Calendarul Traditiilor Militare 2013

CALENDARUL TRADIŢIILOR MILITARE 2013Serviciul Istoric al Armatei

CALENDARUL TRADIŢIILOR MILITARE 2013

Anul IV/2012

Periodic de istorie şi cultură militară editat de Serviciul Istoric al Armatei, lansat cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la înf iinţarea Statului Major General

Editura Centrului tehnic-editorial al armatei

Bucureşti, 2012

Editură recunoscută de către C.N.C.S./C.N.A.T.D.C.U. – Panel 4 – „Domeniul ştiinţe militare, informaţii şi ordine publică

Orice reproducere din „Calendarul Tradiţiilor Militare 2013“ este interzisă fără aprobarea prealabilă.

ISSN 2066-9402

Editor: Serviciul Istoric al Armatei

CONSILIUL EDITORIAL:General-locotenent dr. Valeriu NICUŢGeneral-maior dr. Avram CĂTĂNICIColonel (r) dr. Petre OTUComandor dr. Marian MOŞNEAGUColonel dr. Petrişor FLOREADr. Cornel ŢUCĂ

DIRECTOR FONDATOR:

Comandor dr. Marian MOŞNEAGU

COLEGIUL DE REDACŢIE:

Redactor-şef:Dr. Luminiţa GIURGIU

Redactori:Dr. Iulian BOŢOGHINĂLucian DRĂGHICIDrd. Teodora GIURGIULocotenent-colonel Gabriel PĂTRAŞCUDr. Manuel STĂNESCUDr. Leontin STOICA

Fotografiile provin din fototecile Serviciului Istoric al Armatei, Centrului de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare, Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I“, Bibliotecii Naţionale a României şi din colecţiile autorilor

DTP: Mm Cătălin PINTILIE Tudora NECOARĂ

Corectori:Jenica NICOLAEEleonora DINCĂ

Coperta 1: Căsătoria căpitanului aviator Titus Pahone.Coperta 4: Mesajul şefului Marelui Stat Major în „Album militar presintat M.S. Regelui la 10 mai 1891“.

Documentarişti:

Dr. Veronica BONDARLuminiţa GAVRA

Procesare texte:

Mihaela CĂLINNicoleta CHIRIACESCUMirela CONSTANDAEleonora DIMA

5

SUMARCapitoulul I – FAMILIA MILITARĂ – comandor dr. Marian MOŞNEAGU ................................ 7

Capitolul II – MILITARUL ÎN SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ .................................................. 9MARIAJUL MILITARILOR ROMÂNI – comandor dr. Marian MOŞNEAGU ............................. 10

Capitolul III – NIHIL SINE DEO .............................................................................................. 29UN EPISCOP PENTRU ARMATA ROMÂNĂ. GENERALUL DE BRIGADĂDR. PARTENIE CIOPRON – colonel (r) prof. univ. dr. Gheorghe NICOLESCU ..................... 30

Capitolul IV – EROICA ........................................................................................................... 411924 – CENTENARUL AVRAM IANCU – Teodora GIURGIU ................................................. 42AMILCAR SĂNDULESCU, „FIUL EROULUI NECUNOSCUT“ – Raluca TUDOR ................. 45AŞEZĂMÂNTUL NAŢIONAL „REGINA MARIA” PENTRU CULTUL EROILOR – locotenent Irina-Alexandra SIMION ......................................................................................... 47IN MEMORIAM ........................................................................................................................ 51

Capitolul V – CULTURA MILITARĂ ....................................................................................... 55SCRIITORI ÎN UNIFORMA ARMATEI ROMÂNE – dr. Veronica BONDAR ............................. 56

Capitolul VI – CAMARAZI DE ELITĂ .................................................................................... 65COMANDORUL ALEXANDRU DUMITRIU – dr. Alin SPÂNU ................................................. 66PLUTONIERUL ADJUTANT PETRE ENE – UN DESTOINIC SUBOFIŢER AL ARMATEI ROMÂNE – dr. Luminiţa GIURGIU .................................................................... 69

Capitolul VII – TRADIŢII ......................................................................................................... 73SIMBOLISTICA JURĂMÂNTULUI MILITAR – Simona MARTIN, locotenent-colonel Gabriel P ĂTRAŞCU .................................................... 74ÎNTÂIUL TUN – SĂRBĂTOAREA DE SUFLET A ARTILERIŞTILOR ÎN PERIOADAANTEBELICĂ – colonel dr. Adrian STROEA, colonel (r) Marin GHINOIU ............................... 85POVESTEA UNUI CERCETAŞ. COLONELUL IOAN DEM. DIMĂNCESCU (1898-1951) – ing. Alin DIMĂNCESCU ........................................................................................................... 92

Capitolul VIII – MILITARIA ..................................................................................................... 97DEMNITATEA DE MAREŞAL ÎN ARMATA ROMÂNĂ – dr. Manuel STĂNESCU .................... 98VELOCIPEDIA MILITARĂ – Lucian DRĂGHICI .................................................................... 104UNIFORMELE JUSTIŢIEI MILITARE – general de brigadă magistrat dr. Gheorghe COSNEANU ..................................................... 112

Capitolul IX – EFEMERIDE .................................................................................................. 117JUSTIŢIA MILITARĂ ÎN ROMÂNIA – general de brigadă magistrat dr. Gheorghe COSNEANU ..................................................... 118

Capitolul X – SĂRBĂTORI MILITARE ................................................................................. 127ZILELE CATEGORIILOR DE FORŢE, GENURILOR DE ARMĂŞI SPECIALITĂŢILOR MILITARE ......................................................................................... 128PATRONII SPIRITUALI AI ARMATEI ROMÂNIEI .................................................................. 129DENUMIRI ONORIFICE ........................................................................................................ 130

Capitolul XI – MINIŞTRII APĂRĂRII NAŢIONALE .............................................................. 133

Capitolul XII – ŞEFII STATULUI MAJOR GENERAL .......................................................... 147

Capitolul XIII – ANIVERSĂRI ............................................................................................... 155

Capitolul XIV – FOTOALBUM ............................................................................................. 163PREGĂTIREA MILITARĂ A STUDENTELOR 1974-1990 ..................................................... 164

CALENDAR 2013 ................................................................................................................. 175

6

SUMMARYChapter I – MILITARY FAMILY – captain (N.) Marian MOŞNEAGU, Ph.D. ................................ 7

Chapter II – MILITARY MAN IN THE ROMANIAN SOCIETY ..................................................... 9THE MARRIAGE OF ROMANIAN MILITARY MEN – captain (N.) Marian MOŞNEAGU, Ph.D. .. 10

Chapter III – NIHIL SINE DEO .................................................................................................... 29A BISHOP FOR THE ROMANIAN ARMY. BRIGADE GENERAL PARTENIE CIOPRON, PH.D. – colonel (r.) prof. univ. Gheorghe NICOLESCU, Ph.D...................................................... 30

Chapter IV – EROICA.................................................................................................................. 411924. THE CENTENARY OF AVRAM IANCU – Teodora GIURGIU ............................................ 42AMILCAR SĂNDULESCU, “THE SON OF THE UNKNOWN HERO” – Raluca TUDOR ............. 45THE NATIONAL ESTABLISHMENT FOR HEROES’ CULT “REGINA MARIA” – lieutenant Irina-Alexandra SIMION ............................................................................................... 47IN MEMORIAM ............................................................................................................................. 51

Chapter V – MILITARY CULTURE ............................................................................................. 55WRITERS IN THE UNIFORM OF THE ROMANIAN ARMY – Veronica BONDAR, Ph.D. ........... 56

Chapter VI – ELITE COMRADES ............................................................................................... 65COMMANDER ALEXANDRU DUMITRIU – Alin SPÂNU, Ph.D. .................................................. 66ADJUTANT SERGENT PETRE ENE – AN EFFICIENT WARRANT OFFICER OF THE ROMANIAN ARMY – Luminiţa GIURGIU, Ph.D. ............................................................ 69

Chapter VII – TRADITIONS ......................................................................................................... 73THE SYMBOLISM OF THE MILITARY OATH – Simona MARTIN, lieutenant-colonel Gabriel PĂTRAŞCU ........................................................................................ 74THE FIRST CANNON – A SOUL CELEBRATION OF THE ARTILLERYMENIN THE PRE-WAR PERIOD – colonel Adrian STROEA, Ph.D., colonel (r.) Marin GHINOIU ...... 85THE STORY OF A SCOUT. COLONEL IOAN DEM. DIMĂNCESCU (1898-1951) – engineer Alin DIMĂNCESCU ....................................................................................................... 92

Chapter VIII – MILITARIA ............................................................................................................ 97THE DIGNITY OF MARSHAL IN THE ROMANIAN ARMY – Manuel STĂNESCU, Ph.D. ........... 98MILITARY BICYCLES – Lucian DRĂGHICI ................................................................................. 104THE UNIFORMS OF MILITARY JUSTICE – brigade general magistrate Gheorghe COSNEANU, Ph.D. ......................................................... 112

Chapter IX – EPHEMERA ........................................................................................................... 117MILITARY JUSTICE IN ROMANIA – brigade general magistrate Gheorghe COSNEANU, Ph.D. ......................................................... 118

Chapter X – MILITARY HOLIDAYS ............................................................................................. 127CATEGORIES OF FORCES DAYS, SORTS OF GUN AND MILITARY SPECIALTIES ............... 128SPIRITUAL PATRONS OF THE ROMANIAN ARMY ................................................................... 129HONORARY NAMES ................................................................................................................... 130

Chapter XI – MINISTERS OF NATIONAL DEFENSE ................................................................. 133

Chapter XII – CHIEFS OF GENERAL STAFF ............................................................................ 147

Chapter XIII – PHOTO ALBUM ................................................................................................... 155

Chapter XIV – ANNIVERSARIES................................................................................................ 163MILITARY TRAINING OF FEMALE STUDENTS 1974-1990 ....................................................... 164

CALENDAR 2013 ........................................................................................................................ 175

1Familia militară

8

Apartenenţa la instituţia militară este un titlu de nobleţe. Organismul militar se bazează pe reguli de funcţionare şi norme de conduită stricte. Viaţa de cazarmă are, de asemenea, specifi citatea, regulile şi privaţiunile sale. Asumate tacit şi respectate conştient de cei îndreptăţiţi să poarte uniforma sau să slujească în civil instituţia militară, aceste „canoane” au generat, în timp, spiritul de corp, camaraderia, conştiinţa şi cultura unei comunităţi care are, volens nolens, caracteristicile unei familii. O familie unită prin cadrul legal de funcţionare, coexistenţă şi afi rmare, prin aspiraţii, performanţe şi satisfacţii, prin mentalităţi şi cutume.

Zeci de generaţii de militari şi civili au contribuit la dezvoltarea şi modernizarea organismului militar românesc, i-au sporit prestigiul în timp de pace, i-au consolidat aura de învingător în vreme de răstrişte şi i-au făcut cunoscute „calibrul” intelectual, moral şi creativ în societatea românească. Armata însăşi a fost defi nită şi percepută drept „şcoală a naţiunii”.

Prin reprezentanţi de seamă şi personalităţi de excepţie, militarul român, menit să facă parte din elita societăţii, a ajuns să fi e consacrat şi apreciat drept un factor de echilibru social şi un lider naţional autentic. Nu întâmplător, de mai bine de un secol şi jumătate, Armata Română a fost şi este cea mai puternică instituţie a statului.

Considerată drept religia armatei, onoarea militară a fost dintotdeauna averea cea mai de preţ a militarului român.

FAMILIA MILITARĂComandor dr. Marian MOŞNEAGU Parte integrantă a marii familii a românismului,

Armata Română, prin cadrele sale active, în rezervă şi în retragere şi „amploiaţii” civili, a fost în permanenţă conectată la realităţile naţionale şi universale şi a contribuit pregnant la modernizarea societăţii şi la consolidarea coeziunii interne indispensabilă înfăptuirii aspiraţiilor naţionale.

Dincolo de instituţia-familie, a existat şi s-a perpetuat drept moştenire de familie tradiţia carierei militare. Sunt bine cunoscute exemplul marilor familii de militari, precum Antonescu, Berindei, Boteanu, Botez, Budişteanu, Cernovodeanu, Coandă, Cornea, Crăiniceanu, Creţeanu, Dragalina, Dunca, Florescu, Golescu, Koslinski, Magheru, Miclescu, Negru, Popescu, Popian, Rosetti, Scheletti, Stoika, Tarnovschi, Tell, Vlădescu şi multe altele, care au slujit cu devotament şi onoare Armia Română prin două, trei şi chiar mai multe generaţii de ofi ţeri, maiştri şi subofi ţeri. De asemenea, nu puţine sunt cazurile în care toţi membrii unei familii activează în unităţi şi comandamente ale Armatei Române.

Filonul coeziunii şi al fi delizării familiei militare se manifestă frecvent şi prin căsătorie, prezenţa atât înainte de 1990 a ofi ţerilor-femei în Armata Română cât, mai ales, acceptarea tinerelor în colegiile şi academiile militare impulsionând formarea cuplurilor de militari, al căror mariaj transcende cotidianul vieţii militare către cotidianul vieţii private.

Cele trei ipostaze – ale instituţiei, tradiţiei ereditare şi vieţii de cuplu – mă fac să fi u mândru că aparţin marii familii militare a Armatei Române, afl ată în serviciul naţiunii, sentiment pe care mi-l doresc activ, perpetuu şi nealterat de situaţia militară, ierarhie sau vârstă.

2Militarul

în societatea românească

10

Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, chestiunea căsătoriei ofiţerilor, şi îndeosebi a celor cu grade inferioare, a fost o problemă viu discutată în mai multe state europene şi nu numai.

Conform unui interesant studiu publicat de cercetătorul Dumitru Bleoancă, fost muzeograf la Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, în lucrarea „Statutul social al militarilor Armatei Române în perioada 1878 – 1914”, în epocă circula o zicătoare potrivit căreia după militar se ţin trei lucruri: „sărăcia, femeile şi praful”. Deşi militarii vremii nu erau foarte săraci, iar praful nu era tocmai o nenorocire, rămâne o caracteristică a acestor ani faptul că „uniforma fiind foarte plăcută sexului frumos de orice categorie, se întâmplă că din această cauză cele mai mari nenorociri ostaşilor, care nu ştiu să scape din ghearele poftelor bestiale [...] căci s-au văzut ofiţeri distinşi, încurcaţi cu cocote şi care au isprăvit a le lua de neveste, când au ajuns ofiţeri superiori”.

Militarul căsătorit... regulamentar

Prevederile Legii asupra căsătoriilor militare din 3 martie 1900 se refereau, pe lângă dotă şi moralitate, chiar la vârsta viitoarelor soţii.

MARIAJUL MILITARILOR ROMÂNIComandor dr. Marian MOŞNEAGU

Ofiţerii cu grade inferioare sau asimilaţi, dacă erau văduvi cu copii, se puteau căsători cu soţii care aveau o dotă de cel puţin 1.200 lei anual.

În ceea ce priveşte dota viitoarelor soţii, aceasta era admisă de comandanţi doar când se prezenta în următoarele forme: capital în numerar sau în efecte ale statului, ori garantate de stat, producând venitul anual cerut şi depus la Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni ca fond dotal inalienabil, recipisa trebuind a fi depusă la tribunal, soţul având dreptul de a primi doar venitul acestui capital; un imobil, rural sau urban producând venitul anual cerut; aceasta se constata prin contractele de arendare sau închiriere din ultimii 3 ani, autentificate de tribunalele locale, prin expertizele creditelor funciare rurale sau urbane, prin chitanţele de la plata foncirei sau prin actele de cumpărare a imobilului. Mai era nevoie de certificate autentificate de tribunalele locale, prin care se constata faptul că imobilul era liber de orice sarcină; venitul cerut ca dotă să fie asigurat printr-o ipotecă de prim rang asupra unui imobil de valoare dublă. Menţionăm faptul că orice capital dotal, sub orice formă, nu putea fi considerat că produce mai mult de 5% din valoarea sa. Trusoul sau obiectele mobile ce le primeau viitoarele soţii ale ofiţerilor, nu intrau în fondul dotal fixat de legile în vigoare.

11

Calendarul tradiţiilor militare 2013Militarul în societatea românească

12

Calendarul tradiţiilor militare 2013 Militarul în societatea românească

După acordarea autorizaţiei de căsătorie, ofiţerii şi asimilaţii lor de orice grad erau obligaţi să raporteze în termen de o lună şefului de corp sau de serviciu ziua, luna, anul, biserica şi localitatea unde s-a desfăşurat căsătoria. Toate aceste date erau înscrise în registrul matricol şi foaia personală a ofiţerilor, datele fiind apoi trimise pe cale ierarhică Ministerului de Război, pentru a fi înscrise în actele acestei instituţii. Conform Regulamentului Legii căsă -toriilor, ofiţerii erau obligaţi să raporteze orice schimbare ce avea loc în starea civilă a lor sau a familiilor, precum divorţ, naşteri ale copiilor, decese ale membrilor de familie etc. Toate aceste schimbări erau înscrise în actele personale ale ofiţerilor şi în registrele matricole de la corp şi minister, astfel încât să se ştie în orice moment dacă ofiţerii sunt căsătoriţi pentru prima sau a doua oară, câţi copii au etc.

Ofiţerii nu aveau voie să facă cereri pentru a obţine dispense de la obţinerea acestor autorizaţii, indiferent de natura argumentelor. Şefii corpurilor sau serviciilor cărora le erau adresate asemenea cereri, nu numai că erau datori să le înainteze autorităţilor militare superioare, dar erau obligaţi să-i şi pedepsească aspru pe autorii lor.

Dacă un comandant militar afla că un ofiţer sau asimilat din subordinea sa se căsătorise fără autorizaţia legală, trebuia să raporteze cazul superiorilor. Ofiţerul sau asimilatul de orice grad era considerat ca demisionat, fiind şters din controalele armatei prin Înalt Decret Regal. Dacă circumstanţele o cereau, fapta

sa fiind interpretată ca un act de indisciplină sau nesupunere, el putea fi trimis chiar în faţa unui consiliu de război.

Cazurile considerate mai puţin grave au fost sancţionate după anul 1900 prin pedepse mai blânde, cum erau amânările de la avansare sau desfacerea căsătoriilor la ordin.

Cert este faptul că problema căsătoriei ofiţerilor şi, în general, a tuturor militarilor activi, era o problemă circumscrisă statutului social al cadrelor, influenţându-l în mare măsură şi fiind, prin urmare, permanent în atenţia superiorilor.

Comandanţii care nu luau măsuri erau aspru pedepsiţi. Aceasta nu înseamnă că în epocă nu au existat ofiţeri care nu au încălcat regulamentele militare şi s-au căsătorit pe ascuns, încercând ulterior – şi unii chiar reuşind – ca prin influenţa diverşilor prieteni, unii oameni politici însemnaţi, să obţină dispense de la dotă şi astfel să legalizeze căsătoriile contractate în condiţii numai de ei ştiute.

De aceea, analiştii vremii se întrebau când era mai bine să se însoare ofiţerul, mai tânăr sau mai în vârstă? Concluzia la care ajungeau era inspirată tot dintr-o zicătoare românească, potrivit căreia „Însurătoarea de tânăr este ca mâncarea de dimineaţă”.

Dar nici această concluzie nu rezolva în totalitate problema şi având în vedere faptul că pentru un ofiţer căsătoria era un lucru ce putea să-i influenţeze în mod serios cariera militară şi poziţia socială, s-a ajuns ca aceasta să fie şi ea supusă regulamentelor militare, elaborate special în

13


acest scop. Conform acestor reglementări, niciun ofiţer nu se putea căsători fără a avea în prealabil autorizaţia dată de comandantul corpului de armată. Pentru obţinerea acestei autorizaţii, ofiţerul trebuia să aibă vârsta de cel puţin 23 de ani şi să justifice faptul că logodnica sa posedă o dotă care îi asigură un venit anual de 2.500 lei, în cazul căsătoriei unui locotenent sau sublocotenent, şi de 1.500 lei, cel puţin, în cazul unui căpitan. Pentru obţinerea acestei autorizaţii, ofiţerii superiori, de la gradul de maior în sus, nu trebuiau să justifice dota viitoarei soţii. Însă, în cazul tuturor ofiţerilor, logodnicele acestora trebuiau să se bucure de o bună reputaţie în societate.

Pentru a facilita căsătoria ofiţerilor cu fiice de militari, regulamentul prevedea ca dota acestora să fie de 1.500 lei, în cazul căsătoriei cu un locotenent sau sublocotenent, şi de 1.000 lei pentru căsătoria cu un căpitan.

Legea căsătoriei ofiţerilor în România era destul de aspră, întrucât pretindea ca ofiţerul inferior să ia dotă 60.000 lei, deziderat greu de îndeplinit. Mai întâi, dota prevăzută de lege era greu de identificat, astfel încât un ofiţer care dorea să se căsătorească trebuia fie „să aştepte până i se va prezenta ocazia”, fie „să rămână neînsurat dacă această ocazie foarte greu întâmplătoare nu s-ar ivi niciodată”.

„Dar, mai mult decât oricare om, ofiţerul are nevoie de o viaţă privată liniştită şi de un tovarăş încrezător căruia să-i împărtăşească tot ceea ce simte, căci el mai mult decât oricare este expus să petreacă cea mai mare parte din viaţa sa departe de părinţi şi rude, singurii care l-ar putea sfătui; iată dar absoluta necesitate ca ofiţerul să fie căsătorit, căci numai soţia poate fi în stare să înlocuiască pe părinţii şi rudele ofiţerului, ba chiar îi poate înfrâna multe din pasiuni, pe care poate nici părinţii, nici rudele, nu ar fi în stare să le înfrâneze”.

În al doilea rând, dacă un ofiţer ţinea cu orice preţ să se căsătorească chiar dacă nu găsea dota regulamentară, se vedea nevoit să

evalueze un imobil de două, trei ori mai mult decât făcea, sau să declare prin actul dotal că a primit dota cuvenită, sau, în fine, să ia un imobil cu obligaţia de a-l înapoia după căsătorie, ceea ce, de altfel, nimeni nu putea nega că nu s-a întâmplat, cu toată stricteţea legii. Mai mult, în caz de divorţ, ofiţerul care se căsătorea în condiţiile de mai sus, se vedea silit să plătească ani buni din soldă dota pe care nu a primit-o; sau se vedea implicat în procese care, pe lângă faptul că îi răpea o mare parte din timp, îl mai şi costa o avere, iar rezultatul era imprevizibil.

În schimb, căsătoria ofiţerilor superiori nu era condiţionată de dotă. De

exemplu, un maior care se căsătorea fără nicio dotă,

avea un venit personal de 450 lei lunar, adică solda gradului său. În aceste condiţii, era greu de înţeles de ce oare un ofiţer inferior nu

se putea căsători dacă veniturile sale cumulate

cu dota soţiei ar fi depăşit cu mult 450 lei.

Într-un articol publicat în „Revista Armatei” nr. 1 din 10 ianuarie 1897,

autorul opina fie pentru „a se suprima cu totul condiţia de dotă sau a se fixa minimum astfel: Pentru sublocotenenţi şi locotenenţi, dota soţiei să aducă un venit de 125 lei lunar, fie prin un capital de 30.000 lei socotit ca aducând 5% pe an, fie prin un imobil capabil a aduce 125 lei lunar fie prin o funcţie salariată de stat ca profesoară etc., ceea ce face împreună cu solda ofiţerului tocmai 400 lei lunar pentru sublocotenenţi şi mai mult pentru locotenenţi; iar pentru căpitani şi ofiţerii superiori să nu se pună nicio condiţie de dotă, deoarece, de la 1 aprilie şi căpitanii au solda cu accesorii aproape 400 lei. De altfel şi în Franţa, se caută a se scoate ofiţerii de sub această tutelă; iar în Italia condiţiile sunt mult mai avantajoase după cum cred că fiecare a citit în o revistă trecută astfel: unui ofiţer i se cere ca solda sa împreună cu dota soţiei să constituie un venit de 4.000 lei anual, ceea ce face mai puţin chiar de 350 lei lunar”.

În timp, prevederile legii au suferit unele modificări, impuse de progresul societăţii şi de

14


emanciparea femeii. De exemplu, în anul 1941, ofiţerilor care, în afară de soldă, posedau o avere care să le aducă venituri egale cu cele fixate prin dotă, li se permitea să se căsătorească şi fără a îndeplini această condiţie. Pentru viitoarea soţie de subofiţer, care nu dispunea de venitul anual fixat prin lege se accepta ca venitul respectiv să provină din exercitarea unei „profesiuni onorabile”.

Căsătorie sau concubinaj?

Într-un alt „Studiu asupra căsătoriei ofiţerilor” publicat de „Revista Armatei” în nr. 1-2 din 15-31 ianuarie 1893, autorul prezintă două consideraţii diametral opuse primelor reflecţii asupra căsătoriei ofiţerilor. „Întâi este că ofiţerul are mai multă nevoie de însurătoare decât orice alt element din altă breaslă socială, a doua este că ofiţerului i se pun, cu toate acestea, dificultăţi mai mari şi trebuie să i se pună pentru îndeplinirea acestui act. În adevăr, în penibila viaţă a carierei militare, prezenţa acestui tovarăş de viaţă este un bine netăgăduit, câţi nu sunt care ne pot arăta

cât de mici ne par suferinţele inerente carierei şi cât de mari ne par părţile ei plăcute când o căsătorie e fericită, şi cum cariera noastră are mai multe suferinţe decât bucurii, tovarăşul de viaţă care micşorează intensitatea uneia şi măreşte pe a celeilalte, este un factor binefăcător pentru viaţa ofiţerului; astfel că, dacă acest important act este o necesitate vădită pentru orice om, apoi pentru ofiţer valoarea acestei necesităţi e încă şi mai mare. O femeie aşa cum trebuie să fie femeile din familia militară, nu numai că va îndulci asperităţile vieţii soţului său, dar ţinând complet de cercul sever, aspru, în care se învârte soţul său zilnic, căsătoria este chiar un caracter corectiv puternic, care tinde a reduce continuă la nobleţea simţurilor şi caracterul ofiţerului, susceptibile a se înăspri din cauza regimului.

Aşa că privind chestiunea în mod egoist, adică numai din punct de vedere al binelui ce rezultă pentru ofiţer, reiese în mod vădit că-i este chiar indispensabilă căsătoria. Acum dacă am căuta să facem un paralelism între ofiţerul însurat şi neînsurat, din punctul de vedere al condiţiilor morale, fizice etc., în care se găsesc,

15


vom remarca uşor cât de inferioară este situaţia unuia, faţă de celălalt, ceea ce va demonstra şi mai bine necesitatea căsătoriei pentru ofiţer. Ofiţerul neînsurat este expus la toate tentaţiile unei vieţi imorale, concubinajul, prostituatele din înalta societate ca şi [cele] din mahala, femeile pierdute în genere, sub multiplele lor titluri, cu alte cuvinte, întreaga progenitură a viciului, a desfrâului, găsesc în această categorie de ofiţeri elemente de acaparat şi din nefericire numărul victimelor este mare. Atunci mă întreb unde este nobleţea simţurilor ce trebuie să aibă ofiţerul când el îşi sacrifică cele mai nobile sentimente unei prostituate, pentru că prostituată se numeşte şi femeia de stradă care îşi câştigă existenţa prin acest nenorocit procedeu, prostituată este şi femeia care fie la adăpostul unui nume sau al unei înalte trepte sociale „se abandonează felului de trai comun femeilor pierdute şi ştiut este că aceste prostituate clandestine constituie una din rănile cele mai nenorocite, atât pentru societate în genere, cât şi pentru ofiţeri în specie”.

Concubinajul este încă una dintre formele vieţii ofiţerului neînsurat, sunt multe precauţiile luate de şefi pentru a-i împiedica pe ofiţeri de la acest fel de viaţă nedemnă cu poziţia lor în societate, totuşi desigur că măsurile luate sunt ineficace, sau nu se voieşte a se aplica de cei în drept aşa cum se cere şi în tot cazul nu sunt destul de severe. Această stare a ofiţerului nu numai că este incompatibilă cu demnitatea familiei militare, dar izbeşte cu tărie în moralul ofiţerului pe care îl deprimă, în demnitatea şi poziţia socială a familiei pe care le înjoseşte, în prestigiul corpului ofiţeresc faţă de el însuşi şi restul societăţii, apoi în starea materială a ofiţerului şi poate chiar a familiei sale, prefăcând astfel un ofiţer cu o

educaţie îngrijită, cu sentimente frumoase şi cu o poziţie materială bună într-un om care se dezbracă de toate aceste daruri, pentru a pierde sentimentele de ambiţie, de demnitate, de familie, de castă etc., cu un cuvânt, a se ruina şi moral şi material şi aceasta pentru o nenorocită (sic!) din grupul femeilor pierdute, care va trece din mână în mână, precum a trecut până la dânsul şi va urma astfel până la completa ei decadenţă fizică. Astfel, ofiţerul, acest reprezentant al celei mai nobile cariere, se pune în cea mai josnică şi dispreţuită categorie socială. Evident că în faţa unui asemenea trist adevăr, ne întrebăm de ce nu se iau măsurile cele mai severe pentru a împiedica nenorociri de asemenea natură.

Căsătoria sustrage deci pe ofiţer de la pericolele de acest gen în care poate cădea; dar, dacă acest act constituie o fericire, nu e mai puţin adevărat că, contractat în condiţii nenorocite, constituie adevărate dezastre, de unde rezultă că deşi actul căsătoriei este o necesitate învederată pentru ofiţer, dar tot atât de necesar este ca acest act să se facă în virtutea unei legi profund studiată şi unde să se precizeze cu multă chibzuinţă îngrădirile necesare cerute de bunul

16


trai considerat din multiple puncte de vedere. Sunt cu adevărat multiple consideraţiile ce trebuie să se aibă în vedere la căsătoria ofiţerului şi fără a avea pretenţia să stabilim cadrul unui regulament care să servească de ghid şefului autorizat a da aprobarea căsătoriei, analizăm numai în treacăt tot ceea ce contribuie la bunul trai şi tot ceea ce se poate studia înainte de a se săvârşi căsătoria ofiţerului, cu alte cuvinte, a studia factorii cunoscuţi ai acestei probleme; problemă care, după unii, e rezolvată în întregul ei de şansă, după alţii de raţionament, iar după alţii de experienţă şi nu puţini sunt şi aceea care admit şi aici fatalismul teologic.

Oricum ar fi însă, un principiu este învederat: orice act al vieţii noastre, dacă poate fi rezultatul unei judecăţi sănătoase, are toată posibilitatea a da rezultate bune, iar în ceea ce priveşte actul căsătoriei, dacă pornirii sufleteşti devansează puterea raţiunii, atunci avem nevoie de legi care să ne recheme la vocea raţiunii şi cu atât mai adevărat este că avem nevoie de asemenea legi, cu cât este de adevărat că în asemenea împrejurări suntem adesea cu o voinţă slabă faţă de poruncile raţiunii şi pe nesimţite ne lăsăm antrenaţi de pornirile inimii, despărţiţi în majoritatea cazurilor de raţiune, rătăcim în dulci iluzii şi atunci, numai atunci e locul şansei aşa că dacă ea a existat, atunci strigăm sus şi tare că actul căsătoriei trebuie săvârşit numai după impulsul dat din inimă; dacă ea nu a existat, atunci trista decepţie ne deşteaptă şi ne arată care este adevăratul drum rătăcit pe care în majoritatea cazurilor nu îl mai putem recâştiga şi atunci însă zicem că acest act trebuie să fie fructul unei profunde judecăţi.

Este dar în viaţa ofiţerului, ca şi a tuturor oamenilor, un moment de criză când şi ofiţerul tânăr, ca şi cel în vârstă şi cel cu experienţă, ca şi cel fără experienţă, în fine, când şi ofiţerul cel mai cult, ca şi cel de la începutul carierei lui, sunt aproape pe picior egal şi gata a comite aceeaşi greşeală datorată aceloraşi cauze; voiesc a zice că, vârsta şi experienţa, cultura şi o raţiune puternică chiar, valoarea calităţilor morale etc., toate aceste daruri omeneşti, nu întotdeauna pot fi o garanţie sigură că acest act se va săvârşi în condiţii fericite pentru cel ce le posedă şi nu ne putem explica în altfel cum omul care posedă toate aceste daruri în cel mai înalt grad este susceptibil în materie de căsătorie a comite

17


aceleaşi greşeli, ca şi un copil aproape, la care o parte din aceste calităţi ajutătoare în actele vieţii şi lipsesc, iar marea partea sunt în stare de formaţie, decât prin a zice că în adevăr căsătoria creează anticipat un moment de criză, când forţa raţiunii trece prin grele momente de încercare şi dacă ea nu triumfă, aceasta nu înseamnă că utilitatea sa este nulă în asemenea împrejurări, din contră este unul din evenimentele vieţii când valoarea sa e mai mare ca totdeauna şi dacă omul recunoscut că posedă o solidă judecată, îl vedem în asemenea împrejurări că nu-i urmează perceptele, asta înseamnă că într-un moment dat acest om se găseşte într-un impas psihologic, unde celelalte simţiri sufleteşti triumfă asupra raţiunii şi atunci e furat de valurile iluziei până când se izbeşte de teribila stâncă a decepţiei.

Este atunci netăgăduit o stare de boală. Cercetaţi la orice om, aflat într-o atare situaţie şi nu veţi găsi niciunul din simţuri fără a nu fi o stare momentană de halucinaţie.

În o atare stare psihică raţiunea e aproape nulă, efectele celorlalte simţuri au ajuns la maximum. Criza este desăvârşită, el nu mai vede bine, numai aude adevărat, nu mai raţionează just apreciază greşit, e cu un cuvânt jucăria iluziilor. Dacă acum consider un ofiţer ajuns în cest greu moment, şi dacă dezvoltarea întregii lui simţiri s-a făcut în vederea unui proiect de căsătorie, care în realitate nu dă garanţiile cerute de condiţiile unui mariaj fericit, este învederat cât de mare este atunci valoarea existenţei unei legi scrutătoare care să dea mijloace şefilor de a împiedica săvârşirea unei atare căsătorii sau de a favoriza proiectele fericite de acest gen.

Dar este necesar în ceea ce priveşte căsătoria ofiţerului a se da şefilor mijloace de a scăpa pe ofiţerul din atare momente de criză.

Să studiem acum consideraţiile pe care şeful trebuie să le aibă în vedere pentru a putea aproba sau dezaproba ofiţerului proiectul său de căsătorie.

Înainte de a arăta spiritul regulamentului căsătoriei ofiţerilor, ceea ce vom face într-un capitol special, să reflectăm puţin asupra condiţiilor unei căsătorii fericite.

Aceste condiţii permit, fără îndoială, a judeca anticipat de valoarea unei căsătorii proiectate, totuşi se poate foarte bine întâmpla ca o căsătorie să prezinte la început condiţiile ce se cer unui menaj fericit şi în urmă să se preschimbe într-o

18


nenorocire; lucrul este posibil şi cauzele care pot precede un asemenea deznodământ oricât de numeroase ar fi ele, îşi au originea mai mult în educaţia soţilor. Aceste deznodăminte însă ale căsătoriilor nu distrug principiul că posibilitatea bunului trai al unei căsătorii stă în studiul prealabil al condiţiilor ce se impun căsătoriei pentru a avea maxima garanţie de a fi bună. Sub acest raport dar, permis să fie şefului ce poate da autorizarea căsătoriei să capete datele necesare atât asupra familiei, cât şi a viitoarei soţii a ofiţerului din punctul de vedere al moralităţii, educaţiei, stării fizice şi materiale, vârsta, cultura, poziţia materială etc. În toate aceste detalii reglementate şi nereglementate, şeful să intre şi să caute a căpăta datele cele mai precise; pentru că, într-adevăr, toate aceste condiţii sunt de o egală importanţă în existenţa fericită a unui menaj; astfel, moralitatea pentru o căsătorie este necontestat baza prestigiului reciproc al soţilor şi faţă de societatea actuală, familia militară trebuie să se ambiţioneze în cel mai înalt grad de a poseda această calitate fără de care în curând căsătoria va fi o banalitate. Lipsa de moralitate a unei căsătorii va trece progresiv pe cei doi soţi mai întâi la dispreţ reciproc, apoi îi vor expune la dispreţul societăţii şi, odată cu ei, vor expune şi familia din care fac parte şi care necontestat este izbită în prestigiul ei.

Un alt factor de studiat este nivelul de cultură. Graţie acestui tezaur se va putea lupta cu mult succes contra viciilor societăţii actuale. Comparaţi, pentru exemplu, un menaj în care acest factor îşi are existenţa cu un altul care nu le posedă. Intraţi în detaliile vieţii conjugale şi din studiul comparativ ce veţi face, veţi observa negreşit caractere distinctive care fac imposibilă apropierea acestor două categorii în viaţa lor socială şi chestiunea se explică uşor.

Astfel, în timp ce la unul din aceste menaje vom observa o continuă activitate a creierului pentru a se lumina şi a se face cât se poate mai agreabili unul altuia, printr-un fond inepuizabil de conversaţii plăcute, pentru că sunt variate, fondul cunoştinţelor fiind mare, folositoare pentru că omul luminat este şi instructiv, apoi când toate acestea alternează cu distracţiile intime ale menajului şi cu gustul artelor frumoase pentru că le cunoaşte, este uşor de înţeles că doi tovarăşi de viaţă în asemenea condiţii vor avea cu ei o lume întreagă care-i va servi de distracţie, urâtul va fi departe de ei şi microbii care distrug căsătoriile vor găsi cu siguranţă un teren foarte impropriu în asemenea căsătorii.

Dacă acum ne întoarcem privirea şi analizăm căsătoria în care cultura nu a fost considerată ca o condiţie din cele ce pot asigura bunul trai al unui menaj, vom găsi desigur dorinţa de lumină

19


înlocuită prin dorinţa de lux, distracţie reciprocă înlocuită printr-o prematură plictiseală reciprocă, dorinţa de ceea ce e frumos prin dorinţa de ceea ce este urât (şi lor le pare frumos), în fine, dezgustul reciproc va veni în curând din lipsa de mulţumire, de ocupaţie şi de distracţie în casa sa; astfel, fiecare va începe a căuta aceşti factori necesari vieţii în altă parte şi nu puţine sunt căsătoriile de această natură în care soţia va sfârşi a-şi găsi ocupaţiile şi distracţiile în lux, în dorinţa de a place şi finalmente în corupţie şi dacă din nenorocire acest menaj se va completa cu copii, apoi să fim convinşi că din lipsa de cultură şi morală a părinţilor, copiii lor vor primi o nenorocită direcţie atât în educaţie, cât şi în instrucţie. Cultura dar este un factor util şi puternic pentru un menaj, pentru a lupta cu succes contra viciilor şi a cimenta pe baze solide legătura între soţi.

O altă condiţie tot nereglementată, dar tot atât de importantă pentru căsătorie, este condiţia de sănătate. Nu trebuie să uităm că toate funcţiile vitale ale omului sunt, ca să zic aşa, funcţie de o constituţie sănătoasă şi toate calităţile celelalte ale unui menaj sunt paralizate prin lipsa acestui factor, mai adăugăm însă că va avea şi o influenţă nenorocită asupra copiilor lor, şi deci, prin extensiune, asupra familiei militare.

Dacă menţionăm această chestiune, este că se găsesc în familia noastră militară ofiţeri care sacrificându-se condiţiilor exclusiv materiale, nu mai voiesc a ţine cont şi de celelalte condiţii, tot atât de importante decât în proporţii foarte mici, dacă nu deloc, cumpărându-şi astfel nenorocirea sub formă de căsătorie.

Urmând cu cercetările condiţiilor ce pot asigura bunul trai al unei căsătorii, avem, de asemenea, a nu neglija chestiunea proporţiei de vârstă, chestiunea poziţiei materiale, în fine, în ultim studiu, legea şi aplicarea ei faţă de principii.

În privinţa lipsei de proporţie în vârstă, evităm, din sentiment de compasiune, a întreba pe cei ce au practicat călcarea acestui principiu, care-i sunt inconvenientele; le putem însă uşor deduce în mod teoretic din studiul exemplelor numeroase ce ne procură societatea şi din studiul legilor naturale. Ceea ce avem de remarcat este că asupra acestei condiţii reglementul nu spune nimic şi şeful ce dă autorizarea de căsătorie nu are dreptul a opri anomaliile de felul ăsta. Necontestat, a nu se respecta proporţia

de vârstă în căsătorie înseamnă a desfida legile, pe care puterea omenească nu le poate desfiinţa; ofiţerul care contractează o asemenea căsătorie se expune în curând la dezagremente ireparabile, la râsul ironic al societăţii şi pune pe soţia sa în condiţii scuzabile, de a nu respecta cu totul datoriile conjugale; este, cu un cuvânt, a se expune şi pe sine şi pe soţia sa. În majoritatea cazurilor, când această condiţie este călcată în picioare, este pentru înclinarea prea mare către dorinţa de bani, aşa că şi în cazul acesta ofiţerul a cumpărat compromiterea sa în societate, nemulţumirea şi o poziţie ridicolă sub forma unei însurători care va dura foarte puţin, dar care i-a măgulit o pasiune în mod efemer.

În privinţa chestiunii materiale, fiecare îi dă importanţă după cum îşi are şi principiile asupra căsătoriei; astfel, pentru unii, aceasta este unica condiţie de fericire, după alţii, că este cea mai importantă etc., ceea ce este însă un adevăr netăgăduit, este că această condiţie e indispensabilă; însă existenţa numai a acesteia, fără celelalte condiţii, nu e deloc o garanţie de bun trai, putem zice că lipsa uneia din celelalte condiţii poate provoca un trai tot atât de sărac bogatului ca şi săracului şi, finalmente, poate duce la ruina materială desăvârşită. Să ne închipuim, pentru exemplu, doi ofiţeri căsătoriţi, unul cu un venit modest dar suficient pentru a trăi

20


bine, fără a fi luxos şi, un altul, cu un venit anual într-o enormă disproporţie la cel dintâi, însă în acest menaj cu venit modest să găsim educaţie, instrucţie, cu un cuvânt cultura morală şi intelectuală, apoi, potrivire în vârstă, agrement reciproc şi, de cealaltă parte, un mariaj aşa-zis de convenienţă unde, desigur, să lipsească toate aceste daruri, putem fi siguri şi exemplele sunt numeroase, unde putem vedea caracterele distinctive ale bunului trai modest şi dimpotrivă, la cel bogat, apoi în scurt timp vom vedea chiar necesarele vieţii mai bine garantate la cel modest decât la cel bogat, dorinţa de lux creşte progresiv şi totdeauna în raport invers cu gradul de bogăţie, de unde şi proprietatea ce are luxul de a duce la ruină; şi apoi dorinţa excesivă de a se arăta lumii luxos mai tinde încă şi la alte neajunsuri, care finesc a ruina şi moral şi material căsătoria, aşa că bogăţia singură nu poate fi o condiţie fericită pentru o căsătorie, decât numai dacă există pe lângă ea şi celelalte de ordin moral; altfel este, ca să zic astfel, gaz peste foc pentru că banul nu este decât cel mai eficace mijloc de a duce la corupţie o căsătorie, când ea nu întruneşte şi celelalte condiţii morale. Aşa încât, după cum se vede, totalul condiţiilor ce pot asigura bunul şi demnul trai al unei căsătorii constituie un sistem complex, din care, dacă vom extrage unul din factorii principali, tot sistemul se deranjează şi funcţionează rău.

