Bolile genetice ale inimii

Bolile de inimă sunt de cele mai multe ori genetice. Există anumite

trăsături ale istoricului unei familii care pot fi adesea semne ale unei boli

cardiace genetice, cum ar fi:

- moarte cardiacă subită la vârstă fragedă sau moarte survenită

în urma unui accident inexplicabil;

- cedarea inimii la vârstă timpurie (sub 50 ani);

- palpitațiile sau ritmul anormal la o vârstă fragedă;

- leșinurile, stările de inconștiență sau anevrismele care nu pot

fi tratate cu medicația obișnuită;

- salte semne includ: respirația scurtă, oboseala, slăbiciune în

corp, exerciții realizate cu dificultate.

Cardiomiopatia hipertrofică

Cardiomiopatia hipertrofică este o afecțiune genetică a mușchiului

inimii caracterizată prin subțierea peretelui mușchiului inimii; când pereții

devin prea groși, mușchiul inimii este ineficient, cauzând pacienților

obturarea fluxului sângelui de la inimă. Cardiomiopatia hipertrofică este

asociată cu ritmurile cardiace anormale, care uneori pot fi periculoase.

Persoanele cu cardiomiopatie hipertrofică pot avea următoarele

simptome: micșorarea respirației, dureri pectorale sau disconfort, leșinuri,

palpitații sau amețeli.

Puține persoane diagnosticate cu cardiomiopatie hipertrofică pot

suferi complicații grave care includ moartea survenită subit, stop cardiac sau

atac cerebral. Important este că această afecțiune se prezintă sub diverse

grade ale gravității; unele persoane pot să nu prezinte nici un simptom și pot

avea evaluări normale ale cordului până la maturitate deplină, iar altele pot

suferi de complicații grave la vârste mici, inclusiv stop cardiac sau moarte

subită. Este dificil de spus dacă un pacient suferă de o formă mai ușoară sau

mai gravă a cardiomiopatiei hipertfrofice.

Sindromul lung QT

Sindromul QT (LQTS) este o disfuncție a sistemului electric al inimii

care poate produce ritmuri cardiace foarte rapide și foarte periculoase,

ritmuri cardiace sau aritmii numite „ torsada vârfurilor”; aceste aritmii pot

duce la pierderea bruscă a cunoștinței și în unele cazuri la moarte cardiacă

subită.

Deși nu se cunoaște cât de frecventă este boala, se presupune că apare

o dată la 5000 de pacienți și poate cauza între 2000 și 3000 de decese subite

la copiii și tinerii din SUA.

Cel mai comun simptom al sindromului lung QT este pierderea bruscă

a cunoștiinței, cunoscută și sub numele de sincopă. Această pierdere bruscă a

cunoștinței poate cauza un atac cerebral în unele cazuri, întrerupere cardiacă

sau chiar decesul.

În general, simptomele au loc de obicei fără avertisment și sunt

cauzate de ritm cardiac foarte alert. Sincopa poate apărea în timpul sau după

un exercițiu fizic, datorită unei emoții foarte mari sau în urma unei sperieturi

foarte puternice, cum ar fi alarma de la ceasul deșteptător.

Sindromul Marfan

Sindromul Marfan este o boală genetică rară a țesuturilor conjunctive

și a creșterii care afectează mai multe părți ale corpului.

Sindromul este variabil, ceea ce presupune că diferiți pacienți pot avea

afectate diferite părți ale corpului într-o mai mică sau mai mare măsură.

Caracteristicile sindromului Marfan rezultă atât din schimburile

survenite în țesutul conjunctiv al corpului cât și în controlul creșterii

corpului. Cea mai obișnuită și mai gravă trăsătură a sindromului Marfan este

dilatarea sau marirea aortei, vasul de sânge principal care poartă sângele de

la inimă în tot corpul. Dilatația aortei poate progresa atât de mult încât

peretele aortei se poate fisura sau rupe, stare cunoscută sub denumirea de

disecție aortică. Aceasta este cea mai periculoasă trăsătură amenințătoare cu

moartea a sindromului Marfan.

Totuși, disecția aortică poate fi evitată cu tratamentul adecvat și cu

intervenție chirurgicală preventivă de înlocuire a aortei înainte de producerea

rupturii.

Deoarece sindromul Marfan este cauzat în parte de schimbări în

creștere a organismului, persoanele cu această afecțiune pot avea

următoarele trăsături:

- sunt mai înalți decât ceilalți membrii din familie care nu

suferă de sindrom Marfan;

- pot avea degete lungi și subțiri, brațe și picioare lungi;

- pot avea o dislocare a retinei care cauzează miopie ce

progresează rapid;

- pot avea retina dezlipită, sau pot suferi de glaucom sau

cataractă timpurie.

