BISERICA ORTODOXĂ ŞI MIŞCAREA ECUMENICĂ

Mişcarea ecumenică, în forma ei general acceptată, promovează, pe baza

dialogului teologic, a cooperării şi asistenţei reciproce, refacerea unităţii văzute a

Bisericii, divizate de-a lungul istoriei.

Odată cu admiterea în Consiliul Ecumenic al Bisericilor a Patriarhiei

Ecumenice de Constantinopol (Istanbul, august 1947), Bisericile Ortodoxe nu au

devenit doar membre cu drepturi depline, ci au jucat un rol hotărâtor în cadrul

relaţiilor cu celelalte culte. Biserica Ortodoxă Română, de la a cărei admitere se

împlinesc 48 de ani, la 20 noiembrie 2001, îşi are meritul său în acest sens.

1. MIŞCAREA ECUMENICĂ

Dorinţa confesiunilor ieşite din Reformă de a relua dialogul cu Bisericile

Ortodoxe şi Catolice, manifestată prin schimburi de scrisori şi dialoguri între

teologi, a dus la formarea unor alianţe sau federaţii cu caracter interconfesional.

Astfel, din partea Bisericilor Protestante se organizează Alianţa evanghelică, în

1864 şi Federaţia universală a asociaţiilor creştine de studenţi în 1895. În 1914 se

înfiinţează Alianţa mondială pentru promovarea prieteniei internaţionale prin

Biserică. În 1920 se propune în Enciclica Patriarhiei Ecumenice, formarea unui ligi

a Bisericilor.

Primele mişcări creştine cu caracter ecumenic de la începutul secolului au

fost:

- „Viaţă şi acţiune“ sau creştinismul practic întemeiat de arhiepiscopul Nathan

al Suediei, şi care urmăreşte cooperarea interbisericească în vederea promovării

păcii şi slujirii umanităţii.

1

- „Credinţă şi organizare“ sau creştinismul teologic, întemeiat de episcopul

anglican Charles Henry Brent şi care urmăreşte găsirea unei baze comune

teologice.

- „Consiliul internaţional al misiunilor“, creat pentru coordonarea societăţilor

misionare înfiinţate în sec. XX şi care urmăreşte unitatea mărturiei creştine în

societate.

Formarea Consiliului Ecumenic al Bisericilor, hotărâtă în sesiunile din 1937

de la Oxford şi Edinburg, este rezultatul fuziunii dintre cele trei mişcări. Comitetul

de formare, construit la Utrecht în 1938, îşi desfăşoară activitatea până în anul

1948, reuşind constituirea primei adunări generale a Consiliului Ecumenic de la

Amsterdam, care a reunit 146 de Biserici. Dintre acestea doar 4 erau ortodoxe:

Patriarhia de Constantinopol, Biserica Ciprului, Biserica Greciei, Biserica şi

Episcopia Misionară Ortodoxă Română din America. A fost ales secretarul general

al Consiliului în persoana pastorului olandez Wilhem Adolf Visser’t Hooft şi

elaborată „baza“ de fiinţare.

La înfiinţarea acestui organism creştin internaţional, şi-au adus contribuţia

numeroşi teologi ortodocşi, dintre care amintim: Florovsky, Ştefan Zankow, Iuliu

Scriban, Teofil Ionescu, Vasile Ispir, Serghie Bulgakov şi episcopii de Tiatira,

Novisad, Bucovina, Sofia şi numeroşi teologi greci.

Iată şi celelalte şapte adunări generale, cu tematica lor:

- A doua adunare generală s-a ţinut la Evanston, între 15 şi 31 august 1954 în

participare redusă a teologilor greci, a adus în discuţie Declaraţia de la Toronto,

adoptată în 1950.

- A treia adunare generală se ţine la New Delhi între 19 noiembrie şi 5

decembrie 1961, unde este lărgită baza de dialog, la nivel trinitar. La această

sesiune sunt primite şase Biserici Ortodoxe, printre care şi cea din România. Acum

fuzionează cu Consiliul Ecumenic al Bisericilor şi Consiliul Internaţional al

Misiunilor.

