Bournemouth 1991

Constantin Niţu: Bournemouth 1991

Călătorii „geodezice”

Gl. bg. (r.) prof. univ. dr. ing. Constantin Nitu

“Tinta ultima a calatoriilor este intodeauna amintirea lor ”.Lucian Blaga

Bucureşti, 2009


Bournemouth 1991

Motto: „Cineva poate să zâmbească şi să zâmbească.., şi să fie o canalie."

Wiliam Shakespeare

În anul 1991 am trecut cu avionul Canalul Mânecii, în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, o ţară cu un specific aparte, monarhie constituţională cu regim parlamentar, ţară cu o suprafaţă de 1,031 ori mai mare ca suprafaţa României, dar în acel an cu o populaţie de 2,93 ori mai mare(!). Populaţia Marii Britanii era în 1991 de 47.055.205 locuitori.

Marea Britanie (United Kingdom, UK)

Destinaţia finală a călătoriei era oraşul Bournemouth, unde urma să se desfăşoare cea de a IX-a Adunare Generală a Asociaţiei Internaţionale de Cartografie (ICA) şi cea de a XV-a Conferinţă Cartografică Internaţională, dictonul evenimentului fiind „Mapping the Nations" (cartografierea naţiunilor sau ţărilor).

Alegerea mea ca delegat al Asociaţiei Române de Cartografie (ARC), organizaţie a cartografilor din România înfiinţată după anul 1989, cu sediul în clădirea Direcţiei Topografice Militare, lucru neobişnuit pentru o organizaţie neguvernamentală în care membrii nu pot intra oricând, a fost ceva la care nu mă aşteptam. Preşedinte al ARC era generalul de brigadă dr. ing. Marian


Rotaru, şeful Direcţiei Topografice Militare. Domnia sa a propus ministrului apărării naţionale, generalul Spiroiu, ca delegaţia să fie formată din două persoane, cu durata misiunii de 10 zile.

Conducerea ministerului a considerat că durata misiunii este prea mare şi a propus să fie trimis un singur delegat, pe o durată de două zile efective de lucru. Suportul financiar era asigurat de Romtehnica, întreprinderea de import şi export de armament şi tehnică militară.

De fapt începea să fie pusă în aplicare hotărârea mai veche, ca cel ce răspunde de o problemă internaţională să ştie bine şi o limbă străină, cunoscându-se dictonul „tradutore, traditore". Ministrul vizitase de curând Academia Tehnică Militară şi ştia că am contribuit direct la relaţiile internaţionale geodezice, civile şi militare.

Pătrundeam într-o lume nouă, dar totuşi veche. De unul singur. Cunoşteam problemele de specialitate ale serviciilor geodezice şi cartografice civil şi militar ale acestei ţări, atât din literatura ştiinţifică şi tehnică ce îmi parvenea cu greu, dar şi din discuţiile cu generalul Wood, şeful de atunci al serviciului geografic militar, la două vizite ale acestuia în România, prima dată ca membru în delegaţie, fiind locotenent-colonel şi şef al Şcolii Militate de Topografie, iar a doua oară ca general de brigadă şi şef al delegaţiei.

Am făcut parte din delegaţiile române care au purtat convorbiri şi tratative cu delegaţiile britanice, cu toate că nu participasem la cele două vizite făcute în Marea Britanie. La ultima vizită delegaţia a fost formată din generalul (atunci colonelul) Marian Rotaru, colonelul Ion Radu şi maiorul (pe atunci) Nicolaie Cioancă, ulterior locţiitor al şefului D.T.M. Ultimul mi-a dat înainte de plecare cartea de vizită a altui colonel Rotaru, viitor general, care îndeplinea funcţia de ataşat militar la ambasada română din Londra, încă dinainte de 1989, dar care era un adevărat profesionist, aşa cum s-a dovedit ulterior, când a fost şi şeful Direcţuei de Informaţii a Armatei. Dacă întâmpinam vreo greutate aş fi apelat uşor la ajutorul său.

De la prima vizită la noi îmi amintesc discuţiile cu ofiţerul Wood asupra cartografiei automate şi relatările sale de jucător de rugby în echipa ce reprezenta NATO. Sportul era o adevărată pasiune a ofiţerilor englezi. Umorul englezesc s-a dovedit la el acasă (de la el mi-am reamintit că NATO înseamnă în jargon „nothing after two o'clock", deoarece noi ne ţineam şi de glume, chiar dacă eram în tratate diferite).

Tot de la prima vizită în România îmi amintesc un fapt banal. Trebuia să ne deplasăm de la D.T.M., de pe bulevardul 1 Mai, acum Ion Mihalache, la Observatorul Astronomic Militar, situat în parcul Tineretului, lângă sala polivalentă. Ataşatul militar al Marii Britanii, un locotenent-colonel paraşutist al cărui nume nu îl mai amintesc, trebuia să se deplaseze cu maşina proprie şi eu am primit misiunea să îl însoţesc. Ne-am deplasat în coloană, dar la un moment dat, la Piaţa Victoriei, a avut loc un ambuteiaj în circulaţie. Membrii celor două delegaţii sosiseră la destinaţie, dar noi, prinşi în traficul de atunci, de zece ori mai bun decât cel actual, am întârziat oarece timp. Poate că aşa trebuia să se întâmple!


A trebuit să dau explicaţii ulterior. De fapt şi oamenii de pe stradă se uitau miraţi când vedeau un ofiţer român „socialist varşovian” în maşina unui ofiţer străin „capitalist nordatlantist”, cu insemnele UK, inclusiv drapelul naţional. Că doar era în perioada când românii sufereau dacă aveau niscaiva rude sau prieteni pe meleaguri străine, chiar şi în R.S.S. Moldovenească.

Drapelul Marii Britanii („Saint George”)

În maşina sa, ca să nu fiu nevoit să răspund la chestionări, îl întrebam cum se simte în România şi ce pasiuni are. Era înnebunit după pescuit şi vânătoare, vizitând de peste 20 de ori, pe durate variabile, Delta Dunării, amintindu-şi de una din călătoriile când le-am fost „ghid de vânătoare”, dar pe lângă ambasadorul altei mari puteri.

Iar dramaturgia engleză a fost tratată subtil şi analizată din goana maşinii, doar prin poante shakespeariene. Asta ca să nu spun ce mi-a zis căpitanul de contrainformaţii C. Îmi amintesc şi acum întrebarea ironică a ataşatului militar asupra datei când intenţionez să vizitez Londra ca turist. Ştia el ceva de viitoarea „revoluţie”?

De la cea de a doua vizită am rămas mirat când generalul Wood, deabia numit în funcţie, ştia exact data când va ieşi la pensie, dar şi numele celui ce va deveni şef al serviciului geografic militar. Trebuie să remarc aici că în ţările NATO serviciile responsabile cu asigurarea cu hărţi şi alte documente şi date poartă denumirea de servicii geografice militare.

Şi în acest caz am făcut o documentare rapidă asupra ţării unde urma să merg şi asupra problemelor pe care trebuia să le rezolv. La ce te poţi gândi când pleci singur într-o ţară străină?

Marea Britanie

Marea Britanie este cea mai mare insulă de pe planetă, în arhipelagul Insulele Britanice. conţinând Anglia, Ţara Galilor, Scoţia şi Irlanda de Nord. Denumirea oficială este United Kingdom of Great Britain and Northern Ireland (prescurtat UK).

Ca să înţelegi starea britanicului, îţi aminteşti de climatul umed, dominat de precipitaţii, zilele ploioase sau cu ninsoare fiind în medie de 300 pe an, ceea ce face ca vegetaţia să fie mereu „verde". Oceanul Atlantic are un efect semnificativ asupra climatului. Temperaturile medii sunt de 16o C vara şi de 5o C iarna. Sunt prezente toate formele de relief, câmpie în sud şi est, dealuri şi munţi în vest şi în nord. O particularitate a aspectului insular este caracterul neregulat al liniei de ţărm, în lungime de 8.000 km, cu numeroase golfuri, ceea ce a permis


construcţia multor porturi. Comerţul maritim s-a dezvoltat mult datorită acestor porturi.

Marea Britanie face parte din cele mai dezvoltate şapte ţări ale lumii, economic, ştiinţific, tehnologic, chiar şi artistic şi mai ales ca standard al vieţii. Şi să nu uităm că istoria şi cultura ţării au influenţat dezvoltarea multor naţiuni. În ultimele trei secole ale celui de al doilea mileniu, Imperiul Britanic controla un sfert din teritoriul şi un sfert din populaţia planetei.

Limba engleză, limbă oficială şi în state ca S.U.A., Canada, Australia, Noua Zealandă, Africa de Sud şi în numeroase alte ţări, s-a impus ca mijloc de comunicare pentru multe domenii, aşa cum era în evul mediu limba latină în şttinţă şi literatură. Eu aveam s-o învăţ în A.T.M. ca student şi intemsiv după terminarea facultăţii, în cadrul Marelui Stat Major.

Limba engleză este vorbită în multe zone ale lumii mai mult ca orice altă limbă. iar în societatea informatizată este preponderentă. În secolul al XX-lea multe naţiuni şi-au cucerit complet independenţa sau au devenit dominioane. Multe ţări păstrează instituţiile şi legile moştenite de la dominaţia britanică. Şi chiar ţări ce nu au făcut parte din imperiu au adoptat sistemul britanic de guvernare parlamentară, numit deseori ca modelul .Westminster. De ce să nu recunoaştem, acest sistem a devenit în final un mijloc de exercitare a democraţiei.

Puterea legislativă cuprinde Camera Lorzilor, şi Camera Comunelor, ai cărei membri propun primul ministru, de regulă şeful partidului care a câştigat alegerile, votând apoi cabinetul propus de acesta.

Cu Camera Lorzilor este o altă problemă. Amintesc de acest lucru gândindu-mă la ce se întâmpla în acel moment în ţară, fapte despre care nu ştiam nimic.

Deoarece executivul nu este separat de legislativ, guvernarea este eficientă şi răspunde direct cerinţelor electoratului. Aşa am justificat mai târziu avalanşa de ordonanţe de urgenţă în ţara noastră, la faultările reciproce ale puterilor executivă şi legislativă.

Mi-am amintit de multe priorităţi ale Marii Britanii: legarea evoluţiei lumii de prima revoluţie industrială din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, prima societate dominată de clasa de mijloc (noi când o vom realiza, că guvernul „Traian” Boc e contra), prima naţiune care a avut peste jumătate din populaţie în zone urbane, transformarea ţării în una din cele mai bogate ţări prin dezvoltare economică şi comerţ în secolul al XIX-lea în timpul domniei reginei Victoria, Londra fiind mult timp centrul lumii capitaliste, iar acum unul din cele mai importante centre financiare şi de afaceri ale lumii.

Marea Britanie are cele mai bogate resurse energetice dintre ţările Uniunii Europene, resursele abundente de gaz şi petrol fiind de importanţă vitală (nu amanetate ca ale noastre) . Ţara era atunci pe locul opt în lume la exploatarea acestor resurse, cu peste 60 de câmpuri petrolifere, multe în Marea Nordului, mare în care „navigasem” în 1980, spre insula Helgoland.

Cu toate acestea, 28% din necesităţile de energie erau acoperite de centrale nucleare (prima centrală atomoelectrică din lume la scară comercială a fost realizată în nord-vestul Angliei în anul 1956).


Cercetări continui pun în valoare energia solară, forţa vântului şi crearea de biocombustibili prin reciclarea deşeurilor. Amintesc toate acestea, deoarece noi trebuie să nu reconstruim capitalismul revoluţiei industriale a secolelor trecute, ci societatea informatizată cu noi resurse de energie.

Şi ceea ce trebuie remarcat este faptul că cu toată dezvoltarea industrială, comparativ cu multe ţări industrializate, acum sunt preocupări deosebite pentru protecţia mediului, la nivelul fiecărui cetăţean, la nivel local sau la nivel naţional. În decursul dezvoltării sale, Marea Britanie a avut şi sincope privind protecţia mediului.

Şi în arte sunt deţinute destule priorităţi. Piesele de teatru, romanele, scenariile de film, filmele, arta interpretativă etc. sunt recunoscute în toată lumea. Dezvoltarea sportului nu trebuie neglijată. Că sportul este element al culturii, că doar de aceea m-am căsătorit eu cu o profesoară de educaţie fizică! Stăteam bine cu fizica şi prost cu educaţia şi trebuia să le îmbin.

Marea Britanie, patria rugbyului şi a fotbalului, avea mai târziu să fie învinsă de două ori de naţionala noastră de fotbal. Doar scorurile severe pe care ni le administrează mereu la rugby echipele britanice ne fac să băgăm capul în nisip. Reţin că mai târziu, după 10 ani, pe 17 noiembrie 2.001, echipa Angliei a stabilit scorul record de 134 – 0 (dar nu cu noi), record înscris în „guineess book”, regularitatea marcării punctelor fiind considerată atunci mai bună decât regularitatea autobuzelor londoneze (că nu e locul să ne luăm de RATB).

Iar în domeniul marilor cinstrucţii nu vreau să omit tunelul construit pe sub Canalul Mânecii, pentru legarea Angliei cu Franţa, atunci în plină construcţie şi care avea să fie finalizat peste trei ani, în 1994, la el lucrând 15.000 de oameni, opt din ei murind la datorie. S-a încercat construcţia tunelului încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea (idea construcţiei era încă din 1802, cea a inginerului minier francez Albert Mathieu), dar nu s-a dispus de fonduri şi tehnologii.

Tunelul a fost finanţat de investitori englezi şi francezi privaţi şi a costat 16 miliarde de dolari, de două ori mai mult decât estimaţiile iniţiale. Iar noi am realizat în patru ani, 2005-2008, în era portocalie Dreptate şi adevăr, adică Băsescu-Tăriceanu, doar patru km de autostradă! Comparaţi şi meditaţi!

In 1996, The American Society of Civil Engineers - Societatea inginerilor constructori americani, printr-un mecanism popular, a ales tunelul ca una dintre minunile lumii moderne.

Tunelul principal (“Channel Tunnel” în engleză sau „Le tunnel sous la Manche în franceză), cu o lungime de 50,5 km (cu 3,3 km pe sub uscat în Franţa şi 9,3 km în Anglia) leagă localităţile Folkestone din Anglia şi Coquelles de lângă Calais din Franţa, la o adâncime medie de 40 m (maximă 75 m) sub nivelul mării. Călătoria se face cu trenuri Eurostar, în circa 35 de minute şi cu servicii de conducere a automobilelor şi autobuzelor sau de îmbarcare a acestora pe vehicule speciale Eurotunnel Roll-on/roll-off. Ţiganii noştri aveau să înveţe uşor să călătorească ilegal spre marea insulă.

Pe lângă importanţa economică, tunelul are şi o enormă importanţă simbolică, fiind o legătură indestructibilă între insula britanică şi continent. Amintesc de tunel, deoarece lucrările de topografie inginerească desfăşurate de specialiştii geodezi englezi şi francezi au avut o precizie nemaîntâlnită până în

http://en.wikipedia.org/wiki/Roll-on/roll-off

http://en.wikipedia.org/wiki/Eurotunnel_Shuttle


prezent. Mă refer aici la orientarea direcţiei de înaintare a utilajelor speciale de săpare. Ridicări topografice şi geologice de precizie aveau să fie făcute în perioadele 1958–59, 1964–65, 1972–74 şi 1986–88.

Populaţia Marii Britanii sau „omul sfinţeşte locul”

Ca să înţelegi bine un popor, trebuie să-i ştii originea şi etapele principale de formare. Caracteristica principală a populaţiei Marii Britanii este diversitatea. Britanicii au „rude" în toate continentele. Originile etnice au fost modificate prin imigrare, căsătorii şi continua redislocare cauzată de dezvoltarea industrială, tehnologică şi informaţională.

Mulţi se pot lăuda cu originea anglo-saxonă, trădată de statura înaltă, părul blond şi ochii albaştri, alţii cu originea celtică, de statură mai mică şi cu capetele rotunde, cu păr negru sau roşcat. Este interesant că celţii au asimilat rapid populaţia veche a insulei, formată din „iberici", nefiind nici o legătură cu cei din Peninsula Iberică, semnificaţia fiind cea de insulari.

Celţii au rămas mai ales în Ţara Galilor, Scoţia, Irlanda şi în partea de vest a Angliei. Numeroşi britanici sunt urmaşii scandinavilor ce au venit în primul mileniu D.C. În anul 1066 normanzii cuceresc Anglia, dând ultima componentă etnică importantă a naţiunii britanice.

Alte valuri minore de populaţii au imigrat în special în Anglia, din motive religioase, economice sau politice (protestanţi francezi în secolul al XVII-lea, marinari africani în secolul al XVIII-lea sau evrei în secolul al XIX-lea şi în anii 1930 - 1948).

Multe minorităţi provin din imigranţii de după cel de al doilea război mondial (chinezi, indieni, pakistanezi, africani sau caraibeeni). Ce mai, o insulă ca o adevărată arcă a lui Noe!

Imigrarea are loc şi în prezent, noile grupuri etnice tinzând să trăiască mai ales în zonele urbane ale Angliei, în special în Londra, Birmingham şi Leeds. În jurul anului 2000 aveau să emigreze clandestin şi rromi şi alţi români de-ai noştri. Chiar o fostă studentă a mea a renunţat la studii şi s-a căsătprit cu un mulatru londonez! Am fost mândru să îi dau o recomandare pentru angajarea la un mare spital londonez. Românii călătoreau atunci doar pe bază de vize. Vizele au fost suspendate în martie 2004, dar activitatea a fost reluată începând cu 13 aprilie, imediat după Paşte

Se remarcă faptul, ca exemplu şi pentru ţara noastră, că în Marea Britanie au loc recensăminte regulate ale populaţiei la fiecare deceniu, începând cu anul 1801. La recensământul din primăvara anului 1991, anul prezentei manifestări cartografice, pentru prima dată s-a cerut populaţiei să specifice şi originea etnică. Iar rezultatele recensămintelor, bine fructificate, sunt date publicităţii foarte rapid, inclusiv pe Internet.

Şi ca o curiozitate, al dpolea oraş din lume a cărei populaţie a trecut de un milion în decursul istoriei a fost Londra, în abul 1810, primul fiind Roma, în anul 100 î.H. La trecerea dintre mileniile al doilea şi al treilea, peste 300 de localităţi ale lumii au peste un milion de locuitori. Acum Londra are peste 7.500.000 locuitori.


O imigraţie aparte este cea a irlandezilor, care a durat mai multe secole şi are loc şi astăzi. La început au imigrat muncitorii, dar acum imigrează „gulerele albe", trăind fie în comunităţi irlandeze, fie complet incorporaţi în grosul populaţiei. În paralel, mulţi irlandezi au emigrat şi în S.U.A., inclusiv strămoşii fostului preşedinte Clinton, cel cu Monica în salonul oval, cu examene numai oral.

Ca impresie generală după scurta vizită făcută şi după cunoaşterea multor specialişti britanici cu diferite ocazii, pot concluziona că britanicii aparţin unei societăţi prospere, instruită, tolerantă şi bine educată. Diferenţele etnice nu crează violenţă, ci toleranţă (face excepţie intoleranţa celor câteva sute de hooligans prezenţi mereu la unele meciuri, asemănători huliganilor dinamovişti).

Faţă de restul lumii, Marea Britanie avea în 1991 20,5% persoane peste 60 de ani şi doar 19,5% sub 15 ani. Speranţa de viaţă era pentru bărbaţi de 75 de ani, iar pentru femei de 80 de ani.

Este important să amintim că peste 89% din britanici locuiau în zone urbane şi restul de aproape 11% în zone rurale. Zonele urbane există datorită dezvoltării industriei, cheia progresului oricărei ţări. Aşa că lozinca „înapoi la sate!" ce se tot vântură la noi ar trebui revizuită, având în vedere automatizarea în viitor a lucrărilor agricole. În agricultura ţării lucrează doar între 2 şi 5 % din populaţie.

