Cadrul Metodologic General Al Cercetarii

8/20/2019 Cadrul Metodologic General Al Cercetarii

1/92

Cadrul metodologic general al cercetării la faţa locului

1

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

“Ştiinţă a stărilor de fapt în procesul penal ” - astfel a fost definită în anul 1902 ramura de

drept intitulată Criminalistică de către Hans Gross, fondatorul acesteia. Definiţiile acordate însă de

atunci şi până în prezent Criminalisticii sunt numeroase, exprimate din multiple puncte de vedere:

cel al specialiştilor în Drept penal, în Drept procesual penal şi chiar al specialiştilor în Drept

procesual civil pentru care Criminalistica constituie „ ştiinţa care este într-un continuu progres, pune

la îndemâna instanţelor civile, deopotrivă cu cele penale, mijloace noi pentru aflarea adevărului şi

justiţia le foloseşte din plin”. Dincolo însă de toate aceste definiţii şi optici, la nivel doctrinar există

unanimitate cu privire, în special, la un aspect: importanţa pe care Criminalistica o prezintă prin rolul

pe care aceasta îl joacă atât ca ramură a sistemului de drept, cât şi ca mijloc de aflare a adevărului în

procesul de investigare al infracţiunilor. Tema prezentei lucrări – CADRUL METODOLOGICGENERAL AL CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI – nu are însă ca principal scop evidenţierea

directă sau concretă a acestei importanţe, ci urmăreşte prezentarea generală, după cum şi titlul

precizează, a unei părţi din complexul proces pe care Criminalistica îl presupune, urmând ca din

această analiză să reiasă, în subsidiar, şi motivele pentru care această concluzie a fost unanim

acceptată.

În ceea ce priveşte obiectul principal al prezentei lucrări, respectiv cercetarea propriu-zisă la

faţa locului, este important de menţionat faptul că aceasta constituie, în special în cazul infracţiunilorcu un grad ridicat de periculozitate şi al celor care implică decesul unei persoane, primul element de

tactică criminalistică. Acest lucru îi conferă o importanţă deosebită prin prisma faptului că, în

această etapă, se pot obţine într-un timp foarte scurt informaţii directe, nealterate, cu privire la locul

comiterii unei infracţiuni, informaţii care, în absenţa realizării unei cercetări eficiente, ar putea fi

distruse, ascunse, procesul de aflare al adevărului devenind astfel unul deosebit de complicat dacă nu

chiar, în cele mai nedorite situaţii, irealizabil. După cum se va putea observa din cuprinsul lucrării, o

rezonanţă particulară în activitatea organelor judiciare de aflare a adevărului o prezintă această etapă

a cercetării la faţa locului, iar Criminalistica propune, în scopul desfăşurării optime a acestei

activităţi, o serie de reguli specifice şi tactici ce trebuie urmate în vederea atingerii scopului final

pentru care acest act procedural a fost instituit.


2/92


2

CAPITOLUL I

CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI DIN PERSPECTIVĂ

PROCESUAL - PENALĂ. IMPORTANŢA CERCETĂRII LA FAŢA

LOCULUI

1.NOŢIUNEA DE „CERCETARE LA FAŢA LOCULUI”.

Noţiunea de “cercetare la faţa locului” a fost definită, pe parcursul dezvoltării ramurii

criminalistice, atât la nivel legislativ, în codurile de procedură penală, cât şi la nivel doctrinar, decătre jurişti, magistraţi sau profesori. Toate definiţiile acordate au fost guvernate, în principiu, de

aceleaşi criterii, la nivel doctrinar existând unanimitate atât cu privire la sensul acestei noţiuni cât şi

cu privire la importanţa pe care cercetarea la faţa locului o prezintă ca şi etapă a investigaţiei

criminalistice.

Cercetarea la faţa locului constituie actul procedural prin intermediul căruia debutează

investigarea infracţiunilor al căror grad de periculozitate impune, fie în faza urmării penale, fie chiar

şi în faza judecăţii, analizarea spaţiului determinat ca reprezentând locul comiterii unei infracţiuni, în

scopul cunoaşterii imediate, directe si complete al acelui spaţiu.

1.1. REGLEMENTAREA PROCESUAL-PENALĂ.

Cercetarea la faţa locului este reglementată în Codul român de procedură penală în titlul III,

capitolul II, secţiunea XII, art. 129., alcătuit din 5 alineate. Primul alineat oferă o definiţie acestei

noţiuni, următoarele patru alineate reglementând procedura de punere în aplicare a acestui act

procedural.

1.1.1. Cercetarea la faţa locului – noţiune.

Codul român de procedură penală reglementează actul procedural al cercetării la faţa locului

în titlul III, capitolul II, secţiunea XII, art.129 alin. 1. Potrivit acestui articol, “cercetarea la faţa


3/92


3

locului se efectuează atunci când este necesar să se faca constatări cu privire la situaţia locului

săvârşirii infracţiunii, să se descopere şi să se fixeze urmele infracţiunii, să se stabilească poziţia şi

starea mijloacelor materiale de probă şi mijloacele în care infracţiunea a fost săvârşită”. Definirea

noţiunii de “ cercetare la faţa locului” se realizează prin stabilirea obiectivelor pentru care această

etapă a fost instituită, prin însuşi scopul ei, determinând strict situaţiile în care realizarea cercetării lafaţa locului este necesară, respectiv:

pentru constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii;

descoperirea şi fixarea urmelor infracţiunii;

stabilirea poziţiei şi stării mijloacelor materiale de probă şi a împrejurărilor în care a

fost săvârşită infracţiunea.

În ceea ce priveşte înţelesul termenului de “faţa locului”, Codului de procedură penală în vigoare

cuprinde în titlul II, capitolul I, secţiunea a II-a, art. 30. alin. 4 următoarea definiţie: “ prin “locul săvârşirii infracţiunii” se înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în totul sau în

parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia”. Referitor la această prevedere doctrina a

apreciat că, cel puţin la nivel practic, locul comiterii unei infracţiuni nu este limitat strict la locul

propriu-zis unde a fost săvârşită fapta penală, ci acesta poate fi extins şi la alte zone limitrofe care

prezintă importanţă prin prisma informaţiilor pe care le oferă cu referire la modul comiterii

infracţiunii, persoana făptuitoului etc. Trimiterea poate fi facută chiar şi la alte locuri dacă acestea

oferă, în urma cercetării, informaţii referitoare la pregătirea, comiterea si urmările faptei, inclusiv

căile de acces şi de retragere a autorului din câmpul infracţional1 . Alte opinii exprimate se limitează

la a defini noţiunea de “faţa locului” ca reprezentând ”locul unde s-au descoperit urmele infracţiunii

şi în care s-au comis urmările ei”2, situaţie în care definiţia legală cuprinsă în Codul român de

procedură penală acoperă în întregime înţelesul acestui termen3. Rezultă aşadar, din cele prezentate,

că cele două noţiuni: „locul săvârşirii infracţiunii” şi „locul faptei”, nu se suprapun perfect, aceasta

din urmă presupunând o arie mai mare de acoperire.

Noul Cod de procedură penală, neintrat încă in vigoare, înlocuieşte sintagma „cercetare la

faţa locului” cu sintagma „cercetarea locului faptei” care este definită în titlul IV, capitolul VIII, art.192 alin. 1. astfel: „cercetarea locului faptei se dispune de către organul de urmărire penală, iar în

cursul judecăţii de către instanţa de judecată, atunci când este necesară constatarea directă în

1 V. Bercheşan, Cercetarea penală-Îndrumar complet de cercetare penală, Ed. Icar, Bucureşti, 2001, p.251

şi urm.2 C. Suciu, Criminalistica, Ed. Didactică si Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 503.

3 Ştefan Iancu, Investigarea criminalistică a locului faptei, Bucureşti, 2004, p.26.


4/92


4

scopul determinării sau clarificării unor împrejurări de fapt ce prezintă importanţă pentru

stabilirea adevărului, precum şi ori de cîte ori există suspiciuni cu privire la decesul unei persoane”.

Diferenţa existentă între cele două definiţii prezente în Codul de procedură penală în vigoare şi

respectiv Noul Cod de procedură penală are în vedere situaţiile în care cercetarea poate fi pusă în

aplicare, nu şi modul de realizare al acesteia. Astfel, potrivit Noului Cod, cercetarea la faţa locului va putea fi dispusă în următoarele două situaţii:

când este necesară constatarea directă a unor împrejurări de fapt, pentru clarificarea acelor

situaţii de fapt, dacă aceste clarificări prezintă interes pentru aflarea adevărului;

atunci când există suspiciuni cu privire la decesul unei persoane.

Din ambele definiţii reiese faptul că cercetarea la faţa locului constituie o alegere a organului de

urmărire penală şi nu o obligaţie a acestuia, dispunerea parcurgerii acestei etape fiind dictată de

necesitatea realizării ei. De asemenea, cercetarea la faţa locului poate fi dispusă chiar de cătreinstanţa de judecată, după cum se va putea observa în capitolele ce urmează. O altă diferenţă ce

poate fi constatată între cele două definiţii pleacă de la particularitatea pe care o cuprinde Noul Cod

de procedură penală, respectiv obligativitatea efectuării cercetării la faţa locului în special în ipoteza

în care există suspiciuni cu privire la decesul unei persoane. Deşi în Codul de procedură penală în

vigoare nu există o astfel de prevedere expresă, la nivel doctrinar a fost exprimată în repetate rânduri

ideea potrivit căreia cercetarea la faţa locului constituie actul de debut al investigaţiilor în fapte de

periculozitate deosebită: omucideri, violuri sau tâlhării urmate de moartea victimei, distrugeri,

catastrofe sau accidente grave, infracţiuni din domeniul crimei organizate ş.a.1. Aşadar, această

reglementare nu constituie o noutate în domeniu ci doar o completare pe care legiuitorul a dorit să o

realizeze ca urmare a rolul deosebit de important pe care investigarea la faţa locului îl joacă în

special în cazul infracţiunilor contra vieţii persoanei.