Ce reprezintă sindromul Marfan?

Sindromul Marfan este o disfuncție a țesutului conjunctiv al corpului

omenesc.

Țesutul conjunctiv are foarte multe funcții importante:

- ajută la creșterea și dezvoltarea celulelor corpului atât înainte

cât și după naștere;

- sprijină țesuturile din corp având rol de liant;

- protejează articulațiile;

- facilitează trecerea cu ușurință a luminii prin ochi.

Sindromul Marfan este asociat cu o genă (FBN1) care afectează

formarea proteinelor din țesutul conjunctiv numită fibrilină având rolul de a

fixa multe organe și structuri în organism.

Printre organele în cauză se cunosc: inima și vasele sangvine

principale, plămânii, scheletul, măduva spinării, ochii și pielea.

Se presupune că în SUA sunt afectate de sindromul Marfan mai mult

de 200000 de persoane. Acest sindrom afectează în egală măsură atât

bărbații cât și femeile și apare la toate rasele și grupurile etnice.

Ce cauzează sindromul Marfan?

Sindromul Marfan este cauzat de o mutație dintr-o genă specifică

(FBN1); această mutație este moștenită în 75% din cazuri de la un părinte cu

același sindrom. Aproximativ în 25% din cazuri, boala este cauzată de noi

mutații în familie.

Cercetătorii au constatat că moștenitorii din partea tatălui care au

vârste mai înaintate ăn momentul când concep copii pot fi afectați de această

mutație mai des decât alții.

Mutațiile au loc sporadic în sperma bărbaților care au peste 45 ani

având un procent de 1%.

În funcție de gena care a fost afectată întâmplător, aceste ”puncte ale

mutațiilor” pot duce la sindrom Marfan sau la alte afecțiuni.

Sindromul Marfan este o anomalie autosomal dominantă, ceea ce

înseamnă că fiecare moștenitor sau copil al unui părinte afectat are șanse de

50% să se nască cu această boală.

De asemenea, când un copil cu sindromul Marfan care se naște din

părinți neafectați de sindrom are șanse de 50% să transmită afecțiunea

generației următoare.

De ce este îngrijorător sindromul Marfan?

Copii afectați de sindrom Marfan riscă să aibă probleme serioase în

ceea ce privește sistemul cardiovascular, printre care:

- prolaps de valvă mitrală, o anomalie a valvei, dintre atriul

stâng și ventriculul stâng care cauzează la pulsarea inversă a

sângelui din ventriculul stâng în atriul stâng;

- aritmia caracterizată prin bătăi ale inimii neregulate, prea

rapide sau prea lente;

- regurgitarea aortică reprezintă scurgerea inversă a sângelui din

aortă, printr-o valvă aortică slăbită, în ventriculul stâng ceea

ce duce la o suprasolicitare a părții stângi a inimii și la

circulația proastă a sângelui prin corp;

- disecția aortică constă în slăbirea straturilor din aortă ce poate

produce fisuri la nivelul peretelui aortei și la scurgeri de sânge

în piept sau abdomen.

Care sunt simptomele sindromului Marfan?

O deformație a fibrilinei în țesutul conjunctiv creează anomalii în

organe și în structurile corpului ceea ce duce cu gândul la sindromul Marfan.

Fiecare copil poate arăta simptomele în mod diferit; aceste simptome

împreună cu organele pe care le afectează pot fi:

- inima și vasele sangvine – dilatarea aortei și ruptura ei

(disecție aortică);

- la nivelul sistemului osos se produc deformări ale sternului,

scolioză (vertebrele laterale sunt curbate), alinierea inadecvată

a unor oase, dureri articulare, anvergură a brațelor

neobișnuită, degetele de la mâini și de la picioare foarte lungi;

- la nivelul ochilor – dislocarea / dezlipirea lentilei (structura

trasparentă din interiorul ochiului care ppermite pătrunderea

prin retină a razelor de lumină.

Simptomele sindromului Marfan pot fi asemănătoare cu alte probleme

și boli.

Cum este diagnosticat sindromul Marfan

Pe lângă un istoric medical complet și o examinare fizică, medicul de

familie al copilului suspectat trebuie să cerceteze atent fișele medicale ale

altor membrii din familie diagnosticați cu sindrom Marfan sau cu câteva din

caracteristicile bolii.