Sunt obligat totuşi să mă refer la România, în anul 2004, cu aproape un deceniu mai târziu. Integrarea României în structurile europene era departe de a se finaliza cu succes, deşi capitolul Agricultura fusese închis. Mai mult, un studiu al Institutului de Sociologie al Academiei Române referitor la economia rurală trăgea un semnal de alarmă cu privire la satul românesc după integrarea în UE. Potrivit profesorului universitar dr. Ilie Bădescu, autorul principal al raportului, contribuţia agriculturii din 1990 până în 2001 la produsul intern brut (PIB) a ajuns la 13,4%, faţă de 21,2% în 1990. Studiul arăta că, dintre ţările care se vor integra în UE, cea mai mare pondere a agriculturii în PIB o aveau Bulgaria şi România, iar o pondere redusă o aveau Polonia şi Ungaria.

La nivelul anului 1990, ponderea agriculturii în PIB era pentru Romania şi Bulgaria de două ori mai mare decat în Polonia şi Ungaria, în vreme ce, în 2001, distanţa creştea între ele – ponderea agriculturii în PIB pentru Romania şi Bulgaria era de trei ori mai mare decât în Ungaria şi Polonia.

Discrepanţele se accentuează pentru România când ne referim la ponderea agriculturii în totalul populaţiei ocupate. Astfel, la noi totalul ocupaţiei agricole creşte cu peste 40% (concretizate în 12 puncte procentuale) în doar zece ani (de la 28,2% în 1990 la 40,6% în 2000). „Ne aflăm, iată, în faţa unei teribile presiuni demo-economice a ruralului”, cum remarca studiul.

Cu o pondere scăzuta în PIB, dar cu o pondere care aproape se dublează în populaţia ocupată, România arată profilul unei ţări care se dezindustrializează, se dezumanizează, remigrează, când nu migrează internaţional, ceea ce arată profilul unei societăţi în retragere, pregătindu-se parcă pentru o lungă letargie rurală.

Bătălia oraşelor a fost pierdută şi în ultimii ani asistăm la o mare retragere şi recluziune socială“, concluziona studiul Institutului de Sociologie. Orice


comentariu este de prisos! Dar în februarie 2005 avea să fie semnat tratatul de preaderare, în septembrie 2006 a fost acceptată aderarea, devenind efectivă la 1 ianuarie 2007, cu care se mândreau portocaliii, după care avea să urmeze marea migrare internaţională a românilor dezindustrializaţi, dar şi a unor mari ginte nelatine de rromi, foşti ţigani, a unor proxeneţi şi a curvelor getodace sau de altă origine asociate acestora. Adică, pe scurt, tropa, tropa,am intrat în Europa! Cu curve şi cu ţigani cu tot!

Vorbind de oameni, nu putem neglija problemele de religie. Nu mă refer aici la versurile eminesciene „Religia, o frază de dânşii inventată,/ Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug!..”, că acum s-a ajuns ca orice eveniment social să fie deschis de un alai de preoţi, dar numai ortodocşi (eu sunt ortodox)!

În UK religia este liberă şi mulţi oameni nu sunt practicanţi fervenţi. Nici nu sunt publicate cifre asupra numărului de credincioşi, ci doar estimaţii.

Bisericile oficiale sunt Biserica Angliei şi Biserica Scoţiei. Biserica Angliei sau Anglicană este o biserică episcopală protestantă, apostolică. Circa 20% din britanici merg în biserici în mod regulat. Biserica Scoţiei este presbiteriană şi se estima că avea în 1991 circa 715.000 de credincioşi.

O biserică importantă este şi cea catolică, unul din 10 britanici aparţinând religiei romano-catolice. Alte biserici, numite şi biserici libere, sunt protestantă, metodistă, baptistă, congregaţională etc. Printre alte grupuri creştine se întâlnesc penticostalii, ortodocşii, luteranii, martorii lui Iehova, adventiştii de ziua a şaptea, scientologii şi, să nu vă miraţi, chiar şi mormonii, cei cu mai multe neveste în dotare. Musulmanii reprezintau 3% din britanici.

Există şi organizaţia islamistă Al Muhajirum, al cărei purtător de cuvânt, Abdul Rehman, avea să declare în octombrie 2.001, după atacul antiterorist al S.U.A. şi Marii Britanii asupra Afganistanului, ţară ce îl proteja pe năstruşnicul Ben Laden, cel fabricat cu un mare simţ de răspundere, aşa cum scrie Norm Dixon, chiar de CIA (http://www.greenleft.org.au/2001/465/25199), că premierul Blair este „o ţintă legitimă" pentru islamiştii britanici. Aşa că CIA l-a creat întâi pe Osama, apoi pe noul antidot Obama. De, jocuri de cuvinte!

Comunitatea evreiască este a doua ca număr între ţările Europei de Vest (că din Est s-au cam dus în patria sfântă). Mai există hinduşi, sicks, budişti ş.a. Nu întâmplîtor am arătat această diversitate, deoarece pare de neînţeles eternul război „religios” din Irlanda de Nord, dintre catolici şi protestanţi. Iar de unele acte teroriste ce aveau să aibă loc în lume, nu trebuie acuzaţi toţi membrii unei etnii sau ai unui grup religios din care face parte un „terorist".

Învăţământul

Ca om ce lucrează în învăţământul universitar, dar doar până îi permite „Traian” Boc, nu pot să nu amintesc de situaţia învăţământului în Marea Britanie. Învăţământul este de înalt nivel, demonstrând că dezvoltarea foarte înaltă a unei naţiuni depinde de acesta (şi asta fără comisii prezidenţiale, pardon, regeşti, că mă încurc cu udrista republicană norvegiană).

http://www.greenleft.org.au/2001/465/25199


Cifra de alfabetizare este de circa 99%, una din cele mai mari din lume. Învăţământul obligatoriu se face pănă la vârsta de 16 ani. Dar puţini tineri urmează studii medii şi superioare, mai larg fiind învăţământul profesional (de care lumea fuge la noi).

Printre cele mai faimoase şcoli particulare din Marea Britanie sunt colegiul Etton (unde studiază şi membrii familiei regale britanice), şcolile Harrow, Rugby şi Winchester, deschise teoretic oricui, dar practic urmate numai de cei ce-şi pot achita taxele.

Cu toate că există multe şcoli particulare în învăţământul general, doar 7% din elevi frecventează aceste şcoli. În Irlanda de Nord şcolile sunt segregate după afilierea religioasă (lasă, că şi la noi o etnie şi-a rezervat anumite şcoli şi vrea din ce în ce mai mult şi facultăţi şi oniversităţi „separate”).

Cam o treime din elevi îşi iau adio de la şcoală la vârsta de 16 ani, intrând în câmpul muncii, în unele servicii uşoare. Studiile medii sunt urmate până la 18 ani şi sunt vocaţionale.

Marea Britanie are peste 90 de universtăţi, împărţite în mai multe categorii, cele mai cunoscute fiind din Oxford şi Cambridge, fondate încă din evul mediu. Şi învăţământul politehnic este destul de dezvoltat.

O studentă de excepţie a grupei de Mediu GIS, din Facultatea de Geografie a Universităţii din Bucureşti, Andreea A., avea să fie recomandată de mine să urmeze cursurile de master în specializarea GIS la Kingston începând din 2007.

Apărarea Marii Britanii

Şi fiindcă eram militar şi deplasarea în Marea Britanie s-a făcut şi cu sprijinul colegilor militari britanici, mă opresc puţin şi asupra politicii de apărare a ţării. Marea Britanie este de peste un secol şi o mare putere militară, chiar nucleară, nu numai industrială. Forţele sale armate apără nu doar Marea Britanie, ci şi unele teritorii de peste mări. De politica de apărare răspunde primul ministru, prin secretarul de stat al apărării şi Comitetul pentru apărare şi politică în teritoriile de peste mări.

Trupele sunt dispuse atât pe teritoriul ţării, cât şi în garnizoane din Germania, Brunei, Gibraltar, Cipru şi Insulele Falkland. Din 1969 au fost dislocate trupe şi în Irlanda de Nord, pentru menţinerea legii şi ordinii. Trupele britanice au fost angajate în conflictul din 1982 din Insulele Falkland, iar în anul vizitei participaseră la războiul din Golful Persic. În 2001 aveau să participe împreună cu armata S.U.A. la războiul antiterorist.

Forţele armate se compun din marina militară sau forţele navale, forţele aeriene şi trupele terestre sau trupele de uscat.

Marina militară (Royal Navy) a jucat un mare rol în istoria Marii Britanii. Aceasta, sub conducerea amiralităţii şi conţinând forţele navale, infanteria marină (Royal Marines), rezerva forţelor navale şi rezerva infanteriei marine, e prezentă tot timpul în apele teritoriale britanice, pentru a proteja navele marinei civile (ceea ce nu e cazul la noi, după înstrăinarea navelor marinei comerciale ale celei de a şasea flote comerciale, ca tonaj, din lume).


Navele, inclusiv submarinele nucleare, îşi fac simţită prezenţa în Oceanul Atlantic, Marea Mediterană, Canalul Mânecii, Golful Persic, iar uneori şi în Oceanul Indian. Şi două nave, deja casate apoi revigorate, aveau să fie vândute la mâna a doua marinei militare române în anii 2004 şi 2005.

Insulele Falkland în Oceanul Atlantic

Trupele terestre britanice sau trupele de uscat sunt formate din armele cunoscute ale fiecărei armate moderne – infanterie, blindate, artilerie (Royal Artillery), geniu (Royal Engineers), transmisiuni (Royal Signals), cercetare (Royal Intelligence Corps) etc. Trupele teritoriale, cunoscute şi ca trupe de voluntari (militia, ca să vedeţi că e un cuvânt internaţional), sunt rezerva trupelor de uscat. Trupele de uscat constituie componenta principală a forţelor de reacţie rapidă ale NATO. Trupele terestre sunt conduse de Army Board, ce are în frunte un civil şi un militar.

Forţele aeriene (Royal Air Force sau RAF) şi-au câştigat un mare prestigiu în timpul bătăliei Marii Britanii, în vara anului 1940, constituind apoi o parte importantă a forţelor aliate în cel de al doilea război mondial. Forţele conţineau în 1991 peste 40 de escadrile, contribuind cu 100 de avioane şi 40 de elicoptere la forţa rapidă a NATO. Am amintit toate acestea, deoarece după 2 aprilie 2004 suntem colegi în NATO.

Literatura britanică

Românii citesc sau mai bine zis citeau (nu mă refer decât la cei apropiaţi de vârsta mea) multă literatură beletristică. În aproape toate şcolile se studiază limba engleză. Multe ecranizări au la bază romane sau piese de teatru englezeşti.


A aminti câteva din realizările de excepţie ale literaturii engleze este o datorie de onoare a oricărui intelectual, fie el şi inginer sau chiar general. Să mă ierte academicienii şi criticii Eugen Simion şi Nicolae Manolescu de îndrăzneală.

Sonetul a fost perfecţionat cu măiestrie de Sir Philip Sidney şi William Shakespeare. Cele patru volume ale celui din urmă, cunoscute şi cu numele „Cele patru fascicole", conţin comediile, istoriile şi tragediile, cea mai preţioasă fiind prima fascicolă, tipărită în anul 1623, la doar şapte ani de la moartea autorului.

John Donne este renumit nu doar prin scrierile religioase, ci şi prin poezia de dragoste, cu un stil complex şi dramatic. John Milton, cu un stil clasic, este cunoscut şi ca prozator şi ca poet. Ultimele sale poeme, Paradisul pierdut şi Paradisul regăsit, sunt scrise cu versuri albe.

Romanul modern cuprinde povestiri asupra relaţiilor oamenilor în cadrul societăţii. Cine nu a citit oare romanul Robinson Crusoe (Daniel Defoe, 1719), sau alte romane de aventuri, precum Călătoriile lui Gulliver (Jonathan Swift, 1726). Îmi amintesc că am citit acaste cărţi în liceul militar, cu peste o jumătate de secol în urmă.

Nici problemele de limbă nu au fost neglijate de potenţialul turist inginer. În secolul al XVIII-lea, scriitorul şi criticul literar Samuel Johnson a scris în 1755 Dicţionarul limbii engleze. Nu trebuie să-i uităm pe romanticii sfârşitului acelui secol – poetul William Wordsworth inspirat de natură, Samuel Taylor Coleridge, Lord Byron, Percy Bysshe Shelley şi pe John Keats, dar nici pe William Blake, cel inspirat de misticism.

Nu pot să nu amintesc faptul că am studiat limbajul de programare ADA, folosit mai ales în armata americană, al cărui nume a fost dat de un matematician în onoarea fiicei lordului Byron, Ada de Lovelace.

Sir Walter Scott, scriitor scoţian, a scris Ivanhoe (1819) şi peste 20 de romane istorice. Un iubitor de Ivanhoe era colegul meu de liceu militar, şi tot muscelean, culegătorul de rime Ilie, un bun versificator pe atunci şi membru al cercului literar al liceului.

Şi să nu dezavantajăm sexul frumos (“un pisc de munte scorburos/pe care-l urci de sus în jos/când faci pe alpinistul caraghios” – cred că recunoaşteţi autorul), amintim de Mary Wollstonecraft Shelley cu romanul Frankenstein (1818) şi antiromantica (dacă mi-e permis termenul) Jane Austen cu Sens şi sensibiliate (1811) şi Mândrie şi prejudecată (1813). Sexul frumos descrie orori?

În secolul al XIX-lea, în era victoriană, s-au remarcat prozatorii Charles Dickens, care a descris munca grea a clasei muncitoare criticând clasa mijlocie, George Eliot, critic al creştinismului, William Makepeace Thackeray, cu scrieri umoristice despre clasa mijlocie şi înalta societate, surorile Brontë – Charlotte, Emily şi Anne, cu romane ce se doreau autobiografice, Anthony Trollope, observator politic fin al societăţii, Robert Louis Stevenson, cu scrieri pentru copii, precum şi poeţi ca Matthew Arnold, Robert Browning, soţia sa Elizabeth Barrett Browning şi Christina Rossetti. Legătura acesteia din urmă cu familia Roseti ar trebui s-o studiez în viitor (cu cât ştii mai mult îţi dai seama că nu ştii mare lucru).

La trecerea dintre secole s-au remarcat Thomas Hardy, H. G. Wells şi Joseph Conrad, care descriu pesimismul şi incertitudinea vieţii. La începutul


secolului al XX-lea se fac cunoscuţi D. H. Lawrence, cu romanul pornografic Amantul lui Lady Chatterley (1928), unde descrie sexualitatea şi instinctele, dezumanizarea ca rezultat al modernizării şi industrializării, poetul T. S. Eliot, cu Pământul nemărginit (1922), Aldous Huxley, Rudyard Kipling (Cartea junglei, 1894), E. M. Forster, James Joyce sau Virginia Woolf.

Între poeţii proeminenţi ai secolului al XX-lea este şi Dylan Thomas, cel mai mare poet al Ţării Galilor din acest secol. Evelyn Waugh şi P. G. Wodehouse au scris romane satirice despre înalta societate britanică.

Iar căderea comunismului din anii de mai târziu, inclusiv la noi, este datorată şi lui George Orwell, cel care în romane precum Ferma animalelor (1945) şi 1984 (Nineteen Eighty-four) (scris în 1989, anul revoluţiunii de la noi, vorba conului Leonida) a descris în mod excelent relaţiile sociale.

Caseta cu filmul de desene animate Ferma animalelor avea să fie trecută din mână în mână în România înainte de revoluţia din 1989, inclusiv de ofiţerii superiori neavansaţi în august 1989 de Ceauşescu, ca să nu le dea 100 de lei în plus la soldă.

Teatrul şi filmul

Fără îndoială că dezvoltarea artei dramatice este strâns legată de Shakespeare. Îmi amintesc de anii când locotenent fiind prin garnizoana crezută atunci nemuritoare, Ineu, şi un cititor asiduu al presei în limba franceză (nu ştiam prea bine atunci limba engleză; e drept că acum o ştiu ca un inginer, nu ca un literat), am citit enunţul unui subiect dat la examenul de bacalaureat în Franţa - „Moliere susţine că teatrul se adresează inimii, iar Shakespeare că se adresează spiritului. Care este părerea dumneavoastră? Justificaţi!”

De multe ori am tratat în gând tema şi îmi închipui ce ravagii ar face un asemenea subiect la noi, chiar dacă numele de mai sus ar fi înlocuite cu nume de scriitori români. Şi mă gândesc la acest lucru acum, la o jumătate de secol de la absolvirea liceului militar, eveniment pe care sper să îl celebrăm în această vară în Câmpulung Moldovenesc.

Chiar în anul 2004, în martie, la testele examenelor de capacitate şi de bacalaureat, doi tineri români cu pretenţii aveau să obţină nota 5 (fiul primului ministru) şi nota 3,65 (fiul ministrului învăţământului). Aveau să se corecteze în vară, la examenul propriu-zis.

Aşadar, în România „învăţământul încotro” (quo vadis)? Cum dracu’ să evolueze, când un fost ministru al educaţiei, Atanasiu, tatăl unuia din cei doi elevi troglodiţi amintiţi mai sus cu testarea, le povestea elevilor cum sărea el pe geam în liceul Lazăr, iar altul de după el că a încercat şi „droguri (Miclea, cel ce avea să devină şeful unei comisii băsesciene, era să scriu marinăreşti, de modernizare a educaţiei)”! Ce asocieri de nume, când te gândeşti că după Miclea a venit Hârdău!, ambii clujeni universitari de la UBB, ca şi fostul activist UASCRisto-utecist Traian (!) Boc?

Mă bucur să revin. William Shakespeare (trec de la Hârdău şi Boc la un geniu) este considerat a fi cel mai mare scriitor al literaturii engleze. Ca dramaturg, a scris 37 de piese de teatru. A scris şi 154 de sonete. Dintre


acestea, unele sunt considerate drept cele mai stralucitoare opere scrise vreodata in literatura, datorită priceperii lui Shakespeare de a depăşi naraţiunea si de a descrie cele mai intime si profunde aspecte ale naturii umane. Se crede că o mare parte a operelor le-a scris intre 1585 si 1613, deşi datele exacte si cronologia pieselor de teatru atribuite lui nu se cunosc cu precizie.

Influenţa exercitată de Shakespeare asupra vorbitorilor de limbă engleză din intreaga lume se reflectă prin recunoaşterea imediată a unor citate din piesele lui, titlurile operelor bazate pe fraze din Shakespeare si numeroasele adaptări ale pieselor sale.

Alt semn al influenţei sale contemporane este includerea lui in primele 10 poziţii într-un top al „Celor mai importanţi 100 de britanici". Sunt şi la ei contestări.

In 1592 era deja suficient de cunoscut pentru a atrage atenţia lui Robert Greene, care îl acuza de plagiat: „o cioară parvenită, împodobită cu penele noastre". Şi amatorilor le vând un pont. Puteţi citi online opera dramatică a lui Shakespeare, cu un simplu clic pe adresa bibliotecii de excepţie a unei universităţi americane, unde veţi descoperii şi alte surprize benefice (http://onlinebooks.library.upenn.edu/webbin/book/search?author=shakespeare&amode=words).

Nu pot să nu remarc legăturile actorilor români, mă gândesc în primul rând la prietenul Caramitru, cu actorii englezi după 1989, la multele succese obţinute de trupe româneşti chiar pe pământ britanic.

Teatrele englezeşti au fost construite mai ales în perioada renaşterii. La cele peste 300 de teatre profesioniste precum Globe din Londra sau Royal Shakespeare Company au fost şi sunt puse în scenă piesele lui Shakespeare, Christopher Marlowe, Jonson, Oliver Goldsmith, Richard Brinsley Sheridan ş.a.

Oare la noi nu ar trebui să primeze capodoperele dramaturgilor români? Că parcă aşa lăsase prin „testament” un important scriitor (“V-am dat teatru, vi-l păziţi!/ Cu el năravuri îndreptaţi,/ Daţi ascuţiri la minte,/ Podoabă limbii noastre daţi/ Cu româneşti cuvinte”).

