CONF. UNIV. DR. POMPLIU GOLEAUNIVERTRSITATEA CREŞTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR”

BUCUREŞTIFACULTATEA DE MANAGEMENT TURISTIC ŞI COMERCIAL

CONSTANŢA

MACROECONOMIENOTE DE CURS

Constanţa 2010

Obiectivele disciplinei: Oferirea unor concepte operaţionale şi instrumente care să permită studenţilor înţelegerea

fenomenelor şi proceselor la nivel macroeconomic; Formarea unei culturi în domeniu fundamentată pe conceptele de bază ale economiei

funcţionale; Dezvoltarea la studenţi a unui aparat conceptual de analiză prin intermediul testelor grilă

şi aplicaţiilor practice menit să permită formularea unor judecăţi de valoare ân domeniu; Crearea unor structuri logice de gândire care să permită transferul la disciplinele

economice conexe.

Competenţe specifice: Cunoaştere şi înţelegere:

- cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice domeniului macroeconomiei;

- oferirea cunoştiinţelor şi ideilor necesare deyvoltării culturii în domeniul macroeconomic prin antrenarea studenţilor la tratarea noţiunilor de bază în acest domeniu;

- înţelegerea noţiunilor aferente macroeconomiei prin rezolvarea testelor grilă, a aplicaţiilor şi proiectelor practice.

Explicare şi interpretare:- explicarea variabilelor şi mecanismelor macroeconomice care determină

echilibrele pe diferite pieţe;- interpretarea rezultatelor obţinute în urma rezolvării unor studii de caz;- înţelegerea modalităţilor de concretizare a cunoştinţelor teoretice specifice

macroeconomiei în proiecte sau studii de caz; Instrumental – aplicative:

- aplicarea tehnicilor de investigaţie specifice macroeconomiei în unele studii de caz;

- elaborarea unor referate fundamentate pe conceptele studiate la curs; Atitudinale

- dobândirea unor cunoştiinţe centrate pe curentele şi şcolile economice existente în Uniunea Europeană;

- crearea unei viziuni coerente asupra fenomenelor şi proceselor economice ce se desfăşoară în domeniul macroeconomic având ca puncte de reper legităţile economice.

Conţinut:1. Piaţa concurenţa şi preţul;2. Eşecul pieţelor;3. Veniturile fundamentale în economia de piaţă;4. Tipuri de pieţe specifice – mecanisme funcţii;5. Rolul statului în economie;6. Management guvernamental.

2

CAPITOLUL IPIAŢA CONCURENŢA ŞI PREŢUL

Obiective ale cursului: descrierea aspectelor definitorii ale pieţei; definirea conceptului de concurenţă ca o caracteristică a economiilor pieţelor moderne; definirea preţurilor şi indicarea factorilor care determină formarea preţurilor şi funcţiile

preţurilor; prezentarea modului de formare a preţurilor ca urmare a confruntării cererii cu oferta;

Conţinutul cursului:

1.1 Piaţa: elemente fundamentale pentru definirea pieţelor; tipuri de pieţe1.2 Concurenţa : elemente de definire; comportamentul concurenţial şi anticoncurenţial; tipuri de pieţe concurenţiale.1.3 Preţurile: definiţie; factori care determină formarea preţurilor; funcţiile preţurilor;1.4 Mecanismul de formare a preţurilor pe diferite pieţe.

1.1 Piaţa: elemente fundamentale pentru definirea pieţelor; tipuri de pieţe

Elemente fundamentale de definire a pieţeiPiaţa este o noţiune ce reflectă o realitate foarte complexă, diferită şi nuanţată în timp şi spaţiu.

Conţinutul său s-a îmbogăţit treptat, astfel încât în prezent sintetizează cele mai importante caracteristici ale economiilor moderne, denumite şi economii de piaţă.

Nu există o definire a noţiunii de piaţă unanim acceptată. Toate punctele de vedere exprimate în legătură cu aceasta au însă aspecte comune care conturează de fapt elementele fundamentale, necesare pentru definirea pieţei, astfel:

- piaţa este un spaţiu economic, cel în care se desfăşoară activitatea economică însăşi şi în care acţionează agenţii economici;

- piaţa este locul de întâlnire a agenţilor economici care se împart în două mari categorii: cumpărători şi vânzători;

- pe piaţă se exprimă şi se întâlnesc cererea şi oferta de bunuri şi servicii ai căror purtători sunt: cumpărătorii şi, respectiv, vânzătorii sau beneficiarii şi, respectiv, producătorii;

- pe piaţă se formează preţul la care se vând şi se cumpără bunurile economice şi în funcţie de care agenţii economici se orientează ce şi cât să ofere sau să cumpere;

- relaţiile dintre agenţii economici care acţionează pe piaţă, în acelaşi spaţiu economic, sunt relaţii de concurenţă în cadrul cărora fiecare urmăreşte să-şi realizeze activitatea şi scopurile sale.

Piaţa este locul de întâlnire, mai mult sau mai puţin abstract, dintre oferta vânzătorilor şi cererea cumpărătorilor, prima fiind forma de manifestare a producţiei în condiţiile economiei de piaţă, a doua exprimând nevoile umane solvabile, însoţite de capacitatea oamenilor de a cumpăra mărfurile oferite şi care se dovedesc a fi convenabile pentru ei.

Piaţa se caracterizează prin trei elemente definitorii:

3

Sursa: elaborată de autor

Teoria economică liberală afirmă că punctul de echilibru se formează în urma unor comportamente sinergice ale actanţilor pe piaţă: producători şi consumatori. În punctul în care oferta intersectează cererea se formează preţul de echilibru. Acest model a servit drept fundament pentru politica laisez – faire –ul din secolul trecut şi reprezintă baza credinţei în „ magia pieţei” care a câştigat recunoaştere în ţările cu economie de piaţă modernă.

Teorii apărute în criza economică actuală, scot în evidenţă faptul că oamenii sunt dotaţi cu înţelegere imperfectă şi în diferite contexte încearcă să înţeleagă lumea în care trăiesc concomitent cu acţiunea în favoarea lor în scopul schimbării situaţiei.

Aşadar există două funcţii care acţionează concomitent: funcţia cognitivă şi funcţia manipulatorie. Acţiunea lor concomitentă introduce elemente de incertitudine în gândirea participanţilor şi elemente

de nedeterminare în cursul evenimentelor. Toate acestea duc în final restabilirea unor echilibre relative ale cererii cu oferta dar irosirea de resurse va induce fenomene de criză1.

Orice piaţă se caracterizează prin următoarele aspecte: obiectul tranzacţiilor; cererea; oferta; preţul; concurenţa.

Piaţa contemporană este foarte eterogenă şi în diversificare. În ansamblul pieţelor se manifestă mai multe tipuri de pieţe:

- piaţa bunurilor de consum personal – în cadrul acesteia, agenţii economici fac tranzacţii cu bunuri corporale de folosinţă zilnică (pâine, carne, lapte etc.), cu bunuri de folosinţă îndelungată (frigidere, computere etc.), cu servicii de orice fel necesare oamenilor (servicii telefonice, medicale, educaţionale etc.);

- piaţa capitalului – presupune întâlnirea între cererea şi oferta de bunuri investiţionale, de titluri de proprietate pe termen lung;

- piaţa resurselor naturale – cea pe care se tranzacţionează petrol, gaze naturale etc., şi care a devenit o piaţă de interes general, universal;

- piaţa monetară - reprezintă un sistem de relaţii prin care resursele băneşti temporar disponibile sunt oferite acelor agenţi economici care au nevoi suplimentare de astfel de resurse;

- piaţa muncii – reflectă raporturile existente între cererea şi oferta de forţă de muncă;- piaţa informaţiei – în cadrul acesteia se tranzacţionează rezultatele cercetării ştiinţifice (vânzarea

– cumpărarea de brevete şi invenţii, de documentaţii ştiinţifice etc.).Pentru a evidenţia caracterul extrem de complex al relaţiilor de schimb, este important de

precizat că piaţa în ansamblul ei se prezintă în două ipostaze strâns legate între ele: piaţa reală şi piaţa fictivă. Dacă piaţa reală exprimă cererea şi oferta de bunuri de consum şi de factori de producţie, piaţa fictivă presupune confruntarea dintre cererea şi oferta titlurilor de proprietate asupra acestor bunuri, vânzare – cumpărare de semne băneşti ale bunurilor corporale.

1 George Soros- Paradigma pieţelor financiare- Editura „Litera Internaţional”, 2009

ELEMENTELE DEFINITORII ALE PIEŢEI

OFERTA

PREŢUL

CEREREA

4

1.2 Concurenţa : elemente de definire; comportamentul concurenţial şi anticoncurenţial; tipuri de pieţe concurenţiale.

Deşi pe piaţă, relaţiile dintre agenţii economici sunt extrem de numeroase şi de diferite sub aspect concret, toate acestea sunt, în esenţă, relaţii de vânzare-cumpărare şi derivate din acestea. Ceea ce îi determină pe agenţii economici să dezvolte asemenea relaţii sunt propriile interese, pe care nu şi le-ar putea realiza altfel; nimeni n-ar vinde dacă n-ar avea cumpărători şi nimeni n-ar putea cumpăra dacă n-ar avea de la cine să primească mărfuri.

Aceasta îi determină pe agenţii economici să se „caute” reciproc, să colaboreze, să-şi cunoască şi să-şi realizeze obiectivele. De aceea, agenţii economici sunt într-o competiţie permanentă pentru a-şi găsi parteneri de interese şi a dezvolta relaţiile adecvate realizării lor.

Acest tip de relaţii între agenţii economici care acţionează pe piaţă pentru a-şi realiza propriile interese astfel încât libertatea nici unuia dintre ei să nu fie ştirbită, poartă denumirea de concurenţă.

Concurenţa este o permanenţă în economia de piaţă, fiind o trăsătură esenţială a economiei al cărei mecanism este concurenţial.

Concurenţa reprezintă confruntarea deschisă, rivalitatea dintre agenţii economici vânzători – ofertanţi pentru a atrage de partea lor clientela (cumpărători – solicitanţi).

În economia de piaţă, concurenţa, prin funcţiile ei generale, îndeplineşte un rol deosebit de important, având virtuţi incontestabile:

- stimulează progresul general;- duce la reducerea preţurilor de vânzare;- contribuie la egalizarea progresivă a veniturilor, a condiţiilor de viaţă;

În funcţie de instrumentele luptei de concurenţă, aceasta a fost departajată în două tipuri: concurenţă loială (corectă) - atunci când se respectă reglementările legale; neloială (incorectă) - când nu se respectă aceste reglementări.

Astfel, lupta de concurenţă se manifestă prin două tipuri de comportamente ale întreprinderilor comerciale denumite în literatura de specialitate:

comportamentul concurenţial; comportamentul anticoncurenţial.Să le analizăm: Comportamentul concurenţial este dominat de “fairplay” este permis şi chiar încurajat de

societate. Acesta îmbracă forma luptei pentru cucerirea pieţei, firmele concurente străduindu-se ca purtătorii cererii să le achiziţioneze produsele.

Pentru realizarea acestui obiectiv, fiecare concurent caută să satisfacă nevoile clienţilor în condiţii superioare celorlalţi ofertanţi.

Mijloacele şi instrumentele realizate în relaţiile de concurenţă se pot delimita în jurul celor patru piloni ai politicii de marketing:

- produsul;- preţul;- promovarea;- distribuţia. În privinţa produselor, diferenţierile dintre concurenţi pot viza:- caracteristicile de calitate şi de prezentare (ambalajul);- mărcile;- comunicaţiile cu privire la produs.- service-ul;- imaginea.În privinţa preţurilor, diferenţierile dintre concurenţi vizează:- practicarea unor preţuri mai scăzute la produse asemănătoare; un asemenea demers nu poate

fi însă aplicat decât în condiţiile reducerii costurilor sau marjei de profit;- practicarea unor preţuri ridicate dar la produse de înaltă calitate şi eventual pentru o clientelă

selecţionată.

În funcţie de obiectivele urmărite şi de condiţiile concrete ale pieţei, concurenţii apelează fie la câte unul din aceste elemente fie la o combinaţie a lor.

5

În ceea ce priveşte acţiunile de promovare şi de distribuţie este vizat accesul clienţilor la produse.

Comportamentul anticoncurenţial este brutal şi prin actele şi faptele săvârşite determină restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei.

Autorităţile publice din diferite ţări, prin acte normative urmăresc protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei şi a unui mediu concurenţial normal.

Întreprinderile comerciale afectate au dreptul şi posibilitatea de a sesiza instituţiile abilitate în supravegherea concurenţei şi să-şi fundamenteze politica de marketing astfel încât să contracareze asemenea acţiuni.

În România, legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale consideră ca fiind contravenţii următoarele fapte:

- oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant, unui concurent sau acceptarea unei asemenea oferte;

- dezvăluirea de către salariatul unui comerciant a unor date secrete privind activitatea acestuia către un concurent;

- comunicarea sau răspândirea de către un comerciant de afirmaţii mincinoase asupra unui concurent sau a mărfurilor sale;

- deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant;Reglementarea concurenţei în ţara noastră se realizează prin numeroase acte normative. Astfel,

pe lângă legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, cu modificările şi completările aduse de legea 298/2001 mai funcţionează şi legea nr. 15/1990 cu modificările ulterioare, Codul Comercial şi legea nr.21/1996 privind concurenţa ce prevede ca instituţie ce reprezintă autoritatea autonomă a concurenţei economice, Consiliul Concurenţei. Administrarea legii (armonizată cu legislaţia europeană în domeniu) de către Consiliul Concurenţei a necesitat elaborarea de regulamente şi instrucţiuni pentru a permite aplicarea corectă a legii. Acestor acte normative s-au alăturat şi prevederile Tratatului de la Lisabona din anul 2000 referitoare la modul în care se acordă ajutorul de stat, pentru a nu se denatura concurenţa.

În legislaţia românească sunt considerate acte şi fapte anticoncurenţiale2:a) Concentrarea economică;b) Practici anticoncurenţiale.

a) Concentrarea economicăPrin concentrare economică se înţelege orice act juridic prin care un agent sau o grupare de

agenţi economici realizează o influenţă determinantă asupra unuia sau mai multor agenţi economici.O operaţiune de concentrare economică are loc atunci când:- doi sau mai mulţi agenţi economici interdependenţi fuzionează;- una sau mai multe persoane care deţin controlul asupra altui agent economic, dobândesc

direct sau indirect, controlul asupra altui agent economic prin orice formă permisă de lege: participare la capital;

- cumpărare de active; contract.Concentrările economice :

Sunt interzise Sunt admiseCând au ca efect crearea sau consolidarea unei poziţii dominante şi conduc la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea semnificativă a concurenţei.

Când conduc la efecte favorabile:- creşterea eficienţei economice;- ameliorarea producţiei;- introducerea progresului tehnic;-îmbunătăţirea servirii consumatorilor;- etc.

Pentru stabilirea compatibilităţii cu un mediu concurenţial normal, aprecierea operaţiunilor de concentrare economică se face după următoarele criterii:

- necesitatea menţinerii şi stimulării concurenţei;- cota de piaţă deţinută;- puterea economică a agenţilor economici;

2 Legea nr. 21/1996 – legea concurenţei, Monitorul Oficial nr. 88/30.04.1996

6

- tendinţele pieţei;- măsura în care sunt afectate interesele beneficiarilor şi contribuţia lor.b) Practici anticoncurenţiale

Practicile anticoncurenţiale sunt considerate înţelegerile exprese sau tacite, deciziile de asociere, practicile concentrate şi folosirea abuzivă a unei poziţii dominante deţinute pe piaţă, prin care agenţii economici determină restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei.

Legea românească interzice aceste practici când urmăresc:- fixarea concertată, în mod direct sau indirect a preţurilor, tarifelor, rabaturilor şi a oricăror condiţii comerciale inechitabile;- limitarea sau controlul producţiei, distribuţiei, dezvoltării tehnologice sau investiţiilor;- împărţirea pieţelor de desfacere şi a surselor de aprovizionare pe orice criterii;- aplicarea unor condiţii inegale la prestaţii echivalente partenerilor comerciali, provocându-le dezavantaje în poziţia concurenţială;- condiţionarea încheierii unor contracte de acceptarea unor clauze care prin natura lor nu au legătură cu obiectul acestor contracte;- participarea în mod concertat, cu oferte trucate la licitaţii sau orice forme de concurs de oferte;- eliminarea de pe piaţă a oricăror alţi concurenţi, limitarea sau împiedicarea accesului pe piaţă şi a libertăţii exercitării concurenţei de către alţi agenţi economici;- înţelegerile de a nu cumpăra sau a nu vinde către anumiţi agenţi economici fără o justificare rezonabilă.Practicile anticoncurenţiale sunt admise când contribuie în mod semnificativ la:- ameliorarea producţiei sau a distribuţiei;- promovarea progresului tehnic sau economic;- îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor;- întărirea poziţiilor concurenţiale ale firmelor mari şi mijlocii;- practicarea în mod durabil a unor preţuri mai reduse.

După forma concurenţei distingem două tipuri de pieţe:a) pieţele cu concurenţă perfectă;b) pieţele cu concurenţă imperfectă.

Pieţele cu concurenţă perfectă se caracterizează prin următoarele:

Nr.Crt.

Trăsătura Semnificaţie

1 Atomicitate perfectă Pe piaţă există un număr mare de producători şi consumatori de putere egală dar mică.

2 Transparenţă şi fluiditate perfectă

Purtătorii ofertei (producătorii, vânzătorii) şi cei ai cererii (consumatorii cumpărătorii) cunosc perfect cererea respectiv oferta.

3 Omogenitatea produsului Pe piaţă există produse echivalente şi substituibile (de exemplu produse diferite dar cu aceleaşi caracteristici funcţionale).

4 Intrarea şi ieşirea liberă pe piaţă a produselor

Produsul intră dacă:

Produsul iese dacă:

5 Mobilitatea perfectă a factorilor de producţie

Producătorii şi consumatorii găsesc liber şi nelimitat pe piaţă factorii de producţie de care au nevoie.

Costurile < preţurile de vânzare

Costurile > preţurile de vânzare

7

Observaţii: Piaţa cu concurenţă perfectă este numai un model teoretic; în practică este imposibil de

reunit cele cinci particularităţi; Studiul acestei pieţe ne permite să relevăm influenţa pe care producătorul (vânzătorul)

sau consumatorul o are asupra preţului respectiv cantităţii produsului; Această influenţă depinde de:

- gradul de omogenitate al produsului ;- numărul de producători sau cumpărători.

b) Pieţe cu concurenţă imperfectăTipul de piaţă care caracterizează realitatea economică este piaţa cu concurenţă imperfectă.

Asemenea pieţe infirmă una, mai multe sau toate caracteristicile pieţei cu concurenţă perfectă. Piaţa cu concurenţă imperfectă poate fi reprezentată prin următoarele forme:

1. Piaţa cu concurenţă monopolistică Se caracterizează prin diferenţierea produselor şi prin existenţa unui număr de producători suficient

de mare pentru ca fiecare dintre ei să poată lua decizii independent de efectele pe care le-ar avea asupra deciziilor celorlalţi producători. Într-o asemenea situaţie, cumpărătorii au posibilitatea să aleagă produsul pe care şi-l doresc (dintr-o anume categorie), vânzătorii pot să-şi impună preţul şi chiar cantitatea prin politica noilor sortimente de produse, deosebite de cele vechi. Pe această piaţă atât producătorii, cât şi consumatorii sunt numeroşi; oferta şi cererea prezintă caractere de atomicitate, dar se pierde caracterul de omogenitate a produselor. Concurenţa dintre producători se duce în principal prin produs, fiecare urmărind să ofere un bun care să vină cât mai bine în întâmpinarea gusturilor şi preferinţelor anumitor categorii de cumpărători. Intrarea unor noi concurenţi pe această piaţă este relativ uşoară, pentru că restricţiile tehnice, economice şi instituţionale sunt inexistente sau reduse, iar cumpărătorii au largi posibilităţi de alegere între numeroase bunuri substituibile. Exemple de piaţă monopolistică: distribuitorii marilor firme de telefonie mobilă, ţăranii din piaţă, etc.

2. Piaţa cu concurenţă oligopolPe această piaţă există un număr mare de consumatori, dar puţini producători. Numărul firmelor

ofertante nu este o cifră exactă sau un interval precis. Prin număr redus se înţelege că firmele sunt interdependente, adică un producător trebuie să ţină seama de deciziile celorlalţi atunci când îşi stabileşte propria strategie. Exemple de pieţe oligopoliste: piaţa băuturilor răcoritoare, piaţa automobilelor, etc. Pe piaţa oligopolistă, produsele pot fi diferenţiate sau omogene; de exemplu pe piaţa oţelului din întreaga lume oferta este asigurată de câteva societăţi care produc aceleaşi tipuri de oţel. În schimb oferta de automobile este puternic diferenţiată. Există două tipuri de oligopol: oligopol cooperant şi oligopol necooperant. a) În cazul oligopolului cooperant, cooperarea poate fi de două feluri: oficială şi tacită. Cooperarea oficială apare sub forma cartelurilor sau trusturilor. Cartelul este un grup de firme care şi-au păstrat autonomia decizională, dar se înţeleg între ele cu privire la preţ şi la segmentele de piaţă. Trustul este rezultatul fuzionării mai multor firme, adică este o aglomerare de firme grupate sub o conducere comună. În ambele situaţii gruparea existentă va acţiona ca un monopol. Cel mai celebru exemplu de cartel este O.P.E.C., care a reuşit, mai întâi în 1973, apoi în 1981 să declanşeze „şocul petrolului”. Cooperarea tacită presupune că firmele se înţeleg numai cu privire la nivelul preţului, nu şi al producţiei, adică nu optimizează profitul global. Avantajul acordului este că lasă neatinsă independenţa firmelor. Pentru a funcţiona, acordul trebuie însoţit de împărţirea pieţei şi de clauze de neagresiune. b) Oligopolul necooperant se manifestă în cazul în care nici una dintre firme nu încearcă să domine piaţa, fiecare încercând să-şi maximizeze profitul pe cont propriu, în funcţie de comportamentul celeilalte.

3. Piaţa cu situaţie de monopol sau piaţa de monopolPe această piaţă există un număr mare de solicitanţi şi un singur ofertant, ceea ce îi oferă

posibilitatea să controleze piaţa. Ofertantul poate determina nivelul preţurilor, dar nu poate determina cantitatea vândută care depinde de puterea de cumpărare a consumatorului. În legislaţia ţărilor cu economie de piaţă şi regimuri democratice sunt promovate măsuri legislative antimonopoliste, pentru

8

limitarea tendinţei de monopolizare a producţiei unor bunuri şi reducerea puterii pe care o deţin producătorii aflaţi în situaţie de monopol. Exemplu: utilităţi sau servicii publice, produse militare.

4. Piaţa cu situaţie de oligopsonÎn această situaţie există mulţi producători (vânzători) dar puţini cumpărători.Producătorii trebuie să cunoască foarte bine cumpărătorii pentru a se adapta la nevoile, cerinţele,

exigenţele şi capacitatea lor de cumpărare. De exemplu, piaţa seminţelor de floarea-soarelui pentru ulei sau a legumelor şi fructelor pentru conserve, ori a cerealelor pentru export, pentru care cumpărătorii sunt câţiva, puternici (fabricile de ulei sau de conserve sau marii exportatori), iar ofertanţii – zecile de mii de producători agricoli, cu forţă economică scăzută. Pe aceste tipuri de piaţă, producătorul este cel dezavantajat.

5. Piaţa cu situaţie de monopson Este situaţia în care există mulţi producători (vânzători) dar un singur cumpărător. Pe o asemenea piaţă, ofertanţii se concurează între ei pentru a obţine comenzile sau a vinde către unicul client. Într-un asemenea caz, cumpărătorul, prin capacitatea sa de cumpărare şi rolul său de agent economic în cadrul pieţei, va fi cel ce va impune preţul, parametrii calitativi, precum şi logistica produsului.

În consecinţă factorii care determină sistemul de concurenţă şi mecanismele concurenţiale sunt:a) Numărul şi puterea economică a vânzătorilor pe de o parte şi cumpărătorilor pe de altă parte

pe diferite segmente ale pieţei;b) Gradul de diferenţiere al produsului;c) Facilităţile sau limitările marilor producători de a intra pe o piaţă sau alta;d) Gradul de transparenţă al pieţei;e) Mobilitatea sau rigiditatea pieţei;f) Conjunctura politică internă şi internaţională;g) Cultura economică a populaţiei, a diferiţilor factori de decizie politici şi economici.

1.3 Preţurile: definiţie; factori care determină formarea preţurilor; funcţiile preţurilor

Preţul este implicat în orice fenomen care are loc pe piaţă. De asemenea, nu există proces economic şi social care să nu fie influenţat de preţ.

Preţul, în sens general, exprimă cantitatea de monedă ce trebuie plătită pentru achiziţionarea (cumpărarea) unor bunuri materiale şi servicii în cadrul tranzacţiilor bilaterale de piaţă.

Nivelul şi mişcarea preţurilor sunt influenţate de o serie de factori, un loc central ocupând cererea şi oferta. Relaţiile dintre cerere - ofertă – preţ trebuie văzute în dublu sens, deoarece modificarea nivelului preţurilor poate fi uneori cauza, alteori efectul schimbărilor ce au loc în evoluţia cererii şi/sau ofertei. Indiferent de locul său în cadrul relaţiilor menţionate, preţul constituie, în ultimă instanţă, rezultatul confruntării intereselor economice ale purtătorilor cererii şi ofertei, interese formate sub influenţa semnalelor transmise de evoluţia condiţiilor producţiei şi ale pieţei.

Creşterea cererii face să sporească preţul, iar o urcare a preţului va face, la rându-i, să se reducă cererea. La urcarea preţului, cantitatea oferită se măreşte, iar aceasta poate genera o reducere ulterioară a preţului. Formarea preţului este determinată de două categorii de factori: interni şi exogeni pieţei. 1. Factori interni pieţei

Dinspre cererea consumatorilor: utilitatea bunului ce urmează a fi achiziţionat de cumpărător; capacitatea de plată a cumpărătorului; costul cumpărării din altă parte (de pe altă piaţă) a bunului respectiv; structura cererii formate pe baza unor comportamente sociale.

Dinspre oferta producătorului: costul de producţie; preţurile bunului respectiv practicate pe alte pieţe. Amploarea şi intensitatea influenţelor exercitate de modificarea cererii şi ofertei asupra preţurilor sunt diferite în timp. Astfel, pe termen scurt, deoarece producţia (oferta) nu se poate modifica, cererea constituie factorul principal al formării preţului. Pe termen lung oferta reprezintă factorul predominant al evoluţiei preţurilor.

9

2. Factori exogeni pieţei:- intervenţia indirectă a guvernelor în sensul stimulării sau reducerii ofertei şi cererii;- politicile guvernamentale adoptate pentru menţinerea unor echilibre economice (pe piaţa muncii, piaţa agricolă, etc.)- comportamentul unor mari organizaţii cu tentă monopolistă. Preţurile îndeplinesc următoarele funcţii: 1. Funcţia de stimulare a producătorilor în direcţia adaptării permanente a nivelului calitativ şi a structurilor producţiei la cerinţele reale ale pieţei. 2. Funcţia de transmitere a informaţiei privind evoluţia cerinţelor pieţei. Preţurile „constituie reţeaua de informaţii a sistemului economic. Ele semnalează firmelor producătoare schimbările ce intervin în dezideratele consumatorilor”. Pe de altă parte ele „îl informează pe consumator despre schimbările intervenite în cheltuielile de producţie şi prin aceasta despre noile oportunităţi care îi stau la dispoziţie” (J.M. Galbraith). 3. Funcţia de recuperare a costurilor şi de recompensare a întreprinzătorilor, presupune ca, prin nivelul lor, preţurile să asigure agenţilor economici compensarea cheltuielilor şi obţinerea unui anumit profit. 4. Funcţia de calcul şi măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor constă în aceea că prin intermediul preţurilor capătă expresie bănească indicatorii ce caracterizează activitatea economico-socială. 5. Funcţia de redistribuire a veniturilor. Venitul individual depinde de diferenţa dintre preţurile primite pentru bunurile materiale sau serviciile vândute şi preţurile plătite pentru procurarea factorilor de producţie. Întrucât însă acelaşi produs are costuri diferite – în funcţie de preţurile de aprovizionare şi de condiţiile de desfăşurare a activităţii – şi se valorifică în mod diferenţiat pe piaţă, prin intermediul preţurilor se realizează o distribuire/redistribuire a veniturilor producătorilor. Pe baza acţiunii emergente a factorilor arătaţi, a influenţei unora în detrimentul altora, s-au conturat următoarele tipuri de preţuri: 1. Preţuri libere – se formează în condiţiile concurenţei deschise în care agenţii economici existenţi pe acea piaţă nu pot influenţa sau decide unilateral nivelul şi dinamica preţurilor. 2. Preţuri administrate – se formează şi se modifică sub influenţa firmelor cu o poziţie cheie sau a statului. 3. Preţuri mixte – se formează pe baza tuturor factorilor interni şi externi pieţei. Pe lângă aceste categorii, tabloul general al preţurilor mai cuprinde: preţuri unice, al căror nivel este fix; preţuri cu limite de variaţie stabilite; preţuri formate pe baza unor reglementări, dar al căror nivel nu este prestabilit. Din punct de vedere al naturii şi obiectului pieţei, există preţuri ale bunurilor materiale şi serviciilor, preţuri ale factorilor de producţie şi preţuri (cursuri) ale hârtiilor de valoare, „preţuri” ale banilor (corespunzător pieţei titlurilor financiare şi monetare). Paleta categoriilor de preţuri existente în ţările cu economie de piaţă cuprinde şi: preţuri industriale, agricole, tarife pentru servicii, etc. (după natura obiectului schimbului); preţuri cu ridicata, preţuri cu amănuntul (după stadiul schimbului) etc.

1.4 Mecanismul de formare a preţurilor pe diferite pieţe

În subcapitolele anterioare am analizat succint cele două forme principale de piaţă: piaţa cu concurenţă pefectă şi piaţa cu concurenţă imperfectă cu formele descrise anterior. În continuare vom analiza mecanismul de formare a preţurilor pe aceste pieţe în strânsă corelaţie cu dinamica cererii şi ofertei existente pe acestea. Formarea preţurilor este un proces complex determinat de factori specifici:- natura produsului şi gradul său de omogenitate;- numărul producătorilor şi consumatorilor şi forţa lor economică,- interesele urmărite de participanţii la tranzacţii: cumpărătorii şi vânzătorii;- strategia folosită de aceştia;- obiectivele şi informaţiile de care dispun subiecţii cererii şi ofertei. Obiectivul urmărit de întreprinzători este maximizarea profitului.

10

Indiferent de forma ei, regula de formare pe piaţă a preţului maximizator de profit, este egalitatea dintre venitul marginal3 (Vmg) şi costul marginal (Cmg )4.

Determinarea profitului maxim poate fi redată prin următorul exemplu:

Q Pu VT Vmg CT Cmg Pr

Preţul maximizator de profit este preţul la care producţia destinată schimbului respectă egalitatea Vmg=Cmg

1 15 15 15 6 6 9

2 15 30 15 9 3 21

3 15 45 15 14 5 31

4 15 60 15 20 6 14

5 15 75 15 29 9 46

6 15 90 15 42 13 48

7 15 105 15 57 15 48

8 15 120 15 81 24 39

Să analizăm modul de formare al preţurilor pe diferite pieţe:A. În condiţiile pieţei perfecte: Cererea este considerată perfect elastică: deci Ec/p

Explicaţie: - există o variaţie a cantităţii cerute chiar dacă preţul nu se modifică; - elasticitatea cererii rezultă din caracteristicile pieţei mai ales din atomicitatea cererii şi ofertei, deoarece producătorii nu pot influenţa preţul

Deci

B. În condiţiile pieţei imperfecte:Preţul în condiţii de monopol

se formează în funcţie de:- evoluţia cererii şi a costului de producţie;- cantitatea vândută;- veniturile încasate;mărimea profitului. Vmg=CmgPu ; Creşterea vănzărilor presupune reducerea preţurilor.

Preţul în condiţii de oligopol

se formează în funcţie de comportamentul firmelor;- în cazul oligopolului cooperant firmele se înţeleg cu privire la

preţ şi la împărţirea preţurilor;- în cazul oligopolului tip firmă dominantă se disting două

strategii: strategia cantităţii: fiecare firmă îşi stabileşte propria cantitate oferită, urmînd ca preţul să fie determinat de piaţă; strategia preţului: se stabileşte preţul care asigură profitul maxim, urmând ca piaţa să stabilească cantitatea oferită.

Preţul în condiţii de concurenţă monopolistică

cunoaşte o tendinţă contradictorie:- creşte datorită cheltuielilor promoţionale sporite;- tinde să se diminueze prin preocuparea firmelor pentru creşterea

3 Prin venit marginal se înţelege sporul de venit (VT) generat de creşterea cu o unitate a producţiei (Q). Sub formă de

relaţie matematică el se exprimă astfel:

4 Prin cost marginal se înţelege sporul de cost (CT) generat de achiziţionarea de factori de producţie în vederea realizării

unei unităţi de producţie ((Q). Sub formă de relaţie matematică el se exprimă astfel:

Costul marginal poate fi exprimat şi prin derivarea funcţiei costului total în raport cu variabila q:

11

vânzărilor. cererea nu este perfect elastică şi în această situaţie Vmg=Cmg Pu Creşterea vănzărilor presupune reducerea preţurilor.

Trebuie însă arătat că economia de piaţă este purtătoare nu numai de efecte pozitive dar şi de o serie de disfuncţionalităţi care trebuie luate în atenţie de către autorităţi; printre acestea se numără:

- existenţa în cadrul acestei economii nu numai a bogăţiei dar şi a sărăciei în procente care variază de la ţară la ţară ;

- legile economiei de piaţă (concurenţei, cererii şi ofertei profitului maxim, concentrării şi centralizării capitalului) favorizează pe cei puternici şi îi lichidează pe cei slabi; se ajunge astfel la falimente fenomene curente în cadrul acestui tip de economie ;

- reglarea spontană a economiilor de piaţă este greu de realizat în lumea contemporană în care funcţionarea normală a economiei este în mod periodic întreruptă de diferite crize economice ; acest aspect conduce la creşterea costurilor sociale (inflaţiei, şomajului etc.) ;

- tezele “consumatorul suveran”, ”clientul stăpân” sunt iluzorii; în realitate consumatorul este dominat de anumiţi producători (vânzători).

Toate acestea demonstrează în mod indubitabil necesitatea intervenţiei statului în reglarea acestor disfuncţionalităţi fără însă a altera mecanismul cererii şi ofertei.

Două sunt modalităţile prin care guvernele intervin reglarea acestui mecanism:- indirectă: prin influenţarea cererii şi ofertei;- directă: prin stabilirea unor niveluri ale preţurilorPrezentăm în continuare câteva politici de stabilire a preţurilor:1) Controlul preţurilor prin sistemul cotelorDacă se doreşte de către autorităţile publice influenţarea ofertei unor produse (să presupunem

agricole) şi implicit a preţului de vânzare al acestora se pot introduce restricţii privind nivelul ofertei acestora prin stabilirea unor cote în două variante:

a) prin restricţionarea producţiei ce poate fi vândută;b) prin limitarea suprafeţei de teren agricol respectiv.Le vom analiza pe rând:a) Prin restrictionarea producţiei ce poate fi vândută;Pentru a scoate în evidenţă modul de aplicare al acestei politici presupunem că pentru un produs

agricol curba cererii şi ofertei este următoarea:

Preţ unitar O1

O P1 C

Pe

Q1 Qe cantităţi

Comentarii- Dacă reglarea s-ar face prin mecanismul pieţei cererea şi oferta din produsul respectiv s-ar

egaliza pentru cantitatea Qe corespunzătoare preţului de echilibru Pe; în cazul nostru pentru a obţine cantitatea de echilibru Qe ar trebui ca o anumită suprafaţă de teren să fie cultivată cu produsul agricol respectiv.

- Daca se doreşte reducerea producţiei pentru produsul respectiv în vederea sporirii altor culturi agricole atunci se vor stabili cote pentru fiecare producător.

- Prin reducerea cantităţii de la Qe la Q1 preţul creşte de la Pe la P1 .

12

a) Prin limitarea suprafeţei de teren agricol ce poate fi cultivată cu produsul agricol respectiv.Facem următoarele observaţii la acest tip de politică:Acest sistem este mai agreat de producătorii agricoli deoarece aceştia folosind tehnici agricole

intensive îşi pot spori producţia; aceasta le asigură producţii mai mari şi implicit câştiguri mai substanţiale.

Prin sistemul cotelor se reduce oferta dintr-un produs dar creşte preţul; autorităţile guvernamentale stabilesc un preţ limită după care acesta se formează pe baza raportului cerere-ofertă.

Sistemul cotelor influenţează nu numai piaţa produselor la care se referă ci şi alte pieţe cum ar fi:

- piaţa loturilor agricole : de exemplu fermele care au obţinut dreptul să vândă o anumită cotă dintr-un produs au preţuri de vânzare mai ridicate şi deci venituri mai mari comparativ cu altele.

- piaţa produselor prelucrate care foloseşte ca materie primă produsul agricol prelucrat; de exemplu limitarea ofertei la tutun duce la creşterea preţului tutunului ceea ce poate influenţa piaţa ţigărilor.

Sistemul cotelor practicat de autorităţi va afecta distribuţia veniturilor între fermieri şi diverşi consumatori din economie. Deci fermierii care beneficiază de dreptul de a vinde anumite produse cu ofertă limitată prin prevederi guvernamentale au o poziţie privilegiată faţă de alţi fermieri; aceşti fermieri vor obţine venituri mai mari pe seama cumpărătorilor, ceea ce reprezintă o formă de redistribuire a veniturilor.

2). Controlul preţurilor prin achiziţii guvernamentale

Pentru a explica această metodă construim următorul grafic:

Preţ unitar achiziţii C guvernamentale O P A B

Pe

Qc Qe Qo cantităţi Comentarii:- Dacă reglarea se face strict prin mecanismul pieţei, cererea şi oferta din produsul respectiv se

va egaliza la cantitatea Qe corespunzător lui Pe ;- Pentru a asigura producătorilor venituri mai mari autorităţile vor practica o politică de creştere a

preţurilor; de exemplu se doreşte atingerea preţului P.

Cum se procedează?- Dacă cererea din acest produs va fi Qc iar oferta Qo (pentru preţul P) autorităţile vor achiziţiona

diferenţa Qc – Qo reprezentată prin segmentul AB; scopul este aşadar menţinerea preţului P.Observaţii Achiziţiile guvernamentale nu trebuie să apară pe piaţa respectivă deoarece această acţiune va

determina reducerea preţului. De aceea achiziţiile guvernamentale pot fi distruse, vândute pe late pieţe sau depozitate o perioadă mai îndelungată şi “aruncate” pe piaţă când oferta manifestă o tendinţă de scădere (sub Qc) pentru a menţine preţul la nivelul dorit ;

Adoptarea unor măsuri în cazul sistemului cotelor trebuie privită într-o viziune sistematică, sesizând influenţa directă a măsurii asupra unui anumit domeniu precum şi impactul acesteia asupra unor domenii.

13

Este o politică mai agreată de producători decât sistemul cotelor deoarece le asigură venituri suplimentare ;

Această politică necesită resurse financiare mari la dispoziţia guvernului şi este dificil de aplicat o perioadă mai îndelungată. De aceea de regulă această politică se combină cu sistemul cotelor.

3). Acordarea de subvenţiiGuvernul poate asigura venituri ridicate pentru anumiţi producători fără a afecta interesele

cumpărătorilor prin subvenţii.

P1 C O

Pe

Subvenţii P1-P2 P2

Q1 Qe Q2 Comentarii- Dacă guvernul garantează pentru producători preţul P1 în condiţiile în care se doreşte

menţinerea preţului P2 pentru consumatori P2 < P1 producătorii sunt tentaţi să ofere cantitatea Q2 > Qe

care este oferită la preţul P1;- Pentru a menţine acest preţ (P1) care ar putea să scadă la P2 guvernul va subvenţiona diferenţa

între cele două preţuri.Observaţii : În cazul aplicării unei politici de subvenţii preţul pieţei Pe < P1 iar Pe > P2 ; această situaţie

implică eforturi financiare uriaşe pentru armonizarea intereselor producătorilor cu ale consumatorilor; Pentru a menţine la un nivel cât mai scăzut costurile unui asemenea program se recomandă

combinarea lui cu politica de limitare a producţiei; se cere astfel încadrarea în cotele aprobate de diferite instituţii guvernamentale.

4) Controlul administrativ al preţurilor prin hotărâri ale guvernuluiPiaţa liberă asigură formarea preţurilor prin acţiunea cererii şi ofertei. Presiunea cererii

suplimentare sau a ofertei suplimentare va duce preţul unei mărfi spre nivelul său de echilibru.Dacă cererea este mult mai mare decât oferta sub presiunea cererii suplimentare preţul va creşte

foarte mult.

Guvernul cu aprobarea instituţiilor din domeniul asigurării concurenţei loiale poate recurge la stabilirea unui preţ maxim la produsul respectiv astfel încât şi cei cu venituri reduse să poată să-şi cumpere cantităţi adecvate din acel produs.

Adoptarea acestei politici implică o viziune sistemică deoarece pot apare o serie de influenţe: asupra unor pieţe conexe; scumpirii unor factori importanţi de producţie; distribuirii veniturilor între diferiţi producători şi consumatori în economie

Adoptarea unor politici de subvenţionare trebuie privită într-o viziune sistemică avându-se în vedere priorităţile economiei naţionale precum şi consecinţele economice şi sociale pe termen mediu şi lung

Preţurile înalte reprezintă instrumentul prin care piaţa liberă raţionalizează mărfurile cu ofertă deficitară

14

P C O

Pe

P1 A B

Q1 Qe Q2 Q

Comentarii- Curba ofertei ne arată că avem o ofertă scăzută ceea ce conduce la un preţ de echilibru

corespunzător lui Qe ;- Guvernul stabileşte un preţ maximal (P1) sub nivelul celui de echilibru (P1 < Pe); la acest nivel

oferta (Q1) este mai mică decât cererea(Q2) ; diferenţa dintre cerere şi ofertă este segmentul A –B ;- Stabilirea preţului maximal P1< Pe va reduce oferta de la Q2 la Q1.Observaţii la preţul maximal stabilit P1 există o cerere suplimentară de produse; de aceea se impune

introducerea unei forme de raţionalizări a consumului pentru a asigura o împărţire echitabilă a ofertei independent de capacitatea de plată a consumatorilor; în caz contrar există riscul apariţiei pieţei negre.

