Cabaline - tehnologie

8/17/2019 Cabaline - tehnologie

1/76

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE

ŞI DE MEDICINĂ VETERINAR Ă „ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI

FACULTATEA DE ZOOTEHNIEDEPARTAMENTUL ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

GÂLCĂ IOAN MACIUC VASILE

TEHNOLOGIA CRE

TERII

CABALINELOR

- Material de studiu -IAŞI2005


2/76

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLEŞI DE MEDICINĂ VETERINAR Ă

„ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞIFACULTATEA DE ZOOTEHNIE

DEPARTAMENTUL ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

GÂLCĂ IOAN MACIUC VASILE

TEHNOLOGIA CRE

TERII

CABALINELOR

Aportul autorilor la realizarea materialului:Prof. Univ Dr. IOAN GÂLCĂ: 50%Lector Univ. Dr. VASILE MACIUC: 50%

Coperta şi subcoperta: R ăzvan Radu-Rusu

- Material de studiu -

IAŞI2005


3/76

GÂLC Ă Ioan, MACIUC Vasile TEHNOLOGIA CREŞTERII CABALINELOR

3

ntroducere

Hipologia ( hipocultura sau hipotehnia ) cuprinde totalitatea cuno ş tin ţ elor despre

cal. În concep ţ ia modern ă , cre ş terea cabalinelor reprezint ă ş tiin ţ a care are ca scop principalob ţ inerea, cre ş terea, ameliorarea ş i folosirea ra ţ ional ă a calului pentru capacitatea saenergetic ă , pentru sport, trac ţ iune, diferite munci în agricultur ă , c ă l ă rie etc., ob ţ inându-setotodat ă ş i o serie de produse animaliere secundare ( carne, lapte, etc.) cu o valoareeconomic ă ridicat ă .

Hipologia a trecut prin diferite etape de dezvoltare: de la pasiune la îndeletnicire,de la art ă la ş tiin ţă . Cei care au domesticit ş i îndr ă git calul au fost preocupa ţ i ş i decunoa ş terea lui. Cea mai veche lucrare cu caracter zootehnic a fost referitoare la cal, g ă sit ă în a ş ez ă rile popula ţ iei hetite din Asia Mic ă . Heti ţ ii au tr ă it în prima jum ă tate a celui de-al

doilea mileniu î.e.n. ş i ei au fost primii care au folosit carele de lupt ă . De asemenea, datedespre cal se g ă sesc în lucr ă rile marilor înv ăţ a ţ i din Grecia antic ă cum ar fi Herodot, Homerş i Xenofon. Lucr ă ri despre cal apar ş i în evul mediu „El-Nacerî” scris ă de Abu-Beckr-ibn- bedr, editat ă dup ă mai bine de un secol la Paris (1852) sub denumirea de „Tratat deHipiatrie”, care a pus bazele ş tiin ţ ei moderne.

Dezvoltarea hipologiei ca ş tiin ţă are loc din a doua jum ă tate a secolului al XIX-leaş i în secolul XX, când se trece de la observa ţ ia practic ă la cercetarea ş tiin ţ ific ă . În aceast ă perioad ă , respectiv începutul secolului al XX-lea, calul era considerat în multe ţă ri ca ospecie de importan ţă economic ă deosebit ă , fiind folosit la munci agricole, transport, înarmat ă ş i industrie, sport ş i agrement ocazional ş i pentru carne. Dup ă cel de-al doilea r ă zboi

mondial, odat ă cu dezvoltarea transportului auto ş i mai ales dup ă introducerea mecaniz ă riiîn agricultur ă , importan ţ a cre ş terii cabalinelor a sc ă zut foarte mult, în unele ţă ri folosireaacestora fiind limitat ă numai la sport ş i agrement. Ast ă zi, s-a observat o reconsiderare aacestei specii, datorit ă mai ales crizei energetice, fapt ce a dus la reluarea ş i aprofundareacercet ă rilor cu privire la exploatarea cabalinelor. Transformarea hipologiei din îndeletnicireîn pasiune ş i ş tiin ţă a fost ş i este posibil ă datorit ă dezvolt ă rii altor ş tiin ţ e, ca: biochimia, fiziologia, statistica matematic ă , biofizica, biomecanica ş i în special ecologia, genetica,ameliorarea ş i alimenta ţ ia.

Prezenta lucrare, întocmit ă pe baza unei variate bibliografii, î ş i propune s ă pun ă la

dispozi ţ ia studen ţ ilor ş i a speciali ş tilor care lucreaz ă în acest domeniu, principalele aspecte privind unele rase de cabaline, specificul reproduc ţ iei, bazele alimenta ţ iei, tehnologii decre ş tere ş i de exploatare aplicate la cabaline ş i nu în ultimul rând bazele geneticii ş iamelior ă rii acestora.

Autorii


4/76


4

1 IMPORTANŢA SOCIAL ECONOMIC A

CRE

TERII ECVINELOR

Studiul calului a fost , este şi va fi , o preocuparea permanentă a omului

pentru a descifra apariţia , evoluţia , adaptabilitatea la mediu şi componentelefizico-morfologice ale acestui partener şi prieten istoric al omului. Este binecunoscut rolul de importanţă planetar ă jucat de cal în dezvoltarea omenirii , iar principalul factor în acest sens este folosirea calului ca mijloc de transport ,acest partener a scurtat distanţele , a realizat contacte şi schimburile comercialeşi spirituale între naţiuni , a participat la r ăzboaiele dintre popoarele lumii , fiindcel mai supus şi fidel prieten al omului .

În decursul evoluţiei sale acest nobil şi frumos animal a fost pe rândvânat şi sursă de hrană , apoi a fost un mijloc important de muncă , mijloc de

luptă sau de apărare , iar în vremurile moderne mijloc de întreceri sportive şiizvor de sănătate prin turismul ecvestru sau agrement în spaţii şi destinaţii dincele mai variate .De-a lungul timpului s-au scris multe lucr ări despre cal , desprelegătura indivizibilă a omului cu acesta , despre evoluţia şi dezvoltareadomeniilor de activitate în care amprenta lăsată de cal este evidentă .

Din studiile întreprinse de-a lungul a 15 ani , putem afirma că , în epocamodernă , plină de contraste şi situaţii imprevizibile , calul a r ămas un elementde lucru şi implicit de studiu în domeniul ştiinţelor zootehnice , fiind des folositîn sectoare economice specializate cum sunt : - domeniul alimentaţiei pentru

carnea sa , în ţări cu gastronomie specific cabalină ( Italia şi Franţa ) sau în producţia de lapte în ţările asiatice ( Mongolia , Turkmenistan , Nepal ,etc. ) , înindustria farmaceutică , calul fiind mare donator de sânge necesar la obţinerea produselor biologice şi a serului de uz sanitar şi veterinar , dar mai ales îndomeniul agricol la muncile din gospodăriile individuale , la transportulfurajelor şi a producţiilor agricole , la transportul buştenilor în pădure sautransportul acestora către fabricile de prelucrare , sau la activităţi de prelucrareaterenului agricol în zonele colinare şi premontane din România .

Cu siguranţă domeniul sporturilor ecvestre şi a curselor hipice , r ămânemotorul dezvoltării şi menţinerii la standarde planetare a importanţei folosirii

calului în mileniul III . Prin acest segment de activităţi r ăspândite în toată lumea, calul este perfecţionat , calificat şi clasificat după exigenţele la cel mai ridicatnivel ştiinţific , reprezentând domeniul în care zilnic apar noutăţi sau studii noi pentru evoluţia noului tip de cal , calul modern destinat sporturilor ecvestre şicurselor hipice. În acest sens putem spune că industria calului în lume a luatamploare de neimaginat; faţă de perioada anilor '60 – '70, acum foarte multe ţăriale lumii investesc în filiera calului , termen introdus în legislaţia europeană decătre francezi. Cuvântul cel mai des vehiculat de specialişti este – performan ţ acailor - , aspect ce trebuie regândit şi în România de către cei care se ocupă sau

lucrează în vastul domeniu al filierei calului , pornind de la crescătorii de cai până la organizatorii de competiţii , de la medicii veterinari până la parlamentari


5/76


5

care trebuie să elaboreze legi destinate calului , aşa cum se prezintă în cele 17directive ale U.E. care reglementează activităţile din acest sector economic - dela competitori până la spectatorii sau amatorii de sporturi ecvestre şi întrecerihipice .

Domeniile de interes în activităţile filierei calului sunt multiple , acesteafiind la mare preţ în Europa, mai ales la profesioniştii care fac aceste meseriispecializate . În fapt, cel mai important în filier ă este crescătorul , acesta având ponderea şi protecţia cea mai mare în domeniul de activitate al filierei , după care sunt bine cotaţi medicii veterinari , potcovarii sau ortopezii copitelor cumsunt aceştia deseori numiţi , nutriţioniştii , fabricanţii de harnaşamente , atelaje ,echipamente hipice , mijloace de transport specializate , precum şi organizatoriicompetiţiilor ecvestre sau organizatorii curselor hipice de trap sau de galop ,organizatorii de pariuri hipice ,posturile de televiziune specializate în astfel felde transmisii , dar şi specialiştii în cercetare privind alimentaţia şi vitaminizarea

calului , tratamentele şi susţinătoarele de efort legale pentru competiţii , creatoriide harnaşamente accesorii şi utilaje hipice , ziarişti şi reporterii specializaţi întransmisiile acestor evenimente , avocaţii sau firme specializate în apărareadreptului de proprietate şi de imagine , precum şi reprezentanţii guvernamentalicare veghează la ridicarea nivelului profesional al filierei calului .

Despre cal sau scris şi se poate scrie foarte mult , dar cel mai importantelement al activităţii r ămâne competi ţ ia hipică, locul unde calul evidenţiază valoarea genetică pentru care a fost selecţionat , calificat , clasat şi clasificat .Cine nu respectă această ordine elementar ă firească în evoluţia vieţii calului nu

se poate bucura de succes , iar viaţa a demonstrat că numai pe această scar ă profesională poate fi realizată performanţa . Sporturile hipice au r ăspândire planetar ă şi clasificări diferite de la

continent la continent sau de la ţar ă la ţar ă , însă clasificările ştiinţifice bazate pestudii realizate de specialişti , împart sporturile hipice în trei mari categorii :

• sporturile ecvestre• cursele hipice• jocurile hipice

Sporturile ecvestre sunt la rândul lor împăr ţite pe disciplinele sportive

pe care Federaţia Ecvestr ă Internaţională le organizează prin Campionatele Naţionale a Federaţiilor Naţionale afiliate la acest organism mondial , sauorganizate la nivel internaţional de însăşi F.E.I. România este afiliată la F.E.I.din anul 1932 . In consecinţă sporturile ecvestre în lume sunt organizate peurmătoarele discipline :

• sărituri peste obstacole• dresaj• probă completă • atelaje•

anduranţă • voltije


6/76


6

• reiningPentru toate aceste 7 discipline a sportului ecvestru sunt organizate

campionate de către F.E.I prin Federaţiile Naţionale , dar sunt şi ţări care nu auinteres sau competitori pentru toate cele 7 probe şi fac campionat numai pentruunele dintre acestea , cele mai des întâlnite fiind săriturile peste obstacole ,dresajul , proba complet ă şi atelajele , aceste 4 discipline fiind realizate şi înRomânia .