În secolul al XX - lea continuă dezvoltarea artei interpretative. Sunt cunoscuţi în toată lumea actori precum (Sir) Laurence Olivier, Glenda Jackson, (Sir) Michael Redgrave, Vanessa Redgrave, (Sir) John Gielgud, (măi să fie, tot Sir şi ăsta) Alec Guinness, (Sir) Rex Harrison, Richard Burton (emigrat mai apoi în S.U.A.), Emma Thompson sau Kenneth Branagh. Sunt puse în scenă sau ecranizate atât piese ale înaintaşilor secolelor trecute, cât şi cele ale lui John Galsworthy, Noel Coward, Samuel Beckett, Harold Pinter sau John Osborne.

Şi industria de film are o istorie interesantă. Dezvoltarea ei are loc după 1930. Înainte şi în timpul celui de al doilea război mondial mulţi scriitori, scenarişti, regizori sau actori germani au emigrat în Marea Britanie sau S.U.A. şi mulţi britanici în S.U.A., printre care şi regizorul Alfred Hitchcock (în 1939).

Multe filme sunt ecranizări ale operelor lui William Shakespeare, Charles Dickens sau ale altor autori. Îmi amintesc filme ca Genevieve. Singurătatea alergătorului de cursă lungă, Lawrence al Arabiei, Podul de pe râul Kwai, Tom Jones, Odiseea spaţială, Gandhi, Chaplin şi altele. Eee, astea sunt acum la cinematecă!

http://onlinebooks.library.upenn.edu/webbin/book/search?author=shakespeare&amode=words

http://onlinebooks.library.upenn.edu/webbin/book/search?author=shakespeare&amode=words


Ştiinţa şi tehnologia – dezvoltarea măsurătorilor terestre

Rolul de lider în ştiinţă şi tehnologie al Marii Britanii este recunoscut de toată lumea, plecând şi de la pionieratul în revoluţia industrială. Peste 70 de cetăţeni britanici au fost distinşi cu premiul Nobel pentru ştiinţă, ocupând al doilea loc în lume după S.U.A. Oricărui intelectual îi sunt cunoscute nume ca Issac Newton, Charles Darwin (negat acum în ănvăţământul românesc), Francis Bacon, Michael Faraday, Alexander Fleming (descoperitorul penicilinei), Ernest Rutherford, James Watt ş.a.

Şi în domeniul măsurătorilor terestre şi al geodeziei, cartografiei, topografiei, fotogrammetriei şi teledetecţiei Marea Britanie deţine multe priorităţi. Domeniul este strâns legat în ultimele două secole şi câţiva ani de apariţia şi dezvoltarea instituţiei Ordnance Survey, cunoscută la noi ca Serviciul de ridicări artileristice al Marii Britanii.

Ordnance Survey a fost creat în 1791 (aşadar se serbau două secole de existenţă!), pentru realizarea de hărţi pentru armata britanică, necesare atunci pentru apărarea sudului Angliei şi pentru pacificarea Scoţiei. Numele iniţial a fost luat de la Board of Ordnance, care răspundea de fortificaţii, artilerie, geniu şi asigurare tehnică şi avea sediul în Turnul Londrei. Acesta a fost şi sediul noii instituţii.

Hărţile erau necesare atât pentru scopuri militare, cât şi pentru nevoile altor domenii de activitate. Chiar înaintea apariţiei instituţiei, britanicii au propus noi metode de determinare a formei şi dimensiunilor Pământului şi au dezvoltat o reţea de puncte de triangulaţie pentru orientarea reciprocă a observatoarelor astronomice din Londra şi Paris, măsurarea unghiurilor triunghiurilor făcându-se cu instrumentul numit teodolit.

După formarea instituţiei s-a pus problema realizării reţelei de puncte pentru tot teritoriul Marii Britanii (cunoscute popular ca puncte „trigonometrice”). Primele hărţi ale sudului Angliei şi apoi pentru întreaga ţară au avut scara de 1:62.880 (la un inch pe hartă îi corespunde o milă terestră; şi să ştiţi că mai există mila marină şi chiar mila romană, cu toate că mulţi apelează mai bine la mila Domnului).

Au fost realizate apoi 1.820 hărţi la scară mai mare (1:10.560), necesare şi cadastrului, după o redeterminare a coordonatelor punctelor reţelei de triangulaţie. Scara lungimilor din reţea a fost determinată prin măsurarea unei „baze" de 8 mile, ce avea să fie remăsurată în anul 1960 cu aparate de înaltă precizie.

După 1820, impozitele pe proprietăţile funciare erau stabilite în urma determinărilor cadastrale. Toate organizaţiile, instituţiile, fabricile, drumurile, porturile, spitalele etc., legate de dezvoltare şi mai ales de revoluţia industrială, au fost proiectate folosind mai întâi hărţile de diferite scări realizate de Ordnance Survey.

Au fost realizate şi hărţi la scări mari şi foarte mari. Chiar din 1863 s-a hotărât zonarea ţării în trei clase şi stabilirea scării necesare fiecărei clase de teren: muntos, scara 1:10.560 (acum 1:10.000); zone rurale, scara 1:2.500; zone


urbane, scara 1:250. Valoarea din urmă s-a dovedit a fi foarte costisitoare şi s-a înlocuit ulterior cu valoarea scării de 1:1.500. În acea perioadă s-a hotărât şi „ţinerea la zi" sau actualizarea hărţilor.

Nu putem să nu amintim de matematicianul Alexander Ross Clarke, cel care a determinat şi dimensiunile unui elipsoid ce aproxima Pământul. Acceptat în 1847 în Royal Engineers, colonelul Clarke a lucrat în British Ordnance Survey la Southampton din 1850 până în 1881 şi a răspuns în principal de triangulaţia Marii Britanii in 1861. Însărcinat cu determinarea unui arc international de triangulaţie dintre Irlanda şi Rusia în 1866, a publicat rezultatele în lucrarea Geodezia (Geodesy, 1880).

În secolul al XX-lea nevoia de hărţi a crescut. În primii 50 de ani ai secolului trecut, cantitatea sporită de hărţi a fost cerută de cele două conflagraţii mondiale, nu numai pentru teritoriul propriu, ci şi pentru teritorii străine.

În timpul primului război mondial au fost realizate şi distribuite peste 30.000.000 de exemplare de foi de hartă. Între cele două războaie mondiale a apărut şi s-a dezvoltat piaţa de hărţi, aceste hărţi fiind diversificate şi cerute de tot mai mulţi utilizatori. Se remarcă faptul că în timp de pace instituţia realiza tot felul de hărţi necesare economiei naţionale şi vieţii sociale.

În timpul celui de al doilea război mondial, începând din 1939, accentul a fost pus din nou pe producţia de hărţi necesare acţiunilor militare pe toate teatrele de operaţiuni, mai ales că acest război a fost unul în mişcare, spre deosebire de primul, care a fost unul „pe poziţii". Cererea de hărţi a fost deosebit de mare mai ales după debarcarea din Normandia. Trupele aliate au fost aprovizionate cu peste 300.000.000 exemplare de foi de hartă.

O mare lovitură a primit Ordnance Survey în 1940, când sediul său din Southampton a fost distrus de bombardamentele aviaţiei germane. Au fost distruse foarte multe originale ale hărţilor şi chiar aparate scumpe, inclusiv primul teodolit cu care Wiliam Roy a măsurat unghiurile în reţeaua Londra - Paris. De aici rezultă necesitatea ca şi la noi aceste originale să se păstreze în viitor în mai multe locuri, deoarece reprezintă un adevărat tezaur naţional, pe care unii îl doresc şi chiar îl obţin uneori aproape gratis. O, tempora! Se ştie că şi serverele în care se păstrează datele geografice digitale trebuie păstrate în mai multe locuri (mirror sites)!

În ultimii 20 de ani, particularităţile dezvoltării sunt legate de trecerea la realizarea de hărţi cu folosirea calculatorului electronic (cartografia digitală) şi transformarea instituţiei într-un organism civil, subordonat direct guvernului (atenţie, români!).

Experimentările în cartografia digitală au început după 1970, cam cu cinci ani înainte de preocupările din D.T.M. S-a început cu digitizarea hărţilor, respectiv obţinerea de date numerice sau digitale, ce urmau a fi folosite pentru desenarea automată a aceloraşi hărţi sau la derivarea de noi hărţi.

Datele numerice erau organizate în baze de date cartografice, care puteau fi interogate tot de specialistul cartograf. Aceste baze de date aveau să constituie şi partea fundamentală a sistemelor informatice geografice.

În martie 1.991 era terminată digitizarea foilor de hartă la scara 1:1.250 din zonele urbane. Urma ca apoi, în 10 ani, să fie digitizate şi hărţile la toate


celelalte scări. Acest program era legat strâns de cerinţele utilizatorilor care începuseră să proiecteze şi să realizeze sisteme informatice geografice.

Cartografierea asistată de calculator reduce timpul de realizare a unei noi hărţi chiar la câteva minute, potrivit specificaţiilor utilizatorului, fără a respecta un anumit format standard al foii de hartă sau o scară fixă. În acest domeniu, Marea Britanie era atunci şi este şi acun lider mondial.

Şi din punct de vedere al locului în societate al lui Ordnance Survey amintim câteva lucruri, mai ales că în acel timp se depuneau primele eforturi de către specialiştii instituţiilor geodezice şi cartografice din România pentru crearea unui organism naţional care să răspundă de lucrările geodezice, cartografice şi de cadastru.

Ordnance Survey a ieşit din subordinea ministerului apărării şi a fost transformată în instituţie civilă subordonată guvernului. Cu toate alocaţiile bugetare, s-a urmărit ca progresiv să se realizeze şi venituri care să diminueze cheltuielile. Aceste venituri ar trebui să fie la fel crescute şi în noul organism creat la noi (ONCGC, ulterior ANCPI), că şi aşa s-a lungit mult perioada de incertitudine şi de „război gedezic" între instituţiile subordonate ONCGC şi cele subordonate Ministerului Agriculturii. În 2004 se modifică iar legislaţia printr-o ordonanţă de urgenţă! În 2005 se repetă acţiunea, conform dictonului „putere nouă, reorganizare nouă”.

Iar mai apoi avea să urmeze legea formării Ordinului Geodezilor din România, lege declarată ca neconstituţională de către Curtea Constituţională, deoarece nu cuprinde toţi specialiştii din universităţile din România sau din Europa (cartografi, analişti de sisteme informatice geografice ş.a.). Dar acum, în martie 2009, se pregăteşte o nouă ordonanţă de urgenţă, de formare a Ordinului Geodezilor, o altă Mărie, cu aceeaşi pălărie! Interese!

Dar să revenim la geodezii britanici sau „revenons a nos moutons!”, adică la oile noastre!. Motivul de creştere a veniturilor proprii a făcut ca instituţia Ordnance Survey să fie tot mai sensibilă la cerinţele utilizatorilor.

Dacă în 1977 veniturile reprezentau 40% din cheltuieli, în anul 1990 au reprezentat 70%. În mai 1990, Ordnance Survey a devenit agenţie guvernamentală, cheltuielile bugetare aprobându-i-se de către parlament.

La noi agenţia a apărut în 2004, dar după apariţia „muzeului hărţilor şi cărţii vechi” (dee, priorităţi adrieneşti, adică ale celui cu patru case şi lăudăros cu ouăle proprii!), Ce-o fi fost cu muzeul în epoca Băsescu – Tăriceanu şi ce este acum, în epoca Băsescu-Boc-Geoană?

Şi ca să se vadă că totul este în mişcare, arătăm stadiul realizării unei baze de date cartografice peste zece ani, respectiv în anul 2.001 (la ei). După un proiect care a durat şase ani, în care au fost digitizate, respectiv transformate în formă numerică peste 702.000 de hărţi tipărite pe hârtie, începând cu cele realizate la jumătatea epocii victoriene (1873). Aceste hărţi scot în evidenţă etapele industrializării (clădiri, reţele de transport, industrie, agricultură) şi ale modificării reliefului Marii Britanii. Arhiva poate fi consultată pe internet, fiind la un site ce se poate accesa de oricine (www.old-maps.co.uk). Pot fi şi copiate hărţile dorite sau la comandă pot fi furnizate pe CD-ROM.

http://www.old-maps.co.uk/


Se ştie că hărţile istorice au fost întotdeauna consultate de către proiectanţi şi planificatori, inclusiv la noi în ţară.

La trecerea la proiectarea asistată de calculator trebuie consultate noile hărţi numerice sau digitale, Iată de ce şi la noi această operaţiune de digitizare a tuturor hărţilor se impune cu prisosinţă. Cu ajutorul hărţilor editate succesiv pot fi analizate tendinţele modificării reliefului, în special în zonele cu eroziune semnificativă. Iar teritoriul Marii Britaniei, chiar şi în zonele costiere, a fost şi este în continuare supus acestui fenomen.

Începând cu anul 2.001 se ştie că şi la noi în judeţul Vâlcea, la Ocnele Mari, „satele s-au dus la vale". În altă ordine de idei, ce repede s-ar fi reconstituit vechile proprietăţi dacă se foloseau fie şi aerofotograme realizate în anii 1950 - 1960! (A nu se citi „factorial"). Dar mai sunt ţinute încă „la secret”? Oare nu s-ar putea „scoate ceva bani” pe aceste aerofotograme?

În Marea Britanie, peste 200 de autorităţi locale primesc date din arhiva digitală creată de Ordnance Survey (OS), inclusiv oficii de cadastru, birouri financiare, bănci etc. „Şi asta nu doar din interes istoric, ci şi pentru luarea unor decizii corecte referitoare la dezvoltare" sunt cuvintele spuse chiar de către directorul general al OS, care la trecerea dintre milenii era pentru prma oară o femeie (Vanessa Lawrence), rupând tradiţia ca instituţia să fie condusă numai de bărbaţi.

Trebuie menţionate şi scările hărţilor - începând de la 1:250. Au fost digitizate foi de hartă de toate scările, proiecţiile şi formatele, unele mai vechi fiind într-o stare proastă. Hărţile au fost scanate şi procesate cu programe adecvate.

Necesitatea acestei mari arhive cartografice digitale rezultă şi din faptul că până în octombrie 2001, din arhivă au fost extrase circa 20.000 de rapoarte specifice diferiţilor utilizatori. Chiar la această dată se estimează într-un studiu guvernamental, folosind hărţile digitale ale arhivei ce corespunde unei perioade de 100 de ani, că de-a-lungul ţărmurilor Marii Britanii peste 70.000 de case sunt în pericol de a fi distruse din cauza alunecărilor şi eroziunii.

Şi ca totul să fie adus în prezent, până la sfârşitul anului 2001 OS a realizat harta digitală actuală a Marii Britanii, denumită „MasterMap". Această nouă hartă, ca şi arhiva hărţilor istorice, vor putea fi consultate pe situl web al organizaţiei, respectiv www.ordnancesurvey.co.uk.

Aşadar, la momentul conferinţei internaţionale, la 200 de ani de la crearea OS, se aprecia că Marea Britanie dispune de toate lucrările geodezice necesare, de hărţi actualizate la toate scările şi de toate tipurile. Existau hărţi digitale sau numerice, constituind baza pentru sistemele informatice geografice.

Şi fiindcă omul sfinţeşte locul, amintesc aici câţiva specialişti cartografi care au contribuit la situarea Marii Britanii pe un loc fruntaş în lume în dezvoltarea cartografiei - Michael Blakemore (Universitatea din Durham), Chris Board (London School of Economics), Lionel Eliot (Ordnance Survey), David Fairbairn (Universitatea din Newcastle), Michael Jackson (LaserScan Laboratories Ltd), David Rhind (Birkbeck College), William Salmon (Hydrographic Office), Michael Wood (Universitatea din Aberdeen) ş.a. Nu scriu aici numele specialiştilor militari.

http://www.ordnancesurvey.co.uk/


Fereastra paginii de consultare a unor hărţi vechi

Economia Marii Britanii

Şi fiindcă aveam să văd o ţară dezvoltată şi România se afla şi încă se mai află pe un drum cu multe necunoscute, era imposibil să nu dau atenţie documentării în economia Marii Britanii. Se ştie de orice fost şcolar silitor nivelul dezvoltării economice în timpul revoluţiei industriale din secolul al XIX - lea. Şi în secolul al XX-lea nivelul dezvoltării este înalt, în industrie, comerţ, finanţe, construcţii, nivel de trai.

Şi fiindcă toţi cred că privatizarea totală, mai ales pentru companiile străine, ar fi la noi o soluţie, mă opresc puţin asupra rolului statului sau al puterii executive în economie. Şi să nu uităm aici rolul cadastrului. Oare câte parcele şi ce suprafaţă totală au, la compania română Petrom, care a fost privatizată în 2004, cu valoarea totală a acţiunilor evaluată la doar 2,23 miliarde de euro? Asta aşa, ca să vedem cel puţin cât costă doar terenul!

Ca şi multe ţări dezvoltate, Marea Britanie are ambele sectoare economice – de stat şi particulară. Controlul guvernului se manifestă în totalitate în medicina socială, afaceri statale, servicii bancare, emiterea de monedă. În mod particular, după cel de al doilea război mondial, guvernul a naţionalizat unele ramuri de importanţă naţională, precum cele carboniferă, electrică, de gaz, petrol, oţel, construcţia de vapoare şi de avioane etc. Începând din 1950, întreprinderi naţionalizate au fost vândute unor firme particulare, mai ales britanice, în primul rând din industria metalurgică şi din transporturile rutiere.

După 1979 au început să fie privatizate societăţile petrolifere şi de gaze naturale (dar nu vândute austriecilor sau francezilor), liniile aeriene, construcţia

http://www.ordnancesurvey.co.uk/


de avioane, telecomunicaţiile, hidrocentralele, centralele nucleare, căile ferate, dar atenţie, privatizarea avea să dureze până în 1996. Să fi existat oare un plan propriu de privatizare sau impus de FMI? Prin privatizare s-a urmărit eficientizarea întreprinderilor.

Dar guvernul continuă regularizarea noilor industrii privatizate prin controlul preţurilor (unde ai noştri dau vina pe economia de piaţă), monitorizarea performanţelor, încurajarea competiţiei şi creşterea productivităţii prin sponsorizări şi prin programe de învăţământ şi instruire, de pregătire a forţei de muncă.

Guvernul urmăreşte permanent dezvoltarea echilibrată a ramurilor, combinând politica monetară şi cea fiscală. Şi nu pot să nu amintesc de o măsură a guvernului condus de Roman, care a distrus primii germeni ai proprietăţii particulare în România, prin renunţarea la primele „acţiuni" ale românilor deţinute dinainte de 1989 la întreprinderi de stat!

Guvernul britanic controlează permanent inflaţia. Şi ca să se poată face comparaţii cu oscilaţia unor valori din România, arătăm că în Marea Britanie veniturile bugetare proveneau în 1991 din surse ca impozitul pe profit (circa 23%), contribuţii de asigurări sociale, taxa pe valoarea adăugată (16%), taxa corporatistă (9%, dar trebuie definite ăntâi corporaţiile), impozitul pe proprietate (8%) etc. Colegii de clasă din liceul militar, Florică, Griboveanu şi alţii, ne-ar lămuri mai mult în aceste domenii.

Cheltuielile bugetare erau repartizate atunci pentru securitatea socială (32%), sănătate şi servicii sociale (17%), învăţământ (12%, la noi în 2008 a fost de 6%, dar cheltuiţi puţin peste 3%), apărare (7%, la noi, în 2009, sub 2%), justiţie, ordine publică şi servicii de protecţie (5%), industrie, agricultură şi servicii (4%), construcţii de locuinţe şi mediu (5%), transporturi (3%) şi alte cheltuieli (7%).

