea pentru care legiuitorul a adoptat procedura de cameră preliminară.

Expunerea de motive a proiectului de Lege privind Codul de procedură penală, devenit ulterior Legea nr. 135/2010, denumit în continuare, brevitatis causa, ”Proiectul NCPP”, prevede că ”în considerarea deficienţelor cu care se confruntă sistemul procedural penal (subl. ns.), a apărut necesitatea gândirii unui sistem modern, care să răspundă imperativelor creării unei justiţii adaptate aşteptărilor sociale, precum şi creşterii calităţii acestui serviciu public”[1].

Ulterior, tot Proiectul NCPP prevede că această ”Cameră preliminară este o instituţie nouă, inovatoare (subl. ns.), ce are ca scop crearea unui cadru legislativ modern, care să înlăture durata excesivă a procedurilor în faza de judecată. Prin reglementarea procedurii camerei preliminare se urmăreşte rezolvarea chestiunilor ce ţin de legalitatea trimiterii în judecată şi de legalitatea administrării probelor, asigurându-se premisele pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei în fond. În acest mod, sunt eliminate unele dintre deficienţele care au condus la condamnarea[2] României de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea duratei rezonabile a procesului penal”[3].Pentru a dezvolta și mai mult sursa de inspirație a legiuitorului, vom observa că potrivit tezei prealabile privind elaborarea proiectului NCPP, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 829/2007[4], în faza de instrumentare a noului cod de procedură penală, denumit în continuare,brevitatis causa, ”NCPP”, această fază procesuală era denumită ”fază preliminară”.

Motivele pentru care legiuitorul a renunțat la această exprimare nu ne sunt cunoscute, însă, considerăm că această denumire de fază preliminară conturează mai bine faza procesuală în care ne aflăm, o fază preliminară fazei de judecată, care are ca scop blocarea dosarelor incorect întocmite să mai ajungă în fața judecătorului. Astfel, în tezele preliminare se prevede că această instituție este cunoscută în multe sisteme europene, precum Italia[5], Serbia, Kosovo, Franța[6] și de asemenea, este cunoscută și la nivelul Statutului Curții Penale Internaționale[7].

Vom observa, totuși, în cele ce urmează, că procedura de cameră preliminară nu este cu totul nouă și inovatoare la nivelul științei procesual penale române întrucât fondul legislativ român a mai cunoscut o astfel de procedură denumită ședința pregătitoare.

Ședința pregătitoare a fost introdusă prin Decretul nr. 506/1953, însă aceasta nu a dăinuit o perioadă mai îndelungată de timp în peisajul dreptului procesual penal întrucât a fost abrogată ulterior prin Decretul nr. 473/1957. Art. 269 din textul original introdus prin Decretul 506 prevedea următoarele: ”Cauzele primite de la procuror sunt supuse spre examinare într-o ședință pregătitoare, în scopul ca în fața instanței de fond să ajungă spre judecare numai acele cauze în care sunt probele necesare, suficiente și legal administrate, astfel încât instanța, judecând cauza în fond, să poată hotărî dacă faptele sunt dovedite și dacă învinuitul le-a săvârșit și este vinovat de săvârșirea lor”.

Pentru a observa și mai bine că instituția ședinței pregătitoare era asemănătoare cu faza procesuală a camerei preliminare, considerăm relevantă o definiție a acesteia din urmă. Așadar, camera preliminară reprezintă ”o etapă procesuală preliminară judecății, în cadrul căreia

judecătorul special desemnat în această funcție și potrivit competenței instanței verifică legalitatea sesizării instanței, precum și a administrării probelor ori a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală”[8].

Din analiza comparativă a celor două definiții, rezultă următoarele aspecte comune: ambele proceduri reprezintă faze preliminare ale procedurii de judecată; atât ședința pregătitoare cât și camera preliminară au ca obiect examinarea actului de sesizare al instanței pentru a se constata respectarea cerințelor impuse de lege; scopul acestor proceduri îl reprezintă blocarea dosarelor neregulat întocmite să mai ajungă în fața judecătorului ce exercită funcția de judecată.

Cu toate acestea, instituția ședinței pregătitoare a ridicat multiple dezbateri și controverse juridice[9], amintind neclaritatea ce rezulta din cuprinsul reglementării în legătură cu aspectele asupra cărora instanța se putea pronunța, precum vinovăția învinuitului ori asupra cărora aceasta putea formula aprecieri, respectiv forța probantă și veridicitatea probelor precum și alte aspecte asemănătoare. Legiuitorul s-a văzut nevoit a renunța la această fază procesuală din cauza deficiențelor acesteia la vremea respectivă, însă, după cum putem observa, această renunțare a fost doar una temporară.

În concluzie, constatăm că instituția camerei preliminare nu este cu totul nouă în peisajul juridic românesc, ea având o predecesoare dar și alte instituții asemănătoare în dreptul comparat.

II. Aspecte de drept tranzitoriu

Dispozițiile procesual penale sunt, în principiu[10], de imediată aplicare. Legiuitorul prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a NCPP și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale[11], denumită în continuare, brevitatis causa, ”LPA”, nu s-a dezis de la acest principiu, prevăzând expressis verbis în art. 3 că ”legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare (subl. ns.), cu excepțiile prevăzute în cuprinsul legii”.

Este firesc, ca LPA să cuprindă și reglementări de drept tranzitoriu ce vizează procedura camerei preliminare, mai ales datorită noutății acestei instituții procesual penale. Astfel, potrivit art. 6 alin. (1) LPA, cauzele aflate în curs de judecată în prima instanță la data intrării în vigoare a legii noi[12] în care nu s-a început cercetarea judecătorească (subl. ns.) se soluționează de către instanța competentă conform legii noi, potrivit regulilor prevăzute de aceeași lege. În situația prevăzută la alin. (1) instanța pe rolul căreia se află cauza o trimite judecătorului de cameră preliminară, pentru a proceda potrivit dispozițiilor procedurale ori o declină în favoarea instanței competente.

Reamintim că potrivit art. 322 din Codul de procedură penală de la 1968, denumit în continuare,brevitatis causa, ”VCPP”, începerea cercetării judecătorești are loc la momentul la care grefierul, în urma dispoziției președintelui de complet, dă citire actului de sesizare al instanței[13]. Astfel, în cazurile în care dosarele se află în faza judecății, însă nu s-a început cercetarea judecătorească prin citirea actului de sesizare al instanței, sunt posibile următoarele două situații: a) dosarul se trimite de către instanța competentă sub VCPP instanței nou competente potrivit NCPP, care va proceda la trimiterea cauzei la judecătorul de cameră preliminară pentru a proceda potrivit dispozițiilor procedurale ce guvernează această fază;b) dosarul rămâne la instanța inițial competentă sub VCPP și de asemenea competentă potrivit NCPP, iar instanța va trimite cauza judecătorului de cameră preliminară pentru a proceda potrivit dispozițiilor procedurale ce guvernează această fază.

În practica instanțelor[14] a fost des întâlnită următoarea ipoteză: La primirea dosarului în urma trimiterii în judecată a inculpaților, instanța a verificat menținerea arestării preventive a acestora potrivit art. 3001 din VCPP, pronunțând o încheiere cu privire la acest aspect. Totodată, prin aceeași încheiere, instanța a stabilit următorul termen de judecată la care urma a se verifica regularitatea actului de sesizare, conform VCPP, la o dată ulterioară momentului intrării în vigoare a NCPP. La noul termen, instanța a pus în discuția subiecților procesuali principali, a părților și a procurorului trimiterea dosarului la judecătorul de cameră preliminară potrivit art. 6 alin. (1) și (2) din LPA.

În aceeași ședință, după susținerile subiecților procesuali principali, a părților și a procurorului, judecătorul care exercita funcția de judecată s-a autoconstituit judecător de cameră preliminară prin aplicarea art. 3 alin. (3) din NCPP, text care exclude incompatibilitatea[15] dintre judecătorul de cameră preliminară și judecătorul care exercită funcția de judecată și astfel a procedat la judecarea cauzei în camera de consiliu potrivit procedurii de cameră preliminară.Tot la același termen, instanța a trecut la reverificarea măsurii preventive a arestării potrivit art. 207 NCPP, constatând că această măsură a fost legal dispusă, ulterior acordând termen pentru continuarea procedurii de cameră preliminară.