Consiliul Ecumenic al Bisericilor se autointitulează „Asociaţia Bisericilor

care-L mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos, ca Domn şi Mântuitor, potrivit

2

Scripturilor şi caută să împlinească împreună chemarea lor comună pentru slava lui

Dumnezeu cel Unul: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh“.

- A patra adunarea generală s-a ţinut la Upsala între 4 şi 20 iulie 1968, având

ca temă lucrarea Sfântului Duh şi fiind intitulată: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi“.

- A cincea adunare generală a avut loc la Nairobi în Kenya, între 23 noiembrie

şi 10 decembrie 1975, cu tema: „Iisus Hristos liberează şi uneşte“.

- A şasea adunare generală s-a ţinut la Vancouver în Canada, între 24 iulie şi

10 august 1983, având tema: „Iisus Hristos, Viaţa lumii“.

- A şaptea adunare generală a avut loc la Camberra în Australia între 7 şi 20

februarie 1991, cu tema: „Vino, Duhule Sfinte, înnoieşte toată creaţia“.

- A opta adunare generală s-a ţinut la Harare în Zimbabwe, între 27 august şi

7 septembrie 1998, cu tema: „Întoarceţi-vă la Dumnezeu. Bucuraţi-vă în speranţă“.

Fiind ultima adunarea generală a acestui secol şi totodată jubiliară, împlinindu-se

50 de ani de la înfiinţare, s-a acceptat o „Declaraţie de orientare generală a

Consiliului pentru viitor“. De asemenea, adunarea a hotărât crearea unei comisii

speciale mixte de dialog ortodox-protestant .

Evident, pe lângă aceste adunări cu caracter general, Consiliul ecumenic a

organizat nenumărate conferinţe şi întâlniri mondiale, dintre care amintim:

- Conferinţa mondială a misiunilor din Edinburg - 1910, cu tema:

„Evanghelizarea lumii în această generaţie“.

- Conferinţa mişcării Creştinismului practic de la Stockholm din 1925, cu

tema: „Doctrina desparte dar slujirea uneşte“.

- Conferinţa mişcării „Credinţă şi Constituţie“ de la Lund din 1952, cu tema:

„Noi nu ne apropiem unii de alţii decât dacă ne apropiem de Hristos“.

- Conferinţa aceleiaşi mişcări întrunită în 1963 la Montreal care discută despre

raportul dintre Biserică, Tradiţie şi tradiţii.

- Conferinţa Comunitatea femeilor şi oamenilor în Biserică din 1981 de la

Sheffield.

- Conferinţa comisiei „Credinţă şi Constituţie“ de la Lima, din 12 ianuarie

1982, care elaborează documentul BEM (Botez, Euharistie şi Preoţie).

3

- Conferinţa „Credinţă, ştiinţă şi viitor“, ţinută la Cambridge în 1979.

- Conferinţa „Să vină Împărăţia Ta“ de la Melbourne - 1980.

- Consultaţia „Participarea Ortodoxă la Consiliului ecumenic“ de la Sofia din

1981.

- Conferinţa „Diakonia 2000 - Chemaţi să fie semeni“ - Larnaca 1986.

- Conferinţa „Koinonia - A împărtăşi viaţa într-o comunitate mondială“,

Spania 1987

- Conferinţa misionară „Să fie voia Ta. Misiunea pe calea lui Hristos“, Texas,

1989

„Mişcarea ecumenică are un caracter comprehensiv şi indivizibil. Există o

„singură“ Mişcare ecumenică, deschisă tuturor Bisericilor, încât nici o Biserică nu

poate pretinde să fie considerată centrul acestei mişcări, care este mai mare decât

orice Biserică luată individual şi care include toate Bisericile. Ea nu este o

federaţie de Biserici neromane, ci o comunitate inclusivă; de aceea, Biserica

Romano-Catolică nu este exclusă“.1

Consiliul ecumenic, în forma sa istorică, dar şi actuală, nu trebuie confundat

cu Mişcarea ecumenică, el fiind rezultatul concret al acesteia. Pentru orice

Biserică, calitatea de membru nu înseamnă un statut de includere sau uniformizare,

ci un pas în lucrarea de dialog şi asistenţă comună şi colaborare cu celelalte

Biserici.