Şi fiindcă agricultura are particularităţile ei, o comparaţie cu agricultura României este oricând posibilă şi folositoare. Agricultura Marii Britanii este intensivă şi înalt productivă, mai ales datorită dotării mecanice a fermelor, ingineriei biologice şi folosirii cu predilecţie a fertilizării, pesticidelor şi ierbicidelor. Dacă în 1955 se importau 36% produse alimentare, în 1985 valoarea a fost de 11%, iar după 1990 10%. Orice comparaţie cu situaţia de acum din România nu ne avantajează. În1991 lucra în agricultură doar 2% din forţa de muncă, agricultura contribuind cu 1,4% din PIB. Pentru noi aş întreba „care muncă?”

Există circa 234.300 de ferme, o fermă având în medie peste 70 de hectare. În jurul cifrei de la noi, chiar după mulţi ani de la revoluţie, se discută intens asupra suprafeţei retrocedate vechilor proprietari. Oare „lichidarea" cooperativelor agricole de producţie în loc de transformarea lor în societăţi comerciale nu a fost o măsură greşită? Deviza „omul şi pogonul" nu ne aduce aminte de alte timpuri?

Îmi aduc aminte de tatăl meu, pe care în primăvara anului 1991, când avea 79 de ani, l-am găsit în curtea casei cu două oi, dintre care una şchioapă şi una chioară, şi cu o ţeavă de doi metri, cu diametrul de un ţol. Era ce i se „repartizase" din desfiinţsrea (de fapt distrugerea) grajdurilor fostei cooperative şi


a animalelor ce le populau. Ţeava a luat-o la insistenţele unui puşti, care i-a atras atenţia că dacă nu o ia rămâne de fraier.

Aşa că ce câştigaţi au fost românii! Cât ne va mai lua acum să ajungem cel puţin la acele ferme comparabile cu ale altor state? Dar cu specialiştii noştri din agricultură ce s-a întâmplat? N-or fi buni la cules căpşuni prin Spania? Lasă că despre călătoriile în Spania vă distrez în alt capitol!

Nu pot să nu-mi amintesc de lovitura dată economiei Marii Britanii de encefalopatia spongiformă sau boala „vacii nebune", când unii prieteni vest-europeni mi-au oferit carne de cangur importată din Australia, sau chiar carne de cal.

Politica agricolă este legată de cea a comunităţii europene (în care noi am intrat în 2007) şi are ca scopuri păstrarea stabilităţii pieţei agricole şi asigurarea unei vieţi normale fermierilor, inclusiv prin subvenţionarea producţiei.

Drumul spre Bournemouth

Drumul spre Bournemouth nu a fost lipsit de peripeţii. În primul rând trebuie să povestesc ceva despre documentele de plecare. Aveam nevoie de paşaportul de serviciu cu viza de intrare în Marea Britanie şi de documentele de transport.

Vineri 20 septembrie 1991, m-am prezentat la biroul care se ocupă de aceste probleme. Aveam să descopăr că acum biroul se transformase în secţie. După ce am primit biletul de avion pentru ruta Bucureşti – Londra, a fost chemat şeful de secţie, deoarece, în mod curios, am aflat că nu am viză de intrare în UK.

Împreună cu şeful de secţie şi cu contabilul ne-am deplasat la agenţia CFR din Piaţa Unirii pentru cumpărarea şi a biletului de tren pentru traseul Londra - Bournemouth. Îmi amintesc că a costat cam 40 de lire sterline, contabilul plătind cu un cec echivalentul în lei (atunci 43.000 lei, cam o şesime din salariul meu lunar din acel an).

De acolo ne-am deplasat cu maşina secţiei la Biroul de relaţii externe al M.Ap.N., unde am aşteptat ca ofiţerul român responsabil cu relaţiile militare româno – britanice să ia legătura cu ataşatul militar al ambasadei Marii Britanii la Bucureşti. Şi deja pentru ei începuse weekendul!

Nu credeam că mai obţin viza. Dar la ora 19.00 am primit undă verde să ne deplasăm la ambasadă. Acolo am predat paşaportul şi mi s-a spus să vin a doua zi dimineaţa după el. A doua zi, sâmbătă, la orele 9.00 m-am sosit la ambasadă, în uniformă, pentru a fi recunoscut. Militarul român ce asigura paza s-a uitat la mine cam chiorâş. Dar a anunţat poliţistul de la intrare, acesta a dat un telefon şi a venit un funcţionar al ambasadei cu paşaportul şi într-o engleză de roman clasic şi cu umor britanic. trădat prin zâmbet. mi-a zis: „Colonele, n-a fost aşa simplu, dar s-a rezolvat. La Ministerul britanic al apărării se ştia de călătoria ta. Ţi-au rezervar şi camera de hotel. Acum poţi să-ţi îndeplineşti misiunea!" Am nulţumit, i-am dorit şi eu la fel referitor la misiuni şi mi-a demonstrat apoi că ştie perfect unde merg şi pentru ce.


Mi-a spus că la ministerul lor se ştia că trebuie să vin în Marea Britanie, mi se şi rezervase loc la un hotel agreat şi „dotat” de lângă sediul unde avea loc conferinţa, şi se mirau că nu se depusese paşaportul pentru viză. Cine să fie de vină? Viza a fost, aşadar, obţinută în câteva ore.

Aşa că duminică m-am prezentat la aeroportul Otopeni, condus de Viorica, secretara şi şefa de-o viaţă,cu toate actele în regulă. Aeroportul era aşa cum îl ştiaţi mai demult şi acum este mult diferit de acele vremuri. Controlul antiterorist se făcea riguros. La ghişeul de la “graniţă” am fost întrebat, în băşcălie, de colegul de la poliţia de frontieră care mă cunoştea din numeroasele ieşiri sau organizări de protocol cu ocazia altor vizite dacă nu-i aduc ceva bun. Când i-am spus că stau doar patru zile mi-a dăruit un pachet de ţigări „bune” şi mi-a zis că dar din dar se face rai.

Distanţa pe ortodromă Bucureşti – Londra (“fereastra” unei aplicaţii; obţineţi rezultate asemănătoare şi prin clic pe imagine, dar omiteţi oraşele din România)

Am recunoscut în sala de plecare un coleg din Timişoara, şeful catedrei de matematici la politehnică; urma să stabilească o colaborare cu universităţi britanice. Ştia că A.T.M. are o tradiţie bună în şcoala politehnică românească. Pe el îl aştepta pe aeroport un profesor englez, aşa că nu avea emoţii. M-a rugat să îl ajut un bătrân bănăţean care mergea la fiul său, emigrat în S.U.A.

Avionul nostru era un ROMBAC al societăţii TAROM şi a mers foarte bine până la Londra, cam în trei ore (2.131 km pe ortodromă, arcul de cerc mare cu centrul în centrul Pământului, care uneşte cele două puncte, traseul real fiind altul, cel impus).

Aşa că pe la orele 15.00, ora locală, am şi ajuns în aeroportul Heathrow din Londra (London), capitala Marii Britanii, o mare metropolă, cea mai populată din Europa, cu 7 milioane de locuitori.

Metropola este pe râul Tamisa, se întinde pe 1.610 km2, având lăţimea cea mai mare de 48 km (aproape cât distanţa Bucureşti – Ploieşti; şi când te gândeşti că la noi unii, din simplă paradă, sunt împotriva dezvoltării Bucureştiului prin înglobarea unor comune suburbane).

http://www.symsys.com/~ingram/mileage/index.php


Aeroportul Heathrow se află la 24 de km de Londra. De aici decolează şi aterizează avioane spre sau din 200 de destinaţii din toată lumea. Peste 64 de milioane de pasageri treceau anual prin aeroport, considerat unul din cele mai mari din lume.

Cu nouă ani în urmă, în 1982, şase persoane au sustras de pe acest aeroport 37 milioane $, iar în februarie 2002, aşadar peste 11 ani de la călătoria mea, aveau să se fure dintr-un autobuz al companiei British Airways opt containere roşii cu 6,5 milioane $, în zona terminalului 4, bani ce erau aduşi din Bahrain şi care ar fi trebuit să ajungă pe aeroportul JFK din New York. Asta se întâmpla cu toate că după atacul terorist din 11 septembrie 2001 din S.U.A., aeroportul Heathrow a fost primul din Europa în care au fost întărite măsurile de securitate.

În aeroport, la ieşirea din zona internaţională, am avut o surpriză plăcută. Aşteptam să intru pe uşa rezervată celor din afara ţărilor Uniunii Europene, când un bărbat cam de 40 de ani mi s-a adresat „Colonel, please come with me!", cu toate că eram în haine civile, şi m-a luat de braţ, s-a prezentat, m-a condus pe intrarea rezervată ţărilor din Comunitatea Europeană şi m-a dat în primire ofiţerului de frontieră care mi-a ştampilat paşaportul şi mi-a urat o bună şedere în Marea Britanie (mă pot lăuda că am intrat primul pe poarta celor din UE!?). Ca dovadă ce bine face o recomandare! Despre gradul de colonel puteţi găsi multe informaţii folosind un metacăutător pentru web (Today, a colonel is usually a military title rated as the highest, or the second-highest field rank below the general, or "flag" grades , cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Colonel).

Însoţitorul meu de două minute şi-a cerut scuze că trebuie să aştepte şi alţi vizitatori (militari) şi a dispărut. Rămas singur în vacarmul noilor veniţi pe diferite rute şi cu diferite companii aeriene, oameni de toate etniile şi culorile, mi-am adus aminte că îmi este sete. Am văzut o tonetă în care se „zdrobeau" portocale şi am cheltuit primii bani englezeşti, 0,70 lire sterline, pe un pahar cu suc de portocale, zdrobite sau maltratate în faţa clientului.

http://en.wikipedia.org/wiki/Colonel


O foaie de hartă topografică militară a Londrei realizată de fosta URSS (în dreapta sus scriind „Secret”; nu vă speriaţi, acum se vând la choşc!)


Schema aeroportului Heathrow şi împrejurimilor în 1991 Ei, aici e necesar să spun că trebuia să învăţ să lucrez cu moneda

britanică, lira sterlină (pound sterling sau Ł), cu 100 pence, echivalentă atunci cu 1,64 $ SUA (o tempora, o mores!). Conversia la sistemul zecimal s-a făcut între 1968 şi 1971. Până atunci un pound avea 20 de şilingi, iar un şiling 12 pence. Britanicii nu prea aveau să fie încântaţi mai târziu, în 2.002, de trecerea la moneda europeană unică euro. De ce dracu' mă omor eu cu aceste socoteli, nu ştiu.

O porţiune din aeroportul Heatrow

Peste câţiva ani, ţiganii români aveau să se înveţe uşor cu moneda britanică. A fost cam scumpă afacerea cu sucul de portocale şi nu mi-a potolit nici setea. Şi mai mult, când în ianuarie 2002 am dorit să schimb la o bancă două


bancnote de 10 lire în Euro, mi s-a spus că e o glumă, că de doi ani aceste bancnote au fost scoase din uz. Aşa că orice socoteală târzie este neavenită şi puerilă. Ţăranul tot ţăran!

Primul lucru pe care l-am făcut apoi a fost că m-am dus la biroul de informaţii să întreb cum ajung la o gară, de unde puteam să iau un tren spre Bournemouth. Funcţionarul mi-a dat imediat gratis harta-schemă a metroului londonez, mi-a comunicat numele gării (Waterloo) şi mi-a spus pe ce traseu direct merg, însemnându-mi pe hartă locul de destinaţie (vezi figura). Făcea totul rapid, clar, meticulos şi eficient, răspunzând cu aceeaşi solicitudine tuturor întrebărilor diferiţilor călători.

L-am analizat de la doi sau trei metri timp de două sau trei minute. M-a dat gata când a răspuns unor întrebări în limbile franceză şi germană. Iar când a vorbit şi în limba rusă am rămas perplex. La noi tocmai se declanşase o adevărată fobie faţă de limba lui Turgheniev, Dostoievski, Puşchin, Cehov, Esenin ş.a.

Se văitau unii politicieni pe la televiziuni că au luat note mici la limba rusă din cauza faptului că au fost obligaţi să o înveţe! Ba mai târziu, o melodie monopoliza audiovizualul – „Go west”. Eu mulţumesc profesorilor Teodorescu din liceul militar, soţ şi soţie, că m-au făcut s-o învăţ de plăcere, vorbindu-ne mereu despre cultura rusă!

Alte minute bune le-am petrecut la magazinul de hărţi. Nu mă mai săturam să privesc multitudinea de tipuri, editate nu numai în Marea Britanie. Şi buna organizare a serviciilor aeroportuare nu mă poate opri să spun câteva cuvinte despre liniile aeriene britanice.

După cel de al doilea război mondial liniile aeriene britanice au fost naţionalizate, dar au fost reprivatizate înainte de 1990. British Airways este una din companiile care opera atunci în peste 90 de ţări, inclusiv în România. Avea circa 300 de avioane, fiind una din cele mai mari flote aeriene din Europa. Pe piste se vedeau avioanele Concorde, realizate în cooperare cu Air France, care traversau Atlanticul în timp foarte scurt.

O serie de accidente aveau să le ţină la sol câteva luni la începutul noului mileniu, fiind apoi scoase complet din uz. Şi alte companii mai mici operează în Marea Britanie. Aeroporturile Heathrow şi Gatwick din Londra sunt recunoscute în toată lumea. Am aterizat pe primul, după un survol al celui de al doilea.

În Marea Britanie sunt 146 de aeroporturi, din care 11 au peste un milion de pasageri anual. O comparaţie cu cifrele de la noi o puteţi face şi singuri, că eu sunt deja deziluzionat. Pe aeroportul Heathrow erau şi avioane ale altor companii aeriene străine.

Colaborarea trecută a industriei aviatice britanice cu industria românească a fost benefică pentru noi. Acum încotro aveam să ne îndreptăm? Ce mare trecere de la cooperarea în construcţia de avioane la importul navelor maritime second hand şi la culesul de căpşuni, sparanghel, măsline şi alte cele pe meleaguri străine!

Prin cooperarea cu Marea Britanie am fi cooperat şi cu celelalte ţări europene, deoarece din 1970 Marea Britanie participă la un consorţiu european


pentru construcţia de avioane cu reacţie, împreună cu întreprinderi din Franţa, Germania şi Spania. Iar cu Franţa cooperasem deja la fabricarea de elicoptere.

Aşa că pe un aeroport britanic de excepţie, aveam să văd, din goana avionului ce ateriza sau a autobuzului ce ne ducea spre sala de sosire multe tipuri de avioane şi instalaţii ale unei infrastructuri de excepţie, dar şi alte dotări în clădirile aeroportului.

Harta-schemă a liniilor de metrou cu staţia Waterloo marcată

În sala de sosire erau oameni din toate „colţurile" pământului, de toate culorile. Vizitatorii, peste 25 de milioane în 1990 (peste 65% europeni şi circa 15% nordamericani), vin în Marea Britanie atraşi de arta britanică, de muzee, clădiri istorice, monumente, galerii şi chiar „shoping”, aşa cum face românul cu columbenitul şi cu monica lui (nu am greşit când am scria cu literă „mică”).

Dar cum călătorului îi „şade" bine cu drumul, m-am îndreptat spre staţia de metrou. Aveam să mă deplasez în Londra, dar fără să văd nimic după câteva minute de mers la suprafaţa solului, ci doar urmărind un traseu imaginar de deasupra, dezvăluit de numele staţiilor, de regulă repetări ale denumirilor străzilor, parcurilor sau clădirilor importante de la suprafaţă (ca peste tot, numai că la noi trebuie actualizate denumirile, că nu mai există Armata Poporului, nici la propriu şi nici la figurat, UMGB sau IMGB sau alte uzine şi denumiri de străzi!). Preţul biletului a fost de 3,5 lire sterline. Poţi să îl procuri automat, dar şi clasic, clasic procedând şi eu.

Liniile metroului londonez (cunoscut şi ca „tube") măsurau atunci 391 km., din care 171 km sub pământ. Linia pe care am mers avea la început o mare porţiune la suprafaţă. Pe linii existau 267 de staţii. În perioada de vârf circulau 470 de trenuri. Şi atunci erau în construcţie câteva linii şi staţii în părţile de est şi


de sud-est ale oraşului. La noi s-o mai construi ceva? Că de tromboane sunt sătul!

Linia pe care am mers era o linie veche. În călătoria de la aeroport spre centru aveam să merg într-un tren ce se aglomera după câteva staţii. Cei ce urcau se aşezau pe locurile goale care s-au ocupat rapid sau se rezemau de o bară sau de un perete, unii cu ochii cam injectaţi. Poate ştiau ei de ce!.

Aproape fiecare îşi scotea ziarul sau o carte şi citea. Cele mai citite ziare erau Observer şi Times, dar erau prezente şi Financial Times sau Guardian, Sun sau Daily Star, Mail on Sunday, ediţia de duminică a lui Daily Mail sau Express, Tabloidul Mail on Sunday publica multe „bombe”, iar peste câţiva ani, la 17 octombrie 2004, avea să publice în premieră informaţia referitoare la depistarea pozitivă a fotbalistului Mutu, de la Chelsea, drept consumator de cocaină Şi Mutu, de 25 de ani, argeşean ca şi mine, nu visa în 1991, la numai 12 ani, că voi scrie de el într-o lucrare de „călătorii geodezice”. Lasă că nici odrasla marinarului, candidat independent de europarlamentar, susţinea într-un interviu « legalizarea drogurilor «uşoare» !

Oamenii nu prea discutau între ei. Cifrele cunoscute că circa 60% din britanici cumpără zilnic un ziar naţional, iar duminica chiar 65%, se confirmau pe deplin.

Faptul că Marea Britanie avea una din cele mai mari industrii editoriale din lume, cu 10 ziare matinale naţionale (duminica 9), 1.400 ziare regionale şi locale şi peste 6.500 de periodice mă mirau atunci, dar aveau să nu mă mai mire mai târziu în ţară, când şi la noi publicaţiile au apărut ca ciupercile după ploaie, dar „refuzau cu obstinaţie” până prin 2002 să apară şi duminica. Ce ţi-e şi cu weekendul ăsta!

Dar nu aveam să văd niciunde reviste sexy sau pornografice răsfoite în locuri aglomerate. Acestea se vindeau numai la anumite chioşcuri şi ambalate în plicuri de plastic.

Eram atent şi la peisajul văzut prin geam atât cât am mers pe linie la suprafaţă sau la harta de pe perete, urmărind atent staţiile. Şi am ajuns în staţia Waterloo, Aşa că pot parafraza expresia celebră prin „Et in Waterloo ego!”, dar nu în actuala Belgie, loc ce nu a fost prea iubit de împăratul Napoleon.

Aici se întâlneau mai multe linii. Am găsit uşor ieşirea direct spre peronul central al gării Waterloo. Dar aici mă aştepta o altă surpriză. Nu puteai ieşi decât după ce predai biletul unuia din cei doi negri ce păzeau cu străşnicie strâmtul culoar de acces. Le-am explicat că trebuie să decontez biletul în ţară şi nu înţelegeau de ce. Orice călător cu avionul are voie să deconteze biletul de autobuz sau de metrou pentru drumul de la aeroport în centrul oraşului. Am trecut suma la pierderi şi am zis că unde merg banii de suc merg şi cei de metrou.

O dată ieşit în gară, aveam să constat că nu prea era lume, doar trei sau patru „străini" căscau ochii la nişte anunţuri pe lângă ghişeele automate. Nu mi-am vizat biletul de tren cumpărat în ţară, o adevărată broşură, că nu aveam unde. Am văzut tabelele electronice cu numerele trenurilor ce urmau să plece şi am citit că la orele 18.05 pleca un tren spre Bournemouth de la linia 8. Intrarea la linie fiind la 10 m de mine. Era ceasul 18.02. Am înşfăcat geamantanul şi am


alergat pe peronul liniei. Ultimul vagon era cam la 50 m de mine. Am urcat rapid în el şi în 30 de secunde trenul a plecat. Am luat loc şi mi-am tras răsuflarea.

Trenul era unul regional, curat şi îngrijit. Comparativ cu trenurile de la noi, care erau deja devalizate, parcă eram în rai. Căile ferate britanice îşi merită renumele câştigat în aproape două secole.