Cu privire la această ipoteză expusă mai sus, vom face următoarele reflecții:Măsurile premergătoare reprezintă denumirea marginală a art. 344 din NCPP, referindu-se la măsurile ce se iau pentru pregătirea judecății în cameră preliminară. La alin. (1) se prevede că după sesizarea instanței prin rechizitoriu, dosarul se repartizează aleatoriu (subl. ns.) judecătorului de cameră preliminară. În ipoteza noastră, această repartizare aleatorie, conform NCPP, nu a mai avut loc, judecătorul investit inițial potrivit VCPP s-a autoconstituit, nealeatoriu, judecător de cameră preliminară.

Această soluție, pe care o considerăm de compromis, a fost oferită de legiuitor noilor judecători de cameră preliminară prin aplicarea în oglindă a mecanismului sesizării instanței din VCPP cu cel din NCPP, așa încât să nu existe un blocaj al dosarului prin obligarea judecătorului care a fost legal sesizat potrivit VCPP să scoată dosarul de pe rol si să îl trimită judecătorului de cameră preliminară pentru a proceda potrivit NCPP. De asemenea, credem că legiuitorul a considerat că nu se impune o astfel de incompatibilitate între cele două funcții procesuale, de cameră preliminară și de judecată, tocmai, pentru a fi evitate astfel de ipoteze și a nu se ajunge la prelungirea nejustificată a soluționării acestei faze procesuale.

Unele reflecții se impun totuși cu privire la încheierea prin care judecătorul a verificat legalitatea dispunerii asupra măsurii preventive a arestării la primirea dosarului, încheiere prin care dezlegarea făcută asupra unei chestiuni prealabile, îi conferă acesteia autoritate de lucru judecat provizorie cu privire la respectiva chestiune. Așa cum s-a prevăzut[16], aceste feluri de încheieri fac corp comun cu sentința sau decizia, deoarece chestiunile rezolvate au contribuit la soluționarea cauzei.

Instanța, la momentul la care s-a constituit în judecător de cameră preliminară, a reverificat măsura arestării preventive la primirea rechizitoriului, încheierea astfel pronunțată sub VCPP rămânând într-un fel, fără niciun efect. Se poate totuși argumenta că respectiva încheiere și-a produs efectele până când instanța a reverificat aceste temeiuri, iar judecătorul la momentul la care a pronunțat această încheiere judeca potrivit VCPP. Cu toate acestea, considerăm că problematica nu dispare și este în continuare valabilă întrebarea dacă judecarea în acest mod ar putea fi afectată în vreun fel.

În ciuda eventualelor critici, dacă judecătorul de cameră preliminară nu ar fi procedat la această operațiune de compromis pe care am discutat-o în paragrafele anterioare, s-ar fi născut

probabil o serie de nulități (rezultate din neparcurgerea procedurii prealabile a verificării măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară conform art. 207 NCPP) care ar fi afectat încheierea de la termenul la care judecătorul s-a constituit în camera preliminară, sancțiuni intervenite pentru nerespectarea dispozițiilor procesuale care guvernează judecata de cameră preliminară.

LPA mai conține aspecte de drept tranzitoriu cu privire la procedura de cameră preliminară, respectiv, art. 15 referitor la plângerile împotriva soluțiilor procurorului, plângeri care potrivit art. 54 lit. c) NCPP îi revin în competență judecătorului de cameră preliminară. De asemenea, discuții se vor naște și cu privire la măsurile preventive la sesizarea judecătorului de cameră preliminară, însă amploarea studiului nu ne permite dezvoltarea acestora momentan.

În concluzie, observăm că punerea în practică a dispozițiilor tranzitorii din LPA nu a fost una facilă, instanțele găsind totuși o soluție de compromis care chiar dacă a condus prelungirea cu un termen sau două a procedurii, a evitat pronunțarea unor soluții contrare spiritului noii legislații procesual penale.

III. Aspecte de drept procesual cu privire la procedura de cameră preliminară.

Proiectul NCPP introduce în peisajul procesual penal un nou principiu fundamental, și anume, principiul separării funcțiilor judiciare. Prin principii fundamentale ale procesului penal se înțeleg ”regulile cele mai generale, în temeiul cărora sunt reglementate structura și desfășurarea procesului penal”[17].

Așadar, NCPP prin art. 3 alin. (1) împarte procesul penal în patru funcții judiciare: (i) de urmărire penală (prin organele de cercetare penală și procuror), (ii) de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în cursul urmăririi penale (prin judecătorul de drepturi și libertăți), (iii) de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată (prin judecătorul de cameră preliminară) și (iv) de judecată (de către instanțele de judecată).

Așa cum se poate observa, procedura de cameră preliminară este o funcție judiciară autonomă în cadrul procesului penal, care se individualizează de celelalte funcții judiciare. Camera preliminară urmărește, concomitent, să rezolve chestiunile privitoare la legalitatea trimiterii în judecată a inculpatului și la legalitatea administrării probelor, păstrând în același timp premisele pentru soluționarea cu celeritate a cauzei în fond[18].

Art. 54 din NCPP, cu denumirea marginală, Competența judecătorului de cameră preliminară, stabilește competența materială (rationae materiae) a judecătorului de cameră preliminară, aceasta fiind conturată de activitățile (i) de verificare a legalității trimiterii în judecată dispusă de procuror, (ii) de verificare a legalității administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală, (iii) de soluționare a plângerilor împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată precum și (iv) de alte situații expres prevăzute de lege.

Mai mult, art. 54 nu se rezumă doar la competența materială, ci face și o trimitere în mod indirect, prin literele c) și d) la competența funcțională[19] (rationae oficii) a judecătorului de cameră preliminară, în sensul că judecătorul de cameră preliminară este tot cel care va judeca anumite căi de atac, și anume, ”calea de atac” împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată, reglementată de art. 341 din NCPP, contestațiile împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară, reglementată de art. 205 NCPP și asupra încheierilor privind modul de soluționare a cererilor și excepțiilor din procedura de cameră preliminară, prevăzută la art. 347 NCPP.

Se observă, din ansamblul reglementărilor, faptul că procedura de cameră preliminară este, în principiu, eminamente scrisă. Acest lucru este subliniat de art. 345 alin. (1) care prevede că ulterior ce judecătorul a procedat conform art. 344 și a trimis copia certificată a rechizitoriului inculpatului la locul de deținere, a primit cererile acestuia si ale procurorului, judecătorul se va pronunța asupra acestora prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului și a inculpatului.

O observație importantă trebuie făcută cu privire la instituirea termenului de 60 de zile înlăuntrul căruia procedura de cameră preliminară trebuie finalizată. Art. 343 NCPP prevede că durata procedurii de cameră preliminară este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanță.

Practica dovedește deseori că unele cauze prezintă o dificultate aparte, alimentată de discuțiile cu privire la legalitatea administrării probelor în faza de urmărire penală și cu privire la cererile și excepțiile formulate de părți, subiecții procesuali principali și procuror. Credem că ar fi fost oportună posibilitatea prelungirii acestei proceduri cu încă 30 de zile în cauzele în care judecătorul ar fi considerat că are nevoie de mai mult timp pentru a rezolva multitudinea problemelor ivite în această fază procesuală.

De asemenea, suntem de părere că termenul de 60 de zile trebuie să includă și termenul de rezolvare a eventualei contestații formulată potrivit art. 347 alin. (1) NCPP de către inculpat și procuror împotriva soluției dispuse prin încheiere de către judecătorul de cameră preliminară, în acest sens fiind și alin. (3) al art. 347 NCPP care prevede că art. 343 NCPP privitor la termenul maximal de 60 de zile se aplică în mod corespunzător și contestației.

În continuare, întrebarea care firesc se impune cu privire la termenul de 60 de zile este care ar putea fi sancțiunea nerespectării lui? O întrebare normală, însă cu un răspuns departe de a fi ușor formulat. Ar trebui să fie observat că termenul de 60 de zile este instituit în mod legal[20]. Un prim răspuns ce ar rezulta la o analiză prima facie prin considerarea termenului de 60 de zile ca fiind un termen legal și peremptoriu ar fi că ar trebui să intervină sancțiunea decăderii, iar actul efectuat după trecerea celor 60 de zile (recte încheierea judecătorului de cameră preliminară) să fie lovit de nulitate ca efect al decăderii.