Deşi preţurile pot fi blocate pentru o vreme nu se recomandă folosirea abuzivă a acestei politici; pe termen lung se poate produce o alterare a funcţiei de bază a preţurilor: aceea de regulator al cererii şi ofertei.

15

CAPITOLUL II EŞECUL PIEŢELOR

Obiective ale cursului: indicarea cauzelor eşecului pieţelor; explicarea cauzelor de eşec ale pieţelor; descrierea modului de alocare a resurselor

Conţinutul cursului:

2.1 Cauze ale eşecului pieţelor2.1 Cazuri de eşec ale pieţelor2.3 Bunăstarea socială

2.1 Cauze ale eşecului pieţelor

Eşecul pieţelor denumeşte sintetic toate aspectele de ineficienţă şi inechitate care apar în mecanismul pieţei ca urmare a disfuncţionalităţilor şi dezavantajelor în funcţionarea acestora.

Insuccesul pieţei se manifestă atât la nivelul agenţilor economici, dar şi la nivelul sistemului economic. Practic, este vorba despre incapacitatea instituţiilor de piaţă ale unui sistem economic de a susţine activităţile necesare din punct de vedere social, sau de a le elimina pe cele nedorite.

Cauzele care se consideră a determina eşecul pieţelor sunt:1. Dificultatea individualizării dreptului de proprietate;2. Existenţa unor costuri tranzacţionale semnificative;3. Eşecul negocierii unor acorduri mutual avantajoase de schimb. Le vom analiza pe rând :1. Dificultatea individualizării dreptului de proprietate este determinată de faptul că dreptul de

proprietate asupra unui bun este deţinut de un grup de persoane sau există o serie de confuzii şi ambiguităţi privind asupra acestuia, ceea ce conduce la dificultăţi în instituţionalizarea apărării drepturilor de proprietate. În aceste condiţii, realizarea acestui scop, determină o serie de cheltuieli cu acţiunile de prevenire, identificare şi pedepsire a celor care caută să utilizeze ilegal un anume bun.

2.Existenţa unor costuri tranzacţionale semnificative este determinată de faptul că schimbul necesită informaţii care costă şi reprezintă obstacole în derularea tranzacţiilor şi în asigurarea unei alocări eficiente a resurselor prin intermediul pieţelor libere.

3.Eşecul negocierii unor acorduri mutual avantajoase de schimb se datorează faptului că în loc să se ajungă la un acord convenabil pentru ambii parteneri, fapt care impune concesii şi renunţări reciproce, fiecare participant caută să obţină pentru sine cât mai multe avantaje.

2.2. Cazuri de eşec ale pieţelorPrezentăm în continuare o serie de situaţii de eşec ale pieţelor menţionate în literatura de

specialitate :1. Bunurile publice;2. Bunurile de merit şi de nemerit;3. Externalităţile;4. Deficienţele de informaţii;5. Pieţele lente şi pieţele instabile.

1.Bunurile publice reprezintă o categorie de bunuri care se caracterizează prin nonexclusivitate (nonconcurenţa) şi nonexhaustivitate ( nonrivalitate).

16

Un exemplu în acest sens este iluminatul public care are ca scop să lumineze strada deci nu un trecător în defavoarea alteia.

Dacă cele două caracteristici pot fi atribuite unui bun atunci avem bunuri publice pure; dacă acestea nu pot fi atribuite unui bun în totalitate atunci avem bunuri private pure.

Sistemul de piaţă liberă este ineficient în oferirea de bunuri publice şi din acest motiv decizia privind alocarea de resurse pentru producerea acestor bunuri de consum colectiv, se ia de regulă în afara mecanismelor pieţei.

În ţările dezvoltate economic, producerea bunurilor publice este încredinţată unor întreprinderi private care le produc în baza unor contracte cu guvernul, care susţine financiar producerea lor.

2. Bunurile de merit şi bunurile de nemerit (merit goods and demerit goods); primele sunt acele bunuri pe care autorităţile publice le impun oamenilor sau îi încurajează să le consume pornind de la aprecierea că aceştia nu cunosc efectele benefice care s-ar obţine din consumul bunurilor respective; celelalte sunt acele bunuri pe care guvernele le interzic în consum considerându-se că indivizii nu sunt conştienţi că vor avea de suferit de pe urma consumării lor (de exemplu drogurile).

Piaţa în mod normal funcţionează prin răspunsurile producătorilor la cererea cumpărătorilor. Dacă consumatorii nu apreciază avantajele sau dezavantajele din consum atunci se impune din

partea autorităţilor publice o atitudine paternalistă.3. Externalităţile sunt acele bunuri a căror producere sau consumare afectează indirect şi alte

persoane decât cele care le produc sau le consumă. Preţurile de piaţă ale acestor bunuri nu reflectă costurile sau beneficiile asociate producătorului sau cumpărătorul acestor bunuri.

Unele costuri şi beneficii sunt asociate altor subiecţi economici (sunt externe).Externalităţile se caracterizează prin două elemente:a) Derivă din activitatea de producător sau consumator şi nu din cea aparţinând celor care o

suportă ;b) Nu sunt înregistrate pe piaţă în mod direct şi deci nu influenţează echilibrul concurenţial.Externalităţile pot fi:a) Pozitive ;b) Negative.Le vom analiza pe rând :a) Externalităţile pozitive apar când :

beneficiul privat beneficiul social unde :

Beneficiul privat include numai avantajele însuşite de subiecţii implicaţi direct în activitatea respectivă;

Beneficiul social include toate utilităţile de care beneficiază o colectivitate în urma desfăşurării unei activităţi oarecare. În situaţia externalităţilor pozitive beneficiul social implică şi beneficiul terţelor persoane (beneficii externe) lor.

Un exemplu de externalităţi pozitive este repararea faţadei unei case, întreţinerea unei grădini sau a unei jardiniere, care pot aduce satisfacţii şi vecinilor , fără ca aceştia să fi contribuit la asigurarea suportului material sau financiar al acţiunii de înfrumuseţare.

Nonexclusivitatea ( nonconcurenţa) unui bun semnifică faptul că un bun de consum nu este mai puţin disponibil pentru o persoană, deoarece este mai agreabil pentru alta ; deci nu poate fi exclus nici un consumator potenţial de la consum, de îndată ce bunul a fost produs.

Nonexhaustivitatea (nonrivalitatea) unui bun semnifică faptul că pentru orice consumator adiţional, costul marginal este nul. În această situaţie suplimentarea beneficiilor bunului public nu diminuează volumul utilităţilor pe care le au beneficiarii iniţiali.

17

În lucrările din domeniul economiei mediului externalităţile pozitive sunt întâlnite şi sub numele de economii externe de consum care semnifică faptul că de deciziile unui consumator, aplicate în practică profită şi alţi agenţi economici fără ca aceştia să suporte contravaloarea unei compensaţii pentru cel care a luat deciziile.

b) Externalităţile negative apar când :

costurile private costurile sociale unde :

Costurile private sunt toate costurile suportate direct de unităţile implicate în această activitate.Costurile sociale sunt costurile (şansele sacrificate) suportate de membrii unei comunităţi în

urma organizării unei activităţi.Costurile sociale include şi costurile externe adică acelea suportate de terţi. Un exemplu de astfel de externalităţi îl reprezintă poluarea industrială ; astfel când un petrolier

îşi goleşte compartimentele în mare sau ocean sau când fumul toxic afectează calitatea aerului fără ca aceştia să suporte costurile sociale ale comunităţii afectate de aceste efecte. Un alt exemplu referitor la acest tip de externalităţi este acela când accesibilitatea la utilităţile unui bun public depinde de numărul turiştilor : într-un parc sosirea unui număr mare de vizitatori reduce posibilitatea de confort ergonomic pentru cei existenţi. În literatura de specialitate din domeniul economiei mediului acest tip de externalităţi este cunoscut şi sub numele de dezeconomii de producţie deoarece piaţa nu intervine spontan pentru acoperirea acestor pagube.

Care este politica autorităţilor publice în cazul externalităţilor ? În cazul externalităţilor pozitive unii economişti propun acordarea de subvenţii pentru

încurajarea acţiunilor de producere a externalităţilor pozitive în timp ce pentru cazul externalităţilor negative se impune în opinia acestora internalizarea lor.

În acest sens economiştii propun:

a) introducerea de taxe şi impozite care să aducă costurile private la nivelul celor sociale ;b) aplicarea de amenzi producătorilor de externalităţi negative care să ducă la egalizarea celor două tipuri de costuri descrise anterior.Unii economişti apreciază că internalizarea externalităţilor negative poate fi soluţionată fără

implicarea autorităţilor publice. În concepţia lor un asemenea obiectiv poate fi realizat prin neimplicarea autorităţilor publice dacă sunt îndeplinite condiţiile următoare :

a) o mai bună definire a drepturilor de proprietate asupra externalităţilor, indiferent de tipul şi structura formelor de proprietate ;b) reducerea costurilor tranzacţiilor prin mai buna circulaţie a informaţiilor asupra acestora; c) reducerea numărului agenţilor afectaţi de externalităţile negative.

4. Pieţe lente respectiv pieţe instabile ( undershooting and overshooting) ; primele sunt cele în care cererea şi oferta nu sunt foarte sensibile la schimbările de preţ; a doua categorie sunt cele în care cererea şi oferta sunt foarte sensibile la schimbările de preţ, astfel încât piaţa suferă fluctuaţii excesive ale preţului şi cantităţii. Factorii care determină aceste evoluţii pot fi:

a) puterea de cumpărare a consumatorilor ;b) forţa economică a producătorilor ;c) un anumit tip de management guvernamental sau privat ;d) filozofia comunităţii respective.

Internalizarea externalităţilor negative presupune crearea de instituţii adecvate şi adoptarea de reguli de conduită care să-l determine pe producătorul de astfel de efecte să trateze costurile şi beneficiile sociale la nivelul celor private.

18

2.3 Economia bunăstăriiConceptul de “stare de bunăstare” are o evoluţie de peste 150 de ani. În timpul epocii victoriene

(după numele reginei Victoria a Marii Britanii din perioada 1837- 1901) a fost semnat “Actul Reformei” document care conţinea un pachet de măsuri menit să atenueze consecinţele aplicării doctrinei liberalismului clasic în cazul Revoluţiei industriale.

În perioada 1865-1900 “starea de bunăstare “ s-a definit mai mult în raport cu unele realizări pe plan social, de unde şi denumirea de “colectivism victorian” sub influenţa statului tradiţionalist al lui Disrael. În perioada 1900-1914 obiectivul realizării “stării de bunăstare” s-a limitat doar la atingerea unui “minimum naţional” al bunăstării pentru ca până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial să apară alături de problemele sănătăţii, educaţiei, asigurării locurilor de muncă şi problemele conservării mediului.

Perioadei “miracolelor economice” din deceniul 6 al secolului nostru le-a urmat o fază de răspuns constând din amplificarea convulsiilor sociale şi extinderea preocupărilor pentru analiza comparativă a costurilor sociale ale creşterii economice accelerate.

Rapoartele Clubului de la Roma din anii 1972 şi 1974 precum şi profunda criză derivată din creşterile succesive ale preţului petrolului au permis relansarea teoriilor din domeniul “economiei bunăstării “.

S-a considerat că o anumită redistribuire a veniturilor în favoarea celor săraci chiar dacă este inechitabilă ar contribui la o ameliorare a bunăstării. O asemenea acţiune ar înrăutăţi situaţia celorlalţi membrii ai societăţii. Literatura de specialitate formulează totuşi şi unele soluţii care au acceptul unanimităţii. Relevantă este în opinia noastră comparaţia costurilor marginale ale diferitelor activităţi economice cu utilităţile lor marginale.

Să urmărim grafic două situaţii :a) CmargAUmargA

CmargA

V1A

VoA

V1A

UmargA

qoA q1A

Pe piaţa bunului B, se produc unităţi adiţionale (suplimentare) din bunul A fapt care impune şi sporirea costurilor (costuri marginale), consumatorii sunt dispuşi să aloce pentru achiziţionarea acestora, venitul V1A care evident este inferior celui scontate de producător ( V

1A) pentru a-şi asigura optimul. Deci pe această piaţă costul marginal depăşeşte utilitatea marginală, fapt care determină scăderea

rentabilităţii prin faptul că un consumator nu este dispus să aloce pentru achiziţionarea bunului A venitul dorit de producător.

b) CmargBUmargB

CmargB

V1B

Economia bunăstării încearcă să formuleze un set de obiective în baza cărora să se fundamenteze strategii şi politici destinate realizării unei situaţii de optim economic şi social.

19

VoB

V1B

UmargB

q1B qoB

Dacă producţia din bunul B este în scădere fapt care determină şi reducerea costurilor, consumatorii sunt dispuşi să aloce pentru achiziţionarea acestora venitul V1B care este superior celui scontat de producător ( V

1B) pentru a-şi asigura optimul. Pe piaţa bunului B, costul marginal este mai mic decât utilitatea marginală.

Ce se va întâmpla în cele două situaţii prezentate anterior:În prima situaţie CmargAVmargA ; deci costul marginal pentru producerea unei unităţi

suplimentare din bunul A este mai mare decât sporul de venit pe care consumatorii sunt dispuşi să-l aloce pentru achiziţionarea acestuia;

În a doua situaţie CmargB VmargB; deci costul marginal pentru producerea unei unităţi suplimentare din bunul A este mai mic decât sporul de venit pe care consumatorii sunt dispuşi să-l aloce pentru achiziţionarea acestuia;

Care va fi decizia întreprinzătorului respectiv ?Cea mai raţională măsură va fi aceea de a transfera resursele către activităţile economice care

conduc la realizarea produsului B. Acest transfer este optim pentru ambele părţi; consumatorii sunt mulţumiţi după acest transfer deoarece evaluează bunul respectiv B peste costul ei marginal; producătorul îşi îmbunătăţeşte rentabilitatea economică deoarece elimină pierderea cauzată de existenţa în cazul bunului A, a unui cost marginal superior utilităţii marginale atribuite de consumator.

Concluzii din analiza celor două situaţii: Dacă echilibrul pieţei libere nu este atins atunci este întotdeauna posibil să se transfere

resursele din domenii economice unde costul marginal depăşeşte utilitatea marginală în altele în care costul marginal este mai mic decât utilitatea marginală. Acest transfer conduce la creşterea bunăstării tuturor participanţilor la activităţile economice. Sursa acestui câştig este tocmai valoarea suplimentară ce poate fi obţinută prin acest transfer.

Dacă CmargA=UmargA şi CmargB=UmargB nu există realocare a resurselor care să aibă potenţial de a îmbogăţi toţi oamenii. În această situaţie singura cale de îmbogăţire pentru unii este luarea veniturilor de la alţi oameni ceea ce duce la sărăcirea ultimilor.

Mecanismul prezentat anterior nu are o valabilitate universală. Consumatorul şi producătorul sunt condiţionaţi de o serie de factori care nu permit substituţia unor bunuri. De exemplu necesitatea acoperirii nevoilor fiziologice (alimente, apă, căldură etc) impune existenţa unor domenii care nu întotdeauna permit transferuri de resurse în altele. Existenţa primelor este aşadar condiţionată de intervenţia autorităţilor publice acţiune care nu este în acord cu piaţa liberă.

Realizarea bunăstării presupune asigurarea alocării eficiente a resurselor adică acel mod de repartiţie a lor astfel încât să nu asigure inegalităţi prin transferul de bogăţie şi sărăcie de la un segment la altul al populaţiei. Aceasta presupune existenţa unor alternative în activitatea economică care să permită realizarea de bogăţie suplimentară cu efecte benefice asupra tuturor participanţilor.

20

CAPITOLUL III VENITURILE FUNDAMENTALE ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ

Obiective ale cursului: explicarea conceptului de salariu, formele fundamentale de salarizare şi modul în care acesta

este influenţat de efectul de substituire şi de venit; descrierea conceptului de dobândă şi evidenţierea formelor şi dinamicii acestuia; descrierea problematicii profitului ca venit rezidual rezultat în urma asumării riscului specific

oricărei activităţi economice; explicarea naturii rentei şi modalităţilor de formare ale acesteia pe baza legii randamentelor

neproporţionale. Conţinutul cursului:

3.1 Salariu3.2 Dobânda3.3 Profitul3.4 Renta

3.1 Salariul

Etimologia categoriei economice de salariuCuvântul salariu provine din latinescul “salarium” care desemnează la origine raţia de sare

alocată unui soldat, ulterior el fiind utilizat pentru a denumi preţul plătit cetăţenilor liberi care prestau altor persoane, diferite activităţi. Astăzi se foloseşte acelaşi termen ( denumit în Franţa – salaire ; în Italia şi Spania - salario; în Marea Britanie - salary) ; în afară de salariu se mai utilizează termenii de retribuţie şi remuneraţie, de asemenea de origine latină (retribution, remuneration în Franţa şi Marea Britanie ; retribuzione, remunerazione în Italia şi retribucion, remuneracion în Spania).

Teorii asupra salariului1. Concepţiile economiştilor clasiciAceştia au avut o viziune pesimistă asupra salariului oferind o perspectivă sumbră asupra

celor care trăiau din retribuirea muncii lor. Potrivit lui Turgot “ în orice fel de muncă salariul lucrătorului trebuie să coboare la un nivel determinat numai de necesităţile existenţei”. Înscriindu-se pe aceleaşi coordonate, David Ricardo arată că în minimul necesar pentru întreţinerea muncitorului trebuie să fie incluse mijloacele de subzistenţă şi “celelalte obiecte necesare sau utile de care de obicei are nevoie muncitorul ”.Referindu-se la această problemă, Ferdinand Lassalle arată că “un salariu mai mare ar încuraja căsătoriile care ar duce la sporirea populaţiei şi deci, ar însemna scăderea venitului mediu”.În scrisoarea pe care o trimite unui congres muncitoresc german din 1867 el arată că “salariul mediu nu depăşeşte niciodată ceea ce este indispensabil conform obişnuinţelor naţionale pentru a întreţine existenţa muncitorilor şi continuarea rasei lor”. Teoria sa este determinată de influenţa pe care a avut-o în epocă teoria lui Malthus asupra populaţiei pe care o vom dezvolta la capitolul destinat pieţei muncii.

2. Concepţia marxistă asupra salariului Teoriile menţionate anterior au inspirat concepţia marxistă asupra salariului potrivit căreia

plusvaloarea pe care şi-o însuşeşte proprietarul mijloacelor de producţie capitalistul, determină lăsarea în mâinile muncitorului numai a unei părţi din valoarea creată de el, valoare care tinde mereu spre minimum de existenţă. În fostele ţări socialiste în realitate, salariile nu reprezentau întreaga valoare nou creată ci numai o parte a sa corespunzătoare produsului pentru sine şi nu şi aceea a plusprodusului pentru societate. În orice orânduire social – economică existenţa acestor diferenţe este o necesitate obiectivă, pentru realizarea acumulărilor în vederea dezvoltării viitoare.

3. Concepţiile economiştilor neoclasici asupra salariului

22

Cea ce caracterizează aceste concepţii este faptul că natura salariului ţine de confruntarea cererii şi ofertei de muncă indiferent dacă ele reprezintă costul mijloacelor de subzistenţă, eficienţa capitalului uman sau productivitatea muncii.

Prezentăm câteva din aceste concepţii :Economistul german Johan Thunen în lucrarea sa “ Statul izolat” pornind de la examinarea

productivităţii marginale în agricultură, afirmă că “mărimea salariului nu este determinată nici de capriciile capitalismului, nici de concurenţa lucrătorilor ci produsul muncii însuşi este măsura salariului muncii. Aici trebuie să fie locul unde se stabileşte salariul natural care devine hotărâtor pentru întregul stat izolat”; salariul lucrătorului este productivitatea celui care se găseşte la marginea culturii (productivitatea marginală) deoarece în caz contrar acesta va trece la cultivarea pământului necultivat ; salariul care se formează în acest mod serveşte drept normă pentru toţi lucrătorii din aceiaşi categorie având aceiaşi pregătire. Carl Rodbertus lansează teoria cotei descrescătoare a salariului arătând că deţinătorii pământului şi ai capitalului deţin monopolul proprietăţii private asupra acestor doi factori ai producţiei ; în aceste condiţii de monopol muncitorii sunt constrânşi să accepte condiţii ce le sunt impuse de proprietarii monopolişti, salariile lor reducându-se din ce în ce mai mult ; pauperizarea lor continuă le slăbeşte prezenţa pe pieţe în calitate de consumatori provocând tensiuni sociale care pot ajunge explozive, periclitând însăşi situaţia proprietarilor monopolişti. Frederic Bastiat lansează teoria cotei crescânde a salariilor, arătând că “În măsura în care capitalul creşte, se măreşte participarea absolută a capitalismului la producţia totală şi se micşorează partea relativă (adică pe unitatea de produs), participarea muncii creşte sub ambele raporturi”. Bohm - Bawerk (Şcoala de la Viena) a reluat ideea productivităţii marginale , afirmând că salariile sunt comandate de cerere iar oferta de muncă este o dată rigidă.

4. Concepţia keynesiană demonstrează că salariul este mai mult sau mai puţin rigid iar cererea şi oferta de muncă sunt “produse derivate” sau efecte reportate de pe piaţa bunurilor de consum personal şi determinate în acelaşi timp de procesul investiţional. Munca este un factor de producţie dar cererea şi oferta de muncă sunt determinate de cererea şi oferta existente pe piaţa bunurilor economice. Deci natura salariului nu este determinată de piaţa muncii ci de alte elemente exogene pieţei.

5. Curentul “heterodox” arată că folosirea forţei de muncă şi stabilirea salariilor nu rezultă din mecanismele pieţei ci dintr-un ansamblu mai cuprinzător de interacţiuni economice în care rolul instituţiilor este central. În acest mod se abandonează ideea raţionalităţii individuale în favoarea celei colective statul şi sindicatele având un rol central în determinarea salariului. Aceasta impune luarea în considerare a unor elemente de natură sociologică, psihologică, juridică, politică, cu un rol important în stabilirea salariului.

Salariul poate fi privit sub două aspecte:- ca venit - din acest punct de vedere el va reflecta tendinţa de creştere nelimitată determinată de necesitatea satisfacerii trebuinţelor salariaţilor; din acest considerent în managementul firmelor el este utilizat ca mijloc de realizare a mobilizării părţii latente a capacităţii de muncă deoarece în mod natural, un salariat nu pune în funcţiune întreaga sa capacitate de muncă, apreciind prin experienţă implicarea sa în procesele de muncă; - ca un cost - din acest punct de vedere el va reflecta tendinţa ce se manifestă din partea firmei de reducere sau creştere limitată; această tendinţă este determinată de ponderea sa în totalul costurilor firmei care urmăreşte ridicarea eficienţei.

Mărimea şi dinamica salariului

Mărimea salariului şi diferenţele între salarii trebuie să incite salariatul la obţinerea unei eficienţe economice din ce în ce mai mari, şi la perfecţionarea permanentă a pregătirii sale ştiut fiind faptul că factorul uman este cel decisiv în desfăşurarea activităţii economice.

Trebuie remarcat faptul că în comportamentul individului se manifestă alternanţa a două tendinţe contradictorii : efectul de substituire respectiv efectul de venit.

În concluzie salariul este o sumă de bani primită de posesorul factorului muncă pentru contribuţia lui la desfăşurarea oricărei activităţi.

23

Efectul de substituire determinat de faptul că salariatul înlocuieşte o mare parte din timpul său liber cu timp de muncă; această situaţie conduce la creşterea venitului dar şi la creşterea dificultăţilor de refacere a forţei de muncă;

Efectul de venit determinat de faptul că salariul atinge un anumit nivel, fapt care-l determină pe posesorul forţei de muncă, să înlocuiască o parte din timpul de muncă cu timp liber.

Mărimea salariului este determinată de realizarea condiţiilor: IWL> Isal (1) CL = CA - CM (2)

unde :IWL - dinamica productivităţii muncii; Isal - dinamica salariului;CL - costurile cu munca salariată;CM - costurile materiale;CA - cifra de afaceri (încasări ale firmei). Dacă notăm cu p - preţul şi cu Q - cantitatea de produse vândute relaţia (2) devine :CL = PQ - CM (2)Dacă profitul (pr) estepr = CA - CT = PQ CT = PQ - (CL + CM) (2)unde C - costuri totale (cu forţa de muncă şi materiale) atunci:

CL < PQ - (pr + CM) (3)Analizând relaţiile (1), (2) şi (3) putem trage următoarele concluzii:- Realizarea condiţiei ca dinamica productivităţii muncii să fie mai mare decât cea a salariilor

conduce la scăderea cheltuielilor medii pe produs cu impact pozitiv asupra competivităţii firmei; - Costurile cu forţa de muncă şi implicit salariile nu pot fi mai mari decât cifra de afaceri minus

cheltuielile materiale; - Patronatul are tot interesul să stabilească un salariu care să fie ca mărime globală mult sub cifra

de afaceri în scopul maximizării profitului, în timp ce salariatul este interesat să se apropie cât mai mult de cifra de afaceri; negocierile privind stabilirea salariilor vor armoniza aceste tendinţe divergente;

- Patronatul şi sindicatele, trebuie să aibă specialişti în negocieri şi acestea să se desfăşoare în contextul raţionalităţii economice. Este de dorit ca aceste negocieri să se desfăşoare sub supravegherea reprezentanţilor Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale care vor avea în vederea în negocierile dintre parteneri, respectarea legislaţiei din domeniul muncii.

Tendinţele pe care le înregistrează salariul:1. Tendinţa de diferenţiere determinată de;

- aptitudinile diferite ale salariaţilor;- caracterul muncii (grea, uşoară, de zi, de noapte, mediu toxic etc.);- rezultatele obţinute.

2. Tendinţa de apropiere - egalizare a salariilor determinată de dispariţia sau diminuarea elementelor de diferenţiere fără a se ajunge însă la egalizarea acestora, deoarece această acţiune ar fi antieconomică. Printre elementele de diferenţiere se numără:

- ridicarea calificării profesionale;- aplicarea unor măsuri care asigură condiţii de muncă mai bune.

3. Tendinţa generală de creştere pe termen lung, se datorează creşterii cheltuielilor salariaţilor pentru:

- instruire, calificare;- mijloace de subzistenţă;- odihnă.

Literatura de specialitate din domeniul economic scoate în evidenţă o serie de optici sub care este privit salariul:

Salariul individual care în funcţie de nivelul şi dinamica preţurilor (P) poate fi considerat sub două aspecte :

a) Salariul nominal (Sn) - o sumă de bani pe care o primeşte un salariat pentru munca depusă;b) Salariul real (SR) - cantitatea de bunuri şi servicii pe care o poate procura un salariat cu

salariul nominal la un moment dat.

24

Între salariul nominal şi cel real există următoarele relaţii: - la un moment dat :

cu notaţiile cunoscute - în dinamică

unde ISR - indicele salariului real ISn - indicele salariului nominal Ip - indicele preţurilorPentru a facilita înţelegerea să luăm următorul exemplu: La momentul t0 un salariat primeşte un salariu net de 1.200.000 lei. La momentul t1 acest salariu

creşte la valoarea de 1.300.000. În perioada t0 - t1 preţurile cu amănuntul au crescut cu 20%. Să se determine salariul real în momentul t1.

Rezolvare1.Indicele salariului nominal este:

deci salariul nominal creşte cu 8%

2.Datorită faptului că indicele preţului a ajuns la valoarea de 120% (crescând cu 20%) salariul real are valoarea la momentul t1.

deci a scăzut cu 10 %.

InterpretareDatorită creşterii preţurilor cu 20%, în condiţiile unei indexări de 8% a salariului nominal, cei

1.300.000 lei (salariul net la momentul t1) nu reprezintă decât 90% ca valoare reală faţă de t0. Asistăm aşadar la o scădere a puterii de cumpărare.

În mod deliberat în unele situaţii, autorităţile guvernamentale reduc salariul real (prin stimularea creşterii preţurilor), în scopul realizării unor echilibre economice; această acţiune, însă trebuie însoţită de măsuri care să incite comportamentul economic al salariaţilor şi să impulsioneze investiţiile.

Salariul colectiv este un venit acordat salariaţilor unei firme când rezultatele sunt pozitive. Este acordat sub diferite forme dintre care menţionăm: prime anuale sau “cel de-al

treisprezecelea salariu”; Salariu social reprezintă veniturile obţinute independent de activitatea economică care se

acordă unor salariaţi cu probleme deosebite: accidente de muncă, boli, profesionale, şomaj. Acest salariu provine de la buget.

Salariul direct exprimă remuneraţia efectivă primită de salariat, corespunzătoare cantităţii de muncă prestată;

Salariul indirect exprimă acea parte a salariului care este plătită salariatului şi familiei sale pe alte criterii decât cele economice; Salariul de bază exprimă acea parte a salariului care se determină in funcţie de salariul minim real;

Salariul brut exprima sumele de bani formate din salariul de baza, sporuri si adaosurile salariale;

Salariul minim garantat este fixat pe cale legală pentru a garanta categoriilor defavorizate un venit corespunzător minimului de subzistenţă.

Mărimea şi dinamica salariului sunt influenţate şi în mod indirect de o serie de factori dintre care amintim: gradul de organizare în sindicate, legislaţia muncii şi nu în ultimă instanţă migraţia internaţională a forţei de muncă.

Formele de salarizare sunt următoarele:a) Salarizarea în funcţie de rezultatele muncii (în acord) presupune ca salariul personalului să

fie legat direct de munca prestată măsurată după reguli prestabilite. Din acest punct de vedere salariul poate fi acordat în două variante:

acord individual care implică numai persoana respectivă ; acord colectiv care implică membrii unui grup.

25

b) Salarizare după timp (în regie) se foloseşte când nu se poate evalua forţa de muncă; această modalitate de evaluare se aplică în două variante:

sistemul salariului fix la un anumit randament; potrivit acestuia lucrătorul primeşte un salariu fix (după) timp numai dacă atinge un randament minim determinant. Patronul se obligă să asigure condiţiile de muncă normale iar lucrătorul trebuie să-şi îndeplinească normele. sistemul salariului pe baza notaţiei personalului; acesta potrivit opiniei specialiştilor ar putea fi pozitiv dar din nefericire criteriile nu sunt întotdeauna obiective iar persoanele care sunt delegate să facă notarea nu sunt întotdeauna imparţiale (“nu trebuie să supere pe nimeni”).

În general acolo unde există un grad mare de organizare sindicală sistemul de salarizare după timp tinde să se generalizeze.

c) Salarizarea pe bază de tarife sau cote procentuale se aplică personalului din sectorul de achiziţii; desfaceri sau prestări de servicii ; veniturile cuvenite se calculează proporţional cu nivelul de realizare a sarcinilor stabilite pentru fiecare lucrător.

Concluzii Salariul este pentru firme şi autorităţi publice un preţ administrat care se formează în urma

negocierilor între participanţii la activităţile economice în calitate de purtători ai cererii şi ofertei de muncă;

Promovarea unui real management participativ bazat pe cogestiune (patronat, sindicat, acţionariat autoritate publică) aşa cum se practică el în ţările dezvoltate este o condiţie de sine qua non a maximizării satisfacţiei tuturor participanţilor la viaţa economică.

3.2 DobândaMult condamnată de morala religioasă, confundată cu profitul de diferite şcoli de

gândire ea a devenit obiect de analiză al activităţii economice fiind considerată venit fundamental obţinut de posesorii capitalului bănesc.

Orice tratare a dobânzii începe cu interdependenţa dintre problematica creditului şi a monedei. Creditul se află în relaţii strânse cu moneda deoarece el lărgeşte posibilităţile de schimb. În economie există întotdeauna agenţi economici cărora, din diferite motive, le rămân nefolosite,

pentru un timp mai scurt sau mai lung, sume de bani pe care ei le încredinţează, în anumite condiţii, spre utilizare celor care au nevoie de acestea. Pentru posesorul de venituri, sumele acestea reprezintă de fapt economii, venituri ce nu au fost consumate.

În literatura de specialitate există mai multe definiţii date creditului, dar toate conţin anumite elementele comune, şi anume:

- existenţa unei disponibilităţi la unii agenţi economici (creditori) şi acceptarea de către aceştia să o cedeze sub formă de împrumut (credit) altor agenţi economici (debitori);

- pierderea temporară a unor drepturi, legate de capitalul împrumutat, de către cel care acordă împrumutul (creditorul);

- obligativitatea împrumutatului (debitorului) de restitui împrumutul la un anumit termen numit scadenţă, însoţit în mod obligatoriu de dobândă.

Creditul îndeplineşte două funcţii:

Întâlnirea între agenţii economici care au un surplus de venituri şi cei care au un deficit la un moment dat se face, de regulă, prin intermediul instituţiilor, iar suma de bani împrumutată se numeşte credit.

Sub aspect economic, creditul constă în cedarea unor valori de întrebuinţare prezente în schimbul unor valori de primit în viitor. Cea mai răspândită formă de credit este cel bancar care este destinat în principal susţinerii financiare a unei activităţi economice.

26

1. Absorbţie a disponibilităţilor băneşti aflate la agenţi economici (populaţie, firme, autorităţi); aceasta este în acelaşi timp şi o formă de plasament a economiilor de monedă;

2. Distribuire a acestor disponibilităţi îndreptându-le spre agenţi economici care au nevoie de bani pentru finanţarea activităţii lor.

Funcţiile de creditare sunt îndeplinite de instituţii specializate: bănci, case de economii şi depuneri, societăţi de asigurare.

Dobânda este o formă de venit ce reprezintă suma de bani ce i se cuvine proprietarului de capital bănesc pentru serviciul adus într-o activitate economică prin intermediul acestui capital.

Dobânda este, practic, suma de bani pe care debitorul o plăteşte creditorului pentru banii primiţi sub formă de credit.

Mărimea şi dinamica dobânzii sunt exprimate cu ajutorul a doi indicatori fundamentali: masa dobânzii (D) – reprezintă valoarea absolută a dobânzii, şi se determină ca diferenţă între

suma totală plătită creditorului de către debitor şi suma luată cu împrumut de către el. rata dobânzii (d) - este mărimea relativă a dobânzii şi exprimă preţul pe care debitorul îl

plăteşte pentru un credit de 100 u.m. pe timp de un an. Aceasta exprimă nivelul preţului la care poate fi dobândit împrumutul acceptat de solicitant.

Rata dobânzii poate fi interpretată ca rată reală sau ca rată nominală. Dihotomia rată reală – rată nominală este generată de procesul inflaţionist care determină modificarea puterii de cumpărare a banilor. Presupunând că puterea de cumpărare ar fi constantă, rata nominală şi cea reală ar coincide. În condiţii de inflaţie pentru ca rata dobânzii să fie „real pozitivă”, trebuie să fie mai mare decât rata inflaţiei. Rata nominalăa dobânzii este rata pe care agenţii economici o consideră normală în raport cu sfera reală a economiei (productivitatea capitalului). Rata reală a dobânzii este rata reală la care cei care împrumută adaugă o primă, pentru a se proteja împotriva inflaţiei pe care o anticipează.

d = r + i ; r = d - i

d – rata nominală a dobânzii;r – rata reală a dobânzii; i - rata anticipată a inflaţiei.

Exemplu:Dacă preţurile într-un an au crescut cu 10% (adică rata inflaţiei a fost de 10%), o rată nominală a

dobânzii egală cu 15% corespunde unei rate reale anuale a dobânzii de 5%. Aceasta înseamnă că dacă avem un depozit bancar de 100 milioane, pe care îl ridicăm după o perioadă de 1 an, vom încasa o dobândă nominală de 15 milioane, ceea ce înseamnă, în contextul enunţat, o dobândă reală (câştig real) de 5 milioane, restul de 10 milioane nu reprezintă decât acoperirea creşterii preţurilor, nu un câştig.

Formele dobânziiFără a avea pretenţia unei tratări exhaustive a acestei problematici, prezentăm în continuare

principalele forme ale dobânzii.Dobânda simplă - se calculează pentru o perioadă mai mică de un an conform relaţiei:

D = K x d x nunde:

K – creditul acordat;d – rata dobânzii;n - perioada de acordare a împrumutului.

Aplicaţie: Dacă se acordă un împrumut K =3.000.000 u.m pentru o perioadă de n = 3 luni cu o rată a

dobânzii anuale de d = 10%, atunci mărimea dobânzii pentru orizontul de timp de 3 luni va fi :D = 3.000.000 x 0,10 x 3/12 = 75.000 u.m.În practică rata dobânzii nu rămâne constantă pe o perioadă de un an de zile deoarece ea este

influenţată de o serie de factori pe care-i vom analiza în cuprinsul acestui subcapitol.

27

Din acest motiv, în practică se va calcula o rată medie a dobânzii demers care serveşte pentru diferite previziuni economice:

unde :dm - dobânda medie ;Ti - perioada pentru care se acordă rata dobânzii di într-un an de zile.

În această situaţie mărimea medie a dobânzii va fi:

D = K x dm x nAplicaţie :O sumă de bani K = 1.000.000 u.m. a fost împrumutată cu scadenţa la un an de zile (n =1); ratele

dobânzilor în această perioadă au evoluat astfel :- în primele 3 luni - 7%;- pentru următoarele 6 luni - 5%;- pentru ultimele 3 luni - 6,5%.

adică 5,8%

În această situaţie dobânda percepută de bancă va fi:D = 1.000.000 u.m. x 0,058 x 1 an = 58.000 u.m.Observaţie:În literatura de specialitate suma formată din capitalul împrumutat şi mărimea dobânzii poartă

numele de sumă fructificată sau capital fructificat (K) adică: K = Ko + D iar D = Ko x daceasta se mai poate scrie astfel:

K = Ko (1 + d) şi D = K - Ko

Aşadar în cazul anterior, capitalul fructificat de bancă este :K = 1.000.000 (1 + 0,058) = 1.058.000 u.m.Dobânda compusă se calculează pentru o perioadă mai mare de un an de zile conform

relaţiilor :.K = Ko (1 + d)n D = K - Ko cu notaţiile cunoscute.

Aplicaţie:Dacă se acordă un împrumut Ko = 1.000.000 u.m. pentru o perioadă de 2 ani cu o dobândă anuală

de d = 7% vom avea următoarele efecte:

1.Capitalul fructificat (K) va fi :K = 1.000.000 (1 + 0,07)2 = 1.144.900 u.m.2.Masa dobânzii D va fi: D = 1.144.900 - 1.000.000 = 144.900 u.m.Observaţii: În calculele efectuate nu am ţinut cont de devalorizarea monedei. Pentru o mai bună

fundamentare a deciziilor în calculele pe care le vom face va trebui să avem în vedere şi efectele negative ale inflaţiei asupra economiilor.

Pentru o mai bună înţelegere să luăm următorul exemplu:Suma depusă iniţial K0 = 1.000.000 u.m., dobânda medie anuală dm = 0,05% perioada de păstrare

a banilor n = 5 ani. a) Conform relaţiei anterioare capitalul fructificat va fi:K = K (1+d)n = 1.000.000(1+0,05)5 = 1.270.000 u.m. b) Dacă am luat în calcul şi rata devalorizării (în cazul nostru = 3% ) atunci:

28

Efectuând calculele rezultă că:

K = 1.000.000 x u.m.

c)Dacă dorim să evităm devalorizarea monedei folosim relaţia : K = K0 (1+ d)n (1 +) n = 1.460.500 u.m.Interpretare1. Dacă nu ţinem seama de devalorizare, capitalul fructificat va fi 1.270.000 lei; luând în calcul

erodarea economiilor datorată acestei devalorizări = 3% anual constatăm că după 5 ani valoarea reală a economiilor nu mai reprezintă ân mod real decât (1.104.348/1.270.000) x 100 = 86% din totalul celor estimate; în această situaţie va trebui ca prin fructificare să obţinem suma de 1.460.500 u.m.

2. În practică o asemenea anticipare se dovedeşte o acţiune nefericită deoarece în situaţia în care instituţiile financiare vor acţiona în acest mod se va ajunge la o perpetuare a dezechilibrelor monetare în economie prin creşterea permanentă a preţurilor. Este obligaţia instituţiilor publice abilitate, de a lua toate măsurile pentru reducerea acestei rate a devalorizării, incitând populaţia şi agenţii economici în general către investiţii pe piaţa de capital şi mai ales în domeniile productive; în caz contrar veniturile obţinute din dobânzi se dovedesc iluzorii.

Taxa de scont este dobânda care se percepe la operaţiile de scontare a efectelor de comerţ (în principal cambii şi bilete la ordin).

Cambia este un titlu de credit folosit ca instrument de plată ce atestă o obligaţie pe termen scurt restituibilă la scadenţă; în virtutea acestui drept de creanţă o persoană numită trăgător dă dispoziţie altei persoane numită tras să plătească la scadenţă sau la ordinul său o sumă de bani unei a treia persoane numită beneficiar.

Biletul la ordin este un titlu de credit utilizat ca instrument de plată, prin care o persoană numită emitent (subscriitor) îşi asumă obligaţia de a plăti într-un anumit loc altei persoane numită beneficiar sau la ordinul acesteia o sumă de bani.

În biletul la ordin nu figurează numele trasului, deoarece trăgătorul şi trasul se identifică cu persoana emitentului.

Dacă posesorul unui titlu de credit doreşte obţinerea sumei înscrise pe titlu (valoarea nominală) înainte de scadenţă, are posibilitatea să-l sconteze. Prin scontare el primeşte de la o bancă comercială o parte din valoarea titlului – respectiv, ceea ce în practică se denumeşte valoarea actuală determinată prin scăderea din valoarea nominală a scontului. Scontul este suma de bani pe care posesorul titlului o plăteşte băncii pentru serviciul de creditare calculat în funcţie de taxa scontului (echivalentă cu o rată a dobânzii) şi numărul de zile dintre scontare şi scadenţă.

Relaţiile de calcul sunt următoarele :

unde :S – scontul ; Vn –valoarea nominală a titlului ; TS- taxa scontului ; Nz – numărul de zile dintre

scontare şi scadenţă ; Va- valoarea actuală a titlului.Aplicaţie: O cambie cu valoarea de nominală de 2500 u.m. emisă pe 2 februarie, are scadenţa în acelaşi an

pe 10 martie. Pe data de 1 martie este scontată la o taxă a scontului de 7%.Valoarea scontului este deci dobânda percepută de bancă pentru prestarea acestui serviciu este :

Suma încasată de posesorul ei după scontare este :

Potrivit practicii internaţionale calculul numărului de zile NZ asupra căruia se aplică taxa scontului se efectuează după proceduri specifice fiecărei ţări . În calculul efectuat mai sus am avut în vedere modelul francez potrivit căruia se ia în calcul exact numărul de zile.