Se ştie că locomotiva cu aburi a fost inventată de englezul Stevemson. Perioada victoriană mai este cunoscută drept era căilor ferate. Prima linie publică de cale ferată din lume a fost între Stockton şi Darlington, deschisă în 1825.

Construcţia căilor ferate şi a infrastructurii aferente în câteva zeci de ani a dat de lucru multor muncitori. Reţeaua căilor ferate britanice este foarte densă. Micile companii de început au fost înghiţite până în 1960 de către o mare companie de stat, denumită British Railways Board.

Programul de înlocuire a locomotivelor cu aburi, de mare performanţă şi prestigiu dar neecologice, cu locomotive diesel şi electrice, a început în anul 1955. Ultima locomotivă cu aburi a fost scoasă de pe linii în anul 1968. Multe linii neprofitabile au fost închise. Privatizarea căilor ferate se făcuse în cea mai mică măsură până în anul 1991, dar avea să se încheie la sfârşit de secol XX. Procedura a fost destul de complicată şi în anul 1991 doar se analizau soluţiile, un document final de acţiune fiind încheiat abia după doi ani de la data călătoriei mele.

Detaliile privatizării nu le analizez aici, cu toate că ar merita pentru situaţia actuală din România. Pe scurt, amintim că infrastructura, incluzând liniile de cale ferată şi operaţiunile feroviare a fost cuprinsă în socieratea comercială Căile Ferate, companie de stat, activele acesteia fiind vândute unor investitori privaţi.

Pentru lucrul direct cu pasagerii au fost create 25 de unităţi operative, ce aveau să fie vândute deabia în 1995 unor firme particulare, o firmă fiind responsabilă pentru o anumită zonă. Aşadar, cu privatizarea nu e bine să te grăbeşti, să scapi de societăţile comerciale de stat. Şi peste toate, guvernul este cel care aprobă mersul trenurilor şi numeşte directorul celor 25 de centre teritoriale de lucru cu utilizatorii căilor ferate.

După 30 de minute de mers, a sosit şi controlorul. A văzut biletul după ce cu o pronunţie de excepţie în limba engleză s-a prezentat şi mi-a urat un bun venit la bordul unui tren al Marii Britanii. Mi-a urat călătorie plăcută şi mi-a spus că trebuie să merg într-un vagon mai din faţă, deoarece ultimele trei vagoane urmau ca de la Southampton să o ia în altă direcţie.

Distanţa în linie dreaptă Londra – Bournemouth


Mi-am luat geamantanul şi m-am conformat, ajungând uşor în ultimul vagon ce mergea spre Bournemouth. Am găsit un loc liber chiar lângă un japonez pe reverul căruia era deja ecusonul manifestării ştiinţifice la care participam. Acum chiar că eram pe drumul cel bun!

Cu japonezul am intrat repede în legătură, inclusiv în „afaceri”, plănuind să luăm împreună un taximetru până în centrul oraşului unde erau hotelurile noastre. Ca orice japonez care se respectă, pe un umăr avea aparatul de fotografiat, iar de gât videocamera.

În oraşul unde mergeam nu existau autobuze sau tramvaie, ci doar taximetre. Drumul de la gară în centru a durat 10 minute. Deplasarea pe partea stângă a străzii îmi dădea senzaţia că şoferul greşeşte. M-am obişnuit greu cu această dilemă. Bine că nu eram eu la volan şi nu stăteam prea mult acolo! Oare cum s-a descurcat Mutu după 2003?

Până la hotelul la care aveam rezervare, la 150 de metri de mare, taximetrul a înregistrat 4 lire şi am scos banii să îmi plătesc jumătatea. Colegul japonez, care mergea mai departe, s-a răzgândit şi nu mi-a acceptat banii, spunându-mi că voi plăti şi eu în viitor „altcuiva din Asia”. Probabil a văzut că preţul este destul de mic pentru el. În hotel am fost primit excelent.

Rezervarea mi-o făcuse chiar serviciul geografic militar britanic, pe numele meu, inclusiv cu gradul militar. La recepţie era chiar proprietarul. Mi-a dat o broşură în care erau trecute toate facilităţile găzduirii. Camera era la etajul al doilea şi costa 20 lire pe zi. În cameră aveam televizor la care se puteau recepţiona 20 de canale. Aparatul de radio era unul modern şi util. Totul era condus prin telecomandă.

Telefonul avea toate facilităţile – de trezire la ora exactă pe care ţi-o înregistrai singur, de convorbire cu orice abonat de pe glob, dar pe banii tăi. De aici puteai comanda un taximetru, dar patronul sau alt funcţionar nu te refuza dacă îl rugai să îţi comande el. Intrarea în hotel şi în cameră se făcea cu cartela magnetică.

La noi erau încă la început posturile TV private şi televiziunea prin cablu. Exact peste 10 ani aveam să văd chiar în comuna natală, Stâlpeni, peste 25 de canale la reţeaua de cablu (acum sunt 45). Aşa că aici avem cu ce ne lăuda.

Din documentarea mea aveam să aflu că un britanic îşi rezervă în medie e zi cam trei ore şi jumătate pentru programele TV. Desigur că nu aveau telenovele sudamericane care începuseră ofensiva la noi. Peste 97% din locuinţele britanice aveau atunci un televizor color şi peste 73% un videorecorder. În orice locuinţă exista cel puţin un aparat de radio.

BBC 1 şi BBC 2 sunt reţele naţionale complementare de televiziune publică. BBC nu are voie să transmită reclame, spre deosebire de televiziunea română publică (unde sunt „maltratat” zilnic de reclama la ceaiurile unuia ce vindecă tot), dar transmite regulat programe educative şi de învăţământ.

Marea Britainie avea atunci şi trei canale TV independente pentru companii private în 14 regiuni bine desemnate. BBC avea cinci reţele radio, existând şi trei servicii radio naţionale (muzică clasică, muzică rock şi talkshow radio) şi circa 200 de posturi radio independente. Se ştie că radio BBC poate fi


recepţionat în toată lumea, inclusiv la noi, emiţând în limba engleză şi în alte 45 de limbi. Dar aveam să mă bucur de toate acestea doar noaptea. Şi aveam să stau doar trei nopţi! Trebuia să plătesc doar pentru trei zile.

Bournemoth

Bournemouth este situat în sudul Marii Britaniei, pe ţărmulsudic la Mărea Mânecii, „English Channel”. în comitatul Dorset. Are o climă temperată şi este o staţiune modernă, vizitată de turişti tot timpul anului. Plajele, uneori înguste, au nisipul foarte fin.

Bărci în Bourmouth, nu departe de hotel

Oraşul are numeroase parcuri, fiind o adevărată grădină, are hoteluri şi restaurante, în clădiri vechi şi noi. Are puţine industrii. Oraşul a fost fondat în anul 1810, dar a crescut rapid după conectarea sa în anul 1870 la reţeaua căilor ferate britanice. Oraşul avea o populaţie de circa 160.000 de locuitori.

Comitatul Dorset sau Dorsetshire, din sudul Angliei, este o zonă deluroasă, agricolă şi turistică şi are ca centru administrativ oraşul Dorchester. În afară de Bournemouth, există şi staţiunile Lyme Regis, Weymouth şi Poole. Dorset este bogat în relicve ale locuirii preistorice. Aici şi romanii au fondat cetatea Durnovaria (actualul Dorchester). Dintre ruinele rămase de la anglosaxoni se aminteşte castelul Corfe, reşedinţa regilor saxoni de Wessex.

Casele din Bournemouth aparţin tuturor stilurilor. Hotelul în care am locuit, clădire veche din secolul al XIX-lea, în stil neogotic (propriu şi parlamentului din Londra), are patru etaje şi parter, cu parterul şi primele două etaje cu mobilă (Thomas) Chippendale. Ceramica, prezentă pe toate holurile, aparţinea stilului Josiah Wedgwood. Era destul de vizibil că era agreat de militari sau destinat militarilor.

În holul de la parter al hotelului era amenajat un „pub", unde puteai servi până la orele 23 o bere la sticlă sau la halbă, cu numai 3 lire! Cam scump, nu? Eu nu am incercat. Dar făceam mereu comparatia că ma costa cazarea şase sau


şapte beri. Cum calculam în leii de atunci, cum mă miram şi mă închinam cu limba în cerul gurii. Orice pachet de ţigări, indiferent de marca de fabricaţie, costa 2 lire, aşadar cazarea costa 10 pachete de ţigări. Bine că mi-am luat din ţară câteva pachete Snagov şi nu am dus lipsă, ba am servit şi pe alţii. Fumau colegii snagoave şi se mirau că ce ieftine sunt, că le calculasem preţul în pence. Cred că şi cele de mai sus m-au făcut ca peste un an, în 1992, să mă las şi de fumat. An zis eu că şi de altceva vicii? Puşchea pe limbă!

Fragment din foaia de hartă topografică sovietică la scara 1:100.000, ediţie 1973(denumirile străine se scriu în limba rusă aşa cum se pronunţă – „Bornmut”)

Restaurantul era la subsol. Aici aveam să servesc micul dejun şi să constat că e valabil pentru toţi locatarii oricărui hotel proverbul „micul dejun mănâncă-l singur, prânzul împarte-l cu prietenul, iar cina las-o duşmanului".

Toţi mâncau pe rupte la micul dejun. Te serveai singur cu orice doreai, cu vegetale şi fructe specifice sudului Europei şi Asiei, dar imediat ţi se aducea ceva cald, având de ales între ouă pe/cu şuncă (ham and eggs), Yorkshire pudding sau miel cu cartofi. Iar ceaiul era obligatoriu.

Aici nu pot să nu amintesc câteva consideraţii de ordin lingvistic, extrase din notele de insomniac ale lui Radu Beligan, cel care relatează discuţiile sale cu poetul Victor Eftimiu, care se născuse in Boboştiţa din Epirul albanez şi care n-a stiut, până la şapte ani, nici o boabă de românească, dar care la maturitate era pasionat să descopere originea unor cuvinte şi care deţinea secretul multor etimologii neaşteptate.

Eftimiu i-a revelat lui Beligan că în limba engleză animalele „comestibile” au două nume, unul când sunt moarte si altul când sunt vii, adică „pe picioarele dumnealor”.

Boul se cheamă ox când e pe patru picioare, dar beef când e tăiat. Viţelul viu se cheamă calf, tăiat şi tranşat se cheamă veal. Porcului i se pune pig când


grohăie si după ce e „asomat”, aşa cum se obişnuieşte în comunitatea europeană, că românescul înjungheat e „barbar”.

Oaia este sheep când trăieşte în turmă şi behăie sau când se scrie cu ea pe creste la vizita marinarului (că de capul ei e hobiul proprietarului, aşa cum e hobiul lui Marcel, vecinul din Lierde, Belgia, al fiului meu Călin, cel la care oaia e o maşină bionică de tuns iarba) şi, când e sacrificată, probabil tot prin asomare, devine mutton.

De ce oare? Fiindcă în Anglia, începând cu secolul al XIII-lea, paznicii de turme sau ciobanii, probabil unii şi „asomatori”, au fost intotdeauna nemţi şi de aici ox, sheep, calf, pig, în vreme ce bucătarii au fost totdeauna francezi şi de aici veau – veal, porc – pork, mouton – mutton, boeuf - beef!

Interesant, nu? Dar noi revenim la ale noastre (oi)!Trebuie să remarc faptul că hotelul era la 100 de metri de sediul

manifestării ştiinţifice, ceea ce mă determina să nu mă grăbesc, ci să le respect zicala „take it easy!”. Micul dejun copios m-ar fi făcut să mai mănânc doar seara, dar lucrurile au decurs altfel.

După ce m-am cazat duminică seara, am făcut o mică plimbare prin împrejurimi, intrând şi în Centrul Internaţional de Conferinţe, unde avea loc manifestarea cartografică. Aici erai primit în condiţii excepţionale. Cum intrai în hol, te lua cineva în primire, cu expresia „bine aţi venit!", întrebându-te din ce ţară vii. M-am prezentat şi am fost condus imediat la sectretariat, unde mi s-a şi spus că am fost înscris pentru a participa doar două zile şi că dacă doresc să plătesc taxa pot să o fac. Am fost de acord şi în schimbul taxei de participare am primit o mapă cu documente ale conferinţei şi ecusonul.

Aici aveam să mă întâlnesc cu câţiva cunoscuţi, printre care şi cu dr. ing. Papvari, preşedintele organizaţiei cartografilor maghiari şi vicepreşedinte al ICA. Cu el colaborasem de mai multe ori în cadrul colaborării tehnico-ştiinţifice a serviciilor geodezice ale ţărilor din estul Europei. Trebuie să remarc faptul că acesta ştia foarte bine limbile engleză şi rusă. În zilele următoare aveam să constat că din Ungaria veniseră 11 delegaţi, militari şi civili, pe când de la noi doar eu şi doar pentru două zile. Ciudat, nu?! Uite ce departe eram noi de Europa şi de lume!

După o scurtă plimbare de unul singur m-am îndreptat spre hotel şi am intrat în cameră. Am consultat documentele primite şi am urmărit ştirile la BBC. Mi-am înregistrat la telefon ora de trezire (6h30m) şi după un duş binevenit am adormit. Cu telecomanda fixasem la 30m timpul de deconectare a televizorului.

Şi cum noaptea e un sfetnic bun, m-am sculat odihnit şi în 20 de minute eram bărbierit, cu duşul matinal făcut şi gata pentru a participa la manifestarea ştiinţifică. Micul dejun a fost copios. Distanţa până la centrul de conferinţe am parcurs-o într-un minut. Am făcut multe cunoştinţe după ce mi-am pus ecusonul în piept. Aşteptam cu interes prima şedinţă a Adunării Generale. Am fost prezentat fostului preşedinte al ICA, Morrison, şi noului preşedinte, atunci singurul candidat, prof. D.R.F. Taylor, de la universitatea canadiană Lavalle.


Adunarea Generală a membrilor ICA

ICA (International Cartographic Association) a fost creată în anul 1959, la Berna, de către 13 ţări fondatoare (anul când absloveam liceul militar la Câmpulung Moldovenesc!). Dintre funcţiile asociaţiei prevăzute în statut se amintesc: contribuţia la rezolvarea şi înţelegerea problemelor mondiale, prin folosirea cartografiei în problemele de decizie; intensificarea răspândirii pe plan mondial prin intermediul cartografiei a informaţiilor sociale, economice şi spaţiale; crearea unui forum special de discutare a rolului şi statutului cartografiei; facilitarea transferului noilor tehnici, tehnologii şi cunoştinţe între organizaţiile din diferite ţări, în mod special către ţările în curs de dezvoltare; contribuţia la îmbunătăţirea pregătirii cartografice în sens larg, prin publicaţii, seminarii şi conferinţe; promovarea folosirii standardelor tehnice şi profesionale în cartografie.

Limbile oficiale ale documentelor ICA sunt limbile engleză şi franceză. O ţară poate fi membră a ICA printr-o singură organizaţie cartografică, de preferinţă o organizaţie cartografică naţională sau un comitet naţional de cartografie. Ca membri afiliaţi pot fi organizaţiile ştiinţifice, tehnice sau comerciale, care pot participa la activităţile organizate de ICA.

La patru ani ICA organizează adunările generale ale ţărilor membre, iar la doi ani conferinţe cartografice internaţionale. Adunarea generală alege preşedintele, comitetul executiv (cu mai mulţi vicepreşedinţi) şi trezorierul. Problemele ştiinţifice şi profesionale sunt rezolvate în comisiile şi grupurile de lucru, iar rezultatele sunt transmise tuturor ţărilor membre. Comisiile şi grupurile de lucru se modifică la patru ani, având în vedere stadiile de dezvoltare la momentele respective.

Comisiile permanente de atunci erau: tehnologii avansate; istoria cartografiei; învăţământ şi instruire în cartografie; tehnologii de producţie cartografică. În 1991 comisiile nepermanente erau: concepţii cartografice; folosirea hărţilor şi datelor spaţiale; cartografia urbană; cartografia marină; atlasele naţionale; cartografia demografică; cartografia pentru nevăzători şi persoane cu vedere slabă; cartografia tematică folosind imagini satelitare; baze de date mondiale pentru ştiinţele mediului; calitatea datelor spaţiale; standardele datelor spaţiale numerice. Grupurile de lucru vizau: noţiuni şi definiţii cartografice; documentare cartografică; aspecte cartografice ale modificărilor mediului înconjurător.

ICA dă posibilitatea de actualizare a cunoştinţelor cartografice ale specialiştilor săi, prin seminarii ţinute de echipe internaţionale de experţi cartografi, seminarii organizate la cerere. Asemenea seminarii au avut loc la Nairobi, Jakarta, Wuhan, Rabat sau în alte locuri. Comisiile şi grupurile de lucru organizează seminarii şi simpozioane pe subiecte de interes particular, unele internaţionale, precum Autocarto sau Eurocarto.

În cadrul conferinţelor internaţionale organizate din doi în doi ani sunt prezentate comunicări asupra celor mai noi cuceriri ştiinţifice în cartografie, fiind


organizate şi expoziţii de produse cartografice, de aparate, instrumente şi materiale, software şi tehnologii.

ICA are un program important de publicaţii în mai multe limbi. De două ori pe an apărea buletinul ICA, o sursă importantă de informaţii cartografice. Asociaţia cooperează şi cu alte organizaţii. Este una din cele trei organizaţii fondatoare ale Uniunii Internaţionale de Geodezie şi Cartografie (IUSM), are o colaborare activă cu Uniunea Geografică Internaţională. ICA este şi membru afiliat al ONU şi UNESCO. După Adunarea Generală din 1991, ICA avea 68 de state membre, printre care şi România.

Acum ICA are şi un site propriu (http://cartography.tuwien.ac.at/ica/). Acesta este găzduit de Universitatea Tehnică din Viena. Aici puteţi găsi informaţii referitoare la organizaţie, statut, asociaţii membre, buletine informative, calendarul manifestărilor ştiinţifice etc.

Luni 25 septembrie 1991, la orele 8.30 a început prima şedinţă a Adunării Generale a ICA. Din fiecare ţară avea drept de vot preşedintele organizaţiei cartografice naţionale sau delegatul oficial al organizaţiei. În sala mare de conferinţe erau prezenţi mulţi participanţi din ţările membre, dar câte unul din fiecare delegaţie era într-un perimetru rezervat, cu măsuţe, pe acestea fiind etichetele cu numele şi drapelul fiecărei ţări. Am fost plăcut impresionat când am văzut pe etichetă denumirea ţării şi denumirea în limbile română şi engleză a asociaţiei (Asociaţia Română de Cartografie, respectiv Romanian Cartographic Association). Steagul României era şi el pe masă (cel corect).

Ordinea de zi a fost aprobată de delegaţi. În cadrul acesteia era un punct ce se referea la primirea de noi membri. Pentru fiecare delegat oficial al unei ţări erau pe masă documentele oficiale ce aveau să fie discutate la şedinţă.

După aprobarea ordinii de zi s-a trecut la primirea de noi membri, ca aceştia să poată participa la discuţii şi să poată vota la celelalte puncte. Aşa că aveam motive să fiu emoţionat. A luat cuvântul preşedintele ICA, prof. Taylor, care a comunicat că s-au primit cererile de înscriere de noi membri, dintre care doar reprezentantul român e prezent.

S-a dat citire cererii de înscriere trimisă de ARC şi s-a supus la vot. Delegaţii au votat în unanimitate primirea ARC în ICA. Doar atunci mi s-a dat cuvântul, fiind prezentat întregii asistenţe ca profesor universitar la Academia Tehnică Militară din Bucureşti, ca cercetător ştiinţific la D.T.M. şi ca şef al comisiei de cartografie matematică din ARC.

Am pexpus pe scurt idei privind statutul asociaţiei, numărul de membri şi instituţiile din care provin, principalele activităţi pe care le-a desfăşurat asociaţia de la înfiinţare. Am fost întrebat de unii participanţi despre gradul de asigurare cu hărţi topografice a teritoriului naţional.