În rezumat, dar avem de zis că autorităţile investite cu puterea de a aproba ori dezaproba căsătoriile ofiţerilor trebuie să aibă dreptul a intra

în tot felul de detalii pentru a studia chestiunea nu numai din punct de vedere al certificatelor de moralitate ce se prezintă şi al banului, dar din multiplele puncte de vedere ce contribuie la viaţa fericită a unei căsătorii”.

Cu ocazia căsătoriilor A.A.L.L. Regale Principelui Carol şi Principesei Elisabeta, Majestatea Sa Regele prin Înalta Apostilă pusă pe rapoartele ministrului de Război nr. 13352 şi 13353/1921 a acordat pentru căsătoriile ofiţerilor şi subofiţerilor reangajaţi o ultimă dispensă de dotă, timp de o lună, respectiv între 27 februarie-27 martie 1921. De această dispensă legală au putut beneficia toţi ofiţerii şi subofiţerii care, în termenul acordat, aveau cereri de căsătorie adresate şi înregistrate prin corpurile şi serviciile respective. Criteriul esenţial în aprobarea acestor căsătorii rămânea însă moralitatea viitoarei soţii. Ofiţerii care nu aveau vârsta de 23 de ani împliniţi şi subofiţerii sub 25 de ani nu au beneficiat de această dispensă. Întrucât legea interzicea căsătoria gradelor inferioare din activitate, cu excepţia trupei cu schimbul, pentru a stăvili concubinajul, M.S. Regele, prin Înalta Apostilă pusă pe raportul ministrului de Război nr. 13354/1921, a aprobat căsătoria gradelor inferioare din contingentul 1919-1921 inclusiv, cu condiţia de a recunoaşte copiii rezultaţi din concubinaj.

Moralitatea, bat-o vina!

În studiul „Căsătoriile militare. Note şi observaţii”, publicat în „Pandectele mili are”, nr. 7 din 20 noiembrie 1937,

21


colonelul magistrat Vasile D. Chiru, consilier la Curtea Militară de Casare şi Justiţie aprecia că, în raport cu vechiul regulament, „Regulamentul căsătoriei ofiţe-rilor” comporta îmbunătăţiri semnificative. Astfel, în privinţa condiţiilor de moralitate cons-tatate prin certificate date de autorităţile civile, autorul preciza: „Modul de constatare a moralităţii viitoarei soţii şi a familiei sale, aşa cum prescrie regulamentul, nu prezintă eficacitatea cerută. Zicem anticipat acest mod nu este eficace, pentru că altfel nu ne putem explica cum s-a făcut că femei cu desăvârşire compromise în societate şi care nu s-au deosebit de femeile ordinare de stradă decât prin faptul că nu au avut condicuţă şi că au fost admise a frecventa diferitele trepte ale societăţii; cum zic, cum se face că aceste femei au putut căpăta onoarea de a purta numele unui ofiţer şi au fost astfel admise în familia noastră militară?! (sic!). Cu siguranţă, aceste femei au căpătat şi ele certificate de moralitate?! de la cinci cunoscuţi dintr-o comună cu ea şi, evident, cum de n-ar putea căpăta când are mijloace de acţiune destul de seducătoare şi când nu are în virtutea vieţii ce a dus niciun scrupul de a le întrebuinţa, astfel binevoitorii din comună vor iscăli că aspiranta de astă dată la demnitatea de nevastă a unui ofiţer, posedă toată moralitatea cerută şi apoi autoritatea superioară care dă putere certificatului constată cele cinci iscălituri, eliberează certificatul şi iată morala ajunsă la deplina fabricaţie; poftească atunci cineva a reproşa asupra moralităţii; cu certificatul în chip de icoană, prostituata clandestină de ieri bravează în

femeia onestă, iar pretenţia ei nelegitimă de a se pune alături cu femeia corectă se preface în realitate, devenind femeia unui ofiţer căruia în virtutea nobilei sale cariere i se deschid uşile în toate treptele sociale până şi ale palatului. De aici naşte apoi un rău pentru familia militară de o gravitate excepţională, adică pierderea sentimentului de iubire şi camaraderie între ofiţerii însuraţi, pierdere care îşi are originea în faptul că ofiţerul care a contractat căsătoria în condiţii demne şi care nu a răspuns numai probelor formale, ci şi celor de fond ale moralităţii, va ezita totdeauna a pune în contact (cum ar trebui) pe soţia sa cu a camaradului a cărui soţie şi-a fabricat morala şi a căpătat şi ea certificatul, astfel că această chestiune izbeşte şi în condiţiile vitale ale legăturii din corpul ofiţeresc pentru că izbeşte indirect în sentimentul de iubire şi de camaraderie, depărtând pe ofiţeri între dânşii. Unde este atunci eficacitatea acestui procedeu, dacă fata onestă ca şi cea compromisă, dacă femeia corectă ca şi prostituata, dacă o familie cinstită ca şi una necinstită, pot căpăta cu aceeaşi uşurinţă certificatul de moralitate, aşa că certificatul de moralitate e o pură reclamă şi de el nu are nevoie în fond decât cui îi lipseşte moralitatea. Cu un cuvânt, este ineficace acest procedeu.

Asupra chestiunii dacă în multe cazuri a se cere un asemenea certificat nu este vexatoriu, atât pentru viitoarea soţie, cât şi pentru familia sa, răspundem negreşit afirmativ. A cere probe oficiale de moralitate unei familii oneste şi unui copil nevinovat, este cu atât

22


mai vexatoriu cu cât se ştie că şi elementele imorale pot căpăta aceste certificate tot atât de uşor aşa încât în loc de a se face o selecţie prin procedeul ce este în practică, se pune pe picior egal elementul moral cu cel imoral şi li se dau drepturi egale la aspiraţia unei aceleiaşi demnităţi. Faptele vorbesc de la sine şi pun în evidenţă neajunsurile.

În privinţa modului cum s-ar putea înlocui această constatare a moralităţii, credem că, deoarece cel actual nu are deloc nicio eficacitate, poate fi cu multă uşurinţă înlocuit prin alte procedee, care pot fi oricât de variate dar mai folositoare.

Aşa, pentru exemplu, credem că unul din aceste procedee ar putea fi acela că [şi] corpul ofiţeresc al garnizoanei de unde se găseşte viitoarea soţie a ofiţerului şi familia sa, constituit ca [un] consiliu, ar putea da relaţii şefului de corp ori de serviciu de unde face parte ofiţerul, mult mai sigure şi deci mai utile decât fabricarea certificatelor de moralitate. La nevoie chiar, şeful de corp sau de garnizoană ar putea avea obligaţia de a organiza un adevărat serviciu de spionaj prin ofiţerii din garnizoana de unde e soţia şi familia sa pentru a cerceta, studia şi da informaţiile necesare şefului de care depinde ofiţerul, comandanţii de corpuri şi servicii având o datorie reciprocă de a se servi în atare importante evenimente din viaţa ofiţerilor ce au în subordinele lor. Hotărârea consiliului de camarazi să fie decisivă şi mariajul proiectat, dacă nu răspunde condiţiilor, să nu mai poată avea loc. Îmi închipui că un asemenea procedeu ar fi un bine simţit pentru familia noastră militară, pentru că s-ar alege bine elementele, ceea ce ar fi şi în interesul familiei noastre militare şi în interesul propriu al ofiţerului şi familiei sale. Acesta ar fi unul din mijloace, dar se pot încă

găsi prin studiu şi altele care să înlocuiască cu folos pe cel actual.

Astfel, în rezumat asupra primului principiu al regulamentului, relativ la constatarea moralităţii, am stabilit că prin regulament s-a dat, într-adevăr, toată importanţa acestei chestiuni pentru căsătoria ofiţerilor, dar că în ceea ce priveşte mijloacele de constatare, acestea sunt: ineficace; vexatorii pentru soţie şi familia ei; dăunătoare pentru sentimentele de care trebuie să fie animată familia noastră militară”.

Lada de zestre

În privinţa părţii materiale, regulamentul obliga soţia „să răspundă după anumite reguli la anumite sume drept avere dotală. Asupra acestui punct ne permitem a contrazice puţin legiuitorul pentru că ni se pare că principiul în esenţa lui nu e bine stabilit, de unde şi regulile de aplicaţie a sa iarăşi nu sunt bune.

Zicem că principiul nu e bine stabilit şi iată de ce: Care sunt consideraţiile în virtutea cărora se cer anumite sume proporţionale cu gradul ofiţerului pentru a se admite căsătoria? Aceste consideraţii, desigur, nu pot fi altele decât acele impuse de bunul trai care trebuie să fie la nivel cu poziţia socială a căsătoriţilor. Astfel s-a stabilit 3.000 lei venit dotal pentru sublocotenent şi locotenent şi 1.800 pentru căpitan, va să zică pentru ca sublocotenentul şi locotenentul să poată trăi convenabil le mai trebuie 3.000 lei, venit pe lângă ceea ce le produce solda, iar căpitanului 1.800. Este oare necesar şi raţional ca regulamentul să precizeze numaidecât că soţia trebuie să aducă acest venit?!”

Nu ar fi oare mai logic să se zică, căsătoria nu poate fi aprobată până când nu se va putea constata prin acte în regulă că venitul anual al

23


celor doi soţi (indiferent dacă venitul e al unuia sau al celuilalt din soţi), se urcă la cutare sumă (găsită ca suficientă pentru bunul trai)?

Unde este într-adevăr raţiunea faptului că, dacă un căpitan are vreo 60.000 lei capital al său propriu, în afara soldei, deci un venit de 3.000 lei, să nu i se aprobe a lua o fată săracă. Unde este, de asemenea, raţiunea faptului de a se permite căpitanului să ia o fată ce nu are mai mult decât capitalul corespondent unui venit anula de 1.800 lei şi a nu i se permite a lua o profesoară, care ar putea aduce în menaj de la 3.600-6.000 lei şi poate şi mai mult, ca venit anual. Unde este principiul şi ce se are în vedere? Soţii să aibă? Căsătoria să nu sufere? sau ideea tradiţională ca fata să aibă numaidecât dotă, astfel nu are drept la măritat?! Altfel mariajul nu va fi el fericit, dacă în loc să aibă soţia are soţul?

Neajunsurile la care duc o asemenea dispoziţie este că regulamentul poate cădea, şi cade cu siguranţă, în defectul de a opri să se săvârşească nu numai proiectele de căsătorii rele, dar şi din cele bune o mare parte; ori, am stabilit că, în principiu, trebuie o lege aspră, care să împiedice proiectele de mariaj nenorocite şi să le înlesnească pe cele fericite, însă prin dispoziţiile actuale el împiedică în mod egal şi pe cele bune ca şi pe cele rele, iată dar lacuna sa în această privinţă.

Pe lângă aceasta, studiind cestiunea mai în detaliu, mai observăm şi consecinţele la care ar putea da loc asemenea îngrădiri reglementare. Supozaţi, de exemplu, că un căpitan are pe lângă solda sa şi un capital al său propriu de 36.000 lei; acest ofiţer, convins de necesitatea unei căsătorii şi de principiile unui bun menaj, găseşte o fată săracă, care răspunde la toate condiţiile ce ar putea să facă o căsătorie fericită, dar e săracă şi legea îi cere 1.800 lei venit dotal;

ofiţerul, convins de calităţile viitoarei sale, îi constituie dotă averea lui proprie cei 36.000, ca să o poată lua, satisfăcând regulamentul (cazuri de acest gen s-au văzut); ce consecinţe poate avea aceasta pentru ofiţer?

Dacă, din norocire, factorii care nu se cunosc de la început într-un proiect de căsătorie, au fost buni şi căsătoria e fericită, cei doi soţi au pierdut numai material pentru cuvântul că din moment ce acei 36.000 lei s-au constituit dotă, ei au trebuit să fie depuşi casei de depuneri şi consemnaţi ca fond inalienabil şi deci s-au plasat aceşti bani cu minimul procent; în timp ce, dacă rămânea capital liber de speculaţie, în cazul cel mai nenorocit, ofiţerul putea să aibă 7, 8 şi chiar 10% în loc de 5%; astfel încât în cazul acesta, având aerul a garanta existenţa bunului trai, din punct de vedere material, din contră, el le-a îngreunat traiul, forţând pe ofiţer să-şi treacă capitalul său drept dotă, să-l condamne la minimul venit şi să se priveze astfel de o stare materială mai bună.

Dacă însă căsătoria, din cauze care nu au putut fi prevăzute anticipat, s-a prefăcut într-o nenorocire, lesne este a se vedea că, pe lângă neajunsurile morale, ofiţerul va fi lovit şi în starea sa materială, prin faptul că avutul său, constituit dotă, e pierdut, lucru desigur ce nu l-ar fi făcut dacă regulamentul îi permitea să nu-şi înstrăineze averea, ceea ce ar fi fost mai bine, atât ca siguranţă pentru poziţia ofiţerului, în caz de naufragiu al căsătoriei, cât şi pentru a face ca avutul său să producă mai mult şi să se înlesnească astfel în condiţii mai largi bunul său trai.

Aşa că sistemul actual sau provoacă cazuri ca cel de sus, sau împiedică realizarea unor mariaje fericite şi scopul unui regulament nu poate fi de a împiedica decât căsătoriile nenorocite şi, din contră, a favoriza, pe cât se

24


poate, săvârşirea bunelor căsătorii, ele fiind, după cum am mai zis, absolut necesare pentru viaţa ofiţerului.

În privinţa cuantumului stabilit de regulament ca venit dotal şi modul său de asigurare, avem a remarca că, cu toată litera regulamentului, lucrurile se petrec invers, adică cu cât e gradul mai mare cu atât dotele sunt şi ele mai mari şi cine poate avea 60-70000 lei, va căuta desigur ceva mai mare ca sublocotenent; aceasta însă e indiferent, regulamentul prescris e buna măsură şi trebuie respectată cu toată tăria. Ceea ce nu putem înţelege este pentru ce s-a făcut o diferenţă aşa de mare între dota cerută locotenentului şi căpitanului, când diferenţa soldei lor nu este decât de 32 lei?!

În fine, făcând un tablou comparativ al tota-lului venit reglementar a ofiţerilor însuraţi, avem: sublocotenent pe an solda şi dota 5.640 lei; ocotenent pe an solda şi dota 6.192 lei; căpitan pe an solda şi dota 5.400 lei; maior pe an solda şi dota 5.400 lei. Această disproporţie îmi este greu să o explic pentru ce s-a stabilit aşa.

În ceea ce priveşte modul de a asigura capitalul, îndeosebi la ipoteci şi imobile, nu înţelegem pentru ce nu s-ar admite asigurarea şi în ipoteca de rangul al II-lea, destul ca să se constate că are încă dublă valoare cerută de regulament; cât pentru imobile, suntem de părere că regulamentul actual dă încă o portiţă de sustragere de la venitul dotal real ce se cere astăzi şi că ar fi mult mai bine dacă, în loc de contractul de închiriere ori de arendare, s-ar cere valoarea fondului şi asupra sa s-ar face evaluări de 5% ca venit; cu alte cuvinte a considera imobilului acelaşi venit ca şi fondului, deşi în realitate poate fi mai mare, e o garanţie mai avantajoasă pentru ofiţer”.

Ca şi concluzii, autorul consideră căsătoria ca fiind „o necesitate vădită pentru viaţa grea a ofiţerului; felul de trai al ofiţerului neînsurat este un viciu pentru el, familia sa şi familia militară; condiţiile unei căsătorii fericite nu se reazemă numai asupra moralităţii şi banului cum zice regulamentul, ci şi asupra culturii, în genere, starea sănătăţii, proporţia de vârstă, mediul social etc.; şefii autorizaţi a aproba sau dezaproba căsătoriile să fie autorizaţi a studia, prin toate mijloacele, chestiunea sub toate punctele de vedere ce pot influenţa mariajul; este nevoie să existe o lege severă şi completă, ofiţerul tânăr ca şi cel în vârstă fiind expus a comite erori în acest moment de criză, legea mânuită bine să-l recheme la raţiune; regulamentul este incomplet; moralitatea se constată prin procedee ineficace şi vexatorii; în stabilirea dotei nu există adevăratul principiu, ceea ce tinde a paraliza deopotrivă bunele ca şi relele proiecte de căsătorie; proporţia în stabilirea cuantumului dotal este neexplicabilă; asigurarea venitului dotal lasă încă de dorit; necesitatea dar a revizuirii regulamentului e profund resimţită”.

Relaţiile cu... străinele

Conform aceluiaşi colonel magistrat Vasile D. Chiru, prin Legea căsătoriilor militarilor din 4 aprilie 1931 şi Regulamentul acestei legi din 20 mai 1931, cu modificările din aprilie 1936 referitoare la reducerea vârstei şi a venitului dotal, s-au condiţionat căsătoriile militarilor, ofiţeri, subofiţeri şi asimilaţii lor din serviciul activ al armatei, numai de situaţia socială şi de moralitatea viitoarei soţii şi a părinţilor săi, precum şi de cuantumul aportului material pe care trebuia să-l aducă la întemeierea căsniciei. Astfel, în căsătoriile militarilor, partea esenţială o constituia numai latura morală, de conduită şi moralitate a viitoarei soţii de militar şi a părinţilor ei, sub aspectul material, legiuitorul acordând numeroase înlesniri constituirilor de dotă.

Astfel, conform dispoziţiilor art. 4 al. 2 din lege, ofiţerii superiori şi ofiţerii generali şi asimilaţii lor se puteau căsători fără niciun fel de dotă. Pentru ofiţerii inferiori, venitul dotal mini-mal era de 24.000 lei, redus de la 40.000 lei cât era anterior, conform dispoziţiilor articolului 4 modificat în 1936 al. 1 din lege, asigurat în numerar, în efecte de stat sau garantate de stat,

25


în valoare suficientă spre a produce acest venit; în mobile urbane sau rurale care dau acest venit net, întrucât şi la imobile şi la bani, venitul nu poate fi calculat cu mai mult de 6%; în ipoteci de primul rang, valoarea bunului ipotecat fiind de două ori mai mare decât ipoteca, potrivit art. 9 din lege.

Pentru ofiţerii inferiori şi asimilaţii lor, văduvi cu copii, venitul dotal se reducea la 20.000 lei anual. Pentru fiicele ofiţerilor din activitate ori rezervă şi retragere proveniţi din activitate, sau ale ofiţerilor de rezervă decoraţi cu Ordinul „Mihai Viteazul” sau „Virtutea Militară”, venitul dotal putea fi de numai 18.000 lei anual.

Ofiţerii inferiori care aveau personal un venit în afară de soldă egal cu venitul minimal dotal impus categoriei din care făcea parte viitoarea sa soţie, se puteau căsători fără dotă, cu aprobarea Ministerului Apărării Naţionale, conform art. 8 din lege şi cu obligaţia de a nu ipoteca sau înstrăina averea până când nu obţinea gradul de maior, sau în urma aprobării M.Ap.N.

Pentru subofiţeri, minimul venitului dotal era fixat la 4.000 lei anual.

Potrivit Constituţiei, pentru situaţii cu totul excepţionale, M.S. Regele putea acorda dispense de dotă.

Indiferent de condiţiile dotale, absolut însă pentru toţi ofiţerii, subofiţerii şi asimilaţii lor, legea prevedea următoarele condiţii pentru care nu se admiteau niciun fel de concesiuni ierarhice, sau Înalta Dispensă Regală: dovedirea cu acte legale a onorabilităţii viitoarei soţii; aceleaşi dovezi pentru onorabilitatea părinţilor viitoarei soţii, cu excepţia prevăzută pentru ofiţerii activi, cărora nu li se cereau aceste dovezi pentru căsătoria fiicelor lor cu militarii activi.

Viitoarelor soţii de militari li se cerea însă dovada moralităţii lor, chiar dacă erau fiice de militari.

Alte restricţii nu impunea legiuitorului nici cu privire la naţionalitatea viitoarei soţii, nici în privinţa censului intelectual, nicio obligaţie de a cunoaşte limba oficială a ţării căreia servea viitorul soţ, militar, nicio restricţie cu privire la cultul religios.

Referitor la cult, legiuitorul prevedea obligaţia de a se oficia după căsătoria civilă şi căsătoria religioasă, în cultul religios al ofiţerului. De obicei, căsătoriile civile ale militarilor erau urmate şi de căsătorii religioase, din momentul în care se hotărau să întemeieze o căsnicie cu un ofiţer sau un subofiţer activ, viitoarele soţii

26


de militari consimţind să îmbrăţişeze şi religia viitorului lor soţ.

Deşi Constituţia şi legiuitorul ordinar nu impuneau restricţii cu privire la căsătoriile între militarii români activi şi străine sau minoritare, în cazul contractării unei căsătorii între un militar român şi o minoritară sau o străină de neam, legiuitorul militar, „în scopul realizării acelei unităţi de simţire, cuget, iubire de neam şi ţară, a acelui ideal de puritate naţională, singura ce poate garanta spiritul de jertfă impus instituţiei armatei”, urma să înscrie în lege restricţii categorice, cu privire la căsătoriile militarilor români activi cu acestea.

Căsătoria în vreme de război

Decretul-lege nr. 3481 din 1940 facilita căsătoria militarilor cu dispensă de dotă.

Potrivit prevederilor Legii nr. 582 pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea asupra căsătoriei militarilor, promulgată prin Decretul nr. 1867 din 23 iunie 1941, ofiţerii şi asimilaţii nu se puteau căsători înainte de împlinirea vârstei de 23 ani şi numai cu persoane de origine etnică română. Ministerul Apărării Naţionale putea să acorde dispensă de vârstă, de dotă, precum şi pentru căsătoria cu o persoană de origine etnică străină, alta decât cea evreiască.

Conform prevederilor Legii nr. 596 pentru căsătoria militarilor în timp de război, promulgată prin Decretul nr. 1909 din 27 iunie 1941, în timpul stării de război, ofiţerii şi asimilaţii lor din activitate şi disponibilitate, cei chemaţi temporar în vederea trecerii în activitate, precum şi subofiţerii şi asimilaţii lor se puteau căsători fără ca viitoarea soţie să aibă dota prevăzută de Legea asupra căsătoriei militarilor. În egală măsură, aceştia se puteau căsători şi cu persoane de origine etnică germană sau italiană.

Autorizaţia necesară căsătoriei se acorda de către comandantul corpului sau şeful serviciului căruia aparţinea militarul.

Politizarea căsătoriei în perioada postbelică

Conform prevederilor Decretului 60 din 18 februarie 1949 referitor la căsătoria militarilor activi, cadre şi sub arme, semnat de ministrul Apărării Naţionale, generalul-colonel Emil Bodnăraş şi ministrul Justiţiei, Avram Bunaciu, aceştia se puteau căsători numai în urma

aprobării dată de autoritatea militară competentă, respectiv „în cadrul regimentelor, batalioanelor corp aparte, şi similare, şi comandamentelor, de către o comisiune compusă din comandant sau şeful serviciului şi secundul politic. La unităţile şi formaţiunile neîncadrate în regimente sau batalioane corp aparte şi similare, aprobarea se va da de comisiunea comandamentelor cărora acestea sunt direct subordonate. Conform art. 3, aprobarea de căsătorie se acorda „în urma unei verificări a moralităţii, originii sociale şi a devotamentului faţă de Republica Populară România, a viitoarei soţii şi a părinţilor săi”.

Cererea de aprobare a căsătoriei urma să fie însoţită de: extrasul de naştere al viitoarei soţii; certificat al originii sociale a viitoarei soţii, eliberat de Sfatul Popular al comunei unde domiciliază; certificat de moralitate şi de devotament faţă de Republica Populară Română a viitoarei soţii, eliberat: pentru cele încadrate în câmpul muncii de către sindicate; pentru celelalte, de către Sfatul Popular Comunal; certificat de devotament faţă de Republica Populară Română al părinţilor viitoarei soţii, eliberat în aceleaşi condiţii.

Elevii şcolilor militare, subofiţerii aflaţi sub arme pentru satisfacerea serviciului militar,

27


precum şi trupa de sub arme se puteau căsători numai cu aprobarea Ministerului Apărării Naţionale, pe baza propunerilor ierarhice în cazuri excepţionale, când căsătoria ar fi impusă de anumite necesităţi.

Ofiţerii stării civile nu puteau celebra căsătoria militarilor activi, cadre şi sub arme, dacă aceştia nu prezentau aprobarea autorităţii militare competente.

Militarii activi cadre care se căsătoreau fără aprobarea prevăzută în decret urmau să fie îndepărtaţi din armată. Nerespectarea acestor dispoziţiuni de către subofiţerii aflaţi sub arme pentru satisfacerea serviciului militar atrăgea pierderea gradului.

Prin Decizia nr. 352 pentru stabilirea condiţiunilor de căsătorie a militarilor de carieră din 18 martie 1950, ministrul Apărării Naţionale, generalul-colonel Emil Bodnăraş stabilea că era interzisă căsătoria militarilor de carieră „fără o prealabilă aprobare dată de comandantul sau şeful serviciului respectiv, cu avizul obligator al locţiitorului politic”. Căsătoria militarilor sub arme, inclusiv a elevilor şcolilor militare, era interzisă. Pretendentul la căsătorie trebuia să anexeze la raportul scris adresat comandantului sau şefului său nemijlocit extrasul de naştere al viitoarei soţii, certificatele de cazier ale acesteia şi părinţilor săi. Comandantul sau şeful serviciului respectiv acorda aprobarea numai după verificarea moralităţii, originii sociale şi a devotamentului faţă de R.P.R. a viitoarei consoarte, din care trebuia să rezulte că „faţă de atitudinea politică din trecut şi prezent, este apreciat ca ataşat intereselor poporului muncitor”.

Căsătorie în teatrul de operaţii

Sublocotenenţii de infanterie Alexandru-Iulian Ilie şi Diana-Elena Macovei, originari din Câmpulung Moldovenesc, s-au cunoscut în anul 2004 şi au absolvit Academia Forţelor Terestre din Sibiu în anul 2008. După idila începută la Cursul de comandanţi de plutoane la Centrul de Instruire pentru Infanterie şi Vânători de Munte din Făgăraş, în luna martie 2009 cei doi au fost repartizaţi la Compania Cercetare din Brigada 81 Mecanizată „General Grigore Bălan” din Bistriţa. După ce a adus-o pe lume pe fiica lor Saşa-Elena, tânăra sublocotenent a ales să-şi urmeze soţul în teatrul de operaţii din Afganistan. Aşa au ajuns să

participe în perioada iulie 2010-ianuarie 2011 la misiunea ISAF din Afganistan, sublocotenentul Ilie fiind încadrat comandant grup cercetare în cadrul Batalionului 811 Manevră „Dragonii Transilvani”, iar Diana pe aceeaşi funcţie în cadrul Batalionului 812 Manevră „Şoimii Carpaţilor”.

Pe 9 octombrie 2010, cei doi tineri ofiţeri au hotărât să-şi unească destinele, căsătoria

28


având loc în Camp Apache din Provincia Zabul. La ceremonie au participat colonelul James Blackburn, comandantul Combined Team Zabul, locţiitorul acestuia, colonelul Dorin Blaiu, comandantul Brigăzii 2 al Armatei Naţionale Afgane, generalul-maior Sayed Jamaludin, repre zentanţi ai forţei multinaţionale şi ai Armatei Naţionale Afgane, precum şi militari din cele două batalioane de manevră şi militari americani. Căsătoria a fost oficiată de către colonelul Ioan-Marian Cristurean, comandantul Batalionului 811 Manevră „Dragonii Transilvani”, în prezenţa locotenent-colonelului Ilie Sas şi a maiorului Tudor Bivolaru, în calitate de martori şi a fost binecuvântată de preotul militar Adrian Samoilă, aceasta fiind prima căsătorie a unor militari români într-un teatru de operaţii extern.

La întoarcerea în ţară, locotenentul Alexandru-Iulian Ilie a fost încadrat la Batalionul Cercetare din cadrul Diviziei 1 Infanterie, iar locotenentul Diana-Elena Ilie la comandamentul aceleiaşi divizii.

3Nihil sine Deo

30

După Primul Război Mondial, atât oficialităţile militare, cât şi conducătorii Bisericii Ortodoxe Române au ajuns la concluzia necesităţii organizării unui serviciu preoţesc permanent în Armata Română. Acesta trebuia să fie capabil să asigure soldatului român o educaţie sufletească menită să-l determine să respecte legile, să-l facă să devină un bun cetăţean, să respecte ordinea publică şi să manifeste iubire de neam şi de ţară – după cum afirma Î.P.S. Pimen în anul 1921.

Aceste idei se concretizează în Legea referitoare la organizarea clerului militar adoptată la 20 iulie 1921 şi prin Legea şi Regulamentul privitoare la organizarea clerului militar, promulgate prin decretul regal din 18 iunie 1924. Prin aceste acte normative, pentru necesităţile confesionale şi ale dezvoltării sentimentului religios erau admişi în cadrul armatei preoţii militari activi de orice rit. Conducerea acestei noi structuri din cadrul Armatei Române era încredinţată unui episcop militar, numit Episcop de Alba Iulia, şi care era situat în fruntea unui Inspectorat al Clerului Militar. La structurile subordonate aparţinând diferitelor eşaloane, corpuri de armată, divizii, se constituiau birouri ale clerului militar, încadrate cu preoţi ce primeau grade de ofiţeri. De asemenea, la fiecare regiment era încadrat câte un preot militar. Pentru minorităţile religioase erau numiţi în garnizoane câte un preot, rabin, pastor sau imam. Legea stabilea că episcopul militar avea aceleaşi competenţe ca şi ceilalţi inspectori din Ministerul de Război, primea învestitura regală şi rangul de senator de drept, el exercitându-şi autoritatea

UN EPISCOP PENTRU ARMATA ROMÂNĂ.GENERALUL DE BRIGADĂ DR. PARTENIE CIOPRON Colonel (r) prof. univ. dr. Gheorghe NICOLESCU

administrativă asupra întregului cler militar, iar jurisdicţia spirituală numai asupra preoţilor militari de rit greco-oriental.

De-a lungul perioadei interbelice, Episcopia militară a fost condusă de patru episcopi care au contribuit la cristalizarea noii structuri, la stabilirea atribuţiilor ei, la perfecţionarea permanentă a activităţii preoţilor militari în timp de pace, precum şi la stabilirea cadrului prestaţiei lor în campanie.

Din rândul acestora s-a detaşat episcopul general de brigadă dr. Partenie Ciopron. El a păstorit clerul militar de la 25 septembrie 1937,

31

Calendarul tradiţiilor militare 2013Nihil sine Deo

pe timpul războiului mondial şi după aceea, până în anul 1948, când autorităţile comuniste, laicizând armata, au desfiinţat Episcopia Armatei şi clerul militar.

Vlădica Ciopron se născuse la 30 sep-tembrie 1896 în satul Păltiniş, plasa Lascăr, judeţul Dorohoi, ca fiu al lui Ion şi al Anei Ciopron, fiind botezat cu numele de Ştefan. După absolvirea şcolii primare în satul natal, Ştefan, al doilea dintre cei şase copii ai familiei, este primit la Mânăstirea Slatina ca frate. Aici urmează Şcoala de cântăreţi. Odată cu intrarea României în prima conflagraţie mondială, tânărul Ciopron face cunoştinţă cu armata şi cu războiul, fiind încorporat în Regimentul 29 Infanterie. Cu această unitate participă la luptele din zona Oituz, unde este rănit. Ca o recunoaştere a meritelor sale va fi decorat ulterior cu Medalia „Crucea comemorativă 1916-1918”.

Demobilizarea sa a avut loc în anul 1921, moment în care va reveni la Mănăstirea Slatina, fiind primit în rândul monahilor cu numele de Partenie. Ulterior, el va fi hirotonit

ierodiacon şi mutat la Mitropolia Moldovei ca diacon la catedrala mitropolitană. Calităţile sale, dragostea de învăţătură şi dorinţa de cunoaştere determină trimiterea sa la Seminarul teologic „Veniamin Costache”, pe care îl va absolvi în anul 1929, devenind apoi student la Facultatea de Teologie din Cernăuţi. Despre anii petrecuţi în facultate îşi va aminti cu bucurie mai târziu, în anul 1937, când va fi numit episcop al Armatei. Atunci, într-o scri-soare adresată decanului Facultăţii de Teologie, se confesa: „Timpul petrecut la Cernăuţi ca student rămâne pentru mine cel mai frumos al vieţii. La această facultate, unde am urmat la cursuri patru ani, zi cu zi, oră cu oră, m-am simţit ca într-un templu sacru şi sufletul mi-a fost pururi înălţat de strălucitele prelegeri ale foştilor mei profesori. Facultatea de Teologie din Cernăuţi este pentru mine Ierusalimul cel Sfânt, către care voiu avea întotdeauna îndreptate privirile cu cea mai adâncă veneraţiune”.

Ambiţios, Partenie Ciopron va pregăti şi susţine şi doctoratul în teologie, pe care îl va finaliza cu teza „Arhieria Mântuitorului Iisus

32

Calendarul tradiţiilor militare 2013 Nihil sine Deo

Hristos după rânduiala lui Melchisedec, studiu exegetic şi istoric”.

Îndeplineşte, până la alegerea sa în funcţia de episcop militar, îndatoririle de exarh al mănăstirilor, consilier şi profesor de religie la Mitropolia din Iaşi.

Partenie Ciopron a fost hirotonit arhiereu şi ales episcop militar cu titlu de Alba Iulia. Ceremonia s-a săvârşit în Catedrala Întregirii din oraşul Unirii. Învestirea sa în funcţie s-a produs la 8 octombrie 1937, prilej cu care, la Castelul Peleş, unde a avut loc ceremonia, el declara: „Pe front (în 1916-1918 n.n.) cu arma am alungat pe duşman, de azi înainte cu arma cuvântului evanghelic – secondat de preoţii militari – voi predica ostaşilor de la un capăt la altul al ţării credinţa lui Dumnezeu, credinţă şi supunere Regelui, iubirea de patrie, disciplina necondiţionată”. Răspunzându-i, regele Carol al II-lea îi atrăgea atenţia că nu este un episcop ca ceilalţi: „nu eşti un episcop care are eparhie, eşti un episcop în a cărui grijă ţara a pus întărirea sufletească a acelora cari cu piepturile lor sunt chemaţi să apere hotarele ţării”.

Instalarea lui Partenie Ciopron în Scaunul Episcopal a avut loc la 10 octombrie 1937

în Biserica Catedralei Încoronării, după un program care a cuprins sosirea lui în Alba Iulia, primirea în Biserica Încoronării, slujba de Sfânta Liturghie şi recepţia oficială în sala de recepţii a Palatului Episcopal.

După ceremonia instalării, acesta a adresat o scrisoare tuturor preoţilor militari activi şi confesorilor de garnizoană de pe cuprinsul României Mari, o adevărată profesiune de credinţă şi program de urmat în înalta însărcinare primită. „Învestirea noastră în scaunul Episcopal al Armatei – sublinia el – înseamnă reluarea unei vieţi trăite acum douăzeci de ani în urmă pe câmpul de luptă. Ostaşul, prin situaţia specială la care este chemat, se deosebeşte de restul lumii laice. Felul de a trăi în strânsă legătură de camaraderie, sobrietatea în vorbă, executarea fără şovăire a poruncilor, ţinuta măreaţă, îndeplinirea cu orice jertfe a misiunilor date, fac din ostaş un om de elită.[…] În atenţiunea noastră stă ca ideal nestrămutat datoria de a sădi în sufletele ostaşilor virtuţile strămoşeşti: credinţă în Dumnezeu; credinţă şi respect deosebit faţă de Tron; caldă iubire de neam; disciplină necondiţionată şi încoronarea vieţii

33


zilnice prin practicarea virtuţilor creştine. Pentru îndeplinirea lor nu pregetaţi nici un sacrificiu…

În general, doresc să văd pe fiecare preot militar interesându-se zilnic şi cercetând, ca un adevărat apostol, pe ostaşii ce-i sunt încredinţaţi spre păstorire…

Ca fost ostaş, îmi dau seama ce influenţă are cuvântul preotului, mai ales în împrejurări grele. Şi astăzi, după douăzeci de ani, am înaintea ochilor figura preotului militar de pe front, la care mă uitam ca la un trimis al lui Dumnezeu şi îmi amintesc de cuvintele ce ni le spunea înainte de începerea luptelor, oţelindu-ne sufletele”.

Pentru început, noul episcop militar dorea să editeze un calendar al Episcopiei Armatei care urma să fie distribuit tuturor unităţilor militare, să oficieze servicii religioase impunătoare în toate garnizoanele, şi începând cu ianuarie 1938 să editeze o revistă a clerului militar intitulată „Arma Cuvântului”.

Faptul că Partenie Ciopron a înţeles menirea prezenţei sale în fruntea ostaşilor credinţei este demonstrat de aprecierile deosebite de care s-a bucurat de-a lungul întregii perioade de păstorire a clerului militar.

În prima Foaie calificativă, pe anul 1938, întocmită pentru perioada de la 15 mai 1938-31 octombrie 1938, secretarul general al Ministerului Apărării Naţionale consemna: „Sănătos, tânăr, înfăţişare de mare ierarh şi plin de prestanţă. Înzestrat cu o inteligenţă vie şi cu o cultură înaltă, având darul vorbirii convingătoare. Episcopul armatei este faţa bisericească care se impune şi sădeşte în suflete credinţă creştinească.

Plin de simţământul datoriei, s-a pătruns de chemarea vremii de a întări forţele spirituale ale ostaşilor şi în special a acelora din garnizoanele aşezate pe frontiera ardeleană şi basarabeană.

A îmbărbătat şi entuziasmat trupa, dând prin aceasta un spirit real corpului ofiţeresc, pentru formarea caracterelor ostăşeşti în sensul jertfei pentru Patrie. A sfinţit Cercul Militar din Chişinău şi câteva capele din Basarabia de

Sud şi a fost nelipsit cu soborul său de preoţi de la toate festivităţile la care a luat parte M.S. Regele.

Cuvântările ocazionale ale P.S.S., precum şi serviciile divine oficiate au fost de un reconfort moral necontestat pentru toţi cei ce au asistat şi ascultat pe acest cult şi entuziast ierarh.

Va merita atunci când va împlini vechimea cerută de lege să fie înaintat la gradul de general de divizie, ca o recompensă bine meritată şi naturală pentru serviciile aduse ca distins colaborator al înaltelor comandamente”.

Aprecierile laudative la adresa sa din anul următor fac şi o incursiune în perioadele devenirii şi formării sale. Funcţionarul superior din conducerea Ministerului Apărării Naţionale care îl nota consemna: „Î.P.S. Episcopul Armatei, dr. Partenie Ciopron, este Episcopul armatei de la 1 octombrie 1937, fiind asimilat gradului de general de brigadă.

34


Î.P.S. este absolvent al Seminarului Veniamin din Iaşi cu media 9,35, fiind întâiul din 28 de candidaţi.

Este absolvent al Seminarului Pedagogic, întâiul din cei 129 de candidaţi. Licenţiat al Facultăţii de Teologie, întâiul din 129 de candidaţi. Doctor în Teologie „magna cum laude”. În anii 1916-1918 a luptat ca subofiţer pe front, fiind rănit în luptele de la Caşin, Oituz, la 12 iulie 1917. Este decorat cu Medalia „Crucea Comemorativă” cu baretele Oituz, Carpaţi şi Târgu Ocna. Figură bisericească ce se reliefează în mod cu totul deosebit, Î.P.S s-a devotat cu tot elanul sufletului său curat ca să toarne şi menţină în sufletul ostaşilor credinţă în Dumnezeu şi încrederea în tăria Sfintei noastre Biserici. Veşnic în mijlocul soldaţilor acolo unde era mai greu, imprimând preoţilor militari râvna împlinirii marii lor misiuni, editând cărţi de rugăciuni pentru soldaţi şi menţi-nând în permanenţă legătura sufletească cu soldaţii prin Pastorale şi prospecţiuni, Î.P.Sa este cu totul la înălţimea misiunii sale”.

Imediat după instalarea sa în scaunul episcopal, generalul de brigadă dr. Partenie

Ciopron a purces la perfecţionarea organizării Inspectoratului Clerului Militar, a structurilor specifice lui, la crearea cadrului adecvat de acţiune a preoţilor militari a căror numire a hotărât să se facă în urma unor concursuri. Tot el a fost acela care a reorganizat şi gospodărit episcopia, conferindu-i eficienţă, a înfiinţat revista „Arma Cuvântului. Organul Episcopiei Armatei”, a perfecţionat asistenţa confesională din sistemul militar al României, s-a preocupat de întărirea legăturilor dintre preoţi şi corpul ofiţeresc în care vedea o condiţie indispensabilă eficientizării acţiunii religioase în rândul ostaşilor. În perioada cât a stat în fruntea clerului militar a acţionat pentru îndrumarea activităţii şi a celorlalte culte cu reprezentare în armată, încadrând mulţi preoţi pentru aceste culte minoritare: romano-catolici, greco-catolici, musulmani etc.