Acceptarea bazei comune de către Biserica devenită membru nu înseamnă,

deci, renunţarea la concepţiile sale statutare, nici acceptarea unirii de credinţă prin

dezicere de la adevărurile proprii. Consiliul ecumenic propune teme de dezbatere

în urma cărora Bisericile pot sau nu accepta unirea văzută, dar îşi formează un

cadru comun acceptat privind principalele puncte de divergenţă sau de

convergenţă.

Nefiind o „supra-Biserică“, Consiliul Ecumenic nu are fiinţa şi însuşirile

Bisericii, fapt consemnat expres în Declaraţia de la Toronto din 1950, care permite

fiecărei Biserici să-şi păstreze, recunoscându-i chiar, propria eclesiologie. De

1 Mişcarea ecumenică în „Tratatul de Teologie dogmatică şi ecumenică“, de Pr. Prof. Dr. I. Bria, p. 247

4

altfel, Consiliul Ecumenic al Bisericilor nu are şi nici nu pretinde o autoritate

eclesială, o jurisdicţie asupra Bisericilor membre.

2. VIRTUTEA ECUMENICĂ A ORTODOXIEI

Ortodoxia, privită atât ca ramură originară a creştinismului, cât şi ca unitate a

Bisericilor locale zise răsăritene, are o vocaţie ecumenică, fapt dovedit atât prin

istoria ei neanticonfesională, cât şi prin importanta participare a sa la Mişcarea

ecumenică. De altfel, dialogul său şi cu Biserica Romano-Catolică este o dovadă în

plus.

Deşi atacată făţiş de către regimurile totalitare, Ortodoxia, nemaipăstrând

calitatea deplin recunoscută în urmă cu secole de forţă cultural-economică,

continuă să se impună şi în lumea occidentală prin viaţa şi limbajul său mistic-

filocalic.

Lumea neortodoxă priveşte de regulă Ortodoxia comparativ cu cele două mari

confesiuni: Catolicism şi Protestantism, şi în special cu prima. De altfel, Papa Ioan

Paul al II-lea consideră Ortodoxia ca „al doilea plămân prin care respiră

creştinismul“.2

Mai mult, chiar în sânul Ortodoxiei sunt astfel de interpretări, considerând că

nu se poate admite ideea de egalitate între confesiuni (vezi Conferinţa de la Rodos

din 1963), deşi se doreşte dialogul.

Ortodoxia, ca păstrătoarea tradiţiei apostolice, este o Biserică deschisă nu

doar dialogului, ci şi împărtăşirii din valorile ei spirituale.

Pentru creştinii ortodocşi, unitatea creştină este un deziderat; aceştia o concep

ca o comuniune de Biserici locale unite prin mărturisirea credinţei apostolice,

transmisă în Tradiţie, slujind prin Sfânta Liturghie şi viaţa în Duhul Sfânt cu Iisus

Hristos la sfinţirea omului şi a naturii.

Unitatea văzută a Bisericii din primul mileniu este reperul de la care pleacă

Ortodoxia în afirmarea unităţii ecumenice. De altfel, acest model ea l-a păstrat şi

2 Scrisoarea Sf. Părinte Ioan Paul al II-lea către episcopii din continentul european… în „Ortodoxia şi Consiliul Ecumenic al Bisericilor“, de Pr. Prof. I. Bria, p.8

5

după iulie 1954, întrucât Patriarhia ecumenică nu şi-a extins jurisdicţia peste

celelalte Biserici locale, având doar recunoaşterea onorifică amintită, iar rolul de

etnarh, deţinut anterior de patriarhul ecumenic în Imperiul Otoman, a încetat cu

destrămarea acestuia.

Angajarea Ortodoxiei în dialog cu celelalte confesiuni este evidentă. Au fost

puse în evidenţă elementele comune, au fost formulate probleme aparent eterogene,

au fost deschise porţi noi de dialog şi mărturie comună.

3. BISERICA ORTODOXĂ ŞI MIŞCAREA ECUMENICĂ

Bisericile Ortodoxe locale au avut de-a lungul istoriei Consiliului Ecumenic al

Bisericilor diferite poziţii, conţinutul documentelor elaborate de ele diferind de la o

perioadă la alta.