România dispunea atunci de toate tipurile de hărţi topografice şi tematice, am prezentat instituţiile care au realizat aceste hărţi. Imediat după cuvântul meu a apărut un ins îmbrăcat de epocă medievală, cu un mers maiestuos, care mi-a dat o nouă mapă cu documente ale unui membru de drept al asociaţiei. Acesta mi-a comunicat sec „Now you have the right to vote!" (acum aveţi dreptul să votaţi), în aplauzele participanţilor, după care s-a luat pauză.

http://cartography.tuwien.ac.at/ica/


Numeroşi delegaţi m-au felicitat, iar membrii prezidiului m-au invitat în sala specială a conducerii şi m-au felicitat separat, în prezenţa unui suc scoţian. Şeful delegaţiei spaniole, directorul Institutului Cartografic al Cataloniei, din Barcelona, doctorul Myranda, mi-a înmânat o invitaţie la cocteilul din aceeaşi zi, de la ora 13.00, cu ocazia desemnării Barcelonei ca sediu al viitoarei conferinţe şi adunări generale, de peste patru ani, la care aveam să particip din nou. O invitaţie pentru cocteilul din ziua de joi, dar joi nu mai eram acolo, am primit din partea şefului delegaţiei germane, care organiza conferinţa cartografică de peste doi ani, de la Köln.

Am participat la discutarea celorlalte puncte ale ordinei de zi - modificări la statut, programe de activităţi ale comitetului şi comisiilor etc.

Şi la ora prânzului aveam să particip la cocteilul oferit de delegaţia spaniolă, un dineu în toată regula, de tip suedez, cu peşte la tavă, friptură rece, prăjituri diverse, băuturi fine, vinuri spaniole roşii şi albe, bere englezească la discreţie.

Discuţiile au fost diverse, de la cele în doi la început, până la stadiul că vorbeau toţi şi nu mai asculta nimeni. Am remarcat de atunci că militarii, care ne cunoşteam sau ne recunoşteam uşor, erau mai ponderaţi cu băutura. Şi de parcă se ştia că activitatea se va prelungi mult, pentru acea dupăamiază era planificată doar o şedinţă a comitetului executiv cu preşedinţii şi secretarii comisiilor şi grupurilor de lucru.

La ora 17.00 am plecat spre centrul de conferinţe, dorind să vizitez expoziţiile, deoarece a doua zi, marţi, aveam intenţia să iau parte la sesiunile de comunicări ştiinţifice pe comisii şi grupuri de lucru.

Expoziţiile manifestării

În sala Purbek a centrului de conferinţe a fost organizată expoziţia de produse cartografice, cu 48 de standuri naţionale şi cu standuri ale unor organizaţii internaţionale. Produsul special, legat şi de tema conferinţei, era harta topografică, prezentă în toate standurile. Informaţii interesante despre această sală găsiţi la http://www.bic.co.uk/organising/about/gallery/purbeck.asp

Instituţiile de învăţământ superior din Marea Britanie au prezentat în standul special al ţării gazdă chiar şi lucrări ale studenţilor. În acelaşi stand erau prezentate, cu ocazia a două secole de existenţă, produse geodezice, fotogrammetrice, cartografice şi de teledetecţie realizate în diferiţi ani de Ordnance Survey.

În aceste produse se vedea clar trecerea de la o tehnologie la alta şi, în mod deosebit, trecerea de la cartografia analogică la cartografia digitală. Aici era şi o secţiune de cărţi, ale căror preţuri mi se păreau mari, dar erau mai mici decât cele ale cărţilor existente în librării şi la edituri.

Am apreciat în mod deosebit produsele ţării gazdă, dar şi produse cartografice prezente în standuri naţionale ca cele ale SUA, Franţei, Germaniei, Suediei, Italiei, Africii de Sud, Danemarcei, Finlandei, Japoniei, Chinei, Ungariei ş.a.

http://www.bic.co.uk/organising/about/gallery/purbeck.asp


În sala Windsor a aceluiaşi centru a fost organizată expoziţia tehnică, în care mai multe firme din Marea Britanie sau din alte ţări au prezentat microcalculatoare, calculatoare personale şi staţii grafice performante, atlase electronice, sisteme informatice geografice, software specializat pentru cartografia computerizată şi sisteme informatice geografice, prospecte de instrumente şi aparate cartografice, mostre şi prospecte de materiale fotografice şi cartografice, receptoare GPS de determinare a coordonatelor etc. Informaţii despre sala Windsor găsişi la http://www.bic.co.uk/organising/about/windsor.asp.

Sesiunile de comunicări ştiinţifice ale conferinţei

Sesiunile s-au desfăşurat în plen sau pe comisii şi grupuri de lucru, de marţii 25 septembrie, până luni 30 septembrie. Eu nu aveam să particip decât în prima zi, cam pe sărite, multe fiind interesante. Conferinţei i-au fost transmise peste 350 de rezumate de comunicări. Comunicările acceptate au fost tipărite în două volume.

Cele mai multe comunicări au fost din domeniile cartografiei digitale şi sistemelor informatice geografice. Domeniile cărora le aparţineau comunicările au fost: istoria cartografiei; învăţământ şi instruire; proiectarea hărţilor; cartografierea tematică sau a hărţilor speciale; cartografia în trei sau patru dimensiuni; cartografierea digitală şi tehnici SIG; cartografierea digitală şi aplicaţii SIG; piaţa şi transferul datelor spaţiale; agenţii şi instituţii cartografice naţionale.

În domeniul istoriei vechi şi mai recente a cartografiei au fost prezentate mai multe comunicări. Impactul cartografiei chineze din antichitate şi din evul mediu asupra cartografiei mondiale a fost pe larg analizat în comunicările lui Jiaxin, Ping şi Keling. Asupra diferitelor episoade istorice s-au referit Pelletier (analiza finanţării hărţii lui Cassini în Franţa), Shirokova (cartografierea în Rusia), Collier (folosirea fotografiilor aeriene pentru cartografierea Palestinei şi Sinaiului), Moreski (rolul important al hărţilor istorice în realizarea schemelor de protecţie a mediului).

Activităţile comisiei ICA privind învăţământul şi instruirea în cartografie sunt tratate de Ormeling. Bazele conceptuale ale învăţământului cartografic au fost prezentate de Török (Ungaria). Castner propune un model bazat pe cerinţele utilizatorului, iar Baowen, Shuluo şi Xiandong analizează modelele şi metodele de simulare. Aspecte ale învăţământului cartografic din diferite ţări au fost prezentate de Brimicombe şi Garforth (Hong Kong), Cartwright (Australia), Hu şi Zong (China), Tkhuoria şi Onyeka (Nigeria, rolul femeii în cartografie).

Au fost prezentate noile tehnologii de proiectare a hărţilor, remarcată fiind comunicarea britanicilor Ottoson şi Aurell. Multe cercetări au vizat vizualizarea cartografică pe ecranul grafic al calculatorului, ieşind în evidenţă comunicarea asistată de calculator (Makkonen şi Sainio), vizualizarea animată (britanicii Dibiase MacEachren, Krigier Rees, Brenner şi francezul Grelot), utilizarea optimă a culorilor (Brewer), noi aspecte privind proiectarea şi desenarea asistată de calculator a hărţilor (Asche şi Herrman), realizarea hărţilor turistice şi urbane

http://www.bic.co.uk/organising/about/windsor.asp


(Morrison), realizarea diagramelor cartografice (Groop), noi proiecţii cartografice (Snyders).

Cartografierea pentru cazuri speciale a vizat realizarea hărţilor pentru persoane cu deficienţe de vedere, realizarea hărţilor şi atlaselor tactile, probleme care la noi nu au fost puse niciodată. Aceste cercetări sunt avansate în special în S.U.A., Marea Britanie, China. Aceste probleme vor apărea l noi mai ales după ce vor fi asigurate hărţi pentru oamenii normali. Cred că în primul rând aceste tipuri de hărţi trebuie studiate în şcolile speciale pentru persoanele cu diferite deficienţe. Asta e problemă de civilizaţie!

Un domeniu important de analiză a fost cel al cartografiei digitale şi tehnicilor sistemelor informatice geografice (SIG sau GIS). Comunicările s-au referit la algoritmi, noi tehnologii de afişare şi sisteme expert. Generalizarea hărţii a fost analizată sub toate aspectele – alegerea automată şi semiautomată a obiectelor ce se reprezintă pe hărţi, deplasarea laterală a unor semne convenţionale şi inscripţii pentru a nu se suprapune, regularizarea formei obiectelor liniare, precizia hărţii influenţată de generalizare.

Sistemele cartografice expert au vizat plasarea denumirilor pe hărţi (Jones), alegerea culorilor (Wang şi Braun), pachetul de programe ILWIS pentru SIG (Sijmons - ITC Olanda, program care acum se distribuie gratuit), proiecţiile hărţilor în SIG (Canters), digitizarea automată a hărţilor topografice la scara 1:25.000 (japonezii Katsuta şi Okuyama, primul fiind cel cu care am mers împreună în tren spre Bournemouth şi apoi în taximetru), cartografia SIG în statistică (Elzaaker, Olanda), propagarea erorilor în datele de poziţie din SIG (Lanter şi Veregin), algoritmi de vectorizare a hărţilor raster (Drummond van Essen şi Boulerie), software cartografic (Visvalingam şi Whyatt).

Privind aplicaţiile cartografiei digitale şi SIG, au apărut două aspecte. Primul este integrarea informaţiei cartografice existente cu alte surse de date, care a vizat teledetecţia şi SIG (Almond, Collier şi Green), aerofotografierea şi SIG (Cassetari), teledetecţia şi monitorizarea forestieră (Breido), atlasele imaginilor satelitare (ruşii Kravtsova şi Knizahinikov).

Al doilea aspect, cel al aplicaţiilor cartografice, a vizat hărţile pentru evaluarea resurselor terenului (chinezii Guo, Jin, Ye şi Chen), evaluarea hidrologică (brazilianul Ferreira), cartografia minieră (japonezii Dohi Nagai şi Akagiri).

Dezvoltarea cartografiei digitale, a sistemelor informatice geografice şi a sistemelor de comunicaţie jmpune lărgirea pieţei informaţiei spaţiale, îmbunătăţirea şi eficientizarea metodelor de transfer. Comunicările au vizat rolul strategic al informaţiei spaţiale (Olson), proiectarea şi folosirea hărţii în mediul SIG (McGuiness van Wersch şi Stringer), îmbunătăţirea interfeţelor utilizatorului în sistemele automate (Friend şi Kubik), piaţa internaţională a informaţiilor spaţiale (McGrath şi Marthe), convenţii şi standarde internaţionale pentru transferul datelor (suedezul Cederholm, francezul Boucher, sudafricanii Clarke şi Cooper), transferul datelor în sistemul TIGER de la organul naţional american de statistică (Marx, Broome şi Trainor).

Sistemul TIGER a fost subiectul şi al altor comunicări. Alte probleme au fost bazele de date cartografice la scară mare (danezul Haldrupp), date iniţiale


pentru cartografierea zonelor cu catastrofe (Dymon), baza de date a drumurilor a Asociaţiei Britanice a Automobiliştilor (Robbins şi Stanton), baza de date globală a sistemului ECDIS (Kerr şi Stene).

Un domeniu aparte al comunicărilor a fost cel referitor la agenţiile şi instituţiile cartografice naţionale. O astfel de organizaţie este creată prin lege. În România, potrivit unui decret din 1973, conducerea lucrărilor geodezice, cartografice, fotogrammetrice şi de teledetecţie era atribuită unei direcţii generale din Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare, al cărei director era de mulţi ani ing. Crăineanu, cu care mai fusesem în diferite delegaţii şi căruia i-am fost şi translator (ultima în 1989, la Phenian). Deja se iniţiaseră unele acţiuni ale inginerilor geodezi de a ieşi de sub tutela acestui minister şi de a subordona domeniul direct primului ministru sau unui reprezentant al acestuia. Eu reprezentam ARC, în niciun caz Ministerul Agriculturii, ca în alte dăţi.

În comunicări s-a subliniat că agenţiile cartografice naţionale au un rol dinamic în era rapidelor modificări tehnologice (ceea ce nu era cazul la noi cu respectivul organism). Piaţa şi diseminarea materialelor cartografice prezentau modificări în practicile tradiţionale de publicare a hărţilor şi altor produse clasice, dar apăreau cerinţe diferite ale grupurilor de utilizatori, pentru noi metodologii de actualizare a hărţilor. Noile aspecte ale proprietăţii şi confidenţialităţii datelor cartografice au fost tratate de Board.

Mă bucuram că erau abordate aceste probleme în Marea Britanie, mai ales că peste patru ani, la Barcelona, un director al unei firme româno-britanice din Sibiu avea să trimită viitoarei conferinţe un rezumat care critica situaţia din România, unde nu i „se pun la dispoziţie" date cartografice ce se menţin secrete (dar de fapt firma dorea să le obţină gratuit).

Multe comunicări au analizat situaţiile din diferite ţări afiliate la ICA (britanicii McMaster şi Cesterfield - asupra activităţii organizaţiei Ordnance Survey, irlandezii Brand şi Welsh - pentru organizaţia similară a Irlandei, germanii Frietag şi Neitzel asupra atlasului naţional al Germaniei, suedezul Arnberg asupra atlasului (electronic) naţional pe PC, finlandezii Lusa şi Jaatinen asupra hărţilor digitale cadastrale şi atlaselor ţării, danezul Hyldegaard asupra hărţilor digitale cadastrale, spaniolul Masip asupra bazei de date cartografice a hărţii topografice la scara 1:5.000 pentru Catalonia, Hargitai asupra bazei de date SIG a Ungariei, Weingartner asupra atlasului hidrologic al Elveţiei, israelianul Adler asupra cartografierii naţionale „într-o ţară mică", Zhmojkyak şi Ermolenko asupra cartografierii zonelor cu situaţii ecologice periculoase, japonezii Kanakubo, Ando ş.a. asupra cartografierii digitale).

Stadiul avansat la care s-a ajuns în America de Nord merită o menţionare separată. Thrower tratează ridicările cadastrale în Canada, McGrath şi Gilmore rolul autorităţilor municipale canadiene în actualizarea bazelor de date topografice, Petchenik despre noile activităţi ale USGS (agenţia cartografică naţională a S.U.A.), Godwin despre noul atlas agricol al S.U.A., Bishton - produsele realizate cu sistemul TIGER, Broome - sistemul de cartografiere US 1990. Garver trece în revistă ultimii 75 de ani ai Societăţii Naţionale Geografice a S.U.A.


Unele comunicări s-au referit la cartografierea întregii planete, ca de exemplu cele prezentate de Beranek (hărţi sintetice şi atlase naţionale), Shenjia, Bohme şi Anson (inventarierea cartografierii topografice a planetei), Akagiri şi Sekiguchi (hărţi geomorfologice vulcanice) şi MacDaugall (cartografierea în viitor).

Am dat numeroase nume pe subdomenii şi de autori pentru a uşura căutarea bibliografiei cu un metacăutător pentru cei din cercetare sau din învăţământ, pentru studenţii studioşi şi curioşi, pentru masteranzi şi doctoranzi.

Întoarcerea

În seara zilei de marţi, după o altă recepţie oferită de primarul oraşului, am cerut patronului, care mereu apărea pe lângă mine, să mi se facă devizul cazării, deoarece miercuri devreme urma să plec. Mi-a spus că mă va aştepta la recepţie, indiferent de oră.

Am mers în cameră şi mi-am împachetat bagajele, de astă dată trei şi nu numai unul. Volumul şi greutatea cele mai mari erau pentru cărţile cumpărate şi revistele de specialitate primite. Am adormit greu după ce am scanat toate canalele TV şi am văzut că la Bucureşti este ceva neclar.

La ora trei şi jumătate eram în picioare. La ora patru am coborât la recepţie şi am plătit cazarea. Taximetrul comandat de patron (se vedea că e un hotel rezervat, de fapt, militarilor) a fost la scara hotelului într-un minut. Comanda era simplă – „la gară!”, dar în limba marelui Shakespeare. Am făcut legătura uşor cu birjarii din Câmpulung Muscel, din primul meu an de liceu (civil). Şoferul era primul britanic cu o pronunţie execrabilă, pe care nu-l înţelegeam aproape deloc.

Mutându-mă la liceul militar din Câmpulung Moldovenesc, am învăţat limba latină (baza multor limbi) cu profesorii culţi, severi, dar drepţi, Crainic şi Ana Osadeţ (acum Dumitrescu), iar limba franceză cu o profesoară de excepţie, Maria Weter. Când un elev avea o pronunţie incorectă, avea o expresie pe care o ţin minte uşor „Domnule, cum naiba de pronunţi aşa? Dumneata şti că până şi birjarii din Lyon ştiu limba lui Balzac?”. Păcat că nu mă mai pot întâlni cu domnia sa decât în ceruri, pentru a-i povesti de noii birjari, dar de peste Canalul Mânecii, care nu se pot lăuda toţi că vorbesc corect limba engleză. Şoferul vorbea aşa cum vorbea la început florăreasa (a Cockney flower girl) Eliza Doolitle (My fair lady, muzical după Pygmalion de George Bernard Shaw).

Orice ţăran getodac grijuliu pleacă din timp la gară. În 10 minute eram în faţa gării, unde erau doar două taximetre. Am intrat pe peronul pe care erau câteva bănci. Gara era pustie. În toate încăperile, încuiate, era întuneric. M-am instalat pe o bancă de pe peronul liniei a doua, de unde pleca trenul. Şi am stat singur cuc până la ora 5.

A tras trenul şi deabia atunci s-au aprins luminile în încăperi, cărucioarele cu colete au apărut ca din pământ şi forfota a cuprins gara. Navetiştii plecau spre Southampton sau spre Londra. Mi-am ocupat locul şi până la Londra am fost un bun analist al mimicii oamenilor. Parcă vedeam o piesă de teatru sau un film. Ziarele erau răsfoite şi de această dată de aproape toti călătorii.


Am ajuns în aceeaşi gară Waterloo şi de acolo am luat imediat metroul spre aeroport. Singur fiind şi cu trei bagaje, îmi era imposibil să fac vreo plimbare prin Londra, măcar în jurul gării. La aeroport m-am descurcat uşor cu toate problemele şi am avut linişte doar după ce am predat bagajele şi am trecut în zona internaţională. Am călătorit cu o cursă a aceleiaşi agenţii TAROM. Nu am purtat nici-o discuţie cu nimeni, deoarece toţi pasagerii, în majoritate români, erau câte doi sau trei şi discutau doar între ei în şoaptă. Şi nu e bine să te bagi în oarece vorbă! Că doar veneam de la Londra.

Misterul aveam să îl descopăr la punctul de intrare în ţară, de la aceeaşi cunoştinţă de la poliţia de frontieră – „De ce naiba aţi mai venit? La Bucureşti sunt minerii şi dacă află că sunteţi intelectual, aţi înbulinat-o!” Eu nu mă gândeam decât la faptul că este interpretată în fel şi chip plecarea mea de la conferinţă, că aş fi ştiut ce se întâmplă ş.a.m.d. Dar, în fond, de ce naiba am fost trimis doar pentru aşa scurt timp?

Ba pe drumul spre casă m-am gândit chiar şi eu, nu cumva ăştia de la Bucureşti au ştiut când mi-au planificat misiunea doar pentru trei zile? Sau mai devreme când imi întârziaseră luarea vizei? De, gânduri de intelectual (pardon, de doctor inginer, profesor şi ofiţer)!

Scurtă istorie a excursiilor minereşti

Prima excursie în grup are loc în 28-29 ianuarie 1990. Minerii vin pentru prima dată în capitală nu să ne colinde, că trecuseră sărbătorile revoluţionare însângerate, ci în urma apelului lansat de Ion Iliescu, pentru a opri conflictul dintre organul de conducere care se crease în timpul revoluţiei din decembrie 1989, Frontul Salvării Naţionale (FSN) şi firava opoziţie politică. Sunt devastate sediile principalelor partide de opoziţie, primul ministru dandy Petre Roman însuşi salvându-l de furia ortacilor pe Corneliu Coposu, liderul opoziţiei.