1.1.2. Cercetarea la faţa locului – acte de procedură.

Deoarece constituie un act de procedură în investigarea faptelor penale, cercetarea la faţalocului se realizează în conformitate cu dispoziţiile Codului român de procedură penală. Astfel, în

art. 129, alin. 2 şi alin. 4. , legiuitorul a reglementat cele două momente ale procesului penal în care

poate fi dispusă cercetarea la faţa locului precum şi organele abilitate în acest sens. Rezultă din

1 E. Stancu, Tratat de criminalistică, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p.357


5/92


5

cuprinsul celor două alineate anterior citate că acest procedeu probator poate fi dispus atât in faza de

urmărire penală, cât şi în faza de judecată.

În faza de urmărire penală cercetarea la faţa locului este dispusă printr-o rezoluţie motivată

de către organul de urmărire penală. Potrivit art. 129 alin. 2 Cod procedură penală: „organul de

urmărire penală efectuează cercetarea la faţa locului în prezenţa martorilor asistenţi, afară de cazulcând aceasta nu este posibil”. În conformitate cu prevederile aceluiaşi articol, anterior citat,

„cercetarea la faţa locului se face în prezenţa părţilor,atunci când este necesar” cu menţiunea că

neprezentarea acestora, în situaţia în care acestea au fost anunţate în legătură cu realizarea cercetării,

nu este de natură să împiedice desfăşurarea legală a actului procedural. Art. 129 alin. 3 C.pr.pen.

reglementeză ipoteza în care învinuitul sau, după caz, inculpatul, nu poate fi adus la cercetare ca

urmare a arestării sau reţinerii sale. În acest caz, organele de urmărire penală vor aduce la cunoştinţa

celui în cauză faptul că acesta poate fi reprezentat şi îi vor asigura, la cerere, reprezentarea. Referitor

la acest ultim aspect, atragem atenţia asupra modificărilor aduse art. 172 C.pr.pen., prin Legea

33/1990, potrivit cărora „apărătorul, ales de învinuit sau de inculpat, poate participa la efectuarea

oricărui act de urmărire penală”, deci şi la cercetarea la faţa locului1.

În faza de judecată, procedeul probator al cercetării la faţa locului poate fi dispus numai de

către instanţă, prin intermediul unei încheieri, iar desfăşurarea legală a acesteia presupune citarea

părţilor, dar şi prezenţa procurorului, dacă participarea acestuia la judecată este obligatorie (art. 129

alin. 4 C.pr.pen). Din analiza prevederilor textului art.129 C.pr.pen. privind procedura efectuării

cercetării la faţa locului se observă două diferenţieri. Prima dintre acestea face referire la faptul că

organul de urmărire penală încunoştinţează părţile, în timp ce instanţa le citează. În cazul efectuării

cercetării la faţa locului de către instanţă, participarea procurorului este obligatorie dacă şi prezenţa

sa la judecată este obligatorie, în timp ce, în cazul efectuării cercetării la faţa locului de către

organele de cercetare penală, procurorul poate să nu fie prezent2, aceasta constituind cea de a doua

diferenţă.

Art. 129 alin. 5 C.pr.pen recunoaşte posibilitatea organelor de urmărire penală sau a instanţei

de judecată de a „interzice persoanelor care se află ori vin la locul unde se efectuează cercetarea, săcomunice între ele sau cu alte persoane, ori să plece înainte de terminarea cercetării”.

1 E. Stancu, op. cit., p.3582 I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, 1997, p. 294.


6/92


6

1.2. DEFINIŢII DOCTRINARE.

După cum am precizat şi în paginile anterioare, la nivel doctrinar nu există diferenţe majoreîn ceea ce priveşte definirea sau înţelegerea noţiunii de „cercetare la faţa locului”, diferenţele

existente fiind generate, în principiu, de limbajul juridic folosit, aferent perioadei în care a fost

formulată definţia.

Cercetarea la faţa locului reprezintă activitatea procedurală al cărei obiect îl constituie

percepţia nemijlocită de către organele judiciare a locului unde s-a desăvârşit activitatea

infracţională, descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor, precizarea poziţiei şi mijloacelor materiale

de probă, în vederea stabilirii naturii şi împrejurărilor comiterii infracţiunii, a elementelor care să

conducă la identificarea făptuitorului1.

O redare foarte succintă a acestei definiţii a fost formulată astfel: procedeu probator ce

constituie actul de debut al investigaţiilor în fapte de periculozitate deosebită. În legislaţiile

occidentale, cercetarea la faţa locului este cunoscută sub denumirea de cercetarea scenei infracţiunii,

iar în sistemul judiciar de tip anglo-saxon şi cel american sub denumirea scena crimei2.

1 A. Ciopraga, Criminalistica. Tactica, Iaşi, 1986, p.24

2 E. Stancu, op. cit., p.357


7/92


7

2.IMPORTANŢA ŞI OBIECTIVELE CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI.

Am menţionat în paginile anterioare faptul că realizarea cercetării la faţa locului este

necesară în special în cazul infracţiunilor cu un grad ridicat de periculozitate, care vizează viaţa

persoanei: omorul, uciderea, loviri şi vătămări cauzatoare de moarte etc. Cu toate acestea însă, nu

trebuie nicidecum subminată importanţa pe care acest procedeu o are şi în cazul altor categorii de

infracţiuni, precum: infracţiuni contra avutului (furt, tâlhării etc.), infracţiuni referitoare la circulaţia

pe drumurile publice, accidente de muncă, catastrofe şi accidente pe căile ferate, aeriene ş.a. Pentru a

putea fi evidenţiate toate motivele pentru care această etapă are un rol semnificativ, dacă nu chiar

crucial în anumite cazuri, trebuie începută analiza de la două aspecte esenţiale: ce presupune, la nivel practic, propriu-zis, cercetarea la faţa locului şi ce reprezintă aceasta.

În primul rând, acest act de debut al urmăririi penale presupune deplasarea organelor de

cercetare penală sau a instanţei de judecată la locului comiterii faptei, urmată de analizarea

amănunţită, detaliată şi eficientă a locului respectiv, cunoaşterea şi investigarea directă a locului

faptei constituind, de altfel, unul dintre obiectivele primordiale ale cercetării la faţa locului. Urmarea

imediată este reprezentată de obţinerea de informaţii referitoare la: modul şi momentul comiterii

infracţiunii, identitatea victimei, martori, identitatea făptuitorului sau anumite indicii legate de

identitatea acestuia etc. Toate aceste date pot fi dobândite într-un timp foarte scurt numai în urma

cercetării la faţa locului datorită caracterului ei imediat şi de neînlocuit. Descoperirea, fixarea,

ridicarea urmelor infracţiunii, a mijloacelor materiale de probă şi interpretarea imediată a acestora

este de natură să ofere indicii edificatoare în procesul de aflare a adevărului, reprezentând, totodată,

un alt obiectiv al cercetării. Parcurgerea tardivă a acestei etape poate genera pierderea, sustragerea,

deteriorarea, distrugerea probelor sau chiar neidentificarea eventualilor martori - obiectiv important

al procedurii analizate, deoarece aceştia pot oferi informaţii referitoare la fizionomia făptuitorului,repere temporale etc., în special date care, prin natura lor, sunt mult mai dificil de obţinut prin

intermediul tacticilor criminalistice. Pe de cealaltă parte, toate aceste rezultate ale cercetării


8/92


8

condiţionează, de cele mai multe ori, nu numai direcţia, ci însăşi finalitatea investigaţiilor ce se

efectuează în cauza dată1.

Astfel, în al doilea rând, cercetarea la faţa locului nu constituie numai un act de debut sau o

etapă în procesul complex criminalistic, ci reprezintă un procedeu probator. Acest factor determină

modul de conducere al întregii anchete. Toate informaţiile obţinute ca urmare a investigării locului

faptei vor constitui probă la dosar în cazul punerii pe rol a unui proces penal împotriva învinuitului.

Cu alte cuvinte, probele care au ajutat la prinderea celui suspectat, la reproducerea cadrului

infracţional, sunt şi probele prezentate instanţei în vederea acuzării făptuitorului.

În ceea ce priveşte obiectivele cercetării la faţa locului, foarte multe dintre acestea au fost

deja prezentate pe parcursul lucrării, trei dintre ele fiind enunţate chiar în această secţiune, respectiv:

cunoaşterea şi investigarea directă a locului faptei – principalul obiectiv, descoperirea, fixarea şi

ridicarea urmelor infracţiunii, identificarea eventualilor martori. Un alt obiectiv al cercetării la faţa

locului este reprezentat de determinarea naturii faptei săvârşite şi precizarea împrejurărilor în care

aceasta a fost comisă. Natura urmelor şi mijloacelor materiale de probă descoperite precum şi modul

de amplasare al acestora pot indica în mod neîndoielnic natura faptei săvârşite (de pildă, sertarul

dulapului spart, lipsa unor valori importante coroborate şi cu alte împrejurări conduc la concluzia că

bunurile lipsă au făcut obiectul unei infracţiuni de furt)2. Plecând de la exemplul oferit, menţionăm

un al obiectiv al cercetării la faţa locului: obţinerea de date cu privire la modul de operare al

făptuitorului, etapele parcurse de către acesta, cursul evenimentelor anterioare şi posterioate

comiterii infracţiunii, dar şi numărul făptaşilor. Îndeplinirea tuturor obiectivelor prezentate vor

constitui fundamentul pentru atingerea unui alt obiectiv, respectiv elaborarea unor versiuni generale

privind fapta penală.

Acestea constituie numai câteva dintre argumentele pentru care doctrina apreciază că

„cercetarea la faţa locului constituie un procedeu probator cu adâncă semnificaţie în aflarea

adevărului”3.

