biblioteca-digitala.ro · CONSILIUL ŞTIINŢIFIC: Prof. Mariana Popa – Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău Dr. Elena-Lăcrămioara Istina – Complexul Muzeal „Iulian

CARPICA

XLVIII

FONDATOR: IULIAN ANTONESCU

Coperta I – Disc din bronz cu stema României Mici (Colecția Istorie

modernă și contemporană a Muzeului de Istorie din Bacău – foto Mihnea

Baran)

Design coperţi: Dionis Puşcuţă

CONSILIUL JUDEŢEAN BACĂU

COMPLEXUL MUZEAL „IULIAN ANTONESCU” BACĂU

CARPICA

XLVIII

Editura Magic Print Oneşti

2019

CONSILIUL ŞTIINŢIFIC: Prof. Mariana Popa – Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău

Dr. Elena-Lăcrămioara Istina – Complexul Muzeal „Iulian

Antonescu” Bacău

Prof. Mihaela Băiţan – Muzeul Militar Naţional „Regele

Ferdinand I” – Filiala Bacău

Prof. Vilică Munteanu – preşedinte executiv, Fundaţia Cultural-

Ştiinţifică „Iulian Antonescu”

Prof.dr. Dimitrie-Ovidiu Boldur – Direcţia Judeţeană pentru Cultură

Bacău

Prof.dr. Anton Coşa – Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău

Prof. Iulian Bucur – Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău

Dionis Puşcuţă – Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău

COLECTIVUL DE REDACŢIE: Redactor şef: Prof. Mariana Popa – manager, Complexul Muzeal

„Iulian Antonescu” Bacău

Secretar ştiinţific: Dr. Lăcrămioara-Elena Istina

Membri: Iulian Pintilie

Prof.dr. Anton Coşa

Dr. Marius-Alexandru Istina

TEHNOREDACTARE COMPUTERIZATĂ: Dr. Marius-Alexandru Istina

CORECTURĂ: Prof.dr. Anton Coşa

Dr. Marius-Alexandru Istina

Irina-Amalia Băcăuanu

LUCRARE FINANŢATĂ DE:

CONSILIUL JUDEŢEAN BACĂU prin

COMPLEXUL MUZEAL „IULIAN ANTONESCU” BACĂU

ISSN: 1013-4182

CUPRINS

ARHEOLOGIE

ISTORIE

Emanuel Bălan, Flagelul ciumei în istoria Moldovei

(secolele XV-XIX) ........................................................................... 70

Laurenţiu Chiriac, Câteva consideraţii privind domnia lui

Pătraşcu cel Bun în Ţara Românească (1554-1557) ................. 96

Costin Clit, Proprietarii satului Văleni din ţinutul istoric al

Fălciului (secolele XVII-XIX). Documente inedite ................... 104

Ioan Ungureanu, Doamne şi domniţe din unele localităţi de pe

SiretuL mijlociu, prezentate în documentele istorice

şi în lucrările unor autori .............................................................. 145

Cornelia Cucu, Băncile populare săteşti din judeţul Bacău

la începutul secolului al XX-lea ................................................... 175

Viorel Cruceanu, Instituirea protectoratului francez în Maroc ....... 196

Alin Spânu, O tentativă de terorism la începutul

Războiului de Întregire (1916) .................................................... 203

Gheorghe A. Ştirbăţ, Nicolae Iorga şi perioada războiului pentru

reunificare naţională , 1916-1918 (III) ....................................... 209

Corneliu Ciucanu, Noua generaţie interbelică şi mentorii ei:

Vasile Pârvan şi Nae Ionescu ....................................................... 223

Gabriel Asandului, Administraţia românească în timpul

celui de-al doilea război mondial ................................................. 246

Nicolae Ursulescu, Consideraţii privind cercetarea culturii

Cucuteni în perioada post 1989 ............................................ 9

Florin Moţei, Biserica evanghelică Bod. Cercetările arheologice

din anul 2007 ................................................................................... 29

Ion Mareş, Cercetările arheologice inedite ale profesorului doctor

Alexandru Artimon la Mănăstirea Răchitoasa,

judeţul Bacău .......................................................................... 53

GENEALOGIE, HERALDICĂ, NUMISMATICĂ

Elena Brisiuc-Boncu, Rodul lui Arbure de la Vorona ...................... 272

Ştefan S. Gorovei, Artur Gorovei – cercetător al istoriei

sale familiale .................................................................................. 282

Anton Coşa, Stema României Mici pe obiecte armoriate

de la Muzeul de Istorie din Bacău .............................................. 326

Dorel Bălăiţă, Contribuţii la istoria industriei de hârtie

din Moldova. Un jeton al fabricii „Gustav Eichler”

din Piatra Neamţ ........................................................................... 361

ISTORIE BISERICEASCĂ

Aurel Florin Ţuscanu, O viaţă închinată şcolii şi bisericii.

Profesorul Petre Gârboviceanu (1862-1934) ............................ 373

Irina-Elena Boldur, Dimitrie-Ovidiu Boldur, De la vechea

Biserică „Sfântul Dumitru” Gherăieşti la

Biserica „Adormirea Maicii Domnului Bacău ......................... 386

RECENZII

Despre necropolele apulense, cu privire specială asupra celei nordice. Note de lectură (X). George Valentin

Bounegru, The Northern necropolis of Apulum.

„Ambulance Station” (Costin Croitoru) ...................................... 390

Prof.dr. Dorinel Ichim, Monumente de patrimoniu:

municipiul Bacău (Dimitrie-Ovidiu Boldur) ............................... 398

Abrevieri ................................................................................................... 400

CONTENTS/ SOMMAIRE/ INHALT

ARHEOLOGY/ ARCHÉOLOGIE/ ARCHÄOLOGIE

Nicolae Ursulescu, Considérations concernant la recherche

de la culture Cucuteni après 1989 .......................................... 9

Florin Moţei, Evanghelical Churh of Bod. Archaeological

research in 2007 ................................................................................ 29

Ion Mareş, Unpublished aechaeological discoveries by

Professor dr. Alexandru Artimon of

Răchitoasa Monastery, Bacău County ................................... 53

HISTORY/ HISTOIRE/ GESCHICTE

Emanuel Bălan, The plague scourge in the history of Moldavia

(the XV-XIX centuries) ................................................................... 70

Laurenţiu Chiriac, Some consideration regarding of

Pătraşcu the Good in Wallachia (1554-1557) ............................. 96

Costin Clit, Owners of the Văleni village in the historic County

of Fălciu (17th

-19th

centuries. Unpublished documents ............ 104

Ioan Ungureanu, Ladies and Damsels in certain Localities

on the Middle Siret, presented in Historic Documents

and the Works of certain Authors .............................................. 145

Cornelia Cucu, The popular village banks in Bacău County

at the beginning of the XXth

Century ......................................... 175

Viorel Cruceanu, L’instauration du protectorat français

au Maroc ......................................................................................... 196

Alin Spânu, An attempt at terrorism at the beginning of

World War I (1916) ....................................................................... 203

Gheorghe A. Ştirbăţ, Nicolae Iorga et la période de la Guerre

pour la reunificasion de la nations, 1916-1918 (III) .............. 209

Corneliu Ciucanu, La nouvelle génération de l’entre-deux-guerre

et ses mentors: Vasile Pârvan et Nae Ionescu ............................... 223

Gabriel Asandului, The Romania Administration in

World War II ................................................................................ 246

GENEALOGY, HERALDRY, NUMISMATICS/

GÉNÉALOGIE, HERALDIQUE, NUMISMATIQUE/

GENEALOGIE, HERALDIK, NUMISMATIK

Elena Brisiuc-Boncu, The Arbure family of Vorona ......................... 272

Ştefan S. Gorovei, Artur Gorovei – investigateur de son histoire

familiale .......................................................................................... 282

Anton Coşa, Les armoires de la Petite Roumanie sur

les objets armoriés du Musée d’Histoire de Bacău .................. 326

Dorel Bălăiţă, Beitrag zur Geschichte der Papierindustrie

in der Moldau. Eine Wertmarke der Papierfabrik

„Gustav Eichler” in Piatra Neamţ ............................................ 361

CHURCH HISTORY/ HISTOIRE DE L’ÉGLISE/

KIRCHENGESCHICHTE

Aurel Florin Ţuscanu, A life dedicated to School and Church.

School Teacher Petre Gârboviceanu (1862-1934) ................ 373

Irina-Elena Boldur, Dimitrie-Ovidiu Boldur, From the old

„Saint Demetrius” Church of Gherăieşti to „Protection

of the Mother of God” Church of Bacău .................................. 386

REVIEW/ COMPTE-RENDUS/ BEWERTUNGEN

Despre necropolele apulense, cu privire specială asupra celei nordice. Note de lectură (X). George Valentin

Bounegru, The Northern necropolis of Apulum.

„Ambulance Station” (Costin Croitoru) ...................................... 390

Prof.dr. Dorinel Ichim, Monumente de patrimoniu:

municipiul Bacău (Dimitrie-Ovidiu Boldur) ............................... 398

Abbreviations/ Abréviations/ Abkürzungen ....................................... 400

CONSIDERAŢII PRIVIND CERCETAREA CULTURII CUCUTENI

ÎN PERIOADA POST 1989

Nicolae Ursulescu

Considérations concernant la recherche de la culture Cucuteni après 1989

Résumé

La recherche de la plus représentative culture de l’Énéolithique de la Roumanie

(Ve-IVe millénaires Cal BC), Cucuteni, est suite sur l’aire comprise entre l’Est de la Transylvanie et le fleuve du Nistre/Dniestr, à partir de l’année 1989 (le début de grandes transformations pour toutes les structures de la Roumanie). Par un étroit contact avec l’archéologie occidentale, de profonds changements se sont produits aussi dans l’archéologie de la Roumanie. On mentionne les principales réalisations dans l’investigations de la culture Cucuteni, s’en insistant principalement sur l’orientation vers les recherches interdisciplinaires, ce qui a conduit à une croissance qualitative (mais aussi quantitative) du valorisation scientifique des découvertes, en accord avec les exigences actuelles de la science archéologique. La poursuite de cette ligne ascendante des recherches archéologiques dépendra également du soutien et de l'attention accordée par les autorités aux activités archéologiques.

Mots-clés: Énéolithique, Cucuteni, histoire de la recherche, interdisciplinarité. Cuvinte cheie: Eneolitic, Cucuteni, istoria cercetării, interdisciplinaritate.

În perioada postbelică, cuprinsă între sfârşitul deceniului al 5-lea şi

finalul deceniului al 9-lea din secolul XX, cercetarea epocii neolitice a fost

marcată, de efectuarea a numeroase săpături şi sondaje, precum şi a unor

intense cercetări de suprafaţă, care au avut drept efect descoperirea şi

definirea tuturor etapelor de evoluţie ale neoliticului şi eneoliticului, precum

şi a schemei generale de periodizare şi cronologie relativă. Aceasta a permis

elaborarea mai multor sinteze asupra neoliticului din România, atât în limba

română1, cât şi în limbi de largă circulaţie internaţională

2. A fost elaborată şi

1 D. Berciu, Contribuţii la problema neoliticului în Romînia în lumina noilor cercetări, Bucureşti, Ed. Academiei, 1961; Idem, Zorile istoriei în Carpaţi şi la Dunăre, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1966, p. 35-130; M. Petrescu-Dîmboviţa, Scurtă istorie a Daciei preromane, Iaşi, Ed. Junimea, 1978, p. 34-70; E. Comşa, Probleme privind cercetarea neo-eneoliticului de pe teritoriul României, în „SCIVA”, 29, 1978, 1, p. 7-31; Idem, Neoliticul pe teritoriul României – consideraţii, Bucureşti, Ed. Academiei, 1987; Vl. Dumitrescu, Al. Vulpe, Dacia înainte de Dromihete, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p. 22-50. 2 E. Comşa, Die Entwicklung, Periodisierung und relative Chronologie der jungsteinzeitlichen Kulturen Rumäniens, în „Zeitschrift für Archäologie”, 8, 1974, 1, p. 1-44; Idem, Terminologie et

10 Nicolae Ursulescu

o bibliografie a neoliticului din România, de la începuturi până în anul 19763.

Au fost săpate exhaustiv primele staţiuni neolitice (Hăbăşeşti, Truşeşti,

Cucuteni, Târpeşti) şi s-au elaborat mai multe monografii de sit. Totuşi, pe

ansamblu, gradul cantitativ (şi parţial calitativ) de valorificare ştiinţifică a

materialelor descoperite a rămas la un nivel destul de scăzut, astfel că unele

dintre acestea vor fi „redescoperite” în depozitele şi arhivele instituţiilor de

specialitate şi publicate după 1989, iar altele îşi aşteaptă încă prelucrarea

ştiinţifică.

Sfârşitul anului 1989 a marcat, în România, începutul unei lungi

perioade de tranziţie, cu schimbări majore pe plan politic, social şi

economic, având evidente repercusiuni şi în domeniul spiritual-cultural,

inclusiv în cercetarea istorico-arheologică. Eliberată treptat de spectrul

directivelor politice ale regimului ultra-centralizat din perioada comunistă,

arheologia din România a început să-şi caute căile fireşti de exprimare

pentru cercetarea cu adevărat ştiinţifică a tuturor perioadelor ce intră în

câmpul său de activitate, fără priorităţi forţate de ingerinţele şi

comandamentele politice. Beneficiară a acestui nou mod de lucru, Preistoria în

general şi cercetarea epocii neo-eneolitice în special (inclusiv cultura Cucuteni,

cea mai reprezentativă civilizaţie a acestei epoci) s-au bucurat de o atenţie

sporită, atât prin cercetările de teren, cât şi în privinţa valorificării rezultatelor.

În mod concret, în arheologia românească „post-decembristă” se pot

distinge, din punct de vedere al ritmului transformărilor, două etape. În

prima, axată pe ultimul deceniu al secolului XX, s-a produs receptarea

treptată a unor noutăţi teoretice din arheologia occidentală, acomodarea cu

noul mod de percepere, abordare şi interpretare a structurilor arheologice şi

a artefactelor, în încercarea de a imprima o nouă direcţie în cercetarea

proprie. Trebuie subliniat faptul că apropierea de valorile arheologiei

contemporane occidentale s-a produs, în oarecare măsură, într-un sens

ambivalent. Pe de o parte, a apărut posibilitatea participării arheologilor

români la diferite manifestări ştiinţifice internaţionale şi de efectuare a unor contenu du Néolithique et de l’Énéolithique de la Roumanie, în Atti del X Simposio Internazionale sulla fine del neolitico e gli inizi dell’Età del Bronzo in Europa. Lazise-Verona 1980, Verona, 1982, p. 61-69; Idem, Betrachtungen über die Entwicklung der neolithischen Kulturen auf rumänischen Gebiet, în „Slovenská Archéologia”, 35, 1987, 1, p. 65-103; Idem, Le Néolithique en Roumanie, în: St. Hiller, V. Nikolov (Hrsg.), Tell Karanovo und das Balkan-Neolithikum, Salzburg, 1989, p. 83-125; D. Berciu, Romania before Burebista, în colecţia: Ancient Peoples and Places, London-New York-Washington, Thames and Hudson, 1967; Vl. Dumitrescu, Al. Bolomey, Fl. Mogoşanu, Esquisse d’une préhistoire de la Roumanie jusqu’à la fin de l’Âge du Bronze, Bucarest, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983. 3 E. Comşa, Bibliografia neoliticului pe teritoriul României, I-II, Bucureşti, 1976-1977.

Consideraţii privind cercetarea culturii Cucuteni în perioada post 1989 11

călătorii de studii şi documentare, precum şi a instruirii unor studenţi şi tineri

doctoranzi la universităţi de prestigiu (mai ales prin programele Socrates şi

Erasmus, oferite de Uniunea Europeană, ca şi prin bursele DAAD şi Humboldt,

puse la dispoziţie de Germania). Pe de altă parte, a crescut vizibil interesul

arheologilor apuseni faţă de descoperirile din estul Europei, care, de multe ori,

reprezentau o adevărată terra incognita, datorită întreruperii/ diminuării la un

nivel minim a contactelor ştiinţifice dintre cele două zone. Din acest punct de

vedere, valorile culturii Cucuteni au reprezentat un adevărat punct de atracţie,

ceea ce explică prezenţa mai multor arheologi francezi, germani, englezi,

italieni, americani în cadrul unor echipe mixte pe şantiere din Moldova sau

participarea la proiecte comune de cercetare.

În cea de a doua etapă (cuprinsă şi pătrunsă de suflul inovator al

noului secol şi mileniu, care a oferit prilejul unui bilanţ şi al unei evaluări a

perspectivelor imediate şi mai îndepărtate) a început implemetarea unor noi

structuri organizatorice, capabile să stimuleze schimbările practice din

cercetarea arheologică românească, în vederea unei interpretări cât mai

aprofundate şi complexe a descoperirilor. Deoarece această etapă se află

încă în plină desfăşurare, având încă nevoie de clarificări, de un cadru

legislativ bine statuat (şi mai ales respectat!) şi de organizare (atât internă, în

breasla arheologilor, cât şi în relaţia cu autorităţile decidente), nu vom trata

exhaustiv realizările în domeniu, ci ne vom opri mai mult asupra direcţiilor

fundamentale ale evoluţiei şi perspectivelor.

Limitându-ne strict la aria noastră de interes (cuprinsă între estul

Transilvaniei şi fluviul Nistru), din punct de vedere organizatoric, vechiul

sector al Institutului de Istorie şi Arheologie din Iaşi s-a transformat, chiar la

începutul anului 1990, în Institut de Arheologie, sub egida Filialei din Iaşi a

Academiei Române4. Noul institut (care continuă publicarea periodicului

„Arheologia Moldovei”) are un sector de preistorie, în cadrul căruia

activează şi cercetătorii interesaţi de epoca neo-eneolitică.

Vechile instituţii muzeale din Moldova şi din sud-estul Transilvaniei

şi-au continuat activitatea, unele sub egida ministerului de resort, altele în

subordonare administrativ-financiară faţă de consiliile judeţene sau municipale.

Este demn de remarcat faptul că fiecare muzeu important (Iaşi, Suceava,

Botoşani, Piatra Neamţ, Bacău, Vaslui, Bârlad, Galaţi, Focşani, Braşov, Sfântu

Gheorghe) are propria sa publicaţie5, în care se regăsesc şi valoroase studii de

4 V. Chirica, D. Aparaschivei, Institutul de Arheologie Iaşi, BAI XIII, Iaşi, Ed. Helios, 2004. 5 Cercetări istorice (Iaşi); Suceava. Anuarul Muzeului Bucovinei (Suceava); Hierasus, apoi

Acta Moldaviae Septentrionalis (Botoşani); Memoria Antiquitatis (Piatra Neamţ); Carpica


arheologie, inclusiv despre cultura Cucuteni-Ariuşd. Merită menţionată, în mod

deosebit, crearea celor două muzee dedicate special culturii Cucuteni: cel de la

Piatra Neamţ (în cadrul Complexului Muzeal Judeţean Neamţ), constituit în

20056 şi cel de la Iaşi (în cadrul Muzeului Universităţii „Al.I. Cuza”), înfiinţat

în 2010.

În fine, al treilea nucleu al cercetării arheologice îl reprezintă

colectivele de arheologie din cadrul unor instituţii de învăţământ superior.

Pe lângă mai vechiul Seminar de Arheologie al Facultăţii de Istorie a

Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (editor al revistei „Studia

Antiqua et Archaeologica”), au apărut colective de arheologi, cu specialişti

în domeniul neoliticului, la universităţile din Galaţi (cu publicaţia „Analele

Universităţii Dunărea de Jos Galaţi”, seria Istorie) şi, mai ales, din Suceava

(cu publicaţia „Codrul Cosminului”, reprezentând seria Istorie la „Analele

Universităţii Şefan cel Mare”).

Trebuie menţionat şi faptul că, sub egida Comisiei Naţionale de

Arheologie şi a direcţiilor specializate din Ministerul Culturii, se

organizează, în fiecare an, sesiunea de rapoarte în care se prezintă

principalele rezultate ale cercetărilor arheologice din anul precedent; aceste

rapoarte sunt publicate operativ, începând din 1994, în „Cronica cercetărilor

arheologice din România”, în care se regăsesc şi importante date noi pentru

cunoaşterea perioadei neo-eneolitice, inclusiv a complexului cultural

Precucuteni-Cucuteni.

În cazul tuturor celor trei categorii de instituţii din România, cu atribuţii

în domeniul arheologiei, principala problemă, încă nerezolvată corespunzător

cu necesităţile reale, este cea a finanţării săpăturilor arheologice – motiv pentru

care, pe lângă subvenţiile bugetare (aflate mult sub nivelul impus de

intervenţiile necesare salvării patrimoniului arheologic), au apărut şi

sponsorizările private, cu caracter aleatoriu. În ultima perioadă, o altă sursă, tot

aleatorie, o reprezintă săpăturile de salvare, subvenţionate de beneficiarii unor

construcţii sau amenajări edilitare, asemenea intervenţii arheologice fiind însă

strict limitate la perimetrul respectivelor investiţii.

Cam la fel se prezintă situaţia şi în spaţiul dintre Prut şi Nistru, cu

menţiunea că, la Chişinău, Institutul de Arheologie a fost integrat într-un

(Bacău); Acta Moldaviae Meridionalis (Vaslui); Acta Musei Tutovensis (Bârlad); Danubius

(Galaţi); Vrancea, apoi Cronica Vrancei (Focşani); Cumidava (Braşov); Angustia (Muzeul

Naţional al Carpaţilor Răsăriteni din Sf. Gheorghe) şi Aluta-Acta, apoi Acta Siculica

(Muzeul Naţional Secuiesc din Sf. Gheorghe). 6 Gh. Dumitroaia, C. Preoteasa, R. Munteanu, D. Nicola, Primul Muzeu Cucuteni din

România, BMA XV, Piatra Neamţ, Ed. Foton, 2005.


Institut al Patrimoniului, iar practica arheologică a studenţilor a continuat să

fie subvenţionată de Universitatea de Stat din Chişinău (lucru care, din

păcate, nu se mai întâmplă în România). Se observă o tendinţă, din ce în ce

mai accentuată, de constituire a unor muzee locale (cu secţii de arheologie)

în principalele centre raionale ale Republicii Moldova, precum cele de la

Bălţi, Floreşti, Orhei, Soroca, Ungheni ş.a. Un pas important l-a constituit

crearea unei Agenţii Naţionale Arheologice (în cadrul Ministerului Culturii),

care editează anual, începând din 2014, publicaţia „Arheologia preventivă în

Republica Moldova”, unde apar operativ date importante despre cele mai

noi descoperiri. De altfel, şi Comisia Naţională Arheologică din cadrul

Ministerului Culturii publică anual scurte rapoarte în „Cercetări arheologice

în Republica Moldova”. Emulaţia generală provocată de obţinerea

independenţei fostei republici sovietice se observă şi în editarea

prestigioaselor periodice „Revista arheologică” (Centrul de Arheologie al

Institutului Patrimoniului Cultural) şi „Tyragetia” (Muzeul Naţional de

Istorie a Moldovei), la care se adaugă şi „Stratum Plus. Arheologie şi

antropologie culturală” (editată de Universitatea „Şcoala Antropologică

Superioară” din Chişinău). Trebuie amintită şi colaborarea care a existat în

anii ’90 între Institutul Român de Tracologie şi Institutul de Arheologie din

Chişinău, materializată prin subvenţionarea mai multor şantiere arheologice

din Republica Moldova, printre care unele şi cu vestigii cucuteniene, precum

cele cercetate la Trinca; amplele rapoarte redactate în urma acestor săpături au

fost publicate îndeosebi în „Cercetări arheologice în aria nord-tracă”7, care

apărea sub egida Institutului de Tracologie din Bucureşti.

Barometrul cel mai sensibil şi edificator al noii direcţii de cercetare îl

reprezintă, în opinia noastră, modul în care s-a produs dezvoltarea treptată

(dar destul de rapidă) a concepţiei despre necesitatea abordării pluri- şi

interdisciplinare în arheologie. În această privinţă s-a produs un salt decisiv 7 R. Alaiba, Cercetări arheologice la Trinca-Izvorul lui Luca, R. Moldova (1994-1995), cultura Horodiştea-Gordineşti, in „CAANT”, II, 1997, p. 20-40; R. Alaiba, F. Burtănescu, Cercetările arheologice din 1996 de la Trinca-Izvorul lui Luca, raionul Edineţ, Rep. Moldova, in „CAANT”, II, 1997, p. 421-427; O. Leviţki, Investigaţiile arheologice de la Trinca, raionul Edineţ, Republica Moldova, in: „CAANT”, I, 1995, 247-278; Idem, Şantierul arheologic Trinca, campania 1996, in „CAANT”, II, 1997, p. 213-274; O. Leviţki, V. Haheu, Şantierul arheologic Trinca, campania 1995, in „CAANT”, II, 1997, p. 169-212; O. Leviţki, R. Alaiba, V. Bubulici, Raport asupra investigaţiilor arheologice efectuate în anii 1997-1998, la Trinca-Izvorul lui Luca, r. Edineţ, R. Moldova, in „CAANT”, III, 1999, p. 17-116; E. Sava, I. Manzura, M. Tcaciuc, S. Kurciatov, V. Bubulici, R. Rabinovici, V. Gucin, R. Alaiba, M. Bădău-Wittenberger, Investigaţiile istorico-arheologice efectuate în microzona Rudi-Tătărăuca Nouă-Arioneşti (raionul Donduşeni, Republica Moldova), in: „CAANT”, I, 1995, 281-357.


de la efectuarea cercetărilor interdisciplinare fără un cadru organizat (mai

ales prin relaţiile personale ale fiecărui arheolog interesat de acest tip de

cercetare), deci cu desfăşurare fără ritmicitate şi sub semnul hazardului (aşa

cum fusese înainte de 19908), la constituirea unor laboratoare şi unităţi de

cercetare specializate, înfiinţate şi susţinute printr-un cadru legislativ, ceea

ce asigură continuitate demersului interdisciplinar, în aproape toate fazele

cercetării arheologice. Benefică a fost, în acest sens, constituirea, în cadrul

Ministerului Educaţiei, a unui Consiliu Naţional al Cercetării Ştiinţifice din

Învăţământul Superior (CNCSIS), apoi a unei Agenţii Naţionale a Cercetării

Ştiinţifice (ANCS), având şi un resort special destinat finanţării cercetării.

Sub egida acestor noi instituţii, s-au constituit, încă din 2000, centre de

cercetare acreditate, pe lângă diferite facultăţi şi departamente ale

universităţilor. Astfel, la Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi s-a format

Centrul Interdisciplinar de Cercetări Arheoistorice (CISA), care şi-a propus

promovarea susţinută a cercetării interdisciplinare în arheologie9. Membrii

centrelor de cercetare au putut concura la obţinerea unor granturi de

cercetare, oferite de CNCSIS şi ANCS. De exemplu, la Iaşi, specialiştii în

problemele neoliticului de la Universitate şi Institutul de Arheologie au

dobândit, până în prezent, cel puţin 12 asemenea granturi, cu teme

referitoare la acest domeniu; succese notabile, în acest sens, au fost obţinute

şi de neoliticienii de la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava şi de

cei din cadrul Complexului Muzeal Judeţean Neamţ.

Un pas înainte a fost făcut în anul 2006, când s-a obţinut de la Ministerul

Educaţiei, tot printr-un grant, o importantă finanţare pentru constituirea unei

Platforme de laboratoare arheologice cu funcţionalitate interdisciplinară; în

felul acesta, s-a format, în cadrul Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, Platforma 8 M. Petrescu-Dîmboviţa, Quelques-uns de principaux résultats des recherches interdisciplinaires relatifs à la civilisation de Cucuteni, în: P. Georgieva (ed.), The Fourth Millenium BC. Proceedings of the International Symposium Nessebar (Bulgaria), 28-30 August 1992, Sofia, Edition of New Bulgarian University, 1993, p. 54-61. 9 N. Ursulescu, Fondation du Centre Interdisciplinaire d’Etudes Archéohistoriques, în „SAA”, 9, 2003, p. 517-522. Pentru un stadiu al cercetării interdisciplinare la Iaşi, la începutul secolului XXI, vezi: M. Petrescu-Dîmboviţa, Unele probleme ale culturii Cucuteni în context interdisciplinar, în: P.H. Stahl (coord.), Omagiu Virgil Cândea la 75 de ani, Bucureşti, Ed. Academiei, 2002, p. 107-120; D. Monah, Cercetarea ieşeană asupra neo-eneoliticului din Moldova în perioada 1949-1999, în „ArhMold”, 22 (1999), 2002, p. 151-158; N. Ursulescu, Cercetarea arheologică interdisciplinară în centrul universitar Iaşi şi unele probleme actuale şi de perspectivă ale arheologiei, în: Dr. Popovici, M. Anghelinu (eds.), Cercetarea arheologică pluridisciplinară în România. Trecut, prezent, perspective, Muzeul Naţional de Istorie a României. Bibl. Muzeului Naţional – Seria Cercetări Pluridisciplinare X, Târgovişte, Ed. Cetatea de Scaun, 2006, p. 34-38.


Arheoinvest, cu participarea unor specialişti de la Facultăţile de Istorie

(Seminarul de Arheologie, CISA, Laboratorul de investigare ştiinţifică şi

conservare a bunurilor de patrimoniu cultural10

), Biologie (arheozoologie,

arheobotanică, palinologie, ADN), Geografie-Geologie (geomorfologie,

hidrologie, cartografie-topografie, GIS, mineralogie) şi Fizică (investigarea

structurii materialelor, termoluminiscenţă, măsurători radiocarbon), care

contribuie la determinarea şi interpretarea complexă a vestigiilor şi

artefactelor rezultate din descoperirile arheologice. În cadrul acestei

Platforme o dezvoltare deosebită a luat-o, cu ajutorul dotărilor performante

din laboratorul mobil, cercetarea de teren non-invazivă, care permite

stabilirea planului de ansamblu al unui sit arheologic, cu toate structurile

sale, precum şi obţinerea unor detalii pe parcursul săpăturilor. Pentru

sprijinirea integrării ştiinţifice a celor mai merituoşi dintre tinerii doctoranzi

sau a celor care şi-au susţinut doctoratul, conducerea Universităţii a luat

iniţiativa salutară a constituirii unui Departament de Cercetare

Interdisciplinară, care să ofere cadrul organizatoric al colaborării dintre diverse

domenii, inclusiv pentru cei care activează în Platforma Arheoinvest.

Investigaţiile efectuate de cercetătorii din Iaşi pentru cunoaşterea

complexului cultural Precucuteni-Cucuteni s-au materializat prin câteva

lucrări monografice, cu orientare interdisciplinară, în domenii precum

habitatul11

, arheozoologia şi arheobotanica12

sau prelucrarea diferitelor

materii prime (utilaj litic, textile)13

. Pe lângă acestea, au fost publicate şi 10 Laboratorul editează, din iniţiativa Prof.dr. Ion Sandu, publicaţia „International Journal of Conservation Science”. 11 M.C. Văleanu, Omul şi mediul natural în neo-eneoliticul din Moldova, Iaşi, Ed. Helios, 2003; G. Bodi, R. Pîrnău, M. Danu, R. Cavaleriu, Cercetări interdisciplinare în neo-eneoliticul din nord-estul României, Iaşi, Ed. Universităţii „Al.I. Cuza”, 2013; A. Asăndulesei, GIS (Geographic Information System), fotometrie şi geofizică în arheologie: investigaţii non-invazive în aşezări Cucuteni, Iaşi, Ed. Universităţii „Al.I. Cuza”, 2015; V. Cotiugă, Locuinţele eneolitice de pe teritoriul României, Iaşi, Ed. Universităţii „Al.I. Cuza”, 2015; F.A. Tencariu, Instalaţii de ardere a ceramicii în civilizaţiile pre- şi protoistorice de pe teritoriul României, Iaşi, Ed. Universităţii „Al.I. Cuza”, 2015; I.C. Nicu, Hydrogeomorphic risk analysis affecting Chalcolithic archaeological sites from Valea Oii (Bahlui) watershed, Northeastern Romania. An interdisciplinary approach, New York-Dordrecht-London, Springer, 2016. 12 M. Udrescu, L. Bejenaru, C. Hrişcu, Introducere în arheozoologie, Iaşi, Ed. Corson, 1999; R. Cavaleriu, L. Bejenaru, Cercetări arheozoologice privind cultura Cucuteni, faza A, Iaşi, Ed. Universităţii „Al.I. Cuza”, 2009; Fl.C. Oleniuc, Arheozoologia culturii Cucuteni, faza B pe teritoriul României, Iaşi, Ed. Ştef, 2011; L. Bejenaru, S. Stanc, Arheozoologia Neoliticului din Estul şi Sud-Estul României, Iaşi, Ed. Universităţii „Al.I. Cuza”, 2013; F. Monah, D. Monah, Cercetări arheobotanice în tell-ul calcolitic Poduri-Dealul Ghindaru, BMA XIX, Piatra Neamţ, Ed. „Constantin Matasă”, 2008. 13 O. Cotoi, C. Grasu, Uneltele din piatră şlefuită din eneoliticul Subcarpaţilor Moldovei,


numeroase studii, în volume colective, în reviste din ţară şi de peste hotare,

care au abordat, de asemenea, diverse aspecte interdisciplinare: cercetări

non-invazive, arheologia spaţială şi a mediului14

, arheozoologie,

palinologie, arheobotanică, pedologie15

, analiza artefactelor, ocupaţii,

Iaşi, Ed. Corson, 2000; V. Merlan, Arme şi unelte din silex şi piatră în eneoliticul Moldovei

dintre Carpaţi şi Prut2, Iaşi, Ed. Lumen, 2008; S. Ţurcanu, Industria litică cioplită a

neoliticului Moldovei, Iaşi, Ed. Universităţii „Al.I. Cuza”, 2009; C. Marian, Meşteşugurile

textile în cultura Cucuteni, Iaşi, Ed. Trinitas, 2009. 14 A. Asăndulesei, Oblique Air Photography for Chalcolithic Sites from Eastern Romania.

Analysis and Interpretation. Some Examples, în „SAA”, XX, 2014, p. 69-89; Idem,

Magnetic prospecting on Chalcolithic sites in north-eastern Romania: some considerations

regarding intra-site spatial organisation, în „Archaeologia Polona”, 53, 2015, p. 189-194;

R. Brigand, A. Asăndulesei I.C. Nicu, Autour de la station éponyme de Cucuteni: paysage

et peuplement (Valea Oii, Iaşi, Roumanie), în „Tyragetia”, s.n., 8 (23), 2014, 1, p. 89-106;

D. Micle et alii, Archaeological geomorphometry and geomorphography. Case study on

Cucutenian sites from Ruginoasa and Scânteia, Iaşi County, Romania, în „AUVT”, 12,

2010, 2, p. 23-37; A. Mihu-Pintilie, A. Asăndulesei, Cr.-C. Stoleriu, Gh. Romanescu, GIS

methods for assessment of hydrogeomorphic risk and anthropogenic impact which affect

the archaeological sites. Case study: Dealul Mare archaeological site, Moldavian Plateau

(Romania), în „Acta Geobalcanica”, 2, 2016, 1, p. 35-43; Gh. Romanescu, V, Cotiugă, A.

Asăndulesei, Cr.-C. Stoleriu, Use of the 3D scanner in mapping and monitoring the

dynamic degradation of soils. Case study of the Cucuteni-Băiceni Gully on the Moldavian

Plateau (Romania), în „Hydrology and Earth System Sciences”, 16, 2012, p. 953-966; N.

Ursulescu, V.Cotiugă, A. Asăndulesei, M.-G. Vasilencu, Unele consideraţii privind

habitatul cucutenian de la Fedeleşeni şi Hândreşti (judeţul Iaşi), în: C. Croitoru, G.D.

Hânceanu (eds.), Miscellanea Historica et Archaeologica in honorem Vasile Ursachi

octogenarii, Brăila, Ed. Istros, 2015, p. 177-192; N. Ursulescu, Vasile Cotiugă, Le changement

de l’aspect des habitats de longue durée et avec des éléments de fortification du complexe

culturel Precucuteni-Cucuteni, în: C. Preoteasa, C.-D. Nicola (eds.), L’impact anthropique sur

l’environnement durant le Néo-Enéolithique du Sud-Est de l’Europe. In honorem Dr. Gheorghe

Dumitroaia, BMA XXXI, Piatra Neamţ, Ed. „C. Matasă” 2014, p. 201-238. 15 L. Bejenaru, La comunità della civiltà Cucuteni e l’ambiente: dati archeozoologici, în: N.

Ursulescu, R. Kogălniceanu, C. Creţu (eds.), Cucuteni. Tesori di una civilta preistorica dei

Carpazi, Iaşi – Roma, Universitatea „Al.I. Cuza” & Accademia di Romania, 2008, p. 29-38;

L. Bejenaru, D. Monah, Depictions of Birds in the Cucuteni-Tripolye Civilisation, în

„International Journal of Osteoarchaeology”, 24, 2014, p. 424-437; G. Bodi, R. Pîrnău, M. Danu,

R. Cavaleriu, New data on subsistence activities during the Cucuteni Culture, în: G. Bodi,

M. Danu, R. Pîrnău (eds.), De hominum primordiis. Studia in honorem Professoris Vasile

Chirica, Iaşi, Ed. Universităţii „Al.I. Cuza”, 2013, p. 99-125; M. Danu, G. Bodi,

Archaeological Palynology in Romania, în „SAA”, 21, 2015, 1, p. 113-121; S. Haimovici,

Caracterizarea arheozoologică a unor resturi animaliere găsite în aşezări din neolitic şi eneolitic

de pe teritoriul estic al României actuale, în „ArhMold”, 32, 2009, p. 299-333; F. Monah,

Răspândirea plantelor cultivate în spaţiul carpato-nistrean în mileniile VI-IV î.H., în „ArhMold”,

27, 2004, p. 289-300; Fl.C. Oleniuc, L. Bejenaru, I. Ion, Animal paleopathology in


prelucrarea materiilor prime16

ş.a. Platforma Arheoinvest a iniţiat

prehistoric settlements: archaeozoological data concerning the Cucuteni B sites of Poduri-

Dealul Ghindaru (Bacău County) and Feteşti-La Schit (Suceava County), în „AŞUI”, s.

Biol. Anim., 56, 2010, p. 211-218; R. Pîrnău, G. Bodi, M. Danu, R. Cavaleriu, Integrating soil

parameters in correlative studies regarding archaeological sites. Interdisciplinary research

on neo-eneolithic settlements from Romania, în: 12th International Multidisciplinary

Scientific GeoConference SGEM 2012, 16-22 June, Albena, Bulgaria. Conference

Proceedings, vol. IV, Sofia, 2012, p. 114-124; N. Ursulescu, Archéologie et archéozoologie

dans l’habitat de Isaiia (com. de Răducăneni, dép. de Iaşi), în: L. Bejenaru (ed.),

Archaeozoology and Paleozoology Summercourses, Iaşi, Ed. Universităţii „Al.I. Cuza”,

2004, p. 79-95; N. Ursulescu, L. Bejenaru, V. Cotiugă, Prelucrarea caninilor de mistreţ în

cultura precucuteniană în lumina descoperirilor de la Târgu Frumos (jud. Iaşi), în „AMT”,

I, 2006, p. 64-81. 16 G. Bodi, L. Solcan, Consideraţii asupra unei posibile tipologii funcţionale a formelor

ceramice cucuteniene specifice fazei A, în „ArhMold”, 33, 2010, p. 315-323; G. Bodi, V.

Vasilache, R. Pîrnău, On the Craft and Art of Cucuteni Potters. A case study, în: V. Spinei,

N. Ursulescu, V. Cotiugă (eds.), Orbis Praehistoriae. Mircea Petrescu-Dîmboviţa – in

memoriam, Iaşi, Ed. Universităţii „Al.I. Cuza”, 2015, p. 451-464; V. Cotiugă, I. Sandu, V.

Vasilache, N. Ursulescu, Atypical local accumulation of calcium carbonate deposits in

prehistoric ceramics during underground lying, în: V. Cotiugă, Şt. Caliniuc (eds.),

Interdisciplinarity Research in Archaeology. Proceedings of the First Arheoinvest

Congress, 10-11 June 2011, Iaşi, Romania, BAR International Series 2433, Oxford, 2012,

p. 209-214; O.N. Crandell, D.-M. Vornicu, Aspects of long distance trade by the

Precucuteni culture, în „Transylvanian Review”, 14, 2015, 2, p. 85-108; C.-M. Mantu, M.

Ştirbu, N. Buzgar, Consideraţii privind obiectele din piatră, os şi corn din aşezarea cucuteniană

de la Scânteia (1985-1990), în „ArhMold”, 18, 1995, p. 115-132; C. Marian, M. Ciocoiu,

Impresiuni de materiale textile pe ceramica arheologică descoperită la Cucuteni, în

„Revista română de textile – pielărie” (Iaşi), 2004, nr. 2, p. 95-108 (Partea I); nr. 3, p. 19-32

(Partea a II-a); V. Spinei, Piese de silex volhynian în complexele eneolitice din Moldova de

la vest de Prut, în: V. Spinei, N. Ursulescu, V. Cotiugă (eds.), Orbis Praehistoriae. Mircea

Petrescu-Dîmboviţa – in memoriam, Iaşi, Ed. Universităţii „Al.I. Cuza”, 2015, p. 283-354;

S. Ţurcanu, Trăsăturile industriei litice cioplite din prima fază a culturii Precucuteni.

Aşezarea de la Traian-Dealul Viei (jud. Neamţ), în: N. Ursulescu, C.-M. Lazarovici (eds.),

Cucuteni 120 – valori universale, Iaşi, Ed. Sedcom Libris, 2006, p. 131-154; Eadem,

Asupra prezenţei pumnalelor din os în cadrul complexului cultural Cucuteni-Tripolie, în

„CercIst”, s.n., 30-31, 2011-2012, p. 7-15; Eadem, Consideraţii privind obiectele de

podoabă realizate din cochilii de moluşte în cadrul complexului cultural Cucuteni-Tripolie,

în: G. Bodi, M. Danu, R. Pîrnău (eds.), De hominum primordiis. Studia in honorem Professoris

Vasile Chirica, Iaşi, Ed. Universităţii „Al.I. Cuza” 2013, p. 171-195; Eadem, Cucutenian body

ornamenting items: from the raw materials perspective, în „ArhMold”, 36, 2013, p. 61-78;

Eadem, Consideraţii privind statuetele zoomorfe pictate din arealul civilizaţiei Cucuteni-

Tripolie, în „CercIst”, 34, 2015, p. 7-35; M.-C., Văleanu, Ocurenţa silexului în nord-estul

României în contextul locuirilor preistorice din zonă, în „CercIst”, 34, 2015, p. 37-108; A.

Vornicu, Technological behaviour in the manufacturing of bone pointed tools: a case study

on the Chalcolithic settlement from Târgu Frumos (Iaşi County, Romania), în: M. Mărgărit,


desfăşurarea, la Iaşi, a trei congrese internaţionale (2011-2013)17

şi a câtorva

simpozioane tematice. Remarcabil este şi faptul că tendinţa spre abordarea

interdisciplinară a cercetărilor arheologice nu s-a manifestat doar la Iaşi, ci

şi în alte centre importante din Moldova, dintre care cităm aici doar

preocupările, finalizate cu importante realizări, de la Suceava18

, Bacău19

şi

G. LeDosseur, A. Averbouh (eds.), An overview of the exploitation of hard animal

materials during the Neolithic and Chalcolithic, Târgovişte, Ed. Cetatea de Scaun, 2014, p.

137-154; D.-M. Vornicu, The use-wear analysis of some knapped stone tools from the

Precucuteni settlement of Isaiia-Balta Popii, Iaşi County, Romania, în: V. Cotiugă, Şt.

Caliniuc (eds.), Interdisciplinarity Research in Archaeology. Proceedings of the First

Arheoinvest Congress, 10-11 June 2011, Iaşi, Romania, BAR International Series 2433,

Oxford, 2012, p. 201-208; Eadem, The chipped stone assemblage from the Early

Chalcolithic settlement at Isaiia-Balta Popii, în „Materiale”, s.n., 13, 2017, p. 191-211. 17 V. Cotiugă, Şt. Caliniuc (eds.), Interdisciplinarity Research in Archaeology. Proceedings

of the First Arheoinvest Congress, 10-11 June 2011, Iaşi, Romania, BAR International

Series 2433, Oxford, 2012; Iidem, Second Arheoinvest Congress. Interdisciplinary

Research in Archaeology. Programme and Abstracts, Iaşi, Ed. Universităţii „Al.I. Cuza”,

2012; Iidem, Third Arheoinvest Congress. Interdisciplinary Research in Archaeology.

Programme and Abstracts, Iaşi, Ed. Universităţii „Al.I. Cuza”, 2013. 18 D. Boghian, Unele consideraţii asupra utilajului litic al complexului cultural

Precucuteni-Cucuteni/ Tripolie (I), în „CC”, s.n., 1, 1995, p. 7-42; (II), în „CC”, s.n., 2 ,

1996 , p. 4-36; Idem, Din nou despre unele surse de materie primă pentru confecţionarea

utilajului litic al comunităţilor complexului cultural Precucuteni-Cucuteni, în „Suceava”,

34-36, 2007-2009, p. 117-146; Idem, Omul eneolitic şi mediul geografic în bazinul

Bahluiului, în „CC”, s.n., 6-7 (2000-2001), 2003, p. 37-51; D. Boghian, S.-C. Enea, S.

Ignătescu, L. Bejenaru, S.M. Stanc, Comunităţile cucuteniene din zona Târgului Frumos.

Cercetări interdisciplinare în siturile de la Costeşti şi Giurgeşti, Iaşi, Ed. Universităţii

„Al.I. Cuza”, 2014; D. Boghian et alii, Rezultate preliminare ale investigaţiilor

interdisciplinare din situl de la Tăcuta-„Dealul Miclea”, jud. Vaslui, în: „ArheoVest”, I,

2013, 2, p. 487-508; D. Boghian et alii, The Anthropic Impact on the Environment in the

Middle Course of Suceava River during Neolithic and Eneolithic, în: C. Preoteasa, C.-D.

Nicola (eds.), L’impact anthropique sur l’environnement durant le Néo-Enéolithique du

Sud-Est de l’Europe. In honorem Dr. Gheorghe Dumitroaia, BMA XXXI, Piatra Neamţ,

Ed. „C. Matasă”, 2014 , p. 49-82; D. Boghian et alii, Man and Natural Environment in the

Area of the Tăcuta-Dealul Miclea / Paic Settlement (Vaslui County), în: loc.cit., p. 283-310;

D. Boghian, S.-C. Enea, R.-G. Pîrnău, The Dynamics of Precucuteni and Cucuteni habitat

of the Bahluieţ Basin (Târgu Frumos Microregion), în: C. Preoteasa, C.-D. Nicola (Eds.),

Cucuteni Culture within the European Neo-Eneolithic Context: Proceedings of the

International Colloquium „Cucuteni – 130”, BMA XXXVII, Piatra Neamţ, Ed. „C.

Matasă”, 2016, p. 411-460; D. Boghian et alii, Încercare de reconstituire a evoluţiei

peisajului preistoric în Depresiunea Prutului Mijlociu, microzona sitului cucutenian de la

Ripiceni-Holm, jud. Botoşani (partea I), în: „ArheoVest”, III, 2015, 2, p. 621-661; Ibidem,

(partea II), în: „ArheoVest”, IV, 2016, 2, p. 561-590; D. Boghian et alii, Traceological

Analysis of a Series of Lithic Chipped Tools from the settlement of Feteşti-La Schit,

http://arheoinvest.uaic.ro/research/pn2rutesuine/docs/articol.Arheovest31_487_508.pdf

http://arheoinvest.uaic.ro/research/pn2rutesuine/docs/articol.Arheovest31_487_508.pdf


Piatra Neamţ. Cercetările de la Piatra Neamţ s-au coagulat îndeosebi în jurul

Complexului Muzeal Judeţean Neamţ şi al Centrului Internaţional de

Cercetare a Culturii Cucuteni (fondat în 1995)20

, materializându-se în

activitatea a numeroase şantiere arheologice21

(unele beneficiind şi de

participarea unor specialişti străini), publicarea de monografii22

şi

Adâncata Commune, Suceava County, în: V. Cotiugă, Şt. Caliniuc (eds.), Interdisciplinarity

Research in Archaeology. Proceedings of the First Arheoinvest Congress, 10-11 June 2011,

Iaşi, Romania. BAR International Series 2433, Oxford, 2012, p. 187-200; D. Boghian, S.

Ignătescu, D. Murariu, C. Tomescu, Determinări arheobotanice pe un lot de materiale

arheologice din situl cucutenian de la Feteşti-La Schit, (com. Adâncata, jud. Suceava), în

V. Spinei, N. Ursulescu, V. Cotiugă (eds.), Orbis Praehistoriae. Mircea Petrescu-

Dîmboviţa – in memoriam, Iaşi, Ed. Universităţii „Al.I. Cuza”, 2015, p. 465-484. 19 A. Asăndulesei, L. Istina, V. Cotiugă, F.-A. Tencariu, et alii, Cesium magnetometer

survey in the Cucuteni settlement of Fulgeriş-La Trei Cireşi, Bacău County, Romania, în

„Romanian Reports in Physics”, 64, 2012, 3, 878-890; L. Bejenaru, L.-El. Istina,

Chalcolithic archaeofauna at Fulgeriş (Bacău County, Romania): a preliminary

assessment of resources, în: C.-M. Lazarovici, Al. Berzovan (eds.), Quaestiones

prehistoricae. Studia in honorem professoris Vasile Chirica. Studia Honoraria 14,

Bucureşti-Brăila, Ed. Academiei Române – Ed. Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, 2018,

251-262; S. Haimovici, A. Vornicu, Studiul arheozoologic al resturilor faunistice din situl

Fulgeriş, Cucuteni A (com. Pânceşti, jud. Bacău), în „Carpica”, 34, 2005, 357-372; R.

Pîrnău, Fulgeriş – La Trei Cireşi. Cadrul fizico-geografic şi contextul pedologic, în: G.

Bodi et alii, Cercetări interdisciplinare în neo-eneoliticul din nord-estul României. SAHD VI,

Iaşi, Ed. Universităţii „Al.I. Cuza”, 2013, 134-143; D.-M. Vornicu, Industria litică cioplită

din aşezarea eneolitică de la Fulgeriş (campaniile de săpături 2003-2014), în „Carpica”,

44, 2015, 11-32. 20 Gh. Dumitroaia, C. Preoteasa, R. Munteanu, D. Nicola, Primul Muzeu Cucuteni din

România, BMA XXVI, Piatra Neamţ, Ed. Foton, 2011, p. 24-26. 21 Amintim dintre acestea, în primul rând, pe cel de la Poduri (jud. Bacău), precum şi pe

cele din jud. Neamţ: Lunca (com. Vânători), Oglinzi, Răuceşti, Căşăria, Tg. Neamţ-

Pometea, Ţolici, Izvoare, Bodeşti-Frumuşica (noile săpături) ş.a. 22 D. Monah, Plastica antropomorfă a culturii Cucuteni-Tripolie, BMA III, Piatra Neamţ,

Centrul Internaţional de Cercetare a Culturii Cucuteni,1997 (ed. a II-a: BMA XXVII, Piatra

Neamţ, Ed. „C. Matasă”, 2012); C.-M. Mantu, Cultura Cucuteni. Evoluţie, cronologie,

legături, BMA V, Piatra Neamţ, Ed. Nona, 1998; Şt. Cucoş, Faza Cucuteni B din zona

subcarpatică a Moldovei, BMA VI, Piatra Neamţ, Ed. „C. Matasă”, 1999; D.N. Popovici,

Cultura Cucuteni, faza A. Repertoriul aşezărilor (1), BMA VIII, Piatra Neamţ, Ed. „C.

Matasă”, 2000; Gh. Dumitroaia (ed.), In memoriam Constantin Matasă, BMA X, Piatra

Neamţ, Ed. „C. Matasă”, 2001; V. Sorochin, Aspectul regional cucutenian Drăguşeni-Jura,

BMA XI, Piatra Neamţ, Ed. „C. Matasă”, 2002; D. Monah et alii, Poduri-Dealul Ghindaru.

O troie în Subcarpaţii Moldovei, BMA XIII, Piatra Neamţ, Ed. „C. Matasă”, 2003; M.

Petrescu-Dîmboviţa, M.-C. Văleanu, Cucuteni-Cetăţuie. Săpăturile din anii 1961-1966.

Monografie arheologică, BMA XIV, Piatra Neamţ, Ed. „C. Matasă”, 2004; F. Monah, D.

Monah, Cercetări arheobotanice în tell-ul calcolitic Poduri-Dealul Ghindaru, BMA XIX,

https://www.researchgate.net/profile/Luminita_Bejenaru


desfăşurarea mai multor manifestări ştiinţifice internaţionale, cele mai multe

fiind dedicate complexului cultural Cucuteni-Tripolie23

. Cercetarea non-

invazivă a siturilor cucuteniene a beneficiat şi de implicarea unor cercetători

din Germania, care au efectuat, cu aparatură performantă, investigaţii pe

teritoriul României24

şi pe cel al Republicii Moldova25

, impulsionând astfel

Piatra Neamţ, Ed. „C. Matasă”, 2008; Gh. Dumitroaia, R. Munteanu, C. Preoteasa, D.

Garvăn, Poduri-Dealul Ghindaru. Cercetările arheologice din caseta C 2005-2009, BMA

XXII, Piatra Neamţ, Ed. „C. Matasă”, 2009; V. Diaconu, Depresiunea Neamţ. Contribuţii

arheologice, BMA XXVIII, Piatra Neamţ, Ed. „C. Matasă”, 2012; C. Matasă, Opera

istorică şi arheologică (eds. C.-D. Nicola, C. Preoteasa, Gh. Dumitroaia). BMA XXXII, Piatra

Neamţ, Ed. „C. Matasă”, 2014. 23 Gh. Dumitroaia, D. Monah (eds.), Cucuteni aujourd’hui: 110 ans depuis la découverte en

1884 du site éponyme. BMA II, Piatra Neamţ, Ed. Multistar, 1996; Gh. Dumitroaia et alii

(Eds.), Cucuteni 120 de ans de recherches. Le temps du bilan. BMA XVI, Piatra Neamţ,

Ed. „C. Matasă”, 2005; C. Preoteasa, C.-D. Nicola (eds.), L’impact anthropique sur

l’environnement durant le Néo-Enéolithique du Sud-Est de l’Europe. In honorem Dr.

Gheorghe Dumitroaia. BMA XXXI, Piatra Neamţ, Ed. „C. Matasă”, 2014; Iidem (eds.),

Cucuteni Culture within the European Neo-Eneolithic Context: Proceedings of the

International Colloquium „Cucuteni – 130”, Piatra Neamţ, Romania * In Memoriam dr.

Dan Monah * In Memoriam dr. Gheorghe Dumitroaia, BMA XXXVII, Piatra Neamţ, Ed.

„C. Matasă”, 2016; D. Mischka, C. Mischka, C. Preoteasa (eds.), Beyond Excavations.

Geophysics, Aerial Photography and the Use of Drones in Eastern and South-East

European Archaeology. International Colloquium. Programme and Abstarcts, Piatra

Neamţ, Ed. „C. Matasă”, 2016. 24 C. Mischka, Geomagnetische Prospektion neolithischer und kupferzeitliche Siedlungen in

Rumänien, în „Eurasia Antiqua”, 14, 2008, p. 101-116; Idem, Neue Ergebnisse der

geomagnetischen Prospektionen neolithischer und kupferzeitlicher Siedlungen in

Rumänien, în „Eurasia Antiqua”, 15, 2009, p. 1-14; Idem, Beispiele für Ähnlichkeit und

Diversität neolithischer und kupferzeitlicher regionaler Siedlungsmuster in Rumänien

anhang von geomagnetischen Prospektionen, în: S. Hansen (Hrsg.), Leben auf dem Tell als

soziale Praxis. Beiträge des Internationalen Symposiums in Berlin vom 26.-27. Februar

2007. Kolloquien zur Vor- und Frühgeschichte, Bd. 14, Verlag Dr. Rudolf Habelt GmbH,

Bonn, 2010, p. 71-84; C.-M. Lazarovici, C. Mischka, Prospectările geomagnetice de la

Scânteia, în „ArhMold”, 39, 2016, p. 313-332; C. Mischka, D. Mischka, Al. Rubel,

Geomagnetic survey of Cucuteni-settlements in Moldova – results of the FAU – campaign

2015, în „ArhMold”, 39, 2016, p. 333-346; R. Hofmann, S. Ţerna, C.-E. Ursu, L.