Poziţia puţin discretă din primele secole s-a schimbat radical, ca urmare a

recomandării Conferinţei Panortodoxe de la Rodos din 1961 de a se intensifica

relaţiile şi participarea la Mişcarea ecumenică.

În perioada 1948-1980 s-au elaborat criteriile eclesiologice şi principiile de

colaborare cu Consiliul Ecumenic al Bisericilor, astfel:

- problema ecumenică nu reprezintă unitatea Bisericii păstrată în mod istoric

şi văzut în Biserica Ortodoxă, ci dezmembrarea istorică a creştinilor

- restaurarea unităţii văzute a Bisericii nu înseamnă uniformitate sau

pluralitate confesională, ci integrare şi sinteză de credinţă comună, de unitate în

diversitate şi în comuniune.

- scopul ecumenismului este de a regăsi „baza euharistică“ a unităţii văzute

- acceptarea ecumenică a elementelor convergente şi complementare în toate

Bisericile creştine reprezintă integrarea acestora în „credinţa comună“ a Tradiţiei

neîntrerupte.

- procesul Tradiţiei presupune recunoaşterea diversităţii

6

- respingerea oricărei forme de prozelitism şi neamestecul în treburile interne

ale altor Biserici locale, respingerea uniatismului ca formă de prozelitism

reprezintă morala firească ecumenică.

După a şaptea adunarea generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor,

relaţiile dintre Bisericile Ortodoxe şi Consiliul ecumenic intră într-o fază critică,

fapt remarcat în „Reflexii ale participanţilor ortodocşi“ la Canberra, unde se face

aluzie la abaterea Consiliului ecumenic de la scopul iniţial, de restaurare a unităţii

văzute a Bisericilor, devenind un forum de schimb de opinii fără nici o bază

teologică creştină autentică.

De asemenea, la Colocviul interortodox despre Bisericile Ortodoxe şi

Consiliul Ecumenic al Bisericilor de la Chambesy, Elveţia, din 12-16 septembrie

1991, făcându-se rezumatul poziţiilor ortodoxe faţă de Consiliu, expuse în

„declaraţii separate, se atrage atenţia asupra faptului că recunoaşterea reciprocă

între Biserici nu este obligatorie, Bisericile Ortodoxe nu pot oferi şi nici accepta, în

situaţia de atunci, ospitalitate euharistică“.

La Întrunirea de la Fanar din 15 martie 1992 a superiorilor Bisericilor

Ortodoxe locale este redefinită poziţia acestora faţă de Consiliul Ecumenic al

Bisericilor, redactându-se Mesajul oficial, în care se afirma: „Participarea (la

Mişcarea ecumenică, n.n.) s-a bazat pe convingerea că ortodocşii trebuie să

contribuie la realizarea unităţii cu toată puterea lor, dând mărturie faţă de Biserică

– una şi nedespărţită a Apostolilor, a Părinţilor şi a Sinoadelor Ecumenice. În

acelaşi timp s-a sperat că în vremuri cu mari dificultăţi, Biserica Ortodoxă ar fi

avut dreptul de a conta pe solidaritatea tuturor celor care cred în Hristos,

solidaritate afirmată în mod constant ca fiind idealul principal al Mişcării.

Biserica Ortodoxă, inspirată de spiritul reconcilierii, a participat activ de zece

ani la efortul de restaurare a unităţii creştine care constituie o poruncă expresă şi

sfântă a Domnului Hristos (In 17, 21).