1 A. Ciopraga, Criminalistica. Tactica, Iasi, 1986, p. 29

2 A. Ciopraga, op. cit. , p. 30.

3 N. Volonciu, Tratat de drept procesual penal, Ed. Paideia, Bucureşti, 1994, p. 279.


9/92


9

CAPITOLUL II

ACŢIUNI PREMERGĂTOARE CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI

Cercetarea propriu-zisă la faţa locului nu poate avea loc decât în urma parcurgerii unor etape

denumite în literatura de specialitate drept acţiuni premergătoare sau pregătitoare. Aceste măsuri au

ca principal scop organizarea promptă şi eficientă, sub raport tehnico-tactic, a cercetării. La nivel

doctrinar au fost stabilite trei astfel de etape:

1.

sesizarea organului de cercetare competent care are şi obligaţia, în această etapă, de aadopta anumite măsuri premergătoare cercetării;

2. pregătirea echipei de cercetare a locului faptei;

3. pregătirea mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice.

Toate aceste trei etape vor fi analizate detaliat în cuprinsul acestui capitol.

1.

SESIZAREA ORGANULUI DE CERCETARE COMPETENT.

Ca şi în cazul oricărui alt act de procedură penală, cercetarea la faţa locului, precum şi

acţiunile premergătoare acesteia nu pot fi dispuse de către organul de urmărire penală decât în urma

sesizării acestuia. În conformitate cu art. 221 alin. 1 Cod procedură penală, „organul de urmărire

penală este sesizat prin plângere sau denunţ, ori se sesizează din oficiu când află pe orice cale că

s-a săvârşit o infracţiune”. În ceea ce priveşte noţiunea de „organ de urmărire penală”, menţionăm

că din această categorie fac parte procurorii şi organele de cercetare penală. Ca şi organe de

cercetare penală, distingem organele de cercetare ale poliţiei judiciare1

şi organele de cercetarespeciale. Organele de cercetare ale poliţiei judiciare cuprind lucrători specializaţi din Ministerul

Administraţiei şi Internelor, anume desemnaţi de ministru, cu avizul conform al procurorului general

al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Astfel, art. 27 din Legea nr. 281/2002

privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, prevede că „ prin dispoziţie a inspectorului

1 Art. 201 C.pr.pen. – modificat prin Legea nr. 281/2003.


10/92


10

general al Inspectoratului General al Poliţiei Române sunt desemnaţi poliţiştii care au calitatea de

organ de cercetare penală”1.Organele de cercetare penală sunt cele prevăzute de art. 208. C.pr.pen.

Menţionarea tuturor acestor prevederi este esenţială pentru a putea stabili care sunt organele

abilitate de lege în vederea realizării actelor de procedură, implicit a cercetării la faţa locului.

Sesizarea cu privire la comiterea unei infracţiuni nu se realizează întotdeauna, la nivel practic, în faţa

organelor compentente. Din acest motiv, organul sesizat are obligaţia de a îşi verifica competenţa şi

numai în urma acestei verificări va putea stabili dacă va putea proceda la efectuarea cercetării sau la

informarea organului de urmărire penală competent. În ceea ce priveşte însă măsurile pregătitoare

cercetării faţa locului se pune întrebarea dacă realizarea acestora de către un organ necompentent ar

putea să le afecteze validitatea. Răspunsul nu poate fi decât unul negativ, jurisprudenţa fiind unanim

de acord în acest sens. În condiţiile în care măsurile premergătoare cercetării la faţa locului au fost

dispuse de către un organ necompetent, în raport cu împrejurările existente la faţa locului,

încunoştiinţarea organului judiciar competent trebuie făcută fie paralel cu luarea măsurilor de pază şi

protecţie, fie după luarea acestora2, atingerea obiectivelor acestei tactici criminalistice având un rol

mult mai important.

O problemă aparte apare însă în privinţa actelor de cercetare desfăşurate în această etapă de

către cei care nu au competenţă specială în acest sens. De exemplu, în ipotezele prevăzute de art. 209

alin.4. C.pr.pen., urmărirea se efectuează în mod obligatoriu de către procurorul competent să

exercite supravegherea (ex: omuciderea, infracţiunile contra libertăţii persoanei prevăzute de art.

189, 190, 191 Cod penal, violul, tâlhăria şi pirateria, luarea şi darea de mită, traficul de stupefiante)3.

Echipa de cercetare este alcătuită în toate aceste cazuri potrivit aceluiaşi criteriu. În toate aceste

situaţii, organul de cercetare penală este obligat să efectueze actele de cercetare ce nu suferă

amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză ce nu este de competenţa lui4. Aceste situaţii sunt

considerate ca fiind urgente, iar lucrările efectuate se trimit, de îndată, prin intermediul procurorului

care a exercitat supravegherea organului ce le-a efectuat, organului competent.

1 I. Oancea, Investigarea criminalistică a locului faptei, Ed. Luceafărul, Bucureşti, 2004, p. 223

2 A. Ciopraga , Criminalistica – Tactica, Iaşi, 1986, p.38.

3 E. Stancu, Tratat de criminalistică, ediţia a V-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 3614 Art. 213 Cod procedură penală


11/92


11

1.1. MĂSURILE PREMERGĂTOARE CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI.

La nivel practic, în marea majoritate a cazurilor, primele organe de cercetare care ajung la

locul comiterii unei infracţiuni sunt organele de poliţie aflate la cea mai apropiată unitate, acestea

fiind primele sesizate în legătură cu descoperirea sau comiterea unei fapte penale. Indiferent dacă au

sau nu competenţă specială în cauză, aceste organe au obligaţia, după cum am analizat deja în

paginile anterioare, de a proceda la îndeplinirea acelor acte de cercetare care nu suferă amânare. În

funcţie de valorile sociale ameninţate sau periclitate, de interesele aflate în joc, practica efectuării

acestei activităţi stabileşte anumite priorităţi, o anumită ordine în care aceste măsuri trebuie

efectuate1. Primele măsuri adoptate anterior cercetării la faţa locului au fost grupate, la nivel

doctrinar, în câteva mari categorii2.

1.1.1. Acordarea primului ajutor victimelor.

În situaţiile în care activitatea infracţională a avut drept consecinţă producerea unor suferinţe

fizice victimelor, în special în cadrul infracţiunilor împotriva vieţii, sănătăţii sau integrităţii corporale

(tentativă de omor, vătămare sau în cazul unor infracţiuni cum ar fi tâlhăria, accidentele de trafic

rutier, de cale ferată, aeriene, accidentele de muncă etc.), salvarea vieţii victimei, uşurarea

suferinţelor sale, reprezintă o activitate prioritară ce trebuie efectuată de îndată, chiar şi atunci când

există riscul modificării aspectului iniţial al locului faptei, deoarece viaţa, sănătatea, integritatea

corporală a persoanei reprezintă cele mai însemnate valori, a căror salvare şi apărare nu poate fi

niciodată pusă în concurs cu apărarea altor interese3.

Acordarea primului ajutor victimelor constituie, la nivel practic, prima dintre măsurile ce

trebuie adoptate. Acordarea primului ajutor se realizează, în primă fază, de către personalul medical

chemat la faţa locului, urmând ca în urma constatării gravităţii situaţiei, aceştia să decidă asupra

necesităţii transportării victimei, de urgenţă, la un centru medical pentru tratamente sau alte

intervenţii impuse de starea fizică a acestuia. Deplasarea la o instituţie medicală presupune însă şi

respectarea unor reguli de natură să faciliteze desfăşurarea ulterioară a întregii anchete

criminalistice, inclusiv a cercetării la faţa locului, ca parte a complexului proces pe care realizarea

1 C. Lupu, Cercetarea la faţa locului, Bucureşti, 1971, p.102 C. Suciu, Criminalistica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p.504-5053 A. Ciopraga, op.cit., p.34.


12/92


12

unei astfel de anchete îl presupune. Una dintre regulile principale se referă la conservarea locului

faptei, în limitele posibile. Acest lucru presupune fixarea, prin mijloace tehnice adecvate, a poziţiei

iniţiale a victimei, dar şi a tuturor celorlalte obiecte care au fost deplasate la momentul intervenţiei

echipajului medical. Toate aceste modificări vor fi consemnate în procesul-verbal de încheiere a

cercetării la faţa locului împreună cu alte informaţii privitoare la îmbrăcămintea victimei, stareahainelor purtate de către aceasta (rupte, pătate de sânge etc.),atât înainte cât şi după acordarea

primului ajutor la faţa locului. Astfel, poziţia victimei precum şi a obiectelor ce vor fi deplasate va fi

fixată cu ajutorul fotografiei judiciare şi va fi totodată marcată cu ajutorul cretei şi benzilor aflate în

dotarea organelor judiciare1.

Deplasarea victimei la o instituţie specializată presupune, de asemenea, respectarea anumitor

reguli. Astfel, e indicat ca în timpul transportului victima să fie însoţită de un organ al poliţiei

precum şi de un martor ocular ale căror precizări cu privire la modul şi împrejurările în care s-au

produs vătămările să ajute la orientarea personalul medical asupra intervenţiilor ce se impun pentru

salvarea victimei2. Ulterior sosirii la centrul medical, personalului medical abilitat care se va ocupa

de starea victimei îi va fi comunicat de către organul judiciar însoţitor faptul că pacientul în cauză a

fost victima săvârşirii unei infracţiuni, cadrele medicale având obligaţia de a conserva toate obiectele

pe care victima le-a avut asupra ei la momentul sosirii, de a nu le aduce modificări, urmând ca

acestea să facă ulterior obiectul cercetării criminalistice. Personalului medical îi revine şi obligaţia

de a preleva probe de pe corpul victimei tot pentru realizarea unei examinări ulterioare.

În ceea ce priveşte audierea victimei, aceasta este posibilă însă numai în ipoteza în care

ascultarea acesteia trebuie facută de urgenţă, acest fapt fiind impus de anumite considerente de ordin

tactic criminalistice. Ascultarea se realizează în prezenţa medicului în îngrijirea căruia aceasta se află

şi numai în urma obţinerii unui aviz din partea medicului respectiv.

1 A. Swensson, O. Wendel, Descoperirea infracţiunilor – metode moderne de investigaţie criminalistică,

Stockholm, 1954, p. 14.2 C. Lupu, Aspecte privind cercetarea la faţa locului în infracţiunile de omor, Institutul de criminalistică,1975, p. 17


13/92


13

1.1.2. Determinarea locului faptei şi adoptarea unor măsuri de ordin tactic în vederea

conservării şi apărării acestuia.