Brandtstätter, H. Tiede, W. Mainusch, S. Autenrieth, Spatial organisation and population

size of small Cucuteni-Tripolye settlements: Results of geomagnetic surveys in Baia and

Adâncata, Suceava County, Bucovina, Eastern Romania, în „Journal of Neolithic

Archaeology”, 18, 2016, p. 157-189; C. Mischka, C. Preoteasa, G. Schafferer, Two ends of

one scale – Gradiometer surveys on the Cucuteni sites of Ghelăieşti and Văleni (Neamţ

County, Romania, 2016), în: D. Mischka, C. Mischka, C. Preoteasa (eds.), Beyond

Excavations. Geophysics, Aerial Photography and the Use of Drones in Eastern and South-

East European Archaeology. International Colloquium. Programme and Abstracts, Piatra


mai buna cunoaştere a siturilor acestei civilizaţii.

O menţiune aparte merită, mai ales pentru metoda etnoarheologică de

abordare, cercetarea exploatării sării, în general în preistorie şi îndeosebi în

vremea neo-eneoliticului (inclusiv cu importante vestigii din perioada

Precucuteni-Cucuteni), cu privire specială asupra numeroaselor izvoare de

apă sărată, dar şi asupra rolului pe care sarea l-a jucat în viaţa comunităţilor

din toate timpurile, elaborându-se recent chiar şi conceptul inovator de

antropologie a sării26

. În acest sens, în afară de săpături arheologice în

preajma acestor slatine (începute încă din perioada anterioară27

), s-au

întreprins şi amănunţite anchete şi experimente etnoarheologice, care au

ajutat la înţelegerea modului în care se realiza transformarea apei sărate în

sare gemă, precum şi a modalităţilor de aprovizionare cu sare. Bogăţia de

Neamţ, Ed. „C. Matasă”, 2016, p. 40-41. 25 R. Hofmann, S. Ţerna, V. Rud, L. Shatilo, G. Sîrbu, Geomagnetic surveys and

archaeological test-trenches on Early Neolithic – Late Copper Age sites from Republic of

Moldova, în: D. Mischka, C. Mischka, C. Preoteasa (eds.), Beyond Excavations.

Geophysics, Aerial Photography and the Use of Drones in Eastern and South-East

European Archaeology. International Colloquium. Programme and Abstracts, Piatra

Neamţ, Ed. „C. Matasă”, 2016, p. 18-22; S. Ţerna, K. Rassmann, K. Radloff, The Cucuteni-

Tripolye settlement of Stolniceni I (Moldova). Geophysical and archaeological

investigations (2015-2016), în: loc.cit., p. 65-69; S. Ţerna, T. Saile, M. Dębiec, M. Posselt,

Scanări geofizice şi cercetări arheologice pe situri din neoliticul târziu – eneoliticul

timpuriu de pe teritoriul Republicii Moldova (2014-2015), în „Tyragetia”, s.n., 10 (25),

2016, 1, p. 81-116; S. Ţerna, M. Vasilache, K. Radloff, Stolniceni I – new research on a

Cucuteni-Tripolye large site, în: A. Zanoci, E. Kaiser, M. Kaşuba, E. Izbiţer, M. Băţ

(Hrsg.), Mensch, Kultur und Gesellschaft von der Kupferzeit bis zur frühen Eisenzeit im

nördlichen Eurasien (Beiträge zu Ehren zum 60. Geburtstag von Eugen Sava). Tyragetia

International I, Chişinău, Ed. Bons Offices, 2016, p. 137-148; S. Ţerna, R. Hofmann, V.

Rud, L. Shatilo, G. Sîrbu, S. Heghea, O. Leviţki, Scanări geofizice şi sondaje arheologice în

situri neo-eneolitice din raioanele de nord ale Republicii Moldova din anul 2016, în:

Cercetări arheologice în Republica Moldova. Campania 2016, Comisia Naţională

Arheologică, Chişinău, 2017, p. 13-15; S. Ţerna, K. Rassmann, J. Kalmbach, Prospecţiunile

geofizice din anul 2017 în siturile cucuteniene de dimensiuni mari Stolniceni I şi Brînzeni

VIII (r-nul Edineţ), în Cercetări arheologice în Republica Moldova. Campania 2017,

Comisia Naţională Arheologică, Chişinău, 2018, p. 22-24. 26 M. Alexianu, Anthropology of Salt: a First Conceptual Approach, în: M. Alexianu, R.-G.

Curcă, V. Cotiugă (éds.), Salt Effect. Second Arheoinvest Symposium: From the

ethnoarchaeology to the anthropology of salt. 20-21 Aprilie 2012, „Al.I. Cuza” University,

Iaşi, Romania, BAR International Series 2760, Oxford, 2015, p. 1-2. 27 N. Ursulescu, Exploatarea sării din saramură în neoliticul timpuriu, în lumina descoperirilor

de la Solca (jud. Suceava), în „SCIVA”, 28, 1977, 3, p. 307-317; Gh. Dumitroaia, La station

archéologique de Lunca-Poiana Slatinii, în: M. Petrescu-Dîmboviţa et alii (eds.), La civilisation

de Cucuteni en contexte européen, BAI I, Iaşi, 1987, p. 253-258.


date existente în legătură cu aceste probleme în spaţiul est-carpatic, ca şi

vechimea deosebită a dovezilor referitoare la exploatarea sării încă din

neoliticul timpuriu, a atras şi atenţia mai multor cercetători străini (îndeosebi

din Franţa şi Anglia), care s-au implicat decisiv în activitatea unor echipe

mixte, alături de cercetătorii români, grupaţi îndeosebi în centrele de la Iaşi

(Universitatea „Al.I. Cuza”), Piatra Neamţ (Complexul Muzeal Judeţean) şi

Sfântu Gheorghe (Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni). Rezultatele

cercetărilor se regăsesc în paginile unor volume colective28

, ale unor

monografii29

, precum şi în numeroase studii publicate atât în ţară, cât şi

peste hotare30

. 28 D. Monah, Gh. Dumitroaia, O. Weller, J. Chapman (eds.), L’exploitation du sel à travers

le temps. BMA XVIII, Piatra Neamţ, Ed. „C. Matasă”, 2007; D. Monah, Gh. Dumitroaia,

D. Garvăn (eds.), Sarea. De la trecut la prezent, BMA XX, Piatra Neamţ, Ed. „C. Matasă”,

2008; V. Cavruc, A. Chiricescu (eds.), Sarea, Timpul şi Omul, Sfântu Gheorghe, Ed.

Angustia, 2006; M. Alexianu, O. Weller, R. Curcă (eds.), Anthropology of Salt: a

Diachronic Approach. Proceedings of the International Colloquium, 1-5 October 2008,

Al.I. Cuza University (Iaşi, Romania). BAR International Series 2198, Oxford, 2011; M.

Alexianu, R.-G. Curcă, V. Cotiugă (eds.), Salt Effect. Second Arheoinvest Symposium:

From the ethnoarchaeology to the anthropology of salt. 20-21 Aprilie 2012, „Al.I. Cuza”

University, Iaşi, Romania, BAR International Series 2760, Oxford, 2015; M. Alexianu, O.

Weller, R.-G. Curcă, R. Brigand, M. Asăndulesei (eds.), White Gold. French and Romanian

Projects on Salt in the extra-Carpathian areas of Romania, Kaiserslautern und Mehlingen,

Parthenon Verlag, 2015. 29 M. Alexianu, O. Weller, R. Brigand, Izvoarele de apă sărată din Moldova subcarpatică.

Cercetări etnoarheologice, Iaşi, Ed. Demiurg, 2007; A. Chiricescu, Civilizatia tradiţională

a sării în estul Transilvaniei, Sf. Gheorghe, Ed. Angustia, 2013; A. Harding, V. Kavruk,

Explorations in Salt Archaeology in the Carpathian zone, în „Archaeolingua”, 28,

Budapest, 2013.

30 D. Monah, L’exploitation du sel dans les Carpates Orientales et ses rapports avec la

culture Cucuteni-Tripolie, în V. Chirica, D. Monah (eds.), Le Paléolithique et le

Néolithique de la Roumanie en contexte européen, BAI IV, Iaşi, 1991, p. 387-400; Idem,

L’exploitation préhistorique du sel dans les Carpathes orientales, în O. Weller (ed.),

Archéologie du sel: techniques et sociétés dans la pré- et protohistoire européenne,

Rahden/ Westf., Verlag Marie Leidorf, 2002, p. 135-146; Idem, Sarea în preistoria

României, în „ArhMold”, 30, 2007, p. 87-116; Idem, L’approvisionnement en sel des tribus

chalcolithiques sédentaires et des tribus des steppes du Nord de la Mer Noire, în V.

Nikolov, K. Bacvarov (eds.), Salt and Gold: The Role of Salt in Prehistoric Europe.

Proceedings of the International Symposium in Provadia, Bulgaria. 30 September – 4

October 2010, Provadia-Veliko Târnovo, Faber Press, 2012, p. 127-141; I. Sandu, O.

Weller, M. Alexianu, Analyses archéométriques sur les moules à sel chalcolithique de l’est

de la Roumanie, în loc.cit., p. 143-153; M. Alexianu, O. Weller, R. Brigand, R. Curcă,

Ethnoarchäologische Forschungen zu den Salzwasserquellen der moldauischen

Vorkarpaten, Rumänien, în loc.cit., p. 155-172; M. Alexianu, Gh. Dumitroaia, D. Monah,


Fără a ne opri şi asupra multor alte domenii în care s-au adus contribuţii

importante în această perioadă pentru cercetarea culturii Cucuteni (precum:

arheologia socială, arheologia experimentală, arheologia aluvială,

cronologia absolută şi relativă, relaţiile cu alte culturi, studii asupra

Exploatarea surselor de apă sărată din Moldova: o abordare etnoarheologică, în „Thraco-

Dacica”, 13, 1992, p. 159-167; M. Alexianu, Implantation des habitats par rapports aux sources

salées, în A. Figuls, O. Weller (eds.), First International Archaeology Meeting about Prehistoric

and Protohistoric Salt Exploitation, Cardona, Institut de Recerques envers la Cultura,

Archaeologia Cardonensis, 2007, p. 317-327; Gh. Dumitroaia, Depunerile neo-eneolitice de la

Lunca şi Oglinzi, jud. Neamţ, în „MemAntiq”, 19, 1994, p. 7-82; V. Cavruc, Stadiul actual al

cercetărilor privind exploatarea preistorică a sării în spaţiul carpato-dunărean, în: A. Zanoci, T.

Arnăut, M. Băţ (eds.), Studia Archeologiae et Historiae Antique. Doctissimo viro Scientiarum

Archeologiae et Historiae Ion Niculiţă, anno septuagesimo aetatis suae, dedicatum, Chişinău,

„Bons Offices”, 2009, p. 21-36; Idem, Consideraţii privind schimbul cu sare în mileniile VI-II î.

Hr. în spaţiul carpato-dunărean, în „Tyragetia”, s.n., IV (XIX), 2010, p. 7-34; J. Chapman, Gh.

Dumitroaia, D. Monah, The earliest salt exploitation in the World: excavation at Lunca-Poiana

Slatinei, Neamţ County, Romania, în „Archaeological Reports”, 25 (2002-2003), University of

Durham and University of Newcastle upon Tyne, 2004, p. 34-48; N. Ursulescu, L’utilisation des

sources salées dans le Néolithique de la Moldavie (Roumanie), în: M. Otte (ed.), Nature et

Culture, I, ERAUL 68. Liège, 1996, p. 489-497; A. Asăndulesei, M. Alexianu, R.-G. Curcă, Şt.

Caliniuc, M. Asăndulesei, Settling selection patterns in the Subcarpathian areas of Romania. Salt

resources as a determining factor for prehistoric occupation, în: 14th SGEM GeoConference on

Informatics, Geoinformatics and Remote Sensing. Conference Proceedings, International

Multidisciplinary Scientific Geoconferences. 17–26 June 2014, Albena, Bulgaria, vol. III:

Photogrammetry & Remote Sensing. Section Cartography and GIS, Sofia, 2014, p. 829–839; O.

Weller, Gh. Dumitroaia, The earliest salt production in the world: an early Neolithic exploitation

in Poiana Slatinei-Lunca, Romania, în „Antiquity”, 79, 2005, nr. 306, p. 11-18; O. Weller et alii,

Première exploitatiom de sel en Europe. Techniques et gestion de l’exploitation de la source salée

de Poiana Slatinei à Lunca (Neamţ, Roumanie), în O. Weller, A. Dufraisse, P. Pétrequin (eds.),

Sel, eau et ferêt d’hier à aujourd’hui, Besançon, Presse Universitaire de Franche-Comte, 2008, p.

205-230; Iidem, Lunca-Poiana Slatinei (jud. Neamţ): cel mai vechi sit de exploatare a sării din

preistoria europeană, în „ArhMold”, 32, 2009, p. 21-39; O. Weller, R. Brigand, Recherches

systématiques autour des sources salées de Moldavie. Bilan 2011-2013 et synthèse de 10 ans de

prospections, în „MemAntiq”, 31-32, 2015-2016, p. 145-252; O. Weller, R. Brigand, L. Nuninger,

Gh. Dumitroaia, Prehistoric salt exploitation in Eastern Carpathians (Romania): a spatial

approach, în „Studia Praehistorica”, 14, 2011, p. 197-219; R. Brigand, O. Weller, Neo-Eneolithic

settlement pattern and salt exploitation in Romanian Moldavia, în „Journal of Archaeological

Science: Reports”, 17, 2018, p. 68-78; C. Preoteasa, Salt Exploitation and Valorisation by the

Human Communities of the Precucuteni-Cucuteni-Tripolye Cultural Complex, în M. Alexianu, R.-

G. Curcă, V. Cotiugă (eds.), Salt Effect. Second Arheoinvest Symposium: From the

ethnoarchaeology to the anthropology of salt. 20-21 Aprilie 2012, „Al.I. Cuza” University, Iaşi,

Romania. BAR International Series 2760, Oxford, 2015, p. 135-162; F.-A. Tencariu et alii,

Briquetage and salt cakes: an experimental approach of a prehistoric technique, în „Journal of

Archaeological Science”, 59, 2015, p. 118-131.

https://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S0305440315001569#!

https://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S0305440315001569#!


structurii şi funcţionalităţii ceramicii, studiul materiilor dure animale,

traseologie, multiple aspecte ale vieţii spirituale, organizarea a numeroase

expoziţii în ţară şi peste hotare, istoricul cercetării ş.a.), ne vom referi doar la

sintezele publicate. Astfel, au apărut lucrări care privesc preistoria de pe tot

teritoriul României31

sau doar pe cea din regiunile extracarpatice (global32

ori

zonal33

), în care este abordată şi cultura Cucuteni, iar alte lucrări tratează

anumite aspecte particulare ale acestei perioade34

. Au fost realizate şi sinteze

speciale pentru complexul cultural Precucuteni-Cucuteni (inclusiv pentru

aspectul sud-est transilvănean35

), care tratează problemele fie integral36

, fie 31 M. Petrescu-Dîmboviţa et alii, Istoria României de la începuturi până în secolul al VIII-lea,

Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1995, p. 46-48, 51-54, 64-65; M. Petrescu-Dîmboviţa,

Al. Vulpe (coord.), Istoria Românilor, I, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2001, p. 162-166, 175-

196 (ediţia a II-a: 2010, p. 154-158, 167-188); N. Ursulescu, Începuturile istoriei pe teritoriul

României, Iaşi, Ed. Demiurg, 1998, p. 110-113, 139-154 (ediţia a II-a: 2002, 110-115, 141-157). 32 S. Marinescu-Bîlcu, Les Carpates Orientales et la Moldavie, în J. Kozlowski (sous la

direction), Atlas du Néolithique européen, 1 (L’Europe orientale), ERAUL 45, Liège, 1993,

p. 191-241; V. Sorokin, Civilizaţiile eneolitice din Moldova, Chişinău, Ed. Ştiinţa, 1994; V.

Dergaciov (resp.), Istoria Moldovei. Epoca preistorică şi antică, Chişinău, Academia de

Ştiinţe a Moldovei, 2010, p. 221-264, 268-279; I. Ţurcanu, Istoria Basarabiei, vol. I,

Chişinău, Ed. Ştiinţa, 2016, p. 131-151, 164-195. 33 I.T. Dragomir, Monografia arheologică a Moldovei de Sud, I, Galaţi, 1996 (=„Danubius”,

16); V. Diaconu, Depresiunea Neamţ. Contribuţii arheologice, BMA XXXVIII, P. Neamţ,

Ed. „C. Matasă” 2012. 34 I. Mareş, Metalurgia aramei în neo-eneoliticul României, Suceava, Ed. Bucovina Istorică, 2002;

C.-M. Lazarovici, Gh. Lazarovici, Arhitectura neoliticului şi epocii cuprului din România. I

(Neoliticul), BAM IV, Iaşi, Trinitas, 2006; Iidem, Arhitectura neoliticului şi epocii cuprului din

România. II (Epoca cuprului), BAM VI, Iaşi, Trinitas, 2007. 35 A. László, Le sud-est de la Transylvanie dans le Néolithique tardif et le Chalcolithique.

Nouvelles données et considérations, în P. Georgieva (ed.), The Fourth Millenium BC.

Proceedings of the International Symposium Nessebar (Bulgaria), 28-30 August 1992, Sofia,

Edition of New Bulgarian University, 1993, 62-76; Z. Maxim, Neo-eneoliticul din Transilvania.

Date arheologice şi matematico-statistice. Bibl. Musei Napocensis, Cluj-Napoca, Muzeul Naţional

de Istorie a Transilvaniei, 1999; S.J. Sztáncsuj, Grupul cultural Ariuşd pe teritoriul Transilvaniei,

Cluj-Napoca, Ed. Mega, 2015. 36 D. Monah, F. Monah, The Last Great Chalcolithic Civilization of Old Europe, în C.-M. Mantu,

Gh. Dumitroaia, A. Tsaravopoulos (eds.), Cucuteni. The last great Chalcolithic Civilisation of Old

Europe, Athena Publishing & Printing House Bucharest, 1997, p. 15-97; C.-M. Mantu, Cultura

Cucuteni. Evoluţie, cronologie, legături, BMA V, Piatra Neamţ, 1998; M. Petrescu-Dîmboviţa,

Realizări şi perspective în cercetarea culturii Cucuteni, Bucureşti, Ed. Academiei Române,

2001; N. Ursulescu, R. Kogălniceanu, C. Creţu (a cura di), Cucuteni. Tesori di una civilta

preistorica dei Carpazi, Iaşi-Roma, Universitatea „Al.I. Cuza” & Accademia di Romania,

2008; C.-M. Lazarovici, Gh. Lazarovici, S. Ţurcanu, Cucuteni. A Great Civilization of the

Prehistoric World, Iaşi, Ed. Palatul Culturii, 2009; C.-M. Lazarovici, The Late Neolithic and


zonal37

, fie tematic38

sau pe perioade de evoluţie39

. Prin redactarea a noi

repertorii arheologice referitoare la zona noastră de interes, au fost introduse

în circuitul ştiinţific numeroase puncte noi cu descoperiri din perioada

eneolitică40

. În fine, au fost elaborate mai multe monografii de sit, unele

valorificând săpături din perioada anterioară (Truşeşti, Cucuteni, Drăguşeni,

Poduri, Preuteşti, Traian, Poieneşti)41

, iar altele prezentând rezultatele unor

Copper Age in Eastern Romania, în W. Schier, F. Draşovean (Hrsg.), The Neolithic and

Eneolithic in Southeast Europe. New Approaches to Dating and Cultural Dynamics in the

6th to the 4th Millenium BC, PAS 28, Rahden/ Westf., Verlag Marie Leidorf, p. 69-98;

M.Ju. Videjko (red. principal), Entsiklopedija trypil’skoj tsivilizatsij, I-II, Kijv, 2004. 37 V. Sorochin, Aspectul regional cucutenian Drăguşeni-Jura, BMA XI, Piatra Neamţ, Ed.

„C. Matasă”, 2002; D. Boghian, Comunităţile cucuteniene din bazinul Bahluiului, Suceava, Ed.

Bucovina Istorică – Ed. Universităţii „Ştefan cel Mare”, 2004. 38 R. Alaiba, Complexul cultural Cucuteni-Tripolie. Meşteşugul olăritului, Iaşi, Ed. Junimea, 2007;

I. Mareş, Metalurgia aramei în civilizaţiile Precucuteni şi Cucuteni, Suceava, Ed. Universităţii

„Ştefan cel Mare” – Ed. „Karl A. Romstorfer”, 2012; V. Sorochin, Orudija truda i khozjaistvo

plemen srednego Tripol’ja Dnestrovsko-Prutskogo mezhdurech’ja, Chişinău, Ed. Ştiinţa, 1991. 39 V.G. Zbenovich, Siedlungen der frühen Tripol’e-Kultur zwischen Dnestr und Südlichem Bug,

Espelkamp, Marie Leidorf Verlag, 1996; S. Bodean, Aşezările culturii Precucuteni-Tripolie A din

Republica Moldova, Chişinău, Ed. Pontos, 2001; D. Garvăn, Contribuţii la cunoaşterea culturii

Precucuteni, BMA XXX, Piatra Neamţ, Ed. „C. Matasă”, 2013; N. Ursulescu, Modèles

d’organisation de l’espace aux habitations de la culture Précucuteni entre Siret et Prut, în: V.

Chirica, M.-C. Văleanu (eds.), Etablissements et habitations préhistoriques. Structure,

organisation, symbole, BAM IX, Iaşi, Ed. PIM, 2008, p. 207-238; V. Sorochin, Consideraţii

referitoare la aşezările fazei Cucuteni A – Tripolie BI din Ucraina şi Republica Moldova, în

„MemAntiq”, 21, 1997, p. 7-83; Idem, Aşezările cucuteniene de tip Solonceni, în „MemAntiq”, 23,

2004, p. 167-202; Şt. Cucoş, Faza Cucuteni B din zona subcarpatică a Moldovei. BMA VI, Piatra

Neamţ, Ed. „C. Matasă”, 1999. 40 V. Lazăr, Repertoriul arheologic al judeţului Mureş, Târgu Mureş, Ed. Mureş, 1995; V. Cavruc

(ed.), Repertoriul arheologic al judeţului Covasna, Sfântu Gheorghe, 1998; Idem (ed.), Repertoriul

arheologic al judeţului Harghita, Sfântu Gheorghe, 2000; F. Costea, Repertoriul arheologic al

judeţului Braşov, Braşov, Ed. C2Design, 2004; M.C. Văleanu, Aşezări neo-eneolitice din

Moldova, Iaşi, Ed. Helios, 2003; E. Ciubotaru, Monumente istorice din judeţul Neamţ. 1, Situri

arheologice2, Iaşi, Ed. Timpul, 2007; C. Croitoru, Galaţi. Repertoriul descoperirilor arheologice şi

numismatice, Galaţi, Ed. Muzeului de Istorie, 2013; O.-L. Şovan, Repertoriul arheologic al

judeţului Botoşani, Muzeul Judeţean Botoşani – Institutul Naţional al Patrimoniului, Botoşani, Ed.

PIM (Iaşi), 2013; D.N. Popovici, Cultura Cucuteni, faza A. Repertoriul aşezărilor (1), BMA VIII,

Piatra Neamţ, Ed. „C. Matasă”, 2000; M. Andronic, Evoluţia habitatului uman în bazinul

hidrografic Soloneţ, din paleolitic până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Iaşi, Ed. Dosoftei, 1997;

S.M. Ryzhov, The Tripolye BII-CI sites of the Pruth-Dniester region, în Gh. Dumitroaia et alii

(eds.), Cucuteni 120 de ans de recherches. Le temps du bilan. BMA XVI, Piatra Neamţ, Ed. „C.

Matasă”, 2005, p. 193-208. 41 M. Petrescu-Dîmboviţa, M. Florescu, A.C. Florescu, Truşeşti. Monografie arheologică,

Bucureşti-Iaşi, Ed. Academiei – Complexul Muzeal Naţional „Moldova”, 1999; M. Petrescu-


cercetări efectuate după 1989 (Isaiia, Târgu Neamţ, Hoiseşti, Poduri, Pietroasa

Mică, Ruginoasa, Costeşti, Giurgeşti, Fulgeriş, Trinca)42

. Nu putem încheia

această enumerare a monografiilor de situri fără a menţiona şi remarcabila lucrare

despre celebra staţiune de la Bilcze Zŀote43

(din stânga bazinului Nistrului, azi în

componenţa Ucrainei), mult apropiată, ca aspect, de aria cucuteniană.

În concluzie, în această etapă a cercetării culturii Cucuteni (aflată încă

în plină desfăşurare şi evoluţie), s-au produs, pe fondul unui schimb treptat de

generaţii şi mentalităţi, transformări calitative fundamentale, atât din punctul

de vedere al modului de efectuare a cercetărilor pe teren, cât şi din cel al

modalităţilor complexe de investigare şi interpretare a complexelor şi

artefactelor arheologice rezultate în urma săpăturilor. În timp ce generaţia

anterioară a reuşit să-şi însuşească din mers, cel puţin parţial, noua

metodologie de cercetare, tinerii arheologi, formaţi după 1990 (mulţi dintre ei

Dîmboviţa, M.-C. Văleanu, Cucuteni-Cetăţuie. Săpăturile din anii 1961-1966. Monografie

arheologică, BMA XIV, Piatra Neamţ, Ed. „C. Matasă”, 2004; S. Marinescu-Bîlcu, Al. Bolomey,

Drăguşeni. A Cucutenian Community, Bucureşti-Tűbingen, Ed. Enciclopedică – Wasmuth

Verlag, 2000; D. Monah et alii, Poduri-Dealul Ghindaru. O troie în Subcarpaţii Moldovei,

BMA XIII, Piatra Neamţ, Ed. „C. Matasă”, 2003; N. Ursulescu, S. Ignătescu, Preuteşti-

Haltă. O aşezare cucuteniană pe Valea Şomuzului Mare, Iaşi, Ed. Demiurg, 2003; C. Bem,

Traian Dealul Fântânilor. Fenomenul Cucuteni A-B, Târgovişte, Ed. Cetatea de Scaun,

2007; C.-M. Lazarovici, M. Babeş, Poieneşti – aşezări preistorice, BAM XXII, Suceava,

Ed. Karl A. Romstorfer, 2015, p. 69-191 (Cucuteni A). 42 N. Ursulescu, F.A. Tencariu, Religie şi magie la est de Carpaţi acum 7000 de ani. Tezaurul

cu obiecte de cult de la Isaiia, Iaşi, Ed. Demiurg, 2006; G. Bodi, Hoiseşti-La Pod. O aşezare

cucuteniană pe valea Bahluiului, BAM XIII, Iaşi, Ed. PIM, 2010; Gh. Dumitroaia, R.

Munteanu, C. Preoteasa, D. Garvăn, Poduri-Dealul Ghindaru. Cercetările arheologice din

caseta C 2005-2009. BMA XXII, Piatra Neamţ, Ed. „C. Matasă”, 2009; V. Sîrbu et alii,

Pietroasa Mică-Gruiu Dării, judeţul Buzău. Descoperirile din epoca eneolitică şi a bronzului.

Biblioteca Musaios III, Brăila – Buzău, Ed. Istros, 2011; C.-M. Lazarovici, Gh. Lazarovici,

Ruginoasa-Dealul Drăghici. Monografie arheologică, BAM XX, Suceava, Ed. Karl A.

Romstorfer, 2012; D. Boghian et alii, Comunităţile cucuteniene din zona Târgului Frumos.

Cercetări interdisciplinare în siturile de la Costeşti şi Giurgeşti, Iaşi, Ed. Universităţii

„Al.I. Cuza”, 2014; L. Istina, Situl arheologic de la Fulgeriş-„La 3 Cireşi/ Dealul

Fulgeriş”, Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău, Ed. Magic Print Oneşti, 2015;

Eadem, Aşezarea cucuteniană de la Fulgeriş. Catalogul descoperirilor arheologice, Bacău-

Oneşti, Ed. Magic Print, 2016; O. Leviţki, G. Sîrbu, I. Bajureanu, Microzona Trinca în

contextul eneoliticului est-carpatic, în St. Ţerna, Bl. Govedarica (Eds.), Interactions,

Changes and Meanings. Essays in honour of Igor Manzura on the occasion of his

60th birthday, Chişinău, High Anthropological School University, 2016, p. 255-272. 43 S. Kadrow (ed.), Bilcze Zŀote: Materials of the Tripolye Culture from the Werteba and

the Ogród Sites, Biblioteka Muzeum Archeologicznego w Krakowie V, Kraków, 2013. De

menţionat că partea despre plastică a acestei monografii (p. 53-86) a fost elaborată de

cercetătoarea ieşeană Senica Ţurcanu.


în contact direct cu mediul academic din Occident), au crescut în spiritul

abordării prioritar teoretice a realităţilor arheologice, prin însuşirea şi

aplicarea practică a conceptelor procesualismului şi mai ales a ideilor post-

procesualiste. De remarcat că mulţi dintre aceşti tineri specialişti din România

şi Republica Moldova s-au dedicat studierii civilizaţiei cucuteniene, asigurând

astfel perspectiva continuării cercetării ei la un înalt nivel calitativ.

Şantierul arheologic presupune, în momentul de faţă, lucrul în echipe

interdisciplinare, cercetarea non-invazivă şi prin imagini aeriene a terenului,

înţelegerea ansamblului de factori ai paleo-mediului (care au determinat

alegerea locului de amplasare a aşezărilor), efectuarea săpăturilor pe suprafeţe

vaste (cu urmărirea strictă a microstratigrafiei44

), pentru dezvelirea integrală a

structurilor de locuire şi a zonelor adiacente (percepute în sensul conceptului

modern de household)45

, înregistrarea spaţială exactă a pieselor descoperite

(pentru înţelegerea contextului), toate acestea urmate de studierea fizico-

chimică a structurii artefactelor, de conservare şi restaurare, pentru a se

înţelege viaţa şi istoria fiecărui obiect (naşterea, abandonarea sa46

şi procesele

post-abandonare). În felul acesta se poate obţine actualmente o imagine cât

mai apropiată de realitatea trecută a vieţii oamenilor şi comunităţilor neolitice,

cu preocupările lor cotidiene, cu organizarea socială şi trăirile lor spirituale.

Rezultatul firesc al acestor noi modalităţi de abordare a siturilor şi

materialelor arheologice a fost evidenta creştere – cantitativă şi calitativă – a

producţiei istoriografice din această etapă de cercetare.

Desigur, această privire sintetică asupra stadiului atins de cercetarea

civilizaţiei cucuteniene nu a putut surprinde toate aspectele, ci doar unele pe

care (în mod subiectiv şi din considerente de spaţiu) le-am considerat mai

relevante. Ne aflăm actualmente în faţa unui interes sporit pentru cunoaşterea

civilizaţiei Cucuteni-Tripolie, reprezentativă pentru acele timpuri, datorită

elementelor sale de valoare universală. Ea a devenit, în oarecare măsură, un

adevărat brand cultural pentru această parte a Europei, mai ales datorită

expoziţiilor deschise (şi cataloagelor editate) în diverse state ale lumii (SUA,

Canada, China, Anglia, Italia, Elveţia, Grecia, Polonia ş.a.)47

. Depinde de 44 B. Randoin, D.N. Popovici, Y. Rialland, Metoda de săpătură şi înregistrarea datelor stratigrafice într-un sit pluristratificat, în „Cercetări Arheologice”, XI, 1998-2000, I, p. 199-234. 45 J. Chapman, Houses, Households, Villages, and Proto-Cities in Southeastern Europe, în D.W. Anthony, J. Chi (eds.), The Lost World of Old Europe. The Danube Valley, 5000-3500 BC, New York, New York University and Princeton University Press, 2010, p. 74-89. 46 Idem, Fragmentation in Archaeology. People, places and broken objects in Later Prehistoric South East Europe, London, Routledge, 2000. 47 N. Ursulescu, Valorificarea cercetărilor româneşti referitoare la civilizaţia Cucuteni


continuarea acestei linii ascendente a cercetării arheologice prezente şi de

sprijinul şi atenţia acordate de autorităţi pentru ca valorile eneoliticului de la

est de Carpaţi să-şi găsească şi să-şi păstreze locul printre realizările de seamă

ale trecutului îndepărtat al omenirii.

prin expoziţii internaţionale, în „CercIst”, 27-29 (2008-2010), 2011, p. 303-323; A. Maleş,

Piese de tezaur din patrimoniul Complexului Muzeal Bucovina, în expoziţii internaţionale,

în „Suceava”, 34-36 (2007-2009), 2009, p. 109-112; M. Diaconescu, Muzeul Judeţean

Botoşani în expoziţiile internaţionale de la New York, Oxford şi Atena, în „AMS”, 9, 2010,

p. 272-275; A. Kovács, Expoziţia „Cultura Cucuteni – de la simbolism la artă” desfăşurată

la Accademia di Romania din Roma-Italia – un succes al patrimoniului botoşănean, în

„AMS”, 16, 2017, p. 122-127

BISERICA EVANGHELICĂ BOD.

CERCETĂRILE ARHEOLOGICE DIN ANUL 2007

Florin Moţei

Evanghelical Church of Bod. Archaeological research in 2007

Abstract

Between 18.10-17.11.2007 preventive archaeological researches were

carried out at the evangelical church in Bod, Brașov County, which aimed at

granting archaeological discharge to perform restoration works of the monument.

For this purpose, eight sections were drawn outside the walls of the church, these

being between 3x1.5m and 2x2m. The researches were carried out by the

specialists of the County Museum of History Brasov. The excavations have

documented the existence of two phases of church building, clearly distinguishing

the foundations from the old ones. The archaeological material discovered is little,

consisting mainly of fragmentary building materials, small ceramic fragments and

human osteological remains left from the former cemetery shifted outside the

locality.

Keywords: Bod, evangelical church in Bod, preventive archaeological researches,

County Museum of History Brasov

Cuvinte cheie: Bod, Biserica Evanghelică din Bod, cercetări arheologice

preventive, Muzeul Judeţean de Istorie Braşov

În perioada 18.10-17.11.2007, la biserica evanghelică din comuna

Bod, str. Tudor Vladimirescu, nr. 134, jud. Braşov, au fost efectuate de către

Muzeul Judeţean de Istorie Braşov (arheologi Florin Moței și Alexandru

Stănescu) cercetări arheologice preventive realizate cu scopul acordării

descărcării de sarcină arheologică necesară pentru începerea lucrărilor de

restaurare a monumentului istoric încadrat în Lista Monumentelor Istorice

din România cu codul BV-II-m-B-11607.01, pentru biserica evanghelică şi

BV-II-m-B-11607.02, pentru fragmentele incintei fortificate. În afara

restaurării propriu-zise a bisericii, s-a urmărit şi consolidarea fundaţiilor în

partea exterioară ale acestora, fapt pentru care au fost trasate cele opt

secţiuni, care au avut ca scop surprinderea celor două faze de construcţie.

Biserica a fost puternic afectată de factori naturali, cutremurele din

ultimele două secole (1802, 1977, 1986 şi 1990), care au determinat

intervenţii majore repetate asupra structurii şi arhitecturii monumentului. În

30 Florin Moţei

urma cutremurului din 1802, biserica a fost dărâmată şi reconstruită pe

fundaţia veche, fapt atestat de cercetările arheologice din 2007. Construcţia

nouă era înconjurată de cimitirul medieval care a fost dezafectat în cel puţin

două rânduri (1802-1806; 1930), astfel că terenul din jurul monumentului

conţine oseminte umane aflate în poziţie secundară, multe dintre ele fiind

fragmentare şi împrăştiate pe întregul spaţiu dintre biserică şi incinta

fortificată. Biserica a avut de suferit şi din cauza deselor invazii care au

devastat întreaga zonă, satul fiind ars de câteva ori de-a lungul timpului,

însuşi numele localităţii Bod însemnând „satul ars”.

A doua supraveghere arheologică s-a desfăşurat în perioada 06-

21.05.2013, ca urmare a solicitării emise în 15.04.2013 de către preotul

paroh Peter Klein pentru efectuărea lucrărilor de hidroizolaţie a fundațiilor

exterioare ale bisericii. Lucrările au constat în excavarea manuală a unui

şanţ de 0,50 m lăţime la o adâncime de 0,60 m pe tot traiectul exterior al

zidurilor bisericii. Supravegherea lucrărilor nu a adus noi informaţii faţă de

cercetările anterioare.

Biserica fortificată din Bod, alături de cele din Hărman, Sânpetru,

Prejmer, Ghimbav, Vulcan, Codlea, Feldioara, Rotbav, face parte din

ansamblul fortificațiilor din Țara Bârsei, specifice peisajului medieval

transilvănean în care se regăsesc peste 100 de astfel de monumente. Practic,

fiecare comunitate transilvăneană rurală medievală se dezvoltă în jurul

bisericii care, fiind fortificată de-a lungul secolelor, devine punctul central al

desfășurării vieții cotidiene. De la încăperile lipite, practic, de zidurile

fortificațiilor, la turnurile în care erau depozitate proviziile (nelipsit fiind

așa-numitul „turn al slăninii”), pâna la ceasul şi clopotul așezate în

clopotniță, fiecare dintre aceste elemente are un loc bine definit în viața

cotidiană. În caz de pericol, locuitorii se retrăgeau în incinta fortificată unde

își duceau viața obișnuită.

Comuna Bod este situată în partea de nord-est a județului Brașov, la o

distanță de cca. 16 km de municipiul Brașov.

Localitatea a purtat diverse denumiri, fie în limba latină, germană,

maghiară sau română: 1368 – villa Bathfalua; 1377 – Brigondorf; 1395 –

Bothfalua; 1422 – Bothfalw; 1488 – Brengdorff; 1538 – Bathffalwa; 1616 –

Bottffalwa; 1762 – Bӧthfalva; 1850 – Both; Botfalva, Brenndorf, Bod –

18541. În harta publicată la Basel, în 1532, Johanes Honterus folosește

denumirea de Brendorf, nume folosit și astăzi în limba germană². 1 C. Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, vol. 1, A-N, București, Ed. Acad.

R.S. Române, 1967, p. 87.

Biserica Evanghelică Bod. Cercetările arheologice din anul 2007 31

Prima atestare documentară datează din 1368, când este pomenită villa

Bathfalua, condusă de „comes Jakobus de Bathfalua”, căruia i se confirmă

anumite privilegii obținute de la regele Carol Robert de Anjou (1318-1342)

și Ludovic de Anjou (1342-1382)2. În 1395, regele Sigismund de

Luxemburg (1387-1437), după campania din Moldova, confirmă urmașilor

comitelui Jacob (unul dintre ei participase la campania militară) imunitatea

fiscală a două sate, interzicând locuitorilor din Brendorf să construiască o

altă moară în viitor3.

În 1415, două documente menționează comunitatea localităţii și a

comitelui din Brendorf care, împreună, cumpără cu 50 guldeni o zonă

împădurită din comitatul Sepsi4.

În 1420, regele Sigismund ordonă comunităților din Brendorf, Ghimbav

(Wydenbach), Sânpetru (Petersberg) și Hărman (Honigberg) să contribuie cu

materiale de construcție (piatră, lemn) la fortificarea orașului Brașov, același

lucru fiind cerut și de regele Ladislau al V-lea (1440/ 1444-1457) în 1454,

documentul comfirmând că localitățile sus menționate aparțineau scaunului

tribunalului Brașovului5.

În anul 1457, în timpul campaniei de represalii dusă de Vlad Țepeș în

Țara Bârsei, localitatea Brendorf, împreună cu alte așezări din Țara Bârsei,

este devastat6.

Anul 1471 consemnează o ceartă (conflict) între Brendorf (Bod) și

Petersberg (Sânpetru)7.

O inscripție din 1477 din biserica veche arată că atunci s-a încheiat

construcția „gotică” a bisericii8.

De la începutul secolului al XVI-lea provine cel mai vechi

recensământ al populației din Țara Bârsei. În anul 1510 în Brengendorf

trăiau 112 proprietari, șapte văduve, șase păstori, un morar, exista o școală,

o biserică, comunitatea din Bod fiind a opta ca mărime din Țara Bârsei9.

2 G. Nussbächer, Aus Urkunden und Chroniken, București, Ed. Kriterion, 1981, p. 36; H. Fabini,

Atlas der Siebenbϋrgisch Sächsischen Kirchenburgen und Dorfkircken, band 1, Monumenta

und AKSL (Monumenta Für Siebenbürgische Landeskunde), Hermannstad-Heidelberg,

2002, p. 93. 3 H. Fabini, op.cit., vol. 1. 4 Ibidem. 5 G. Nussbächer, op.cit., p. 37; idem, Din cronici și hrisoave, p. 61; H. Fabini, op.cit., vol. 1, p. 94. 6 H. Fabini, op.cit., vol. 1. 7 Ibidem. 8 G. Nussbächer, Aus Urkunden und Chroniken, p. 37. 9 Ibidem, p. 37; G.D. Teutsch, Über die Ältesten Schhulanfänge, în „Archiv des Vereins für

Siebenbürghische Landeskunde”, X, p. 228.

32 Florin Moţei

Recensământul din 1532, datorită vremurilor „neliniștite” și a epidemiei de

ciumă, arată că în Bod mai trăiau doar 80 de proprietari (gazde)10

. În anul

1611 armatele voievodului muntean Radu Șerban, în urma conflictului cu

principele Gabriel Báthori, incendiază Brendorf-ul11

.

În anul 1658 se consemnează faptul că turcii, tătarii, muntenii,

moldovenii și cazacii distrug șapte sate din Țara Bârsei, inclusiv Bodul12

.

Anii 1718-1719 aduc o epidemie de pestă care face 448 victime, iar în

1737 un incendiu devastează grav comunitatea13

.

În 1766 Universitatea Sașilor14

legiferează regimul de frontieră între

Brendorf și Kronstadt15

.

Cutremurul din 1790 duce la prăbușirea turnului bisericii, sub

dărâmături fiind îngropată familia paznicului16

.

Incendiul din 1844 distruge 87 locuințe, afectând 370 locuitori

(gazde)17

.

Biserica

Biserica cu hramul Sfântului Nicolae (planşa 1, f. 1) este construită în

centrul localității, fiind inițial, ca majoritatea bisericilor săsești din Țara

Bârsei, edificată ca o bazilică romanică, din care se mai păstrează puține

elemente arhitectonice în zona portalului de vest18

. Din păcate, față de alte

monumente similare din zonă, informațiile despre această biserică fortificată

sunt foarte puține, menționate fiind mai mult evenimentele tragice care au

lovit-o, chiar dacă este la fel de importantă ca și celelalte19

. În 1456 biserica 10 G. Nussbächer, Aus Urkunden und Chroniken, p. 37; Zählung der Wirte im Sachsenland,

în „Quellen zur Geschichte der Stadt Brassó”, II, Braşov, 1889, p. 284. 11 S. Nösner, Des actae quaedam in partibus Hungariae et Transilvaniae, în „Quellen zur

Geschichte der Stadt Brassó”, IV, Braşov, 1903, p. 164. 12 H. Fabini, op.cit., vol. 1, p. 95; P. Benckner, Auszug aus dem diarium, în „Quellen zur

Geschichte der Stadt Brassó”, IV, 1903, p. 185. 13 T. Tartler, Tartlauer Chronik, în „Quellen zur Geschichte der Stadt Brassó”, IV, Braşov,

1903, p. 70. 14 Universitatea Sașilor: Säschisishe Nationsuniversität, înființată de către regele Matei

Covin (1458-1490), este organul politic de autoadministrare a districtelor Sibiului,

Brașovului și Bistriței, cu drept de reprezentare în dieta Transilvaniei. Universitatea Sașilor

a funcționat între 1488 și 1876, iar din 1876 până în 1936 ca fundație. 15 J. Teutsch, Historische Zugabe, în „Quellen zur Geschichte der Stadt Brassó”, IV, p. 386. 16 H. Fabini, op.cit, vol. 1, p. 95. 17 J. Teutsch, Besondere nachricht vom Burzenland, în „Quellen”, IV, p. 64. 18 H. Fabini, op.cit, vol. 1, p. 96. 19 W. Horwat, Die Baugeschichte der sächsischhen Kirckeburgen und Kirchen, în „Das

Burzenland”, IV, 1929, p. 125.


este grav avariată de un incendiu20

, iar în urma cutremurului din 1790 turnul

clopotniței se prăbușește, fiind înlocuit cu unul nou în anul 179921

. Un alt

cutremur devastator din 26 octombrie 1802 transformă clădirea într-o

grămadă de moloz împreună cu casa parohială care se afla între zidul

exterior și cel interior, aceasta fiind reconstruită între anii 1803 și 180422

.

În urma unei „colecte de daruri” aprobate de guvernatorul

Transilvaniei în 1803, în anul 1804 începe reconstrucția bisericii peste

fundațiile celei vechi, aceasta fiind sfințită în anul 180623

. Noua biserică are

corul de 11,50 m și 9,5 m lățime, sala 24 m lungime și 12,50 m lățime, iar

turnul (al treilea din istoria bisericii) până la șarpanta acoperișului înălțimea

de 22 m24

. Un martor ocular menționează că „întreaga biserică de la turnul

cu clopot, până la cor, împreună cu mansarda și ambele ziduri laterale erau

prăbușite, orga și altarul, împreună cu tot ce era în biserică era distrus”25

.

Biserica era înconjurată de un zid inelar, ale cărui proporții sunt necunoscute

întărit cu mai multe turnuri. Construcția clădirilor moderne din jurul

bisericii (fosta casă parohială – actuală primărie, construcțiile din zona

intrării) nu dă posibilitatea cunoașterii numărului exact de turnuri. O parte

din ziduri au fost întregi până în anul 1865, când locuitorii satului le dărâmă,

împreună cu ultimul turn: „sălbăticia omului a venit să concureze și chiar să

depășească distrugerile timpului”26

. Atunci a fost distrus și „bastionul, ale

cărui ziduri erau decorate cu picturi murale colorate”27

. Acest „bastion” este

turnul în care se afla o capelă (baptister), decorată cu picturi murale, lucru

întâlnit și la alte capele din Transilvania, la Mediaș28

, Hărman29

sau

Râșnov30

. Din cauza cutremurului din 1977, turnul deteriorat este restaurat

și cu donații provenite din Germania, lucrările fiind coordonate de ing.

Erhard Roth din Mediaș, inaugurarea fiind făcută în 6.11.197731

. Ultimele

lucrări de restaurare interioară şi exterioară au început în 2007, în anul 2019 20 Ibidem. 21 W. Horwat, op.cit., p. 125; H. Fabini, op.cit, vol. 1, p. 96. 22 W. Horwat, op.cit., p. 124; H. Fabini, op.cit., vol. 1, p. 96. 23 H. Fabini, op.cit., p. 96. 24 Ibidem. 25 Ibidem. 26 O. Balász, A Székelfold Leírása, cap. Barczaság, XXIX. 27 Ibidem. 28 D. Jenei, Picturi murale din jurul anului 1500 la Mediaș, în „Ars Transilvaniae”, XXII,

2012, p. 49-63. 29 Idem, Pictura murală a capelei din Hărman, în „Ars Transilvaniae”, XII, 2002-2003, p. 81-102. 30 Idem, Pictura murală în Transilvania, 2008, p. 116-119. 31 H. Fabini, op.cit, vol. 1, p. 96.

34 Florin Moţei

acestea urmând a fi definitivate.

Actualul altar este construit în anul 186932

(planşa 1, f. 2), fiind

combinat cu orga, reprezentarea centrală fiind cea a Mântuitorului rugându-se

lângă un înger (probabil rugăciunea din Grădina Ghetsimani), pictată de

artistul Carl Dӧrshlag. Pictura este flancată de coloane realizate în stil clasic.

Amvonul este construit în 1806 în stil clasic33

. Orga este construită în

1816 de către meșterul Johann Thois din Râșnov, în locul celei vechi

distruse în urma cutremurului din 1802, noua orgă având două claviaturi, o

pedală şi 18 registre34

.

Cristelniţa, în formă de trofeu „cu un picior poligonal foarte mic, un nod

masiv şi o cupă largă”35

, lucrată din piatră masivă, are inscripţionat anul 1491.

Vechile clopote au fost distruse în urma cutremurului din 1790, acestea

datând din 1480 (cel mare şi cel mic), respectiv 1511 (cel mijlociu). În 1879, în

clopotniţă se găseau trei clopote: unul mic din 1752, unul mijlociu din 1846 şi

cel mare din 179936

. În anul 1916 două dintre clopote sunt rechiziţionate, doar

cel turnat în 1846 fiind păstrat, în 1922 find achiziţionate alte două clopote

comandate la firma Schilling din Apolda (Germania)37

.

În partea stângă a bisericii după primul război mondial a fost construit

un monument al eroilor germani, monument care a fost mutat, odată cu

cimitirul, în afara localităţii, la 1 km de Bod, în stânga şoselei DJ 112A

Bod-Hărman, pe str. Cimitirului.

Localnicii mai în vârstă povestesc despre legenda existenţa unui tunel

care făcea legătura între incinta fortificată a bisericii şi Dealul Popilor

(Priesterhügel sau Gorganul de la Pod)38

situat pe malul stâng al Oltului la cca.

1 km est de Bod. Lângă biserică a fost construit un monument al eroilor sași

căzuți în primul război mondial, monument care a fost mutat în anii 1930,

împreună cu cimitirul, în afara localității pe str. Cimitirului (planşa 1/ 3).

Într-adevăr, lângă fosta casă parohială (actuala primărie) există un

canal care are un perete dinspre primărie zidit destul de recent (după

materialele folosite), care ar putea confirma legendele.

Cercetările arheologice au constat în trasarea a opt secțiuni după cum

urmează: 32 V. Roth, Siebenbϋrgische Altäre,Strasburg, 1916, p. 221. 33 H. Fabini, op.cit, vol. 1, p. 96. 34 Ibidem. 35 V. Virgil, Istoria artei feudale în Țările Române, 1959, p. 854. 36 H. Fabini, op.cit., vol. 1, p. 96. 37 Ibidem. 38 Fl. Costea, Repertoriul Arheologic al Județului Brașov, Braşov, 2004, p. 17.


Secțiunea 1 (planșa 4/ foto 1)

Secțiunea a fost trasată pe latura de est a bisericii, în dreptul corului,

măsurând 3x1,5 m, excavațiile ajungând până la adâncimea de 2,80 m față

de nivelul de călcare actual. Nu au fost descoperite vestigii arheologice

medievale, ci doar materiale de construcție fragmentare (cărămizi, țigle,

piatră, resturi de mortar) provenite de la lucrările succesive de reclădire și

restaurare a bisericii. Stratigrafia se prezintă astfel:

Profilul de est (planșa 4/ foto 2-profil est; planşa 11/ 1):

1. Nivelul de călcare actual este compus dintr-un strat vegetal (0,20 m)

care se suprapune peste rigola și trotuarul construit din piatră de râu în

jurul bisericii.

2. Rigola se află poziționată la 0,25-0,30 m sub nivelul actual de călcare la

cca. 1,3 m de zidul bisericii, aceasta fiind construită din piatră de râu, ca

și pavajul trouarului alăturat.

3. Sub nivelul pavajului se află un strat de depunere din anii 70-80 a

secolului trecut, când o parte din molozul rezultat din lucrările efectuate

în interior a fost depus în proximitatea bisericii. Acesta are o grosime de

cca 0,80 m și conține un prim strat format din țigla căzută de pe biserică

la cutremurele din 1977 și 1986, după care urmează un strat de moloz în

care pământul este amestecat cu argilă, tencuială și fragmente de

cărămidă.

4. La o adâncime de cca 1,20 m sub nivelul 3 se află un strat compus din

moloz format din piatră spartă, cărămizi și pământ cu grosimea de cca

0,30 m. Acest strat datează din perioada de reconstrucție a bisericii

(1802-1806), un argument în acest sens fiind faptul că acesta se află

imediat deasupra fundației vechi.

5. Un ultim strat este compus din humus de culoare neagră cu mici

amprente de mortar datând din perioada construirii primei biserici. Acest

strat este cuprins între 1,50 și 2,55 m adâncime, sub el situându-se

pământul viu (steril).

Profilele de sud (planşa 11/ 2) și de est

Prezintă o situație stratigrafică identică, se remarcă însă faptul că

fundația nouă a bisericii nu se suprapune perfect peste cea veche,

aceasta fiind în afară cu cca. 0,45 m.

Secțiunea 2 (planșele 5, 6 şi 12)

Secțiunea a fost trasată pe latura de nord, în apropierea sacristiei, la 1 m

distanță de aceasta. Secțiunea a fost trasată pe latura de est a bisericii, în

dreptul corului, măsurând 2x3 m, excavațiile ajungând până la adâncimea de

36 Florin Moţei

2 m față de nivelul de călcare actual și a avut ca scop surprinderea relației

dintre fundația bisericii vechi cu fundaţia celei noi. Stratigrafia se prezintă

astfel:

Profilul de vest (planşa 12/ 1):

1. Nivelul actual de călcare este compus dintr-un strat vegetal cu o

grosime de cca. 0,10 m, suprapus peste o rigolă aflată pe latura de nord

a secțiunii și peste un strat de moloz.

2. Pavajul rigolei este construit din piatră de râu, având o grosime de cca.

0,10 m și se află situat la cca. 3 m de zidul bisericii.

3. Sub pavaj se află un strat de moloz de cca. 0,70-0,80 m, strat care

probabil face parte din interiorul bisericii și este depus lângă ziduri. Se

constată lipsa materialelor arheologice.

4. La o adâncime de cca. 0,60 m se află un soclu din zidul unui monument

funerar cu o grosime de 0,50-0,60 m, el fiind parțial demantelat,

păstrându-se doar două laturi, de est și nord, a treia latură fiind

reprezentată de fundația de pe latura de nord, iar a patra, demantelată

fiind observată doar ca amprentă pe profilul de vest.

5. Sub soclu se află un strat de umplutură lat de cca. 0,65 m în care se

găsesc fragmente de oase umane, bucăți de cărămidă, pietre și var

provenite din intervențiile ulterioare.

6. Ultimul strat este este compus din humus de culoare neagră cu mici

amprente de mortar datând din perioada construirii primei biserici. Acest

strat este cuprins între 1,45 și 2,45 m adâncime, sub el situându-se

pământul viu (steril).

Profilul de sud (planșa 5/ 2; planşa 12/ 2):

Sunt evidențiate cele două faze de construcție ale fundațiilor bisericii,

așezate peste pământul viu (steril). Se observă că soclul mormântului a

fost așezat pe decroșul fundației vechi, fundația nouă devenind astfel

latura de sud a soclului.

Profilul de est (planșa 5/ 1; planşa 12/ 3):


grosime de cca. 0,15 m, suprapus peste o rigolă aflată pe latura de nord

a secţiunii și peste un strat de moloz.

2. Strat de dărâmătură (moloz) format din pământ, fragmente de cărămizi,

țigle, var.

3. Zidul mormântului lucrat din cărămidă lipită cu mortar.

4. Fundația veche a bisericii, lângă care se află pământ negru amestecat cu

mici bucăți de cărămizi, var, mici fragmente ceramice și oase umane

(bucăți de femur, bazin, humerus, craniu).


5. Pământ viu (steril).

Secțiunea 3 (planșa 7)

Secțiunea 3 a fost amplasată la o distanță de 1,50 m est față de portalul de nord al

bisericii, măsurând 3x1,5 m, excavațiile ajungând până la adâncimea de 1,90 m

față de nivelul de călcare actual și a avut ca scop surprinderea relației dintre

fundația bisericii noi cu cea a celei vechi. Diferențele față de adâncimile altor

secțiuni de pe această latură sunt datorate faptului că pământul a fost deranjat

de diverse intervenții desfășurate de-a lungul timpului.

Profilul de est și vest: sunt aproape identice, stratigrafia lor fiind

următoarea:


grosime de cca. 0,1 m.

2. Strat de umplutură cu o grosime de cca. 0,95 m compus din pământ

amestecat cu fragmente de țiglă, cărămidă și resturi osteologice umane,

provenit probabil din interiorul bisericii. Adâncimea maximă a acestui

strat față de nivelul actual de călcare este de cca. 1,15 m.

3. Strat relativ compact compus din dărâmătură de zid și cărămidă cu o

grosime de 0,10-0,25 m, datând probabil din perioada 1802-1806, când

a fost reconstruită biserica. Ca argument în favoarea accestei ipoteze

este faptul că stratul suprapune fundația veche, iar în apropierea laturii

de nord a bisericii se află o depunere consistentă de pietre cu o grosime

de cca. 0,30 m. În acest strat a fost descoperit un ancadrament de

fereastră sau de nervură provenită de la o arcadă.

4. Strat de umplutură datând din perioada anterioară reconstruirii bisericii,

în strat descoperindu-se numeroase fragmente de var și oseminte umane

fragmentare, deranjate, aflate în poziție secundară.


Profilul de sud (planşa 7/ 1):

Este reprezentat de latura de nord a bisericii fiind compusă din cele

două fundații suprapuse și un strat de steril.