Începutul celei de-a doua conflagraţii mondiale şi participarea Armatei Române la aceasta i-au oferit lui Partenie Ciopron prilejul de a da măsura capacităţii sale, a muncii neobosite în slujba credinţei, a iubirii de ţară ce-l caracteriza. Încă din anul 1939, când, în faţa

35


ameninţărilor tot mai grave ce se făceau simţite la adresa României, armata a fost mobilizată şi dislocată pe zonele de operaţii, episcopul Partenie Ciopron împreună cu ajutoarele sale din conducerea Inspectoratului Clerului Militar, printre care s-a aflat şi protopopul Ioan Dăncilă, s-au deplasat în mijlocul trupelor, încurajând ostaşii aflaţi sub arme, de la general la soldat, întărindu-le credinţa în Dumnezeu şi oferindu-le alinarea sufletească în acele momente dramatice pentru poporul român. Făcându-se interpretul sentimentelor militarilor, admiraţiei lor pentru Vlădica armatei române, preotul maior Petre Tănăsoiu consemna în acele momente: „Trupele noastre din valea M primesc cu bucurie vestea că în curând ne va cerceta P.S. Episcop militar. Binecuvântarea arhierească o aşteptăm cu dor, suntem de mult la hotar; plecasem cu zăpada pe câmp pe tranşee şi acum e aici căldura verii, mantalele stau în cantonament, bluzele de vară dau o înfăţişare mândră ostaşilor noştri cu armă şi cască nouă. Trei regimente din cavalerie, pe câmpia de lângă comuna G, aproape de hotar, în careu, stau gata pentru sfânta slujbă arhierească. Pe câmpia întinsă ca o masă, careul de soldaţi formează o măreaţă cetate

vie… Sfânta slujbă săvârşită sub bolta albastră a cerului nostru românesc răsună lin, cu ale ei sunete duioase învăluie şi luminează sufletele noastre! La sfârşitul slujbei, Prea Sfinţitul, vădit cuprins de fiorul sfânt al momentului trăit aici, rosteşte o cuvântare izvorâtă din trăirea unor asemenea clipe ca ostaş pe frontul mult încercatei noastre Moldove acum 20 de ani, şi din momentul de faţă şi din împletirea datoriei de ieri şi bucuria zilei de astăzi, Prea Sfinţitul umple sufletele ostaşilor cu îndemnări creştineşti, dinastice, naţionale, încredere şi ascultare… urcă, urcă mereu pe scara poveţelor, spre altarul datoriei româneşti. Culmea cuvântării trăim şi ne zguduie ca un curent electric şi de neuitat, când, în tăcerea sfântă, răsună cuvintele de foc: Iar de va îndrăzni duşmanul să calce hotarul nostru, aici să-i rămână oasele”. Un alt martor al cucernicelor şi înălţătoarelor cuvântări de îmbărbătare nota opinia unui general mărturisită Episcopului Armatei în acele împrejurări: „Eu nu stau niciodată până la capătul unei slujbe, Prea Sfinţite – îi spunea Vlădicului nostru un vrednic general – dar iată că de două zile nu mă mai satur de a vă auzi slujind şi vorbind. Mie, personal, mi-a fost deosebit de preţioasă această mărturisire a unui om cult şi ostaş de mare nume – afirma acel martor, protopopul colonel Ioan Dăncilă. Mi-am văzut şi auzit verificată credinţa: Prezenţa Episcopului Armatei pe zonă face cât o bibliotecă de sfaturi şi predici rostite de guri profane”. Zona în care s-a petrecut întâmplarea consemnată de către protopop era chiar în sudul Banatului, la Bozovici. Descrierea momentului este sugestivă: „În ziua de 26 iulie, după un drum de şase ore făcut de la Arad la Caransebeş, la Bozovici am ajuns abia la ora opt. Eram aşteptaţi într-un cadru sărbătoresc şi sugestiv în cazarma foştilor grăniceri din Bozovici. În prezenţa a 1200 de ostaşi şi a mii de săteni care înconjurau altarul în curtea luminată de patru faruri mari, a început o slujbă cu adevărat îngerească. A urmat cuvântarea în care Vlădica Armatei şi-a turnat sufletul, mulţumit de tot ce vedea şi simţea că vibrează

36


în jurul său. Ca să fim înţeleşi pe deplin, destul să menţionez că cel dintâi care săruta crucea şi mâna Vlădicului ce stropea cu aghiazmă pe cei prezenţi, a fost un preot de confesiune străină din Bozovici. Restul îl puteţi pricepe”.

Începutul războiului pentru România a găsit clerul militar pregătit pentru îndeplinirea misiunilor sale. Conducătorul său, Episcopul general de brigadă s-a situat în fruntea acestor eforturi supraomeneşti cerute de realitatea unui câmp de luptă dur, presărat cu jertfe dureroase, atât din rândul ostaşilor, cât şi din cel al populaţiei din zonele eliberate, care aştepta alături de trupele române şi pe slujitorii domnului pentru a le readuce tainele sfintei credinţe de care fuseseră lipsiţi după iulie 1940. Osteneala sa din perioada imediat premergătoare intrării armatei române în operaţii şi după aceea a făcut obiectul unor aprecieri elogioase din partea superiorilor pe linie ierarhică ai generalului episcop al armatei. Prezentăm în continuare câteva dintre acestea: „O figură bisericească atât de proeminentă ca aceea a Episcopului Armatei nu are nevoie şi nu poate fi notată prin „note de carnet”, chiar dacă este asimilată gradului de general de brigadă.

Calităţile superioare sufleteşti pe care le are şi pe care le pune cu totul în slujba armatei nu pot fi reliefate mereu prin note sau foi calificative, fără a le diminua din suprafaţa pe care o au.

De la 11 mai-31 octombrie 1940. Pe timpul acesta P.S.S. Episcopul general de brigadă dr. Partenie Ciopron a desfăşurat aceeaşi activitate spirituală foarte rodnică pe la Corpurile de trupă de pe teritoriul Ţării.

Îndeosebi l-au preocupat unităţile dislocate pe zone, către frontiere, urmărind prin serviciile religioase şi cuvântările ţinute ridicarea moralului ostaşilor ţinuţi timp îndelungat departe de căminurile lor şi combaterea carenţelor religioase şi politice, foarte active în această perioadă ce părea prielnică propagandelor subversive.

Activitatea acestei distinse feţe bisericeşti de o cultură remarcabilă, unită cu un simţământ patriotic şi cu un frumos talent oratoric a dus

la cele mai bune rezultate, contribuind într-o largă măsură la menţinerea spiritului patriotic ostăşesc al trupelor noastre. Activitatea P.S.S. Episcop dr. Partenie Ciopron s-a mai afirmat şi pe terenul organizării clerului militar, chestiune la care a lucrat cu multă râvnă şi mult spirit de imparţialitate.

Prin examenele pe care le-a prezidat pentru recrutarea preoţilor militari a stăruit foarte mult ca să se primească în cadrele clerului militar numai elementele cele mai distinse.

Pentru activitatea neobosită şi foarte rodnică desfăşurată ca Inspector al Clerului Militar, îl propun: Merită a fi înaintat în gradul de episcop general de divizie” se consemna în Foaia calificativă pe anul 1940, de la 1 noiembrie 1939-11 mai 1940.

În foaia calificativă pe anul 1941, de la 1 ianuarie 1941 până la 31 octombrie 1941, episcopul general de brigadă dr. Partenie Ciopron era prezentat ca „una din figurile cele mai proeminente ale noastre, care se impune tuturora prin ţinuta demnă, cunoştinţe solide

37


şi mod lăudabil de a-şi îndeplini misiunea de Episcop Militar.

Prezenţa sa în mijlocul ostaşilor reprezintă o adevărată sărbătoare şi felul cum oficiază serviciul divin obligă pe toţi ascultătorii să trăiască clipe de adevărată înălţare sufletească şi uitare de sine.

Neobosit în a-şi face datoria fără odihnă pe front şi în zona interioară, P.S. Episcop general de brigadă dr. Ciopron Partenie, cu forţa şi vorba propovăduieşte credinţa în Dumnezeu cu acea convingere pe care numai marii ierarhi bisericeşti au avut-o.

Pentru oştire prezenţa sa în fruntea clerului militar este cea mai mare cinste ce se aduce acestei instituţii gata oricând de jertfă. Merită a înainta la gradul de Episcop general de divizie”.

La rândul său, subşeful Marelui Cartier General afirma: „P.S.S. a îndeplinit funcţia de Inspector al Clerului Militar pe lângă Marele Cartier General, Eşalonul I.

De la începutul operaţiunilor a dirijat activitatea şi normele de conducere ale clerului de către preoţii activi şi cei mobilizaţi. Mereu în teren, a vizitat marile unităţi din linia întâi şi apărea totdeauna în momentele de cumpănă. A oficiat slujbe religioase imediat după ocuparea oraşelor mari ca: Cernăuţi, Bălţi, Chişinău, Tiraspol etc.

Dornic de a fi de folos, a ţinut contact strâns cu Marele Cartier General şi a lucrat la încadrarea clerului. Neînfricat, a mers acolo unde credea că datoria îl cheamă, fără a ţine seama de pericole.

Impunător prin felul cum se prezintă şi cum oficiază – impunător prin blândeţea şi curăţenia ce respiră din tot eul său.

Felul cum s-a comportat în război – cultura sa – prestigiul ce-l are în armată, îl impun pentru gradul de Episcop general de divizie”.

Foaia calificativă pe anul 1942, de la 1 noiembrie 1941 până la 1 martie 1942, consemna: „Menţin în totul aprecierile ce am făcut anul trecut asupra calităţilor fizice, morale şi intelectuale ale P.S.S. Episcop general de brigadă dr. Partenie Ciopron.

În ceea ce priveşte activitatea sa, nu am decât cuvinte de laudă asupra modului cum îşi îndeplineşte serviciul. Neobosit pe front şi în zona interioară, zi şi noapte în mijlocul trupelor, P.S.S. Episcop dr. Partenie Ciopron propovăduieşte cuvântul domnului într-un mod cu totul impresionant şi convingător. În afară de acestea, a continuat a reorganiza şi completa clerul militar, selecţionând elementele cele mai bune din viaţa civilă, încât astăzi pot spune că clerul militar se găseşte la înălţimea misiunii sale.

În concluzie, un eminent episcop militar care face cinste oştirii. Merită a înainta la gradul de Episcop general de divizie”.

Prestigiul şi osteneala înaltului ierarh se regăsesc în continuare în aprecierile celor chemaţi să-l noteze după regulile militare pentru anii 1942-1943: „A continuat aceeaşi rodnică activitate duhovnicească printre ostaşii armatei noastre. Felul cum îşi îndeplineşte misiunea şi calităţile sale sufleteşti puse numai în slujba neamului îl aşază printre figurile proeminente ale bisericii noastre. Episcop militar de înaltă valoare morală. Merită să înainteze. P.S.S. Episcop Partenie Ciopron a continuat să îndeplinească funcţia de Inspector al Clerului Militar. Dotat cu înalte calităţi morale şi cu superioare însuşiri spirituale, a desfăşurat, ca şi în trecut, aceeaşi rodnică şi neobosită activitate.

A vizitat atât unităţile din interior, cât şi pe acelea de pe front, propovăduind cuvântul Domnului şi aducând alinare sufletească celor ce mergeau să-şi facă datoria.

Se impune prin sobrietatea vieţii ce-şi impune şi prin ţinuta sa demnă şi morală.

Se bucură de un prestigiu bine meritat şi îşi păstoreşte credincioşii în mod cu totul lăudabil.

Este un eminent episcop militar. Merită a înainta la gradul de episcop general de divizie”.

Secretarul general al Ministerului de Război, generalul de divizie Carlaonţ, continuă în aceeaşi notă admirativă şi elogioasă sumara prezentare a eforturilor episcopului armatei de a-şi îndeplini misiunea în momentele

38


dificile ale prăbuşirii Frontului de Est, soldată cu perspectiva ocupării României şi în final cu schimbarea de alianţe petrecută în august 1944. Acesta nota: „A desfăşurat aceeaşi rodnică activitate, ca Inspector al Clerului Militar, fiind totdeauna în momentele de grea încercare printre ostaşii de pe front sau de la unităţile din interior.

De sfintele sărbători ale Crăciunului şi Paştelui a adresat pastorale cu frumoase şi convingătoare îndemnuri. A continuat să contribuie cu articole de fond la revista episcopiei „Arma cuvântului” pe care personal a înfiinţat-o, îndrumând luptătorii noştri pe calea dreaptă şi nobilă a Credinţei Creştine. Cu frumoasele însuşiri sufleteşti şi cu înalta sa ţinută morală se situează continuu printre figurile proeminente ale Bisericii. Merită să înainteze.

Prea Sfinţia Sa a continuat a îndeplini Înalta Misiune ce are în Oştire, cu aceeaşi râvnă şi putere sufletească ce-l caracterizează. Ţin să remarc că pe timpul operaţiunilor de acoperire pe care le conduceam în martie 1944, la Bălţi, l-am găsit acolo în mijlocul ostaşilor şi al

pericolului, cu seninătatea sufletească şi fără frica de primejdie. Numai la stăruinţa mea a plecat din Bălţi în ultimele zile, când pericolul era atât de mare. Figură remarcabilă a Sfintei Noastre Biserici, are toate însuşirile a conduce în viitor cu mult folos Clerul Militar şi a sădi în sufletele ostaşilor noştri dragoste de neam şi credinţă strămoşească”.

Întoarcerea armelor contra Germaniei hitleriste aduce cu sine, nu după mult timp, şi instaurarea noilor autorităţi impuse de baionetele sovietice. Treptat, treptat, locul bisericii în realizarea educaţiei spirituale a ostaşilor este luat de noile organe de „educaţie, cultură şi propagandă” care promovau laicizarea, astfel că rolul Episcopiei Armatei şi al structurilor cu atribuţii religioase din oştirea română scade vertiginos.

Acest proces va culmina cu desfiinţarea Episcopiei Armatei şi cu excluderea clerului militar din armată. Dar acest fapt nu s-a petrecut brusc, ci a avut loc pe parcursul câtorva ani, din august 1944 până în august 1948.

Foile calificative conţinând referiri la activitatea episcopului general de brigadă din

39


această perioadă reflectă şi ele tendinţele depreciative manifestate de noile autorităţi la adresa structurii pe care el o conducea, atât prin textul din ce în ce mai redus, cât şi prin aceea că după anul 1946 nici nu au mai fost întocmite. Merită a fi prezentate şi ele, mai ales pentru faptul că din conţinutul lor transpare dorinţa celor ce le întocmeau de a-şi exprima admiraţia faţă de o figură bisericească de un asemenea prestigiu, dar şi de a fi pe placul noilor autorităţi prin laconismul redactării lor. Astfel, Notele de carnet pentru perioada octombrie 1944 – 8 martie 1945 consemnau: „Prea Sfinţia Sa Episcopul general dr. Partenie Ciopron a continuat a conduce preoţimea militară cu aceeaşi aleasă pricepere şi dragoste pentru îndrumarea în cele mai perfecte condiţiuni a Serviciului Clerului”. „Menţin aceleaşi bine meritate calificative pentru Prea Sfinţia Sa. Conduce cu aceeaşi dragoste şi deosebită competenţiune Clerul Armatei. Rezultatul se vede: avem un Cler care ne face cinste”.

Ultimele două foi calificative sunt puţin mai ample, deoarece ele au fost întocmite de către generalul Florea Ţenescu, fost şef al Marelui Stat Major, care a cunoscut şi apreciat prestaţia anterioară a episcopului în cele mai grele momente pe care le-a traversat armata română. Astfel, în cea dedicată perioadei 8 martie – 31 octombrie 1945, prestigiosul general român nota: „Prea Sfinţia Sa Episcopul general dr. Partenie Ciopron a continuat şi în acest an a îndeplini funcţia de şef al Clerului Militar, depunând ca şi în trecut aceeaşi râvnă sufletească pornită din însuşirile sale prea cinstite şi curate în cele sfinte. Şi-a păstorit enoriaşii preoţi şi oaste mireană de ofiţeri, subofiţeri şi trupă cu aceeaşi dragoste pentru Dumnezeu, Neam şi bună înfrăţire între oameni. Prin grai la inspecţiuni şi în scris, prin pastorale trimise trupei a propăvăduit numai Duhul Domnului, adevărata credinţă pentru binele aproapelui şi al neamului. Prea bine ales a conduce misiunea ce i s-a încredinţat, cu distinse şi foarte frumoase calităţi, dotat cu o cultură din cele mai alese, merită a rămâne în capul Clerului Militar şi a fi înaintat la gradul de general de divizie”.

În august 1946, făcând ultima menţiune în dosarul personal al episcopului, generalul Ţenescu rezuma în cuvinte simple o viaţă exemplară: „Nimic n-a putut schimba bunele aprecieri ce-am făcut în anul trecut. Prea Sfinţia Sa Episcopul general dr. Partenie Ciopron a continuat acelaşi drum, drumul dragostei către Dumnezeu, Neam şi Rege.

Şi-a închinat activitatea în a lumina minţile şi sufletele turmei sale de preoţi şi ostaşi mireni, propăvăduind Duhul Adevărului, dragostea de cei mulţi, de cei obişnuiţi şi de Dumnezeu. Neobosit în inspecţiuni, ca şi-n îndrumările pastorale trimise, a arătat ca şi-n trecut că este figura bine aleasă a rămâne în fruntea clerului nostru militar. Merită a fi avansat la alegere la gradul de general de divizie”.

Vara anului 1948 aduce cu sine momentul desfiinţării Episcopiei Armatei. Odată cu această dispariţie încetează şi rolul jucat de unul dintre cei mai prestigioşi conducători ai ei – Episcopul general de brigadă Partenie Ciopron. Ştergerea sa din controalele armatei, cum a fost consemnată de ministrul Emil Bodnăraş, s-a efectuat în virtutea Legii cultelor din 3 august 1948, conform căreia preoţii militari nu mai făceau parte din cadrele active ale armatei. La 4 august, Partenie Ciopron era exclus din armată, iar la 31 august, Prezidiul Marii Adunări Naţionale a legalizat actul. Numai în două zile, raportul ministrului fiind întocmit în 30 august, iar hotărârea Prezidiului adoptată a doua zi, atât Episcopia, cât şi clerul militar au fost desfiinţate.

Ierarhul s-a întors în structurile Bisericii Ortodoxe Române. În mai 1949, Patriarhul Justinian îl aduce pe vlădica Partenie Ciopron ca episcop vicar patriarhal. Dar nu va scăpa de represaliile noilor autorităţi politice de la Bucureşti. Pe motiv că a elaborat o serie de pastorale atunci când se afla la conducerea Episcopiei Armatei, în timpul Campaniei din Est, în care îndemna ostaşii să lupte contra bolşevismului şi pentru apărarea credinţei şi gliei strămoşeşti, va fi îndepărtat şi de la Patriarhia Română. De asemenea, i se reproşa faptul că, în calitate de vicar patriarhal, la o întâlnire cu studenţii de la Facultatea de Teologie ar fi

40


reprodus un text biblic, spunând: „Fiţi atenţi: sunteţi ca nişte oi în mijlocul lupilor, cum spune Mântuitorul”. Citatul a fost imediat interpretat de către „vigilenţa revoluţionară” ca o manifestare împotriva revoluţiei comuniste, ca o blamare a acesteia. Drept urmare, a doua zi a fost trimis la mănăstire. El va fi numit profesor şi director al Seminarului monahal de la Mânăstirea Neamţ, în decembrie 1949, iar în toamna lui 1950 a fost mutat ca stareţ la Mânăstirea Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava.

Represaliile împotriva lui Partenie Ciopron nu au încetat, astfel că în anul 1960 este anchetat, urmând să-i fie suspendată şi pensia. Motivul anchetării – aceleaşi pastorale.

Acuzatul a replicat că acelaşi zel şi dăruire le-a demonstrat şi pe parcursul Campaniei din Vest, unde a fost decorat chiar de generalul sovietic Malinovski, fapt de care nu a făcut caz până în acel moment. Informat, ministrul Bodnăraş a ţinut cont de aceasta, „reabilitându-l” şi acceptând numirea sa ca locţiitor al episcopului Romanului şi Huşilor, iar de la 4 martie 1962 a fost înscăunat episcop al aceleiaşi eparhii. Aici va rămâne până la 1 ianuarie 1978, când, bolnav, dar şi din cauza necazurilor făcute de Securitate, se va retrage la Mânăstirea Văratic, unde îşi va găsi odihna de veci la 28 iulie 1980, fiind înmormântat în cimitirul acestui străvechi lăcaş de cult.

4Eroica

42

În vederea marcării centenarului naşterii lui Avram Iancu, în anul 1924, au fost organizate fastuoase ceremonii la care au participat Regele Ferdinand, membrii familiei regale, înalţi demnitari ai statului, prelaţi şi oaspeţi. Baia de Criş, Ţebea, Câmpeni, Vidra, muntele Găina şi Cluj au fost reperele geografice în care a fost evocat Crăişorul Munţilor.

Ministerul de Război, implicat în desfăşurarea manifestărilor, a intenţionat expunerea celor două tunuri de cireş, care după tradiţie erau păstrate la Alba Iulia. Din cercetările efectuate şi din informaţiile deţinute de Ministerul Cultelor şi Artelor, cele două obiecte, păstrate aici până în anul 1852, fuseseră duse după acea dată la Viena de autorităţile imperiale.

Ministerul de Război a întocmit şi transmis Corpului 6 Armată programul ceremoniilor la care marea unitate trebuia să participe.

Comandantul marii unităţi a prezentat raportul Regelui, în fiecare localitate, împreună cu o companie de onoare cu muzică şi drapel, asigurând şi trupa necesară gărzii înaltelor oficialităţi în locurile de popas.

Batalionul 5 Vânători de Munte de la Abrud, însoţit de muzica militară, a participat pe muntele Găina la ceremonialul religios de sfinţire a crucii lui Avram Iancu. Cu acest prilej generalul

1924 –CENTENARUL AVRAM IANCUTeodora GIURGIU

Gheorghe Mărdărescu, ministrul de Război, a dat citire Înaltului Decret Regal nr. 2923 din 1 septembrie 1924, prin care unităţii i s-a conferit denumirea onorifică „Avram Iancu”.

La Cluj, la festivitatea punerii pietrei de fundament a monumentului lui Avram Iancu au participat şi unităţile din garnizoană. Regele a trecut trupele în revistă şi a asistat la defilare în preajma locului ales pentru ridicarea statuii.

Dacă iniţial se stabilise ca Regele Ferdinand şi suita sa să coboare din tren la Baia de Criş, ulterior s-a optat pentru Ţebea, unde onorul a fost prezentat de compania de onoare a Regimentului 92 Infanterie. Căile Ferate Române au construit în această haltă o platformă de lemn „cu dimensiuni de 40/10 m” pentru debarcarea Casei Regale şi a oficialităţilor.

Ministerul de Război a dat dispoziţie Batalionului cu Tracţiune Automobilă să înfiinţeze la Baia de Criş şi la Câmpeni câte un depozit de benzină şi ulei pentru automobile cu o capacitate de 5.000 l benzină şi 500 l ulei, sub comanda unui ofiţer şi subofiţer, care urmau să distribuie produsele autorităţilor contra bon şi participanţilor cu plată.

Corpul 6 Armată a pus, la dispoziţia căpitanului Popescu I. Constantin Argetoaia, 2.000 de corturi care au fost montate la Câmpeni

43

Calendarul tradiţiilor militare 2013Eroica

şi pe muntele Găina pentru adăpostirea înaltelor oficialităţi.

Siguranţa automobilelor transportate cu trenul şi poliţia circulaţiei pe şosea a fost asigurată de un căpitan de jandarmi, sub directa coordonare a ministrului Cultelor şi Artelor Alexandru Lapedatu.

Prin telegrama nr. 7136 din 25 august 1924 s-a comunicat generalului Dănilă Papp, comandantul Corpului 6 Armată, că decontarea cheltuielilor ocazionate de manifestare se făcea de către Ministerul de Război.

La festivităţi şi-au exprimat dorinţa de a participa şi voluntarii din Ardeal şi Banat.

Faţă de această iniţiativă Regele Ferdinand aprecia „ideea participării foştilor voluntari ardeleni la serbările lui Avram Iancu o găsesc foarte nimerită şi doresc ca să i se facă toate înlesnirile pentru a o realiza”.

Uniunea Voluntarilor din Ardeal şi Bucovina era constituită din voluntarii din Ardeal şi Banat care „au luptat în Rusia, Italia, Siberia şi pe urmă în Basarabia şi Ardeal pentru unitatea naţională”. Statutul organizaţiei a fost aprobat de guvern, preşedintele de onoare fiind Principele Carol.

Uniunea Voluntarilor din Ardeal şi Bucovina intenţiona, şi de altfel a organizat o şedinţă festivă la Câmpeni şi la Cluj. Iniţiatorii apreciau că „însă ar putea avea loc cu multă strălucire dacă s-ar bucura de înalta atenţie şi bunăvoinţă a M.S. Regelui” manifestată prin „prezidarea şedinţei festive de către Alteţa Sa Regală Principele Moştenitor, prin prezenţa maiestăţilor lor la această şedinţă, prin participarea voluntarilor la defilarea de la Cluj...”.

Instituţia aprecia, cu regret, că în Cehoslovacia şi Iugoslavia uniunilor de voluntari li se acorda toată atenţia, astfel ca „tradiţia naţională să fie îmbogăţită prin frumoasa pagină înscrisă prin altruismul şi eroismul lor în istoria neamului pentru care au luptat”. Se constata cu amărăciune „dimpotrivă la noi se face tot posibilul ca această uniune să nu poată prospera şi ca activitatea atât de frumoasă a voluntarilor să fie grabnic dată uitării”.

Consiliul de Miniştri a aprobat participarea Uniunii Voluntarilor din Ardeal şi Bucovina la ceremoniale, decizia fiind comunicată şi prefectului de Cluj.

44

Calendarul tradiţiilor militare 2013 Eroica

Din partea Ministerului de Război au fost invitaţi la festivităţi ministrul de resort, generalul Gheorghe Mărdărescu, inspectorii de armată, comandanţii corpurilor de armată, inspectorii tehnici de arme şi servicii, precum şi comandanţii garnizoanelor Abrud, Aiud şi Deva.

Dintre momentele centenarului lui Avram Iancu evocăm dezvelirea, la Baia de Criş, a unui bust de bronz executat de Romul Badea şi a plăcii comemorative de pe casa unde a decedat; parastasul oficiat de Patriarhul României Miron Cristea, mitropolitul Moldovei Pimen şi mitropolitul Sibiului Nicolae Bălan la cimitirul din Ţebea şi şedinţa festivă a Astrei la Câmpeni (duminică, 31 august), sfinţirea Troiţei de pe muntele Găina şi ceremonialul de conferire a denumirii onorifice Batalionului de Vânători de Munte, inaugurarea muzeului din Vidra (luni, 1 septembrie) şi sfinţirea statuii lui Avram Iancu de la Cluj (marţi, 2 septembrie).

Batalionului 26 Vânători de Munte, unitate care continuă tradiţiile istorice ale Batalionului 11 Vânători de Munte, înfiinţat în baza Înaltului Decret Regal nr. 1674 din 12 aprilie 1923, începând cu 1 august 1923, i s-a conferit cinstea de a purta denumirea onorifică „Avram Iancu”.

45

Sub impulsul modelelor occidentale, în anul 1921 s-a pus şi în România problema desemnării unui „Erou Necunoscut”, ca simbol unic de omagiere a jertfelor naţionale. Pentru aceasta a fost constituit „sub Preşedinţia generalului Alexandru Gorsky, sub-şef al Marelui Stat Major şi ministru de Război, un comitet care avea drept sarcină studierea aducerii Eroului Necunoscut”.

O preocupare specială a Ministerului de Război a fost aceea de a numi o persoană care să desemneze Eroul Necunoscut al României. Prin Ordinul nr. 567, Ministerul a dispus alegerea unui orfan de război, elev la unul din liceele militare, cu media cea mai bună la învăţământ şi cu un comportament moral desăvârşit.

Elev în clasa a II-a al Liceului Militar „D.A. Sturdza” din Craiova, Amilcar Săndulescu a fost desemnat să-l aleagă pe Eroul Necunoscut al României, în cadrul unei ceremonii desfăşurată la Mărăşeşti pe 14 mai 1923.

Prin cuvintele rostite de Amilcar Săndulescu, la marele eveniment istoric – „Acesta este Tatăl meu!” - el a devenit „copilul Eroului Necunoscut - simbol pentru viitor al vitejiei poporului nostru”.

Din nefericire, la 28 iulie 1923, după două luni de la acest eveniment memorabil, elevul Amilcar Săndulescu a murit înecat în Marea Neagră, în timp ce se afla în vacanţă la Sanatoriul Militar de la Techirghiol.

Despre semnificaţia momentelor din viaţa tânărului Amilcar Săndulescu, la vremea aceea D.I. Atanasiu a scris o carte intitulată „Amilcar Săndulescu - fiul Eroului Necunoscut”.

În lucrare, tragica zi de 28 iulie 1923 era descrisă astfel: „Puterea Divină, absolută, îl zmulge din mijlocul camarazilor şi-l împinge spre viaţa viitoare.

Un val uriaş, primul pilon al morţii îl izbeşte şi-l trânteşte la pământ.

AMILCAR SĂNDULESCU, „FIUL EROULUI NECUNOSCUT”Raluca TUDOR

46


Nu avu timp să-şi revie când al doilea val şi mai puternic îl soarbe la fund şi acum ameţit şi cuprins de spaimă fu târât uşor în larg.

Amilcar Săndulescu, orfanul cel mai iubit de ţară, firea excepţională, cel ce scrisese numele în cartea tragediei noastre naţionale, dispăruse fără urmă”.

Trupul neînsufleţit al „fiului Eroului Necunoscut”, aşa cum a fost declarat în epocă Amilcar Săndulescu, a fost înmormântat în Cimitirul Sineasca, din municipiul Craiova, în parcela destinată eroilor, în amintirea sa fiind ridicat un monument funerar reprezentativ. În general, lucrarea s-a păstrat în condiţii bune până în zilele noastre, mai puţin fotografia realizată pe marmură, care a fost în parte deteriorată.

Tot în memoria sa, două străzi din municipiile Bucureşti şi Craiova poartă pentru posteritate numele Amilcar Săndulescu.

47

Cinstirea memoriei celor care şi-au jertfit viaţa pentru România, protejarea mormintelor lor din ţară sau din străinătate sunt datorii sacre ale statului şi ale fiecărui cetăţean. Există, de asemenea, tradiţia de a respecta mormintele cetăţenilor străini căzuţi pe teritoriul ţării noastre, indiferent dacă ne-au fost aliaţi sau inamici.

Grozăvia dezastrului provocat de Primul Război Mondial a sensibilizat opinia publică mondială, comemorarea celor căzuţi pe altarul interesului naţional (circa 300.000 de români morţi) fiind reglementată juridic. Astfel, în România, la 12 septembrie 1919 a fost înfiinţată Societatea „Mormintele eroilor căzuţi în război”, sub înalta ocrotire a Reginei Maria şi prezidată de Patriarhul României.

Societatea „Mormintele eroilor căzuţi în război“ avea ca obiective principale descoperirea locurilor unde existau morminte ale ostaşilor români căzuţi în luptele din Primul Război Mondial şi realizarea unor mausolee şi cimitire pentru eroii neamului.

AŞEZĂMÂNTUL NAŢIONAL „REGINA MARIA”

PENTRU CULTUL EROILORLocotenent Irina-Alexandra SIMION

CAPELA ŞI TROIŢELE COMEMORATIVE

CIMITIRUL GHENCEA DIN BUCUREŞTI

MUZEUL „CULTUL EROILOR“ SEDIUL INSTITUŢIEI

48


În 1927, prin Legea asupra regimului juridic al mormintelor de război, instituţia şi-a schimbat denumirea în Societatea „Cultul Eroilor“, pentru ca, în 1940, aceasta să se transforme în Aşezământul Naţional „Regina Maria“ pentru Cultul Eroilor, condus de colonelul Radu Makarovitsch.Instituţia, înfiinţată în 1919, a realizat, până în anul 1948, un număr de 118 cimitire definitive, 84 cripte, 11 mausolee, 503 troiţe, a identificat şi amenajat 529.713 morminte, din care 72.870 în străinătate.

Activitatea instituţiei s-a desfăşurat cu sprijinul statului şi a naţiunii, sub auspiciile Ministerului Apărării Naţionale şi în special în legătură cu Armata, cu Biserica şi cu Şcoala, de la care au pornit dintotdeauna îndemnul şi exemplul pentru manifestarea recunoştinţei naţionale către toţi cei jertfiţi pentru îndeplinirea celei mai înalte şi sacre îndatoriri.

În primii 25 de ani de activitate, Aşezământul a construit, din materiale durabile şi după planuri arhitectonice şi artistice 110 cimitire de onoare definitive, precum şi 14 mausolee. Dintre acestea, Mausoleele de la Mărăşeşti şi Mărăşti au fost realizate, respectiv de către Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române şi de către Societatea „Mărăşti”, cu contribuţia acestei instituţii. De asemenea, a centralizat în cimitire definitive osemintele a 200.759 eroi naţionali şi internaţionali care se aflau în morminte izolate şi grupuri de morminte.

A executat repatrierea, din şi în străinătate, pe baza convenţiilor stabilite, a 1.598 eroi.

În afara crucilor provizorii şi definitive instalate la mormintele din Primul Război

CIMITIRUL DIN MIRCEA-VODĂ

MAUSOLEUL DIN FOCŞANI

CRIPTA DIN PIATRA-NEAMŢ

CIMITIRUL DIN GROZEŞTI-OITUZ

49

Calendarul tradiţiilor militare 2013Eroica

Mondial pe măsura nevoilor, a mai confecţionat pentru mormintele din cel de-Al Doilea Război Mondial 14.533 cruci de piatră şi stejar.

A reînviat tradiţia troiţelor strămoşeşti, ca mijloc comemorativ pentru eroi, creând modele şi răspândind 225 troiţe de diferite dimensiuni, construite în atelierele proprii. Broşuri cu modele de troiţe au fost difuzate în toată ţara.

A stabilit tradiţia Zilei Eroilor şi a sărbătoririi acesteia. A creat Muzeul „Cultul Eroilor” cuprinzând simbolurile resorturilor eroismului românesc, relicve de la eroi, cărţi şi hărţi vechi, în legătură cu trecutul istoric şi geografic al ţării şi neamului, modele în miniatură de troiţe, machetele cimitirelor reprezentative amenajate, publicaţii eroice etc. Pe frontispiciul acestuia a fost postată ruga: „Odihneşte, Doamne, pe ai tăi robi slăviţi, regi, voievozi, mari ctitori ai acestei ţări. Odihneşte, Doamne, pe cei adormiţi pe câmpuri de luptă, la sfinte chemări. Odihneşte, Doamne, pe cei ce au luptat cu braţul, cu pieptul, cu fapta, cu scrisul, pe martirii noştri care au sângerat pentru ca scumpa noastră ţară să împlinească visul. Slavă celor care s-au jertfit şiraguri şi primeşte, Doamne, la sfântul tău sân pe toţi fiii ţării ce au căzut sub steaguri pentru întregirea neamului român”.

În pararel, instituţia a realizat şi un patrimoniu propriu evaluat în 1943 la peste 65.200.000 lei, constând din sediul central, ateliere de tâmplărie, pietrărie şi sera de flori, Muzeul „Cultul Eroilor”, biblioteca de cărţi, hărţi şi stampe vechi, mobilier şi diverse materiale, precum şi numerar la C.E.C.

În 1948, regimul comunist a desfiinţat Aşezământul, iar Mormântul Ostaşului Necunoscut a fost strămutat, în 1959, din Parcul Carol I la Mărăşeşti. Comemorarea eroilor şi-a

CIMITIRUL DIN SILISTRA CIMITIRUL DIN PRUNARU

CIMITIRUL „SF. MINA“ DIN FOCŞANI

CIMITIRUL DIN SINAIA

CIMITIRUL DIN SLOBOZIA

50


pierdut importanţa şi semnificaţia de până atunci, stabilindu-se ca Zi a Eroilor ziua de 9 mai.

În 1991, Mormântul Ostaşului Necunoscut a fost readus în capitală.

Prin apariţia Legii nr. 379/2003 şi înfiinţarea, în anul 2004, a Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor, s-a creat cadrul juridic necesar reluării şi continuării omagierii, în

tradiţia creştină strămoşească, a eroismului românesc, întreruptă vreme de peste jumătate de veac, aşa cum dăinuie în piatră, în Cimitirul Ghencea, promisiunea solemnă a înaintaşilor: „Viteji ce-aţi întregit acest pământ,/

Purtând pe ai voştri dragi în inimi/ Şi în suflete pe Dumnezeu cel sfânt,/ Odihna nu v-o turburăm cu lacrimi/ Ci înălţa-vom imnuri şi rugi fierbinţi vom face/ Celui de Sus: De-a pururi/ Vă odihnească-n pace!”.

p ţ g2004, a OfEroilor, s-areluării şi

tradiţeroisvremaşa Cimisolece-aţ

Purtând pîn sufleteOdihna nuînălţa-vomface/ Celodihneas

OSUARUL DIN ONEŞTI

MAUSOLEUL DIN GALAŢI

CIMITIRUL DIN OIENI

Placă comemorativă din cimitirul din Sofia

51

IN MEMORIAMÎn cadrul misiunilor desfăşurate sub

egida NATO, ONU, UE şi al misiunilor tip coaliţie au căzut la datorie în teatrele de operaţii următorii militarii români participanţi la îndeplinirea obligaţiilor asumate de România:

BOSNIA-HERŢEGOVINA

17 septembrie 1996 – Sublocotenentul (p.m.)Remus Brânzan a căzut la datorie în timpul unei misiuni de lărgire a coridorului Gorazde în timp ce conducea excavatorul pe o pantă abruptă din Bosnia-Herţegovina.

Misiunile „Enduring Freedom” şi ISAF – AFGANISTAN

11 noiembrie 2003 – Sublo cotenenţii (p.m.) Iosif-Silviu Fogoraşi şi Mihail-Anton Samuilă au fost împuşcaţi, în urma unui atac asupra transportorului amfibiu blindat în care se aflau. Au fost decoraţi cu Ordinul „Virtutea Militară” în grad de Cavaler, cu însemn de război.

24 aprilie 2005 – S u b l o c o t e n e n t u l (p.m.) Narcis Şonei a decedat pe timpul desfăşurării unei misiuni de patrulare, când TAB-ul în care se afla a trecut peste un dispozitiv explozibil improvizat, ceea ce a declanşat detonarea muniţiei din interiorul transportorului. Militarul a fost decorat cu Ordinul „Virtutea Militară” în grad de Cavaler,

cu însemn de război.20 iunie 2006 –

S u b l o c o t e n e n t u l (p.m.) Ionel Gheorghiţă Drăguşanu şi-a pierdut viaţa în timpul unei misi-uni de patrulare. Trans-portorul în care se afla a trecut peste un dispozitiv explozibil improvizat. A fost decorat cu Ordinul

Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler pentru militari, cu însemn de război.

6 septembrie 2007 – S u b l o c o t e n e n t u l (p.m.) Aurel Marcu a căzut la datorie pe când executa o misiune de patrulare, TAB-ul în care se afla trecând peste un dispozitiv explozibil im-provizat. A fost decorat cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler pentru militari, cu însemn de război.

52


20 martie 2008 – S u b l o c o t e n e n t u l (p.m.) Ionuţ Cosmin Sandu a căzut la datorie pe când executa o misiune de patrulare, HUMVEE-ul în care se afla a trecut peste un dispozitiv explozibil improvizat. A fost decorat cu Ordinul

Naţional „Steaua Româ niei” în grad de Cavaler pentru militari, cu însemn de război.

13 iunie 2008 – S u b l o c o t e n e n t u l (p.m.) Claudiu Marius Covrig şi-a pierdut viaţa în timpul unei misiuni de patrulare pe Autostrada A1 (Qalat-Kabul). Trans -por torul amfibiu blindat, în care se afla, a fost atacat de forţele insurgente. A fost decorat cu Ordinul

Naţional „Steaua României“ în grad de Cavaler pentru militari, cu însemn de război.

31 august 2008 – S u b l o c o t e n e n t u l (p.m.) Dragoş Traian Alexandrescu şi-a pier-dut viaţa în timpul unei misiuni de patrulare pe Autostrada A1 (Qalat-Kabul). Transportorul amfi-biu blindat, în care se afla, a trecut peste un dispozitiv improvizat. A fost decorat

cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler, cu însemn de război.

26 februarie 2009 – Sublocotenentul (p.m.) Claudiu Chira a căzut la datorie într-o misiune de patrulare pe Autostrada A1 (Qalat-

Kabul). Autovehiculul de tip HUMVEE, în care se afla, a trecut peste un dispozitiv improvizat. A fost decorat cu Ordinul Naţional „Steaua Româ-niei” în grad de Cavaler, pentru militari, cu însemn de război.

3 aprilie 2009 – Maiorul (p.m.) Tiberius-Mar cel Petre şi-a pierdut viaţa în timpul unei misiuni de intervenţie rapidă în sprijinul unei subunităţi aliate atacate de insurgenţi. A fost decorat cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler, cu însemn de război.

7 aprilie 2009 –Maiorul (p.m.) Iuliu-Vasile Unguraş a căzut la datorie în timpul unei misiuni de patrulare pe autostrada Kandahar-Kabul. Autovehiculul în care se afla a trecut peste un dispozitiv ex-

ploziv improvizat. A fost decorat cu Ordinul Naţi-onal „Steaua României” în grad de Cavaler, cu însemn de război.

23 februarie 2010 – Sublocotenentul (p.m.) Florin Bădiceanu a căzut

Eroica

53

Calendarul tradiţiilor militare 2013EroicaEroica

la datorie în timpul unei misiuni de patrulare pe autostrada Kandahar-Kabul. Autovehiculul în care se afla a trecut peste un dispozitiv exploziv improvizat. A fost decorat cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler, cu însemn de război.

12 mai 2010 – Sublo-cotenentul (p.m.) Valerică Leu a căzut la datorie în timpul unei misiuni de intervenţie pentru securizarea unei căi de acces pe autostrada A1 (Qalat-Kabul). A fost decorat cu Ordinul Naţional „Steaua Româ niei” în grad

de Cavaler, pentru militari, cu însemn de război.23 iunie 2010 – Sub lo cotenentul (p.m). Dan

Ciobotaru şi sublocotenentul (p.m.) Paul Caracudă şi-au pierdut viaţa în timpul unei misiuni de luptă pe autostrada A1 Kabul-Kandahar.

Autovehiculul de tip HUMVEE în care se aflau a fost atacat cu un dispozitiv exploziv improvizat, acţionat de la distanţă. Au fost decoraţi cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler, cu însemn de război, pentru militari.

1 octombrie 2010 – Sublocotenentul (p.m.) Marius Florin Sfecheş şi subloco-tenentul (p.m.) Cristian-Petru Filip au căzut

la datorie, în timpul executării unei misiuni în Afganistan, în urma unui atac cu un dispozitiv exploziv improvizat asupra vehiculului HUMVEE în care se aflau. Au fost decoraţi cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler, cu însemn de război, pentru militari.

5 mai 2011 – Sublo co tenentul (p.m.) Constantin-Laurenţiu Lixandru a căzut la da-torie, în provincia Zabul din Afganistan, în urma unui atac cu un dispozitiv exploziv improvizat, în timp ce executa o misiune de cercetare terestră a unui obiectiv. A fost decorat cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler, cu însemn de război, pentru militari.

10 mai 2011 – Sublo-co tenentul (p.m.) Cătălin-Ionel Marinescu a căzut la datorie, în provincia Zabul din Afganistan, în urma unui atac cu un dispozitiv exploziv improvizat, în timp ce executa o misiune de cercetare terestră a unui obiectiv. A fost decorat cu

Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler, cu însemn de război, pentru militari.

54

Calendarul tradiţiilor militare 2013 EroicaEroica

Misiunile „Iraqi Freedom” şi „Antica Babilonia” – IRAK

27 aprilie 2006 – S u b l o c o t e n e n t u l (p.m.) Bogdan Valerian Hâncu a căzut la datorie în timpul executării unei misiuni de monitorizare şi antrenare a poliţiei irakiene. În urma exploziei dispozitivului explozibil improvizat, autovehiculul

în care se afla a fost incendiat. A fost decorat cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler pentru militari, cu însemn de război.