Cea de a doua măsură pregătitoare cercetării la faţa locului ce trebuie îndeplinită de către

organele judiciare sosite primele la faţa locului este constituită din stabilirea exactă a perimetrului în

care a fost comisă infracţiunea, dar şi a locului propriu-zis în care a fost săvârşită fapta penală

(determinarea acestui spaţiu se realizează în special pentru a împiedica făptuitorul sau complicii

acestuia să şteargă urme sau să schimbe configuraţia acelui spaţiu). Stabilirea acestui perimetru şi

încadrarea lui cu mijloacele criminalistice specifice are un dublu rol. Pe de o parte, astfel se

împiedică pătrunderea în acel perimetru a tutoror persoanelor neautorizate, precum: trecătorii care se

aflau întâmplător în acea zonă şi care, atraşi de evenimentele petrecute,se adună la locul faptei, aşa-

numitul „val al curioşilor” după cum a fost denumit la nivel doctrinar, martorii prezenţi la comiterea

infracţiunii, rude ale victimelor etc.. În egală măsură, odată cu împiedicarea pătrunderii tuturor

acestor persoare se împiedică şi pătrunderea făptuitorului sau a eventualilor săi complici, în ipoteza

în care aceştia ar intenţiona să revină pentru a şterge anumite urme ale infracţiunii, probe împotriva

lor, sau ar urmări chiar finalizarea planului iniţial în condiţiile în care acesta a rămas în faza de

tentativă.

Cel de al doilea rol pe care îl are determinarea acestui perimetru este generat de faptul că, în

limitele acestuia, se vor lua toate măsurile necesare pentru conservarea spaţiului în forma iniţială a

acestuia de la momentul săvârşirii infracţiunii. Se împiedică astfel producerea unor modificări asupra

locului faptei. Aceste modificări pot consta în: mutarea diferitelor obiecte, amplasarea de obiecte,

ştergerea unor urme lăsate de corpul uman (amprente, urme de tălpi etc.), sustragere de obiecte ş.a.

Adoptarea măsurilor de pază şi conservare împiedică producerea tuturor acestor alterări şi

modificări, menţinându-se astfel cât mai mult din aspectul iniţial al locului faptei. Activitatea

organelor judiciare trebuie să se desfăşoare de asemenea manieră încât să nu producă niciun fel de

alterare sau modificare, cu excepţia situaţiei în care este necesară acordarea primului ajutor

victimelor sau când se urmăreşte înlăturarea unor pericole iminente. Accesul celorlalte organe judiciare care au alte atribuţii şi care nu fac parte din echipa de cercetare poate fi limitat sau chiar

interzis din aceleaşi considerente de tactică criminalistică.

Intervenţia umană constituie factorul subiectiv de natură să modifice „ scena infracţiunii”,

însă în practică există şi factori de natură obiectivă care pot produce acelaşi rezultat. Factorii

obiectivi sunt factorii naturali, factorii atmosferici (condiţiile meteorologice: ploaie, ninsoare, vântul


14/92


14

de o anumită intensitate etc.). Pentru a putea combate efectul acestor factori se procedează la

acoperirea obiectelor, în limitele posibile, dar nu înainte însă de a se realiza fotografii judiciare.

1.1.3.

Fixarea elementelor care sunt susceptibile de dispariţie sau modificare ca urmare atrecerii timpului.

Locul comiterii unei infracţiuni presupune existenţa unui număr foarte mare de elemente ce

trebuie analizate. Aceste elemente nu reprezintă însă numai obiecte, lucruri tangibile, ci şi anumite

aspecte ale mediului înconjurător şi nu numai. Organului judiciar îi revine dificila obligaţie de a

reţine toate aceste împrejurări şi elemente, de a le consemna cu exactitate şi de a le analiza cu

mijloace criminalistice adecvate în vederea determinării lor obiective şi eficiente, deoarece toate

aceste elemente pot oferi informaţii referitoare la anumite circumstanţe în care a fost comisă fapta,dar şi date legate de consecinţele săvârşirii acesteia.

Acestă măsura vizează în special acele elemente care, prin natura lor, pot suferi modificări

sau pot să dispară ca urmare a trecerii timpului. Astfel, fixarea de către organele judiciare a tuturor

elementelor temporale este esenţială (ora la care au fost sesizate organele judiciare, ora sosirii

acestora la faţa locului, ora plecării acestora de la locul faptei etc.). În funcţie de locul în care a fost

comisă infracţiunea – într-o încăpere sau în spaţiul exterior – trebuie avute în vedere alte elemente.

De exemplu, dacă fapta a fost comisă în exterior trebuie preluate datele referitoare la : temperatură,

condiţii climatice, luminozitate, repere spaţiale etc. În condiţiile în care se are în vedere un spaţiu

închis, o încăpere, trebuie stabilite numeroase alte aspecte, unul dintre acestea reprezentând poziţia

tuturor obiectelor din acea încăpere, în special a căilor de acces (uşi, ferestre, casa scării) precum şi

starea acestora, alături de cea e elementelor accesorii (perdele, încuietori etc.). Se stabileşte, de

asemenea, starea în care se aflau anumite obiecte casnice, dacă anumite aparate funcţionau sau nu,

dacă acestea produceau un anumit zgomot de fond, timpul estimativ de funcţionare al acestora.

Organul judiciar trebuie să consemneze tot ceea ce vede (poziţia pieselor de mobilier, aşezareatelefonului şi a agendei telefonice, ora indicată de ceasul de la faţa locului şi cel de la mâna victimei,

dacă uşile sunt închise sau deschise, încuiate sau nu, de ce parte a uşii se află cheia, dacă luminile

sunt stinse sau aprinse, dacă există urme de forţare a anumitor obiecte, de spargere etc.) dar şi ceea

ce percepte cu ajutorul celorlalte simţuri. Aici se au în vedere: gradul de umiditate din încăpere,


15/92


15

detectarea anumitor mirosuri (gaz, ţigări, substanţe chimice, parfumuri, substanţe toxice sau

explozive etc.), temperatura.

1.1.4.

Prevenirea şi înlăturarea unor pericole iminente.

Prevenirea şi înlăturarea unor pericole iminente reprezintă, alături de măsura de acordare a

primului ajutor victimelor, singurele două măsuri care permit organelor judiciare prezente la faţa

locului să intervină chiar dacă prin această intervenţie se aduc modificări locului faptei. Această

prioritate este dată de importanţa vieţii persoanei.

Constituie pericole iminente inundaţiile, exploziile, incendiile şi orice altă situaţie de această

natură care constituie o ameninţare pentru viaţa persoanelor aflate la locului comiterii faptei, fapt ce

impune adoptarea tuturor măsurile necesare pentru a putea preveni sau combate aceste fenomene.

Organele judiciare sosite primele la faţa locului au obligaţia de a fixa cât mai multe date legate de

aspectul locului faptei de la momentul sosirii lor cu ajutorul mijloacelor criminalistice, respectiv prin

intermediul fotografiei judiciare sau a filmărilor video, dar şi de a combate orice situaţie ce poate

constitui o ameninţare la adresa persoanelor prezente prin sesizarea organelor competente (în cazul

în care pericolul iminent este reprezentat de un incendiu la locul faptei vor fi chemaţi de urgenţă

pompierii). Apariţia unor astfel de pericole iminente este posibilă în special în cazul accidentelor de

trafic rutier, feroviar etc. unde prezenţa combustibilului poate genera explozii şi incendii. În aceste

situaţii organele judiciare vor proceda, concomitent (prin împărţirea atribuţiilor) sau succesiv, la:

acordarea primului ajutor victimelor, prevenirea extinderii pagubelor prin înlăturarea pericolelor

iminente şi nu numai, fixarea cadrului infracţional.

1.1.5. Identificarea martorilor şi reţinerea eventualelor persoane suspecte.

Deşi nu constituie o regulă general valabilă, în marea majoritate a cazurilor, la momentul

sosirii organelor judiciare la scena crimei în acel loc se află deja numeroase alte persoane, acel „val

al curioşilor” despre care am menţionat deja. Însă există posibilitatea ca printre aceste persoane să se

afle atât martori, persoane care au luat la cunoştiinţă despre comiterea infracţiunii prin prezenţa lor

fizică (martorii oculari), persoane care nu văzut comiterea faptei, dar au sesizat anumite aspecte ce

pot oferi informaţii despre făptuitor, cât şi victime şi poate chiar făptuitorul. Dacă determinarea


16/92


16

victimelor se realizează relativ simplu, aceste persoane luând, în general, ele însele legătura cu

organele judiciare în vederea depunerii unei plângeri, determinarea tuturor celorlalţi martori este

obligaţia ce incumbă organelor judiciare. Astfel, înainte de a determina perimetrul infracţional sau

chiar şi după acest moment, organele judiciare procedează la interogarea persoanelor prezente,

determinarea acelor persoane care au fost martore sau care pot oferi informaţii despre comitereafaptei.Acestea se interoghează pe rând şi separat. Se preiau datele de identificare şi se evită orice

influenţare din partea organului judiciar care realizează interogatoriul prin exprimarea părerilor

personale sau divulgarea anumitor date care ar putea să genereze confuzii. Realizarea

interogatoriului la acest moment este deosebit de importantă prin prisma faptului că datele sunt

foarte proaspete în memoria martorilor şi ele pot fi redate cu o mai mare precizie şi exactitate,

nefiind alterate încă de factori obiectivi sau subiectivi.

În afară de martorii oculari care au fost prezenţi la comiterea faptei, în ipoteza în care există

astfel de martori, se impune necesitatea identificării şi reţinerii, până la momentul sosirii organelor

de cercetare penală, a altor persoane. Discutăm, în primul rând, despre acele persoane care deţin

anumite informaţii despre comiterea unei infracţiuni (au găsit anumite obiecte abandonate, au

descoperit cadavrul unei victime, au anumite suspiciuni sau bănuieli legate de făptuitor etc.) sau

chiar cele care au sesizat, pe baza informaţiilor pe care le deţin, autorităţile judiciare. Este vorba, în

al doilea rând, de acele persoane care, independent, până la sosirea organelor judiciare, fie alături de

acestea, au participat la acţiunile de prim ajutor, la ridicarea şi transportarea victimei sau la luareaaltor măsuri ce nu suferă amânare şi care, din cauza pătrunderii pe locul faptei au produs anumite

modificări1.