Cursele hipice sunt competiţii sportive care se desf ăşoar ă pe hipodrom ,sub forma unor alergări cu mai mulţi cai , aceştia întrecându-se pentru câştigarealocurilor 1-4 , sau dacă sunt peste 12 cai într-o alergare pentru locurile 1-5 , poziţii pentru care se acordă importante sume de bani de către organizatorii de pe hipodromul unde se desf ăşoar ă alergarea . Aceste alergări sun alergări cu public şi pariuri , la desf ăşurarea cărora sunt realizate jocuri şi pariuri hipice decătre publicul parior . Aceste curse sunt organizate după recordul cailor, sunt

curse cu handicap , plecarea fiind dată cu benzi elastice sau, sunt alergări după sume câştigate curse la care plecarea se face cu autostart . Cursele suntorganizate pe categorii valorice în premii clasice şi premii semiclasice , dar şi pe categorii de vârstă , aceste curse fiind numite criterii , cum sunt: criteriulcailor de 2 ani , criteriul cailor de 3 ani , criteriul cailor de 4 ani , criteriul detoamnă , derby-ul de trap al fiecărei ţări şi altele . Dacă se ţine cont de rasele decai care aleargă în cursele hipice , aceste curse se pot împăr ţi în două maricategorii : cursele de trap şi cursele de galop, care sunt la rândul lor ,subdivizate în alte câte două discipline hipice.

Jocurile hipice, această categorie de activităţi cuprinde jocurile călare şianume:• polo• horse ball-ul• rodeo• pato• bozkachi• schiul – joring sau schiul tras de cai• turismul ecvestru

• vânătoarea ecvestr ă De menţionat faptul că aceste întreceri sunt sporturi de echipă fiind jucate de către călăreţi , sau sporturi individuale după modelul sporturilor jucatecu mâna , handbal , volei , hochei , etc.

Aferent celor prezentate mai sus, putem spune că importanţa calului avariat în strânsă dependenţă cu dezvoltarea societăţii omeneşti. În paleolitic şi înneolitic, ecvinele şi în mod special calul erau socotite ca un vânat preţios –carnea era consumată ca atare sau friptă, din piele se confecţionau încălţăminte,din oase se confecţionau arme şi alte obiecte de uz casnic. După domesticire

cerinţele faţă de aptitudinile calului s-au menţinut prioritar pentru viteză, fiindfolosit pentru deplasări pe distanţe mari, la vânătoare şi pentru diferitetransporturi şi ca sursă de hrană respectiv carne şi lapte.


7/76


7

În evul mediu, secolul al IV-lea şi până în anul 1789 la nivel mondial,iarîn România, din secolul al V-lea şi până la începutul secolului al XIX-lea(1821), calul a constituit principalul mijloc de transport şi de luptă. For ţa uneiarmate se baza mult pe numărul şi calitatea cailor. De asemenea, calul a fostfolosit pentru diferite lucr ări. Tot în această perioadă s-au dezvoltat călăria şisportul hipic.

În epoca modernă care în lume începe din 1789, iar în România din 1821şi ţine până la primul r ăzboi mondial, calul s-a folosit, în continuare, în r ăzboaie,ca mijloc de transport şi pentru lucr ările agricole. Importanţa economică acalului a fost deosebit de mare până la apariţia mijloacelor de transport modern,a dezvoltării traficului feroviar şi a reţelei rutiere, după care ponderea lui ascăzut atât ca utilizare în lupte, cât şi în agricultur ă şi transporturi.

Epoca contemporană, cuprinde perioada interbelică, şi postbelică până înzilele noastre. Această perioadă este caracterizată de o nouă etapă în orientarea

creşterii calului respectiv mecanizarea agriculturii şi intensivizarea utilizăriitraficului rutier şi feroviar, a determinat crearea raselor pentru sport şidivertisment. Calul se utilizează în transporturi, la lucr ările agricole, pentruunele nevoi militare, dar mai ales pentru echitaţie, precum şi pentru alimentaţieşi producerea de seruri şi vaccinuri de uz sanitar-veterinar.

Trebuie subliniat faptul că sporirea eficienţei economice a creşteriicalului în ţara noastr ă se poate realiza dacă se va pune un accent deosebit penutriţia cailor, îmbunătăţirea activităţii de reproducţie, elaborarea şi punerea înaplicare a măsurilor de ameliorare, utilizarea unor tehnologii adecvate de

creştere şi exploatare a cabalinelor, intensificarea şi mai ales introducerea progresului ştiinţific în creşterea, reproducerea, ameliorarea şi exploatarea cailorîn funcţie de destinaţia prestabilită.

Campionul Mondial la atelaje de 4 caiIjsbrand Chardon victorios la Breda 2003


8/76


8

2 LOCUL ECVINELOR ÎN SISTEMATICA

ZOOLOGIC

Taxonomia reprezintă ştiinţa care clasează animalele şi plantele îndiferite categorii. Existenţa unui număr extrem de mare de specii de animale(circa 1.500.000) necesită o prezentare sistematică, ordonată. Încă dinantichitate, Aristotel (sec. III î.e.n.) a încercat o sistematizare a speciilor şi adescris 450 specii de animale. Carl von Linne (sec. al XVIII-lea) a clasat şicatalogat peste 4500 specii de animale şi are meritul de a fi f ăcut o analiză alumii vii.

2.1. Categoriile sistematice ale ecvinelorEcvinele din punct de vedere taxonomic reprezintă o subfamilie –

Equinae, care apar ţine următoarelor categorii sistematice:• Regnul animal – categoria sistematică cea mai mare, care împreună

cu plantele formează cele două diviziuni principale ale lumiiorganice.

• Subregnul Metazoa – animale pluricelulare, cu celule şi ţesuturispecializate, cu trei foi embrionare (ectoderm, mezoderm şiendoderm), cu elemente specifice de reproducţie (ovule şispermatozoizi).

• Încreng ătura Chordata – animale cu schelet elastic medio-dorsal,

sistem nervos bine dezvoltat, reproducerea sexuată. • Subîncreng ătura Vertebrata (cu peste 44000 de specii) – animale cu

coloană vertebrală, tegumentul constituit din derm şi epiderm, sistemnervos dezvoltat, ficat mare, dimorfism sexual pronunţat, sânge roşu(hemoglobina) şi glande foarte diferite.

• Clasa Mammalia (Mamifere) - cuprinde peste 6000 specii şi secaracterizează prin aceea că animalele se deplasează prin locomoţieterestr ă, pielea acoperită cu păr, cutia craniană voluminoasă, inimacompartimentată, femelele nasc pui vii care se hr ănesc cu laptele

matern produs de mamelă. • Subclasa Eutheria (Placentatae) – f ătul este legat de mamă prin

placentă care asigur ă hr ănirea acestuia. • Ordinul Ungulatae – degetele acoperite cu unghii. • Subordinul Perissodactylae (Imparicopitatae) – animale cu un deget

acoperit cu un ţesut cornos. • Familia Equidae• Subordinul Equidae• Genul Equus.

• Specia Equus caballus cu varietatea (forma): E. caballus (calul domestic)


9/76


9

E. caballus Prezewalski (calul mongol)• Specia Equus asinus (mă garul) cu varietatea:

E. asinus (măgarul domestic)E. somalensis (măgarul sălbatic)

• Specia hemionus (heminonul) cu varietăţile:culantul, onagrul şi kiangul

• Specia Equus hipotigris cu formele:E. zebra (zebra comună)E. burchelli (zebra de Abisinia)E. quagga (calul-zebr ă)

2.2. Caracterele biologice generale ale ecvinelorCaracterele generale specifice ecvinelor sunt următoarele:Conforma ţ ia. Este adaptată pentru locomoţia terestr ă, determinată în

special de cap şi gât, care au o biomecanică favorabilă deplasării, de trunchiulsuplu şi aerodinamic, de membrele lungi terminate printr-un singur deget protejat de copită.

Dezvoltarea corporal ă. Este în general mare, dar foarte variabilă înfuncţie de specie (talia 60-170 cm, greutatea 100-1000 kg).

Pielea. În general pigmentată, are o grosime mijlocie. P ărul. Este de 2 categorii, şi anume: de acoperire(scurt, subţire,

repartizat uniform pe tot corpul) şi de protec ţ ie (lung, gros, constituind coama şiîmbr ăcând total sau par ţial coada).

Aparatul digestiv. Caracteristic animalelor erbivore, este adaptat pentruvalorificarea eficientă a furajelor celulozice. Ecvinele au buze subţiri şi mobile,care împreună cu limba apucă energic hrana; dentiţia este anizodontă,

specializată (I= =C,6

6,

0

0

2

2PM= ,

6

6M=

6

6), sau de tip selenodont (prezintă cute

şi creste de smalt pe suprafaţa de frecare, uşurând masticaţia). Ca urmare, hranaeste introdusă în gur ă, supusă unei masticaţii puternice cu ajutorul molarilor(animalele consumă 1 kg de fân în 30-40 min., efectuând 3000-5000 mişcări demasticaţie. Stomacul este relativ mic (10-15 litri), necompartimentat, având

orificiul cardinal conformat ca o cravată, şi care în urma contracţiei nu permiteanimalelor să vomizeze; digestia se realizează numai în jumătatea sa posterioar ă,iar intestinul gros este lung, cu capacitate mare (120-160 litri), cu cecumulvoluminos (35-40 l), care joacă rol de “rumen“. Ficatul este trilobat şi lipsit devezică biliar ă.

Aceste particularităţi morfo-funcţionale presupun hr ănirea ecvinelor curaţii mai puţin voluminoase, celulozice, deoarece digestia se realizează la nivelulintestinului gros, cu participarea microorganismelor simbionte şi, în acelaşitimp, hr ănirea trebuie să fie frecventă şi uniformă, pentru a se evita apariţia şigravitatea tulbur ărilor gastrointestinale la aceste animale.

Respira ţ ia. Se realizează numai pe nas, datorită dispoziţiei vălului palatin care împiedică comunicarea gurii cu căile respiratorii.


10/76


10

Alte caractere. Femelele sunt în general unipare, poliestrice, cu estruldurând circa o să ptămână, gestaţia lungă (11-12 luni) şi cu glanda mamar ă acoperită cu piele fină şi unsuroasă, f ăr ă păr, având 2 jumătăţi şi 2 mameloane,fiecare terminat prin 2 orificii.

Ecvinele au sim ţ urile dezvoltate. Astfel, animalele văd bine în întunericşi semiîntuneric, aud şi miros bine şi au simţul tactil puternic dezvoltat, datorită perilor de pe buze, ca şi a numeroşilor corpusculi tactili, care pot percepeexcitaţii foarte fine. Sunt animale cu temperament vioi, cu activitate nervoasă crescută, ceea ce le permite punerea în valoare a masei musculare şi realizareatravaliului cu randament sporit şi în ritm de viteză mare. Ecvinele au capacitatemare de adaptare la diferite condiţii de mediu, fiind întâlnite pe tot globul.