21 septembrie 2007 – În timp ce se afla într-o misiune de patrulare, TAB-ul a trecut peste un dispozitiv explozibil improvizat, sub loco te -nentul (p.m.) Ioan Grosaru pierzându-şi viaţa. A fost decorat cu Ordinul Naţional „Steaua

României“ în grad de Cavaler pentru militari, cu însemn de război.

9 mai 2012 – Sub-locotenentul (p.m.) Ion-Lucian Leuştean a fost rănit grav, la 7 septembrie 2011, în provincia Zabul din Afganistan, în urma unui atac cu un dispozitiv exploziv improvizat, în timp ce executa o misiune de cercetare terestră a unui obiectiv. Militarului

i s-a acordat pe loc primul ajutor, după care a fost transportat de urgenţă cu un elicopter de evacuare medicală la Spitalul Militar din Baza Lagman pentru intervenţii chirurgicale.

În data de 8 septembrie, militarul român a fost evacuat în Germania, la Spitalul Militar

DUMNEZEU SĂ-I ODIHNEASCĂ ÎN PACE!

american din Landstuhl, pentru tratament de specialitate şi, ulterior, la 30 octombrie, a fost transferat în România, la Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central, în stare vegetativă, fiind diagnosticat cu multiple traumatisme interne şi cranio-cerebrale. Pe parcursul întregii perioade de internare, Ion-Lucian Leuştean a beneficiat, în cadrul secţiei de terapie intensivă, de monitorizare permanentă şi de tratament complex suportiv şi curativ. Din nefericire, cu toate eforturile echipei medicale pluridisciplinare de la SUUMC, evoluţia clinică a pacientului nu a înregistrat ameliorări ale statusului cognitiv, iar în ultimele 10 zile s-a constatat o deteriorare progresivă neresponsivă la tratament etiologic specific, militarul decedând în urma unui stop cardio-respirator, în dimineaţa zilei de 9 mai 2012.

A fost decorat cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler, cu însemn de război, pentru militari.

5Cultura militară

56

SCRIITORI ÎN UNIFORMA ARMATEI ROMÂNEDr. Veronica BONDAR

Prezenţi, în calitate de combatanţi, pe fronturile conflagraţiilor care au marcat prima jumătate a secolului XX, numeroşi scriitori români au îndurat zile, săptămâni şi luni de aprigă şi sângeroasă încleştare cu inamicul, îmbogăţind literatura de război cu valoroase opere literare, inspirate de eroismul camarazilor de front, unii chiar cu preţul jertfei supreme.

C. SANDU-ALDEA

„...S-a făcut ordinea de bătaie a Regimen-telor 5 şi 6 Artilerie Grea. Eu sunt comandant de secţie la bateria a doua din Divizionul I al Regimentului 6. Comandantul acestei secţii este camaradul Costică Mateescu, doctor în ştiinţe economice, iar comandantul bateriei noastre este domnul căpitan Iliescu Gheorghe”.

„Însemnările unui ofiţer de rezervă”, Fortul Cernica, 24 septembrie 1916.

AUREL MIHALE

Sublocotenent de rezervă din Regimentul 34 Infanterie, a luat parte la luptele din Transilvania şi din Cehoslovacia (1944-1945). Fotografia (din colecţia N. Secărea) a fost făcută în Cehoslovacia, în anul 1945. Scrieri de război: „Nopţi înfrigurate” şi „Cronică de război”.

IOAN AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI

„...După ce mi s-a format plutonul pe care-l comandam, le-am ţinut o mică cuvântare soldaţilor, şi între altele le-am spus că deşi multora dintre ei aş putea să le fiu tată, să se ţină de mine şi să plângă şi să se teamă numai când m-or vedea pe mine plângând, sau înfricoşat. Nu e vorba că şi fără cuvântarea mea soldaţii sunt de o sufleţire admirabilă, şi ca să fiu sincer, dacă am plecat, lucrul se datoreşte unora dintre ei (după lege aveam dreptul de a rămâne la partea sedentară)”.

Ioan Al. Brătescu-Voineşti, „Scrisoare din campanie“.

IOAN A. BASSARABESCU

În uniformă de locotenent,

la 1913.

57

Calendarul tradiţiilor militare 2013Cultura militară

Căpitanul D.D. PĂTRĂŞCANU

CAMIL PETRESCU

În 1915 era plutonier t.r. în Regimentul 6 „Mihai Viteazul”, iar în 1916 sublocotenent în Regimentul 33 Infanterie Târgovişte.

DRAGOŞ VICOL

Elev sergent t.r. la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă Lugoj (1944) şi Regimentul 92 Infanterie (1945). În fotografie (primul din stânga) într-un grup de ofiţeri, la o consfătuire a Cercurilor literare din armată (1965). Despre fronturile din Transilvania, Ungaria şi Cehoslovacia, la care a participat, a scris romanul „Flăcări în vest”.

CONSTANTIN GHIBAN

Absolvent al Şcolii de Ofiţeri de Artilerie Piteşti, a luptat ca sublocotenent pe fronturile din Transilvania, Ungaria şi Cehoslovacia. În fotografie: scriind un raport, în canto na-ment, într-un sat din Cehoslovacia (1945). A publicat volumul de versuri intitulat „Poezii” şi piesa de teatru „Racheta cu trei stele” şi a lăsat în manuscris (scriitorul a murit în 1959), romanul „Vulturii argintii”.

58

Calendarul tradiţiilor militare 2013 Cultura militară

NICOLAIE DUNĂREANU

În uniformă de soldat, la 1913. Pe atunci era profesor, avea 32 de ani şi făcea parte din grupa de biciclişti a Regimentului 73 Infanterie.

EMIL MANU

Elev-fruntaş al Şcolii Militare de Ofiţeri de rezervă Arad, a făcut parte din grupa aruncătoare de branduri, în luptele de la Păltiniş. În fotografie (în mijloc), cu doi camarazi de arme, în anul 1944. Scrieri: „Jurnalul de front” şi „Nuvele”.

EUGEN TEODORU

Elev-plutonier în Regimentul 11 Infanterie, care a luptat la Băneasa şi pe Valea Mureşului (1944). Scrieri: „Flăcări pe chei”, „Croitori pentru săraci”, „Sub temelii” (nuvele).

FLORIN GRECEA

Elev-sergent din Şcoala de Ofiţeri Activi de Infanterie (1944) şi Regimentul 95 Infanterie (1945), care a participat la luptele din Transilvania şi din Ungaria. În nuvelele „Agentul de la Păltiniş” şi „Atacul cazematei” a descris eroismul şi jertfele unităţilor româneşti angajate în războiul antihitlerist.

EMIL GÂRLEANU

„Soldatul nostru e supus, ascultător întotdeauna şi gata la orice. De când am plecat la război însă, în sufletul lui s-a deşteptat parcă un nou simţământ faţă de ofiţeri. Poruncile nu mai sunt porunci, ci sfaturi, pe care le primeşte şi le îndeplineşte nu fiindcă sunt ordene, cum le zic ei, ci din credinţa desăvârşită că numai aşa e bine. În război soldatul nostru e gata să facă orice şi când îl priveşte cum încearcă totul îşi face impresia copilului care, fără să ştie, pune mâna pe jăratec”.

Emil Gârleanu, „Schiţe din război”

59


GEORGE DAN

Sergent timonier pe navele care au acţionat împotriva trupelor hitleriste la Tulcea (1944), a scris, printre altele, poemul cu tematică de război „Marinarii”.

ION ŞUGARIU

S-a născut la 6 mai 1914, în comuna Băiţa, ca fiu al unui muncitor miner. Sublocotenent de rezervă în unităţile Diviziei 2 Infanterie, a luptat pe fronturile de la Băneasa şi din Transilvania (1944) şi pe fronturile din Ungaria şi Cehoslovacia (1945). A scris volumul de versuri „Carnetele unui poet căzut în război” (apărut postum).

A murit pe frontul de la Brezo, în Cehoslovacia, la 1 februarie 1945.

GHEORGHE BRĂESCU

În 1893 soldat voluntar în Regimen-tul 7 Rahova, în anul 1896 a fost reangajat

cu gradul de plutonier. Ulterior a fost înaintat

sublocotenent, la Cala fat, în 1899, că-pitan în Batalionul 5 Vânători şi maior în

Regimentul 30 Muscel (1912-1915).

NICOLAE IORGA

În uniformă de soldat, la Bucureşti, în anul 1913. În stânga sa se află criticul craiovean Dimitrie Tomescu. În această uniformă, profesorul Iorga a apărut şi la şedinţele Parlamentului din 1913.

ION GRECEA

Frate geamăn cu Florin Grecea. Acelaşi grad, aceleaşi unităţi militare, aceleaşi fronturi. Dar despre ele alte scrieri: romanul „La porţile Severinului” şi volumul de schiţe „La cumpăna nopţii”.

60


NICOLAE CRIŞAN

Sergent t.r. din Regimentul

42 Artilerie-Moto

(în fotografie: pe frontul

din Ungaria, în 1944),

a luat parte la luptele din Transilvania

şi din Ungaria, pe care

le-a evocat în romanele

„Noaptea aşteptărilor” şi „Caietele

cunos cuţilor mei“.

LADMISS ANDREESCU

Maistru militar de escadrilă, a făcut parte din Baza aeriană nr. 1 şi a participat la luptele din Transilvania. Scrieri cu teme de război: „Pilot de vânătoare”, „Necunoscuţii”, „Bombardamentul”, „Răsfoind un vechi carnet de zbor”.

MARIN PORUMBESCU

Sublocotenent de rezervă în Regimentul 23 Infanterie, a fost pe fronturile din Transilvania, Ungaria şi Cehoslovacia (1944-1945). Scrieri: „Ucigaşul de papagali” şi antologii, nuvele şi schiţe precum „Clepsidre”, „Ultimul apel”, „Coralii de Marea Neagră”, „Următorul?”.

LIVIU REBREANU

În uniformă de elev de Şcoală Militară în anul 1900. În 1906 a fost înaintat sublocotenent de infanterie.

61


NICOLAE TĂUTU

Sublocotenent în Regimentele 8 Vânători şi 3 Dorobanţi, a evocat marile momente ale eroismului trupelor noastre pe fronturile din Transilvania, Ungaria şi Cehoslovacia în volumele de versuri „Stânca de pe Tatra”, „În cadenţa anilor ce vin”, „De la inimă la inimă”, „Rapsodia Română”, „Când au plecat cocorii”, „Cântarea eroică”, „Pro Patria” şi „Omagiul anilor de aur”, precum şi în romanele „Împlinire“, „Sub arcul de triumf“, „Băiatul şi luna“, precum şi „Paloşul de foc“ (teatru).

PAUL MIHU SADOVEANU

Sublocotenent de rezervă din Regimentul 89 Infanterie, a participat la luptele de la Turda. A murit în ziua de 22 septembrie 1944, răpus de gloanţele inamicului. A scris volumul „Ca floarea câmpului”.

Tatăl său, scriitorul Mihail Sadoveanu, scrie într-unul din volumele sale apărute după 1944: „Cariera ta s-a încheiat în scurt, îndată după 23 august 1944, în luptele de la Turda. Trupul tău nevinovat zace într-un mormânt din Alba Iulia. Ai visat această biruinţă a binelui, dreptăţii şi democraţiei, pentru care te-am crescut, pentru care te-am ocrotit cu iubire...”.

NICOLAE NASTA

Încadrat în unită-ţile Regimentului 89 Infan terie, a participat ca sublocotenent la luptele din Transilvania, evocate în volumul de versuri „Cântecele Patriei”.

RADU THEODORUIS

Ca elev-sergent aviator, a luat parte la luptele de la Vinţul de Jos şi de la Alba Iulia, în 1944, fiind încadrat în unităţile Şcolii de Ofiţeri de Aviaţie, secţia naviganţi. A scris romanul „Aproape de zei” şi nuvelele cu tematică de război „Interceptarea”, „Atac la sol” şi altele.

62


N.N. BELDICEANU, soldat

THEODOR CONSTANTIN

Sergent t.r. în Divi zia 6 Infanterie, a participat la luptele de pe fronturile din Transilvania, Unga-ria şi Cehoslovacia (1944-1945), pe care le-a evocat în romanele şi nuvelele „La miezul nopţii va cădea o stea”, „Casa de pe colină”, „Ultima rafală”, „Se destramă noaptea”.

MIHAIL SADOVEANU

„...Abia ieri m-am întors din campanie; am plecat cel dintâi şi m-am întors cel din urmă, deoarece regimentul meu - Războieni 15 - făcea parte din avangarda întregii armate de operaţiuni... am suferit în marşurile făcute pe călduri înspăimântătoare; am răbdat de foame, am mâncat pâine mucegăită. Ce are a face? Ne-am îndeplinit misiunea... Admirabilă trupă; buni ofiţeri. N-am cuvinte să laud îndeajuns armata noastră”.

Locotenent Mihail Sado-veanu, „Scrisoare”, Fălticeni, 3 septembrie 1913.

63


TEODOR BALŞ

Fruntaş t.r. în Regimentul de Gardă Călare, care a acţionat în luptele de la Băneasa (23-29 august 1944), a scris volumele de versuri „Poarta soarelui” şi „Poeme”.

VINTILĂ CORBUL

Sublocotenent de rezervă la unitatea de geniu aeronautic, a luptat la Băneasa, în zilele de 23-27 august 1944. Scrieri de front: „Fierul cel de la Apus”.

TRAIAN UBA

Sublocotenent în Regimentul 4 Vânători, care a participat la fronturile din Transilvania, Ungaria şi Cehoslovacia (1944-1945) (în fotografie - în mijloc, în picioare, cu bateria antiaeriană 101, la Cucerdea, pe Târnave, în septembrie 1944), a scris romanul „Până dincolo de pădurea vieneză” şi volumele de schiţe şi nuvele „Flăcăul de pe tanc” şi „Ultima bătălie”.

64


VASILE NICOROVICI

Elev sergent-major la Şcoala de Ofiţeri în rezervă Bacău. În fotografie într-un grup de elevi ai şcolii, pe frontul de pe malul Crişului Alb, în 1944.

MIHAI GAVRIL

Sergent radiotelegrafist (în fotografie - cu aparatul de transmisie-recepţie, pe frontul de la Bucova-Hunedoara), a făcut parte din unităţile de artilerie antiaeriană. În poemul „Fiii Dunării” a evocat momente din marea încleştare cu cotropitorii.

6Camarazi de elită

66

Născut la 19 decembrie 1907 în Constanţa, ca fiu al lui Anastase şi Zoiţa, Alexandru Dumitriu a absolvit patru clase primare (1920) şi Şcoala inferioară de meserii din Bazargic (1924), după care a lucrat, ca mecanic, la diferite fabrici din Constanţa.

A efectuat stagiul militar, în perioada 1928-1930, în cadrul Grupului Navelor de Grăniceri din Brăila. Începând din mai 1931 s-a angajat în Marina Militară, în cadrul căreia a urmat cursurile Şcolii de Specialităţi a Marinei Militare (1932-1935), absolvind cu diploma de maistru militar, specialitatea motoare marine. Următorii doi ani – 1935-1937 – i-a petrecut pe diferite nave, în funcţia de maistru şef-mecanic. În august 1936 este şef mecanic în cadrul Grupului Navelor de Grăniceri, iar din mai 1937 se mută la Baza Forţelor Navale Maritime, ca ajutor şef-mecanic.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial va fi ambarcat pe nava-bază „Constanţa” şi pe submarinul „Delfinul” din Grupul Submarine şi Vedete Torpiloare. Pe 22 iunie 1941 s-a cununat religios cu Cristiana Cicicopol (n. 7 august 1914) în Bucureşti, la Biserica Sf. Nicolae – Dulgheri aflată pe strada Buzeşti, imediat după terminarea ceremoniei, la ieşirea din biserică, fiind aşteptat de un curier care i-a înmânat ordinul de prezentare la unitate.

După 23 august 1944 a trecut la Permanenţa Forţelor Navale (octombrie 1944), pentru ca, din martie 1945, să facă parte din comisiile de supraveghere pentru lucrările de reparaţii ale navelor la şantierele navale din Brăila şi Constanţa.

Din iunie 1947 şi până în octombrie 1949 a deţinut funcţia de maistru şef-mecanic în cadrul Atelierului 855 Reparaţii Nave al

Comandamentului Forţelor Marinei Militare (C.F.M.M.).

Începând din octombrie 1949 a fost numit comandant de companie la Şcoala de Ofiţeri de Marină din Constanţa, iar 6 luni mai târziu, în aprilie 1950, revine pe mare cu canoniera

COMANDORUL ALEXANDRU DUMITRIUDr. Alin SPÂNU

67

Calendarul tradiţiilor militare 2013Camarazi de elită

„Ghiculescu” cu care, ca mecanic-şef, s-a deplasat în portul Genova-Italia, pentru reparaţii capitale. Pentru merite deosebite, în timp ce se afla în Italia, la 23 august 1950, a fost avansat la excepţional în gradul de locotenent major.

A devenit inginer-şef al Atelierelor de Reparaţii Nave ale C.F.M.M., funcţie deţinută între decembrie 1950 şi aprilie 1953.

În aprilie 1953 este detaşat la Marele Stat Major, unde, la început, a urmat un curs special, iar apoi un curs pentru cercetare, până în luna septembrie, după care revine la Constanţa. Următorii cinci ani îi va petrece în diferite funcţii în cadrul C.F.M.M. (ofiţer cu cercetarea navală, şef birou cercetare etc.), după care este pus la dispoziţia Direcţiei Informaţii din cadrul Marelui Stat Major (august 1957).

În cadrul Direcţiei Informaţii cariera sa a fost una diplomatică, desfăşurându-se timp de patru ani (1957-1961) în capitala Republicii Turcia, Ankara, unde a deţinut funcţia de ataşat militar naval al României.

Numirea sa a fost cumulul unor calităţi umane şi profesionale deosebite, printre care s-a remarcat cunoaşterea mai multor limbi străine (turca, greaca, italiana, engleza).

La revenirea din misiunea diplomatică a ocupat funcţia de ajutor de şef al Biroului 4 din Direcţia Informaţii, după care a trecut în rezervă.

Pentru că experienţa lui în domeniu era extrem de utilă, iar el încă tânăr, a fost angajat la Agenţia PRODEXPORT din Constanţa (4 iulie 1962), la Întreprinderea Piscicolă Brăila (16 martie 1964) şi Întreprinderea de Industrializarea şi Desfacerea Peştelui Tulcea (1 iulie 1965). A deţinut, succesiv, funcţiile de merceolog şi merceolog principal, ofiţer mecanic maritim II nave ocean, ofiţer maritim I nave ocean şi ofiţer mecanic I nave ocean. Printre altele, în această perioadă a stat timp de 6 luni în portul japonez Osaka pentru a lua în primire, din punct de vedere mecanic, primele pescadoare româneşti – „Galaţi” şi „Tulcea” – pe care, ulterior, va fi ambarcat şi va străbate mările şi oceanele lumii.

La 21 noiembrie 1969 i s-a emis decizia de pensionare, dar va continua să străbată mările, în calitate de colaborator, încă trei ani, până în anul 1972, când a împlinit 65 de ani.

A locuit în Bucureşti, lângă parcul Cişmigiu, în acelaşi imobil cu viceamiralul Gheorghe Sandu, generalii Gheorghe Rasoviceanu, Ioan Gheorghe Cârjeu, Nicolae Negulescu şi generalul doctor Traian Bândilă.

68

Calendarul tradiţiilor militare 2013 Camarazi de elită

S-a stins din viaţă pe 2 noiembrie 1987, cu puţin înainte de cea de-a 80-a aniversare, în urma unui infarct miocardic. Conform dorinţei lui a fost incinerat, iar cenuşa a fost lăsată pe mare, pentru ca valurile s-o poarte prin toate porturile, plajele şi insulele, precum şi pe lângă toate vasele, eternele iubiri ale adevăraţilor marinari.

* * * În imagine apare Cornel Cicicopol

(n. 22 iulie 1924 Constanţa), fiul lui Zamfir şi Ana, încorporat la Regimentul 1 AeroTransmisiuni (22 iulie 1944), care a

absolvit Şcoala de Ofiţeri de Finanţe şi Intendenţă de la Craiova, curs scurt

(22 octombrie 1951 - 8 mai 1952). El s-a căsătorit la 1 mai 1957 cu Eva-Maria Datki din

Sibiu. Ulterior, a renunţat la cariera militară, a absolvit ASE şi a desfăşurat o activitate

îndelungată în Ministerul de Finanţe şi Banca Naţională a României. În anii ’70 a fost trimis, în calitate de consilier financiar, în Republica

Centrafricană. Din 1990 s-a stabilit în Germania, unde trăieşte şi în prezent.

69

Ene Petre s-a născut la 8 noiembrie 1897 în comuna Morteni, plasa Găieşti, ca fiu al Elenei.

S-a căsătorit cu Vasilica Popescu, în aprilie 1926, conform actului de căsătorie nr. 8/1926, cu care a avut cinci copii: Aurelia (n. 19 iulie 1927 - m. 14 martie 1977), Constanţa Eugenia (n. 6 februarie 1930 – m. 16 octombrie 2012), Romulus (1930-1932), Victor Emilian (n. 22 august 1934) şi Daniel Petre (n. 29.06.1938 - m. 15 decembrie 1993).

A fost mobilizat la 1 noiembrie 1917, fiind înscris ca recrut la Regimentul 3 Recruţi şi trimis la Cercul de Recrutare Radu Negru.

La 1 mai 1918 a fost mutat la Batalionul 2Vânători „Regina Elisabeta” cu gradul de fruntaş, fiind demobilizat şi menţinut sub arme la 1 iulie. La 20 octombrie acelaşi an a fost mutat la Atelierul de confecţii al Corpului 5 Armată.

La 28 octombrie 1918 a fost mobilizat şi trecut pe picior de război, fiind reînscris în controale la 27 noiembrie 1918.

A fost avansat la gradul de caporal la 15 iulie 1919 şi sergent la 29 decembrie 1919.

Pentru faptele de arme săvârşite pe câmpurile de luptă a fost decorat cu Medalia „Crucea comemorativă a războiului 1916-1918” cu baretele 1918-1919 (Înalt Decret Regal nr. 1744/1919) şi „Serviciul Credincios” clasa I (Înalt Decret Regal nr. 4405).

La 1 aprilie 1921 a fost demobilizat.În fişa personală sunt consemnate urmă-

toarele mutaţii: 1 ianuarie 1922 – pluto nier

PLUTONIERUL ADJUTANT PETRE ENE –

UN DESTOINIC SUBOFIŢER AL ARMATEI ROMÂNE

Dr. Luminiţa GIURGIU

reangajat pe 5 ani; 1 februarie 1925 – plutonier major; 1 ianuarie 1927 – reangajat pentru a doua oară pe 5 ani; 1 ianuarie 1932 – expirat reangajarea şi trecut în elementul corespunzător vârstei; reangajat a treia oară pe 5 ani; 15 martie 1933 – admis în noul corp al subofiţerilor şi pus la drepturi cu 1-a gradaţie; 1 aprilie 1935 – pus în drepturi cu a 2-a gradaţie.

A fost transferat la Regimentul 2 Vânători Gardă „Regina Elisabeta”.

Pe front, în 1944.

70


După decretarea mobilizării, la 29 iunie 1940 a fost numit comandant de tren de luptă, având în subordine coloana de maşini cu bucătăriile de campanie, alimentele, echipamentul, muniţia, carburanţii şi materialele de tot felul pentru asigurarea nevoilor de luptă ale regimentului.

Pe front a fost între 21 iunie – 1 noiembrie 1941 şi 1 aprilie – 23 august 1944.

La 19 martie 1944 a fost numit secretar mobilizare la comanda Regimentului 2 Vânători Gardă „Regina Elisabeta”.

La 1 aprilie 1942 a fost avansat la gradul de plutonier adjutant.

Pentru faptele de arme a fost decorat cu Medalia „Bărbăţie şi credinţă” cu spade, conform Înaltului Decret Regal nr. 2568/1942.

La 29 august 1945 a fost trecut în rezervă conform Legii nr. 187/1945 şi înscris în evidenţele Cercului Teritorial Ilfov.

S-a stins din viaţă la 15 decembrie 1976, fiind înmormântat în Cimitirul „Militari”, de pe Bulevardul Uverturii din Bucureşti.

1937, în grădina Cişmigiu cu Victor

1928. Regimentul Vânători Gardă „Regina Elisabeta“ - cu colegii şi generalul Sebastian Ionescu Munte

71

Calendarul tradiţiilor militare 2013Camarazi de elită

1938, naş la familia Marinescu

1935, cu soţia Vasilica la Sinaia1937. Alături de soţia Vasilica,

copiii Constanţa şi Victor, şi fina Jeni

72


21 mai 1944, la Hăbăşeşti, jud. Roman, în amintirea zilei Sf. Constantin şi Elena

1941, în curtea Regimentului 2 Vânători Gardă.

7Tradiţii

7474

Jurământul militar – angajament solemn, exprimat printr-o formulă prin care o persoană, intrând în rândul forţelor armate, se obligă să îşi facă datoria faţă de patrie. Spre deosebire de celelalte jurăminte, jurământul militar este unic prin conţinutul textului său, deoarece militarii îl depun faţă de un simbol naţional, Drapelul de luptă, şi jură că îşi vor da şi viaţa pentru apărarea ţării. După ce este rostit, devine un legământ cu patria.

În „Cartea Ostaşului”, editată în anul 1929, în capitolul „Jurământul de credinţă” se prezintă următoarele explicaţii: „Ostaşul, prin jurământul de credinţă, se leagă, în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, că va fi credincios îndatoririlor

SIMBOLISTICA JURĂMÂNTULUI MILITARSimona MARTIN Locotenent-colonel Gabriel PĂTRAŞCU

de apărător al patriei, jertfindu-şi chiar şi viaţa pentru ţară”.

Încă de la apariţia sa, jurământul militar a avut diferite semnificaţii, în funcţie de perioadele temporale parcurse, însă fondul a rămas, în esenţă, neschimbat. Astfel, în formularea jurământului militar se va regăsi un zeu, un Dumnezeu Atotputernic, sau o lege fundamentală, toate având puterea şi dreptul de a pedepsi pe cei care l-au încălcat.

Cel mai probabil, jurământul militar îşi găseşte originile în timpul Republicii Romane, unde serviciul armat devine datorie pentru cetăţenii săi, ulterior fiind dezvoltat şi amplificat în timpul Imperiului Roman. Dacă în timpul

75

Calendarul tradiţiilor militare 2013Tradiţii

75

Republicii jurământul se depunea de cetăţenii romani înrolaţi în armată faţă de republică, pe o perioadă delimitată de timp, în timpul Imperiului, când armata romană era formată din militari profesionişti, jurământul militar va fi depus faţă de împărat. Acesta, considerat de sorginte divină, va influenţa jurământul militar care, prin conţinutul şi modul de desfăşurare, va căpăta o formă sacră.

În timpul Evului Mediu, jurământul militar se depunea faţă de domnitor sau rege, care era capul oştirii, şi primea din partea celor chemaţi sub arme, în anumite momente, un jurământ prin care se obligau faţă de el sau de un vasal al său, primind în schimb anumite avantaje de ordin material.

Apariţia şi dezvoltarea statelor naţionale în secolul al XIX-lea, printre care se va afla şi România, vor impune adoptarea unei legi fundamentale: Constituţia. Învestită cu o forţă juridică superioară celorlalte legi, aceasta stabilea drepturile şi datoriile principale ale cetăţenilor. Printre acestea se regăseau şi reglementările referitoare la persoana care deţinea comanda supremă a forţelor armate şi obligativitatea serviciului militar pentru cetăţenii fiecărei ţări. Din prevederile constituţionale au fost dezvoltate legi referitoare la sistemul militar. În textele acestor legi se regăsea şi formula jurământului militar depus de cei obligaţi să

efectueze serviciul militar, cursanţii diferitelor instituţii de învăţământ militar sau de cei care efectuau serviciul militar pe bază de voluntariat. Aceste prevederi sunt valabile şi în prezent în ţările care dispun de o forţă armată.

Făcând o analiză a formulei jurământului militar, se poate observa că el reprezintă foarte bine sistemul politic-social faţă de care a fost şi este depus.

Jurământul militar al Oştirii Ţării Româneşti

Prin Convenţia de la Balta Liman din 1 mai 1849, Imperiul Otoman şi Imperiul Rus urmăreau reglementarea situaţiei politice din cele două Principate Româneşti după înfrângerea revoluţiei paşoptiste şi reimpunerea în vigoare a Regulamentelor Organice. Una dintre prevederile convenţiei se referea la reorganizarea armatei pământene, pentru asigurarea „ordinei interne”.

76

Calendarul tradiţiilor militare 2013 Tradiţii

76

Folosindu-se de aceste prevederi, domnul Ţării Româneşti, Barbu Ştirbei, va lua o serie de măsuri care să dezvolte sistemul militar: înfiinţarea unei şcoli militare pentru ofiţeri, reorganizarea corpului de grăniceri şi dorobanţi, dezvoltarea unităţilor de pompieri, înmânarea de noi drapele de luptă etc.

Astfel, cu prilejul ceremoniei de înmânare a drapelelor de luptă în anul 1849, militarii din armata Ţării Româneşti vor depune şi un jurământ militar: „Eu... jur în numele Atotputernicului Dumnezeu că voi sluji Preaînălţatului nostru Domn Barbu Dimitrie Ştirbei Voievod şi patriei mele cu credinţă şi desăvârşită jertfire şi că nu mă voi depărta de la steagul căruia sunt părtaş niciodată, ci să urmez a pururi după dânsul negreşit, cu inimă şi cu credinţă apărându-l şi chiar cu primejdia vieţii mele până la împlinirea sorocului slujbei mele şi legiuita slobozenie. Aşa să-mi ajute cel Atotputernic. Şi spre încredinţare că voi păzi toate cele mai sus arătate sărut crucea şi Sfânta Evanghelie a Domnului nostru Iisus Hristos” [text reprodus după lucrarea Tricolorul românesc, Editura Sigma, Bucureşti, 1995, p. 72].

Jurământul militar al Armatei Principatelor Unite

La 24 ianuarie 1859 se înfăptuia Unirea Principatelor Române în urma dublei alegeri ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza. O componentă de primă importanţă a procesului de unificare a celor două state româneşti a fost acţiunea de contopire a armatelor celor două Principate şi constituirea unei singure administraţii şi a unui comandament central. La 11 octombrie 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a devenit comandantul suprem al forţelor armate româneşti. O altă acţiune importantă a fost crearea, la 12 noiembrie 1859, a Corpului de Stat Major General, urmat de înfiinţarea, la 24 ianuarie 1862, a Ministerului de Război unic în cadrul primului guvern al României. La 1 septembrie 1862, în cadrul unei ceremonii solemne, Domnitorul va înmâna unităţilor armatei noile Drapele de luptă.

În urma loviturii de stat de la 2 mai 1864, va fi impusă aşa-numita „Constituţie a lui Cuza”, de fapt fiind „Statutul Dezvoltător al Convenţiei de

la Paris” sau „Actul adiţional de la Convenţiunea din 7 august 1858”. Această „constituţie” va permite domnitorului să beneficieze de largi prerogative legislative şi executive ceea ce îi va permite să promulge diferite legi, printre ele aflându-se şi cele de ordin militar.

La 27 noiembrie 1864 va fi votată Legea pentru organizarea puterii armate în România. Conform legii, comandantul suprem al oştirii era domnitorul ţării, iar serviciul militar era obligatoriu. Normele generale privind operaţia de recrutare, înscrise în această lege, au fost dezvoltate într-o lege specială, sancţionată la 5 decembrie acelaşi an. Ulterior s-a stabilit şi formula jurământului militar: „Eu…, jur în numele Atotputernicului Dumnezeu că-mi voi îndeplini serviciul către Prea Înălţatul Nostru Domn al Principatelor Unite Alexandru Ioan şi către Patria mea, cu credinţă şi desăvârşit sacrificiu că voi apăra persoana Măriei Sale şi Patria mea la orice întâmplare şi cu pericolul vieţii mele, pentru care încredinţez sărutând Crucea şi Sfânta Evanghelie a Domnului Nostru Iisus Hristos!” [Arhivele Militare Române, Biblioteca Arhivistică, Colecţia de legi şi ordine].

În anul 1866 pe scena politică românească se vor produce transformări majore. La 11 februarie se va constitui o Locotenenţă Domnească în urma abdicării forţate a lui Alexandru Ioan Cuza. Această Locotenenţă Domnească va asigura conducerea statului român până la 10 mai 1866. Tot în această perioadă va fiinţa şi un guvern provizoriu.

Principala preocupare a Locotenenţei Domneşti a fost găsirea cât mai grabnică a unui principe străin dispus să preia conducerea


77

statului. Chiar în prima zi a înfiinţării Locotenenţei Domneşti, Camera şi Senatul se reunesc sub preşedinţia mitropolitului primat Nifon şi aleg ca domnitor al Principatelor Române pe Filip de Flandra, fratele regelui Belgiei. Tot în aceeaşi zi, prin Ordinul circular nr. 76 al Ministrului de Război, se ordona depunerea jurământului de credinţă noului guvern prin următoarea formulă: „Jur că voi fi credincios drapelului ţării mele şi guvernului Contelui de Flandre, representat prin Locotenenţa Domnească compusă de Guvernul Nicolae Golescu, colonel Haralambie şi Lascăr Catargiu, iar în lipsa acestuia din urmă D-lui Dimitrie Sturdza”. („Monitorul Oastei” nr. 5 din 12 februarie 1866, fila 68).

În urma refuzului lui Filip de Flandra de a accepta conducerea statului român, Locotenenţa Domnească va da o proclamaţie către popor (30 martie) prin care se recomandă alegerea, în plebiscistul ce va urma, a principelui Carol din dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen ca domnitor al României.

La 6 aprilie 1866, Consiliul de Miniştri va emite o hotărâre referitoare la modificarea jurământului, iar ministrul de Război a fost însărcinat să facă cunoscut tuturor autorităţilor modificările survenite, invitându-le pe acestea a se conforma întocmai pe viitor la înrolare de oamenii sau de funcţionari: „Până la terminarea plebiscitului şi ulterioare disposiţiuni definitive, jurământul prescris de lege pentru toţi funcţionarii statului se va face în numele Înaltei Locotenenţi Domneşti compusă din generalul Nicolae Golescu, Colonel Haralambie şi D. Lascăr Catargiu”. („Monitorul Oastei” nr. 9 din 15 aprilie 1866, fila 166).

Rezultatul plebiscitului din 2-8 aprilie 1866 îl va desemna pe Carol de Hohenzollern ca domn al României, iar la 1 iulie 1866 va fi promulgată prima Constituţie a României. În noua lege fundamentală se stipula că „Domnul este capul puterii armate, iar serviciul militar era obligatoriu”. La 12 mai 1866, pe câmpul Cotrocenilor, militarii din garnizoana Bucureşti vor depune jurământul de credinţă faţă de noul Domnitor. („Monitorul Oastei” nr. 18 din 20 mai 1899, fila 225).

Prinţul Carol era la origini militar de carieră, participase la războiul împotriva Danemarcei şi înţelegea foarte bine nevoile sistemului militar românesc din acele timpuri. Pentru dezvoltarea

lui a luat o serie de măsuri legislative în timpul domniei sale. Astfel, în anul 1868 va fi promulgată Legea privind organizarea puterii armate, modificată cu o altă lege elaborată în anul 1872. Ambele legi stipulau obligativitatea serviciului militar. Având la bază aceste legi, formula noului jurământ militar, aprobată prin Decizia ministerială nr. 18 din 20 aprilie 1872, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 15/1872, era următoarea: „În numele lui Dumnezeu a tot puternicul, eu…, jur credinţă Domnitorului Carol I, supunere legilor şi îndatoririlor militare în toate ocaziunile în timp de pace ca şi în război, aşa să îmi ajute Dumnezeu!”.

Jurământul militar al Armatei Regale

La 14 martie 1881, Parlamentul proclamă România regat, prinţul Carol I primind, pentru sine şi pentru urmaşii săi, titlul de rege al României. Noua situaţie creată va impune şi o schimbare a textului jurământului militar adoptat în 1872. Noul jurământ va fi depus de către militari până în anul 1941, cu unele modificări condiţionate de evenimentele politice pe care statul român le va parcurge. Trebuie precizat faptul că la urcarea pe tron a unui nou rege, în aceeaşi zi, armata depunea jurământul militar faţă de acesta.

Prin Înaltul Decret nr. 2977 din 6 aprilie 1913, relativ la Legea pentru recrutarea armatei, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 15 din 20 aprilie 1913, la art. 87 este stipulat că „toţi tinerii, la însumarea într-unul din diferitele elemente ale puterii armate, depun următorul jurământ, fiecare în corpul din care face parte”: „În numele lui Dumnezeu A - Tot - Puternicul, eu…, jur credinţă


78

Regelui Carol I, supunere legilor şi îndatoririlor militare în toate împrejurările, în timp de pace ca şi în război, aşa să-mi ajute Dumnezeu!”.

Formula acestui jurământ va rămâne în vigoare şi în timpul domniei regelui Ferdinand I, care va succede regelui Carol I la tronul României în data de 28 septembrie 1914, când va depune jurământul de credinţă în faţa Parlamentului României. În aceeaşi zi, la ora 3 p.m., trupele din toată ţara au depus jurământul de credinţă noului suveran. („Monitorul Oastei” nr. 42 bis din 29 septembrie 1914, fila 986).

În timpul domniei Regelui Ferdinand I, pe timpul participării Armatei României la Războiul de Reîntregire Naţională, pe 24 ianuarie 1917, Batalionul de Vânători de Munte va depune jurământul militar. Fiind o structură unică de acest gen în Armata României în acel timp şi pentru a marca definitiv acel moment solemn pentru militarii batalionului, în formula jurământului se va introduce următoarea frază, valabilă doar pentru această structură: „În numele lui Dumnezeu Atotputernicul, eu vânătorul de munte…, jur credinţă Maiestăţii Sale Regelui Ferdinand I, supunere legilor şi îndatoririlor militare în toate ocaziunile în timp de pace ca şi în război, aşa să-mi ajute Dumnezeu!”.

În urma trecerii în nefiinţă a Regelui Ferdinand I, la 20 iulie 1927, şi din cauza faptului că fiul său, prinţul Carol, renunţase, în decembrie 1925, la prerogativele de moştenitor al Coroanei, va fi numit ca rege nepotul Regelui Ferdinand I, prinţul Mihai. Noul rege fiind minor, atribuţiile constituţionale vor fi asigurate de către Regenţa desemnată în anul 1926, care avea să îndeplinească îndatoririle regale. Cu acest prilej va fi depus de către militari jurământul militar faţă

de rege şi regenţă5: „În numele lui Dumnezeu Atotputernicul, eu…, jur credinţă Regelui Mihai I şi Regenţei, supunere legilor şi îndatoririlor militare în toate împrejurările, în timp de pace ca şi în război, aşa să-mi ajute Dumnezeu!”. (Arhivele Militare Române, fond Marele Stat Major - Secţia Adjutantură, dosar nr. 689, fila 17).

La 8 iunie 1930 se va produce Restauraţia. Parlamentul îl proclamă pe prinţul Carol rege al României sub denumirea de Carol al II-lea, iar Mihai devine prinţ moştenitor, primind titlul de „Mare Voievod de Alba Iulia”. Pe timpul domniei lui Carol al II-lea va fi menţinută formula de jurământul militar stabilită în anul 1881. La numai o lună de la urcarea pe tron, Regele Carol al II-lea va aproba Legea asupra recrutării armatei. Legea va fi publicată în „Monitorul Oficial” nr. 148 din 7 iulie 1930, iar la art. 67 era stipulat că la încorporare toţi tinerii depun următorul jurământ militar: „În numele lui Dumnezeu Atotputernicul, eu…, jur credinţă Maiestăţii Sale Regelui…, supunere legilor şi îndatoririlor militare în toate împrejurările, în timp de pace ca şi în război. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”.

Pentru a marca absolvirea Şcolii Militare de Ofiţerii de Infanterie „Carol I” de către prinţul Mihai, pe 25 octombrie 1937, la Sinaia, se va desfăşura un ceremonial militar prilejuit de intrarea acestuia în corpul ofiţerilor. În baza Înaltului Decret nr. 3488, „Marele Voievod de Alba Iulia” va fi înălţat la gradul de sublocotenent de către Regele Carol al II-lea, totodată fiind repartizat la Batalionul 1 Vânători de Munte „Regele Carol al II-lea”. Cu acest prilej, tânărul ofiţer va depune şi jurământul militar: „În numele lui Dumnezeu Atotputernicul, eu, sublocotenent Mihai, „Mare Voievod de Alba Iulia”, jur credinţă Maiestăţii Sale Regele Carol al II-lea, supunere legilor şi îndatoririlor militare în orice ocaziune, în timp de pace ca şi în război. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”.

La 6 septembrie 1940, Regele Carol al II-lea va părăsi tronul. Îi va succeda fiul său Mihai, devenit pentru a doua oară regele României. Acesta va acorda prerogative lărgite în privinţa conducerii statului preşedintelui Consiliului de Miniştri, generalul de divizie Ion Antonescu. Tot în aceeaşi zi va fi depus şi jurământul militar faţă de noul monarh. În baza prerogativelor primite,

79


Episcopia militară, unde se afla tipărită formula jurământului militar.

După 23 august 1944 va fi reintrodusă în vigoare Constituţia din anul 1923. În urma raportului nr. 21633 din 29 august 1944 al ministrului de Război, generalul de corp de armată Mihai Racoviţă, în care se preciza: „Militarii de orice grad şi din orice element al armatei, sunt datori a reînoi jurămîntul de credinţă faţă de Maiestatea sa Regele”, Regele Mihai I va aproba un Decret-Lege, emis în baza Legii nr. 450 din 4 septembrie 1944, care stabilea formula jurământului de credinţă al militarilor: „În numele lui Dumnezeu Atotputernicul, eu…, jur credinţă Maiestăţii Sale Regele Mihai I, supunere legilor şi îndatoririlor militare în toate ocaziunile, în timp de pace ca şi în război. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”.

Jurământul militar al Armatei Republicii Populare Române

Intrarea României în „sfera de influenţă sovietică”, abdicarea regelui şi proclamarea Republicii Populare Române la 30 decembrie

Preşedinţia Consiliului de Miniştri va emite, la 29 martie 1941, Ordinul nr. 1646, prin care se stipula noua formulă a jurământului militar: „În numele lui Dumnezeu Atotputernicul, eu…, jur credinţă Naţiunii, Regelui şi Statului Român. Jur credinţă şi supunere Conducătorului Statului. Jur să păstrez ordinea şi secretul ce mi s-a încredinţat. Jur să execut fără şovăire ordinele. Jur să lupt până la moarte pentru drepturile neamului meu. Jur să fiu cinstit. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”.