În ceea ce priveşte prinderea făptuitorului încă de la momentul sosirii la faţa locului a

organelor judiciare au fost expuse trei ipoteze. Prima dintre acestea vizează situaţia în care acesta a

fost imobilizat şi reţinut de către persoanele care au asistat la comiterea infracţiunii. Organele sosite

la faţa locului îl vor prelua şi vor dispune arestarea acestuia. Cea de a doua ipoteză are în vedere

cazul în care făptuitorul a părăsit locul faptei cu foarte puţin timp înainte de sosirea organelor judiciare. Urmele acestuia sunt la acel moment încă proaspete, astfel încât organele judiciare îi pot

lua urma şi pot începe urmărirea penală cu şanse foarte mari de prindere a acestuia. Trecerea unui

timp foarte scurt de la comiterea faptei şi până la dispunerea urmării penale împiedică autorul

infracţiunii să revină pentru a putea ascunde anumite urme, să încerce să se debareseze de acele

1 A. Ciopraga, op.cit., p.37.


17/92


17

obiecte cu care a comis fapta, să îşi creeze alibiuri. Ultima situaţie are în vedere cazul în care de la

momentul comiterii faptei până la sosirea organelor judiciare la faţa locului a trecut foarte mult timp,

ipoteză în care determinarea şi prinderea făptuitorului nu se poate realiza decât după parcurgerea

întregului proces criminalistic. Reţinerea făptuitorului, precum şi a oricărei persoane suspecte este

absolut necesară, însă în condiţiile legii1.

1.2. SOSIREA LA FAŢA LOCULUI A ORGANULUI DE CERCETARE

COMPETENT.

Toate măsurile de tactică criminalistică analizate în paginile anterioare pot fi întreprinse de

către organele judiciare primele sosite la faţa locului dacă acestea nu suferă amânare, în conformitate

cu art. 213 C.pr.pen.: „organul de cercetare penală este obligat să efectueze actele de cercetare cenu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză ce nu este de competenţa lui” . La momentul

sosirii la faţa locului a organului de cercetare penală compentent, acestuia îi incumbă o serie de

obligaţii care ar putea fi numite, generic, obligaţii de verificare a activităţii desfăşurate până la acel

moment de către organele judiciare. Astfel, organul de cercetare compentent va analiza şi verifica

toate măsurile premergătoare cercetării la faţa locului adoptate de către organele judiciare, modul în

care acestea au fost adoptate, iar în cazul în care în dispunerea acestora nu au fost respectate regulile

de tactică criminalistică va proceda la îndeplinirea lor eficientă de îndată. De asemenea, va preluatoate datele referitoare la primele informaţii obţinute în legătură cu locul faptei, va discuta cu

martorii şi celelalte persoane şi va asigura prezenţa martorilor asistenţi. Informarea şi verificarea

actelor întreprinse de organele judiciare se va realiza anterior începerii cercetării propriu-zise la faţa

locului.

1 E. Stancu, op.cit., p. 367.


18/92


18

2. COMPUNEREA ŞI PREGĂTIREA ECHIPEI DE CERCETARE A LOCULUI

FAPTEI.

Analizarea tuturor elementelor prezente la locul faptei, determinarea cadrului infracţional şi amijloacelor materiale de probă, interpretarea urmelor existente, multitudinea de situaţii care se ivesc

la nivel practic, complexitatea procesului criminalistic, toate acestea sunt elemente care relevă faptul

că cercetarea la faţa locului constituie un act procedural ce implică munca în echipă, activitatea

corelată şi consolidată a unui grup de persoane care au cunoştinţe de specialitate în anumite domenii,

în special în domeniul criminalistic. Scopul primordial al cercetării la faţa locului este reprezentat de

prelevarea tuturor urmelor infracţiunii. Pentru atingerea acestui scop se impun cu necesitate

cunoştinţe de specialitate şi mijloace ştiinţifice adecvate, pe care organele de cercetare penală, oricât

de dotate ar fi, nu le posedă1.

Echipa care se formează în cazul cercetării la faţa locului trebuie să fie alcătuită dintr-un

număr restrâns de persoane, iar componenţa acesteia este determinată de criterii cum ar fi: natura

cauzei ce se cercetează, amploarea consecinţelor faptei săvârşite, întinderea suprafeţei de teren ce

trebuie cercetată, numărul victimelor, numărul martorilor oculari ce urmează a fi ascultaţi cu această

ocazie, natura urmelor şi mijloacelor materiale de probă existente2.

Echipa de cercetare poate fi formată din organul judiciar (anchetatorul) alături de specialişti,

experţi şi/sau tehnicieni. Rolul specialistului sau tehnicianului în cadrul cercetării la faţa locului şi

condiţiile participării lui sunt reglementate de art. 112 C.pr.pen. potrivit căruia „când există pericol

de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt şi este necesară

lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate folosi

cunoştinţele unui specialist sau tehnician, dispunând, din oficiu sau la cerere, efectuarea unei

constatări tehnico-ştiinţifice”. Cercetarea la faţa locului acoperă ambele ipoteze prevăzute în

cuprinsul acestui articol. Specialistul solicitat pentru realizarea unei astfel de constatări face parte, îngeneral, din aceeaşi instituţie cu organul judiciar, dar aceasta nu este o condiţie obligatorie.

Constatarea tehnico-ştiinţifică poate fi realizată şi de către un specialist care funcţionează pe lângă

instituţia din care face parte organul de urmărire penală sau într-o altă instituţie. În ceea ce priveşte

1 C. Pletea, Criminalistica, 1999, p. 12.

2 A. Ciopraga, op.cit., p.39.


19/92


19

desfăşurarea activităţii expertului, acesta funcţionează numai în cadrul altor organe. Pe de cealaltă

parte, participarea expertului în cercetarea la locul faptei este îngrădită de necesitatea respectării

unor reglementări procesual penale, referitoare la modul de dispunere a unei expertize1, cuprinse în

art. 116-127 C.pr.pen. Potrivit art. 116 P.pr.pen. „când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări

ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoştinţele unui expert, organul deurmărire penală ori instanţa de judecată dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei

expertize”.

Pentru a se putea determina necesitatea includerii în echipa de cercetare e unui anumit

specialist sau expert trebuie analizate elementele sau împrejurările care vor face obiectul de studiu al

acestora. Astfel, în cazul majorităţii infracţiunilor este necesar aportul specialiştilor criminalişti care

pot oferi numeroase informaţii referitoare la descoperirea, fixarea şi ridicarea celor mai variate urme

şi mijloace materiale de probă. În condiţiile în care la faţa locului se constată decesul victimei şi

urme evidente de violenţă este necesară prezenţa medicului legist. În cazul accidentelor auto vor fi

incluşi în echipa de cercetare unul sau mai mulţi specialişti auto.

Organele judiciare nu pot acoperi întreaga gamă de cunoştinţe necesare astfel încât

desfăşurarea cercetării la faţa locului să se realizeze eficient şi să se atingă toate obiectivele acesteia.

Din acest motiv este necesară prezenţa specialiştilor, experţilor, tehnicienilor care îşi vor desfăşura

activitatea în subordinea organului judiciar ce coordonează cercetarea. În practică au existat

numeroase situaţii în care interpretarea eronată a unor urme la faţa locului putea conduce la o eroare

judiciară dacă nu s-ar fi apelat la cunoştinţele unui expert (de exemplu: accidentul rutier produs pe

DN 13, în Pădurea Bogaţii, com. Maeruş, jud. Braşov).

1 R. Dascălu, Investigarea criminalistică a locului faptei, Ed. Luceafărul, Bucureşti, 2004, p. 501


20/92


20

3. PREGĂTIREA MIJLOACELOR TEHNICO-ŞTIINŢIFICE CRIMINALISTICE

Desfăşurarea activităţii de cercetare la faţa locului presupune utilizarea a numeroase mijloace

tehnico-ştiinţifice cu ajutorul cărora se procedează la determinarea, fixarea şi prelevarea urmelor şimijloacelor materiale de probă. Materialele destinate activităţilor criminalistice cuprind elemente a

căror complexitate este din ce în ce mai mare, existând atât instrumente simple destinate unei singure

operaţiuni, cât şi seturi cu zeci de componente care necesită pregătire de specialitate pentru a obţine

rezultate aşteptate în teren1. La nivel doctrinar s-a afirmat faptul că numărul acestor produse,

destinate cu precădere cercetării la locul faptei, se poate situa în jurul a două mii de criterii. Aşadar,

determinarea, definirea şi prezentarea completă a tuturor mijloacelor tehnico-ştiinţifice utilizate în

domeniul criminalisticii nu poate reprezenta decât obiectul unei ample lucrări nu numai din cauza

numărului deosebit de ridicat al acestora, ci şi din cauza complexităţii pe care conţinutul lor îl poate

presupune.

Vom proceda în continuare la prezentarea succintă unei clasificări a acestor mijloace

tehnico-ştiinţifice. Această clasificare este preluată din doctrina de specialitate2 şi prezintă

importanţă din punct de vedere al subiectului tratat în prezenta lucrare. Criteriul care stă la baza

acestei clasificări îl reprezintă complexitatea cercetării la faţa locului, în funcţie de care distingem:

a)

Mijloace tehnico-ştiinţifice utilizate în cercetările cu un grad scăzut de complexitate;

b) Mijloace tehnico-ştiinţifice utilizate în cercetările cu un grad ridicat de complexitate.