Ortodocşii dezaprobă cu tărie anumite evoluţii recente în cadrul conceptului

ecumenic precum hirotonia femeii întru preoţie şi folosirea limbajului inclusiv în

7

cazul referirii la Dumnezeu, ceea ce creează obstacole serioase în calea restaurării

unităţii. 3

După întrunirea de la Patmos din februarie 1995, poziţia patriarhilor ortodocşi

este şi mai radicală, contestând, pe lângă obstacolele deja criticate, şi admiterea

homosexualităţii şi lesbianismului ca orientări sexuale normale. De altfel, în

Mesajul redactat cu această ocazie se dă un „avertisment, dacă nu un ultimatum“

privind reconsiderarea participării la ecumenismul practicat de Consiliul Ecumenic

al Bisericilor în cazul în care acesta va rămâne în continuare în mrejele acestor

„teologi“ care, fiind mai ales sociologi improvizaţi şi politicieni dezorientaţi, nu au

nimic comun cu teologia“.4

Trebuie reţinut faptul că nu numai Biserica Ortodoxă are o astfel de poziţie,

de multe ori chiar radicală (vezi: Serafim Rose, „Ortodoxia şi religia viitorului“,

trad. M. Grosu, Chişinău), ci şi două organizaţii fundamentaliste evanghelice:

Alianţa Evanghelică Mondială şi Consiliul Internaţional al Bisericilor Creştine. Ca

urmare a poziţiei Bisericii Ortodoxe exprimate la Patmos, Patriarhiile Georgiei şi

Bulgariei s-au retras din Consiliu în 1997 şi respectiv 1998.

Consultaţia inter-ortodoxă de la Tesalonic din 29 aprilie - 2 mai 1998 a

adăugat la capetele de acuzare contra unor Biserici protestante membre C.E.B. şi

sincretismul religios – o nouă orientare a curentelor de gândire ale acestora.

Totuşi, Consultaţia aceasta propune o restructurare radicală a Consiliului,

întrucât multe Biserici consideră necesară rămânerea lor în forma actuală. Ca

urmare, delegaţia ortodoxă de la a opta adunare generală de la Harare 1998, a decis

să nu participe la serviciile ecumenice, la cult şi la alte ceremonii religioase şi nu ia

parte la vot decât în cazuri particulare.

În perioada actuală, de după Harare, toate Bisericile membre ale Consiliul

Ecumenic al Bisericilor, inclusiv cele Ortodoxe, participă la un studiu despre

viziunea şi înţelegerea comună a Consiliului Ecumenic al Bisericilor. De altfel,

iniţiative în acest sens se pot observa cu mult timp în urmă. Cu ocazia sesiunii

Comitetului Central de la Geneva, din septembrie 1995, de pildă, s-a insistat 3 Biserica Ortodoxă şi Mişcarea Ecumenică în „Tratatul …“ de Pr. Prof. I. Bria, p. 2484 Telegraful român, Sibiu, nr. 37-40, 1-15 octombrie 1995, p.2, apud. Pr. Prof. I. Bria (ibidem)

8

asupra necesităţii unei „noi concepţii de sine“ a Consiliului Ecumenic al

Bisericilor. Secretarul general Dr. Konrad Raiser a propus chiar două opţiuni:

- Consiliul Ecumenic al Bisericilor să instituie o categorie aparte de membri

ca parteneri ecumenici (care nu sunt membri), sau

- Consiliul Ecumenic al Bisericilor să organizeze un forum de organizaţii

creştine ecumenice, independent de structura acestuia.

Privită în ansamblu, participarea Bisericilor Ortodoxe la Mişcarea ecumenică

a avut, în general, o istorie pozitivă, iar poziţia actuală a acestora nu face iluzorie

ideea de unitate ecumenică, ci afirmă, ca datorie, adevărata înţelegere a

problematicii creştinismului actual.

4. BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ŞI CONSILIUL ECUMENIC AL

BISERICILOR

Conştientă de vocaţia sa ecumenică, Biserica Ortodoxă Română a solicitat de

timpuriu acceptarea intrării sale în Consiliul Ecumenic al Bisericilor, ca membru

cu drepturi depline.

Scrisoarea adresată de Prea Fericitul Părinte Patriarh Justinian domnului W.A.

Visser’t Hooft este edificatoare în acest sens, afirmându-se acordul faţă de Statutul

de funcţionare a Consiliului Ecumenic al Bisericilor şi convingerea că „activitatea

acestui înalt for ecumenic va sluji marea cauză a apropierii şi până la urmă a unirii

tuturor Bisericilor şi confesiunilor creştine, pentru a da mai multă viaţă

propovăduirii şi trăirii evangheliei lui Hristos şi pentru a da şi din partea noastră

mai multă forţă creştină marilor idealuri ale omenii de azi“. 5

Înainte de prima adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor,

Biserica Ortodoxă Română a participat la Conferinţa inter-ortodoxă din iulie 1948

din Moscova, unde s-a solicitat de către Biserica gazdă neparticiparea la mişcarea

ecumenică.