Cu toate acestea, considerăm că soluția preferabilă ar fi alta, respectiv, considerarea termenului ca fiind un termen procedural relativ, soluție[21] ce se aplică atunci când este încălcat art. 406 alin. (1)[22] care prevede că hotărârea se redactează în cel mult 30 de zile de la pronunțare.

Așadar, ca urmare a considerării termenului de 60 de zile ca fiind un termen procedural relativ, încălcarea acestuia nu se va răsfrânge asupra valabilității procedurii și a încheierii judecătorului de cameră preliminară ci va atrage eventual sancțiuni disciplinare pentru judecătorul de cameră preliminară.

Această concluzie s-ar impune și din observarea redactării similare a celor două texte de lege precum și pe considerentul că dacă încheierea judecătorului de cameră preliminară ar fi lovită de nulitate, atunci consecința acestui fapt va fi ca întreaga procedură de cameră preliminară să fie reluată, argument greu de acceptat având în vedere premisele legiuitorului referitoare la celeritatea și urgența procesului penal.

Observăm astfel, cu privire la discuția de mai sus referitoare la sancțiunea nerespectării termenului de 60 de zile de soluționare a cauzei în camera preliminară, că nicio soluție nu ar fi la adăpost de critici, însă cel mai probabil doctrina și jurisprudența vor oferi soluții practice viabile cât mai apropiate de voința legiuitorului.

Cu privire la o altă problemă procedurală existentă sub ”umbrela” VCPP, legiuitorul NCPP a preluat soluția majoritară[23] din VCPP conform căreia, judecătorul se va pronunța asupra neregularităților actului de sesizare prin observarea dispozițiilor intrinseci (sancționarea cu nulitatea absolută sau relativă a actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii conform art. 280-282 NCPP, excluderea unora sau mai multor probe administrate) și extrinseci (de exemplu, lipsa semnăturii celui care l-a întocmit) ale acestuia, recte art. 328 și conexe din NCPP ce reglementează cerințele legale pe care rechizitoriul trebuie să le îndeplinească.

Astfel, judecătorul îi va comunica deficiențele actului de sesizare procurorului, iar acesta are un termen de 5 zile de la comunicare, termen în care va analiza dacă va menține dispoziția de trimitere în judecată sau va solicita restituirea cauzei. Așa cum s-a precizat[24], remedierea neregularităților intrinseci este o procedură ce necesită o durată de timp mai îndelungată, ceea ce înseamnă că termenul de 5 zile instituit de art. 345 alin. (3) NCPP pentru procuror se aplică în sensul că în acest termen procurorul doar va constata neregularitățile intrinseci și va comunica cel mai probabil judecătorului de cameră preliminară că solicită restituirea cauzei.

Cu toate acestea, se poate desprinde concluzia că judecătorul de cameră preliminară se va pronunța asupra restituirii cauzei la parchet, dacă procurorul nu a remediat deficiențele constatate de judecător în termenul de 5 zile, numai atunci când neregularitatea atrageimposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecății conform art. 346 alin. 3 lit. a precum și când se observă alte neregularități procedurale flagrante, iar nu pentru orice deficiențe.

O interpretare a acestei dispoziții trebuie făcută totuși coroborat cu litera c) de la același articol, unde judecătorul este obligat să restituie cauza la parchet atunci când procurorul nu răspunde(subl. ns.) în termenul de 5 zile prevăzut de art. 345 alin. (3). Așadar, la o primă vedere ar părea că dispozițiile ar fi contrare, însă ele se coroborează[25] prin faptul că ipoteza de la litera a) are în vedere faptul că procurorul răspunde în termenul de 5 zile, dar nu remediază deficiențele puse în vedere de judecător, spre exemplu, prin menținerea lor. Pe când litera c) are în vedere ipoteza în care procurorul nu răspunde în niciun fel cu privire la dispozițiile judecătorului de cameră preliminară. Soluția de a trimite în mod obligatoriu cauza la parchet în această situație este firească întrucât judecătorul de cameră preliminară nu cunoaște atitudinea procurorului cu privire la deficiențele constatate. De asemenea, această soluție poate fi și privită ca o sancțiune a pasivității procurorului de caz.

Considerăm că dezbaterile ce pot lua naștere cu privire la această instituție sunt departe de a fi epuizate. Cu toate acestea, trebuie salutată inovația adusă de procedura de cameră preliminară, prin asigurarea unui ”filtru” de specialitate a sesizării instanței, prin conținutul dispozițiilor care reglementează această fază procesuală și prin soluțiile care pot fi dispuse.

Astfel sunt prevăzute criteriile în baza cărora se va stabili dacă procedura din faza urmăririi penale a avut un caracter legal și temeinic pentru a se putea proceda la judecarea în fond ori dacă se va opta pentru sancționarea actelor nelegal întocmite și refacerea acestora, deziderat urmărit în consonanță cu respectarea dreptului inculpatului la un proces echitabil.

[1] A se vedea Secțiunea a II-a, cu denumirea marginală – „Motivul emiterii actului normativ” , nr. 1 – „Descrierea situației actuale”, din Proiectul NCPP, pag. 1;[2] A se vedea C.E.D.O., cauza Brăgădireanu c. României, Hotărârea din 6 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 369 din 4 iunie 2010 (durata procesului a fost de 8 ani și 8 luni, din care 7 ani și 8 luni au curs după ratificarea Convenției de către România; în tot acest timp, procesul a fost judecat de 8 instanțe cu 3 niveluri de competență); o condamnare recentă a României la C.E.D.O a avut loc în cauza Velcescu şi alţii c.României, publicată în Monitorul Oficial nr. 149 din 20 martie 2013 tot pentru nerespectarea termenului rezonabil de soluționare a procesului;