În baza Decretului nr. 1853 din 22 iunie 1942, va fi emisă Legea nr. 505 pentru recrutarea armatei, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 157 din 9 iulie 1942. La art. 34 se făcea precizarea că: „la încorporare toţi tinerii depun jurământul militar”. De remarcat faptul că formula de jurământ militar instituită în martie 1941 a fost legiferată abia după un an şi trei luni, la un an după ce România intrase în cel de-Al Doilea Război Mondial. În acea perioadă, comandanţii de mari unităţi şi unităţi raportau eşaloanelor superioare că nu au primit oficial noua formulă a jurământului militar. Pentru rezolvarea situaţiei s-a apelat la „Calendarul Ostaşului”, editat de

80


1947, va impune şi instituţiei militare adaptarea la noile cerinţe.

Astfel, la 28 decembrie 1949, Biroul Politic al C.C. al P.M.R., reunit într-o şedinţă, va lua hotărârea să fie stabilită formula noului jurământ militar care urma să fie depus de către prima promoţie de ofiţeri ai armatei populare cu ocazia aniversării a doi ani de la proclamarea Republicii. În cadrul acelei şedinţe s-a propus pentru prima oară să se introducă formularea: „credincios faţă de Constituţia R.P.R.”. Deoarece ministrul Apărării Naţionale din acea perioadă, generalul-colonel Emil Bodnăraş, s-a opus, făcând precizarea că în textul jurământului militar al Armatei Roşii, care a fost luat ca model, nu este stipulat să se jure pe Constituţie, s-a renunţat la această prevedere.

În baza Hotărârii Consiliului de Miniştri nr.1299 din 28 decembrie 1949, prezidiul Marii Adunări Naţionale va emite Decretul nr. 454 din 28 decembrie 1949, publicat în „Buletinul Oficial” nr. 84 din 29 decembrie 1949, pentru stabilirea formulei jurământului de credinţă a militarilor: „Eu, …, cetăţean al Republicii Populare Române, intrând în rândurile Armatei, jur să fiu devotat poporului muncitor, Patriei mele

şi Guvernului Republicii Populare Române. Jur să-mi însuşesc temeinic toate cunoştinţele militare pentru a fi un bun ostaş al Armatei Republicii Populare Române. Jur să fiu luptător dârz, cinstit, curajos, disciplinat şi vigilent, să păstrez cu stricteţe secretul militar şi de stat, să păzesc cu grijă avutul militar şi obştesc, să execut fără şovăire regulamentele militare şi ordinele comandanţilor şi şefilor mei. Jur să urăsc din adâncul fiinţei mele pe toţi duşmanii Patriei şi ai poporului muncitor. Jur să fiu gata oricând la ordinul Guvernului să lupt pentru apărarea Patriei mele, Republica Populară Română şi ca ostaş al Armatei Republicii Populare Române să lupt cu toată dârzenia şi priceperea, neprecupeţind sângele şi viaţa mea, pentru dobândirea victoriei depline asupra duşmanilor. Dacă voi călca jurământul meu, să mă lovească pedeapsa aspră a legii Republicii Populare Române şi să-mi atrag ura şi dispreţul oamenilor muncii. Mă leg să îndeplinesc întocmai jurământul meu pentru libertatea şi fericirea Patriei şi a poporului muncitor”.

În anul 1952, Marea Adunare Naţională a Republicii Populare Române va adopta la 24 septembrie o nouă Constituţie în care se

81


preciza că: „Forţele armate ale Republicii Populare Române stau de strajă hotarelor ţării, suveranităţii şi independenţei poporului român, securităţii sale şi păcii”. În baza Decretului nr. 468 din 30 decembrie 1957 pentru reglementarea îndeplinirii serviciului militar, va fi stabilită şi formula noului jurământ militar: „Eu, …, cetăţean al Republicii Populare Române, intrând în rândurile forţelor armate, jur să fiu devotat poporului muncitor, patriei mele şi conducerii de stat a Republicii Populare Române. Jur să-mi însuşesc temeinic toate cunoştinţele militare pentru a fi un bun militar al Forţelor Armate ale Republicii Populare Române. Jur să fiu luptător dârz, cinstit, curajos, disciplinat şi vigilent, să păstrez cu stricteţe secretul militar şi de stat, să păzesc cu grijă avutul militar şi obştesc, să execut fără şovăire regulamentele militare şi ordinele comandanţilor şi şefilor mei. Jur să urăsc din adâncul fiinţei mele pe toţi duşmanii patriei şi ai poporului muncitor. Jur să fiu gata oricând să lupt pentru apărarea patriei mele, Republica Populară Română şi ca militar al Forţelor Armate ale Republicii Populare Române să lupt cu toată dârzenia şi priceperea, neprecupeţind sângele şi viaţa mea, pentru dobândirea victoriei depline asupra duşmanilor. Dacă voi călca jurământul meu, să mă lovească pedeapsa aspră a legii Republicii Populare Române şi să-mi atrag ura şi dispreţul oamenilor muncii. Mă leg să îndeplinesc

întocmai jurământul meu pentru libertatea şi fericirea Patriei şi a poporului muncitor”.

Formula jurământului militar, adoptată în baza Decretului nr. 468 din 30 decembrie 1957, va fi publicată şi în „Buletinul Oficial” nr. 17 din 24 noiembrie 1964.

Jurământul militar al Armatei Republicii Socialiste România

La 21 august 1965 va fi adoptată Constituţia prin care Republica Populară Română devenea Republica Socialistă România. În baza prevederilor noii legi fundamentale a statului român, Marea Adunare Naţională va emite Legea nr. 14 din 28 decembrie 1972, publicată în „Buletinul Oficial” nr. 160 din 29 decembrie 1972, privind organizarea apărării naţionale a Republicii Socialiste România. La art. 35 se afla formula noului jurământ militar în care, pentru prima oară, se făcea referire la Constituţie: „Pentru îndeplinirea datoriei sacre de apărare a patriei înscrisă în Constituţie, eu…, cetăţean al Republicii Socialiste România, intrând în rândurile forţelor armate, jur credinţă nestrămutată poporului român şi patriei mele socialiste. Jur să respect legile ţării, să execut întocmai ordinele comandantului suprem, cerinţele regulamentelor militare şi ordinele comandanţilor şi şefilor mei, atât în timp de pace cât şi în timp de război. Jur să nu-mi precupeţesc sângele şi viaţa pentru a apăra pământul strămoşesc, independenţa şi suveranitatea patriei, cauza socialismului. Dacă voi călca jurământul meu, să suport pedeapsa aspră a legilor Republicii Socialiste România”.

Jurământul militar al Armatei României

După evenimentele din Decembrie 1989, Consiliul Frontului Salvării Naţionale va emite Decretul - Lege nr. 55 din 6 februarie 1990, privind jurământul militar, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 21 din 8 februarie 1990: „Eu…, intrând în rândurile forţelor armate, jur credinţă nestrămutată poporului român şi patriei mele. Jur să respect legile ţării, să execut întocmai cerinţele regulamentelor militare şi ordinele comandanţilor şi şefilor mei, atât în timp de pace, cât şi în timp de război. Jur să nu-mi precupeţesc sângele şi viaţa pentru a apăra pământul strămoşesc,

82


independenţa şi suveranitatea patriei. Dacă voi călca jurământul meu, să suport pedeapsa aspră a legilor patriei mele, România!”.

La numai o lună de la emiterea Decretului-Lege nr. 55, Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională va emite Decretul-Lege nr. 119 din 14 aprilie 1990 privind conţinutul jurământului militar, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 51 din 17 aprilie 1990: „Eu…, militar al forţelor armate, jur credinţă patriei mele, ROMÂNIA. Jur să-mi apăr ţara chiar cu preţul vieţii. Jur să respect legile ţării şi regulamentele militare”.

În urma adoptării noii Constituţii la 8 decembrie 1991, Parlamentul României va emite Legea nr. 46 din 5 iunie 1996 privind pregătirea populaţiei pentru apărare, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 120 din 11 iunie 1996. La art. 8 se găsea formula noului jurământ militar: „Eu…, jur credinţă patriei mele România. Jur să îmi apăr ţara, chiar cu preţul vieţii. Jur să respect legile ţării şi regulamentele militare. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”.

Referendumul naţional din 18-19 octom-brie 2003 privind revizuirea Constituţiei va aduce schimbări în legea fundamentală. Printre acestea s-a numărat şi precizarea că obligativitatea serviciului militar se stabileşte prin lege organică. În acest sens, Parlamentul României va vota Legea nr. 446 din 2006, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2007, privind pregătirea populaţiei pentru apărare, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 990 din 12 decembrie 2006. La art. 3 se stipulează: „Serviciul militar se îndeplineşte de către cetăţenii români, bărbaţi şi femei, care au împlinit vârsta de 18 ani, în formele prevăzute de lege”. Articolul 9 al aceleiaşi legi precizează că: „Cetăţenii români care îndeplinesc serviciul

militar depun următorul jurământ militar: „Eu…, jur credinţă patriei mele, România. Jur să îmi apăr ţara, chiar cu preţul vieţii. Jur să respect Constituţia, legile ţării şi regulamentele militare. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”.

Formula religioasă de încheiere va respecta libertatea convingerilor religioase.

Solemnitatea depunerii jurământului militar

Această activitate s-a constituit şi se constituie într-un moment de referinţă unic în viaţa oricărui ostaş, indiferent de perioada când s-a aflat sub arme, fapt ce impune, pe lângă solemnitatea specific militară, o profundă comunicare sufletească, la care să participe deopotrivă biserica, familia şi comunitatea/societatea.

Regulamentul provizoriu asupra Serviciului Interior pen tru trupele de toate armele pus în vigoare prin Înaltul Decret nr. 5005 din 26 noiem-brie 1921 prezintă în Capitolul XXXV, la art. 269 – 272, „Solemnitatea depunerii jurământului”: „Co mandantul corpului va îngriji ca depunerea jurământului de către recruţii chemaţi sub drapel să constituie un act solemn în corp. Recruţii permanenţi vor depune ju rământul după o lună de la încorporare, iar cei cu schimbul în timpul primei perioade de concentrare. Comandanţii ie-rar hici supe riori vor fi încunoştinţaţi asupra zilei când va avea loc această solemnitate pentru ca să poată asista, de vor gândi cu cale.

În ziua şi la ora hotărâtă de comandantul corpului, întregul corp se va găsi sub arme în curtea cazărmii, în ţinuta de ceremonie. Oamenii vechi, aşezaţi pe unităţi, având ofiţerii în front, vor forma cele 3 laturi ale unui dreptunghi, iar recruţii latura a 4-a. În mijlocul dreptunghiului

83


se va aşeza o masă cu cele necesare pentru îndeplinirea serviciului divin, de către preotul regimentului. În faţa mesei şi la 5 paşi înaintea preotului se aşază drapelul (desfăşurat) cu garda sa, înconjurat pe piramide de arme de infanterie, piramide de lănci, carabine şi săbii de cavalerie de tunuri de artilerie. Muzica şi corniştii sunt aşezaţi în mijlocul dreptunghiului la 5 paşi înapoia drapelului. Ofiţerii corpului care nu sunt în front sau cei din alte corpuri invitaţi să asiste la ceremonie se vor aşeza în mijlocul dreptunghiului lângă comandantul de corp.

Cei mai vechi dintre comandanţii de batalion (divizion) comandă: „Pentru rugăciune descoperiţi”. Muzica sau corniştii sună „Rugăciunea”, după care preotul începe să îndeplinească serviciul religios. La terminare, se comandă „Drepţi” şi „Acoperiţi”. Când serviciul religios ţine mult, oamenii stau în repaus, pe loc, iar descoperirea se comandă. Recruţii sunt chemaţii mai mulţi deodată, se întorc cu faţa la drapel, pe care pun mâna, se descoperă şi repetă cu glas tare şi desluşit, după preot,

formula jurământului, apoi sărută crucea. Pentru trupele care n-au drapel, se va fixa de către comandantul garnizoanei corpul la care ele vor depune jurământul.

După terminarea jurământului, pe lângă o cuvântare scurtă a preotului asupra importanţei şi urmărilor călcării jurământului, comandantul corpului va ţine o cuvântare ocazională prin care va desluşi în câteva cuvinte însemnătatea actului împlinit de oameni. După săvârşirea ceremoniei, trupa intră în cazarmă, în sunetul muzicii sau al corniştilor, iar serviciul se suspendă”.

Oamenii de rituri străine vor depune jurământul conform religiei lor. Comandantul corpului hotărăşte cum trebuie să se procedeze, iar ceremonia se face în cazarmă, sau la biserica respectivă şi conform cerinţelor religiei respective, avându-se însă în vedere, ca fiecare recrut să pronunţe jurământul aşa cum este formula. Comandantul de companie asistă şi încheie proces-verbal.

Regulamentul Onorurilor şi Ceremoniilor Militare, aprobat prin Ordinul nr. M. 30 din

84


12 martie 2009, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 208 bis din 1 aprilie 2009, prezintă în Capi-tolul IV, Secţiunea a 5-a la art. 106-107, „Depunerea jurământului militar”: „Ceremonia depunerii jurământului militar are loc, de regulă, în cadrul fiecărei unităţi, uneori întrunit, în incinta cazărmii în care sunt dispuse mai multe unităţii militare, iar cu aprobarea şefului Statului Major General, în pieţe publice, la monumente sau locuri istorice cu semnificaţie simbolică pentru naţiune.

Pentru realizarea cadrului solemn, în locul de desfăşurare a ceremoniei se arborează drapelele României şi se expun cele mai semnificative categorii de tehnică militară din dotarea unităţii. La ceremonia depunerii jurământului militar pot participa reprezentanţi ai autorităţilor publice, ai societăţii civile, cadre militare în rezervă şi în retragere, veterani de război, părinţi şi rude ale militarilor.

Ceremonia militară prilejuită de acest eveniment constă din:

a) întâmpinarea persoanei oficiale;b) prezentarea onorului şi darea raportului;c) salutul drapelului de luptă;d) trecerea în revistă a formaţiei;e) salutul formaţiei;f) alocuţiunea comandantului unităţii militare

despre semnificaţia depunerii jurământului militar;g) oficierea serviciului religios; la începutul

serviciului religios muzica militară intonează „Ruga militară”, iar militarii rostesc „TATĂL NOSTRU”, după preotul militar, preotul invitat sau un tânăr ofiţer, subofiţer sau soldat ori gradat profesionist. Serviciul religios va fi săvârşit de preoţii militari sau, acolo unde nu există, de preoţi invitaţi, iar în unităţile militare în care sunt militari care aparţin altor culte sau religii slujba poate fi ecumenică.

h) prezentarea onorului la drapel şi deplasarea acestuia în faţa şi la mijlocul formaţiei: comandantul unităţii militare se dispune în dreapta, iar preotul militar în stânga drapelului de luptă;

i) înclinarea drapelului de luptă la 45 de grade şi rostirea, după comandant, a jurământului de către militari;

j) după fraza „Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”, preotul rosteşte rugăciunea de sacralizare a legământului;

k) imediat, comandantul, în aceeaşi notă, încheie astfel: „Ostaşi, de azi înainte, prin voia voastră şi ocrotirea lui Dumnezeu, v-aţi legat pe viaţă de ţară. Fiţi demni de acest legământ! Dumnezeu să vă ajute!”;

l) se rămâne în aceeaşi poziţie circa trei-cinci secunde, după care se dau comenzile pentru continuarea ceremoniei militare;

m) deplasarea drapelului de luptă în formaţie;

n) alocuţiuni ale invitaţilor, în încheierea cărora persoana oficială rosteşte o scurtă cuvântare şi îi felicită pe tineri cu ocazia depunerii jurământului militar;

o) militarii răspund la felicitare prin URA prelung, repetat de trei ori;

p) intonarea de muzică militară/difuzarea prin mijloacele electronice şi interpretarea vocală de către militarii asistenţă, a imnului naţional al României;

q) în timpul defilării, persoana desemnată de comandant prezintă asistenţei şi rudelor militarilor subunităţile/unităţile care trec prin faţa tribunei“.

* * *

Jurământul militar nu-i însoţeşte pe cei care l-au depus doar în suflet, el se regăseşte şi în documentele oficiale, personale sau în distincţii de serviciu. Pentru a marca acest eveniment unic din viaţa militarilor, formula jurământului militar a fost înscrisă în livretul militar pe care îl primeau/primesc cei care după efectuarea serviciului militar, ca militar în termen trec în rezervă. Elevilor şi studenţilor din instituţiile de învăţământ militar formula jurământului militar li se introduce în memoriul personal, care îi va însoţi ulterior în întreaga lor carieră militară.

În anul 2006, în baza unui ordin intern al Ministerului Apărării Naţionale, a fost instituită în cadrul distincţiilor de serviciu – „Insigna simbol a depunerii jurământului militar”, care se acordă personalului care a depus jurământul de credinţă în cadrul ceremonialului prilejuit de acest eveniment memorabil.

Insigna-simbol pentru depunerea jurământului militar

85

ÎNTÂIUL TUN - SĂRBĂTOAREA DE SUFLET A ARTILERIŞTILOR

ÎN PERIOADA ANTEBELICĂColonel dr. Adrian STROEAColonel (r) Marin GHINOIU

Măreţul act al proclamării independenţei de stat a României, „sumă a vieţii noastre istorice”, după caracterizarea lui Mihai Eminescu, a fost „lucrarea” multor generaţii, dar mai ales a celei de la 1877, care prin „bărbaţii datoriei”, civili sau militari, au cucerit, prin jertfe pe câmpul de luptă, dreptul naţiunii române de a trăi de sine stătător. La înfăptuirea acestui deziderat istoric al românilor o contribuţie importantă a adus şi tânăra artilerie a Armatei Române, înfiinţată cu aproape 34 de ani în urmă de domnitorul Gheorghe Bibescu, şi crescută de Cuza Vodă şi Carol I, de la o baterie la patru regimente de artilerie.

Declaraţia istorică din 9 mai 1877, rostită de ministrul de externe Mihail Kogălniceanu în Adunarea Deputaţilor şi aprobată de domnitorul Carol I a doua zi, de ziua sa de naştere, constituie actul oficial al începerii Războiului pentru Independenţă, dar, neoficial, momentul intrării României în război l-a constituit duelul de artilerie de la Calafat din 26 aprilie, când

„tunul românesc a bubuit la Calafat, nu însă cum bubuie de peste 200 de ani, numai la parade, ci şi ca să arate străinilor care ne încalcă drepturile, (…), că nu permitem aceasta fără a protesta şi în scris şi cu tunul”, artileriştii devenind astfel primii vestitori ai

independenţei. În acea zi, la ora 14.15, artileria otomană din cetatea Vidin a deschis focul asupra poziţiilor artileriei române şi a localităţii Calafat, primele lovituri căzând în zona bateriei 2 din Regimentul 1 Artilerie, ai cărei servanţi executau lucrări genistice la reduta „Ştefan cel Mare”. După ce turcii au tras cinci lovituri, artileriştii români au deschis focul, mai întâi asupra unor vase de război din rada portului Vidin şi apoi asupra garnizoanei otomane din cetate. Focul a fost deschis de bateriile 1 (locotenent Dănescu) şi 2 (căpitan Grămăticescu) din Regimentul 1 Artilerie. Primul proiectil a fost tras de tunul 1 (comandant sergentul Dragnea) din secţia I (comandant sublocotenent Vasiliu) din bateria comandată de căpitanul Grămăticescu (2/Regimentul 1 Artilerie). Apoi au deschis focul şi bateriile 6 (căpitan Zănescu) din Regimentul 1 Artilerie şi bateria 5 (căpitan Borănescu) din Regimentul 2 Artilerie, bombardamentul durând două ore. Registrul istoric al Regimentului 1 Artilerie consemnează: „... bateriile noastre, sub ordinele maiorului Popescu, ridică drapelul în semn de alarmă şi după ce lasă pe turci să tragă şase lovituri, (...), la a şaptea lovitură răspund bateriile lt. Dănescu şi bateria a 2-a a căpitanului Grămăticescu”. La 16 mai, maiorul Mihail Popescu, comandant de divizion în Regimentul 1 Artilerie, alături de alţi ofiţeri şi soldaţi, „care s-au distins în ziua de 26 aprilie, când s-a dat primul tun de la Calafat”, a fost decorat de domnitorul Carol I cu „Virtutea Militară” de aur; la apogeul carierei sale militare, când deţinea gradul de general de divizie, acesta a îndeplinit concomitent funcţiile de comandant al Corpului 1 Armată Craiova şi inspector general al artileriei.

86


Ziua de 15/27 mai 1877 a rămas în istorie ca momentul oficial în care Armata Română, la comanda şefului său suprem, domnitorul Carol I, a declanşat operaţiile militare împotriva Imperiului Otoman şi, implicit, a Războiului pentru Independenţă. Atunci, după ce a inspectat bateriile de la Calafat, domnitorul Carol I a mers la bateria „Carol I”, ocupată de bateria 6 (căpitan Zănescu)/Regimentul 1 Artilerie), ordonând des-chi derea focului asupra Vidinului. La ora 19.30 s-a deschis focul, semnalul fiind dat de tunul 1 din bateria „Carol I”, apoi trăgând tunul 1 din bateria „Mircea” şi tunul 1 din bateria „Elisabeta”. Turcii au răspuns după a doua lovitură, duelul de foc durând o oră, cinci obuze turceşti căzând în bateria „Carol I”. În timp ce bateria lansa prima lovitură asupra Vidinului, domnitorul Carol I rostea celebrele-i cuvinte: „A! Asta-i muzica

ce-mi place!”. „Mo ni torul Oficial” a consemnat următoarele: „…Întorcându-se la bateria Carol, Înălţimea Sa, dorind a regla tirul pieselor celor mari, a dat ordin ca bateria, care era armată cu tunuri mari de asediu, să arunce bombe. După al doilea foc, toate bateriile turceşti au început a răspunde. Cinci obuze au căzut în bateria Carol unde se afla domnitorul. (…) Din partea noastră s-au tras 23 de focuri, iar din forturile Vidinului 35”.

În toamna anului 1895, generalul Eracle Arion, comandantul Corpului 2 Armată Bucureşti, fost inspector general al Artileriei, cel mai bătrân artilerist în activitate, a obţinut din partea regelui Carol I permisiunea organizării, după terminarea manevrelor regale anuale, a unui „mare ospăţ, la care să ia parte toţi oficerii de artilerie, precum şi acei care au aparţinut acestei arme şi mai cu seamă vechii noştri şefi.” Această întrunire a avut loc la 28 septembrie 1895, la Arsenalul Armatei, a doua zi după defilarea trupelor participante la manevre. Au participat „generalii Arion, Lahovari, Algiu, Candiano-Popescu, Horbatsky , Popescu şi Robescu, precum şi toţi colonelii armei şi ceilalţi oficeri superiori”, ofiţeri din toate regimentele de artilerie, „în număr de 260”, precum şi „vechii şefi ai artileriei, domnii general Haralamb şi general Manu”. Cu această ocazie s-a hotărât ca ziua de 15 mai, în care M.S. Regele a ordonat bateriei „Carol” de la Calafat să deschidă focul asupra Vidinului să fie ziua „Sărbătorii Întâiului Tun”.

Bateria „Carol I“

Arsenalul Armatei

87


De regulă, ceremonialul Sărbătorii Întâiului tun, care se desfăşura în unităţi sau pe garnizoane unde fiinţau mai multe unităţi de artilerie, cuprindea întâmpinarea comandantului sau a şefului artileriei corpului de armată şi trecerea în revistă a trupelor, desfăşurarea Te-Deumului, cuvântul comandantului despre importanţa şi semnificaţia Sărbătorii Întâiului tun, defilarea trupei, servirea unei mese îmbunătăţite de către trupă şi comandanţii ei, toastul comandantului, desfăşurarea de dansuri populare în acordurile muzicilor militare în curtea unităţii şi învoirea militarilor în oraşele de reşedinţă a regimentelor. De asemenea, comandanţii de regimente şi de brigăzi de artilerie îşi adresau scurte telegrame de felicitare.

În anul 1902, în Bucureşti, „Sărbătoarea Întâiului Tun” a fost inclusă în programul manifestărilor oficiale prilejuite de aniversarea a 25 de ani de la proclamarea Independenţei, şi a comportat două momente: sărbătoarea de la Brigada 2 Artilerie şi ospăţul de seară al artileriei la Sala Muzeului de Artilerie de la Arsenalul Armatei.

La Brigada 2 Artilerie, „Sărbătoarea Întâiului Tun” a cuprins acordarea noului Drapel al Regimentului 2 Artilerie şi sfinţirea primelor

obuziere calibru 120 mm primite de 2 baterii, la 1 aprilie. Activităţile festive s-au desfăşurat în manejul Regimentului 10 Artilerie, iar masa comună a trupei şi ofiţerilor în manejul Regimentului 2 Artilerie. În finalul manifestărilor aniversare, conform relatărilor din acea vreme, „trupa a jucat mai multe danţuri româneşti”.

După trecerea în revistă a trupelor de către generalul Alexandru Tell, comandantul artileriei Corpului 2 Armată, acestea s-au dispus în careu, în jurul obuzierelor şi a drapelelor, iar arhimandritul Serapion, confesorul garnizoanei, a oficiat serviciul divin şi a botezat drapelele, obuzierele, precum şi „ofiţerii şi trupa”. Apoi, colonelul Romulus Boteanu, comandantul Regimentului 2 Artilerie, a luat cuvântul pentru a-şi exprima bucuria pentru dotarea cu noile tunuri şi a evidenţia caracteristicile superioare ale acestora.

În cuvântul său, generalul Alexandru Tell a spus, printre altele: „Camarazi, Regimentul al 2-lea a predat în mâinile M.S. Regelui, stegul pe care iubitul nostru Domnitor îl încredinţase în 1874, şi-a primit altul nou. Mai mult de un pătrar de veac ne-am adăpostit sub falnicul drapel, care a însoţit pe Domnitorul şi Căpitanul nostru în războiul independenţei, arătând armatelor aliate unde este capul, unde este inima armatei ăi ţărei române. Cu mare mâhnire ne-am despărţit cu toţii de dânsul; Dar mâhnirea este şi mai mare pentru mine, singurul din ofiţerii prezenţi, care am făcut campania independenţei la umbra acelui drapel şi care am avut şi distinsa onore de a comanda regimentul al 2-lea de artilerie, cât-va timp, în acea campanie. În urma măreţei cuvântări rostită de M.S. Regele, când ne-a încre-dinţat acest nou drapel, nu mai pot adăuga de cât urări din inimă ca Cerul să dăruiască ar-tileriei române harul de a adă posti, sub

88


falnicul sbor al vulturilor săi, pe vitejii care vor îndeplini urarea M.S. Regelui ca „Urmaşii Săi să păstreze şi să mărească moştenirea Sa”, şi ca ast-fel acvilele ei să aibă dreptul de a se odihni apoi lângă surorile lor mai mari, şi lângă Corona de Oţel, care din ţeva de tun luat de la vrăjmaşi a fost făurită. Avem în faţa nostră, nouile guri de foc de câmp: obuzierele de 120. Să le urăm cu toţii ca botezul sfânt de astă-zi să nu fie prea depărtat de botezul de foc ce va primi de la vrăjmaşi, în lupta din care va reeşi desăvârşirea menireinemului românesc. Camarazi, La această sărbătoare a artileriei din anul trecut v-am zis: „La anul se închee un pătrar de veac de la gloriosa nostră campanie, nădăjduesc să sărbătărim aniversarea întâiului tun, într-o măreţă întrunire a întregei artilerii române.” Dorul, urarea mea s-au realizat. Astă-seră toţi oficerii artileriei române vor adeveri zicătoarea: „Cine voesce pote.” şi M. S. Regele va da artileriei Sale noui dovezi de Înalta Sa bună-voinţă către noi, atât prin prezenţa Sa în mijlocul, în capul nostru, cât şi prin Înalte daruri de onoruri şi amintiri. Cu măreţa serbare de diseră nu trebuie să se închee şi sărbătorirea Întâiului

tun. Trebue să urmăm a-l sărbători ca aceiaşi mândre, până când îl vom înlocui cu altă aniversare mai mare, mai falnică”.

Seara, la „măreaţa întrunire a întregei artilerii române”, orchestrată, ca de altfel toate ceremonialele militare dedicate proclamării Independenţei, de legendarul general de divizie Eracle Arion, comandantul Corpului 2 Armată Bucureşti, fost şef al Serviciului de Artilerie din Marele Cartier General în timpul războiului, a participat şi Regele Carol I, îmbrăcat în uniformă de general de artilerie, însoţit de

Regina Elisabeta, Principele Ferdinand şi A.S. Regală Principesa Maria. Au mai participat Dimitrie Sturdza, prim-ministru şi ministrul de Război ad-interim, iluştrii artilerişti aflaţi în rezervă, generalii Gheorghe Manu, Iacob Lahovary, Iulius Dunka, Henrich Herkt, Alexandru Horbatsky, Ion Algiu, precum şi floarea artileriei de atunci, generalii Mihail Popescu, comandantul Corpului 1 Armată Craiova şi inspectorul general al Artileriei, Panait Warthiadi, comandantul Corpului 3 Armată Galaţi, George Makarovitsch, comandantul Diviziei 6 Infanterie Focşani, Alexandru Tell, comandantul artileriei Corpului 2 Armată, Ion Şomănescu, comandantul Diviziei 8 Infanterie Botoşani.

Sala Muzeului de Artilerie era împodobită în exterior, cu ghirlande de lămpi electrice, colorate în culorile naţionale, albastru, galben şi roşu. În interior sala era ornată cu ghirlande de stejar, panoplii cu arme şi lămpi electrice. Pe peretele din dreapta se afla un panou cu coroana regală, o panoplie de arme în formă de soare, o panoplie de drapele sub care se afla emblema artileriei – două tunuri încrucişate şi o bombă în flăcări. Între busturile Regelui şi Reginei se afla pe un trepied portretul Regelui în ţinută de general de artilerie, executat în anul 1881. Pe peretele din stânga, pe o estradă roşie era aşezată masa de onoare, cu 37 de locuri. În partea opusă era ridicată loja familiei regale. Peretele din faţa intrării în sală era ornat cu ghirlande de frunze de stejar, panoplii cu diferite arme, iar în centru era construită o cascadă de stânci şi diferite plante, luminată de două proiectoare. În centrul sălii atârna o frumoasă lustră formată din săbii, baionete şi revolvere din gura cărora lămpile electrice

Regele Carol I

89


răspândeau valuri de lumini. În faţa mesei de onoare, între două rânduri de mese ale participanţilor, era aşezată ţeava tunului turcesc, din al cărui oţel s-a făurit Coroana regală, având pe culată primul Drapel al Artileriei Române. Regele Carol I şi Principele Ferdinand au fost întâmpinaţi de ministrul de Război şi generalii artilerişti, precum şi de ofiţerii participanţi, dispuşi de la intrare până la sala ospăţului. M.S. Regele s-a întreţinut cu ofiţerii şi după ce s-a servit ţuica au intrat în sală şi s-a început servirea mesei. Către sfârşitul petrecerii, generalul Eracle Arion a rostit următoarea cuvântare: „Maiestate, Întâiul tun tras la Calafat nu însemnează numai deschiderea ostilităţilor în războiul din 1877; el a împrăştiat vălul de nori care acopereau viitorul ţărei şi ne-a întărit credinţa în destinele ei. Înapoiul acestui văl se putea zări victoria încununând fruntea Maiestăţei Voastre cu corona de oţel şi mai departe o Românie mare şi frumoasă, România strămoşească, stând în adoraţiunea reîntemeietorului ei: înţeleptul Rege Carol cel Mare al României. În amintirea acelei zile oferim Maiestăţei Vostre bateria care a deschis focul, cu arătarea locului de onore ocupat de Maiestatea

Vostră în momentele de cel mai mare pericol (foto). Voim încă printr-aceasta să se cunoscă de tinerii ofiţeri şi de cei ai generaţiunilor viitore exemplul de jertfire a vieţei pentu ţară, dat de Maiestatea Vostră. Astfel făcut Sire la Calafat, astfel la 27 August, astfel la toate atacurile de la Plevna. Acest dar va spori încă simţimintele de devotament şi iubire ce artileria a avut tot-deauna, pentru suverana Căpitănie a armatei. El este un omagiu respectuos adus curagiului şi vitejiei ge Maiestatea Vostră aţi înfăţişat armatei în tot

timpul luptelor pentru neatârnare. Primesce-l, Sire, cu aceiaşi dragoste şi inimă curată, cu care Vi se prezintă; răsplata cea mai preciosă pentru toţi tunarii va fi aceea de a striga mult timp încă: Trăiască Regele nostru Carol”.

Macheta bateriei de la Calafat, oferită regelui, era construită la scara 1/50 şi reprezenta secţia din dreapta bateriei. De asemenea, con-ţinea următoarele inscripţii: „Locul ocupat la 15 Mai 1877 de M.S. CAROL în timpul focului” (placa de argint din dreapta parapetului); „15 Mai 1877 Măria Sa Domnitorul CAROL I ordonă deschiderea focului din Bateria Carol asupra Vidinului şi înfruntă focurile vrăjmaşului

Generalul Eracle Arion

Macheta Bateriei „Carol I“

90


Majestăţii Sale Regelui CAROL I Oficerii de Artilerie 15 Mai 1902” (pe partea dinapoi a bateriei, gravat în bronz); „Arsenalul de Construcţii al Armatei 1902” (pe partea stângă a bateriei).

În lungi şi repetate ovaţii, M.S. Regele a răspuns: „Simt o vie bucurie că Mă găsesc în mijlocul ofiţerilor de artilerie, spre a serba împreună cu D-vostră memorabila aniversare de la Calafat. Cu adâncă emoţiune am ascultat patriotica cuvântare, rostită în numele întregului corp ofiţeresc de artilerie şi prin care măreţa epocă a gloriosului nostru războiu, este zugrăvită în culori aşa de mişcătore. Mulţumesc călduros pentru acestă nouă dovadă de credinţă ca şi pentru frumoasa reproducţiune a bateriei Carol, care o primesc ca un dar forte scump inimei Mele şi ca amintirea întâiei lupte de artilerie. Un sfert de veac a trecut de atunci, neuitată Mi-a rămas ziua când puternicul glas al tunurilor nostre răsuna pe ţărmurile Dunărei, vestind departe peste hotarele ţărei că ceasul neatârnărei a sosit: cu un avînt vrednic de laudă regimentele de artilerie luptau apoi pe câmpiile din Bulgaria şi deschideau drumul la isbândă prin dărâmarea întăriturilor de la Plevna, Rahova şi Vidin. Din sfărâmăturile acestor cetăţi, stropite cu sângele vitejilor noşti ostaşi, România s-a ridicat tare şi oţelită ca un stat de sine stătător, înconjurat de o aureolă care vecinic va străluci în istoria Patriei. Artileria poate fi mândră de falnicul său trecut şi ţara, împreună cu Mine, ne putem rezema cu încredere pe această armă care şi-a biruit un loc de Căpetenie în armată. De a pururi ofiţerii de artilerie trebue să fie geloşi de această înaltă posiţie şi pătrunşi de datoria şi răspunderea lor, mai ales în privinţa însemnatului rol la care ei pot fi chemaţi pe câmpul de luptă. Din partea Mea, vă încredinţez de dragostea şi ocrotirea Mea, şi ca o dovadă statornică a acestor simţiminte, am hotărât ca regimentul 1 de artilerie, care a tras cel d-ântâiu tun, sub comanda Mea, asupra Vidinului şi singurul la suirea Mea pe Tron, să porte de astă-zi înainte numele Meu. Regina dăruesce regimentului 2, al cărui steag M-a însoţit în timpul campaniei, portretul Meu executat câţi-va ani după războiu (foto). Doresc ca aceste distincţiuni să arate într-un viitor mai depărtat că artileria s-a desvoltat şi a crescut sub Domnia Mea într-un mod aşa de repede, că Eu potprivi astă-zi cu mândrie 14 regimente şi că în gloriosul războiu de la 1877 am împărţit cu dânsa primejdiile, luptele şi isbândele. Sigur fiind, că marea şi fericita epocă a

reînvierei României este adânc întipărită în inima şi mintea tuturor, ridic paharul Meu în onorea Artileriei, urându-i un viitor tot aşa de strălucit ca trecutul său şi ca dânsa să rămâie de-a pururi podoaba iubitei Mele armate”.

După acest onorant şi măgulitor discurs, generalul Mihail Popescu, inspectorul general al Artileriei, mulţumind Regelui, în numele ofiţerilor de artilerie pentru nepreţuitele daruri făcute, a spus, printre altele: „Sire, Ofiţerii de artilerie sunt mândri de marea onore făcută lor, dând numele Maiestăţei Vostre regimentului 1 artilerie şi de darul nepreţuit făcut de M.S. Regina Regimentului 2 Artilerie. Încredinţăm pe Maiestatea Vostră că noi cu toţii ne vom face datoria când tronul şi ţara va avea trebuinţă, apărând cu piepturile nostre. Exemplul dat de Maiestatea Vostră la 15 Maiu 1877 este adânc săpat în inimile nostre. …Conduşi de Maiestatea Vostră, avem credinţa a fi pe cale cea bună. Dorim, Maiestatea Vostră, să trăiţi încă mulţi ani spre a ne conduce şi mai ‘nainte”.

După plecarea Regelui şi a familiei regale, s-a servit punciul. Generalul Eracle Arion, cel gratulat în semn de recunoştinţă de camarazi cu denumirea de „învăţătorul artileriei”, deoarece a fost primul comandant al Şcolii Speciale de Artilerie şi Geniu, a dat nota veselă întrunirii, însufleţind participanţii cu legendara sa comandă: „Tunari, la posturi. Încărcaţi paharele. Faceţi din braţul vostru pârghie de ochire. Duceţi-l la retezetura gurei. Tunari! Foc!”.

Atmosfera de camaraderească bucurie este pe deplin relevată de următoarea consemnare din presa vremii: „Sufletul conmesenilor se înălţa în mândria de a vedea camaraderia, veselia, intusiasmul care a domnit în tot timpul şi a făcut din acest banchet cea mai reuşită şi mai măreţă serbare, care ne-a fost dat să vedem şi care s-a terminat la 1 dupe miezul nopţii.”

Din păcate, în perioada interbelică, şi cu atât mai mult în perioada postbelică, firul acestei tradiţii s-a rupt, deşi colonelul, devenit peste ani general, Pion Georgescu, comandantul Şcolii de Ofiţeri de Artilerie de la Timişoara a militat pentru acest lucru, reuşind doar să dezvelească, în cazarma OOTA din Craiova, o placă comemorativă în cinstea Regimentului 1 Artilerie „Regele Carol I”. „Sărbătoarea Întâiului tun” a reprezentat o stare de spirit, liantul ce a unit şi-a mobilizat o generaţie de artilerişti, generaţia care a luptat şi a câştigat pe câmpul de bătălie. Neatârnarea ţării şi-a pregătit

91


Reîntregirea, visul milenar al românilor de a făuri ROMÂNIA MARE.

De fapt, artileriştii „pentru a rămâne credincioşi unor vechi şi bune datini, de a restrânge necontenit legăturile de camaraderie” au organizat multe întâlniri memorabile. Una dintre acestea a fost „ospăţul artileriei” din 17 octombrie 1909, prilejuit de introducerea în înzestrarea armatei a tunului cu tragere repede model 1904 pentru bateriile montane şi model 1908 pentru cele călăreţe, precum şi de reorganizarea artileriei pe 18 regimente (9 brigăzi) şi un divizion de artilerie călăreaţă.

La acest eveniment, desfăşurat în sala Muzeului de Artilerie din Arsenalul Armatei (foto, poarta Arsenalului), au participat aproape 600 de ofiţeri de artilerie din activitate şi din rezervă, fiind onorat cu prezenţa Principelui Moş tenitor Ferdinand I, A.S. Regală Carol al II-lea, primului ministru, căpitanul de artilerie (r.) I.I.C. Brătianu, ministrul de Război ad-interim Toma Stelian, generalul Grigore Crăiniceanu, şeful Statului Major General, generalii Panait Warthiadi, comandantul Corpului 3 Armată, Petre Vasiliu Năsturel, comandantul Diviziei 6 Infanterie, Constantin Coandă, inspectorul general al Artileriei, precum şi generalii veterani ai războiului Neatârnării Gheorghe Manu, Alexandru Tell, Alexandru Robescu şi Romulus Boteanu.

Către sfârşitul ospăţului a toastat Principele Moştenitor Ferdinand I, care, printre altele, a spus: „Toată armata trebue să fie mândră de marile progrese realizate de artilerie, precum şi de materialul cu care a fost înzestrată, făcând dintr-însa una din cele dintâiu artilerii din lume. Acei, care au văzut începuturile acestei arme, nu mai sunt decât puţini la număr, dar inimile lor bat cu mai multă vioiciune şi tresar de bucurie, astăzi, când văd că visul lor s-a îndeplinit. Celor tineri le recomand să ia exemplu dela cei bătrâni şi să-i urmeze pe aceeaşi cale”.

În cuvântul său, generalul Gheorghe Manu, veneratul bătrân artilerist, reîntemeietor al Artileriei Române, a spus, printre altele: „Servind în toată cariera mea militară numai în artilerie, am dreptul a mă considera ca istoricul viu al celei române.… Dacă eu trăesc numai cu amintirea dulce de ce am putut pentru artileria română, Domniile-Voastre trăiţi în plină activitate cu dorinţa şi cu voinţa de a face şi mai bine. Pruncul a fost născut de noi; d-v trebue să-l creşteţi, să-l măriţi. …De aceea vă rog, ca cu toţii la o laltă, să luăm paharul în mână

şi să bem pentru propăşirea artileriei române şi urarea de a o vedea totdeauna între cei aleşi ai armatei noastre”.

Primul ministru I.I.C. Brătianu a spus: „Artileria trebue să fie mândră că M.S. Regele este întâiul artilerist al ţării. Simţimintele, care au domnit totdeauna în artilerie,au făcut tăria ei.… Artileria noastră a fost totdeauna înzestrată cu tunul cel mai perfecţionat, urmează ca ea să-şi păstreze veşnic neschimbate tradiţiunile cari i-au dat un loc de onoare în oştirea românească. Aceste tradiţiuni, întemeiate pe credinţa către patrie şi tron, pe conştiinţa datoriei, pe respectul disciplinei şi pe spiritul de adevărată camaraderie, au asigurat artileriei noastre un rol glorios în timp de răsboiu; iar în timp de pace, respectul şi dragostea tuturor”.

Generalul Constantin Coandă, inspectorul Artileriei, a menţionat, printre altele: „Alteţă Regală, Corpul ofiţeresc de artilerie, cu simţiminte de respectuoasă gratitudine către M.S. Regele pentru Înalta ocrotire şi iubire, ce în toţi timpii şi în toate împrejurările a binevoit a-i arăta, înconjură astăzi cu credinţă şi dragoste pe AA. VV. RR. şi găseşte în Înalta Lor prezenţă o nouă însemnată cinste, pe care o preţueşte ca şi măgulitoarele aprecieri ale gloriosului nostru Suveran. …Noul tun cu tragere repede, adoptat în 1904, …îl sărbătorim astăzi cu speranţa că va avea norocirea să împlinească dorinţa tuturor şi va aduce artileriei un viitor tot atât de strălucit ca şi trecutul său. … Încredinţăm pe A.V. Regală … că suntem printre cei mai cu dragoste şi devotament pentru ţară şi tron”.