Testele pentru diagnosticarea sindromului marfan sunt:

- electrocardiograma (ECG/EKG) este un test care înregistrează

activitatea electrică a inimii,, identifică ritmul cardiac și

detectează afecțiunile mușchiului inimii;

- ecocardiografia este o procedură ce evaluează structura și

funcționalitatea inimii prin intermediul undelor sonore

înregistrate pe un senzor electric ce produce o imagine în

mișcare a inimii și a valvelor;

- examen oftalmologic complet prin examinarea ochiului,

realizat de un oftalmolog ce folosește o aparatură specială;

- razele X folosite pentru a arăta imagini ale țesuturilor interne,

a oaselor și a organelor;

- studii de ADN pe o mostră de sânge trimisă la laboratorul de

genetică pentru a analiza gena FBN1 pentru depistarea

oricăror mutații.

Sindromul Marfan poate fi diagnosticat pe măsura înaintării în vârstă

deoarece multe din simptome apar odată cu vârsta.

Tratamentul sindromului Marfan

Medicația corespunzătoare pentru sindromul Marfan va fi hotărâtă de

medicul specialist și va fi bazată pe:

- vârsta copilului, starea generală a sănătății, istoricul medical;

- gradul de avansare al bolii;

- toleranța copilului la anumite medicamente, proceduri sau

terapii;

- așteptări pe parcursul afecțiunii

- opinia părinților

În momentul de față nu există tratament pentru această afecțiune;

tratamentul se bazează în funcție de ce sistem sau organ a fost afectat.

Recomandările privind ținerea sub control a bolii Marfan sunt:

- o ecocardiogramă anuală pentru monitorizarea inimii și a

aortei;

- control oftalmologic periodic;

- monitorizarea sistemului osos în vederea apariției anomaliilor

notate din copilărie până în adolescență;

- ajustări sau schimbări ale stilului de viață, pentru a reduce

riscul rănirii aortei, cum ar fi evitarea sporturilor de contact,

exerciții fizice istovitoare;

- folosirea antibioticelor pentru a reduce șansa de a dezvolta

infecții cardiace.

Consilierea genetică e foarte importantă pentru persoanele cu sindrom

Marfan care intenționează să-și formeze o familie. Dacă unul din părinți

suferă de această afecțiune, există șanse de 50% să transmită boala la fiecare

sarcină. De asemenea, femeile care suferă de sindromul Marfan și sunt

însărcinate riscă foarte mult să aibă mari probleme de sănătate pe perioada

sarcinii din cauza faptului că o sarcină suprasolicită funcționarea inimii; se

recomandă adesea evitarea sarcinilor pentru a reduce riscul rănirii aortei.

Îngrijiri pe termen lung pentru copiii diagnosticați cu sindromul Marfan

Problemele de inimă și cele ale vaselor sangvine presupun cel mai

mare risc persoanei care suferă de sindrom Marfan, ceea ce scoate îîn

evidență importanța evaluării regulate a copilului suspectat, de către medicul

de familie.

Durata de viață pentru persoanelor cu această boală s-a dublat în

ultimii 25 de ani datorită diagnosticării timpurii a testelor frecvente și a

bunului control al anomaliilor organelor.

În prezent persoanele cu această boală se așteaptă să trăiască până la

70 de ani.

Pentru femeile diagnosticate cu sindrom Marfan, sarcina și nașterea

implică riscuri semnificative. Aceste femei trebuie testate la ecocardiogramă

cu mult înainte de a rămâne însărcinate. Alte proceduri cu aceleași implicații

cum ar fi angiografia sau angiografia cu rezonanță magnetică pot fi și ele

folosite pentru reducerea riscurilor. Femeilor cu sindrom Marfan însărcinate,

le este adesea recomandată cezariana pentru prevenirea întinderii aortei și

pentru reducerea riscului disecției aortei pe perioada travaliului.

Boli de inimă fatale transmise genetic la pacienți tineri recent

identificate

Ziarul ”ScienceDaily” (31 martie, 2009) – un studiu care include

pacienți tineri cu o diagnosticare a unei forme rare de cardiomiopatie

asociată cu o mutație genetică, a descoperit că progresul acestei boli este

rapid, adesea rezultatul fiind moarte timpurie. Mutațiile ce stau la baza

lizozomilor asociați cu membrana genei (LAMP2), cunoscută ca boala

Danon, produc cardiomiopatie la pacienții tineri care este asemănătoare cu

cardiomioppatia hipertrofică (CMH) în care mușchiul se îngroașă

îngreunând circulația sângelui prin inimă, forțând astfel inima să pompeze

sângele. Totuși, cursul normal al afecțiunii Danon nu este precis, după cum

precizează articolul.