[3] A se vedea Secțiunea a II-a, cu denumirea marginală – „Motivul emiterii actului normativ”, nr. 2 – „Schimbări preconizate”, litera k. – „Procedura camerei preliminare”, din Proiectul NCPP, pag. 13;[4] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 556 din 14 august 2007;[5] Pentru reglementarea din Codul de procedura italiană, denumită giudice dell’udienza preliminare sau GUP a se vedea Astolfo di Amato, Criminal Law in Italy, Ed. Wolters Kluwer, 2011, pag. 158 și urm., M. Pisani, A. Molari, V. Perchinunno, P. Corso, Manuale di procedura penale, Ed. Monduzzi, 1994, pag. 383 și urm.;[6] Pentru reglementarea asemănătoare din Codul de procedură franceză, denumită Judge d’instruction, însă sub rezerva discuțiilor de compatibilitate, a se vedea M.-L. Rassat, Procédure pénale, Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 1994, pag. 469 și urm.;[7] A se vedea art. 60 și urm. din Legea nr. 111 din 13 martie 2002 pentru ratificarea Statutului Curţii Penale Internaţionale, adoptat la Roma la 17 iulie 1998, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 211 din 28 martie 2002;[8] A se vedea G. Antoniu, C. Bulai , Dicționar de drept penal și procedură penală, Ed. Hamangiu, București, 2011, pag. 110;[9] Pentru dezvoltări referitoare la ședința pregătitoare, a se vedea N. Volonciu, Modificările Codului de procedură penală al R.P.R., în Analele Universității București „C.I. Parhon” și „Revista de științe sociale-științe juridice” nr. 6/1956, pag. 161 și urm.; V. Brutaru, Camera preliminară, o nouă instituție de drept procesual penal, în Revista Dreptul, nr. 2/2010, pag. 207-215 precum doctrina și jurisprudența postbelică acolo citată;[10] Pentru discuții cu privire la cele trei soluții propuse în doctrină de aplicare in timp a legii procesual penale, și anume: (i) legea veche continuă să se aplice tuturor cauzelor începute sub imperiul ei, iar legea nouă se aplică numai cauzelor începute după intrarea ei în vigoare (așa cum este cazul legii procesual civile); (ii) legea nouă se aplică tuturor cauzelor în curs, anulându-se toate actele efectuate sub legea veche, dacă sunt contrare dispozițiilor din noua lege și în fine, (iii) soluția adoptată de legiuitorul LPA, legea nouă se aplică tuturor actelor procesuale efectuate sub imperiul ei, rămânând valabile însă actele efectuate sub imperiul legii vechi în cazul proceselor în curs de desfășurare, a se vedea I. Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală, vol I, București, 1924-1927, pag. 286 și urm.; P. Bouzat, J. Pinatel, Traité de droit pénal et de criminologie, tome II – Procédure pénale, Ed. Dalloz, Paris, 1970, p. 1613 și urm; Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ed. a III-a, Editura Hamangiu, București, 2013, pag. 44 și urm.; S. Kahane, Siuația tranzitorie în succesiunea legii de procedură penală, în Revista Română de Drept, nr. 6/1967, pag. 50-58;[11] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013;[12] A se înțelege Noul Cod de procedură penală;[13] Pentru discuții cu privire la efectele citirii actului procedural de sesizare și parcurgerea fazei cercetării judecătorești potrivit VCPP, a se vedea Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ed. a III-a, Editura Hamangiu, București, 2013, pag. 582 și urm.; A. Crișu, Drept procesual penal, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, București, 2011, pag. 509;[14] Se pot observa cauzele aflate în curs de judecată în primă instanță, disponibile pe http://portal.just.ro[15] Potrivit expunerii de motive a Legii nr. 255/2013 de punere în aplicare a NCPP, s-a adoptat soluția potrivit căreia judecătorul care exercită verificarea legalității trimiterii în judecată, a urmăririi penale și care decide începerea judecății să poată exercita în continuare în aceeași cauză și funcția de judecată (subl. ns.) întrucât astfel se vor reduce semnificativ dificultățile/costurile de implementare a dispozițiilor privind camera preliminară și ca totodată, această soluție este de natură să reducă semnificativ și gradul de încărcare a activității la nivelul fiecărui magistrat judecător.;Pentru mai multe detalii, a se vedea Expunerea de motive a Legii nr. 255/2013 de punere în aplicare a NCPP, Secțiunea a 2-a, nr. 2.3 – Titlul III – Dispoziții referitoare la Codul de procedură penală, nr. 3 – Modificări importante aduse procedurii camerei preliminare, pag. 8;[16] Pentru felul hotărârilor judecătorești și discuții cu privire la încheieri, a se vedea Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ed. a III-a, Editura Hamangiu, București, 2013, pag. 562 și urm.; A. Crișu, Drept procesual penal, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, București, 2011, pag. 494 și urm.;[17] A se vedea în acest sens, Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ed. a III-a, Editura Hamangiu, București, 2013, pag. 56; I. Neagu, Drept procesual penal, Ed. Academiei, București, 1988, pag. 75; Gr. Theodoru, Principiile fundamentale ale procesului penal român și perfecționarea reglementării lor, în Analele Ştiinţifice Ale UniversităţIi Al. I. Cuza, Iaşi, 1984, pag. 19-20;[18] În același sens, a se vedea M. Iordache, Camera preliminară, o nouă instituție de drept procesual penal, în Revista Dreptul, nr. 2/2010, pag. 218 și urm.; V. Constantinescu, Verificarea regularității actului de sesizare în procedura camerei preliminare din Noul Cod de procedură penală – Comentariu la Decizia nr. 1500 din 25.07.2011 a Curții de Apel București, Secția I Penală, publicată în Curierul Judiciar, nr. 3/2012, pag. 165 și urm.;

[19] Pentru felurile competenței și criteriile de determinare a acestora, a se vedea V. Rămureanu, Competența penală a organelor judiciare, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1980, pag 37 și urm.; I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Editura Global Lex, Bucureşti, 2002, pag. 280 și urm.;[20] Pentru discuții cu privire la clasificarea termenelor, a se vedea Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ed. a III-a, Editura Hamangiu, București, 2013, pag. 422 și urm.; A. Crișu, Drept procesual penal, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, București, 2011, pag. 366 și urm.;[21] Pentru soluția din dreptul procesual civil de a considera termenul de redactare a hotărârii ca termen procedural relativ și care nu afectează hotărârea în ansamblul său, soluție care se aplică mutatis mutandis și în dreptul procesual penal, a se vedea V.M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol II, Ed. Național, București, 1997, pag. 254; I. Leș, Noul cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2013, pag. 558;[22] Respectiv, fostul art. 310 alin. (2) care prevedea în mod similar că hotărârea se redactează în cel mult 20 de zile de la pronunțare;[23] A se vedea I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 277 din 2 februarie 2010, disponibilă pe site-ul www.scj.ro; A. Crișu, Drept procesual penal, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, București, 2011, pag. 506; V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală. Partea generală, vol II, Ed. Academiei, București, 1978, pag. 149;[24] Idem V. Dongoroz ș. a., pag. 149;[25] În același sens, a se vedea M. Iordache, Camera preliminară, o nouă instituție de drept procesual penal, în Revista Dreptul, nr. 2/2010, pag. 221-222.

1. Scurte precizări generale legate de judecătorul de cameră preliminară

Judecătorul de cameră preliminară reprezintă o instituţie de drept procesual penal cu caracter de noutate, care nu se identifică decât parţial cu instituţia camerei preliminare, aspect relevat atât de regula de competenţă funcţională statuată la art. 54 din Codul de procedură penală, cât şi de alte dispoziţiile legale pe care le voi detalia pe parcursul alocuţiunii.

Astfel, drepturile şi obligaţiile judecătorului de cameră preliminară şi ale avocaţilor suportă consecinţele specificului procedurii în care sunt antrenate, prezentând anumite variaţii în funcţie de regulile procesuale aplicabile. Datorită diverselor configuraţii date procedurilor în care este implicat judecătorul de cameră preliminară, pot apărea situaţii în care rolul avocatului este înlăturat în totalitate (ex. procedura confirmării redeschiderii urmăririi penale).

În cadrul scopului general de eficientizare şi de înlăturare a deficienţelor care au condus la condamnarea României de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului(în continuare C.E.D.O.) pentru încălcarea duratei excesive a procesului penal, unul dintre obiectivele pe care şi le-a asumat legiuitorul prin adoptarea Codului a fost reducerea duratei proceselor şi separarea funcţiilor judiciare.În acest context, judecătorul de cameră preliminară a dobândit, în principal, atribuţii în strânsă legătură cu funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată (art. 3 alin. (1) lit. c) şi alin. (6) şi art. 54 lit. a), b) şi c) din C. proc. pen.), însă, contrar obiectivului declarat, trebuie observat că judecătorului de cameră preliminară i-au fost atribuite numeroase alte competenţe care îl îndepărtează de funcţia procesuală pentru care a fost reglementat.

Unele dintre competenţele menţionate, altele decât verificarea legalităţii trimiterii în judecată, derivă, bineînţeles, din crearea unei etape distincte a procesului penal, cu reguli proprii, anume camera preliminară. În acest sens, pe durata de timp în care cauza se află în această etapă procesuală, judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra măsurilor preventive (cu excepţia reţinerii), vizând fie persoana fizică, fie persoana juridică (art. 348 din C. proc. pen.), asupra restituirii lucrurilor (dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 255 din C. proc. pen.), asupra luării şi ridicării măsurilor provizorii de siguranţă cu caracter medical – obligarea provizorie la tratament medical (art. 245-246 din C. proc. pen.), internarea medicală provizorie (art. 247-248 din C. proc. pen.) –, asupra luării măsurilor asigurătorii (art. 249, art. 254 din C.

proc. pen.), asupra contestaţiei împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară (caz în care contestaţia se soluţionează de acelaşi judecător prin încheiere definitivă – art. 250 alin. (6) din C. proc. pen.), respectiv asupra măsurilor de protecţie cu privire la martorii ameninţaţi (art. 126 alin. (7) din C. proc. pen.).

Relativ la măsurile asigurătorii, judecătorul de cameră preliminară nu poate dispune, cu titlu provizoriu (până la finalizarea procesului prin hotărâre definitivă), restabilirea situaţiei anteriore, potrivit art. 256 din C. proc. pen., aceasta fiind doar de resortul instanţei de judecată, în etapa judecăţii.

De asemenea, în raport cu art. 252 ind. 1 – art. 252 ind. 3 din C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară nu poate dispune asupra valorificării bunurilor mobile sechestrate, întrucât o asemenea procedură a fost reglementată de legiuitor doar pentru etapele urmăririi penale, respectiv judecăţii, considerând probabil că durata maximă a procedurii de cameră preliminară (60 de zile) înlătură necesitatea unei valorificării a bunurilor mobile sechestrate.