La 28 ianuarie 1990, în piaţa Victoriei are loc un uriaş miting al opoziţiei, organizat de PNŢ-CD, PNL, PSDR, dar şi de alte partide care protestează împotriva hotărârii ca FSN să participe la alegeri. În paralel se desfăşoară o contramanifestaţie organizată de FSN şi susţinută de muncitorii de la IMGB, ICTB, IMMR şi IIRUC. Mulţi au ca argumente serioase bâte şi răngi şi o dorinţă pe care exprimată sintetic prin formula paşnică - „Moarte intelectualilor!".

Se ţin discursuri împotriva partidelor care vor să oprească ascensiunea politică a Frontului, de tipul „Jos cu fiii de chiaburi şi legionari!", „Nu vrem ca cei care au stat la căldură, în străinatate, să vină acum şi să ne dea lecţii". În tabăra opusă se ţin discursuri în care se promovează ideile ce exprimate prin pancarte - „Cine-a stat cinci ani la ruşi, nu poate gândi ca Bush (tatăl!)", „Nu vrem neocomunism!", „Ieri Ceausescu, azi Iliescu!".

Chiar dacă a existat intenţia de a nu se recurge la violenţă, este atacat sediul guvernului şi se cere demisia acestuia. La sfârşitul zilei au loc tratative între partidele istorice şi Front.

Pe 29 ianuarie, în urma apelurilor lansate prin mass-media de către Ion Iliescu, are loc prima excursie minerească. Peste cinci mii de mineri din Valea Jiului sosesc în capitală, înarmaţi cu bâte şi lanţuri, precum galeriile rapidiste,


dinamoviste şi steliste de azi, şi convinşi că trebuie să-i reducă la tăcere, prin orice mijloace, pe conducătorii şi susţinătorii partidelor care erau altceva decât FSN.

Contramanifestaţia organizată de suporterii FSN are ca efect asaltul asupra sediilor unor partide, în frunte cu PNŢCD. Viaţa fruntaşilor acestor partide este în primejdie, unii fiind obligaţi sa se puna la adăpost de „furia populara".

Petre Roman însuşi soseşte într-un TAB la sediul asediat al PNŢCD pentru a-l prelua şi proteja pe Corneliu Coposu. Iliescu şi Roman se adreseaza mulţimilor încercând să tempereze lucrurile. Poeta Ana Blandiana, disidentă pe timpul ultimilor ani ai „domniei” lui Ceauşescu, declară că se retrage din CFSN deoarece „confruntările s-au mutat în stradă, iar schimbul de opinii tinde să devină unul de imprecaţii şi suspiciuni".

Ziua se încheie cu un schimb de angajamente tovărăşeşti între manifestanţi şi putere. Membrii marcanţi ai CFSN se întâlnesc cu reprezentanţi ai partidelor politice, pentru constituirea unui Consiliu Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN), care să asigure reprezentarea în structurile de vârf ale puterii şi a partidelor nou constituite. Şi acest CPUN îşi desfăţura şedinţele noaptea, televizate, românii pierzându-şi somnul şi apetitul de muncă de a doua zi.

A doua mineriadă are loc doar peste o lună, la 28 februarie 1990. Parcă era lozinca „luna şi mineriada”! Ortacii vin la Bucureşti pentru a apăra sediul Guvernului asediat de manifestanţi opozanţi ai regimului fesenist. După restabilirea ordinii, minerii promit că vor reveni în capitală ori de câte ori vor avea loc asemenea incidente. Evenimentele s-au desfăşurat şi atunci „gradat”.

Pe 18 februarie, tot în celebra de acum Piaţa Victoriei are loc o manifestaţie, ca de obicei, antiguvernamentală şi antiprezidenţială. Lozincile erau scrise neîncriptat - „Jos comunismul", „Jos Securitatea", „Puterea de stat se menţine cu ajutorul Securităţii", „Nu mai vrem comunişti, securişti şi activişti', „FSN-işti, aţi furat revoluţia din 17-22 decembrie '89".

Un grup de manifestanţi forţează intrarea în sediul guvernului. Slăbiciunea forţelor de ordine care apărau guvernul, precum şi insistenţa ciudată a unor grupuri de persoane inarmate cu instrumente de dat autografe pe corp, adică răngi, topoare şi bâte, determină pătrunderea acestora în sediul guvernului. Se comit violenţe – se sparg geamuri, se forţează birouri, se distrug mobile şi documente.

O parte dintre manifestanţi dezaprobă acţiunea de asediu, scandând „Fără violenţă". Sunt căutaţi prin scotocire tovărăşească membrii guvernului, dar este găsit doar vice-prim-ministrul „yoghin” Gelu Voican Voiculescu, pe care manifestanţii au vrut să îl arunce din balcon fără paraşută la purtător.

Armata (din nou armata e chemată doar la greu) restabileşte ordinea. Şeful de atunci Inspectoratului General al Politiei, Jean Moldoveanu, anunţă că au fost arestate 102 persoane, din care 12 cu cazier judiciar, mulţi în stare de ebrietate, au fost răniţi 15 militari în termen şi 6 politişti.

Spre seară sosesc în excursie de studii circa 4.000 de mineri din Valea Jiului. Deoarece situaţia era deja sub controlul forţelor de ordine, ortacii îşi exprimă în termeni duri dezaprobarea faţă de evenimentele din capitală şi promit


să revină turistic în Cetatea lui Bucur ori de câte ori se vor repeta asemenea evenimente colegiale sau prieteneşti.

Ion Iliescu declară că „elementele turbulente şi infractoare care s-au dedat la acte de violenţă" vor fi aspru pedepsite. Biroul Executiv al CPUN condamnă incidentele şi face apel la niscaiva luciditate şi linişte, apel care îi vizează şi pe ortacii huilei.

Radu Câmpeanu declara că demonstraţia, iniţial paşnică, a fost deturnată şi manipulată, dar nu poate fi decât satisfăcut pentru că „PNL nu a avut nicio contribuţie în acest sens”. Numeroşi reprezentanţi ai opoziţiei şi ai presei chipurile „independente” susţineau că a fost vorba de o provocare iniţiată şi condusă de securitate şi de duvern. Obsesia securităţii nu a dispărut nici în 2009, cu toate că securiştii sunt prezenţi în toate partidele şi chiar şi în aşanumita „soţietate ţivilă”.

In iunie 1990 asistasem la cea de a treia mineriadă (13-15 iunie), încă o „invazie” sau excursie sponsorizată a ortacilor huilei la Bucureşti, aclamată de cea mai mare parte a populaţiei. Nici acum nu s-au lămurit toate misterele acestei escapade.

Scopul minerilor a fost de a imprăştia manifestanţii şi greviştii foamei caree blocau de două luni Piaţa Universităţii. Minerii se dedau la violenţe împotriva studenţilor şi a cetăţenilor ce li se par a fi cu oarece carte. Sunt atacate din nou sediile partidelor de opoziţie. La sugestiile minerilor, politia operează arestări ale persoanelor participante la protestele din Piaţa Universităţii. Dar s-o luăm tot „gradat”, că sunt obişnuit cu gradele Celsius, Kelvin, militare, de cultură sau de comparaţie.

La 22 aprilie 1990, în Piata Aviatorilor are loc un miting al PNŢCD, partid ţărănesc dar mai mult cu ţărani urbani, căruia i se asociază şi alte forţe politice. După terminarea voluptoasă a mitingului, o parte dintre manifestanţi pleacă „întâmplător” spre sediul televiziunii române.

Pe Calea Dorobanţi, dintr-un balcon se aruncă un ghiveci cu pământul şi florile din dotare, care provoacă unei demonstrante (Sanda Lugoj – o „tânără” de 59 de ani) o fractură craniană. Incidentul provoacă furia manifestanţilor, care se reoroentează cu cap compas Piaţa Universităţii, unde se ocupă carosabilul şi se ia hotarârea de a rămâne o noapte „de veghe”.

24 aprilie 1990. In Piata Universităţii, unde continuă să se afle manifestanţi, apar, la primele ore ale dimineţii, forţe poliţieneşti care împrăştie mulţimea, operand şi niscaiva arestări. Are loc o manifestaţie împotriva violenţelor comise de poliţişti. Manifestanţii cuceresc Piata, cu intenţia de a nu o mai părăsi. Incepe astfel „marea manifestaţie din Piaţa Universităţii, împotriva „comunismului”. Care comunism este şi a fost doar un ideal.

În şedinţa CPUN, Ion Iliescu îi numeşte pe cei din piaţă „golani", apelativ preluat de manifestanţi, zona ocupată devenind „Golania", al doilea falangster după cel de la Scăieni, dar în sens invers. Cererile protestatarilor golani sau invers, golanilor protestatari, erau destul de ferne – adoptarea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara (vechii activişti PCR să se dea la fund, dar nu în sensul asociaţiei Accept), independenţa televiziunii, adevărul despre revoluţie.


Balconul Facultăţii de Geologie devine celebru ca tribună de la care personalităţi sau „simpli cetăţeni” cer democratizarea ţării.

La 20 mai 1990, cu toată propaganda noului falangster Golania, Ion Iliescu şi FSN câştigă primele alegeri parlamentare şi prezidentiale libere. Liga Studenţilor îşi anunţă retragerea din piaţă. În „Zona libera de neocomunism" (ce-o fi ăla?) se mai aflau aproximativ 250 de persoane, din care o parte în greva foamei. Bob numărat! De cine? De ce întrebaţi?

La 12 iunie 1990, la palatul Victoria are loc o şedinţă în care se hotărăşte lichidarea demonstraţiei din piaţă, adică recucerirea zonei. Poliţia, armata şi SRI-ul primesc ordine în acest sens. Ministrul apărării, generalul ipsosar Stănculescu, acum în închisoare, se afla într-o delegaţie la Berlin. Petre Roman mărturisea: „La sesizarea Procuraturii am ordonat Poliţiei să cureţe Piaţa Universităţii. Nu era, în ochii mei, decât o banală şi legitimă operaţie de menţinere a ordinii". TVR, acuzată de unii că era mereu alături de putere, prezintă un comunicat al procuraturii care legitimează poliţia să degajeze Piaţa Universităţii.

La 13 iunie 1990, la ora 4 dimineaţa, forţele poliţienesti îi atacă pe greviştii foamei din Piaţa Universităţii. Corturile în care aceştia îşi odihneau ciolanele sunt strânse şi distruse. Se fac arestări, iar cei care scapă se refugiază în holul hotelului Intercontinental. Poliţia intră şi în Institutul de Arhitectură, înconjoară piaţa cu vehicule. Au loc infruntări violente între poliţie şi demonstraţii care s-au adunat lângă baricada construită de forţele de ordine între Spitalul Colţea şi cinematograful „Luceafărul". Vedeţi vreo asemănare cu evenimentele din Chişinău, din martie – aprile 2009?

Circa 200 de muncitori bine organizaţi şi dirijaţi (era să scriu instruiţi), strigând „IMGB face ordine" pătrund în clădirea Institutului de Arhitectură, considerind că Liga Studenţilor este printre responsabilii celor petrecute în aprilie-iunie în Piaţa Universităţii.

Grupuri cu intenţii obscure (?) dau foc autobuzelor poliţiei. Sunt atacate şi incendiate sediile Poliţiei Capitalei, Ministerului de Interne şi SRI. Eu am avut „alarmă” şi m-am prezentat la unitate, la Direcţia Topografică Militară, de pe bulevardul numit atunci „1 Mai”. Am văzut totul la televizor. Mii de manifestanţi ocupă curtea televiziunii române şi forţează intrarea în clădire. Se intrerupe emisia.

Peste câteva ore, la reluarea transmisiei, Răzvan Theodorescu (preşedintele TVR), Emanuel Valeriu şi Alexandru Stark (bandajat la cap, mutat acum la TVRM), apar în faţa camerelor de luat vederi şi condamnă asaltul asupra TVR. Theodorescu afirma: „Chiar acum am luat legatura cu domnii Iliescu şi Roman. Vom prezenta urgent proiectul unui gard solid si, nu-i aşa, estetic, care să inconjoare instituţia, aşa cum există în ţările democratice".

Ion Iliescu avea să nareze ulterior: „Capitala Romaniei trăia un coşmar. Populatia era ingrozită de scenele de violenţă şi anarhie. Explozii şi incendii în punctele centrale, nor de fum deasupra oraşului, pe străzi hărţuială între poliţie şi manifestanţi, spaimă şi derută generală. Forţele de ordine erau cu totul depăşite".

Iliescu transmite prin posturile de radio şi televiziune un apel: „Este clar ca ne aflăm în faţa unei tentative organizate de a răsturna prin forţă, prin violenţa


dezlănţuită, conducerea aleasă în mod liber şi democratic la 20 mai 1990. Ne adresăm tuturor cetăţenilor Capitalei, în numele democraţiei câştigate prin alegeri libere, să respingă cu toată hotarârea actele iresponsabile de violenţă şi să sprijine organele de ordine în restabilirea situaţiei de calm şi legalitate. Chemăm toate forţele conştiente şi responsabile să se adune în jurul clădirii guvernului şi televiziunii pentru a curma incercările de forţă ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democraţia atât de greu cucerită".

Un comunicat al guvernului apreciază că „este vorba de acte de tip legionar, care trebuie oprite cu toată fermitatea". În Bucureşti, ordinea se restabileste în cursul nopţii de către unităţi militare. Se furaseră destule arme.

La 14 iunie 1990, sosesc două garnituri de tren cu mineri turişti din Valea Jiului. Din balconul guvernului preşedintele Iliescu îi indeamnă să meargă în Piaţa Universităţii „pentru a face curăţenie" (să planteze chiar şi flori).

Grupuri de mineri patrund în Universitate (unde aveam să lucrez din 1996 ca oaspete şi din 1997 definitiv) şi la Institutul de Arhitectură. Începe vânătoarea studenţilor aflaţi in Universitate pentru a proteja clădirea şi bunurile aflate acolo. Studenţii prinşi sunt mângâiaţi cu bestialitate, nu cu duioşie. Sint târâţi apoi afară şi aruncaţi unul peste altul în fântâna arteziană. Laboratoarele şi sălile de curs sunt devastate. Colecţii rare de minerale şi roci ale Facultăţii de Geologie, microscoape şi aparatură de laborator sunt făcute praf. Dar oare erau mineri? Cine ştie! Minerii urinează pe cărţile zvârlite din rafturile bibliotecilor. Aceeaşi soartă o au Facultăţile de Geografie, Istorie, Limbi Străine, Litere, Matematică, Fizică.

Minerii „caută", după cum fuseseră instructati, droguri, arme şi valută, despre care Ion Iliescu afirmase că s-ar gasi în Universitate. A afirmat el aşa ceva? Eu nu cred, aşa cum a rezultat din discuţiile mele ulterioare cu unii colegi din Facultatea de Geografie.

În afara Universităţii, orice persoană surprinsă de mineri (unde?) este bătută crunt. Minerii controlează actele şoferilor, actele de identitate, iar oricine este bănuit a fi „intelectual", participant la manifestaţia din piaţă sau „golan” este maltratat. A fost legitimat şi fiul meu Călin, student la Facultatea de Geodezie din Bulevardul Lacul Tei, dar pentru M.Ap.N., la Academia Tehnică Militară şi s-a orientat, arătând legitimaţia militară. Şi aşa au scăpat el şi doi colegi care îl însoţeau, conform lozincii care încă nu îşi pierduse sensul, „armata e cu noi”. Pe bulevardul Magheru restaurantele deschise pun anunţul „numai pentru mineri".

„Vizite de curtuazie" ale minerilor au loc la sediile unor partide (PNL, PNTCD), la locuinţele unor lideri ai opoziţiei şi la sediile unor ziare şi reviste „independente”. Unele dintre publicaţiile atacate nu au mai apărut câteva zile. Bucureştiul trăieşte o atmosferă de teroare şi groază. Minerii şi-au dobândit cu acest prilej renumele de organ neoficial de represiune.

Getodacul Denes Domokos, şef de schimb la mina Livezeni, a încercat să-i taie capul cu securea lui Marian Munteanu, liderul studenţilor. Domokos, împreună cu alţi ortaci, a intrat în sediul Universităţii din Bucureşti, unde, între alţii, a fost găsit şi Marian Munteanu.

Evenimentele din 13-15 iunie 1990 au fost filmate de catre amatori sau de catre operatorii televiziunii naţionale. Martorii acelor zile declară ca s-au comis


atrocităţi, au fost molestaţi oameni nevinovati. La indicaţia minerilor se fac multe arestări. Dar unii „mineri” prea aveau salopete curate, de horă!

Minerii sunt convocaţi la Complexul Expoziţional unde Ion Iliescu le-a mulţumit pentru că au răspuns încă o dată la chemarea sa. Trebuia să îi facă să plece din Bucureşti! Degeaba îl acuză unii de chemarea minerilor. Organele puterii erau atunci ca dispărute. Statul nu trebuia să rămână la cheremul unor derbedei care s-au aciuat pe lângă cei cu cereri legitime. Militarii erau şi ei debusolaţi după urmările evenimentelor din decembrie 1989 şi repetatele audieri la procuratură.

Pe 15 iunie 1990 continuă arestările celor implicaţi în evenimentele din Piaţa Universităţii, dar în această etapă arestările se fac de la locul de muncă. Şeful de atunci al Direcţiei Sanitare a municipiului Bucureşti, Zorel Dumitrescu, a declarat că în unităţile de spitalizare ale capitalei au fost trataţi în timpul evenimentelor 560 de răniţi şi au fost înregistrate oficial 6 decese. Din raportul semnat de procurorul general de atunci, Gheorghe Robu, şi de noul ministru de Interne, Doru Viorel Ursu, rezulta că au fost arestate 185 de persoane.

Opinia publică internaţională îşi manifeastă stupoarea faţă de ororile din Bucureşti. Posturile de televiziune şi marile cotidiene din toată lumea transmit stiri şi reportaje despre mineriada de la Bucureşti. Departamentul de Stat al S:U;A: declara: „Acţiunile autorizate de preşedintele Iliescu şi guvernul său, au lovit în inima democratiei române". Aşa să fie? Oare ce declaraţie s-a făcut după evenimentele din acest an din Chişinău?

La 16 iunie 1990, guvernul afirmă într-un comunicat: „In legătură cu actele de barbarie din 13-14 iunie, guvernul a dispus luarea unor măsuri concrete şi hotărâte pentru anchetarea şi tragerea la răspundere penală a celor vinovaţi. De asemenea a dispus cercetarea actelor de molestare reclamate în zilele următoare". Se mai face menţiunea că au fost reţinuţi 1021 suspecţi.

Emil Constantinescu, pe atunci profesor la Facultatea de Geologie, a depus la Parchetul General o plângere în numele Universităţii bucureştene, devastată în acele zile de mineri.

În aprilie 2005, Miron Cozma, „Luceafărul huilei”, închis pentru altă mineriadă ulterioară, avea să fie audiat în dosarul evenimentelor din 1990. El avea sa recunoască la audierea din 28 aprilie 2005 că Iliescu ar fi chemat minerii în 1990. Dar cred că Miron a facut-o doar pentru a-şi căpăta libertatea.

În decembrie 2004 Iliescu îl eliberase prin decret prezidenţial, dar la presiunea unor ziare şi a unor cercuri intelectuale a anulat decretul. În aprilie 2005 Iliescu avea să piardă şefia PSD, câştigată cu un discurs fulminant de fostul ministru de externe Mircea Geoana, numit de Iliescu „prostănac”.

Aşadar, Cozma a declarat în faţa procurorilor militari că fostul preşedinte Iliescu l-a chemat în iunie 1990 să „cureţe” Piaţa Universităţii. El confirmă astfel dezvăluirile repetate făcute de ziarul „Evenimentul zilei” de-a lungul timpului.