Palomino


11/76


11

3 RASELE DE CABALINE

În scopul clasificării raselor de cabaline există numeroase criterii. În primul rând, datorită sistematicii biologice este necesar ca subdiviziunile

speciei, reprezentate prin rase să fie corect individualizate.În dorinţa de a clasifica rasele de cabaline cât mai corect s-a ţinut cont îndecursul timpului de însuşirile caracteristice, direcţia de exploatare precum şi deteritoriul pe care sunt r ăspândite.

De regulă, această modalitate de a clasifica rasele de cabaline nu se bazează nici pe criterii privind gradul de înrudire dintre rase şi nici pe aspectelelegate de ameliorarea rasei.

În momentul actual, în practică se utilizează următoarele criterii privindclasificarea raselor:

1.

după gradul de ameliorare al acestora se clasifică în rase culturale,naturale şi de tranzi ţ ie.2. după dezvoltarea corporal ă se clasifică în hipermetrice, eumetrice şi

hipometrice.3. după direc ţ ia de exploatare se clasifică în rase de trac ţ iune, căl ărie

şi port samar.4. după gradul de exploatare se clasifică în rase de galop, trap sau

buestru.5. după însu şirile de exterior se clasifică în rase pur sânge şi jumătate

sânge precum şi în rase cu sistem nervos sensibil şi limfatic.

6. după zona geografică de formare se clasifică în orientale şioccidentale.

În ţările anglo-saxone se citează foarte des clasificarea prin care seîmpart în rase cu sânge cald şi rase cu sânge rece. Aceasta nu este o referire latemperatura sângelui, ci la temperamentul cailor respectivi.

La toate rasele de cabaline, în repaus, temperatura corpului se situează în jurul valorii de 38ºC iar după efort, aceasta creşte la 41ºC.

În privinţa denumirii raselor de cabaline, aceasta se realizează de regulă în funcţie de creştere, herghelia în care s-a format sau chiar după armăsarul

întemeietor a populaţiei.Ca o exemplificare a celor amintite mai sus vom avea:• rase denumite în func ţ ie de regiunea în care s-au format: Arabă ,

Hu ţ ul ă , Pinzgau, Ardeneză , Hannoverană etc.• rase denumite în func ţ ie de herghelia în care s-au format sunt

Lipi ţ ani, Kladrub, Frederiksborger etc.• rase denumite în func ţ ie de armă sarul întemeietor sunt Nonius,

Shagya, Gidran, Furioso North-Star.Mai ales în ultimul caz, o mare parte din aceste rase sunt condiţionate a

fi linii în cadrul rasei anglo-arabe. În acelaşi context trebuie amintit faptul că prin larga r ăspândire a unor rase în mai multe state, au apărut mai întâi


12/76


12

subdiviziuni ale acestor rase care în decursul timpului au evoluat drept raseindependente. Tipic pentru această situaţie este varietatea de rase tr ă paşe care segăsesc în momentul actual în lume.

Nu trebuie neglijat nici faptul că în ultimele două decenii s-au r ăspânditîn lume o serie de rase datorită dezvoltării f ăr ă precedent a sporturilor hipice. Înaceste condiţii se preconizează ca în viitor să se diferenţieze o serie de rase decabaline, în funcţie de împrejur ările în care se dezvoltă în momentul actual.

O altă clasificare a raselor de cabaline este:• rase de importan ţă mondial ă ,• rase pentru căl ărie şi trac ţ iune u şoar ă;• rase pentru trac ţ iune intermediar ă şi grea;• rase hipometrice şi de poney.

Întrucât spaţiul şi caracterul lucr ării nu ne permite să prezentăm pe largtoate rasele de cai din lume, în cele ce urmează vom descrie principalele rase,

care datorită calităţilor întrunite au depăşit aria pur geografică de formare.

Tabelul 1 Distribu ţ ia raselor de cabaline pe continente

(după Gheorghe Mure şan - 1994)America de Nord America de Sus Marea Britanie şi Irlanda

1. Quarter-Horse (143-154cm)

1. Falabelle (70-76 cm) 1. Pur sânge englez (142-172)

2. Mustang (140-150 cm) 2. Criollo (140 cm) 2. Exmoor (122 cm)

3. Morgan (140-150 cm) 3. Paso peruvian

(142-152 cm)

3. Dormoor (12 cm)

4. Appaloosa (142-152 cm) 4. Paso Fino (143 cm) 4. Fell (130-140 cm)

5. Standardbred an

(140-160 cm)

5. Galicono

(120-132 cm)

5. Dales (132-142 cm)

6. Calul de sport an

(150-160 cm)

6. Mangalarga (150 cm) 6. New Foret (120-140 cm)

7. Tennesse W.H.

(150-160 cm)

7. Connemara (130-140 cm)

8. Palmino (140 cm) 8. Shetland (102 cm)

9. Pinto (140-165 cm) 9. Highland (130-142 cm)

10. Poneyul american

(112-132 cm)

10. Welsh (120-132 cm)


13/76


13

11. Calul de sport canadina

(152-161 cm)

11. Clevland Bay (152-160cm)

12. Hackney (140-153 cm)

13. Shire (162-170 cm)14. Suffolk Punck (160 cm)

15. Irlandez de tracţiune

(150-170 cm)

16. Jumătate sânge irlandez

(161 cm)

Europa occidentală Europa centrală/Asia Europa meridională

1. Alglo-Arab (160 cm) 1. Tarpan (130 cm) 1. Saleno (160 cm)

2. Tr ă paş francez (161 cm) 2. Konik (131 cm) 2. Greul italian (150-160 cm)

3. Camargue (132-142 cm) 3. Wielkopolski

(160 cm)

3. Andaluza (152-16o cm)

4. Percheron (152-170 cm) 4. Kladruber

(160-170 cm)

4. Alter Real (150-160 cm)

5. Breton (150-160 cm) 5. Shagya-Arab (150 cm) 5. Lusitano (150-160 cm)

6. Frison (150 cm) 6. Furioso (160 cm) 6. Skyros (ponei) (90-110 cm)

7. Greu belgian (160 cm) 7. Murakosi (160 cm) 7. Bosnien (122-160 cm)

8. Trakehner (143-152 cm) 8. Tr ă paşul de Orlov

(152-170 cm)

9. Hanovra (160-162 cm) 9. Don (152-162 cm)

10. Oldenbourg (162-170cm)

10. Boudionny

(152-160 cm)

11. Frazană (162-172 cm) 11. Akhal-Teke

(142-152 cm)

12. Holstein (160-170 cm) 12. Tersky (150 cm)

13. Greu de Schleswing

(151-160 cm)

13. Karabakh (142 cm)

14. Lipiţană (150-160 cm) 14. Vladimir (160 cm)


14/76


14

15. Haflinger (140 cm) 15. Huţul (140-150 cm)

16. Gerderland (152-160 cm) 16. Gidran (154-158 cm)

Orientul Mijlociu şi Africa Asia şi Australia Scandinavia1. Barbe (140-150 cm) 1. Poneyul de Manipouri

(110-130 cm)

1. Jumătate sânge suedez(152-163 cm)

2. Poneyul de la Caspien

(120 cm)

2. Calul Prejewalski

(120-140 cm)

2. Ardenez suedez (152-160cm)

3. Persan-arab (150 cm) 3. Burma(ponei)(130 cm) 3. Fredericksborg (152-160cm)

4. Basuţo (142 cm ) 4. Java (ponei) (122 cm) 4. Knasbstrup (153 cm)5. Sumba(ponei)(120 cm) 5. Dole (142-152 cm)

6. Australian Stoock

Horse (160 cm)

6. Fjord (130-140 cm)

7. Poneyul australian

(120-140 cm)

7. Finlandais (152 cm)

8. Brumby (150-160 cm) 8. Poneyul islandez (120-130

cm)

Tabelul 2 Distribu ţ ia raselor de cabaline în ţările din Europa

1. AustriaLipiţan (144-162 cm)Haflinger (142 cm)

10. ItaliaSalernita (160 cm)Calabrese (162 cm)

Avilegnese (144 cm)Calul greu italian (160 cm)2. Belgia

Belga (160 cm)Ardenez (172 cm)Arabă (148-159 cm)

11. IugoslaviaLipiţan (150-160 cm)Bosnian (122-150 cm)

3. BulgariaPursânge englez (155-175 cm)Arab (148-155 cm)Calul dunărean (158-161 cm)Calul de Plevna (158-165 cm)Calul de sport bulgăresc (162-166 cm)

12. NorvegiaFjord (136-145 cm) Nordică (162 cm)Döle (142-152 cm)Tr ă paşul norvegian


15/76


15

4. Cehia şi SlovaciaPursânge englez (155-175 cm)Arab (148-155 cm)Kladrub (157-167 cm)Lipiţan (157-167 cm) Nonius (156-170 cm)Huţul (125-135 cm)

13. PoloniaPursânge englez (155-175 cm)Arab (148-155 cm)Wielko-Polski (161-167 cm)Malo-Polski (154-156 cm)Greul polonez (160 cm)Huţul (125-135 cm)Konik (131 cm)Anglo-Arab (144-152 cm)Poznen (162 cm)Sokolski (153-163 cm)Tarpan (130 cm)

5. DanemarcaFjord (130-142 cm)

Fredenksborg (152-160 cm)Knabstrup (153 cm)

14. PortugaliaLusitano (150-160 cm)

6. GermaniaHannover (153-170 cm)Trakehner (160-162 cm)Oldenburg (162-172 cm)Keinland (160-165 cm)Holstein (160-170 cm)Ostfriesland (162-172 cm)

Arab (147-155 cm)Shetland (80-107 cm)Haflinger (134-142 cm)

15. RomâniaArab (150-153 cm)Pursânge englez (156-160 cm)Furioso North-Star (157-160 cm)Gidran (157-159 cm) Nonius (160-156 cm)Lipiţan (153-156 cm)

Ardenez (154-157 cm)Huţulă (139-141 cm)Semigreu românesc (154-157 cm)Calul de sport românesc (160 cm)Tr ă paşul românesc (154-156 cm)

7.

Grecia (Ponei)Penia (104-143 cm)Pidos (121-132 cm)Skyros (90-110 cm)

16. SpaniaSorrai (132 cm)Andaluza (152-160 cm)Certosina (155 cm)Arabă (144-151 cm)

8.