În afara atribuţiilor pe care le exercită în etapa camerei preliminare, judecătorul de cameră preliminară are atribuţii legate de verificarea soluţiilor de netrimitere în judecată (dar şi de neurmărire) dispuse de procuror prin ordonanţă de clasare sau renunţare la urmărirea penală sau prin rechizitoriu (art. 340-341 din C. proc. pen.). În plus, judecătorul de cameră preliminară confirmă redeschiderea urmăririi penale, în condiţiile art. 335 alin. (4) din C. proc. pen., respectiv soluţionează sesizarea privind luarea măsurii de siguranţă aconfiscării speciale sau a desfiinţării unui înscris în caz de clasare sau renunţare la urmărirea penală, conform art. 549 ind. 1 din C. proc. pen.

Competenţa materială, după calitatea persoanei şi cea teritorială a judecătorului de cameră preliminară este dată de instanţa la care acesta funcţionează – art. 54 alin. (1) din C. proc. pen. Judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară soluţionează contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic inferioară (art. 425 ind. 1 alin. (5) din C. proc. pen.).

Din ansamblul prevederilor Codului de procedură penală reiese că procedura la judecătorul de cameră preliminară nu este publică, desfăşurându-se în camera de consiliu în cvasitotalitatea cazurilor date în competenţa sa. Cu toate acestea, fără vreun motiv care să justifice o asemenea distincţie, contestaţia împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară se soluţionează în şedinţă publică (art. 250 alin. (6) şi (7) din C. proc. pen.).

2. Situaţii speciale privind anumite proceduri date în competenţa judecătorului de cameră preliminară

O primă situaţie atipică se produce atunci când în cursul urmăririi penale, în conformitate cu art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., procurorul ia o măsură asigurătorie, prin ordonanţă (prin rechizitoriu, procurorul poate doar să propună luarea unei asemenea măsuri de către judecătorul de cameră preliminară – art. 330 din C. proc. pen.), iar înainte de expirarea termenului de contestaţie de 3 zile de la data comunicării ordonanţei/aducerii la îndeplinire a acesteia, procurorul emite rechizitoriul şi sesizează judecătorul de cameră preliminară. În acest caz, cu toate că dosarul se află în etapa camerei preliminare, inculpatul sau o altă persoană interesată pot introduce contestaţie, cu respectarea termenului de 3 zile, care se soluţionează de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond (art. 250 alin. (1) din C. proc. pen.), iar nu de judecătorul de cameră preliminară,

care nu are o asemenea competenţă funcţională – art. 250 alin. (6) din C. proc. pen. nu se referă la o asemenea ipoteză.

Referitor la luarea măsurilor provizorii de siguranţă cu caracter medical, trebuie observat faptul că, spre deosebire de ipoteza măsurilor preventive, care pot fi luate din oficiu de judecătorul de cameră preliminară în etapa camerei preliminare, în acest caz, luarea celor două măsuri de siguranţă poate fi dispusă doar la propunerea motivată a procurorului – art. 246 alin. (1) şi art. 248 alin. (1) din C. proc. pen. La soluţionarea propunerii de luare faţă de inculpat a măsurii obligării la tratament medical sau de internare medicală provizorie este obligatorie prezenţa unui avocat ales/din oficiu.

În procedura confirmării redeschiderii urmăririi penale, adoptată pentru a se realiza conformitatea instituţiei reluării urmăririi penale în cazul redeschiderii (anume atunci când se infirmă ordonanţa de clasare de către procurorul ierarhic superior sau când se revocă ordonanţa de clasare/de renunţare la urmărirea penală de către procuror), cu jurisprudenţa C.E.D.O. în interpretarea art. 6 parag. 1 din Convenţie (în special cauza Stoianova şi Nedelcu c. României din 4 august 2005), a fost reglementat un termen de cel mult 3 zile de la emiterea ordonanţei, sub sancţiunea nulităţii, în care redeschiderea urmăririi penale poate fi supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară.Natura juridică a termenului este esenţială pentru a stabili efectele depăşirii acestuia. Apreciez că este un termen legal imperativ, nu de recomandare, care atrage nulitatea relativă, în condiţiile art. 268 alin. (3) din C. proc. pen.[1].

În general, nerespectarea termenelor legale imperative atrage decăderea care operează de drept, fără a fi necesară vreo cerere în acest sens, prin intermediul nulităţii absolute. Însă art. 335 alin. (4) din C. proc. pen. nu reprezintă o aplicaţie particulară a art. 268 alin. (1) din C. proc. pen., întrucât spre deosebire de acest text legal, sesizarea privind redeschiderea urmăririi penale nu urmăreşte exercitarea unui drept procesual, ci instituie o obligaţie a procurorului (singurul caz în care decăderea operează pentru actele efectuate de organele judiciare cu depăşirea termenelor legale imperative este când s-a introdus calea de atac de către procuror cu depăşirea termenului – de exemplu, apelul).

Art. 268 alin. (3) din C. proc. pen. este aplicabil, deoarece vizează consecinţele nerespectării tuturor termenelor procesuale (fiind regula generală), cu excepţia termenului legal imperativ instituit pentru exercitarea unui drept procesual şi a termenului pentru care poate fi luată o măsură preventivă (când intervine încetarea de drept). Astfel, nerespectarea termenelor legale imperative de către organele judiciare atrage aplicabilitatea dispoziţiilor privind nulităţile, în concret, regimul juridic al nulităţilor relative, deoarece ipoteza reglementată de art. 268 alin (3) din C. proc. pen. nu se regăseşte printre cazurile de nulitate absolută de la art. 281 alin. (1) din C. proc. pen.

Interesant este faptul că pentru nerespectarea termenului de 3 zile de către procuror, legiuitorul a reglementat, ca sancţiune, unul dintre rarele cazuri de nulitate relativă expresă. Această abordare vădeşte intenţia de a sustrage acest caz de nulitate de la regimul nulităţilor relative reglementat de art. 282 alin. (1) din C. proc. pen., persoana interesată putând să o invoce fără a fi necesară dovedirea unei vătămări, întrucât pentru nulităţile relative exprese vătămarea drepturilor părţii/subiectului procesual principal se presupune până la proba contrară. Singura problemă este cum ar putea suspectul/inculpatul să invoce nulitatea relativă, respectiv cum ar putea procurorul să facă dovada lipsei vătămării, în contextul în care sesizarea este soluţionată fără participarea lor.

Întrucât procedura confirmării redeschiderii urmăririi penale se desfăşoară în camera de consiliu, fără participarea procurorului, a suspectului/inculpatului sau a altor persoane, practic singurul care poate invoca nulitatea relativă este judecătorul de cameră preliminară.

Procedura reglementată de art. 549 ind. 1 din C. proc. pen. , nu ridică probleme speciale de aplicare, însă prezintă o serie de necorelări sau omisiuni ale textelor legale. Astfel, deşi, în denumirea marginală a capitolului IX şi al art. 549 ind. 1 din C. proc. pen. se indică „procedura de confiscare sau desfiinţare a unui înscris în cazul clasării”, încă din cuprinsul primului alineat reiese că aceasta se aplică în două ipoteze: atunci când procurorul a dispus clasarea, respectiv când a dispus renunţarea la urmărirea penală.

Alineatul (5) nu specifică felul şedinţei în etapa contestaţiei şi prevede că aceasta se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei sesizate ori, când instanţa sesizată este Î.C.C.J., de către completul competent potrivit legii. Având în vedere că soluţionarea contestaţiei are loc fără participarea procurorului şi a persoanelor ale căror drepturi sau interese legitime pot fi afectate, şedinţa nu se poate desfăşura decât în camera de consiliu. Se îndepărtează de orice raţiune soluţionarea cauzei în şedinţă publică fără ca persoanele interesate sau procurorul să poată participa.

Deoarece toate contestaţiile prevăzute de cod împotriva hotărârilor judecătorului de cameră preliminară sunt soluţionate de către un judecător de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară sau, în cazul contestaţiilor de competenţa Î.C.C.J., de un complet format din 2 judecători de cameră preliminară (art. 54 alin. (1 ind 1) şi art. 31 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 304/2004), prin noţiunea instanţa ierarhic superioară celei sesizate nu se poate înţelege, prin raportare la normele de organizare judiciară indicate, decât judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei sesizate.