Dobânda medie pe piaţa interbancară se exprimă în valoare relativă ca:1.rată a dobânzii pentru depozite atrase de bănci (BUBID);2. rată a dobânzii pentru depozite plasate de bănci (BUBOR).Ea se stabileşte în urma licitaţiei între banca centrală(de emisiune) şi băncile comerciale.

29

Pe piaţa europeană se mai utilizează rata interbancară- EURIBOR5 , comună băncilor care activează în zona monetară a UE, înlocuind ratele interbancare naţionale.

În cadrul acestei relaţii banca centrală (de emisiune) are un rol hotărâtor în promovarea politicilor în acest domeniu.

Câteva relaţii scot în evidenţă veniturile băncilor.Astfel câştigul băncii C este:C= Dobânda încasată – Dobânda plătită

Iar profitul băncii – PrB este:PrB=C- Cheltuieli administrative

Rata dobânzii este o mărime dinamică. Ea se modifică de la o etapă la alta a dezvoltării economice. În fiecare etapă asupra ratei dobânzii acţionează direct şi indirect o multitudine de factori, dintre care cei mai relevanţi sunt:

a) Raportul dintre cererea şi oferta de credit Rata dobânzii creşte şi scade datorită modificărilor însemnate care se produc în relaţia dintre cererea şi oferta de credit. Când această relaţie se modifică în favoarea cererii, rata dobânzii creşte, şi invers, în situaţia opusă. Modificările ratei dobânzii acţionează, la rândul lor, asupra cererii şi ofertei de credit. Creşterea ratei dobânzii contractă cererea de credit şi oferta de credit creşte, iar scăderea ei lărgeşte această cerere şi sporeşte oferta.

b) Conjunctura economiei În cazul în care se impune macrostabilizarea economică în vederea realizării diferitelor echilibre, trebuie realizată creşterea ratei dobânzilor în scopul frânării sau reducerii proceselor inflaţioniste; în cazul relansării activităţii economice se impune o reducere a ratei dobânzii, un mare rol având în acest sens autorităţile publice.

c) Riscul nerambursării Băncile îşi vor elabora o politică specifică în domeniul dobânzilor, orientate după gradul de risc pe care îl presupune fiecare credit, în funcţie de condiţiile reale pe care le are fiecare debitor. Cu cât posibilitatea de returnare a capitalului împrumutat este mai mare, cu atât riscul este mai mic şi dacă ceilalţi factori sunt constanţi în acţiunea lor , rata dobânzii este mai mică. Spre exemplu, o firmă puternică va fi capabilă să obţină împrumuturi la o rată mai mică a dobânzii deoarece potenţialul economic şi mersul afacerilor firmei reprezintă garanţii pentru cei care acordă credit.

d) Rata profitului Presupunând că cererea şi oferta de capital de împrumut se află în echilibru, iar valoarea banilor este constantă, se poate susţine, în principiu, că rata dobânzii este mai mare atunci când rata profitului este mai ridicată şi invers.

e) Puterea de cumpărare a banilorPuterea de cumpărare a banilor se exprimă cu ajutorul relaţiei:

unde:

IpcB – indicele puterii de cumpărareIp – indicele preţurilor

Scăderea valorii banilor, respectiv inflaţia, ridică rata dobânzii, după cum creşterea valorii banilor (deflaţia) îi schimbă direcţia în sens opus. Asemenea mişcări privesc, însă, rata nominală a dobânzii. De aceea nu este exclus ca o creştere a ratei nominale a dobânzii să fie paralelă cu o reducere a ratei reale.

Factorii care determină mărimea şi dinamica ratei dobânzii acţionează concomitent, contradictoriu sau convergent, astfel că traiectoria ratei dobânzii este rezultatul unui ansamblu de forţe şi tendinţe diferite.

3.3 Profitul

5 Euribor (Euro Inter –bank Offered Rate), este un indicator care reprezintă ratele de dobânzi pentru împrumuturile în EURO la care băncile participante în zona monetară UE îşi acordă împrumuturi.

30

În condiţii normale de activitate, din încasările obţinute, întreprinderile îşi recuperează costurile de producţie şi obţin şi un plus de bani, denumit profit. Termenul de profit provine din cuvântul latin “proficere” care înseamnă a progresa a da rezultate. De aici şi până la semnificaţia de profit termen consacrat în economia de piaţă nu a mai fost decât un pas.

Să facem o succintă incursiune în istoria teoriilor asupra definirii profitului. Mercantiliştii au considerat că profitul este rezultatul activităţilor din cadrul comerţului exterior (Cantillon, Colbert). Fiziocraţii au considerat că profitul se obţine doar din activităţile productive agricole (Turgot, Quesnay). Şcoala economică clasică prin reprezentanţii săi au considerat că profitul este un venit care revine capitalului (Adam Smith). Marxiştii consideră că profitul este plusvaloarea creată de munca salariată privită ca rezultat al acţiunii întregului capital. Economiştii şcolii neoclasice consideră că profitul este rezultatul acţiunii întreprinzătorilor pe pieţe de bunuri şi servicii pentru a creea situaţii favorizante însuşirii acestuia (Hanh, Felner, Marshall).

Profitul (beneficiul) reprezintă diferenţa între ceea ce se încasează şi ceea ce se plăteşte în activitatea economică sau diferenţa între preţul de vânzare şi costul produsului (serviciului) provenit din activitatea respectivă.

Profitul este câştigul, avantajul realizat sub formă bănească dintr-o activitate economică, ce revine proprietarului de capital folosit în activitatea economică respectivă.

Lipsa profitului face dificilă sau chiar imposibilă existenţa în continuare a activităţii care se încheie cu un asemenea rezultat şi a firmei care o realizează. Unităţile economice urmăresc sistematic obţinerea profitului, acesta constituind motivaţia obiectivă a proprietarilor capitalului, iar maximizarea profitului la nivelul unităţilor economice constituie criteriul cel mai important al eficienţei lor.

Mărimea şi dinamica profituluiIndicatorii cu ajutorul cărora poate fi pusă în evidenţă mărimea profitului sunt:1. Masa profitului reprezintă suma totală dobândită sub formă de profit de către un agent

economic. Se determină cu una din relaţiile:

unde: pr – masa profitului; CA – cifra de afaceri; V – venituri; Cp – costul produsului.2. Rata profitului reprezintă raportul procentual dintre masa profitului pe de o parte şi capitalul

folosit, cifra de afaceri sau costurile de producţie pe de altă parte conform relaţiilor:

Între rata profitului determinată în funcţie de cifra de afaceri şi cea determinată în funcţie de costurile de producţie există următoarea relaţie:

Deci:

Studii de caz:

31

1. Cifra de afaceri =90 milioane ; costuri fixe = 25 milioane ; costuri variabile = 35 milioane ; capital folosit=800 milioane.

Să se determine :a) Masa profitului ;b) Ratele profitului în funcţie de cifra de afaceri, costuri de producţie, capitalul folosit. Rezolvare :a) Masa profitului :

b) Rata profitului: în funcţie de cifra de afaceri este de:

Acest indicator semnifică că la o cifră de afaceri de 100 de unităţi monetare se obţine un profit de 33,33 unităţi monetare.

în funcţie de costurile de producţie este de:

;

acest indicator se mai numeşte în literatura de specialitate rata rentabilităţii. Acest indicator semnifică faptul că la 100 de unităţi monetare costuri de producţie se obţine un profit de 50 de unităţi monetare.

în funcţie de capitalul folosit este de:

Acest indicator semnifică faptul că la 100 de unităţi monetare capital utilizat se obţine un profit de 3,75 unităţi monetare.

În urma calcului acestor indicatori se constată că valorile obţinute sunt diferite. Întreprinzătorul va urmări acele acţiuni economice care îi permit obţinerea de profit cât mai

mare. Deoarece aceştia urmăresc maximizarea profitului, capitalul va migra de la o activitate la alta ; din acest motiv pe termen lung profitul are o tendinţă de egalizare.

Situaţia economică a unei firme este dată în tabelul de mai jos:QZ

(buc)Pu

(mii lei)CA

(mii lei)CAmarg

(mii lei)CT(mii lei)

Cmarg(mii lei)

CMT(mii lei)

profit(mii lei)

1 2 3=1x2 4 5 6 7=5/1 8=3-50 - - - 550 - - -5501 2300 2300 2300 1160 610 1160 11402 2200 4400 2100 1770 610 885 26303 2100 6300 1900 2450 680 817 38504 2000 8000 1700 3200 750 800 48005 1760 8800 800 4000 800 800 48006 1600 9600 800 5860 1860 1103 37507 1400 9800 200 7720 1860 1103 20808 1200 9600 -200 9620 1900 1203 -20

unde :QZ- nivelul producţiei zilnice ; Pu- preţul mediu (unitar) al produsului ; CA –cifra de afaceri ;

CAmarg –cifra de afaceri marginală ; CT- costuri globale totale; Cmarg –costuri marginale ; CMT- costuri medii(unitare) totale.

Se poate constata că profitul este maxim în punctul în care cifra de afaceri marginală egalizează costul marginal.

3. Raportul profit /cost este de 25%. Rata profitului în funcţie de cifra de afaceri este de:

deci 25%.

Forme ale profituluia) Profitul legitim:

este format din veniturile nete însuşite ca urmare a promovării progresului tehnic şi economic

32

din cadrul unei firme; ar trebui scutit de impozitare datorită faptului că promovează progresul tehnic şi economic cu efecte benefice asupra economiei; este venitul însuşit de proprietarii factorilor de producţie când aceştia sunt bine orientaţi în activitatea economică; este rezultatul acţiunii agenţilor economici ca urmare a faptului că au acceptat riscul şi este obţinut printr-o folosire eficientă a factorilor de producţie.

b) Profitul nelegitim:

reprezintă acele sume de bani care se cuvin celui care deţine factorii de producţie fără ca prin aceasta să-şi aducă o contribuţie decisivă la activitatea economică; se însuşeşte fără a fi câştigată sau meritată prin servicii aduse în activitatea economică îmbracă mai multe forme; îmbracă următoarele forme concrete:

- profitul de monopol care este un rezultat al înţelegerii dintre două sau mai multe firme care se înţeleg între ele, astfel încât stabilesc preţuri ridicate,practici care le asigură profituri mari nejustificate în raport cu contribuţia adusă la activitatea economică;- câştigurile ridicate ale agenţilor economici determinate de economiile pe care le fac din ignorarea acţiunilor de protecţie a mediului ambiant;- câştigurile ridicate ale agenţilor economici determinate de politicile

vamale protecţioniste; - câştigurile suplimentare conjuncturale determinate de inflaţie.

După poziţia ocupată în CA distingem:

CCF Pr. normal

Costul explicit- totalitatea cheltuielilor suportate de un întreprinzător cu materii prime, combustibil, energie, chirie, salarii etc.;

Costuri implicite-amortizare + Profitul normal (costuri de oportunitate –veniturile întreprinzătorului însuşite (salariul, dobânda, renta) ce ise cuvin pentru activitate proprie dar neinclusă în activităţile obişnuite).

Profitul contabil reprezintă acel profit care rezultă din documentele contabile ale firmei.Mărimea sa este determinată de o serie de factori de ordin economic, social-politic, legislativ,

cultural etc. Profitul economic reprezintă diferenţa dintre profitul contabil rezultat în urma desfăşurării

activităţilor economice ale firmei şi costurile de oportunitate aferente acestora. Studiu de caz: Un întreprinzător are două alternative de afaceri care dau efecte economice diferite: Prima alternativă :

CA

Profit economic

Costuri explicite

Costuriimplicite

Costuri contabile Profit total

COST TOTAL

33

1 Venituri = 1000 u.m. 2 Costuri contabile = 750 u.m. profit contabil = 250 u.m. (1 - 2)Alternativa a doua: a) S-ar angaja la o altă firmă primind un salariu de 50 u.m.b) Ar depune o parte din capitalul bănesc de care dispune într-o bancă şi ar primii ca dobândă 10

u.m.;c) Cealaltă parte a capitalului ar putea să o investească în acţiuni pentru care ar primi 180 u.m.Rezolvare :La prima vedere această firmă s-ar părea că această firmă desfăşoară o afacere profitabilă din

care rezultă un profit de 250 u.m. În realitate adevărata profitabilitate a firmei nu poate fi judecată după datele contabile deoarece nu are în vedere folosirea alternativă a resurselor (forţa de muncă şi capitalul) pe care proprietarul le deţine.

În această situaţie profitul economic va fi: 1. venituri = 1000 u.m. 2. costuri contabile = 750 u.m. 3. Profit contabil (varianta 1) = 250 u.m.

4. Salariul dacă ar lucra în altă firmă = 50 u.m. 5. Dobândă posibilă de încasat = 10 u.m. 6. Dividende = 180 u.m. 7. Câştig posibil al întreprinzătorului = 240 u.m. ( varianta 2) - (4+5+6) 8. Profit economic - (3-7) = 10 u.m. Aşadar profitul economic de 10 u.m. rezultă din diferenţa dintre profitul contabil şi câştigul pe

care proprietarul factorilor de producţie respectivi l-ar fi obţinut dacă ar fi investit în cealaltă alternativă (costul şanselor sacrificate).

Dacă profitul economic ar fi avut o valoare negativă atunci ar fi trebuit să fie adoptată a doua modalitate de investire a banilor.

Profitul normal este acel profit pe care o firmă trebuie să-l obţină pentru a rămâne în funcţiune. Acesta este dat de relaţia:profitul normal = costurile de oportunitate

Supraprofitul este acel surplus venit net care depăşeşte costurile totale de oportunitate. Acesta se determină astfel : supraprofitul = profitul firmei – costurile de oportunitate

Studiu de caz:Cifra de afaceri = 50 milioane; costuri de producţie 36 milioane unităţi monetare. Dacă

întreprinzătorul ar fi depus banii o parte din bani la bancă ar fi obţinut o dobândă de 4 milioane unităţi monetare; o altă parte din bani ar fi învestit-o pe piaţa de capital ar fi obţinut 5 milioane unităţi monetare; cu diferenţa de bani rămasă cumpără un teren de pe care obţine o rentă de 2 milioane unităţi monetare.

Rezolvare :profitul = Cifra de afaceri - Costuri de producţie = 50 – 36= 14 milioane Profitul normal = costuri de oportunitate = dobândă + dividende + rentă = 4+ 5+2=11 milioaneSupraprofit = profit – costuri de oportunitate = 14 – 11= 3 milioane Interpretare :Profitul normal este acel profit care permite firmei să obţină încasări care să-i poată permite

rămânerea pe piaţa respectivă la parametrii anteriori .El este egal cu valoarea costurile şanselor sacrificate pentru a rămâne pe acea piaţă deci în cazul nostru cu 11 milioane.

Supraprofitul este acel profit care prin valoarea sa depăşeşte profitul normal pentru a rămâne pe piaţa respectivă în cazul nostru 3 milioane.

34

Deci supraprofitul denumit şi profit de monopol este obţinut ca urmare a unor situaţii proprii unor firme care sunt avantajate de unele condiţii economice, politice, sociale sau naturale de care alţii nu beneficiază şi de care se folosesc pentru a obţine un profit suplimentar.

g) Profitul brut este acel profit este acel venit brut diminuat cu valoarea cheltuielilor din care nu s-a scăzut valoarea taxelor şi impozitelor.

h) Profitul net este acel profit brut din care s-a dedus valoarea taxelor şi impozitelor.Aplicaţie:

1. Cifra de afaceri = 1500 u.m. 2. Cheltuieli totale = 950 u.m. 3. Profit brut = 550 u.m 4. Impozit pe profit = 80 u.m.

(3-4) 5. Profit înainte de = 470 u.m.

dividende 6. Dividende = 120 u.m.

7. Profit net = 350 u.m. (5-6)Dinamica profitului este determinată de o serie de factori dintre care amintim:1. Costul producţiei, al activităţii economice în general ; dacă acesta va fi mare, profitul va avea

o tendinţă de reducere; invers dacă acesta va avea o tendinţă de reducere profitul va creşte. Din acest motiv întreprinzătorii vor urmări în permanenţă reducerea costurilor care fără a afecta calitatea produselor să permită obţinerea unui profit cât mai mare;

2.Preţul bunurilor şi serviciilor, determină dinamica încasărilor; în acest sens întreprinzătorii vor studia evoluţia cererii şi ofertei pe piaţă; în cazul în care se constată o creştere a cererii aceştia vor urmări maximizarea producţiei prin mărirea randamentului factorilor de producţie cea ce va conduce la scăderea costurilor medii şi implicit la mărirea competivităţii firmei cu efecte benefice asupra creşterii profitului; dacă se constată o scădere a cererii, întreprinzătorii vor urmări minimizarea consumurilor de factori de producţie în condiţiile redimensionării ofertei la nivelul cererii respective; cererea şi oferta vor determina pe piaţa liberă un anumit preţ care nu trebuie să scadă sub un anumit nivel care ar periclita realizarea unui profit care să asigure cel puţin pragul minim de rentabilitate;

3. Volumul de producţie determină alături de alţi factori dinamica profitului; acesta trebuie dimensionat în raport cu cererea solvabilă astfel încât să asigure în condiţiile preţului unitar stabilit de piaţa liberă, realizarea unor încasări care să depăşească costurile de producţie permiţând obţinerea de profit ;

4. Structura de producţie se constituie într-un factor care determină dinamica profitului; pentru facilitarea înţelegerii acţiunii acestui factor să rezolvăm următorul studiu de caz:

O firmă fabrică un produs în două sortimente ale căror niveluri de producţie, preţ unitar, cost unitar la momentele t0 şi t1 sunt următoarele :

SortimenteMomentul

Preţ unitar Cost unitart1 t2

A 70 90 60 45

B 120 60 90 80Rezolvare :

Momentul t0 t1

SortimenteQ CA CT

ProfitQ CA CT

Profitmasaprofit

ratarentab

masaprofit

Rata rentab

A 70 4200 3150 1050 33,3% 90 5400 4050 1350 33,3%B 120 10800 9600 1200 12,5% 60 5400 4800 600 12,5%

Total X 15000 12750 2250 15% X 10800 8850 1950 22,03%

unde CA= Q x Pu celelalte relaţii de calcul fiind cunoscute.Întreprinzătorul a luat decizia de a produce mai mult din sortimentul A şi de a reduce producţia la

sortimentul B în condiţiile în care preţurile şi costurile unitare rămân constante. În aceste condiţii deşi se constată că rata rentabilităţii a rămas aceiaşi în cazul celor două sortimente, pe ansamblul firmei rata rentabilităţii firmei creşte. Cauza acestei situaţii trebuie căutată în acţiunile de modernizare

35

(restructurarea producţiei, punerea ei în acord cu cerinţele pieţei) precum şi în acţiunile de autofinanţare. 5. Viteza de rotaţie a capitalului este un alt factor care determină creşterea profitului. Astfel dacă

viteza de rotaţie creşte, profitul va avea o dinamică mai mare decât în perioada anterioară şi invers în situaţia în care viteza de rotaţie scade.

Să analizăm următorul studiu de caz:Dacă la patru rotaţii ale capitalului se obţine un profit anual de 1,2 miliarde lei, câte rotaţii sunt

necesare pentru a obţine 3,6 miliarde lei profit anual. Se cere totodată şi durata în situaţia dată a unei rotaţii.

RezolvarePrintr-o regulă de trei simplă, determinăm numărul de rotaţii necesare pentru a obţine 3,6

miliarde lei profit. 4 rotaţii - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -1,2 miliarde lei NR - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 3,6 miliarde lei

NR = 10 rot Durata de rotaţie a capitalului denumită şi viteza de rotaţie a capitalului exprimată în zile va fi:

zile

6. Modul de împărţire al profitului între posesorii factorilor de producţie participanţi la realizarea sa; dacă salariul şi renta sunt mari implicit va scădea profitul: invers dacă acestea sunt mici va creşte profitul.

Funcţiile profituluiEconomiştii în marea lor majoritate apreciază că profitul are mai multe funcţii :1. Stimulează iniţiativa şi acceptarea riscului existent în economia de piaţă în proporţii diferite

de la ţară la ţară ;2. Intensifică preocupările agenţilor economici pentru creşterea raţionalităţii şi eficienţei

activităţii economice ; 3. Cultivă spiritul de economie. Repartiţia profituluiRepartiţia profitului este reglementată prin acte normative care au în vedere utilizarea acestuia

pentru : - modernizare şi autofinanţare; - consumul personal. Aşa cum am încercat să sugerăm din aplicaţia anterioară, profitul este impozitat conform actelor

normative din fiecare ţară. În ţara noastră deşi evoluţiile sunt destul de contradictorii au fost emise o serie de reglementări privind unele facilităţi privind impozitele.

Profitul este esenţial atât pentru agenţii economici cât şi pentru societate deoarece pe seama acestuia :

- se reproduc pe un plan superior condiţiile pentru reluarea activităţilor economice- se asigură dezvoltarea “capitalului uman” ; - se crează noi locuri de muncă.

3.4 RentaRenta continuă să prezinte o mare importanţă practică şi un deosebit interes

economic. Fiind legată de cea mai veche formă de activitate umană, renta a polarizat de timpuriu preocupările unui larg cerc de specialişti în domeniu.

De –a lungul istoriei s-au cristalizat o serie de optici generale din care succint vom schiţa câteva în continuare:

Surplusul obţinut pe un teren oarecare după ce din venitul obţinut s-au scăzut cheltuieli de exploatare ale terenului şi celelalte cheltuieli de exploatare a terenului (W. Petty);

Preţul plătit pentru folosirea pământului ca factor de producţie (Adam Smith); Renta este o parte a produsului pământului care se plăteşte proprietarului funciar pentru

folosirea forţelor indestructibile ale solului; preţul de vânzare al produselor agricole este

36

egal cu costul produselor obţinute pe terenul cel mai fertil cu condfiţia ca aceswte produse să fie cerute de piaţă (David Ricardo);

Renta este un venit care depinde de acţiunea legii randamentului descrescând (Ion Ionescu de la Brad, Petre S Aurelian, Ştefan Zeletin, V. Madgearu ş.a.).

Renta reprezintă venitul ce revine proprietarului oricărui factor de producţie, a cărei ofertă este rigidă sau foarte puţin elastică pentru transferarea dreptului de folosinţă sau de uzufruct al acestuia altei persoane.

Realizarea rentei presupune existenţa simultană a trei condiţii:- bunul respectiv să fie limitat cantitativ;- bunul să nu poată fi substituit cu un alt bun, cel puţin o perioadă de timp;- oferta din bunul respectiv să fie inelastică în raport cu variaţia preţului.

Graficul alăturat ne sugerează mecanismul de formare al rentei:

P1 C

E PE

O

O ofertă rigidă Q1 QE

După cum se observă din grafic la o cantitate oferită de factori de producţie inelastică Q 1 preţul de procurare P1 PE unde PE – preţul de echilibru. Suprafaţa haşurată reprezintă mărimea rentei economice pe care o încasează proprietarul factorului de producţie respectiv.

Formele renteiPrincipala formă de rentă este renta funciară, cea care se formează în agricultură. Renta funciară este venitul încasat de proprietarul funciar din partea arendaşului pentru

acordarea dreptul de folosinţă pe care primul îl acordă celui de-al doilea în baza unui contract. Renta funciară se constituie aşadar din preţul ridicat al produselor agricole a căror cerere în creştere, se confruntă cu oferta puţin elastică determinată de gradul de fertilitate sau de caracterul limitat al pământului.

Aceasta poate apărea sub trei forme: renta absolută, renta diferenţială şi renta de monopol.Renta funciară absolută este venitul încasat de proprietarul funciar de la arendaş pentru dreptul

de folosinţă asupra terenului acordat acestuia din urmă , venit care este independent de calitatea şi poziţia acestuia.

Renta diferenţială se formează pe baza deosebirilor de fertilitate sau de poziţie faţă de centrele de aprovizionare, desfacere şi căile de comunicaţie a terenurilor cultivate precum şi a diferenţelor de eficienţă ce pot apare între acestea . Renta diferenţială este de două tipuri :

a) Renta diferenţială I (renta de fertilitate); b) Renta diferenţială II .

Renta diferenţială I (renta de fertilitate) - este renta care rezultă din diferenţa de fertilitate fără ca pe terenurile respective să se aplice investiţii suplimentare. Modul de formare al rentei diferenţiale I va fi prezentat în exemplul următor: Cu toate că există numeroase clase de fertilitate, literatura economică presupune că terenurile atrase în cultură se împart în trei categorii: terenuri cu fertilitate superioară (I), terenuri cu fertilitate mijlocie (II) şi terenuri cu fertilitate joasă (III). Se consideră că toate cele trei suprafeţe de teren se cultivă, pentru că numai astfel se acoperă nevoia socială de bunuri agricole. Pe fiecare din cele trei suprafeţe se aplică aceleaşi doze de capital şi de

37

muncă (ceea ce înseamnă costuri totale egale). Producţia va descreşte pe măsură ce se trece de la o parcelă mai fertilă la una mai puţin fertilă. Drept urmare, costurile unitare vor fi inegale. Deşi costurile unitare sunt diferite, produsele obţinute de pe toate terenurile se vând la un preţ unic, cele mai mari pe unitatea de produs, rezultate din cultivarea terenurilor cu cea mai mică fertilitate. Numai respectând această condiţie, încasează profit mediu inclusiv arendaşii care cultivă ultima categorie de terenuri.

Modelul formării rentei diferenţialeParcelele I II IIICosturi totale 800 800 800Producţia 40 25 20Preţul de vânzare 50 50 50Venituri totale 2000 1250 1000Profit total, din care: 1200 450 200- profit mediu 200 200 200- profit suplimentar 1000 250 0

După vânzarea produselor, se obţin venituri inegale deoarece arendaşii vând la acelaşi preţ cantităţi diferite de bunuri. De aceea apare un profit suplimentar pentru cei care au lucrat terenuri cu fertilitate superioară şi medie. Acesta va trece de la arendaşi la proprietarii terenurilor şi ia forma rentei diferenţiale. Proprietarii terenurilor cu fertilitate joasă vor încasa numai renta absolută. Renta diferenţială II este renta care apare în urma investiţiilor suplimentare în mijloace de mecanizare, chimizare, hidroamelioraţii care măresc producţia la hectar şi reduc costurile medii. Aceste investiţii sunt făcute însă pe terenuri diferite şi au randamente diferite determinând o neuniformitate a costurilor cu care se obţin produsele respective. Mecanismul ei de formare este determinat de caracterul intensiv al agriculturii şi apare ca urmare a legii randamentelor neproporţionale: investiţiile succesive de factori de producţie (muncă şi capital) determină creşterea producţiei până în punctul în care randamentele marginale se egalizează cu cele medii, după care acestea scad. Din acest motiv se impune atragerea de noi factori de producţie cu noi performanţe.

Renta de monopol este un supraprofit încasat de proprietarul funciar ce decurge din preţul de monopol obţinut de proprietari de pe terenuri care au calităţi speciale şi de pe care se pot obţine cantităţi reduse de produse cu calităţi de excepţie. De exemplu, vinul de calitate excepţională care se produce în cantităţi limitate.

O altă formă de rentă este renta minieră care reprezintă suma de bani plătită proprietarilor de mine, pentru dreptul de a exploata bogăţiile acestora. La rândul ei, renta minieră poate fi şi ea absolută, diferenţială şi de monopol. Renta în construcţii se plăteşte de către arendaşi pentru dreptul de a construi. Şi în acest caz există rentă absolută, diferenţială şi de monopol. Renta consumatorului reprezintă diferenţa de care beneficiază acesta plătind bunurile cumpărate de el la un preţ mai mic decât ar fi dispus să plătească. Renta vânzătorului se realizează de către acesta atunci când reuşeşte să vândă la un preţ mai ridicat decât estimase anterior. Renta de abilitate se obţine de către acei întreprinzători sau lucrători care, având aptitudini şi calităţi profesionale excepţionale, realizează, prin spirit de prevedere şi capacităţi manageriale, un profit mai ridicat, sau, în cazul salariaţilor, un venit mai mare decât ceilalţi din aceiaşi categorie. Renta conjuncturală se realizează de către întreprinzătorii care au posibilitatea să vândă în momentul în care preţul creşte datorită penuriei de ofertă.

Observaţie:Se constată că renta este un venit care se formează pe seama valorii nou create în sfera producţiei

şi însuşită de proprietarii factorilor de producţie când aceşti factori au un caracter restrictiv. Preţul pământului

Pământul este un obiect al vânzării – cumpărării, deci are un preţ. Preţurile cresc pentru toate categoriile de teren, indiferent de destinaţia lor şi în toate ţările lumii.

38

În principiu, preţul pământului depinde nemijlocit de doi factori: mărimea rentei şi rata dobânzii. Preţul pământului este direct proporţional cu mărimea rentei şi invers proporţional cu rata dobânzii. Alţi factori care determină mărimea preţului pământului sunt:

a) Cererea şi oferta de terenuri agricole Deoarece limitarea naturală pământului conferă ofertei un caracter rigid, concurenţa se deplasează spre terenul cererii agenţilor economici cumpărători. Astfel, preţul pământului evoluează în raport cu mişcarea cererii; creşte dacă cererea creşte şi scade odată cu reducerea cererii.

b) Cererea şi oferta de produse agricole Mărirea cererii pentru produsele agricole şi scumpirea lor stimulează cererea de pământ şi ridică preţul acestuia, întrucât oferta este inelastică. În realitate agenţii economici preferă să facă investiţii în terenuri agricole atunci când preţul acestuia este mai redus, fapt care se întâmplă atunci când produsele agricole se ieftinesc.

c) Posibilitatea folosirii alternative a pământului Suprafeţele de tern sunt susceptibile pentru diferite utilizări (agricultură, silvicultură, construcţii, etc.). Folosinţa care asigură preţul cel mai ridicat influenţează preţul terenurilor cu celelalte folosinţe. Proprietarii funciari vor accepta să nu modifice destinaţia agrară a terenurilor pe care le deţin, numai cu condiţia realizării unui venit comparabil cu cel obţinut în alternativa modificării destinaţiei acestuia.

d) Ameliorarea poziţiei terenurilor agricole Investiţiile făcute în terenurile agricole determină creşterea preţului pământului.

Preţul pământului reprezintă renta anuală capitalizată la dobânda zilei respectiv la cea aşteptată.

Preţul pământului se calculează astfel :

unde:

PP –preţul pământului; R - renta ; d- rata dobânzii.

Aplicaţie:Preţul unui hectar de teren care aduce o rentă anuală de 12000 u.m. iar dobânda este de 20% va fi

:

Preţul pământului înregistrează creşteri spectaculoase. Aceasta se explică prin sporirea capitalului învestit urmare a :

- orientărilor către agricultura intensivă ;- măririi cererii de pământ, în timp ce oferta rămâne rigidă.

CAPITOLUL IVTIPURI DE PIEŢE SPECIFICE MECANISME FUNCŢII

Obiective ale cursului: definirea principalelor tipuri de pieţe existente în cadrul economiilor moderne; explicarea particularităţilor principalelor categorii de pieţe existente în cadrul economiilor

moderne;39

rezolvarea unor studii de caz şi formularea de judecăţi de valoare asupra rezultatelor obţinute. Conţinutul cursului:

4.1 Piaţa muncii4.2 Piaţa de capital4.3 Piaţa monetară4.4 Piaţa valutar – financiară

4.1 Piaţa muncii

Conceptul de piaţă a munciiMunca este cea mai importantă resursă a oricărei economii naţionale. Factorul de producţie

muncă se asigură, la fel ca şi ceilalţi factori de producţie, prin intermediul pieţei. În fiecare ţară, pe diferite grupuri de ţări şi la scară mondială funcţionează piaţa forţei de muncă sau piaţa muncii.

Piaţa muncii poate fi definită ca fiind confruntarea dintre cererea şi oferta de muncă într-un anumit interval şi într-un anumit spaţiu ce se finalizează prin vânzarea - cumpărarea de forţă de muncă în schimbul unui preţ numit salariu.

Din cele arătate mai înainte se desprind următoarele observaţii:1. Piaţa muncii se întemeiază pe confruntarea cererii cu oferta de forţă de muncă.2. Cererea de forţă de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată care se formează la un

moment dat într-o economie şi se exprimă prin intermediul locurilor de muncă. Condiţia esenţială pentru ca nevoia de muncă să fie considerată în categoria cererii de muncă este salarizarea ei.

3. Oferta de forţă de muncă reprezintă disponibilităţile de muncă salariată aflate în economie la un moment dat. Oferta de forţă muncă se exprimă prin numărul celor apţi de muncă (populaţia aptă) din care se scade numărul persoanelor casnice, al studenţilor, militarilor în termen şi al celor care nu doresc să se angajeze întrucât au alte resurse pentru existenţă.

4. Din punct de vedere spaţial piaţa muncii se poate referi la o localitate, la o zonă mai mare sau mai mică sau la întreaga economie. Deci piaţa muncii poate avea raze diferite. trunchi de con răsturnat. 5. Cererea şi oferta de muncă reflectă legăturile dintre:

- dezvoltarea economico-socială ca sursă a cererii de muncă;- populaţia ca sursă a ofertei de muncă.

Această observaţie explică corelaţia dezvoltare-populaţie ca raport cerere-ofertă de muncă problemă pe care o vom aborda în capitolul destinat ocupării şi şomajului.

Ca expresie a raporturilor dintre cerere şi ofertă, piaţa muncii se desfăşoară în două trepte:a) Pe ansamblul economiei sau pe segmente mari de cerere şi ofertă, unde:- se stabilesc condiţiile generale de angajare a salariaţilor;- se precizează tendinţa de stabilire a salariilor (la nivel înalt sau scăzut).b) La nivel microeconomic unde se întâlnesc în termeni reali cererea şi oferta de forţă de muncă în

funcţie de condiţiile concrete ale firmelor şi salariaţilor, astfel:- cererea de muncă se dimensionează precis ca volum şi structură;- oferta de muncă se delimitează pornind de la programul de muncă, numărul de ore suplimentare

pe care salariaţii le acceptă etc.

Particularităţile ofertei şi cererii pe piaţa munciiCererea şi oferta de forţă de muncă prezintă anumite particularităţi, în raport cu cererea şi oferta

de pe alte pieţe, astfel:- pe termen scurt cererea de forţă de muncă este practic invariabilă, deoarece dezvoltarea unor

activităţi existente şi iniţierea altora noi, generatoare de locuri de muncă, presupun o anumită perioadă de timp;

- oferta de forţă de muncă în ansamblul său, se formează în decursul unui timp îndelungat, în care creşte şi se instruieşte fiecare generaţie de oameni până la vârsta la care să se poată angaja;

- posesorii forţei de muncă au o mobilitate relativ redusă;

40

- oferta de forţă de muncă depinde de vârstă, sex, starea sănătăţii, etc., condiţii care nu sunt neapărat de natură economică;

- oferta de forţă de muncă este perisabilă şi are un caracter relativ rigid;- cererea şi oferta de forţă de muncă nu sunt omogene, ci se compun din segmente şi grupuri

neconcurenţiale sau puţin concurenţiale, neputându-se substitui reciproc decât în anumite limite sau deloc.

Preţul pe piaţa forţei de muncă – salariul

Din confruntarea cererii cu oferta de forţă de muncă, se determină mărimea şi dinamica salariului. În cadrul acestei „confruntări”, salariaţii (purtătorii ofertei) respectiv patronii, managerii (purtătorii cererii) vor urmări obiective diferite: primii urmăresc maximizarea utilităţii respectiv minimizarea dezutilităţilor iar ceilalţi maximizarea profitului, astfel:

Purtătorul ofertei va urmări maximizarea utilităţii şi minimizarea dezutilităţilorSă urmărim relaţia salariul orar (SO) – salariu orar marginal (SOM):Prin salariul marginal orar, vom înţelege sporul de salariu rezultat ca urmare a creşterii cu o oră a

timpului de muncă. În cazul în care:- SOM > SO vom asista la maximizarea utilităţii prin care vom înţelege capacitatea salariului de

a maximiza satisfacţia salariatului; - SOM < SO prag vom asista la apariţia dezutilităţilor prin care vom înţelege apariţia

insatisfacţiei determinate de sacrificarea timpului liber cu toate funcţiile sale şi de efectele şi neplăcerile potenţiale de induse de muncă.

Trebuie precizat faptul că prima relaţie nu se realizează la infinit. De la un anumit punct ofertantul va trebui să realizeze un echilibru între utilitatea şi dezutilitatea muncii deoarece trebuie să se odihnească şi să-şi refacă forţele deoarece în caz contrar se va epuiza.

Deci factorii care influenţează oferta de muncă sunt : - Mărimea salariului real; - Raportul dintre utilitatea şi dezutilitatea muncii; - Nevoile de subzistenţă ale salariatului şi familiei sale.Purtătorul cererii (patronul) va urmări maximizarea profituluiLa fel ca şi în cazul pieţei bunurilor economice şi în cazul pieţei muncii un agent economic

(producător sau vânzător), va maximiza profitul când costul marginal al muncii este egal cu venitul marginal al muncii:

Prin costul marginal al muncii vom înţelege costul salarial al angajării unui număr suplimentar de angajaţi.

Prin venitul marginal se înţelege venitul încasat de firmă ca urmare a producţiei suplimentare (adiţionale) realizate de pe urma muncii prestate de salariaţii respectivi.

Grafic, formarea salariului pe piaţa muncii se poate reprezenta astfel:

Sal. Om

A B Salmin

SalE E

41

Cm

QA QE QB (Q)

Punctul E reprezintă punctul de echilibru dintre cererea şi oferta reală de muncă (C m respectiv Om

) căruia îi corespunde un salariu de echilibru SalE; de obicei acest salariu este considerat insuficient de sindicate sau salariaţi motiv pentru care, prin negocieri cu patronatul se ajunge la stabilirea salariului minim pe economie (Salmin > SalE) care va fi garantat prin contractul colectiv şi individual muncă încheiate între sindicate sau reprezentanţii salariaţilor şi patroni. Aceste documente, sunt acorduri între părţi ce stabilesc în limitele prevăzute de lege clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea şi alte drepturi ce decurg din raporturile de muncă.

Efectele situaţiei prezentate în graficul de mai sus sunt următoarele:- Datorită scumpirii forţei de muncă (Salmin > SalE) întreprinzătorul va reduce sau substitui

cantitatea folosită din acest factor; reducând cererea de muncă de la QE la QA ;- Datorită creşterii salariului are loc o creştere a ofertei de muncă de la QE la QB ;- Pe piaţă apare o discrepanţă (QB - QA) care generează şomajul (segmentul A -B) şi constituie o

problemă pentru autorităţile publice. Problematica şomajului va fi abordată la capitolul destinat analizei macroeconomice a ocupaţiei şi şomajului.

Concurenţa pe piaţa forţei de muncă

Monopsonul – în realitate, pe piaţa muncii nu există monopson pur, adică existenţa unui singur cumpărător (a unei singure firme angajatoare) dar există situaţia în care într-o anumită zonă se află o singură întreprindere mare şi câteva întreprinderi mici. Forţa de muncă fiind rigidă din punct de vedere teritorial, lucrătorii se vor confrunta cu un singur cumpărător dominant (căci firmele mici vor urma politica salarială a firmei mari), ceea ce se poate asocia situaţiei de monopson. Efectele unei astfel de situaţii sunt: nivelul redus al salariilor şi al gradului de ocupare.

Întrucât nivelurile salariale mici şi şomajul ridicat reprezintă o povară pentru bugetul de stat, este necesar ca acesta să intervină pe o astfel de piaţă prin stabilirea unor plafoane minime ale salariilor şi nivelului angajaărilor.

Monopolul – apare în situaţia în care pe piaţa forţei de muncă există un singur ofertant, reprezentat de sindicate. Sindicatele pot determina creşterea preţului pe piaţă (a salariului) prin două metode:

- reducerea ofertei de muncă – prin limitarea accesului altor persoane în ramura în care activează sindicatul;

- negocierea salariului.În cazul în care firmele sunt numeroase, orice presiune din partea sindicatelor pentru salarii mai mari

conduce la creşterea slariilor, dar şi la reducerea gradului de ocupare.În această situaţie intervenţia statului este necesară pentru a evita un nivel scăzut (în mod artificial) al

ocupării şi implicit povara sporită asupra bugetului asigurărilor sociale; de asemenea, nivelul ridicat al salariilor restricţionează oferta de bunuri, rezultând penurie pe piaţă ⇒ costurile ridicate favorizează creşterea preţurilor. Soluţia este aceea de a stabili plafoane maxime pentru salarii (spre nemulţumirea sindicatelor) sau impozitarea accentuată a salariilor mari.

Monopolul bilateral – apare în situaţia în care există o confruntare între firmă (monopol) şi sindicat (monopson). În această situaţie apar costuri tranzacţionale mari, iar cazurile de angajare fără forme legale devin un lucru obişnuit.

Pe o piaţă perfectă, salariul de echilibru ar fi superior celui de monopson şi inferior celui de monopol.

Coordonatele unei politici salariale coerente O politică salarială coerentă presupune respectarea următoarelor principii:1. Principiul de bază urmărit de politica veniturilor salariale este acela al realizării corelaţiei dintre

creşterea mai rapidă a productivităţii muncii în raport cu cea a salariilor. 2. Perfecţionarea mecanismelor legislative să permită desfăşurarea cu eficienţă şi într-un climat optim

a negocierilor între partenerii sociali viabili.3. Evitarea realizării unei ponderi excesive a veniturilor salariale în produsul intern brut; obiectivul

urmărit este acela al prevenirii fenomenelor inflaţioniste deoarece înclinaţia spre economii din salarii a populaţiei este mai redusă comparativ cu alte categorii de venituri.

42

4. Indexarea salariilor nominale trebuie realizată la un nivel care să asigure un salariu real corelat cu creşterea productivităţii muncii; în caz contrar menţinerea puterii de cumpărare la un nivel care nu reflectă eficienţa economiei va duce la afectarea investiţiilor şi cheltuielilor bugetare.

Întâlnirea cererii şi ofertei pe piaţa muncii şi tranzacţiile care au loc între subiecţii (purtătorii) acestora, în cazul când reuşesc, se finalizează şi se consfinţesc prin încheierea unui contract de angajare, denumit şi contract de muncă. Acesta reflectă acordul de voinţe exprimate liber dintre angajator şi angajat şi convenit cu prilejul interviului pentru ocuparea locului de muncă.