Barry J.Maron, doctor la Institutul de Cardiologie, Minneapolis și

colegii săi au evaluat istoricul asociat cu LAMP2 cardiomiopatiei cât și

rezultatele diagnosticării și strategiile de control ale afecțiunii. Sstudiul a

presupus 7 pacienți (6 băieți) cu vârste cuprinse între 7-17 ani la momentul

diagnosticării cu mutațiile LAMP2. Diagnosticarea la 6 pacienți a survenit în

urma descoperirii unui murmur cardiac la o testare cu electrocardiograma

sau prin apariția unor simptome (dureri în piept, leșin) și la un pacient prin

fibrilație atrială (ritm cardiac anormal).

Pe perioada mediei de timp următoare, adică 8, 6 ani de la

diagnosticare, fiecare din cei 7 pacienți au experimentat consecințe clinice

adverse serioase până la 14-24 ani (media fiind 21); 4 pacienți au decedat de

stop cardiac acut sau progresiv, iar un pacient a suferit un transplant de cord.

Acutizarea bolii a fost rapidă, iar în timpul de când s-a stabilit

diagnosticul nu au arătat simptome mai grave decât cu 6 luni până la

momentul de colaps; alți 2 pacienți cu episoade de aritmie majoră,

neașteptate, dintre care unul a decedat brusc la 14 ani, de fibrilație

ventriculară deoarece nu a răspuns la tratamentul de implantare a unui

defibrilator cardiac ventricular.

Toți cei 7 pacienți au dezvoltat disfuncționalitate a ventriculului stâng;

la toți li s-a implantat defibrilator cardio-ventricular, care a dus la tahicardie

ventriculară letală la 5 pacienți.

Cele mai recente teste la electrocardiogramă făcute de pacienți au

arătat hipertrofie ventriculară stângă la fiecare pacient. Examinarea

postmortem a inimilor a 2 pacienți au arătat hipermetrofie cardiacă masivă.

”Supravegherea clinică a celor 7 pacienți diagnosticați cu mutații

LAMP2 ne oferă răspunsuri importante în ceea ce privește diagnoza

moleculară precum și istoricul natural, petofiziologia și implicațiile clinice a

acestei cardiomiopatii genetice recent recunoscute.

Mutațiile LAMP2 produc o afecșiune cardiacă profundă și accelerată

caracterizată prin deteriorare clinică și deces timpuriu ceea ce reprezintă una

dintre cele mai letale cardiomiopatii la pacienții tineri, în special de sex

masculin.

Acestea s-au dovedit a fi rezultatele la pacienții din studiul nostru în

ciuda tuturor tratamentelor aplicate, inclusiv implantul defibrilatorului

cardio-ventricular”, scrie autorul.

Cazurile experimentate sau trăite, împreună cu istoricul medicalși

prognosticul la pacienții cu mutații ale genei LAMP2 subliniază importanța

diagnosticului molecular și subminează utilitatea testelor genetice.

Descoperirea unei noi boli de inimă transmisibilă genetic

Ziarul ”ScienceDaily” (23 oct. 2007), cercetătorii de la Academia

Sahlgrenska au descoperit o afecțiune congenitală necunoscută anterior care

e cauzată de un defect genetic în urma căruia celulele mușchilor nu pot

depozita energia din zahăr. În cel mai rău caz, afecțiunea poate duce la stop

cardiac.

Cercetătorii au descoperit 3 surori care suferă de o boală necunoscută

anterior care le afectează inima și mușchii. Cea mai învârstă care era tratată

pentru epilepsie nu avea la fel de multă energie pentru a se juca precum

prietenele ei, dar era consideră un copil normal.

La vârsta de 10 ani, copila a decedat subit în timp ce se juca în curtea

școlii; examinarea post-mortem a arăttat că mușchiul inimii era drastic mărit,

o stare care duce la circulație anormală și implicit la stop cardiac. Când un

adintre surorile mai tinere a demonstrat simptome similare s-a prelevat o

mostră din țesutul muscular al copilei.