3. Aspecte practice referitoare la judecătorul de cameră preliminară în cadrul procedurii plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecatăÎn ipoteza în care petentul introduce o plângere potrivit art. 339 dinC. proc. pen., iarprocurorul ierarhic superior admite plângerea, infirmă soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată şi dispune aceeaşi soluţie sau o altă soluţie de neurmărire sau netrimitere în judecată pentru alte motive sau doar pentru anumite motive invocate de către petent, nu mai poate fi contestată de către petent pe cale ierarhică la procurorul ierarhic superior, întrucât art. 339 alin. (5) din C. proc. pen. interzice expres o asemenea procedură, motiv pentru care nu mai subzistă nici aplicabilitatea soluţiei adoptate prin Decizia nr. 1/2009 a Înalte Curţi – Secţiile Unite.

Dar, faţă de prevederile art. 340 alin. (1) din C. proc. pen., petentul are dreptul de a contesta direct la judecătorul de cameră preliminară o asemenea soluţie, deoarece aceasta nu reprezintă altceva decât o admitere în parte care este în acelaşi timp şi o respingere în parte. În acest caz, nu se poate susţine că obiectul controlului în procedura reglementată de art. 340 din C. proc. pen. este soluţia de clasare/renunţare la urmărirea penală din cadrul ordonanţei/rechizitoriului, ci însăşi soluţia procurorului ierarhic superior. Cu excepţia acestui caz, procedura de la art. 339 din C. proc. pen. este o procedură administrativă prealabilă obligatorie.

Deşi se poate constata faptul că legiuitorul nu a mai reluat-o în reglementare,autoritatea de lucru judecat trebuie să fie în continuare atribuită încheierii judecătorului de cameră preliminară pronunţată potrivit art. 341 alin. (6) lit. a) şi alin. (7) pct. 1, 2 lit. a) din C. proc. pen. Atunci când într-o cauză a fost pronunţată o soluţie de clasare/renunţare la urmărirea penală rămasă definitivă (fie prin încheierea judecătorului, fie prin neintroducerea

plângerii în termen), dacă se descoperă fapte şi împrejurări noi, organul de cercetare penală sau persona interesată vor aduce la cunoştinţa procurorului aspecte ivite, însă refuzul procurorului de a redeschide urmărirea nu dă dreptul persoanei interesate să facă o nouă plângere la judecătorul de cameră preliminară.Procedura de soluţionare reglementată la art. 341 alin. (5) din C. proc. pen., fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor, a fost constatată neconstituţională prin Decizia nr. 599/21.10.2014 a Curţii Constituţionale.

Întrucât instanţa de contencios constituţional nu se poate regăsi în rolul de legiuitor pozitiv, iar dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept până la expirarea unui termenul de 45 de zile, când îşi încetează aplicabilitate, având în vedere că până în prezent nu a fost adoptat un act normativ care să dezlege problema modalităţii de soluţionare a plângerii, apreciez că procedura se va desfăşura, în continuare, în camera de consiliu – regula în procedurile de competenţa judecătorului de cameră preliminară; cu prezenţa obligatorie a procurorului – regula în cadrul procedurilor penale desfăşurate în faţa unui judecător (excepţie făcând doar cazurile exprese în care se prevede înlăturarea participării reprezentantului Ministerului Public), iar întrucât procedura este esenţialmente privată urmează a se aplica prevederile privind citarea tuturor persoanelor implicate: suspectul, persoana vătămată, inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente din procedura iniţială.

Pentru aplicarea regulii de citare reţin două argumente: fie se face trimitere la regula generală pentru etapa judecăţii statuată de art. 535 alin. (1) din C. proc. pen., soluţionarea plângerii fiind o veritabilă judecată, fie, prin raportare la caracterul privat al procedurii de la art. 340-341 din C. proc. pen., dacă se consideră că nu sunt aplicabile regulile din etapa judecăţii procesului penal, devin incidente regulile art. 2 alin. (2) din C. proc. civ. rap. la art. 153 alin. (1) din C. proc. civ., care statuează că dispoziţiile Codului de procedură civilă (inclusiv regula citării în toate procedurile în faţa unei instanţe) se aplică şi în alte materii în măsura care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare.Faţă de decizia Curţii, întrucât procurorul este prezent, iar celelalte persoane împrocesuate pot fi prezente la soluţionarea plângerii admisibile şi formulate în termenul legal, în ipoteza în care în cursul urmăririi penale în care s-a pronunţat soluţia de netrimitere în judecată s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, se ridică problema dacă se pot administra probe referitoare la teza nelegalităţii administrării probelor ori efectuării actelor de urmărire penală, mai ales în contextul în care, spre deosebire de art. 278 ind. 1 alin. (7) din C. proc. pen. de la 1968, în noua reglementare nu se mai indică nici măcar posibilitatea administrării probei cu înscrisuri noi.

În cazul în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală, este evident că procedura plângerii împotriva soluţiei de neurmărire sau netrimitere în judecată nu permite administrarea de probe noi, urmând a fi avut în vedere doar materialul din cursul urmăririi penale sau, după caz, anterior începerii urmăririi penale (actul de sesizare a organelor de urmărire penală şi documentele ataşate), notele scrise depuse de părţi (din procedura plângerii) şi procuror, explicaţiile prezentate în şedinţă de către părţi (suspect şi persoana vătămată din procedura iniţială), respectiv procuror, precum şi dezbaterile contradictorii. Asupra acestei situaţii, la soluţionărea unei excepţii de neconstituţionalitate privind art. 278 ind. 1 alin. (7) din C. proc. pen. din 1968 care permitea doar administrarea probei cu înscrisuri noi, Curtea Constituţională a avut ocazia să-şi exercite jurisdicţia atunci când a pronunţat decizia nr. 354/23.09.2004, statuând că examinarea plângerii doar în baza dosarului pe care s-a întemeiat soluţia dispusă de procuror este constituţională, atâta timp cât procedura nu vizează judecata în fond şi nu are ca finalitate aflarea adevărului.

În cazul în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală în cursul urmăririi penale finalizate prin soluţie de netrimitere în judecată, trebuie observat că prin decizia nr. 599/21.10.2014, Curtea Constituţională nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii opţiunii legiuitorului în sensul de a restrânge controlul judecătorului de cameră preliminară doar la posibilitatea unei analize formale a probelor din cursul urmăririi penale şi a efectuării actelor de urmărire penală, fără permisiunea de a administra probe cu privire al aceste aspecte. Cu toate acestea, la punctul 43 din decizia arătată a ridicat această problemă în cadrul analizei vizând nerespectarea principiului egalităţii de arme.

Dată fiind importanţa pe care o prezintă pentru desfăşurarea ulterioară a procesului rezultatul analizei de legalitate pe care o realizează judecătorul de cameră preliminară ( întrucât administrarea probelor şi efectuarea actelor de urmărire penală nu mai pot fi contestate, din perspectiva legalităţii, în etapa judecăţii), în ipoteza unei eventuale soluţii de admitere a plângerii şi de dispunere a începerii judecăţii – aspect decisiv pentru stabilirea unei acuzaţii în materie penală – este greu de conciliat această procedură care nu permite administrarea de probe pentru dovedirea nelegalităţilor invocate cu dreptul la un proces echitabil decurgând din art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 parag. 1 din Convenţie, mai ales în condiţiile în care procedura de la art. 340-341 din C. proc. pen., deşi prealabilă începerii judecăţii, poate fi determinantă şi să stabilească configuraţia posibilului proces.

În privinţa soluţiilor pe care ar putea să le pronunţe judecătorul de cameră preliminară, atrage atenţia formularea de la art. 341 alin. (6) lit. c) şi alin. (7) lit. d) din C. proc. pen., care conduce la extinderea categoriei de persoane care pot contesta temeiul juridic al soluţiei de clasare, în sensul că petentul nu trebuie să fi avut calitatea de suspect sau inculpat, ci poate fi orice persoană al cărei interes legitim este vătămat prin soluţia procurorului. De exemplu, persoana vătămată poate solicita schimbarea temeiului juridic al clasării din art. 16 lit. a) – fapta nu există – în art. 16 lit. b) din C. proc. pen. – fapta nu e prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege – pentru a-şi deschide astfel posibilitatea unei acţiuni civile în răspundere civilă delictuală.