FranţaPursânge englez (165 cm)Tr ă paşul francez (165 cm)Arab (148-152 cm)Anglo-Arab (165 cm)Calul de sport francez (165 cm)Camarque (134-147 cm)Lusitanien (170 cm)Barbe (155 cm)

Lipiţan (150-160 cm)Ardenez (162 cm)

17. SuediaArdenez suedez (152-160 cm)

18. Ungaria Nonius (153-155 cm)Furioso (160 cm)Lipiţan (150-160 cm)Shagya-Arab (150 cm)

Murakosi (160 cm)


16/76


16

Boulonnez (160-170 cm)Breton (152-162 cm)Percheron (158-172 cm)

9. ElveţiaFrieberger (155 cm)Einsiaoller (155-164 cm)Anglo-Normad (165 cm)Holstein (160-170 cm)Tr ă paşul elveţian (154 cm)

19. RusiaPursânge englez (155-175 cm)Arab (148-155 cm)Tr ă paşul Orlov (161-164 cm)Calul de Don (161-163 cm)Budjonnei (162-164 cm)Kabardiner (150 cm)Kustanai (149-154 cm)Karabachi (148-153 cm)Achal-Teke (155 cm)Kirghiz (155 cm)

3.1. Rasele uşoare de cai

Rasa Arabă (Fig. 1) Este originală din Platoul Asiei Centrale de unde afost adus în peninsula Arabiei. În procesul de formare s-a aplicat o selecţieriguroasă, creşterea în rasă curată, uneori consangvinitatea moderată, hr ănirearaţională precum şi gimnastica funcţională a aparatului locomotor.

Fig. 1 Rasa arabă

Însuşiri morfo-productive. Are capul bine propor ţionat, cu profil drept,gâtul este frumos arcuit, greabănul înalt, spinarea scurtă, dreaptă şi largă iar

crupa potrivit de musculoasă şi orizontală. Culoarea predominantă este murgă şi


17/76


17

mai rar roibă sau neagr ă. Talia este de 148-152 cm, iar greutatea corporală de450 kg.

Este un cal de viteză cu temperament vioi, mişcările fiind energice, largişi elastice. Alura obişnuită este galopul pe distanţe lungi. Parcurge un km într-unminut şi 11 secunde. În ţara noastr ă, primele importuri s-au f ăcut spre sfâr şitulsecolului al XIX-lea.

Perspective. Se creşte la hergheliile Jegălia şi Mangalia şi se utilizează laameliorarea raselor locale din sud-estul ţării.

Rasa Pur sânge englez (Fig.2) S-a format în Anglia în prima jumătate asecolului al XVIII-lea, prin încrucişarea armăsarilor din rasele Arabă, Berber ă şiturcească cu iepele englezeşti locale, prin aplicarea unei selecţii riguroase,alimentaţii normale şi gimnastică funcţională.

Armăsarii orientali, fondatori ai rasei Pur sânge englezesc, au fost

Byerley Turk (armăsar arab de origine turcă), Darley Arabian şi GodolphinBarb. Fiecare din aceşti trei armăsari au lăsat o descendenţă de valoareexcepţională, devenind astfel "întemeietori" de linii genealogice. Ulterior acestelinii au fost continuate de alţi descendenţi valoroşi care au contribuit laconsolidarea rasei. Dintre aceştia, s-au remarcat armăsarii:

- Matchem, născut în 1748 care a continuat linia Godolphin Barb şi afost un remarcabil cal de viteză pe hipodrom;

- King Herod, născut în 1758, continuator al liniei Byerley Turk;- Eclips, născut în 1764, continuator al liniei Darley Arabian.

Însuşiri morfo-productive. Are capul fin cu profilul drept iar gâtul estelung şi purtat oblic. Greabănul este înalt, iar spinarea şi şalele sunt drepte.Toracele este profund, adânc însă relativ strâmt, iar abdomenul este supt. Taliavariază între 155-165 cm. Se caracterizează prin constituţie fină şi temperamentvioi. Aptitudinea principală este viteza la galop. Poate parcurge distanţa de 1 kmîntr-un minut.

Fig. 2 Rasa Pur sânge englez


18/76


18

Perspective. Având o mare capacitate de ameliorare este crescut în ţaranoastr ă la hergheliile Cislău (Buzău) şi Balc (Bihor) şi se utilizează laameliorarea cailor locali.

Calul Gidran (Fig.3 ) a fost format la herghelia Mezöhegyes din Ungaria prin împerecherea armăsarului arab “Ghridran” cu iepele ungureşti şi de alteorigini, iar ulterior descendenţa femelă a fost împerecheată cu armăsari Pursânge englez, fapt pentru care este considerat o varietate anglo-arabă.

Însuşiri morfo-productive. Prezintă o conformaţie corporală armonioasă. Este un cal de pentru călărie şi tracţiune uşoare. Talia este în mediede 155 cm, iar greutatea corporală de 500 kg. Culoarea predominantă este roibă cu diferite nuanţe.

Perspective. Se foloseşte la ameliorarea cailor locali din nordulMoldovei şi se creşte la herghelia R ădăuţi.

Fig.3 Calul Gidran

Calul de sport românesc (Fig. 4) nu este încă o rasă deplin consolidată genetic. Lucr ările pentru formarea acestui tip de cal au început în anul 1962, pornindu-se de la necesitatea creşterii unui cal autohton competitiv în spaţiulhipic. Rasa a început să se contureze mai întâi la herghelia de la Sâmbăta de Josiar din anul 1970 se creşte în herghelia Jegălia (Ialomiţa), având un nucleumatcă relativ redus faţă de solicitări, de 60 capete. Creşterea se face încă prinîncrucişare, dar curând se va încheia izolarea reproductivă a rasei. În ansamblu,se caracterizează prin talie de 160 cm şi greutate de peste 500 kg.


19/76


19

Fig. 4 Calul de sport românesc

Este o rasă foarte bine solicitată de toate cluburile sportive din ţar ă,având rezultate deosebite în concursurile hipice interne şi internaţionale deobstacole.

Se poate folosi cu succes şi în probe de dresaj.

Rasa Hu ţ ul ă (Fig.5) s-a format în zona Carpaţilor Nordici din Moldova.Se creşte la herghelia Lucina, judeţul Suceava.

Fig.5 Rasa Hu ţ ul ă

Însuşiri morfo-productive. Conformaţia corporală este armonioasă,având trunchiul lung, larg şi adânc, iar membrele relativ scurte cu articulaţii puternice. Talia variază între 137 - 140 cm iar greutatea corporală este de 400kg. Culoarea este diferită, neagr ă, murgă, şoricie, roibă şi şargă. Este un cal cu


20/76


20

temperament vioi, rezistent şi foarte docil. Se utilizează la tracţiune şi la port-samar respectiv la ameliorarea calului de munte.

3.2. Rasele intermediare

Calul Nonius (Fig 6). Această varietate s-a format la hergeliaMezöhegyes din Ungaria, prin împerecherea armăsarului Nonius senior deorigine anglo-germană, adus din Franţa (1816) cu iepe de origini diferite.

Fig. 6 Calul Nonius

Însuşiri morfo-productive. Este un cal propriu pentru munci agricole şitransporturi. Are talia de 160 cm iar greutatea corporală de 600 kg. Culoareamurgă este cea mai r ăspândită. Sunt şi exemplare de culoare neagr ă sau roibă.

Perspective. Este întâlnit în Câmpia de Vest a ţării. Se creşte în rasă curată la herghelia de la Izvin judeţul Timiş. Pentru a i se imprima untemperament vioi se fac încrucişări de infuzie cu rasa Pur sânge englez.

Calul Furioso North-Star (Fig.7) s-a fost la herghelia Mezöhegyes dinUngaria, în prima jumătate a secolului al XIX-lea prin împerecherea armăsarilordin rasa Pur sânge englez, Furioso şi North-Star, cu iepe de origini diferite.

Însuşiri morfo-productive. Are o conformaţie corporală armonioasă.Talia este de 153-160 cm, iar greutatea corporală de 550 kg. Este un cal cutemperament liniştit, bun pentru munci agricole şi călărie. Culoarea obişnuită este murgă şi mai rar neagr ă.

Perspective. Se creşte la Bonţina, judeţul Cluj şi se utilizează la

ameliorarea populaţiei locale din centrul şi nord-vestul Transilvaniei.


21/76


21

Fig.7 Calul Furioso North-Star

Rasa Lipi ţ ană (Fig.8) a fost formată la herghelia Lipizza din Austria, prin încrucişarea cailor italieni, spanioli, danezi şi arabi. Liniile mai importantedin cadrul rasei sunt: Conversano, Favory, Maestoso şi Napolitano.

Fig. 8 Rasa Lipi ţ ană


22/76


22

Însuşiri morfo-productive. Se caracterizează prin mers elegant, cuacţiune înaltă a genunchiului. Culoarea este vânătă, murgă şi mai rar neagr ă sauroibă. Are talia de 152 cm. iar greutatea corporală de 450 kg. Este o rasă bună pentru călătorie şi munci mijlocii.

Perspective. Se creşte la herghelia Sâmbăta de Jos şi se foloseşte laameliorarea cailor locali de munte şi din zona sud-vestică a Transilvaniei.

Tr ă paşul românesc (Fig.9) este o rasă de sine stătătoare, cu o ereditate bine consolidată şi adaptată la condiţiile din România. S-a format în prima jumătate a secolului XX din mai multe rase de tr ă paşi şi anume: Tr ă paşulamerican (80 %), Tr ă paş Orlov (10 %), Tr ă paş francez (5 %), jumătăţi desânge (5 %).

Tr ă pa şul Orlov


23/76


23

Tr ă pa şul american

Tr ă pa şul francez


24/76


24

Fig. 9 Tr ă pa şul românesc

Un rol important în formarea şi consolidarea Tr ă paşului românesc l-aavut Societatea Naţională de Creştere a Calului din Br ăila, care a început să

organizeze, încă din anul 1903, curse regulate de trap. În prezent ameliorareaacestei rase se realizează cu ajutorul împerecherilor dirijate din hergheliile DorMărunt şi Ruşeţu, unde se exploatează în momentul de faţă.

Ca aspect exterior cabalinele ce apar ţin acestei rase se caracterizează printr-o conformaţie corporală de ansamblu armonioasă şi bine propor ţionată (talia 156 cm, greutatea 475 kg). Capul este uscăţiv, expresiv, cu profilul drept.Gâtul este musculos şi purtat aproape drept. Coama este destul de abundentă.

Grebănul este înalt şi musculos, iar spinarea şi şalele sunt lungi, drepteşi rezistente. Crupa este lungă, largă, bine îmbr ăcată în musculatur ă. Toracele

este adânc şi profund. Membrele sunt lungi, uscăţive, cu articulaţii rezistente şitendoane bine evidenţiate iar copitele sunt foarte rezistente. Aplomburile sunt îngeneral corecte.

Culoarea frecventă este murgă şi roibă, dar se întâlnesc şi exemplarede culoare neagr ă şi vânătă.

Potenţialul energetic al rasei se caracterizează prin valori de 1'34'' -1'36'' pe km la 2 ani şi 1'24''-1'26'' la 4 ani. Testarea capacităţii energetice seface în curse de trap, organizate pe hipodromul Ploieşti.

Armăsarii de montă publică Tr ă paş sunt bine solicitaţi pentruameliorarea capacităţii energetice a efectivelor din partea de Sud şi Est a ţării.