Secțiunea 4 (planşa 7)

Secțiunea a fost trasată la vest de portalul nordic al bisericii, lângă o fântână

dezafectată, și are dimensiunile de 1,5x2,5 m, ajungând la o adâncime de

2,15 m.

Profilul de sud:

Este reprezentat de latura de nord a bisericii, compusă din cele două

fundații suprapuse, sub care se află stratul de pământ viu (steril).

38 Florin Moţei

Profilul de vest (planşa 4/ 2) este similar cu cel de nord, având următoarea

stratigrafie:

1. Strat vegetal cu o grosime de 0,10-0,15 m.

2. Strat de umplutură cu o grosime de cca. 0,95 m, provenit probabil din

interiorul bisericii, compus din pământ amestecat cu fragmente de țiglă,

cărămidă și resturi osteologice umane.

3. Strat, așezat pe fundația veche, cu o grosime de cca. 0,20 m compus din

dărâmătură de zid și cărămidă, datând probabil din perioada 1802-1806,

când a fost reconstruită biserica.

4. Strat de umplutură datând din perioada anterioară reconstruirii bisericii.

Se găsesc numeroase amprente de var, bucăți de cărămidă și oseminte

umane fragmentare. Grosimea acestui strat este de cca 0,75 m. În acest

strat au fost descoperite trei cranii umane.


Profilul de est

Este reprezentat de zidul și fundația porticului alăturat, fundația

coborând la o adâncime de cca. 0,90 m față de nivelul actual de călcare.

Sub această fundație se află un strat de umplutură de cca. 1,15 m, urmat

de pământul viu (steril).

Secțiunile 5, 6, 7 și 8 se află pe latura de sud a bisericii, și au

dimensiuni identice (2x2 m), diferind doar adâncimea, care scade treptat pe

direcția est-vest, din cauza faptului că solul a fost deranjat cu diverse

depuneri de umplutură, dar și de intervențiile prilejuite de consolidarea

bisericii sau strămutării cimitirului din curtea bisericii în afara localității.


Secțiunea are dimensiunile de 2x2 m și a fost trasată la doi metri vest de

zidurile portalului intrării de pe latura de sud a bisericii. Adâncimea la care

s-a ajuns este de 2,10 m.

Profilele de est, vest și sud sunt identice, având aceeași stratigrafie:

1. Strat vegetal cu grosimea de 0,15-0,20 m.

2. Strat de umplutură format din pământ, țigle sparte, tencuială, căzute de

pe biserică în urma cutremurului din 1977. Grosimea acestui strat este

de cca. 0,10- 0,25 cm.

3. Strat de umplutură datând din perioada reconstruirii bisericii (1802-1806),

cu grosimea de cca. 0,60-0,65 m. În compoziția acestui strat apar

fragmente de materiale de construcție și oseminte umane deranjate.

4. Strat de umplutură datând din perioada anterioară reconstrucției


bisericii, deosebit de stratul de deasupra prin consistență diferită,

amprentele de var și cărămidă fiind mai puține. Grosimea acestui strat

este de 0,60-0,75 m.



Secțiune are dimensiunile de 2x2 m și se află poziționată la vest de zidul

portalului intrării de pe latura de sud a bisericii. Adâncimea la care s-a ajuns

este de 2,10 m.

Profilele de est și sud (planşa 9/ 2) sunt identice având aceeași stratigrafie.

1. Strat vegetal cu grosimea de 0,15- 0,25 m.







este de 0,60-0,75 m.


Profilul de nord este reprezentat de latura de sud a bisericii, fiind compus

din cele două fundații suprapuse și pământ viu (steril).

Profilul de vest este reprezentat de zidul și porticul alăturat, fundația

coborând până la adâncimea de 0,80 m față de nivelul actual de călcare.

Sub această fundație se află un strat de umplutură, urmat de pământul

viu (steril).


Secțiunea are dimensiunile de 2x2 m și se află poziționată la colțul de est al

navei bisericii. Adâncimea la care s-a ajuns este de 2,20 m.

Profilul de nord (planşa 9/ 1)

Este reprezentat de latura de sud a bisericii fiind compusă din cele două

fundații suprapuse și pământ viu (steril).

Profilele de est, vest și sud sunt identice având aceeași stratigrafie:







40 Florin Moţei


este de 0,75-0,80 m.



Secțiunea are dimensiunile de 2x2 m și se află poziționată la colțul de est al

navei bisericii. Adâncimea la care s-a ajuns este de 2,20 m.

Profilul de nord (planşa 10/ 2)

Este reprezentat de latura de sud a bisericii fiind compusă din cele două

fundații suprapuse și pământ viu (steril). La nivelul primei fundații se

observă o groapă de var cu adâncimea de 1,40-1,50 m.

Profilele de est, vest și sud (planşa 10/ 1) sunt identice având aceeași

stratigrafie:








este de 0,95-1,2 m.


Concluzii:

Terenul de lângă zidurile bisericii prezintă un interes arheologic scăzut

din cauza lipsei de materiale arheologice şi a numeroaselor deranjări

antropice survenite de-a lungul timpului, beneficiarul lucrărilor putând să-si

desfăşoare activităţile propuse. S-a constatat că fundaţiile sunt construite

începând de la o cotă de cca. -1,9 m-2 m faţă de nivelul actual de călcare.

Cercetările au arătat existenţa a două faze de construcţie, una din secolul al

XIII-lea şi a doua ulterioară anului 1806.

Materialul arheologic este extrem de sărac, constând în materiale de

construcţie (ţigle, cărămizi, piatră, mortar, piroane, cuie) fragmentare,

fragmente ceramice din perioada modernă şi resturi osteologice umane.

Dintre materiale se remarcă totuşi un fragment de ancadrament de uşă lucrat

din calcar, descoperit în secţiunea 3.


1

2 3

Planşa 1: 1. Biserica evanghelică Bod (foto Hugo Thiess); 2. Altarul bisericii (foto Hugo

Thiess); 3. Monumentul eroilor sași din Bod din Primul Război Mondial

(foto Manfred Koponi).

42 Florin Moţei

1

2

Planşa 2: 1. Biserica Bod (după H.Fabini, 2002); 2. Plan general de săpături la

biserica evanghelică Bod din 2007.


1

2

Planşa 3: 1.Reconstituire biserică evanghelică Bod; 2.Planul bisericii evanghelice

Bod (după H. Fabini, 2002).

44 Florin Moţei

1

2

Planşa 4: Secțiunea 1: 1. foto secțiune; 2. profil est.


1

2

Planşa 5: Secțiunea 2: 1. profil est; 2. profil sud.

46 Florin Moţei

1

2

Planşa 6: Secțiunea 2: 1. profil sud; 2. profil est.


1

2

Planşa 7: Secțiunea 3: 1.profil sud; 2. secțiunea 4: profil vest.

48 Florin Moţei

1

2

Planşa 8: Secțiunea 5: 1, profil nord; 2. grundriss.


1

2

Planşa 9: Secțiunea 7: 1. profil nord; 2. secțiunea 6: profil sud.

50 Florin Moţei

1

2

Planşa 10: Secțiunea 8: profil sud; 2. profil nord.


1 2

3

Planşa 11: Secțiunea 1: 1. profil est; 2. profil sud; 3. grundriss.

52 Florin Moţei

1

2

3

Planşa 12: Secțiunea 2: 1. profil vest; 2. profil sud; 3. profil est.

CERCETĂRILE ARHEOLOGICE INEDITE ALE

PROFESORULUI DOCTOR ALEXANDRU ARTIMON

LA MĂNĂSTIREA RĂCHITOASA, JUDEŢUL BACĂU

Ion Mareş

Unpublished aechaeological discoveries by Professor dr. Alexandru

Artimon of Răchitoasa Monastery, Bacău County

Abstract

In 2008 started the European Project of Restauration of the cult monument

Răchitoasa Monastery, from Bacău County, intitled: „Restauration of the Răchitoasa Monastery Ensemble in order to be part of the tourist circuit”. In accordance with the normative acts relating of the historical monuments, in Răchitoasa Monastery has been conducted an archaeological survey by professor dr. Artimon, from „Iulian Antonescu” Museum Complex, Bacău County (expert in medieval archaeology, renown researcher of the Romanian Medieval Times, that has conducted the archaeological discoveries of Târgu Trotuș) and dr. Simona Farcaș, archaeologist. The archaeological report, has not been published since and now, by doing so it is important to complete the informațion we have of Răchitoasa Monastery.

Key words: Răchitoasa Monastery, Alexandru Artimon, archaeological discoveries

Cuvinte cheie: Mănăstirea Răchitoasa, Alexandru Artimon, săpături arheologice

Mănăstirea Răchitoasa este un important monument de cult, fiind

amplasată într-o frumoasă zonă colinară acoperită cu păduri de foioase, pe

valea râului Zeletin, la extremitatea de est a judeţului Bacău, în satul

Răchitoasa, comuna Răchitoasa (fig. 1). Este trecută pe lista monumentelor

istorice, Cod: BC-II-A-00892.

În apropiere de zidurile de incintă ale mănăstirii s-a aflat prima

biserică de lemn, cu hramul Cuvioasa Paraschiva, ctitorită la 1677 de către

Enache, mare clucer1, tatăl lui Ilie Țifescu

2. Biserica a fost construită din

1 „Enache (Cunupi), fiul lui Eremia Cîrstian şi al fiicei lui D. Gheuca, căsătorit cu Safta, fiica lui Stamate Hiotul, mare postelnic, şi cu Aniţa, fiica lui Dumitraşco Nacu, mare paharnic; nepotul lui Bejan Gheuca. Spătar II 1666 aug. 20-1667 fbr. 5; spătar 1667 iul. 6-nov. 7; paharnic II 1668 iul. 11-1670 iun. 1; mare clucer 1672 nov. 10-1673 mart. 4; clucer 1679 febr. 28. Înmormântat la Mănăstirea Răchitoasa. Copii: Ilie mare spătar, botezat de Iliaş Alexandru voievod şi Postolache, mort fără urmaşi” (Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova. Sec. XIV-XVII, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1971, p. 399). 2 Enache Ilie (Ilie Țifescu, din Țifești, Frige Vacă), fiul marelui clucer Enache (Cunupi), căsătorit

54 Ion Mareş

lemn de stejar3. A fost demontată în 1922, fiind mutată pe dealul opus mănăstirii

și a fost reparată între 1968-1969. Pe locul unde s-a aflat masa altarului acestei

bisericii a fost ridicată o cruce de piatră4, pe care se află o plăcuță de metal, pe

care sunt consemnate câteva date referitoare la lăcașul de cult.

Biserica Mănăstirii Răchitoasa, cu hramul Uspenia, Adormirea Maicii

Domnului, a fost construită la 16975 de către marele spătar Ilie Enache

Ţifescu (cognomen Frige Vacă), împreună cu soţia sa Teofana.

În conformitate cu testamentul ctitorului, zidul de incintă şi un rând de

chilii au fost ridicate de Teofana la 1704. Mănăstirea a fost înzestrată de

ctitor cu obiecte de cult, cu proprietăţi, mori, vii şi sălașe de ţigani. Conform

testamentului ctitorului, toate bunurile au rămas, după moartea timpurie a

sigurului său fiu Gavriil, Mănăstirii Răchitoasa.

La 1729, mănăstirea, cu toată averea ei, a fost închinată de către

nepoţii lui Ilie Enache Țifescu, epitropii Teodor Palade vistiernic şi Iordache

Cantacuzino vel spătar, metoh Mănăstirii Vatoped, de la Sfântul Munte

Athos. La 1738, biserica a fost dărâmată de cutremurul din 31 mai, care a

ţinut un sfert de oră. Mănăstirea Răchitoasa a rămas sub ascultarea

Mănăstirii Vatoped până la 1863, când averile mănăstireşti au fost

secularizate în timpul domnului Alexandru Ioan Cuza.

Ultimul egumen grec al mănăstirii a luat cu el piesele de argint şi alte

odoare valoroase, însă a fost oprit la Dunăre şi bunurile de patrimoniu au

fost înapoiate mănăstirii.

Episcopul Melchisedec a notat, la 1885, că biserica a fost înnoită şi

pictată de călugărul Daniil şi de un alt egumen, în secolul al XIX-lea, care

au fost pictaţi în nartică, în calitate de ctitori6.

cu Teofana, fiica marelui vornic Ion Racoviță, fiind cumnat cu domnul Moldovei Mihai Racoviță și cu marele spătar Ion Palade; era rudă cu marele vornic Velicico Costin; a ocupat dregătorii importante în divanul domnesc, precum: postelnic (22 martie 1683-15 octombrie 1685), mare clucer (iunie 1686-15 ianuarie 1690), fost mare clucer (22 aprilie 1692), mare sluger (1692), fost mare ispravnic de Tutova (8 ianuarie 1693), fost mare clucer (21 septembrie 1694), mare stolnic (decembrie 1695-14 septembrie 1700), fost mare stolnic și caimacam (locțiitor de domn¸ septembrie 1700), mare spătar (septembrie 1703-decembrie 1704) (N. Stoicescu, op.cit., p. 399). 3 Biserica este lucrată din bârne masive de stejar, cu acoperiș din șindrilă; are pridvor deschis, cu stâlpi la margini; un brâu în torsadă (caracteristic stilului muntenesc din sec. al XVII-lea) împarte în două registre pereții exteriori ai bisericii; altarul are forma hexagonală. 4 Suntem convinși că, în timpurile medievale, în jurul bisericii a existat un cimitir. Nu se păstrează semne de la morminte (cruci), însă, la suprafața solului, se observă alveolări care semnalează morminte. 5 În timpul domnului Moldovei Antioh Constantin Cantemir (1695-1700, 1705-1707), fratele domnului cărturar Dimitrie Cantemir (1693, 1710-1711). 6 Melchisedec Episcopul Romanului, Notiţe istorice şi archeologice adunate de pe la 48 de

Cercetările arheologice ale prof.dr Alexandru Artimon la Mănăstirea Răchitoasa 55

Pe la 1885, mănăstirea a fost transformată în penitenciar „pentru

oamenii fără căpătâi şi vicioşi”, construcţiile fiind reparate prin grija

prefectului fostului judeţ Tecuci, Tache Anastasiu7.

În timpul cutremurului din 1940, o parte a zidului de incintă, turnul de

nord-est şi clopotniţa s-au prăbuşit, iar biserica a fost grav avariată. O mare

parte din arhiva Mănăstirii Răchitoasa se află la Mănăstirea Vatoped din

Grecia. Mănăstirea a avut şi un fond valoros de carte de cult.

În perioada regimului comunist, mănăstirea a fost închisoare pentru

deținuți politici și azil pentru bătrâni. Înainte de restaurare, monumentul se

afla într-o stare deplorabilă de conservare.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna Răchitoasa făcea parte din

plasa Zeletin, jud. Tecuci, fiind alcătuită din satele Bărcana, Fundătura,

Gunoaia și Răchitoasa, cu 1605 locuitori ce trăiau în 420 de case și 10 bordeie8.

Cercetările arheologice efectuate de prof.dr. Alexandru Artimon

(Complexul Muzeal Iulian Antonescu din Bacău) în 2008

În 2008, a fost derulat un proiect european de restaurare a

monumentului de cult, intitulat: „Restaurarea Ansamblului Mănăstirea

Răchitoasa în vederea introducerii în circuitul turistic”, început de firma

S.C. RESCON S.R.L. din Bacău.

În conformitate cu prevederile normelor legislative referitoare la

monumentele istorice, a fost efectuat un sondaj arheologic de către prof.dr.

Alexandru Artimon, expert în arheologie medievală, foarte cunoscut cercetător al

unor vestigii medievale, precum cele de la Târgu Trotuș, jud Bacău. Raportul

arheologic, întocmit de către prof.dr. Al. Artimon și dr. Simona Farcaș, este

important pentru completarea datelor referitoare la Mănăstirea Răchitoasa. Le

reproducem mai jos, în facsimil, fiind importante pentru completarea datelor

arheologice și istorice referitoare la acest monument de cult.

Săpăturile arheologice au continuat în 2014, fiind coordonate de către

subsemnatul, rezultatele cercetărilor fiind publicate9.

mănăstiri şi Biserici antice din Moldova, Bucureşti, Tipografia cărţilor bisericeşti, 1885, p. 305. 7 Ibidem, p. 307. 8 https://ro.wikipedia.org/wiki/Comuna_R%C4%83chitoasa,_Bac%C4%83u 9 Ion Mareș, Săpăturile arheologice din 2014 de la Mănăstirea Răchitoasa, com. Răchitoasa, jud. Bacău, în „Carpica”, XLIV, 2015, p. 101-122; Idem, Date referitoare la Mănăstirea Răchitoasa, din comuna Răchitoasa, județul Bacău, în Miscellanea Historica et Arheologica in Honorem Vasile Ursachi Octogenarii (eds. Costin Croitoru și George Dan Hânceanu), Brăila, Editura „Istros”, 2015, p. 445-459.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Comuna_R%C4%83chitoasa,_Bac%C4%83u

56 Ion Mareş


58 Ion Mareş


60 Ion Mareş

Mănăstirea Răchitoasa a fost restaurată și redată circuitului turistic.

Un singur lucru nu a fost rezolvat, infrastructura, drumurile județene

aflându-se într-o stare deplorabilă.

Fig. 1. Harta comunei Răchitoasa, jud. Bacău

(https://www.google.com/search?q=harta+rachitoasa+bacau&oq=harta+rachitoasa

+bacau&aqs=chrome..69i57.8976j0j8&sourceid=chrome&ie=UTF-8)

https://www.google.com/search?q=harta+rachitoasa+bacau&oq=harta+rachitoasa+bacau&aqs=chrome..69i57.8976j0j8&sourceid=chrome&ie=UTF-8

https://www.google.com/search?q=harta+rachitoasa+bacau&oq=harta+rachitoasa+bacau&aqs=chrome..69i57.8976j0j8&sourceid=chrome&ie=UTF-8


Fig. 2. Planul din 1972 al Mănăstirii Răchitoasa (Arhiva DMI)

62 Ion Mareş

Fig. 3. Mănăstirea Răchitoasa, plan de situație, sc. 1:500 cu amplasarea secțiunilor

arheologice practicate în 2008 (cu ştampilele: arheolog expert Alexandru Artimon

și arheolog specialist Simona Farcaș)


Fig. 4. Mănăstirea Răchitoasa, ridicarea topografică

64 Ion Mareş

Fig. 5. Mănăstirea Răchitoasa, casetele 1-2


Fig. 6. Mănăstirea Răchitoasa. casetele 3-4

66 Ion Mareş

Fig. 7. Mănăstirea Răchitoasa, casetele 5-6


Fig. 8. Mănăstirea Răchitoasa, caseta 10

68 Ion Mareş

Fig. 9. Mănăstirea Răchitoasa, caseta 11


Fig. 10. Mănăstirea Răchitoasa în timpul restaurării (2014)

Fig. 11. Mănăstirea Răchitoasa actual

FLAGELUL CIUMEI ÎN ISTORIA MOLDOVEI (SECOLELE XV-XIX)

Emanuel Bălan

The plague scourge in the history of Moldavia (the XV-XIX centuries)

Abstract

This study deals with the history of plague in the East Carpathian area in the

15th century and the second half of the 19th century. The principalities were

exposed to the risk of contamination from commercial transactions and military

operations. Between 1400 and 1800 in the Romanian Principalities some serious

epidemic waves evolved.

In Moldova and Wallachia, the disease spread mainly during the wars, being

brought by the occupation troops and the crews of the merchant vessels. So

between 1768 and 1830 the plague became almost endemic.

Since the 19th century there have been more effective sanitary measures to

fight the disease, especially during the Russian administration of General Kiseleff.

The press begins to publish tips for treating the disease, and a whole memoir

literature is dedicated to the scourge. The cholera was manifested after 1873, but

not with the same intensity and extent as before.

Keywords: the plague, cholera, The Principality of Moldova, undertakers,

quarantine

Cuvinte cheie:ciumă, holeră, Principatul Moldovei, ciocli, carantină

Cititorul de astăzi, informat adeseori până la suprasaturație, știe că

ciuma, boală de origine asiatică, numită de cele mai multe ori „moartea

neagră”, a fost cadoul făcut europenilor de puricii șobolanilor infectați cu

bacteria Yersinia pestis, în secolul al XIV-lea, cuprinzând aproape întregul

continent, în cele trei forme cunoscute (bubonică, pneumonică și

septicemică), care a făcut victime de ordinul milioanelor. Nu știm la ce dată

a apărut această cumplită boală în spațiul românesc, iar informațiile din

documente sunt disparate și cu mari dificultăți se pot face reconstituiri,

desigur, parțiale.

Se știe astăzi că bacteria care provoacă boala are o perioadă de

incubație de doar câteva zile, că are o evoluție rapidă, manifestată prin

dureri cumplite și inflamații ganglionare în zona inghinală, și este mortală

(90-100%) în următoarele 10 zile. Ciuma a reprezentat una din cele mai

grave şi înspăimântătoare contagiuni care a bulversat lumea medievală.

Flagelul ciumei în istoria Modovei (secolele XV-XIX) 71

Totuşi ea s-a făcut simţită şi în epoca modernă, pătrunzând din Asia în

Peninsula Balcanică în aproape toate satele turceşti. Astfel că oraşele

Constantinopol, Adrianopol, Sofia au fost expuse acestei epidemii,

constituind un teren favorabil pentru răspândirea ei şi în Ţările Române.

Principatele au fost expuse riscului de contaminare în urma tranzacţiilor

comerciale, dar şi a operaţiunilor militare. Între 1400 și 1800 în Principatele

Române au evoluat câteva valuri epidemice grave. Prima descriere a

simptomelor ciumei bubonice în Moldova îi aparţine lui Miron Costin, care

scrie că Ştefăniţă, poreclit „Papură Vodă”, „a căzut la grea zăcere, cu

herbinţeală de au stat frănitic, adică buiguit de hire” şi „i-au ieşit bilfă la o

mână”. Aşadar, febră, delir şi bubon1.

În Moldova şi Ţara Românească boala s-a răspândit mai cu seamă în

timpul războaielor, fiind adusă de trupele de ocupaţie şi de echipajele

vaselor de comerţ. Astfel că, între 1768 şi 1830, ciuma a devenit aproape

endemică.

Ciuma în spațiul est-carpatic este amintită în 1476, în plină campanie

a lui Mahomed al II-lea împotriva lui Ștefan ce Mare, epidemie răspândită

de soldații turci2. La începutul secolului al XVI-lea, în timpul domniei lui

Bogdan al III-lea cel Orb, este amintită în 1512 când a „fost boală și molimă

ucigătoare mare și neorânduială întru toate în țara Moldovei... când moarte,

când foamete”3.

La mijlocul secolului, în 1552, sub domnia lui Alexandru Lăpușneanu,

cronica lui Azarie menționează că „în acea vreme și în acel an a fost multă

moarte de boală în țara Moldovei”4, iar Grigore Ureche scria că „într-același

an fu omor mare și iarnă grea”5. Molima se întețește în perioada 1574-1577,

fiind favorizată de foamete, ca urmare a luptelor din 1574, când recoltele au

fost arse și prădate de către hoardele otomane și tătărești, ce l-au înlăturat de

la domnie pe Ioan Vodă cel Cumplit. Epidemia de ciumă din Moldova de la

acea dată este amintită de călătorul polon Maciej Stryjkowski, care vorbește 1 Radu Iftimovici, Istoria universală a medicinei şi farmaciei, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2008, p. 380. 2 Relatarea venețianului Giovanni Maria Angiolello, aflat în armata sultanului, în Călători străini despre țările române, vol. 1, București, Editura Academiei RSR, 1968, p. 134-136; Ștefan Ștefănescu, Demografia, dimensiune a istoriei, Timişoara, Editura Facla, 1974, p. 101. 3 Cronica sârbo-moldovenească, în Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI. Publicate de Ion Bogdan, Ed. revăzută și completată de P.P. Panaitescu, București, 1956, p. 192-193; Șt. Ștefănescu, op.cit., p. 108. 4 Cronicile slavo-române, p.140. 5 Gr. Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, ed. P.P. Panaitescu, București, 1958, p. 171; Șt. Ștefănescu, op.cit., p. 114-115.

72 Emanuel Bălan

de o foamete mare urmată de ciumă6. În 1586-1588, un nou val de molimă a

cuprins spațiul românesc, inclusiv Moldova.

Aici, ciuma a venit din Transilvania, în 1588. Speriat de ciumă, Petru

Șchiopul a părăsit Iașul împreună cu curtea la 20 august, hălăduind pe la

Purcelești, la Hotin, Huși și Fălciu, sau în „tabere de câmp”, în corturi, până

la 15 noiembrie, când s-a reîntors la Iași7. La începutul veacului al XVII-lea,

din Transilvania, epidemia de ciumă s-a extins și în spațiul extracarpatic, în

Moldova aceasta fiind amintită de către demnitarul polon Ioan Potocki, care

scria regelului Sigismund al III-lea, la 13 septembrie 1603, că ciuma a

cuprins satele și târgurile de la hotarul de apus al Moldovei8. De aici molima

s-a extins, astfel că domnitorul Ieremia Movilă a părăsit Iașul, „rătăcind

peste păduri și câmpii cu toată casa mea”, așa cum îi scria regelui polon, în

noiembrie 16039.

În timpul domnitorului Vasile Lupu, ciuma a lovit în 1641 și 1646, pe

fondul secetei și a lipsei alimentelor, și în 1652, pe fondul acelorași cauze.

Despre această ultimă epidemie aflăm din scrisoarea domnitorului, adresată

din Roman, la 20 ianuarie 1652, dregătorului polon Luca Miaskowski, în

care se plângea de focul „atât de strașnic al ciumei” abătut asupra

Moldovei10

. Tot despre această epidemie scria în jurnalul său, la 10

octombrie, călătorul englez Robert Bargrave: „Toate aceste părți erau

molipsite grozav de ciumă, căci pământul era aproape tot acoperit cu lăcuste

din cele de o culoare veninoasă... Toate acestea sunt semnele cele mai sigure

și fatale ale unui aer încărcat de molimă”11

. O relatare a unor misionari

cataloci iezuiți, din 1652, atestă că „ciuma a băntuit toată țara; în această

calamitate, catolicii molipsiți de boală au fost asistați așa de bine de ai noștri

rânduiți în diferite locuri ale acestei misiuni, încât nici unul nu a pierit de

această molimă”.12

La 1661, Moldova a fost din nou bântuită de ciumă, așa cum nota

venețianul Ballarino la 10 septembrie, într-o notă către dogele Veneției, că

Țara Românească și Moldova erau pustiite de ciumă13

. În Moldova, 6 Pompei Gh. Samarian, Din epidemiologia trecutului românesc. Ciuma, București, 1932, p. 35. 7 Documenta Romaniae Historica. Seria A. Moldova, veac XVI, III, 1951, p. 396-402, doc. 492-498. 8 Documente privitoare la istoria românilor culese de Eudoxiu Hurmuzaki, Supliment II, vol. II, p. 298. 9 Pompei Gh. Samarian, op.cit., p. 41-42. 10 I. Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVII-lea, București, Editura Academiei RSR, 1983, p. 163, doc. 95. 11 Călători străini despre țările române, vol. V, București, 1973, p. 487. 12 Ibidem, p. 505. 13 Hurmuzaki, op.cit., vol. V, part. 2 (1650-1699), p. 87.


dezastrul s-a făcut resimțit însoțit de o foamete cumplită în timpul domniei

lui Ștefăniță vodă, fiul lui Vasile Lupu, cel supranumit „Papură Vodă”,

deoarece oamenii mâncau papură uscată în loc de pâine14

.

În timpul războaielor turco-polone din perioada 1672-1676, o nouă

epidemie de ciumă a cuprins spațiul Moldovei. Ion Neculce spune că „s-au

scornit o cium[ă] mare în to[a]tă ț[a]-ra... la Ve[lea]to 7183 (1675) de în

luna lui iuni s-au ținut pân-la ghenar. Ș-au murit oameni cât nu-i pute

îngropa și-i arunca prin gropi, de-i năruia. Iară Dumitrașco Vodă

(Cantacuzino), vădzîndu atâta omor, au ieșit în diial la Gălata cu boierii și

acolo șede”15

. Într-un document din 1676 se arată că, la Iași, cadavrele

zăceau pe ulițe, printre gunoaie16

. În această perioadă se înmulțesc breslele

de ciocli, unele primind privilegii de la domniei, precum cea din Focșani, de

la mitropolitul Dosoftei în 1674, iar cei de la mănăstirea „Trisfetitele” din

Iași, de la Antonie Ruset la 20 august 167617

. Aceștia, pe lângă atribuțiile de

gropari, îndeplineau și rolul de examinatori ai maladiei și de îngrijitori ai

celor ciumați. Către sfârșitul secolului, ciuma care a bântuit în timpul lui

Constantin Duca și a lui Antioh Cantemir este consemnată în documente,

alături de noi privilegii acordate breslei cioclilor din Iași și din Roman18

.

Secolul al XVIII-lea a debutat cu o nouă epidemie de ciumă, în timpul

celei de-a treia domnii a lui Mihai Racoviță, în anii 1717-1720. Cronica

logofătului Nicolae Muste amintește de această ciumă venită „după foamete,

omor, bocete și vaete în toate părțile”19

. Aceste evenimete sunt redate

succint și de Ioan Neculce, iar pe larg în cronica anonimă atribuită lui

Alexandru Amiras și de cronica Ghiculeștilor. În prima jumătate a secolului,

în Moldova, ciuma alterna cu foametea și lipsurile. În 1729 ciuma a reapărut

sporadic, în sudul Moldovei, la Galați, pentru ca în 1730 să se întindă și în

nord, la Hotin20

. În perioada războiului ruso-austro-turc din 1737-1739,

Moldova, ca de altfel tot spațiul românesc, a fost băntuită de ciumă.

Cronica lui Neculce spune că, în decembrie 1737, foametea a fost însoțită

si de ciuma care „s-ațâța în Eș. Și au ținutu puțin, vreo lună acel omoru”21

. 14 Miron Costin, Opere, București, 1958, p. 195. 15 Ion Neculce, Opere, București, 1963, p. 246. 16 C. Șerban, Breslele de ciocli din Moldova în secolul al XVIII-lea, în „Lupta antiepidemică”, p. 85. 17 Ibidem, p. 86; Pompei Gh. Samarian, op.cit., p. 79. 18 Ibidem. 19 Letopisețul Țării Moldovei... 1669-1729, atribuit lui Nicolae Muste, în „Cronicele României”, III, editor Mihail Kogălniceanu, București, 1874, p. 69. 20 Pompei Gh. Samarian, op.cit., p. 74-75. 21 I. Neculce, op.cit., p. 805-806.

74 Emanuel Bălan

Epidemia a răbufnit în vara anului următor, când „ s-au și început mare ciumă

la Eș și au ținut pân-despre toamnă omorul, toată vara pân-la luna lui

dechemvrie. Iar Grigore vodă au eșit afară cu ordie la Socola în fundul văii, de

au șădzut toată vara. Și începând şi în ordie a pica câte un om de ciumă, s-au

mutat la Țuțora desprie toamnă, ca să să mai răcoriască de boală”22

. Și cronica

lui Enache Kogălniceanu afirmă că „începuseră a se auzi pe uni locuri de

ciumă, cari nu dă puțină spaimă la tot norodul... Cari boală au intrat în iarnă

pi-ncet iar de primăvară s-au ațițat foarte tari, cât și domnie au ieșit cu urdia

iar la Frumoasa, mai pre urmă și la Socola. Împrăștiindu-să norodul, că atâta

mure cât nu-i pute dovedi cu îngropatu, ce rămâne pe câmpii de-i mânca fierăle,

fiincă poroncisă Vodă câți îi love boala îi scote la câmpu, orânduind și o breaslă

pentru căutarea bolnavilor, care le zii ciocli”23

.

În anii 1758-1761, în timpul domnitorului Ioan Calimachi, ciuma a

bântuit endemic, iar știri despre epidemie aveam în mare parte de la

autoritățile austriece care au impus restricții la trecerile de frontieră.

Domnitorul Grigore Calimachi a înființat, în 1761, un spital pentru ciumați

la mănăstirea Hlincea din Măgura Iașului, care ținea de Spiridonie24

.

Funcționau bresle de ciocli în marile orașe, la Iași, Focșani, Roman, Târgu-

Frumos și Botoșani, care erau scutite de bir25

.

Noul război ruso-austro-turc din 1768-1774, desfășurat din nou pe

teritoriul Principatelor, a reactivat ciuma ce a bântuit cu furie în Moldova. Ea s-a

declanșat după ocuparea portului Galați de către trupele ruse ce intraseră în

Moldova, în 1769. Descrierea epidemiei a fost făcută de către medicii militari din

armata rusă, printre care Gustav Orraeus și Johann Martin Minderer26

. Orraeus

relatează, în lucrarea sa Descriptio Pestis quae anno MDCCLXX in Iassia…

grassata est, că sosind la Botoșani la 9 mai 1770, constată că „a fost adusă, cu

două luni înainte, de niște călători din Iași. De atunci face ravagii teribile. În curs

de șase săptămâni, mai mult de vreo 800 din cei vreo 2-3000 de locuitori au

murit. Cei rămași în viață au fugit îngroziți spre Carpații apropiați, negăsind însă

nici acolo salvarea în care sperau. Foarte mulți au adus cu ei germenul

contagiunii și au pierit acolo”27

. Pleacă spre Iași unde sosește la 10 mai, 22 Ibidem, p. 807-808. 23 Letopisețul Țării Moldovei..., p. 4; Pompei Gh. Samarian, op.cit., p. 84-85. 24 Pompei Gh. Samarian, op.cit., p. 100. 25 C. Șerban, op.cit., p. 92-94. 26 Informații de interes medico-sanitar cu privire la principatele dunărene în vremea

războiului ruso-turc 1768-1774, în vol. Din tradițiile medicinii și ale educației sanitare.

Studii și note, sub redacţia lui G. Brătescu, București, 1978, p. 109-118. 27 V. Bologa, A. Simplăceanu, T. Ghițan, Un document rusesc important pentru istoria


situația de aici fiind mai bună decât la Botoșani, dar măsurile luate de

autorități erau cele obișnuite: „cioclii anume angajați duc morții în cimitirul

special din afara orașului, iar pe bolnavii care sunt recunoscuți îi duc într-o

pădure apropiată. Dar cea mai mare parte din ei rămân ascunși în locuințe.

Un mijloc preventiv în care au mare încredere este aprinderea de focuri pe

ulițe și în curți, în care se aruncă grămezi de gunoaie, de oase și alte

rămășițe, care, arzând cu flacără domoală, produc un fum rău mirositor... Nu

se cunoaște nici un fel de leac folosit împotriva ciumei în afară de teriacul

venețian. Cei avuți sunt aprovizionați cu el și îl consideră ca mântuitor”28

.

Evident condițiile nu au oferit posibilitatea constatării exacte a numărului

morților, dar medicii estimau că ar fi vorba despre jumătate din populație29

.

Orraeus oferă și alte informații, precizând că „moldovenii, mai ales cei

săraci, își duceau în ascuns ciumații, chiar dacă le erau îndeaproape înrudiți,

în pădurile apropiate, pentru ca să nu devină suspecți. Le făceau din foi,

iarbă și cârpe, la locuri umbroase, un culcuș pe care îi așezau. Le dădeau un

vas cu apă și ceva alimente și pe urmă îi părăseau în starea lor jalnică… Cei

care mai aveau puțină putere, își culegeau câteva vreascuri și își făceau un

foc; când mureau erau îngropați de ciocli, dar adesea această măsură era

neglijată și cadavrele erau mâncate de câini, de fiare și de viermi”30

. Ciuma

a scăzut în intensitate după mijlocul lunii iunie, astfel că la sfârșitul anului

epidemia era stinsă. Despre această epidemie avem o informație și dintr-o

însemnare anonimă, păstrată pe o Cazanie, că a ținut din Postul Mare „până

la anul”, adică până la începutul anului viitor, respectiv 176931

.

Din 1770 avem o altă însemnare a unui călugăr de la Putna care

terminase de tradus Rînduiala călugăririi din slavonă în limba română.

Războiul ruso-turc cuprinsese teritoriul Moldovei, „fiind și ciumă mare, în

țară, la Iași, la Botoșani și la alte locuri”32

.

Către sfârșitul secolului al XVIII-lea, la 1795, epidemia a cuprins

Moldova, informații despre epidemie fiind furnizate de către consulatul rus

de la Iași. Primele informații ale consulului Ivan Ivanovici despre izbucnirea

epidemiei sunt din 2 mai 1795, în informarea către ministerul de externe rus.

ciumei de la Iași din 1770: lucrarea lui G. Orraeus, în vol. Contribuții la studiul

legăturilor medicale româno-ruse, București, 1952, p. 37-38. 28 Ibidem, p. 39-41. 29 Ibidem, p. 42. 30 Ibidem, p. 45. 31 Ioan Caproșu, E. Chiaburu, Însemnări de pe manuscrise și cărți vechi din Țara Moldovei,

vol. II, Iași, Casa Editorială Demiurg, 2008, p. 181. 32 Ibidem, p. 199.

76 Emanuel Bălan

Într-o altă informare, din 7 noiembrie, semnala apariția acesteia la Vaslui,

criticând refuzul domnitorului Alexandru Callimachi de a înființa carantine

și a izola bolnavii33

. În 1796, epidemia s-a extins, astfel că în primăvară

cuprindea ținuturile Suceava și Neamț, iar diplomatul rus Severian era mirat

de refuzul mitropolitului Iacov Stamate de a contribui la fondul de ajutorare

a înfometaților. Într-o altă informare către Petersburg, diplomatul arăta că la

17 iunie la Iași a avut loc o procesiune religioasă pentru îndepărtarea

ciumei, care părea să se potolească. Dar epidemia a răbufnit cu toată puterea

în toamna anului 1796, când diplomatul informa, la 10 octombrie, că ciuma

s-a extins în ținuturile Focșani, Putna, Orhei, Huși, Galați și chiar la Iași34

.

Reacția autorităților a fost promptă, fiind instalate lazareturi la Vaslui,

Sculeni, Zagarance, Țuțora, Caiuțu și Lunca Mare, perioada de carantină

variind în funcția de poziția socială de la 10 la 15 zile35

. Însemnări pe

diverse cărți de cult sau pomelnice avem și pentru această epidemie. În

octombrie 1797, o însemnare anonimă menționa că epidemia ajungea în

satul Fundoaia, provocând „mari frică și groază” în tot satul. Mai întâi s-a

îmbolnăvit un copil din familia lui Mihai Rusu, apoi a fost lovită întreaga

familie, care s-a pierdut. Preotul Teodor, „cari au ținut poporul” 40 de ani, a

murit imediat, probabil după înmormântare, pentru că, la cei peste 80 de ani,

nu rezistase epidemiei.

Epidemia se extinde ajungând și în zona Putnei, așa cum nota autorul

anonim pe o Alexandrie, unde era jelit Ștefan Raerez, fost dascăl ce învățase

„vreo 288 școlari, copii din târg, din Moldova, din raia, din Cordun”36

.

În 1812, în timpul domniei lui Scarlat Calimachi (1812-1819), ciuma a

izbucnit în Moldova, decimând jumătate din populația Târgului Neamț, astfel

încât cei rămași s-au retras în corturi, pe dealul Humuleștiului, pe drumul

Pietrei37

.

În noiembrie 1814, ambasadorii străini din capitala Moldovei se plângeau

că slujbașii lazaretelor și carantinelor întrețin înadins zvonul despre epidemie,

deoarece slujbele le aduc venituri bune, deși epidemia era stinsă38

.

În 1816 „mari tulburări” s-au fãcut de frica ciumei, mai ales că înainte

de aceasta fusese o eclipsă de soare, care durase „4 ceasuri”, în plină zi de 33 Paul Cernovodeanu, Paul Binder, Cavalerii apocalipsei, București, Editura Silex, 1993, p. 179. 34 Ibidem. 35 Ibidem. 36 Ioan Caproșu, E. Chiaburu, op.cit., vol. III, p. 12-13. 37 Josef Kaufman, Cronica comunităților israelite din județul Neamț, tom II, Piatra Neamț,

Tipografia Record, 1928-1929, p. 303. 38 Pompei Gh Samarian, op.cit., p. 329.


marți39

. Peste doi ani însă, epidemia avea să cuprindă Principatul Moldovei

de la Galați la Botoșani, fără a ocoli capitala țării, și nu mic va fi fost

numărul victimelor în cele două luni, din septembrie până în noiembrie

1818, cât a durat molima40

. În septembrie epidemia era extinsă la Neamț și

Bacău, acolo unde, la 7 septembrie, clucerul Alexandru Ureche, tatăl

istoricului V.A. Ureche, este trimis de domnie pe lângă ispravnic ca

supraveghetor în combaterea ciumei41

. Interesant este un pitac al

domnitorului Scarlat Calimachi, din 13 noiembrie 1818, către clucerul Alex.

Popovici, prin care îl însărcinează să meargă la Neamț, să cerceteze și să ia

măsuri împotriva răspândirii ciumei „scoțând pe cei molipsiti și cu prepus

afara din sat în colibi, în pază cuviincioasă spre a nu se amesteca unii cu

alții, cu îndatorire ca pe fiește-care di să se spele și să se aerisească lucrurile,

să înconjure satul cu străji, ca nici să esă nici să intre nimenea până după

potolirea bolei. Pentru cele trebuinciose ale mâncării să nu pătimescă

locuitorii, iar la casele molipsite să li se strice acoperământul, podul și

ferestrile și să se arunce apă spre curățirea lor, iar omenii ce vor remâne în

sat să se păzescă unii de alții”42

.

În Botoșani, boala a revenit în anul următor, 1819, și a durat de la Sf.

Maria Mică până după Crăciun43

. În iulie 1819, în Bârlad, dascălul Dumitru

ot Tuchiloie nota că boala făcuse „omor de ciumă... și au murit mulțime de

suflete”44

.

Dacă la 1815 ciuma făcea ravagii la Galaţi şi Focşani, întinzându-se la

1816, 1818 spre Bacău, Târgu Neamţ, atunci în martie 1819, epidemia făcea

victime şi la Iaşi. Cu acest prilej localităţile contaminate au fost izolate şi s-a

instituit un cordon sanitar pe Prut şi la Galaţi45

.

Izbucnirea epidemiei în primăvara anului 1819 este atestată de

consulii străini aflaţi la Iași. Consulul prusac Ioan Marco îi scria baronului

Von Schladen despre primirea sa de către domnitorul Scarlat Callimachi şi

izbucnirea ciumei în Moldova: „Am găsit de cuviinţă să vă informez,

Excelenţă, că ciuma s-a ivit în mai multe sate din Moldova şi ieri a avut loc

chiar un incident la extremitatea oraşului Iaşi, astfel că numeroşi boieri de 39 Ioan Caproșu, E. Chiaburu, op.cit. vol. III, p. 374. 40 Ibidem, p. 438. 41 Pompei Gh Samarian, op.cit., p. 343. 42 Iacob Felix, Istoria igienei în România în secolul al XIX-lea și starea ei la începutul

secolului al XX-lea, vol. I, p. 296. 43 Ibidem, p. 445. 44 Ibidem, p. 456. 45 Istoria românilor, vol. VI, Bucureşti, 2002, p. 71.

78 Emanuel Bălan

aici deja au închis casele”46

. Pe 19 iunie, domnitorul a luat o serie de măsuri

care au nemulțumit populația, fiind nevoie de intervenția armatei, peste 50

de moldoveni fiind răniți sau uciși. Acest incident este foarte bine descris de

către baronul Ludovic Kreuchely, agent prusac la Iași. Acesta declara că

totul a pornit de la medicii care vedeau ciumă în orice caz, astfel că o

Comisie numită de Domnitor și condusă de vistiernicul Iordache Roset a

luat măsuri dure pentru a împiedica extinderea epidemiei. În acest scop, aga

Alexandru Mavrocordat a cerut agentului austriac să impună supușilor

austrieci ascultarea poliției moldovenești, pe tot timpul ciumei. Supușii

austrieci și prusieni au înaintat pe 8 iunie o petiție agentului austriac, dar

mulțimea strânsă la mitropolie a pornit spre palatul domnesc, unde în

agitația formată, unii albanezi au tras în mulțime47

.

La 25 iunie 1819 baronul Ludovic Kreuchely-Schwerdtberg menţiona

consulului Marco: „Cu toate speranţele contrare, 4-5 situaţii de ciumă s-au

constatat la Iaşi. Casele boierilor şi consulatele sunt închise, oraşul este

consternat. Lumea nu crede, dar Aga însuşi le-a menţionat de tristul adevăr. La

Galaţi ar fi izbucnit iarăşi boala, iar la Bucureşti nu s-a luat încă nici o

măsură”48

.

Starea grea a Principatului Moldova la 1819 este descrisă şi de

călătorul grec Kosmeli, care menționa că trecerea Prutului se face pe la

carantina Sculeni, iar la Iași, imediat după revolta contra măsurilor

împotriva carantinei, în curți ardeau grămezile de gunoi, prăvăliile stăteau

închise, vânzarea se făcea după gratii şi banii se puneau în oţet. Oamenii cu

basmaua la nas se feresc pe străzi de a se atinge şi îşi vorbesc numai de

departe. Căruţe cu bolnavi sau numai suspecţi şi bagaje merg cu steaguri

roşii pe strada mare, precedate de un arnăut călare şi urmate de câinii

credincioşi49

. În unele oraşe din Moldova, precum Iaşi, străzile principale

erau pavate cu nişte bârne în curmeziş. Când ploua mult, bârnele se

desprindeau şi pluteau pe noroi, ca pe o gârlă de lavă. Sub aceste bârne se

adunau toate murdăriile şi toate infecţiile, adeseori animale moarte

putrezeau sub ele50

.

Din corespondenţa diplomatică şi rapoartele consulare franceze şi cele

austriece, selectate în colecţia Hurmuzaki, aflăm că una din cauze pentru 46 Hurmuzaki, op,cit,, vol. X, 1763-1844, p. 455. 47 Ibidem, p. 52-54. 48 Ibidem, p. 457. 49 N. Iorga, Istoria Românilor prin călători, Bucureşti, 1981, p. 464. 50 A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. VI. Istoria contemporană de la

restabilirea domnilor pământeni până la îndoita alegere a lui Al.I. Cuza, Iaşi, 1893, p. 567.


declanşarea flagelului epidemiologic a fost comerţul cu Imperiul Otoman şi

cu cel Austriac.

Un exemplu elocvent ar fi discuţia dintre consulul francez din

Moldova, Hugo, cu vicontele Chateaubriand, din 1824, despre schimbările

miniştrilor turci, despre grecii din ţară (Moldova) şi diferite ştiri din Iaşi. Se

menţiona că un francez din Moldova i-a raportat consulului Hugo că ciuma

s-a răspândit în Iaşi din cauza a doi marinari turci (contaminaţi), care au

staţionat în Galaţi. Astfel, numărul celor contagiaţi de ciumă a fost în jur de

24 de persoane, iar al celor decedaţi – 30 de persoane51

. Alte atestări ale

manifestării ciumei în posesiunile Imperiului Otoman (Principatul Moldova)

sunt menţionate şi de documentele de arhivă. Războaiele ruso-turce din anii

1806-1812, 1828-1829 şi-au lăsat şi ele amprenta în răspândirea molimei,

adăugându-se şi lipsa unor norme sanitare.

Punctul culminant al extinderii molimei pentru Principatele Române s-a

manifestat în anul 1829.

Sursele documentare amintesc cifra de peste 35.000 de persoane

decedate, civili şi militari, cuprinzând 36 de oraşe şi 5.496 de sate52

.

Extinderea molimei a provocat temerea de pătrunderea ei în armată, care

trebuia să vină de peste Dunăre în cartierele de iarnă. Oraşele sufereau de

foame. Cheltuielile pentru necesităţile militare creşteau. Ciuma apărută în

Ţara Românească, s-a extins ulterior spre Focşani şi spre Basarabia. Despre

starea dezastruoasă a lucrurilor scrie P. Kisseleff, administratorul rus al

Ţărilor Române, în urma războiului ruso-turc din anii 1828-1829.

Astfel, după două luni de la încheierea tratatului de la Adrianopol,

administratorul face ştiută situaţia Ţărilor Române: ,,Ciuma care se

răspândise în Muntenia de la 1812, la începutul războiului s-a răspândit în

ambele Principate, la 1829 bântuia în ambele principate, 23 oraşe, 300 sate.

Trebuinţa măsurilor de carantină, ţăpuirea oraşelor şi a satelor îngreuiau

mijloacele de trai, împiedicând aducerea proviziilor de hrană de la un loc la

altul. Rechiziţia pusă în lucrare în timpul verii din 1829 a provocat

nemulţumiri în popor. În 5 săptămâni au fost curăţate 36 de oraşe şi 3.496

de sate, iar la 1 ianuarie 1830 ciuma încetase, la 15 aprilie nu rămăsese nici

un bolnav”53

.

Evident, pentru a diminua extinderea contagiunii, P. Kisseleff adoptă

anumite dispoziţii pentru administrarea ţării. Printre acţiuni se pot enumera: 51 E. Hurmuzaki, op.cit., Supliment I, vol. V, 1822-1839, Bucureşti, 1894, p. 1181. 52 Ibidem, Supliment 1, vol. IV, 1802-1849, Bucureşti, 1891, p. 433. 53 A.D. Xenopol, op.cit., p. 83.

80 Emanuel Bălan

a) Alcătuirea unui plan pentru revizuirea şi curăţarea generală, în

ambele Principate, şi care, să fie pus în aplicare sub supravegherea a trei

generali şi mai mulţi ofiţeri militari, funcţionari de carantină, medici, cu

ajutorul boierilor şi a clerului local.

b) Instituirea circumscripţiilor de supraveghere, autorităţile locale

fiind obligate de a raporta celor superioare despre cazurile de ciumă şi

holeră. Este înfiinţată o linie de carantină de-a lungul Dunării, iar în funcţia

de inspector general al întregii linii este numit Mavros, ajutat de ruşi.

c) Întreprinderea măsurilor pentru combaterea foametei. Locuitorii

urmau să primească făină din rezervele armatei şi o parte urma să fie adusă

din Odesa54

.

Tabelul 1

Singura mărturie din spațiul moldav a unui bolnav de ciumă este a

călugărului Anania: „1829, luna mai 4, 4 săptămâni după Paști, m-am

îmbolnăvit de ciumă. Începutul a fost astfel: la 2 săptămâni după Paști am

venit de la călugărițe, în a 3-a am slujit, iar într-a 4-a săptămână începuseră

să tragă clopotele de utrenie. Am venit și eu și am stat până la psaltire și a

început să mă ia cu frig de la picioare și gâtul a început să mă doară și să se

astupe. Am început să mă plâng celor care stăteau lângă mine și ei m-au

sfătuit să mă afum cu albăstrele; eu m-am afumat, dar nici un folos. Am

mers și la liturghie, după liturghie m-am dus, ca de obicei, la votcă, la

stăreție, și văitându-mă că m-a luat ca un vârtej repede, nimeni mi-a dat cel

mai mic sfat ce să fac. În seara aceleiași duminică m-am dus la trapeza a

doua, dar am mâncat doar puțin, iar luni mi-am fost numa sete de apă și așa

am suferit 16 zile, ca și când ar fi fost începutul chinurilor iadului. În zilele

acelea nu am putut nici să dorm, nici să mănânc ceva și am trăit doar cu ceai 54 Ibidem, p. 84.


de vindecea, iar a 16-a zi boala mea s-a potolit și mi-a fost mai ușor”55

.

Datorită măsurilor întreprinse la frontieră şi în cadrul satelor ciuma

scade spre 1830. Totuși pericolul nu trecuse. Epidemia de ciumă izbucnită

în 1829 în Rusia centrală și sudică a alarmat autoritățile din Principate,

prima tință fiind Moldova. Astfel, în 17 decembrie 1830, Divanul de la Iași

s-a întrunit de urgență pentru a lua posibile măsuri în calea evoluției ciumei.

Acesta a hotărât instituirea unui cordon de carantină de-a lungul Prutului, de

la Galați la Mamornița, unde au fost săpate bordeie pentru adăpostirea unor

grupe de câte patru străjeri, iar un supraveghetor călare – mazil, era

însărcinat să patruleze zilnic între bordeie, pentru ca nimeni să nu treacă

neobservat peste hotar. Punctele de trecere cu Basarabia au fost închise,

accesibile fiind doar cele de la Sculeni și Lipcani, unde călătorii erau supuși

carantinei timp de 14 zile56

. Au fost luate și măsuri suplimentare de

siguranță, fiind înființate două noi spitale în Iași, conduse de medicii

Fornete și Anton Fotino, dar și la ținuturi, unde au fost numiți doctori:

Gorghidan la Herța și Dorohoi, Antonie Caruso la Botoșani și Hârlău,

Vasile Burger la Cârligătura și Iași, Aloys Terț la Roman și Petrache Lieb la

Bacău, iar administrația militară rusă a distribuit medicamente medicilor ce

mergeau prin satele contaminate57

.

Însă, în ciuda acestor măsuri, ciuma pătrunde în Moldova unde,

începând cu luna mai 1831, face ravagii. La începutul verii lui 1831

epidemia făcea ravagii, mortalitatea fiind ridicată, așa cum informa și

consulul francez de la Iași, Charles Lagan, în raportul din 12/ 24 iunie,

ministerului de resort de la Paris: „De zece zile, la Iaşi, care numără acum

30.000 de locuitori, au murit 800 de indivizi și ieri, din vreo 280 de bolnavi

au sucombat 155... Cauzele bolii se datorează în primul rând hranei proaste,

murdăriei și nepăsării locuitorilor. De aceea, președintele Divanurilor,

generalul Kiseleff, a dat ordin să fie evacuate mahalalele cele mai populate

și să fie transportați toți evreii și robii țigani pe dealurile din împrejurimi,

unde să li se asigure hrana”58

. Tot în acea zi și consulul britanic E.I. Blutte

trăgea semnale de alarmă: „aceeași molimă a izbucnit și la Galați pe 10 ale

lunii, chiar în ziua plecării mele de acolo și, două zile mai târziu, s-a întins

la Brăila...”. Un alt raport de-al său, din 15/ 27 iunie, era și mai 55 Ioan Caproșu, E. Chiaburu, op.cit., vol. IV, p. 8. 56 Hurmuzaki, op.cit., vol. XXI, Rapoarte consulare austriece 1828-1836, București, 1942, p. 313-315. 57 G. Barbu, Relațiile medicale româno-ruse în perioada 1800-1859, în vol. Din istoria ralațiilor medicale româno-ruse, București, 1963, p. 93. 58 Hurmuzaki, Documente, XVII, p. 249.

82 Emanuel Bălan

cutremurător: „Iașiul poate fi socotit acum ca un oraș aproape complet

ruinat: ulițele sale acoperite sunt cu cadravele pe care nu e nimeni să le

îngroape; casele părăsite și bisericile jefuite de bande de tâlhari și un

incendiu pe care nu e nimeni să-l stingă face ravagii în amintitul oraș”59

.

Viața zilnică se transformă semnificativ iar grozăviile se înmulțesc.

Cancelistul Ferro, din Cernăuți, relata în data de 10/ 22 iunie, folosind

datele furnizate de doctorul Ilasciuk, care opina că ciuma fusese adusă la

Iași din târgul Ștefănești, numărul contaminaților, de la debutul epidemiei,

la 4.764, din care 2.554 au murit, iar printre decedați îi menționa pe vistierul

Sândulachi Sturdza și fiul marelui hatman Gheorghe Ghica, doctorul

Fornete și multe soții de boieri60

. Informații despre epidemia din Moldova le

avem și din rapoartele generalului Kiseleff, trimise cancelarului Nesselrode,

conducătorul administrației militare ruse de ocupație din Principate. Astfel,

raportul său din 20 iunie 1831 este însoțit de două anexe, prima referitoare

la evoluția epidemiei la Iași, iar cealaltă referitoare la ținuturile Moldovei,

ambele pentru perioada 2/14 mai-9/21 iunie. Din prima anexă aflăm că

epidemia a izbucnit la Iași pe 2 mai, iar până pe 9 iunie au fost înregistrate

4.244 de cazuri, din care 2.173 mortale, deci o mortalitate de 50%. Pentru

ținuturile Moldovei, în aceeași perioadă au fost înregistrate 1.711 cazuri, din

care 6.20 mortale, deci o rată a mortalității de 40%61

. În raportul expediat de

consulul Lagan ministrului Sebastiani, la Paris, în 18/30 iunie 1831, se

spune că: „holera țintește a nimici ce a mai rămas din populația Iașilor. Din

5.000 de locuitori, cât mai sunt numărați acum, mor zilnic aproape 200.

Drumurile care duc spre acest nefericit oraș sunt mărginite de trupurile

moarte ale indivizilor care au încercat să fugă, dar prea târziu. Ulițele Iașilor

sunt pline de cadavre...”62

.