Un ultim aspect pe care doresc să-l evidenţiez este faptul că, deşi codul a urmărit separarea funcţiilor judiciare, prin dispoziţia art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din C. proc. pen., când verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, excluzând anumite probe şi constatând nulitatea unor acte, admite plângerea, desfiinţează soluţia procurorului şi dispune începerea judecăţii, judecătorul de cameră preliminară realizează prin actul de sesizare a instanţei (încheierea), atât o apreciere a legalităţii probelor deja administrate (specifice funcţiei de verificare a trimiterii şi netrimiterii în judecată), cât şi o apreciere asupra temeiniciei, reţinând suficienţa probelor care au trecut testul legalităţii (specifică funcţiei de urmărire penală). În acest caz, etapa camerei preliminare este înglobată, însă într-o formă aparte, în cadrul procedurii plângerii contra soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată.

4. Judecătorul de cameră preliminară prin raportare la instituţia camerei preliminare. Aspecte deontologice ale judecătorului şi avocatului

Întrucât tematica este extrem de generoasă voi puncta câteva elemente de noutate vizând limitele atribuţiilor judecătorului în această etapă procesuală şi efectele finalizării camerei preliminare, prin raportare şi la decizia nr. 641/11.11.2014 a Curţii Constituţionale a României, fără a analiza în detaliu consecinţele constatării ca neconstituţionale a prevederilor art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (5), art. 346 alin. (1) şi art. 347 alin. (3) din C. proc. pen.

În primul rând, observ o anumită necorelare terminologică în privinţa obiectului camerei preliminare cu efecte asupra întinderii competenţei funcţionale a judecătorului. În concret, la art. 342 din C. proc. pen. se specifică faptul că obiectul procedurii îl constituie, printre altele, legalitatea efectuării actelor de către organele de urmărire penală, iar la art. 54 din C. proc. pen. s-a statuat că judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea efectuării actelor procesuale. Este superfluă o analiză pe tema distincţiei dintre actele procesuale şi cele procedurale, dar având în vedere că legătura dintre ele este indisolubilă, prin raportare alte norme procesuale întâlnite în cod, se configurează un control integral asupra legalităţii efectuării urmăririi penale, atât asupra actelor procesuale cât şi a celor procedurale.

Regimul sancţionării nelegalităţilor efectuării actelor de urmărire penale este cel al nulităţilor, cu distincţiile de la art. 280-282 din C. proc. pen.Singurele nulităţi absolute care pot fi invocate de către judecătorul de cameră preliminară în privinţa efectuării actelor de urmărire penală sunt cele de la art. 281 alin. (1) lit. e) şi f) din C. proc. pen. – legate de lipsa suspectului sau a inculpatului în cursul urmăririi penale, atunci când prezenţa sa era obligatorie, respectiv vizând lipsa asistenţei de către avocat a suspectului sau a inculpatului (nu a persoanei vătămate sau a altei părţi), atunci când aceasta era obligatorie, în cursul urmăririi penale sau al camerei preliminare. Aceste nulităţi ar putea fi invocate în condiţiile art. 281 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen., până la închiderea (finalizarea definitivă) a procedurii de cameră preliminară.

Prin folosirea terminologiei de verificare a legalităţii administrării probelor, legiuitorul a urmărit să supună controlului judecătorului de cameră preliminară modalitatea, operaţiunile de obţinere şi folosire a probei, putându-se constata nulitatea procedurii de administrare a probei, cu consecinţa excluderii acesteia. În acest context, excluderea probei este mediată de constatarea/declararea nulităţii procedurii de administrare a acesteia. Astfel, excluderea nu apare ca o sancţiune autonomă de drept procesual penal.

Legalitatea procedurii administrării probei nu trebuie confundată cu legalitatea probei înseşi, iar în cursul camerei preliminare nu poate fi constatată nelegalitatea decurgând din neadministrarea unor probe care sunt imperativ prevăzute de lege pentru buna desfăşurare a procesului penal – de exemplu situaţia în care o probă constituie atât o condiţie de procesualitate, cât şi una de substanţialitate, cum este expertizarea medico-legală psihiatrică a minorului care are vârsta între 16-14 ani. Altfel spus, în materia probelor, judecătorul nu poate examina ceea ce nu există, dar trebuie să existe[2].

În schimb, în materia actelor procesuale, judecătorul de cameră preliminară poate verifica şi constata inexistenţa unor acte procesuale cum ar fi lipsa punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva persoanei faţă de care s-a dispus trimitere în judecată – acest aspect poate fi analizat şi ca o neregularitate a rechizitoriului.Nelegalitatea administrării unor probe poate fi invocată în condiţiile art. 281-282 din C. proc. pen. Acest aspect este dedus din dispoziţiile art. 102 alin. (3) din C. proc. pen., care statuează că nulitatea actului prin care s-a dispus sau s-a autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei.

Probele care nu au fost excluse sau actele de urmărire penală menţinute cu ocazia verificării din camera preliminară nu mai pot fi excluse în etapa judecăţii. Acest aspect reiese din raţiunea legiuitorului care, în expunerea de motive a proiectului Codului, arăta că judecătorul de cameră preliminară evaluează într-un termen scurt şi cu caracter definitiv actele de urmărire penală.

Totuşi, în cazul probelor obţinute prin tortură sau a probelor derivate, acestea nu pot fi folosite, în nici un caz, în procesul penal, întrucât art. 102 din C. proc. pen. instituie o adevărată inadmisibilitate a unor asemenea probe, care nu operează prin intermediul nulităţilor, ca în ipoteza altor nelegalităţi vizând modalitatea de administrare a probelor. Argumentul hotărâtor în acest sens rezidă în rezultatul analizei comparative a art. 102 alin. (1) din C. proc. pen. cu art. 102 alin. (2), (3) şi (4) din C. proc. pen., distincţiile între primul şi celelalte alineate neavând nicio aplicabilitate dacă nu s-ar interpreta în sensul precizat anterior.

Mai mult, dacă dovada că probele au fost obţinute prin tortură este făcută ulterior începerii judecăţii, respectiva probă nu poate fi folosită în nici un mod în proces şi nu poate fi avută în vedere la pronunţarea soluţiei instanţei. Ca argument subsidiar, trebuie observat că atunci când C.E.D.O. analizează o eventuală încălcarea a art. 3 din Convenţie aşteaptă de la state, pe lângă obligaţia negativă de a se abţine de la acte de tortură, şi o obligaţie pozitivă, în sensul efectuării unei anchete efective, ori de câte ori există indicii suficiente că o persoană a fost supusă torturii. Or, a se accepta posibilitatea ca o probă obţinută prin tortură să poată sta la baza unei soluţii de condamnare pentru motivul că inculpatul nu a probat existenţa torturii în camera preliminară se îndepărtează cu certitudine de la cele enunţate, o atare soluţie procesuală nefiind în niciun caz proporţională cu obiectivul propus – prevenirea tergiversării cauzelor şi soluţionarea lor într-un termen rezonabil.

În acord cu argumentele Curţii Constituţionale la pronunţarea deciziei nr. 641/2014, apreciez că în etapa judecăţii nu se mai poate relua problema nelegalităţii administrării altor probe (cu excepţia celor obţinute prin tortură sau derivate), însă doar în măsura în care se consideră că etapa camerei preliminare permite administrarea probatoriului necesar pentru dovedirea eventualelor nelegalităţi. Într-o interpretare contrară, în sensul inadmisibilităţii administrării unui probatoriu în această etapă procesuală pentru a se face dovada nelegalităţilor, judecătorului de cameră preliminară şi nici instanţei de judecată, ulterior, nu le-ar fi asigurată deplinătate de jurisdicţie cu privire la aspectele care pot face obiectul camerei preliminare, iar ulterior obiectul judecăţii, sens în care acuzaţia în materie penală nu ar fi supusă controlului deplin al unui magistrat independent şi imparţial, or, o asemenea abordare implică, evident, încălcarea art. 6 din Convenţie.

Referitor la legalitatea sesizării instanţei, trebuie reţinut faptul că art. 342 din C. proc. pen. arată că obiectul camerei preliminare îl constituie şi verificarea, după trimiterea în judecată, a legalităţii sesizării instanţei, iar la art. 345 alin. (2) din C. proc. pen. se prevede că în cazul în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularităţi de ale actului de sesizare, încheierea se comunică de îndată parchetului.Evident noţiunea de legalitatea sesizării o înglobează pe cea de regularitate a actului de sesizare, neconfundându-se cu aceasta. Regularitatea actului de sesizare vizează aspectele de conţinut şi de formă ale rechizitoriului, iar legalitatea sesizării include atât regularitatea actului de sesizare, felul actului de sesizare, cât şi procedura de sesizare. Distincţia este importantă, întrucât în cazul art. 345 alin. (2) din C. proc. pen. doar neregularităţile pot fi remediate de către procuror. Este greu de imaginat cum ar putea procurorul să remedieze o sesizare a instanţei făcută printr-o ordonanţă/rezoluţie sau alt act decât rechizitoriul reglementat de art. 329-331 din C. proc. pen., sau în situaţia în care rechizitoriul vizează fapte/persoane cu privire la care nu a fost efectuată urmărirea penală (nici începută) sau cu privire la care nu s-a pus în mişcare acţiunea penală. În acest caz, sancţiunea nu poate fi decât nulitatea.