5 Text rezumat în „Ortodoxia şi Consiliul Ecumenic al Bisericilor “, de Pr. Prof. I. Bria, articolul B.O.R. şi C.E.B. II, p. 68

9

La această conferinţă, din partea Bisericii Ortodoxe Române a ţinut un studiu

elaborat, pe această temă, Pr. Prof. Ioan Coman de la Institutul Teologic Bucureşti.

Prea Cucernicia sa a enunţat principiile ortodoxe ale ecumenismului şi a sugerat un

plan de pregătire a Ortodoxiei pentru ca rolul său în mişcarea ecumenică să fie

important.

Deşi, de-a lungul istoriei Consiliului Ecumenic al Bisericilor, Biserica

Ortodoxă Română a fost îndrumată să-şi retragă delegaţii, ea s-a păstrat ferm pe

poziţie, rezistând la toate presiunile anti-ecumenice. Aceasta i-a adus respectul

oficialităţilor C.E.B. şi drept urmare a fost vizitată de toţi secretarii generali:

Visser’t Hooft în 1962, Eugen Carlson Blake în 1971, Philip Potter în 1975, Emilio

Castro în 1985, Dr. Konrad Raiser.

Patriarhii Justinian şi Justin au insistat pentru relaţii autentice de dreptate şi

pace şi de aceea participarea a fost nu doar posibilă, ci din ce în ce mai numeroasă

şi mai importantă. Pentru Patriarhul Justin participarea la Consiliul Ecumenic al

Bisericilor era nedespărţită de lucrarea de colaborare panortodoxă. Prea Fericitul

Părinte Patriarh a rămas fidel acestor principii, insistând mai mult asupra păstrării

consecvenţei între dialogul teologic internaţional şi practica ecumenică locală,

denunţând astfel direct prozelitismul uniat, dar şi orice alt prozelitism anacronic şi

destabilizator.

Totuşi, poziţia generală a Ortodoxiei faţă de Consiliul Ecumenic al Bisericilor

a fost împărtăşită şi de Biserica Ortodoxă Română, în ultimul timp. Drept urmare,

Comitetul Central al Consiliului, ţinut la Hanovra în perioada 10-20 august 1988

adoptă o Recomandare în legătură cu România, propunerea fiind acceptată de

delegaţia română condusă de I.P.S. Antonie Plămădeală. Raportul a fost prezentat

de secretarul general Dr. Emilio Castro la conferinţa de la Moscova din 16-27 iulie

1989, care a afirmat libertatea de misiune şi mărturie a Bisericilor din România, în

ciuda condiţiilor totalitare. De altfel, vizitatorii României au fost „impresionaţi de

vitalitatea Bisericilor din România şi de întărirea relaţiilor ecumenice dintre

acestea“. 6

6 „Ortodoxia şi Consiliul Ecumenic al Bisericilor“, art. cit. p. 72.

10

Deşi unii dintre membrii Comitetului Central au insistat pentru o rezoluţie

care să nu facă obiectul raportului secretarului general, totuşi acesta a fost acceptat,

incluzând referirile obiective despre România, ca urmare a intervenţiei benefice a

P.S. Episcop Vicar Nifon Ploieşteanul, actualmente Arhiepiscop de Târgovişte,

care a cerut ca înţelepciunea şi spiritul ecumenic să domine, în luarea unei decizii

care să ducă la pace şi reconciliere şi nu la conflict şi tensiune.

Evocându-se însă violarea drepturilor umane în România, la Comitetul

General de la Genea (23-30 martie 1990), membrii C.E.B. s-au scindat în două

grupe de susţinători ai raportului de la Moscova şi de contestatari. Încercând

elucidarea, P.S. Episcop Daniel, actualmente Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei,

a evidenţiat faptul că pocăinţa nu este o chestiune politică, ci una spirituală.