Molima se va domoli în decursul lunii iulie, datorită măsurilor luate de

adminitrația militară rusă. Diminuarea flagelui este atestată și de către

consulul Lagan, în raportul său din 30 iunie/ 12 iulie, „mortalitatea a început

să scadă la Iași. Dar din nefericire... o parte din sate sunt absolut pustii și nu

este lucru neobișnuit să vezi cai, boi, turme de oi părăsite de proprietarii sau

păzitorii lor, păscând ici și colo, devastând ogoarele...”63

. Dacă rapoartele

oficiale indicau o domolire a epidemiei, aceasta se va instala în Muntenia în 59 Paul Cernovodeanu, Gheorghe Brătescu, Biciul holerei pe pământ românesc, București,

Editura Academiei Române, 2002, p. 26. 60 Hurmuzaki, Documente, vol. XXI, p. 379-380. 61 P. Cernovodeanu, op.cit., p. 28-29. 62 Hurmuzaki, Documente, vol. XVII, p. 251-252. 63 Ibidem, p. 253.


vara lui 1831.

Piederile omenești ale Modovei, calculate la numărul locuitorilor de

1.130.00064

de suflete se ridică la 7,04%, iar raportat la numărul de locuitori cei

mai mulți au fost la Iași, 2.783, Galați, 1.000 și Botoșani, 710. Procente de peste

10% din totalul populației au fost la Tg. Frumos (396 persoane – 19,45%),

Odobești (143 – 14,41%), Sulițoaia (186 – 19,11%), Adjud (117 – 14,48%,

Hârlău (112 – 18,60%), Podul Leloaiei (70 – 12,28%), Lespezi (37 – 11,17%) și

Sculeni (63 – 21,79%). Impactul acestei epidemii, care a secerat mii de vieți

omenești, a marcat mentalul colectiv, prin diverse reacții, unii au fugit spre

munți, sau au avut loc procesiuni cu moaște și icoane în diverse așezări. Dar

după ce evenimentele au trecut, iar șirul întâmplărilor s-a mai decantat, a

apărut și o literatură de dezastru, memorialistică. Alecu Russo, care a prins

epidemia din 1831 și 1848 în copilărie și tinerețe, a publicat în 1853 nuvela

Holera, pe baza unei balade numită Balada Vâcului și a amintirilor unui

ofițer bătrân care a fost martor al flagelui din 1831. Un alt martor al

cumplitei epidemii a fost marele logofăt Nicolae Șuțu, un apreciat

economist, care evoca în memoriile sale groaza produsă: „nimic nu poate

descrie frica și disperarea care domneau în oraș... Un prieten, care venea să

ne vadă la intervale mari – ne-a spus, într-o zi, înspăimântat, de ce văzuse:

«Plouă cu morți! Oamenii cad pe străzi ca muștele!» Curând, cumnatul meu

Gheorghe, un bărbat tânăr, plin de vigoare, a murit în câteva ore, atins de

boală. După această lovitură cruntă, am părăsit în grabă orașul și ne-am

stabilit la Domnești...”65

.

Nici nu trecuseră bine efectele și ecourile teribilei epidemii de holeră

care, între 1830-1837, luase în Europa și restul lumii sute de mii de vieți că,

în 1847, o nouă epidemie a cuprins vechiul continent. Traseul a fost aproape

identic cu cel al precedentei epidemii, din regatul Lahore, din nordul Indiei,

a luat drumul caravanelor prin Afganistan, Persia, Marea Caspică și de aici

în ținuturile din sud-estul Rusiei, unde a ajuns în toamna lui 1847.

Informații despre acestă nouă epidemie avem tot de la consuli, în

special cei britanici, putând astfel să reconstruim istoricul acesteia. Din

această periodă avem două publicații despre prevenirea și combaterea

holerei, texte ce folosesc informații de specialitate germane, franceze,

engleze și ruse. Prima broșură este a medicului Gh. Cuciureanu, publicată la 64 Ecaterina Negruți-Munteanu, Demografia târgurilor și orașelor moldovenești la 1832, în vol. Populație și societate. Studii de demografie istorică, vol. 1, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1972, p. 239. 65 Memoriile principelui Nicolae Șuțu, mare logofăt al Moldovei. 1798-1871, ed. Georgeta Penelea Filitti, București, p. 105.

84 Emanuel Bălan

Iași, cu titlul Povățuiri pentru sătenii Moldovei la tâmplare de holeră, iar

cea de-a doua, a medicului Constantin Vârnav, Despre holera epidemiească

sau istoriea ei în scurt, chipul în care să arată și în care să lățește, cât și

mijloacele de a să feri și de a să vindeca de ea și fără doftoru, publicată tot

la Iași, în 184866

. O întreagă literatură medicală de popularizare, pe calea

presei, a încercat să familiarizeze populația cu simptomele, prevenirea și

combaterea ciumei.

Într-un articol publicat în „Albina românească” din 1847, medicul

Bendella recomanda autorițătilor din Moldova să aibă grijă „întâi ca săracul

să fie în stare a-și cumpăra ieftin hrană bună”67

. În pofida măsurilor luate,

evident insuficiente și primitive, maladia ajunge în Moldova, mai întâi la

Galați, apoi în restul Principatului, apariție care era adusă la cunoștința

Foreign Office, la 16/28 aprilie 1848, de către consulul englez de la Iași,

Gardner68

.

Despre simptomele și evoluția bolii avem informații de la doctorul

A.H. Bassereau, medic la Iași, care spunea că epidemia apărută la Galați se

extinde repede în Moldova, contamind Bârladul, Bacăul și Iașiul, unde

prima victimă este înregistrată la 3/ 15 mai. Boala debuta cu simptome

epigastrice și amețeli, zgomote în urechi, vărsături, crampe, diaree, cianoză.

În aceasta primă fază se recomanda bolnavilor administrarea a câte 4 grame

de ulei de mentă, eter acetic, laudanum lichis Sydenham iar pentru faza a

doua, subnitrat de bismut (1 decigram), pudră de Dower (1 decigram), extras

de beladonă (12 miligrame) și sacchar de mentă (3 decigrame)69

.

Alături de izolarea celor bolnavi sau suspecţi de molipsire, de

aerisirea, spălarea sau arderea lucrurilor acestora, de distrugerea caselor cei

adăpostiseră pe ciumaţi, autorităţile mai recomandau o serie de măsuri de

prevenire a molipsirii, la care se mai adăugau altele pe care populaţia le

considera eficiente: străpungerea şi afumarea corespondenţei70

, spălarea 66 P. Cernovodeanu, Biciul, p. 121-122. 67 Articolul intitulat Despre lipiciunea holerii epidemice cu originea holerei în India și

căile pe care a pătruns și s-a răspândit în Europa, publicat în „Albina romînească”, Iași, an

XIX, nr. 100, 18 decembrie 1847, p. 412-414. 68 P. Cernovodeanu, Biciul, p. 126. 69 Ibidem, p. 127. 70 Călători străini, X/2, p. 1153; Alexandru Ivanovici Mihailovski-Danilevski, scriitor

militar rus, relata cum în ținutul Vaslui foile de drum nu erau luate de șefii de stație de la

călători cu mâinile, ci cu un clește de fier, ele fiind afumate deasupra unui foc făcut din

oase de cal (Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. II,

(1822-1830), coord. Paul Cernovodeanu, Daniela Bușă, București, Editura Academiei

Române, 2005, p. 407); în alte cazuri, prin afumare trebuie să înțelegem expunerea


banilor cu oţet sau saramură71

, utilizarea usturoiului72

, arderea prafului de

puşcă73

sau arderea gunoiului74

. Aceste măsuri profilactice erau însoţite,

uneori, şi de cele spirituale, menite să îmbuneze Divinitatea mâniată:

rugăciunile, pietatea, caritatea, procesiunile, pelerinajele, invocarea sfinţilor

protectori etc. Invocarea milostivirii lui Dumnezeu prin iniţiative colective a

lăsat mărturii, precum cea privitoare la aducerea icoanei Maicii Domnului

de la mănăstirea Floreşti de către târgoveţii din Huşi prin casele lor, pentru a

fi izbăviţi de „acea groaznică prăpădenie a morţii”75

. În cazul Iaşilor sunt

confirmate procesiunile cu moaştele Cuvioasei Parascheva76

, prin ale cărei

„soliri” „de multe ori s-a izbăvit Moldova de năvăliri, de boli pierzătoare, de

diverselor mărfuri, dar și a scrisorilor, în camere special amenajate în care erau răspândite

gaze sau vapori, cel mai adesea fiind folosită „afumarea” cu clor (Emil Gheorghiu,

Fumigația, ca mijloc de dezinfecție în carantinele din Țara Românească, în Din istoria

luptei antiepidemice în România, p. 311); scrisorile erau străpunse de o rețea de găuri,

menite a permite pătrunderea vaporilor dezinfectanți în interiorul lor. Perforarea se făcea

manual, cu o sulă sau cu o perie metalică, acționată, uneori, de o presă manuală (Nicolae

Tripcovici, Contribuții cu privire la purificarea corespondenței în carantinele de pe

teritoriul țării noastre, în Din istoria luptei antiepidemice, p. 351). 71 În condica bisericii „Sfântul Nicolae” din Bârlad, în a doua jumătate a anului 1829, din

iulie până în decembrie, este însemnată cheltuirea a 5 lei și 6 parale pentru cumpărarea

oțetului „pentru spălat paralile”, preotul Ioan Antonovici, editorul documentului, făcând în

notă precizarea: „banii ce se dădeau atunci preoților pentru servicii se aruncau într-un vas

cu oțăt pentru desinfectare” (Documente Bârlădene, vol. V, Diverse, Huși, 1926, p. 65). 72 Alexandru Ivanovici Mihailovski-Danilevski nota cum în drum spre Bârlad a primit, „după

împrejurări, un dar prețios, constând din câțiva căței de usturoi și o sticlă de oțet cu usturoi. Și

aceasta și aceia slujesc pentru prevenirea ciumei” (Călători străini secolul al XIX-lea, II, p. 407) 73 Călători străini, IX, p. 428. 74 O relatare a acestei măsuri preventive în care moldovenii „se încred cel mai mult” a lăsat

Gustav Orraeus, cel care ajuns în Iași, în anul 1770, observă „pe ulițe și prin curțile de intrare”

că localnicii „pun să ardă cu foc înăbușit grămezi de gunoi și umplu cu fumul ăsta rău mirositor

aerul și ziua și noaptea” (Ibidem, X/1, p. 61); povestind întâmplări „din vremea lui Caragea”, Ion

Ghica menționa cum „deasupra orașului se ridica un fum galben și acru, fumul băligarului care

ardea în curțile boierești” (Ion Ghica, op.cit., p. 26); măsura se aplica și pe timpul epidemiei din

anul 1829 (Călători străini secolul al XIX-lea, II, p. 407). 75 Ioan Antonovici, Mănăstirea Florești din plasa Simila, județul Tutova. Studiu istoric cu

hărți și ilustrațiuni urmat de documente, inscripții și însemnări, București, 1916, p. 108. 76 Despre o astfel de procesiune relata și Ivan Ivanovici Severin, consulul general al Rusiei

în Principate la finalul secolului al XVIII-lea (Documente privind istoria României, colecția

Eudoxiu de Hurmuzaki (serie nouă), vol. I, Rapoarte consulare (1770-1796), București,

Editura Academiei Române, 1962, p. 764-765; Călători străini secolul al XIX-lea, vol. I,

(1801-1821), ed. Paul Cernovodeanu, Marian Stroia, București, Editura Academiei

Române, 2004, p. 786.

86 Emanuel Bălan

ciumă, de arşiţă îndelungată şi de alte cumplite împrejurări”77

. De cele mai

multe ori toate aceste măsuri nu aveau efectele dorite, iar ciuma se

răspândea „cu grăbire” în satele şi oraşele Moldovei.

La 7/ 19 iunie, consulul Gardner raportează, din Iași, despre măsurile

luate de autorități împotriva răspândirii flagelului. Astfel au fost construite

barăci pentru populația evacuată din cartierele contaminate. Potrivit

viceconsulului Cunningham de la Galați, aici epidemia se manifesta cu

violență, astfel că în perioada 6/ 18 mai și 3/ 15 iunie, din aproximativ 22.000

de locuitori, 677 au fost infestați din care 192 au decedat78

, fiind atacată și

miliția ostășească, soldații contaminați fiind internați la Spitalul militar din oraș.

Măsurile de prevenție luate de către medicii militari pentru trupă au dat unele

rezultate, doar 18 soldați au decedat. Spre sfârșitul lunii iunie, epidemia la

Galați era în scădere, însă molima s-a extins spre nord. De remarcat este faptul

că, încă din toamna anului 1847, când se auzise că holera bântuia în Persia,

Sfatul Administrativ Extraordinar al Moldovei a luat măsura întăririi

carantinelor de la Galați, Sculeni, Lipcani și Leova, cu stabilirea în fiecare

cvartal din Iași a unui spital cu 25 de paturi, cu 8 căruțe pentru aducerea

bolnavilor la spital, 240 de ciocli în tot orașul și 240 de păzitori ai orașului.

Evreii care locuiau în case aglomerate trebuiau să se mute la sate, iar pentru

fiecare județ s-a dispus organizarea unui spital și a unei comisii sanitare79

.

În raportul din 14/ 26 iunie, consulul englez Gardner scria despre

revagiile ciumei la Iași, epidemia având un caracter violent, numărul

morților fiind de 30-100 zilnic. Ceea ce îngrijora corpul medical era

virulența maladiei și se presupunea că răspândirea virusului a fost cauzată și

de temeperaturile ridicate, astfel că în intervalul 11-12/ 23-24 iunie au murit

110 persoane, între 13-14/ 25-26 iunie, 134 și între 14-15/ 26-27 iunie, 181

persoane80

. Autoritățile sunt nevoite să ia măsuri suplimentare prin

trimiterea de doctori în cvartaluri, program permanent a spițeriilor,

supravegherea strictă a spitalelor. Și cu aceste măsuri suplimentare, ciuma

decima populația, cu deosebire în rândul clasei de jos, astfel că, în intervalul

17-24 iunie, zilnic 300 de bolnavi decedau81

. O altă informare despre 77 Matei Cazacu, Minuni, vedenii și vise premonitorii, în trecutul românesc, București, Editura Sigma, 2003, p. 115. 78 Ibidem. 79 Iacob Felix, Istoria igienei în România în secolul al XIX-lea și starea ei la începtul secolului al XX-lea, în „Analele Academiei Române, MSȘt”, seria a II-a, tom XXIII (1900-1901), p. 512. 80 „Albina românească”, XX, 1848, p. 193. 81 Ibidem, p. 197; P. Pruteanu, Măsuri și concepții antiepidemice în Moldova de la

Regulamentul Organic până la Unirea Principatelor, în vol. Din istoria luptei


epidemie o avem de la A.H. Bassereau, medicul spitalului celui de-al 5-lea

cvartal, care făcea o statistică a îmbolnăvirilor din cvartalul său în perioada

epidemiei, 23 mai-7 iulie, din care reiese că din 1.284 de persoane ce au

contactat virusul, 682 au decedat iar 602 s-au vindecat82

.

Virulența epidemiei a paralizat toată activitatea din Iași, domnitorul

fiind silit să plece cu întreaga familie la o reședință din afara capitalei. Un

alt medic care a luptat împotriva virusului a fost austriacul Bernard Schiffer,

care preciza că primul caz apărut la Iași, la 7/ 19 mai 1848, a fost a unui

„bărbat de 65 de ani, după băutura de bragă”, apoi pe 8 iunie, un alt caz, iar

până la 5/ 17 iunie, au fost depistate 23 de cazuri, „toate au fost de un grad

mai ușor și au scăpat”, dar deodată, „pe timp frumos, uscat și cu soare (5

iunie n.n), la 9 ore dimineața... s-a ivit holera repede în diferite părți ale

orașului, cu mare intensitate, și a apucat ca la 160 oameni, din care 40 au

murit încă în acea zi”83

. În opinia lui Schiffer, cauzele principale ale

izbucnirii epidemiei s-au datorat mizeriei de pe străzi și comercializării de

alimente alterate și fructe necoapte. Medicul a mai observat că „adevăratul

contagiu este în dejecțiunile bolnavilor, și anume mai mult în dejecțiunile

vărsate decât în dejecțiunile alvine... molima este de orgine volatilă și se

introduce prin inspirație de la cei predispuși”, aratând că doar bolnavii erau

contagioși, nu și cadavrele acestora, dovadă că nici unul dintre ciocli nu s-a

îmbolnăvit84

.

Epidemia a cuprins întreg principatul Moldovei, afectând îndeosebi

ținuturile Fălciu, Roman, Suceava, Dorohoi și Iași85

. În ținutul Roman, de

exemplu, comisia sanitară, deși a primit o subvenție de 4.000 de lei pentru

înființarea unui spital cu 25 de paturi, punerea în practică a întârziat din

cauza fricii unor proprietari de case de a-și contamina imobilele prin

primirea bolnavilor, după numeroase presiuni sunt amenajate casele

clucerului Mihalache Epure și pitarului Ionița Barbu, nelocuite și aflate la

marginea târgului într-o zonă înaltă86

.

Personalul sanitar fiind insuficient, s-a apelat și la bărbieri, instruiți,

aceștia au fost trimiși prin sate, unde au avut grijă de bolnavi. În ținutul

Roman, așa cum rezultă din unele statistici, au fost înregistrați 5.598 de

bolnavi, cu 1.997 de decedați, în târgul Roman, mortalitatea a fost mai mare,

antiepidemice în România, p. 328. 82 P. Cernovodeanu, Biciul, p. 132. 83 Ibidem, p. 134. 84 Ibidem, p. 136. 85 „Albina românească”, XX, 1848, p. 193 86 P. Cernovodeanu, Biciul, p. 138.

88 Emanuel Bălan

de 200 de decedați din 483 de bolnavi87

. În ținutul Neamț unele mănăstiri și

schituri au adăpostit refugiații din calea ciumei, precum Procov, Secu, Sihla

sau Neamț, unde s-au înregistrat și două decese: Pulheria, soția marelui

logofăt Dimitrie Cantacuzino-Pașcanu și Eufrosina, fiica postelnicului

Gheorghe Asachi, ambele răpuse de ciumă88

.

La Târgu Neamț, epidemia a băntuit timp de patru luni, iar o parte a

locuitorilor s-au retras în afara orașului, evreii în lunca Blebea, iar creștinii

în zona Pometea.

Dacă în restul principatului virulența holerei scădea în intensitate în

luna august 1848, la Iași, deși raportul consulului Gardner, din 2 iulie,

vorbea despre scăderea epidemiei, intrarea trupelor ruse în capitala

Moldovei va complica situația. Cancelarul consulatului Franței la București,

Eugene Jules François Hory, raporta la 21 iulie/ 2 august că „de la intrarea

lor în Moldova, rușii au pierdut, într-un răstimp de 20 de zile, mai mult de

2.400 de oameni prin ravagiile holerei”89

. La începutul toamnei molima a

început să se stingă, așa cum anunța și Comitetul sănătății de la Iași că

„starea sănătății lăcuitorilor din tot cuprinsul Prințipatului este bună și ferită

de molipsitoarea boală a holerii”90

.

Ca și în 1831, și epidemia de la 1848 a avut același impact asupra

mentalului colectiv din Moldova, ilustrat prin însemnări, testamente sau scrieri

literare. Spătarul Teodor Burada și-a făcut testamentul la vremea revoluției, „în

lunile mai, iunie și iulie ale anului 1848; iar în capitalie au început omorul de la

3 iunie [stil vechi] și au țânut până la 28 iulie [stil vechi]”91

.

O intersantă evocare a holerei, o avem de la Ion Creangă, în ale sale

Amintiri din copilărie, el însuși atins de boală: „Și după cum am cinste a vă

spune, multă vorbă s-a făcut între tata și mama pentru mine, până ce a venit

în vara aceea, pe la august, și cinstita holeră, de la ’48 și a început a secera

prin Humulești în dreapta și în stânga, de se auzea numai chiu și vai în toate

părţile. Și eu, neastâmpărat cum eram, ba ieșeam la pârleaz, când trecea cu

mortul pe la poarta noastră și-l boscorodeam cu cimilitura:

Chiţigaie, gaie, ce ai în tigaie?

Papa puilor duc în valea socilor.

Ferice de gangur, că șede într-un vârf de soc 87 E. Cozărescu, Holera în Romanul de altădată, în vol. Din istoria luptei antiepidemice din

România, p. 296-297. 88 „Albina românească”, XX, 1848, p. 193. 89 Anul 1848 în Principatele Române, vol. III, București, 1902, p. 168. 90 „Buletin. Foae Oficială”, XVI, 1848, p. 412. 91 P. Cernovodeanu, Biciul, p. 147.


Și se roagă rugului și se-nchină cucului!

Nici pentru mine, nici pentru tine,

Ci pentru budihacea de la groapă,

Să-i dai vacă de vacă și doi boi să tacă.

Ba îl petreceam pănă la biserică și apoi veneam acasă cu sânul

încărcat de covrigi, mere turture, nuci poleite, roșcove și smochine din

pomul mortului, de se încrucea tata și mama când mă vedeau cu dânsele. Și

ca să mă scape de belea, m-au trimis la stână în dumbrava Agapiei, lângă

podul Cărăgiţei, unde erau și oile noastre, să șed acolo pănă s-a mai potoli

boliștea. Însă peste noapte a dat holera peste mine și m-a frământat și m-a

zgârcit cârcel; și-mi ardea sufletul în mine de sete, și ciobanii și baciul habar

n-aveau de asta, numai se întorceau pe ceea parte în ţipetele mele și horăiau

mereu. Iară eu mă târâiam cum puteam pănă la fântână, în dosul stânei, și pe

nimică pe ceas beam câte-un cofăiel întreg de apă. Pot zice că în noaptea

aceea la fântână mi-a fost masul, și n-am închis ochii nici cât ai scăpăra din

amânar. Abia despre ziuă s-a îndurat Vasile Bordeianu, strungarul nostru, de

s-a dus în Humulești, cale de două ceasuri cu piciorul, și a înștiinţat pe tata,

de a venit cu căruţa și m-a luat acasă. Și pe drum, necontenit ceream apă, iar

tata mă amâna cu momele de la o fântână la alta, pănă a dat Dumnezeu și

am ajuns la Humulești. Și, când colo, doftorii satului, moș Vasile Ţandură și

altul, nu-mi aduc aminte, erau la noi acasă și prăjeau pe foc într-un ceaun

mare niște hoștine cu său; și după ce mi-au tras o frecătură bună cu oţet de

leuștean, mi-aduc aminte ca acum, au întins hoștinele ferbincioare pe o

pânzătură și m-au înfășurat cu ele peste tot, ca pe un copil; și nu pot ști cât a

trecut la mijloc pănă ce am adormit mort, și de-abia a doua zi pe la toacă m-am

trezit, sănătos ca toţi sănătoșii; Dumnezeu să odihnească pe moș Ţandură și

pe tovarășul său! Și, vorba ceea: «Lucrul rău nu piere cu una, cu două».

Pănă-n seară, am și colindat mai tot satul, ba și pe la scăldat am tras o raită,

cu prietenul mei Chiriac al lui Goian, un lainic și un pierde-vară ca și mine.

Dar tata nu mi-a mai zis atunci nimică; m-a lăsat în voia mea pentru o

bucată de vreme”92

.

Ciuma din 1853 nu a mai avut focarul în Extremul orient, ci în

Europa, în provincia Silezia, de unde s-a propagat spre est, astfel că, în 1853

era deja în cele două principate. Știri despre epidemie au ajuns în toamna lui

1852 și în Moldova, devenind subiect de discuții prin saloanele Iașului, așa

cum ne spune și Alecu Russo în scrierile sale. Situația s-a complicat în vara 92 Ion Creangă, Amintiri din copilărie în Opere (ed. Critică Iorgu Iordan și Elisabeta

Brâncuș), București, Editura Univers Enciclopedic, 2000, p. 170-172.

90 Emanuel Bălan

lui 1854, pe fondul declarației de război a Rusiei țariste împotriva Turciei,

„omul bolnav al Europei”. Din ordinul țarului Nikolai I, trupele ruse aflate

sub comanda feldmareșalului Ivan Pașkevici trec Prutul la 21 iunie/ 3 iulie

1853, înaintând prin Moldova, unde deja bântuia holera. Imediat au fost

organizate spitale penru bolnavi la Iași, Vaslui și Galați93

.

Medicul Vial de Rajat, aflat la Iași în 1853, publică în „Gazeta de

Moldavia”, în septembrie, un articol foileton, Igiena publică, cu sfaturi

profilatice94

. El îndemna autoritățile și cetățenii să curețe ulițele și curțile, să

aerisească și să văruiască casele, farmaciile să fie deschise permanent. În

privința bolnavilor recomanda să fie îngrijiți la domiciliu sau în spitale, cu

repaus la pat pentru cei bolnavi, cărora să le fie administrate băuturi

răcoritoare, apă cu orez, cataplasme cu făină de in, stropite cu 2-30 de

picături de laudanum, frecționarea stomacului de trei ori pe zi și spălături

din șase în șase ore, cu apă cu tărâțe sau de rădăcină de nalbă. La începutul

lunii octombrie, „Comitetul Sănătății” din Iași, realiza o dare de seamă

asupra stării sanitare din oraș, din care rezultau măsurile luate împotriva

holerei, prin sporirea numărului de medici, inclusiv prin angajarea

bărbierilor, distribuirea gratuită de medicamente și înființarea a trei spitale95

.

Despre evoluția epidemiei, un medic militar rus, relata pentru un ziar

vienez, la 12/24 octombrie, că: „cifra îmbolnăvirilor a rămas însă mică și

dispozițiile luate din partea gubernului Moldovei vor preveni, cât e cu putință,

progresiunea bolii. Aici, la Iași, marele spital al orașului e pregătit pentru

primirea bolnavilor. La Huși, Tecuci, Focșani și Galași sunt înființate asemenea

instituții, sanitare provizorii... Nu există lipsă de medici în orașe”96

.

Spre sfârșitul toamnei epidemia scăzu în intensitate, așa cum făcea

cunoscut și „Gazeta de Transilvania” din Brașov, într-un articol publicat la

11/22 noiembrie 1853, că „în Moldova încă mai încetează holera; numai în

districtul Galațiului și în Bârlad mai domină fără multă stricăciune”97

.

În sfârșit, „Gazeta de Moldavia” publica, la 3/ 15 decembrie 1853,

raportul Comitetului Sănătății din Moldva, protrivit căruia se declara starea

sănătății ca fiind satisfăcătoare iar „epidemia holerei de tot au perit de la

locurile unde s-au arătat”98

. 93 G. Barbu, Relațiile medicale româno-ruse în perioada 1800-1859, p. 156. 94 „Gazeta de Moldavia”, anul XXV, 1853, nr. 73, p. 293, nr. 74, p. 297-299, nr. 75, p. 301-303,

nr. 76, p. 305-306. 95 Ibidem, nr. 78, p. 309. 96 P. Cernovodeanu, Biciul..., p. 192. 97 „Gazeta de Transilvania”, 1853, nr. 90, p. 353. 98 „Gazeta de Moldavia”, nr. 96, p. 381.


În vara anului 1865 ciuma reapare tot la Galați, virusul fiind adus de

un vas francez tocmai de la Constantinopol. Drumul epidemiei spre Europa

a început în 1863, tot din India.

Ajunge în 1865 la Mecca și de acolo în portul Alexandria, calea spre

Europa fiind astfel deschisă. Despre epidemia din Galați aflăm informații

din rapoartele „Comitetului filantropic de ajutorare a holericilor”, fiind

înregistrate 1.085 de cazuri, din care 612 decese.

Banii colectați de comitetul filantropic, adică 31.213 piaștri, au fost

cheltuiți pe plata trăsurilor, pomenilor, bărbierilor, pentru medicamente și

lipitori, instrumentar și pansamente, sticle de rom, sticle de vin și alte

bunuri99

. Înainte de apariția virusului la Galați autoritățile au reacționat,

Departamentul Dinlăuntru a trimis o înștiințare administrațiilor județene

prin care atrăgea atenția că la Constantinopol izbuncnise epidemia, și

recomanda să fie luate măsuri igienice corespunzătoare100

. Chiar dacă

directorul general al Serviciul sanitar, Teofil Gluck, spera că epidemia nu se

va extinde în țară101

, holera cuprinde și alte zone, invadând orașele Iași102

,

Fălticeni, Botoșani și Dorohoi.

Statisticile arată, pentru anul 1865, 9.117 îmbolnăviri cu 4.782 de

morți pe întreg teritoriul României103

. În primăvara lui 1866 molima a

reizbucnit, cuprinzând întrega țară până spre toamnă, când a dispărut.

Epidemia a făcut 24.034 de morți din 57.088 de persoane îmbolnăvite104

.

Consulul Castaing de la Iaşi consemna într-un raport din iulie 1866 că „de

aproximativ 10 luni flagelul bântuia oraşul şi alte localităţi urbane şi rurale

din Moldova”105

.

Despre holera din județul Roman aflăm dintr-o însemnare pe o carte

de cult: „după doi ani de secetă, în 1866, la Roman s-a făcut o foamete

cumplită, urmată de holeră, ajungând a se îngropa câte șase pe zi, la sate, și 99 P. Cernovodeanu, Biciul..., p. 237. 100 Ibidem, 238. 101 „Monitorul, jurnal oficial al Principatelor Unite Române”, nr. 236, din 26 oct./ 7 nov.

1865, p. 1041. 102 La Iași, din raportul consulului francez, Castaing, din iulie 1866, rezultă că „de

aproximativ zece luni, flagelul bântuia în acel oraș și în alte localități urbane și rurale din

Moldova, ajungându-se la o totalitate de 60-90 de decese zilnic” (Lucia Taftă, Situaţia

sanitară din România în rapoarte diplomatice franceze din perioada 1864-1880 (Epidemii

și Epizootii), în „Muzeul Național de Istorie a României”, nr. 1, 2002, p. 173). 103 C. Georgescu, Despre choleră, București, 1884, p. 11. 104 Iacob Felix, Istoria igienei în România în secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea,

partea I, memoriul III, în „Analele Academiei Române”, t. XXIII, Memoriile Secț. Șt., 1901, p. 5. 105 Lucia Taftă, art.cit., p. 173.

92 Emanuel Bălan

câte douăzeci, la oraș”. Și de această dată, ca și în trecut, epidemia a fost

precedată de secetă și foamete. În acea perioadă medicii orașului Roman,

Frantz Scrob și Gheorghe Secoșanu, au luptat cu holera, aici fiind înființat și

un lazaret, unde a lucrat medicul Frantz Bede106

. Despre cum se prevenea și

trata holera la Bacău, afăm din lucrarea lui Costache Radu, care își amintea

că: „în Bacău băntuea mai cu furie. Se găseau pe stradă oameni morţi. S’a

văzut însă că cei mai mulţi cari mureau erau oamenii nevoiaşi şi acei cari

locuiau în strade murdare şi aveau murdării prin ogrăzi şi case, şi din aceştia

cel mai mare număr îl da jidovii. Pe lângă aceste, şi ajutorul doctorilor

lipsea. Ei nu aveau la îndemână şi nici se povestea pe atunci de mijloacele

ce sunt astăzi pentru a se întâmpina o boală molipsitoare, pentru a opri o

epidemie. Tot ce sfâtuea doctorii de atunci pe oameni, era să mănânce

usturoiu, să bea rachiu şi vin roş, iar apa s’o beie îndoită cu rom. Orăşenii,

mai cu samă acelor ce le dădea mâna, se ținea în tenehiu de sfaturile

doctorilor. Pe unde erau cafenele, cofetării, oteluri, vedeai şezând pe bănci

şi pe scaune afară cete de oameni având o sticlă de rachiu, de vin roş, de apă

romuită şi mai toți cu chef”107

. La Târgu Neamț, holera a decimat numai în

rândul evreilor peste 100 de persoane, fiind ultima mențiune a acestui flagel

în zonă108

.

Dacă în 1866 holera a încetat să mai bântuie spațiul românesc, ea a

continuat să se manifeste în Rusia, de unde trece din nou Prutul ca și în

trecut, la 15 iulie 1872, la Sculeni, ca după molipsirea unor localități din

județele Iași, Vaslui și Roman, să se stingă în luna octombrie. În acest

episod, 931 de persoane au fost îmbolnăvite, din care 323 au decedat. În

primăvara anului 1873, holera reapare, venind din Bulgaria, astfel că în vară

toate județele de pe linia Dunării erau contaminate. De la Galați este dusă de

plutași spre nordul Moldovei, afectând județele Neamț, Roman, Tutova,

Iași, Vaslui, Fălciu și Cahul. Epidemia încetează în noiembrie cu prețul a

3.200 de decese din 18.000 de îmbolnăviri109

.

Aici se încheie incursiunea în istoria epidemiilor de ciumă și holeră în

spațiul Moldovei. Holera s-a manifestat și după 1873, dar nu cu aceiași

intensitate și întindere ca până atunci.

106 Epifanie Cozărescu, op.cit., p. 297. 107 Costache Radu, Bacăul de la 1850-1900, Bacău, Editura H. Margulius, 1906, p. 32-33. 108 Ștefan Cotoros, Târgu-Neamț, trecător prin secole, vol. I, Piatra Neamț, Editura Cetatea Doamnei, 2019, p. 119. 109 Iacob Felix, art.cit., p. 5-6.


Anexă

1829 octombrie 20110

Toate țânuturile pentru boala lipicioasă, ce să trec în perilipsăs(e), anumi ci

molipsâre găseşti, câț(i) mor(ți), în ci sati şi în cari țâ(nu)turi anume.

1829 o(cto)mv(rie) 20. Vidomostii pentru toate târgurili şi satili din

cuprinsul Moldavii, ci sint molipsiti. 1829.

Țin(u)t(u)l Niamțului

Prin răportu din 26 săpt(e)mv(rie), cu no. 898, să arată că să află curat şi

pentru mai multă pază au cerut să s(e) rânduiască şi doi boeri, pe care s‐au şi

rânduit.

Țin(u)t(u)l Romanului, din mila lui Dumnezău, se află curat.

Țin(u)t(u)l Bacăului

La târgul Trotuşului, ce sunt lăturaşi a Ocnii, au murit trei oameni şi 3 sunt

loviți de boala lipicioasă, cu răport din 8 săpt(e)mv(rie) no. 821. La târgul Ocnii,

iarăşi s‐au iscat boala ciumii, murindu un neguțitor focşănean, cu răport din 22

săpt(e)mv(rie), cu no. 869. Au fost la sat Liuzii Călugărului şi s‐au curățit, acum să

află curat, după răport din 18 săpt(e)mv(rie), no. 863. Prin răportu din 30

săpt(e)mv(rie), no. 900, arată dregătorii că la târgul Trotuşului au murit 8 şi 3 sunt

loviți, însă esti nădejdi de scăpare, iar la târgul Ocnii di la 16 săpt(e)mv(rie), de

cându au murit focşănean(ul), nu s‐au mai bolnăvit nimi până la 30 săpt(e)mv(rie).

La 7 oct(o)mv(rie), no. 255, cămăraş(ul) de Ocnă răportueşti că de la 16

săpt(e)mv(rie), de cându au murit focşăneanu, fiind 24 zili, s‐au rădicat toată frica,

nemai murindu nici unul. La satul Trotuş, iarăşi de la 19 săpt(e)mv(rie), cându s‐au

scos cel de pe urmă bolnav la lazaret, până la 7 oct(o)mv(rie), nimi nu s‐au mai

lovit. În lazaret Trutuşului să mai află doî feti bolnavi, cu bubi scoasă: una esti

nădejdi de scăpare, iar ceialaltă puțină nădejdi di scăpare...

Vidomistii pentru toati târgurile şi satili din cuprinsul Moldovii ce sînt

molipsiti după celi mai proaspiti răporturi a dregătorilor şi a epistaților rânduiți

întru această slujbă, precum în gios anumi să arată atât locurili molipsâti cât şi data

şi numărul fiişzicăruia răport

Țin(utul) Neamțului

La 16 oct(o)mv(rie), no. 957, răportuesc dregătorii că la 9 a curgătoarii luni,

întorcându‐să 34 cară di la Agiud din satul Calul di la acest țân(u)t cari au fost cu

fân oştinesc, bolnâvindu‐să de pe drum, la 13 au şi murit, care după cercetare ce

s‐au făcut s‐au găsât trupul lui cuprinsu de vânătăi şi cu peti roşii pe la supțu[su]ori 110 Petronel Zahariuc, Sorin Grigoruță, Un raport privitor la ciuma din Moldova (1829), în

AȘUI – Seria Istorie, nr. LIV-LV, 2008-2009, p. 130-131, 137-138, 148.

94 Emanuel Bălan

şi stinghii, pe familie mortului au scos‐o afară, iar satu tot s‐au pus supt pază,

fiiindu că au avut amestecătură.

Țin(utul) Bacăului

Camăraş de la Ocnă prin răport din 7 oct(o)mv(rie), no. 255, arată că di la 16

săpt(e)mv(rie) de cându au murit un neguțător focşănean, care au fost în prepus de

boală lipicioasă, n‐au mai murit nimi şi că s‐au rădicat toată grija. Tot prin acest

raport arată că la târgul Trotuş, iarăş(i) de la 19 săpt(e)mv(rie), cându s‐au scos cel

de pe urmă bolnav la lazaret, până la 7 oct(o)mv(rie), nimi nu s‐au mai bolnăvit...

Neamțul

La 14 noemv(rie) cu no. 1.037 arată că la satul Calul de cându au murit un

om nu s‐au mai bolnăvit nime şi din mila lui Dumnezeu sînt cu toții sănătoşi, atât

fimeia mortului, undi să află scoasă, şi toți lăcuitorii satului. La 21 noemv(rie) cu

no. 1.048 răportuesc dregătorii că nişti țigani a mănăstirii Niamțului ci s‐au întorsu

din gios la culesul viilor în margine satului Timişenii, unde era 9 suflete, unul au

murit la 17 noemv(rie) şi doi s‐au bolnăvit, şi la cătunul Căcății, iarăşi unul s‐au

bolnăvit, iar unul au murit şi [un] unul din dregători s‐au dus la fața locului să

cercetezi şi să înştiințăzi, di la cari pânăacum n‐au vinit.

Țin(u)t(ul) Bacăului

Prin răport din 21 noemv(rie), no. 962, arată că la târgul Trotuşului nu s‐au

mai bolnăvit nimi şi pe acei ce au fost molipsiți să țin în osebire cu pază. Prin

răport din 5 noemv(rie) faci cunoscut aga Costachi Bucşănescu, unul din dregători,

că la groapa Ocnii, mărgându un lăcuitor din sat Scurta, țin(u)t(ul) Putnii, să

cumperi sari i s‐au întâmplat grabnică moarti. Tot prin acest răport, că ducându‐să

patru vinovați, talhari, la Ocnă, triimişi di aice, la unul s‐au găsât doî bolfi la stânga

şi singur au mărturisit că esti di boala ciumii şi aşa i‐au pus suptu pază dioparte.


CÂTEVA CONSIDERAŢII PRIVIND DOMNIA LUI PĂTRAŞCU CEL

BUN ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ (1554-1557)

Laurenţiu Chiriac

Some considerations regarding the Reign of Pătraşcu the Good in

Wallachia (1554-1557)

Abstract

From the second half of the sixteenth century, a period of instability begins

regarding the running of the Wallachia, reflected – on the one hand – by the increasingly pressing political and military influence of the Ottoman Porte on Wallachia, and – on the other hand – by the multitude of intrigues and gossip about the members of the ruling boyar families. In this general context, the reign of Pătrașcu the Good also took place between 1554-1557.

Pătrașcu the Good was the son of Radu Paisie and was considered a man of the Turks. At the request of the Ottomans, he went with his military troops to Transylvania (1556), to restore to the throne Ioan Sigismund – who, together with his mother, Queen Isabella, has been forced to retire to Poland. He was called „the Good” by historians, because he had a peaceful reign, without killing any boyar.

From the economic and social point of view, Pătrașcu the Good’s reign was stable for the Wallachia, allowing the trade and handcrafts to develop normally, and the number of population increased. On the cultural level, a slight development was observed, by the appearance of many Orthodox religious books and by the foundation of new places of worship.

Pătrașcu the Good was buried at Dealu Monastery, near the grave of his grandfather, Radu the Great, because his father’s grave (exiled in Egypt) was too far away from the country. Keywords: Wallachia, ruler, Pătrașcu the Good, Ottoman Empire. Cuvinte cheie: Țara Românească, domnitor, Pătrașcu cel Bun, Imperiul Otoman.

Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, ca și în Moldova, și în

Țara Românească începuse o perioadă de instabilitate la tronul țării,

reflectată – pe de o parte – de influența politică și militară din ce în ce mai

apăsătoare a Porții otomane asupra acestui teritoriu românesc, iar – pe de

altă parte – de multitudinea de intrigi și clevetiri ale membrilor familiilor

boierești domnitoare. În acest context general, s-a desfășurat și domnia lui

Pătrașcu cel Bun pe tronul Țării Românești, între anii 1554-1557.

I. Contextul urcării pe tronul muntean a lui Pătrașcu cel Bun

Prima domnie a voievodului muntean Mircea Ciobanul a fost

întreruptă de pretendentul Radu Ilie. Acesta venea din Transilvania cu boieri

Domnia lui Pătraşcu cel Bun în Ţara Româneacă 97

pribegi plecați din țară, datorită cruzimilor lui Mircea Ciobanul. Astfel,

Radu Ilie l-a învins pe Mircea la Mănești (16 noiembrie 1552), fiind ajutat

să urce pe tronul Țării Românești de viitorul vornic a lui Pătrașcu cel Bun,

Socol. Autorul Letopisețului Cantacuzinesc consemnează aceste evenimente

în felul următor: „Și au venit Radu Vodă ce i-au zis Ilii din Țara

Ungurească (Transilvania – n.ns.) cu pribegi și mulți haiduci. Și au avut

război cu Mircea Vodă la sat de Mănești. Și au biruit Radu Vodă pre

Mircea… Și au fost Radu Vodă în țară până în șapte luni”1.

Așa cum scrie și autorul Letopisețului Cantacuzinesc, Radu Ilie s-a

menținut în scaun puțin timp, pentru că Mircea Ciobanul s-a reîntors cu

ajutor turcesc, „cu hanul și cu tot sangeacul cu mulți turci… și au gonit pre

Radul Vodă….”2. Această a doua domnie a lui Mircea Ciobanul a durat mai

puțin de un an, pentru că el a fost mazilit în martie 1554. Această mazilire

neașteptată a avut ca martor un emisar brașovean care a povestit în raportul

său și actele de jaf și de violență pe care le-a văzut cu acest prilej: „În ziua a

13 a acestei luni martie s-a adus o scrisoare de la judele și orășenii din

Brașov, în care aceștia scriu că s-a întors atunci omul lor de la voievodul

Țării Românești (Mircea Ciobanul) și le-a raportat ca lucru sigur că el a

văzut cu ochii săi pe un sangeac, trimis de sultan, cum a venit în Țara

Românească și că voievodul Țării Românești – numit Mircea – a fost dus pe

sus în Turcia cu soția lui. Și se zice că în locul lui urmează un oarecare

Pătraşcu”3. Mircea Ciobanul împreună cu familia sa a fost dus la Țarigrad,

de aici fiind exilat în Etiopia, pentru a ține de urât altui mazil, Radu Paisie.

O variantă a cronicii Țării Românești arată că mazilirea lui Mircea

Ciobanul s-a produs la „Duminica lăsatului de carne”, adică la 11 februarie

1554. În locul lui, în „Sâmbăta Mare” – care a căzut în acel an la 24 martie,

„au venit Pătrașco Vodă cel Bun de la Poartă, cu steag de domnie” 4.

Cu totul altfel e înfățișată schimbarea de domni din Țara Românească

într-o cronică moldoveană a timpului, alcătuită de egumenul Eftimie: „Și

iarăși după alt an, primăvara fiind, domnul Alexandru voievod a trimis pe

primul dintre dregătorii lui, Nădăbaico mare vornic, ca să alunge din

domnie pe Mircea voievod pentru purtările sale răutăcioase… căci aveau 1 I. Georgescu, O copie necunoscută a Letopisețului Cantacuzinesc, în „MO”, anul XIII, nr. 7-9,

iulie-septembrie, 1961, p. 507. 2 Ibidem, p. 508. 3 Călători străini despre Țările Române, vol. II, îngrijit de Maria Holban, București,

Editura Științifică și Enciclopedică, 1970, p. 110. 4 Ștefan Andreescu, Restitutio Daciae (Relațiile politice dintre Țara Românească, Moldova

și Transilvania în răstimpul 1526-1593), vol. I, București, Editura Albatros, 1980, p. 125.

98 Laurenţiu Chiriac

gând rău asupra domnului nostru, Alexandru voievod. Alexandru voievod a

trimis și a obținut domnia munteană pentru Pătrașco voievod de la marele

împărat Suliimen al turcilor. Și Pătraşco a primit domnia, iar Mircea

voievod a fost chemat la Țarigrad”5.

Celelalte izvoare care ne informează despre schimbarea de domni din

Țara Românească menționează că Pătrașcu cel Bun a venit domn de la turci

(subl.ns.), fără altă mențiune. Spre exemplu, cronicarii sibieni scriau: „Petru

Pătrașcu e numit domn al Valahiei de către împăratul Soliman, după ce l-a

izgonit pe Mircea, tiranul de o maximă cruzime”6. Aceeași informație o

găsim și în cronica lui Radu Popescu vornicul, care consemnează că:

„Pătrașcu Vodă acesta au venit domn de la turci”7.

Încă o dovadă a faptului că Pătrașcu cel Bun a fost numit domn al

Țării Românești de către împăratul otoman este și scrisoarea bailului

Domenego Trevisan, adresată la 27 februarie 1554 dogelui Veneției. În

această scrisoare, bailul îl informa pe dogele Veneției de schimbarea de

domni din Țara Românească, arătând că a fost trimis un ceauș în Țara

Românească, pentru a întrona pe Pătrașcu vodă în locul lui Mircea vodă8.

Toate izvoarele vremii, cu excepția Cronicii lui Eftimie, ne arată că

Pătrașcu cel Bun a venit domn de la turci. Totuși, Ștefan Andreescu este de

părere că Alexandru Lăpușneanu, în anii 1553 și 1554, a adus sub ascultarea

sa Țara Românească, făcându-i succesiv domni pe Mircea Ciobanul și

Pătrașcu cel Bun. Alexandru Lăpușneanu se privea pe el însuși ca fiind

„făcător de domni” în Țara Românească în anul 1554, după ce a trimis și a

obținut domnia munteană pentru Pătrașcu cel Bun, pe care îl socotea un

simplu client politic. Ștefan Andreescu crede că domnul Moldovei a

exercitat, în perioada anilor 1553-1557, un fel de protectorat politic asupra

Țării Românești. El își întemeiază demonstrația pe cuprinsul unei scrisori

expediate de Despot-Vodă, la 25 mai 1558, din Iași, ducelui Albert de

Prusia – în care îl numea pe Alexandru Lăpușneanu drept „Ilustrissimus

dominus Alexander Moldavie et Valacchiae Waivoda”9.

5 Cronicile slavo-române din sec. XV–XVI, publicate de I. Bogdan, București, Editura

Academiei, 1959, p. 125. 6 Alexandru Lapedatu, Știri privitoare la istoria Țărilor Române din Cronologia lui

Siglerius, în „AINCluj”, nr. II, 1923, p. 367. 7 Radu Popescu, Istoriile domnilor Țării Românești, introducere și ediție critică de C-tin

Grecescu, București, Editura Academiei, 1963, p. 53. 8 Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și Țării Românești, vol. I, Acte și

scrisori (1527–1572), publicate de A. Veress, București, 1929, p. 141. 9 Ștefan Andreescu, op.cit., p. 140.


II. Domnia lui Pătrașcu cel Bun (1554-1557)

Data de început a domniei lui Pătrașcu cel Bun este menționată de

cronicile contemporane: „Și când au șăzut Pătrașcu vodă în scaun la

București au fost în săptămâna Paștilor, leat 7062 (1554 – subl.ns.)”10

, iar

Letopiseţul Cantacuzinesc ne arată și mai precis această dată: „Pătrașcu

vodă acela Bunul au venit în sâmbăta Paștilor, leat 7062”11

– care în acel an

a căzut pe 24 martie. (Ștefan D. Grecianu crede, însă, că începutul domniei

lui Pătrașcu cel Bun trebuie fixat pe data de 26 februarie 1554).

În toate documentele emise în timpul domniei lui, Pătrașcu cel Bun se

intitulează astfel: „Pătrașcul voievod sin Radul voievod”. Într-un act datat 4 mai

1556, dat pentru mai multe sate, el ne amintește de o pâră care ar fi avut loc în

zilele Radului voievod, tatăl său12

, fără alte mențiuni care să ne ajute să stabilim

cine este acest Radu voievod. Nu ne dă nici o lămurire, în acest sens, nici

inscripția de pe piatra de mormânt de la mănăstirea Dealu. Pe această inscripție se

menționează doar: „A răposat întru Domnul Hristos credinciosul Ioan Petraşco

Voievod şi domn a toată Ţara Românească, fiul lui Io Radul voievod…”13

.

Firesc, se naște întrebarea: care Radu vodă este tatăl său? Radu Paisie,

Radu de la Afumați sau Radu cel Mare? Antonius Verancius, trimisul lui

Ferdinand de Habsburg la Poartă pentru negocierile legate de Transilvania,

îi scria acestuia din urmă despre schimbarea de domni din Țara

Românească, spunând: „S-a creat un voievod nou în Valahia, Pătrașcu fiul

lui Călugărul…”14

. Dar și aici ne aflăm într-o dilemă, pentru că noi

cunoaștem doi voievozi cu numele de Radu care au avut și porecla de

„Călugărul”. Unul dintre ei este Radu Dragomir Călugărul – ucis într-un

război, în toamna anului 1521, la Târgoviște. Celălalt este Radu Paisie –

care a fost și el călugăr (la Argeș), înainte de a domni. Însuși Pătrașcu cel

Bun, într-un document din 9 octombrie 1557, dat pentru moșia Groșii,

amintește de un „Radu voievod Călugărul”15

, dar fără a ne da alte amănunte.

Datorită faptului că documentele nu ne arată în mod clar cine este tatăl

lui Pătrașcu cel Bun, au luat naștere mai multe ipoteze în care Pătrașcu cel 10 I. Georgescu, op.cit., p. 507. 11 Istoria Țării Românești, 1290–1690. Letopisețul Cantacuzinesc, ediție critică de C. Grecescu

și D. Simionescu, București, Editura Academiei, 1960, p. 49. 12 DIR, B. Țara Românească, sec. XVI, vol. III (1551-1570), București, 1952, p. 43. 13 N. Iorga, Inscripții din bisericile României, București, 1905, p. 120. 14 A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. III, De la moartea lui Petru

Rareș până la Matei Basarab și Vasile Lupu, ediția a II-a revizuită, București, Editura

Științifică, 1988, p. 17. 15 DIR, B. Țara Românească, sec. XVI, vol. III..., p. 74.


Vlad Ţepeş

Vlad Vintilã Radu de la Afumaţi

Marcu Voievod Pãtraşcu cel Bun Vlad voievod

Radu Paisie Mircea Ciobanul

Radu cel Mare

(1495-1508)

Vlad Cãlugãrul

(fiu nelegitim)

(1481-1495)

Vlad Dracul

(1437-1446)

Bun este prezentat ca fiu al lui Radu Paisie, al lui Radu cel Mare sau al

pretendentului Radu Dragomir Călugărul. În continuare, vom prezenta

fiecare opinie cu argumentele aduse.

Majoritatea istoricilor noștri consideră că Pătrașcu cel Bun este fiul lui

Radu Paisie – care, înainte de a fi domn, a fost egumen la Mănăstirea Argeșului.

Această opinie este susținută, între alții, de Nicolae Iorga, Ștefan Pascu,

Constantin Gane, Ștefan Nicolăescu etc. Acești istorici identifică pe Radu Paisie

cu Radu Călugărul. Nicolae Iorga spune că numele de Pătrașcu este un diminutiv

de la Petru, care trebuie pus în legătură cu numele boieresc al lui Radu Paisie

care, înainte de a deveni domn, se numea Petre de la Argeș16

.

La fel, aceeași istorici susțin că Pătrașcu cel Bun a fost îngropat la

mănăstirea Dealu, lângă tatăl său, Radu Paisie. Dar se știe că Radu Paisie –

după ce a fost mazilit – a fost dus la Țarigrad, de unde sultanul l-a

surghiunit în Egipt, unde a și murit, fără să mai revină în țară. Atunci se

pune întrebarea cui aparține acel mormânt lângă care a fost îngropat

Pătrașcu cel Bun? Acest mormânt aparține lui Radu cel Mare, cel care este

ctitorul acestei mănăstiri. Chiar dacă Pătrașcu cel Bun nu a fost îngropat

lângă Radu Paisie (care, așa cum am arătat, a murit în exil), totuși el a fost

înmormântat lângă bunicul său Radu cel Mare (1495-1508), știut fiind faptul

că Radu Paisie este fiul lui Radu cel Mare.

Conform acestei teorii, putem prezenta următoarea spiță genealogică:

16 N. Iorga, Istoria românilor, vol. V Vitejii, ediția a III-a revizuită, București, Editura

Enciclopedică, 1998, p. 7.


Nicolae Iorga considera că Pătrașcu cel Bun a fost fiul legitim al lui

Radu Paisie. Trebuie să acceptăm că, dacă era fiu legitim, Pătraşcu trebuia

să fie menţionat în documentele emise în timpul domniei tatălui său. Într-un

document din 23 februarie 1540, dat pentru mănăstirea Meteoru, se spune:

„Radu voievod sin Radu voievod întăreşte mănăstirii Meteoru ajutor din

averea Domniei-Sale, pe fiecare an câte 3000 de aspri şi călugărilor ce vor

veni în ţară câte 300 de aspri cheltuială de drum ca să scrie la proscomidie

pe Petru voievod şi pe părintele Domniei-mele Radul voievod şi cu cei de

Dumnezeu daţi mie feciori: Io Marco voievod şi Vlad voievod”17

. După cum

vedem, nici o menţiune despre Pătraşcu cel Bun.

A.D. Xenopol susţinea că Radu Călugărul trebuie identificat cu Radu

cel Mare (1495-1508) şi nu cu Radu Paisie. În această situaţie, Pătraşcu cel

Bun este fiul lui Radu cel Mare şi frate cu Radu Paisie şi Mircea Ciobanul.

A.D. Xenopol se bazează în susţinerea acestei origini a voievodului muntean

şi pe faptul că acesta a fost îngropat la mănăstirea Dealu, lângă Radu cel

Mare, ctitorul acesteia.

Cea de a treia opinie în legătură cu originea lui Pătraşcu cel Bun este

foarte interesantă şi aparţine lui Ştefan D. Grecianu. El trece în revistă toate

actele în care apare menţiunea Radul voievod Călugărul, arătând că acestea

nu ne lămuresc cine este acest voievod. Pe lângă aceste documente din

timpul domniei lui Pătraşcu cel Bun, mai prezintă şi un act din 22 octombrie

1583, de la Petru Cercel. Acesta era dat pentru satele Dighiciul, Ciubrava,

Mişina şi Rogojanii, fapt ce ne arată că Petru Cercel a văzut la judecata

Divanului următoarele cărţi: a lui Basarab voievod, Radul voievod, cel care

a pierdut domnia la Râmnic, Vlad voievod cel sugrumat, Radul voievod

Călugărul (moşul lui Petru Cercel) şi Pătraşcu voievod, tatăl său. Ordinea

acestor cărţi nu este cronologică, dar oricum nu aduce nimic nou în ceea ce

priveşte identitatea moşului său, Radu voievod Călugărul.

Ştefan D. Grecianu susţinea că dacă luăm de bază ce ne spun

cronicile, atunci Pătraşcu cel Bun este fiul lui Radu Dragomir Călugărul.

Dacă ne bazăm pe hrisoave, el este fiul lui Radu cel Mare sau Radu

Dragomir Călugărul, dar în nici un caz fiul lui Radu Paisie18

. Oricum, Şt.D.

Grecianu a optat pentru o origine a lui Pătraşcu cel Bun din Radu Dragomir

Călugărul (1521-1522) şi a alcătuit următoarea spiţă genealogică:

17 DIR, B. Țara Românească, sec. XVI, vol. III..., p. 81. 18 Șt.D. Grecianu, Genealogiile documentate ale familiilor boierești, vol. II, București,

1916, p. 382.


În fine, problema originii lui Pătrașcu cel Bun este într-adevăr

controversată, pentru că documentele nu ne arată clar descendența acestui

domn. Desigur, fiecare istoric care și-a pus problema originii acestui

voievod s-a gândit la o serie de argumente pentru a-și susține propria opinie.