Pentru orice salariat, în ocuparea unui loc de muncă astfel încât să beneficieze de avantajele pe care le pot asigura existenţa şi funcţionarea pieţei muncii rămâne determinantă semnarea contractului de angajare. Orice alt mod de a depune o muncă salariată este ilegal, atât pentru angajat, cât şi pentru firma care face angajări. O dată ce admit o astfel de angajare, salariatul şi firma respectivă se antrenează într-o relaţie interzisă şi pedepsită de lege, salariatul rămâne la discreţia conducerii firmei, pierde o mulţime de drepturi cu privire la asigurarea de şomaj, protecţia muncii, asigurarea îngrijirii medicale. Acest gen de funcţionare a pieţei muncii este denumit „muncă la negru” sau „piaţa neagră a muncii”, care oferă firmelor posibilitatea de a se sustrage plăţii obligaţiilor pe care le au cu privire la asigurarea medicală şi socială a salariaţilor lor, de a fixa salariile aşa cum consideră de cuviinţă, de a interzice grevele etc., iar salariaţilor le permite să se sustragă de la plata impozitelor pe venit, pierzând însă toate avantajele proprii angajării legale, inclusiv dreptul la pensie, în anumite condiţii.

În conformitate cu legislaţia românească în domeniu, contractul individual de muncă trebuie înregistrat în termen de cinci zile la Direcţia Generală de Muncă şi Protecţie Socială din cadrul judeţului respectiv. Trebuie menţionat faptul că un contract individual de muncă nu poate cuprinde clauze contrare contractului colectiv de muncă din cadrul unităţii respective.

Pentru a fi valabil, contractul de muncă trebuie să respecte toate prevederile legale în vigoare şi să cuprindă, în plus, condiţiile de muncă şi de angajare nedeterminate precis prin normele juridice existente, precum şi alte drepturi şi obligaţii care îl privesc atât pe angajator, cât şi pe salariat. Astfel, pot fi prevăzute:

- orele suplimentare ce pot fi efectuate de salariat şi modul în care vor fi remunerate;- modul în care este organizată munca pe schimburi, dacă este cazul;- condiţiile în care se execută munca în zilele de sărbători legale - program, remunerare, etc. - regulile executării muncii pe timpul nopţii sau în anumite momente speciale ale perioadei de muncă;- modul de salarizare – nivelul salariului minim, salariul lunar şi/sau săptămânal, orar, - sporuri acordate şi în ce condiţii, sub ce formă se plăteşte cuantumul salariului în situaţie de şomaj tehnic, etc.- condiţiile de promovare în muncă, de reorientare profesională, de perfecţionare a calificării;- ce anume constituie conflict de muncă şi cum se rezolvă acesta;- cum se asigură protecţia muncii şi răspunderile angajatului şi angajatorului.

Încadrarea în muncă a unei persoane se poate realiza şi prin încheierea unei convenţii civile de prestări de servicii în unele situaţii cum ar fi: prestarea muncii la asociaţiile de locatari; pentru îndeplinirea unor activităţi cu o durată de cel mult 60 de zile; pentru desfăşurarea unor activităţi cu caracter permanent care nu depăşesc în medie 3 ore/zi în raport cu programul lunar de lucru de 170 ore. Se încheie la fel ca şi în cazul contractului colectiv de muncă de către persoana care a angajat şi se înregistrează în termen de 5 zile la direcţiile generale de muncă şi protecţie socială. Persoanele angajate pe baza acestei convenţii nu dobândesc calitatea de salariat şi nici nu beneficiază de protecţia socială deoarece angajaţii nu plătesc contribuţie pentru şomaj.

4.2 Piaţa de capital Într-un sens foarte larg, obiectul pieţei capitalului îl constituie titlurile financiare pe termen lung,

cunoscute sub termenul de valori mobiliare. Motivaţia principală a unei pieţe de capital constă în economia şi plasarea valorilor mobiliare ale agenţilor economici în căutare de capital către posibilii investitori, deţinători de excedente de capital.

Vânzătorii de astfel de titluri pot fi: firmele, băncile şi societăţile financiare, autorităţile publice guvernamentale, administraţiile locale care au nevoie de resurse băneşti. Cumpărătorii sunt agenţi

43

economici – persoane fizice sau juridice - care dispun de economii băneşti pe care le folosesc pentru cumpărarea de astfel de titluri.

Potrivit literaturii de specialitate titlurile financiare pot fi: Titluri financiare pe termen scurt când facilitează finanţări şi plasamente pe perioade mai mici

de un an ( efectele de comerţ - cambia şi biletul la ordin; certificate de depozit ; bonuri de tezaur).Acestea intră în sfera de cuprindere a pieţei monetare. Titluri financiare pe termen lung care includ în principal obligaţiunile şi acţiunile; acestea sunt

negociate pe piaţa capitalului. Acestea sunt de fapt titluri care generează în viitor un flux de venituri viitoare.

La rândul lor, în funcţie de veniturile generate, titlurile financiare pe termen lung se clasifică în:- titluri financiare pe termen lung cu venituri fixe: obligaţiuni şi acţiuni privilegiate;- titluri financiare pe termen lung cu venituri variabile: acţiuni ordinare.

Caracterizare succintă a obligaţiunilor şi acţiunilor se regăseşte în următorul tabel:Obligaţiunea Acţiunea

Este un titlu de credit: - emitentul obligaţiunii este debitorul - deţinătorul obligaţiunii – obligatorul este un simplu creditor şi nu asociat. Drepturi pe care le implică deţinerea unei obligaţiuni: - încasarea în mod regulat (anual, semianual etc) a cuponului acţiunii, care prezintă venitul fix al acesteia ; - dreptul de a primi la o dată determinată, numită scadentă valoarea nominală a obligaţiunii care de fapt este suma cu care este creditat emitentul.

Este un titlu de proprietate într-o societate comercială pe acţiuni care dovedeşte participarea deţinătorului acesteia la capitalul social. Drepturi pe care la implică deţinerea unei acţiuni: - dreptul de decizie; - dreptul de informare; - dreptul asupra rezervelor; încorporate în capitalul social ; - dreptul la dividende.

Emitenţii de acţiuni pot fi societăţi comerciale pe acţiuni

Emitenţii de obligaţiuni pot fi: - statul - care are ca obiectiv acoperirea unor deficite bugetare; - întreprinderi publice – care urmăresc finanţarea unor investiţii importante; - întreprinderi private.

Două observaţii se impun cu referire la acţiuni :1. Acţiunile privilegiate se deosebesc de cele ordinare prin accesul inegal la decizii, profituri;

deţinătorii acestora :- au prioritate la vot şi la distribuirea profiturilor;- în cazul lichidării societăţilor comerciale sunt primele care au dreptul la despăgubiri.2. Acţiunile se deosebesc de părţile sociale prin regimul de transmisibilitate; în principiu părţile

sociale nu pot forma obiect de transmitere către persoane străine de societate ; există şi în acest caz o excepţie : pot fi transmise unor terţe persoane dacă asociaţii care deţin 3/4 din capitalul social au fost de acord cu aceasta.

Ele pot fi dobândite numai prin mijloace juridice de drept civil (cesiune). În schimb acţiunile sunt guvernate de principiul transmisibilităţii fără a fi relevant dacă dobânditorul face parte din societatea comercială sau este terţ. De asemenea se mai deosebesc după natura juridică a înscrisurilor ; certificatul de părţi sociale este doar un titlu de legitimare pe când acţiunea este un autentic titlu de valoare încorporând în ele şi drepturile pe care le conferă (a se vedea tabelul anterior).

Structura şi instituţiile pieţei capitalului

44

În funcţie de momentul în care se face tranzacţia, piaţa de capital se divide în două segmente dependente temporal: primară şi secundară.

a) Piaţa primară - în care se vând şi se cumpără emisiunile noi de titluri financiare pe termen lung; pe această piaţă:

- se emit şi se plasează titlurile financiare pe termen lung la valoarea nominală;- vânzătorii (agenţi economici, autorităţi publice guvernamentale, administraţii locale), care au

nevoie de resurse băneşti oferă noi titluri pe termen lung; - cumpărătorii (alţi agenţi economici – populaţia instituţii financiare) care dispun de economii băneşti achiziţionează asemenea titluri; - operaţiunile se realizează de obicei de către bănci care în acest scop solicită un comision pentru efectuarea acestor tranzacţii.

b) Piaţa secundară - în care se negociază titlurile financiare emise în prealabil; pe această piaţă:- se tranzacţionează titlurile de valoare emise anterior, la un preţ numit curs;

- un rol important îl au bursele care reprezintă principala instituţie de intermediere a vânzărilor şi cumpărărilor de titluri financiare pe piaţa secundară.

Piaţa secundară este şi expresia aproape perfectă a reglării libere între cererea şi oferta de valori, fiind un barometru, în primul rând al nevoii de capital, dar şi al stării economice, sociale şi politice a unei ţări. Din acest punct de vedere, piaţa secundară de capital poate fi considerată o piaţă absolută, unde legea cererii şi a ofertei găseşte terenul propice acţiunii sale neîngrădite. Asigurând mobilitatea capitalurilor, a lichidităţilor pe termen lung şi mediu, a negociabilităţii oricărui titlu trecut de piaţa primară, piaţa secundară atrage, deopotrivă, investitori “de profesie”, dar şi investitori “de ocazie”, în speranţa unui profit maxim într-un timp record. Funcţionarea efectivă a pieţei secundare se realizează prin intermediul pieţelor interdealeri, numite şi pieţe de negocieri şi, în principal, prin intermediul burselor de valori.

Pe piaţa de capital funcţionează trei instituţii fundamentale:

1.Comisia Naţională a Valorilor MobiliareEste un organism guvernamental cu responsabilităţi în coordonarea pieţei capitalului.Deoarece pe această piaţă se emit şi circulă valori foarte mari sub forma unor documente, respectiv

titluri de valoare (hârtii de valoare) şi care reprezintă valori reale, există riscul lansării unor hârtii fără acoperire, cu toate consecinţele ce ar decurge de aici. Pentru a evita acest lucru, în toate ţările cu o economie de piaţă avansată se constituie o instituţie centrală pentru atestarea acestor valori mobiliare, constituindu-se astfel într-un garant al lor şi al felului în care se fac tranzacţiile cu aceste valori. La noi în ţară această instituţie s-a constituit în 1994 şi poartă denumirea de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare. Principalele atribuţii ale acestei comisii sunt:

- înregistrarea tuturor hârtiilor de valoare ce se emit pe piaţa primară şi confirmarea prospectelor de emisiune;

- atestarea brokerilor şi a caselor de brokeraj, precum şi urmărirea activităţii asociaţiilor de brokeri;- controlul activităţii burselor de valori;- aprobarea, în consultare cu autoritatea guvernamentală a înfiinţării unor noi burse de valori.

2. BrokerajulPrincipalul actor al pieţei capitalului este broker-ul (în România aceştia se numesc agenţi de

bursă). Din punct de vedere instituţional, broker-ul este conceput la trei niveluri:- persoană fizică ce practică profesiunea de broker;- case de brokeraj ce operează ca intermediari între vânzătorii şi cumpărătorii de hârtii de valorare;- asociaţii de brokeri.

Funcţiile principale ale caselor de brokeraj sunt următoarele:- introducerea noilor emisiuni pe piaţa primară;- tranzacţii în pieţele secundare;- tranzacţii pe cont propriu (dealing);- gestionarea portofoliilor de hârtii de valoare;- consultanţă în probleme de investiţii financiare;- păstrarea în custodie a hârtiilor de valoare.

45

În cadrul conceptului de bancă universală pot presta servicii de brokeraj şi băncile comerciale. Dar, din punct de vedere organizatoric, brokerajul este o operaţiune separată de acţiunile principale ale băncii.

3. Bursa de valoriAceasta este o piaţă organizată pentru tranzacţiile cu hârtii de valoare emise anterior de către cele

mai importante societăţi comerciale pe acţiuni, precum şi de către autoritatea guvernamentală.Particularitatea bursei de valori constă în faptul că hârtiile de valoare se vând şi se cumpără la

preţuri stabilite, pe baza cererii şi ofertei, în cadrul şedinţelor de licitaţie. Acestea se desfăşoară într-un loc anumit, în zile şi la ore fixate în cadrul programului.

Problema fundamentală a tranzacţiilor la bursă este formarea preţului, cursului sau cotaţiei titlurilor. Acesta poate fi sensibil diferit de valoarea lor nominală, fiind influenţat de numeroşi factori economici şi extraeconomici (situaţia economico-financiară a firmei emitente, mărimea veniturilor anterioare aduse de titlu şi perspectivele de viitor, rata dobânzii pe piaţa monetară, rata inflaţiei, conjunctura internă şi internaţională, etc.).

În România, în conformitate cu prevederile Legii nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi Bursele de Valori prin Decizia Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nr. 20/21.04.1995 s-a înfiinţat Bursa de Valori Bucureşti (BVB). BVB este o instituţie publică cu personalitate juridică ale cărei membre sunt societăţile de servicii financiare care au obţinut autorizaţia de negociere în Bursă. Fiind o instituţie a pieţei de capital, BVB este supravegheată şi controlată de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, atât în ceea ce priveşte administrarea şi funcţionarea, cât şi regimul operaţiunilor şi disciplina societăţilor de servicii financiare şi a agenţilor acestora.

Cererea şi oferta de titluri financiare pe termen lung

După cum s-a văzut din parcurgerea rândurilor anterioare, vânzarea-cumpărarea de titluri financiare se face pe cele două pieţe primară respectiv secundară la un anumit preţ denumit curs.

Trebuie menţionat că pe piaţa primară acest preţ este ferm (valoarea nominală a titlului) iar pe piaţa secundară se formează ca urmare a acţiunii cererii şi ofertei. Pornind de la această afirmaţie ne propunem în acest subcapitol să analizăm influenţa diverşilor factori asupra cererii şi ofertei de titluri financiare pe termen lung.

Asupra cererii de titluri financiare acţionează în principal următorii factori (după Niţă Dobrotă):1. Randamentul titlurilor financiare ;2. Câştigurile potenţiale rezultate din achiziţionarea titlurilor financiare ;3. Lichiditatea titlurilor financiare;4. Riscul plasamentelor cu titluri financiare.Aşadar aprecierea plasării de către un investitor a unor disponibilităţi băneşti în titluri financiare

se face după o serie de indicatori c cuantifică factorii de mai sus:1.Randamentul titlului financiar are un rol însemnat în decizia de cumpărare a obligaţiunilor

sau acţiunilor.

Din punct de vedere al formalizării matematice aceasta însemnă că:

(1) şi (2)

unde :P - preţul titlurilor financiare (obligaţiuni sau acţiuni);V0 - valoarea prezentă a fluxului de venituri viitoare (venituri fixe şi variabile) ;n - termenul de scadenţă.A. În cazul obligaţiunilor:Cuponul (C) reprezintă un venit care rămâne fix până la scadenţă (n) iar obligaţiunea este

răscumpărată la scadenţă la valoarea nominală. În această situaţie rel. (2) devine:

În literatura de specialitate randamentul titlurilor financiare este definit ca fiind acea rată de actualizare pentru care preţul titlului este egal cu valoarea prezentă a fluxului asociat de venituri viitoare.

46

sau

(2)

dacă termenul de scadenţă este infinit adică:

(2)

atunci :

(3)

unde:P0 - preţul obligaţiuniiC - cuponulR0 - randamentul obligaţiunii

B. În cazul acţiunilor raţionamentul este asemănător :

(3)

unde:PA - preţul acţiuniiRA - randamentul acţiuniiD1 = D2 = …. = Dn - flux de dividende constantDeoarece am considerat durata de viaţă nelimitată

(3)

de unde :

(4)

Studiul relaţiilor (3) şi (4 ) ne permite formularea următoarelor observaţii : Randamentul unui titlu financiar exprimă câştigul anual (venit fix sau variabil) scontat la o

unitate monetară plasată în titluri. Din analiza rel. 3 şi 4 se constată că randamentul creşte dacă preţul titlurilor financiare este mai

mic. Condiţia de plasament rentabil este

R0 d sau RA dunde d - rata dobânzii

2. Câştigul potenţial al titlului financiarRandamentul pe care l-am analizat anterior este important sub aspectul fluxului veniturilor ce s-

ar obţine dar în aceiaşi măsură este important să urmărim veniturile ce s-ar obţine care apar ca urmare a variaţiei preţurilor acestor titluri.

Câştigul potenţial este dat de următoarele relaţii:A. În cazul unei obligaţiuni :

(5)

unde :C - câştigul potenţial al unei obligaţiuniP1, P0 - preţurile la două momente diferiteIp - indicele de variaţie al preţurilorR0 - randamentul obligaţiunii

47

Studiu de caz:O obligaţiune cu valoare nominală Vnom = 20.000 lei a fost cumpărată cu preţul P0 = 18.000 lei

având un venit garantat de 11.400 lei (echivalent unui randament nominal de 57% stabilit de emitent9). Se anticipează o creştere a preţului obligaţiunii la P1 = 19000 lei.

În aceste condiţii câştigul potenţial va fi:

deci o creştere de 68%

B. În cazul unei acţiuni :

(6)

unde:C - câştigul potenţial al unei acţiuni;RA - randamentul acţiuniicelelalte notaţii fiind cunoscuteAplicaţieO acţiune aduce dividend de 6.600 lei. Se anticipează o creştere a preţului de la 8.000 lei la 8.100

leiÎn această situaţie câştigul potenţial va fi :

deci o creştere de 71,25%

Concluzii Câştigul potenţial al unui titlu se determină însumând randamentul cu variaţia preţului. Câştigul este potenţial deoarece devine efectiv numai dacă anticipările se dovedesc corecte şi

devin efective numai în urma vânzării acţiunii.Din cele arătate se desprinde ideea că posibilitatea obţinerii de câştiguri ca urmare a modificării

preţului generează speculaţii cu titluri financiare. Aşa cum arătam la subcapitolul anterior operaţiunile la bursele de valori se efectuează la vedere şi la termen.

Operaţiunile la termen sunt în esenţă speculative; din acest punct de vedere literatura de specialitate a consacrat două tipuri de tranzacţii speculative :

a) Speculaţii de tip “bull” (taur) sau “ a la hausse”(creştere) ;b) Speculaţii de tip “bear” (urs) sau “ a la baisse”.

Speculaţii de tip “bull” sau “ a la hausse”

Speculaţii de tip “bear” sau “ a la baisse”

Regula este: “cumpără astăzi ieftin şi vinde mâine scump”Exemplu :- investitorul intuieşte că în viitor preţul va creşte de la P0 la P1 deci P1 > P0 ;- cumpără în momentul prezent la valoarea P0= 900 lei/act dar cu scadenţa la momentul t1 ;- deoarece valoarea acţiunii ajunge la P1= 1000lei/act el va plăti la t1 P0= 900lei/act (conform înţelegerii) ;- în acest moment favorabil el va revinde acţiunea la valoarea P1= 1000lei/act câştigând din diferenţa P=P1-P0 =100 lei/act.

Regula este : “vinde scump astăzi ce cumperi mâine ieftin”exemplu :- investitorul intuieşte că viitor preţul va scade de la P0 la P1 deci P0>P1

- vinde la momentul prezent la valoarea P0 = 1000 lei/act dar cu scadenţa la momentul t1

- deoarece valoarea acţiunii ajunge la P1 = 900 lei el va primi valoarea P0= 1000lei/act (conform înţelegerii) câştigând diferenţa P0-P1=P deci 100 lei/act

Asupra operaţiunilor speculative facem următoarele observaţii: Cel care intuieşte evoluţia reală a preţului acţionând ca atare va câştiga iar celălalt va pierde ; Un speculator tip “bull”(“a la hausse”) se transformă în speculator tip “bear”(“a la baisse”) şi

invers.3. Lichiditatea titlurilor financiare reprezintă uşurinţa şi costurile cu care agentul economic

poate schimba titlul în monedă.Practic o lichiditate mare însemnă posibilitatea vânzării rapide şi la costuri minime a acţiunilor

respectiv obligaţiunilor. De aceea cumpărătorii se îndreaptă spre titlurile cu grad ridicat de lichiditate.

48

4. Riscul plasamentului în titluri financiareTitlurile prezintă grade diferite de risc; cele mai riscante sunt acţiunile dar dintre acestea cele

privilegiate sunt mai puţin riscante ; obligaţiunile sunt mai puţin riscante iar dintre acestea cel mai puţin riscante sunt obligaţiunile guvernamentale.

În ceea ce priveşte oferta de titluri financiare aceasta este determinată de necesitatea procurării unor sume de bani. Din acest motiv autorităţile administraţiei centrale şi locale precum şi marile întreprinderi apelează la emisiuni de titluri financiare.

Firmele emit titluri de valoare în scopul finanţării pe termen lung deoarece pe termen scurt au surse interne de finanţare (amortizări, profituri nedistribuite)

Se pune întrebarea următoare: care este raportul dintre finanţarea prin titluri de valoare cu venit fix (obligaţiuni) şi finanţarea prin titluri de valoare cu venit variabil (acţiuni) ştiut fiind faptul că acordarea drepturilor posesorilor de astfel de hârtii de valoare necesită cheltuieli pentru intreprindere?

Se impune aşadar introducerea unui indicator denumit levierul financiar. Levierul financiar reprezintă raportul dintre cele două categorii de titluri financiare cu venit fix respectiv variabil.

Observaţii :- Creşterea levierului măreşte riscul ca întreprinderea să nu poată achita la scadenţă cuponul ce

trebuie plătit, indiferent de rezultatele economice, dar are efecte pozitive privind dividendul pe acţiune ; trebuie însă menţionat faptul că o creştere a levierului este limitată, deoarece dacă este excesivă cumpărătorii potenţiali manifestă reţineri în achiziţionarea obligaţiunilor respective ;

- Descreşterea levierului ca efect al finanţării prin acţiuni în cazul în care întreprinderea are rezultate economice favorabile duce la creşterea dividendelor; creşterea numărului proprietarilor de acţiuni tentaţi de performanţele economice determină reducerea profitului pe acţiune.

Datorită faptului că cererea şi oferta se confruntă pe piaţa capitalului preţul sau cursul titlurilor financiare nu coincide decât în rare situaţii cu valoarea nominală (de regulă la lansarea pe piaţă).

4.3 . Piaţa monetară Pe această piaţă obiectul tranzacţiei îl formează moneda – numerar, a cărei producere cade în

sarcina Băncii Centrale şi/sau banii de cont, a căror creare este asigurată de băncile comerciale, iar preţul îmbracă forma specifică de rată a dobânzii.

Piaţa monetară are rolul de a compensa excedentul cu deficitul de monedă existente la diferiţi agenţi economici şi de a regla cantitatea de monedă în economie.

Compensarea excedentului cu deficitul de monedă ale agenţilor economici reprezintă o activitate cu caracter comercial realizată de bănci, acestea având rolul de intermediar între cererea şi oferta de monedă.

Acordarea de credite reprezintă principalul tip de tranzacţie pe piaţa monetară. Aceasta este o tranzacţie de finanţare, prin care cei aflaţi în deficit bănesc temporar obţin resursele solicitate. Acordarea creditelor se face, de regulă, pe baza unor garanţii şi a bonităţii clientului, adică a aprecierilor pe care le

Obiectivul agenţilor economici ce emit titluri de valoare este acela al identificării levierului care echilibrează obiectivul maximizării dividendului ce revine pe o acţiune cu cerinţa minimizării finanţării.

În concluzie, obiectivele cumpărătorilor potenţiali vizează un echilibru între randament, risc şi lichiditate: randamente înalte, riscuri reduse şi lichiditate ridicată.

49

face banca la care clientul s-a adresat asupra situaţiei lui, în funcţie de diferite criterii, astfel încât creditorul să se asigure faţă de eventualele riscuri pe care le comportă restituirea creditului şi plata dobânzii în condiţiile convenite prin contractul încheiat între părţile participante.

Dar pe piaţa monetară pot să apară şi operaţiuni de refinanţare. Ele se ivesc atunci când un creditor a utilizat resursele băneşti pentru acordarea de împrumuturi şi apelează la alte bănci şi instituţii financiare pentru a obţine, la rândul său, un credit a cărui necesitate a apărut în mod neprevăzut. Prin operaţiunile de refinanţare agenţii economici sunt incluşi într-o amplă reţea de interdependenţe.

Agregatele monetare Pentru ca moneda să-şi poată exercita cu eficienţă funcţiile în cadrul economiei, trebuie să existe

într-un anumit volum şi structură, definite prin conceptul de masă monetară.

Masa monetară reprezintă ansamblul mijloacelor de plată, existente la un moment dat într-o economie.

Masa monetară se măsoară prin lichiditatea monetară exprimată prin intermediul indicatorului

rata lichidităţii (RLm):

Practic acest indicator exprimă capacitatea instrumentelor monetare de a fi transformate în bani lichizi sau de a îndeplini funcţiile acestora (etalon al valorii, unitate de cont, mijloc de plată şi de schimb, mijloc de tezaurizare) în scopul efectuării tranzacţiilor economice respective. În ansamblul masei monetare s-au conturat pe parcursul timpului următoarele componente:

- moneda efectivă, sau numerarul;- moneda de cont, respectiv disponibilităţile în conturi curente;- depunerile la termen în vederea economisirii;- alte active, cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate.

În ultimele decenii s-au produs modificări în volumul şi structura masei monetare, disponibilităţile monetare (băneşti) propriu-zise scăzând ca pondere în favoarea disponibilităţilor semimonetare. Masa monetară şi componentele ei sunt analizate şi aprofundate cu ajutorul conceptului de agregat monetar. Agregatele monetare desemnează părţile constructive ale masei monetare, fiecare autonomizat prin:

- funcţii specifice;- agenţi specializaţi care emit instrumente de plată;- instituţiile bancar-financiare care le gestionează;- fluxurile economice reale pe care le mijlocesc.

Particularitatea agregatelor monetare este de a se îmbina unul în altul: agregatul mai mic este conţinut în agregatul de talie imediat superioară şi tot aşa până când agregatul cel mai mare le conţine pe toate celelalte. Criteriul după care sunt delimitate agregatele monetare este cel al lichidităţii, al uşurinţei transformării în bani lichizi. Referitor la un activ sau un portofoliu, lichiditatea caracterizează gradul de certitudine, de siguranţă a celui care deţine activul (portofoliul) de a dispune la fiecare moment de o suma cel puţin egală cu valoarea sa nominală. Analiza economică distinge trei categorii principale de lichidităţi:

M1 – lichidităţile primare sau altfel spus activele perfect lichide, care permit efectuarea de plăţi imediate; acestea sunt: numerarul în circulaţie (bancnote, monede divizionare) şi depozitele la vedere, în principal cele operabile prin cecuri. M1 reprezintă masa monetară în sens restrâns;

M2 – lichidităţile secundare sunt constituite din active care pot fi transformate foarte rapid în lichidităţi primare fără riscul de a pierde capital, adica sunt monetizabile. M2 desemneaza masa monetară în sens larg şi cuprinde, în plus faţă de M1, depozitele la vedere neoperabile prin cecuri, depozitele la casele de economii, depozitele la termen aflate în gestiunea baăcilor, acţiuni ale fondurilor de ajutor reciproc;

M3 – lichidităţile terţiare sunt constituite din active cu un grad mai mic de lichiditate. Transformarea lor în lichidităţi primare comportă riscul căderii preţului acestor active. M3 cuprinde, pe

50

lânga M2, valorile mobiliare private (acţiuni şi obligaţiuni) şi valori mobiliare publice (împrumuturi ale statului, colectivităţi publice sau întreprinderi publice.

Stabilirea numărului şi continutul agregatelor monetare diferă de la o ţară la alta. De exemplu în S.U.A. se operează cu cinci agregate monetare, în Franţa cu trei iar în Marea Britanie cu şapte. În România se operează cu două agregate monetare: M1 şi M2. Fondul Monetar Internaţional a stabilit câteva linii directoare pentru elaborarea statisticilor financiare internaţionale. Orientările Fondului nu ţin însă seama de diversitatea sistemelor financiare şi monetare ale diverselor ţări. De fapt, Fondul Monetar Internaţional identifică trei categorii standardizate ale agregatelor monetare, care pot, daca este necesar, să fie descompuse în categorii nestandardizate, pentru a face distincţie între lichidităţi, potrivit fiecărei ţări:

- money: numerarul în afara sistemului bancar şi conturile curente ale agenţilor economici deschise la bancă;

- qvassimoney: depozitele bancare ale agenţilor economici;- other ithems: mijloace băneşti cu mişcare lentă sau fără mişcare.

Circulaţia monetară

Importanţa monedei în economie este dată de măsura în care aceasta circulă şi finanţează tranzacţiile economice.

Potrivit relaţiei lui Irving Fisher, ecuaţia cantitativă a monedei permite măsurarea cererii de monedă din economie astfel:

MV = PQîn care: M = masa monetarăP = nivelul preţurilorQ = volumul bunurilor şi serviciilorV = viteza de circulaţie a monedei

Din această relaţie rezultă că viteza de circulaţie a monedei, V, depinde de volumul tranzacţiilor şi nivelul masei monetare.

V = (PxQ) / M

Viteza de circulaţie a monedei care reprezintă numărul de operaţiuni de vânzare cumpărare şi de plăţi pe care îl mijloceşte o masă monetară într-o perioadă de timp determinată.

Astfel, viteza de circulaţie a monedei se stabileşte în funcţie de numărul de acte de vânzare-cumpărare pe care le mijloceşte un semn bănesc, de o anumită valoare, într-o anumită perioadă de timp.

Viteza de circulaţie micşorează sau amplifică volumul masei monetare, după cum aceasta cunoaşte o accelerare sau încetinire. Spre deosebire de mărfuri, care se află în sfera circulaţiei un interval foarte scurt de timp, (atât cât este necesar pentru a trece din sfera producţiei în sfera consumului) cantitatea de monedă staţionează în sfera circulaţiei o perioadă mai îndelungată de timp, mijlocind mai multe acte de vânzare-cumpărare în decursul unui an.

În practică este dificil să se măsoare cu exactitate numărul circuitelor efectuate de monedă, din acest motiv calculându-se un alt indicator, viteza de rotaţie. Aceasta arată frecvenţa cu care banii se reîntorc la bancă, şi poate să fie determinat sub formă de coeficient sau în număr de zile.

Sub formă de coeficient, viteza de rotaţie arată numărul de rotaţii pe care le realizează masa monetară pentru a servi un anumit număr de acte de vânzare-cumpărare. Pentru a cuantifica operaţiunile de vânzare-cumpărare se calculează rulajul bănesc, respectiv încasările şi plăţile realizate în decursul unei perioade. Relaţia vitezei de rotaţie devine, astfel:

Vr = Rulaj bănesc / Masa monetară

Numitorul fracţiei reprezintă masa monetară calculată ca medie (trimestrială sau anuală). Cu cât rulajul bănesc este mai mare, cu atât un semn bănesc efectuează mai multe rotaţii.

Ca durată în zile, viteza de rotaţie se poate exprima astfel:

51

Dz = Dp / Vr = (Mm x Dp) / R

în care:Dp = durata perioadei de analiză (90 zile sau 360 zile)Vr = viteza de rotaţie sub formă de coeficientAtunci când viteza de rotaţie creşte, durata în zile a unei rotaţii se diminuează, după cum este

evidenţiat în aplicaţia următoare:

Aplicaţie

În decursul unei perioade de un an, într-o ţară, s-a constatat un rulaj bănesc în valoare de 103.390 mild um, în condiţiile unei mase monetare medii de 35.450 mild um. În aceste condiţii, numărul de rotaţii realizate de o unitate monetară, pentru a mijloci vânzările şi cumpărările din economie este:

Vr = 103.390 mild / 35.450 mild. = 2,91 rotaţiiNumărul de zile necesare pentru realizarea unei rotaţii este:Dz = ( 35.450 x 360 zile) / 103.390 = 123,71 zile / anDacă în urma majorării preţurilor, rulajul bănesc ar creşte la 135.400 mild, atunci viteza de

rotaţie va cunoaşte următoarea modificare:Vr = 135.400 / 35.450 = 3,81 rotaţiiDz = 360 / 3,81 = 94,48 zileCoeficientul de rotaţie Vr creşte de la 2,91 la 3,81 rotaţii, iar perioada de timp necesară unei

rotaţii scade la 123,71 zile la 94,48 zile, ceea ce reflectă accelerarea vitezei de rotaţie.Pentru o mai bună urmărire a gradului de activitate a componentelor masei monetare, se poate

măsura viteza de circulaţie pe baza M1 şi M2.Viteza de rotaţie (circulaţie) Vr este dată de relaţiile:

Raportul M2/PIB poartă numele de bumerang monetar şi poate fi definit ca acumularea de economii forţate, deţinerea de masă monetară peste nivelul dorit.

În economiile de comandă, această acumulare este involuntară deoarece prin raţionalizarea volumului de bunuri şi servicii de către planificatori, consumatorii nu au pe ce să-şi cheltuiască banii rezultând implicit o viteză de circulaţie (rotaţie) mai lentă.

Pentru mai buna înţelegere a problematicii prezentate anterior să rezolvăm în continuare câteva aplicaţii:

AplicaţieMasa monetară existentă în cadrul agregatului M2 creşte prin atragerea economiilor populaţiei la

vedere şi la termen de la 10.000 unităţi monetare la 12.000 unităţi monetare în condiţiile în care se prognozează o reducere a produsului intern brut cu 6% faţă de valoarea prezentă care este de 25.000 de unităţi monetare.

1.Variaţia masei monetare este:

2.Variaţia produsului intern brut (PIB) este:IPIB = 100% - 6% = 94%

3.Variaţia valorii bumerangului monetar (IVbm ) este:

4. În această situaţie viteza de rotaţie (IVr ) calculată în două moduri va fi:

sau

52

deci o scădere cu 22% a vitezei de rotaţie duce la o creştere a ratei lichidităţii monetare de:

adică cu 28%

Încetinirea vitezei de rotaţie (circulaţie) a monedei semnifică faptul că s-au format stocuri monetare inactive

AplicaţieFaţă de perioada anterioară avem următoarele evoluţii: în condiţiile înviorării activităţii

economice prin retragerea economiilor din bănci de către deponenţi în vederea realizării de investiţii, masa monetară din cadrul agregatului M2 scade cu 10% iar produsul intern brut creşte cu 6%.

Reluăm raţionamentul anterior1.Variaţia masei monetare este: IM2 = 100% - 10% = 90%2.Variaţia produsului intern brut este:IPIB = 100% + 6% = 106%3.Variaţia valorii bumerangului monetar

este:

4.Variaţia vitezei de rotaţie (circulaţie) este:

ceea ce echivalează cu o creştere a vitezei de rotaţie de 17% ; această creştere echivalează cu o reducere a ratei lichidităţii monetare de:

adică -14,6%

Creşterea vitezei de rotaţie (circulaţie) semnifică faptul că se reduce lichiditatea monetară fapt pozitiv până la punct critic; este un semnal că se manifestă o înviorare economică.

Cererea şi oferta de monedă

Specialiştii apreciază că moneda nu este “o perdea” care maschează activitatea economică ci o parte integrantă a mecanismului economiei de piaţă. Din această perspectivă se impune studierea problematicii cererii şi a ofertei de bani în contextul realizării echilibrului monetar.

Cererea de monedă exprimă necesarul de bani pentru realizarea acelor motivaţii şi considerente care solicită bani efectivi.

Agenţii economici doresc monedă pentru funcţiile pe care aceasta poate să le îndeplinească şi nu pentru calităţile intrinseci ale diferitelor instrumente monetare. Astfel, purtătorii cererii de monedă pot fi: firmele – pentru a-şi asigura finanţarea activităţilor economice; trezoreria – pentru a finanţa deficitul bugetar; băncile şi alte instituţii financiare care au nevoie de credite; populaţia – pentru a-şi susţine nevoile de consum.

Cererea generală de monedă este influenţată de o serie de factori, ca de exemplu:- volumul total al schimburilor mijlocite efectiv de monedă şi de viteza de rotaţie a acesteia.

Aceasta înseamnă că masa monetară se află în raport direct proporţional cu volumul bănesc al bunurilor economice schimbate (rezultat din potenţarea volumului fizic al bunurilor şi serviciilor supuse vânzării – cumpărării cu nivelul preţurilor) şi invers proporţional cu viteza de rotaţie a monedei (adică numărul de acte de schimb pe care le facilitează o unitate monetară în orizontul de timp pentru care se calculează masa monetară).

- amploarea creditului – adică raportul între vânzările pe datorie şi plăţile făcute în contul creditelor ajunse la scadenţă în perioada de referinţă;

- comportamentul agenţilor economici faţă de monedă (preferinţa pentru lichiditate) – se bazează pe mai multe mobiluri concrete: mobilul venitului, adică tendinţa oricărui agent economic de a păstra banii lichizi, de a nu-i cheltui pe măsura încasării lor; mobilul afacerilor, păstrarea unui volum de bani în

53

aşteptarea unor plasamente mai avantajoase în viitor; mobilul prudenţei, dorinţa agenţilor economici de a fi pregătiţi pentru a face faţă situaţiilor neprevăzute sau pentru a valorifica eventualele situaţii avantajoase; mobilul speculaţiei, constând în aceea că, în anumite condiţii banii lichizi sunt un bun financiar superior faţă de diferite titluri de valoare.

Oferta de bani exprimă cantitatea de bani destinată pieţei monetare care trebuie să fie corespunzătoare nevoilor reale ale activităţii economico - financiare la un moment dat.

Oferta de bani este asigurată de către : - emisia de monedă care este asigurată la rândul ei de instituţia financiară împuternicită (banca

centrală); - credit care este asigurat în primul rând de băncile comerciale; - economiile populaţiei şi altor agenţi economici care sunt atrase în circuitul bancar.

Într-o economie de piaţă, diferitele componente monetare sun puse în circulaţie, create de: băncile comerciale, Trezorerie şi Banca Centrală.

Sistemul bancar al oricărei economii de piaţă cuprinde mai multe tipuri de bănci, diferenţiate prin atribuţiile şi particularităţile funcţionării lor, cât şi prin prerogativele care le sunt conferite prin lege, astfel:

Banca Centrală (de emisie) se află în fruntea sistemului bancar din orice stat al lumii, având ca funcţii principale următoarele: emiterea de bancnote, concentrarea rezervelor băneşti ale băncilor comerciale şi acordarea de credite pentru acestea, acordarea de împrumuturi statului şi păstrarea tezaurului de stat, coordonarea întregii politici monetare a statului.

Banca Centrală suplimentează oferta de monedă atunci când:- alimentează nevoile de resurse financiare ale statului - în calitate de bancă a statului, Banca

Centrală acordă credite direct Trezoreriei, care este casiera statului, punând în acest fel în circulaţie monedă. O altă tehnică, mai des folosită, este cumpărarea de către bancă a bonurilor de tezaur de pe piaţa liberă sau prin rescontare. Indiferent de tehnica utilizată, rezultatul poartă numele de monetizarea datoriei publice şi măreşte riscul declanşării unui proces inflaţionist.

- modifică masa monetară naţională în funcţie de nevoile de valută – masa monetară sporeşte atunci când Banca Centrală cumpără devize străine obţinute prin exporturile de mărfuri şi se diminuează cu ocazia vinderii devizelor pentru a finanţa importurile pe care le fac agenţii economici.

- băncile comerciale au nevoie de sume suplimentare pentru a face faţă retragerilor mai mari decât depunerile clientelei sale.

Banca Naţională a României este banca centrală a statului român, care conduce politica monetară şi de credit, în cadrul politicii economice şi financiare a statului şi menţine stabilitatea monedei naţionale, capitalul ei aparţinând în întregime statului.

Băncile comerciale creează monedă în cont (monedă scripturală) prin acordarea de credite agenţilor economici. Băncile comerciale pot fi:

- de depozit – sunt verigile de bază ale sistemului bancar, prezentându-se sub forma unor bănci înfiinţate ca societăţi pe acţiuni. Ele îşi procură mijloacele financiare de pe piaţă, prin atragerea resurselor băneşti dar au şi capital propriu. De asemenea, aceste bănci furnizează monedă celorlalţi agenţi economici sau persoanele fizice şi juridice.

- de afaceri – au în vedere operaţiuni de investiţii, atât prin intermedierea plasării optime a capitalurilor clienţilor, cât şi prin administrarea capitalului propriu.

Băncile comerciale au capacitatea să potenţeze masa monetară, adică să „creeze monedă”. Ceea ce deosebeşte băncile comerciale de ceilalţi intermediari financiari este tocmai capacitatea lor de a crea monedă scripturală. Nici un alt intermediar financiar nu are dreptul să împrumute o cantitate mai mare de monedă decât depozitele de care dispune. De fiecare dată când o bancă acordă un împrumut, ea trebuie să suplimenteze rezerva la banca centrală, potrivit ratei rezervei legale obligatorii. Legătura dintre rezereve şi depozite, care exprimă legătura dintre baza monetară şi oferta monetară, poartă numele de multiplicator al banilor sau multiplicator al creditului.

Un exemplu în acest sens este următorul:

54

Depunere iniţială 250.000 u.m. Banca A: credit: 225.000 Banca B: credit: 202.500numerar rezerve: 25.000 rezerve: 22.500

Banca C: credit: 182.250rezerve: 20.250

Se constată următoarele:- deponentul a depus iniţial în banca A 250.000 unităţi monetare din care banca a oprit rezerva

obligatorie de 10% (25.000 unităţi monetare) diferenţa de 250000- 25000=225.000 unităţi monetare împrumutând-o altei bănci B;

- banca B la rândul ei va opri rezerva de 10% iar diferenţa de 225.000-22.500=202.500 unităţi monetare o va împrumuta altei bănci C care va proceda analog;

- circuitul poate continua.Evident că în schimbul creditului acordat fiecare va primi o dobândă care constituie de fapt

câştigul băncii. Fiecare depunere iniţială de numerar va determina o expansiune a ofertei de bani. Pentru a

determina câte depozite la vedere pot constitui băncile în funcţie de cantitatea de bani introdusă în sistemul bancar se utilizează indicatorul “multiplicatorului monedei de cont” care este dat de raportul:

Mm=D/R=1/runde:Mm- multiplicatorul monedei de cont; D-depozite la vedere; R- valoarea rezervelor obligatorii; r-rata rezervelor.În cazul nostru multiplicatorul monedei de cont va fi:Mm=1/0,1=10

Se pune întrebarea: până când va continua circuitul bancar? Circuitul bancar va continua până când se vor constitui rezerve în valoare de 250.000 de unităţi

monetare. Astfel procesul va avea efectul înlocuirii a 250.000 u.m numerar cu 250.000 u.m depozite la vedere. Neatingerea acestui prag semnifică faptul că în sistemul bancar există numerar în exces peste rezervele dorite şi deci echilibrul monetar nu a fost atins. Dacă un client al băncii îşi retrage o parte din suma de bani, nivelul rezervelor va trebui să fie diminuat cu suma respectivă.