25/76


25

3.3. Rase grele

Rasa Ardenez ă (Fig.10) s-a format în zona munţilor Ardeni din Belgia.Însuşiri morfo-productive. Conformaţia este specifică raselor de

tracţiune grea. Are gât scurt şi gros de formă piramidală. Spinarea, şalele şicrupa sunt duble şi musculoase. Talia variază între 150 şi 170 cm, iar greutateacorporală este de 650-750 kg. Are temperament liniştit. Culoarea este roibă,murgă şi dereşă.

Fig.10 Rasa Ardeneză Perspective. Se creşte la hergheliile din Izvin judeţul Timiş, Slobozia şi

Jegălia judeţul Ialomiţa şi se foloseşte la încrucişările industriale.

Calul semigreu românesc (Fig.11) s-a format la începutul anului 1951,din dorinţa obţinerii unui cal de muncă puternic şi nobil, bun pentru lucr ărileagricole şi transport. Este o rasă recent omologată (1985), formată dinîncrucişările sistematice între rasa Ardenez şi rasele Tr ă paş , Lipiţan, Furioso North -Star.

Fig.11 Calul semigreu românesc


26/76


26

Rasa se creşte în prezent în două herghelii de stat: herghelia Ruşeţu(judeţul Buzău) şi Beclean pe Someş (judeţul Bistriţa-Năsăud).

Calul Semigreu românesc este foarte apreciat pentru lucr ările agricole(talia 151-156 cm şi greutatea de 550 kg), fiind solicitat de către crescătorii decabaline din toată ţara. Armăsarii de montă publică Semigreu românescacţionează pentru ameliorarea populaţiilor locale de cabaline aproape în toatezonele ţării, în direcţia sporirii masei corporale şi a aptitudinilor de tracţiune.

3.4. Rase în devenire şi tipuri de tranzi ţ ie

• Calul de Banat şi Transilvania (pentru zona de podiş şi colinar ă încare predomină influenţa raselor Nonius, Furioso North-Star şi Semigreul deTransilvania), având o talie de 155-160 cm, o greutate de 450-500 kg şiaptitudini de tracţiune intermediar ă şi pentru călărie.

• Calul de tip Lipiţan a apărut în zona de interferenţă a rasei Lipiţan, maiales în Transilvania de Centru, având o talie de 145-150 cm şi o greutate de400-450 kg, fiind ideal pentru tracţiune intermediar ă.

• Calul Dobrogean ameliorat s-a conturat pe zona de acţiune a raseiArabe, în condiţiile de viaţă aride din sud-estul ţării, fiind caracterizat printr-ocapacitate mare de efort, foarte puţin pretenţios la condiţiile de furajare şiintemperii, cu o talie de 135-145 cm şi o greutate de 330-400 kg, fiind ideal

pentru tracţiune uşoar ă şi călărie.

• Calul ameliorat de Bărăgan, reprezentat de un cal semigreu adaptat latracţiune medie în condiţiile aride specifice Câmpiei Române şi zonei colinaredin sudul ţării, fiind foarte puţin pretenţios la condiţiile de furajare, cu o greutatemedie de 450-550 kg şi o talie de 145-155 cm, având un caracter docil şi oalur ă medie de deplasare.

• Calul ameliorat din Moldova. În nordul Moldovei se disting două

populaţii de cabaline, Calul de Bucovina şi Poneyul românesc care sunt rodulactivităţii de cercetare ştiinţifică a unui colectiv de specialişti, între care, ocontribuţie importantă a avut prof.univ.dr. Vasile Ujică de la Facultatea deZootehnie din Iaşi .

Calul de Bucovina are două tipuri: de Lucina şi de Răd ău ţ i (Fig. 12 şi13). Cel de Lucina a rezultat în urma încrucişărilor dintre iepele de rasă Huţulă cu armăsari de rasă Semigreu românesc. Acest tip îmbină armonios calităţile derezistenţă ale rasei Huţulă cu cele privind for ţa de tracţiune a rasei Semigreuromânesc. Tipul de R ădăuţi s-a format prin încrucişarea iepelor Gidran, cuarmăsari de rasă Semigreu românesc, fiind mai masiv decât primul, deosebit deapreciat de crescătorii de cabaline din Bucovina.


27/76


27

Fig.12. Calul de Bucovina (tip Lucina)

Fig. 13 Calul de Bucovina (tip Răd ău ţ i)

Poneyul românesc (Fig. 14) s-a format la herghelia Lucina, prinîncrucişarea iepelor de rasă Huţulă cu armăsari de rasă Poney Shetlend.


28/76


28

Fig. 14 Poneyul de Bucovina

Are talia de 125 cm, fiind folosit pentru agrement şi efectuarea de munciuşoare; este uşor de crescut şi de dresat.

Agrement


29/76


29

4 TEHNOLOGIA REPRODUCŢIEI LA CABALINE

Reproducţia este însuşirea de bază a materiei vii prin care se asigur ă perpetuarea speciilor. Reprezintă procesul fiziologic prin care organismele dau

naştere unor fiinţe asemănătoare lor.Capacitatea de înmulţire este prezentă de la cele mai simple la cele maicomplexe forme de viaţă, realizându-se prin mijloace diverse. La organismeleinferioare reproducerea se realizează pe cale asexuat ă, iar la cele superioare, pecale sexuat ă. Reproducţia asexuată se caracterizează prin formarea de noi fiinţe pe seama unui singur individ (sciziparitatea, înmugurirea, sporulaţia).Reproducţia sexuată este proprie animalelor superioare. Constă în unirea a două celule diferite, una masculă (spermatozoid) şi alta femelă (ovul), produse de doi părinţi diferiţi. Spermatozoizii sunt produşi de testicule iar ovulele de ovare. Cei

doi gameţi (spermatozoizii şi ovulele) se deosebesc între ei prin formă, structur ă şi dimensiuni. Prin unirea lor rezultă o celulă nouă numită celulă ou sau zigot,din care se va forma o fiinţă, în urma numeroaselor diviziuni şi complexelor procese de diferenţiere celular ă.

4.1. Specificul procesului de reproduc ţ ie la cabaline

Maturitatea sexual ă , la cabaline se manifestă la 6-7 luni la rasele precoce, iar la cele tardive la 16-18 luni şi uneori chiar mai târziu. La tineretulcabalin care a fost hr ănit raţional şi întreţinut pe păşune funcţia sexuală apare lao vârstă mai tânăr ă, în comparaţie cu tineretul crescut în regim de stabulaţie sauhr ănit neraţional.

Vârsta optimă pentru reproduc ţ ie. Tineretul cabalin de ambele sexe se poate utiliza la prima montă când a realizat cel puţin 75% din dezvoltarea deadult. Iepele utilizate prematur la reproducţie r ămân insuficient dezvoltate şi daunaştere la mânji debili, iar armăsarii vor avea o longevitate sexuală scurtă.

Ciclul sexual. Activitatea de reproducţie la femele se desf ăşoar ă ciclic,de la instalarea maturităţii sexuale până la climacterium. Ciclul sexual reprezintă totalitatea modificărilor morfologice şi fiziologice ale aparatului genital şi de

comportament a femelelor între două ovulaţii. La intervale regulate de timp cedifer ă cu specia, din foliculii ovarieni sunt eliminate ovocitele apte pentrufecundaţie. Aşadar, însămânţarea femelelor se face numai în anumite momentecare se repetă ciclic.

În funcţie de modificările de la nivelul ovarelor, modificări ce determină schimbări în comportamentul femelelor şi la nivelul căilor genitale, intervaluldintre două ovulaţii a fost împăr ţit în 4 stadii: proestru, estru, metestru şi diestru.

În proestru are loc dezvoltarea foliculilor ovarieni care ajung lamaturitate în stadiul de estru. Se produce dehiscenţa după care se intr ă în stadiul

de metestru urmat de diestru, stadii ce corespund cu formarea şi funcţionarea


30/76


30

corpului galben. Spre sfâr şitul diestrului, corpul luteal începe să involueze, dând posibilitatea dezvoltării foliculilor, ajungându-se din nou la stadiul de proestru.

Dintre toate stadiile, de o deosebită importanţă este cel de estru(călduri). În această perioadă, pe ovare sunt dehiscenţi un număr variabil defoliculi (unu la vacă, iapă şi oaie; 15-20 la scroaf ă). Celulele foliculare secretă hormoni estrogeni care determină modificări caracteristice de comportament şila nivelul aparatului genital, care au rolul de a pregăti femelele pentruînsămânţare: cervixul este întredeschis permiţând trecerea spermatozoizilor spreoviduct; pavilionul oviductului se mulează pe ovar pentru a capta ovocitulexpulzat din folicul; animalele sunt agitate, caută masculul şi acceptă saltulacestuia. Receptivitatea faţă de mascul este întâlnită numai în perioada de estrucare are o durată variabilă în funcţie de specie (tabelul 3). În celelalte 3 stadii,femelele nu acordă atenţie prezenţei masculului.

Ovulaţia are loc, în general, în perioada de călduri şi numai la câteva

specii se produce la scurt timp de la terminarea acesteia. La majoritateaspeciilor, ovulaţia se produce spontan, la intervale regulate de timp.În funcţie denumărul ciclurilor sexuale derulate pe parcursul unui an animalele se grupează în: monoestrice (un ciclu sexual pe an – animalele sălbatice), diestrice (două cicluri sexuale pe an – carnasierele) şi animale poliestrice (mai multe ciclurisexuale pe an – rumegătoare, cabaline, suine, ovine).

Tabelul 3 Durata medie a ciclului sexual,

estrului şi momentul ovula ţ iei la principalele specii de animale

Specia Durata medie aciclului sexual (zile)

Durata mediea căldurilor

Momentul ovulaţiei

Vacă 20 – 21 14 – 18 ore 15 ore după terminareaestrului

Oaie 16 – 17 1 – 2 zile cu 1-2 ore înainte determinarea estrului

Scroaf ă 20 – 21 2 – 3 zile după 36-48 de ore de ladebutul estrului

Iapă 21 – 22 7 - 9 zile cu 1-2 zile înainte de

terminarea estrului

La iepele adulte, căldurile apar după f ătare în medie la 8 zile (5-15 zile),durează circa 7-9 zile în funcţie de rasă, vârstă, condiţii de hr ănire şi îngrijireetc. Dacă iepele nu au fost fecundate urmează o perioadă de linişte de circa 21zile, apoi apare o nouă perioadă de călduri.

Iapa în călduri este neliniştită, nechează, are vulva tumefiată şi deculoare roşie-aprins. Momentul optim pentru montă sau însămânţare, este în prima zi de călduri la iepele adulte şi în a 2-a - a 3-a zi la cele primipare. Monta

se repetă din 2 în 2 zile până la dispariţia căldurilor.


31/76


31

4.2. Organizarea montei, gesta ţ iei şi f ătarea

Depistarea iepelor în călduri se face la "bara de încercare", cu ajutorularmăsarului încercător. După ce iapa a fost adusă la bara de încercare, i seimobilizează membrele posterioare cu un ham special, iar baza cozii se înf ăşoar ă pe o lăţime de 30 cm cu o faşă de pânză, pentru a se evita r ănirea penisului laarmăsar. Armăsarul este adus la bar ă pe partea opusă iepei şi este lăsat să seapropie pentru a o mirosi. Dacă iapa este în călduri campează, manifestândsemne distincte că primeşte armăsarul, iar dacă nu este în călduri, ciuleşteurechile, devine nervoasă şi loveşte cu membrele posterioare în bar ă.