În cazul cercetărilor al căror grad de complexitate nu este ridicat se utilizează truse

criminalistice universale, truse foto şi truse criminalistice specializate. Trusele criminalistice

universale sunt acele truse care dispun de un instrumentar divers, cu ajutorul căruia se pot efectua

principalele operaţiuni de cercetare la faţa locului, împărţit în mai multe compartimente, dintre care

distingem3: compartimentul traseologic (destinat descoperirii, fixării şi prelevării urmelor de mâini,

picioare, dinţi etc.), compartimentul pentru executarea măsurătorilor şi marcarea obiectelor

principale (ruletă, bandă metrică etc), compartimentul necesar executării desenelor şi schiţei locului

faptei (riglă gradată, busolă, hârtie milimetrică, hârtie de calc etc.) la care se adaugă instrumentarul

1 L. Petrică, Investigarea criminalistică a locului faptei, Ed. Luceafărul, Bucureşti, 2004, p.1952 E. Stancu, op. cit., p. 361.3 I. Mircea, Criminalistica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p.12-13


21/92


21

de amprentare a persoanelor şi cadavrelor (tuşieră, rulou etc.), dar şi alte instrumente ajutătoare

(patent, ciocan, daltă, magnet ş.a.). Din categoria truselor criminalistice specializate fac parte acele

truse cu destinaţie specială, create pentru un anumit segment al cercetării. Fac parte din această

categorie trusa pentru testarea stupefiantelor, trusa pentru marcarea unor obiecte (cu substanţe

fluorescente sau chimice), trusa pentru prelevarea urmelor papilare latente cu radiaţie de tip laser,dar şi alte categorii de truse.

Mijloacele tehnico-ştiinţifice folosite la cercetările cu un grad ridicat de complexitate sunt

laboratoarele criminalistice mobile. Aceastea se află la dispoziţia unităţilor de poliţie şi ale

parchetului şi pot fi instalate pe autovehicule de diverse tipuri şi chiar pe elicoptere sau nave în

condiţiile în care cercetarea se desfăşoară într-un loc greu accesibil. Ele sunt indispensabile în

special în stabilirea unor împrejurări de genul accidentelor aeriene sau navale1. Laboratoarele

criminalistice mobile dispun, pe lângă principalele truse universale şi cele specializate şi alte

mijloace complementare precum: aparatură de înregistrare fotografică şi video, aparatură de detecţie,

mijloace de identificare a persoanelor ( „foto-identi-kit”, „identi-kit”, „mimicompozitor” şi

calculatoare pentru efectuarea de portrete robot computerizate), aparatură de comunicaţii radio, surse

proprii de energie electrică etc. În ceea ce priveşte aparatura de înregistrare, în ultimul timp sunt

folosite cu rezultate foarte bune înregistrările videomagnetice, atât pentru fixarea situaţiei întâlnite la

locul faptei, cât şi în luarea declaraţiilor, existând posibilitatea verificării pe loc a calităţii

înregistrării

2

. Compartimentul aparaturii de detecţie are un rol important şi este alcătuit din:detectoare de metale, detectoare de cadavre (detectorul Bansgrad este cel mai utilizat şi funcţionează

pe principiul reacţiei dintre gazele de putrefacţie şi un reactiv chimic), detectoare de substanţe

explozive şi detectoare de radiaţii invizibile.

Aceste mijloace tehnico-ştiinţifice sunt principalele materiale cu ajutorul cărora specialiştii,

experţii, tehnicienii sau celelalte organe de cercetare îşi desfăşoară activitatea, cu menţiunea că

această prezentare a fost realizată cu titlu exemplificativ,nu limitativ.

1 I. Mircea, Criminalistica, Ed. Chemarea, Iaşi, 1992, p.2912 E. Stancu, op. cit., p. 59.


22/92


22

3.1. MIJLOACE TEHNICE FOLOSITE ÎN CĂUTAREA OBIECTELOR

ASCUNSE.

Din dorinţa ca fapta comisă să nu fie descoperită sau pentru a îşi ascunde urmele, de cele mai

multe ori făptuitorii ascund anumite obiecte (precum cele folosite pentru săvârşirea infracţiunii) sau

urme, sau chiar cadavrul victimei. Datorită dificultăţii descoperii acestor urme şi mijloace materiale

de probă în practică sunt utilizate şi alte categorii de mijloace tehnice, aflate în dotarea echipei de

cercetare la faţa locului, cu ajutorul cărora acestea pot fi descoperite.

Cele mai utilizate astfel de mijloacele sunt: câinii de umărire, detectorul de metale, sonda

electromagnetică, detectorul de cadavre, sondele metalice simple, sondele stetoscopice, aparatele

Roentgen, periscoape foarte înguste, etc.

Câinii de urmărire.

Prima menţiune ce considerăm că ar trebui făcută se referă la faptul că nu orice câine este un

câine de urmărire. Pentru a căpăta toate însuşirile necesare pentru a putea îndeplini o astfel de

misiune câinii sunt dresaţi în acest sens încă de la stadiul de pui, iar între aceştia şi antrenorul lor se

creează o legătură foarte puternică drept pentru care formează şi o echipă foarte eficientă pe teren.

De asemenea, nu toate rasele de câini pot dobândit acest nivel avansat de aptitudini, astfel încât

există anumite rase preferate pentru desfăşurarea acestei activităţi.

Principala caracteristică a câinilor care le permite acestora să detecteze urme ascunse sau

chiar să identifice drumul parcurs de către infractor şi, în cele din urmă, locul în care acesta se află o

constituie simţul lor olfactiv deosebit de dezvoltat.

Mirosul fiecărei persoane are o compoziţie specială, alcătuită din trei categorii: mirosul de

bază (acesta depinde foarte mult de procesele fiziologice care au loc în organismul uman şi

reprezintă mirosul dominant), mirosul profesional (uneori poate acoperi mirosul de bază şi este dat

de îmbrăcămintea persoanei) şi mirosul ocazional (preluat de la anumite obiecte cu care făptuitorul aintrat în contact – parfum, anumite substanţe etc). Îmbinarea acestor trei categorii de mirosuri, axate

pe mirosul de bază, alcătuiesc urma olfactivă, iar aceasta se va impregna pe toate obiectele cu care

persoana căutată a intrat în contact sau chiar pe traseul parcurs de către aceasta (urma olfactivă

gravitează în jurul urmelor de paşi, ale obiectelor persoanei etc.). Urmele cele mai uşor de depistat

de către câini sunt cele formate înainte cu şase ore, dar poate reţine şi urmele mai vechi. Mirosul


23/92


23

urmelor se conservă cel mai bine pe zăpadaă (cu precădere pe zăpada afânată), dar şi pe solul umed

(în special dacă este şi bogat în vegetaţie). Nu la fel de bine va fi însă conservat mirosul pe solul

uscat şi nisipos, asfalt, gheaţă sau suprafeţe lucioase.

Atunci când situaţia o impune, conducătorul, împreună cu câinele lui vor fi convocaţi de

urgenţă. Transportul se realizează în anumite condiţii: să nu fie curent sau miros puternic de benzină.

Sosit la faţa locului, câinelui i se vor acorda câteva momente pentru odihnă, pentru a mânca şi pentru

a se obişnui cu locul, apoi i se vor da obiecte ale infractorului căutat să le adulmece şi, în final, se va

dispune căutarea. Câinele va fi însoţit de conducătorul său, dar şi de un membru al echipei de

cercetare, aceştia ajustându-şi mersul la cel al câinelui. Conducătorul este are obligaţia de a analiza

în permanenţă comportamentul acestuia pentru a sesiza dacă a depistat vreo urmă sau indiciu.

Există patru situaţii cu privire la finalul acestei proceduri:

1. Câinele a ajutat la prinderea atât a infractorului, cât şi a corpurilor delicte (reacţia câinilor în

această ipoteză variază în funcţie de genul lor temperamental);

2. Este prins doar infractorul;

3. Se găsesc doar copurile delicte abandonate de infractor (în această ipoteză apare obligaţia

organului de cercetare penală de a stabili dacă se va continua urmărirea infractorului cu

ajutorul câinelui sau acesta se va retrage şi vor fi preluate doar obiectele în cauză);

4.

Nu a fost descoperit nici infractorul, nici obiectele căutate (se va dispune reînceperea urmăriicu ajutorul unui alt câine pentru a se stabili dacă urma a fost pierdută).

În cazurile în care urmărirea cu câini nu dă rezultate, se apelează la metodele odorologiei judiciare1 .

1 C. Suciu, Criminalistică, Ed. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti, 1972, p.517


24/92


24

CAPITOLUL III

CADRUL METODOLOGIC GENERAL AL CERCETĂRII LA FAŢA

LOCULUI

1. REGULI TACTICE ALE CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI

Reprezentând un act procedural, cercetarea la faţa locului presupune respectarea anumitor

reguli tactice, reguli pe baza cărora echipa de cercetarea criminalistică îşi desfăşoară activitatea

astfel încât rezultatul final, urmărit prin desfăşurarea acestui proces criminalistic, să poată fi atins întotalitate. Aceste reguli tactice prezintă un caracter general, ele găsindu-şi aplicabilitatea pe durata

desfăşurării întregii cercetări. La nivel doctrinar, enunţarea elementelor tactice specifice acestui

procedeu probator diferă de la un autor la altul, însă regulile tactice esenţiale sunt unanim acceptate

şi enunţate.

1.1. EFECTUAREA CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI CU MAXIMĂ

URGENŢĂ/ NEÎNTÂRZIAT .

Efectuarea cercetării la faţa locului cu maximă urgenţă/neîntârziat constituie una dintre

regulile tactice imperativ enunţată şi repetată la nivel doctrinar. Noţiunea „ cu maximă urgenţă” are

în vedere intervalul de timp cel mai scurt posibil scurs din momentul în care organele de urmărire

penală au fost sesizate cu comiterea unei infracţiuni şi până la sosirea acestora la faţa locului pentru

a dispune primele măsuri. În practică a fost dovedit faptul că, cu cât intervalul acesta de timp estemai scurt cu atât sporesc, într-o măsură direct proporţională, şansele determinării tuturor elementelor

şi stărilor care pot conduce la aflarea adevărului. Din datele comunicate de specialiştii sovietici la cel

de-al X-lea Simpozion Internaţional de Criminalistică (Havana, 1975), rezultă că atunci când

deplasarea organelor judiciare la faţa locului a avut loc în 10-15 minute din momentul sesizării, în

95% din cazuri s-a ajuns la identificarea făptuitorului; când acest interval de timp a sporit la 20-25


25/92


25

minute, procentul a scăzut la 80%1. O cercetare urgentă, operativă, determină o reducere a avansului

de timp pe care autorul faptei îl are înaintea organului judiciar 2 .