Considerăm că Pătrașcu cel Bun este fiul lui Radu Paisie, pentru că, din

chiar faptul că vine domn de la turci [subl.ns.], ar trebui să vedem că el nu s-a

ridicat domn din țară. El a venit domn de la turci, întrucât tatăl său, Radu

Paisie, fiind deja exilat în Egipt, și-a lăsat fiul la Constantinopol, de unde, în

1554, a venit cu steag de domnie. Un alt argument pentru susținerea opiniei

noastre este și acela că Pătrașcu cel Bun a fost înmormântat lângă bunicul

său, Radu cel Mare, pentru că mormântul tatălui său se afla prea departe de

țară.

În altă ordine de idei, Pătrașcu cel Bun – cunoscut și ca Petrașcu

Vodă19

– a domnit în Țara Românească în perioada 24 martie 1554-26

decembrie 1557. La ordinul Porții Otomane, Pătrașcu cel Bun a mers cu

oaste în Transilvania (1556), pentru a restabili pe tron pe Ioan Sigismund –

care, împreună cu mama sa, regina Isabella, fuseseră nevoiți să se retragă în

Polonia. Cu 14.000 de ostași munteni, voievodul Țării Românești a trecut

Carpații, cu o parte în luna mai, cu o alta în luna iulie, iar marele său vornic

Socol a adus-o pe regină de la Lvov. La 28 octombrie 1556, Pătrașcu cel

Bun însuși era la Cluj, mulțumit de rezultatul campaniei sale (la care a

cooperat și domnul Moldovei, Alexandru Lăpușneanu)20

.

Cum liniștea nu a fost totuși pe deplin restabilită, a fost nevoie de o

nouă acțiune munteană în Transilvania. Pătrașcu n-a mai putut însoți oștile,

căci deja în anul 1557 era bolnav. Încă din luna mai, el se afla la Râmnic

pentru a lua aer, îngrijit și de un medic, trimis de sibieni. La 26 decembrie

1557 se produce decesul său. Unii istorici spun că voievodul ar fi murit

otrăvit chiar de marele vornic Socol, care ar fi avut el însuși gânduri de 19 Constantin V. Obedeanu, Grecii în Țara Românească: cu o privire generală asupra stărei culturale până la 1717, București, Stabilimentul Grafic I. V. Socecu, 1900, p. 37. 20 Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. 11, București, Editura C. Göbl, 1900, p. 52-53.

Pătraşcu cel Bun

(1554-1557)

Vintilă vodă

(1532-1535)

Maria Radu vodă Radu Paisie

(1535-1544)

Radu Dragomir Călugărul

(1521-1522)

https://ro.wikipedia.org/wiki/Martie

https://ro.wikipedia.org/wiki/1554

https://ro.wikipedia.org/wiki/26_decembrie



https://ro.wikipedia.org/wiki/Transilvania


https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Sigismund

https://ro.wikipedia.org/wiki/Isabella_Jagiello_Zapolya

https://ro.wikipedia.org/wiki/Polonia

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mai

https://ro.wikipedia.org/wiki/Iulie

https://ro.wikipedia.org/wiki/Liov

https://ro.wikipedia.org/wiki/28_octombrie

https://ro.wikipedia.org/wiki/Cluj

https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_L%C4%83pu%C8%99neanu

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mai




domnie, însă acest lucru nu este dovedit. Cert este numai că Socol, la

revenirea lui Mircea Ciobanul pe tronul muntean, s-a refugiat împreună cu

fiul său, Radu stolnic, în Transilvania, luând cu el și vistieria defunctului

Petrașcu Vodă: 400.000 de ducați. Mai târziu, același mare vornic Socol

promitea 14.000 de ducați ambasadorului Franței la Istanbul, numai ca să nu

fie predat turcilor și ucis21

.

Din punct de vedere economic și social, perioada domniei lui Pătrașcu

cel Bun a fost stabilă pentru Țara Românească, permițând ca negoțul și

meșteșugurile să se dezvolte normal, iar numărul populației a crescut. În

plan cultural, s-a observat un ușor avânt, prin apariția multor cărți religioase

ortodoxe și prin ctitorirea unor noi lăcașuri de cult22

.

În plan familial, voievodul muntean Pătrașcu cel Bun a fost căsătorit

cu domnița Voica, din neamul boierilor de la Slătioare. Au avut împreună o

fiică, Maria (măritată în februarie 1555) și trei fii: Petru, căruia i s-a zis mai

târziu Cercel (viitorul domn), Vintilă – instalat voievod de către armatele lui

Ioan Vodă cel Viteaz, în 1574 (dar numai pentru patru zile) și Petrașcu (zis

din Cipru). Potrivit cronicilor oficiale ale lui Mihai Vodă, Pătrașcu cel Bun

ar fi avut ca fiu postum și nelegitim pe Mihai Viteazul, fapt infirmat de

istoriografia mai nouă, începând cu Nicolae Iorga23.

Pătrașcu cel Bun a fost înmormântat la Mănăstirea Dealu și a fost

numit „cel Bun” de către istorici, pentru că a avut o domnie liniștită, fără a

ucide vreun boier – ceea ce era o performanță atunci.

21 Bogdan Petriceicu Hașdeu, H. Schuchardt, Limba română vorbită intre 1550-1600,

București, 1878, p. 24-25. 22 Eudoxiu Hurmuzaki, op.cit., p. 54-55. 23 Nicolae Iorga, Histoire des Roumains et de la romanité orientale: Époque des braves

(Problème de la Transylvania au XV-Ie siècle), în Histoire des Roumaińs et de la romanité

orientale, vol. V, București, 1940, p. 121.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Ciobanul

https://ro.wikipedia.org/wiki/Fran%C8%9Ba

https://ro.wikipedia.org/wiki/Istanbul

https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Voica&action=edit&redlink=1

https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Sl%C4%83tioare&action=edit&redlink=1

https://ro.wikipedia.org/wiki/Februarie


https://ro.wikipedia.org/wiki/Petru_Cercel

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Vod%C4%83_cel_Viteaz


https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Viteazul

https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Iorga

https://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83n%C4%83stirea_Dealu

PROPRIETARII SATULUI VĂLENI DIN ŢINUTUL ISTORIC AL

FĂLCIULUI (SECOLELE XVII-XIX). DOCUMENTE INEDITE

Costin Clit

Owners of the Văleni village in the historic county of Fălciu

(17th

-19th

centuries). Unpublished documents

Abstract

The Văleni village in the historic county of Fălciu, located today in Vaslui County,

was not the object of a scientific research or of a monographic study, a large

historiographic phenomenon in the post-decembrist period. Through this study, we

elucidate the flow of ownership and the owners of Văleni estate from the beginning of the

17th century to the first half of the 19th century and we contribute to the elucidation of

genealogical matters. Văleni estate and the ones from around – Sârbi, Dănceşti,

Ciorăşti, Străşineşti – passed from the possession of the Scarlet brothers from Zorleni to

the boyars from the known families Lupu, Jora, Codreanu and then to Eforia Școalelor

from Moldova, as described in this study in detail.

Keywords: Văleni, Vaslui County, villages and estates, unpublished documents,

genealogy, boyar families, tartar prey, judgments, school.

Cuvinte cheie: Văleni, județul Vaslui, sate și moșii, documente inedite, genealogie,

familii boierești, prada tătarilor, judecăți, școală.

Satul Văleni din ținutul istoric al Fălciului, astăzi în județul Vaslui, nu a

constituit obiectul unei cercetări științifice sau a unui studiu monografic, fenomen

istoriografic de amploare în perioada postdecembristă. Prin studiul de față

lămurim curgerea proprietății și a proprietarilor moșiei Văleni de la începutul

secolului al XVII-lea până în prima jumătate a secolului al XIX-lea și ne aducem

contribuția modestă la deslușirea unor chestiuni genealogice.

Satul Văleni (ent. Vale + -suf. col. -eni = văleni, cei din vale, locuitori, apoi

nume de sat) este situat între dealurile Dumbrava Mare și Comoara (Dealurile

Fălciului), pe cursul pârâului Văleni (Făgădăul). La sfârșitul secolului al XIX-lea

era înglobat administrativ în comuna Viltotești, plasa Mijlocul, județul Fălciu1,

astăzi în comuna Viișoara, județul Vaslui.

Moșia Văleni se împărțea în trei bătrâni: Popințăl, stolnicul Ioan Frunteș și 1 George Ioan Lahovari, General C.I. Brătianu, Grigore G. Tocilescu, Marele dicționar geografic

al României, București, Stab. Grafic J.V. Socecu, 1902, vol. V, p. 731.

Proprietarii satului Văleni din ţinutul istoric al Fălciului 105

Băltagu (Băltag). Bătrânul întreg Popințăl a fost împărțit în cinci părți: Ciocârlă

(un Toader Zavule a ținut-o pe Ciocărlănița și au împreună pe Vlasie, Hilimon,

Petcu și Avrămie), Ionașcu Popințe (din el se trage popa Vârlan, care are doi fii

și o fiică, Grigorie, Nohit și Nedele), Gheorghi Baldovici (din el avem pe Enachi

Porpșorul, care la rândul său are pe Timuș, Marie și Anastasie), Vrâncianu (îl

are pe popa Necoară, iar acesta pe Iftimi și Ioan) și Ionașcu Davidu (are pe

Ștefana)2.

Bătrânul întreg al stolnicului Ioan Frunteș se împarte în trei părți: Petru

Bumbariul, Frâncul și Bălae. Petru Bumbariul are pe Crucean și Costin

Bumbariul („de la acești doi frați, adică de la Crucian și de la Costin au început a

să schimba poreclile, când Bumbar, când Frunteș, când Budacu și Cozmița”).

Din Crucean se trag Cozmița călugărul, Enachi și Budac Crucianul. Cozmița

călugărul are patru fii, anume Lupan (are pe Tofana călugărița, iar aceasta pe

Pavăl), Gavril (are pe Vasâlache), Onil (are pe Maria, Tadica? și Mălina) și

„fimeia lui Neculai Bădăru” (are pe Gheorghiți). Enachi are un urmaș Cozmița,

care la rândul său are doi băieți, Simion și Iancul (acesta îl are pe Lupu vameșul).

Budac Crucianul are ca urmaș pe Costandin Budacu. Costin Bumbariul are doi

urmași, pe Dumitrașcu Frunteș și Armanca, „fimeia Gapii” (afirmație incertă,

dovedită de aserțiunea: „Armanca, că-i fată sau Gapie că-i ficior lui Costin

Bumbariu și ș-au zis și Frunteș, să mărturisăști aciasta din zapisul lor ci-i din

7212 dec(em)vr(ie) 25”). Dumitrașcu are pe Marica, Chiriana și Trofana (are pe

Alexandru, nepotul lui Frunteș, Grigori Bumbariul și Ursul Bumbariul). Armanca

are pe Ioan, Apostol, Sandu, Grigoraș și surorile lor. Frâncul are doi urmași,

Ioan și Brândușa, iar Bălae pe Grozava și Marica3.

Bătrânul Băltagu este moștenit de Ionașc Băltag, care are o fiică

Anghelușa, iar aceasta pe Ștefan4.

Popa Gligorie din Mălăești cu preoteasa sa Măriica, nepoata lui Frunteș din

Belciug, vând la 25 octombrie 1637 lui Ionașco, nepotul hatmanului Nicoară,

partea lor din Stolniceni, Dăncești și Belciug „pre hotariul lui Frunteș ce au fost

stolnic mare”5. Ionașco, nepotul hatmanului Nicoară, cumpără la aceeași dată

părțile lui Ion și Onofreiu, nepoții lui Frunteș Isac din satul Belciug, anume

Stolniceni, Belciug, Dăncești (ținutul Fălciu), Sârbi și Ciorăști de pe apa

Bârladului6. Un sat Sârbi a existat și pe valea Elanului

7.

2 Arhivele Naționale Iași (în continuare ANI), Fond Eforia Școalelor din Moldova, I / 101. 3 Ibidem. 4 Ibidem. 5 DRH. A. Moldova, XXIV, p. 191, nr. 207 6 Ibidem, p. 191-192, nr. 208. 7 Toma, fost armaș, vindea la 22 iunie 1677 fraților Cârstea și Andreiu, precum și nepotului lor

106 Costin Clit

Măriica și Grozava, fetele Bălaei din Văleni, nepoatele stolnicului Ion,

vând fraților Scărlet și Aiupul la 5 iulie 1633 „a lor direaptă ocină și moșie din

sat din Văleni”, a treia parte dintr-un bătrân, cu loc de prisacă, pomăt, casă în

vatra satului, loc de fânaț, din câmp, pădure și din tot locul8.

Ștefana, fiica lui Ionașco Dăvidu din Văleni, vinde la 15 octombrie 1636

lui Scărlet din Zorileni (Zorleni), partea sa din Văleni cu prețul de 15 galbeni9,

care mai cumpără la 25 octombrie 1637 și partea Frâncului de la Ion și

Brăndușea, copiii Frâncului, ce se va alege din Văleni, Dăncești și Stolniceni, cu

vaduri de moară în Bârlad, drept „un cal biciuluit” în valoare 20 de galbeni10

.

Popa Necoară de Brăițeni cu fiii săi, Ion și Aftinicul, nepoții lui Vrâncian de

Văleni, vând lui Scărlet și lui Toderachi din Zorleni la 31 august 1638, a lor

dreaptă parte din satul Văleni, „din bătrânul lui Vrâncean din a patra parte, cu vad

de moar(ă) la apa Bârladului și cu loc de fânaț și cu loc de hrană și cu tot venitul

de va hi”11

, iar în 1647-1648, Ionașcu Baltag, Grozava, soția sa și fiii lor îi vând

lui Scărlet „ocina lor câtă au avut de la Văleni cu tot venitul, care au avut într-un

loc cu Scrălet, și cu vatra satului, și cu loc de dumbravă”, drept 60 de lei bătuți12

.

Ionașcu Băltag, Grozava și fiii lor vând la văleatul 7156 <1657 septembrie

1-1658 august 31> „ocina lor câtă au avut de la Văleni cu tot venitul, care au avut

într-un loc cu Scrălet, și cu vatra satului, și cu loc de dumbravă, pre unde li-au

venit hotarul”13

.

Ștefan Petriceicu întărește între 25 decembrie 1683 și martie 1684 fostului

sluger Ștefan și lui Dabija ciohodarul, fiii lui Scărlet din Zorileni, stăpânirea

asupra părților de moșie cumpărate de tatăl lor în satele și siliștile: Tominești,

ținutul Tutova, Băncești pe Ezăr, Călinești, Beșăcani, Văleni, Pițigani în gura

Băncii, ținutul Fălciu, Valea Epii, Mastatici, Vrânceni și Stolniceni, cu vaduri de

moară în Bârlad, locuri de prisacă, pomet, fânaț, case, vatră de sat și dumbravă14

. Toader, nepoții lui Cujbă, partea lor de moșie din satul Sârbi de pe Elan, cumpărată de la Purcariul (a se vedea ANI, Colecția Documente, 514/ 14). În însemnarea de pe verso-ul filei a doua este notat alături de satul Fâstâci, situat în apropiere de localitatea Tupilați, de pe valea Elanului, astăzi în comuna Găgești, județul Vaslui; Malcoci sârbul vinde lui Andreiu și Cârstea Cujbă în 7195 <1686 septembrie 1-1687 august 31> „dre(a)ptă moșii la Sirbi pe Elan, cât(ă) parte am avut toat(ă) de la so(a)cră-me(a) Gotculeas(ă)” cu 12 lei bătuți (a se vedea ANI, Colecția Documente, 514 / 35). 8 DRH A. Moldova, XXI, p. 430-431, nr. 337. 9 DRH A. Moldova, XXIII, p. 590, nr. 540. 10 DRH A. Moldova, XXIV, p. 192-193, nr. 209. 11 Ibidem, p. 426-427, nr. 450. 12 ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 7; CDM, II, p. 398, nr. 2042. 13 ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I / 73; Ibidem, Colecția Documente, 611/53, f. 3, nr. 6 (rezumat); ANI, Manuscrise, 106, f. 40v., nr. 5. 14 CDM, IV, p. 189-190, nr. 809; ANI, Colecția Documente, 611/53, f. 3v. (rezumat): hrisovul prin


Marele paharnic Dabija Scărlet se învoiește și îi dă la 8 iulie 1706

cumnatei sale Anița, soția răposatului Ștefan Scărlet, fost armaș mare, partea sa

„de la Văléni ce iaste pe apa Bârladului, în ținutul Fălciiului, și dumneaei mi-au

dat mie la Gura Băncii, iarăș(i) ci iaste la ținutul Fălciiului, anum(e) siliștia

Călineștilor și din siliștia Beșicanilor”15

.

Ștefan Scărlet, fost armaș mare, a fost căsătorit cu Anița și era răposat

înainte de 8 iulie 1706. În aceeași zi, Anița cu feciorii ei, Ioniță comisul, Enache

medelnicerul și Bejan, dau zestre paharnicului Sandul Radu, ginerele lor,

căsătorit cu Maria, partea lor din satul Văleni și jumătate din schimbul efectuat cu

Dabija Scărlet („i-am dat gium(ă)tate de sat de la Banca, și dumnialui mi-au dat

la Văléni gium(ă)tate de sat. Dici eu i-am dat ginerelui și partia mea acéia ce-am

luat de la cumnatul Dabij(a), cari i s-au dat locul tot, ce să aibă a-ș(i) ține moșiia

din hotar în hotar pe unde a arăta hotarul cumnatul Dabij(a) păharnicul, și i-am

dat și zapisăli Vălénilor și zapisul de schimbu ce iaste de la dumnialui cumnatul

Dabij(a)”)16

. Postelnicul Velișcu Dabija încredințează la 29 mai 1755 pentru

zapisele lipsă ale Vălenilor, „drepte” a stolnicesei Ilinca Jora, date nepoților săi

Vasile și Toader, fiii lui Mihalachi Dabija17

.

Marele medelnicer Lupul Costache primește o danie la 25 octombrie

1691 de la Ciocârlănița și fiul ei Vlasie, cel ce „s-au făcut tâlhar și au jicuit pre un

țigan anume pre Butucea” și a fost iertat de gloabă, pentru cari „bini di ni-au scos

dintr-aci(a) nevoi(e), noi încă am dat dumisali danie a noastră driaptă ocină și

moșii ce avem din sus di Văléni și mai gios di Docolina întri hotarul Vălénilor

și-ntra Docolini(i) în stâlpitura noastră, din giumătate di parte a patra parte”18

.

Prin schimbul făcut cu fostul paharnic Radu și Maria, soția sa, la 16

septembrie 1708, marele vornic al Țării de Jos, Lupul Costache devine

proprietarul părții acestora din satul Văleni19

și mai cumpără la 8 decembrie 1708

partea de moșie a lui Petco, fiul lui Toader Zavul și surorii sale Avrămia, „câtu să

va alegi ca-s(ă) fie driaptă ocin(ă) și moșie dum(i)sali, și giupân(es)ii dum(i)sali,

și cuconilor dum(i)sali, și săminții dum(i)sali în veci, care această parte esti

dintr-un cu Ciocârlan, care partea lui Ciocârlan o ține iar dumne(a)lui Lupul vel

„cari întărești stăpânire(a) fiilor lui Scărlet di Zorleni pi părțili cuprinsă în 6 zapisă încredințate

ci-au arătat, din cari numai 5 sânt acum, din Văleni, Stolniceni, Dăncești, zic vânzătorii că vându.

Hrisovul esti rupt parte(a) undi au fost velet(ul) și s-au prescris copie pi cât s-au găsit, cari (copii)

esti încredințată di spat(arul) Jora” (conform perilipsisului din martie 1804). 15 ANI, Fond Eforia Școalelor Moldova, I/ 23; CDM, V, p. 146, nr. 564. 16 ANI, Fond Eforia Școalelor Moldova, I/ 24; CDM, V, p. 146, nr. 565. 17 ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 43. 18 Ibidem, I / 18; Ibidem, I / 73, nr. 6; CDM, IV, p. 317, nr. 1415. 19 ANI, Fond Eforia Școalelor Moldova, I / 30; Ibidem, I/ 73, nr. 9; CDM, V, p. 213-214, nr. 800.

108 Costin Clit

vornic”20

. Schimbul dintre Lupul Costache și Radul, fost al doilea paharnic, a

fost întărit de Mihail Racoviță la 17 septembrie 1709 marelui vornic „acél sat,

anumi Vălénii, de la ținutul Fălciiului, sat întreg, ca să-i fie și de la domniia mea

driaptă ocină și moșiie, și schimbari, și cumpărătur(ă), și uric, și întăritur(ă), cu tot

vinitul stătător în véci”21

.

Fostul paharnic Radu și soția sa Maria dau la 16 septembrie 1708 marelui

vornic al Țării de Jos, Lupul Costache, satul Văleni, zestrea de la Anița, „cu tot

vinitul și cu tot hotarul” și pentru care primesc părți de ocină în Oltenești „ce să

vor alege părțili pré zapise ce ni-au dat dumnealui, cari și dumisali i-au rămas

acéste părți de moșiie de la părintele dumisali Gavril Costachi vornicul, și ni-au

mai dat și altă parte de moșiie de la Popești de lângă Agărăci – Agarici –, tot de la

ținutul Fălciiului, de pe Lohan, care această parte de la Popești au fostu a

nepotu-său a lui Gavril biv vel sulgear, și s-au apucat dumne(a)lui Lupul vornicul

că-i va face plată nepotu-său lui Gavril sulgériul”, precum și a 160 de lei bătuți22

,

schimb întărit la 17 septembrie 1708 de către domnul Mihai Racoviță23

. Stolnicul

Ioan Codreanu constată în jalba din 31 martie 1815 schimbul moșiilor de către

urmașii lui Scărlet cu vornicul Lupu Costachi24

.

Antiohie Jora25

cumpără de la Tofana călugărița, fata lui Lupan, la 14

februarie 1684, partea ei dreaptă de „ocină și și moșii de Văleni” de pe tatăl său

Lupan, drept 8 stupi și o iapă cu căruță26

, iar la 7 octombrie 1687 primește danie

de la Timuș, fiul lui Enachi Porpșorul, nepotul lui Gheorghe Boldovici, „ș(i)-a

surorilor méle, a Măriei ș(i)-a Nastasiei, părțile noastre din Văleni, din săliște(a)

ce să chiamă Dănceștii, a cincea parte, parte(a) moșu-nostru lui Boldovici, din

vatra satului, și cu vad de moară în Bârlad, și din câmpu, și din pădure, și din tot

locul, cu tot vinitul, din hotar în hotar, care trage și peste Bârlad”27

. Gheorghiță,

feciorul Neculii Bădărău, vinde la 24 iulie 1683 lui Antiohie cămărașul „o parte

de moșie de în siliște den Dăncești den parte(a) Cozmiții călugărului a patra

parte” cu 12 lei, în prezența martorilor: popa Miron, David Cârjă, Bostaca, 20 ANI, Fond Eforia Școalelor Moldova, I/ 26; Ibidem, I/ 73, nr. 11; CDM, V, p. 219, nr. 820. 21 ANI, Fond Eforia Școalelor Moldova, I/ 31; Ibidem, I/ 73, nr. 10; EDIȚII: CDM, V, p. 214,

nr. 801. 22 ANI, Fond Eforia Școalelor Moldova, I/ 30; Ibidem, I/ 73, nr. 9; CDM, V, p. 213-214, nr. 800. 23 ANI, Fond Eforia Școalelor Moldova, I/ 31; Ibidem, I/ 73, nr. 10; CDM, V, p. 214, nr. 801. 24 ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 90. 25 Despre proprietățile familiei Jora din ținutul Tutova a se vedea Horia Stamatin, Valea Horăieții –

Istorie și onomastică de la origini până în prezent, Bârlad, Editura Tiparul, 2003; și ediția a II-a,

Iași, Editura PIM, 2016. 26 ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 13; Ibidem, I/ 73, nr. 13; CDM, IV, p.190-191,

nr. 814. 27 ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 14; Ibidem, I/ 73, nr. 14; CDM, IV, p. 251, nr. 1114.


Cozmița, Ionașco Răciul, Ion Didiaul (Dediul) și Budacul28

.

Gligorie, Nohit și sora lor Nedelea, copiii popii Vârlan, nepoții lui Ionașco

Popențea, din satul Văleni, dăruiesc la 25 februarie 1688 lui Antiohie cămărașul

o parte de ocină din moșia Văleni, a cincea parte din bătrânul Popenței, din câmp,

țarină, fânaț, pădure și vad de moară în Bârlad29

, iar între 1 septembrie 1688 și 31

august 1689 (7197) primește partea de moșie din Dăncești și Văleni a Mariei

Mârzoaie, fiica lui Onil, nepoata lui Cozmiță călugărul și cumpără părțile

surorilor ei Tudosia și Mălina cu 4 lei30

.

Vasilache, feciorul lui Gavril, prin schimbul din 16 iunie 1690, îi dă

marelui cămăraș Antiohie, un pământ și patru pași în Văleni și primește aceeași

suprafață în moșia Scânteiești, dar și dania de la Cozmița, fiul lui Enachie31

.

Pavăl, nepotul lui Lupan, îi dăruiește la 14 august 1689 marelui cămăraș

partea sa din satul Sârbi (Sârghi) „ci să va alegi din țarină, din câmpu, din fânaț și

din vad de moară pentru mult bini ci-au cunoscut”32

, iar Ștefan, fiul

Anghelușoaei, fiica lui Ionașco Baltag, vinde la 13 ianuarie 1696 hatmanului

Antiohie Jora „a trie parte din sat din Sârbi, parte(a) maicii sale Anghelușoaei ci o

are de la tatăl său Băltag”33

.

Antioh Cantemir voievod poruncește la 6 septembrie 1700 vornicului de

poartă Buta și fostului vornic Apostol Talpeș să stâlpească „părțili de moșie sau

de cumpărătur(ă) sau de danii a cinstit și cridincios boerilui nostru a dumisali lui

Antohie, ce-au fostu hatman, și de pe aiurile de pi undi va hi mai având”, de la

Corlătești pe Horăiata și Văleni pe Bârlad34

.

Antiohie Jora mai primește danii la 25 decembrie 1703 (partea

Bumbăreștilor din Văleni și Stolniceni dată de Gapie, Armanca și feciorii lor,

Ion, Apostol, Sandul, Gligorașco, „din pădure, cu loc de pomăt și cu livad(ă), și

din câmpu, și dintr-apă, cu vad de moar(ă), din tot locul, cu tot vinitul, ce s-ar

alege partea mea din partea Bunbăreștilor, răzéșilor miei, și de iasta parte de apa

Bârladului, și de iasta parte”, „pintru mult bine ce mi-au făcut de m-au scos

dumnialui de la o nevoe”)35

și la 19 noiembrie 1705, când era mare logofăt

(partea din Văleni a lui Alecsandru Ionuc Frunteș, feciorul Trufanii, „partea mea 28 ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 12; Ibidem I/ 73, nr. 12 (regest); CDM, IV, p.186, nr. 790. 29 ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 15; Ibidem, I/ 73, nr. 15; Idem, Fond Episcopia Hușilor, XXIV / 79, nr. 70; CDM, IV, p. 253, nr. 1127. 30 ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 16; Ibidem, I/ 73, nr. 16; CDM, IV, p. 272, nr. 1206. 31 ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 17; Ibidem, I/ 73, nr. 17; CDM, IV, p. 283, nr. 1252. 32 ANI, Colecția Documente, 611/53, nr. 16 (rezumat). 33 Ibidem, nr. 19 (rezumat). 34 ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 20; Ibidem, I/ 73, nr. 18; CDM, IV, p. 481, nr. 2194. 35 ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 21; Ibidem, I/ 73, nr. 19; CDM, V, p. 67, nr. 269.

110 Costin Clit

ot Văleni ce am de la moșu-meu Frunteș ce să va alégi”)36

. Gligorie și Ursul

Bumbar, feciorii Trofanii, fiica lui Dumitrașco Frunteș dăruiesc vel logofătului

Antiohie Jora, la 20 mai 1713, a lor „driaptă ocină și moșie câtă să va alegi

parte(a) mâne-noastră a Trofanii, fata lui Dumitrașco Frunteș, câtă să va alegi din

câmpu, și din țarină, și din fânață, și din pădure, și din vadu de moar(ă), și din

paragină de vie, și din tot locul, cu tot vinitul, ce să va alegi parte(a) moșu-nostru

lui Dumitrașco Frunteș de Văleni, noi această moșie ce este în Văleni de treci

piste apa Bârladului de amândoauă părțili”37

.

Ajungând la mare lipsă și cu datorii, Chiriana și Mărica, fetele lui Frunteș,

vând, la 30 aprilie 1708, marelui logofăt Antiohie Jora moșia lor din Văleni care

le era „di la moșii noștri Costin Bunbari și di la tatul nostru” cu 150 de lei, după

consultarea rudelor. Cumpărătorul le-a „scos din greu și di la mare datorii

torcești”38

.

Hotarnica vornicului de poartă Dimitrie Meleghi din 23 decembrie 1810

înregistrează cartea domnească a lui Nicolae Mavrocordat din 11 octombrie 1714

în care „scrie că răpousatul Antiohie Jora vel log(o)f(ă)t au avut mori în Bârladu

pe Văleni, fiind vadul mai bătrân și mai vechiu decât alti vaduri, câtâ sânt pe apa

Bârladului”. Stăpânirea Joreștilor rămâne și în toponimia zonei prin morile Jorăi

și prin „lunca Jorăi” din râul Bârlad39

.

Moșia Ciorăști ajunge și ea în stăpânirea Joreștilor. Apostul, feciorul popii

Simion, cu soția sa Alexandra și cu copiii lor vând la 4 iulie 1675 lui Cărăiman

armașul a lor „dreaptă ocin(ă) și moșie din sat din Ciorăști la ținutul Tutovei, la

apa Bârladului, dintr-un bătrân giumătate de bătrân” cu 20 de lei, iar printre

martori întâlnim pe popa Merăuță și Stahie din satul Tămășeni, Gligorie, fiul

Măriei și Gligorie Bujete din Pencești și Marin din Fălciu. Zapisul este scris de

un Vasilachi40

.

Maria, fata Măricăi, nepoata lui Andreiaș din Vată, cu feciorii ei Costantin,

Savin și Ion dăruiesc la 15 iulie 1671 lui Vasilie Gheuca, al treilea logofăt,

„dintr-un bătrân a șésea parte, și din a șésea parte giumătate din sat din Ciorăști,

din vatra satului și în apa Bârladului, și în țarină, și din câmpu, cu fânață, și din

tot locul, cu tot vinitul”, pentru binele făcut41

. 36 ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 22; Ibidem, I/ 73, nr. 20; CDM, V, p. 128, nr. 495. 37 ANI, Fond Eforia Școalelor Moldova, I/ 32; Ibidem, I / 73, nr. 23; CDM, V, p. 315, nr. 1166. 38 ANI, Fond Eforia Școalelor Moldova, I/ 25; Ibidem, I/ 73, nr. 21; CDM, V, p. 197, nr. 742. 39 ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 75; Ibidem, I/ 94. 40 Ibidem, I/ 9; Ibidem, I/ 73, nr. 59 (rezumat); Ibidem, I/ 146, nr. 5 (mențiune); I. Antonovici,

Documente ale fostelor schituri Orgoești, Bogdănița, Pârvești, Cârțibașii și Mânzații, din jud.

Tutova, p. 6-7, nr. 3; CDM, III, p. 509, nr. 2458. 41 ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 8; Ibidem, I / 73, nr. 58 (regest); Ibidem, I / 146,


Silion Orbul cu frații săi Vasilie și Ariton, feciorii lui Ifrim, fiul Măricăi,

fata lui Andreiaș, feciorul lui Văscan din satul Vârlezi de la Cohurlui, dăruiesc la

20 august 1678 lui Vasile Gheuca, logofătul al doilea, și jupânesei sale „o parte

de ocină din sat din Ciorăști, pe apa Bârlad(u)lui, ce iaste în țânutul Tutovei,

partea Măricăi, fétei lui Andreiaș, din partea lui Andreiaș, a cincea parte”. Printre

martori se regăsesc: Dumitrașcu Scântee din Bicani, Toader și Ion Bujoranul din

Hulpășeni, Costache Star, Alecsandru zet Costache, Costantin stolnicul, Ștefan

Iftodie și Lupu din Pătrășcani, Ion sin Crăiț și Patrichie Țaul ot Cohurlui,

Alecsandru sin popa din Mândrești ot Cohurlui și Alicsandru Popovici, iar

zapisul a fost scris de Costantin Iftimie vătavul42

.

Isac și Gafia, fiica lui Cărăiman, cu fii lor Andronache și Darie, vând la 10

august 1681 Todosiicăi Jora și marelui cămăraș Antiohie Jora, fiul ei, „o

moșiie de la Ciorăști, ce iaste la apa Bârladului, cu tot vinitul, giumătate de

bătrân, dreptu 25 de lei”. Redactarea zapisului s-a făcut în prezența preotului

Miron de la Costești, a fraților Toader și Ion Bujoranul, a lui Corlat uricarul,

Ștefan Corne, Gavril Bâtcă, Talpeș Apostol, Bodac (Budacu), Cozmița, Lupan,

Bostache și Ule43

. Probabil, la aceeași dată (10 august 1681), Potorac zălogește

Joroaiei partea sa de la Costești pe Horăiata, Ciorăști de la gura Albiei și din

Cărăbăț, în prezența lui Scărlet de Horuiata și Bostaca, zapisul fiind scris de

Gheorghiță Pavăl44

.

Mihai Racoviță judeca la 30 iunie 1709 pricina dintre marele logofăt

Antiohie Jora, moșinaș vechi de 30 de ani, și marele vornic Lupul Costache

pentru partea de moșie din Văleni zisă Stolniceni cumpărată de Lupul fără a avea

dreptul de la Radu, cei doi învoindu-se pentru banii dați la cumpărare. În același

timp s-au judecat și pentru partea de ocină Hițoci, din care 2 bătrâni erau a lui

Antiohie Jora, iar unul a lui Lupul Costache, cumpărat de la Ion Bujoranul45

. În

hrisovul domnului Mihai Racoviță din 30 iunie 1709 sunt arătate judecățile dintre

logofătul Antiohie Jora și vornicul Lupu Costachi „de la carele au luat toată vatra

satului Vălenii sau Stolnicenii și toate părțile ci intrase în mâna vor(ni)c(ului)

Lupul, din Văleni, Stolniceni, Dănceni și Ciorăști, le-au luat de la vor(ni)c(ul)

nr. 4 (mențiune); I. Antonovici, op.cit., p. 6, nr. 2; CDM, III, p. 440, nr. 2094. 42 ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 10; Ibidem, I/ 73, nr. 60 (rezumat, cu data 24

august); Ibidem, I/ 146, nr. 6 (mențiune); I. Antonovici, op.cit., p. 7, nr. 4; CDM, IV, p. 84-85,

nr. 292. 43 ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 11, nr. 1; Ibidem, I/ 73, nr. 61; Ibidem, I/ 147, nr. 1;

Ibidem, I/ 146, nr. 7; I. Antonovici, op.cit., p. 7, nr. 5; CDM, IV, p. 157-158, nr. 649. 44 ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 11, nr. 2; Ibidem, I / 73, nr. 62; Ibidem, I/ 147,

nr. 1bis; Ibidem, I/ 146, nr. 8; CDM, IV, p.158, nr. 650. 45 ANI, Fond Eforia Școalelor Moldova, I/ 29; CDM, V, p. 233-234, nr. 873.

112 Costin Clit

Lupul, înprotiva cărora i-au dat log(o)f(ă)t(ul) Jora prin învoeală dreaptă”46

.

Nicolae Mavrocordat poruncește vel banului Dabija la 11 octombrie 1711

să cerceteze pricina dintre Antiohie Jora și Lupul Costache, pentru că atunci

„cându au fost cumpărat Lupul vor(ni)c acele moșii Vălenii și Stolnicenii de la

Radul pah(a)r(nic), n-au întrebat pe vel log(o)f(ă)t(ul), fiindu răzeșu în Cojări, și

au avut multă pâră și gâlceavă cu divanul, ci fiindu frați s-au învoit de au făcut

schimb, căci vel log(o)f(ă)t(ul) mai ave(a) moșie și în Văleni, și au luat vel

log(o)f(ă)t(ul) Vălenii de tot, avându și mori acole, luându și Stolnicenii. Iar

Lupul vor(ni)c(ul) au luat Cojării, ce-au fost cumpărătură lui vel log(o)f(ă)t(ul)

de la Vasilie jic(ni)cer, și dându samă cum li au fost tocmala alesu pentru mori ca

să-ș(i) facă mori și Lupul vor(ni)c(ul) la Cojări, înse se socotească unde va face și

precum va ezi, să nu înece morile dum(nea)l(ui) vel log(o)f(ă)t(ului) de la Văleni,

fiindu vadul mai bătrân și mai vechiu decât alti vaduri câte sântu pre apa

Bârladului”47

.

Stolnicul Ioan Codreanu credea, la 31 martie 1815, că „părțile cumpărate

de Scărlet au trecut în schimbu la vor(ni)c(ul) Lupu Costachi, și de la vor(ni)c(ul)

Lupu Costachi prin giudecata domnului Mihai Racoviță trec la log(o)f(ă)t(u)l

Antiohie Jora, carile au dat vor(ni)c(u)lui Lupu Costache înpotriva părților din

Văleni pe moșâ(i)e sa Cojării cu întreg vadu de moară, afară din toate

cumpărăturile log(o)f(ă)t(u)lui Antiohie Jora ci-au avutu dintr-acesti numi,

Văleni, Stolniceni, Dănceni și Sârbi, ce sânt de la anii 7191 și pără la 7221 <1712

septembrie 31-1713 august 31> cându sfârșăști log(o)f(ătul) Jora cu cuprindiri a

tuturor părților acelor vechi răzăși cu cumpărături, danii și cu schimbul ci-au

făcut cu vor(ni)c(ul) Lupu, stăpânindu-să acesti numi arătati întregi, cu întregu

vadul morii, supt sângur numili Vălenilor din Cojări pără în Petricani, atât de

log(o)f(ă)t(ul) Jora, de fiiul său stol(ni)c(ul) Neculaiu, cum și de noru-sa

stolniciasa Ilinca Joroae, păr(ă) la 7268”48

.

Neculai Jora, fiul lui Antiohie și al Ecaterinei, fiica soției domnului

Grigore Ghica49

, devine proprietar în Văleni. Este întâlnit ca biv vel medelnicer 46 ANI, Fond Eforia Școalelor Moldova, I/ 146, nr. 10 (rezumat, cu data 30 iulie 1709); Ibidem, I/

147, nr. 2 (rezumat, cu data 30 iunie 1709). 47 Ibidem, I/ 73, nr. 24; Idem, Manuscrise, 106, f. 45v.-46, nr. 24 (rezumat); CDM, V, p. 344-345,

nr. 1258. 48 ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 90; a se vedea și Costin Clit, Cojeri – un sat

dispărut de la ținutul istoric al Fălciului (sec. XVII-XIX). Documente inedite, în „Carpica”, XLVII,

2018, p. 148. 49 N. Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova în sec. XIV-XVII,

București, Editura Enciclopedică română, 1971, p. 412-413; Sergiu Bacalov, Activitatea neamului

Joreștilor în Ţara Moldovei în secolul al XVII-lea-începutul secolului al XVIII-lea, în Iulian


(20 mai 1722)50

postelnic (20 iulie 1725)51

, stolnic52

, al doilea logofăt (8

februarie 1732)53

și biv vel stolnic în actele ulterioare decesului său (27 iunie

175354

, 29 iunie 175355

, 16 decembrie 175356

). Primește danie la 20 mai 1722

partea lui Ion Cârjă și surorii sale Lupa din „sat din Vilțotești, ce esti în ținutul

Fălciiul(u)i, carile să întâlnești cu hotarul dumisali de la Văleni”, „cu tot locul și

cu tot vinitul, din cânp, și din păduri, cu pomeți, cu loc de prisacă, cu to(a)tă

parte(a) tătâne-meu, lui David Cârje” 57

.

Mihai Racoviță întărește la 20 iulie 1725 postelnicului Neculai Jora, care

contribuise alături de frații săi la achitarea datoriilor rămase după moartea

logofătului Antioh Jora, stăpânirea asupra satului Șerbești, ținutul Covurlui, cu

viile de acolo și cu tot venitul, lui și soției sale Ilinca, „și când s-or împărți ei

frații cu moșiile ce li-au rămas de la părinții, acestu satu la împărțala fraților să

nu să pue”58

. Împărțirea moșiilor și datoriilor „părințăști” s-a realizat la 8

februarie 1732 în fața mitropolitului Nichifor59

, Constantin Canta vel logofăt,

Constantin Roset vel vornic, Ion Neculce vel vornic și Sturza hatman. Actul este

semnat și de Toader Jora și Ioniță Jora. Neculai Jora, al doilea logofăt, achită

datoriile pentru Văleni, Sârbi, cu mori în Bârlad, parte din Ciorăști (300 de lei),

Hițocii pe Bârlad, 190 de pământuri (170 de lei), partea din Fruntișeni, „danie

mamii Joroaii” (25 de lei), casele din Iași și dughenile de la Panu ot Hagioaia

(400 de lei), Strășinești pe Horăiata (150 de lei), jumătate din Șerbești, 6 pogoane

de vie și vad de moară (400 de lei), 2 pogoane și 3 hirte de vie la Odobești (55 de

lei). Cuantumul datoriilor menționate s-a ridicat la 1500 de lei pentru Neculai

Pruteanu-Isăcescu (coordonator), Românii din afara granițelor țării Iași-Chișinău: legături

istorice, Iași, Casa Editorială Demiurg, 2008, p. 63-80. 50 ANI, Fond Eforia Școalelor Moldova, I/ 33; Ibidem, I/ 73, nr. 40. 51 Gheorghe Ghibănescu, Surete și izvoade, (Documente slavo-române), Iași, Tipografia

„Dacia” P & Iliescu, 1912, VII, p. 205-206, nr. CXLV. 52 Sergiu Bacalov, Boierimea Țării Moldovei la mijlocul secolului al XVII-lea-începutul secolului

al XVIII-lea (Studiu istorico-genealogic), Chișinău, 2012, p. 186. 53 ANI, Fond Eforia Școalelor Moldova, I/ 34; Ibidem, I/ 73, nr. 38. 54 Ibidem, I/ 40. 55 Ibidem, I/ 41. 56 Ibidem, I/ 39. 57 Ibidem, I/ 33; Ibidem, I/ 73, nr. 40. 58 Gheorghe Ghibănescu, Surete și izvoade, VII, p. 205-206, nr. CXLV. 59 Grec din Peloponez, mitropolit de Sidis din jurul anilor 1724-1725, mitropolit al

Moldovei între 1740 și 1751; Preot prof.dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe

Române, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,

1992, vol. II, p. 343-345; pr.dr.prof. Bogdan Racu, Nichifor Peloponesianul, singurul

mitropolit grec al Moldovei, https://doxologia.ro/viata-bisericii/biografii-luminoase/ nichifor-

peloponesianul-singurul-mitropolit-grec-al-moldovei

https://doxologia.ro/viata-bisericii/biografii-luminoase/

114 Costin Clit

Jora, însă achită în total 2114 de lei „cu alte cheltu(i)ele ci au cheltuit la grija

părințască și la nunta surori-sa Ilincăi, care pentru aceste datorii i s-au dat moșii

de ona mie și cinci sute lei, cu casăle din Eș, și cu dughenili de pe podul Hagioaii,

iar cinci sute patrusprezece lei i-au (i)ertat frațâlor celor mici”60

.

Mărturia hotarnică a Strășineștilor din 10 iunie 1732, executată de Gavril

Pilat vornic glotnii, Mârzac postelnicel și Toader Hurmuz diac, atestă măsurarea

a două rânduri de pământuri din hotarul Cernaților până în valea Albii, „iar un

rând nu s-au măsurat, adică al triile(a) rând, pentru carili au pus pricină Pascal

căpitan că esti din hotarul Borăștilor, iar dumne(a)l(u)i Neculai Jora log(o)f(ă)t și

alți răzăși de acolo au zis că esti din hotarul Streșăneștilor, și pentru ace(a) pricină

nu s-au măsurat până nu ș-or întreba la divan să li să aliagă, în cari parte ar

rămâne acel rând de pământuri”61

. La 11 august 1827 sunt menționate două

hotarnice a Strășineștilor, prima din 20 mai 1745 a paharnicului Palade, iar a

doua din 4 iulie 1759, „dată la mâna sulgeriului Costandin Jora pentru 95

pământuri, 12 pași pol, ce i-au ales din moșiia Costeștii”62

.

Un zapis al lui Neculai Jora privitor la moșia Văleni este din 1 iulie 174163

,

iar o hotarnică a moșiei Văleni a fost realizată la 1 iunie 174264

.

Medelnicerul Neculai Jora cumpără la 1 mai 1735 de la Ioan, fiul lui Savin

Băsăscu, nepotul lui Lavrentii din Băsăști, partea acestuia „di pi tatăl său din

Băsăști cum și partea fraților lui Andriiu și Postolachi, și a suroril(o)r lui,

Ruxandii și Măriuțăi, câti un leu pământul, dându-i 35 lei”65

; apoi în 7244 <1

septembrie 1735-31 august 1736> de la Ioan, nepotul de fată a Trâncăi din

Băsăști, partea deținută de la mama sa cu 4 lei66

, deși s-ar fi tocmit pentru 9 lei,

așa cum reiese din cartea domnului Grigorie al II-lea Ghica din 31 mai 1737,

trimisă lui Neculai Jora, în urma jalbei lui Ion Trinca (!), „și scriind Jorăi să-i dei

și cielanți bani, sau netrebuindu-i moșâe să-ș(i) ei și acei patru lei ”67

; la 10

septembrie 1737 cumpără de la Pavăl sin Alixandru Ciornei, nepotul lui Grigorii

și al lui Nănasti (Năstasi) Drăbila, pârcălabul de Fălciu, partea fraților Soare și

Manu, și a lui Băltag și Dumitrachi Zbanțul, zălogită „la moșul lui Nastasii

Drăbila de sus arătat, drept 120 lei, și aceli părți le-au vândut Jorăi drept 60 lei, 60 ANI, Fond Eforia Școalelor Moldova, I/ 34; Ibidem, I/ 73, nr. 38; Ibidem, I/ 146, nr. 9 (rezumat);

Ibidem, I/ 147, nr. 3 (rezumat). 61 Ibidem, I/ 35. 62 Ibidem, I/ 125bis. 63 Ibidem, I/ 36. 64 Ibidem, I/ 37. 65 Idem, Manuscrise, 106, f. 49, nr. 36 (rezumat). 66 Ibidem, f. 49, nr. 37 (rezumat). 67 Ibidem, f. 49, nr. 38 (rezumat).


încredințat zapisul cu multi iscălituri”68

; iar la 20 februarie 1638 primește danie

de la Toader, fiul lui Ioan Idricianul, nepotul de fată al Petrii Sălcianul, „partea lui

din din Băsăști din bătrânul lui Herăe, parte(a) lui Tăpălagă”69

.

Medelnicerul Neculai Jora „ș-au făcut așăzari și casă” în satul Băsești.

Domnul Grigore al II-lea Ghica poruncește la 29 mai 1737 vornicului de poartă

Gavril Pilat pentru a cerceta plângerea răzeșilor de Băsești „cum că altă dată casă

bo(i)erești în mijlocul moșiilor Băsăștii n-au fost”. Scărlătachi, comisul al doilea,

arată la rândul său ispisocul de la Mihai Racoviță „în cari hotărăști ca să nu fii

Jorăștii volnici a cumpăra sau cu dănii a intra din capul Vălenilor spré răsărit,

undi sânt Băsăștii, nici răpoosatul vor(ni)c Lupu din malu(l) Bârladul(u)i spré

apus, și med(elni)ce(rul) Jora au călcat hotărârea ispisocul(u)i și învo(i)elile

acelor bătrâni bo(i)eri”. Domnul poruncește stricarea caselor medelnicerului

Neculai Jora din Băsești „și să-ș(i) miargă la casăle lui”70

.

Conflictul dintre răzeși și medelnicer continuă și în 1741, când la 8

februarie Grigore al II-lea Ghica poruncește stolnicilor Vasile Sturza și Ioan

Bogdan „și câte cumpărături să vor dovedi reli, să rumpă zapisăle”, iar părțile

cumpărate cu acordul răzeșilor „să vor lămuri de bune, și alegându-le să i le dei

despré Văleni dum(i)sale, și di vor rămâne casăle pi părțile alése

med(elni)ce(ru)lui Jora, să nu să strice, iar di vor rămâne pi locul răzășâlor să să

strice lemnul”71

.

Constantin Mavrocordat poruncește la 19 februarie 1742 biv vel

căpitanului Negre Apostul și vel căpitanului de codru să cerceteze jalba răzeșilor,

conform căreia medelnicerul „moșan de baștină acolo n-au fost, ci de curând au

intrat cu cumpărături și danii, și pi dânșii nu i-au întrebat, și făcându-ș(i) casăli

calcă locul și le strică pământul”. Domnul poruncește „să lămuriască, adiverind

părțâli cumpărături și danii a Jorăi să li dei deopart, iar pentru casăle Jorăi să

urmezi precum în cărțile g(os)p(o)d arată”72

.

Hotarnica satului Băsești din 1 iunie 1742 se referă și la biv vel

medelnicerul Neculai Jora: „Iar pentru cumpărăturile ce-au avut dum(nea)lui

Necolaiu Jora biv vel med(elnice)r a mai lungi pricinile ce-au fost a giudecății

le-am lăsat, căci lămurindu-se zapisele dum(i)sa(le), foarte un lucru puțin

rămăsese să stăpânească dum(nea)lui. Pentru aceia și dum(nea)lui sângur de voe

dum(i)s(a)le toate le-au lăsat și le-au dat toate zapisile în mâna lor, și încă i-au dat 68 Ibidem, f. 49-49v., nr. 39 (rezumat). 69 Ibidem, f. 49v., nr. 40 (rezumat). 70 Ibidem, f. 50, nr. 41 (rezumat); vezi și idem, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/146, nr. 11

(rezumat); Ibidem, I/147, nr. 4 (rezumat). 71 Idem, Manuscrise, 106, f. 50-50v., nr. 42 (rezumat). 72 Ibidem f. 50v., nr. 43 (rezumat).

116 Costin Clit

banii dum(isa)le după poronca mării tale, pe cât s-au aflat părțile acelor oameni

care i-au vândut dum(i)s(a)le, iar alți bani ce-au dat dumn(ea)lui mai mult pisti

părțile acelora ci i-au vândut dum(i)s(a)le, iarăș după luminată porunca mării tale

i s-au dat voi dum(i)s(a)le să-și ei banii înapoi de la vânzători, cari s-au făcut și

izvod curat pe acei bani”73

.

Cartea de judecată din 14 decembrie 1753 a domnului atestă judecata

dintre moșenii satului Băsești, pe de o parte Ioniță Ciolpan, fiul lui Strătulat, cu

frații săi, Grigori Băltag cu frații săi, Manolachi, fiul Sandului Bogos cu frații lui,

Chiriac, cumnatul lui Ciolpan și alții ai lor, Savin, fiul lui Chichiță, „răzăși din

giumătati de sat din Băsăști din partea din giosu” cu „răzășii lor din giumătati de

sat Băsăștii, din partea din sus, care să înparti în doi bătrâni, anumi Ștefan

Popăscu vor(ni)c de poartă, și Vasâlii sin Gheorghiță Parșovii, și Vasâlachi,

ficiorul lui Bucșâlă zăt Ioan Beșleaga, i Con(stan) din Boboc, nepot lui Gheorghii

Bodescu și alți frați, răzăși ai lor din Băsăști, partea de sus, care să hotărăște cu

hotarul Petricanil(o)r”, fiind rânduiță cu judecata la vel logofătul Radu

Racoviță74

.

Neculai Jora dă 1 iulie 1741 o scrisoare la mâna lui Simion, feciorul

Cozmiții, și a lui Lupul vameș, fiul Iancului, la rândul său feciorul Cozmiții,

„pentru moșie lor ci-au rămas de la tatăl său aice în Văleni, pre cât li s-ar alegi”,

care „nici să află vândută, nici dată danie”, „osăbit de o vie din dial cari-i în

dumbravă, cari mi-au vândut Cozmița, tatăl lor, giumătate de pogon în 9 lei”. De

la această dată și până „la facire(a) hotarnicilor Popăscului d(umnealui)

med(elni)cer(ului) Jora și stolniceasa Ilinca s-au stăpânit tot locul Belciug, și

Dăncești, și Sârbi, și moara, supt sângur numile Vălenilor, și după ce în putere(a)

aceștii neadivărate scrisori răzășii au luat mai toată moșie”75

.

În timpul năvălirii tătarilor din 1758 sunt incendiate morile, casa și biserica

din satul Văleni, stolniceasa Ilinca Jora este luată roabă, „cu toate lucrurile ei”,

„iar scrisorile aceștii moșii li-au aruncat tătarii și li-au lepădat în ogradă” și au

fost adunate de vătavul stolnicesei Simion Cozmița. Stolniceasa Ilinca s-a întors

după 4 ani de robie și s-a așezat la Pădureni, ținutul Romanului, unde „i-au adusu

arătatul vătav Cozmița din hârtiile aceștii moșii câti au vrut, iar celi mai buni

precum și hotarnica și hrisoavile ce întăre(au) ace(a) hotarnică li-au oprit răzășii

la dânșii și nu sau mai găsit pără astăzi”(30 august 1835)76

.

Alte documente amintesc casa stolnicesei Ilinca Jora din Văleni prădată de 73 Idem, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 37; Idem, Manuscrise, 106, f. 50v., nr. 44 (rezumat). 74 Idem, Manuscrise, 106, f. 51, nr. 45 (rezumat). 75 Idem, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 36. 76 Ibidem, I/ 138; Idem, Manuscrise, 106, f. 78v.-79.


tătari în 1758, „la prada tătarâl(o)r cea di pi urmă”, „înpreună cu alti lucruri” și

toate documentele moșiilor, lăsate pe câmp „la locul undi era(u) toț(i) robii, și celi

robiti adunati li-au strânsu de pi câmpu însuși oamenii sătini din Văleni și oameni

a casăi Joroaei ci să afla(u) robiț(i) di tătari și duși acolo”. Cozmița, vătavul

stolnicesei, și tatăl său Trifan Cozmița, au adunat documentele respective și i

le-au înmânat Ilincăi Jora după patru ani. Dintre acte lipseau hotarnica Vălenilor,

Dăncenilor, Sârbilor și Ciorăștilor, precum și hrisovul domnesc de întăritură a

hotarnicii. Casele stolnicesei Ilinca Jora se găseau amplasate pe coasta „din gios a

Vălenilor”, iar casele țiganilor, ariile și „damurile vitil(o)r” pe coasta din sus

(numită de răzeși moșia Belciug). Se constată că „în toată vreme(a) cât au trăit

log(o)f(ă)t(ul) Jora și fiiul său stol(ni)c(ul) Neculaiu Jora, și stol(ni)ce(a)sa Ilinca

Joroaa păr(ă) la prada tătarilor, nici o supărari n-au avut dispre răzășii din

Belciug”. „Dar de după prada tătarâl(o)r încoaci au început răzășii a supăra pi

stolniciasa Ilinca Joroaiia cu jalubi și cu giudecăți și cu numi de Belciug i-au luat

din Văleni, i-au luat și Dănceștii, și Sârbii și Ciorăștii”77

.

Actele de proprietate intră în mâna răzeșilor și „cu vicleni chipuri, cari prin

vrednice dovezi sânt dovidite, vor(ni)c(ul) de poartă Ștefan Popăsc(u), vechil

fiind din parte(a) bo(i)eriului, hotarnic rânduit, hotărăști aciastă moșâe numită cu

trii nume, și strâmbătățindu pe casa Jorăi fără a fi vreo jalubă sau poroncă pentru

Belciug di osăbești o bucată de locu supt numi de Belciug și o dă în stăpânire(a)

unor oameni din Băsăști, ce nici niamu cu acei vechi răzăși nu sânt, nici

cumpărători într-acel numi de moșii nu sânt, cu cari înpreună să face și el

hotarnicul Popăscu răzăș de Belciug. Asămine și o altă al trie parte de loc supt

numile de Dăncenil(o)r o dă în stăpânire(a) răzășilor ce curgu din niamul

celor vechi vânduț(i) răzăș(i), lăsându urmașilor Jorăi în stăpânire numai o a

trie parte din tot satul și locul acestor 3 numi arătate. Asămine urmari au făcut

și cu moșie Sârbii, a căru(i)e Popăsc (?) hotarnice au stătut în casa lui tăinuite

27 ani după dovezile ce sânt” (conform jalbei stolnicului Ioan Codreanu din

31 martie 1815)78

.