După modul în care se desf ăşoar ă monta în raport cu intervenţia omului,există două sisteme de montă: monta liber ă şi monta dirijată.

Monta liber ă constă în întreţinerea femelelor împreună cu masculii,însămânţarea fiind f ăcută pe măsura intr ării în călduri. Sistemul prezintă unele

avantaje, cum ar fi: depistarea şi însămânţarea femelelor la momentul optim,obţinerea de indici de reproducţie superiori dar şi numeroase dezavantaje:folosirea neraţională a masculilor, aceştia putând efectua monte până laepuizare; necunoaşterea paternităţii noilor produşi; facilitarea transmiterii unor boli specifice. La cabaline, un armăsar este repartizat la 30-60 de iepe pe sezoncomparativ cu însămânţările artificiale când se atribuie 250-300 iepe pearmăsar..

Monta dirijat ă este cea mai utilizată datorită avantajelor pe care le are: permite folosirea raţională a masculilor prin stabilirea unui anumit număr de

monte pe să ptămână, se cunoaşte paternitatea produşilor, asigur ă derularea programelor de ameliorare, previne r ăspândirea unor boli cu transmitere sexuală prin aseptizarea organului copulator după fiecare montă şi verificarea stării desănătate reproductivă a femelei înainte de montă. Se aplică la toate speciile deanimale în cazul în care nu se practică însămânţarea artificială.

Monta are loc sub supravegherea şi îndrumarea calificată a tehnicianuluiînsărcinat cu această operaţiune. Se face după depistarea femelelor în călduri şi potrivirea perechilor pe baza unor criterii zootehnice. Există două variante alemontei dirijate: ambulantă şi cu sediu fix. Monta ambulant ă este practicată îngeneral la cabaline. Const

ă în deplasarea arm

ăsarului la locurile unde au fost

descoperite iepele în călduri.Însămânţarea artificială este o biotehnologie care constă în recoltarea,

evaluarea, prelucrarea, conservarea şi depunerea materialului seminal petraiectul căilor genitale femele cu ajutorul unui instrumentar special, astfel încâtse exclude actul sexual.

R ăspândirea largă a însămânţărilor artificiale într-o perioadă scurtă detimp a fost datorată numeroaselor avantaje de ordin zootehnic, economic şisanitar-veterinar. La cabaline, conservarea materialului seminal se poate face latemperatura de 2-40C timp de 24 de ore, în fiole sau tuburi cu capacitate de 20

ml. Congelarea nu a dat rezultate satisf ăcătoare. Metoda colposcopică şi tactilcervicală de însămânţare artificială este cea mai indicată în cazul iepelor. Doza


32/76


32

pentru însămânţare se caracterizează prin 20-40 ml şi 500 milioanespermatozoizi mobili. După efectuarea montei, se spală penisul armăsarului cuo soluţie de permanganat de potasiu 1‰, apoi cu apă curată. Iapa trebuie plimbată după montă pentru a o împiedica să facă sfor ţări de eliminare aspermei. Cel mai potrivit sezon de montă este în martie-iunie. Fecunditatea lacabaline este de 60-80%.

Gesta ţ ia durează 330-345 zile. Începutul gestaţiei se calculează de ladata ultimei monte. Diagnosticul gestaţiei se face prin analize de laborator.Iepele fecundate, nu mai intr ă în călduri, devin liniştite şi îşi recapătă pofta demâncare. Spre sfâr şitul perioadei de gestaţie abdomenul se măreşte, întrucâtfetusul creşte foarte mult în ultimele 3-4 luni. În perioada de gestaţie iepele vorfi hr ănite raţional, ferite de eforturi mari şi înghesuieli.

F ătarea. Semnele prin care se anunţă apropierea f ătării sunt următoarele:

iapa se mişcă greu, vulva se tumefiază, ugerul se măreşte în volum, deşerturilese adâncesc iar muşchii crupei se relaxează. La apariţia acestor semne, iapa treceîn boxa de f ătare care trebuie prevăzută cu aşternut normal curat. Fătareadurează 20-30 minute dacă prezentaţia mânzului este normală. După f ătare la 3-4 ore sunt eliminate învelitorile fetale şi placenta.

În cele mai multe cazuri f ătarea decurge normal, fiind numită eutocică.Însă se întâlnesc şi cazuri patologice mai rar la iepe şi mai frecvent la vaci.Cauzele care pot duce la dificultăţi sunt: dezvoltarea necorespunzătoare a bazinului mamei (angustie pelvină), insuficienţa sau exagerarea for ţelor de

contracţie a uterului, dezvoltarea exagerată sau monstruoasă a fetuşilor (siamezi,cu membre suplimentare etc.), orientarea necorespunzătoare a fetusului în raportcu axul longitudinal al corpului matern, reţinerea unor segmente corporale lanivelul pragului pelvin etc. Remedierea distociilor îşi propune salvarea mamei şif ătului sau cel puţin a mamei, în cazuri mai grave. Metodele de intervenţie pot fisângeroase şi nesângeroase. Alegerea metodei se face în funcţie de gravitateadistocii. Cel mai frecvent se intervine prin metode nesângeroase. Acestea sunt:tracţiunea, respingerea, rotaţia şi versiunea.

Tracţiunea se aplică atunci când contracţiile uterine sunt diminuate iarfetusul şi bazinul matern sunt normal dezvoltate. Se face cu ajutorul

frânghiuţelor, cârligelor obstetricale şi a penselor forceps cu care se fixează membrele şi capul fetusului. For ţa de tracţiune nu trebuie să depăşească putereaa 2- 3 oameni.

Respingerea fetusului în cavitatea uterină se face cu scopul de a creaspaţiu în conductul pelvin necesar rotirii fetusului sau întinderii membrelor şicapului dacă au fost flexate. Respingerea se face după fixarea cu frânghiuţe aregiunilor corporale angajate pe traiectul pelvin.

Rotaţia se execută în vederea orientării fetusului în poziţia corectă (curegiunea grebănului sau lombar ă pe sacrumum matern).

Versiunea este o combinaţie între tracţiune şi respingere. De obicei,trenul posterior este tracţionat spre deschiderea bazinului iar cel anterior respins


33/76


33

pentru a da o aşezare longitudinală fetusului. În remedierea distociilor, ordineamanoperelor obstetricale este următoarea: respingerea, rotaţia, versiunea şitracţiunea. Atunci când metodele nesângeroase se preconizează a fi inutile seapelează la metodele sângeroase care constau în fetotomie (secţionareafetusului), cezariană (histerotomie) sau chiar extirparea uterului (histerectomie).

După expulzare, mânzului i se cur ăţă de mucozităţi gura, nasul şiurechile. Dacă cordonul ombilical nu s-a rupt, se taie la 8-10 cm de abdomen, sestoarce de sânge şi se dezinfectează cu tinctur ă de iod. La o or ă după f ătaremânzul va fi dat la supt. Laptele colostral este bogat în substanţe nutritive şi areefect purgativ şi imunizant.

Întrucât iapa transpir ă din cauza eforturilor depuse în timpul f ătării, se buşumează până se usucă părul, iar organele sexuale se spală şi se dezinfectează.La circa 2-3 ore după f ătare se va administra iepei apă în amestec cu tărâţe şi fânde calitate. Cantitatea de nuteţuri se măreşte treptat pentru a ajunge la raţia

normală la 7-8 zile după f ătare. Perioada puerperal ă este caracteristică organismului matern după f ătare.În această perioadă toate modificările morfologice şi fiziologice ale

aparatului genital date de starea de gestaţie trebuie să dispar ă, revenindu-se la perioada anterioar ă gestaţiei în vederea reluării ciclului reproductiv.

Uterul trebuie să revină treptat la dimensiunile anticoncepţionale,mucoasa să se refacă, lichidele şi fragmentele anexiale (loşii) r ămase încavitatea uterină după f ătare să se elimine, ovarul să-şi reia activitatea.

Durata acestor procese depinde de starea de sănătate a mamei, modul în

care a decurs parturiţia şi calitatea ajutorului acordat, condiţiile de întreţinere şimicroclimat oferite femelei în perioada gestaţiei şi după parturiţie.Pentru derularea normală a perioadei puerperale este nevoie ca în starea

de gestaţie să se asigure femelelor o alimentaţie echilibrată energic, proteic,mineral şi vitaminic, cu furaje de calitate. Evoluţia şi durata pueperiumuluidepinde de specie. La iapă, puerperiumul este scurt: 13-25 zile, dar refacereacompletă se poate încheia în preajma nidaţiei (33 – 45 de zile). Căldurile aparîntre a 5-a şi a 9-a zi de la f ătare când se recomandă însămânţarea.

Akhal-Teke Fran ţ a


34/76


34

5 TEHNOLOGII DE CRE TERE A

TINERETULUI CABALIN

În practica creşterii cabalinelor se utilizează următoarele denumiri pecategorii de vârstă:

• mânji sugari – tineret cabalin de ambele sexe, în perioada de lanaştere până la înţărcare;

• mânji înţărcaţi - pentru tineretul de ambele sexe, de la înţărcare la1 an (6-12 luni);

• tineret cabalin mascul – pentru armăsăruşi în perioada de la 1 an până la începerea dresajului;

• tineret cabalin femel – pentru iepuşoarele în perioada de la 1 an până la începerea dresajului;

• tineret cabalin în dresaj şi antrenament (masculi şi femele) dinmomentul începerii dresajului şi până la susţinerea probelor decalificare.

Tehnologia de creştere la tineret se aplică diferenţiat, în funcţie de particularităţile morfo-fiziologice ale fiecărei categorii de vârstă. Apreciereacreşterii şi dezvoltării tineretului se face pe baza indicilor de creştere, caretrebuie stabiliţi pe intervale cât mai scurte de timp. Lunar sau cel puţintrimestrial, se determină dinamica creşterii ponderale şi a principalelor

dimensiuni ce ilustrează dezvoltarea corporală, iar în funcţie de evoluţia acestorase acţionează asupra elementelor corespunzătoare de influenţă şi dirijare atehnicii de creştere.

Dinamica de creştere a principalelor însuşiri morfologice relevă indici decreştere diferiţi între acestea în cadrul raselor şi faţă de corespondenţii lor întrerase (tabelul 4). În ce priveşte dinamica de creştere a masei corporale, aceasta secaracterizează printr-o viteză medie zilnică de creştere de 0,8-0,9 kg în primeleşase luni de viaţă la rasele uşoare şi intermediare, respectiv de până la 1,5 kg lacele grele şi semigrele, după care descreşte treptat. În aceste condiţii, un mânz

cu dezvoltare normală trebuie să realizeze la vârsta de 45 zile o masă dublă faţă de cea avută la naştere, o masă triplă la 90 de zile şi un coeficient de creştere de50% la vârsta de 6 luni.