Trezoreria, în calitate de casier al statului şi bancă, are funcţia primordială de a asigura zilnic acoperirea cheltuielilor statului. Trezoreria efectuează cea mai mare parte a plăţilor sale prin intermediul băncilor comerciale şi prin intermediul Băncii Centrale. Dar ea se poate servi şi de propria monedă, având deci, facultatea de a crea monedă, prin trecerea dintr-un cont bugetar într-un cont la vedere. În mod concret Trezoreria oferă monedă prin împrumuturile pe care le contractează la diferite bănci comerciale sub forma obligaţiunilor emise şi negociate.

Determinarea cantităţii banilor (masei monetare) destinată asigurării unei circulaţii monetare echilibrate se face cu ajutorul formulei :

unde:

PT - volumul tranzacţiilor economice; C - desfaceri de mărfuri pe credit; Psc - plăţi ajunse la scadenţă; Pcomp - plăţi care achită prin compensaţie ;Vr - viteza de rotaţie (circulaţie) care poate fi determinată după cum s-a văzut anterior din

raportul PIB/M2.

Aplicaţie :

55

La momentul t există pe piaţă mărfuri în valoare de 300 miliarde unităţi monetare din care: - 20% sunt mărfuri vândute pe credit ; - 35% sunt plăţi ajunse la scadenţă ; - 40% sunt mărfuri care se achită prin compensaţie.

Viteza de rotaţie (circulaţie) este de 5.1.Valoarea tranzacţiilor este de: PT = 300 miliarde u.m.2.Valoarea plăţilor ajunse la scadenţă este de: Psc = PT x 0,35 = 105 miliarde u.m.3.Valoarea mărfurilor care se vând pe credit este de: C = PT x 0,20 = 60 miliarde u.m.4.Valoarea mărfurilor care se achită prin compensaţie este de: P = PT x 0,40 = 120 miliarde u.m.5.Masa monetară necesară în circulaţie va fi:

miliarde u.m.

În realitate masa monetară oferită diferă de masa monetară necesară pentru acoperirea nevoilor reale şi efective adică: M0Vr pQ Problema fundamentală a oricărei economii este realizarea unui raport adecvat între cantitatea de bani aflată în circulaţie şi nevoile reale ale activităţii la un moment dat.

Scopul este aşadar asigurarea echilibrului monetarDe regulă, cauzele care pot provoca dereglarea raportului dintre cererea şi oferta de monedă sunt:

- deficitul bugetar – diferenţa dintre venituri şi cheltuieli se acoperă prin „împrumutul” de la banca de emisiune. Astfel, masa monetară creşte fără ca cererea reală de bani să fi crescut şi ea;

- creditul bancar – când se acordă credite exagerate pentru consum şi nu pentru dezvoltarea economiei;

- excedentul balanţei de plăţi externe – dacă în ţară intră o masă mare de monedă străină se ajunge la creşterea rezervelor valutare. Astfel, se asigură acoperirea unor noi emisiuni de monedă naţională care nu-şi găsesc echivalent în mărfuri şi servicii, ceea ce duce la deprecierea monetară. Aceleaşi efecte se produc dacă valuta este convertită în monedă naţională contribuind la sporirea circulaţiei monetare interne.

- intrarea în circulaţie a banilor care anterior erau ţinuţi sub formă de economii de către posesorii lor, fapt care accentuează dezechilibrul monetar.

Un alt concept utilizat în abordările monetare est cel introdus de economistul american Milton Friedman, respectiv puterea de cumpărare a monedei (Pc). Potrivit teoriei sale variaţia ofertei monetare determină atât mişcarea preţurilor cât şi evoluţia veniturilor nominale.

Puterea de cumpărare poate fi exprimată şi printr-o relaţie de forma :

respectiv

unde IMnec, IMof - indicii masei monetare necesare respectiv ai masei monetare oferite; celelalte date fiind cunoscute.

Aplicaţie

1. Masa monetară oferită este de 40 miliarde unităţi monetare ; datorită activităţii economice care se înviorează masa monetară necesară acoperirii nevoilor creşte cu 2%.

56

Interpretare:Deci puterea de cumpărare a crescut cu 2% în timp ce preţurile scad cu 2%; este o situaţie

benefică pentru creşterea salariului real şi a bunăstării.2. Masa monetară oferită este de 60 miliarde unităţi monetare ; activitatea economică regresează

ceea ce duce la scăderea masei monetare necesare acoperirii nevoilor reale şi efective cu 5%.

Interpretare:Puterea de cumpărare scade cu 5% datorită faptului că activitatea economică regresează; preţurile

cresc cu 5%.

Alternativa este ridicarea ratei dobânzilor la valori care să facă atractive depunerile sau stimularea lor în investiţii profitabile care astfel duc la mărirea volumului bunurilor şi serviciilor (pQ).

Specialiştii apreciază că puterea de cumpărare depinde de numeroase împrejurări economice ; dintre acestea cele mai relevante sunt:

1. Starea economică care influenţează şi încrederea mai mare sau mai mică în moneda naţională. În acest sens cei mai vizibili indicatori sunt forţa şi nivelul de dezvoltare, stabilitatea şi eficienţa.

2. Obligaţia tuturor agenţilor economici de a folosi pe teritoriul ţării respective moneda naţională ca simbol al dreptului de a obţine în schimbul ei mărfurile oferite spre vânzare.

3. Încrederea colectivă a agenţilor economici în cei în drept de a menţine masa monetară în limite fundamentate economic procedând la suplimentarea sau restrângerea masei monetare.

Observaţie:Dezechilibrele monetar nu se confundă cu inflaţia; aceasta este o formă de manifestare a

dezechilibrului monetar.Totuşi după cum vom vedea într-un capitol viitor cele două fenomene se conjugă şi se

influenţează reciproc.

4.4 Piaţa valutar-financiară

Piaţa valutar-financiară reprezintă ansamblul de relaţii manifestate la nivel supranaţional, între diferite instituţii naţionale sau de vocaţie internaţională, între persoane fizice sau juridice, angajate în operaţiuni valutar-financiare internaţionale a căror sferă de desfăşurare, derulare, depăşeşte cadrul naţional.

Firmele care cumpără şi vând pe piaţa mondială sau fac împrumuturi şi investiţii în străinătate sunt implicate pe piaţa valutar-financiară.

Practic, piaţa valutară se realizează oriunde se întâlnesc cererea şi oferta de valute, de instrumente de plată şi de credit emise în valută. Termenul de valută este cel sub care circulă moneda naţională pe plan internaţional.

Pe piaţa valutară se fac tranzacţii cu valută şi cu multiple titluri de credit (cambii, bilete la ordin, cecuri, valori mobiliare, ordine de plată, etc.), numite devize.

Operaţiile pe piaţa schimburilor valutare se fac aproape în exclusivitate prin intermediul băncilor, burselor, agenţiilor de schimb valutar, iar sumele utilizate pe această piaţă reprezintă în special depozite bancare, ai căror proprietari sunt persoane fizice şi juridice care ordonă, direct sau prin intermediari efectuarea operaţiunilor de vânzare-cumpărare de valute. Schimbul valutar poate avea ca obiect şi bani în numerar, dar aceste tranzacţii deţin un rol nesemnificativ pe această piaţă.

57

Cererea de valută se formulează de către agenţii economici în următoarele împrejurări: pentru extinderea activităţilor economice, pentru interese speculative de profit, pentru scopuri de protejare sau apărare împotriva unei dinamici nefavorabile a cursului de schimb al diverselor monede naţionale. Cererea de valută reiese din operaţiunile de import, din prestările de servicii realizate în ţară de agenţii economici străini, ca şi din ieşirile de capital naţional.

Oferta de valută se formează pe baza depozitelor bancare şi a banilor persoanelor fizice şi juridice ca agenţi economici, care acţionează în diverse ramuri ale economiei naţionale, numerarul fiind nesemnificativ în procesul de constituire a ofertei valutare.

Pe piaţa valutară naţională, oferta de devize rezultă îndeosebi de la exportatori de bunuri, de la agenţii economici care execută servicii în altă ţară şi intrările în ţară sub diverse forme de capitaluri străine.

Preţul unei monede naţionale sau internaţionale exprimat într-o altă monedă naţională cu care se compară valoric în anumite condiţii de spaţiu şi de timp se numeşte curs valutar.

Cursul valutar este influenţat de numeroşi factori:Factori economici: nivelul producţiei, productivitatea muncii, competitivitatea şi calitatea

produselor, PIB/locuitor etc.Factori financiari: rata inflaţiei, rata dobânzii, volumul masei monetare, starea balanţei de plăţi etc.Factori de natură social-politică: stabilitatea politică, mişcările sociale etc.Factori de natură psihologică: zvonuri, declaraţii, programe electorale etc.Dintre factorii enumeraţi, o importanţă deosebită au următorii:

- rata inflaţiei - aceasta determină putere de cumpărare a monedei, iar cursul de schimb reprezintă, practic, raportul dintre puterile de cumpărare a monedelor. Dacă între două ţări care au relaţii economico-financiare bunurile ar avea acelaşi preţ, cursul de schimb valutar ar ramâne nemodificat. Realitatea este ca între ţări nu poate exista acelaşi nivel de preţ al produselor, nivelul şi evoluţia acestora fiind într-o continuă mişcare care duce şi la modificarea nivelului şi evoluţiei cursului de schimb valutar. Dacă rata inflaţiei interne este mai mare decât ce internaţională atunci, exporturile din ţară devin mai scumpe şi, deci, mai puţin competitive. În consecinţă, cererea de monedă naţională pe piaţa valutară se va reduce. Din acelaşi motiv, importurile devin relativ mai ieftine. Reacţia la această situaţie este creşterea de ofertă de monedă naţională, ceea ce se reflectă în scăderea cursului ei de schimb.

- rata dobânzii - variaţiile ratei dobânzii se preiau imediat de cursul de schimb doarece între cele doua variabile, rata dobânzii şi cursul de schimb, există o legatură directă.

Dacă rata dobânzii interne scade devenind mai mică decât cea internaţională, agenţii economici sunt tentaţi să-şi depună banii în străinătate, vânzând moneda naţională pentru a cumpăra valută. Astfel, pe piaţa internă oferta de monedă naţională creşte. Pe de altă parte, agenţii economici externi nu vor alege pentru depunerea banilor băncile din ţară ceea ce va însemna reducerea cererii de monedă naţională. Astfel, creşterea ofertei şi reducerea cererii de monedă naţională duc la scăderea cursului de schimb al monedei în cauză.

- balanţa de plăţi – semnifică situaţia relaţiilor economice ale unei ţări cu restul lumii. Deficitul sau excedentul unor solduri din balanţa de plăţi explică nivelul cursului de schimb. Când balanţa de plăţi are sold excedentar, cursul de schimb are tendinţe de creştere şi invers, un sold negativ produce o reducere a cursului de schimb.

- volumul masei monetare - are influenţă asupra cursului de schimb valutar atât indirect, prin preţuri, cât şi direct, determinând cererea şi oferta de monedă care au drept consecinţă modificarea cursului de schimb valutar. Creşterea masei monetare, în condiţiile menţinerii constante a celorlalţi factori, duce la deprecierea monedei naţionale, la reducerea cursului de schimb a acesteia; invers, lipsa de mijloace de plată, de lichidităţi face moneda naţională mai scumpă, deci duce la creşterea cursului de schimb.

- factorii de natură psihologică au un rol din ce în ce mai mare ca urmare a globalizarii pieţelor financiare internaţionale. Anticipările care se formează în legatură cu perspectivele unor monede continuă să acţioneze chiar şi după momentul materializarii efectelor respective. Zvonurile, confirmate sau nu ulterior, despre anumite evenimente economice ori politice sau declaraţiile unor personalităţi politice sau economice privind anumite evoluţii, prognoze etc. au un rol important în accentuarea tendinţei cursului unei monede.

Funcţionarea pieţei valutare presupune convertibilitatea ca o condiţie esenţială. Conform art. VIII din Statutul Fondului Monetar Internaţional, convertibilitatea reprezintă dreptul

rezidenţilor şi nerezidenţilor de a schimba moneda naţională cu o monedă străină, în mod liber, prin vânzare-cumpărare pe piaţă, fără nici o restricţie.

Există mai multe grade de convertibilitate:

58

- convertibilitatea limitată internă –reprezintă posibilitatea pe care o au firmele de a-şi procura valuta necesară pentru importuri prin cumpărarea de pe piaţă interbancară, la cursuri formate în funcţie de raportul între cererea şi oferta de valută; posibilitatea pe care o au persoanele fizice de a-şi procura valută la casele de schimb valutar, în limita unui plafon stabilit prin acte normative; dreptul de proprietate al agenţilor economici asupra valutei obţinute prin exporturi şi posibilitatea de a vinde valuta respectivă pe piaţa interbancară, pentru procurarea de lichidităţi în monedă naţională.

- convertibilitatea deplină (oficială) – exclude orice restricţii atât în ceea ce priveşte genurile de operaţiuni cât şi în ceea ce priveşte rezidenţii şi nerezidenţii şi presupune libera circulaţie a monedei naţionale. Monedele aflate la un asemenea grad ridicat de convertibilitate – denumite şi monede liber utilizabile – sunt puţine la număr, între acestea situându-se cele folosite în proporţii mari în plăţile internaţionale: dolarul SUA, euro, lira sterlină, yenul japonez.

CAPITOLUL VROLUL STATULUI ÎN ECONOMIE

Obiective ale cursului: indicarea cauzelor implicării statului în economie şi a problemelor pe care trebuie să le rezolve

acesta; definirea politicilor şi strategiilor economice; definirea bugetului şi a formelor sale; explicarea conţinutului programării economice. Conţinutul cursului:

5.1 Teoria implicării statului în economie5.2 Politici macroeconomice5.3 Resursele financiare ale statului. Bugetul5.4 Programarea (planificarea) macroeconomică

5.1 Teoria implicării statului în economieStatul este implicat în mod indirect şi direct în economia de piaţă. El s-a implicat în mod indirect

în economia de piaţă, încă de la începuturile ei, prin crearea cadrului instituţional de desfăşurare a activităţii economice. Un exemplu elocvent al acestei implicări îl constituie protecţionismul vamal.

Începând cu a doua jumătate a secolului XX intervenţia statului devine directă.Cele mai uzuale forme ale implicării directe a statului în economie în viaţa contemporană sunt:

Firme în diverse activităţi economice care sunt în proprietate publică şi sunt administrate nemijlocit de stat;

59

Efectuarea de investiţii publice; Folosirea fiscalităţii ca mijloc pentru redistribuirea unei părţi din venituri care devin în acest

mod surse de consum şi investiţii; Consumarea prin achiziţii şi comenzi a unor importante cantităţi de bunuri şi servicii; Crearea de surse de venituri deci de cerere agregată; Etc.Prin aceste forme statul devine un agent economic în economia de piaţă modernă, implicându-se

direct în agregarea fluxurilor din activitatea macroeconomică: venituri, consum şi investiţii. Această implicare a fost amplificată prin apariţia teoriei keynesiene care a sesizat necesitatea şi importanţa implicării directe pentru buna desfăşurare a activităţii economice în ansamblul său şi pe care o vom aborda în capitolele următoare.

Implicarea directă a statului în economie a determinat crearea în cadrul administraţiei publice, a unor noi instituţii specializate în gestionarea activităţii economice, precum şi crearea unor metodologii adecvate realizării acestui scop. Această activitate de gestionare a activităţii economice la nivel macroeconomic este cunoscută în literatura de specialitate sub numele de contabilitate naţională. Aceasta este o modalitate prin care asemenea unui agent microeconomic care-şi urmăreşte cheltuielile şi rezultatele urmărind luarea unor decizii cât mai profitabile, statul urmăreşte cunoaşterea stării economice, evoluţiile ei şi pe această bază să elaboreze măsurile care pot să permită evoluţia ascendentă a întregului sistem. În urmărirea evoluţiei economiei şi pentru utilizarea agregatelor consum, investiţii, venituri statul foloseşte un sistem de indicatori macroeconomici pe care de asemenea o vom aborda în următoarele capitole.

Implicarea statului în activitatea economică mai este cunoscută în literatura de specialitate sub numele de numele de “management guvernamental” şi urmăreşte rezolvarea a cel puţin şase probleme fundamentale:

1. Asigurarea unei creşteri economice susţinute.Aceasta înseamnă obţinerea unui spor de venit naţional pe o persoană ca o tendinţă fermă pentru

o perioadă îndelungată şi previzibilă. Rezolvarea acestei probleme presupune elaborarea unor politici de creştere economică care se elaborează în baza cuantificării evoluţiei economiei naţionale cu ajutorul indicatorilor macroeconomici, ţinând seama de optimizarea relaţiilor dintre fluxurile veniturilor, cheltuielilor pentru consum şi economii ce se vor transforma în investiţii potenţiale precum şi de efectele fluctuaţiilor economice într-o economie.

2. Asigurarea unei ocupări cât mai depline a resurselor umane.Rezolvarea acestei probleme implică elaborarea de politici care să resoarbă şomajul în proporţii

controlabile, cunoscându-se faptul că datorită necesităţii unor echilibre în economie este imposibilă suprimarea sa totală.

3. Controlul inflaţiei .Procesele inflaţioniste într-o economie trebuie menţinute în proporţii moderate deoarece ele pot

constituii dacă se încadrează în limite normale, un factor stimulator al activităţii economice.4. Asigurarea unor raporturi de schimb externe eficiente, elaborând politici economice care

să determine echilibrarea balanţei de plăţi externe şi implicit asigurarea unui curs de schimb real.5. Asigurarea echilibrului economic global în economie, pe baza interelaţionărilor între

diferitele ei componente. 6. Realizarea integrării economice (în cazul ţării noastre integrarea în cadrul Uniunii

Europene).O problemă care se pune este aceia a limitelor implicării guvernamentale în economie.Din acest motiv o serie de circumstanţe vin în favoarea afirmaţiei potrivit căreia această

implicare trebuie să fie limitată.1. Economia de piaţă este o un tip de economie care extinsă la nivel microeconomic.Din acest motiv, implicarea statului într-un astfel de sistem economic ar altera raporturile cerere,

ofertă, preţ cu consecinţe asupra eficienţei utilizării factorilor de producţie ceea ce conduce la efecte negative asupra întregului sistem economic.

2. Implicarea organelor administraţiei locale este limitată de competenţele care le sunt atribuite.

Aceste organe acţionează potrivit autonomiei lor extinsă până în punctul în care nu se intersectează cu autonomia altor organe.

60

3. Din punct de vedere politic guvernele în funcţie de coloratura lor politică acţionează în direcţia extinderii sau dimpotrivă limitării implicării în economie.

Indiferent însă de aceste opţiuni politice ele se fundamentează pe un anumit grad de liberalism şi pe proprietatea privată extinsă, ceea ce determină inerent o limitare a acestei implicări în limite considerate normale.

Implicarea autorităţilor guvernamentale este aşadar dictată de necesitatea asigurării unei funcţionalităţi normale a economiei.

5.2. Politici macroeconomiceImplicarea statului în economie se face prin organele sale guvernamentale având evident

aprobarea de principiu a celor legislative. Ele se mai întâlnesc în literatura de specialitate sub numele de politici guvernamentale.

Politicile macroeconomice pentru a fi eficiente trebuie să se coreleze cu instrumente corespunzătoare. Având în vedere aceste elemente în funcţie şi de natura coloraturii politice a autorităţilor guvernamentale, ele se împart în:

a) politici monetare şi de credit;b) politici de cheltuieli publice;c) politici fiscale.Prezentăm în continuare conţinutul acestora:a) Politicile monetare şi de credit au ca instrumente : rata dobânzii, creditul şi masa monetară

aflată în circulaţie. Folosirea acestor instrumente are ca scop restabilirea echilibrului economic şi din acest motiv ele se folosesc în mod diferenţiat în funcţie de stadiul în care se găseşte economia în cadrul evoluţiei ciclice. În faza de expansiune economică prelungită, în scopul evitării punctului critic de “supraîncălzire” care ar fi urmat de criză economică şi depresiune se impune frânarea creşterii economice prin reducerea cererii agregate şi în acest mod a incitaţiei agenţilor economici pentru a face investiţii. Din acest motiv, se iau măsuri de creştere a ratei dobânzii şi de introducere de restricţii suplimentare în acordarea de credite şi ceea ce va reduce volumul investiţiilor. În acest mod, agenţii economici vor reduce producţia, vor opri creşterea veniturilor mai ales cele salariale ceea ce va reduce consumul. În acest mod se încetineşte ritmul de creştere al activităţii economice în general. În aceiaşi direcţie acţionează şi reducerea masei monetare prin oprirea de emisiuni suplimentare cerute de creşterea activităţii economice.

În faza de depresiune, politicile urmăresc stimularea creşterii economice. Prin scăderea ratei dobânzii, prin acordarea de facilităţi în acordarea creditelor şi prin sporirea emisiunilor de monedă ( promovarea unei inflaţii controlate) se urmăreşte incitarea de a investi a agenţilor economici ceea ce va determina creşterea cererii agregate.

b) Politicile cheltuielilor publice au ca instrumente achiziţiile, comenzile de stat investiţiile. Ele se folosesc diferenţiat în funcţie de faza în care se găseşte activitatea economică. În faza de expansiune economică prelungită, achiziţiile, comenzile şi investiţiile de stat sunt reduse şi chiar oprite. În faza de depresiune economică, achiziţiile, comenzile de stat şi investiţiile sporesc în mod substanţial determinând o creştere a cererii agregate. Trebuie însă arătat că în faza de depresiune există o ofertă excedentară ceea ce impune ca investiţiile de stat să fie direcţionate în domenii care nu produc bunuri materiale cum sunt: autostrăzi, edificii cultural-sociale etc. Personalul angajat pentru realizarea acestor obiective, primeşte salarii care vor determina cererea pentru alte activităţi producătoare de bunuri şi servicii. Se mai fac şi investiţii în întreprinderi administrate de stat care vizează retehnologizarea unităţilor producătoare de utilităţi publice (energie electrică, transport, telecomunicaţii etc). Aceste investiţii reprezintă o sursă de comenzi pentru agenţii economici privaţi producători de instalaţii, utilaje etc. care la rândul lor lansează comenzi celor care produc materii prime şi energie etc. Toate aceste comenzi înseamnă locuri de muncă, deci salarii cerere.

c) Politicile fiscale folosesc drept instrumente impozitele şi taxele. Acestea pe lângă funcţia de redistribuire a veniturilor şi de creare a surselor financiare necesare efectuării cheltuielilor cu caracter public, au posibilitatea de a influenţa activitatea economică. În faza de expansiune prelungită se recurge la creşterea fiscalităţii ceea ce va determina reducerea veniturilor şi în consecinţă frânarea consumului şi investiţiilor. Când dimpotrivă economia se găseşte în faza de recesiune se recurge la micşorarea

61

impozitelor şi taxelor ceea ce va determina veniturilor provenite din salarii şi impozite deci în consecinţă va determina creşterea cererii agregate.

Observaţii: Abordate în relaţia lor reciprocă politica cheltuielilor publice şi politica fiscală formează

politica bugetară. În deceniul 6 al secolului XX politicile monetare şi de credit precum şi cele fiscale au fost

promovate în sensul influenţării cererii agregate, fiind denumite politici economice conjuncturale bazate pe cerere sau de tipul “stop and go”; fiind folosite astfel:

- în faza de expansiune pentru a frâna creşterea economică (deci reducerea cererii agregate); - în faza de depresiune pentru a stimula creşterea economică (deci creşterea cererii agregate). După această perioadă s-a recurs la politici denumite “mix policy” care se fundamentează pe

promovarea diferenţiată de măsuri monetare şi bugetare unde:- măsurile monetare au ca scop controlul inflaţiei;- măsurile bugetare urmăresc volumul activităţii economice şi acoperirea deficitului bugetar

prin credite pe piaţa monetară şi financiară pentru a nu provoca inflaţie.

5.3. Resursele financiare ale statului. Bugetul Promovarea politicilor macroeconomice implică o serie de cheltuieli din partea statului mai ales pentru obiectivele de investiţii publice. Din acest motiv apare ca o necesitate formarea resurselor financiare prin preluarea unei părţi din veniturile agenţilor economică precum şi folosirea lor. Cele două aspecte, formarea şi utilizarea lor sunt realizate şi urmărite prin intermediul bugetului de stat care este folosit de autorităţile guvernamentale şi prin bugetele locale folosite de administraţia locală.

La buget se adaugă şi fondurile extrabugetare care au destinaţie specială şi nu se include în bugetul de stat. Aceste fonduri se află la dispoziţia organelor de stat centrale şi locale, fiind concentrate în fonduri cu destinaţie specială (de exemplu fondul de pensii). Acestea lărgesc posibilitatea statului de a interveni în economie ocolind bugetul de stat şi controlul parlamentar, creându-se şi aparenţa unei diminuări a deficitului bugetar.

Bugetul reprezintă o balanţă cu două părţi: venituri şi cheltuieli care se stabileşte anticipat pe un an după cum urmează:

Capitole-surse pe venituri Obiective de cheltuieli Impozite şi taxe pe venituri provenite din profituri, salarii şi alte venituri din toate domeniile de activitate; Cotizaţii pentru asigurări sociale; Profituri obţinute de la întreprinderi de stat.

Cheltuieli pentru nevoi sociale (asigurări sociale, pensii, ajutoare etc.); Cheltuieli pentru cultură şi educaţie; Cheltuieli pentru acţiuni economice (în primul rând investiţii); Cheltuieli pentru funcţionarea administraţiei; Cheltuieli cu apărarea.

Observaţii: Proiectul de buget se dezbate anual şi se aprobă de puterea legislativă a ţării, respectiv de

organele locale ale puterii. La încheierea unui exerciţiu bugetar (financiar), reprezentanţii puterii executive prezintă

rapoarte cu privire la activitatea lor de mobilizare a resurselor şi de folosire a cheltuielilor în concordanţă cu legea bugetului. În acest sens se poate vorbi de mai multe documente: proiectul de lege privind bugetul supus dezbaterilor; legea iniţială a finanţelor publice (a bugetului); lege rectificativă a legii iniţiale; legea de aprobare a execuţiei bugetului.

Bugetul de stat reprezintă totdeauna un compromis ce reflectă raportul de forţe între grupurile purtătoare ale diverselor interese din parlament şi din ţară. Fiecare compromis este însoţit de o continuă luptă politică ce se desfăşoară atât în campaniile electorale cât şi în ţară.

Corespunzător raportului dintre venituri şi cheltuieli distingem următoarele tipuri de buget:I Bugetul echilibrat Este situaţia în care:

62

Acest tip de buget are un efect neutru asupra economiei. II. Bugetul deficitar Este situaţia în care:

Depăşirea veniturilor de către cheltuieli conduce la deficit bugetar.În vederea acoperirii deficitelor bugetare statul poate apela la una din următoarele măsuri: Împrumuturi interne şi externe sau la emisiune de monedă fără acoperire în bunuri şi servicii

(inflaţie controlată).În vederea acoperirii deficitului bugetar prin împrumuturi interne şi externe, statul poate apela la

vânzarea de hârtii de valoare (obligaţiuni, certificate de depozit şi trezorerie cu o anumită scadenţă), împrumuturi la fondurile extrabugetare şi credite la bănci.

Îndebitările statului se acumulează şi se transformă în datorie publică. Aceasta urmează a fi plătită în viitor, împreună cu dobânzile aferente. Unii plătitori de impozite sunt şi deţinători de hârtii de valoare care parţial contribuie la stingerea creditelor şi împrumuturilor de stat dar practica a demonstrat că din aceste venituri curente nu se pot plăti aceste împrumuturi. În aceste condiţii, statul caută noi împrumuturi şi în acest mod acoperind datorii mai vechi, organele puterii publice fac noi datorii şi mai mari. Datoria publică poate fi internă şi externă, pe termen scurt şi pe termen lung. Dintre tipurile enumerate cea mai riscantă datorie este cea externă şi pe termen scurt. Aceasta deoarece se poate prelungi, dar cu dobânzi mai mari şi numai după ca au fost plătite dobânzile. Din acest motiv problema datoriei externe, este una din cele mai importante probleme ale managementului guvernamental. Pe plan mondial se apreciază că o datorie care ajunge la 20-30% din intrările din afară conduce la reducerea posibilităţii de a obţine noi împrumuturi. Pentru gestionarea problemei datoriei externe, guvernele iau măsuri de rezolvare a acestei situaţii. Printre acestea se numără:

- achitarea datoriei pe seama rezervelor valutare şi în aur; această măsură este însă destul de greu de pus în practică de ţările sărace;

- transformarea datoriei pe termen scurt în datorie pe termen lung, în trecerea de la datorii la vedere la datorii pe termen (consolidarea datoriei externe); această operaţiune este posibilă numai cu acordul creditorilor care s-au constituit în cluburi speciale unde adoptă politici solitare în raport cu marii datornici şi rău platnicii.

- reducerea mărimii datoriei externe prin transformarea acesteia în investiţii străine pe termen lung (conversia datoriei externe); o asemenea măsură determină însă participarea subiecţilor creditori la privatizarea proprietăţii de stat în ţara debitoare;

- apelarea la organisme internaţionale cum sunt Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional care acordă unele facilităţi în pentru depăşirea situaţiei în cauză, dar numai condiţionate de o serie de restricţii privind emisiunea monetară, politica de credit; încurajarea concurenţei; supravegherea deficitului bugetar şi menţinerea sa la un anumit nivel.

Creşterea veniturilor la prima parte a balanţei bugetului se realizează în principal pe baza impozitelor care determină generarea veniturilor fiscale.

Impozitele sunt prelevări obligatorii şi fără contrapartidă directă efectuate de administraţiile

publice în vederea:- susţinerii cheltuielilor publice (funcţia financiară);

- regularizării activităţii economice (funcţia politică). Literatura economică a promovat diferite clasificări ale impozitelor. Reţine atenţia clasificarea

care le împarte impozite directe şi indirecte:Impozitele directe sunt acele impozite care sunt vărsate de contribuabili în funcţie de veniturile

lor . În această categorie de impozite intră impozitele asupra veniturilor persoanelor fizice, asupra societăţilor, asupra drepturilor de succesiune etc.).

Impozitele indirecte sunt acelea care sunt incluse în preţul unor produse sau servicii. În această categorie intră: taxa pe valoare adăugată, drepturi, taxe vamale, drepturi de înregistrare şi de timbru etc. Impozitele îndeplinesc trei importante funcţii:

veniturile cheltuielile

veniturile cheltuielile

63

1. Funcţia fiscală, pe seama lor finanţându-se cheltuielile sociale, îndeosebi ale puterii politice;2. Funcţia socială deoarece impozitele joacă un important rol în viaţa socială. Pe tema

modului de percepere a impozitelor se practică discuţii aprinse cu ocazia alegerilor locale şi parlamentare. De asemenea majoritatea cetăţenilor consideră că plătesc impozite mult prea mari şi că alte categorii sociale suportă mai puţin povara fiscală.

Literatura economică a consacrat trei sisteme de percepere a impozitelor:- sistemul impunerii progresive, presupune practicarea unor cote de impozitare diferenţiate de

mărimea veniturilor (baza de impunere); deci cu cât baza de impunere este mai mare cu atât este mai mare partea care se ia din aceasta (impozitele);

- sistemul impunerii proporţionale presupune o cotă fixă a impozitului în venituri indiferent de mărimea acestuia;

- sistemul impunerii regresive presupune practicarea unor cote regresive diminuate ale impozitului pe măsura creşterii veniturilor.

Cele trei sisteme sunt întâlnite în practică, folosirea unuia sau altuia dintre ele fiind determinată de obiectivele urmărite de guvernele respective.

3. Funcţia de reglare statală are ca scop realizarea unor obiective ale reglării macroeconomice cum sunt: ciclul economic, structurile sectoriale, de ramură a economiei, investiţiile, preţurile, progresul tehnico-ştiinţific, relaţiile economice externe, protecţia mediului ambiant etc.

III. Bugetul excedentar Este situaţia în care:

Este o situaţie pozitivă până la un anumit nivel. Depăşirea acestui nivel influenţează negativ echilibrul economic deoarece se imobilizează o parte din resurse care ar putea fi transformate în investiţii sau cerere de bunuri de consum.

Din cele arătate, rezultă că politica în domeniul impozitelor este delicată şi trebuie să realizeze un echilibru între efectele impozitelor asupra agenţilor economici şi a deciziilor lor precum şi asupra nevoilor de resurse băneşti ale bugetului pentru realizarea cheltuielilor publice.

5.4 Programarea (planificarea) macroeconomicăProgramarea de acest tip este întâlnită în marea majoritate a ţărilor lumii cu economie de piaţă şi

a apărut după al doilea război mondial ca o alternativă la unele încercări de conducere a economiei prin încercări nereuşite.

La nivel întreprindere, planificarea constă din formularea şi fundamentarea strategiei dezvoltării viitoare a întreprinderii formulându-se obiectivele, modalităţile de realizare a obiectivelor şi resursele alocate în acest sens. Ea se concretizează în prognoze, planuri, programe menite să orienteze factorii implicaţi în realizarea transpunerii în viaţă a strategiei adoptate.

La nivel macroeconomic, planificarea este considerată o formă complexă de politică de dezvoltare economică. care vizează:

corelarea obiectivelor de atins şi a mijloacelor ce pot fi folosite; eşalonarea cât mai bună a acestora; stabilirea nivelurilor orientative şi a termenelor la care acestea trebuie îndeplinite; fundamentarea măsurilor economice menite a influenţa agenţii economici interesaţi să acţioneze în direcţia realizării lor;

urmărirea modului de realizare a previziunilor şi corectarea a ceea ce s-a dovedit necorespunzător apreciat şi dimensionat.

Planificarea poate fi întâlnită sub mai multe forme:1. Planificarea indicativă prin intermediul căreia statul precizează ce trebuie făcut pentru a

atinge obiectivele generale pentru care s-a optat democratic. Deci nu este vorba de o impunere administrativă ci de o explicare a obiectivelor menită să convingă agenţii economici să acţioneze în direcţia realizării lor;

veniturilecheltuielile

64

2. Planificarea incitativă este acea formă prin care autorităţile publice sprijină prin acordarea de avantaje pe cei care se angajează în direcţia realizării obiectivelor cuprinse în strategiile respective;

3. Planificarea imperativă este aceea unde statul întocmeşte şi ordonă realizarea planului sub constrângerea unor sancţiuni.

4. Planificarea informală este o planificare care se realizează în ţările unde deşi nu se întocmesc planuri la nivel naţional, există o strânsă coordonare a deciziilor adoptate separat de administraţiile publice cu cele luate de firmele private, publice sau mixte.

Programarea (planificarea) macroeconomică nu este incompatibilă cu mecanismul economiei de piaţă moderne, ea fiind o necesitate determinată de accentuarea complexităţii activităţii economice şi de creşterea considerabilă a rolului statului în economie. Care devine un agent economic important în tranzacţiile economice.

Planificarea macroeconomică contemporană desemnează:- existenţa organismelor specializate (de exemplu în Franţa: Comisariatul General al Planului;

în Olanda: Biroul Central de Planificare; în Japonia: Agenţia de Planificare economică etc.)- elaborarea de planuri şi alte instrumente de planificare;- planul ca document oficial care cuprinde indicatori referitori la: tendinţele de evoluţie ale

economiei naţionale în orizontul de timp previzionat; - măsurile specifice de politică economică;

- finalitatea socială a întregului sistem de indicatori de plan.

65

CAPITOLUL VIMANAGEMENT GUVERNAMENTAL

Obiective ale cursului: identificarea obiectivelor mansagementului guvernamentasl şi a instrumentelor ce pot fi folosite

pentru îndeplinirea acestor obiective; definirea şi caracterizarea creşterii şi dezvoltării economice; prezentarea modului de calcul al indicatorilor macroeconomici de rezultate; explicarea mecanismului Keynesian de repartizare a fluxurilor agregate ale venitului,

consumului şi investiţiilor; explicarea conceptelor de şomaj; definirea inflaţiei şi explicarea cauzelor care o determină; explicarea modului de calcul al indicatotrilor eficienţei schimburilor economice externe şi a

manierei de interpretare a rezultatelor.

Conţinutul cursului:

6.1 Creşterea economică 6.2 Ocuparea şi şomajul6.3 Inflaţia6.4 Eficienţa schimburilor externe. Balanţa de plăţi şi cursul de schimb valutar6.5 Echilibrul economic global

6.1 Creştere economică

Conţinutul creşterii economice; delimitări conceptuale. Factorii şi tipurile creşterii economice. Politici de creştere economică

Asigurarea unei creşteri economice stabile reprezintă unul din obiectivele “managementului guvernamental”. Conceptual, obiectivul creşterii economice s-a impus ca instrument de analiză în gândirea după anii 30.

Acest proces se realizează avându-se în vedere următoarele restricţii: - atingerea unor ritmuri înalte în producerea de bunuri şi servicii; realizarea acestui obiectiv impune combinarea optimală a factorilor de producţie; - evitarea unor fluctuaţii excesive în activitatea economică de ansamblu. Creşterea economică determină dezvoltarea şi progresul economic.

Din această perspectivă este interesant de amintit raportul Brundland intitulat “Viitorul nostru comun” prezentat la Rio de Janeiro în iunie 1992 la Conferinţa Naţiunilor Unite care lansează acest conceptul de dezvoltare economico-socială durabilă.

Realizarea obiectivelor derivate din această finalitate dezirabilă este subordonată realizării compatibilităţii a patru sisteme : economic, uman, ambiental şi tehnologic.

Reproducerea pe un plan superior a capacităţilor de muncă a generaţiilor de mâine, este condiţionată de emergenţa eficientă a acestor sisteme, fapt care în opinia autorilor raportului va conduce la o dezvoltare solidă a “capitalului uman” sistemul cu rol central în cadrul interacţiunii celor patru

Prin creştere economică se înţelege obţinerea unui spor important de produs naţional pe o persoană, ca o tendinţă fermă pentru o perioadă viitoare mai îndelungată, dar previzibilă.

Dezvoltarea economică exprimă ansamblul transformărilor cantitative, calitative şi structurale în toate domeniile societăţii: economie, tehnologie, social-politic, cultural, moral.

66

sisteme mai înainte arătate. Sărăcia de exemplu este considerată de specialişti un mod de viaţă cu impact defavorabil asupra posibilităţilor populaţiei de utilizare eficientă a resurselor economice şi noneconomice.

Din punctul de vedere al resurselor creşterea economică poate fi:a) Creştere economică potenţială;b) Creştere economică actuală.

Graficul de mai jos redă sintetic cele două tipuri de creştere:

a – creştere potenţială

b - creştere actuală (reală)

Analiza graficului de mai sus ne permite formularea următoarelor observaţii: producţia actuală (reală) nu poate depăşi producţia potenţială; limita producţiei reale este

producţia potenţială; creşterea actuală (reală) nu este limitată în mod absolut; dacă producţia potenţială se situează la un nivel superior se crează premise pentru o nouă creştere actuală (reală) aspect redat în graficul următor:

Progresul economic reprezintă un efect în timp al creşterii şi dezvoltării economice şi în esenţă el constă în:

- sporirea productivităţii factorilor de producţie;- creşterea dimensiunilor potenţialului economic;

- modernizarea structurilor.

Prin creştere economică potenţială se înţelege sporul anual care ar fi obţinut dacă ar fi utilizate în întregime resursele.

Prin creştere economică actuală (reală) se înţelege sporul anual exprimat în cifre absolute sau procente ale produsului naţional.

67

un management guvernamental va urmări promovarea unor politici diferenţiate care să vizeze realizarea uneia sau ambelor tipuri de creştere.

În vederea realizării obiectivului creşterii economice (potenţiale sau actuale) se analizează evoluţia factorilor care o determină (vezi tabelul de mai jos) :

Obiectiv Căi de realizare, factori a) Creşterea cererii potenţiale

a1) Sporirea resurselor disponibile de capital, muncă şi naturale;a2) Creşterea eficienţei utilizării acestor resurse.

b) Creşterea cererii actuale (reale)

b1) pe termen scurt creşterea cererii agregate; b2) pe termen lung principalul factor al creşterii economice îl reprezintă creşterea economică potenţială care are ca efect creşterea ofertei agregate.

Vom analiza pe rând aceste grupe de factori: a) Dacă se doreşte creşterea cererii potenţiale atunci ei vor urmări una din cele două grupe de

factori:a1) Sporirea resurselor disponibile de capital, muncă şi naturale.În cadrul acestei categorii vom studia pe rând cele trei categorii de factori de producţie. Creşterea resurselor de capital este urmărită prin dezvoltarea stocului de capital.Analiza evoluţiei stocului de capital presupune :

- urmărirea procesului de uzură a capitalului fix, deci a tendinţelor de diminuare ale stocului;- înlocuirea părţii uzate, înnoirea şi sporirea costului de capital prin investiţii noi.Aşadar una condiţiile sporirii produsului naţional o reprezintă sporirea stocului de capital pe

calea investiţiilor.Deci:

K- sporul de capital I-investiţiile

Problema care se pune este cu cât va spori produsul naţional dacă creşte stocul de capital.Procedând astfel introducem noţiunea de eficienţă marginală a capitalului (Emk):

unde:

Y- sporul produsului naţional: celelalte notaţii fiind cunoscute.

Eficienţa marginală a capitalului reprezintă sporul produsului naţional obţinut ca urmare a sporirii cu o unitate suplimentară (adiţională) a capitalului utilizat pentru realizarea sa, ca urmare a investiţiilor.

În acelaşi timp trebuie ţinut cont de faptul că din produsul naţional trebuie alocată o parte pentru investiţii; deci vom introduce noţiunea de rată a investiţiilor (i):

Rata investiţiilor va fi:

unde:

Y- produs naţional.

Deci: dar unde Rcp - rata cererii potenţiale

Deci: unde:

68

Să luăm pentru aprofundare următoarea situaţie:Prin realizarea unei rate a investiţiilor de i=20% se obţine un spor de capital K=100 milioane

u.m. care la rândul său permite obţinerea unui spor al produsului naţional de Y=25 milioane. Să se determine eficienţa marginală a capitalului şi rata creşterii potenţiale:

Rezolvare:Eficienţa marginală a capitalului în acest caz este de:

Rata cererii potenţiale va fi: deci o creştere economică de 5%

Cele arătate până în prezent ne conduc la concluzia că pentru a realiza un start al creşterii economice se impune sporirea volumului de investiţii prin renunţarea la o parte a consumului actual.