„Pe 13 iunie mă aflam la Lonea, împreună cu fratele meu, şi urmăream la televizor derularea campionatului mondial de fotbal. În pauza dintre meciuri am fost sunat de la dispeceratul din Valea Jiului. Mi s-a spus ca m-a căutat la telefon cineva important de la Cotroceni”, a declarat Cozma la audierea ce a decurs peste trei ore, în dosarul „Mineriada 14-15 iunie 1990”.


Cozma a precizat că, odată ajunşi la Palatul Victoria, minerii au fost întâmpinaţi, dar fără pâine şi sare, de Ion Iliescu. Acesta le-a mulţumit că au venit şi ar fi adăugat: „Am vorbit şi cu Miron Cozma să faceţi curăţenie”.

Cozma vorbea şi despre acţiunile altor apropiaţi ai lui Iliescu: „Am fost aşteptat de Gelu Voican Voiculescu în Valea Jiului”; „La Bucureşti, Bebe Ivanovici ne-a adus mai multe camioane cu alimente şi schimburi” (oare ce schimburi, lenjerie intimă marca Botezatu, topoare proaspăt ascuţite, răngi nou vopsite, că nu se precizează?).

Miron Cozma le-ar fi declarat anchetatorilor că pe 13 iunie a fost sunat de la dispeceratul din Valea Jiului şi i s-a spus ca minerii au plecat spre Bucureşti pentru că doi colonei importanţi au sunat pe firul scurt. A fost aşteptat de Gelu Voican Voiculescu în Valea Jiului. A avut o discuţie cu acesta şi a plecat cu al treilea tren plin cu ortaci, în dimineaţa zilei de 14 iunie, la ora 7.00.

El a precizat că, odată ajuns în Bucuresti, i-a condus pe mineri la Palatul Victoria. Acolo au fost întâmpinaţi de preşedintele Ion Iliescu care le-a mulţumit că au venit din nou şi a adăugat: „Am vorbit şi cu Miron Cozma să faceţi curăţenie”.

Acesta a mai declarat că, ceva mai tirziu, a asistat şi la bătaia pe care a încasat-o de la mineri Marian Munteanu. Întrebat de procurori despre acele momente, Cozma ar fi susţinut că ar fi încercat să-i ia apărarea lui Marian, dar nu şi-a recunoscut ortacii printre agresori. (Oare ortacii cui or fi fost?)

„Am realizat atunci ca printre mineri se aflau şi persoane pe care nu le văzusem niciodată, însă purtau aceleaşi haine ca şi colegii mei”, a mai adăugat luceafărul huilei.

Surse judiciare ar fi declarat presei că Miron Cozma le-a dezvăluit anchetatorilor că fiecare mişcare a minerilor a fost coordonată de oameni apropiaţi fostului preşedinte şi guvernului condus de Petre Roman, încă din momentul sosirii în capitală. Sursele ar mai fi precizat că „Luceafărul huilei” a dat şi numele persoanelor la care a făcut referire, însă identitatea acestora nu poate fi făcută publică pentru moment. Să vedem ce va mai declara Cozma în viitor. Şi vorba cantecului formaţiei „ASIA”: „Să vedem, să vedem,/ Ce-o să iasă....”

A patra excursie

A patra mineriadă, dar care nu avea să fie ultima, era chiar cea care a avut loc în timpul călătoriei mele în Marea Britanie, în perioada 24-28 septembrie 1991. In urma nesoluţionării unor revendicări sindicale, minerii aflaţi în grevă pleacă la Bucureşti în frunte cu acelaş lider sindical stelar, „Luceafărul huilei”. Sunt asediate guvernul şi, bineînţeles, televiziunea. Guvernul Petre Roman demisionează. Iar preşedintele de atunci Ion Iliescu şi Miron Cozma semnează, în urma unor negocieri, un comunicat prin care se anunţă rezolvarea tuturor revendicărilor minerilor. Dar şi aici trebuie să o luăm tot „gradat”.

Marţi 24 septembrie, pe când eram în Bournemoth, minerii de la mina Vulcan, aflaţi în grevă, cer ca primul ministru Petre Roman sa vină la Petroşani pentru a le soluţiona revendicările sindicale. Miron Cozma i-a ameninţat pe reprezentanţii gGuvernului şi pe preşedintele Ion Iliescu, susţinând că „dacă nu


soluţionează în cel mai scurt timp posibil revendicările minerilor, aceştia fac excursie de studii la Bucureşti şi îi dau jos".

Minerii vin la Petroşani, unde intră cu forţa în primărie, îl agresează pe subprefectul Ionel Botoroagă şi pe directorul Regiei Autonome a Huilei, Benone Costinaş. De la balconul Primăriei din Petroşani, Miron Cozma a citit, în huiduielile minerilor, comunicatul primit prin telex de la guvern, în legatură cu soluţiile la revendicările lor. Cozma rupe hârtia şi anunţă: „Mergem la Bucuresti". Intr-un interviu acordat în aceeaşi zi unui ziarist local, Cozma a declarat: „Hotarârea de a merge la Bucureşti e definitiv luată, dar situaţia de faţă nu e de natură politică şi nu vom cădea în plasa partidelor politice".

Petre Roman a declarat că, atunci când a aflat că minerii vor veni în călătorie de studiii la Bucureşti, l-a contactat pe Ion Iliescu şi au decis să meargă în Valea Jiului. Liderii minerilor au fost înştiinţaţi, în aceeaşi zi, de această deplasare. Dar după ce au acceptat, iniţial să se întâlnească la Petroşani cu preşedintele şi cu şeful guvernului, în cele din urmă au renunţat.

În gara Petroşani minerii solicită trenuri turistice pentru excursia la Bucureşti. Fiind refuzaţi, ei devastează gara, ocupă acceleratul 244 şi deturnează alte două garnituri de tren. În Petroşani şi Vulcan au loc violenţe, devastări şi incendii. Asta era ziua a doua a Conferinţei, în seara căreia aveam să văd la televizor câteva relatări şi imagini din zonă.

Miercuri 25 septembrie 1991, pe când eu eram pe drumul de întoarcere spre ţară, trenurile cu mineri sunt oprite în gara Craiova. Se anunţă că Petre Roman ar fi dispus să vină la Craiova pentru tratative. Minerii refuză oferta şi îl agresează pe prefectul Ilie Ştefan şi pe generalul maior Ilie Marin, comandantul garnizoanei Craiova, un ofiţer de excepţie.

Marin Ghinea, adjunctul şefului de staţie Craiova, declara: „A fost o adevarată teroare, securi, bâte, un vandalism cum n-am mai văzut în viaţa mea. Au intrat peste femeile de la casele de bilete, au spart geamurile şi tot ce au întâlnit în cale. Era imposibil să vorbeşti cu ei, pentru că mulţi erau beţi". Miron Cozma a refuzat să discute cu reprezentanţi ai guvernului şi ai prefecturii Dolj, susţinând că, de fapt, „este vorba de o cursă prin care se incearcă arestarea sa". După toate acestea trenurile pleacă spre Bucureşti.

Petre Roman a declarat ca a aprobat venirea trenurilor cu mineri la Bucureşti, după ce a primit de la ministrul transporturilor informaţia că mecanicii de tren şi angajaţii SNCFR erau ameninţaţi cu cuţitele de către mineri, existând pericolul ca ei să fie maltrataţi. Roman a spus că a luat decizia atunci când trenurile cu mineri ajunseseră deja în gara Craiova.

Mai multi salariaţi ai SNCFR au declarat că trenurile au plecat de la Petroşani spre Bucureşti cu permisiunea unui for superior, semafoarele erau „pe verde" în momentul plecării trenurilor şi că există „un parcurs de circulaţie" fără de care garniturile nu ar fi putut părăsi gara Petroşani. Mecanicul Mircea Marin a declarat că, în halta Cotifanei, unde trenul a staţionat din cauza unei pene de current, a fost ameninţat de mineri că „îi vor lua gâtul" dacă nu pune trenul în mişcare. Un alt mecanic declara că a fost la un pas de comiterea unui accident feroviar, înainte de a intra în gara Lainici, când tensiunea de pe reţeaua de alimentare a căii ferate a fost oprită. Mecanicul a reuşit să oprească garnitura cu


puţin înainte de Lainici, iar atunci când a consultat registrul cu dispoziţii ale şefului gării, în el figura un ordin al conducerii SNCFR care prevedea ca garniturile cu mineri să fie oprite şi părăsite de ceferişti, în apropierea anumitor staţii. Popescu Silviu Octavian, lt. colonel M.Ap.N., participant la mişcarea minerească, declara că pe peronul Gării Petroşani a văzut un miner cu un calup de dinamită!

În Camera Deputatilor, Petre Roman a anunţat un conflict de muncă în Valea Jiului, pe care guvernul a încercat în zadar să îl stingă. Primul ministru mai anunţa că minerii se indreaptă spre Bucureşti şi că s-a încercat fără succes să fie opriţi pe drum.

Minerii au ajuns la Bucureşti în gara Baneasa în jurul orei 10.00, când eu eram în drum cu metroul spre aeroportul din Londra.. Incă de la coborârea din trenuri, conducătorii grupurilor de mineri i-au declarat şefului staţiei Băneasa, Ilie Popa, că urmaresc schimbarea guvernului şi a preşedintelui ţării.

Minerii conduşi tot de Miron Cozma s-au îndreptat spre Piaţa Victoriei, unde s-au oprit în faţa clădirii guvernului, cerând ca prim-ministrul Petre Roman să iasă să discute cu ei. În jurul orei 15.20, minerii au declanşat primul concurs de aruncat cu

pietre asupra forţelor de ordine aflate în dispozitivul din faţa Palatului Victoria. Dupa o oră, minerii au atacat din nou clădirea guvernului, de astă dată cu sticle incendiare, fapt ce a determinat evacuarea funcţionarilor din imobil.

Cornel Tomescu, şef sector în cadrul secretariatului general al guvernului, unde aveam să fiu convocat şi primit în ianuarie 2003 de către Miki Şpagă, a declarat că minerii nu au fost deloc violenţi la sosirea în Piaţa Victoriei.

„Minerii erau calmi, nu strigau lozinci la adresa guvernului sau a preşedintelui şi stăteau aşezaţi pe caldarâm", a afirmat Tomescu. El a spus că în timp ce o delegaţie a minerilor discuta cu Petre Roman, un militar a aruncat o petardă lacrimogenă de la nivelul al treilea al Palatului Victoria, chiar în mijlocul minerilor.

„Acesta a fost semnalul care a declanşat atacul împotriva clădirii guvernului. Din acel moment, Miron Cozma nu a mai putut conduce minerii ci, din contra, aceştia îi impuneau lui o anumită conduită", a subliniat Tomescu. El a declarat că de situaţia creată au profitat grupurile de civili aflate în zonă, care au reuşit să se infiltreze printre ortaci. „Revendicările politice ar fi fost induse de aceste grupuri".

Cpt. Dorel Enache, comandantul grupului de intervenţie al M.Ap.N. (iar armata!) care a acţionat în Piaţa Victoriei, a afirmat că o parte din militarii pe care îi avea în subordine deţineau asupra lor muniţie de război. Că parcă trebuia să se ducă cu flori! Enache a declarat că nu cunoaşte dacă subalternii săi au făcut uz de armă, dar a subliniat că existau toate elementele prevăzute de regulamentele militare care să permită acest lucru. Istorie repetată!

Referitor la starea de spirit a minerilor, ofiţerul a spus că a încercat tot timpul să ţină legătura directă cu aceştia, pentru a evita izbucnirea violenţelor. Căpitanul a adăugat că a fost surprins când, în Piaţa Victoriei, a văzut grupuri de civili care-i instigau pe ortaci la violenţă şi le spuneau să-l omoare pentru că este „securist". „Am incercat să le spun minerilor că nu are rost să se faca măcel


pentru niste ziduri, clădirea guvernului fiind goală, pentru că toţi demnitarii au plecat", a spus Dorel Enache. El a spus că a stat de vorbă cu lt. col. M.Ap.N. Silviu Popescu, pe care l-a întrebat de ce instigă la violenţă. „Popescu a spus că forţele aflate la putere nu merită să conducă ţara, pentru că fac parte din cei care, în decembrie 1989, au condus lovitura de stat".

Revoluţionarul Nica Leon, mereu în mână cu o portavoce pe traseul Unirii – Universitate, de mai multe ori împroprietărit cu magazine, lacuri şi terenuri, că doar de aia „combătuse”, a declarat că toţi civilii care s-au alăturat minerilor nu doreau decât inlăturarea guvernului Roman şi a preşedintelui Iliescu. „M-am dus la un post de radio pentru a cere cetăţenilor să se alăture minerilor şi să răstoarne guvernul Roman şi pe Ion Iliescu", a afirmat Nica Leon, adăugând că s-a încercat chiar declanşarea unei greve generale şi blocarea drumurilor.

Mihnea Marian Constantinescu, purtător de palavre guvernamentale, a declarat că Serviciul de Protecţie şi Pază i-a impus premierului puloverist Petre Roman să părăsească palatul Victoria. Constantinescu a spus că, iniţial, Petrică a vrut chiar să coboare în mijlocul minerilor, în Piaţa Victoriei, dar că soluţia nu a fost acceptată de SPP. „Ulterior, s-a hotărât să fie trimis un consilier al primului ministru", a adăugat Mihnea.

Narcisistul Roman a afirmat că a decis să plece din clădirea guvernului, după ce bunicuţa (Ion Iliescu) i-a spus că este cea mai bună variantă. Seara se reuşeşte evacuarea Pieţei Victoriei. Manifestanţii se retrag către alte două locuri deja celebre, televiziunea română şi Piaţa Universităţii.

“Luceafărul huilei”, în fruntea unei delegatii a minerilor, s-a întâlnit la Palatul Cotroceni cu preşedintele Ion Iliescu, căruia i-a condiţionat retragerea minerilor de demiterea primului ministru. Roman a declarat că i-a propus lui Iliescu ca guvernul sau să-şi „depună mandatul" şi să fie constituit un nou cabinet, în urma unor negocieri pe care urma sa le aibă cu Iliescu.

Ion Iliescu a declarat că mineriada din 1991 a fost „spontană", dar pe parcurs a degenerat şi a căpătat conotaţii politice. El a spus că premierul Roman a propus să-şi dea demisia în dupăamiaza zilei de miercuri 25 septembrie, înainte de şedinţa CSAT, iar după şedinţă s-a dat un comunicat, semnat de Roman, în care se preciza că şi-a pus la dispoziţia preşedintelui mandatul, în vederea formării unui nou guvern. Şi în seara acestei zile am ajuns eu la Bucureşti! La aeroport m-a aşteptat, ca de obicei, Viorica, secretara mea de-o viaţă.

Joi 26 septembrie, m-am prezentat la comandantul A.T.M., generalul locotenent Ispas, căruia i-am prezentat aspecte privind îndeplinirea mandatului. Am discutat pe scurt despre situaţia dln România, după care m-am deplasat pe căi ocolitoare la D.T.M., unde am predat generalului de brigadă Marian Rotaru, documentele aduse şi proiectul de raport către ministru.

În această zi, minerii atacă cu forţe noi clădirea guvernului. Sub presiunea evenimentelor au loc negocieri cu uşile închise între reprezenanţii minerilor şi conducerea ţării. Oliviu Gherman, vicepreşedinte al Senatului şi viitor ambassador în Franţa, deşi nu a participat la discuţiile de la Cotroceni, din seara de 25 septembrie 1991, când s-a luat în discuţie şi s-a hotarât demisia Guvernului, s-a întâlnit cu patru lideri ai minerilor, printre care era şi Cozma.


Aceştia i-au spus că, dacă până la ora 12.00 nu se va da oficial comunicatul privind demisia guvernului Roman, 40.000 de sindicalişti de la Pipera (!) se vor alătura minerilor aflaţi în Piata Victoriei. Liderii minerilor au adăugat că, probabil, nimeni nu doreşte izbucnirea unui „război civil".

La ora 12.00, Alexandru Bârlădeanu, preşedintele Senatului, a anunţat pe postul naţional de televiziune demisia cabinetului Roman. Mihnea Marian Constantinescu, acelaş purtător de vorbe, a declarat că a fost surprins de faptul ca demisia lui Petre Roman a fost anunţată în Senat, în timp ce acesta se afla la Camera Deputatilor, şi că, din câte ştie el, la acea dată nu se hotărâse nimic în acest sens. El a spus ca demisia cabinetului nu a fost determinată de excursia de studii a minerilor la Bucureşti, ci de elemente care au profitat de situaţia de criză apărută în acel moment.

Eugen Dijmărescu, ministrul de atunci al economiei şi finantelor, a declarat că nu minerii au determinat guvernul Roman să-şi dea demisia. „Guvernul Roman nu şi-a dat demisia la presiunea străzii, ci din alte considerente, de natură politică", a spus Dijmarescu. El a adăugat că „atunci când s-a pus problema depunerii mandatului, minerii nici nu ajunseseră în Capitală"!

Dijmărescu a spus că la acea dată cunoştea situaţia din Valea Jiului şi că cererile din 1991 ale minerilor erau justificate, deoarece o duceau foarte prost, iar cei din conducerea regiei nu făceau nimic pentru ei şi erau interesaţi numai de bunăstarea lor. „Surprinzător, Liga Sindicatelor Minerilor nu a cerut demiterea conducerii regiei ceea ce mă face să cred ca este vorba despre o complicitate", a adăugat Dijmărescu.

Consilierul prezidenţial getodac de atunci, Iosif Boda, ăsta ce se tot vântură acum pe la Realitatea TV a lui Vântu, desigur pe bani buni, a declarat că România devenise „o ţară fără guvern", cu câteva zile înainte de sosirea minerilor la Bucureşti. Boda a spus că în acel moment se putea vorbi despre „o situaţie de criză" şi că toţi factorii de decizie din guvernul Roman erau „dispăruti fără urmă". Referindu-se la inlăturarea guvernului Roman, Boda a afirmat că era doar „o problemă de timp" şi că venirea minerilor la Bucureşti nu a făcut decât să o grăbească.

Vicepremierul Adrian Severin, acum europarlamentar care şi-a reînnoit mandatul, a declarat că executivul nu era demis dacă nu veneau minerii în excursie la Bucureşti. Severin, celebru prin cele zise despre conţinutul de hidrogen al apei, a spus că minerii au fost calmi până în dupăamiaza de 25 septembrie, când a auzit „o izbitură puternică" şi i-a vazut pe ortaci cum au rupt cordonul de jandarmi care apărau sediul guvernului.

Miron Cozma cere minerilor sa plece acasă pentru că le-au fost rezolvate toate revendicările. Cu toate acestea, în dupăamiaza acelei zile, minerii pătrund în sala de şedinţe a Adunării Deputaţilor, aplaudaţi de ţărănişti şi liberali, unde cer demisia lui Ion Iliescu şi satisfacerea tuturor revendicărilor pentru care au venit în excursie de studii sau de lucru la Bucureşti.

Sâmbătă 28 septembrie, în urma dialogului pe care Ion Iliescu a consimţit să-l poarte cu o delegaţie a minerilor condusă tot de Miron Cozma, se semnează un comunicat Iliescu - Cozma, care a fost şi episodul final a ceea ce s-a numit „a


patra mineriada". Că ăsta, Cozma, mai avea să semneze ulterior, la altă mineriadă, un alt comunicat, cu premierul Radu Vasile, la Mânăstirea Cozia! Similitudini!

Violenţele zilelor mineriadei au făcut ca 455 de persoane să ajungă la spitale, desigur nu în vizite de lucru, iar 50 să aibă nevoie de internare. S-au înregistrat trei morţi în Bucureşti (Andrei Frumusanu, Aurica Crăiniceanu şi jandarmul Nicolae Lazăr) şi unul în oraşul Vulcan (Enea Ionel).

Ce gândeau oare colegii mei cartografi şi specialişti IT, la Bournemouth şi în ţările lor, despre scurta mea escapadă şi despre situaţia din România?

Documents

Bournemouth 1991