După plecarea Înalţilor oaspeţi regali, s-a consumat un moment emoţionant. Din piepturile artileriştilor de toate gradele, ridicaţi în picioare, „au explodat cele mai călduroase şi entusiaste urale pentru generalul Manu”, readus în sală, special, la cererea tunarilor, pentru a-şi omagia venerabilul şef.

Apoi, către miezul nopţii, în prezenţa primului ministru, „s-au stins toate lămpile şi s-a dat foc tradiţionalului punch al artileriei, care a fost mestecat cu sabia d.lui general Warthiadi, cel mai mare grad dintre cei prezenţi. În timpul cât punchul ardea, tunarii făcură cerc în jurul cazanului şi jucară cu mult elan danţuri naţionale, vii şi bărbăteşti”.

Şi această sărbătoare a fost încă o dovadă a spiritului de corp şi de camaraderie sinceră ce i-a animat întotdeauna pe ofiţerii de artilerie.

92

Am considerat că am o datorie de onoare să prezint biografia bunicului meu, ofiţer în armata regală, licenţiat în educaţie fizică şi implicat pe întreaga durată a carierei sale militare în dezvoltarea cercetăşiei şi a mişcării sportive din România.

Am căutat să pun în pagină materialele găsite în arhiva familiei şi din alte surse. Rezultatul îl puteţi găsi online la adresa povesteaunuicercetas.blogspot.com Mulţumesc Ser-viciului Istoric al Armatei pentru şansa de a prezenta un rezumat în paginile „Calendarului Tra-diţiilor Militare”.

Ioan Dem. Dimăncescu s-a născut în anul 1898 în familia lui Dumitru Dimăncescu, funcţionar la Căile Ferate Române. Urmează cursul primar (1905-1909) la Şcoala de băieţi nr. 30 (ţinând de Liceul “Sfântul Sava”), gimnaziul (1909-1913) la Liceul „Sf. Sava” şi ciclul superior la Liceul „Mihai Viteazul” (începând cu anul 1913).

Împreună cu fratele său mai mare - Dimitrie Dimăncescu (născut în 1896) - şi cu încă doi prieteni înfiinţează prima patrulă de cercetaşi din România. Era în vara anului 1913 şi tinerii liceeni vroiau să experimenteze în natura sălbatică a Bucegilor cele citite în „Lectures pour tous”.despre cercetaşii francezi.

Întorşi din vacanţă, la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti (având sprijinul directorului de atunci - prof. Marin Demetrescu) se organizează în prima centurie de cercetaşi din România.

Povestea unui cercetaş

COLONELUL IOAN DEM. DIMĂNCESCU (1898-1951)Ing. Alin DIMĂNCESCU(nepotul colonelului Ioan Dem. Dimăncescu)

În paralel, profesorul universitar Gheorghe Murgoci ţine o conferinţă despre cercetăşia din alte ţări, iar profesorul Gabriel Giurgea tipăreşte prima broşură despre cercetăşie, pe care o distribuie în şcolile secundare din ţară.

Anii 1914 şi 1915 consfinţesc dezvoltarea orga-nizaţiilor de cercetaşi sub patronajul Casei Regale şi îndeosebi al principelui Carol, viitorul rege al României, un mare entuziast al mişcării. Trebuie menţionată contribuţia decisivă a corpului ofiţeresc român, care a dat primul comandant al organizaţiei,

colonelul Grigore Berindei şi pe mulţi membri ai comitetului de conducere, cât şi majoritatea instructorilor voluntari. Asociaţia „Cercetaşii României” a fost recunoscută ca persoană morală şi juridică de către Corpurile Legiuitoare prin legea promulgată la 8 aprilie 1915 (stil vechi).

La începutul intrării României în Primul Război Mondial, Ioan Dimăncescu execută împreună cu cercetaşii misiuni în preajma Bucureştiului şi în gara Obor, ajutând la primirea şi transportul răniţilor (septembrie 1916). Tânara generaţie urma să scrie istorie prin implicarea Corpului Cercetaşilor de Război în activităţile auxiliare de susţinere a efortului militar.

Vrând să se implice mai mult decât în activităţi în spatele frontului, în octombrie 1916 Dimăncescu se înscrie la Şcoala de Ofiţeri de Infanterie din Botoşani. Parcurge cursurile, pe

Ioan D. Dimăncescu

93


care le absolvă în martie 1917, sub presiunea operaţiunilor de război.

Va fi încadrat în Compania 1 Ciclişti din cadrul Diviziei I de Cavalerie.

La începutul lunii iulie este avansat sublocotenent şi în august 1917 primeşte botezul focului în luptele de la Cireşoaia, Grozeşti şi Coşna.

La începutul anului 1918 trupele noastre trec Prutul şi intervin în Basarabia pentru a proteja populaţia civilă de haosul creat de trupele ruseşti în retragere, foştii noştri aliaţi. Ioan Dimăncescu este grav rănit în luptele pentru lichidarea unor capete de pod ale formaţiunilor bolşevice, la Soroca şi Hotin, fiind internat la Iaşi.

Pe 24 martie 1919 este decorat de către regele Ferdinand I cu „British War Medal”, după ce în noiembrie 1917 primise şi „Virtutea Militară”.

Încadrat în Regimentul 2 Vânători de Munte, ia parte la intervenţia anticomunistă a Armatei Române în Ungaria (august - noiembrie 1919), soldată cu ocuparea Budapestei şi răsturnarea regimului sovietic al lui Béla Kun.

Sfârşitul Primului Război Mondial este marcat în plan sportiv de Jocurile Inter-Aliate care au loc la Paris, pe stadionul Pershing, între 22 iunie - 6 iulie 1919 - într-o încercare de a reintroduce spiritul olimpic (pentru început numai în rândul naţiunilor victorioase). Locotenent-colonelul Virgil Bădulescu, şeful Biroului Educaţiei Fizice din cadrul Marelui Stat Major, conduce delegaţia României. Împreună cu fratele său, Ioan Dimăncescu face parte din echipa noastră de rugby, într-o participare care se constituie în debutul oficial al reprezentativei noastre în competiţiile internaţionale.

Schiţă făcută la cursurile şcolii militare În marş spre Budapesta, august 1919

Sublocotenentul Ioan Dimăncescu - în centru (X) - cu un pluton de ciclişti pe frontul din Moldova, iulie 1917

94


Deşi nu atât de im-portantă ca bilanţ, parti ciparea românească în cadrul unui context inter naţional evidenţia necesitatea unei alte viziuni a pregătirii fizice în rândul forţelor armate.

La invitaţia Reginei Maria, organizaţia Young Men’s Christian Association (YMCA) îşi deschide în anul 1919 o filială în România.

Tânărul ofiţer Dimăn-cescu - avansat locotenent la 1 octombrie 1919 şi trecut în garnizoana Batalionului 1 Vânători de Munte Sinaia - ia parte la cursul de educaţie fizică (şcoală de vară) pentru formarea instructorilor repartizaţi Caselor Ostăşeşti, susţinut de locotenent-colonelul Virgil Bădulescu şi des-făşurat cu concursul societăţii YMCA şi al Regimentului 1 Vânători de Munte (Braşov, august 1920) (foto). De asemenea, participă şi la alte cursuri pentru instructori de schi, alpinism şi aplicaţii de munte.

În anul 1922 iau fiinţă Oficiul Naţional pentru Educaţie Fizică (ONEF) şi Institutul Naţional pentru Educaţie Fizică (INEF). Primul rector al INEF-ului este locotenent-colonelul V. Bădulescu. Ministerul de Război a sprijinit ONEF, aprobând mutarea locotenent-colonelului V. Bădulescu şi a maiorului Emil Pălăngeanu, precum şi a altor ofiţeri mai tineri în efectivele care au format corpul didactic de bază al INEF. Între anii

1922-1929, în cadrul INEF-ului funcţiona o secţie militară, care se va transforma în anul 1929 în Institutul Militar pentru Educaţie Fizică (IMEF), la conducerea căruia va fi numit locotenent-colonelul E. Pălăngeanu.

Dimăncescu (foto - X) s-a numărat printre ofiţerii detaşaţi în cadrul INEF-ului şi mai târziu în cadrul IMEF-ului, devenind şi redactor şef la revista „Buletinul Educaţiei Fizice”, organul Oficiului Naţional de Educaţie Fizică, iniţiativă a aceluiaşi locotenent-colonel Bădulescu.

Este avansat căpitan şi între anii 1924-1926 va fi trimis ca bursier al guvernului român în Statele Unite, unde absolvă cursurile International YMCA College din Springfield-Massachusetts, cu titulatura de licenţiat în ştiinţe, director de educaţie fizică.

În anul 1923, la iniţiativa locotenentului Ioan Dimăncescu, a lui Decebal Mateescu, a fraţilor Pascu şi a lui Toma Calista, precum şi cu sprijinul primarului oraşului Sinaia, George Matheescu, al Batalionului 1 Vânători de Munte Sinaia şi al Castelului Peleş ia fiinţă Clubul Sportiv „Peleş”. Asociaţia avea secţii de schi, săniuţe şi bob. Pe lângă funcţia de preşedinte (1923-1924), Dimăncescu activa şi ca instructor sportiv. După întoarcerea de la studii, va reveni la conducerea organizaţiei între anii 1926-1929. Clubul îl avea ca preşedinte de onoare pe principele Nicolae, familia regală implicându-se direct în practicarea, popularizarea şi susţinerea dezvoltării sporturilor de iarnă.

După război, ofiţerul Dimăncescu îşi reia activitatea în cercetăşie, fiind comandant de centurie la Sinaia (începând cu 1920), comandantul cohortei I Galben Bucureşti (din 1929) şi al Legiunii Bucureşti (din 1935).Instructori şi studenţi la IMEF

95


La propunerea Principesei Ileana a României a făcut parte din comitetul de organizare (1929-1930) care a pus bazele Asociaţiei „Cercetaşele României”.

A fost membru al delegaţiei României, condusă de locotenent-colonelul Ulisse Sâmboteanu, directorul Cercetăşiei noastre în perioada interbelică, la Jamboreea internaţională de la Birkenhead-Arrowe Park (1929) (un succes uriaş de participare: 50.000 de cercetaşi din toată lumea). La întoarcerea în ţară, membrii delegaţiei au propus organizarea de jamboree naţionale în România, evenimente care vor avea loc în anii următori (1930-Piatra Neamţ, 1932 - Sibiu, 1934-Mamaia şi 1936-Braşov).

A fost membru al Asociaţiei „Cercetaşii din Războiul 1916-1919” şi în anul 1935 a primit „Virtutea Cercetăşească” pentru activitate deosebită.

După desfiinţarea cerce tăşiei prin reor-ganizarea „Străjii Ţării” la 24 ianuarie 1937, maiorul Ioan Dimăncescu va deveni şeful Falangei Străjerilor, având în subordine toate unităţile de străjeri din ţară, iar din anul 1938 este numit directorul Educaţiei Fizice şi Sănătăţii în cadrul Comandamentului „Straja Ţării”.

Bun organizator, se va ocupa de coordonarea manifestărilor străjereşti care se desfăşurau pe stadionul ANEF pe 8 iunie, Ziua Restauraţiei.

După intrarea României în război, va fi adjunctul generalului E. Pălăngeanu în nou creata organizaţie „Munca Tineretului Român” (MTR) (1942-1944), coordonând sediul de la Breaza. MTR-ul era copia fidelă a organizaţiei „Doktor Todt” din Germania.

Mare admirator şi promotor al muntelui şi sporturilor de iarnă, Ioan Dimăncescu a fost membru al Asociaţiilor „Hanul Drumeţilor” (1924), „Turing Clu bul României” (TCR) (1925-1947), „Amicii Predea-lului” şi „Ski Club Bucureşti”.

A căutat să îmbine activităţile desfăşurate la Clubul Sportiv „Peleş” cu competiţiile naţionale de profil şi cu cele din calendarul activităţilor cercetăşeşti.

S-a implicat în participarea echipelor militare româneşti la competiţii polisportive peste hotare şi în organizarea de concursuri internaţionale de schi

şi biatlon în ţară (1926-1934).Începând cu anii ’30 a activat în cadrul

Federaţiei Române de Ski, între anii 1942-1945 fiind preşedintele organizaţiei.

În contextul de după 23 august 1944, la începutul anului 1945 este trecut în rezervă. Colaborează o perioadă la tabăra YMCA de la Timişul de Jos, condusă de Constantin Zahirnic, directorul organizaţiei în România. Membru cu

Membrii Clubului Peleş cu principele Nicolae – în centru – şi preşedintele clubului – cpt. Ioan Dimăncescu, X.

Delegaţia României împreună cu lord Baden Powell, părintele cercetăşiei, la a 3-a Jamboree Internaţională

de la Birkenhead (1929)

96


vechime al Secţiei a V-a din Marele Stat Major, colonelul Dimăncescu este reactivat şi încadrat până la începutul anului 1948 ca inspector sportiv în învăţământul militar.

Slăbit, bolnav şi înconjurat de noile realităţi „revoluţionare”, se stinge din viaţă prematur, în anul 1951, la doar 53 de ani, lăsând în urmă o carieră exemplară, bazată pe onestitate, abnegaţie şi profesionalism.

De-a lungul activităţii sale (1917-1947), Ioan Dimăncescu a primit numeroase distincţii militare şi civile, printre care „Virtutea Militară” de război (1917), British War Medal (Medalia Militară) (1919), „Crucea Comemorativă a războiului 1916-1918” cu barete (1920), Medalia „Victoria” a marelui război pentru civilizaţie (1921), „Cross of Valor” - Poland (1922), „Răsplata muncii pentru învăţământ” clasele a II-a (1924) şi I (1930), Ordinul „Coroana României” în grad de Cavaler (1930), Order of White Eagle/”Vulturul Alb” – Iugoslavia (1930), Furajera „Mihai Viteazul” (1934), „Meritul Sanitar” clasa I (1934), „Meritul Cultural pentru

Sport şi Educaţie Fizică” clasa a II-a (1935), „Virtutea cercetăşească” de argint pentru activitate cercetăşească deosebită (1935), „Meritul Cultural pentru Străjerie” în grad de cavaler clasa I (1937), Semnul Onorific pentru serviciul militar de 25 de ani (1938), Ordinul „Coroana României” în grad de ofiţer (1940), „Medalia Centenarului Regelui Carol I” pentru contribuţia adusă înzestrării oştirii (1939 şi 1940), „Insigna Sportivă” clasa I de aur (1943), „Meritul Cultural” în grad de ofiţer pentru servicii aduse sportului (1943).

„Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România”, apărută în anul 2002 şi editată de către un colectiv condus de prof. dr. Nicu Alexe şi lucrarea „Educaţia Fizică în Armata Română. File de istorie”, apărută în anul 2011 şi editată de către colonelul prof. dr. Ioan Armanu îl includ ca promotor al mişcării sportive şi personalitate în domeniu.

Nu în ultimul rând, la începutul anilor ‘90, după reînfiinţarea Asociaţiei „Cercetaşii României”, în semn de apreciere a activităţii desfăşurate în cadrul organizaţiei, foştii camarazi (astăzi dispăruţi dintre noi) au propus ca o unitate din Bucureşti să-i poarte numele. Astfel a luat fiinţă Cohorta „General Dimăncescu”, devenită ulterior Centrul Tradiţional „General Dimăncescu” şi mai apoi Centrul Local „Dimăncescu”, astăzi unul dintre cele mai active centre cercetăşeşti din ţară.

Regele Carol al II-lea, Mihai - Mare Voievod de Alba Iulia, Teofil Sidorovici – comandantul Străjii Ţării şi maiorul Ioan

Dimăncescu – şeful Falangei Străjerilor asistând la defilarea de pe stadionul ANEF.

8Militaria

98

Dorinţa de a răsplăti vitejia, eroismul nu este recentă, dar zorii epocii moderne şi evoluţiile istorice ulterioare au dus la instituirea de ordine, medalii, demnităţi, ranguri sau grade militare. O componentă esenţială a acestui sistem de recompense a constituit-o şi categoria gradelor şi demnităţilor.

Cel puţin la nivelul Europei, cea mai înaltă treaptă care poate fi atinsă în ierarhia militară a fost reprezentată de demnitatea de mareşal (cea de generalisim are conotaţii în primul rând politice, nu doar militare). Prima oară a fost instituită în Franţa, în timpul lui Filip August. Suprimată în 1793 în timpul primei Republici franceze, a fost reactivată de Napoleon în 1804, principalii lideri ai armatelor sale fiind învestiţi cu această demnitate.

DEMNITATEA DE MAREŞAL ÎN ARMATA ROMÂNĂDr. Manuel STĂNESCU

Începând cu Primul Război Mondial, rangul de mareşal a început să fie

mai des acordat. În ceea ce priveşte România,

rangul de mareşal a fost acordat prima oară la sfârşitul anului 1918. Guvernul generalului Coandă, care pregătea întoar cerea la Bucureşti a familiei regale şi a înalţilor demnitari ai statului, a hotărât să acorde regelui Ferdinand,

în calitatea sa de comandant suprem al Armatei, rangul de

mareşal, deşi nu exista, până în acel moment, nicio reglementare

juridică în acest sens. Elaborarea primei cărţi de mareşal s-a făcut în casa boierului ieşean Ursu, folosindu-se drept sursă cărţile de boierie şi răzăşie, acordate de domnitorii Ţării Româneşti în ocazii similare celor care se evidenţiaseră pe câmpul de luptă.

99

Calendarul tradiţiilor militare 2013Militaria

La 1 decembrie 1918, ziua în care familia regală intra în Bucureşti, pe dealul Mitropoliei, în prezenţa unei mulţimi numeroase, a înalţilor demnitari ai statului, a Mitropolitului Pimen al Moldovei, a generalului Berthelot, comandanţi de mari unităţi, ministrul de Război, generalul Eremia Grigorescu, dădea citire primei cărţi de mareşal, în care, la final, se preciza: „Armata te ridică pe tine, cel dintâi Domn şi stăpânitor de veci al tuturor pământurilor româneşti la cea mai înaltă treaptă ostăşească, care în graiul marilor popoare, nouă prietene şi sprijinitoare, se cheamă Rang de Mareşal”. Primind această distincţie, regele Ferdinand se adresa grupului de generali cu cuvintele „se cuvine şi dumneavoastră celor ce aţi comandat armate în războiul nostru să fiţi înălţaţi la gradul de mareşal”.

Un gând ce avea să se realizeze abia în 1930, în primele zile după revenirea pe tron a lui Carol al II-lea. Prin Decretul-lege nr. 2451, aprobat prin votul Senatului şi Camerei Deputaţilor, începând cu 14 iunie 1930 se crea demnitatea de mareşal, pe baza acestuia fiind învestiţi cu acest grad onorific Regele Carol al II-lea, Constantin Prezan (1861-1943) şi Alexandru Averescu (1859-1938). Conform statutului privind portul uniformei, însemnul de mareşal era reprezentat prin două bastoane încrucişate fixate pe paspolul epoletului de general de corp de armată, precum şi bastonul de mareşal, lung de 35 cm, acoperit cu catifea purpurie, împodobit cu acvile cruciate de aur şi ornat la capete cu frunze de stejar, de aur (singurul care se păstrează în prezent este cel care a aparţinut mareşalului Averescu, aflat în colecţia Muzeului Militar Naţional). Carol al II-lea a primit demnitatea de mareşal la 29 octombrie 1930, la Sighişoara, cartea şi bastonul de mareşal fiindu-i înmânate de generalul Condeescu, la acea dată ministru de Război.

La 10 mai 1941, în baza Decretului 1354 din 9 mai 1941, semnat de Conducătorul Statului Român, generalul Ion Antonescu, regele Mihai I era învestit cu demnitatea de mareşal, în calitatea sa de cap al oştirii. Câteva luni mai târziu, prin Decretul nr. 2332 din 21 august 1941, la rândul său generalul

100

Calendarul tradiţiilor militare 2013 Militaria

forţelor armate şi pentru merite deosebite în conducerea trupelor.

După Revoluţie, Legea nr. 80/1995 prevede acordarea gradului de mareşal de către Pre şedintele României, în timp de război, generalilor de armată pentru merite excepţionale.

Regii Ferdinand I, Carol al II-lea şi Mihai I au primit această demnitate în calitatea lor de capi ai oştirii, ca însemne ale puterii militare. Constantin Prezan, Alexandru Averescu şi Ion Antonescu au primit gradul de mareşal pentru serviciile aduse ţării pe câmpurile de bătălie, ultimul fiind singurul ofiţer activ ce a purtat această demnitate şi ultimul învestit.

Documentele prezentate mai jos reprezintă primele măsuri care reglementau demnitatea de mareşal, emise la scurt timp după venirea pe tron a regelui Carol al II-lea, în care regăsim şi câteva precizări foarte interesante referitoare la locul mareşalilor la ceremonii oficiale, portul şi salutul cu bastonul de mareşal.

„Monitorul Oficial” nr. 144 din 2 iulie 1930Carol al II-lea

Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională Rege al României

La toţi cei de faţă şi viitori sănătateAdunările legislative au votat şi adoptat,

iar noi sancţionăm ce urmează:

Antonescu a primit această demnitate pentru serviciile aduse pe câmpul de bătălie din Basarabia şi Bucovina.

După 1947, odată cu modificările aduse legii apărării naţionale, în statutul corpului ofiţerilor se preciza că gradul de mareşal este cel mai înalt în ierarhia militară. Acesta era acordat atât în timp de pace, cât şi de război de către Prezidiul Marii Adunări Naţionale şi apoi de Consiliul de Stat, generalilor de armată pentru contribuţii de seamă aduse la întărirea

101


LEGERelativă la crearea demnităţii

de „Mareşal al României”

Articol unic. – Se înfiinţează pe ziua de 14 iunie 1930 demnitatea de „Mareşal al României”.

Această demnitate este onorifică şi se poate conferi generalilor care, în gradul de general de corp de armată, au condus cu succes operaţiunile armatei române, în funcţia de şef al Marelui Cartier General sau de comandant titular al unei armate, în războiul pentru întregirea neamului.

Mareşalii României vor lua parte la şedinţele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, la care vor fi invitaţi de M.S. Regele.

Un statut va preciza uniforma, insignele şi celelalte detalii de ordin protocolar.

Această lege s-a adoptat de Senat în şedinţa de la 19 iunie anul 1930 şi s-a adoptat cu majoritate de 70 de voturi contra unul.

Preşedinte Profesor Traian Bratu.Această lege s-a votat de Adunarea

Deputaţilor în şedinţa din 21 iunie anul 1930 şi s-a adoptat cu majoritate de 116 voturi contra 4.

Vice-Preşedinte I. Perieţeanu.Dat în Bucureşti în 1 iulie 1930. CAROL

102


– Capilor statelor;– Membrilor familiilor Regale şi Princiare;– Sanctităţii sale Patriarhul Ţării;– Răspund la onorul trupelor.4.a. Bastonul de mareşal se ţine în mâna

dreaptă, la aproximativ 2/3 din lungimea lui, socotită de jos în sus.

La călărie, bastonul se va ţine de mijlocul lui.

Când mareşalul asistă călare la defilare, iau poziţia de repaus a bastonului, apucându-l la 2/3 din lungime şi sprijinind capătul de jos, pe faţa anterioară a coapsei drepte.

b. Salutul cu bastonul de mareşal se face în modul următor:

Se ridică bastonul până în dreptul obrazului, mâna la înălţimea bărbiei, se îndoieşte mâna în forţă spre dreapta, cu un gest larg şi hotărât, se păstrează această poziţie timpul voit.

Art. II. – Ministrul nostru secretar de stat la Depar ta mentul Armatei este însărcinat cu executarea Decretului de faţă.

Dat în Bucureşti la 26 noiem brie 1930.MINISTRUL ARMATEIGeneral de divizie adjutant /ss/ Condeescu

Înaltul Decret publicat în „Monitorul Oficial” nr. 273 din 2 decembrie 1930

Carol al II-leaPrin graţia lui Dumnezeu

şi voinţa naţională Rege al RomânieiLa toţi cei de faţă şi viitori sănătate

Asupra raportului ministrului nostru secretar de stat în Departamentul Armatei nr. 64096 din 26 noiembrie 1930

Am decretat şi decretăm:Art. 1 – Locul Mareşalilor la ceremonii

oficiale, portul şi salutul cu bastonul de mareşal, se reglementează după cum se arată mai jos:

1. Locul Mareşalilor la ceremonii oficiale şi serbări naţionale, va fi imediat după foşti Regenţi, Prim Ministru şi Patriarhul Ţării.

2. Bastonul de Mareşal se va purta în următoarele ocaziuni:

– la ţinuta de ceremonie;– la parade, reviste, ins pecţii la corpurile

de trupă, oricare ar fi ţinuta şi după ordine speciale.

3. Mareşalii datorează salutul lor:– Drapelelor şi stindardelor;

103


„Monitorul Oficial” nr. 147 din 5 iulie 1930

Carol al II-leaPrin graţia lui Dumnezeu

şi voinţa naţională Rege al RomânieiLa toţi cei de faţă şi viitori sănătateÎn baza legii relativă la crearea

demnităţii de Mareşal al României, promulgată cu Înaltul Decret nr. 2451 din 1930.

Asupra raportului minis trului Nostru, Secretar de Stat la Departamentul Armatei, sub nr. 16767 din 3 iulie 1930,

Am decretat şi decretăm:Art. 1. Generalii de Corp de Armată

în rezervă Averescu Alexandru şi Prezan Constantin, se înalţă, pe ziua de 14 iunie 1930, la demnitatea de „Mareşal al României”.

Art. 2. Ministrul nostru Secretar de Stat la Departamentul Armatei este însărcinat cu executarea decretului de faţă.

Dat în Bucureşti, la 4 iulie 1930CAROL

Ministrul ArmateiGeneral de divizie adjutantE. Condeescu

104

În luna mai 2012 a apărut în presă o ştire potrivit căreia armata elveţiană va achiziţiona un număr de 2800 de biciclete, model „Vélo 12”, la preţul de 2.500 de franci elveţieni bucata, pentru a înlocui vechile modele aflate în dotarea trupelor de peste 20 de ani. Noile modele de bicicletă vor avea cadru de aluminiu, frâne pe disc, butuc cu dinam încorporat, opt viteze şi o greutate de numai 15 kilograme. Vechiul model avea o greutate de 25 de kilograme şi cântărea cel puţin dublu cu echipamentul complet, care includea şi armament antitanc. Noile biciclete urmează a fi utilizate pentru pregătirea fizică a militarilor şi pentru transportul în interiorul cazărmilor. Se mai amintea faptul că în trecut au existat în armata elveţiană formaţiuni militare de ciclişti până la nivel de brigadă, efectivele acestora fiind diminuate de-a lungul timpului. Ultimul regiment de ciclişti a fost desfiinţat gradual până în anul 2003, încheindu-se astfel o istorie de peste un secol a utilizării bicicletei în rândul forţelor armate elveţiene. Bicicliştii militari elveţieni erau consideraţi militari de elită, fiind

VELOCIPEDIA MILITARĂLucian DRĂGHICI

atent selectaţi, iar pregătirea recruţilor era foarte riguroasă, incluzând un marş de pedalare forţată de 200 de km care începea la două dimineaţa.

Utilizarea bicicletei în armata elveţiană are o vechime de peste un secol. În anul 1891 a fost reglementată întrebuinţarea cicliştilor ca ştafete. Aceştia erau dotaţi cu un revolver, îmbrăcaţi cu uniformă uşoară. Raniţa şi gamela erau atârnate regulamentar înaintea bicicletei printr-un portbagaj. Un ofiţer era însărcinat cu recrutarea, instrucţia şi ţinerea registrelor acestui corp. În timpul manevrelor, bicicliştii militari erau repartizaţi la diferite structuri: la statul major al armatei un ofiţer şi cinci biciclişti, iar la corpurile de armată şi divizii câte un adjutant şi 14 biciclişti. Exista şi un detaşament special însărcinat cu serviciul teritorial şi al etapelor.

Conform lucrării „Rolul bicicletei în război” scrisă de locotenentul A. Borcescu şi apărută la Iaşi în anul 1909, prima ţară care a utilizat bicicleta în scopuri militare a fost Italia. În anul 1875, în cadrul unor manevre, militari italieni dotaţi cu biciclete au fost însărcinaţi cu transmiterea

Biciclişti militari români în campania din 1913 – Fototeca Arhivelor Naţionale

105


corespondenţei între Cartierul General şi şefii de corpuri. În anul 1885 se prevedea repartizarea a câte trei biciclete la fiecare regiment de infanterie, număr care creşte la cinci în anul următor. În anul 1897 s-a reglementat întrebuinţarea bicicletelor în armata italiană, după modelul francez. Serviciul era organizat în scopul de a facilita transmiterea ordinelor şi comunicărilor de orice natură. Întrebuinţarea militarilor ciclişti era lăsată la dispoziţia comandanţilor de corp de armată care dispuneau de personalul ciclist „din toate corpurile şi serviciile după trebuinţele momentului”.

În Marea Britanie, în anul 1882, au fost recrutaţi primii biciclişti militari dintre voluntari, iar trei ani mai târziu a fost înfiinţată o comisie care avea misiunea să studieze utilizarea bicicletelor în armată. În aprilie 1887 au fost organizate secţii de biciclişti formate din un ofiţer, doi subofiţeri, şi 12-20 de soldaţi, secţii care erau încadrate în batalioanele de vânători. În anii următori au fost înfiinţate noi secţii de ciclişti pe lângă regimentele teritoriale şi batalioanele de voluntari. Bicicliştii militari erau dotaţi cu materialele necesare pentru acţiuni de distrugere a căilor ferate, lucrărilor de artă etc. De asemenea, cicliştii militari puteau asigura transportul de aparate chirurgicale, medicamente, materiale sanitare etc. Totodată, puteau ajuta la ridicarea răniţilor de pe câmpul

de luptă prin adaptarea unui cadru de aluminiu în partea din spate a bicicletei, cadru pe care putea să fie aşezat un om culcat.

În anul 1889, în armata britanică a fost adoptat un regulament privind organizarea secţiilor de ciclişti. În regulament erau prevăzute toate poziţiile şi mişcările ciclistului, atât în cadrul instrucţiei individuale, cât şi în diverse formaţii de linie şi flanc, marşuri, halte, reviste, parade militare etc. Printre altele, se preciza că

Biciclişti militari francezi,1914

Biciclişti militari francezi

106


atunci când o coloană de ciclişti era atacată, trebuiau să constituie o baricadă ridicată cu bicicletele din dotare, înapoia căreia se regrupau şi deschideau focul. Prima unitate formată exclusiv din ciclişti militari a fost înfiinţată în anul 1888. În anul 1890 existau peste 5.000 de biciclişti militari în armata britanică. Prima prezenţă pe câmpul de luptă a bicicliştilor militari s-a înregistrat în timpul Războiului Sud-African (Al Doilea Război Anglo-Bur) din 1899-1902.

În unele ţări au avut loc mai multe experimente care astăzi au un aer julesvernian. Astfel, în 1887 în Marea Britanie a fost experimentat un multiciclu „purtat de 12 oameni aşezaţi în rând ca vâslaşii unei bărci lungi de cursă. În urma acestui vehicul era un mic cheson cu muniţii. Toate manivelele şi pedalele la această maşină erau unite printr-un mecanism special ce permitea a da o mişcare uniformă a diferitelor părţi ale aparatului, la care un singur om era de-ajuns pentru a-l dirija”.

Nici francezii nu s-au lăsat mai prejos. În 1891 a fost experimentat un quadriciclu de 28 de locuri. „Această maşină era de mărimea unui furgon şi era mişcată de 28 de soldaţi care acţionau asupra a 28 de perechi de pedale ce depindeau unele de altele, toate lucrând asupra unui angrenaj unic”. În ciuda eforturilor, viteza normală obţinută prin pedalarea simultană a 28 de oameni era echivalentă cu a unui cal la trap.

Unii scriitori militari au pledat pentru folosirea tandemului în locul bicicletei. Se considera că bicicleta-tandem putea accede pe drumurile

cele mai înguste, iar atunci când unul dintre „tandemişti” era suprimat de un glonţ inamic, celălalt militar putea să salveze vehiculul şi, mai ales, să comunice constatările făcute în recunoaşteri.

În Austro-Ungaria, în anul 1884, cursanţii Academiei Militare din Wiener Neustadt au făcut o excursie pe biciclete pe un traseu de 300 km în cinci zile, primii 110 km fiind parcurşi în 7 ore. Acest fapt a determinat organizarea unui curs practic de „velocipedie militară”, cicliştii fiind repartizaţi la diferite state majore pentru manevre şi mobilizare. La manevrele din 1894, comandamentele armatei austro-ungare au utilizat „locotenenţi velocipedişti” în misiuni de recunoaştere sau transmitere a ordinelor.

La manevrele din anul 1889, armata belgiană a folosit pentru prima dată biciclişti curieri. Tot în acea perioadă, în Belgia a fost experimentat un quadriciclu pe şinele de cale ferată. Acest vehicul avea 4 roţi de 0,75 m diametru şi putea ajunge la o viteză de 40 de km/oră. Se preconiza utilizarea acestui vehicul la misiuni de supraveghere şi recunoaştere a căilor ferate situate în apropierea poziţiilor inamicului, înlocuindu-se astfel locomotivele care puteau fi capturate sau deraiate de inamic. De asemenea, quadriciclul putea servi la transportul rapid al materialelor necesare pentru repararea sau distrugerea unei căi ferate. Tot în Belgia a fost fabricat, pentru formaţiunile de pompieri, un quadriciclu care putea transporta 100 de m de furtun, o pompă mică de apă, o cutie cu unelte şi o scară. În regulamentul provizoriu al serviciului de campanie din 1894 al armatei belgiene se

Biciclişti militari francezi în misiune.

Biciclişti militari britanici, 1918.

107


prevedea întrebuinţarea bicicliştilor la serviciul poştei, telegrafului, plantoanelor şi liniilor de legătură.

În Franţa, ideea întrebuinţării bicicletei în armată datează de la sfârşitul anilor 1870, datorită propagandei colonelului Denis, profesor la Şcoala Militară de la Saint-Cyr. Ştirea excursiei pe biciclete efectuate de cursanţii Academiei Militare de la Wiener Neustadt în anul 1884 a determinat creşterea numărului adepţilor folosirii bicicletei în armată.

În anul 1886, Uniunea Velocipedică din Franţa a pus la dispoziţia Ministerului de Război opt biciclişti pentru manevrele Corpului 18 Armată din acest an. În anul 1889 s-au pus bazele organizării „velocipediei militare” la fiecare regiment. În anul 1892 este publicat „Regulamentul provizoriu asupra organizării şi întrebuinţării serviciului velocipedic în armată”. Prin acest regulament se stabilea întrebuinţarea velocipediştilor „ca ştafete la transmiteri de ordine, în posturi de corespondenţă, la asigurarea legăturilor diferitelor eşaloane ale aceleiaşi coloane şi a coloanelor între ele”. În articolul 8 al regulamentului se menţiona: „viteza lor excepţională, lungimea drumurilor care sunt capabili a străbate, mijlocul lor de transport, care nu cere decât puţină îngrijire şi niciun nutriment, sunt avantaje care pot a-i face apţi câteodată pentru rolul de partizani, însărcinaţi cu lovituri îndrăzneţe sau de surprindere şi aceea de a respinge sau a susţine cavaleria”. În Germania, primele încercări de adaptare a bicicletei la cerinţele militare datează din 1886,

an în care militari curieri de la câteva regimente au fost instruiţi pentru folosirea bicicletei. În anul 1893, comandantul trupelor de rezervă (Landwehr) din Erfurt a transmis ordinele de chemare în 43 de comune cu ajutorul bicicliştilor. La 23 noiembrie acelaşi an, folosirea bicicliştilor militari a fost definitiv admisă, repartizându-se la fiecare batalion de infanterie sau vânători câte doi biciclişti, iar la batalioanele de instrucţie câte patru.

Rivalitatea franco-germană se manifesta şi pe terenul „velocipediei militare”. Unele ziare franceze din epocă susţineau că în armata germană erau pregătiţi şi câini care să atace bicicliştii inamici. În acest scop, susţineau ziariştii francezi, câinii erau asmuţiţi asupra unor manechine îmbrăcate în uniforme străine şi fixate pe biciclete.

În Rusia, serviciul velocipedic a fost organizat în armată în 1891, după ce mai înainte se făcuseră timp de 3-4 ani încercări de asemenea natură. Numărul cicliştilor a fost fixat la 8 de fiecare regiment de infanterie şi 4 pentru batalioanele de vânători. Deosebit, fiecare corp de trupă de infanterie, trebuia să aibă cel puţin doi ofiţeri exersaţi pentru a servi de instructori şi, la nevoie, a transmite ordine de o importanţă deosebită, care nu puteau fi încredinţate soldaţilor. Oamenii erau recrutaţi dintre cei mai inteligenţi, robuşti şi mai sprinteni. Numeroase experimente s-au făcut în armata rusă cu tricicle şi quadricicle pentru transportul pieselor de calibru mic cu tragere repede şi a muniţiilor infanteriei pe câmpul de luptă. La manevra din

Biciclişti militari indieni din Corpul expediţionar Britanic,1916, Somme.

Biciclişti militari italieni, în timpul Primului Război Mondial.

108


1894 s-au ataşat, pentru a concura la serviciul explorării, un număr oarecare de ciclişti la o divizie de cavalerie. Tot atunci, s-a experimentat înlocuirea cailor comandanţilor de companie cu biciclete.

În România, prin Înaltul Decret nr. 208 din 17 ianuarie 1901, publicat în „Monitorul Oastei” nr. 5 din 29 ianuarie 1901, Partea regulamentară, a fost adoptat „Regulamentul asupra instrucţiei cicliştilor”, prin care se prevedea formarea şi instruirea a câte o secţie de ciclişti, formată din cadre şi soldaţi în activitate, la fiecare regiment de infanterie, cavalerie şi artilerie. Nu se precizau efectivele acestor secţii, doar se consemna că ordinea de bătaie va determina, pentru mobilizare, numărul cicliştilor. Se mai preciza, de asemenea, că se vor distribui corpurilor de trupă câte o bicicletă de fiecare companie, escadron sau baterie şi una pentru statul major al regimentului. Era prevăzut şi un număr suplimentar de biciclete pentru acele regimente care trebuie să formeze ciclişti şi pentru comandamentele superioare. Ca biciclişti se admiteau numai acei subofiţeri, gradaţi şi soldaţi care aveau „o instrucţie generală mai dezvoltată” şi numai după un examen medical, care trebuia să constate că erau apţi pentru acest serviciu.

Ca şi în cazul celorlalte armate europene, şi în armata română cicliştii erau întrebuinţaţi în principal pentru serviciul de curieri şi în misiuni de recunoaştere. Conform regulamentului sus-menţionat, bicicliştii militari stabileau legătura între trupele îndepărtate care nu se puteau servi de telegraf sau de telefon, prin ducerea ordinelor şi rapoartelor; acest serviciu se făcea stabilindu-se posturi de legătură compuse din doi sau trei ciclişti la distanţa de 15-20 de km. Când legătura era pe mai mult timp, posturile trebuiau formate din cinci ciclişti, iar distanţele dintre ele până la 40 km. Ordinele de importanţă deosebită erau transmise prin ofiţeri ciclişti. În serviciul de siguranţă în marş, bicicliştii militari stabileau legătura între diferitele elemente ale coloanei, iar în avangardă puteau colabora cu cavaleria pentru a cerceta drumul şi terenul vecin. În staţionare la avanposturi şi dacă terenul o permitea, putea fi folosit pentru a lega diferitele elemente ale avanposturilor şi pentru serviciul de rond. În marşuri, personalul de încartiruire însărcinat cu recunoaşterea şi pregătirea cantonamentelor şi bivuacului putea fi compus din ciclişti. În timpul luptei erau însărcinaţi cu stabilirea legăturii între coloane, să transmită ordine etc. De asemenea, ei puteau fi întrebuinţaţi, sub conducerea ofiţerilor, cu misiuni speciale precum recunoaşterea poziţiilor, drumurilor, trecătorilor etc. În timp de pace, cicliştii erau întrebuinţaţi pe post de curieri în garnizoane.

Tot prin regulamentul din 1901 se prevedea că uniforma şi echipamentul bicicliştilor militari vor fi la fel cu cele ale trupei din care fac parte, având ca semn distinctiv o bicicletă de culoare roşie cusută pe mâneca stângă a tunicii, lungă de 5 cm şi lată de 3,5 cm. La manevre şi pe timp

Biciclişti militari germani, în Franţa, 1943.Fototeca Bundesarchiv.

Biciclişti militari din armata finlandeză, 1944.

109


de război, cicliştii militari purtau o bluză de postav, după modelul infanteriei, cu gulerul răsfrânt şi larg, o pelerină de postav cu glugă, jambiere de pânză, ghete cu şireturi. Erau înarmaţi cu un revolver cu 30 de cartuşe şi un pumnal.

În anexa nr. 2 a regulamentului erau prezentate şi elemente primind instrucţia cicliştilor militari. La art. 6 era prezentată urcarea pe bicicletă în mers: „Elevul ciclist se aşează înapoia bicicletei şi apucă mânerul cu ambele mâini, după cum s-a prescris la art. 4, aşează piciorul stâng cu talpa pe scară, loveşte cu piciorul drept în pământ de mai multe ori pentru a-şi face vânt şi, sprijinindu-se de braţe, pe care le ţine întinse, şi pe piciorul stâng, ridică corpul în sus şi caută a se ţine în echilibru cât se poate mai mult. Piciorul drept se ţine puţin îndoit din genuchi, atârnând în partea dreaptă a bicicletei.

Cu aceeaşi precizie cazonă era indicată şi procedura de coborâre de pe bicicletă: „Art. 11. Coborârea de pe bicicletă se poate face în două moduri: 1) Ciclistul ridică piciorul stâng de pe pedală, îl aşează pe scară, întinde apoi piciorul stâng şi ridică corpul de pe şa, părăsind pedala dreaptă, sprijinindu-se pe braţe, pune piciorul drept pe pământ şi în partea stângă a bicicletei, oprindu-se astfel a merge, aşează piciorul stâng pe pământ, mâinile cuprinzând mânerul cârmei; 2) Se apleacă corpul înainte şi în momentul când pedala stângă este aproape de a ajunge în jos, se apasă cu putere pe ea, lăsând piciorul drept să fie aruncat pe pedala din dreapta în partea stângă a roţii dinapoi, piciorul stâng părăseşte apoi pedala, mâinile rămânând pe mânerul cârmei.”