Glicogenul este format din lanțuri lungi de zahăr care sunt produseși

depozitate în celule; când celula are nevoie de mai multă energie decât în

mod obișnuit, lanțurile glucidice sunt tăiate în bucăți și astfel se formeazzî

glucoza. Cum inima este un mușchi care nu se odihnește niciodată, are

nevoie constantă de energie, iar când nu i se oferă, aceasta este luată din

glicogen. Afecțiunea este rară, astfel, o analiză genetică la 100 de persoane a

demonstrat că una era purtătoarea acestei afecțiuni, iar pentru ca boala să se

dezvolte sunt necesari 2 purtători.

Descoperirea că oamenii pot trăi fără glicogen poate avea o imensă

semnificație pentru studiu în alte circumstanțe, printre altele diabetul de tip2,

conform căruia o teorie spune că formarea redusă de glicogen din mușchi

este cauza sensibilității reduse la insulină și implicit glicemie mărită.

Afecțiuni genetice ale inimii

În ultimii ani s-a înțeles tot mai mult importanța studiilor genetice în

ceea ce privește o mare varietate de afecțiuni cardio-vasculare.

Cercetările în domeniul molecular au cunoscut o creștere

spectaculoasă.

Afecțiunile genetice ale inimii includ:

- sindromul Marfan;

- distrofia musculară;

- Miopatia mitocondrică;

- Sindromul DiGeorge;

- Heterotoxa;

- Sindromul Noonan;

- Sindromul Turner și Williams

Bolile de inimă sunt determinate de linia parentală mai mult decât de

stilul de viață. Cercetătorii au spus că oamenii ai căror părinți au trăit pânăă

la vârsta de 85 de ani au avut foarte puține probleme de inimă comparativ cu

cei ai căror părinți au decedat mai devreme.

Cercetătorii au examinat 1697 de persoane în vârstă de 30 de ani sau

trecuți de 30 de ani, ai căror părinți fuseseră tratați pentru afecțiuni ale inimii

în SUA. S-au luat în considerare mai mulți factori de risc cum ar fi: vârsta,

sexul, educația, fumatul, presiunea arterială, tensiunea, nivelul de colesterol

și masa corporală care determină înălțimea și greutatea. La copii, 11% din

aceștia au avut 2 părinți care au trăit până la vârsta de 85 ani sau peste, 47%

avuseseră un părinte care trăise până la această vârstă, iar 42% avuseseră

părinți care decedaseră înainte de a implini 85 de ani. Copii de vârstă

mijlocie din părinți cu viață lungă aveau colesterolul și tensiunea scăzute,

mici, pe când urmașii părinților care decedaseră înainte de a împlini 85 de

ani nu aveau rezultate bune ale colesterolului și a tensiunii. Dar totuși, nu

există o asociere clară între longevitatea părinților și masa corporală.

Autorii studiului conduși de dr. Dellara Terry de la Univ. De

Medicină din Boston au scris: ”descoperirile noastre sugerează că urmașii ai

căror părinți au trăit mult sunt mai avvantajați din punct de vedere al

riscurilor cardiovasculare comparativ cu copii părinților care au decedat mai

devreme. O mai bună înțelegere a variațiilor genetice în ceea ce privește

factorii de risc cardiovasscular și longevitatea pot fi de ajutor pentru

prevenirea cât și pentru strategiile de tratare a afecțiunilor.

Cercetările anterioare au demonstrat că rudele și urmașii celor ce au

ajuns la vârsta de 100 de ani au o expectanță de viață mai mare decât meedia

normală. Persoanele ai căror părinți au trăit până la 100 de ani prezintă mai

puține riscuri de afecțiuni ale inimii, o presiune arterială ridicattă și diabet și

tind să dezvolte aceste stări la vârste mult mai înaintate”.

În anul 2005 o echipă internațională de oameni de știință a prezentat o

metodă de descoperire a fcatorilor genetici care-i predispune pe oameni la

cancer, obezitate, afecțiuni ale inimii.

În timp ce 4000 de afecțiuni de la deficiențe ale sistemului imunitar la

hemofilie sunt asociate cu mutații în gene singure; marea majoritate a

afecțiunilor de la schizofrenie la cancer sunt asociate cu un număr de

schimbări și mutații ale genelor.

Echipe de cercetători au descoperit 70 de gene care sunt importante în

sindromul metabolic, care duc la dezvoltarea obezităății și au unei tensiuni

mari; acest lucru îi poate ajuta pe cercetători să descopere care dintre cele

25000 de gene ale codului genetic uman au influență în majoritatea

afecțiunilor, după cum relatează prof. Tim Aitman care a condus echipa.

Descoperirea acestor gene a fost anevoioasă, dar combinând 2 tehnici

au găsit o modalitate de a descoperi genele care întrunesc afecțiuni comune.