Moșiile Joreștilor de pe Horăeta și Albia erau dijmuite de Cozmița din

Văleni, vătavul stolnicului Neculai Jora, așa cum mărturisea la 5 iulie 1802

Vasâle Ghidiu „om de 80 ani” și „într-ace(a) vreme cruceriu(l) Talpeș ave(a)

țarnă pe ace(a) bucată di loc ce-i lângă puțul Cornii și n-au pricinuit să nu de(a)

dejmă, dar acel Cozmiță vătav i-au luat dijmă din toate sămănăturile ce au avut pi

acel loc, și de atunce și până acum sânt aproape la 60 ani, și într-această curgere

di vreme di câti ori ne-am hrănit pi acel loc dijmă ne-au luoat tot vechili(i) 77 Idem, Manuscrise, 106, f. 58-60v., nr. 62. 78 Idem, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 90.

118 Costin Clit

bo(i)erilor Jorăștii, și cumpărători(i) ci au avut moșâia luoată cu anul di la

bo(i)erii Jorăști, iar neamul Tălpeșăștilor să fi avut stăpânire vreodată sau să fi

dejmuit n-am apucat”79

.

A fost căsătorit cu Ilinca, fiica lui Darie Donici mare vornic, și li se cunosc

până acum doi copii: Safta, căsătorită cu Vasile Adam jicnicer și Alexandru Jora

șetrar80

. Un mazil, Lupu Guțu din Cărpești, mărturisea la 16 august 1825 de

vremea copilăriei înainte de prada tătarilor când l-a însoțit la pădure pe tatăl său și

a văzut lemnul și scândurile tăiate de Neculai Jora „ca să-ș(i) facă zăplaji la casăli

dum(isa)li di la Văleni”81

. Putem deduce existența caselor lui Neculai Jora în

satul Văleni. Neculai și Ilinca Jora au mai avut un fiu, anume Manolache Jora,

prezent la hotărârea moșiilor Văleni, Dăncești și Sârbi din 23 august 1760, când

„ș-au scos toate zapisile și alte scrisori ci au avut pe aceste moșii”82

.

În cartea de judecată a lui Radu Racoviță vel logofăt din 27 iunie 1753 este

atestată „Ilinca stolniceasa răpoosatului Neculai Jora biv vel stol(nic)”83

, mort,

probabil, în timpul domniei lui Constantin Racoviță (20 august 1749-22 iunie

1753), căruia stolniceasa Ilinca Jora i-a înaintat trei jalbe.

După moartea stolnicului Neculai Jora, Eni Focșa, în vârstă de 80 de ani,

mazil din satul Miclești, ocolul Roșiești, mărturisea la 24 septembrie 1807 că a

„văzut pi o samă din răzășii vechi a Vălenilor că ș-au scos hotarnicii și cu ce

dreptăți nu știu, au luat în stăpânire din matca Vălenil(o)r în sus până în balta

Zbierii cuprinzând și vad(ul) morii Jorii și lunca ce să numește a Joroae”.

Stolnicul Neculai Jora era singurul stăpânitor al moșiei Văleni „din hotar(u)l

Cojărilor în sus pără în balta Zbierii în hotar(ul) Petricanilor au stăpânit cât au

trăit el și cocoana dum(nealu)i, având și mori în apa Bârladului în cari am și

măcinat”84

.

Matei Ghica voievod poruncește la 29 iunie 1753 lui Scărlătachi Costache

biv vel stolnic și Iordache Costache să cerceteze pricina dintre Dumitrașco,

Crucean, Enache Cozmița, Măriuța, Corodoae și Frunteș Bumbar, feciorii lui

Pătru Bumbar cel bătrân, cu stolniceasa Ilinca Jora, Bumbăreștii „zicând pe cum

s-au știut moșeni de(n)preună cu Jora logofătul în sat în Văleni, ce să chiamă

Stolnicenii, și în Sârbi, și în Dăncești, ce sânt pe apa Bârladului”, iar părțile

lor s-au „împresurat de răposatul Antohie Jora logofătul pe când tră(i)e și de fiiul 79 Ibidem, I/ 63. 80 Gheorghe Ghibănescu, Surete și izvoade, VII, p. 205-207, nr. CXLV și CLVII, Sergiu Bacalov,

Activitatea neamului Joreștilor, p. 80-81. 81 ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 122. 82 Ibidem, I/ 50. 83 Ibidem, I/ 40; Ibidem I/ 41; Ibidem, I/ 73. 84 Ibidem, I/ 70.


său Neculai Jora stolnicul”. În timpul cercetării făcute de logofătul Radu

Racoviță, stolniceasa Ilinca Jora „nu-i știe să aibă parte” Bumbăreștii în moșiile

arătate și „nici au stăpânit înpreună cu boiariul dumisale Neculai Jora sau cu

logofătul Jora, dară cu șidere(a), adevărat au șezut pe hotarul satului Vălenilor,

însă nu cu numire că sint moșeni, ce cu nume de săténi și de slugi boiaréști, iară

cum să ia vr(e)odată dejmă de la cineva din streini n-au luat”. Scărlătachi și

Iordache Costache primesc poruncă pentru alegerea și hotărârea moșiilor după

zapisele stolnicesei Ilinca Jora, iar „aceia ci va rămâne o viț(i) da a cui va fi di o

parte să o stăpâniasc(ă)”85

.

Matei Ghica poruncește la 16 decembrie 1753 lui Vasile Costachi biv vel

paharnic, ispravnicul ținutului Fălciu, Scarlatachi Costachi biv vel stolnic și

Iordachi Costachi vel medelnicer să cerceteze jalba stolnicesei Ilinca, soția

răposatului biv vel stolnic Neculai Jora, îndreptată împotriva lui Ion Roiul și

Pavăl Ghilțu „călugăr monah, și pi alți frați ai lor ce să fac și ei moșeni în satul

dum(i)sal(e) Vălenii” și să meargă acolo la Văleni „și-s(ă) strângiți pe toți acei

oameni față și-s(ă) le luați sama foarte cu amănuntul și cu bun(ă) dreptate pe

scrisori și pe mărturii a bătrâni ce vor arăta dispre îmbe părțil(e), și precum veți

afla mai cu dreptate și s-a dovedi acolo, și-ți cunoaști dreptate, să-i giudecați și să

hotărâți și moșie, atâta părțil(e) dum(i)sali, cât și a răzeșilor, să le alegeți și-s(ă) le

stâlpiți cu pietre, și să-i așezați, și-s(ă) le dați și mărturii hotarnici în semne, ca să

li dăm și întăritur(ă) de la d(o)mniia mea”. Stolniceasa Ilinca Jora adresase

anterior trei jalbe la domnul Constantin Racoviță (și una la Matei Ghica (22 iunie

1753-8 februarie 1756)86

.

Matei Ghica volnicește pe stolniceasa Ilinca Jora la 26 mai 1755 să cheme

și să fixeze la divan pe Simion Cozmița și răzeșii lui de Văleni, care au refuzat

participarea la judecățile fixate prin cărțile domnești trimise ispravnicilor.

Domnul le fixează zi de soroc la 1 iunie 1755, în caz contrar urmând a fi aduși cu

om „gospod”87

. În condițiile judecăților de la divan, Ilinca Jora l-a „tras tovarăș”

pe diacul de divan Sava „și răzășu făcându-l la locul di moșie ci li-a rămâne din

locul ci-l va cuprindi scrisorili Joroa(e)i, pintru ca si ste(a) Sava diiacu(l) să-i

agiute în pricina giudecăților cu Joroai” conform mărturiei din 18 noiembrie

1817 a șase locuitori birnici din Văleni, după știința „di la părinții și moșii noștri

și di la Pavăl Ghilțul i Simion Cozmița și Trifan Cozmița”, semnată și de șase

preoți și încredințată de protoiereul ocolului Crasna88

. Se pare că Sava diacul, 85 Ibidem, I/ 41. 86 Ibidem, I/ 39; Ibidem, I/ 73. 87 Ibidem, I/ 42. 88 Ibidem, I/ 97.

120 Costin Clit

împreună cu vornicul de poartă Ștefan Popăscu, au întocmit și spițele răzeșilor de

Belciug la 176089

.

Nemulțumirile Bumbăreștilor sunt expuse și în jalba adresată domnului

Ioan Teodor Callimachi (Calmașul), urmată de porunca domnească din 18 iulie

1760 către Iordachi Costachi biv vel paharnic, Neculai Tiron, vornic de poartă,

Ghiorghi Juverdian și Costandin Talpeș, mazili ot Fălciu, de a hotărî moșiile

Văleni, ce se numesc și Stolniceni, Dăncești și Sârbi: „Și pentru aceasta cerșindu-

și dreptati Bumbăreștii, iată că v-am orânduit pi dum(neavoastră) hotarnici,

văzind carte(a) domnii meli, să vă sculați să mergiți la acesti moșii și fiind de față

vechil cu scrisorili și din parte(a) stolnicesă(i), să strângeți bătrâni răzeș(i) și

înpregiurași, fiind de față și dum(nealui) banul Scărlătache sau vechil din parte(a)

dum(nealui), fiind că dum(nealui) banul să hotărăști cu aceli moșii; și așe fiind cu

toții de față, întâi să le cetiți carte de blăstăm întru auzul tuturor, și să cercetați ca

să aflați pe câți bătrâni înblă aceli moșii ca să nu să facă înpresurari nici la o parti,

apo să măsurați moșiile aceli cu fun(i)e, și pe câte zapisă s-or dovedi că ari drepte

stolniceasa, atâta cunpărături, cât și danii de la răzeși, măsurând cu stânjinul să i

le alegiți de o parti, și ce moșie va mai rămâne necuprinsă de scrisorile

stolnicesă(i), acee să rămâ(i)e a răzeșilor, și în scurt silindu-vă cu dreptati în frica

lui Dumn(e)zău după cum veți afla dreptate la amândoauă părțile, să dați mărturie

hotarnică în semne, ca să-și e și întăritură de la domnie me(a”90

.

Iordachi Roiu din Puntișeni se plângea domniei în 1760 (7268) de

supărarea provocată de către stolniceasa Ilinca Jora care și-ar fi „lăsat săliștia

satului și-ș(i) face casă pe locul lor” (conform anaforalei din iulie 1817)91

.

Paharnicul Iordache Costache, vornicii de poartă Ștefan Popăscul și

Neculai Tiron, și hotarnicii Gheorghie Juverdean și Costantin Talpeș hotărăsc la

20 august 1760 moșia Belciug, aflată între Văleni și Stolniceni și se împarte în

cinci bătrâni: „Ostahie Bodescul, și Vasâli Soare, și Simeon Soare, și Dan, și

Manul, care din Ostahie Bodesc(ul) să tragi niamurili lui, iar din Simion nu s-au

aflat neamuri, iar din Vasâli Soare să trag Roeștii, anumi Iordachi Roiul, și

Vasâli diiaconu(l), și Costantin, ficiorii lui Ion Roiul, strănipoții lui Vasâli Soare.

Așijdire și preot(ul) Ștefan și cu frații lui iar să tragi din Manul, iar din Dan să

tragi Ștefan Popăscul vornicul de poartă, di pe moașă-sa Rucsanda, nepoată de

fată lui Dan”. La hotărâtul moșiei ar fi participat și postelnicelul Manolache Jora

– iscălitura sa este contestată de urmași, popa Dumitru din Dăncești și alții92

. De 89 Ibidem, I/100. 90 Ibidem, I/ 48. 91 Ibidem, I/ 96, f. 1v. 92 Ibidem, I/ 49; Idem, Colecția Documente, 611/53, f. 5-6v., nr. 32; Idem, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 96, f. 1v.; vezi și Ibidem, I/146, nr. 12 (rezumat); Ibidem, I/147, nr. 5 (rezumat).


la Vasile și Constantin Roiu vor cumpăra Constantin și Constandachi Bușilă și

alți frați ai lor, care cereau în 1792 „ca după a săbornicescului hrisov hotărâri să

să facă legiuita publicațâe pentru o a cince(a) parte din hotarul aceștii moșii

Belciugul”93

. Pe la 1726, Ștefan Poiană și Gheorghe Bodescul și-ar fi ridicat

crâșmă pe moșia Belciugul, „în șăsul Bârladului la drumul cel mare și s-au

stăpânit crâșma și s-au luoat dijma di pi ace(a) moșii Belciugul tot acei oameni,

pân(ă) când sculându-să stol(ni)ce(a)sa Joroae și ducând o bute de vin au pus-o

într-ace(a) crâșmă. Apoi Ștefan Poiană și Ghiorghi Bodescul cu răzășii lor au dat

butea afară din crâșmă, unde făcând Joroae și casă pe ace(a) moșie au dus răzășii

carte domniască și ș(i)-au mutat stol(ni)ce(a)sa Joroae casa ce făcusă pe moșiia

Belciugul” (conform mărturiei lui Trifan Cozmița și Constantin Ghilțul, oameni

de 90 de ani, din 1804)94

. La 18 noiembrie 1817 locuitorii birnici din Văleni

mărturiseau că pe „co(a)sta din matca Vălinilor în sus ci-i zâc acum Belciugul așa

am auzit di la părinții și moșii noștri că ar fi șăzut țiganii Jorăștilor cilor bătrâni,

undi li-au fost și damurili și vitili Jorăștilor”95

.

La hotărâtul moșiilor Văleni, Dănceni și Sârbii de pe apa Bârladului, de la

ținutul Fălciului, ale stolnicesei Ilinca executat la 23 august 1760 de paharnicul

Iordache Costache, vornicii de poartă Ștefan Popăscul și Neculai Tiron, și

hotarnicii Gheorghie Juverdean și Costantin Talpeș, participă și Manolache

Jora, fiul stolnicesei, care „întâiu au scos dum(nealu)i cinci zapisă de danie și de

cumpărăturile lui Scârlet de Zorileni și Dabijii pah(a)r(nicu)lui sin Scârlet ci au

cumpărat din sat din Văleni; așijdere au scos două zapisă ci au cumpărat Lupul

Costache vel vor(ni)c, iarăș din Văleni; așijderea au mai scos opt zap(i)s(e) ci au

cumpărat răp(o)s(atul) Antohi Jora vel logofăt, tatăl dum(i)sale stol(ni)c(u)lui

Nicolai Jora tot din sat(ul) Văleni, care aceste zapis(e) toate ci s-au arătat mai sus

căutându-le noi au cuprins tot satul Vălenii ci s-au numit și Stolnicenii, după cum

adeverește și un ispisoc din velet 7212 / 1708 săpt(embrie) 17, a măriei sale lui

Mihaiu vodă întărit Lupului Costachi vel vor(ni)c pe satul Văleni, ce i-au fost luat

dum(nealui) cu schimb de la Radul biv vtori pah(a)r(nic) și-l adeverești sat

întregu Vălenii; așijderea și alt ispisoc iar a măriei sale lui Mihaiu vodă ci au

întărit dum(i)sale răp(o)s(atului) Antohie Jora vel log(o)f(ă)t pe tot satul Vălenii

ci s-au numit și Stolnicenii, după ci l-au luat cu judecată de la d(umnealui) Lupul

Costachi vel vor(ni)c” (prezintă și alte documente). Răzeșii s-au aflat în

imposibilitatea de a arăta vreun document doveditor al stăpânirii lor. Mărturia

hotarnică este dată „la mâna dum(i)sale stol(ni)ces(ei) Ilincăi Joroaea și fiiului 93 Idem, Fond Eforia Școalelor Moldova, I/ 96, f. 2. 94 Ibidem. 95 Ibidem, I/ 97.

122 Costin Clit

dum(i)sale lui Manolachi Jora”96

. Stolnicul Scărlătachi scria unui Ursachi să dea

trimisului stolnicesei Ilinca Jora „o copilă di țiganu în locul Lăcătușății” „și

pentru niști urici ci li-am găsit în scrisorile meli a dum(i)s(a)li badil(u)i Neculaiu

Jorăi, și li-am dat la Gheorghii Juverdianu ca să li de(a) la dum(nea)ei lele Ilinca

și nu l(e)-o dat până acum, să zici lui Gheorghii Juverdianu să li dei” (răvașul este

nedatat, probabil înainte sau în anul 1760)97

.

Manolache Jora împrumuta 60 de lei, cu o dobândă de o para la un leu, de

la Isac jicnicerul la 1 octombrie 1765, „căci me-au făcut bine di m-am plătit de

banii lui Raț ce luasim în chizășii pe Du(mi)trașcu Talpeș”98

; la 9 decembrie

1768 încheia o tocmală cu Suleiman agă pentru 60 de lei „și la crăciun să-i dau

dum(i)sal(e) cu mulțemit”99

; se adresează bunului „prietin” Husain pentru un

împrumut de 15 lei până „oi veni din gios, și cu mulțămită oi plăti dum. cu

suhaturi de or trebui, ori oi da dum(i)voastri boi de negoț, că am, ori ban(i),

păgubaș nu-ț(i) rămâne dum(i)voastră de la mine” (documentul este nedatat,

poate fi între 1768 și 1774)100

, iar la 1 ianuarie 1769 dădea un înscris „să-s(e) știi

că din triizeci di lei ce am luat în anul trecut ban(i) pe brânză s-au dat de 20 lei

brânză, iar zeci lei au rămas să dau cu dobânda lor din zeci 12. Așijdire au mai

dat tot uncheșul Gavril Burchi doispre(ze)ci lei rămășița goștinii, carii să fac 22

lei capetile, și acești ban(i) arătaț(i) mai sus să aibu ai da dum(i)sal(e) la sfeti

Ghiorghii cu dobândă”101

.

Divanul Cnejiei Moldovei volnicește la 25 septembrie 1773 pe jicnicerul

Manolache Jora de „a lua și a strângi di toate de a zăci pe obiceiu și hotărâre(a)

ponturilor” de la oamenii „șăzători” pe moșia Văleni, de unde se „hrănesc” fără

„a da dijma obicinuit(ă) a moșii și i s(e) pricinu(i)ești pagubă de 3 ani”102

.

Paharnicul Ioan Adam împuternicește la 26 mai 1774 pe un Panțiru cu

împlinirea dijmei „după poruncă or(i) di la cini ar arăta ficiorul jic(nicerului)”103

.

Porunca divanului cnejiei Moldovei din 2 iunie 1774 trimisă spătarului Costandin

Sturza pentru efectuarea cercetărilor aferente, face referire la jalba jicnicerului

Manolache Jora în care arăta că „ari la țin(utul) Tutovii și a Fălciiului o moșâe

Frunteșani, Văleni și Ulișăni și s-ar fi înpresurând dispre alți răzăș(i)”104

. 96 Ibidem, I/ 50; Ibidem, I/ 73. 97 Ibidem, I/ 168. 98 Ibidem, I/ 51. 99 Ibidem, I/ 52. 100 Ibidem, I/ 53. 101 Ibidem, I/ 54. 102 Ibidem, I/ 55. 103 Ibidem, I/ 56. 104 Idem, Colecția Documente, 611/ 53, f. 6v.; Idem, Manuscrise, 106, f. 56-56v., nr. 54 (rezumat).


Să fi decedat Manolache Jora în intervalul dintre 25 septembrie 1773 și 26

mai 1774? Manolache și Anița Jora au avut ca urmași pe Neculai și Ecaterina,

căsătorită cu Ioan Codrianul, care primea zestrea la 1 martie 1801, așa cum ne

demonstrează și izvodul semnat la 1 martie 1801 de către Anița, mama sa, și

Neculai Jora, fratele său105

. Jicnicereasa Anița și fiul ei Nicolae Jora realizau un

schimb de țigani la 11 ianuarie 1793 cu Dumitrachi polcovnic, primind pe

Caterina, fiica Acsinii, pe care au măritat-o cu Dumitrachi herarul, fiul lui

Iordache herarul, și au dat-o pe Irina „fata lui Neculau Cotoce și a Paraschivii

țigancii, drepții țigani dumnisali, de am măritat-o și noi după un țigan a nostru,

anume Ion bucătaru”106

.

Biv vel stolnicul Ilii Iani, aflat în dispută „di împărțală pentru părțile di

clironomii” cu jicnicereasa Anița Jora, cumnata sa, „ci cerim din clironomiia

cumnatul(u)i meu răposatul Manolachi Jora”, „cari părți li trag ei di pi giupâniasa

me(a), fiind sor(ă) cu răposatul Manolachi”, ajunge la o învoială la 27 iunie 1781

cu vechilul trimis la divan de jicnicereasă, încheiată prin intermediul tatălui

Aniței Jora. Lui Ilii Iani îi revine din clironomie jumătate de sat din moșia

Șerbești, ținutul Covurlui, un bătrân, cumpărătură de la Chircuță, alăturat cu

Șerbeștii pe din jos și o parte din moșia Vlădești, ținutul Tutova, pe Horăeta,

cumpărătură de la Gheorghi Cociorvă, partea lui Ghenghe „și cu baștina ci s-a

alegi pi zapisul lui Cociorvă”, la care se adaugă un sălaș de țigani primit anterior

și alți țigani. Scrisoarea de învoială menționează pe Magda, fiica vel stolnicului

Ilii Iani, care a primit o țigancă de la soacra sa „pentru că apoi la moarte și la

îngropare(a) sa tot eu <Ilii Iani> am grijit-o”107

.

Neculai Jora, fiul lui Manoloche Jora și al Aniței a fost căsătorit cu

Ruxanda, conform pomelnicului de biserica din Dealul Mare, datat cu

probabilitate în 1813 (Ana – Anița, Neculai și Ruxanda figurau la cei vii)108

.

La 18 iunie 1786, diacul Samson Burghele, Ion Cozmița și alții se

plângeau domniei de împresurarea suferită din partea jicniceresei Anița Jora,

„cu cuprindire că din opt părț(i) ce umbla moșie Vălenii ce să număsc

Stolnicenii, jic(ni)ceriasa Joroae ar fi având a trie parte din a opta parte,

parte(a) unui Scântei, cu care întinzându-să li s-ar fi luat a trie parte din

moșiile lor”. Actele doveditoare ar fi fost la Sava Burghele, un frate al lor, „și

vestindu-să boala ciumii la acel Sava din poruncă i s-au arsu casa și toate 105 Preotul Ioan Antonovici, Frații Gheorghie și Neculai Roșca-Codrianu. Fondatorii Liceului și a

Școalei Secundare-Profesionale de fete din Bârlad, Bârlad, Tipografia George V. Munteanu, 1908,

p. 14-15, nr. X. 106 ANI, Colecția Documente, 611/ 12. 107 Idem, Manuscrise, 106, f. 91-92. 108 Preotul Ioan Antonovici, op.cit., p. 110.

124 Costin Clit

lucruri(le) și au arsu atunce și scrisorile lor”109

.

Alexandru Ioan Mavrocordat scrie la 19 iunie 1786 episcopului Iacov

Stamati al Hușului, Balasache biv 2 spătar și Iacovache Păun, biv cămăraș de

ocnă, ispravnicii ținutului Fălciu, să cerceteze pricina moșiei Văleni despre care

s-au jeluit diacul Samson Burghelea, Ion Cozmița, Neculai Budac și Scărlătache

Mârza „arătându că moșiia Vălenii, ce s-ar fi numit atunce și Stolnicenii, de la

acel țin(ut), ar fi a lor de baștină de pe un Frunteș, stol(ni)c, care s-ar fi înpărțindu

pe 8 bătrâni, și dintr-un bătrân ar fi avându cumpărătură și jic(ni)ce(rea)sa Anița

Joroaia o a triia parte, partea unui Scântei, și în anii trecuți cu hotărâtura acei

părți ce ar fi făcut răpusatul pah(a)r(nic) Iordache Costache, li s-ar fi făcut mare

împresurare, atât la moșiia aceasta, cât și la alti părți de p(r)inpregiur”110

. Iacov

Stamati, spătarul Vasile Costachi și cămărașul Iacovache stabilesc la 4

septembrie 1786 zi de soroc pentru 26 octombrie 1786 în pricina de judecată

dintre diacul Samson Burghele și răzeșii săi cu „Neculaiu, fiiul dum(nealui)

jâcn(i)ce(resei) Joro(a)ei pentru numita moșie Văleni” când împricinații urmau să

se prezinte „cu toati scrisorili ce vor ave(a)”111

. Scrisoarea din 20 septembrie 1786 a episcopului Iacov Stamati și

ispravnicilor de Fălciu adeverește cercetarea făcută fără izbândă a pricinii de judecată dintre răzeși și „Neculache, fiiul jic(ni)ce(re)sei Joroaei, pentru moșiia Vălenii”

112. Spătarul Vasile Costachi și Balasachi Rosăt, ispravnicii ținutului

Fălciu însărcinează la 11 noiembrie 1786 pe Eni Focșa cu cercetarea pricinii diacului Samson și Neculai Jora, pentru moșiile Sârbi, Dănceni și Văleni, invocându-se hotarnica deținută de Ioniță Popăscu, „fiind părintele său vor(ni)c(ul) de po(a)rtă, și neplătindu havaetu hotarnicii ar fi rămas ace(a) hotarnică la dânsul păr(ă) acum. Acum după ce am adus pe Ioniță Popăscul cu hotarnica aice s-au cunoscut din hotarnică dreptate(a), și fiind că au arătat că hotarăle sânt smintite au cerut ca să li să îndrepte hotarăle și o parte și alta”. Eni Focșa urma să măsoare moșiile amintite după vechea hotarnică „și pe unde vor fi p(i)etrile stricate și strămutate, dum(nea)v(oastră) să le îndreptați și să dați mărturie cu drept(ate)”

113.

Răvașul ispravnicilor ținutului Fălciu către Eni Focșa din 6 decembrie 1786 face referire la judecata dintre „Samson Burghelea, diiacul, și cu alți ai răzeși” și „Neculai, fiiul jic(ni)ce(re)sei Aniței, înnaintea preosfinției sale părintelui vlădicăi” și a lor

114. În urma jalbei lui Neculai Jora prin care se plângea

109 ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 98. 110 Ibidem, I/ 73. 111 Ibidem, I/ 58. 112 Ibidem, I/ 73. 113 Ibidem, I/ 59. 114 Ibidem, I/ 73.


de împresurarea moșiei Văleni de către neamul Bumbăreștilor, domnul Alexandru Ioan Callimah poruncește biv vel banului Iordachi Lambrino, cerut de jăluitor ca hotarnic, să facă „cu amăruntul cercetari din scrisori dovezi ce vor fi de îmbe părțâle ca să afli și să dovidești celi drepti și adivărati margini a numitei moșii pe undi au umblat hotarăle din vechi și oricé înpresurare vei cunoaști că pătimești acea moșii Vălenii ori dispré cari parté să îndreptezi, și pe la locurile ce va ceri trebuința și va da dreptati să pui și pietre hotară dispărțâtoaré, după cari să dai și mărturie hotarnică în sămni și în măsură iscălită pe obiceiu și de toți înpregiurașii și alții cari să vor întâmpla față la hotărât”

115.

Moșia Văleni, părți din Dăncești, „cum și alti părți ci se încep din capul

Vălenilor din apa Bârladului, ci vin în țin(utul) Tutovii i din hotarul Sirbilor i a

Ciorăștilor și moșiia Strășineștii” ajung în 1801, în proprietatea stolnicului Ioan

Codreanul, născut pe la 1763, fiul lui Dediul Codreanu și al Ecaterinei Luca

(căsătoriți în 1762)116

, fiind luate de la „soacra dum(i)s(ale) Anița Joroaia,

jic(ni)ce(rea)sa”, pe care le găsește „înpresurate de cătră însuși neamurile acelor

vânduți răzeși de mai înnainte”, pentru care se plânge domnului Alexandru

Constantin Moruz la 27 aprilie 1806117

. Stolnicul Ioan Codreanu s-a căsătorit în

1801 cu Ecaterina, fiica lui Manolache Jora și Aniței118

. Izvodul de zestre din 1

martie 1801 este semnat de Anița Joroae jicnicereasa și Neculaiu Jora, pe care

Iacov Antonovici îl consideră fratele ei119

. Neculai Jora scria la 11 mai 1802

stolnicului Ioan Codreanu, cumnatul său, despre judecățile avute în pricina

țiganilor cu vistierniceasa, Racovițeștii și Antohi Codrescu, poftindu-l „să nu

scoți izvod să-l arăți cuiva, căci scoțind pe numiții țigani pe bătrâni ii vei (i)erta și

dum(neata) a șăde(a) la casa noastră, iar pentru 4 feti ce ari măritati și cu copii vei

lua și dum(neata) parte avându-te numai pe dum(neata) fratele meu”. La sfârșitul

scrisorii se închină „pri iubitii sorori Catrinii” „și nepoțălului cu părințască

dragosti” (este vorba despre Dimitrie, primul fiu al stolnicului Ioan Codreanu și

al Ecaterinei)120

. Ecaterina Codreanu, mama stolnicului Ioan Codreanu, primise

ca zestre de la stolnicul Toma Luca, tatăl său, moșiile Brițcani, Negrilești,

Spărcoceni, Rănceni și bălțile Geamănului, de la ținutul Fălciu121

. Stolnicul Ioan

Codreanu moștenește moșiile Spărcoceni și Rănceni, dar și problemele de

împresurare din partea megieșilor.

Pomelnicul bisericii din Dealu Mare, datat cu probabilitate în 1813, 115 Ibidem, I/ 60. 116 Preotul Ioan Antonovici, op.cit., p. X-XI. 117 ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 73. 118 Preotul Ioan Antonovici, op.cit., p. XI-XII. 119 Ibidem, p. 14-15. 120 ANI, Colecția Documente, 611/ 51. 121 Ibidem, 611/ 8.

126 Costin Clit

consemnează printre cei vii pe Ana, soacra lui Ioan Codrianu, cu fiul său Neculai

Jora și soția sa Ruxanda122

. Ioan Codreanu și Ecaterina Jora au avut cinci copii:

Dimitrie, Gheorghie, Neculai, Maria și Mihail. Ecaterina Jora (Codreanu după

căsătorie) a decedat pe la 1820123

, înaintea mamei sale Ana/ Anița. La Văleni,

potrivit unor opinii, stolnicul Codreanu ctitorește în 1819 o biserică, vechiul lăcaș

de cult fiind incendiat în 1758 de tătari împreună cu casa și moara familiei Jora

de pe pârâul Văleni124

. Documentele cercetate de noi indică o altă datare pentru

biserica din Văleni. Astfel, la 18 noiembrie 1817 Theodor Focia, protoiereul

ocolului Crasna, rânduit „spri dișchidiri(a) bisăricii nouă din Văleni”, după ieșirea

de la sfânta liturghie stolnicul Ioan Codreanu „li-au citit o carte di blăstăm a

preosfințitului mitropolit în pricinili moșii Vălinilor și pintru cili ci au știut șasi

oamini alegându-si au făcut ace(a)stă mărturii, și pintru ca si si criazi au cirut

dum(nea)lui stolnic(ul) ca si o încredințăm”. Mărturia a fost dată de șase locuitori

birnici din Văleni, fiind de față și preoții Gheorghe Nanes (?), Ioan, Gavril (nu

este precizată localitatea de proveniență, pot fi din Văleni), Ștefan din Idrici,

Alexandru și Vasile din Băsești125

, ultimii doi fiind atestați și la 12 aprilie

1812126

. Diaconul Mile (Milu?) din Văleni, răzeș de Belciug, semna la 1 aprilie

1820 înștiințarea pentru termenul de judecată fixat la 5 mai 1820127

. Catagrafia

din 1820 atestă pe preotul Gheorghi, diaconii Arhiri, Gheorghi, Milu și dascălul

Zaharia128

.

La 26 mai 1801, Neculai Jora, cumnatul biv vel stolnicului „Ioniți

Codreanu”, îi trimite 36 de acte „cu totul cu zapisi, cu cărți domnești și cu alti

scrisori, că atâte(a) am găsit, iar zapi(se)le Strășineștilor nu li-am triimis acmu”,

însoțite și de o scrisoare de care ne folosim, iar vizita sa la Văleni era întârziată de

plecarea la Roman. Îl sfătuiește să nu caute „scrisori la țărani”. „Eu socotescu

cumnate să ei dum. ostenială să mergi întâi la Văleni să vezi vadul morii unde

este și cetind și scrisorili vechi și hotarnica aceasta te vei pliroforisi, că mii îmi

pare că arătare(a) scrisorilor vechi și cu hotarnica aceasta nu să unești și-i ră 122 Preotul Ioan Antonovici, op.cit., p. 110; „Anuar”, Administrațiunea Casei Bisericii, 1909,

p. 426 (a fost reparată în 1886); „Anuarul Eparhiei Hușilor pe anul 1938”, Huși, Tipografia și

librăria George Cerchez, p. 97. 123 Preotul Ioan Antonovici, op.cit., p. XII. 124 Ibidem, p. 110. 125 ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 97. 126 Constantin N. Tomescu, Biserica din Principatele Române la 1808-1812. Mărturii și

documente, Galați, Editura Partener, 2010, p. 185. 127 ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I / 110. 128 Catagrafiile Vistieriei Moldovei (1820-1845). X. Ținutul Fălciiul, Partea 1 (1820), volum

editat de Mihai-Cristian Amăriuței și Mircea Ciubotaru, Iași, Casa Editorială Demiurg Plus,

Iași, 2016, p. 253.


hotarnica, și de aceasta nici tatăl meu socotescu că n-au știut-o, eu n-am găsit-o în

scrisori. Întâi că au făcut o hliză de moșii Belciugul, făr(ă) nici o scrisoari, al

doile(a) vadul morii îl face pe seliști(a) Dănceștilor și de această hliză Belci(ugu)l

în scrisorili vechi te vei pliroforisi dum. că nu s-au pomenit țăranilor de Văleni și

acelor cu Belciugul foarti le place hotarnica aceasta că li-au dat și li-au făcut

hotară și moșii cu deosăbit nume din trupul moșii Vălenilor, și făr(ă) de nici o

scrisoare vechi”129

.

Alexandru Suțu voievod poruncește la 15 decembrie 1801 vornicului

Gavril Conache, spătarului Ștefanache Sturza, banului Gavril Iamandi și

ispravnicilor ținutului Fălciu, să cerceteze jalba stolnicului Ioan Codreanu pentru

împresurarea moșiei Văleni, a părților din Dăncești, ținutul Fălciu, și a moșiei

Sârbi (Sârghi) de la ținutul Tutova, „ci le are zăstre de la soacră-sa Anița Joroai”,

deposedate de răzeși și „cu altu nume de moșâe ar fi dizbinat din moșâe Vălenii

și Dăncești o bucată de locu numindu-o Belciugu”130

.

La 5 iulie 1802, stolnicul Ioan Codreanu se interesa de un loc din moșia

Strășinești și obține mărturia unor săteni din Bogdănești-Vasâle Ghidiu, Iacob

Petcu, Petre Neniță și Ion Căptari –, conform căreia „vornicu(l) Gheorghie Talpeș

de vr(e)o trii ani ară și acel loc, zâcând că ari moșâe, dar dejmă tot oameni(i)

bo(i)erilor Jorăști i-au luoat”131

. Căminarul Iordache Miclescu îl informa pe

spătarul Ștefan (Ștefănache) Sturdza la 26 iulie 1802 despre cele cinci pământuri

„de pi Albie, din hotar(ul) moșii Streșăniști, ce o ari dum(nea)l(ui) stol(ni)c(ul)

Ioan Codrian zăstre”, cerute de fostul vornic de poartă Gheorghe Talpeș „cu o

scrisoari de învoială a bo(i)erilor Jorăști și cu o hotarnică a pah(arnicului) Paladi”

și pe care urma să le hotărască. Astfel, „în hotarnica pah(arnicului) Paladi esti

arătat la ce loc au dat Jorăștii deplin pământurile ci-au fost îndatoriț(i) Jorăștii a

da Tălpișăștilor, cum și în hotarnica pah(arnicului) Crăstesc ce ari de pământurile

ce le țini în stăpâniri den moșie Costeștii esti pre largu arătat ... acesti cinci

pământuri ci li cer ei acum n-au avut a li lua de la Jorăști, ci dintr-a lor baștini și

cumpărături, căci ci trebuință era ca-s(ă) mai de(a) Jorăștii deosăbit și acesti

pământuri de pi Albie, când Jorăștilor li-au mai rămas la stăpâniri tot alăture cu

acest schimbu încă 50 pământuri ci li stăpânesc astăz(i)”132

. Stăpânirea

Joreștilor în Strășinești și a celor 36 de pământuri de lângă puțul Cornii va fi

confirmată de mărturia oamenilor bătrâni „ca de 80 ani” din satul Bogdănești 129 ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 62; a se vedea și copia din 4 iunie 1829 a scrisorii

amintite în Idem, Colecția Documente, 611/ 50. 130 Idem, Colecția Documente, 611/ 53, f. 6v.; Idem, Manuscrise, 106, f. 57, nr. 59. 131 Idem, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 63. 132 Ibidem, I/ 64; Ibidem, I/ 125bis.

128 Costin Clit

din 25 iulie 1802, precum și a preotului Toader din satul Onțăști, răzeș pe

Horăeta, din 10 mai 1817133

.

Spătarul Ștefănachi Sturza și banul Gavril Iamandi cercetează, la 20 august

1803, din porunca domnului Alexandru Moruzi din 30 mai 1803134

, disputa

stolnicului Ioan Codreanu cu Matei Scarlatachi, care solicită „să să întindă cu

Cojerii dum(i)sale în moșiia Vălenii p(r)inti sămnile hotară ce din vechiu s-au

păzit dispărțitoari întri Cojeri și Văleni, și nici moșii, nici părinții, nici însușu

dum(nea)lui Mateiu Scarlatachi pân(ă) acum n-au făcut vreo cerire sau arătari că

Cojerii dum(i)sale ar treci din sămnili hotară vechi mai în sus... adică din gura

văii Porcenilor în sus să începu Vălenii și în gios să începu Cojerii”. Cei doi au

decis respectarea vechilor hotare încredințate de hotarnica Vălenilor135

. În vara

anului 1816, Gheorghie Scărlătache, „fiiul răpoosatului Mateiu Scărlătachi s-au

întinsu trecând pisti sămnile hotară și di pi drept locul moșâii mele Vălenii au luat

tot fânul ci-au găsit cosit cu voe me(a) di cătră mulți săraci lăcuitori birnici din

megieșitul sat Tămășăni, cărora îndestulă pagubă le-au pricinuit, păgubindu-mă

și pi mine de dijma locului”, pregătindu-se să acționeze în acest sens și în 1817,

așa cum reiese din jalba stolnicului Ioan Codreanu din 21 iulie 1817136

sau din

cea de la 18 iunie 1819137

. Pe baza documentului din 21 iulie 1817, în care este

pomenit răposatul Matei Scărlătachi,138

și a poruncii domnești din 9 decembrie

1814 în vederea cercetării pricinii dintre Matei Costache și serdarul Costache

Lambrino139

, putem stabili decesul lui Matei Scarlatachi după 9 decembrie 1814

și înainte de 21 iulie 1817.

Spătarul Ștefănachi Sturza stabilea la 23 iunie 1805 zi de soroc la 30 iunie

pentru judecarea împresurării părților de moșie ale stolnicului Ioan Codreanu din

Dâncești și Sârbi de către Constantin Ghilțu și nepoții săi – Gheorghe și Vasile –,

Trifan Cozmița, Cozma Budacu, cu neamul lor, Apostol Țiple, Vasile Băcal și

preotul Neculai, primul aducând „di patru ani necontenit cărți domnești”. Ilie

Săvăscul, cel desemnat cu transmiterea dispoziției spătarului Ștefănachi Sturdza

nota la 2 iulie 1805 refuzul răzeșilor din cauza „lucrului”. Spătarul Ștefanachi

Sturdza arată la 20 noiiembrie 1805 mărturia lui Trifan Cozmița din Viltotești, 133 Ibidem, I/ 125bis. 134 Idem, Manuscrise, 106, f. 57, nr. 60; Idem, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 105. 135 Idem, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 65; Ibidem, I/105; Ibidem, I/107 (în jalba din 18

iunie 1819 stolnicul Ioan Codreanu se plânge de fii răposatului Matei Costachi); Idem,

Manuscrise, 106, f. 57-58, nr. 61. 136 Idem, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 105. 137 Ibidem, I/ 107 138 Ibidem, I/ 105. 139 Costin Clit, Cojeri – un sat dispărut de la ținutl istoric al Fălciului (sec. XVII-XIX), p. 153.


om bătrân din neamul stolnicului Frunteș, „carile au mărturisit că stăpânire(a)

Jorăștil(o)r au fost pi toți Sârbii și pi Ciorăști”140

.

Stolnicul Ioan Codreanu se plângea la 27 aprilie 1806 domnului de

împresurarea de către urmașii vânzătorilor a moșiei sale Văleni și a unor

părți din Dăncești, Sârbi, Ciorăști, Strășinești, luate în stăpânire la 1801 de

la „soacră-me(a) dum(nea)ie(i) Anița Joroae jic(ni)ce(rea)s(ă)”, precum și a unui

loc numit Belciug pe care voia să-l vândă căpitanul Vasile Bușilă cu ai săi

răzeși. Autorul jalbei amintește hotarnicii investiți de către domnii Constantin

Ipsilant (1799-1801) și Alexandru Moruz, căruia i se adresa, anume vornicul

Gavril Conachi, spătarul Ștefănachi Sturza și banul Gavril Iamandi, însă acum

cere desemnarea spătarului Grigoraș Costachi, căminarului Iordache Miclescu și

a paharnicului Ioan Jora. Alexandru Moruz poruncește la 2 mai 1806 spătarului

Grigoraș Costachi și căminarului Iordache Miclescu să cerceteze „cu amăruntul”

și să facă „îndreptare cu scoatire(a) locului de supt toată înpresurare”141

. Porunca

domnului este urmată de cea a Marii logofeții din 8 mai 1806 către ispravnicii

ținuturilor Fălciu și Tutova pentru oprirea publicației căpitanului Vasile Bușilă

„de vreme ce au născut pricină”, precum și trimiterea răzeșilor la boierii rânduiți

„cu toate scrisorile”142

.

Între timp, căpitanul Vasile Bușilă (mort înainte de 28 noiembrie 1810)

vinde partea ocupată din Belciug unui Coste Grecu din satul Viltotești, „cum și

alți răzăși ș-au vândut și-ș(i) vând părțile lor unora și altor”, iar stolnicul Ioan

Codreanu intervine la 28 noiembrie 1810 prin jalba către Divanul Cnejiei

Moldovei pentru a cere desemnarea vornicului de poartă Meleghi în vederea

efectuării cercetării necesare, aflându-se împreună cu un inginer la hotărârea

moșiei Brăițeni143

. Porunca Divanului Cnejiei Moldovei către vornicul de poartă

Dimitrie Meleghi survine la 30 noiembrie 1810144

.

La 10 decembrie 1810, Dima Necșaolu hagi, din târgul Bârlad, mărturisea

„că di la oștirili muschiciști din întâi și încoaci preste doozăci di ani am ținut eu

moșie Văleni i părțili din Dănciști, i din Sârbi și moșie Strășinești di la

dum(nea)lui Neculai Jora”. Moșia Strășinești a stăpânit-o din „hotariu și capul

moșii Cirnații piste Albie până în Sârbi, măcar că Strășănești să coboară până în

matca Albii, după arătare(a) hortarnecii <hotarnicii>, dar fiind că eu am găsât

ace(a) coastă din matca Albii la di(a)l spre răsărit până în zari și din ruptură în 140 ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 146, nr. 13 (rezumat); Ibidem, I/147, nr. 6

(rezumat). 141 Ibidem, I/ 68. 142 Ibidem, I/ 69. 143 Ibidem, I/ 71. 144 Ibidem, I/ 72.

130 Costin Clit

gios în stăpânire(a) Jorăi, am stăpânit și eu din Strășănești în jos spre Fisoci

<Hițoci>, și din zare din hotarul Sârbilor preste vali(a) Albii la de(a)l până în

capul Borăștilor aci(a) hliză di loc auzind că este tot a Jorii cumpărătură di la

Băltag după spunere a brătâni oameni din Unțăști, încă am stăpânit-o luând di pi

acil loc și dijmă”. Vechilul Saftei Bogdan îi va lua dijma sub motiv „că aci(a)

parte di loc nu este din moșie Ciorăști, ci este osăbită parte(a) lui Băltag, pi care

bo(i)erul cucoani(i) Saftei o are cumpărătură di la ne(a)mul acilui Băltag”145

.

Gheorghe Strătilă, numit în 1809 pristav al moșiei Strășinești de către

stolnicul Ioan Codreanu, unde „oameni den sat(ul) Onțăștii și Bogdăneștii … de a

purure s-au hrănit pe acea moșiie cu plug(ul) și cu coasa”, intră în conflict cu

vornicul de poartă Gheorghe Talpeș, care după finalizarea dijmei „popușoilor de

strâns” „viind cu ai săi oameni în satul Onțăștii la gazda ce mă aflam, m-au prins,

m-au dezbrăcat de toate straile ce am avut pe mine și m-au și bătut întocmai ca pe

un tâlhariu, m-au batgiucorit vrând să mă și lege să mă ducă la casa sa cu cuvânt

că i-aș fi dijmuit cinci pământuri, moșiie a sa ce-ar fi având în numita moșiie

Streșăneștii, și sărind oamenii din Onțăști m-au scos din mâinile sale, de la care

oameni am și mărturie”. Judecata urmată s-a prelungit până în 1815 fără niciun

rezultat, așa cum reiese din jalba adresată la 9 februarie 1815 domnului de către

Gheorghe Strătilă146

, însoțită și de mărturia locuitorilor din satul Onțești din 15

ianuarie 1815, favorabilă mazilului Strătilă147

. Comisul Enăcachi Lambrino

arendează în noiembrie 1816 moșia Strășinești de pe Horăeta, alături de Borăști,

„cu 36 pământuri di la puțul Cornii” de la stolnicul Ioan Codreanu, pentru

perioada 1 aprilie 1817 și 1 aprilie 1820, cu prețul de 1500 de lei anual, cu

obligația achitării la începutul anului, a păzirii hotarelor „ce sânt cuprinsă în

scrisori, tot locul de fânaț, șăsul cu marginile costișurilor cu plugul nu să va ara,

iar cu vitile voiu fi slobod al paști”. „Orice lucru voi faci pe numita moșâi cu a

me(a) cheltuială să rămâi la înplinire(a) anilor a moșâii fără să pretenderisăsc

vreo plată”148

.

Vornicul de poartă Dimitrie Meleghie hotărăște moșia Văleni la 23

decembrie 1810, de când datează mărturia hotarnică149

, după cercetarea

amănunțită a documentelor înregistrate în perilipsisul din 11 decembrie 1810150

.

Hotărâtul vornicului Dimitrie Meleghie nemulțumește răzeșii de

Viltotești – postelnicelul Costandin Chichiță, Alexa Postolachi, Ion Vasâlachi, 145 Ibidem, I/ 74. 146 Ibidem, I/ 88. 147 Ibidem, I/ 87. 148 Ibidem, I/ 95. 149 Ibidem, I/ 75. 150 Ibidem, I/ 73.


Ion Mâță, Toader Iordachi și Antohi Chiriiac –, aflați în judecată cu stolnicul Ioan

Codreanu „pentru un colțu de moșie cu pădure din moșiia noastră Viltoteștii, ce

s-au fost tras cu liniia de cătră hotarnicii ce-au hotărât Vălenii și s-au dat în

cuprinsul moșiei Vălenii”. În fața ispravnicilor ținutului Fălciu stabilesc la 2 iunie

1811 zi de soroc, pentru luna octombrie, la judecata divanului cu stolnicul Ioan

Codreanu151

. Divanul Cnejiei Moldovei scrie ispravnicilor ținutului Fălciu la 19

iulie 1811 despre rânduirea biv vel vornicului Lupul Balș pentru cercetarea

pricinilor de hotar dintre spătarul Iordache Catargiu cu răzeșii de Viltotești și

Cârpești, dar și dintre stolnicul Ioan Codreanu și aceștia. Tododată se poruncește

sistarea tăierii lemnelor până la sfârșitul judecății, „iar lemni de foc din celi

căzute la pământ și din copaci(i) ce nu vor trebuincioș(i) pentru cheresteli, după

obșteștile ponturi de păduri nu vor fi opriti a lua pentru casăle lor lăcuitorii răzăși

dintr-acel loc de pricină”152

. Biv vel vornicului Lupu Balș, rânduit cu cercetarea

și hotărâtul „de moșii” de la ținutul Fălciului, i se scrie la 19 iulie 1811 de către

Divan să se deplaseze la moșia Stolniceni (Văleni) ca să examineze „cu

amăruntul toate scrisorile de îmbe părțile și stare(a) locului”, precum și harta

„închipuită” de vornicul de poartă Dimitrie Meleghi153

. Harta iscălită de Lupu

Balș, a fost executată în august 1811 de către inginerul Vasili Pavlovici154

.

Scarlat Callimachi poruncește la 18 iunie 1819 lui Ioan Jora biv vel spătar,

Petrachi Negre biv vel agă, Ioan Costachi biv vel spătar și Ioan Iamandi biv vel

ban să cerceteze pricina dintre fii răposatului Matei Costachi (Scărlătachi) și

stolnicul Codreanu pentru împresurarea dinspre moșia Cojeri și să îndrepte

hotarele dintre Văleni și Viltotești, unde este tăiată samavolnic pădurea de răzeși,

„înplinind și fânul luat de cătră fii răp(osatului) Matei Costachi, și păgubire(a)

stricării pădurii de cătră răzășii de Viltotești”155

.

Cercetarea vel logofătului Lupu Balș din 1811 nu a fost fructificată de

stolnicul Ioan Codreanu, „din pricina boalilor ci mi s-au întâmplat și alte

neagiunsuri”, care în februarie 1814 cerea domnului fixarea unei zile de soroc la

10 februarie pentru judecată cu răzeșii acuzați că „prin obraznica lor urmari au

tă(i)et și tai(e) necontenit o puțină pădure ci-i pe locul cari eu îl am în stăpânire”.

Solicită totodată și un aprod „cu cheltuiala me(a) să-i aducă pi toți acie ci au

giudecată cu mine, ca să-s(e) poată da sfârșit aceștii pricini în vreme(a) aciasta

cându nu ne oprești vremi(a) nici a unui lucru”156

. 151 Ibidem, I/ 76. 152 Ibidem, I/ 78. 153 Ibidem, I/ 80. 154 Idem, Manuscrise, 106, f. 63v., nr. 70. 155 Idem, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 107. 156 Ibidem, I/ 81.

132 Costin Clit

După judecata din 1810 dintre stolnicul Ioan Codreanu și spătăreasa Safta

Bogdan, domnul Scarlat Callimahi dispune la 15 martie 1814 fixarea zilei de

soroc la 20 mai pentru judecarea pricinii de împresurare, cerând spătăresei „să-și

trimită cu toate scrisorile și dovezile vechi”, iar în cazul amânării termenului se

„va trimite zapciu a o aduce în înfățoșare”157

. Logofătul Constantin Balș dă o

carte de judecată Saftei Bogdan la 19 iunie 1814 prin care fixează lungul moșiei

Ciorăști „strâmbătățindu-mă”, iar Safta Bogdan „după ci fără dreptati stăpânești

Ciorăștii, apoi să întinde cu Ciorăștii în putere(a) sa îmi stăpânești și capătul

moșii Strășăneștii”158

.

Judecățile pentru partea de moșie numită Belciug, „ce au fost ruptă prin

vicleană și tăinuită hotărâtură”, dar și pentru o bucată de loc din Dănceni,

continuă și în 1816, așa cum reiese din jalba stolnicului Ioan Codreanu trimisă

isprăvniciei ținutului Tutova la 10 iunie, nemulțumit de hotărârea divanului

domnesc din 1 aprilie 1815, la care a participat și logofătul Constantin Balș, cerut

de răzeși. Un Stăthache Carimanate (Caramanitul), biv mubaengi bașa, agent

otoman care cumpăra cereale pentru depozitele de stat, grec de origine, a „început

a să întinde cu necuviincioasă urmări supărându-mi oamenii mii din Văleni cu

bătăi și cu de tot feliul di chipuri păgubitoare, luându-li dobitoacile de la apa

fântâne(i) ci esti a zestrii satul(u)i meu Vălenii”. De la 1 aprilie 1815 și până la 10

iunie 1816 răzeșii de Belciug au tăinuit zilele de soroc pentru judecățile aflate în

desfășurare. Stolnicul Codreanu menționează „carantinile și groaza tâlharilor”, iar

după „vreme(a) a tot lucrul” urma să stea în judecată cu răzeșii de Belciug159

.

Anaforaua din iulie 1817, semnată de vel logofătul Balș, vel logofătul Vasile

Costachi, un alt vel logofăt Balș - probabil Constantin-, vel vornicul Alexandru

Ianculeu, vel vornicul Andronachi Donici, vel vornicul Vasile Roset, vel vornicul

Costache Conachi și banul Ioan Tăutu, este favorabilă lui Stathachi Caramanitul

și răzeșilor săi, însă l-a nemulțumit pe stolnicul Ioan Codreanu și aduce porunca

domnului Scarlat Callimachi din 15 februarie 1818 pentru o nouă judecată în

divan „de față înaintea noastră și a tot sfat(ul)”. Domnul decide „ca răzășii în

putere(a) hotarnicii lor din 7268/1760 av(gus)t 20, să-ș(i) stăpânească moșiia lor

Belciugul întocmai după cuprindirea ei, precum și pân(ă) acum au stăpânit.

Așijdirea și dum(nealu)i stol(ni)c(ul) Ion Codreanu să stăpâniască moșiile

dum(i)s(ale) Vălenii i Dăncenii întocmai după cuprindirea scrisoril(o)r vrednice

de credință ce va fi având asupra lor, și oricând dum(nealu)i stol(ni)c(ul) Ion

Codreanul va dovedi prin vrednice de credință dovezi că nu stăpânește moșiile 157 Ibidem, I/ 82. 158 Ibidem, I/ 147, nr. 10 (rezumat); Ibidem, I/ 146, nr. 17 (rezumat). 159 Ibidem, I/ 93.


dumn(ealui) în celi din învechime firești ali lor hotară și că după ce(a) adivărată

spiță de niam răzășii aceștie ce stăpânesc acum cu numi de Belciug nu ar fi chear

adivăraț(i), nici s-ar trage din niamul celor vechi răzăș(i) de Belciug, atunce prin

drumul giudecății îș(i) va căuta dreptul dum(i)s(ale), întărindu-să anaforao(a)

aceasta cu al noastră domnească pecete”160

.

Jalba stolnicului Ioan Codreanu din 26 iunie 1816 este urmată de porunca

domnului Scarlat Callimah din 29 iunie 1816 către Costache Conache biv vel agă

și Petrache Negre biv vel ban pentru cercetarea pricinii dintre jăluitor și răzeșii de

Belciug, Dănceni, Sârbi cu o parte din Ciorăști, cu cartea de blestem scoasă161

.

Scarlat Callimachi voievod poruncește la 5 aprilie 1818 lui Neculai

Stratilat, vel logofătul Țării de Sus, și biv vel vornicului Mihail Sturdza, să

cerceteze spițele de neam ale stolnicului Ioan Codreanu și ale răzeșilor implicați

în judecata pentru părțile de moșie din Văleni, Stolniceni, Dănceni și Sârbi162

.

Cercetarea spițelor respective, reîntoarcerea la Iași a vel logofătului Neculai

Stratilat/Stratulat și cheltuielile suportate determină înaintarea unei noi jalbe către

domnie la 17 iunie 1818, prin care solicită „luminată porunca înălțimii tale la

dum(nea)lor veliții bo(i)eri să facă acea cercetare cuprinsă prin țâdula g(os)pod

din 5 a trecutii luni apr(ilie) și să înștiențezi pe înălțimea ta”163

. Cercetarea spiței

și a documentelor este fixată de vel logofătul Lupu Balș pentru 26 octombrie

1818, când răzeșii ce stăpâneau părți din Văleni, Dănceni și Sârbi urmau să se

prezinte „la divanu fără sminteală, căci cari din cii ci stăpânesc loc din numele

arătatelor hlize sau satul Vălenii nu vor veni va fi adus cu om domnesc”164

.

Stolnicul Ioan Codreanu, conform jalbei din 10 mai 1818, identificase „în

anii trecuți” trei martori dintre „lăcuitorii vechi bătrâni oameni di p(r)inpregiurul

moșii Vălenilor”, „cu deplină știință fiind pentru în ce chip și di undi și pără undi

au stăpânit bo(i)erii Jorăști mai înnainte de hotărâtul vor(ni)c(u)lui de poartă

Ștefan Popăsc(u)”, anume pe Condurachi Berciu, mazil din Puntișeni, diaconul

Vasile Mile din Costești și Ștefan Roșca din Coroești de pe Bogdana, primul

nefiind transportabil. Mărturiile lor au fost luate prin carte de blestem și scrise de

Sava Popăscu, nepotul hotarnicului Ștefan Popăscu de la 1760165

. În urma

intervenției vorniciei de aprozi pe lângă duhovniceasca dicasterie a mitropoliei

Moldovei sunt confirmate la 13 mai 1818 mărturiile diaconului Vasile Mile și a

lui Ștefan Roșca drept „adevărate și scrisă după a lor arătari și fără nici vreo 160 Ibidem, I/ 96. 161 Ibidem, I/ 94. 162 Ibidem, I/ 99. 163 Ibidem, I/ 104. 164 Ibidem, I/ 106. 165 Ibidem, I/ 102.