Acesta nu constituie însă unicul motiv care stă la baza acestui principiu. Deplasarea de

urgenţă a organelor de cercetare penală la locul comiterii faptei le permite acestora să adopte

neîntârziat măsuri de protejare şi conservare a urmelor existente la faţa locului, dispunerea măsurilor

premergătoare cercetării propriu-zis. Se înlătură astfel pericolul producerii anumitor modificări, al

dispariţiei sau degradării urmelor. Nu vom insista pe analizarea acestor elemente deoarece acestea au

făcut obiectul unei subsecţiuni anterior prezentate3.

1.2. CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI SE EFECTUEAZĂ OBIECTIV,

COMPLET ŞI MINUŢIOS.

Obiectivitatea reprezintă una dintre cele mai importante trăsături ale organelor de cercetare

penală, trăsătură ce trebuie menţinută pe parcursul desfăşurării întregului proces. Obiectivitatea

trebuie, de asemenea, să se regăsească în toate actele întocmite de către organul de cercetare penală.

Astfel, situaţia de la faţa locului trebuie redată întocmai cum a fost descoperită, configuraţia reală a

cadrului să fie conservată şi fixată complet şi fidel, obligaţia de obiectivitate impunând organului penal responsabil să adopte o atitudine ce exclude orice pornire subiectivă. Dacă, de la momentul

sesizării organelor de cercetare penală şi până la momentul sosirii la faţa locului a acestora, locul

comiterii faptei a suferit modificări, organul judiciar are obligaţia de a fixa cadrul şi spaţiul în forma

în care acesta se afla la momentul sosirii sale la faţa locului, iar nu pe baza presupunerilor acestuia

despre cum arăta locul imediat după comiterea faptei sau pe baza indicaţiilor oferite de către martori,

deoarece toate aceste aprecieri subiective pot genera o fixare eronată a ambianţei de la locul faptei,

cu repercursiuni asupra rezultatelor cercetării.

Echipele criminalistice au obligaţia de a cerceta locul faptei prin prisma tuturor variantelor

posibile de comitere a infracţiunii şi nu numai prin prisma acelei variante pe care, în mod subiectiv,

1 A. Ciopraga, Criminalistica. Tactica, Iaşi, 1986, p.336

2 J.G. Wilhem, Introducere în practica criminalistică, Stuttgart, Germania, 1974, p.55

3 Capitolul II, Sectiunea 1, Subsecţiunea 1.1., p.11


26/92


26

o consideră ca fiind cea reală. Elementul de obiectivitate poate fi uneori înlăturat de anumite

elemente analizate la faţa locului care coincid cu situaţii analizate în alte cazuri, respectiv în cadrul

altor cercetări la faţa locului. În această ipoteză, organul de cercetare penală are tendinţa de a

compara cele două situaţii şi de a considera că şi soluţionarea cazului este aceeaşi. Adoptarea unei

astfel de atitudini este însă deosebit de eronată deoarece, oricât de asemănătoare pot fi la un anumitmoment dat două cazuri, acest fapt nu conduce întotdeauna la acelaşi deznodământ. Numai

realizarea unei cercetări foarte amănunţite, detaliate, minuţioase la faţa locului poate scoate la iveală

acele elemente de detaliu care pot deosebi în mod radical două cazuri unul de celălalt. Se remarcă

aşadar faptul că între realizarea unei cercetări la faţa locului deosebit de minuţioase şi menţinerea

obiectivităţii există o legătură foarte strânsă. În absenţa obiectivităţii, organul de cercetare penală

subiectiv are tendinţa de a analiza numai acele aspecte care îi dovedesc ideea preconcepută, deja

formată, despre faptele petrecute. O astfel de atitudine nu mai are astfel la baza raţionamentul

potrivit căruia toate variantele sunt posibile, analizarea şi determinarea tuturor variantelor posibile pe

baza elementelor descoperite la faţa locului şi ulterior, prin analizare, interpretarea, compararea şi

unirea lor, eliminarea pe rând, a fiecărei variante neplauzibile sau nesusţinute de probe. Acest

raţionament tinde a fi înlocuit, în mod eronat, cu cel al probării unei anumite teorii proprii organului

de cercetare penală subiectiv, riscând ca celelalte probe, urme de la faţa locului, să nu fie analizate

sau să fie insuficient examinate. Obiectivitatea în efectuarea cercetării la faţa locului asigură, aşadar,

nu numai fixarea fidelă a situaţiei de fapt existente, ci şi caracterul complet al acestei activităţi

deoarece, aşa cum s-a văzut, atunci când cercetarea este subordonată verificării unei versiuni

prematur formulate, considerată verosimilă, această împrejurare atribuie cercetării un caracter

unilateral1.

Pe de cealaltă parte, analizarea completă şi minuţioasă a spaţiului infracţional este imperativ

necesară. Analizarea este completă atunci când aceasta nu se rezumă doar la locul săvârşirii faptei ci,

după cum analizat deja2, intră în conţinutul acestei noţiuni şi alte zone limitrofe care prezintă

importanţă prin prisma informaţiilor pe care le oferă cu referire la modul comiterii infracţiunii,

persoana făptuitoului etc. Analizarea minuţioasă presupune nu numai analizarea fiecărui element

prezent la locul faptei, cu excepţia celor care, în mod evident, nu au legătură cu fapta, ci şi analizarea

foarte în detaliu a acelor elemente, urme, probe. La nivel doctrinar s-a afirmat3 că această regulă,

1 A. Ciopraga, op. cit., p.47.

2 Capitolul I, Secţiunea 1, Subsecţiunea 1.1.1., p. 23 E. Stancu, Tratat de criminalistică, Ed. Universul Juridic, ediţia a V-a, Bucureşti, 2010, p. 363


27/92


27

vizând minuţiozitatea investigaţiilor, impune echipei de cercetare să-şi focalizeze atenţia în două

direcţii principale:

Descoperirea şi cercetarea riguroasă a urmelor – avându-se în vedere în special

prelevarea urmelor biologice şi a microurmelor;

Clarificarea împrejurărilor negative – înţelegându-se prin aceasta determinarea acelor

neconcordanţe existente între aspectul locului faptei şi natura faptei.

În ceea ce priveşte analizarea acelor urme şi obiecte care aparent nu au nicio legătură cu

fapta, la nivel doctrinar a fost exprimată şi opinia contrară potrivit căreia „e preferabil să se fixeze

urme şi obiecte cu privire la care mai târziu se va stabili că nu aveau nicio legătură cu cauza

cercetată, decât să se ignore, pe temeiul inexistenţei unei atare relaţii, urme şi obiecte ce se

dovedesc a fi fost utile cauzei”

1

.

1.3. CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI SE REALIZEAZĂ ÎN MOD ORGANIZAT.

Cercetarea la faţa locului reprezintă, după cum deja am precizat, o activitate de echipă. În

aceste condiţii existenţa unei metode de organizare este esenţială pentru ca scopul final al cercetării

să poată fi atins. Inexistenţa unei forme de organizare ar putea genera consecinţe deosebit de grave şi

ar putea efecta procesul de cercetare la faţa locului iremediabil. Să luăm ca ipoteză situaţia în care

fiecare membru al echipei ar pătrunde la locul săvârşirii infracţiunii în mod aleatoriu pentru a-şi

desfăşura partea sa de cercetare, sau, chiar mai grav, toţi membrii echipei ar lucra simultan. În acest

context nu numai că numeroase urme se vor pierde, dar locul comiterii infracţiunii va suferi

modificări majore foarte greu de reconstituit, dacă nu chiar imposibil.

Munca în echipă, respectiv cercetarea în echipă, presupune „o conducere unică”2. În

principiu, conducerea echipei incumbă procurorului. Organul de urmărire penală îşi va schiţa un

plan, ţinând seama de extinderea locului faptei, de primele versiuni ce se desprind din cele relatate

de martori, de natura dominantă a urmelor ce pot fi ridicate (de exemplu, la locul faptei se găseşte un

1 A. Ciopraga, op. cit., p. 492 M. Le Clere, Manuel de police technique, Ed. Police-Revue, Paris, p.210 şi urm.


28/92


28

cadavru, urmele unui incendiu, ale unei spargeri etc.)1. Pe baza acestui plan se vor stabili: membrii

echipei de cercetare, atribuţiile fiecărui membru al echipei (fiecare dintre membri având obligaţia de

a îndeplini sarcinile atribuite integral şi cât mai operativ posibil). Tot pe baza acestui plan vor fi

stabilite şi etapele activităţii de investigare. Aceste etape trebuie să urmeze o ordine logică, dar, cel

mai important, o ordine eficientă.

Organizarea desfăşurării activităţilor de investigare trebuie să se facă într-o ordine bine

stabilită, într-o succesiune firească, şi anume2:

Orientarea în zona în care se află situat locul faptei;

Determinarea şi examinarea în ansamblu a locului faptei;

Căutarea, descoperirea şi ridicarea urmelor sau a probelor materiale;

Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului.

În ceea ce priveşte strict activitatea de echipă, aceştea au obligaţia de a conlucra fără rezerve,

pe de o parte, dar şi de a informa în permanenţă conducătorul cercetării despre rezultatele obţinute şi

modul de desfăşurare al cercetării, acesta din urmă având obligaţia aferentă de a centraliza toate

datele astfel obţinute. Este important de precizat faptul că, în cadrul cercetării la faţa locului, nu

există o ierarhie a echipei determinată de activitatea desfăşurată de fiecare membru în parte, drept

pentru care, deşi uneori munca depusă de unul dintre aceştia aduce un mai mare aport de informaţii,

ceea ce uşurează drumul spre aflarea adevărului, este greşit a se considera că activitatea desfăşuratăde acel membru al echipei, sau de un altul, este mai importantă.