Creşterea resurselor de muncă se poate realiza prin:- investiţia în capitalul uman; - creşterea populaţiei ocupate.Ce include această investiţie:- cheltuieli pentru educaţie;- cheltuieli cu căutarea unui loc de muncă;- eforturile făcute atât înainte cât şi după intrarea în sistemul de învăţământ şi în continuare,De regulă eficienţa investiţiei în capitalul uman este abordată în termenii consacraţi de tip cost-

beneficiu.Creşterea populaţiei ocupate înseamnă în acelaşi timp creşterea volumului de muncă. Această

dimensiune depinde foarte mult de productivitatea marginală a muncii care este dată de relaţia:

unde:

WmargL - productivitatea muncii; Y- sporul de venit naţional;

Locup- sporul populaţiei ocupate.Relaţia exprimată anterior trebuie văzută sub trei aspecte:

- dacă YLocup avem o situaţie de natură pozitivă cu implicaţii asupra maximizării satisfacţiei tuturor agenţilor economici aflaţi pe aceea piaţă; - dacă Y Ltot.(populaţia totală) este o situaţie avantajoasă; această analiză este deosebit de importantă pentru ţările care au o populaţie numeroasă dar creştere economică redusă ceea ce evident conduce la scăderea produsului naţional pe locuitor. - dacă productivitatea marginală creşte mai repede decât cea medie avem o situaţie pozitivă asupra creşterii produsului naţional reflectat în creşterea produsului naţional.Dacă analizăm corelaţia dintre capital şi resursele de muncă constatăm că lipsa resurselor

financiare în condiţiile existenţei resurselor de muncă duce la o stagnare a creşterii economice. Este de fapt o situaţie de randament descrescând.

Creşterea resurselor naturale şi mai ales a resurselor primare care sunt limitate constituie un alt factor al creşterii economice. Pe măsura sporirii ritmului lor de folosire şi atingerea punctului maxim de exploatare creşterea lor încetează. De exemplu extracţia de petrol din România a avut un vârf maxim de 13-14 milioane de tone şi s-a stabilizat sub 10 milioane tone. Este tot o situaţie de randament descrescând determinată de o exploatare iraţională a acestora.

Problema efectului pe care sporirea resurselor o are asupra creşterii economice este caracteristică pentru o creştere economică extensivă.

Dacă un factor este constant şi ceilalţi sunt variabili în condiţiile suplimentării lor rezultă producţii descrescătoare.

Creşterea economică extensivă este acel tip de cerere caracterizat prin contribuţia preponderentă a laturilor cantitative ale factorilor la modificarea (sporirea) produsului naţional.

69

a2) Creşterea eficienţei utilizării acestor resurse se realizează prin; - perfecţionarea tehnologiilor;

- perfecţionarea pregătirii profesionale; - perfecţionarea managementului proceselor economice. Perfecţionarea tehnologiilor trebuie realizată prin corelare cu cercetarea ştiinţifică, proces care

în literatura de specialitate este cunoscută sub numele de “revoluţie industrială”. Noile tehnologii fac ca eficienţa marginală a capitalului să crească determinând astfel un spor al produsului naţional şi implicit o creştere economică.

Perfecţionarea pregătirii profesionale duce la creşterea productivităţii marginale şi în acest mod la contracararea efectelor legii randamentului descrescând.

Perfecţionarea managementului proceselor economice se impune ca o necesitate din cel puţin două perspective:

- existenţa unor procese de producţie din ce în ce mai complexe;- problematica marketingului devine din ce în ce mai acută în condiţiile accentuării concurenţei . Cel trei căi trebuiesc aplicate simultan şi ele vor determina o creştere economică intensivă.

b) Dacă se urmăreşte realizarea unei creşteri economice actuale (reale) atunci în analiza factorilor economici implicaţi se va avea în vedere orizontul de timp; astfel:

b1) Pe termen scurt cererea agregată se constituie în principalul factor al creşterii economice.În acest mod se reduce partea din capacitatea de producţie nefolosită şi creşte ocuparea forţei de

muncă; invers o reducere a cererii agregate duce la creşterea stocurilor nevandabile. Cererea agregată este dată de relaţia:

unde:CA- cererea agregată;Cp- consumul personal;CG – consumul guvernamental;Inv- investiţii;Exp- export;Imp - import.

b2) Pe termen lung principalul factor al creşterii economice îl reprezintă creşterea economică potenţială care are ca efect creşterea ofertei agregate.

Pentru a realiza obiectivele creşterii economice, autorităţile publice pot aplica două tipuri de politici de creştere:

Tipuri de politici Explicaţii

Creşterea economică intensivă este acel tip de cerere bazat pe contribuţia preponderentă a laturilor calitative ale factorilor de producţie ceea ce va determina modificarea (sporirea) produsului naţional

70

Concentrate pe pârghiile cererii şi ofertei agregate:

Au ca obiectiv stimularea cererii şi ofertei agregate

Axate pe cerere: - se bazează pe stimularea cererii agregate; - se consideră că în acest mod firmele vor fi stimulate să producă şi în acest mod se va realiza o creştere potenţială. Axate pe ofertă:- se bazează pe stimularea ofertei agregate prin: stimularea cercetării-dezvoltării; promovarea noilor tehnologii; perfecţionarea pregătirii profesionale

Alternative axate:- fie pe mecanismele intervenţioniste; - fie pe mecanismele pieţeiCele două orientări alternează şi constituie un subiect al campaniilor electorale în funcţie de rezultatele economice anterioare.

De tip intervenţionist (dirijist) axate pe:- crearea unui climat favorabil dezvoltării;- încurajarea investiţiilor;- creşterea cheltuielilor publice având ca rezultat creşterea cererii solvabile;

Axate pe mecanismele pieţei:- se are în vedere lăsarea liberă a mecanismelor cererii şi ofertei;- se asigură astfel dezvoltarea neîngrădită a întreprinzătorilor particulari.

Măsurarea rezultatelor economice. Sistemul conturilor naţionale. Deflatorul

Gradul de realizare al obiectivelor creşterii economice analizate cantitativ şi calitativ în subcapitolul anterior se apreciază cu ajutorul indicatorilor economici de rezultate.

Măsurarea din punct de vedere economic, a rezultatelor macroeconomice se întemeiază pe filozofii diferite specifice ţărilor cu economie de comandă respectiv celor cu economie de piaţă.

În ţările cu economie de comandă, al căror areal s-a restrâns considerabil, măsurarea rezultatelor macroeconomice se întemeiază pe teoria muncii productive.

În raport cu această teorie, se distinge sistemul producţiei materiale (S.P.M.). care mai este cunoscut şi sub numele de sistemul de balanţe al economiei naturale şi cuprinde patru balanţe principale: - balanţa materială (balanţa producţiei, consumului şi acumulării produsului social);

- balanţa financiară a reproducţiei (balanţa producţiei, repartiţiei şi folosirii venitului naţional); - balanţa forţei de muncă; - balanţa avuţiei naţionale. Pe baza informaţiilor furnizate de principalele balanţe ale S.P.M. se calculează următorii

indicatori sintetici: produsul social total (P.S.T); produsul social final (P.S. F.); venitul naţional.Produsul social total (P.S.T.) reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor materiale produse în

cadrul ramurilor producţiei materiale.Produsul social final (P.S.F.) reprezintă totalitatea bunurilor produse şi ajunse în decursul

perioadei de calcul în ultimul stadiu al circuitului economic.Venitul naţional (V.N.) reprezintă valoarea nou creată în producţia bunurilor materiale destinate

satisfacerii nevoilor de consum şi dezvoltare. Datorită faptului că acest sistem este deja revolut, nu vom insista asupra problematicii acestuia. În ţările cu economie de piaţă, măsurarea rezultatelor economice se bazează pe teoria factorilor

de producţie. Această teorie a fost fundamentată de economistul francez Jean Bertrand Say şi postulează faptul că în procesul repartiţiei fiecare factor de producţie este recompensat în raport cu

Conform acestei teorii, se consideră productivă numai munca care are ca rezultat crearea de bunuri materiale. Într-o optică mai modernă se consideră productive şi acele bunuri care în sine nu produc bunuri materiale dar contribuie la crearea acestora. Între aceste activităţi se disting: automatizarea, cibernetizarea, cercetarea ştiinţifică aplicativă, managementul etc.

71

aportul nemijlocit la desfăşurarea proceselor de producţie şi anume: munca este recompensată cu salariul, capitalul cu profitul, natura cu renta. În epoca modernă acestor factori li sau adăugat şi neofactorii de producţie pe care I-am studiat anterior. În raport cu această teorie se distinge sistemul conturilor naţionale (S.C.N.).

Pe baza informaţiilor furnizate de principalele balanţe ale S.C.N. se calculează două grupe de indicatori sintetici care sintetizaţi în următorul tabel:

PRODUS “INTERN” = produsul care aparţine agenţilor economici rezidenţi pe teritoriul ţării respective.

“NAŢIONAL” = produsul care aparţine agenţilor naţionali indiferent de ţara unde îşi desfăşoară activitatea

“BRUT” (include consumul de capital fix - C.C.F.)

“PRODUSUL INTERN BRUT” (P.I.B); reprezintă valoarea finală a bunurilor şi serviciilor realizată de agenţii economici rezidenţi.

“PRODUSUL NAŢIONAL BRUT” (P.N.B.); reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor realizate de agenţii economici indiferent unde îşi desfăşoară activitatea.

“NET” (Exclude C.C.F.)

“PRODUSUL INTERN NET (P.I.N.)- reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor destinate consumului final în care nu este inclusă investiţia netă şi este exclusă cea rezultată din amortizări.

“PRODUSUL NAŢIONAL NET” (P.N.N.)- valoarea PNB din care s-a scăzut amortizarea.

Prezentăm în continuare modul de calcul ale indicatorilor sintetici din sistemul conturilor naţionale:

Valoarea produsului intern brut (PIB) :

unde:PGB- produsul global brut care reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor create de agenţii

economici rezidenţi într-un an de zile;CI- consumul intermediar care reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor folosite în obţinerea

celor dintâi.Cp - consum privat;CG - consum guvernamental (public);IB - investiţii brute formate la rândul lor din:IN- investiţii nete;CCF- consumul capitalului fix (amortizarea);En - diferenţa dintre export şi import.

Sistemul Conturilor Naţionale (S.C.N.) constituie un ansamblu coerent de concepte, tehnici şi metode folosite pentru a măsura activitatea economică a unei ţări în decursul unei perioade de timp (de regulă un an).

72

Să rezolvăm următoarele situaţii:

1. Se cunosc următoarele date: cheltuieli pentru consumul de bunuri şi servicii Cp =36.000 u.m.; investiţii nete IN=19500 u.m.; cheltuieli guvernamentale=1.000 u.m; consumul de capital fix C.C.F.=500 u.m.; export E=6.000 u.m.; import I=5.500 u.m.

Rezolvare:

2.La nivel economie naţională: salariile : 40.000 u.m.; profiturile 60.000 u.m; amortizările 40.000 u.m.; cheltuielile cu materii prime 100.000 u.m. Să se determine produsul global brut şi produsul intern brut.

Rezolvare: a) Valoarea produsului global brut se mai poate scrie sub următoarea formă:

unde:

Deci valoarea produsului global brut va fi de:

Observaţie:Produsul global brut reprezintă de fapt un venit agreat obţinut de agenţii economici. b)Valoarea produsului intern se poate scrie sub următoarea formă:

Se constată că valoarea consumului intermediar este de fapt valoarea agregată a consumurilor de materii prime la nivel macroeconomic necesar realizării produsului intern brut. Valoarea produsului naţional brut (PNB):

unde:

SVS- sold al veniturilor din străinătate = valoarea produsului realizat de agenţii economici naţionali din străinătate – valoarea câştigului realizat de agenţii străini în ţara de referinţă.

Să analizăm următoarea situaţie: 3. Produsul global brut P.G.B.=10.000 u.m. ; cheltuieli agregate cu materii prime Ci=4.500 u.m.;

valoare agregată a produsului agenţilor naţionali în străinătate=1.500 u.m; valoare agregată a produsului agenţilor străini rezidenţi în ţara de referinţă=3500 u.m. Să se determine valoarea produsului naţional brut.

Rezolvare: a)Valoarea produsului intern brut va fi de :

c) Valoarea produsului naţional brut va fi de: unde soldul veniturilor din străinătate este de:SVS=1.500-3500=2.000 u.m.Observaţii:- Între produsul naţional brut şi produsul intern brut se manifestă o serie de corelaţii; într-o ţară

mai puţin dezvoltată economic, PNB<PIB; invers într-o ţară dezvoltată PNBPIB, relaţia de legătură fiind dată de soldul veniturilor din străinătate.

- În literatura de specialitate se apreciază că folosirea PNB-ului în aprecierea activităţii economice are unele limite determinate de excluderea din sfera sa de cuprindere a unor activităţi cum ar fi cele casnice care în ultima vreme cunosc o tendinţă de creştere; de asemenea nu se iau în considerare cheltuielile cu protecţia mediului ambiant; în plus economia subterană afectează valoarea acestui indicator.

73

Valoarea produsului intern net (PIN):

unde:

notaţiile sunt cunoscute.Să luăm următoarea situaţie:4. Consumul final=15.000 u.m; consumul intermediar=7.000 u.m.; Consumul capitalului fix CCF=4000 u.m. Să se determine valoarea produsului intern net. Rezolvare:Consumul final reprezintă de fapt valoarea produsului intern brut. În această situaţie valoarea

produsului intern net va fi:

5. Să reluăm situaţia 2 şi să calculăm produsul intern net.

În exemplul nostru, salariile şi profitul sunt consumuri finale. Valoarea produsului net naţional (PNN):

Dacă exprimăm produsul naţional net în preţuri ale factorilor de producţie (Pfp)- preţuri pe care le plătesc consumatorii intermediari; atunci:

unde: VN-venitul naţional – suma veniturilor naţionale ale agenţilor economici într-un an de zile. Dacă exprimăm produsul naţional net preţuri curente ale pieţei-preţuri pe care le plătesc consumatorii finali care cuprind preţurile factorilor de producţie şi impozitele indirecte (de exemplu taxa pe valoare adăugată) atunci:

Venitul naţional mai poate fi determinat şi prin relaţia:

unde :PNBpp - produsul naţional brut exprimat în preţuri ale pieţei;Sexpl - subvenţii de exploatare.

6. Să luăm următoarea situaţie:Produsul naţional brut Exprimat în preţuri ale pieţei) este PNBpp=10.000 u.m.; consumul

capitalului fix CCF=500 u.m.; impozite indirecte=250 u.m. Să se determine venitul naţional.Rezolvare:a) Determinăm produsul naţional brut exprimat în preţuri ale pieţei:PNNpp=PNBpp-CCF=10.000-500=9.500u.m.b) Pe această bază, determinăm venitul naţional: VN=PNNpp-impozite indirecte=9.500-250=9.250 u.m. Observaţie:Venitul naţional reprezintă o mărime agregată care stă la baza analizelor proceselor

macroeconomice. Vom relua problematica sa în cadrul subcapitolului următor când vom analiza procesul repartiţiei sale pe cele două componente: consumul şi investiţiile.

Indicatorii prezentaţi anterior se pot exprima în termeni nominali şi reali

74

Mărimea indicatorilor în termeni reali este cea exprimată în preţuri curente de piaţă. Mărimea lor în termeni reali semnifică mărimea pe care ar fi avut-o aceştia dacă nu s-ar fi modificat preţurile comparativ cu anul de referinţă. Aceste determinări permit analize comparative.

Raportul dintre indicatori exprimaţi în termeni nominali şi reali este denumit deflator. El exprimă schimbarea medie a preţurilor bunurilor şi serviciilor într-un an şi se utilizează pentru

a determina modificările reale în producţie.Deci produsul intern brut sau produsul naţional brut în termeni reali poate fi determinat cu

relaţiile:

Repartizarea fluxurilor agregate ale venitului, consumului şi investiţiilor – condiţie a reluării creşterii economice

Aşa după cum s-a văzut venitul la nivel macroeconomic este o mărime ce stă la baza analizei proceselor macroeconomice, a dinamicii şi structurii acesteia.

Rezultatele economice obţinute în urma creşterii economice, sunt supuse procesului de repartiţie. În urma acestui proces veniturile obţinute de agenţii economici sunt destinate consumului şi economiilor. Deci venitul (V) se împarte pe cele două componente : consum (C ) şi economii (S).

Exprimate într-o formă sintetică componentele arătate mai sus sunt date de relaţia:

Vom analiza în continuare cele două componente.Consumul

Consumul constituie ultimul act al activităţii economice, o parte din veniturile obţinute fiind destinate cumpărării de bunuri de consum şi achiziţionare de servicii;

Consumul îmbracă mai multe forme:a) După subiectul consumului aceste se împarte în: - consum privat care priveşte un menaj sau o asociaţie;- consum public care se referă la stat şi instituţiile sale.b) După obiectul consumului acesta se împarte în:- consum material (consum de bunuri);- consum nematerial (consum de servicii). c) După modul de procurare al bunurilor distingem:- consum de mărfuri;- autoconsum.d) După durata consumului propriu-zis:- bunuri de folosinţă curentă care îşi pierd utilitatea în cadrul unui singur proces;- bunuri de folosinţă îndelungată care se uzează treptat în decursul unei perioade mai mare.Nivelul mediu al consumului de bunuri şi servicii se exprimă prin “consumul pe locuitor”;

acest indicator se calculează raportând la numărul de locuitori ai unor ţări :- consumul total;

Venitul la nivel macroeconomic este expresia agregată a formelor de venit însuşite de posesorii factorilor de producţie.

Consumul reprezintă acea parte din venit folosită de către populaţie şi autorităţile publice pentru satisfacerea nevoilor personale şi colective.

75

- consumul pe grupe de şi produse principale;Calculul acestui indicator permite:- evaluarea capacităţii pieţei de a satisface cerinţele de consum ale menajelor;- modificările structurale care survin în cadrul acestui consum.Evoluţia consumului este apreciată pe baza bugetelor de familie constatându-se următoarele

tendinţe: - scăderea ponderii cheltuielilor pentru alimente; această situaţie apare pe fondul diversificării structurii, îmbunătăţirii calităţii şi sporirii consumului de alimente cu valoare nutritivă ridicată;- menţinerea relativ constantă a cheltuielilor pentru îmbrăcăminte şi confort personal;- creşterea cheltuielilor pentru servicii, mai ales a celor legate de ridicarea nivelului de cultură şi civilizaţie.

Relaţia dintre consum şi venit este surprinsă de următorii indicatori:Rata consumului (c) care reprezintă raportul procentual dintre consum şi venit şi este dat de

relaţia:

în această situaţie:

Înclinaţia marginală către consum (c) reprezintă sporul de consum obţinut (C)prin realizarea unei unităţi adiţionale de venit ((V) şi este dat de relaţia:

Să luăm un exemplu:Venitul obţinut este V=10000 u.m. şi se împarte pe cele două componente: consumul C=7000

u.m. , economii S=3000 u.m. Din investirea economiilor în activităţi economice se obţine un spor al venitului naţional V=4000 u.m. care se împarte în spor de consum C=3000 u.m. şi S=1000 u.m.

Rezolvare:Rata consumului va fi:

Deci din 100 de u.m. venit se alocă pentru consum 70 u.m.

Înclinaţia marginală către consum va fi:

Deci dintr-un spor de venit de 1u.m, 0,75 u.m. sunt alocate pentru sporirea consumului. Cele arătate mai înainte ne permit formularea următoarelor observaţii:- cu cât rata consumului creşte , în condiţiile menţinerii constante a venitului cu atât este mai mică partea destinată economiilor; pentru a creşte consumul fără a diminua economiile este nevoie ca sporul venitului să fie mai mare decât sporul consumului;- mărimea înclinaţiei marginale a consumului orientează agenţii economici asupra modului de repartizare ulterioară a sporului de venit între consum şi economii care vor constitui după cum vom vedea surse de investiţii;- pentru autorităţile publice problema consumului este deosebit de importantă; acesta trebuie astfel determinat încât să asigure nevoile societăţii şi în acelaşi timp să nu greveze asupra unei creşteri economice sănătoase. Mărimea cheltuielilor destinate consumului, depinde de o serie de factori obiectivi şi

subiectivi.Printre factorii obiectivi se numără:- nivelul salariului, al venitului în general;- previzionările privind evoluţia cheltuielilor în viitor determinată de modificările în puterea de cumpărare a banilor sau unele riscuri; - politica fiscală care să pună accent pe surse proprii sau pe împrumuturi;

76

Printre factorii subiectivi se numără:- prevederea de a avea rezerve pentru situaţii neprevăzute;- asigurarea condiţiilor pentru bătrâneţe; - întreţinerea altor persoane ;- dorinţa de a beneficia de dobânzi şi alte sporuri în vederea iniţierii unor proiecte de afaceri viitoare;- a lăsa avere moştenitorilor; - plăcerea de a face avere; -dorinţa de a majora treptat cheltuielile pentru consum.

Economiile

Mărimea economiilor (exprimată în valoare absolută) depinde de:- mărimea venitului ;- cota de venit care se alocă pentru economii.Relaţia dintre economii şi venit este surprinsă cu ajutorul următorilor indicatori:Rata economiilor (E) este o mărime relativă care se calculează ca raport procentual între

valoarea absolută a economiilor (E) şi valoarea absolută a veniturilor (V) pentru un orizont de timp dat:

Dacă vom evidenţia evoluţia în timp a ratei economiilor atunci ;

unde: IE, IE, IV; indici ai ratei economiilor, economiilor respectiv ai venitului.

Înclinaţia marginală către economii ( s) reprezintă sporul de economii (E) obţinut prin realizarea unei unităţi adiţionale de venitul (V) şi este dat de relaţia următoare:

Înclinaţia marginală către economii ne arată cu cât sporesc economiile la creşterea cu o unitate adiţională venitului.

De regulă creşterea economiilor devansează creşterea venitului adică: SV Vom relua aplicaţia anterioară şi vom determina indicatorii care caracterizează economiile:

Rata economiilor va fi:

Deci din 100 u.m. venit se alocă pentru economii 30 u.m.

Înclinaţia marginală către economii va fi:

Deci dintr-un spor de venit de 1 u.m. se alocă pentru sporirea economiilor 0,25 u.m. Economiile se concretizează în cea mai mare parte în plasamente prin investiţii.Investiţiile reprezintă aceea parte a economiilor care sunt destinate:

Economiile reprezintă partea din venitul naţional peste cheltuielile destinate consumului

77

- sporirii dimensiunilor capitalului fix şi circulant (stocurile); această parte din venit destinată investiţiilor poartă numele de investiţie netă (IN); ea asigură formarea netă a capitalului şi se identifică cu economiile fiind dată de relaţia:

- asigurării refacerii şi înlocuirii capitalului fix uzat; această parte destinată investiţiilor poartă

numele de investiţie brută (IB); ea asigură formarea brută a capitalului şi este compusă din investiţie netă (IN) şi amortizare (C.C.F.) conform relaţiei:

Economiile se transformă de regulă în investiţii. Din această perspectivă, cererea de investiţii este determinată de o serie de motivaţii:

1.Corelaţia dintre eficienţa marginală a capitalului şi rata dobânzii. Astfel dimensiunile investiţiilor vor creşte până în punctul în care eficienţa marginală a capitalului (Emk) este aproximativ egală cu rata dobânzii. Deci:

Pentru facilitarea înţelegerii să reluăm aplicaţia de la subcapitolul 14.3 din perspectiva relaţiei

eficienţa marginale a capitalului – rata dobânzii: Prin realizarea unei rate a investiţiilor de i=20% se obţine un spor de capital K=100 milioane

u.m. care la rândul său permite obţinerea unui spor al produsului naţional de Y=25 milioane. Să se determine rata creşterii potenţiale; rata dobânzii pe piaţă fiind de 30%.

Rezolvare:Eficienţa marginală a capitalului în acest caz este de:

Rata cererii potenţiale ar fi în situaţia în care se face abstracţie de rata dobânzii : deci o creştere economică de 5%

În realitate rata dobânzii de 30% superioară eficienţei marginale previzionate a capitalului determină reducerea apetitului investiţional.

S-ar impune în acest caz o rată a investiţiilor de cel puţin i=30% care să permită în ipoteza cea mai pesimistă o egalizare a eficienţei marginale a capitalului la toate bunurile investiţionale cu rata dobânzii pe piaţă.

2. Riscurile asumate de întreprinzător şi creditor; primul îşi asumă riscuri deoarece nu poate estima cu un grad suficient de certitudine profitul pe care-l aşteaptă de la respectiva investiţie; al doilea îşi asumă riscuri decurgând din perspectiva sumbră ca întreprinzătorul care nu şi-a realizat profitul scontat să nu poată restitui la termen împrumutul.

3.Raportul dintre rezultatele obţinute dintr-o activitate economică prin utilizarea cu eficienţă a capitalului şi cele obţinute din tranzacţiile pe piaţa bursieră; creşterea randamentului previzionat al bunului capital incită la investiţii suplimentare dar speculaţiile de la bursele de valori pot reduce motivaţia pentru învestiţii.

4.Fluctuaţiile profitului la investiţiile existente influenţează de asemenea procesul investiţional. Această situaţie poate fi determinată de evoluţiile cererii şi ofertei pe diferite pieţe.

5.Politicile economice practicate de autorităţile publice pot de asemenea influenţa cererea de investiţii. În cadrul acestor politici un mare rol au strategiile sectoriale privind volumul şi orientarea cheltuielilor publice şi a subvenţiilor.

6.Conjunctura economică naţională şi internaţională; fluctuaţiile economice caracterizate prin recesiune sau stagnare pot frâna apetitul pentru investiţii; în această situaţie însuşi statul intervine prin politici în scopul chiar al descurajării investiţiilor pentru rezolvarea fenomenelor negative pentru a putea asigura un nou cadru de stimulare a investiţiilor; pe plan internaţional se impune chiar intervenţia unor organisme din cadrul organizaţiilor internaţionale create de diferite state în acest scop.

Luarea unei decizii de investiţii de către diferiţi agenţi economici se fundamentează pe o serie de indicatori economici din care cei mai relevanţi sunt următorii:

Rata rentabilităţii investiţiilor se determină pe baza principiului actualizării şi al dobânzii compuse:

78

În situaţia actualizării acest indicator se calculează pe baza următoarei relaţii:

unde:

Sn- suma care se poate obţine peste după n ani; S0 – suma plasată în perioada curentă, cu dobânda compusă (d).

Să rezolvăm următoarea aplicaţie:Se fac investiţii în valoare de S0=1500 u.m. în capital fix a cărei eficienţă se apreciază a fi de 5%

lunar. În această situaţie se poate estima obţinerea următoarelor încasări:

Bilanţul investiţiilor este un indicator care permite aprecierea faptului că o investiţie făcută generează profituri care vor acoperi într-o perioadă de timp “n” costurile cu investiţiile.

unde: I- investiţiile făcute cu achiziţionare factorilor de producţie;

pr1…prn –profituri obţinute e- rata eficienţei.

Să considerăm că pe baza unui credit se realizează o investiţie în valoare de 2500 u.m. care va determina o rată a eficienţei economice a activităţii respective de 20% anual generând profituri de circa 1000 de u.m. anual.

Termenul de rambursare al creditului făcut pentru a realiza investiţia respectivă este de 3 ani.Introducând datele în relaţia de mai sus rezultă că:

Comparând investiţia făcută cu rezultatele estimate a se obţine rezultă că activitatea este rentabilă iar creditul poate fi rambursat la termen.

Proporţia dintre cheltuielile de consum şi cele de investiţii. Multiplicatorul şi acceleratorul Analiza componentelor sporului de venit (sporul de consum şi sporul de economii) ne deschide posibilitatea studierii proporţiilor dintre cele două componente. Aceasta ne permite introducerea a două noţiuni: multiplicatorul investiţiilor şi acceleratorul.

Multiplicatorul investiţiilor surprinde relaţia dintre investiţii şi venit.

Din aplicaţiile anterioare a rezultat că: sporul de venit V=4000 u.m. ; sporul de consum este de C=3000 u.m. ; sporul economiilor este de S= 1000 u.m. Sporul economiilor se transformă în investiţii care în condiţiile realizării unei activităţi eficiente va determina sporirea de K ori a acestora determinând realizarea unui nou spor al profitului.

Relaţia dintre investiţii şi venit este reliefată de multiplicatorul investiţiilor (K):

de unde:

Presupunând că investiţiile cresc de 2 ori sporul venitului va fi:

Multiplicatorul investiţiilor (K) evidenţiază de câte ori sporeşte venitul naţional (V) în raport cu o unitate adiţională de investiţii (I).

214

79

Principiul multiplicatorului a fost formulat de R.F.Kahn şi utilizat de către J.M.Keynes în legătură cu examinarea înclinaţiei faţă de consum respectiv faţă de economii.

Dacă: şi împărţim termenii cu rezultă că:

de unde adică suma celor două înclinaţii marginale (spre consum

respectiv spre economii) este egală cu 1.Multiplicatorul investiţiilor exprimat în funcţie de aceste mărimi va fi:

unde am considerat că şi deci

Împărţind ambii membrii ai expresiei multiplicatorului cu rezultă că :

Relaţia mai înainte permite formularea următoarelor observaţii:- multiplicatorul investiţiilor permite caracterizarea relaţiei venit –investiţii determinată de înclinaţia marginală spre economii sau consum; dacă înclinaţia spre consum scade creşte înclinaţia către economii conducând la scăderea multiplicatorului investiţiilor ceea ce determină firesc scăderea sporului de venit; invers dacă înclinaţia către consum creşte scade înclinaţia către economii ceea ce va conduce la creşterea sporului de venit.;- acest comportament este firesc deoarece creşterea consumului se concretizează în creşterea cererii care la rândul său generează creşterea ofertei de bunuri şi servicii şi deci a investiţiilor conducând firesc la realizarea sporului de venit. În România se prefigurează până în prezent două forme de investiţii potenţial viabile:a)Investiţiile directe care reprezintă participarea la constituirea sau extinderea unei întreprinderi

în oricare din formele juridice prevăzute de lege, cu excepţia investiţiilor de portofoliu precum si înfiinţarea sau extinderea in România a unor sucursale de către o societate comercială străină prin aport financiar, în natură sau participarea la creşterea activelor unei întreprinderi prin orice mod legal de finanţare.

b) Finanţările externe oficiale din partea Băncii Mondiale şi a afiliatelor sale ( a se vedea capitolul “Piaţa monetară”.)

Specialiştii sunt unanimi în aprecierea că investiţiile au un puternic efect de antrenare în întreaga economie fiind factorul principal al creşterii şi dezvoltării economice; astfel prin sporirea investiţiilor se asigură: crearea de noi locuri de muncă; înlocuirea şi modernizarea tehnicii şi tehnologiilor; creşterea ofertei de bunuri şi servicii într-o gamă diversificată şi de calitate ridicată; îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă.

În procesul luării deciziilor privind proporţia dintre consum şi investiţii se are în vedere nu numai influenţele exercitate de investiţii asupra venitului şi consumului ca în cazul multiplicatorului investiţiilor ci şi influenţele exercitate de consum asupra investiţiilor.

Acceleratorul surprinde relaţia dintre consum şi investiţii

El este dat de relaţia:

de unde:

Principiul acceleratorului a fost formulat de către A. Aftalion (1913) şi J.B. Clark (1917) şi exprimă relaţiile de interdependenţă dintre creşterea venitului ca urmare a anticipărilor privind cererea agregată şi cea a investiţiilor nete.

Acceleratorul evidenţiază efectul de amplificare al consumului asupra investiţiilor şi acţionează numai în perioada de expansiune a ciclului economic decenal. În faza de depresiune, scăderea consumului de bunuri economice frânează sau chiar stagnează procesul investiţional mult mai puternic decât în cazul restrângerii preţurilor.

unde a – acceleratorul; celelalte variabile fiind cunoscute

80

81

Fluctuaţiile activităţii economice. Ciclicitatea în activitatea economică – cauză a întreruperii periodice a creşterii economice

S-a constatat în evoluţia multor decenii de economie de piaţă, că procesul creşterii economice la nivel macroeconomic nu are o evoluţie liniară ci una fluctuantă. Creşterea economică este periodic întreruptă de o serie de fluctuaţii. Aceste fluctuaţii sunt de mai multe tipuri după cum ne sugerează tabelul de mai jos:

Tipuri de fluctuaţii Scurtă caracterizareSezoniere Se manifestă în limitele unui orizont în agricultură, turism,

construcţii şi sunt determinate de condiţiile climaterice, cutume etc. Întâmplătoare (accidentale) Se datorează unor cataclisme naturale, evenimentelor politice

neaşteptate, deciziilor derutante ale unor agenţi economici. Ciclice Sunt cauzate de factori interni ai economiei. Ele se produc cu o

anumită regularitate într-un interval de timp dat. În activitatea economică prezintă o importanţă deosebită ciclicitatea.

Unitatea de măsură a timpului în care se succed ciclurile activităţii economice, segmentele de timp în care se încadrează dinamica economică reprezintă ciclul economic.

Pe baza datelor statistice acumulate au fost identificate trei tipuri de cicluri economice care se întrepătrund şi se interinfluenţează.

Acestea sunt: Ciclurile Kondratief (cicluri pe termen lung, seculare); Ciclurile Juglar (cicluri pe termen mediu, decenale);

Ciclurile Kitchin (cicluri pe termen scurt, conjuncturale).Le vom analiza pe rând:Ciclurile pe termen lung, seculare sau KondratiefEvoluţia generală a economiilor (pe baza datelor privitoare la ţările dezvoltate), arată că forţele

productive ale ţărilor se desfăşoară sub forma unor unde (cicluri) de circa 50-60 de ani. Această perioadă este dominată de un anumit aparat de producţie format din anumite tehnologii şi o forţă de muncă de o anumită pregătire. Aceste tipuri de cicluri se desfăşoară în două faze:

În faza ascendentă are loc implementarea şi funcţionarea normală a noului aparat de producţie. Procesele economice fundamentate pe acest aparat de producţie se desfăşoară în această perioadă cu eficienţă sporită. În această perioadă se constată: - preponderenţa anilor de prosperitate; - ritmuri relativ înalte de creştere economică; - ridicarea susţinută a nivelului de trai; - mecanismele pieţei libere îşi manifestă din plin efectele pozitive.

În faza descendentă se manifestă tendinţa de scădere a eficienţei economice şi a rateiprofitului. Aceste semnale arată că s-a epuizat potenţialul aparatului de producţie existent. Este momentul când cercetarea fundamentală şi aplicativă, pe baza unor eforturi sporite de

finanţare caută soluţii tehnico-economice dinamizatoare. Începe tranziţia la un nou mod de producţie. În această etapă se întrepătrund în proporţii diferite factorii restrictivi şi cei favorizanţi ai dezvoltării.

Ciclicitatea activităţilor economice este un mod specific de evoluţie a fenomenelor şi proceselor economice, caracterizat prin alternanţa într-o anumită succesiune a fazelor de expansiune (de creştere, dezvoltare) şi de contracţie (stagnare, scădere, regres) a afacerilor dintr-un areal geografic şi economic.

Prin ciclu economic se înţelege succesiunea în timp şi schimbarea periodică a condiţiilor şi rezultatelor creşterii şi dezvoltării economice.

Specialiştii numesc aceste treceri succesive de la o fază la alta şi de la un ciclu la altul –valuri, salturi, revoluţii industriale, revoluţii tehnico-ştiinţifice. Ele se realizează pe un fundal de trend general crescător după cum ne sugerează figura următoare

Succesiunea celor două faze este explicată de economişti în moduri diferite. prin ciclicitatea perfecţionărilor tehnologice profunde; prin atragerea în exploatare a unor noi

resurse ca materii prime sau ca surse primare de energie; prin pregătirea şi ducerea războaielor, prin împărţiri şi reîmpărţiri a surselor naturale şi

resurselor umane; prin evoluţia producţiei şi a stocului de aur; prin evoluţia producţiei agricole.

Ciclurile pe termen mediu, decenale sau Juglar

Caracterizarea acestui ciclu se face de regulă prin compararea creşterilor economice reale anuale cu cele potenţiale. Aşa cum relevă evoluţiile, creşterea economică reală este fluctuantă în raport atât cu cea potenţială, cât şi cu perioadele următoare. Aceasta înseamnă că, în anumiţi ani, ţările înregistrează rate relativ înalte de creştere a venitului (produsului naţional), că ele parcurg o perioadă de prosperitate economică, de afaceri bune. În alţi ani, ele cunosc rate mai joase de creştere economică sau chiar scăderi ale venitului naţional. Deşi i se spune decenal, acest ciclu care mai este denumit şi ciclu comercial sau al afacerilor se desfăşoară într-un interval de 8-12 ani. Durata unui ciclu, ca şi duratele diferitelor lui faze sunt dependente de fazele ciclului economic pe termen lung.

Modelul ideal al ciclului pe termen mediu poate fi analizat prin fazele sale, respectiv prin caracteristicile sale.

Fazele sale poartă diferite denumiri. Astfel:În literatura anglosaxonă fazele ciclului sunt numite astfel: restrângere sau contracţie

(slowdown, slump); expansiune, criză (peaking).În gândirea economică de gândire socialistă, aceste faze sunt următoarele: criza ciclică propriu-

zisă; depresiunea; înviorarea; avântul.

Trend multisecular

Cea mai plauzibilă explicaţie este cea în legătură cu “evoluţia ciclică a cercetării ştiinţifice şi a inovaţiei tehnologice, în legătură organică cu ciclul schimbărilor structurale din economie”; astfel: În faza ascendentă are loc un proces investiţional susţinut şi eficient pe baza descoperirilor ştiinţifice din perioada anterioară (faza descendentă). În această fază, se înregistrează un recul al cercetării (ca intensitate) şi o eficienţă ridicată a investiţiilor efectuate pe baza descoperirilor anterioare. În faza descendentă se produce o scădere relativă a eficienţei investiţiilor (a producţiei) şi o intensificare a cercetării ştiinţifice şi tehnologice. Acum se manifestă criza structurală (tehnologică, de ramură etc), criză specifică de trecere de la un tip de tehnologii la altul de la un stadiu al progresului tehnico-social şi tehnico-ştiinţific la altul.

Economistul italian Franco Poma consideră că cele patru faze ale ciclului decenal sunt: expansiunea; punctul de cotitură superior (criza); depresiunea; punctul de cotitură inferior de reluare a expansiunii; expansiunea.

Un ciclu economic în forma sa ideală poate fi reprezentat sub următoarea formă grafică:

TimpUnde:A, C-punct de cotitură inferior, de reluare a expansiunii; AB, CD- expansiunea; B, D - punctul de cotitură

superior (criza);BC- depresiunea. Elementele de caracterizare ale acestor faze sunt redate în tabelul următor:

Trebuie făcute următoarele observaţii: Fiecare ciclu economic decenal se caracterizează printr-o anumită durată şi o anumită configuraţie

a fazelor sale. Ciclul economic cuprinde două stări: recesiunea (include criza economică şi depresiunea);

respectiv boomul (include punctul de cotitură inferior şi expansiunea) Fiecare din aceste stări îndeplineşte funcţii specifice; astfel:- recesiunea restabileşte anumite echilibre economice, asigură restructurarea şi reînnoirea factorilor de producţie ce fundamentează viitoarea dezvoltare;- boomul generează progresul economic.

B

C

D

A

Fazele ciclului economic Elemente de caracterizare

Expansiunea -AB sau CD. Cresc :producţia de bunuri şi servicii; gradul de ocupare a forţei de muncă; profiturile firmelor; cursurile titlurilor de valoare; Aceste evoluţii pozitive se realizează pe baza unui proces intens de investiţii. Credit ieftin; Afaceri prospere.

Cu cât ne deplasăm spre punctul B expansiunea este frânată de anumite condiţii ce sunt legate de limitarea sau epuizarea posibilităţilor de creştere a randamentului factorilor de producţie utilizaţi; ne apropiem de domeniul în care acţionează legea randamentelor descrescătoare. Printre manifestările ce indică această evoluţie se numără: scăderea productivităţii muncii şi implicit a producţiei; reducerea ratei profitului; scumpirea creditului; restrângerea investiţiilor. Criza economică sau punctul de cotitură superior - B, D

Stagnează sau scade producţia; Creşte numărul de falimente şi de şomeri.

Depresiune - BC Autorităţile şi firmele adoptă măsuri care au ca scop depăşirea dificultăţilor; printre acestea se numără: reducerea costurilor de producţie; modernizarea sau înlocuirea capitalului fix; modernizarea sortimentelor de fabricaţie. Aceste măsuri se bazează pe investiţii care duc la depăşirea depresiunii marcând un nou punct de cotitură inferior (C) spre o nouă fază de expansiune CD

Printre explicaţiile privind cauzele evoluţiei ciclice pe termen mediu se numără următoarele: Crizele economice sunt generate de cauze exogene (oscilaţii periodice ale unor fenomene

astronomice - cum sunt petele solare (Stanley Jevons). Crizele economice sunt generate de cauze de ordin psihologic- alternanţa unor stări de optimism şi

de pesimism în afacerile economice; Crizele economice sunt determinate de cauze de natură exogenă-endogenă; ciclurile şi crizele

economice sunt rezultanta confruntărilor care au loc între factorii care ţin de sistemul economiei de piaţă şi diferiţi factori extraeconomici. Se consideră că sistemul economiei de piaţă conţine în sine mecanisme destabilizatoare care determină evoluţia ciclică şi a crizelor economice iar factorii extraeconomici (condiţii climaterice, sociali, politici, militari) pot frâna sau favoriza mecanismele destabilizatoare. Această concepţia a fost lansată după marea criză din 1929-1933.

Crizele economice sunt determinate de alternanţa unor perioade de înlocuire febrilă a capitalului fix cu altele când reînnoirea acestuia este redusă. Înlocuirea masivă a capitalului fix –posibilă pe baza inovaţiilor tehnice şi necesară din cauza uzurii sale fizice şi morale - constituie premisa şi pârghia trecerii la un nou ciclu economic pe termen mediu. Toate acestea se întâlnesc şi se interferează în faza de înviorare. (teoria ciclului reinvestiţional a lui G Haberler) .

Crizele economice se datorează evoluţiei creditului. Creşterea creditului stimulează expansiunea dar la un punct al intensităţii sale, creditul poate genera tensiuni financiare care conduc la un moment dat la ruperea echilibrului între economii şi investiţii între cererea globală şi cererea monetară. În acest mod se marchează trecerea la criză şi apoi la depresiune.