După ce elevii învăţau să meargă pe bici-cletă, în etapa următoare ei trebuiau să înveţe

să meargă ţinând ghidonul cu o mână, să folosească numai o pedală la mers, să întoarcă corpul şi capul la dreapta, la stânga şi înapoi, să coboare şi să se urce repede pe bicicletă, să execute întoarceri şi ocoliri etc. Se preciza că „orice mişcări de artă şi care nu ar avea vreun scop util sunt cu desăvârşire interzise”.

În instrucţiunile de mobilizare emise de Marele Stat Major în ianuarie 1913, în perspectiva implicării României pe plan militar în conflictul balcanic, se prevedea mobilizarea unui detaşament de ciclişti la Marele Cartier General, precum şi de companii de biciclişti la corpurile de armată. Aceste companii se formau din secţiile de ciclişti mobilizate, echipate şi înarmate de regimente, care se trimiteau la comandamentul de corp de armată. Se prevedea şi înfiinţarea la mobilizare a unui detaşament de biciclişti al cavaleriei care de la regimente erau trimişi la Inspectoratul Cavaleriei.

Anul 1913 a însemnat şi prima implicare a bicicliştilor militari români într-o acţiune de luptă, în timpul campaniei armatei române în Bulgaria, când s-a înregistrat şi prima jertfă pe câmpul de luptă din rândurile acestora. Conform lucrării lui

Biciclişti militari din cadrul Regimentului 25 al US Army, 1897.

Curier în armata japoneză, în timpul războiului din 1904-1905.

110


Corvin M. Petrescu, „Istoricul campaniei militare din anul 1913”, apărută în 1914 la Bucureşti, în timpul înaintării Diviziei 1 Cavalerie spre oraşul Ferdinand (în prezent Montana, în judeţul cu acelaşi nume), detaşamentul de ciclişti al Diviziei 1 Cavalerie împreună cu un escadron de cavalerie din Regimentul 9 Roşiori au intrat, la 4 iulie 1913, în satul Liuta, escadronul fiind întâmpinat cu focuri. „Detaşamentul cicliştilor a procedat însă la ocupaţiunea înălţimilor de la sud-vestul satului, iar escadronul a procedat la ocuparea înălţimilor de la Est, pe malul drept

al Ogostului spre a şti ce se găseşte dincolo defileu s-au organizat două recunoaşteri: una comandată de sublocotenetul Roşca, compusă din 5 ciclişti spre calea ferată Vidin-Vraţa şi a două sub comanda brigadierului Mihăilescu de la ciclişti, spre pădurea aflată pe flancul drept. Două companii bulgare ocupau înălţimile Bel-Marcovo şi aceste companii au primit cu focuri întâia recunoaştere, omorând pe soldatul ciclist Ion Marius Teodorescu.

Tot în acest detaşament de ciclişti primesc de la trupele bulgare, care ocupau creasta a doua de la nord de Bel-Marcovo. La ora 4 şi jumătate sosind şi bateria de artilerie, aceasta a deschis focul după indicaţiunile date de sublocotenent Roşca. S-au tras trei salve şi după a treia s-a observat o mişcare de retragere zorită spre păduricea de la nord-vestul satului Bel-Marcovo”.

În finalul volumului „Rolul bicicletei în război”, autorul reproduce pe larg un articol apărut în anul 1881 al căpitanului francez Berger, în care făcea o paralelă între dragoni (militari care se deplasau călare, dar erau instruiţi pentru a lupta cu precădere pe jos) şi biciclişti: „Pentru ce se mărginesc la calul ştafetelor şi nu merg mai departe, adică pentru a crea corpuri speciale de velocipedişti care să concure cu cavaleria la serviciul explorărilor [recunoaşterilor] şi la protecţia coloanelor în marş? Pentru ce, într-un cuvânt, nu se profită de avantajele numeroase pe care velocipediştii le au asupra cailor ca mijloace de transport? [...] Ce erau dragonii noştri la origine, alta decât simpli infanterişti urcaţi pe cal pentru a merge mai repede în întâmpinarea inamicului şi a descăleca pentru ca să se lupte? Nu există între dânşii şi velocipedişti decât diferenţa de montură [mijloc de transport], fără a mai ţine socoteala că dragonii mei moderni

Afişul unei conferinţe dedicate inventatorul bicicletei pliante, colonelul Henri Gerard.

111


vor avea asupra acelor vechi marele avantaj al vitezei şi acela de a nu descoperi prezenţa lor în recunoaştere prin zgomotul copitelor sau nechezăturile cailor.

Să nu-mi obiectaţi că ei nu pot să părăsească drumurile, nici să alerge traversând câmpurile. Experienţa e făcută. Împinse sau purtate velocipedele mereu peste tot. [...] Şi presupunând că unele velocipede vor fi atinse, va trebui să fie grav lovite pentru a fi scoase din serviciu. Câteva spiţe mai puţin nu împiedică roata de a merge şi degradaţiunile cauzate de gloanţe vor fi mai prompt reparate decât vindecarea rănilor la cai. Restul va fi opera uşoară a unui mecanic, înlocuind veterinarul actualelor escadroane. Nu mai vorbesc de noul mijloc de a recompensa pe cei bravi, citând în ordine de zi pe cei care vor fi avut şi bicicletă zdrobită sub dânşii.

Cu preţul unui cal vom avea minim două biciclete, pentru care punerea în serviciu nu va necesita doi ani întregi. [...] Arta nobilă a echitaţiunii [...] nu va suferi nimic şi numărul cailor nu se va micşora prin aceasta, după cum nu s-a micşorat atunci când locomotiva a nimicit diligenţa. Calul nu va mai deveni o excepţie şi eu văd în velociped vehiculul viitorului. Printr-însul

va fi rezolvată problema aşa de arzătoare a suprimării raniţei din spatele infanteristului.

Şi într-o zi, pe bulevarde, vom vedea defilând, cu căpitanii în frunte, companii de velocipedişti cu arma în bandulieră, precedaţi de muzicanţi, cântând marşuri războinice”.

După mai bine de 130 de ani de la predicţiile căpitanului Berger, putem vedea astăzi numeroşi biciclişti străbătând marile bulevarde ale capitalelor europene, dar nu în ipostaza marţială descrisă de ofiţerul francez, ci, dimpotrivă, ca un simbol al unei lumi având ca valori fundamentale toleranţa şi pacifismul.

Decizia Marelui Stat Major de înfiinţarea unor companii de ciclişti 1916.

Bicicicleta din dotarea armatei elveţiene.

Lucrarea „Rolul bicicletei în război“, 1909.

112

Evoluţia uniformei militare pentru arma justiţie, ca element distinctiv al magistratului militar în decursul timpului, este legată de momentele organizării ar-matei şi reflectă caracteristicele epocii, trecând de la uniformele complicate, cu anexele somp-tuoase de ceremonie, la cele simplificate.

Într-o primă perioadă, de stabilitate a portului uniformelor armatei naţionale, a avut un fond comun ambelor principate şi anume culoarea albastră de pe drapel, diferenţele fiind cele legate de emblemele diferite şi culorile distinctive corespunzătoare cu-lo rilor de pe drapel, galben

UNIFORMELE JUSTIŢIEI MILITAREGeneral de brigadă magistrat dr. Gheorghe COSNEANU

pentru Ţara Românească şi roşu pentru Moldova. Astfel în Ţara Românească la 1830 uniforma avea „...un surtuc de postav albastru, cu cusături şi cu postav galben, pantalonii largi, ciaco de hârşie neagră, palască de teletin cu fişecuri de 20 de bucăţi pentru infanterie şi 10 pentru cavalerie, de un surtuc de pânză albă şi o manta de postav sur. Îmbrăcămintea ofiţerilor asemănătoare cu a soldaţilor cu deosebirea numai că cusăturile sunt de fiz şi încă o osebire orânduită pentru deosebirea rangurilor ofiţereşti de la treapta praporgicului până la a spătarului”.

Colonelul Vasile Străjescu, şeful Secţiei III Justiţie din Ministerul de

Război (15 decembrie 1918 – 1 aprilie 1921). Ofiţer magistrat

militar în uniformă militară de epocă, specifică armei din care făcea parte

Foto 2: Ofiţeri magistraţi militari din cadrul Parchetului şi personalul Foto 2: Ofiţeri magistraţi militari din cadrul Parchetului şi personalul Curţii Marţiale a Corpului III Armată, Galaţi la 10 ianuarie 1920.Curţii Marţiale a Corpului III Armată, Galaţi la 10 ianuarie 1920.

113


Justiţia militară nu există ca armă inde-pendentă, iar cei care o exercitau erau ofiţeri, fără studii de specialitate, de la diferite arme.

Între anii 1859-1873, fondul uniformelor are ca element comun cocarda tricoloră şi se stabilizează etapa creării uniformelor tradiţionale româneşti. După anul 1872 a fost adoptată legea de reorganizare a armatei şi s-a adoptat regulamentul din 1873 privind ţinuta în armata României. A fost pre-cizată uniforma fiecărei armate, pe fondul

căreia se vor constitui toate ţinutele ulteriore.Cu toate că tot atunci s-a adop-

tat Co dul Jus tiţiei Militare, pentru ţinu tele magistraţilor mili tari nu a existat o prevedere spe cială, cei care în de plineau aceas tă funcţie purtând ţinuta armei din care făcea parte.

În primii ani ai secolului XX, când noile ţinute se caracterizează prin adaptarea la războiul modern, apar uniforma de culoare verde-cenuşiu pentru cam paniile din 1912, apoi pentru perioada războiului mondial 1916-1918, respectiv uniforma kaki fără alte modificări până în 1930.

Despre uniforma justiţiei militare în această etapă nu putem spune nimic în plus faţă de perioadele anterioare.

Prin „Regulamentul asupra descrierii uniformelor şi ţinutelor ofiţerilor din Armata Terestră”, adoptat prin Înaltul Decret nr. 3667 din 7.11.1930, în perioada interbelică sunt modernizate uniformele Armatei Române, în 1930 revenindu-se la fondul tradiţional al ţinutelor de ceremonie. Pentru prima oară în evoluţia uniformelor Armatei României este introdusă o ţinută pentru ofiţerii de justiţie militară, caracterizată atât prin culoarea specifică bleumarin, cât şi prin celelalte elemente distinctive, respectiv petliţele cu balanţa justiţiei şi însemnele de armă.

Ofiţerii de justiţie militară trebuiau să poarte o uniformă compusă din caschetă confecţionată din stofă bleumarin, cu banda neagră şi emblemă din fir auriu reprezentând o cunună de frunze de stejar, surmontată de o coroană regală, având în interior semnul de armă, „cumpăna dreptăţii”.

Vestonul era din stofă bleumarin, cu revere, încheiat la un rând de patru nasturi de alamă, ornaţi cu semnul de armă. Vestonul nu avea buzunare la piept şi era prevăzut doar cu buzunare laterale încheiate cu clapă. Pe reverele vestonului era aplicată emblema ofiţerilor de justiţie militară, confecţionată din metal care reprezenta o cumpănă a dreptăţii susţinută de o spadă în poziţie verticală, având deasupra coroana regală. Întregul ansamblu era încadrat de o ramură de frunze de laur şi alta de frunze de stejar. Însemnele de grad erau aplicate pe epoleţii rectangulari, îmbrăcaţi în postav negru, pe care se aplicau galoanele şi tresele din fir auriu corespunzătoare rangului. Vestonul se purta cu cămaşă albă şi cravată neagră.

Pantalonii erau lungi, de pantof, fără paspoal. Mantaua era din postav bleumarin, încheiată la două rânduri a câte şase nasturi, prevăzută cu două buzunare laterale, cu clapă şi gaică la spate.

Pentru generali se stabileşte să poarte la revere culorile distinctive armei, pentru justiţie militară – culoare roşu.

Conform „Regulamentului asupra descrierii uniformelor în armată” din 4 iulie 1934, aprobat prin Decretul nr. 1984 semnat de Carol al II-lea şi preşedintele Consiliului de Miniştri şi Ministrul Apărării Naţionale ad-interim Gh. Tătărăscu, la ţinuta de ceremonie a ofiţerului de justiţie militară

Uniforma magistraţilor militari (1930)

Pafta rotundă ornată cu semn de armă Epoleţi-treflă

114


s-a introdus centura din fir auriu, încheiată în faţă cu o pafta rotundă ornată cu semnul de armă, epoleţi-treflă sau epoleţi din postav bleumarin cu franjuri şi galoane aurii, leduncă cu banderolă din fir auriu, pe cutia căreia era fixat însemnul justiţiei militare. Pe manşete erau aplicate trese circulare din fir auriu, corespunzătoare gradului, având deasupra o pafta de manşetă, rectangulară, ornată cu trei nasturi mici de uniformă. Emblema justiţiei militare, în fir aurit, reprezenta cumpăna dreptăţii.

Începând cu anul 1938 se instituie „Insigna Justiţiei Militare”, confecţionată din argint masiv.

Aceasta avea dimensiunile de 6x3,5 cm şi se compunea dintr-o spadă sub garda căreia se afla cumpăna dreptăţii, înconjurată de ramuri de stejar şi de laur. Insigna se decerna cu brevet ofi-ţerilor confirmaţi ca magistraţi militari şi făcea par-te integrantă din uniforma justiţiei militare, la toate ţinutele. Ea servea drept semn de recunoaştere procurorilor şi judecătorilor militari când erau îm-

brăcaţi în haine civile, în exerci-ţiul funcţiunii. În acest caz insig-na se purta sub reverul hainei şi se arăta când magistratul mi-litar îşi declina identitatea.

Prin Or-dinul Ge neral nr. 7 din 4 apri-lie 1941, toate ţinu tele de ce-remonie ale ofi-

ţerilor armatei, inclusiv ale ofiţerilor de justiţie militară, se desfiinţea-ză. În continuare ofi-ţerii justiţiei vor purta uniformă de stofă ble-umarin, cu cămaşă albă şi cravată neagră, având epoleţi din sto-fă bleumarin, cusuţi în umăr, pe care erau aplicate însem nele de grad şi nasturi îmbră-caţi în piele neagră.

Prin Decretul nr. 18 din 28.04.1948 a fost promulgată Legea pentru stabilirea uni-formelor în Armata R.P.R., în baza căreia s-a adoptat Regulamentul nr. 4/28.04.1948 pentru descrierea uniformelor Armatei R.P.R. În art. 1 din Regulament se prevede că pentru Armata de uscat şi aeronautică culoarea ţinutei era kaki, iar pentru marină bleumarin.

Justiţia era trecută în categoria armelor incluse în Armata de uscat, diferenţa fiind dată de culoarea epoletului şi a petliţei, care pentru arma justiţiei era violet la fel ca pentru armele – administraţie, medici veterinari, medici umani, farmacişti. Culoarea benzii de la şapcă era tot violet. Calota şi pereţii şepcii erau de culoare kaki cu vipuşcă violet, iar insigna reprezenta „cumpăna dreptăţii”.

S-a revenit şi asupra semnelor distinctive ale gradelor, acestea fiind de acum înainte stelele pentru ofiţeri şi generali, iar pentru subofiţeri galoane din fir de diferite dimensiuni. Pe epolet se mai ataşa şi semnul distinctiv al armei, în cazul justiţiei „cumpăna dreptăţii”.

Leduncă metalică cu însemnul justiţiei militare

Ofiţer justiţie militară (1934),

Căpitanul magistrat Nicolae Stoika (1935)

Emblema justiţiei militare

115


Prin Ordinul M.F.A., Ministerul Afacerilor Interne, Direcţia Gospodărie, nr. P. 4510 din 20 martie 1950, uniformele armatei române au fost modificate după modelul sovietic. Ofiţerii de justiţie militară trebuiau să poarte uniformele specifice armatei de uscat având culoarea distinctivă roşie, a paspoalului, ca la infanterie. Epoleţii erau din mătase albă, mai înguşti decât acei purtaţi de restul ofiţerilor armatei, cu semne de armă şi stele de grad din metal galben. Cu acest prilej s-a adoptat un nou semn de armă, reprezentând un scut străbătut în diagonală de două săbii.

După 1959 s-a adoptat „Regulamentul pentru stabilirea, descrierea şi portul uniformelor militarilor din Ministerul Forţelor Armate ale R.P.R. şi militarilor şi militarizaţilor din Ministerul Afacerilor Interne, promulgat prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1618 din 5 noiembrie 1959. Acesta aducea o serie de modificări uniformelor ofiţerilor armatei, în sensul revenirii la vechile tradiţii româneşti de dinainte de 1948. Astfel, vestonul va fi croit cu revere, pe care se aplică petliţele ascuţite, tradiţionale, confecţionate din stofă de culoare distinctivă. Ofiţerii de justiţie militară păstrează particularităţile de uniformă stabilite în anul 1950 (uniforma kaki, culoarea distinctivă roşie a paspoalului, semnul de armă), însă epoleţii vor

avea dimensiuni ca ale restului ofiţerilor armatei, fiind confecţionaţi din mătase albă.

În anul 1983 s-a adoptat un nou „Regulament pentru descrierea şi portul uniformelor militare din Ministerul Apărării Naţionale”.

Pentru justiţia militară, culoarea uniformei era bleumarin, costum la un rând de patru nasturi. Vipuştile de la şapcă, epoleţii, petliţe, costumele şi mantalele şi banda de la şapcă sunt de paspoal de culoare roşie-portocalie, epoleţii pentru ofiţeri sunt acoperiţi cu gabon alb cu dungi portocalii. Cămăşile şi fularele sunt de culoare albă, cravata de culoare neagră. Garnitura de blană de la căciulă este de culoare gri. Pentru ţinutele de ceremonie, culoarea costumului este bleumarin cu vipuşcă din paspoal de culoare roşie-portocalie.

Insigna semn pentru armă are în mijloc o balanţă aplicată pe o spadă.

Prin Ordinul ministrului Apărării Naţionale nr. M. 8 2 / 1 2 . 0 7 . 1 9 9 9 , emis în baza O.G. nr. 51/1994 pri-vind drepturile de echipament şi ma-teriale de resorturile echipamentului, în

Insigna Justiţiei Militare

Uniforma justiţiei militare (1941)

Petliţele specifice armatei de uscat, unde era încadrată şi arma justiţie (culoarea violet)

116


timp de pace, ale personalului din sectorul de apărare naţională şi a Legii nr. 41/1990 privind organizarea şi funcţionarea M.Ap.N. s-a emis „Regulamentul de descriere şi port al uniformelor militare”. Pentru justiţia militară s-a stabilit culoarea uniformei ca fiind bleumarin (art. 90).

Cadrele din justiţia militară se echipează similar cadrelor din trupele de uscat cu următoarele deosebiri: culoarea echipamentelor

este bleumarin, cămaşa şi fularul sunt de culoare albă, cravata de culoare neagră. Banda de la şapcă şi suportul pentru însemnele de grad şi petliţele sunt de culoare bleumarin.

Semnele de armă se aplică pe gulerul vestonului, iar celelalte articole de echipament se aplică pe epoleţi şi sunt reprezentate de o balanţă înconjurată de frunze de laur. Petliţele au forma unei săbii aplicată pe o balanţă

înconjurată de frunze de laur fixată pe paspoal.

La începutul anilor ’90 a fost reintrodusă insigna justiţiei militare după modelul celei adoptate în anul 1938, iar la pantaloni generalii au vipuşcă gri.

Ţinutele de ceremonie sunt aceleaşi pentru toţi militarii armatei, culoarea fiind bleumarin sau albă, cu eghileţii cu două ramuri şi accesorii din şnur textil de culoare roşu-purpuriu. Această uniformă se poartă obligatoriu, la ordinul comandantului, care precizează şi accesoriile sau facultativ, la diferite fes tivităţi, adunări, ceremonii, spec-tacole, reuniuni organizate.

Semnul distinctiv justiţiei militare – cumpăna dreptăţii

Insignă semn pentru armă Insigna justiţiei militare, model în uz

Uniforma justiţiei militare

Generalii magistraţi N. Lupulescu, I. Vasilache şi Gheorghe Cosneanu în ţinuta de ceremonie (octombrie 2010)

9Efemeride

118

Ofisul domnesc nr. 96

1762, 16 aprilie - Cu referire la Transilvania, apar în aceeaşi perioadă reglementări privind instituţia Regimentelor Grănicereşti, ca urmare a decretului din 16 aprilie 1762, semnat de împărăteasa Maria Tereza. Denumirea instituţiei era „Miliţie Naţională Grănicerească”. S-a pus astfel fundamentul unei reglementări foarte stricte pentru zonele de frontieră ale imperiului, unde comandantul regimentului grăniceresc, care era militar de carieră, avea în mână toate pârghiile pentru a impune voinţa conducătorilor imperiali de la Viena. Regimentul grăniceresc avea în statul său major posturi de auditori, cu grad de căpitan sau locotenent major în domeniul justiţiei militare. Justiţia militară în regimentele grănicereşti se ocupa şi de cauzele civile nu numai de cele militare.

1776 - O primă atestare documentară despre justiţia militară în Ţările Române o găsim în perioada domniei lui Grigore III Ghica. Hrisovul de la 1776 se limita doar la desfiinţarea inegalităţii de rang dintre pârcălabi şi vornici, precum şi la delimitarea atribuţiilor militare ale hatmanului de cele administrative şi judecătoreşti civile.

1784 - Apare o lucrare despre funcţionarea justiţiei militare în Europa, scrisă de I. Gran, care arată că în Ţara Românească, Neagoe Basarab, în învăţăturile sale către fiul său Teodosie, vorbeşte despre degradarea militară, ca pedeapsă hotărâtă pentru beţie, iar ca recompensă militară acordarea unei escorte de onoare până la locuinţă. În această perioadă, în Moldova, organizarea justiţiei în armată (ca de altfel şi în alte domenii) s-a făcut după modelul Poloniei.

1817 – „Codul Caragea” a fost aprobat de Sfatul de Obşte în 1817. Ediţia românească s-a

JUSTIŢIA MILITARĂ ÎN ROMÂNIAGeneral de brigadă magistrat dr. Gheorghe COSNEANU

Motto: „Dacă justiţia este prima nevoie a unui popor, justiţia militară este prima nevoie a unei armate.”

tipărit la Bucureşti în 1818, iar cea grecească în acelaşi an, la Viena. În partea a şasea –„despre ale judecaţilor”, este o prevedere specială pentru justiţia militară cu referire la executarea hotărârii.

1829, 14 septembrie – În art. 5 al Tratatului de la Adrianopol se prevedea că „... pentru serviciul carantinelor, pentru paza siguranţei frontierelor, pentru ţinerea bunei ordini în oraşe şi sate… fiecare principat va putea să întreţină un număr de gărzi înarmate strict necesare...». Pe baza acestei prevederi s-a constituit, după 1830, „straja pământeană” sau „miliţia naţională”.

119

Calendarul tradiţiilor militare 2013Efemeride

1829 – 1834 – Generalul Pavel Kiseleff a condus Administraţia Militară rusească din Ţările Române, perioadă în care s-au elaborat şi Regulamentele Organice, care rezolvau şi organizarea justiţiei militare, în Principate.

1841, aprilie - domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica tipăreşte o broşură care conţinea procedura penală aplicabilă în Ţara Româneasă pentru procesele penale, iar în luna mai a aceluiaşi an tipăreşte şi codul penal.

1845 - În timpul domniilor lui Gheorghe Bibescu şi Mihail Sturza efectivele militare au sporit, s-a îmbunătăţit înzestrarea lor, a fost elaborat un Aşezământ ostăşesc pentru straja pământenească a Valahiei şi în Moldova - o Pravilă ostăşească în 1845.

1849 - Barbu Ştirbei a instituit în Valahia un Sfat ostăşesc, prima şcoală militară de infanterie, a modernizat echipamentul armatei şi organizarea ei, ceea ce a făcut şi Grigore Alexandru Ghica în Moldova.

1851 - În timpul domniei lui Barbu Dumitru Ştirbei se retipăresc cele două lucrări sub titlul „Condica criminalicească cu procedura ei”. Lucrarea era tradusă din legislaţia franceză şi adaptată la nevoile principatului.

1852, 6 mai – Ofisul domnesc nr. 96 al domnitorului Barbu Dumitru Ştirbei, adresat şefului Oştirii Ţării Româneşti, Constantin Herescu glăsuia următoarele:

„Şefului oştirii, marelui vornic şi cavaler Constantin Herescu, Trimitem d-voastră alăturatul aci ofis al nostru către obştescul divan, întăritor proiectului de Condica penală ostăşească cu procedura ei, precum s-a deliberat de către acel divan; începerea însă, a punerii sale în lucrare va fi de la 1 – în iulie anul curgător. Veţi îngriji a se da această legiuire îndată la tipar spre a se publica şi a să pătrunde tot ostaşul la dispoziţiile ei“. Această condică s-a aplicat şi în Moldova, începând cu 24 februarie 1860, situaţie impusă de începuturile unificării legislaţiei, urmare a actului de unire de la 24 ianuarie 1859. Autorul acestui cod militar este paharnicul Ioan Dabija.

1852, iulie – intră în vigoare „Condica penală ostăşească“, cu 475 articole, grupate în două cărţi: Condica penală ostăşească pentru crime şi vini şi pentru pedepse - art. 1-254; Proce-dura criminalicească ostăşească art. 1-221;

supliment la Condica penală ostăşească pentru stare de împresurare sau răzvrătiri alcătuit din 15 articole. Condica penală ostăşească stabileşte că instanţele militare îşi desfăşoară activitatea pe trei nivele de competenţă: comisii corecţionale permanente – la nivelul fiecărui stat major de regiment „pe lângă ştabul fiecărui regiment“. Acestea judecau pricinile corecţionale ostăşeşti – „civile ostăşeşti“; comisii judecătoreşti permanente, care funcţionau pe lângă unităţile mari; sfatul de revizie, care era instanţa cea mai înaltă de judecare a pricinilor criminale ostăşeşti şi de „întocmire a legiuirilor din nou pentru oştire“.

1860, 24 februarie - Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a decretat că în domeniul justiţiei militare în ambele principate se va aplica Condica penală ostăşească cu procedura ei, care a devenit primul cod al justiţiei militare, aplicabil oştirii noului stat apărut pe harta Europei.

1868 – Intră în vigoare noua Lege de organizare a puterii armate, care întrona principiul naţiunii armate. Modelul de organizare militară adoptat prin noua lege reprezintă o ingenioasă împletire de elemente tradiţionale

Generalul Pavel Kiseleff. Portret de Frank Krüger – 1851

120

Calendarul tradiţiilor militare 2013 Efemeride

ale organizării militare la români cu elemente ale sistemului mixt de organizare a armatei prusace. La capitolul II, art. 35 se stipula că „Justiţia militară cuprinde: consilurile de resbel şi de revisiune, personalul permanent necesar pentru compunerea şi completarea acestor consilii, precum şi pentru serviciul cancelariilor, va fi prevăzut de codicele penale militare”.

1873 - Prin Decretul nr. 828/05.04.1873 a fost adoptat noul Cod de Justiţie Militară, o copie fidelă a Codului francez de justiţie militară. În lunga sa aplicare (1873-1937) acesta a suferit mai multe modificări.

1881, 14 mai - A fost republicat Codicele de Justiţie Militară. Principalele modificări ale codului au fost: s-a înlocuit în tot codul cuvântul „divizie” cu „circumscripţiune” după noua schemă de organizare a armatei; s-a adăugat pe lângă expresia „armata permanentă” şi cea de „armata teritorială” în consens cu legea de organizare a armatei; s-a creat posibilitatea organizării mai multor consilii de război atunci când nevoile

o impuneau; s-a redus numărul membrilor completului de judecată de la 7 la 5 pentru a se putea compune mai uşor Consiliul de Război; au fost scoşi din compunerea Consiliului de Război locotenenţii şi sublocotenenţii pentru a se putea da eficienţa principiului ca fiecare ofiţer să fie judecat de cel puţin 2 membri egali în grad cu el; au fost scoşi din alcătuirea completului de judecată subofiţerii, datorită prevederilor legate de vârstă, ceea ce crea o destul de mare greutate la alcătuirea completelor (vârsta de 25 ani era cerută de Cod, iar la această vârstă erau puţini subofiţeri în activitate); s-a schimbat denumirea comisarilor domneşti (cei cu funcţia de acuzare) în aceea de comisari regali; s-a adăugat prevederea ca funcţionarii civili - „indivizii impiegaţi“- care fac serviciu în structurile militare, să fie judecaţi de Consiliul de război pentru toate crimele şi delictele care aveau legătură cu serviciul; s-a prevăzut ca „furnizorii armatei şi funcţionarii lor“ în timp de război să fie judecaţi de instanţele militare; s-a stabilit ca în timp de război, dreptul de recurs se suspenda cu referire la soluţiile adoptate de Consiliul de Război.

1884, 6 ianuarie - În „Monitorul Oficial” s-a publicat „Codul de Justiţie Specială pentru Corpul Marinei”, preluat după codul francez de la 4 iunie 1858 sub titlul „Code de justice militaire pour l’armée de mer”. Noul cod avea două titluri şi 40 de articole. S-au introdus instituţia consiliilor de justiţie pe bastimente şi consiliile de război din circumscripţia teritorială unde se afla reşedinţa comandantului flotei.

1894, 24 martie - Au fost modificate un număr de 32 articole din cod şi s-a mai adăugat Titlul 1adiţional ce conţinea 23 articole referitoare la înfiinţarea Consiliilor de disciplină în regimente. Această nouă instanţă militară judeca numai delictele de nesupunere la chemare şi întâia dezertare pentru care pedeapsa prevăzută de lege era închisoarea de până la 6 luni.

1905 - Prin legea din 12 aprilie s-au înfiinţat Consiliile de disciplină şi pe lângă Batalioanele de Vânători de Munte şi Marina Militară.

1906, 9 martie - Au fost modificate articole referitoare la consiliul de revizie (art. 26 şi art. 70), la mandatul de aducere pentru „prevenit” (art. 90) şi şase articole din dreptul penal material:

Codicele de Justiţie Militară cu modificările de la 1881

121


art. 216 , 224 , 226 , 237 , 241 , 256 C.p.m. (titlul II despre crime, delicte şi pedepsele lor.)

1916, 21 decembrie - A fost revizuit Codul justiţiei militare cu privire la justiţia militară în timp de mobilizare şi război. Astfel, au fost suprimate dispoziţiile art. 31 – 48 inclusiv privitoare la organizarea consiliilor de război şi consiliilor de revizie; art. 58 – 66 inclusiv privind competenţa consiliilor de război; alin. II, III, IV şi V de sub art. 67 cu privire la recursurile date în competenţa consiliilor de revizie, rămânând în vigoare numai al. 1 al articolului; dispoziţia din art. 71 referitoare la competenţa pretorilor; disp. art. 75 al. ultim cu privire la recursurile la Curtea de casaţie, rămânând în vigoare celelalte două alineate; disp. art. 146 – 152 inclusiv, referitoare la procedura înaintea consiliilor de război şi art. 167 – 168 cu privire la procedura înaintea pretorilor; dispoziţiile art. 192 cu privire la pedepsele pentru minori. A fost introdus Titlul II adiţional privind organizarea şi funcţionarea Justiţiei militare în timp de mobilizare şi război. Justiţia militară se realiza în timp de mobilizare şi război de către Marele pretor militar şi pretori, Curţile marţiale şi Curţile superioare de justiţie militară.

1917, 15 martie - Au mai fost adoptate unele modificări la Titlul II adiţional al Codului Justiţiei Militare.

1921 - Titlul II adiţional a fost abrogat prin trecerea armatei pe picior de pace.

1931 - Cu adresa nr. 754/23.01.1931, Ministerul Armatei a înaintat proiectul Codului justiţiei militare consiliilor de specialitate ale Parlamentului.

1931, 30 martie - Cu avizul nr. 78, Consiliul a dispus ca proiectul Codului justiţiei militare să fie supus dezbaterilor Corpurilor Legiuitoare.

1937 - Codul justiţiei militare a fost promulgat prin D.R. nr. 1298/17.03.1937, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 66/20.03.1937.

1940, septembrie - Codul justiţiei militare a primit denumirea de Codul Justiţiei Militare „Regele Mihai I”. Justiţia militară nu era inclusă în structura sistemului justiţiei civile. Ofiţerii magistraţi constituiau un corp aparte cu ierarhie proprie şi cu grade militare de la locotenent magistrat până la general de divizie magistrat. Inspectorul general al Justiţiei militare, general

de divizie magistrat, era organul de conducere tehnică şi administrativă din Ministerul Apărării Naţionale în ce priveşte justiţia militară. De asemenea, pe lângă M.Ap.N. funcţiona un comitet consultativ al Justiţiei militare, ale cărui atribuţii erau expres prevăzute de lege şi vizau înaintarea magistraţilor militari, abaterile săvârşite de judecători, deficienţele legislaţiei şi bunul mers al justiţiei militare şi administrarea justiţiei în armată. Ministrul armatei era capul Ministerului Public al armatei. Pentru armata de uscat şi aviaţie s-au creat următoarele instanţe militare în timp de pace: Consiliile de disciplină; Tribunalele militare; Curtea Militară de Casare şi Justiţie. Pentru Marina Militară s-au organizat: Consiliile de jurisdicţie de bord; Consiliile de disciplină; Tribunalele militare. Pentru timp de mobilizare şi război, instanţele militare erau Pretorii militari, Curţile militare şi Curtea Militară de Casare şi Justiţie.

Codicele de Justiţie Militară cu modificările de la 1917

122


Existau două structuri importante, Direcţia Instanţelor Militare şi Procuratura Generală Militară, ambele în subordinea Ministerului Forţelor Armate. Aceste două structuri şi-au încheiat existenţa odată cu apariţia, legii nr. 7/1952 pentru organizarea şi funcţionarea tribunalelor şi procuraturilor militare. Astfel, Direcţia Justiţiei Militare din cadrul M.F.A. a devenit Direcţia Instanţelor Militare, în cadrul Ministerului Justiţiei. Personalul a fost transferat în interes de serviciu la una din structuri. Denumirea s-a păstrat până în prezent.

1952 Pentru prima dată, instanţele militare au fost înglobate în aceeaşi structură cu instanţele civile, subordonate din punct de vedere administrativ Ministerului Justiţiei (şi nu Ministerului Forţelor Armate), ca organ de conducere judiciară şi controlată de Tribunalul Suprem, ca unic for judiciar suprem de control şi supraveghere, iar parchetele militare au intrat în componenţa Procuraturii R.P.R., avându-l ca şef suprem pe Procurorul General al R.P.R.

şi nu pe ministrul forţelor armate, s-a realizat la adoptarea Constituţiei din 24.09.1952 şi a Legii nr. 7/19.06.1952 pentru organizarea tribunalelor şi procuraturilor militare. Articolul 1 al Legii prevedea că „tribunalele militare fac parte din sistemul de organizare judecătorească a Republicii Populare Române”.

1952, 19 iunie – În art. 3 din Legea nr. 5/19.06.1952 pentru organizarea judecăto-rească, se arăta: „În Republica Populară Română funcţionează următoarele tribunale: Tribunalele populare de raion, de oraş şi de raion orăşenesc; Tribunalul Capitalei R.P.R. şi tribunalele regionale şi Tribunalul Suprem, iar pentru unele ramuri de activitate funcţionează următoarele tribunale speciale: tribunalele militare; tribunalele populare pentru căile ferate; tribunalele populare maritime şi fluviale.

1953, 14 decembrie - Prin art. 5 din Decretul 506/14.12.1953 s-a modificat art. 100 din Codul Justiţiei Militare şi pentru modificarea unor dispoziţii din C.p.p. a R.P.R. s-a permis exercitarea

Organigrama Justiţiei Militare din anul 1951

123


acţiunii civile în faţa instanţelor militare, dar numai când prin cererea de despăgubire se urmăreşte repararea unui prejudiciu adus bunurilor aflate în folosinţa forţelor armate. Pentru orice alte prejudicii, acţiunea civilă nu putea fi exercitată decât separat, adică direct în faţa instanţelor civile. Legea cadru - cea pentru organizarea judecătorească - în art. 28 stabilea care sunt tribunalele militare şi anume: Tribunalele militare pentru marile unităţi; Tribunalele militare teritoriale; Tribunalele militare pentru regiunile militare şi pentru marina militară, precum şi tribunalele militare pentru unităţile Ministerului Securităţii Statului. Aceeaşi lege prevedea în art. 29 că tribunalele militare aveau competenţa stabilită prin lege pentru organizarea tribunalelor şi parchetelor militare.

1952, 4 martie - Legea nr. 7/19.06.1952, republicată cu unele modificări prin Decretul nr. 101/4.03.1953, dezvolta sectorul special al tribunalelor militare. Astfel, în art. 1 s-a prevăzut că „instanţele militare fac parte din sistemul de organizare judecătorească a R.P.Române” şi ele „au drept scop să apere orânduirea socială şi de stat, să contribuie la întărirea regimului de democraţie populară, precum şi la întărirea disciplinei militare şi capacităţii de luptă a Forţelor Armate, prin judecarea şi pedepsirea celor care încalcă legile şi regulamentele militare, jurământul militar, ordinele şi îndatoririle militare, precum şi a celor care săvârşesc acele infracţiuni date prin lege în competenţa lor”. Prin art. 2, care prelua şi dezvolta art. 28 din Legea nr. 5/1952, s-au creat următoarele instanţe militare: Tribunalele militare din mari unităţi; Tribunalele militare teritoriale; Tribunalele Militare ale regiunilor militare şi ale Marinei Militare, precum şi tribunalele militare pentru unităţile Ministerului Securităţii Statului.

1954 - Aceste ultime instanţe militare speciale au funcţionat sub acest nume până la 30 ianuarie 1954, când s-a schimbat titulatura în tribunale militare pentru unităţile Ministerului Afacerilor Interne. La această dată s-au modificat art. 43 şi 50 din Constituţia din 1952 şi Ministerul Securităţii Statului s-a contopit cu Ministerul Afacerilor Interne. După această dată, aceste tribunale militare speciale s-au numit tribunale militare pentru unităţile Ministerului Afacerilor Interne.

1965, 21 august - S-a elaborat o nouă Constituţie a R.S.R. şi au fost elaborate un nou Cod penal şi un nou Cod de procedură penală, care au abrogat în ceea ce priveşte Justiţia militară Cartea a IV-a a Codului Justiţiei militare din anul 1937. S-a inclus în Codul penal în titlul X - partea specială - capitolul intitulat „Infrac- ţiuni contra capacităţii de apărăre a R.S. România”.

1968 – Au fost adoptate legile de organizare judecătorească nr. 58/1968 şi 60/1968 privind organizarea Procuraturii R.S.R. Ambele acte normative aveau capitole distincte privind instanţele militare (titlul II art. 27-30) şi procuraturile militare (Cap. IV - art. 34,35, 40), care erau organizate şi funcţionau în temeiul dispoziţiilor cuprinse în legea de organizare judecătorească şi Codul de procedură penală ca şi instanţele civile, având în frunte acelaşi organ comun de control judiciar - Tribunalul Suprem. Particularitatea instanţelor judecătoreşti militare în raport cu instanţele civile era aceea că ele judecau numai pricini penale, iar pe de altă parte, ele erau specializate în judecarea anumitor infracţiuni, indiferent de persoana care le-a comis (infracţiunile contra securităţii statului, infracţiuni contra păcii şi omenirii), precum şi în judecarea infracţiunilor comise de militari (infracţiuni contra capacităţii de apărare a ţării). Conform legii, în cadrul sistemului instanţelor judecătoreşti române erau prevăzute trei instanţe militare echivalente cu instanţele civile: Tribunalul Militar de Mare Unitate - echivalent judecătoriei - care judeca numai în primă instanţă şi cu o competenţă restrânsă prin numeroase exceptări; Tribunalul Militar Teritorial - echivalent tribunalului judeţean - care judeca atât în primă instanţă, cât şi în recurs; de asemenea, soluţiona conflictele de competenţă ivite între tribunalele militare de mare unitate; Secţia Militară a Tribunalului Suprem, echivalentă cu Secţia Penală a Tribunalului Suprem, care judeca în primă instanţă generalii, amiralii şi mareşalii. Ca instanţă de recurs judeca şi cauzele judecate în primă instanţă de tribunalul teritorial.

1991 – este adoptată noua Constituţie a României.

1993 - prin adoptarea Legii nr. 54/1993, procurorii în general, ceea ce implică şi componenta militară - procurori militari - îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea

124


Ministerului Justiţei - art. 131(1) din Constituţia României art. 30, al. 1 din Legea nr. 92/1992, art. 18 din Legea nr. 54/1993. Ministerul Public ca sistem general şi componenta sa militară sunt organizate ca un sistem piramidal de parchete – art. 30, al 2 din Legea nr. 92/1992 şi art. 18 din Legea nr. 54/1993, având la bază parchetele militare de pe lângă tribunalele militare, de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial, apoi parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel şi, la vârf, Secţia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.

1998 - După apariţia Legii nr. 153/1998 de modificare a Legii nr. 56/1993 a Curţii Supreme de Justiţie care a desfiinţat Secţia Militară, Secţia Parchetelor Militare nu mai are instanţă militară echivalentă, ci activează pe plan judiciar pe lângă Secţia Penală a Curţii Supreme de Justiţie. Procurorul general al Parchetului General de pe lângă C.S.J. exercită controlul asupra tuturor parchetelor, inclusiv a celor militare (art. 43 al 12 din Legea nr. 92/1992). Procurorul şef al Secţiei Parchetelor Militare exercită controlul asupra parchetelor militare din subordine, iar în continuare procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Militară de Apel exercită, direct

sau prin procurorii militari inspectori, controlul asupra parchetelor militare din subordine (art. 22 din Legea nr. 54/1993). Acelaşi control ierarhic îl realizează şi prim-procurorul parchetului militar teritorial asupra parchetelor de pe lângă tribunalele militare. Circumscripţiile teritoriale ale celor patru tribunale militare au fost stabilite prin anexa 1 a Legii nr. 54/1993, după cum urmează: Tribunalul Militar Bucureşti cuprindea judeţele Argeş, Călăraşi, Giurgiu, Ialomiţa, Olt, Teleorman, Vâlcea, Municipiul Bucureşti, Constanţa, Tulcea, Brăila, Buzău, Dâmboviţa, Prahova; Tribunalul Militar Cluj cuprindea judeţele Braşov, Covasna, Sibiu, Alba, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Sălaj, Harghita, Mureş; Tribunalul Militar Iaşi cuprindea judeţele Bacău, Neamţ, Suceava, Vrancea, Botoşani, Galaţi, Iaşi, Vaslui, iar Tribunalul Militar Timişoara cuprindea judeţele Dolj, Gorj, Hunedoara, Mehedinţi, Bihor, Maramureş, Satu Mare, Arad, Caraş-Severin şi Timiş.