1 C. Suciu, Criminalistica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p.510.2 E. Stancu, op. cit., p. 364.


29/92


29

2. ETAPELE CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI

La nivel doctrinar sunt recunoscute de către toţi autorii două etape ale cercetării

criminalistice propriu-zise şi anume: etapa statică şi etapa dinamică. Activităţile ce se efectueză înfaza statică urmăresc determinarea limitelor teritoriale asupra cărora se va extinde cercetarea şi

fixarea aspectului general al locului săvârşirii infracţiunii, a poziţiei urmelor şi mijloacelor materiale

de probă, în starea în care au fost găsite1 . A doua etapă a cercetării locului săvârşirii faptei, numită

„faza dinamică” sau „stadiul detaliat al cercetării”, constă în examinarea amănunţită a fiecărui obiect

purtător de urmă, deplasându-l din locul unde a fost descoperit, pentru a-i asigura condiţii optime de

examinare2. Pe lângă aceste două etape există însă şi autori3 care numesc şi existenţa unei a treia

etape, anterioară celor două, în care situaţiile diferă după cum măsurile premergătoare specifice

actului procedural analizat au fost sau nu îndeplinite până la momentul analizat. Diferenţa majoră

existentă între măsurile preliminare cercetării (ca şi etapă anterioară cercetării la faţa locului) şi

măsurile preliminare adoptate în această etapă (ce face parte din însuşi conţinutul actului de

cercetare propriu-zis) o constituie faptul că: în timpul ce prima categorie de măsuri este dispusă,

după cum deja am analizat,în cele mai multe cazuri, de poliţiştii care se deplasează primii la faţa

locului (aceste măsuri fiind adoptate în scopul nealterării şi nemodificării cadrului infracţional), cea

de a doua categorie de măsuri sunt dispuse de către conducătorul echipei de cercetare, organul legal

competent fiind obligat de dispoziţiile legale să acţioneze în acest sens, de această dată scopul

adoptării acestora fiind acela al pregătirii cercetării propriu-zise, după cum şi este denumită această

etapă („faza de pregătire a cercetării”). Măsurile pe care le presupun cele două categorii sunt

aceleaşi, necesitatea, urgenţa şi modul de adoptare/reluare al acestora în cadrul cercetării la faţa

locului fiind impus, în general, de următoarele criterii: dacă acestea au fost sau nu deja adoptate

anterior sosirii echipei de specialitate şi eficienţa relevată. Astfel, dacă nu au fost îndeplinite

măsurile premergătoare cercetării la faţa locului (nu vom reveni asupra acestor măsuri deoarece

acestea au fost deja analizate4

) ele vor fi dispuse de către organul judiciar şi efectuate în cadrulacestei etape însă îndeplinirea lor reclamă o maximă urgenţă, din cauza tardivităţii momentului la

care sunt dispuse, iar în ipoteza în care cercetarea la faţa locului a fost precedată de acţiuni

1 A. Ciopraga, op.cit., p.49 şi urm.

2 C. Suciu, op. cit ., p. 513.3 E. Stancu, op. cit. , p.367 şi urm.4 Capitolul II, Secţiunea 1, subsecţiunea 1.1.1., p.11


30/92


30

premergătoare atunci această etapă, denumită şi „etapa pregătirii cercetării efective” va presupune o

completarea a măsurilor deja luate, fie prin dispunerea unor măsuri noi, fie prin întărirea celor

adoptate de organele sosite primele la faţa locului.

Unul dintre primele acte săvârşite de către organul competent în această fază constă în

completarea măsurilor deja adoptate privind salvarea victimelor, înlăturarea pericolelor şi

conservarea urmelor, dar şi examinarea rapidă a locului faptei (respectiv o primă fixare a limitelor

teritoriale şi, dacă se consideră necesar, întărirea măsurilor de pază). O altă măsură presupune

îndepărtarea persoanelor inutile, cu obligaţia aferentă de a reţine acele persoane care au făcut

sesizarea, dar şi eventualii martori sau eventualele persoane considerate suspecte. Tot în această

etapă vor fi reţinute şi persoanele care pot fi selecţionate ca martori asistenţi deoarece de la acest

moment ne aflăm în faza cercetării propriu-zise la faţa locului în cadrul căreia devine aplicabil art.

129 alin. 2 teza I Cod de procedură penală potrivit căruia „ organul de urmărire penală

efectuează cercetarea la faţa locului în prezenţa martorilor asistenţi, afară de cazul când aceasta nu

este posibil ”. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate interzice persoanelor care se

află ori vin la locul unde se efectuează cercetarea să comunice între ele sau cu alte persoane, ori să

plece înainte de terminarea cercetării1 (aceasta este o măsură ce nu poate fi încadrată la categoria

măsurilor preliminare cercetării la faţa locului deoarece, potrivit articolului citat, această competenţă

nu îi este recunoscută decât organului de urmărire penală sau instanţei de judecată, nicidecum

organelor de poliţie sosite primele la faţa locului, cu excepţia situaţiei în care măsurile preliminaresunt luate chiar de către organul de urmărire penală sosit la faţa locului simultan cu celelalte organe

ale legii). Tot în această fază se va dispune stabilirea precisă a sarcinilor ce revin fiecărui membru al

echipei conform planului de lucru formulat de către conducătorul grupului de cercetare. Grupului de

lucru stabilit i se va indica şi ordinea îndeplinirii activităţilor de cercetare. Organului de cercetare la

faţa locului care conduce activitatea echipei de cercetare îi incumbă şi toate celelalte obligaţii

analizate în cadrul celui de al doilea capitol2 (incluzând în această categorie şi obligaţia de a obţinute

primele informaţii referitoare la faptă).

În afara acestor măsuri adoptate în această etapă, al căror conţinut este similar cu cel al

măsurilor preliminare cercetării, organul de cercetare penală va proceda la punerea în practică a unor

reguli tactice care sunt specifice cercetării la faţa locului (altele decât cele analizate la începutul

1 Art. 129 alin. (5) Cod de procedură penală

2 Capitolul II, Secţiunea 1, Subsecţiunea 1.2., p.17


31/92


31

acestui capitol). Bineînţeles, aplicarea regulilor în discuţie se face şi în funcţie de specificul zonei

cercetate (locuri închise sau deschise), de modificările aduse1. Una dintre aceste reguli tactice

vizează limitarea numărului de persoane care are dreptul de a pătrunde în zona ce urmează a fi

cercetată. În faza de pregătire, la locul faptei va pătrunde numai şeful echipei, însoţit, eventual, de un

ajutor sau de medicul legist, dacă infracţiunea s-a soldat cu victime omeneşti2. În practică, ori de căteori se consideră necesar şi posibil, va fi utilizat inclusiv ajutorul câinilor de urmărire, special

antrenaţi şi dresaţi în acest sens. Raţiunea acestei reguli tactice este evidentă: necesitatea stabilirii

tuturor elementelor de fapt, urmelor, obiectelor de la faţa locului, crearea unei imagini atât de

ansamblu cât şi de detaliu asupra întregului cadru, consemnarea datelor astfel obţinute în

procesul-verbal, formarea unei prime opinii a organului de cercetare penală despre infracţiunea

comisă, modul comiterii, consecinţele acesteia etc., elaborarea unui plan eficient pentru situaţia de la

faţa locului, determinarea acelor măsuri stringente pentru conservarea urmelor şi mijloacelor

materiale de probă ş.a.m.d, toate acestea înainte ca spaţiul cercetării să mai sufere orice modificare

sau alterare. O altă regulă tactică o constituie determinarea întregii echipe la respectarea unor cerinţe

precum: interzicerea fumatului în spaţiul supus cercetării, curăţarea încălţămintei de noroi, praf sau

orice altă materie pentru a preveni formarea de noi urme. Vor fi de asemenea interzise în spaţiul

suspus cercetării orice alte obiecte sau elemente care nu sunt necesare cercetării. Echipa de cercetare

va fi obligată să utilizeze echipamentul de protecţie. Aceste reguli tactice sunt enumerate şi

prezentate cu caracter exemplificativ, iar nu limitativ, urmând fie să mai revenim asupra unora dintre

acestea în cadrul paginilor ce urmează, fie să prezentăm altele noi care, deşi sunt stabilite ca şi reguli

tactice în această etapă a pregătirii cercetării la faţa locului, îşi găsesc aplicarea în special în oricare

dintre cele două etape ulterioare.

1 R. Lechat, La technique de l’enquette criminel, Ed. Moderna, Bruxelles, 1959, p.119-120.2 E. Stancu, op.cit.,. 368.


32/92


32

2.1. ETAPA STATICĂ.

Etapa statică constituie acea etapă a cercetării la faţa locului în cadrul căreia organele

judiciare vor proceda la analizarea amănunţită a locului în care a fost comisă fapta, a zonelor

limitrofe, însă această analiză se realizează fără a se aduce niciun fel de modificare locului cercetat.

Astfel, niciun element sau obiect nu va putea fi mişcat sau mutat în această fază, de unde şi

denumirea acestei etape. Deşi doctrina nu a realizat o împărţire a activităţilor ce se desfăşoară în

cadrul acestei faze, analizându-le ca pe un tot unitar, vom proceda în continuare la prezentarea lor în

ordinea logică a realizării acestora cu scopul de a face anumite precizări de detaliu.

2.1.1. Precizarea limitelor teritoriale în cadrul cercetării la faţa locului.

Astfel, prima activitate desfăşurată de organul judiciar sub a cărui coordonare se desfăşoară

întreaga cercetare este determinată de precizarea limitelor teritoriale asupra cărora se va extinde

actul procedural. După cum am precizat deja, locul comiterii unei infracţiuni nu se limitează la locul

propriu-zis al faptei ( de exemplu, în cazul unui omor calificat, cercetarea la faţa locului nu se va

opri nicidecum la zona în care a fost descoperit cadavrul), astfel încât determinarea limitelor

teritoriale între care se va desfăşura cercetarea este deosebit de importantă deoarece o delimitare

greşită poate conduce la omisiunea de a analiza probe sau urme materiale ce pot avea un rol crucial

în procesul de aflare al adevărului. Sc

Documents

Cadrul Metodologic General Al Cercetarii