În primele luni de viaţă tânărul organism se caracterizează printr-o maresensibilitate şi o apreciabilă plasticitate, posedând în continuare energia şiintensitatea mare de creştere, caracteristică ultimei perioade a stadiuluiintrauterin. Se impune, deci, ca prin tehnologia de creştere aplicată să sevalorifice integral aceste particularităţi, încât să se realizeze o deplină concordanţă între cerinţele biologice şi condiţiile de mediu asigurate.

Tehnologia de creştere a mânjilor sugari cuprinde faza colostrală (primele 5 zile de viaţă) şi faza de ală ptare propriu-zisă, care se extinde până lavârsta de 6 luni.


35/76


35

5.1. Hr ănirea şi îngrijirea mânjilor în faza colostral ă

În primele 8-15 zile de la naştere, mânjii sugari se întreţin liber înmaternitate, alături de iepele mame, în boxele individuale ale acestora. După această vârstă, mânjii împreună cu iepele mame sunt trecuţi în adă postru tiphală. Adă posturile sunt prevăzute cu iesle şi adă pători automate pe pereţiilaterali, interiorul fiind amenajat prin despăr ţituri ce să permită gruparea a 7-10iepe cu mânji, până la vârsta de o lună, după care se poate face regruparea peloturi mai mari (duble).

Caracteristicile şi microclimatul adă posturilor sunt cele menţionate la

categoria iepelor în lactaţie, suprafaţa necesar ă pentru un cuplu iapă-mânz fiindde 12-16 m2, din care 3-4 m2 pentru mânz şi 9-12 m2 pentru iapă.Compartimentarea adă postului se realizează cu ajutorul unor pereţi de lemndemontabile înalţi de 1,3-1,4 m şi prevăzuţi cu uşi de acces. De-a lungul acestordespăr ţituri, la înălţimea de 0,6-0,8 m de la podea se asigur ă jgheaburi adânci de0,15-0,20 m, largi de 0,15 m la fund şi 0,20 m în partea lor superioar ă, unde suntcă ptuşiţi cu tablă, necesare pentru administrarea concentratelor la mânji,calculând un front de alimentare de 0,3-0,4 m. Foarte importantă este asigurareaunui strat gros şi uscat de paie, care se schimbă zilnic.

Mânjii se nasc cu o greutate corporală ce reprezintă în medie 10% dingreutatea mamei şi realizează, în raport de rasă, un spor mediu zilnic de 0,7-0,8kg. Alimentaţia în această fază se realizează în exclusivitate prin colostru matern(tabelul 5). Însuşirile acestuia îl fac indispensabil în hrana mânjilor, elfurnizându-le într-un volum mic, pe măsura capacităţii compartimentuluigastric, un conţinut ridicat de substanţe nutritive cu o valoare energetică şi plastică ridicată. Acesta stimulează şi normalizează funcţia digestivă şi confer ă imunitate noului organism. Mânjii care prin pierderea mamei nu beneficiază decolostru, chiar dacă s-au născut normali, se debilitează, au o creştere şidezvoltare retardat

ă şi sunt predispu

şi la îmboln

ăviri. În acest caz se impune

substituirea colostrului matern cu colostru de la iapa cel mai recent f ătată sau, înultimă instanţă, prin gammaglobulino-terapie. Timpul limitat în caregammaglobulinele din colostru pot trece bariera intestinală (circa 36 ore) şimodificările rapide ce se produc în compoziţia colostrului impun obligativitatea primului supt în cel mult o or ă de la naştere.


36/76

Dinamica coeficientului de cre ştere pe rase şi sexe(după C. VELEA şi colab., 1976)

Înălţimea la grebăn Lungimea oblică Perimetrul toracic Categoriade

vârstă

SexulArab Furioso

North-Star

Huţul Arab Furioso

North-Star

Huţul Arab Furioso

North-Star

Huţ

M 61,57 61,49 63,87 47,15 45,28 44,65 44,91 43,34 43,7 NaştereF 61,69 61,59 63,93 46,07 39,54 41,93 45,64 43,37 44,7M 84,42 82,58 83,00 77,62 76,89 78,74 75,12 71,35 74,46 luniF 84,81 82,77 83,83 76,46 76,60 78,62 74,42 71,66 75,6M 94,56 90,53 90,01 92,87 85,45 88,84 85,72 80,55 84,51 anF 93,75 90,38 90,51 91,56 84,28 88,32 87,29 79,59 85,8M 96,89 96,27 95,59 96,20 94,77 95,58 93,29 90,30 92,02 aniF 97,18 96,72 95,65 95,74 93,70 94,32 95,75 88,08 93,6M 98,42 98,54 96,73 98,86 98,91 96,74 96,73 94,71 95,73 aniF 99,00 98,85 97,93 98,35 97,95 95,61 97,77 94,09 97,2

M 99,21 99,32 98,43 99,86 99,55 99,29 98,96 97,83 98,94 aniF 99,49 99,49 99,15 99,14 99,60 99,10 99,24 97,08 99,3M 100 100 100 100 100 100 100 100 10AdultF 100 100 100 100 100 100 100 100 10

Dinamica compozi ţ iei colostrului la iapă (după Gh. Georgescu, V. Ujică Stadiullactaţiei

S.U.totală(%)

Energietotală

(Kcal/l)

Proteine(%)

Gr ăsimi(%)

Lactoză(%)

Mineraletotal

(g/100 g)

Calciu(mg/100 g)

Fosfor(mg/100 g)

Magnez(mg/100

Fătare 25,2 1350 19,1 0,7 4,6 0,72 84,7 38,9 47,3 12 ore 11,5 640 3,8 2,4 4,8 0,50 78,2 39,9 13,8 24 ore 11,4 620 3,3 2,5 5,2 0,53 97,3 44,2 11,0 48 ore 12,0 620 3,3 2,5 5,8 0,54 111,0 45,7 9,2 5 zile 11,6 590 3,1 2,1 5,9 0,54 119,9 44,4 10,1 8 zile 11,5 590 3,1 2,0 5,9 0,55 127,8 44,1 9,4

3 6


37/76


37

5.2. Hr ănirea şi îngrijirea mânjilor în perioada de al ă ptare

Din maternitate, după 9-12 zile, sau chiar mai târziu dacă eşalonareaf ătărilor permite, iepele cu mânji se transfer ă în grajdul iepelor-mame, în

compartimente special amenajate. Acestea se grupează pe loturi, în funcţie devârsta mânjilor: la început 8-10 cupluri, urmărind ca la vârsta de o lună mărimealoturilor să crească la 20-30 de capete.

Compartimentarea adă posturilor se realizează cu ajutorul pereţilor mobilisau leselor din lemn, pentru fiecare cuplu asigurându-se o suprafaţă de 12-16m2, din care 3-4 m2 pentru mânz şi 9-12 m2 pentru iapă.

Pe lângă amenajările obişnuite, adă posturile vor fi dotate cu jgheaburi pentru hr ănirea şi adă parea mânjilor, înalte de 50-60 cm, largi de 20 cm şiadânci de 15-20 cm, dispuse în compartimente ce permit numai accesulmânjilor.

Sub raportul parametrilor de microclimat, temperatura optimă (de 10-14ºC) poate fi totuşi mai scăzută; în acest caz mânjii sunt adaptaţi treptat şi beneficiază de o alimentaţie bogată în hidraţi de carbon. O atenţie deosebită seva acorda evitării umidităţii şi curenţilor de aer, la care mânjii sunt foartesensibili. Pentru menţinerea sub limitele maxime admise a concentraţiei de CO2 , NH4 şi H2S se deschid gurile coşurilor de ventilaţie. Pe timp favorabil se potdeschide şi ferestrele de pe o parte, la început ziua, şi pe măsura înaintării învârstă şi noaptea.

Hrana de bază a mânjilor sugari o constituie laptele matern pe întreaga

perioadă de 6 luni cât durează în mod obişnuit ală ptarea în hergheliile noastre.În această perioadă organismul prezintă maximum de plasticitate şi intensitatecea mai mare de creştere, necesitând o hr ănire corespunzătoare pentru a-şimanifesta integral capacitatea de creştere. De felul cum mânzul se dezvoltă în perioada ală ptării depinde ritmul dezvoltării lui ulterioare şi de multe oricalitatea lui la vârsta adultă.

Lactaţia propriu-zisă se instalează la 5-6 zile după f ătare, laptele maternfiind unica hrană a mânzului în primele 20-25 zile după naştere. Calitatealaptelui integral ca şi numărul ală ptărilor în decurs de 24 ore, variază o dată cu

înaintarea în vârstă a mânzului, ajungând de la 2-2 1/2 litri în primele 6 zile până la 10-12 litri în primele două luni, ceea ce reprezintă în medie întreaga cantitatezilnică de lapte produsă de iapă. De regulă, în libertate, mânzul suge foarte des(70-80 supturi pe zi) suptul repetat fiind şi un excitant al glandei mamare.

În ce priveşte capacitatea productivă pentru lapte nu toate iepele auacelaşi nivel; acest lucru se constată uşor în practică prin examinarea feluluicum se dezvoltă şi creşte în greutate mânzul în timpul perioadei de ală ptare.Mânjii de mare valoare ereditar ă care r ămân în urmă cu dezvoltarea, din lipsalaptelui matern, sunt suplimentaţi cu lapte de vacă diluat cu apă sau sunt aplecaţila ugerul altor iepe bune de lapte. Sunt şi iepe cu producţie de lapte caredepăşeşte necesităţile mânzului; acestea se mulg de câteva ori pe zi, pentru a seevita îmbolnăviri ale ugerului.


38/76


38

Începând cu a patra să ptămână după naştere mânzul este obişnuit şi cuhrană concentrată, chiar şi în condiţiile unei producţii de lapte abundente,furajele de altă natur ă fiind necesare pentru stimularea secreţiilor gastrice şiadaptarea treptată la hr ănirea obişnuită. Această obişnuire se face cu ovăz uruit

mărunt, începând cu 100 g pe zi şi crescând progresiv până la 0,5 kg pe zi în prima lună, apoi cu câte 0,5 kg în fiecare din lunile următoare astfel încât laînţărcare un mânz să consume minimum 3 kg de concentrate pe zi. În modtreptat uruiala de ovăz se înlocuieşte cu boabe de ovăz care se dau în amestec cutărâţe şi mazăre uruită. Folosirea păşunii începe spontan la 2-3 să ptămâni după naştere, iar consumul fânului, de preferinţă de lucernă, începe odată cu aconcentratelor. Până la începerea sezonului de păşunat se dau mânjilorsuplimente de morcovi, la început sub formă tocată apoi întregi, în cantitate până la 2 kg pe zi.