Prin raportare la art. 281 din C. proc. pen., trebuie observat faptul că legiuitorul a înlăturat nelegala sesizare a instanţei dintre cazurile de nulitate absolută, nerespectarea

reglementărilor care vizează acest aspect atrage sancţiunea nulităţii relative. Se pune întrebarea dacă nelegala sesizare a instanţei poate fi invocată de către judecător din oficiu.Răspunsul la această întrebare se regăseşte tot în textul art. 345 alin. (2) din C. proc. pen.  în care se stipulează că, în cazul în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularităţi ale actului de sesizare, în cazul în care sancţionează potrivit art. 280-282 din C. proc. pen. actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legiiori exclude una sau mai multe probe administrate, încheierea se comunică de îndată parchetului care a emis rechizitoriul.

Apreciez că, deşi este vorba de o nulitate relativă, în acest caz judecătorul de cameră preliminară poate invoca din oficiu nelegalitatea sesizării, mai ales că textul legal raportează la regimul nulităţilor doar efectuarea actelor de urmărire penală, nu şi când constată neregularităţi ale actului de sesizare.În cazul unei alte interpretări, în care judecătorul nu ar avea dreptul să invoce nelegala sesizare, deşi a observat-o, este dificil de admis cum ar putea să se desfăşoare judecata pentru fapte/persoane faţă de care nu a existat vreo urmărire penală sau pentru fapte neclar şi insuficient descrise în actul de sesizare ori în ipoteza în care s-a întocmit alt act decât rechizitoriul.

Oricum, după finalizarea procedurii de cameră preliminară nu se mai poate invoca nelegala sesizare a instanţei de judecată de către niciun subiect procesual.Tot prin excepţie de la art. 282 alin. (3) şi (4) din C. proc. pen., sunt anumite situaţii în care, deşi nerespectarea unei anumite prescripţii procedurale atrage nulitatea relativă, judecătorul de cameră preliminară o poate invoca din oficiu, fără a fi necesară dovada vătămării drepturilor părţilor sau a subiecţilor procesuali principali. Este cazul necompetenţei teritoriale şi a celei materiale sau după calitatea persoanei a instanţei ierarhic superioare care poate fi invocată din oficiu, pe cale de excepţie, conform art. 47 alin. (2), (3) şi (4) din C. proc. pen., a cărei admitere atrage declinarea, fără a se verifica alte excepţii, respectiv fără a se constata alte nelegalităţi. Excepţiile invocate la primul judecător sesizat vor fi soluţionate de judecătorul de cameră preliminară competent, ulterior declinării. Aşadar, verificarea competenţei, indiferent de caracterul său absolut sau relativ, se face din oficiu de către judecătorul de cameră preliminară.

Trebuie evidenţiat faptul că nerespectarea regimului competenţei materiale a organului de urmărire penală nu mai este sancţionată cu nulitatea absolută, chiar dacă ar fi fost competent un parchet ierarhic superior, în raport cu art. 281 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., astfel că judecătorul de cameră preliminară nu poate invoca din oficiu o nulitate decurgând din necompetenţa procurorului sau a organului de cercetare penală.Având în vedere formularea art. 344 alin. (3) din C. proc. pen., se pune problema cazurilor în care asistenţa juridică este obligatorie în etapa camerei preliminare. Potrivit acestui text legal, în cazurile prevăzute de art. 90, judecătorul de cameră preliminară ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu (…). Or, conform art. 90 lit. c) din C. proc. pen., asistenţa juridică este obligatorie în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani. Este oare acest caz incident şi în etapa camerei preliminare?

Având în vedere faptul că obiectul camerei preliminare se raportează la efectuarea unui control de legalitate, precum şi consecinţele neinvocării încălcărilor prevederilor legale până la împlinirea termenului de minim 20 de zile/până la încheierea procedurii de cameră preliminară (în cazul sancţiunii nulităţii absolute), întrucât aceasta presupune existenţa anumitor cunoştinţe de specialitate ale celor care au dreptul să invoce anumite nelegalităţi, consider că, în pofida insuficienţei modalităţii de exprimare, asistenţa juridică este obligatorie în etapa camerei preliminare şi în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii

pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani. De altfel, dacă s-ar fi dorit inaplicabilitatea acestui caz de asistenţă juridică obligatorie s-ar fi putut face trimitere doar la cazurile de la art. 90 lit. a) şi b) din C. proc. pen.

În plus, această abordare corespunde cel mai bine necesităţii asigurării condiţiilor optime pentru manifestarea rolului social pe care îl are avocatul.Atât în cazurile de asistenţă juridică obligatorie, dar şi în cazurile apărării prin avocat ales, acesta are dreptul, dar şi obligaţia consultării dosarului (pentru exercitarea unei apărări efective), în condiţiile art. 94 din C. proc. pen., precum şi posibilitatea formulării de note scrise, de a formula excepţii şi cereri în termenele stabilite, în condiţiile legii, de către judecătorul de cameră preliminară. În plus, în raport cu decizia Curţii Constituţionale are obligaţia să se prezinte în şedinţa din camera de consiliu în care sunt citate părţile.

Apărătorului din oficiu nu i se comunică un exemplar al rechizitoriului. Asistenţa juridică a celorlalţi subiecţi procesuali nu este obligatorie în etapa camerei preliminare.

Comparaţie: art. 281 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen. și art. 282 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen. După cum am specificat anterior, încălcarea dispoziţiilor de la art. 281 alin. (1) lit. e), f) din C. proc. pen., sancţionată cu nulitatea absolută, poate fi invocată, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura de cameră preliminară – până la încheierea procedurii de cameră preliminară, prin aceasta înţelegându-se finalizarea definitivă şi completă a acestei etape – art. 281 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen. Astfel, încălcările evidenţiate pot fi invocate şi în faţa judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară care soluţionează contestaţia.

În schimb, potrivit art. 282 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen., încălcarea dispoziţiilor legale care atrag nulitatea relativă, în cazul în care încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în camera preliminară, poate fi invocată până la închiderea procedurii de cameră preliminară. Diferenţa terminologică faţă de art. 281 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen. nu este întâmplătoare, prin „închidere” înţelegându-se finalizarea fiecărei faze procesuale a camerei preliminare – la primul judecător şi în contestaţie. Astfel, vor putea fi invocate în etapa contestaţiei doar acele încălcări ivite în cursul soluţionării acesteia[3].

Cu toate acestea, prevederile art. 281 şi 282 din C. proc. pen. trebuie coroborate cu dispoziţiile relative la camera preliminară 344 alin. (2) şi (3) din C. proc. pen. referitoare la stabilirea de către judecător a unui termen de 20 de zile sau mai mare în care se pot formula excepţii de către inculpat/avocatul din oficiu.

În raport cu generozitatea oferită de domeniul reglementării în materia judecătorului de cameră preliminară, rămân numeroase aspecte care merită discutate cu ocazia altor întruniri.

[1] Nicolae Volonciu, Adreea Simona Uzlău, Raluca Moroşanu, Victor Văduva, Daniel Atasiei, Cristinel Ghigheci, Corina Voicu, Georgiana Tudor, Teodor-Viorel Gheorghe, Cătălin Mihai Chiriţă, Noul Cod de procedură penală comentat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2014, pag. 835.[2] Ilie Nariţa, Camera preliminară – sub spectrul neconstituţionalităţii?, Revista Dreptul nr. 5/2014, pag. 179-180.[3] Nicolae Volonciu, Adreea Simona Uzlău, Raluca Moroşanu, Victor Văduva, Daniel Atasiei, Cristinel Ghigheci, Corina Voicu, Georgiana Tudor, Teodor-Viorel Gheorghe, Cătălin Mihai Chiriţă, Noul Cod de procedură penală comentat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2014, pag. 666 şi 686.