134 Costin Clit

părtinire și cu toată deplină știința lor; pre lângă care au mai arătat că știu bine că

pe co(a)sta locul(ui) care acum să numește Belciugul, ei au apucat lăcuința

țiganil(o)r Jorii și odăile vitelor Jorii mai înnainte de prada tatarilor cii din urmă,

cum și de pe o vale ce-i zic Saca, unde acum să stăpânește de cătră d(umnea)ei

Safta Bogdan cu hotarul Docolinii, cum că ar fi avut un preotul Gavril, cumnat

diaconului Vasâli, grâu sămănat și după rugăciunea ci i-au făcut lui Neculai Jora

i-au iartat dejma”166

.

Scarlat Callimachi poruncește la 23 iunie 1818 biv vel spătarului Gavril

Iamandi și biv vel banului Ioan Iamandi să cerceteze jalba stolnicului Ioan

Codreanu din 21 iulie 1817 (!) „pentru supărare(a) și păgubire(a) ce i să

pricinuești despre fii răp(osatulu) Matei Costachi cu înpresurare(a) ce-i fac moșii

sali Vălenii cu numele moșii lor Cojării”. Gavril Iamandi cercetase diferendul

dintre stolnic și Matei Costachi, așa cum reieșea din mărturia de la 20 august

1803. În cazul veridicității plângerii stolnicului Codreanu domnul dispune ca

„pentru toată ace(a) pagubă pricinuită lăcuitorilor cum și dum(i)sali

stol(ni)c(u)lui câtă veț(i) dovedi prin cercetare(a) ce veț(i) faci, să îndatoriț(i) pe

pârâț(i) să o răspundă jăl(u)itoriului și lăcuitorilor fără ce(a) mai mică prelungiri,

arătând pârâților să plătiască dreptul și să continiască de a mai pricinui supărări și

păgubiri ca să nu ne mai vii jalobă întru aciastă pricină, și pintre Văleni și Cojări

după stăpânire(a) ce din vechi s-au urmat prin semnile hotară arătate prin

scrisorile Vălenilor și însămnate în planul moșii Vălenilor, să faceț(i) semne

dispărțitoare, puind pietrile ce vor fi lipsind de la locurile mărturisite prin scrisori,

ca să păzască despărțire(a) amândouă părțile și să lips(e)ască pricinile și

gâlcevile”167

. Ioan Iamandi era epitropul „casii răpoosatului Mateiu Costache”,

așa cum reiese din jalba stolnicului Ioan Codreanu de la 18 iunie 1819168

.

Jalba stolnicului este urmată de intervenția marii logofeții din 18 iunie

1819 pe lângă banul Ioan Iamandi, epitropul fiilor lui Matei Costachi în vederea

cercetării pricinii dintre stolnicul Ioan Codreanu și fii răposatului Matei Costache

pentru împresurarea moșiei Văleni dinspre Cojeri169

, urmată de o altă solicitare la

18 martie 1820, pentru anunțarea fixării termenului de judecată la 20 mai170

.

La 22 iunie 1819 caimacamii (logofătul Balș, vel logofătul Dimitrie

Sturdza și alții doi) scriu spătarului Ioan Jora, agăi Petrachi Negre, spătarului Ioan

Costachi și banului Ioan Iamandi să cerceteze pricina dintre stolnicul Ioan 166 Ibidem, I/ 03; mărturia diaconului Vasile Mile este din 8 octombrie 1814; vezi Ibidem, I/146, nr.

14 (rezumat); Ibidem, I/ 147, nr. 7 (rezumat). 167 Ibidem, I/ 105. 168 Ibidem, I/ 107. 169 Ibidem, I/ 108. 170 Ibidem, I/ 111.


Codreanu și fii răposatului Matei Costachi pentru împresurarea moșiei Strășinești

de moșia Borăști a spătarului Costachi Crupenschi, a Vălenilor de Cojerii fiilor

lui Matei Costachi, a moșiilor Fruntișeni și Dealu Mare de a Schitului

Grăjdeni171

. Spătarul Ioan Codreanu se plânge domnului la 31 august 1825 și

amintește tăierea unor copaci însemnați în 1819 de către aga Gheorghe și comisul

Iordache, „fiii răpoosatului Mateiu Costachi”, când s-a găsit „o piiatră hotaru din

Vale(a) Adâncă scoasă și luată”, luând și fânul cosit „de orândatariul Costandin

Niculau cari țâne moșâe me(a) Vălenii cu anu”, abuz săvârșit și în 1820, a cărui

cercetare a căzut în seama banului Ioan Iamandi (spătar în 1825), epitropul casei

Matei Costachi, ca să „să miargă la stare(a) locului să îndreptezi dispărțire(a)

hotarul(u)i, și câtă pagubă a dovidi că mi-au făcut, să-i facă pe dumn(e)alor să

mi-o răspundă”, însă acesta a prelungit-o. În vara anului 1825 aga Gheorghe și

comisul Iordache „de la sini făcându-să hotarnică au pus oamenii dumilorsale

di-au tras brazdă cu plugul pe undi li-au fost vo(i)e, dispărțind Cojării dumilorsali

cu îndestul loc din trupul Vălenilor luând în parte(a) dumilorsale fără să aibă vreo

dovadă în scrisorile ci-au pe Cojări, au mai tă(i)et și copacii di p(r)in dumbravă ci

mai rămăsăsă din cei însămnați de bo(i)erii hotarnici arătaț(i), pe lângă cari mai

adaog dumnelor a lua și vitile lăcuitorilor Văleni, le duc la casa dumilorsali de le

închidu și fără plată nu le dau drum(ul) fără să facă vitile ce(a) mai mică

străcăciuni, din cari viti luate astăzi un cal a unui vătășăl al meu din Văleni nu să

mai găsăști”. Domnul Ioniță Sandu Sturza poruncește la 1 septembrie 1825 biv

vel vornicului Ioan Palade, biv vel postelnicului Ioan Jora, biv vel postelnicului

Ioan Costachi și biv vel spătarului Ioan Iamandi să execute îndreptarea moșiei

Văleni de moșiile Cojeri și Băsești172

.

Marele logofăt Dimitrie Sturdza poruncește la 18 martie 1820 răzeșilor de

Viltotești să se prezinte cu actele doveditoare la judecata din 20 mai dintre

stolnicul Ioan Codreanu și răzeșii de Belciug și Dănceni173

. De asemenea s-a

scris la aceeași dată și lui Stathachi mubaengi bașa, care împreună cu răzeșii săi

stăpânea o bucată de loc din Belciug, căpitanului Petrachi Cozmița ce stăpânea

împreună cu răzeșii „ locurile numite Dănceni și Sârbi i părți din satul și hotarul

moșii Vălenilor, ce-i zic Stolniceni”174

.

Neamul Talpiș a avut părți de moșii pe valea Albia, pe care serdarul

Gheorghi Talpiș le-a vândut banului Iordachi Lambrino. Paharnicul Ioan Jora și

stolnicul Ioniță Iamandi în urma cărții logofătului Iordachi Canta din 1806 171 Ibidem, I/ 108bis. 172 Ibidem, I/ 123. 173 Ibidem, I/ 109. 174 Ibidem, I/ 110.

136 Costin Clit

cercetează și judecă pricina prin prisma actelor prezentate isprăvniciei de către

serdarul Gheorghi Talpiș și nepotul său Gheorghi Gociu „și din zapisul ce au

văzut luat de Tălpișăști de la Jorăști cuprinzători de 27 pământuri ce le-(a)u dat

din Costești despre Horiiata în rândul al treile(a) de pe care zapis au luat

dumni(a)lui spat(a)r(ul) Codre(a)nu copii încredințată de isprăvniciia Tutovii

careli s-au văzut de noi, și cu 8 pământuri, 10 paș(i), ce le-(a)u dat Jorăștii din

Corlătești cu zapisul din let 7293 <1785> fevr(uarie) 1 de la Pascul sân Vasâli

Corlat după arătarea ce faci hotarnica paharnicului Dimitrașcu Paladii s-au

înplinit acele 35 pământuri ce au avut să dei Jorăștii; și l-au dovidit pe sărd(a)r(ul)

Talpiș de acolisitoră dându-l rămas”175

.

Stolnicul Ioan Codreanu se judecă și cu vornicul de poartă Gheorghi Talpiș

„pentru cinci pământuri de la Puțul Cornii, ce sânt cuprinsă în hotarnica moșii

dum(i)sale Strășineștii de pe Horăeta” pe care vornicul le dorea în stăpânirea sa,

„și după multili giudecăți ce au avut cu dumi(tale) pentru supărările ce i-ai făcut

și în tării dejma ce ai luat ti-au dat rămas, precum încredințazi carte(a) de

giudecata isprăv(ni)ci(ei) Tutovii din (1)810 ghen(a)r 20”. Marea logofeție îi cere

la 18 martie 1820 vornicului de poartă prezentarea la termenul de judecată fixat

pentru 20 mai „cu toate dovezile ce-i fi având să vii fără sminteală să ia sfârșit

giudecata, căci neviind vei fi adus cu omu domnesc”176

. Ioan Codreanu se plânge

divanului Cnejiei Moldovei în 1811 „pentru bătaia și dezbrăcare(a) vătavului său

și pentru necontenita păgubire și supărare ce-i faci sărd(a)r(ul) Talpiș cu

stăpânire(a) acelelor arătate cinci pământuri”. Din 1820 Ioan Codreanu își

arendează moșia anual, iar „întâmplările urmate l-au gonit peste Prut”. Serdarul

Gheorghi Talpiș îi stăpânește cele cinci pământuri în anii 1820, 1821 și 1822 „și

de pe celelalte 31 pământuri i-au luat 81 căpiță fân, făcându-i și alte multe

supărări, și orândatoriul numit Vasâli Șoitul au rămas cu 62 lei datoriu”177

. Hliza

de la Puțul Cornii „di la Albie” era arendată de stolnicul Codreanu lui Vasilie

Șoitul, care i se plângea la 20 noiembrie 1820 de întocmirea zapisului „în curte la

sărdariul Gociu, și dumne(a)lui n-au zis nimică, și la vreme(a) coasii s-au pus în

dumbravă și au cosit-o giumătati”, care dorea „să-ș(i) ia pământuri ci li ari în

Costeștii despre Horăeta analogu din dumbravă”. Sunt amintite încă 36 de

pământuri178

. La 23 aprilie 1823 spătarul Codreanu încheia un zapis de arendă a

moșiei Strășinești și a celor 36 de pământuri de la Puțul Cornii cu Ioan Nedelcu

pe o perioadă de 3 ani, câte 1300 de lei anual 179

. Ioniță Sandu Sturza poruncește 175 Ibidem, I/ 125bis. 176 Ibidem, I/ 112. 177 Ibidem, I/ 125bis. 178 Ibidem, I/ 113. 179 Ibidem, I/ 116.


la 24 iunie 1827 biv vel vornicului Ioan Greceanu și biv vel spătarului Ioan

Iamandi să cerceteze „socotelile” dintre spătarul Ioan Codreanu cu urmașii

serdarului Gheorghi Talpiș și a lui Sava Popăscu, a mazilului Vasile Șoitu, de la

care „după giudecățile ce au avut au rămas a tragi o sumă de bani”180

. Căminarul

Ioan Liga și stolnicul Pascal Gane sunt investiți prin porunca vornicului Ion

Greceanu (bolnav de friguri) din 6 august 1827 cu cercetarea pricinii de judecată

dintre spătarul Ioan Codreanu și urmașii spătarului Gheorghi Talpiș „pentru cinci

pământuri de la puțul Cornii din numărul a 36 pământuri ci le cuprindi hotarnica

Streșăneștil(o)r”, precum și pentru socoteala de bani cu poroșnicul Costandin181

,

răspunsul celor doi survenind la 8 august 1827182

. Porunca Divanului

judecătoresc al Cnejiei Moldovei din 28 noiembrie 1828 în această cauză către

vornicul Ioan Greceanu și postelnicul Ion Jora183

va fi urmată de intervenția din 2

martie 1829 a postelnicul Ioan Jora Iordache Talpiș și frații săi, „ficiorii

răpoosatul(u)i sărd(a)r(ul) Gheorghi Talpiș” în vederea prezentării la judecată184

,

apoi cea din 11 martie 1829 către „cuvioșie lor călugării Tălpișăști” (împreună cu

serdarul Gheorghe Gociul). Ieromonahul Climent a luat act de înștiințare185

.

Postelnicul Ioan Jora cerea isprăvniciei ținutului Tutova la 28 noiembrie 1830

rânduirea unui zapciu „ca să-l rădici și să-l aducă numaidicât cu hârtiile” pe

Gheorghi, fiul serdarului Gheorghi Talpiș, împreună cu Vasile Șoitu din Rediul

Ulii, în pricina cu spătarul Ioan Codreanu și un diacon186

. Isprăvnicia

însărcinează la 29 noiembrie 1830 un călăraș „cari mergând la numițî și pornind

până mâni sară să să afli cu dânșii la dipart(ament), căci zăbovind mai mult sau

vinind fără numiț(ii), volnicit să va certa cu bătai(e)”187

.

Primul document din cele cercetate de noi care îl atestă ca spătar pe Ioan

Codreanu este din 24 februarie 1823, când adresează o jalbă domnului Ioniță

Sandu Sturdza, urmată de porunca acestuia către ispravnicii ținuturilor Fălciu și

Tutova pentru înștiințarea răzeșilor de Belciug, Sârbi, Dănceni, Ciorăști,

„stâlpitura lui Ciocârlan” (ultimele două ajungând în stăpânirea spătăresei Safta

Bogdan, rămase de la „bo(i)eriu(l) dumn(isa)le”), de termenul de judecată fixat la

divan în ziua de 5 mai, în caz contrar urmând a fi aduși „cu zapciu și grele

ciuboti”. Alături de răzeșii moșiilor arătate, spătarul Ioan Codreanu cheamă în 180 Ibidem, I/ 124. 181 Ibidem, I/ 125. 182 Ibidem, I/ 127bis. 183 Ibidem, I/ 128. 184 Ibidem, I/ 129. 185 Ibidem, I/ 130. 186 Ibidem, I/ 136. 187 Ibidem, I/ 137.

138 Costin Clit

judecată și pe „Andriiu Bujoranul cu ai lui răzăși ci stăpânescu părțile Jorăști din

moșie Fruntișanii de pe Horăeta, cu cari am avut giudecăț(i) și este iarăș

nesfârșită, cum și pe un Petrachi Cozmița, care mai ceri pisti cât locu au luat ii o a

opta parte să ei din Văleni cu un neadevărat răvașu ci zice că este a stol(ni)c(u)lui

Nicolaiu Jora”188

.

Marea Logofeție fixează la 24 aprilie 1824 un nou termen de judecată la

divan la sfârșitul lunii mai pentru răzeșii care stăpânesc părți de moșii în Văleni,

Dănceni, jumătate de sat „cu numi de Belciugu” (ținutul Fălciu) și Sârbi (ținutul

Tutova) „rămâind după cuprindire(a) țidulii domnești din 5 apr(ilie) 1818 să să

cercetezi spița de esti adivărată, după cari spiță și scrisori să să facă cercetari

tuturor zapisilor i dănii și schimburi amânduror părților ca să să vadă cât locu din

totu hotarul Vălenilor sau Stolniceni, i Belciug, și Dănceni, și Sârbi, i stâlpitura

lui Ciocârlan și Ciorăști, cuprind scrisorile dumisali spat(arului) lui Ioan

Codrian”189

. Isprăvnicia ținutului Fălciu intervine pe lângă răzeșii amintiți la 10

iunie 1824 pentru a le solicita să se prezinte la Iași în momentul când vor primi

știre de la spătarul Ioan Codreanu, pe care „diosăbiti pricini nu l-au lăsat a mergi

la divan” la termenul fixat în luna mai190

, iar la 6 decembrie 1824 aga Grigore și

spătarul Ioan Cuza, ispravnicii de Fălciu, îi anunță pentru ziua de 10 ianuarie

1825191

, fiind desemnat în acest sens Vasile Postolache, mazil din satul

Viltotești192

. Și în aceste condiții răzeșii nu s-au prezentat la judecată găsind

„urnele, puind multe pricini și că acum nu ați fi având scrisorile aice, cuvinte care

nicidecum nu să cred, căci de lipsăsc Coste Grecul și Statachi, dar scrisorile

locului numit Belciugu li-au lăsat la cielanți a lor răzăși când s-au dus piste Prut”.

Apropierea lucrărilor agricole și intervenția răzeșului Gavril Chichiță pe lângă

spătarul Codreanu au făcut posibilă o nouă fixare a judecății pentru sfârșitul lunii

aprilie a anului 1825 „și de nu veți veni, cu hotărâre să știți că veți fi aduș(i) cu

om domnesc și nu numai osteniala omului domnesc veți da, dar veți fi îndatoriți a

plăti și tot venitul acel(o)r părți de moșii, încă și cheltuiala ce au făcut

dum(nea)l(ui) spat(arul) în Eș așteptându-vă, dacă dreptate(a) nu vă va agiuta pre

voi” (conform poruncii Marii Logofeții din 15 martie 1825)193

. Aceleași motive

erau invocate de Gheorghie Cozmița, Safta Bodiaca, Gheorghie Anton și răzeșii

de Dănceni, Belciug și Sârbi la 21 iunie 1829, când cer Divanului judecătoresc al

Cnejiei Moldovei fixarea zilei de judecată pentru 30 octombrie (divanul hotărăște 188 Ibidem, I/ 115. 189 Ibidem, I/ 117. 190 Ibidem, I/ 118. 191 Ibidem, I/ 119. 192 Ibidem, I/ 119, f. 2. 193 Ibidem, I/ 120.


ziua de 15 august)194

.

Cu prilejul despărțirii moșiilor Tămășăni, Horăști și Ordești (Urdești) ale

agăi Neculai Greceanu, zestrea de la răposatul boier Costachi Iamandi, de moșia

Băsești a vistiernicului Iordache Catargiu din 19 iunie 1825, spătarul Ioan Cuza,

ispravnicul ținutului Fălciu, cercetează și împresurarea moșiei Cojeri a agăi

Gheorghe Costachi dinspre moșia Tămășeni195

. Aga Gheorghe Costachi trăgând

„brazdă cu plugu(l) pentru ca să despartă pe Cojări de Văleni” a luat și o bucată

de loc cu pădure și dumbravă din moșia spătarului Ioan Codreanu. Mazilii Lupu

și Gheorghe Guțu, primul în vârstă de 80 de ani și al doilea de 77 de ani, dau

mărturie la 16 august 1825 despre hotarnica făcută de serdarul Iamandachi,

ginerele banului Scărlătache Costachi, proprietarul Băseștilor, „după prada

tătarilor ce di la zioa crucii în vreme(a) lui Crăm Gheri”(Gherai, hanul de la

Crâm), când și-a ales partea din Tămășeni lângă cea din Cărpești „și în colțu din

sus dispre apus au pus pe(a)tră hotar lângă unu carpănu din sus di drumu

despărțitor Cărpeștilor di parte(a) dumn(ealui) din Tămășăni, cari che(a)tră și

astăzi să află din sus di drumu lângă acel carpăn”196

.

Ioan și Ecaterina Codreanu (decedată pe la 1820) au avut cinci copii:

Dimitrie, Gheorghie, Neculai, Maria (căsătorită cu Neculai Ventura la 9

noiembrie 1824 și a primit zestre moșia Fruntișeni) și Mihail (născut pe la 1817 și

decedat de mic)197

.

Prin testamentul din 1 martie 1828, spătarul Ioan Codreanu lăsa fiului său

Gheorghie moșiile Văleni și Dănceni cu sat și biserică, părți de moșie din jur și

țigani prin izvod198

. Dimitrie și comisul Gheorghie Codreanu desemnează ca

vechil la 27 mai 1829 pe spătarul Ioan Codreanu, tatăl lor, în judecata pentru

hotarul moșiei Văleni (Stolniceni) „de hlizile lui Belciugu, Dăncenii, stâlpitura lui

Ciocârlan, Sârbii și Ciorăștii cu vadul lor de moară ce au în apa Bârladului, de la

țun(u)t(u)l Fălciiului și a Tutovi”199

.

În biserica din Văleni va fi înmormântat în iulie 1829 Dimitrie, fiul cel mai

mare, răpus de ciumă, a cărui parte de avere revine lui Gheorghie, prin noul

testament întocmit la 20 august 1833, anume „342 stânjini din moșia Sârbii și cu

tot celalalt loc al Sârbilor și a Stâlpiturei lui Ciocârlan ce le stăpâniau acolisitorii

răzăși și boerii megieși cu ră credință, va stăpâni Gheorghie tot locul întrupat de

marele logofăt Antiohie Jora sub numele și hotarul Vălenilor”. Spătarul Ioan 194 Ibidem, I/ 135. 195 Ibidem, I/ 121. 196 Ibidem, I/ 122. 197 Preotul Ioan Antonovici, op.cit., p. XII. 198 Ibidem, p. XII-XIV. 199 ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 134.

140 Costin Clit

Codrianu, decedat la 3 aprilie 1835, va fi înmormântat la biserica din Dealu

Mare200

.

Gheorghie Roșca Codreanu, născut la Bârlad la 10 martie 1805, botezat

cu numele Kesar (Cesarie) de moșul său Kesarie (Damian), călugăr la Mănăstirea

Neamțului, cunoscător al limbilor greacă, franceză și germană, apropiat

Institutului Vasilian înființat la 1828, se înscrie în miliția regulată a Moldovei la 7

octombrie 1830 (comandant de companie) de unde demisionează la 1 noiembrie

1832. Dragostea pentru limba latină se reflectă în creștinarea a numeroșii copii

din Văleni cu nume romane: Romulus, Nerva, Caton, Marius, Claudia, Fulvia,

Lucreția. Sănătatea sa precară îl ține legat de moșia Văleni unde este preocupat

de „cultura știinților, pentru care simțea sporind mare plecare” 201

.

Costandin căpitanul, Toader, Maria, Vasâlca, Ioana, Casandra și Zoița,

feciorii lui Neculai Ghețău, fac danie la 5 aprilie 1828 comisului Gheorghe

Codreanu partea lor ce se va alege din moșia Viltotești, partea mamei lor Safta,

fiica lui Postolache Anton, „pentru mult bini ci am avutu noi”. Preotul Necolai

din Văleni a fost martor la danie202

. Comisul Gheorghie Codreanu încredințează

„tocmala” cu familia Ghețău pentru partea lor din moșia Viltotești „moșteniri di

la părinții lor”, evaluând stânjenul de pământ la 15 lei. Surorile căpitanului

Costandin Ghețău nu trăiau în Viltotești, iar căpitanul Costandin Ghețău le-a dat

în schimb părțile sale din Igești, ținutul Covurlui, așa cum reiese din scrisoarea

trimisă comisului Codreanu la 3 mai 1829 203

. Postelnicul Ioan Cuza scrie la 30

martie 1829 vornicului de poartă Neculai Buta și lui Necolachi Oai din

Băsești să cerceteze partea de moșie a căpitanului Costandin Ghețău din

Viltotești pe care ar fi avut-o de pe Safta Postolăchioaie, mama sa204

, parte

aleasă la 29 aprilie 1829205

.

După decesul tatălui său, comisul Gheorghie Codreanu continuă judecățile

începute de acesta. Astfel, la 30 august 1835 se adresa Divanului de Apel al Țării

de Jos de răpirea părților de moșii din „Văleni, Dănceni, stălpitura lui Ciocârlan

și Sârbii”, cărora prin falsificarea actelor „ș-au luatu parti din această moșii și s-

au făcut răzăși, botezând și cu streini numii trii bucăți din această moșii, una

dispre răsărit de Bârlad i-au dat numi de Belciugu, celelanti două dispre apus de

Bârlad, unie i-au pusu numile Ciorăștii și altie Docolina, cari amândouă

aceste li-au luat hotarnica drept mulțămiri unii asămine hotărâturi”; iar prin altă 200 Preotul Ioan Antonovici, op.cit., p. XII-XIV. 201 Ibidem, p. XV-XVI. 202 ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 126. 203 Ibidem, I/ 127. 204 Ibidem, I/ 132. 205 Ibidem, I/ 133.


jalbă din aceeași zi, se plânge de împresurarea suferită din partea lui Iordache

Catargiu (Băsești), aga Gheorghe Iamandi (Petricani), răzeșii de Viltotești și

Cărpești, aga Neculai Greceanu „cu Ordeștii sau Tămușănii”, Iorgu Costachi

(Cojeri), Casandra Costachi (Docolina), „diosăbit că d(umnea)ei și din parte(a)

din gios a moșiei din hliza Sârbii mai ari răpită o bucată mari di loc supt alt numi

Ciorăștii”206

.

La 6/ 18 noiembrie 1837 își întocmește testamentul la Viena prin care

hotărăște eliberarea robilor, construirea unei școli pe moșia sa Văleni, „pentru

una sută elevi, cari să învețe Limba Latină, și care școală să se susțină pentru

totdeauna din veniturile acestei moșii”. Moare la 7 noiembrie 1837 și este

înhumat la groapa comună din cimitirul Schmeltz207

.

Desemnat epitrop prin testamentul lui Gheorghie Roșca Codreanu,

postelnicul Ion Costachi Epureanu nu se îngrijește de transportul în țară a

corpului celui decedat, dar nici de înmormântarea la Viena, arendează moșia

Văleni, vinde pădurea, fără a plăti datoriile răposatului Gheorghie Roșca

Codreanu, pentru care este scoasă la mezat în martie 1840208

.

Neculai Ventura arăta, la 24 mai 1841, imposibilitatea construirii școlii din

Văleni și, împreună cu Neculai Codreanu, propune folosirea averii comisului

Gheorghie Codreanu la „ospitalul târgului Bârlad cu sporire de crivaturi pe cât

starea va erta, ca să rămâi atât spre pomenirea răposatului cumnatului meu, cât și

a părintelui său ci este îngropat într-acel târg a Bârladului”209

.

Epitropia Şcoalelor acționează în judecată pe postelnicul Ion Costachi

Epureanu și obține, în primăvara anului 1843, decretul favorabil al Divanului

Țării de Jos, ajungând stăpână pe moșia Văleni și achitând datoria de 1500 de

galbeni a lui lui Roșca Codreanu către logofătul Costachi Conachi210

.

Un raport nedatat și neiscălit, sub formă de concept, face referire la

deplasarea autorului la moșia Văleni „ce este dănuită casei şcoalelor de către

răposatul comis Gheorghie Codreanu” pentru întocmirea unei catagrafii și

cercetarea contractului posesorului moșiei. Sunt arătate și precizate distanțele față

de Huși, Bârlad, drumul cel mare, „1/2 ceas de podul Docolinei, 1/2 ceas de poşta

Strâmtura”. Epitropia școalelor a primit de la comisul Gheorghie Codreanu și „un

alt trup de moșie stearpă de 300 st(ânjeni) în lățime cu nume de Sârbi” dat în 206 Ibidem, I/ 139. 207 Preotul Ioan Antonovici, op.cit., p. XIX; a se vedea testamentul redactat în limba greacă și

traducerea la p. 33-37, nr. XV; respectiv p. 38-39, nr. XVI (nota cancelarului Metternich din 5

martie 1838). 208 Ibidem, p. XXI. 209 Ibidem, p. 51-52, nr. XXVII. 210 Ibidem, p. XXII; p. 52-53, nr. XXVIII.

142 Costin Clit

posesie „cu deosebit contract încă de la moartea comisului Codreanu de

către fostul epitrop d-lui Ioan Costachi”. La data întocmirii raportului, moșia

Văleni se afla în posesia banului Iordachi Mălinescul cu 210 galbeni anual,

iar pe cuprinsul ei se găseau „18 lăcuitori birnici, 1 preot și 1 diacon... o

biserică nouă de lemn cu catapiteasmă foarte bună și cu toate celelalte

trebuincioase. O crâșmă în sat, carea umblă 250 lei pe an, o casă cu 4

despărțituri și 1 tindă; grajdul de 5 cai; 1 cuhne cu do(u)ă odăi și o

cămăruță; o șură încăpătoare de 10 trăsuri; o casă cu 2 despărțituri și o tindă

pentru slugi; do(u)ă pivnițe; 3 coșere pentru popușoi... îngrădite înpregiur cu

un gard de nu(i)ele și pari de stejar în periferie de 66 stânjini domnești...

făcute de posesorul de astăzi cu cheltuiala sa” (excepție fac cele 3 coșăre),

„căci la intrarea sa pe moșie era numai o căsuță țărănească în care obicinuia

a șede posesorii de mai înainte”. Raportul expune și foloasele „osebite” ale

Casei școalelor „ca moștenitoare averei răposatului comis”: un sinet de 700

de galbeni împrumutați de vornicul Ion Costachi Epureanu „de la răposatul

comis Codreanul la purcederea acestuia la Viena”, 400 de galbeni

împrumutați de vornicul Ion Costachi Epureanu dinViena după moartea

comisului, 420 galbeni primiți de la banul Iordache Mălinescu pe primii doi

ani de posesie, 50 de galbeni de la Neculai Codreanu și alte sume, în total

2585 de galbeni „cu carii nu numai că se despăgubește casa scoalelor de

1500 „plătiți d(umi)sale log(o)f(ă)t(ului) Conachi, dar încă îi va prisosi o

somă de 1085”, afară de dobânzile ce i s-ar cuveni”. Autorul raportului

propune desigilarea pachetului „cu documentele priimite” și inițerea

lucrărilor de înlăturare a efectelor împresurării moșiei, recuperarea banilor

împrumutați vornicului Ion Costachi Epureanu și Neculai Codreanu,

recuperarea contractelor de arendă a moșiei Sârbi de la vornicul Ion

Costachi Epureanu, inițerea unui protest față de vânzarea caselor și a două

locuri din Bârlad de către vornicul Ion Costachi Epureanu, care a trecut

casele și locul lor „către d-lui doctorul Lafari”211

.

Hotarnica Vălenilor din 31 septembrie 1846 arată moșia în

proprietatea Casei Școalelor din 15 septembrie 1844212

. Căminarul

Gheorghe Săulescu, vechilul Epitropiei învățăturilor publice, se adresează

inginerului hotarnic Iosif A. Baiardi la 9 august 1845, căruia îi trimite și

adeverința Divanului apelativ al Țării de Jos „di reclemațâia făcută la 1834

pentru înpresurarea moșâe(i) Vălenii”213

. 211 ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 156. 212 Ibidem, I/ 152, f. 1. 213 Ibidem, I/ 151.


În urma referatului Epitropiei Şcoalelor din 28 septembrie 1845214

,

Mihail Sturza aprobă înființarea unui Clas Real (de latină) pe lângă Școala

publică din Bârlad, „fiindcă folosul unei școale, înființate într-o politie, este

mult mai mare decât acelei dintr-un sat, precum sânt Vălenii dănuiți de

răposatul, mai vârtos că astăzi venitul lor este încă mic”215

. Domnul Mihail

Sturza emite la 29 martie 1846 hrisovul atingător de moșiile date Epitropiei

școalelor216

. La 31 septembrie 1846 este dată hotarnica moșiei Văleni217

Epitropia dispune la 12 octombrie 1846 înființarea „în grabă... a acelui

clas, și a raportului. Epitropia asemine (să) vadă a se face inscripția Clasul

fundației Codrianului”218

. Solemnitatea deschiderii Clasului Codreanu s-a

făcut la 20 octombrie 1846219

.

Iosif A. Baiardi întocmește la 28 decembrie 1846 „calculația fălcilor

moșiei Vălenii cu părțile pretinse, precum și a trupurilor megieșite care vinu

în contactu cu Vălenii, măsurate de subscrisul în conta onoratei epitropii a

învățăturilor publice”220

.

Posesorul moșiei Văleni era, la 19 iunie 1850, sulgerul G. Păun, care

se plângea Departamentului averilor bisericești și a învățăturilor publice de

încălcarea samavolnică a hotarelor de către megieși221

, jalbă urmată de

intervenția căminarului Gheorghe Săulescu la isprăvnicia ținutului Fălciu222

.

La rândul său, Neculai Roșca Codreanu223

, fratele comisului

Gheorghie, lasă prin testamentul din 30 ianuarie 1854 suma de 6000 de

galbeni pentru înființarea unei școli de fete în Bârlad cu numele „Școala lui 214 Preotul Ioan Antonovici, op.cit., p. 54-55, nr. XXIX, 215 Ibidem, p. XXIII. 216 ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 165; Fondul Eforia Școalelor din Moldova a fost transferat în 2012 de la Arhivele Naționale Istorice Centrale din București la cele din Iași, prilej cu care s-a pierdut urma acestui hrisov. 217 Ibidem, I/ 156; vezi și Ibidem, I/ 150 („Semnele arătătoare hotarelor și a părților întregitoare moșiei Vălenii de la ținutul Fălciiului și Tutova, carea astăzi este proprietate a Casei Şcoalelor”, document nedatat). 218 Preotul Ioan Antonovici op.cit., p. 55, nr. XXX. 219 Ibidem, p. 56-57, nr. XXXII; mai ales Traian Nicola, Liceul „Gheorghe Roșca Codreanu” din Bârlad. Monografie, Iași, 1971; Idem, Colegiul Național „Gh. Roșca Codreanu” Bârlad. 150 ani, Bârlad, Fundația Culturală „Dr. Constantin Teodorescu”, 1996; Oltea Rășcanu-Gramaticu, Istoria Bârladului, Ediția a III-a, revăzută și adăugită, Iași, Editura Sfera, 2015, vol. II, p. 479-482 (domnia sa citează documente pe care nu le-a văzut). 220 ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/155. 221 Ibidem, I/159. 222 Ibidem, I/160. 223 Oltea Rășcanu-Gramaticu, Istoria Bârladului, Ediția a III-a, revăzută și adăugită, Iași, Editura PIM, 2015, vol. III, p. 678-679.

144 Costin Clit

Neculaiu Roșca Codreanul”224

.

Asupra personalității sale nu ne oprim, amintim doar hrisovul cu nr. 114

din 19 iulie 1852 prin care primește „privilegiu pe triizăci și șasă ani ... pentru a

deschide navigație cu vapoară pe toată întindere(a) râurilor Prutul și Siretiul prin

întrebuințare de capital de la sine”225

.

224 Preotul Ioan Antonovici op.cit., p. 57-65, nr. XXXIII; vezi și Costin Clit, Testamente și dispoziții testamentare privind școlile din Moldova, în „Academia bârlădeană”, Bârlad, Anul XIX, nr. 2 (47), 2012, p. 17. 225 ANI, Fond Ministerul de Război-Moldova, dosar 201 / 1852, f. 1; copia hrisovului la f. 2-3; Preotul Iacov Antonovici, op. cit., p. 111-112, nr. LX (preluat din Manualul administrativ al Principatului Moldovei, Iași, Tipografia Buciumul român, 1856, tom. II, p. 116-117).

DOAMNE ŞI DOMNIŢE DIN UNELE LOCALITĂŢI DE PE

SIRETUL MIJLOCIU, PREZENTATE ÎN DOCUMENTELE ISTORICE ŞI

ÎN LUCRĂRILE UNOR AUTORI

Ioan Ungureanu

Ladies and Damsels in certain Localities on the Middle Siret,

presented in Historic Documents and the Works of certain Authors

Abstract

The paper aims to present aspects of the life and fight of certain ladies and

damsels, among these, on the forefront, Lady Ecaterina, the wife of the first local

voivod of Moldavia following the Phanariot rule.

At the same time, we present ladies and damsels, widows of former officials

with high positions in the ruler’s court or in districts or localities on middle Siret.

Thus, after Lady Ecaterina, we present Safta Iurașcu, Zmaranda Iurașcu

(wife of governor Ion Movilă), Profira Miclescu, Ruxanda Lipan and Viorica

Văsescu-Agarici the president of the Red Cross Society of Roman district, the

saviour of the Jews in the „death train” on 3rd July 1941.

Keywords: petițions, trials, evidences, sales, exchanges, retrocesion.

Cuvinte cheie: jalbe, judecăți, zapise, vânzări, schimburi, retrocedări, danii.

Parafrazând lucrarea Trecute vieţi de doamne şi domniţe a lui C. Gane,

în care este prezentată și „coana Catrina”, soția primului domnitor

pământean al Moldovei de după domniile fanariote (între 21 iunie 1822 și 5

mai 1828), Ion Sandu Sturza, proprietar al unei moșii la Săucești

(localitate de la hotarul nord-estic al municipiului Bacău), ne-am propus să

prezentăm – cu o singură excepție, cea a doamnei nominalizată mai sus – și

altfel de doamne și domnițe, soții ale unor demnitari începând cu cei din

divanul domnesc și până la cei din ținuturile Siretului mijlociu, precum și

ale unor proprietare de moșii din această zonă.

1. Ecaterina, Doamna lui Ion Sandu Sturza

În cele ce urmează, redăm unele extrase din lucrarea lui C. Gane.

...Una din cele două moșii pomenite era Săuceștii de la Bacău, rămasă din

părinți, așezarea lui obișnuită, acolo unde-i plăcea mai mult să petreacă și

146 Ioan Ungureanu

ca boier, și ca Domn. Dar avea totuși și casă la Iași, la Copou (...). Și apoi

mai era și zestrea nevestei și mai erau și ceva bani gheață, argint, scule și

giuvaiere. Dar nu aceste lucruri, puține și pieritoare, au făcut bogăția lui

Ion Sandu Sturza, ci inima, sufletul său1.

Soția lui, coana Catrina, era și ea din cele dintâi neamuri ale

Moldovei, fata vel logofătului Nicolae Rosetti-Roznovanu și a Smarandei

Hrisoscoleu. (...). Din această căsnicie fericită ca atare, deoarece Catrina

și Ioniță s-au iubit, s-au stimat și au trăit în deplină înțelegere toată lunga

lor viață, s-au născut cinci copii : o fată, Elena, și patru băieți, Constantin,

Gheorghe, Nicolae și Alexandru2.

După investirea ca Domn al Moldovei de către Înalta Poartă, Ion

Sandu Sturza, la întoarcere, după trecerea Dunării, a stat la Călărași ...până

sâmbătă, 15 septembrie, când prin Cioara, Ulmi și Bolovani, ajunseră în

ziua de 18 la Focșani, pe pământul Moldovei.

Aici, fiind găzduit cu toată suita încă patru zile, de către sameșul

Neculai Tuduri, după care trecând prin Tecuci, Bârlad, Vaslui și

Tatomirești, ajunseră la Frumoasa, lângă Iași, în ziua de 28 septembrie. ...

Aici, la mânăstirea Frumoasa (...) o întâmpinăm în sfârșit pe Catrina

Doamna, venită „cu toate cucoanele ei” să-și primească soțul.

Catrina Doamna, femeie de 58 de ani,

încă foarte sprintenă și vioaie, stătea de-a

dreapta Domnului, iar beizadelele Costachi,

Iorgu și Alecu – de-a stânga. Domnița Elena

pare să nu fi fost la prânzul acela, poate unde

era fată mare și rușinoasă, iar beizadea

Nicolachi era acum în drum spre Stambul (în

calitate de de ostatic și garant al regulior

impuse de Înalta Poartă pentru domniile țărilor

române – n.n.).

La ceasul zece seara, liniștit, fără nici un

alai, a pornit Vodă cu Doamna și cu

beizadelele la Iași, de și-au luat reședința în

scaun, la curtea domnească3.

Era pe atunci o viață tihnită și

patriarhală. Vodă, când nu era la divan sau 1 C: Gane, Trecute vieți de Doamne și Domnițe, București, Ed. Humanitas, 2014, p. 387. 2 Ibidem, p. 388. 3 Ibidem, p. 391.

Ioniță Sandu Sturza, domn al

Moldovei în perioada 21 iunie

1822 - 5 mai 1828

https://ro.wikipedia.org/wiki/Moldova

https://ro.wikipedia.org/wiki/21_iunie


https://ro.wikipedia.org/wiki/5_mai


Doamne şi domniţe din unele localităţi de pe Siretul mijlociu 147

după alte treburi de-ale domniei, cum avea o clipă de răgaz, se ducea la

moșie, la Săucești, în Bacău să vadă de gospodărie și să cutreiere câmpiile

cu pușca în spinare, că era vânător pătimaș. „Vâna iepuri cu ogarii chiar

în timpul domniei”, spune Radu Rosetti în amintirile sale4.

În lucrarea sa, C. Gane se oprește și asupra unor aspecte intime ale

familiei domnitorului Moldovei, așa cum se arată în cele ce urmează. ...Iar

dacă Vodă avea grijă să-și mărite, fără zestre, fetele din casă, cu atât mai

mult n-avea Catrina Doamna odihnă până nu-și căpătuia pe ale sale.

Așa avea, de pildă, Doamna, o cămărășiță văduvă, care avea o fată,

Catinca, „destul de rea de muscă”. Și cum voia Doamna să scape de ea, nu

avu astâmpăr până nu-i găsi un bărbat potrivit cu dânsa, pe Alecu Nacu,

care „ieșise un bun scriitor, dar și un bun crăișor”.

Însă ...grijile aceste mărunte, de-a mărita fetele din casă și de-a da

slujbe ginerilor, erau floare la ureche pe lângă grija cea mare ce avea

Catrina Doamna de a-și căpătui copiii rămași necăsătoriți. Aceștia erau

beizadea Neculachi și domnița Elencu, care fiind acum copii de Domn,

urmau în gândul Doamnei, să facă niște căsătorii domnești5.

Aceste preocupări se vor concretiza prin aceea că Ecaterina Doamna,

la vârsta de 60 de ani, însoțită de alaiul domnesc, se va deplasa la

Constantinopol, unde își va căsători pe unul din beizadele6. După rezolvarea

problemelor legate de căsătoria copiilor, Catrina Doamna ... avea acum

grijile ei anume, care nu mai erau nunțile copiilor, ci rotunjirea unei averi

care fusese prea puțină la urcarea în scaun, dar care trebuia neapărat

mărită, să nu le rămâie acelor copii, după moartea lor, „numele de săraci”

pe care-l avusese mai înainte această ramură a Sturzeștilor7.

Cu banii strânși (...) cumpără Catrina Doamna partea Săuceștilor a

cumnatului Manolachi monahul, moșia Manta și via de la Copou, luată

ieftin de la arhimandritul Sofronie, fratele lui Gherasim, episcopul

Romanului. „Aceste vii”, scria Doamna, „le-am împodobit eu cu câteva

zidiri, cu hotărâre că spre folosul meu să le am”. Și în adevăr că foarte spre

folosul ei fu casa aceea făcută la Copou, mare, frumoasă, interesantă astăzi

încă, fiindcă acolo își petrecea ea zilele de zăduf ale verii din 1827, după

arderea curții domnești.

Ce tristă poveste a mai fost și locul acela de la Iași, când a ars a 4 Ibidem, p. 393. 5 Ibidem, p. 394. 6 Ibidem, p. 398. 7 Ibidem, p. 402-403.

148 Ioan Ungureanu

treia parte din oraș și curtea domnească aproape până în temelii și toată

arhiva țării Moldovei!. Era în ziua de 20 iulie 1827, la ceasul patru după-

amiază8. Au ars și clădirile mai de seamă ale Iașului, ca Mitropolia, Trei

Ierarhi, biserica catolică, consulatul Prusiei și hanul turcesc. A doua zi

încă, la 21 iulie, focul nu era cu totul stins. După acel dezastru „Ion Vodă

și Catrina Doamna s-au mutat în casele spătarului Petrachi Cazimir, unde

au domnit”9.

Lunile august și septembrie pare a le fi petrecut Doamna mai mult la

via de la Copou, în casa „împodobită de ea cu câteva zidiri”, printre care o

terasă mare deasupra bolții de intrare de unde se întinde vederea peste tot

orașul, o foarte frumoasă seră de flori, un chioșc pe-o movilă în mijlocul

grădinii și altele la fel. În octombrie erau cu toții iar la Iași, în noul palat,

fost casele Cazimir, unde se așezară până la clădirea din nou a curții

domnești, pe care însă n-o mai apucară10

.

Aceasta pentru că prin venirea rusului Leprandi, trimis de imperiul

țarist, se întrezăreau premizele înlăturării de la domnie a lui Ioniță Sandu

Sturza, la 23 aprilie 1828 (pe stilul vechi calendaristic – n.n.), după cinci ani

și jumătate de ocârmuire. Astfel că după intrarea armatei rusești în Iași,

domnitorul avea să fie detronat și ridicat... „împreună cu Doamna și cu ce au

putut lua din bagajele sale”, trimițându-i la Sculeni, pe malul Prutului,

„unde a rămas în carantină până va fi trimis la Bender”.

Cu toată grija Catrinei Doamnei de a-și rotunji averea pe cât cu putință,

starea lor financiară, după aproape șase ani de domnie, era încă în așa hal,

încât părăsind curtea domnească ei nu fură în stare să-și plătească slujitorii (...).

De la Sculeni, Ioniță și Catrina Sturza n-au fost duși la Bender, ci la

Soroca, în ținutul căreia avea Doamna moșia ei de zestre, Ciricăul, unde s-

au așezat amândoi bătrânii, el de 66 de ani, ea de 64, „nearestuiți, dar nici

slobozi să iasă din cuprinsul Basarabiei”.

Viața lor acolo a fost destul de amărâtă. Ciricăul, pe care îl stăpânea

Doamna în devălmășie cu surorile ei, Elena Donici, Safta Catargi și Maria

Lazu, fusese în vremuri administrat de fratele lor, logofătul Iordachi-

Roznovanu, în calitate de epitrop al surorilor11

. Împresurată și furată,

Doamna se mută cu soțul ei de la Ciricăul Sorocii la moșia Manta, zisă și

Vadul lui Isac, din ținutul Călugai, pământ cumpărat în vremuri de la 8 Ibidem, p. 403. 9 Ibidem, p. 403-404. 10 Ibidem, p. 404. 11 Ibidem, p. 406.


cumnatul Măriei Sale, călugărul Manolachi12

.

Războiul ruso-turc, început în aprilie 1828 și finalizat prin pacea de la

Adrianopol din 14 septembrie 1829, va însemna și introducerea

protectoratului rusesc asupra Principatelor române dar și aplicarea

Regulamentului Organic în iulie 1831 în Țara Românescă și în ianuarie

1832 în Moldova.

În vara anului 1834, Ioniță și Catrina Sturza erau deci din nou în

Moldova, statorniciți în Săuceștii Bacăului, de unde se petreceau fie la

Iași, fie la via de la Copou, acum a fetei lor Elencu – puțina lor avere fiind

pe atunci aproape toată împărțită între copii13

.

Abia în iarna lui 1842, bântuind la Iași o epidemie de „troahnă” –

troahnă însemna guturai – din care mulți dădură în „junghi”, adică

pneumonie sau gripă pulmonară, abia atunci, molipsindu-se și bătrânul

Ioniță Sturza și nemai ținându-l slăbiciunea anilor, își dete el obștescul

sfârșit, în ziua de 5 februarie, dimineața.

De acum Catrina Doamna e singură, după o conviețuire de 56 de ani

cu cel cu care pare a nu fi avut niciodată nici cea mai mică neînțelegere. Și

cum va mai trăi încă șapte ani după moartea soțului, va rămâne biata

bătrână și fără copii, căci fiii ei vor muri și ei unul după altul, Niculachi,

Alecu și Iorgu, nemairămânând în viață, când se va stinge ea, decât

beizadea Costachi și domnița Elencu.

Dar tocmai pe acești doi copii din urmă i-a iubit ea cel mai mult,

fiindcă au fost cei mai devotați. (...). Iar cât despre domnița Elencu – era

singura ei fată, putea ea să n-o iubescă mai mult decât pe toți ceilalți? De

aceea îi și face un act de danie la 22 octombrie 1833 pentru via de la Copou.

Chiar dacă la acea dată Elencu era despărțită de soțul ei ... cu care

avusese în cinci ani de zile trei băieți – viitoare beizadele și ele – și se

măritase a doua oară cu vistiernicul, mai apoi marele logofăt Alecu Balș de

la Miclăușeni, bogat ca-n povești, dealtfel om de treabă, însă boierul care,

singur din Moldova, va vota în divanul ad-hoc împotriva Unirii14

.

2. Safta Iurașcu

Unele informații despre Safta Iurașcu se regăsesc în documentele

moșiei Drăgești aflate la Arhivele Naționale Neamț. Astfel, aflăm că 12 Ibidem, p. 407. 13 Ibidem, p. 408. 14 Ibidem, p. 409-410.

150 Ioan Ungureanu

preoteasa Anița, fata lui Arteni Racleș și şi a Saftei, nepoată a Ilincăi Racleş

şi strănepoată a Saftei Iuraşcu (soţia jitnicerului Neculai Iuraşcu),

vânduse la data de 11 noiembrie 1804 lui Dinu Roată, toate părţile ei de

moşie din …patru hotară, adică în Corneşti, în Filipeşti şi Peletiuci,

ţinut(ul) Neamţului, şi în Drăgeşti, ţinut(ul) Romanului.

Şi eu neavând copii – îşi motiva actul preoteasa – şi de a mea bunăvoe

am vândut de veci toate părţile mele ce să vor alegi dintru aceste patru

hotară ce să arată mai sus, cu tot vinitul, din tot locul, cu tocmală trii sute

lei, bani pe cari i-am luat toţ deplin acum, înainte la facirea zapisului. Însă

din hotarul Drăgeştii partea me ci s-a alegi di pe strămoaşa mea Safta

Iurăşceasa, din giumătatea de sat partea de gios, di pe Vicol Titici, cum şi

di pe Neculai Iuraşc jăcnicer din ceealaltă giumătate de sat, partea de sus.

Iarăş partea mea ce să va alegi (…) dintru aceste patru hotară (…) i-am

vândut o a cincea parte, partea tătâni-meu, care părţi de moşie sânt

amestecate în răzăşii cu părţile dumisale15

.

Preocupat de rotunjirea posesiunilor, Dinu Roată va mai cumpăra noi

suprafeţe de pământ de la o altă rudă a sa. Astfel, la 30 decembrie 1811, Catrina

– fata Saftei Ciocan, nepoată a Catrinei Racleş, strănepoată a Ilincăi Racleş şi

prestrănepoată a Saftei …pe cari au ţinut-o cu legiuită însoţiri Neculai

Iuraşcu de Drăgeşti16

– împreună cu soţul, Alexandru Chirilă, vindea vărului

ei, Dinu Roată, părţile de moşie aflate …în hotarul moşiilor Corneşti, Filipeşti,

Peletiuci (…) pe apa Săretiului, cum şi în Drăgeşti (…) care părţi de moşie

sânt amestecate în răzăşie cu a dumisale (…), ce am şi eu baştină de pe

maică-mea Safta, prestrănepoata lui Neculai Iuraşcu (…). Însă din Drăgeşti

(…) am vândut partea ce să va alegi de pe Neculai Iuraşc din giumătatea de

sat partea de sus, şi din (…) partea de gios iarăş ci să va alegi partea maicii

mele de pe Safta Iurăşceasa, din partea lui Vicol Titici17

.

Despre Safta Iurașcu, aflăm lucruri deosebit de interesante ce se

constituie într-o noutate surprinzătoare prin aceea că i se atribuie supoziția de a

fi descendență din cea a marelui nostru poet național, Mihai Eminescu. O

asemenea situație este prezentată în două lucrări, prima semnată de scriitorul

Ion Roșu18

, fiu al comunei Săucești, a doua de Mariana Velisar-Codrescu19

. 15 Arhivele Naționale Neamț, fond Moșia Drăgești, doc. nr. 231. 16 Ibidem, doc. nr. 222, care prezintă spiţa de neam a lui Costachi Roată. 17 Ibidem, doc. nr. 231. 18 Ion Roșu, Legendă și adevăr în biografia lui M. Eminescu, Bucureşti, Ed. Cartea

Românească, 1989. 19 Mariana Velisar-Codrescu, Povestea adevărată a străbunicilor Safta Iurașcu –

Dumitrache Velisar, Bacău, Editura Ateneul scritorilor, 2015.


Astfel, Ion Roșu – preluând și prelucrând informațiile din aprecierile

lui lui Augustin Z.N. Pop și, mai ales, din genealogia întocmită de Costache

Tufescu, fiu al Paraschivei Iurașcu căsătorită cu Leon Tufescu – va prezenta

următoarea schiță genealogică20

:

În continuare, Ion Roșu face următoarele precizări: Vom remarca, încă

de la început, trecerea în planul secund a vechii filiere: Ursul Iurașcu –

vtoricomisul Constantin Iurașcu – paharnicul Iordachi Iurașcu, pentru a-i

face loc unei ramuri inedite, compusă din: Nicolae Iurașcu – Apostol

Iurașcu – Ion Iurașcu; În timp ce vătavul din Peletiuci devine, ca și la Gh.

Ghibănescu, rădăcina noului arbore genealogic21

.

Contrar precizărilor eminescologului, toate aceste noi „contribuții la

biografia lui Eminescu” n-au fost extrase, cum s-a zis, din „genealogia lui

Costache Tufescu” și „din arhiva familiei Iurașcu”, ci, așa cum a dovedit

Gh. Ungureanu, dintr-un zapis aflat în colecția de documente a Bibliotecii

Academiei R.S.R., secția Manuscrise, sub cota CCCLVI/ 6. Din textul

acestui „înscris”, datat 1801 dec. 1, rezultă că postelnicelul Vasile Iurașcu,

fiul lui Ion Iurașcu, nepot al lui Apostol Iurașcu, strănepot lui Nicolai

Iurașcu, jicnicer, a dat respectivul zapis „la mâna lui Constantin Iurașco

vtoricomis și fratelui său, pitarul Iordachi Iurașco, pentru pământ din moșia 20 Ion Roșu, luc.cit., p. 149. 21 Ibidem, p. 151.

152 Ioan Ungureanu

Peletiuci, ținutul Neamțului, unde este baștina și așezarea dumilorsale”

precizând totodată că și el, postelnicul Vasile Iurașco, avea parte în zisa

moșie, împreună cu cei din neamul Răclișeștilor „ce să trag din Ilinca

Răclișoaia, fata lui Nicolai Iurașco jicnicer și sora lui Apostol Iurașco”. Tot

aici se mai spunea că postelnicelul Vasile Iurașco avea și o soră, Zamfira.

Așadar (...) descinderea bunicului poetului din Iurășceștii din

Peletiuci (accent. ns.) avea de astă dată un suport documentar controlabil22

.

Preluând concluziile prezentate de Ion Roșu, Mariana Velisar-

Codrescu merge și mai departe, găsindu-și legături familiale cu marele

nostru poet. Iată cum își începe descrierea autoarea amintitei lucrări:

...Povestirea aceasta are scopul de a face o mică dreptate unor ființe dragi:

străbunica Safta Iurașcu, bunicul nostru Nicolae Velisar și urmașii săi,

părinții noștri Constantin și Maria Velisar – toți fiind rude, nu prea

cunoscute, cu familia Eminovici. Puțini cititori au aflat că „blânda și

frumoasa mamă” a poetului – Raluca Iurașcu –, a avut și la Bacău o

soră, Safta, căsătorită cu Dumitrache Velisar, clucer cu ceva avere, „cam

pre voia ei”, cum spun memorialiștii.

Matei, fratele poetului, ce va oferi multe date despre familie,

povestește unui prieten despre portretul în ulei al mamei lor, căsătoriră cu

Gheorghe Eminovici, „că-l poate vedea la mătușa Fevronia, așezată într-o

casă la Mănăstirea Agafton – Botoșani, unde se află și Xenia (Olga), fiica

altei surori a mamei, Săftica”.

Din spusele lui și din paginile genialului critic G. Călinescu, precum

și ale altor eminescologi, sau din povestirile tatălui nostru, botezat chiar de

Xenia, avem certitudinea că Safta a trăit la Bacău și în satul nostru Fundeni

– Secuieni, unde Dumitrache Velisar avea un conac nu prea mare și o moșie

de 65 de fălci (...). Unei ziariste din Bacău i-am răspuns că, mult timp, am

considerat o impietate să spun că avem un grad de rudenie cu familia

Eminovici (...). Bacăul e înnobilat, credem, de acest adevăr, despre care

puțin se știe; o soră a Ralucăi, apoi nepotul Matei au trăit o vreme aici sau

în satul nostru23

(...).