În cazurile când mânjii îşi pierd mamele se recurge la două soluţii de

ală ptare: adopţiunea la o altă iapă sau ală ptarea artificială. Adopţiunea se face lao iapă care şi-a pierdut mânzul după f ătare, sau mai rar la acelea care au producţia mare de lapte şi pot să hr ănească doi mânji deodată, bineînţeles cusuplimente de furaje concentrate, administrate atât iepelor cât şi mânjilor.Ală ptarea artificială a dat bune rezultate utilizând lapte de vacă diluat 1/3 cu apă caldă (38º) şi uşor îndulcit, administrat într-o sticlă curată prevăzută cu biberon.Intervalul între administr ări trebuie să fie de o jumătate de or ă în primele treiluni şi la două ore, în continuare până la înţărcare. Cantitatea de lapte consumatcreşte progresiv de la cca. 3 litri pe zi până la cca. 12 litri pe zi.

Referitor la alimentarea cu apă , este foarte importantă, organismulmânzului conţinând numai 25-30% substanţă uscată, respectiv 70-75% apă. Dinaceste motive, necesarul zilnic este de 200-250 ml apă pe 1 kg corp, faţă denumai 60-80 ml apă/kg corp la adult. Desigur, o bună parte din necesarul de apă se satisface prin laptele supt, însă nu trebuie să ne neglijăm asigurarea apei ladiscreţie sau adă parea de 2-3 ori pe zi, odată cu iepele mame, la temperatur ă de7-10º C.

Îngrijirea corporală a mânzului începe încă de la f ătare prin pansaj,folosind un şomoiog de fân cu care îl frecţionăm uşor, ori de câte ori este nevoie

de a usca păr ţile ude ale corpului. Se dă o mare atenţie copitelor a căror creştereeste controlată de două ori pe lună, în primele trei luni, atât pentru obişnuireamânzului cu ridicatul picioarelor cât şi pentru corectarea tocirilor neregulate saucopitelor defectuoase.

Mişcarea mânjilor sugari se face alături de mamele lor, iarna la padocsau la culoar, în grupe mici, constituite după vârstă; până la o lună un grup şiîntre 2-3 luni alt grup. La păşune de asemenea se fac grupe speciale pentruiepele cu mânji mici până la o lună, aceste grupe fiind aduse în grajd după 2-3ore de păşunat, pentru a permite mânjilor să se culce pe pământ cald şi uscat.


39/76


39

5.3. Tehnica în ţărcării iepelor. Hr ănirea şi îngrijirea.

Prin înţărcare se înţelege separarea mânzului de mamă şi suprimarealaptelui din alimentaţia acestuia. Vârsta la care se face în general înţărcarea

mânjilor este de 6 luni, dar totuşi nu este un termen fix, el fiind uneori mai lung,alteori mai scurt. Înţărcarea mai devreme de 6 luni se face în cazurile specialecând trebuie menajată iapa respectivă şi mânzul este bine dezvoltat, iar prelungirea ală ptării se recomandă în cazul când mânjii sunt întârziaţi încreştere, fie din cauză de hr ănire incompletă, fie din cauză de boală. Prelungireaală ptării peste 6 luni influenţează negativ evoluţia gestaţiei viitoare.

Capacitatea de consum a mânzului la înţărcare trebuie să permită substituirea laptelui matern f ăr ă consecinţe asupra evoluţiei viitoare. Consumulminim de furaje este apreciat la 3-3,5 kg concentrate, 4-5 kg de fân şi 2-4 kgsuculente.

Actul înţărcării se r ăsfrânge cu efecte negative asupra creşterii şidezvoltării mânjilor, căci separarea de iepele mame produce la aceştia o stare deagitaţie şi nelinişte urmată de abolirea poftei de mâncare şi slă birea stării deîntreţinere. Prin urmare, creşterea mânjilor stagnează în primele luni după înţărcare, iar la unii chiar pe tot sezonul de iarnă. Pentru a evita o nouă solicitare, premergătoare înţărcării (2-3 să ptămâni) se face "dangalizarea"mânjilor.

În mod concret, tehnica înţărcării constă în următoarele măsuri:• obişnuirea din timp a mânjilor cu purtarea că păstrului şi cu legarea la

iesle;• pe măsura micşor ării progresive a cantităţii de lapte supt, se sporesc în

concentraţie nutreţurile din raţie, până la nivelul integral al raţiei după înţărcare;

• transferarea mânjilor în grajdurile destinate acestora sau scoatereamamei şi menţinerea mânzului în adă post, până la obişnuirea cu noulmod de viaţă.Mânjii înţărcaţi (6-12 luni) se ţin în adă posturi separate sau în

compartimente independente, mai joase şi mai bine izolate termic, pentru a

asigura un microclimat favorabil, lipsit de noxe şi curenţi de aer şi cu otemperatur ă de 8-14º C. Compartimentul dispune ca amenajării de iesle din beton înaltă de 0,8-0,9 m şi de jgheaburi de adă pare. Mânjii se menţin înadă post, pe două rânduri, crupă la crupă, pe paturi lungi pe 2-2,5 m separate printr-o alee de serviciu centrală lată de 2,5-3 m, revenind o suprafaţă de 4-6 m2/cap. Obişnuit, pardoseala este din argilă tasată ce asigur ă confortul cel mai bun,din căr ămidă sau asfalt, în acest caz fiind obligatorii rigolele de scurgere de0,1/0,15 m şi o înclinaţie de 1%. În adă post mânjii sunt legaţi numai în timpulafectat consumului de concentrate şi pansajului.

Adă posturile mânjilor înţărcaţi trebuie să beneficieze, ca anexe, de padocuri, revenind o suprafaţă de 10-12 m2 pe cap şi culoare de mişcare.


40/76


40

Raţia mânjilor se stabileşte lunar, de obicei concomitent cu cântărirealor. Necesarul de proteină, de săruri minerale şi de vitamine se menţine ridicatdeoarece şi în aceste 6 luni de viaţă creşterea se continuă cu aceeaşi intensitateca şi în lunile precedente. Necesarul mediu de hrană/ 100 kg masă corporală/zi

de 2,6 U.N. pentru masculi şi 2,3 U.N. pentru femele, cu 105-115 g P.D., 8 g Ca,6 g P, 5 g sare şi 20 mg caroten/UN. Ca indicaţii orientative în alcătuirea raţieiîn această perioadă practica zootehnică recomandă la concentrate 60-70 % ovăz,15-20% orz, 10-20% uruială de mazăre şi 50% tărâţe sau şroturi; la suculente 2-3% morcovi, 3-5 kg sfeclă furajer ă, 10-15 kg masă verde, fibroasele de bună calitate se administrează în cantitate de 4-6 kg, din care minim 30%leguminoase şi supliment mineral de 60-90 g.

O atenţie deosebită se acordă mişcării zilnice, pansajului şi igieneicorporale. Gimnastica funcţională a aparatului locomotor, în sensul executăriiunor exerciţii dirijate după un program anumit este absolut necesar pentru mânjii

înţărcaţi. În acest sens se asigur ă mişcarea liber ă în padoc sau mişcare dirijată înculoarul de mişcare. Durata şi intensitatea mişcării cresc progresiv pe măsuraînaintării în vârstă atingând până la 1-2 ore pe zi la vârsta de 1 an.

La vârsta de 1 an mânjii se separ ă pe sexe, dacă aceasta nu s-a f ăcut laînţărcare şi se transfer ă în secţiile de tineret (de "armăsăruşi" şi de "iepuşoare")unde sunt crescuţi în continuare până la vârsta de dresaj şi antrenament.Transferul mânjilor în secţia de tineret se face cu o bună perioadă înainteaînceperii păşunatului, pentru a se acomoda cu noile condiţii.

De la vârsta de 1 an tineretul se adă posteşte separat pe sexe, în secţii

diferite: secţia pentru armăsăruşi sau tineret mascul şi secţia pentru iepuşoaresau tineret femel (de la 1 an la vârsta de dresaj). În cazurile când herghelia nudispune de secţii separate, tineretul din această categorie se poate creşte într-osingur ă secţie, însă în adă posturi separate. Prin amenajări interioare,adă posturile trebuie compartimentate astfel încât să permită lotizarea tineretului pe structuri de vârstă. Menţinerea la un loc a tineretului de vârste diferite esteneraţională, deoarece stânjeneşte desf ăşurarea normală a tehnologiei de creştere(stabilirea şi administrarea diferenţiată a raţiilor) şi impientează dinamica decreştere a acestuia.

Dimensionarea adă posturilor este în funcţie de necesităţile hergheliei,calculându-se o suprafaţă de 6-8 m2 pentru tineretul în vârstă de 1-2 ani şi 8-10m2 pentru cel de peste 2 ani. Legarea la iesle se face numai pe durataadministr ării nutreţurilor concentrate, efectuarea pansajului şi examinareacopitei. În perioada de var ă tineretul se întreţine cea mai mare parte din zi la păşune.

Ritmul mai lent de creştere la această categorie facilitează un aportnutritiv mai redus. Necesarul de hrană pe 100 kg masă vie la tineretul în vârstă de 1-1,5 este de 2,4 UN la armăsaruşi şi 2,2 UN la iepuşoare, cu un aport de

100-105 g PBD, 7 g Ca, 5,5 g P şi 15-20 mg caroten UN, aceasta diminuându-sedupă vârsta de 2 ani la 1,8 UN 100 kg masă vie cu 90-100 g PBD.


41/76


41

Raţiile şi structura acestora variază în funcţie de masa corporală individuală, de starea de întreţinere, de sezon şi de sortimentele furajere de caredispunem. Orientativ, pentru întocmirea unei raţii se pot considera ca necesare,la 100 kg greutate vie, pe perioada de iarnă, următoarele cantităţi de nutreţuri pe

sortimente: 2 kg fân, din care 50% leguminoase, 1,1 kg amestec de concentrate,1 kg r ădăcioase sau 2-2,5 kg nutreţ siloz şi 0,5 kg celulozice (paie); iar în perioada de var ă 0,5-0,7 kg fân, 0,3-0,5 kg concentrate şi 5-7 kg masă verde/100kg masă vie.

Raţiile stabile se administrează în trei tainuri, în ordinea şi propor ţiaamintită la categoria de vârstă anterior prezentată. În lipsa adă pătorilorautomate, adă parea se face de trei ori pe zi, fiind obligatorie asigurarea acesteiaatât pe păşune, cât şi la padoc.

Îngrijirea corporal ă se asigur ă prin pansaj zilnic executat în perioada destabulaţie; vara, în completarea acţiunii factorilor de mediu, se practică periodic

un pansaj sumar. Copitele se vor cur ăţa şi ajusta periodic, cu deosebire iarnacând uzura este redusă.

Mi şcarea se execută zilnic (inclusiv în sezonul de păşunat) prin exerciţiidirijate, în culoarul de mişcare, cu o durată de 40-50' la tineretul de 1-2 ani şi deo or ă la cel peste 2 ani, divizată în două reprize. Culoarul de mişcare cu pistă eliptică sau circular ă, lungă de 400-800 m şi lată de 8-12 m, este împrejmuit cugard din lemn înalt de 1,6-1,7 m sau cu gard viu. Mişcarea se face pe grupe de20-30 capete, constituite, în funcţie de vârstă.

Shagya Arab

Documents

Cabaline - tehnologie