Crizele economice sunt explicate şi rin prisma punctului de vedere potrivit căruia ciclul economic este un proces pur monetar. Astfel evoluţia ciclică este determinată de politicile de credit adoptate de băncile centrale. Astfel , acestea stimulează investiţiile prin reducerea nejustificată a ratei dobânzii. Investiţiile astfel stimulate se dovedesc nerealizabile deoarece factorii de producţie se dovedesc a fi mai scumpi decât evaluările iniţiale ale băncilor. Faza de recesiune începe când întreprinderile îşi reduc investiţiile.

Teoriile subconsumului explică evoluţia ciclică a economiei astfel: insuficienţa cererii determinată de marile inegalităţi în repartizarea veniturilor frânează oferta, deci producţia. Creşterea şomajului amplifică reducerea cererii. Toate aceste procese determină prin efectul lor cumulativ declanşarea crizei economice şi trecerea la recesiune.

Marx explică evoluţia ciclică a economiei prin contradicţia dintre producţie şi consum datorită posibilităţilor nelimitate ale sistemului de a produce bunuri şi servicii şi nevoia solvabilă redusă a marii majorităţi a populaţiei. Astfel “supraproducţia relativă” determină reducerea ratei profitului.

Keynes pune evoluţia ciclică pe seama relaţiei cu evoluţia eficienţei marginale şi cu dinamica producţiei. Dezvoltând această teorie Samuelson construieşte modelul evoluţiei ciclice prin implicarea multiplicatorului şi acceleratorului. Acţiunea conjugată a acestor factori determină fie expansiunea fie recesiunea.

Oscilaţiile ciclice ale activităţilor economice sunt determinate de intervenţia statului în economie. Se consideră că orice intervenţie a statului provoacă dereglări în circulaţia monetară, crizele economice fiind expresii ale neconcordanţei dintre ritmurile de creştere economică şi cele ale creşterii monetare. În funcţie de sensurile de evoluţie ale celor două mărimi şi de diferenţele dintre ele în economie există inflaţie sau capacităţi de producţie nefolosite.

Dimpotrivă adepţii intervenţiei statului în economie susţin că evoluţiile ciclice se datorează ineficienţei în folosirea pârghiilor, instrumentelor şi politicilor economice elaborate şi adoptate de statul democrat. Din acest motiv o bună corelare a acestora este de natură să atenueze caracterul ciclic al evoluţiei economiei şi efectele sociale ale crizelor şi recesiunilor economice.

Ciclurile pe termen scurt, conjuncturale sau KitchinApar ca o înrăutăţire a mişcării pozitive, a expansiunii în cadrul ciclului Juglar.El exprimă o uşoară relansare în faza depresiunii şi are o durată între 3-3,5 ani.

5.2 Ocuparea şi şomajul

Fenomenul şomaj: concept, cauze, forme Cuvântul şomaj în limba română provine din limba franceză de la cuvântul “chomage” care la

rândul său l-a preluat din limba latină care însemna latină “caumare” care la rândul său l-a preluat din limba greacă “cauma”.El însemna “căldură mare” din cauza căreia înceta orice activitate.

De-a lungul timpului s-a folosit noţiunea pentru desemnarea absenţei de activitate din diverse cauze (inactivitatea de duminică, din zilele nelucrătoare, întreruperea lucrului din cauza lipsei de comenzi, de materii prime, în timpul unei crize economice etc.). El constituie unul din viciile de fond ale sistemelor economice ce funcţionează pe principiile pieţei, una din cele mai grave consecinţe ale crizelor ce afectează economia contemporană.

În literatura de specialitate şomajul este definit în maniere diferite.

Şomerii sunt de asemenea definiţi în maniere diferite: Şomeri sunt acele persoane apte de muncă (ofertanţi de forţă de muncă) care au avut un loc de

muncă salarizat şi l-au pierdut şi nu-şi găsesc alt loc de muncă. Biroul Internaţional al muncii consideră (B.I.T.) consideră şomeri persoanele care îndeplineau

simultan în decursul unei perioade de referinţă următoarele condiţii: au vârsta de cel puţin 15 ani; nu au loc de muncă şi nu desfăşoară o activitate în scopul obţinerii unor venituri; sunt în căutarea unui loc de muncă utilizând în ultimele patru săptămâni toate mijloacele legale pentru a-l găsi; sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele 15 zile de îndată ce şi-ar găsi un loc de muncă. A XIV-a Conferinţă internaţională a Organizaţiei Internaţionale a Muncii din 1987 printre

criteriile folosite pentru definirea noţiunii de “ocupare” a stabilit şi “criteriul căutării unei munci salariate ori nesalariale” precizând că acest criteriu este esenţial pentru definirea stării de şomaj însemnând înscrierea la un birou de plasare, ori utilizarea altor forme de căutare activă a muncii.

Lipsa involuntară de ocupare-şomajul involuntar este situaţia de “neocupare” a unei persoane active, în vârstă aptă de muncă, caracterizată prin absenţa legăturii printr-un contract de muncă sau de pregătire profesională care îi conferă dreptul de a desfăşura o activitate productivă sau de a presta un serviciu pe un loc de muncă precizat, în regim salarial sau nesalarial, situaţie pe care doreşte să o schimbe într-o situaţie de “ocupare” solicitând prin înscrierea la un birou (oficiu) specializat, să o repartizeze în muncă.

În ţara noastră, în Legea nr. 1 din 7 ianuarie 1991, privind protecţia profesională a şomerilor şi reintegrarea lor profesională se arată că “ persoanele apte de muncă ce nu pot fi încadrate din lipsă de locuri disponibile, corespunzătoare pregătirii lor, sunt considerate şomeri”. Lipsa de ocupare voluntară sau şomajul voluntar include persoanele apte de muncă, aflate fără muncă, nedisponibile pentru muncă, ori care nu se află din motive personale în căutare de muncă. Şomajul a devenit o problemă o dată cu dezvoltarea industrială, în perioade de recesiune economică când întreprinderile industriale îşi micşorau producţia eliberând astfel un număr însemnat de muncitori care deveneau şomeri. La început şomajul a fost considerat un fenomen conjunctural. Realitatea din toate ţările a demonstrat că acesta are un caracter permanent. Karl Marx a demonstrat acest caracter al şomajului, denumind muncitorii aflaţi în şomaj “ armata de rezervă industrială”, foarte folositoare patronatului capitalist prin faptul că ea însăţi constituie un factor de presiune în raportul cerere ofertă, în defavoarea celor ocupanţi care se vedeau constrânşi să accepte salarii mai mici pentru a nu-şi pierde locurile de muncă. În ţările foste socialiste se discuta critic la adresa şomajului din ţările capitaliste, dar se ascundea existenţa unui şomaj mascat în cadrul primelor.

Şomajul poate fi caracterizat după următoarele criterii:a) Nivelul lui care se exprimă:

- absolut prin numărul şomerilor;

Ceea ce este comun acestor definiţii este faptul că şomajul este considerat o stare negativă a economiei care afectează o parte din populaţia activă disponibilă prin neasigurarea locurilor de muncă.

- relativ prin rata şomajuluib) Intensitatea lui; din acest punct de vedere şomajul poate fi :

- total prin pierderea locului de muncă şi încetarea activităţii; - parţial, prin diminuarea activităţii în condiţiile reducerii duratei săptămânii de lucru şi

corespunzător a salariului.c) Durata care reprezintă perioada de la momentul pierderii locului de muncă sau diminuării

activităţii până la reluarea normală a acestuia. d) Structura, respectiv componenţa pe categorii de vârstă, calificare, sex, rasă.

La baza formării şomajului stau următoarele procese: 1. Pierderea locurilor de muncă de către o parte a populaţiei ocupate; din această

perspectivă, literatura economică distinge următoarele forme de şomaj:

Forme de şomaj

Cauze

Şomaj ciclic sau

conjunctural

Este determinat de ciclicitatea economică, fiind caracteristic fazei de recesiune, scăderea cererii de muncă fiind determinată de reducerea activităţii economice. În perioadele de avânt economic el se resoarbe într-o mare măsură.

Şomaj structural

Este determinat de situaţia de neocupare din motive de natură economică, situaţie care apare în fazele descendente ale ciclului economic pe termen lung, când nu se pot crea locuri de muncă durabile pe măsura sporirii ofertei de muncă. Această situaţie este determinată de procesele majore ale restructurării economiilor, în condiţiile în care aparatul de producţie existent şi-a epuizat valenţele potenţatoare ale creşterii economice, când se manifestă pregnant criza energetică şi criza de materii prime.

Şomaj tehnologic

Este determinat de înlocuirea vechilor tehnologii cu altele noi. O asemenea operaţie este condiţionată de trecerea de la ramurile propulsatoare ale vechiului mod tehnic de producţie la cele ale noului mod de producţie, cât şi de procesul centralizării şi concentrării producţiei.

Şomaj intermitent

Este cauzat de insuficienţa mobilităţii mâinii de lucru sau de decalajele între diferitele calificări disponibile şi cele cerute. Această situaţie este consecinţa practicării contractelor de angajare pe perioade scurte. Asemenea contracte decurg din incertitudinea afacerilor, ca şi din dorinţa utilizatorilor de a face presiuni asupra salariaţilor şi sindicatelor.

Şomaj de discontinuitate

în muncăSe coroborează cu reglementările privind diferite aspecte de familie.

Şomajul fricţional

Este consecinţa dezutilităţii marginale a folosirii forţei de muncă care înglobează motivele de orice natură care pot determina un om sau un grup de oameni să prefer a nu lucra decât să accepte un salariu a cărui utilitate pentru el se situează sub un anumit minim.

Şomajul sezonier

Este specific activităţilor economice care sunt influenţate de factorii naturali (agricultură, construcţii) ceea ce se repercutează şi asupra cererii de muncă. Este de regulă un şomaj de scurtă durată. Pentru combaterea lui se recomandă măsuri asemănătoare celor prevăzute pentru şomajul structural şi în special facilitarea pregătirii pentru o activitate complementară.

2. Creşterea ofertei de muncă.Acest proces generează şomaj datorită faptului că starea economiei (caracterizată printr-un anumit nivel, structură şi dinamică) nu asigură creşterea numărului de locuri de muncă corespunzător creşterii ofertei de muncă care la rândul său se poate datora împlinirii de către tânăra generaţie a vârstei legale de angajare precum şi afirmării nevoii de a lucra de către unele persoane apte de muncă dar inactive.În concluzie şomajul poate fi considerat din punct de vedere economic o consecinţă a două dezechilibre importante:

1. Pe piaţa muncii, în condiţiile în care:

În condiţii de echilibru, pe piaţa muncii există numai şomaj voluntar.2. Pe piaţa bunurilor şi serviciilor în condiţiile în care:

Insuficienţa ofertei de bunuri şi servicii ţine de insuficienţa capacităţilor de producţie sau subutilizarea lor iar şomajul rezultă din insuficienţa resurselor destinate capitalului în raport cu forţa de muncă disponibilă.

Şomajul se măsoară (evaluează) pornind de la următorii indicatori: 1.Populaţia totală ca rezultat al procesor naturale (demografice), imigraţiei internaţionale şi

dezvoltării economico-sociale cuprinde persoanele prezente în mod obişnuit pe teritoriul ţării şi cetăţenii aflaţi peste graniţă.

2.Populaţia disponibilă pentru muncă sau populaţia activă disponibilă formează resursele de forţă de muncă ale unei ţări şi acţionează direct pe piaţa muncii ca ofertă de muncă.

3.Populaţia efectiv activă sau ocupată este expresia cererii de muncă satisfăcută, fiindformată din cei care lucrează ca salariaţi sau ca întreprinzători.

Conform metodologiei Balanţei forţei de muncă în România, populaţia ocupată cuprinde toatepersoanele indiferent de statutul lor profesional cu un loc de muncă, în care desfăşoară o activitate economico-socială aducătoare de venit, cu excepţia cadrelor militare şi a persoanelor asimilate acestora, neangrenate în activităţi economice (personalul MapN, MI, SRI, militari în termen); salariaţilor, organizaţiilor politice şi obşteşti şi a deţinuţilor.

Se consideră ocupate următoarele categorii de persoane:

- salariaţii, adică persoanele care-şi exercită activitatea în cadrul unui contract de muncă într-o unitate economică sau socială-indiferent de forma ei de proprietate sau la persoane particulare în schimbul unei remuneraţii sub formă de salariu plătit în bani sau în natură, sub formă de comision etc.; - patronii, persoane care-şi exercită ocupaţia (meseria) în propria lor unitate economică pentru a cărei activitate au ca angajaţi unul sau mai mulţi salariaţi; - lucrători pe cont propriu – persoane care-şi exercită activitatea fie în unitatea proprie sau cu ajutorul unui utilaj propriu, fie pe baza pregătirii lor profesionale, dar care nu au angajaţi salariaţi, ele putând fi sau nu ajutate de membrii familiei neremuneraţi; - lucrătorii familiali neremuneraţi-persoane care-şi exercită activitatea într-o unitate economică familială condusă de un membru al familiei sau o rudă, pentru care nu primesc remuneraţie sub formă de salariu sau plată în natură; - membrii ai unei societăţi agricole sau ai unei cooperative care au lucrat fie ca proprietari de teren agricol într-o societate constituită conform legii, fie ca membrii ai unei cooperative meşteşugăreşti sau de credit.

Pe această bază se poate calcula:

Rata şomajului se poate exprima cu ajutorul indicatorilor de mai jos:

oferta de muncă cererea de muncă

Cererea de bunuri şi servicii oferta de bunuri şi servicii

Se apreciază că cel mai concludent mod de exprimare a ratei şomajului este acela care foloseşte la numitor fie forţa de muncă fie populaţia activă disponibilă.

Pentru o înţelegere mai uşoară a semnificaţiei indicatorilor prezentaţi anterior prezentăm următorul exemplu :

Populaţia totală a unei ţări este de 23.000.000 loc. Populaţia disponibilă pentru muncă (activ disponibilă) = 12.000.000 loc. din care şomeri 1.000.000 loc.

Populaţia efectiv activă (ocupată) este de 10,5 milioane loc.

Rezolvare1.Populaţia inaptă pentru muncă va fi: a) în valoare absolută:

Pop. inaptă pt. muncă = Pop. totală - Pop activă disponibilă = =23.000.000-12.000.000=11.000.000 loc. b) în valoare relativă:

Rata inapţilor = x100 = = 47%

2.Populaţia neocupată va fi : a) în valoare absolută :

Pop. neocupată = Pop. activă disponibilă. – Pop. ef. activă (ocupată)= = 1.200.000 - 10.500.000 = 1.500.000 loc. b) în valoare relativă

Gradul de neocupare = x100 = x 100 = 12,5 %

3. Din cadrul populaţiei neocupate şomerii reprezintă : a) în valoare absolută :

şomeri = 1.000.000 loc. (conform datelor) b) în valoare relativă raportata la populaţia activă disponibilă:

Rata şomajului = x 100

Rezultatele pot fi centralizate în următorul tabel:

Nrcrt. Indicatorul

ValoareObservaţiiabsolută

(nr. loc.)relativă

(%)1 Populaţia totală 23.000.000 100 Reprezintă populaţia totală a unei

ţări.2 Pop. inaptă pentru

muncă11.000.000 47 Reprezintă persoanele care din

diverse motive nu pot fi considerate apte de muncă

3 Populaţia activăDisponibilă

12.000.000 53 Reprezintă oferta de forţă de muncă formată din resursele potenţiale pe care o ţară le posedă.

4 Populaţia neocupată din care:a) şomeriib) care nu reprezintă şomerii dar este activă disponibilă

1.500.000

1.000.000500.000

12,5

8,34,2

Reprezintă oferta de forţă de muncă excedentară care nu se echilibrează prin cererea de forţă de muncă.

5 Populaţia ocupată 10.500.000 87,5 Reprezintă oferta de muncă solvabilă deci cererea satisfăcută

Pe baza datelor centralizate în tabelul anterior putem face următoarele observaţii: Populaţia totală (23.000.000 locuitori) este formată din populaţia inaptă pentru muncă

(11.000.000 loc.) şi populaţia activă disponibilă (12000000 loc) ; deşi populaţia inaptă pentru muncă reprezintă un procent destul de mare (47%) şi include pe cei care nu pot munci din motive medicale, sunt pensionari sau pe trepte diferite de educaţie şi instruire în vederea intrării în grupa populaţiei active disponibile, simpla ei cuantificare nu înseamnă că în cadrul acesteia nu există şi persoane care nu muncesc. Autorităţile sunt interesate ca cel puţin o parte din persoanele din această grupă să muncească măcar temporar, cu program atipic, sau redus atenuând presiunea asupra bugetului. Pentru măsurile de încadrare rapidă în activităţile economice, sociale autorităţile trebuie să conceapă un învăţământ cât mai elastic care să permită o adaptare mai rapidă în viaţa economică şi socială.

În cadrul populaţiei active disponibile populaţia ocupată are o pondere de 87,5%.Specialiştii apreciază că un grad de ocupare de 97 - 98% indică o economie sănătoasă.Populaţia neocupată reprezintă 12,5% din populaţia activă disponibilă şi este reprezentată de

două grupe: şomeri (8,3%din populaţia activă disponibilă) grupă care corespunde criteriului căutării unei munci salariate (conform prevederilor celei de-a XIV-a Conferinţe Internaţionale a Organizaţiei Internaţionale a Muncii din 1987) şi 4,2% persoane apte de muncă dar care nu se află în căutare de locuri de muncă din diverse motive personale.

Printre efectele negative ale şomajului se numără: Irosirea unei cantităţi însemnate de resurse de muncă; corelat cu rolul activ al factorului muncă

şi cu caracterul neconservabil al muncii, acest efect apare ca o pierdere de mare amploare. Scăderea intensităţii dezvoltării economice; acest aspect este pus în evidenţă de legea Okun.Această lege a fost descoperită de economistul Arthur M. Okun în anii 60 şi în esenţă ea scoate

în evidenţă o interelaţie între volumul real al PNB şi nivelul şomajului. În esenţă această lege se poate formula astfel:

Există însă şi opinia potrivit căreia existenţa şomajului este un factor de presiune asupra celor ce lucrează, aceştia muncind cu intensitate sporită şi asigurând astfel o creştere a producţiei naţionale mai mare decât dacă ar fi fost ocupaţi toţi cei disponibilizaţi.

Sporirea costurilor pe care economia trebuie să le suporte sub forma ajutoarelor de şomaj. În mod firesc în condiţiile în care numărul populaţiei ocupate scade, cotizaţiile suportate de aceştia sporesc absolut şi relativ. Acest aspect poate genera conflicte sociale.

Diminuarea veniturilor familiilor care au şomeri, aceste persoane trecând prin dificultăţi materiale însoţite adesea şi de stări psiho-sociale grave cu efecte negative asupra calităţii vieţii.

Deoarece persoanele ocupate participă la producerea bunurilor şi serviciilor, în condiţiile existenţei unui anumit aparat de producţie, se poate afirma că ridicarea nivelului şomajului este însoţită de o reducere a volumului real al produsului naţional brut (PNB).

Politici şi măsuri de combatere a şomajuluiŞomajul nu poate fi eradicat şi acest obiectiv nici nu este de dorit acest demers, deoarece ar

determina unele dezechilibre economice. Un exemplu ni-l oferă economiile “supraîncălzite” ale unor ţări care au cunoscut ritmuri mari de dezvoltare, cu o ocupare aproape deplină a populaţiei apte de muncă şi care au fost obligate să ia măsuri de readucere a acestora cu consecinţele de rigoare. În acelaşi timp trebuie precizat faptul că el trebuie menţinut în limite normale de optim economic.

Literatura economică în domeniu, evidenţiază cinci grupe de măsuri care pot aduce şomajul în limite normale.

Nr. crt.

Grupa de măsuri Soluţii Observaţii

1 2 3 41 Mai buna

repartiţie a fondului total de muncă

Reducerea duratei săptămânii de lucru; Scăderea vârstei de intrare la pensie; Prelungirea vârstei şcolarităţii; Creşterea timpului (opţional) acordat calificării; Extinderea locurilor de muncă cu program redus şi /sau cu timp parţial de muncă.

Aceste grupe de măsuri sunt considerate strategii defensive şi provoacă o stare de spirit pesimistă. În acelaşi timp ele presupun o nouă segmentare a pieţei şi sunt legate de creşterea productivităţii care ar trebui să contribuie la acoperirea costurilor.

2 Îndepărtarea de pe piaţa muncii a unor grupe de ofertanţi

Descurajarea muncii salariate feminine; Exilarea sau returnarea lucrătorilor imigranţi nenaturalizaţi; Interzicerea emigrării sau restricţionarea acesteia la maximum.

3 Inversarea procesului de substituire a factorilor de producţie.

Procesul industrializării a însemnat substituire muncii cu capital. În prezent se aud şi unele voci care cer pur şi simplu limitarea investiţiilor care sporesc productivitatea capitalului în favoarea celor care determină creşterea productivităţii muncii.

4 Creşterea mobilităţii populaţiei active.

Îmbunătăţirea conţinutului învăţământului; Orientarea tinerilor spre domeniile cele mai dinamice ale societăţii;Măsuri complexe legislative şi educative care să faciliteze deplasarea oamenilor la noile locuri d muncă în zonele ce urmează a fi dezvoltate

Aceste măsuri constituie strategii ofensive şi corespund unei politici de anvergură de ajustare a numărului de ocupaţii la populaţia activă şi la dinamica ocupaţiilor.5 Crearea de noi

locuri de muncăPe baza investiţiilor

Unele probleme privind şomajul în România Trecându-se la reorganizarea economiei pe principiile economiei de piaţă, s-a recunoscut oficial

posibilitatea apariţiei şomajului. La 7 ianuarie 1991 Parlamentul României a votat Legea nr.1 privind protecţia profesională a şomerilor şi reintegrarea lor profesională prin care s-au stabilit principalele reglementări în domeniu. Trecerea la noul sistem economic a determinat creşterea ascendentă a ratei şomajului. Un fenomen îngrijorător este în acest moment existenţa în evidenţa statisticilor Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale a unui număr mare de şomeri care nu primesc alocaţie de sprijin datorită faptului că au depăşit perioada aprobată prin lege pentru aceasta.

S-au elaborat o serie de teorii împotriva şomajului. însă nu analizează cauzele şomajului ci vizează numai efectul, respectiv şomajul. Un lucru este însă clar: şomajul nu poate fi desfiinţat ci cel mult redus. Aceasta deoarece există două presiuni: a creşterii demografice şi a automatizării proceselor de producţie. Varianta privind absorbirea unei părţi în sfera serviciilor reprezintă un paleativ în acest moment. Aceasta înseamnă că numărul celor întreţinuţi de forţa de muncă va creşte în continuare. Una din propunerile făcute de economişti, jurişti şi oameni politici ar fi reducerea zilei de muncă la 6, 5 sau chiar patru ore dând posibilitatea unui număr cât mai mare de oameni să-şi câştige existenţa această măsură dând în acelaşi timp şi posibilitatea creării timpului liber pentru acţiuni instructiv-educative.

Persoanele intrate în şomaj beneficiază de ajutorul de şomaj şi de alte forme de protecţie socială, precum şi de sprijin în vederea reintegrării lor profesionale prin calificare şi recalificare.

Principalele forme de protecţie socială sunt:

1. Ajutorul de şomaj este primit de persoanele care se încadrează în cerinţele legii şi constă

într-o sumă calculată în mod diferenţiat pe categorii de persoane şi vechime în muncă . Acestei forme a ajutorului de şomaj i s-a dat denumirea de ajutor de integrare profesională. El se plăteşte la cererea persoanelor îndreptăţite de la data dobândirii dreptului. Retroactiv nu poate fi plătit pe o perioadă mai mare de 30 de zile de la data înregistrării cererii de plată. Cererile pentru plata ajutorului de şomaj se adresează direcţiilor judeţene de muncă şi protecţie socială.

Ajutorul de şomaj se plăteşte pentru cel mult 270 de zile calendaristice timp în care şomerii sunt obligaţi să participe la cursurile de recalificare organizate de direcţiile de muncă şi de protecţie socială.

2. Alocaţia de sprijin este primită de persoanele care au beneficiat de ajutorul de şomaj legal, fără a avea posibilitatea să se încadreze în muncă la expirarea sa şi care sunt lipsite de mijloace de întreţinere.

3. Acordarea de credite cu o dobândă de 50% din taxa oficială a scontului stabilită la B.N.R. la depozitul constituit de societatea bancară desemnată prin licitaţie pentru înfiinţarea sau dezvoltarea de întreprinderi mici şi mijlocii sau unităţi cooperatiste cu cel mult 200 de salariaţi sau după caz cooperatori, în scopul creării de noi locuri de muncă pentru şomeri. Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale transferă trimestrial în contul societăţii bancare autorizate o parte din Fondul pentru plata ajutorului de şomaj.

4. Protecţia salariaţilor care devin şomeri prin concedieri colective determinate de restructurarea şi lichidarea unor întreprinderi.

5. Măsurile active pentru combaterea şomajului cum sunt:- orientarea profesională;- instruirea în modalităţi de căutare a unui loc de muncă;- instruirea antreprenorială şi profesională;- înfiinţarea de centre de consultanţă şi dezvoltare de afaceri.- etc.

6. 3. Inflaţia Fenomenul inflaţionist: concept, cauze, forme, consecinţeFenomenul inflaţionist constituie un alt obiectiv al managementului guvernamental. El a intrat în

limbajul curent al oamenilor de afaceri la sfârşitul secolului XIX, fiind asociat în exclusivitate dereglărilor în circulaţia monetară. În această perioadă sistemele monetare se bazau pe o circulaţie concomitentă a monedelor din metale preţioase şi a semnelor valorii, respectiv a bancnotelor, care oricând se puteau converti în aur şi argint. O emisiune suplimentară de bancnote peste rezerva de metal preţios deţinută de banca de emisie ducea la nerespectarea acestei reguli. În acest mod bancnotele se “devalorizau” atrăgând după sine mărirea preţurilor. Această dereglare a căpătat denumirea de inflaţie.

Acest fenomen se menţine şi în sistemele monetare bazate numai pe bancnote când se încalcă echilibrul fundamental dintre masa monetară aflată în circulaţie şi suma tranzacţiilor economice. În anii primului şi a celui de-al doilea război mondial emisiunile monetare pentru finanţarea cheltuielilor de război ieşite de sub control au dus la apariţia unor preţuri exprimate în numere astronomice.

Aceste concepţii referitoare la inflaţie au în vedere numai fenomene monetare. Distanţându-se de aceste concepţii, J.M. Keynes reconsideră raportul dintre monedă şi activitatea economică, arătând că moneda este integrată în mecanismul economic şi deci nu are natură exogenă.

Din această perspectivă, inflaţia se manifestă prin tendinţa de creştere generalizată a preţurilor care se poate măsura cu ajutorul următorilor indici: indicele general al preţurilor sau deflatorul PIB (PNB); indicele preţurilor de consum; indicele costului vieţii; modificarea puterii de cumpărare a banilor; devansarea creşterii indicatorilor macroeconomici de rezultate de către masa monetară existentă în economie şi care este disponibilă pentru a fi cheltuită.

După al doilea război mondial s-a impus ca instrument principal de măsurare a inflaţiei indicele preţului de consum

Într-o viziune modernă, inflaţia este considerată o formă de manifestare a echilibrului economic global în care este înglobată şi inflaţia bănească. Ea se referă la creşterea nominală a preţurilor, salariilor, profiturilor ca urmare a dezechilibrelor economice existente.

Indicele general al preţurilor şi tarifelor de consum (IPC) exprimă modificarea medie ponderată a cheltuielilor pe care o familie de talie medie din mediul urban le face pentru asigurarea mijloacelor de subzistenţă în concordanţă cu nivelul şi structura nevoii sociale.

Acest indice de tip Laspeyres se calculează după relaţia:

unde: Q0 reprezintă structura coşului de bunuri ce reflectă nevoia socială în perioada de bază.În ţările cu economie de piaţă, acest indice se calculează pe baza statisticilor efectuate în

acest scop. Prezentăm în continuare pe un exemplu o metodologie adoptată de organul legislativ pentru determinarea indicelui preţurilor şi tarifelor de consum:

Nr. crt.

Grupele de mărfuri Ponderea grupei în eşantion (%)

Creşterea medie anuală a preţurilor (%)

Participarea fiecărei grupe la IPC

1 2 3 4 5= (2x3)/1001 Alimente, băuturi, tutun 40 50 202 Locuinţă, confort 20 30 63 Îmbrăcăminte, încălţăminte 5 20 14 Igienă, sănătate 5 25 1,255 Instrucţie, educare 20 20 46 Transport 5 50 2,57 Diverse 5 30 1,5

IPC 56,25

Analiza datelor conţinute în tabelul de mai înainte, ne permite formularea următoarelor observaţii:

Creşterea preţurilor cu 56,25% reiese din creşterile diferenţiate ale preţurilor grupelor de mărfuri reprezentative cuprinse în eşantionul aprobat, precum şi din ponderile grupelor de mărfuri în ansamblul cheltuielilor efectuate de o familie pentru consum. În ţările cu o economie de piaţă dezvoltată, ponderea cheltuielilor la o parte din prima grupă de mărfuri şi anume la alimente nu depăşeşte 20%. Această pondere se obţine prin practicarea unor politici fiscale adecvate (TVA la majoritatea produselor sub 10% iar la unele alimente greu substituibile cum sunt laptele, pâinea de maximum 2%) sau politici de stimulare a producătorilor de astfel de bunuri.

În procesul de concepere a metodologiei de stabilire a acestui indice ca de altfel şi în cel de aplicare, apar o serie de confruntări între organizaţiile patronale şi sindicale. Primele caută să scoată creşteri cât mai mici ale preţurilor, iar sindicatele să ridice valoarea acestuia. Miza o reprezintă indexarea salariilor nominale. Totuşi se constată în ultima perioadă tendinţa de apropiere între cele două poziţii.

IPC este folosit de guverne drept criteriu de apreciere a reuşitelor sau nereuşitelor politicilor sale economice fiind şi un imbold pentru creşterea investiţiilor într-o ţară.

Cauzele inflaţieiLa nivel macroeconomic nivelul preţurilor se formează în urma interacţiunii dintre cererea şi

oferta agregată.

Aceste cheltuieli sunt cuprinse în mai multe grupe de cheltuieli şi anume: cheltuieli pentru consum individual (Cp);cheltuieli pentru investiţii ale firmelor (Inv); cheltuieli publice, guvernamentale (CG);cheltuieli efectuate de agenţii economici pentru a realiza operaţiunile de export (E) şi import (I ).

Cererea agregată este constituită din totalitatea cheltuielilor pentru bunuri şi servicii dintr-o economie.

Oferta agregată se obţine prin însumarea producţiilor (încasărilor totale, cifrelor de afaceri) ale tuturor agenţilor economici dintr-o ţară. Aceste elemente arătate pot fi redate prin: producţiile ramurilor şi sectoarelor care susţin oferta; resursele consumate; costurile plătite şi şansele sacrificate.Asemănător analizei corelaţie cerere – ofertă – preţ de echilibru la nivel microeconomic şi în cazul analizei macroeconomice cererea şi oferta globală sunt analizate prin relaţia lor cu indicele general al preţurilor (IGP). Graficul de mai jos redă sugestiv aceste corelaţii:

IGP OA

PE

E P2

CA

Qo QE QC QA

Din grafic rezultă că pe baza confruntării cererii şi ofertei globale se formează un preţ de echilibru (IGP). Reducerea IGP va reduce oferta agregată (Qo) şi va determina creşterea cererii agregate (Qc); invers creşterea IGP va duce la creşterea ofertei agregate (Qo) şi respectiv la reducerea cererii agregate (Qc).

Deci preţul de echilibru general se formează după următorul mecanism: dacă cererea agregată este mai mare decât oferta agregată apare o lipsă de produse în economie, iar preţurile tind să crească, ceea ce îi va determina pe producători să producă cât mai mult. Deoarece veniturile rămân la nivelul existent, creşterea preţurilor va determina scăderea cererii până în punctul în care preţurile ajung la echilibru.

Din această perspectivă de abordare se pot analiza cauzele care determină inflaţia. Astfel literatura economică prezintă trei cauze fundamentale care determină acest proces:

a) Inflaţia prin cerere;b) Inflaţia prin costuri;c) Inflaţia combinată.Să le analizăm pe rând:

a)Inflaţia prin cerere (demande-pull inflation sau demande-side inflation) este aceea inflaţie care rezultă din creşterea cererii agregate.

Economiştii apreciază în mod diferit soluţiile de stăpânire a acestui tip de inflaţie; astfel unii consideră că atingerea acestui obiectiv se poate realiza prin menţinerea sub control a ofertei de bani în economie; alţii afirmă că legătura dintre masa monetară aflată în circulaţie şi nivelul cheltuielilor nu este chiar aşa de directă, fiind de părere că poate avea loc o creştere autonomă a cheltuielilor fără ca aceasta să fie influenţată de sporirea ofertei de bani; în acest sens reducerile de impozite pe salarii şi în general pe venituri sau creşterea incitaţiei de a investi când se conturează încrederea în creşterea economică reprezintă o soluţie de rezolvare a acestei probleme.

Oferta agregată este constituită din producţia totală adusă la piaţă de către agenţii economici producători (vânzători)

Indiferent de cauze, atunci când cererea agregată creşte, firmele reacţionează pe de o parte prin sporirea preţurilor iar pe de altă parte prin creşterea producţiei. Ambele demersuri pot fi sporite numai până la o limită: creşterea veniturilor este limitată la nivelul veniturilor, iar producţia de cât de mult vor creşte costurile.

Pe măsura creşterii cererii agregate firmele răspund prin creşterea producţiei şi a ofertei în general. Prin urmare resursele se reduc şi cresc costurile ceea ce va determina în mod firesc creşterea preţurilor. Creşterea producţiei este însă oprită de creşterea costurilor care ating plafonul preţurilor, plafon determinat de volumul veniturilor. Din aceste motive, acest tip de inflaţie se manifestă pe termen scurt deoarece există o limitare a veniturilor.

b) Inflaţia prin costuri (cost push sau supply side inflation) apare în situaţia când costurile de producţie cresc independent de cererea agregată care rămâne constantă.

Dacă în situaţia inflaţiei prin cerere care este asociată unei economii în avânt, efectele erau creşterea producţiei şi a ocupării forţei de muncă, în situaţia inflaţiei prin costuri, efectul este invers.

Literatura economică din domeniu citează drept cauze ale inflaţiei prin costuri o serie de factori printre care se numără:

- creşterea salariilor determină inflaţia prin costuri când creşterea salariilor nu este susţinută de cererea de muncă;

- creşterea profiturilor determină inflaţia în condiţiile în care există firme mari de tip oligopol care determină impunerea de preţuri mari independent de cerere;

- creşterea preţurilor la produsele importante determinată de creşterea preţurilor la materii prime, combustibil, energie se repercutează în costul producţiei interne şi implicit al preţurilor independent de cererea de pe piaţa internă; acest tip de inflaţie se numeşte inflaţie importată;

- creşterea impozitelor;- epuizarea resurselor naturale;- calamităţi naturale.

c) Inflaţia combinatăLa nivelul economiei naţionale inflaţia se poate manifesta ca urmare a interacţiunii celor două

cauze majore: cererea şi costurile. Acest tip de inflaţie face foarte dificilă precizarea cauzei esenţiale care a determinat fenomenul. Astfel dacă o inflaţie a fost determinată la început prin creşterea costurilor, autorităţile pot acţiona în direcţia sporirii cererii agregate, în scopul diminuării şomajului care apare ca element esenţial al inflaţiei. De asemenea, o inflaţie ce porneşte din cerere, determină creşterea puterii economice a unor firme, care în consecinţă acţionează în direcţia creşterii preţurilor de piaţă.

Dacă aceste evoluţii se petrec rapid, asistăm la fenomenul numit spirala preţuri-salarii.Pentru a mai atenua din creşterea costurilor sindicatele vor solicita salarii mai mari care vor

determina creşterea costurilor firmelor. Indexările realizate de guverne vor conduce la emiterea de cantităţi suplimentare de bani ce vor determina creşterea continuă a inflaţiei.

În afara acestor cauze fundamentale, literatura economică mai menţionează următoarele:- Modificările de structură în cerere sau ofertă; de exemplu în unele ramuri de activitate apare

o cerere mai mare, iar în altele cererea rămâne constantă sau poate să scadă. În ramurile care au o cerere în scădere preţurile menţinute de firme şi salariile menţinute de sindicate rămân inflexibile. În acest mod apare şomajul structural şi o inflaţie structurală.

- Teama de inflaţie determină agenţii economici să ia unele măsuri de mărire a preţurilor ceea ce va determina din partea sindicatelor cerere pentru mărirea proporţională a salariilor nominale, factor cu rata prognozată a inflaţiei. Dacă evoluţia reală este mai mică decât cea prognozată va determina creşterea inflaţiei.

Intensitatea inflaţiei şi sensurile evoluţiei ei.Încadrarea intensităţii concrete a inflaţiei în unul sau altul din tipurile de inflaţie diferă în

literatura de specialitate de la un autor la altul. Câteva din aceste denumiri sunt redate în continuare: inflaţie târâtoare (exprimată printr-un IPC=3%), inflaţie moderată sau rapidă (IPC=6-10%), inflaţie galopantă (cu două cifre) etc.

Având în vedere evoluţiile inflaţiei într-o serie de ţări (America Latină sau unele ţări din fostul bloc comunist), s-a ajuns la concluzia că intensitatea inflaţiei trebuie judecată prin corelarea ei cu o serie de indicatori care exprimă dinamica economiei naţionale.

Asemenea corelaţii sunt surprinse în tabelul de mai jos:

Tipul de corelaţie

Caracterizare

Creşterea economică neinflaţionistă

Semnifică o inflaţie moderată (şi controlată de autorităţile guvernamentale) însoţită de o creştere relativ înaltă. Rata de creştere este mai mare decât cea a inflaţiei; această idee de creştere neinflaţionistă este efectul de antrenare multiplu pozitiv al inflaţiei asupra dinamicii economice. O astfel de corelaţie s-a înregistrat în cazul unor ţări unde la o rată a creşterii economice de 5-6 % s-a înregistrat o creştere a ratei inflaţiei de circa 2-3%.

Creştere economică inflaţionistă

Semnifică o inflaţie a cărei rată depăşeşte uşor rata de creştere economică. De exemplu în deceniul 7 în SUA la o rată a creşterii economice de circa 1,8-6,1%) s-a înregistrat o rată a inflaţiei de circa 5,8-12,6%)

Stagflaţia Este o situaţie în care o ţară are o creştere economică “0” sau recesiune economică iar rata inflaţiei creşte rapid. În această situaţie producţia de bunuri şi servicii este în scădere fără ca masa monetară să se reducă.

Slumpflaţia Este situaţia în care asistăm la un declin economic, o scădere a economiei naţionale şi concomitent la o rată a inflaţiei rapidă sau chiar galopantă. Este relevant ca exemplu cazul Italiei care în 1905 la o rată a inflaţiei de circa 16% a înregistrat o scădere a PIB de 3,5%).

Hiperinflaţia Este o formă excesivă de inflaţie necontrolabilă de guverne care trebuie pusă în legătură cu scăderile de producţie şi cu rata preţurilor de consum din anii anteriori.

Consecinţele inflaţieiConsecinţele inflaţiei sunt cunoscute în literatura de specialitate sub numele de “costuri”. a) Inflaţia contribuie la redistribuirea veniturilor în detrimentul majorităţii populaţiei.Astfel deşi s-ar părea la o primă vedere că efectele creşterii preţurilor pot fi atenuate printr-o sporire corespunzătoare a veniturilor populaţiei, în realitate inflaţie redistribuie bogăţia de la cei cu veniturile fixe în favoarea deţinătorilor de proprietăţi a căror valoare creşte. b) Inflaţia creează o stare de incertitudine în lumea oamenilor de afaceri ceea ce influenţează

deciziile acestora de investire, deoarece este greu de cuantificat raportul dintre costuri şi încasări.

c) Inflaţia contribuie la înrăutăţirea raporturilor economice externe ale ţării, ceea ce dezechilibrează balanţa de plăţi externe. Dacă inflaţia într-o ţară este puternică, exporturile acesteia apar mai scumpe în raport cu altor ţări cu o inflaţie mai mică. În aceiaşi logică importurile apar mai ieftine decât cele autohtone. Deci balanţa de plăţi scade devenind deficitară ceea ce va determina şi un curs al monedei naţionale nefavorabil. Tot ca o consecinţă a acestor fenomene se descurajează producţia internă cu toate urmările ei.

d) Urmărirea fenomenelor inflaţioniste determină folosirea suplimentară a unor resurse fapt care va determina creşterea costurilor diferitelor tranzacţii.

Se consideră că o inflaţie de 3-4% pe an denumită “inflaţie târâtoare” (creeping inflation” este binevenită fiind apreciată ca un factor de stimulare a activităţii economice.

Politici şi măsuri de combatere a inflaţieiPoliticile de combatere a inflaţiei sunt corelate cu cauzele fundamentale care determină inflaţia.Ele sunt sintetizate în tabelul următor:

Tipuri de politici CaracterizareA. Politicile cererii agregate (demand-side) - urmăresc combaterea inflaţiei prin cerere.

Politicile fiscale Folosesc în vederea atingerii obiectivului propus două pârghii:- reducerea cheltuielilor guvernamentale care este o importantă componentă a cererii agregate;- creşterea impozitelor.Aceste măsuri contribuie la reducerea masei monetare destinate consumului şi investiţiilor.

Aceste tipuri sunt părţi constitutive ale “politicilor deflaţioniste”.

Politicile monetare Folosesc în vederea atingerii obiectivului propus următoarele pârghii:- modificarea ofertei de bani, acţionând asupra reducerii ei;- încurajarea depunerilor economiilor şi descurajării folosirii creditelor.

Aceste tipuri se realizează prin creşterea dobânzii.

B. Politicile ofertei agregate (supply-side) – urmăresc combaterea inflaţiei prin costuri.

Politici de control a preţurilor şi veniturilor.

Urmăresc restrângerea influenţei monopoliste asupra creşterii preţurilor şi a veniturilor (vizează acţiunile patronatului) şi restrângerea presiunilor privind creşterea salariilor (vizează presiunile sindicale). În acest context se urmăreşte şi îngreunarea formării de oligopoluri care pot lua decizii privind creşterea preţurilor.

Politici de stimulare a ofertei

Urmăresc stimularea firmelor în vederea creşterii producţiei folosind în acest scop - scutiri de taxe şi impozite;- încurajarea efectuării de către firme a acţiunilor de cercetare şi dezvoltare;- investiţiile în direcţia modernizării aparatului de producţie şi perfecţionării profesionale.

Toate politicile prezentate mai sus, urmăresc să exercite o acţiune concertată asupra cererii şi ofertei agregate în vederea reducerii ritmului de creştere a inflaţiei, cât şi a diminuării costurilor ei.