Consiliul s-a disculpat ulterior, afirmând că nu a susţinut şi nici nu a încurajat

regimul totalitar, dar prin „diplomaţia tăcerii“ a prezervat viaţa şi activitatea

Bisericilor din România.

Pentru Biserica Ortodoxă Română actuală, dezvoltarea relaţiilor ecumenice şi

locale reprezintă un atuu în activitatea sa. Ea nu se izolează şi nici nu se retrage din

orice formă ecumenică, rămânând în continuare un membru activ, în special prin

noua generaţie de ierarhi şi teologi angajaţi deplin în Mişcarea ecumenică.

În această direcţie se înscriu relaţiile cu Patriarhia ecumenică şi cu Bisericile

Ortodoxe surori, dar şi cu Biserica Romano-Catolică, dialogul teologic culminând

cu vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România, la invitaţia Prea Fericitului Patriarh

Teoctist, în 7-9 mai 1999 – fiind prima vizită a unui papă într-o ţară majoritar

ortodoxă; apoi contactele cu Bisericile necalcedoniene, cu Biserica Evanghelică

din Germania şi cu Biserica Anglicană.

Biserica Ortodoxă Română este prezentă în continuare la întrunirile C.E.B.,

de pildă la a VII-a adunare generală de la Canberra participând o delegaţie condusă

de Mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei, iar la cea de-a opta de la Harrare,

o delegaţie condusă de I.P.S. Nifon Mihăiţă, fost vicar patriarhal.

Delegaţii ale Bisericii noastre sunt prezente la diferite întruniri ale Conferinţei

Bisericilor Europene.

11

De asemenea, se continuă legăturile şi cu celelalte confesiuni creştine din ţara

noastră, dar şi cu alte culte, în cadrul „ecumenismului local“ românesc, de pildă

Întrunirea internaţională „Oameni şi religii“, desfăşurată la Bucureşti, în perioada

26-31 august 1998 etc.

Înţelegerea sensului creştin al progresului şi a năzuinţelor ecumenice ale

creştinismului este legată în Ortodoxie în genere, dar şi pentru Biserica Ortodoxă

Română, de înţelegerea corectă a adevărurilor despre Hristos euharistic, de Sfânta

Treime, despre sobornicitate şi de universalitate a mântuirii, aspect asupra căruia

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie a insistat deplin.

Atenţia pe care Biserica Ortodoxă Română a dat-o relaţiilor inter-creştine nu

este întâmplătoare şi nici lipsită de importanţă ecumenică.

Forţa exemplului ecleziologiei sale soborniceşti inclusă în comuniunea inter-

ortodoxă este o dovadă a păstrării aceleaşi opţiuni ecumenice pe viitor.

Pr. Emil Peşetz

12

BIBLIOGRAFIE CONSULTATĂ:

1. Pr. Prof. Ion Bria, „Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică“, colecţia

Didascalos, Editura România creştină, Bucureşti, 1999

2. Idem, „Dicţionar de Teologie Ortodoxă“, E.I.B.M., Bucureşti, 1981, Mişcarea

ecumenică, pp. 258-263

3. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, „Istoria Bisericii Ortodoxe Române“,

Editura Sofia, Bucureşti, 2000. Biserica Ortodoxă după 1989, pp. 473-480 şi

Tabel cronologic al I.B.O.R., anii 1948-2000, pp. 488-492.

4. „Ortodoxia şi Consiliul Ecumenic al Bisericilor“, extrase din S.T. vol. XLIV,

nr. 12-1992 şi B.O.R. vol. CIX nr. 10-12/1991.

5. Th. M. Popescu, „Poziţia Bisericii Ortodoxe în ecumenism“, în „Ortodoxia“

nr. 2/1996, p. 187.

6. Nicolae Chiţescu, „Mişcarea ecumenică“ în „Ortodoxia“ nr. 1-2/1962, p. 30-40.

7. Pr. Prof. Dumitru Stăniloaie, „Coordonatele ecumenice din punct de vedere

ortodox“, în „Ortodoxia“ nr. 4/1967, p. 494-540.

13