A doua instanţă militară pe care legea o prevedea este Tribunalul Militar Teritorial (art. 2 al. 1 lit. b) din Legea nr. 54/1993) şi, în conf. cu art. 11 al aceluiaşi act normativ, în România funcţionează un singur tribunal militar teritorial, cu sediul în Bucureşti. Pe lângă cele patru tribunale militare de la Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Timişoara,

Sediul comun al Tribunalului Militar şi al Parchetului Militar Timişoara din str. Popa Şapcă nr. 7, singurul imobil din România construit cu destinaţia de sediu de instanţă militară

125


funcţionează un număr de 11 par chete militare, conduse de prim-procurori militari, ajutaţi de prim-procurori militari adjuncţi.

Secţia Parchetelor Militare exercită atribuţiile judiciare de conducere şi de control asupra activităţii parchetelor de pe lângă instanţele judecătoreşti militare.

2002 – A fost înfiinţat Parchetul Naţional Anticorupţie cu sediul în Bucureşti, care îşi exercită atribuţiile pe întreg teritoriul României prin procurori specializaţi în combaterea corupţiei.

2003 - Conform disp. art. 13 pct. 4 din Legea nr. 161/19.04.2003, respectiv „urmărirea penală în cauzele privind infracţiunile prevăzute la al. 1 şi 2 săvârşite de militari se efectuează de procurorii militari din cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie”, această nouă structură are şi o componentă militară.

2004 – Potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Curtea Militară de Apel cu sediul în Bucureşti este instanţa militară cu gradul cel mai înalt, unică în ţară. Din 11 parchete militare au rămas numai patru, Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Timişoara. Parchetul Curţii Militare de Apel funcţionează în Bucureşti, pe lângă Curtea Militară de Apel. Secţia Parchetelor Militare este parte componentă a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi îndeplineşte

atribuţiile acestuia în legătură cu activitatea de urmărire penală şi supravegherea activităţii de cercetare penală efectuate de organele de cercetare penală speciale centrale ale Ministerului Apărării Naţionale şi ale celorlalte structuri militare, precum şi cele în legătură cu participarea la şedinţele de judecată în cauzele de competenţa instanţelor militare, potrivit legii (art. 41 din R.O.I.). Secţia este condusă de un procuror militar - şef secţie, ajutat de un adjunct.

2005 - Prin Ordonanţa nr. 134/2005, Parchetul Naţional Anticorupţie s-a transformat în Departamentul Naţional Anticorupţie, ca structură autonomă, cu personalitate juridică proprie în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

2006 - Prin Legea nr. 54/2006, Departa-mentul Naţional Anticorupţie a devenit Direcţia Naţională Anticorupţie. Secţia Militară a D.N.A. îşi exercită atribuţiile de cercetare (competenţă) pe întreg teritoriul României, prin procurorii militari încadraţi în această structură, specializaţi în combaterea corupţiei. Procurorul militar şef al secţiei militare este subordonat procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

2006, 15 decembrie - În Ministerul Apărării Naţionale a fost înfiinţată Direcţia de Prevenire şi Investigare a Corupţiei şi Fraudelor.

Procurorii militari din România în 2008 la Simpozionul Naţional de la Sinaia

126


Pro

curo

rii m

ilita

ri di

n R

omân

ia îm

preu

nă c

u P

rocu

roru

l Gen

eral

al P

.I.C

.C.J

. şi r

epre

zent

anţi

din

stru

ctur

ile d

e or

dine

pub

lică şi

sig

uranţă

naţ

iona

lă

la S

impo

zion

ul n

aţio

nal „

Just

iţia

mili

tară

, în

cont

extu

l str

ateg

iei d

e re

formă

a si

stem

ului

judi

ciar

din

Rom

ânia

”, S

inai

a 20

08

10Sărbători militare

128

Calendarul tradiţiilor militare 2013 Sărbători militare

1 februarie - Ziua Intendenţei Militare23 februarie - Ziua Hidrografului Militar1 martie - Ziua Automobilistului Militar - Ziua Forţelor pentru Operaţii Speciale17 martie - Ziua Serviciului Istoric al Armatei25 martie - Ziua Operaţiilor Psihologice23 aprilie - Ziua Forţelor Terestre25 aprilie - Ziua Justiţiei Militare29 aprilie - Ziua Veteranilor de Război30 aprilie - Ziua Infanteriei Române - Ziua Logisticii Militare15 mai - Ziua Trupelor de Apărare NBC - Ziua Poliţiei Militare20 mai - Ziua Financiarului Militar31 mai - Ziua Geniştilor Militari10 iunie - Ziua Paraşutiştilor Militari15 iunie - Ziua Lecţiilor Învăţate18 iunie - Ziua Constructorilor Militari1 iulie - Ziua Muzicilor Militare13 iulie - Ziua Specialităţii Militare „Război electronic”14 iulie - Ziua Transmisioniştilor Militari15 iulie - Ziua Submarinistului Militar20 iulie - Ziua Forţelor Aeriene23 iulie - Ziua Presei Militare25 iulie - Ziua Radiolocaţiei26 iulie - Ziua Arhivelor Militare1 august - Ziua Tanchiştilor15 august - Ziua Marinei Române21 august - Ziua Medicinei Militare23 august - Ziua Comemorării Victimelor Fascismului şi Comunismului1 septembrie - Ziua Informaticienilor Militari4 septembrie - Ziua Tipografilor Militari 19 septembrie - Ziua Artileriei şi Rachetelor Antiaeriene1 octombrie - Ziua Scafandrilor Militari9 octombrie - Ziua Resurselor Umane25 octombrie - Ziua Armatei României30 octombrie - Ziua Relaţiilor Publice Militare3 noiembrie - Ziua Vânătorilor de Munte10 noiembrie - Ziua Artileriei12 noiembrie - Ziua Statului Major General - Ziua Cercetaşilor Militari - Ziua Geodezilor Militari16 noiembrie - Ziua Transporturilor Militare29 noiembrie - Ziua Infanteriei Marine14 decembrie - Ziua Direcţiei Operaţii21 decembrie - Ziua Memoriei Victimelor Comunismului în România22 decembrie - Ziua Libertăţii României27 decembrie - Ziua Centrului de Operaţii Psihologice

ZILELE CATEGORIILOR DE FORŢE, GENURILOR DE ARMĂ ŞI SPECIALITĂŢILOR MILITARE

129

Calendarul tradiţiilor militare 2013Sărbători militare

Batalionul 528 Cercetare – Sfinţii Martiri Brâncoveanu: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache (16 august)

Batalionul 469 Logistic – Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (8 noiembrie)

Batalionul 300 Infanterie Mecanizată ,,Sfântul Andrei“ – Sfântul Apostol Andrei (30 noiembrie)

Centrul 13 Comunicaţii şi Informatică ,,Colonel Gheorghe Vişata“ – Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir (26 octombrie)

Centrul de Pregătire pentru Apărare NBC ,,Muscel“ – Sfinţii Mari Împăraţi, întocmai cu Apostolii, Constantin şi mama sa Elena (21 mai)

Centrul Operaţii Psihologice – Sfântul Apostol, Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan (27 decembrie)

Colegiul Militar Liceal „Ştefan cel Mare“ – Sfântul Voievod Ştefan cel Mare (2 iulie)

Depozitul Central 106 Muniţii „Ţara Bârsei“ – Sfânta Fecioară Maria (15 august)

Depozitul Central 138 Materiale Intendenţă „General Ioniţă Botoş“ – Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă (23 aprilie)

Direcţia Topografică Militară – Sfântul Apostol Pavel (29 iunie)

Direcţia Informaţii Militare – Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir (26 octombrie)

Regimentul 30 Gardă – Sfântul Mare Mucenic Mina (10 decembrie)

Statul Major al Forţelor Terestre – Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă (23 aprilie)

Statul Major al Forţelor Aeriene – Sfântul Măritul Prooroc Ilie Tesviteanul (20 iulie)

Statul Major al Forţelor Navale – Sfânta Maria, Adormirea Maicii Domnului (15 august)

Şcoala de Aplicaţie pentru Forţele Aeriene „Aurel Vlaicu“ – Sfântul Măritul Prooroc Ilie Tesviteanul (20 iulie)

PATRONII SPIRITUALI AI ARMATEI ROMÂNIEI

Sfântul Ilie Tesviteanul,

patronul Forţelor Aeriene

Sfânta Maria,

ocrotitoarea marinarilor

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, patronul Forţelor Terestre

130


DENUMIRI ONORIFICE

Academia Forţelor Terestre ,,Nicolae Bălcescu”Academia Forţelor Aeriene ,,Henri Coandă”Academia Navală ,,Mircea cel Bătrân”Batalionul 1 Instrucţie „Olt” Batalionul 2 Infanterie ,,Călugăreni”Batalionul 2 Rachete Antiaeriene KUB ,,Pelendava”Batalionul 3 Apărare Antiaeriană ,,Potaissa”Batalionul 3 Rachete Sol-Aer „Codrii Vlăsiei”Batalionul 3 Geniu „General Constantin Poenaru”Batalionul 4 Rachete Sol-Aer „Colonel Mircea Aelenei”Batalionul 7 Aruncătoare Proiectile Reactive „General Vasile Danacu”Batalionul 17 Vânători de Munte ,,Dragoş Vodă”Batalionul 20 Infanterie „Dolj” („Scorpionii Negri”)Batalionul 21 Vânători Munte „General Leonard Mociulschi” („Viperele Negre”)Batalionul 22 Infanterie ,,Romanaţi”Batalionul 22 Transport „Dâmboviţa”Batalionul 22 Vânători de Munte ,,Cireşoaia”Batalionul 24 Vânători de Munte ,,General Gheorghe Avramescu”Batalionul 26 Infanterie ,,Neagoe Basarab” („Scorpionii Roşii”)Batalionul 26 Vânători de Munte ,,Avram Iancu”Batalionul 30 Vânători de Munte ,,Dragoslavele” (,,Vulturii Carpaţilor”)Batalionul 32 Infanterie ,,Mircea” (,,Scorpionii Galbeni”)Batalionul 33 Vânători de Munte „Posada”Batalionul 41 Transport „Bobâlna”Batalionul 43 Aprovizionare şi Transport ,,Roman I Muşat”Batalionul 45 Comunicaţii şi Informatică ,,Căpitan Grigore Giosanu”Batalionul 47 Comunicaţii şi Informatică ,,General Nicolae Petrescu”Batalionul 49 Apărare Nucleară, Biologică şi Chimică ,,Argeş”Batalionul 52 Geniu „Tisa”Batalionul 53 Geniu „Scorilo”Batalionul 55 Apărare Antiaeriană ,,Someş”Batalionul 55 Transmisiuni ,,Napoca”Batalionul 72 Apărare Nucleară, Biologică şi Chimică ,,Negru Vodă”Batalionul 72 Geniu „Matei Basarab”Batalionul 81 LAROM „Maior Gheorghe Şonţu”

Batalionul 83 LAROM „Bogdan I”Batalionul 84 Asigurare Date „Mărăşti”Batalionul 85 Sprijin Logistic ,,General Mihail Cerchez” Batalionul 85 Comunicaţii Aero şi Informatică „Sublocotenent Gheorghe Robescu”Batalionul 96 LAROM „Mircea Voievod”Batalionul 110 Comunicaţii şi Informatică „Viceamiral ing. Grigore Martiş”Batalionul 110 Sprijin Logistic „Mareşal Constantin Prezan”Batalionul 114 Tancuri „Petru Cercel”Batalionul 113 Artilerie „Bărăganul”Batalionul 116 Sprijin Logistic „Iancu Jianu”Batalionul 117 Sprijin Logistic „Colonel Alexandru Polizu”Batalionul 136 Geniu „Apulum”Batalionul 151 Infanterie ,,Războieni” („Lupii Negri”)Batalionul 157 Muniţii „Teleajenul”Batalionul 168 Sprijin Logistic „Pontus Euxinus”Batalionul 183 Artilerie „General Ion Dragalina”Batalionul 184 Apărare Antiaeriană „Timiş”Batalionul 185 Sprijin Logistic „Mureş”Batalionul 191 Infanterie ,,Colonel Radu Golescu”Batalionul 198 Logistic „Prut”Batalionul 205 Artilerie Antiaeriană „General Gheorghe Pârvulescu”Batalionul 206 Artilerie „General Mihail Lăcătuşu” („Brown Bears”)Batalionul 284 Tancuri ,,Cuza Vodă”Batalionul 285 Artilerie ,,Vlaicu Vodă”Batalionul 288 Apărare Antiaeriană ,,Milcov”Batalionul 300 Infanterie ,,Sfântul Andrei” Batalionul 300 Sprijin „Sarmis”Batalionul 313 Cercetare „Burebista”Batalionul 315 Artilerie ,,Simion Bărnuţiu”Batalionul 316 Asigurare Date ,,Guruslău”Batalionul 317 Cercetare „Vlădeasa”Batalionul 317 Sprijin Logistic ,,Voievodul Gelu” Batalionul 325 Artilerie „Alutus”Batalionul 335 Artilerie „Alexandru Cel Bun”Batalionul 341 Infanterie „Constanţa” (,,Rechinii Albi”)Batalionul 345 Artilerie ,,Tomis”Batalionul 348 Apărare Antiaeriană „Dobrogea”Batalionul 385 Artilerie ,,Iancu de Hunedoara”Batalionul 400 Sprijin „Feleacu”Batalionul 405 Sprijin Logistic „Năsăud”

131

Calendarul tradiţiilor militare 2013Sărbători militare

Batalionul 435 Logistic ,,Ciuc’’Batalionul 468 Artilerie Antiaeriană „Trotuş”Batalionul 469 Logistic ,,Putna”Batalionul 495 Infanterie „Căpitan Ştefan Şorveth” („Vânătorii din Cer”)Batalionul 528 Cercetare „Vlad Ţepeş”Batalionul 610 Operaţii Speciale ,,Vulturii”Batalionul 612 Artilerie Antitanc ,,Maramureş”Batalionul 620 Operaţii Speciale ,,Băneasa-Otopeni”Batalionul 630 Paraşutişti „Smaranda Brăescu”Batalionul 634 Infanterie ,,Petrodava”Batalionul 635 Apărare Antiaeriană ,,Precista”Batalionul 811 Infanterie „Dej” („Dragonii Transilvani”)Batalionul 812 Infanterie „Bistriţa” („Şoimii Carpaţilor”)Batalionul 814 Tancuri „Mihai Vodă”Batalionul 817 Artilerie ,,Petru Rareş”Batalionul 912 Tancuri „Scytia Minor”Batalionul Instrucţie Comunicaţii şi Informatică „Fraţii Buzeşti”Baza Logistică Navală „Pontica”Baza 1 Logistică Teritorială „Carpatica”Baza 2 Logistică „Valahia”Baza 3 Logistică „Zargidava”Baza 2 Logistică Teritorială „Şelimbăr”Baza 3 Logistică Teritorială „Marea Neagră”Baza de Instruire pentru Apărare Nucleară, Biologică şi Chimică „Muscel”Baza de Instruire pentru Vânători de Munte „Bucegi”Baza Transport şi Deservire „Muntenia”Brigada de Informaţii Militare „Mareşal Alexandru Averescu”Brigada 1 Mecanizată „Argedava”Brigada 1 Rachete Sol-Aer ,,General Nicolae Dăscălescu”Brigada 2 Infanterie ,,Rovine”Brigada 2 Vânători de Munte ,,Sarmizegetusa”Brigada 4 Logistică „Transilvania”Brigada 6 Operaţii Speciale „Mihai Viteazul”Brigada 8 LAROM „Alexandru Ioan Cuza”Brigada 10 Geniu ,,Dunărea de jos” Brigada 15 Mecanizată ,,Podu Înalt”Brigada 61 Vânători de Munte Teritorială ,,General Virgil Bădulescu”Brigada 282 Infanterie Mecanizată ,,Unirea Principatelor”

Centrul Clinic de Urgenţă de Boli Cardiovasculare ,,Dr. Constantin Zamfir”Centrul de Diagnostic şi Tratament Ambulatoriu ,,Academician Ştefan Milcu”Centrul de Instruire pentru Artilerie Terestră şi Artilerie Antiaeriană „Ioan Vodă”Centrul de Instruire pentru Comunicaţii şi Informatică „Decebal”Centrul de Instruire pentru Geniu, E.O.D. şi Apărare C.B.R.N. „Panait Donici”Centrul de Instruire pentru Infanterie şi Vânători de Munte „Constantin Brâncoveanu”Centrul de Instruire pentru Luptă al Forţelor Terestre „Getica”Centrul de Instruire pentru Tancuri şi Auto „Colonel Pandele Predescu”Centrul de Pregătire pentru Artilerie Antiaeriană „General Gheorghe Popescu”Centrul 2 Supraveghere Aeriană „Nord”Centrul 13 Comunicaţii şi Informatică ,,Colonel Gheorghe Vişata”Centrul 21 Cartiruire Trupe şi Administrare Cazărmi „ Anhel Saligny”Centrul 88 Mentenanţă „Ardealul”Centrul 102 Mentenanţă ,,Bucov”Centrul 185 Mentenanţă „Radu cel Mare”Centrul 243 Radioelectronic şi Observare „Callatis”Clubul Sportiv al Armatei ,,Steaua”Colegiul Militar Liceal ,,Dimitrie Cantemir”Colegiul Militar Liceal ,,Mihai Viteazul”Colegiul Militar Liceal ,,Ştefan cel Mare”Depozitul 33 Materiale Tehnice „Moldova”Depozitul 101 Carburanţi-Lubrifianţi „Vrâncioaia”Depozitul 129 Materiale Tehnice „Chindia” Depozitul 154 Armament şi Muniţii „Prahova”Depozitul 164 Intendenţă „Moldavia”Depozitul 238 Intendenţă „Jiul”Depozitul 241 Intendenţă „General Mircea Mănescu”Depozitul Central 106 Muniţii „Ţara Bârsei”Direcţia Topografică Militară „General de divizie Constantin Barozzi”Divizia 1 Infanterie „Dacica”Divizia 2 Infanterie „Getica”Divizia 4 Infanterie „Gemina”Flotila 71 Aeriană „General Emanoil Ionescu”Flotila 86 Aeriană „Locotenent aviator Gheorghe Mociorniţă”

132


Flotila 90 Transport Aerian ,,Comandor aviator Gheorghe Bănciulescu”Flotila 95 Aeriană ,,Erou Căpitan Aviator Alexandru Şerbănescu” Fregata ,,Mărăşeşti”Fregata ,,Regele Ferdinand”Fregata ,,Regina Maria”Grupul E.O.D. al Forţelor Aeriene ,,General Grigore Crăiniceanu”Institutul Naţional de Medicină Aeronautică şi Spaţială ,,General dr. aviator Victor Atanasiu”Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”Nava hidrografică maritimă ,,Căpitan-comandor Alexandru Cătuneanu”Observatorul Astronomic Militar „Locotenent-colonel Constantin Căpităneanu”Poligonul de Tragere ,,Smârdan”Regimentul 30 Gardă ,,Mihai Viteazul”Regimentul 50 Rachete Antiaeriene ,,Andrei Mureşianu”Regimentul 51 Artilerie Mixtă „General Cornel Paraniac”Regimentul 52 Artilerie Mixtă „General Alexandru Tell”Regimentul 53 Rachete Antiaeriene ,,Trophaeum Traiani”Regimentul 61 Rachete Antiaeriene „Pelendava”Regimentul 69 Artilerie Mixtă „Silvania”Spitalul Clinic de Urgenţă Militar Central ,,Dr. Carol Davila”Spitalul Militar de Urgenţă ,,Dr. Ion Jianu”Spitalul Clinic de Urgenţă Militar ,,Dr. Ştefan Odobleja”Spitalul Militar de Urgenţă ,,Dr. Alexandru Popescu”

Spitalul Clinic Militar de Urgenţă ,,Dr. Iacob Czihac”Spitalul Militar de Urgenţă ,,Dr. Constantin Papilian”Spitalul Militar de Urgenţă ,,Dr. Alexandru Augustin”Spitalul Militar de Urgenţă ,,Regina Maria”Spitalul Militar de Urgenţă ,,Dr. Victor Popescu”Spitalul Militar de Urgenţă ,,Dr. Alexandru Gafencu”Spitalul Militar de Urgenţă ,,Dr. Aristide Serfioti”Şcoala de Aplicaţie pentru Forţele Aeriene „Aurel Vlaicu”Şcoala de Aplicaţie pentru Forţele Navale ,,Viceamiral Constantin Bălescu”Şcoala de Aplicaţie a Forţelor pentru Operaţii Speciale „General maior Grigore Baştan”Şcoala de Aplicaţie a Informaţiilor „General Nicolae Condeescu”Şcoala de Aplicaţie pentru Logistică ,,General Constantin Zaharia”Şcoala Militară de Maiştri Militari şi Subofiţeri a Forţelor Terestre „Basarab I”Şcoala Militară de Maiştri Militari şi Subofiţeri a Forţelor Aeriene ,,Traian Vuia”Şcoala Militară de Maiştri Militari a Forţelor Navale ,,Amiral Ioan Murgescu” Tabăra de Instrucţie şi Poligonul de Trageri Sol-Aer Capu Midia „General de brigadă Ion Bungescu”Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”Unitatea de Instrucţie şi Asigurare Topogeodezică ,,General de divizie Constantin I. Brătianu”

11Miniştrii Apărării Naţionale

134

Calendarul tradiţiilor militare 2013 Miniştrii Apărării Naţionale

Generalul Barbu Vlădoianu25 ianuarie- 3 mai 1859

(guvernul de la Bucureşti)

Generalul de divizieIoan Emanoil Florescu

28 noiembrie 1859-27 mai 1860

(guvernul de la Bucureşti)14 iulie 1860-17 aprilie 1861

(guvernul de la Iaşi)30 august 1860-14 aprilie 1861

(guvernul de la Bucureşti)30 septembrie 1862-11 octombrie 1863,

14 martie 1871-26 aprilie 1876

Generalul Gheorghe Adrian27 mai 1859-13 iulie 1860

(guvernul de la Iaşi)13 iulie-30 august 1860

(guvernul de la Bucureşti)24 mai 1867-11 august 1868

GeneralulAlexandru Macedonski4 mai-15 august 1859

(guvernul de la Bucureşti)Generalul

Ioan Cornescu16 august-27 noiembrie 1859


Ion Ghica11-18 iulie 1861


Colonelul Istratie Sămăşescu

21 aprilie-22 iulie 1861(guvernul de la Iaşi)

30 aprilie-19 iulie 1861(guvernul de la Bucureşti)

Generalul Nicolae Golescu28 mai-13 iulie 1860


135

Calendarul tradiţiilor militare 2013Miniştrii Apărării Naţionale

Generalul Ioan Grigore Ghica

19 iulie 1861-22 ianuarie 1862

(guvernul de la Bucureşti)22 iulie 1861-

22 ianuarie 1862(guvernul de la Iaşi)

22 ianuarie-30 septem brie 1862,

11 mai-6 august 1866

Generalul Tobias Gherghel8 februarie - 24 mai 1867 Ion C. Brătianu

12 august-15 noiembrie 1868,20 august 1877- 18 martie 1878,

25 noiembrie 1878-7 ianuarie 1879,9 iunie 1881-24 ianuarie 1882, 1 august 1882-22 iunie 1884, 13 ianuarie-20 fe bruarie 1886,

5 noiembrie 1887-23 martie 1888

GeneralulAlexandru Iacovache12 octombrie 1863-

11 aprilie 1864

Generalul de brigadăNicolae Haralambie

6 august 1866-8 februarie 1867

Generalul de brigadă Dimitrie Lecca

11 februarie-10 mai 1866,11 iulie 1879-28 aprilie 1880

Generalul Savel Manu12 aprilie 1864-

29 ianuarie 1866Colonelul Alexandru Solomon30 ianuarie-11 februarie 1866

136


Generalul de brigadăNicolae Dabija

8 ianuarie-10 iulie 1879

Generalul de brigadăAlexandru Cernat

2 aprilie-19 august 1877,17 martie-24 noiembrie 1878

Generalul de brigadăGheorghe Slăniceanu

27 aprilie 1876-2 aprilie 1877, 29 aprilie 1880-8 iunie 1881

Generalul de divizieGheorghe Anghelescu

25 ianuarie-31 iulie 1882

Generalul Ioan Alexandru Duca16 noiembrie 1868-

14 iunie 1869Generalul de brigadă

Gheorghe Manu14 iulie 1869-

17 decembrie 1870,12 noiembrie 1888-4 noiembrie 1889,

22 decembrie 1904- 12 martie 1906

Generalul de brigadă Eustaţiu Pencovici

18 decembrie 1870-10 martie 1871

Generalul Christian Tell11-13 martie 1871

137


Generalul de divizieConstantin Budişteanu

4 octombrie 1895-20 noiembrie 1896

Generalul de divizieMatei Vlădescu

5 noiembrie 1889-20 februarie 1891

Lascăr Catargiu22 februarie-11 iunie 1894

Generalul de divizieConstantin Poenaru

12 iunie 1894-3 octombrie 1895

Generalul de divizieŞtefan Fălcoianu

23 iunie 1884-12 ianuarie 1886

Generalul Alexandru Anghelescu

21 februarie 1886-4 noiembrie 1887

Generalul de divizieConstantin Barozzi

23 martie-11 noiembrie 1888

Generalul de divizieIacob Lahovary

21 februarie 1891-21 februarie 1894,

11 aprilie 1899-13 februarie 1901

138


Generalul de divizieGrigore Crăiniceanu1 noiembrie 1909-28 decembrie 1910

Mareşalul Alexandru Averescu

13 martie 1907-4 martie 1909

Nicolae Filipescu29 decembrie 1910-

27 martie 1912

Generalul de divizieIon Argetoianu

28 martie-14 octombrie 1912

Toma Stelian4 martie-31 octombrie 1909

Constantin I. Stoicescu21-25 noiembrie 1896

Generalul de divizieAnton Berindei

25 noiembrie 1896-10 aprilie 1899

Dimitrie A. Sturdza14 februarie 1901-20 decem brie 1904

139


Generalul de corp de armatăArthur Văitoianu

29 noiembrie 1918-26 septembrie 1919

Generalul de divizieConstantin Hârjeu

14 octombrie 1912-3 ianuarie 1914,

6 martie-23 octom brie 1918

Ion I.C. Brătianu4 ianurie 1914-14 august 1916

19 ianuarie-19 aprilie 1922

Generalul de divizieIon Răşcanu

27 septembrie-28 noiem brie 1919,5 decembrie 1919-2 martie 1920,

13 martie 1920-13 decembrie 1921Generalul de divizieTraian Moşoiu

2-12 martie 1920

Generalul de corp de armatăEremia Grigorescu

24 octombrie -28 noiembrie 1918

Vintilă Brătianu15 august 1916-

9 iulie 1917,10-19 iulie 1917

Generalul de corp de armatăConstantin Iancovescu

20 iulie 1917-5 martie 1918

140


Generalul de corp de armatăHenry Cihoski

10 noiembrie 1928-4 aprilie 1930

Iuliu Maniu5-13 aprilie 1930

Generalul de divizieNicolae Condeescu

14 aprilie 1930-18 aprilie 1931

Generalul de corp de armatăŞtefan Holban

17 decembrie 1921-18 ianuarie 1922

Generalul de corp de armatăGheorghe Mărdărescu

24 aprilie 1922-29 martie 1926

Generalul de divizieLudovic Mircescu

30 martie 1926-3 iunie 1927

Generalul de corp de armatăPaul Angelescu

4 iunie 1927-9 noiembrie 1928,

27 iulie 1934-28 august 1937

141


Generalul de divizieConstantin Ştefănescu-Amza19 aprilie 1931-11 august 1932

Generalul de corp de armată Nicolae Uică

14 noiembrie 1933-1 iunie 1934

Gheorghe Tătărescu1 iunie-27 iulie 1934

Comandorul Radu Irimescu28 august-4 septembrie 1937

Generalul de corp de armatăNicolae Samsonovici

11 august 1932-14 noiembrie 1933

Generalul de armatăConstantin Ilasievici

4 septembrie-27 decembrie 1937

Mareşalul Ion Antonescu28 decembrie 1937-

30 martie 1938,6 septembrie 1940-27 ianuarie 1941,

22 septembrie 1941-23 ianuarie 1942

142


Generalul de corp de armatăGheorghe Argeşanu

30 martie-14 octombrie 1938

Generalul de armată Nicolae Ciupercă

13 octombrie 1938-1 februarie 1939

Armand Călinescu1 februarie-

21 septembrie 1939

Generalul de armatăIoan Ilcuş

21 septembrie 1939-4 iulie 1940

Generalul de corp de armatăConstantin Niculescu

4 iulie-6 septembrie 1940

Generalul de corp de armată adjutant Iosif Iacobici

27 ianuarie-22 septembrie 1941

Generalul de corp de armată Constantin Pantazi

23 ianuarie 1942-23 august 1944

143


Generalul de armatăMihail Racoviţă

23 august-4 noiembrie 1944

Generalul de armatăConstantin Sănătescu

4 noiembrie-5 decembrie 1944

Generalul de corp de armatăIon Negulescu

6 decembrie 1944-5 martie 1945

Generalul de armatăConstantin Vasiliu-Răşcanu

6 martie 1945-29 noiembrie 1946

Generalul de armatăMihail Lascăr

30 noiembrie 1946-30 decembrie 1947

Generalul-colonel Emil Bodnăraş

30 decembrie 1947-3 octombrie 1955

Generalul de armatăLeontin Salăjan

4 octombrie 1955-28 august 1966

144


Gheorghe Tinca6 martie 1994-

11 decembrie 1996

Generalul de armatăIon Ioniţă

1 septembrie 1966-19 iunie 1976

Generalul-colonel Ion Coman19 iunie 1976-29 martie 1980

Generalul-colonel Constantin Olteanu

29 martie 1980-17 decembrie 1985

Generalul-locotenentNiculae Spiroiu


Generalul de armatăVictor-Atanasie Stănculescu

16 februarie 1990-30 aprilie 1991

Generalul de armatăNicolae Militaru

26 decembrie 1989-16 februarie 1990

Generalul de armatăVasile Milea

17 decembrie 1985-22 decembrie 1989

145


Teodor Atanasiu28 decembrie 2004-25 octombrie 2006

Teodor Viorel Meleşcanu10 aprilie 2007-

13 decembrie 2008Mihai Stănişoară


Victor Babiuc12 decembrie 1996-11 februarie 1998,


Constantin Dudu Ionescu12 februarie-16 aprilie 1998

Sorin Frunzăverde13 martie -28 decembrie 2000,

25 octombrie 2006-10 aprilie 2007Ioan Mircea Paşcu


Gabriel Oprea23 decembrie 2009 –

7 mai 2012

146


CORNELIU DOBRIŢOIU7 mai 2012 – prezent

12Şef ii Statului Major General

148

Calendarul tradiţiilor militare 2013 Şefi i Statului Major General

Colonelul Grigore Gărdescu8 ianuarie-29 ianuarie 1860

Maiorul Istratie Sămăşescu29 ianuarie-30 mai 1860

Generalul Ioan Emanoil Florescu

30 mai-30 august 1860,21 aprilie 1861-14 iunie 1865

Generalul de brigadă Gheorghe Slăniceanu

27 aprilie-18 august 1877,29 iulie 1878-29 aprilie 1880,

9 iulie 1881-8decembrie 1882

Generalul de divizie Constantin Barozzi

2 septembrie-20 octombrie 1877,28 noiembrie 1895-

12 martie 1899 Generalul de divizie Ştefan Fălcoianu

7 decembrie 1877- 5 august 1878,

15 aprilie-28 iunie1883,16 octombrie 1883-

23 iunie 1884,13 ianuarie 1886-8 iunie 1894

Generalul de divizie Alexandru Cernat5 decembrie 1877-

5 august 1878

Colonelul Nicolae Dona23 mai 1884-13 ianuarie 1886

149

Calendarul tradiţiilor militare 2013Şefi i Statului Major General

Generalul de brigadă Grigore Crăiniceanu

1 aprilie 1907-1 noiembrie 1909

Generalul de brigadă Nicolae Tătărescu

1 aprilie 1904-1 aprilie 1907

Generalul de brigadă Alexandru Carcaleţeanu

1 aprilie 1901-1 aprilie 1904Generalul de divizie Constantin Poenaru

8-12 iunie 1894,1 aprilie 1899-1 aprilie 1901

Generalul de divizie Alexandru Averescu18 noiembrie 1911-2 decembrie 1913Generalul de divizie

Vasile Zottu1 aprilie-18 noiembrie 1911,

1 aprilie 1914-25 octombrie 1916Generalul de brigadă

Ion Istrati1 noiembrie 1909-

31 martie 1911

Generalul de brigadă Iacob I. Lahovary

15 septembrie 1894-7 octombrie 1895

150


Generalul de corp de armată Constantin Christescu

3 decembrie 1913 - 1 aprilie 1914, 1 aprilie 1918-

28 octombrie 19181 aprilie 1920-8 mai 1923

Generalul de brigadă Dumitru Iliescu25 octombrie-

5 decembrie 1916

Generalul de corp de armată adjutant Constantin Prezan

5 decembrie 1916-1 aprilie 1918,

28 octombrie 1918-20 martie 1920

Generalul de divizie Nicolae Samsonovici

21 iunie 1927-11 august 1932,

11 decembrie 1934-1 februarie 1937

Generalul de brigadă Ion Antonescu


Generalul de divizie Alexandru Lupescu1 octombrie 1923-

21 iunie 1927

Generalul de brigadă Alexandru Gorsky

8 mai-1 octombrie 1923

Generalul de divizie Constantin Lăzărescu

15 august 1932-30 noiembrie 1933

151


Generalul de corp de armată adjutant Nicolae Rădescu

15 octombrie-6 decembrie 1944

Generalul de corp de armată adjutant

Iosif Iacobici22 septembrie 1941-

20 ianuarie 1942

Generalul de divizie Ioan Sichitiu1 februarie-

1 noiembrie 1937

Generalul de corp de armată Ilie Şteflea

20 ianuarie 1942-23 august 1944

Generalul de divizie Ştefan Ionescu

1 noiembrie 1937 - 15 februarie 1939

Generalul de corp de armată Florea Ţenescu

1 februarie 1939-23 august 1940

Generalul de corp de armată adjutantGheorghe Mihail

23 august-6 septembrie 1940

23 august-12 octombrie 1944

Generalul de brigadă Alexandru Ioaniţiu

6 septembrie 1940-17 septembrie 1941

152


Generalul-colonel Ion Coman29 noiembrie 1974-

15 iunie 1976 Generalul-locotenent Ion Hortopan

1 iulie 1976-31 martie 1980

Generalul-colonel Ion Gheorghe15 iunie 1965-

29 noiembrie 1974

Generalul-locotenent Leontin Sălăjan18 martie 1950-26 aprilie 1954

Generalul de divizie Costin Ionaşcu20 iunie 1945-

27 decembrie 1947

Generalul de corp de armată adjutant Constantin Sănătescu

11 decembrie 1944-20 iunie 1945

Generalul de armatăIon Tutoveanu

26 aprilie 1954-15 iunie 1965

Generalul-colonel Constantin Popescu

1 februarie 1948-15 martie 1950

Generalul-locotenent Septimie Pretorian

27 decembrie 1947-31 ianuarie 1948

153


Generalul-colonel Vasile Milea

31 martie 1980-16 februarie 1985

Generalul-maior Ştefan Guşă

25 septembrie 1986-28 decembrie 1989

Generalul de corp de armată

dr. Constantin Degeratu22 ianuarie 1997-15 februarie 2000

Generalul de corp de armată dr. Mircea Chelaru

15 februarie-31 octombrie 2000

Generalul de armată dr. Mihail Eugeniu Popescu

31 octombrie 2000-25 octombrie 2004

Generalul-colonel Vasile Ionel

28 decembrie 1989-2 mai 1991

Generalul dr. Eugen Bădălan25 octombrie 2004-12 septembrie 2006

Generalul de corp de armată Dumitru Cioflină

2 mai 1991-22 ianuarie 1997

Amiralul dr. Gheorghe Marin13 septembrie 2006 - 31 decembrie 2010

154


General-locotenent dr. ŞTEFAN DĂNILĂ1 ianuarie 2011 – prezent

13Aniversări

156

„Evenimentele din toamna anului 1912, războiul declarat de statele aliate balcanice Turciei, în scopul nemărturisit dar evident de a dezmembra Turcia din Europa şi de a stabili noi frontiere şi alte sfere de influenţă, fără noi şi chiar împotriva noastră, ne-au deşteptat la realitate, provocându-ne să examinăm repede şi rece situaţia în care ne găseam plasaţi, precum şi aceea pe care vecinii noştri şi evenimentele, acum trecute în domeniul istoriei, ni le pregăteau.

Dacă în primul război balcanic România nu a putut interveni, din cauze multiple şi puternice, în cel de-al doilea război dânsa era indicată să-şi impuie pe calea armelor voinţa sa, odată ce acţiunea diplomatică ajunsese la teren mort şi de vreme ce al doilea război balcanic purta în germeni ameninţarea unei conflagraţiuni europene, care putea primejdui liniştea şi siguranţa regatului român.

Graţie unei excelente preparaţiuni a războiului, a unei organizări conform cerinţelor moderne, a unui armament superior şi a unui comandament ireproşabil, Armata Română a săvârşit Campania din Bulgaria în condiţiuni de execuţiune admirabile, atât din punctul de vedere tehnic militar, cât şi din punct de vedere moral”.

CENTENARUL PARTICIPĂRII ROMÂNIEI LA CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI BALCANIC

ORDIN DE ZI PE ARMATĂ

Ostaşi,Puteţi privi cu mândrie anul care s-a dus.

El va rămâne neşters în amintirea voastră prin însemnătatea faptelor săvârşite. V-aţi îndeplinit datoria mai presus de orice laudă. Simt dar o vie mulţumire a vă împărtăşi adânca mea recunoştinţă pentru graba cu care aţi răspuns la chemarea ţării.

Aţi arătat că în orice clipă Patria se poate rezema pe voi.

Dacă n-au fost lupte sângeroase, totuşi aţi dovedit adevărate însuşiri războinice, răbdând cu bărbăţie toate ostenelile şi neajunsurile.

Aţi înfruntat boale nemiloase ca nişte voinici. Întipărite pe vecie vor rămâne în inimile noastre numele acelora care nu s-au întors la căminurile lor.

Fiţi pururea însufleţiţi de înaltele simţăminte care v-au călăuzit în acele vremuri mari şi care vor rămâne fala armatei.

Medalia Avântului Ţării, care îmbodobeşte pieptul, va aminti vouă şi viitorimii acţiunea măreaţă, care prin grabnica şi hotărâta ei îndeplinire a ridicat şi mai sus renumele nostru.

Vă mulţumesc călduros pentru ascultarea şi disciplina ce le-aţi arătat în aceste zile înălţătoare, fără să daţi o clipă înapoi în faţa jertfelor şi greutăţilor de tot felul pe care împrejurările le impuneau.

Carol ICorvin M. Petrescu, „Istoricul campaniei

militare din anul 1913”, Tipografia „Jockey Club”, Bucureşti, 1914.

157

Calendarul tradiţiilor militare 2013Aniversări

Militari români la Dăbuleni, judeţul Dolj, înainte de trecerea Dunării, 1 iulie 1913

158

Calendarul tradiţiilor militare 2013 Aniversări

3 iulie 1913. Plecarea spre Butan a Regimentului 2 Roşiori

6 iulie 1913. Ferdinandovo. Prizonieri bulgari ai Brigăzii generalului Siracof jură că nu vor mai lupta împotriva Armatei Române

3 iulie 1913. Plecarea spre Ferdinandovo a generalului Gheorghe Bogdan cu statul său major

159


7 iulie 1913. Ferdinandovo. Convoi de cămile condus de prizonieri turci, capturat de la brigada bulgară

6 iulie 1913. Ferdinandovo. Prizonieri bulgari eliberaţi de generalul Gheorghe Bogdan, mergând la casele lor pe drumul Gromisivo

7 iulie 1913. Ferdinandovo. Îmbarcarea în camioane şi trimiterea la Marele Cartier General a celor 35 ofiţeri bulgari luaţi prizonieri, împreună cu generalul Siracof

160


Bercovica. Bivuacul unui escadron din Regimentul 4 Roşiori

Bercovica. În repaus

31 iulie 1913. Bercovica. Serbarea păcii, în timpul evangheliei

161


Prizonieri bulgari interogaţi de ofiţerii români în timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic

Regele Carol I şi generalul Alexandru Averescu, şeful Marelui Stat Major în timpul Campaniei din Bulgaria

Butan. Plecarea Regimentului 9 Roşiori

1913, pe monitor, Averescu, Ferdinand, Carol I şi prinţul Carol

162


31 iulie 1913, Bercovica. Secţia de automobile la serbarea păcii

31 iulie 1913, Bercovica. Regimentul 7 Roşiori la serbarea păcii

Regimentul 8 Roşiori, la intrarea în Ferdinandovo, în drum spre ţară

163

14Fotoalbum

164

Calendarul tradiţiilor militare 2013 Fotoalbum

În perioada 1974-1990 pe lângă Institutul de Medicină şi Farmacie Bucureşti a funcţionat Statul Major de Pregătire Militară a Studentelor. De-a lungul anilor, acesta a fost condus de colonelul Mihail Popescu (1974-1980), colonelul Ilie Niţu (1980-1982) şi colonelul Dragomir Ionescu (1982-1990). Această formă de pregătire a fost desfiinţată prin Hotărârea Guvernului României din 12 februarie 1990 şi Dispoziţia Marelui Stat Major nr. SBM 560 din 16 martie 1990.

PREGĂTIREA MILITARĂ A STUDENTELOR

Catedra militară de pe lângă IMF Bucureşti

Colonel Dragomir Ionescu, Statul Major de Pregătire Militarăde pe lângă IMF Bucureşti

Colonel Mihail Popescu, 1974-1980, Catedra Militară de pe lângă IMF Bucureşti

Colonel Ilie Niţu,

1980-1982

165

Calendarul tradiţiilor militare 2013Fotoalbum

Convocare anul I, iulie 1984, lt. maj. Klara Manole

Convocare anul I, 1984, cpt M Cimpean

166


Convocare anul I, 1984, cpt. V. Diaconu

Convocare anul I, 1984, lt. maj. Udrescu

167


Convocare anul I, iulie 1984, IEFS Bucureşti, lt. maj. D. Todor

168


169


Corul de ofiţeri femei al CCA, 1984

170


Jurământul militar, 1979-1980

Jurământul militar, iulie 1980

171


Depunerea jurământului militar, 1982-1983

Procesul instructiv-educativ la sală, 1977-1978

172


Procesul instructiv-educativ la sală, 1944-1978

Instrucţia de front, 1977-1978

173




174


Instrucţia de teren, 1978-1979

Procesul instructiv-educativ, iunie-iulie 1976-1977

175

2013

Operaţiile tehnice, editoriale şi tiparul au fost executatela Centrul tehnic-editorial al armatei sub comanda nr. 308/2012

Bd. Ion Mihalache 124-126, sector 1, Bucureşti

E-mail: [email protected]

Tel.: 021-224.26.34/108;118Fax: 021-224.26.34/104

Documents

Calendarul Traditiilor Militare 2013