ConcluzieInflaţia este un fenomen deosebit de complex care nu este încă suficient cercetat şi din acest

motiv nu există un consens asupra cauzelor care-l determină.

6.4 Eficienţa schimburilor economice externe. Balanţa de plăţi şi cursul de schimb valuta

Aprecierea eficienţei schimburilor economice externeEconomiile reale nu pot exista fără să exporte mărfuri respectiv fără să importe mărfuri din alte

ţări. În epoca noastră schimburile externe au devenit principalul mijloc prin care naţiunile îşi pot procura prodfactorii şi satisfactorii de care au nevoie şi pe care nu le deţin. Această realitate, impune derularea între economiile naţionale a unor importante fluxuri de bunuri materiale şi servicii, de capitaluri, de forţă de muncă. Dată fiind importanţa lor, autorităţile guvernamentale se implică în desfăşurarea cu eficienţă a schimburilor externe care fac obiectul comerţului internaţional.

Operaţiunile de comerţ exterior trebuie judecate din punctul de vedere al eficienţei economice adică al raportului dintre efectele obţinute şi eforturile depuse.

Comerţul internaţional, cuprinde ansamblul tranzacţiilor de export şi import. Exportul reprezintă o vânzare de bunuri materiale şi servicii spre un agent economic dintr-o altă ţară în schimbul unei sume dintr-o valută convenită. Importul este o cumpărare de mărfuri din străinătate contra unei sume de bani.

Efectele pe termen scurt ale comerţului exterior sunt: veniturile realizate din export;

bunurile şi serviciile obţinute prin import.Eforturile sunt cheltuieli:

în monedă naţională pentru export; în valută pentru import.

Eficienţa comerţului exterior pe termen scurt la nivelul agenţilor economici se apreciază cu ajutorul următorilor indicatori:

a) Cursul de revenire brut la export;b) Cursul de revenire la import.

Să îi analizăm pe rând:a) Cursul de revenire brut la export, măsoară efectul economic imediat al exportului şi se

calculează ca raport între cheltuiala internă în monedă naţională pentru aducerea unei mărfi la graniţa clientului extern şi cantitatea de valută încasată din vânzarea acelei mărfi.

El se exprimă cu ajutorul următoarei formule:

Indicatorul de mai sus, arată câte unităţi monetare s-au cheltuit pentru obţinerea unei unităţi de valută prin exportul unei mărfi.

Să luăm următorul exemplu:O marfă care se exportă se cumpără de către firma A cu Pi=100.000.000 u.m. Pentru transportul

ei până la graniţa clientului se fac cheltuieli de circulaţie Cc=5000.000 u.m. Din vânzarea ei se încasează 550.000 dolari. O marfă similară care se exportă se cumpără de către firma B cu PI= 110.000.000 u.m. Pentru transportul ei până la graniţa clientului această firmă face cheltuieli de circulaţie Cc=6.000.000 u.m. Din vânzarea ei firma B încasează 54.000 dolari.

Să se determine cursurile de revenire brute la export şi să se explice semnificaţia lor.

Rezolvare:Cursul de revenire brut la export al firmei A:

ceea ce semnifică faptul că pentru a

încasa o unitate valutară se cheltuiesc 191 u.m. Cursul de revenire brut la export al firmei B:

ceea ce semnifică faptul că pentru a

încasa o unitate valutară se cheltuiesc 215 u.m.

b) Cursul de revenire la import, măsoară efectul economic imediat al importului şi se calculează ca raport între cantitatea de monedă naţională ce se obţine prin vânzarea pe piaţa internă a mărfii importate plătite în valută şi cheltuielile aferente în valută necesitate de această operaţie.

Unde: PI- preţul produsului pe piaţa internă (înmonedă naţională); Cc- cheltuieli de circulaţie efectuate deexportator pentru aducerea mărfii la graniţaclientului; Pev- preţul în valută al acestei mărfi (încasatde exportator).

Indicatorul scoate în evidenţă faptul că cu cât cursul de revenire la export este mai mic cu atât eficienţa exportului este mai mare. El este de minim şi arată că procesul de sporire a eficienţei exporturilor este unul de minimizare.

El se exprimă cu ajutorul următoarei formule:

Indicatorul de mai sus, arată câte unităţi de monedă naţională se încasează de importator pentru o unitate valutară cheltuită în scopul importului unei mărfi ce urmează a fi vândută pe piaţa internă.

Să luăm următorul exemplu:Cu valuta încasată la export (550.000 dolari) firma A cumpără o partidă de mărfuri

(Piv=550.000 u.m.) Din vânzarea ei la intern cu 120.000.000 u.m. se acoperă taxele de import TI

=8.000.000 u.m. Cu valuta încasată la export (540.000 dolari) firma B cumpără o partidă de mărfuri similară (Piv=540.000 u.m.) Din vânzarea ei la intern cu 130.000.000 u.m. se acoperă taxele de import TI =9.000.000 u.m.

Să se determine cursurile de revenire la import şi să se explice semnificaţia lor. Rezolvare:Cursul de revenire la import al firmei A:

ceea ce semnifică faptul că în urma

cheltuirii unei unităţi valutare în vederea importului unei mărfi se obţin prin vânzăre pe piaţa internă 204 u.m. naţionale

Cursul de revenire la import al firmei B:

ceea ce semnifică faptul că în urma

cheltuirii unei unităţi valutare în vederea importului unei mărfi se obţin prin vânzăre pe piaţa internă 224 u.m. naţionale.

Indicatorii analizaţi mai sus, exprimă doar aspecte parţiale (la nivel microeconomic) ale

eficienţei comerţului exterior. Analiza eficienţei tranzacţiilor de comerţ exterior prin prisma celor doi indicatori trebuie

corelată şi cu problematica cursului de schimb, demers care va fi realizat în subcapitolul destinat cursului valutar.

Eficienţa activităţilor de comerţ exterior poate fi pusă în evidenţă la nivel macroeconomic şi de următorii indicatori :

Ponderea exporturilor respectiv a importurilor în totalul producţiei naţionale vândute; acesta permite aprecierea gradului de deschidere al unei ţări spre exterior. Această apreciere poate fi realizată şi prin folosirea indicatorului ponderea comerţului exterior în produsul naţional brut sau a indicatorului volumul comerţului exterior (import, export) pe locuitor.

Capacitatea de export a pieţei reprezintă partea din oferta totală a pieţei destinată satisfacerii necesităţilor altor pieţe.

Capacitatea de import a pieţei reprezintă partea din capacitatea totală de absorţie a pieţei care are sursă de acoperire mărfuri provenite din străinătate.

Înclinaţia medie de a importa exprimă relaţia dintre importurile unei ţări şi produsul său global.

Indicatorul scoate în evidenţă faptul că dacă cursul de revenire la import este mai mare şi eficienţa importului este mai mare. El este de maxim şi arată că procesul de sporire a eficienţei importurilor este unul de maximizare.

În general cu cât într-o ţară se pot importa mai multe bunuri economice pe seama exporturilor se poate aprecia că eficienţa comerţului exterior va fi mai mare.

Pi –preţul intern de vânzare al mărfii importate;Ti- taxe la import;Piv- preţul mărfii importate exprimat în valută.

Înclinaţia medie de a exporta exprimă relaţia dintre exporturile făcute de agenţii economici şi produsul său global.

Înclinaţia marginală de a importa măsoară variaţia importurilor suplimentare în raport cu modificarea venitului global.

Înclinaţia marginală de a exporta măsoară variaţia exporturilor suplimentare în raport cu modificarea venitului global.

Cuantificarea fenomenelor şi proceselor din domeniul comerţului exterior cu ajutorul acestor indicatori permite autorităţilor guvernamentale să elaboreze un set de politici şi măsuri în direcţia:

1. Creşterii gradului de prelucrare a mărfurilor şi a complexităţii serviciilor destinate exportului astfel încât acestea să încorporeze o valoare adăugată cât mai mare;

2. Adâncirii specializării producţiei destinate exportului, în vederea asigurării unui avantaj comparativ în relaţiile cu alte ţări;

3. Ridicării calităţii produselor şi serviciilor destinate exportului în scopul asigurării unei competitivităţi cât mai mari a acestora;

4. Modernizării şi adaptării modului de prezentare a mărfurilor la nivelul exigenţelor pieţei.

La nivel macroeconomic raporturile economice externe sunt urmărite cu ajutorul balanţei de plăţi externe.

Balanţa de plăţi externe, conţinut, forme, interpretareBalanţa de plăţi externe este un instrument la nivel macroeconomic de cea mai mare importanţă

pentru cunoaşterea mişcărilor şi a rezultatelor privind raporturile economice externe ale unei ţări cu restul lumii.

Ea este alcătuită din două părţi credit (încasări, intrări) şi debit (plăţi, ieşiri) şi cuprinde:

Credit (încasări, intrări) determinate de: Debit (plăţi, ieşiri) determinate de: Export de bunuri şi servicii; Cheltuieli pentru importuri; Investiţii străine efectuate în ţară; Investiţii ale statului şi ale firmelor; Depozite băneşti în ţară ale străinilor (firme, persoane particulare, organizaţii);

Depuneri băneşti ale firmelor, persoanelor şi organizaţiilor în străinătate;

Împrumuturi efectuate sau credite primite de ţara respectivă.

Rambursarea împrumuturilor şi a creditelor contractante cu străinătatea, inclusiv dobânzile plătite.

Analiza mai detaliată a conţinutului balanţei de plăţi poate fi efectuată urmărind modul în care

este structurată:Credit

(încasări, intrări)Debit

(plăţi, ieşiri)1. Balanţa comercială Export Import2. Balanţa serviciilor Turism Transporturi şi telecomunicaţii Dobânzi Alte servicii şi transferuri3. Cont curent (1+2)4. Cont de capital Credite pe termen lung şi mediu Investiţii directe Credite pe termen scurt Rezerve

Balanţa de plăţi externe este un tablou statistico-economic în care se înscriu şi se compară totalitatea plăţilor şi încasărilor efectuat de o ţară, rezultate din relaţiile sale cu alte ţări pe o perioadă de timp determinată (de regulă un an).

Să le analizăm pe rând:1. Balanţa comercială (externă) reprezintă un tablou statistico-economic în care se

înregistrează şi prin care se compară, în formă bănească exportul şi importul de bunuri şi servicii efectuate de o ţară într-o perioadă de timp (de regulă un an).

Cele două componente ale balanţei comerciale sunt exportul care formează activul în contul căruia încasează valute cu circulaţie internaţională respectiv importul care reprezintă pasivul, în contul mărfurilor importate ţara urmând să plătească.

Balanţa comercială poate fi:

a) Excedentară când: Exportul Importul

Această situaţie demonstrează că o ţară a vândut mai mult decât a cumpărat şi în acest mod a obţinut un surplus de venituri în valută; Este un obiectiv pentru ţările care:

- au datorii externe;- se pregătesc să treacă la

convertibilitate. b) Echilibrată când: Exportul Importul

Orice guvern duce o politică externă de realizare a acestui obiectiv pe ansamblu dar el este dificil de realizat pe fiecare perioadă (de regulă un an). Din acest motiv problema echilibrării balanţei comerciale trebuie văzută pe orizonturi medii de timp.

c) Deficitară când: Exportul Importul

Balanţa comercială deficitară se echilibrează apelând la:

- rezerve valutare proprii;- credite externe care trebuie restituite în

viitor.

Situaţia balanţei comerciale la un moment dat (excedentară, echilibrată, deficitară) este determinată în principal de nivelul eficienţei economice şi sociale concretizat în gradul de competivitate a mărfurilor şi serviciilor naţionale pe piaţa mondială.

2. Balanţa serviciilor se referă la încasările şi plăţile ce provin din servicii efectuate pentru alţii, sau primite de ţara respectivă, cum ar fi serviciile de turism, transport, dobânzi şi dividende.

Şi această balanţă poate reflecta o situaţie excedentară, echilibrată sau deficitară.

3. Contul curent înregistrează încasările de bani de pe urma exporturilor şi plăţile de pe urma importurilor de bunuri şi servicii, urmărite pe cele două balanţe precedente comercială şi serviciilor.

4. Contul de capital înregistrează toate mişcările de capital intrate respectiv ieşite în respectiva

ţară. Acest cont sintetic are de regulă trei părţi: a) Prima parte se referă la investiţiile ce rezultă din credite pe termen mediu şi lung, precum şi la investiţiile directe. O investiţie străină, efectuată pe una din aceste căi, este o intrare de bani care se transformă în capital şi deci este cuprinsă la credit. În acelaşi timp, profitul realizat de pe urma investiţiei dar transferat în străinătate va fi înregistrat ca o ieşire.

b) A doua parte se referă la fluxurile de capital pe termen scurt care provin din diverse mişcări monetare cum sunt: depozitele străine în băncile din ţară precum şi împrumuturile externe curente. Toate acestea se înregistrează ca intrare deci la credit; depozitele indigene ale firmelor şi ale persoanelor fizice efectuate în străinătate, precum şi împrumuturile acordate agenţilor economici din alte ţări care constituie ieşiri se înregistrează la debit. Aceste fluxuri monetare (intrări şi ieşiri) sunt considerate normale, ele decurgând din raporturile curente financiare determinate de avantajele ce pot rezulta din diferenţele care există între ţări privind rata dobânzilor şi a cursului de schimb valutar.

c) Partea a treia a contului curent o constituie rezervele. Acestea sunt necesare pentru orice ţară şi se constituie în valute convertibile şi aur. Necesitatea lor este justificată prin faptul că sunt folosite pentru acoperirea deficitelor ce pot apare în alte capitole ale balanţei. Excedentele de la alte capitole sunt considerate ca intrări la rezerve şi ieşiri în capitolele sau subcapitolele respective. Ieşirile din rezerve sunt considerate ca intrări la partea de credit acolo unde se înregistrează deficite. Din acest motiv rezervele au o poziţie neutră în balanţa luată în ansamblu.

În prezentarea finală a balanţei de plăţi externe trebuie să arătăm că ultimele două părţi contul curent şi contul de capital formează ceea ce se numeşte “balanţa de bază”.

Balanţa de plăţi externe poate fi:

d) Excedentară când: Încasările Plăţile

Această situaţie exprimă o activitate economică externă eficientă ce asigură:

- sporirea resurselor valutare;- realizarea unor investiţii în străinătate.

e) Echilibrată când: Încasările Plăţile

În principiu creditele se egalizează cu debitele şi în consecinţă balanţa, aparent este întotdeauna echilibrată. Echilibrarea aparentă se realizează pe două căi:

- prin cursul de schimb al monedei naţionale care se ajustează până când ajunge la egalitate între credite şi debite;

- intervenţia guvernului care acţionează în direcţia egalizării

f) Deficitară când: Încasările Plăţile

Exprimă o situaţie economică nefavorabilă pe care o are ţara respectivă.

Interpretarea balanţei de plăţiBalanţa de plăţi externe reflectă situaţia reală a raporturilor economice ale ţării cu străinătatea. Aceste raporturi economice sunt de dorit să se finalizeze printr-un sold pozitiv ceea ce se

concretizează într-o balanţă de plăţi echilibrată sau chiar excedentară.Dacă însă balanţa de plăţi va fi deficitară atunci se impune din partea autorităţilor publice

recurgerea la măsuri de acoperire a deficitelor. Din această perspectivă, pentru asigurarea acestui obiectiv guvernele recurg la următoarele măsuri :

- recurgerea la un împrumut extern; această măsură este însă costisitoare deoarece implică plata unor împrumuturi ridicate;

- atragerea unor depozite din străinătate; această măsură determină riscul ca străinătatea să-şi retragă depozitele pe neaşteptate;

- recurgerea la vânzarea unei părţi din rezervele constituite din valută şi aur; această măsură trebuie luată cu multă precauţie deoarece rezervele sunt limitate şi nu se recomandă niciodată folosirea lor în întregime pentru acoperirea deficitelor.

Deficitele din contul curent pot determina din partea autorităţilor publice luarea unor măsuri de stimulare exagerată a investiţiilor străine, ceea ce va determina creşterea proprietăţii deţinute de străini.

Trebuie însă evaluat corect impactul unor asemenea măsuri în corelaţie cu avantajele oferite de intrările de capital străin care determină creşterea producţiei şi în consecinţă creează posibilitatea sporirii locurilor de muncă şi a veniturilor populaţiei cu consecinţe pozitive asupra sporirii cererii agregate ceea ce va determina sporirea standardului de viaţă.

Cursul de schimb valutarInterpretarea balanţei de plăţi ridică şi alte probleme, prin implicarea raportului de schimb al

monedei naţionale cu celelalte valute. Din acest motiv, balanţa de plăţi externe este influenţată şi de cursul de schimb valutar.

Obiectul tranzacţiilor îl constituie aşadar valutele sau multiplele titluri de credit exprimate în monedă

străină (cambia, biletul la ordin, cecuri etc).

De exemplu dolarul S.U.A. este pentru cetăţenii din această ţară o monedă naţională iar leul românesc o valută.

Principalele titluri de credit folosite în comerţul exterior sunt cambia, biletul la ordin, cecul.În principiu cursul de schimb valutar este determinat de cererea şi oferta de valute.

Cererea de valută se formează în următoarele împrejurări pentru:- extinderea activităţii economice;- interese speculative de profit;- scopuri de protejare împotriva unei dinamici necorespunzătoare a cursului de schimb al diverselor monede naţionale.Cererea de monedă reiese din:- operaţiile de import;- prestările de servicii realizate în ţară de agenţi străini;- ieşirile de capital naţional.

Oferta de valută se formează pe baza depozitelor bancare ale persoanelor fizice şi juridice.Cursul valutar este considerat “preţul cel mai sintetic” dintr-o economie deoarece influenţează

relaţiile economice, politice, sociale.Economiştii fac distincţie între cursul valutar nominal şi cursul de schimb real.Cursul de schimb rezultat din confruntarea cererii cu oferta de valută pe piaţa valutară este de

fapt cursul de schimb nominal.

O problemă importantă care apare este cea a influenţei cursului de schimb valutar asupra eficienţei economice a tranzacţiilor dintre diferiţi agenţi economici. Pentru a înţelege mai bine aceste influenţe, să reluăm exemplele anterioare.

Cursurile de revenire brute la export ale firmelor A şi B au fost de CreA=191 u.m. respectiv CreB=215 u.m. în timp ce cursurile de revenire la import au fost de CriA=204 u.m. respectiv CriB=224 u.m. Dacă ipotetic cursul de schimb este de 1$=200 u.m. să se aprecieze eficienţa tranzacţiilor efectuate.

Rezolvare: Cursul de revenire brut la export reprezintă cheltuiala internă (în monedă naţională) cu care se

obţine o unitate valutară. În această situaţie firma A efectuează o cheltuială de 191 u.m. pentru a obţine o unitate valutară

ceea ce evident în condiţiile în care cursul valutar este de 1$=200 u.m. rezultă pentru această firmă un profit brut de 200 u.m.-191u.m.=9 u.m. pe dolar.

Similar firma B efectuează o cheltuială de 215 u.m. ceea ce evident în condiţiile în care cursul valutar este de 1$=200 u.m. rezultă o pierdere de 200 u.m.-215 u.m.=15 u.m. pe dolar.

Piaţa schimburilor valutare desemnează totalitatea tranzacţiilor de vânzare-cumpărare cu valute sau titluri de credit exprimate în monedă străină inclusiv reglementările şi instituţiile ei aferente.

Prin valută se înţelege moneda naţională a unui stat deţinută de o persoană fizică sau juridică sau care este utilizată în relaţiile de plăţi internaţionale.

Cererea de valută exprimă nevoia de valută ce poate fi satisfăcută prin actele de cumpărare în conformitate cu normele pieţei valutare şi cu mişcările cursului de schimb.

Oferta de valută exprimă disponibilităţile valutare ce pot fi vândute pe piaţă în condiţiile unui anumit curs de schimb.

Prin curs de schimb se înţelege preţul la care se schimbă monedele naţionale între ele pe o piaţă specifică denumită piaţa schimburilor valutare.

În această situaţie o activitate eficientă desfăşoară firma A.Deci condiţia de eficienţă este:

Cursul de revenire la import reprezintă încasarea care se realizează ca urmare a vânzării pe piaţa naţională a unor produse care au fost cumpărate în valută din afara ţării.

În această situaţie firma A încasează 204 u.m. în urma cheltuirii unei unităţi valutare ceea ce evident în condiţiile în care cursul valutar este de 1$=200 u.m. rezultă pentru această firmă un profit brut de 204 u.m.-200 u.m.=4 u.m. pe dolar.

Similar firma B încasează 224 u.m. pentru o unitate valutară cheltuită ceea ce în condiţiile în care cursul valutar este de 1$=200 u.m. îi aduce un profit brut de 224 u.m.-200 u.m.=24 u.m. pe dolar.

În situaţia dată cea mai eficientă activitate o desfăşoară firma B care are în condiţiile cursului de schimb existent, are o încasare mai mare în raport cu firma A ceea ce îi va permite obţinerea unui profit mai mare.

Deci condiţia de eficienţă este:

Cursul de schimb realConstă în preţul relativ al mărfurilor produse în două ţări. El arată în ce raport se pot schimba

mărfurile unei ţări pe mărfurile alteia. În literatura economică el mai este cunoscut sub numele de “condiţiile schimbului”.

Între cursul nominal şi cursul de schimb real există următoarea relaţie:

Pentru interpretarea relaţiei de mai sus să luăm următoarele exemple:Cursul de schimb nominal 1$=19800 lei; preţurile unor mărfuri similare sunt: în România 100

miliarde lei iar în S.U.A. 4.500.000 $. Să se determine cursul de schimb real şi să se explice semnificaţia sa.

Rezolvare:

Aceasta înseamnă că mărfurile produse în România au un preţ relativ care reprezintă 1,12 din preţul mărfii similare americane cea ce arată că mărfurile americane vor fi mai ieftine decât cele

româneşti. Cursul de schimb nominal 1$=19500 lei; preţ; preţurile mărfurilor rămân identice. Să se

determine noul curs de schimb real şi să se explice semnificaţia sa.

Rezolvare:

Aceasta înseamnă că mărfurile produse în România au un preţ relativ care reprezintă 0,97 din preţul mărfii similare americane. Aceasta înseamnă că mărfurile americane vor fi mai scumpe decât cele româneşti.

Generalizând raţionamentele de mai sus rezultă că:

Cursul de revenire brut la export Cursul de schimb valutar

Cursul de revenire la import Cursul de schimb valutar

Dacă Sreal1 - mărfurile produse în străinătate sunt relativ mai ieftine în raport cu cele produse în ţară; în această situaţie populaţia ţării de referinţă acţionând după criteriul de raţionalitate economică va achiziţiona mărfuri străine similare; în această situaţie exporturile vor fi mai mici decât importurile ceea ce va determina o valoare negativă a exportului net; deci implicit un deficit al contului curent al balanţei de plăţi externe.

Dacă CSreal 1 - mărfurile produse în ţară sunt relativ mai ieftine în raport cu cele produse în străinătate; acţionând după acelaşi criteriu populaţia ţării de referinţă va achiziţiona mărfuri autohtone similare; în această situaţie exporturile vor fi mai mari decât importurile ceea ce va determina creşterea valorii exportului net deci formarea unui excedent al contului curent al balanţei de plăţi externe.

Cursul de schimb real este influenţat şi de procesele inflaţioniste care duc ridicarea nivelului preţurilor. Din acest motiv lupta împotriva proceselor inflaţioniste prin mecanismele cunoscute constituie un obiectiv al managementului guvernamental care poate contribui şi la realizarea unui curs de schimb real scăzut. Acest aspect poate fi mai uşor de pus în evidenţă prin analiza următoarei relaţii derivată din cea anterioară:

unde:

Ip1 - indicele preţurilor în ţara de referinţă;Ip2 - indicele preţurilor în ţara cu care se execută tranzacţiile

Acţiunea asupra contului curent este o operaţie extrem de delicată. Dacă se vor lua măsuri la

nivelul managementului guvernamental pentru reducerea deficitului contului curent cum ar fi: creşterea volumului de investiţii publice pentru modernizarea capitalului fix, reducerea impozitelor sau mărirea volumului achiziţiilor de stat, atunci vom asista la scăderea cheltuielilor de producţie pentru bunurile ce vor fi exportate, deci la scăderea cursului de schimb real dar la orizont, apar următoarele riscuri:

- reducerea soldului contului de capital, prin reducerea rezervei valutare şi de aur, care oricum nu poate realizată decât până la un anumit nivel, deoarece orice stat trebuie să-şi formeze stocuri de siguranţă pentru situaţii neprevăzute şi ca o garanţie pentru organismele financiare că debitorii privaţi sunt capabili să-şi plătească datoriile, în caz contrar riscând acordarea unui “rating” de ţară nefavorabil (prin creşterea dobânzilor) cu implicaţii asupra finanţărilor externe;

- reducerea soldului contului de capital, va conduce la necesitatea contactării de credite pe diferite orizonturi de timp (creşterea cererii de valută în condiţiile în care capitalurile internaţionale cunosc o dinamică mai scăzută) , ceea ce va determina creşterea cursului de schimb nominal cu implicaţii asupra importurilor strategice, proces care la rândul său va influenţa în cazul schimburilor economice externe creşterea cursului de schimb real şi implicit se ajunge din nou la creşterea deficitului contului curent

Rezultă că deficitul contului curent trebuie redus prin mişcări de capital care nu trebuie să afecteze contul de capital cum sunt: investiţiile directe străine şi împrumuturi pe termen lung pentru activitatea economică, care vor contribui prin efectul de antrenare la creşterea soldului primelor două componente ale balanţei de plăţi externe: balanţa comercială şi balanţa serviciilor.

5. 5 Echilibrul economic global

Cererea şi oferta globală. Teoria echilibrului şi dezechilibrului în economieÎn cadrul unei economii de piaţă comportamentele cumpărătorilor (consumatorilor) respectiv ale

producătorilor (vânzătorilor) se prezintă sub forma cererii agregate respectiv a ofertei agregate.

Aceste cheltuieli sunt cuprinse în mai multe grupe de cheltuieli care sunt prezentate în continuare:

- consumul personal;- consumul guvernamental;- investiţii;- export-import.

Oferta agregată se obţine prin însumarea producţiilor (încasărilor totale, cifrelor de afaceri) ale tuturor agenţilor economici dintr-o ţară. Aceste elemente arătate pot fi redate prin:

- producţiile ramurilor şi sectoarelor care susţin oferta;- resursele consumate;- costurile plătite şi şansele sacrificate.Asemănător analizei corelaţie cerere – ofertă – preţ de echilibru la nivel microeconomic şi în

cazul analizei macroeconomice cererea şi oferta globală sunt analizate prin relaţia lor cu indicele general al preţurilor (IGP). Graficul de mai jos redă sugestiv aceste corelaţii:

IGP OA

PE

E P2

CA

Qo QE Qc OA

Din grafic rezultă că pe baza confruntării cererii şi ofertei globale se formează un preţ de echilibru (IGP). Reducerea IGP va reduce oferta agregată (Qo) şi va determina creşterea cererii agregate (Qc); invers creşterea IGP va duce la creşterea ofertei agregate (Qo) şi respectiv la reducerea cererii agregate (Qc).

Pornind de la analiza graficului de mai sus ajungem la concluzia că din punct de vedere teoretic într-o economie trebuie să se instaureze echilibrul.

El semnifică tendinţa spre egalizare a două mărimi interdependente şi se crează prin acţiunea şi comportamentul agenţilor economici în calitatea lor dublă de producători (vânzători) şi de consumatori (cumpărători); prima categorie urmăresc maximizarea profitului iar cea de a doua categorie urmăresc maximizarea utilităţii.

Teoria economică a echilibrului economic a scos în evidenţă trei grupe de concepţii: concepţia clasică a echilibrului, neoclasică şi keynesiană.

Le vom prezenta în continuare succint:a) Concepţia clasică a echilibrului pune accent pe principiile liberalismului astfel: Adam Smith considera că “mâna invizibilă” era în măsură să armonizeze comportamentele

producătorilor şi consumatorilor;

Cererea agregată este constituită din totalitatea cheltuielilor pentru bunuri şi servicii dintr-o economie.

Oferta agregată este constituită din producţia totală adusă la piaţă de către agenţii economici producători (vânzători)

Echilibrul economic semnifică starea spre care tinde piaţa bunurilor şi serviciilor, monetară, capitalului şi muncii precum şi piaţa naţională în ansamblul ei când cererea şi oferta agregată tind să se egalizeze.

David Ricardo considera că echilibrul poate fi restabilit prin evoluţia ofertei care aduce preţul la nivelul său normal;

Jean Baptiste Say formulează “legea debuşeelor ” conform căreia oferta şi cererea se reglează automat deoarece fiecare produs nou îşi va crea propria sa piaţă de desfacere.

b) Concepţia neoclasică a echilibrului bazată mai ales pe teoria economistului Leon Walras.Conform acesteia, nu există activitate economică izolată, între agenţii economici existând relaţii

de interdependenţă generală. În acest sens :- se pleacă de la ipoteza că pe piaţă se alcătuieşte o anumită structură a preţurilor, care este cunoscută atât de producători cât şi consumatori şi care se impune din afară, fiind deci exogenă pentru agenţii economici. - fiecare dintre aceştia urmăresc maximizarea propriilor lor interese fapt care duce la o nouă cerere şi ofertă la un nou vector de preţ.- confruntările între cerere şi ofertă se petrec fără ca schimbul să aibă loc efectiv, procedeu cunoscut sub numele de “tatonările lui Walras”. - procedeul se repetă până când structura preţurilor permite egalizarea precisă a cererii şi ofertei pentru fiecare bun. - pe baza acestui nou vector de preţ se trece la efectuarea schimburilor; principalul prototip la tatonările walrasiene este considerată piaţa bursieră. Limitele acestei teorii sunt următoarele:- producătorul nu poate influenţa consumatorul fapt contrazis de realitate;- nu ţine cont decât de o singură funcţie a monedei (de evaluare), celelalte fiind ignorate;- echilibrul luat în considerare este unul static.c) Concepţia keynesiană asupra echilibrului porneşte de la viziunea macroeconomică bazată

pe analiza agregată a fluxurilor agregate. Acest model pune accent pe importanţa cererii agregată. Echilibrul pe cele patru pieţe poate fi exprimat după cum urmează:

Pe piaţa bunurilor şi serviciilor:

Pe piaţa capitalului: sau

Pe piaţa monetară :

sau unde:MV- oferta monetară; M-masa monetară; V-viteza de circulaţie;PT- cererea monetară; P- nivelul general al preţurilor; T- nivelul tranzacţiilor.

Pe piaţa muncii:

Între cele patru segmente ale pieţei sunt o serie de corelaţii; astfel:Piaţa bunurilor şi serviciilor se găseşte în relaţie directă cu piaţa de capital deoarece firmele nu-

şi pot asigura în totalitate autofinanţarea din resurse proprii. Piaţa capitalului este determinată după cum s-a văzut din relaţiile de mai sus de întâlnirea cererii de

investiţii cu oferta de economii; astfel:- cererea de învestiţii este invers proporţională cu rata dobânzii; la rândul său cererea este determinată de comparaţia între productivitatea marginală a capitalului şi rata dobânzii (WmargK>d’

unde d’ – rata dobânzii);- oferta de economii este direct proporţională cu rata dobânziiDeci piaţa capitalului depinde de piaţa monetară. La rândul ei piaţa monetară este locul de întâlnire al cererii de monedă (cerută de agenţii

economici) cu oferta de monedă. Piaţa muncii este locul de întâlnire al ofertei de muncă cu cererea de muncă; oferta de muncă care

aparţine depinde de raportul dintre utilitatea şi dezutilitatea muncii (sacrificarea timpului liber) al salariatului

şi este direct proporţională cu salariul real; cererea de muncă care aparţine depinde de raportul dintre venitul marginal şi costul marginal şi este invers proporţional cu salariul real.

Echilibrele parţiale descrise mai sus sunt parte integrantă a echilibrului general se concretizează în :- creştere economică pozitivă;- o relativă stabilitate a preţurilor;- o ocupare cât mai deplină a resurselor de muncă;- o repartiţie echitabilă a veniturilor într-o economie unde există o numeroasă clasă de mijloc;- sold relativ echilibrat al balanţei de plăţi externe pe termen mediu.

Evoluţia vieţii economice demonstrează că dezechilibrele constituie o permanenţă. Un echilibru perfect nu este decât o întâmplare. Cele mai importante dezechilibre sunt:

- stagnarea sau descreşterea economică;- inflaţia sau deflaţia;- subocuparea sau şomajul;- decalaje mari între veniturile personale într-o economie unde există o polarizare puternică a claselor sociale;- existenţa unui dezechilibru important al balanţei de plăţi. Presiunea şi absorţia –cauze ale dezechilibrelor economice.Dezechilibrele economice sunt determinate de presiune şi absorbţie.

PRESIUNE ABSORBŢIE exces de ofertă; existând deci o concurenţă mare între ofertanţi (producători sau vânzători); selecţia o fac cumpărătorii (“buyers market”); această situaţie este specifică economiei bazată pe ofertă (“supply side economics”) care constituie tipul ideal de piaţă; această situaţie determină:- stimularea creşterii calităţii;- promovarea progresului tehnic;- creşterea investiţiilor pentru produse noi- reducerea costurilor.- unele efecte negative cum sunt: risipa, supraproducţia.

exces de cerere; existând deci concurenţă mare între purtătorii cererii (consumatori sau cumpărători);selecţia o fac vânzătorii (“sellers market”); această situaţie este specifică economiei bazată pe cerere (“demande side economics”); această situaţie determină:- absenţa stimulării pentru producţia de calitate; - orientarea investiţiilor pentru creştere economică extensivă cu efecte negative asupra promovării progresului tehnic; este o situaţie nedorită într-o economie de piaţă.

Din cele arătate până în prezent rezultă că problema echilibrului sau dezechilibrului economic este dată de raportul dintre resurse şi nevoi; astfel:

- conform legii rarităţii resurselor nevoile depăşesc în permanenţă resursele; din acest motiv echilibrul se atinge pe una din următoarele căi:

- limitarea nevoilor; - sporirea resurselor şi folosirea lor mai eficientă.

- prin mecanismul preţurilor se produce egalizarea cererii cu oferta de bunuri şi servicii la nivel macroeconomic.

Dezechilibrul macroeconomic este o situaţie care exprimă o dereglare a raportului dintre cererea şi oferta agregată în diferitele segmente ale pieţei, abaterile dintre ele depăşind limitele considerate normale al echilibrului economic.

Corelaţii de echilibru între componentele managementului guvernamental

Economia naţională este un sistem complex şi din acest motiv analizele efectuate în capitolele anterioare pe diferitele ei componente creştere şi dezvoltare economică, ocupare şi şomaj, inflaţie şi raporturile economice externe sunt corelate între ele şi se intercondiţionează reciproc.

Între cele patru componente şi evoluţia cererii agregate există o relaţie care după opinia unor economişti (Eugen Prahoveanu) se manifestă după cel puţin doi ani.

Cele patru obiective ale managementului guvernamental depind deci de evoluţia cererii agregate, care la rândul ei variază în funcţie de fazele ciclului economic.

În faza de expansiune a activităţii economice (2), cererea agregată creşte rapid şi are ca efect reducerea diferenţei dintre producţia efectivă şi cea potenţială. În această perioadă se realizează două obiective ale politicii microeconomice: creşterea producţiei şi reducerea şomajului. În schimb creşte inflaţia ceea ce determină după cum s-a văzut din capitolul anterior un curs de schimb real mare ceea ce va conduce la scăderea competivităţii producţiei indigene şi la creşterea importurilor ceea ce va atrage după sine un deficit în contul curent.

O dată cu creşterea inflaţiei acţionează şi factorul psihologic ceea ce consolidează anticipările inflaţioniste din partea populaţiei şi a firmelor.

Deşi se ajunge în punctul de vârf al creşterii economice (3), în ciuda efectelor pozitive pe care le înregistrează primele două obiective, inflaţia şi dezechilibrul balanţei de plăţi devin probleme grave.

Când se depăşeşte punctul de vârf al creşterii economice şi se ajunge la faza de recesiune (4) lucrurile se petrec invers faţă de tendinţele anterioare: asistăm la o mişcare negativă a activităţilor economice, însoţită de reducerea locurilor de muncă dar nivelul inflaţiei şi situaţia balanţei de plăţi se îmbunătăţesc.

110

Producţia potenţială

Producţia efectivă

Timp

Pro

dusu

l naţ

iona

l

1

2

3

4

Într-o asemenea situaţie, autorităţile guvernamentale au două metode de acţiune alternative care rezolvă parţial unele din obiectivele economice. Astfel dacă se încurajează cererea agregată, asistăm la o creştere economică şi la reducerea şomajului dar apar pericole legate de inflaţie şi de deficitul balanţei de plăţi. Dacă însă se reduce deliberat cererea agregată deci o politică deflaţionistă, se reduce inflaţia şi se reduce deficitul balanţei de plăţi dar producţia se reduce şi şomajul creşte.

Cea mai importantă problemă de echilibru macroeconomic care apare este balansarea dintre inflaţie şi şomaj. Această problemă este amplificată şi de realizarea unui şomaj înalt concomitent cu rate înalte ale inflaţiei şi cu stagnarea producţiei fenomen complex pe care deja îl cunoaştem sub numele de “stagflaţie”. Acest aspect ne e sugerat de graficul de mai sus.

El redă o problemă dificilă a autorităţilor guvernamentale: găsirea unui raport optim între şomaj şi inflaţie adică găsirea unui punct optim în care la un nivel al şomajului inflaţia este nulă. Acest raţionament a fost stabilit în urma observaţiilor economistului A.W. Phillips care a remarcat existenţa unei relaţii invers proporţională dintre ritmul de creştere a salariilor nominale şi rata şomajului.

Din punctul de vedere al managementului guvernamental se impune găsirea nivelului de şomaj care reprezintă de fapt costul social care trebuie achitat pentru atenuarea proceselor inflaţioniste.

Trebuie însă remarcat faptul că această corelaţie este valabilă pe termen scurt.Acelaşi lucru se poate afirma despre corelaţiile dintre obiectivele managementului

guvernamental, economiştii fiind în marea lor majoritate de acord că analiza lor corelativă este bazată pe fluctuaţiile ciclului economic decenal. Pe termen lung, aceste corelaţii nu se mai manifestă, nefiind încă suficient cunoscute şi constituind obiecte de controversă.

111

Rata şomajului

Punctul optim în care la un anumit nivel al şomajului inflaţia este nulă.

Rat

a in

flaţ

iei

BIBLIOGRAFIE

1. Albert Michel, Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas, Bucureşti 1992.2. Angelescu, Coralia, Economie, ediţia a V-a, Editura Economică, 20003. Bădulescu Alina, Microeconomie, Editura Expert, 20074. Bălaceanu Cristina, Macroeconomie, Editura CH Beck, 20075. Bălăceanu, Cristina, Bentoiu, Claudia, Mărgineanu, Dragoş, Macroeconomie.

Aplicaţii, Editura CH Beck, 20066. Blaug Mark, Teoria economică în retrospectivă, Editura Didactică şi Pedagogică,

19927. Burloiu Petre, Managementul resurselor umane, Editura Lumina Lex, 19978. Constantinescu, N.N., Reforma economică. În folosul cui?, Editura Economică,

1994 9. Didier Michel, Economia: regulile jocului, Editura Humanitas, 199810. Dobrotă Niţă ş.a., Economie politică, Editura Economică, 199711. Dobrotă Niţă, ABC-eul economiei de piaţă modernă, Casa de Editură şi Presă,

“Viaţa Românească”, 199112. Dogan Mattei şi Pelassy Dominique, Economia mixtă - jumătate capitalistă,

jumătate socialistă, Editura Alternative, 199213. Dornbush Rudiger, Fischer Stanley, Startz Richard, Macroeconomie, Editura

Economică, 200714. Drăgănescu, Mihai, De la societatea informaţională la societatea cunoaşterii,

Editura Tehnică, 200315. Drucker Peter, Societatea postcapitalistă, Editura Image, 199916. Dudian Monica, Bazele economiei, Editura All Beck, 200117. Fota Constantin ş.a, Bursa la dispoziţia întreprinzătorului, Editura Mondo-EC,

199218. Golea Pompiliu, Economie politică (Fundamente teoretico-aplicative), Editura

Leda, 2000.19. Golea, Pompiliu, Pârvu Iuliana, Economie, Editura Ex Ponto, 200320. Ghiţă Tănase, Gavrilă Ilie, Niţescu Dan, Popescu Constantin, Economie - teste,

probleme, răspunsuri, Editura Economica, 1997 21. Heyne Paul, Modul economic de gândire (Mersul economiei de piaţă liberă),

Editura Didactică şi Pedagogică, 1991.22. Iancu, Aurel, coord., Dezvoltarea economică a României: Competitivitatea şi

integrarea în Uniunea Europeană, vol. 1,2, Editura Academiei Române, 200523. Iancu, Aurel, Cunoaştere şi inovare: o abordare economică, Editura Academiei

Române, 200624. Mecu Constantin, Părăluţă Nedelea ş.a., Economie politică (Aplicaţii practice),

ediţia a III-a, Editura Fundaţiei România de Mâine, 200725. Mecu Constantin, Enache Constantin (coord.), Economie politică, ediţia a V-a,

Editura Fundaţiei România de Mâine, 200726. Morar, Robert, Economie politică. Politici economice, Editura Lumina Lex, 2004.

112

27. Naisbitt John, Megatendinţe, Editura Politică, 198928. Negrei C. Costel, Bazele economiei mediului, Editura Didactică şi Pedagogică

R.A. 1996 29. Nicolescu Ovidiu, Management comparat, Editura Economică, 199730. Prahoveanu Eugen, Economie Politică – Fundamente de teorie economică,

Lumina Lex, 200231. Puia Ilie, Mic dicţionar pentru tineret de istorie a economiei româneşti, Editura

Politică, 198832. Răboacă, Gheorghe, Piaţa muncii şi dezvoltarea durabilă, Editura Tribuna

Economică, 200333. Răboacă Gheorghe, Ciucur Dumitru, Metodologia cercetării ştiinţifice economice,

Editura Fundaţiei România de Mâine, 200734. Suciu, Martha Cristina, Economics – Microeconomics, Editura ASE, 200735. Toffler Alvin, Al treilea val, Editura Z, 1996 36. Zorlenţean Tiberiu ş.a. Managementul organizaţiei, Editura Holding Reporter,

199637. Zorlenţean Tiberiu, Microeconomie, Centrul Poligrafic A.S.E, 1992

113