În arhivele de la Botoșani, Ion Roșu a descoperit și un document

autentic din 3 ianuarie 1847 care dezvăluie viața (în parte) a lui

Dumitrache Velisar, „proprietăraș din Bacău”, dar cu rang de clucer: „Gios

iscălitul clucer Dimitrie Velisar, încredințez prin acest înscris de față, afară

de zăstrea ce am primit mai înainte, atât în bani cât și în lucruri, de la socrul 22 Ibidem, p. 152. 23 Mariana Velisar-Codrescu, luc.cit., p. 7-8.


meu, dumnealui Vasile Iurașc, precum lămurește izvodul de zestre ce am dat

supt a me iscălitură, am mai primit și în urmă spre întâmpinarea casnicelor

mele greutăți încă 476 galbeni și 25 lei, adică patru sute șaptezăci și cinci

galbeni blanci și 25 lei, rânduri – rânduri care după rânduiala ce astăzi am

făcut, am cuprins suma de sus pomenită, care și acestea i se socotesc tot

zestre și dar acum, pentru banii, cum și pentru lucruri, sigurisesc pe soția

mea în folosul părții mele de moșie ce o am în hotarul moșiii Fundeni, de la

târgul Bacău, precum și în tot alt avut al meu mișcător și nemișcător.

Deci, spre a-și avea acest înscris deplină putere, am rugat prin osăbit

înscris preacinstita Judecătorie din ținutul Botoșani ca potrivit formelor să-l

încredințeze”.

Însă acest document a fost ignorat de mulți biografi, căci Safta Iurașcu

ar fi făcut căsătoria „singură de capul ei”.

În „Istoria...” lui Călinescu și la Augustin Z.N. Pop, numele acestui

străbunic al nostru este Vasile, ca și în „harta” cu localități ce se afișase

cândva pe hol la Ipotești, în casa lui Eminovici24

.

Stolnicul Vasile Iurașcu, tatăl străbunicii noastre Safta și bunicul

genialului poet Eminescu,– își continuă relatarea Mariana Codrescu – a

avut șase fiice și trei feciori. Prima dintre fete, este Maria (Marghioala),

căsătorită cu stolnicul Mavrodin.

A doua a fost Safta, măritată cu Velisar, la Bacău.

Fevronia era a cincea odraslă și s-a călugărit la Mănăstirea Agafton;

era pașnică și blândă și îl iubea mult pe nepotul său, poetul Eminescu.

Raluca este al șaselea copil și este mama poetului.

Olimpiada era ultima și intrase în mănăstire la 13 ani. S-a stins la 75

de ani; familia stolnicului pare a fi bogată.

Primul băiat și prima bucurie pentru Iurașcu i-o aduce nașterea lui

Iordache (Iorgu) – irascibil, violent, necugetat.

Următorul este Costache, supus și ascultător; a făcut arendășie.

Al șaptelea copil a fost Iancu. A fost arhimandrit la Mănăstirea

Socola, dar numai cu numele, căci unchiul său Matei spunea că făcea

agricultură, arendășie. Mitropolitul Veniamin l-a ajutat de câteva ori.

În final, redăm scrisoarea de mulțumire adresată familiei Codrescu, de

către Valentin Coșereanu, directorul centrului Național de Studii „Mihai

Eminescu”, jud. Botoșani.

24 Ibidem, p. 18-19.

154 Ioan Ungureanu

Stimată Doamnă Maria Codrescu,

Stimate Domnule Codrescu,

Țin să vă mulțumesc deosebit de călduros pentru generozitatea cu

care ați donat Memorialului Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai

Eminescu, cele două documente referitoare la familia Velisar.

Din studiile aprofundate referitoare la poet și familia lui, îmi era

cunoscută înrudirea acesteia din urmă cu familia Iurașcu, implicit cu

familia Eminovici, dar faptul ca atare că, grație Domniilor Voastre, fondul

documentar al Bibliotecii Naționale de Poezie dispune acum și de înscrisuri

autentice, provenind de la familia Velisar, poate fi considerat un eveniment

unic și impresionant, întrucât cei care au șansa de a deține asemenea

documente preferă, firesc, să le păstreze în propria colecție.

Vă mulțumesc totodată și pentru aprecierile la adresa activității

Memorialului Ipotești și țin să vă asigur că sunteți oricând bineveniți să

vizitați Ipoteștii, ai cărui oaspeți de onoare vă rog să vă considerați.

În speranța unei viitoare întâlniri aici, la Ipotești, vă rog să primiți

expresia sentimentelor mele alese.

Cu stimă, Director Valentin Coșereanu25

.

3. Zmaranda Iurașcu, soția comisului Ion Movilă

Informații despre înaintașii Zmarandei și zbuciumatele tranzacții de

pământuri dintre neamul Iurășceștilor cu alte familii de răzeși se regăsesc

pe un izvod de zapise, unde îl aflăm mai întâi pe Simion Crăciun călugărul,

care împreună cu femeia sa, Smaranda, la 12 mai 1677, vânduseră

cămăraşului Grigore Iuraşcu partea lor de moşie din Drăgeşti, constând din

trei pământuri şi o lature, în ţarină26

. Într-un zapis fără veleat prezentat de

acelaşi izvod apare nominalizat şi fratele său Constantin Crăciun călugărul

care, împreună cu Mihalcea Ciucul, Ştefan zet Mojilă şi Ana, fata lui Mojilă,

dau mărturie cu privire la o parte de ocină din Drăgeşti pe care cămăraşul

Grigore Iuraşcu o avea de la Gheorghiţă, nepotul lui Vechiu Iuraşcu, dar şi

asupra altor pământuri ce acesta le cumpărase de la Simion Crăciun şi soţia

sa Smaranda, precum şi de la Maria, fata lui Samoilă Pleşcău27

. 25 Ibidem, p. 28-29. 26Arhivele Naționale Neamț, fond Moșia Drăgești, doc. nr. 111. 27 Ibidem. Zapisul nedatat din izvod este redat integral de doc. nr. 48 din fondul citat.


Este în firea lucrurilor ca în orice comunitate să existe şi oameni

excentrici sau frustraţi, supăraţi pe toată lumea pentru neîmplinirile lor. Un

asemenea caz, dintre multe altele, este şi cel ce ni se dezvăluie în cele

relatate în continuare. La 30 martie 1688 se prezentau la judecata lui

Constantin Cantemir voievod şi a Sfatului domnesc, Neculai Iuraşcu în

poziţie de reclamant şi Anghenia Crăciun, în calitate de pârâtă. Obiectul

înfăţişării era nerecunoaşterea de către pârâtă a cumpărării – cu zece lei bani

de argint – pe care, în anii anteriori, Necualai Iuraşcu o făcuse de la socrii

Angheniei, respectiv de la Simion Crăciun şi soţia sa, Zmaranda.

În consecinţă, Anghenia Crăciuneasa …s-a sculat de zice cum partea

de moşie şi de ocină din sat din Drăgeşti, a socrilor ei, nu este vândută lui

Neculai Iuraşcu, ci este vândută partea de ocină a fratelui socru-său (…), a

lui Bohodai.

Deci, Domnia mea necrezându-i nici pre unul, făcutu-le-am carte

domnească la Pavăl Cucoranul, ce-au fostu vornic de poartă, ca să-i

socotească. Şi mărgându Pavăl Cucoranul la sat la Drăgeşti, strâns-au

oamenii buni megiaşi den pregiur şi socotindu şi luându-li sama franc, pre

amănuntul, aflat-au partea de ocină şi de moşie a socru-său, al lui Crăciun,

vândută lui Neculai Iuraşcu dreptu aceşti bani ce mai sus să pomenescu. Iar

partea de ocină a lui Bohodai nu-i vândută, căci Bohodai au fostu un om

stărpu, n-au avut ficiori (…) şi partea lui Bohodai înblă peste toţi fraţii.

Pentr-aceea, Domnia mea (…) încă am crezut şi am socotit cum

Crăciuneasa aceasta ce mai sus să pomeneşti, n-ari nici o treabă cu partea

de ocină a socru-său, lui Crăciun, căci îi vândută lui Neculai, ficiorul lui

Iuraşcu, precum mai sus scrie. Şi am dat-o Domnia mea rămasă pre

Anghenia Crăciuneasa denaintea a tot Divanul Domniei meli, să lasă în

paci pre Neculai (…) să-ş ţie ocina şi moşia cu tot vinitul, precum au

cumpărat-o el de la socrul ei, de la Crăciun. Şi această pâră să nu să mai

pârască în veci (…). Iar carili va mai scorni vreo pâră pentru aceasta,

acela să îi hie de mare certare şi de ruşine denaintea a tot Divanul28

..

În mărturia dată de Pavăl Cucoranu după cercetarea ce o efectuase la

Drăgeşti, în baza căreia voievodul a dat-o rămasă pe Anghenia Crăciun, se

specifica între altele: …Deci, mărturisindu răzeşii cu sufletele lor într-acesta

chip, şi scriindu şi cinstită carte(a) Măriei Tale precum or şti oamenii buni

şi or mărtuirisi, am scos-o din moşie(a) socru-său, partea ce este a socru-

său la o prisacă, şi am scos-o cu carul.

După ace, ce am scos-o, Măria Ta, e s-au sculat nu ştiu cu ce nădejde, 28 Ibidem, doc. nr. 40.

156 Ioan Ungureanu

ş-au mărsu iarăş în casa socru-său, la prisacă. Deci eu, Măria Ta, văzându

că-i o femee fără ispravă şi nu înţelege, e-am dat zi să vie de faţă la Divanul

Mării Tali şi am făcut şi mărturie cum am aflat giudecată cu oamenii

buni29

.

Cu tot verdictul dat de domnitor, nu vor trece decât trei ani până când

Sandu Crăciun, fiul Angheniei, cu cumnatul său Pavel, îşi vor asuma

certarea şi ruşinea domnească, venind în faţa Divanului pentru aceeaşi

pricină. Şi de această dată, voievodul Constantin Cantemir va da, la 5 iulie

1692, o altă carte în care va scrie între altele: …Iată deci, s-au arătat de faţă

înaintea Domnii meli şi a Sfatului nostru, Sandul, ficiorul lui Sămion

Crăciun şi cumnatul său Pavăl cu boiarinul nostru, Neculai Iuraşcu, ci-au

fostu jicnicer, pentru o parte de ocină ci-au cumpărat Neculai Iuraşcu den

sat din Drăgeşti la ţinutul Romanului, de la tată-său Sămion Crăciun şi de

la mă-sa Zmăranda (…) şi cu o casă, zicându ei pe cum partea de moşie şi

casa a tătâni-său nu-i vândută (…). Domnia mea am mai socotit acel zapis

dinpreună cu tot Sfatul Domnii meli şi s-au aflat zapisul adevărat, cum au

cumpărat Neculai Iuraşcu partea de moşie şi casa, precum şi mai ari o

carte a Domnii meli dată lui când s-au mai pârât cu Anghenia Crăciuneasa,

care o au ţinut-o un ficior (al) lui Simion Crăciun.

Şi tot la fel, Domnia me a dat rămas pe Anghenia Crăciuneasa şi ca

să-ş fie de bună paci lui Neculai Iuraşcu să-ş ţie ace parte de moşie (…). Şi

această pâră de acmu să nu să mai pârască nici dăunăoară în veci, piste

cartea Domnii mele30

.

După moartea lui Ursu Iurașcu, actul succesoral încheiat între cei cinci

fii ai săi la 2 februarie 1777 scoate în evidență imensele domenii ce le

posedase acesta în diferite ținuturi. Astfel, în afară de posesiunile din

Peletuci și Drăgești, moștenitorii mai aveau de împărţit unele moşii nealese,

precum: părţile din Buciumi, ţinutul Bacău, de lângă Oneşti; părţile din

ţinutul Tutova ce au fost zestrea Malancăi Gheucă (devenită soţia lui Strat

Iuraşcu); părţile din Gologăneşti şi de la Copacii Moscunoai de pe Chineja,

ambele din ţinutul Covurlui; părţile din Oneşti pe Trotuş, ţinutul Bacău,

acestea din urmă fiind în conformitate cu documentele provenite de la

pitarul Gheorghe Aslan31

.

Zmarandei – soţia comisului Ion Movilă – îi reveneau: întreaga

jumătate de sat a Drăgeştilor de Sus (Vrânceni), alte trei părţi de pe trei 29 Ibidem, doc. nr. 129. 30 Ibidem, doc. nr. 43 şi 143. 31 Ibidem, doc. nr. 92.


zapise din Drăgeştii de Jos (Avereşti), precum părţile de aici provenite de la

pârcălabul Iacob Anghelachi; părţile din Vlădeşti – care ulterior se va numi

Corneşti, azi component al satului Onişcani din com. Filipeşti, jud. Bacău –,

alese şi nealese, conform ispisoacelor vechi şi noi aflate la preotul Tănase

din Bereşti; părţile Candachiei – fata lui Constantin Glodeanu – aflate în

Buciumi, Glodeni, Bătrâneşti şi Băluşeşti din ţinutul Roman, precum şi

părţile din Bozieni, Săcăleni şi Mărmureni din ţinutul Vaslui.

Însă aceste părţi de la ţinutul Vaslui care proveneau de la Maria

Solomoneasa, sora bunicului lor, Strat Iuraşcu, creau probleme pentru că

descendenţii acesteia le stăpâneau, amestecându-se şi în părţile de la

Drăgeşti, Corneşti şi Peletuci, fapt ce impunea a se face clarificări la o

viitoare judecată. Zmarandei îi mai reveneau, de asemenea, şi pogoane de

vie aflate în paragină la ţinutul Putna.

Neîndoielnic, tot ceea ce îi revenea Zmarandei prin actul de

împărţeală pe moşia Drăgeşti nu constituia altceva decât o consacrare a ceea

ce fostul mare căpitan, Ursu Iuraşcu, îi dăduse fiicei sale de zestre la

căsătoria cu comisul Ion Movilă, care va fi avut loc în jurul anului 1760.

Însă Hotarnica aşa-zisă a Burcheştilor din anul 1768 – efectuată de slugerii

Ilie Sturza şi Toader Buhuş, împreună cu jitnicerul Manolachi Jora şi

vornicul de poartă Alexandru Haciu – se va solda cu mari prejudicii aduse

proprietăţii Zmarandei, hotarnica finalizându-se cu Carte gospod dată

Burcheștilor de către voievodul Grigori Climachi.

Prejudiciile s-au creat şi din neglijenţa soţului său, comisul, care

neavând la el documentele moșiei, acestea fiind la frații Iurașcu, la Iași,

acesta a semnat fără să verifice cele sabilite de hotarnici, frații

Zmarandei fiind și ei lipsă de la respectivele măsurători, iar rezultatul

materializându-se prin răşluirea de către Burcheşti a aproape 100 de

pământuri din zestrea Zmarandei 32

, respectiv 76 aflate în Drăgeştii de Sus şi

13,5 în Drăgeştii de Jos.

Consecinţa acestor neglijenţe se va întinde timp de peste 30 de ani

prin nenumărate procese intre fraţii Iuraşcu şi Burcheşti și continuate după

moartea comisului Movilă (probabil în anul 1779) de către ginerele acestuia,

polcovnicul Dumitrache Grecu, împreună cu soacra sa, Zmaranda.

Zestrea pe care comisul Ion Movilă o lăsase fiicei sale la căsătoria cu

polcovnicul Dumitrache Grecu era de 213,5 pământuri, azi corepondentul a

peste 640 hectare. Dar această dotare va deveni operantă doar pe ceva mai

mult de jumătate din această suprafață, întrucât lupta pentru înlăturarea 32 Ibidem, doc. nr. 125 şi 126.

158 Ioan Ungureanu

uzurpării făcute de Burchești nu va deveni mai ușoară nici după decesul

comisului Movilă33

.

Situaţia va deveni şi mai stresantă după decesul comisului în anul

1779, întrucât judecăţile în care se va antrena văduva Zmaranda Movilă se

vor finaliza cu soluţii contradictorii. Astfel, dacă în 1779 Divanul îi dădea

dreptate, în 1780 aceeaşi instanţă stabilea ca …hotărâtura ce-au făcut

Burcheştii (…) să rămâi bună34

, păgubaşa fiind obligată să suporte şi

cheltuielile de judecată.

Dar să lăsăm pe Zmaranda Movilă să ne descrie toată tragicomedia a

cărei victimă a fost – aşa cum o prezintă după 13 ani de la acea hotarnică de

pomină – prin jalba trimisă la 26 ianuarie 1781 domnitorului Constantin

Moruzi. Mai întâi aduce în atenţie hrisovul dat de Mihai Racoviţă voievod la

1 iulie 1725 prin care se întărea mărturia hotarnică din 12 ianuarie 1724

prezentată de pârcălabul Tănase Picioroagă şi de Ghiorghiţă Racleş, în care

se arăta faptul că tatălui ei, căpitanul Ursu Iuraşcu, îi revenea toată

jumătatea de sus a satului, adică cele 200 de pământuri şi alte pământuri cu

un loc de prisacă în Drăgeştii de Jos, aşa cum se stabilise la învoiala la care

fuseseră prezenţi toţi răzeşii, egumenul şi soborul schitului.

Însă după 44 de ani de la acea hotarnică …în vremea răscoalilor (se

referă la ocupaţia rusească şi la războiul ruso-turc din anii 1769-1774, deşi

hotarnica se făcuse în anul 1768 – n.n.), sculându-se Burcheştii, mazili de

acolo, au luat hotarnici pe d-lui sulger Toderaşcu Buhuş i pe d-lui sulger

Ilie Sturza şi pe d-lui jitnicer Manolache Jora şi au mersu la numita moşie

începând a hotărî di iznoavă, nevrând a căuta di dresăle noastre.

Şi fiind frate-meu, vel comis Constandin Iuraşcu numai într-o zi faţă şi

văzând că hotărâtura ce să face că nu este cu cale, s-au dat în lături. Apoi

scriind hotarnicii la frate-meu ca să vii să fii faţă la hotărât, frate-meu le-au

făcut răspunsu – pentru ca să să mântui de ace strânbătate – că are pe

cumnatu-său Ion Movilă şi or hotărî cu dânsul (…).

În continuare, jăluitoarea arată că de la acea hotarnică s-au scurs 9 ani

până la o nouă judecată cu Burcheştii pentru că …în vremea răscoalilor nu

s-au putut căuta această pricină. Şi acum, la let 1779, au dat jalobă fraţii

mei Mării Tale şi eşind la d-lor, veliţii boeri au giudecat ca să stăpânesc

după hotărâtura veche şi după învoiala a tuturor răzăşilor, şi după hrisovul

Mării Sale răposatului Mihaiu Vodă (Racoviţă, din 1725 – n.n.)35

. 33 Ibidem, doc. nr. 281. 34 Ibidem, doc. nr. 125 şi 126. 35 Ibidem, doc. nr. 94.


Mai arăta şi că în Cartea de judecată a veliţilor boieri din 1779 s-a

specificat că o altă învoială nu s-a mai putut realiza pentru că deşi spătarul

Enacachi Milo şi banul Ştefan Catargiu fuseseră rânduiţi de către Constantin

Moruzi voievod ca să hotărască şi să aleagă moşia, aceştia nu s-au

conformat, întrucât …la ace vremi d-lui spătar având trebuinţe cu făcutul

casălor (pe moşia Şcheia, ţinutul Roman, unde era proprietar – n.n. ), n-au

mai putut a veni. Şi murind şi soţul meu (1779 – n.n. ) au rămas de nu s-au

hotărât. Iar astă vară (1780 – n.n.) sculându-se unii din răzăş şi dând

jalobă tot pentru această moşie şi aducând pe frate-meu Iordachi Iuraşcu

pitar (fiind şăzător aice în Eş), s-au giudecat înaintea domniilor sale

veliţilor boeri.

Şi nefiind nici o scrisoare la mâna lui, fiind la mine la ţară, jăluitorii

au scos un răvaş a frăţâni-mieu, comisul Constantin Iuraşcu, că vrând să să

mântui de acee strâmbătate, că vide că înpresura moşia cu 100 di

pământuri, au scris cătră d-lor boerii hotarnici că „eşti cumnatul meu Ion

Movilă şi viţi hotărî cu dumnealor”. Şi cu acel răvaş au hotărât d-lor veliţii

boeri să rămâi toate dresurile mele răli şi hotărâtura ce-a făcut Burcheştii

acum să rămâi bună, mai arătând d-lor veliţii boeri şi aceasta că este soţul

meu iscălit la Hotarnica Burcheştilor. Şi după aceasta viind luminata Carte

(a) Mării Tale ca să împlinească toată cheltuiala lor de la mine, mi-au luat

2 boi şi o vacă şi patru merţe di păpuşoi.

După arătare(a) răzăşilor că este soţul meu iscălit, trebui o învoială

ca aceasta să fie şi la mâna mea, iar eu n-am nimică. Şi deosăbit, ce

duşman au fost soţul meu asupra casăi sale să dei din moşia me 100 de

pământuri şi să le de Burcheştilor, fiind moşie întărită cu hrisovul Mării

Sale răposatului Mihaiu Vodă (…).

Pentru aceasta pot asupra dreptăţii să şi giur că când au purces soţul

meu la giudecată am auzit de la un Ioniţă Ogradă cum că soţul meu este

iscălit. Şi întrebându eu pe soţul meu, el au zis cătră mine că di s-a afla că

este iscălit, o mare minune este „că eu ştiu că nu m-am iscălit”. Şi mai ales,

ce treabă au avut soţul meu să dea moşia mia părinţască făr de ştire me,

altora. Şi de au şi dat-o soţul meu baştina mea strămoşască, eu o ceiu că

este dreaptă a mea, iar nu a soţului meu, hotărâtă şi cu învoiala a tuturor

răzăşilor şi cu hrisovul Mării Sale Mihai Vodă.

Şi tot nu mă pot odihni cu atâte întărituri, că di atunce şi până acum

s-au prefăcut şi s-au giudecat în trii rânduri. Pentru care, cu lacrămi mă

rog Mării Tale, cu anafora să fiu scoasă înaintea Mării Tale ca să aflu

dreptate, să nu fiu totdeauna supărată şi jeluită. Şi mare pomană a fi Mării

Tale. Roaba Mării Tale Zmaranda, giupân(e)asa săracă ci m-au ţinut Ion

160 Ioan Ungureanu

Movilă g(ospod) t(reti) comis36

.

Vor mai trece alţi doi ani, timp în care necazul Zmarandei Movilă nu

va cunoaşte nici o rezolvare. De aceea, la 12 februarie 1783 va rescrie,

cuvânt cu cuvânt, jalba din 1781, noului domnitor, Alexandru Mavrocordat

(zis Deli-bey = Prinţul nebun) care, la rându-i va trimite o altă Carte fostului

mare spătar Enacachi Milo, stăpânul moşiei Şcheia37

, prin care îi făcea

cunoscut că în judecata ce au avut-o la Divan, în două rânduri, Iurăşceştii cu

Burcheştii pentru moşia Drăgeşti, veliţii boieri au hotărât că jumătatea de

sat, partea de sus să o stăpânească Iurăşceştii cu răzeşii ce vor mai fi

nevânduţi, iar jumătatea de jos să o stăpânească Burcheştii şi Mănăstirea

Drăgeşti, în baza învoielii şi împărţelii făcute cu 58 de ani înainte, în timpul

lui Mihai Racoviţă voievod.

În aceeaşi carte domnească se mai cerea ca răzeşii să fie readuşi în

vechile stăpâniri aşa cum s-au înţeles la învoiala din …anii 7232 ghenar 12

(12 ianuarie 1724 – n.n.) până în vremea oştirii (adică a ocupaţiei ruse

dintre anii 1769-1774), când murise atât Ursu Iuraşcu, cât şi diaconul Ion

Burchi, tatăl Burcheştilor şi … s-au sculat ficiorii lui Burchi şi cu hotarnicii

ci au fost duş acolo, i-au luat (comisului Ion Movilă – n.n.) ca o sută de

pământuri peste învoiala veche. Deci, atât la giudecata ce mai avusăse cât

şi la această giudecată cercetându-să scrisorile şi de o parte şi de alta, s-au

dat rămas pe Burcheşti, hotărându-să ca să să urmezi după învoiala vechi,

pomenită, şi învoiala ci ei zice că au în urmă cu Movilă să rămână

răsuflată, măcar de ar şi fi iscălit acel Movilă38

.

Urmând alte jalbe şi noi judecăţi, acestea se vor finaliza prin

hotărnicirile lui Toader Gorovei din anii 1817 şi 1818, efectuate la

solicitarea polcovnicului Dumitrache care va da de zestre aceste pământuri –

cu toate pricinile încă nesoluţionate – fiicei sale Nastasia, după ce se va

căsători cu medelnicerul Apostoli. În cele din urmă, abia Cartea de judecată

din 22 decembrie 1817 va consemna foarte clar că …să dă în sfârşit

socotinţă şi hotărâre giudecăţii că o învoială ce o ave Burcheştii în urmă

săvârşită cu comisul Ioan Movilă să rămâe răsuflată, căci pravilele nu

slobod pe un bărbat a să învoi cu pagubă pentru zăstre(a) fimeii (…)39

.

Aşa cum îl semnalează Ioniţă Ursoianu în hărţile întocmite cu prilejul

hotărnicirilor sale din anii 1784 şi 1786, polcovnicul stăpânea „Casa 36 Ibidem, doc. nr. 125. 37 Ibidem, doc. nr. 99 şi 274. 38 Ibidem, doc. nr. 148 şi 274. 39 Ibidem.


Moviloai”40

. Casa fusese construită de căpitanul Ursu Iuraşcu şi o lăsase de

zestre, odată cu moşia, fiicei sale Zmaranda după căsătoria cu comisul Ion

Movilă, pentru ca în cele din urmă să ajungă în posesia polcovnicului

Dumitrache Grecu, tot ca bun de zestre al soţiei sale.

Răşluirea de către fraţii Gavril şi Ursu Burchi a suprafeţei de 100 de

pământuri din totalul celor 213,5 ale Zmarandei, soacra lui Dumitrache

Grecu, în urma acelei strâmbe hotărniciri din anul 1768, semnată şi

recunoscută şi de către comisul Ion Movilă, a generat – după cum s-a arătat

în cele de mai sus – contestaţii întinse pe aproape trei decenii, jumătate din

timp consumându-se în interminabile procese41

, perioada fiind nefastă

pentru jăluitori pentru că a coincis cu vremea „răscoalilor” şi „ale oştirii” –

după cum le defineşte Zmaranda Movilă pe cele două perioade ale ocupaţiei

străine –, respectiv cea rusească dintre 1769 şi 1774 şi cea ruso-austriacă

dintre 1788 şi 1791.

Devenit ginere al comisului Ion Movilă din Drăgeşti, care îşi înzestra

fiica, Ana, cu cele 213,5 pământuri – azi corespondentul a peste 640 de

hectare, această dotare va fi operantă doar pe ceva mai mult de jumătate din

această suprafaţă, întrucât lupta pentru înlăturarea uzurpării făcute de

Burcheşti nu va deveni mai uşoară nici după decesul comisului Movilă în

anul 1779, lupta fiind continuată cu multă strădanie de către văduva

Zmaranda împreună cu polcovnicul Dumitrache42

.

Sub aspect juridic, recunoaşterea deplină a dreptului Zmarandei

Movilă şi a ginerelui său asupra celor 100 de pământuri, ce fuseseră trecute

în proprietatea Burcheştilor prin hotarnica din 1768, s-a făcut şi cu întăritură

domnească în ultima parte a anului 1793, constituind doar o satisfacere

morală, nu şi materială43

. Mai exact, chiar şi după anul 1800, când

polcovnicul Dumitrache cu soţia sa Ana îşi vor înzestra fiica, Anastasia, cu

întreaga moşie în urma căsătoriei cu medelnicerul Apostoli, pricinile cu

Burcheştii încă nu se încheiaseră.

Din mărturia hotarnică pe care Ioniţă Ursoianu o dădea la 21

noiembrie 1784, adeverită şi de episcopul Leon al Romanului, rezultă că fiind

el rânduit din poruncă domnescă ca să aleagă şi să hotărască partea de moşie a

polcovnicului Dumitrache ce o are zestre de la socrul său, treti-comisul Ioan

Movilă, care şi acesta o are zestre de la socrul său Ursu Iuraşcu, şi măsurând 40 Ibidem, doc. nr. 120 şi 127. 41 Ibidem, doc. nr. 125, 126 şi 274. 42 Ibidem, doc. nr. 281. 43 Ibidem, doc. nr. 137.

162 Ioan Ungureanu

cu stânjenul domnesc toată moşia Drăgeşti, i-a revenit misiunea ca din toată

suma stânjenilor să dea polcovnicului jumătatea de sus a satului, iar

jumătatea din jos să o dea Schitului Isăcescului de aici44

, precum şi

Burcheştilor şi altor răzeşi.

Vor mai trece alţi 6 ani de plângeri zadarnice împotriva Burcheştilor,

timp în care Moldova cunoştea din nou silniciile ocupaţiei străine. La 28

martie 1793, Dumitrache Grecu se jăluia lui Mihail vodă Şuţu, arătând că în

anii din urmă mazilul Ursu Burchi l-a tras în judecată pentru a da din moşia

sa partea pretinsă de reclamant că ar fi fost zestrea soţiei sale Aniţa, care era

fata lui Ştefan Ichim, nepoată de vară a doua a comisului Constantin Iuraşcu

…şi de al şăptelea neam din Maria Solomoneasa de la care s-a scurs vreme

de 130 ani.

Vai de săracul om bogat! Posesor a mai mult de jumătate din întreaga

moşie Drăgeşti care, cu tot cu analoguri, reprezenta 459 fălci, 25 prăjini şi

26 stânjeni pătraţi, adică 658 de hectare în sistemul metric, zestre primită de

la socrii săi Ion şi Zmaranda Movilă –, polcovnicul a fost nevoit să se zbată

vreme de 14 ani, între 1779 şi 1793, ca să-şi scoată de sub nedreapta

stăpânire a Burcheştilor cele 100 de pământuri de care familia comisului Ion

Movilă fusese uzurpată prin hotarnica din anul 1768.

Toată această proprietate a polcovnicului va trece pentru a treia oară

ca zestre, de această dată fiicei sale Anastasia, în urma căsătoriei cu

medelnicerul Apostoli. Vom vedea în cotinuare că şi pentru noii stăpâni

această zestre nu va însemna o viaţă uşoară.

Prin Cartea de judecată din 22 decembrie 1817, semnată de mari

dregători, precum marele logofăt Başotă, marele vornic Iordache Donici,

banul Tăutu ş.a, medelnicerului Apostoli i se întăreau toate drepturile de

stăpânire asupra moşiei sale45

.

Având la mână această ultimă Hotărâre a Divanului domnesc,

medelnicereasa Anastasia Apostoli trimite jalbă la domnie pentru a i se

aproba declanşarea procedurilor de vânzare a moşiei ce o primise ca zestre

de la părinţii săi. În consecinţă, la 9 martie 1818, Scarlat Callimachi voievod

scrie ispravnicilor ţinutului Roman înştiinţându-i că s-a dat curs cererii

medelniceresei prin ţidula dată Vorniciei de aprozi prin care se dispunea să

organizeze mezatul, după o vade de 40 de zile, timp în care să se facă

publicaţie şi strigare peste tot, respectiv în capitală, la faţa locului şi în ţinut.

Isprăvniciei ţinutului i se mai poruncea ca la expirarea vadelii să trimită 44 Ibidem, doc. nr. 127. 45 Ibidem.


înştiinţare marelui logofăt pentru ca acesta să declanşeze licitaţia46

.

În ziua următoare Iordachi Ghica – mare vornic al Vorniciei de aprozi –

trimite înştiinţare lui Constantin Telalbaş, prin care îi face cunoscut că,

…după jaloba ce au dat cătră Măria Sa vodă dumneaei med(elni)cereasa

Anastasia, soţia med(elni)cerului Apostoli, au făcut rugătoare cerire ca să

să vândă prin mezat o giumătate de moşie, partea ce din sus şi alti

triisprezăci pământuri şi jumătate cu analogul lor din tot locul din ceelantă

giumătate, parte ce din gios din hotarul Drăgeştii de la ţinut Roman, ci le-ar fi

având zăstri de la părinţii săi polcovnic Dimitrachi (…), a fost rânduit

marele logofăt al Ţării de Jos, Constantin Balş, spre a merge la faţa locului

pentru a analiza posibilitatea aplicării Hotărârii Divanului din decembrie

1817, dar şi pentru a pregăti formele de vânzare a moşiei47

.

Evidenţiind că …pricina aceasta să vedi sfârşită prin Hotărâre(a)

Cărţii de giudecată mai sus pominită, adresa Vorniciei de aprozi mai aducea

la cunoştinţă şi circumstanţele în care va avea loc mezatul, întrucât Cartea

domnească preciza şi faptul că …în urmă mai iscând deosăbită pricină,

muşteriu ce va fi o va cumpăra cu toati pricinile ei, fără să să mai superi

jăluitoarea. Pentru cari, spre înştiinţare(a) muşteriilor ci vor voi ca să

cumperi cu rânduiala mai sus arătată, cu toate că s-au scris carte g(os)pod

cătră dregătorii ţinutului undi să află moşia, să să facă poblicaţie la

stare(a) locului şi pretutindine în tot ţinutu acela în vade de 40 zili spre

înştiinţare(a) tuturor acelor ci vor fi muşterii, ca păr la vadeaua arătată să

vie aice să atărdisască la preţul ci vor socoti că li va da mâna, pentru că

atunce ari să săvârşască mezat.

Drept aceea, după luminată ţidula g(os)pod, ţi să porunceşti să strigi

şi aice la mezat, după rânduială în vade de 40 zile, pe toati uliţile oraşului

(Iaşi – n.n.) şi în Divanul g(os)pod şi cu preţul ce va eşi cu mulţămire

jăluitoarii şi păn la sorocu arătat viind şi înştiinţari de la dumnealor

dregătorii ţinutului, după carte(a) ce li s-au scris, la înplinirea vadelii să va

faci apoi şi hareci în Divan asupra muşteriului ci va fi. Căruia

cumpărătoriu, deosăbit de zapis de istov-vânzare, ce va luoa şi toati alti

scrisori vechi şi nouă, dar i să va întări stăpânire şi prin hrisov g(os)pod48

.

În jalba sa pentru scoaterea la mezat a moşiei, medelnicereasa mai

arăta – nu fără o oarecare făloşenie – că pe moşie are şi …sat cu lăcuinţi de

21 lăcuitori (adică familii – n.n.) cu bisărică, cu păduri, cu luncă la malu 46 Ibidem, doc. nr. 160. 47 Ibidem, doc. nr. 156. 48 Ibidem.

164 Ioan Ungureanu

Săretului, iaz cu moară şi noauă pogoane vii lucrătoare, cu loc de hrană şi

cu fânaţ în mărime de 200 pământuri (…) în jumătatea satului din sus şi

13,5 pământuri în …ceelantă giumătate, parte cea din gios cu analogul din

tot locul49

.

Este lesne de înţeles că opţiunea Anastasiei de scoatere la mezat a

moşiei nu putea fi aplicată fără acceptul condiţionat al soţului său care, în

nota scrisă ce o dădea la 18 februarie 1818, se exprima astfel: …Fiindcă

soţia mea Nastasica au hotărât să-ş vânză moşia sa, anume Cotul Drăgeştii,

ce o are după maică-sa, deci ştiut să fie că este şi cu priimirea mea s-o

vândă, însă vânzând moşia cu preţul ei şi fără păgubire, decât din greşeală

sau de altă slăbiciune s-ar luneca să o dea fără preţ, apoi acea vânzare ce

va face nu va fi priimită de mine50

.

În cadrul preparativelor pentru organizarea mezatului, medelnicereasa

Nastasica prezentase Divanului un număr de 12 documente atestatoare. În

virtutea celor stabilite anterior, la 12 martie 1818 Isprăvnicia ţinutului

Roman îl rânduieşte pe postelnicul Ştefan Scorţanu să urmărească aplicarea

întocmai a ţidulelor domneşti trimise acestei instituţii, cât şi Vorniciei de

aprozi, pentru pregătirea vânzării prin sultan-mezat a moşiei medelniceresei

Anastasia Apostoli.

Luând în dezbatere la 1 aprilie 1818 această jalbă, Divanul domnesc a

hotărât astfel: …Fiindcă această pricină prin giudecata Divanului, după

vrednicele dovezi ce s-au văzut la pârâta au luat sfârşit, jalba de acum nu

poati să strămute hotărâre(a) giudecăţii51

.

La 7 aprilie medelnicereasa Anastasia expedia altă jalbă la domnie

prin care arăta că întrucât judecăţile ce le-a avut cu Schitul Drăgeşti şi cu

răzeşii, inclusiv cea din 22 decembrie 1817 – al cărei obiect fusese

contestarea de către părţile nemulţumite a hotarnicii făcute de Toader

Gorovei pe baza hărţii inginerului Chinel – i-au dat ei dreptate, se ruga să se

dea poruncă aceloraşi hotarnici să vină iarăşi la moşie pentru a stâlpi

…părţâle de luncă şi pe undi s-a mai fi trebuinţă dupe Hotărâre(a)

preosfinţii sale episcopul Romanului şi dumnealui vel vornic Bog(dan)52

.

Așadar, anul 1818 este momentul de cotitură în care începe lichidarea

răzeşiei în Drăgeşti, prin aceea că Anastasia (fiica polcovnicului Dumitrache

Grecu), soţia medelnicerului Apostoli, scosese la vânzare tot pământul ce îl 49 Ibidem. 50 Ibidem, doc. nr. 165. 51 Ibidem. 52 Ibidem, doc. nr. 153.


avea de zestre, adică mai mult de jumătate din moşia răzeşească a

Drăgeştilor, fapt ce va provoca o serie întreagă de nemulțumiri, după cum

rezultă din cele ce urmează.

Iată ce rezultă din următoarea depeșă trimisă domnitorului Scarlat

Callimachi, la 22 iulie 1818, de către văduva Ruxanda a lui Dinu Roată

împreună cu cumnata sa, Aniţa: … Iarăşi jăluim Înălţimii Tale pentru mare

strâmbătate ce simţim a ave despre dumnealui med(elni)cer Apostoli,

ginerile săvârşitului din viaţă polcovnic Dumitrachi, ce au fost ginere unui

comisul Ioan Movilă, zăt Ursului Iuraşc, carii au fost văr primar cu Ilinca,

fata lui Neculai Iuraşc, ce au ţinut-o un Gheorghiţă Racliş, fiii ci aceştilor

toţi neamuri din carii şi noi ne tragim după spiţă şi răzeş în moşia

Drăgeştii, în giumătatea de sat în partea de sus, de la ţinutul Romanului,

atât cu baştină dar şi cu cumpărături în urmă făcute, care părţi de moşie

bătrânii noştri, până la o vreme, ş-au stăpânit fieştecarele partea sa ce au

avut, făcându-ş casă şi aşăzări.

Iar apoi, de la o vreme încoace, alţii din neamurile noastre sau că s-au

depărtat de la aceste părţi, sau că au mai scăpătat din puterea averii, au

rămas mai în stare şi mai cu apropiere a stăpâni toate părţile a fieştecăruia,

numai creanga din care să trage dumnelui med(elni)cer Apostoli ginere

fiind, până la o vreme ce-au cerut trebuinţa de a să hotărî ace moşie, ca să

scoaţă părţile fieştecăruia după spiţă.

Atunci, la acel hotărât, au cerut trebuinţa de a să vede scrisorile a

fieştecăruia, căci şi scrisorile crengii după spiţa a neamului nostru s-au dat

şi până astăzi au rămas în mâna cui noi nu ştim. Decât atâta ştim şi vedem

că noi acum sântem istirisite de drepte părţile noastre de moşie ce avem

într-acest hotar Drăgeşti, supt care chip iconomicos iarăş nu ştim, că acum

stăpâneşte numai numitul med(elni)cer, făcându-ş şi întăritură g(os)pod

asupra căriia în strâmbătăţare vederată nu putem a o suferi, cu îndelungare

a o răbda, pentru care avem şi scrisori-dovezi ci ni-au mai rămas nerăpite

de la acel hotărât şi, în scurt, acum acestă giumătate de sat, partea din sus,

cu 13 pământuri din partea de gios s-au vândut cu soltan-mezat,

cumpărându-o dumnealui căminar Gheorghe Hermeziu.

Pentru carele ne rugăm Înălţimii Tale să te milosteveşti asupra

noastră, să ni să scrie Cartea Mării Tale cătră cinstita Isprăvnicie de

ţinut(ul) Romanului, cum şi carte de blăstăm ca să fie siliţ atât dumnealui

med(elni)cer Apostoli, cum şi soţia dumisale Anastasia şi toţi carii vor fi

având ştiinţă atât de părţile crengii spiţii noastre, cum şi de toate scrisorile

înfiinţate ci-au fost din vechiu cuprinzătoare pe fieşteacăruia parte care cât

au avut, să să vază acum în ce chip şi cum au rămas şi părţile noastre în

166 Ioan Ungureanu

stăpânirea dumisale şi, prin carte de blăstăm primind-o, să să descopere

adevărul, să nu rămânem istirisite de drepte părţile noastre.

Din care scrisori, câte se vor dovedi glăsuitoare de numile

strămoşului nostru, jăcnicerului Neculai Iuraşcu şi a ginerelui său

Gheorghiţă Racliş, ce sânt din creanga spiţii noastre, să dei deoparte căci

cerim dovadă pentru acele, să ne arată cu ce chip stăpânescu dumnealor şi

părţile acelor drese, de li-au şi vândut în mezat. Deosăbit, iarăş ne rugăm

Înălţimii Tale ca tot dumnealor boerii dregători, în poronca ce să va face,

să mai cerceteze şi pricina unui schimbu ce l-au făcut comisul Ioan Movilă

cu moşul nostru Racliş, de au dat moşul nostru Racliş 15 pământuri din

moşia Bătrâneştii, comisului Ioan Movilă53

.

În continuare, jăluitoarele arată că pentru cele 15 pământuri din

Bătrâneşti, comisul Movilă urma să dea tot 15 pământuri din partea de sus a

moşiei Drăgeşti şi, în timp ce urmaşii şi clironomii din Bătrâneşti ai

comisului Ioan Movilă stăpânesc acele pământuri …având casă şi aşăzare

acolo, ele nu stăpânesc pe partea din Drăgeşti rezultată din acel schimb. De

aceea, dânsele cer …să să cerceteze şi pricina aceasta prin Cartea de

blăstăm, aducând de faţă şi pe dumnealui sărdar Constandin Botez carele

iaste clironomul săvârşitului comisului Ioan Movilă, fiind nepot de fată, şi

în mâna dumisale trebue să fie şi toate scrisorile din carele să să lumineze

dreptatea noastră.

Am considerat a fi foarte utilă şi explicită redarea în extenso a jalbei

celor două cumnate, a soţiei şi surorii lui Dinu Roată, documentul fiind

lămuritor în cel puţin două planuri, respectiv în acela al deslegării spiţelor

de neam şi al încrengăturilor familiale, precum şi în cel al tipurilor de relaţii

agrare ce se manifestau la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul

secolului al XIX-lea.

Pentru soluţionarea plângerilor celor două petiţionare, la 29 iulie

1818, domnitorul Scarlat Callimachi trimite o scrisoare episcopului de

Roman, chir Gherasim, cât şi ispravnicilor ţinutului, pentru ca înalta faţă

bisericească să dea …arhieresc blăstăm asupra cui să va căde şi, în ce chip

să va dovedi adevărul, iar cele două instituţii să îl consemneze în Cartea de

judecată, urmând ca – în situaţia în care vreuna din părţi se va declara

nemulţumită – să se judece la Divan54

.

Problemele sesizate de Ruxanda şi Aniţa vor trena încă doi ani fără

vreo soluţionare, fapt pentru care aceleaşi cosemnatare adresau iarăşi, la 53 Ibidem, doc. nr. 159. 54 Ibidem.


începutul lunii septembrie 1820, noului domn al ţării, Mihail Şuţu, o altă

jalbă cu conţinut identic celei anterioare. Reluând şi problema schimbului

făcut de comisul Movilă cu moşul lor, Racleş, a acelor pământuri pe care

bătrânii lor …le-au stăpânit cu pace şi, întâmplându-să de ne-am înstrăinat

de la acele locuri, cei în urmă curgători din comisul Movilă au apucat a

pune stăpânire nedreaptă şi pe toate părţile noastre de baştină i

cumpărătură şi schimbături, care părţi trecând cătră dumneaei

medelnicereasa Apostoloai, dumneaei le-au vândut de veci prin mezat,

dumnealui căminarul Gheorghe Hermeziul.

Amintind de jalba făcută de răzeşii drăgeşteni în martie 1818, pe care

au subscris şi dânsele pentru amânarea mezatului de vânzare a moşiei

Anastasiei, iar Divanul aprobând ca moşia să se vândă cu pricinile încă

nesoluţionate, acestea urmând a se rezolva ulterior prin înţelegeri cu

cumpărătorul, jăluitoarele arată că noul proprietar, Gheorghe Hermeziu, îşi

stăpâneşte neclintit moşia, timp în care ele sărăcesc prin judecăţi. Ca

urmare, la 7 septembrie 1820, domnitorul Mihail Şuţu porunceşte Vorniciei

de Aprozi să aducă la înfăţişare în Divanul veliţilor boieri pe cele două

nemulţumite şi pe căminarul Hermeziu, în vederea soluţionării pricinii55

.

În fine, prezenţa acestei mari familii pe moşia Drăgeşti se va încheia

în anul 1818, când Nastasia, fata polcovnicului Dumitrache Grecu, împreună

cu soţul său, medelnicerul Apostoli, îşi vor vinde moşia din jumătatea de sus

a Drăgeştilor, precum şi părţile din partea de jos, căminarului Gheorghe

Hermeziu. Interesul căminarului pentru moşia Drăgeşti se manifestase la

scurtă vreme de la cumpărarea moşiei Dămieneşti. Aceasta se deduce şi din

implicarea sa în soluţionarea unor litigii de pe respectiva moşie, precum cele

ale Ştefaniei Buzdug privitoare la revendicarea unei moşteniri ce ar fi avut-o

pe acea moşie.

La 25 mai 1816 pretendenta, ca soţie a postelnicului Neculai Buzdug,

împreună cu Grigoraş Gându – ambii din Glodeni, ţinutul Vaslui – trimiteau

jalbă Domnului Moldovei prin care arătau că în moşia Drăgeşti au şi ei parte de

pe Andronic cămăraşul, care la rândul său o avea de la Silvestru (Bărboi – n.n.)

cu soţia sa Maria, ce au fost moşinaşi pe acea moşie. Ca urmare, jăluitorii

solicitau o carte gospod prin care ispravnicii ţinutului să cerceteze şi să

aleagă, pe baza dovezilor, părţile lor de moşie56

.

De fapt, Ştefania Buzdug şi Grigoraş Gându aveau un zapis dat cu 90

de ani mai înainte, la 14 ianuarie 1726, de către Sălăvăstru şi soţia sa Maria, 55 Ibidem, doc. nr. 202. 56 Ibidem, doc. nr. 151.

168 Ioan Ungureanu

la mâna cămăraşului Andronic57

, danie pe care şi-o motivau astfel: …fiindu

noi slabi de bătrâneţe şi neputincioşi, şi necătându nime din oamenii mei de

mine, dumnealui cămăraşul Andronic ne-(a)u ţinut la casa dumisale până la

moartea noastră. Şi noi, de bunăvoia noastră, nesiliţi, nenevoiţi, am dat

dreaptă ocină şi moşie (…) dumisale şi coconilor dumisale, din sat di

Drăgeşti din ţinutul Romanului, din câmpu, din pădure, cu loc de prisacă şi

o livadă de fân din co(a)da hăleşteului din Unghiu (…) şi altă curătură

despre pădure (…). Şi eu am dat această moşie cu limbă de moarte (…)58

.

De asemenea și pământurile Ilincăi Racleș vor fi revendicate de unii

urmaşi, după ce medelnicerul Apostoli şi soţia sa Anastasia, vânduseră, în

anul 1818, căminarului Gheorghe Hermeziu partea lor de moşie din

Drăgeşti, scoţând la mezat şi pământurile lui Dinu Roată fără acordul

acestuia. Protestul declanşat în urma acestei vânzări este puternic nuanţat în

jalbele semnate împreună de către Ruxanda, soţia răposatului Dinu Roată şi

cumnata sa Aniţa, sora soţului ei. Între acestea erau jalbele adresate domniei

de cele două cumnate la 22 iulie 181859

şi la 7 septembrie 182060

, dar şi

jalba de protest a lui Costachi Roată pe care o adresa Domnului Moldovei la

28 februarie 182961

.

La înfăţişarea de la Divan din 10 aprilie 1828, medelnicereasa Anastasia

s-a disculpat, ca şi Gheorghe Hermeziu mai înainte, afirmând că nu are ştiinţă

de ce ar fi spus cumpărătorul la înfăţişarea ce o avusese cu Costache Roată şi

…că oricâte pricini vor naşte, dumnealui (aga Hermeziu – n.n.) să aibă a

răspunde, cum lămurit să arată prin înştiinţarea domniilor sale boerilor

ispravnici din 6 a trecutei luni aprilie ce-i trimisă întru aceasta la Logofeţia ce

Mare, folosindu-să dumnealui aga cu nedreptate din venitul părţilor mele.

Neobţinând nimic nici de această dată, la 8 august 1828 Costache

Roată trimite jalbă administratorului general al Moldovei, generalului rus

Minciaki62

(instalat aici în urma ocupării principatului de către armata ţaristă

la 26 aprilie 1828, ocupaţie ce va dura 6 ani), în care arăta că şi în jalba sa

din 9 februarie 1828 prezentase că prin vânzarea acelei jumătăţi de sat de

către Anastasia, cumpărătorul… au pus silnică stăpânire şi pe părţile lui de

moşie, iar în jumătatea de jos a satului unde moşii şi părinţii săi… au avut

aşăzare întemeiată, a căror rămăşiţuri şi astăzi sânt, am o a treia parte, adică 57 Ibidem, doc. nr. 75. 58 Ibidem. 59 Ibidem, doc. nr. 159. 60 Ibidem, doc. nr. 202. 61 Ibidem, doc. nr. 215. 62 Ibidem, doc. nr. 216, 221 şi 227.


un bătrân întregu, bez alte cumpărături din cielanţi doi bătrâni, dar (…) un

neam de oameni numiţi Burcheşti, şăzători acolo îi stăpânesc părţile sale, întrucât

acestea sunt nealese, şi pentru care i-au plătit dijma obişnuită numai până în anul

1816, …spre dovadă însuşi a lor cătră mine scrisoare de trimetirea dejmii. Iar

de atunce încoace nu au vroit a mai da, zicându că moşia are cheltuieli.

Momentul capitulării totale a răzeşilor va veni destul de repede, la 20

septembrie 1828, înfăptuidu-se în faţa şi sub autoritatea episcopului Meletie

al Romanului. La acea dată, fostul căpitan Dumitru Ariton, cu fiul său Ioniţă

şi soţia acestuia, Zoiţa (fiica defunctului Gavril Mihalcea), vindeau agăi

Gheorghe Hermeziu cele 16,5 pământuri ale lor63

.

Prin această învoială, după mulţi ani de frământări şi judecăţi, între

cele două părţi s-a aşternut pacea, care pentru Gheorghe Hermeziu va

însemna şi un timp propice pentru a-şi ordona treburile pe moşie, absorbind

şi ultima enclavă răzeşească de pe moşie prin cumpărarea de la Zmaranda,

văduva lui Nicolae Momitco – fost proprietar al moşiei Dămieneşti – a

părticelei de 0,5 pământuri ce era cumpărată de pe moşia Drăgeşti de la

Mihălceşti, la 7 aprilie 1821.

Preparativele cumpărării vor începe la 19 martie 1845, când Zmaranda

Momitco îl împuternicea pe nepotul ei, Iordachi Momitco, pentru …a o

vinde di veci şi a priimi şi banii64

, iar vichilimeaua ei va fi întărită în ziua

următoare şi de către Judecătoria Ţinutului Roman65

.

După trecerea a două săptămâni de la procura ce o dăduse nepotului

ei, adică la 10 aprilie 1845, Zmaranda Momitco organiza un consiliu

familial cu rudele ce erau părtaşe pe acea micuţă posesiune în vederea

redactării zapisului de vânzare.

4. Profira Miclescu

La 2 iunie 1862, văduva Profira a vornicului Dimitrie Miclescu şi fiul

ei Dimitrie, în calitate de epitropi ai răposatului vornic, încheiau cu banul

Chiriac Corban (în prezenţa martorilor) o zdelcă în şapte puncte ce conţinea

principalele prevederi şi etape de parcurs pentru vânzarea moşiei.

La licitaţia desfăşurată la Judecătoria Roman în ziua de vineri, 19

august 186266

, strigările s-au oprit la ultima ofertă de 12.153 galbeni, 63 Ibidem, doc. nr. 217. 64 Ibidem, doc. nr. 246. 65 Ibidem. 66 Ibidem.

170 Ioan Ungureanu

câştigătorul licitaţiei fiind fericitul Chiriac Corban în baza contractului

aranjat prin zdelca din 2 iunie 1862, care îl împovăra cu achitarea diferenţei

de până la 13.000 galbeni.

În baza aceluiaşi contract, Profira Miclescu îi punea în mâna lui

Chiriac Corban şi tot setul de documente ce îl avea în urma cumpărării

moşiei de la comisul Ilie Hermeziu, acte pe care, fără a le mai înşira în

vreun ispisoc, le preda cu următoarea specificaţie: ...Aceste acte dupe

numerarisirea făcută, să cuprinde în număr de triizăci şi opt file. S-au

şnuruit supt pecete(a) me67

. Profira Miclescu, 1862, octombrie 29.

Faţă de renunţarea la numai şase ani de la cumpărarea acestei moşii,

atât de râvnită de cumpărători după anul 1818, ne punem fireasca întrebare

dacă numai decesul vornicului Dimitrie Miclescu ar fi condus la o asemenea

decizie luată de familia Miclescu. Ei bine, suntem îndreptăţiţi să credem că

un alt motiv, anume acela de bună cunoaştere a pulsului vremurilor – dacă

avem în vedere că unul din epitropi şi urmaşi era unionistul Dimitrie Scarlat

Miclescu şi care aflându-se în centrul acestor evenimente, intuia că nu va

mai trece mult timp până la o viitoare reformă agrară.

Într-o asemenea situaţie, cuconul Chiriac este nevoit a se mai apleca

puţin, apelând la bunăvoinţa madamei Profira Miclescu de a-i împrumuta suma

de 2.000 galbeni ce o avea de achitat la judecătorie, angajându-se să i-o

returneze în timp de un an. Şi pentru că asemenea sume nu se dau pe încredere,

creditorul şi primitorul s-au prezentat la Tribunalul din Roman, care a adeverit

împrumutul în condiţiile puse de creditoare, perioada de scadenţă socotindu-se

începând cu data de 24 octombrie 1862 şi cu aplicarea dobânzii legiuite.

Împrumutul se asigura cu ipotecă pe moşia ce o cumpărase, iar plata

dobânzii urmând a se efectua în două tranşe: la împlinirea a şase luni şi la

expirarea termenului de un an, odată cu restituirea întregii sume. Toată

această înţelegere se efectua, cu autentificarea tribunalului, la data de 31

octombrie 186268

.

Dar cum nici cucoana Profira nu avea aceşti bani, aceasta va împrumuta

cei 2.000 de galbeni de la cumnatul ei, maiorul de poliţie Gheorghe Ghica,

garantându-i cu drepturile ipotecare puse pe moşia Drăgeşti a lui Chiriac

Corban, aranjamentul realizându-se cu semnăturile Profirei Miclescu şi ale lui

Corban la 8 noiembrie 1862, fiind legalizat la data de 13 decembrie de către

Secţiunea a III-a a Tribunalului Civil din Iaşi69

. 67 Ibidem, dos. nr. 248, f. 38. 68 Ibidem, doc. nr. 259. 69 Ibidem.


Copleşit de amărăciune şi de frământările ce i le vor fi pricinuit

efectele aplicării Legii rurale din 1864, Chiriac Corban a sucombat la data

de 2 ianuarie 1865, la vârsta de 64 de ani. Va trece pe neobservate anul de

doliu creştinesc şi încă ceva timp peste acesta, până când văduva Ecaterina,

aflată în floarea vârstei, fiind bogată şi frumoasă, se va lăsa iarăşi curtată de

un alt proprietar, anume unul Fundăcescu din Bozieni, cu care se va şi

recăsători70

şi va da naştere unei alte fiice, botezată Corina.

5. Ruxanda Lipan

Printr-un zapis, din 5 iulie 1804, văduva Ruxanda, a fostului căpitan

Ioniță Lipan, dădea contracost, clironomilor răposatului căpitan Iordache

Alcaz, toate părțile sale de moșie, fapt încredințat la 8 iulie 1804 și de către

vel logofătul Constantin Racoviță. Redăm conținutul emoționantului zapis:

Eu Ruxanda, soția săvârșitului căpitan Ioniță Lipan de la ținutul

Bacăului, încredințez prin acest zapis al meu că dau clironomilor

răposatului Ioniță Alcaz căpi(tan) precum să să știe că după giudecata

urmată între răposatul socrul mieu Nicolaiu Lipan și între răposatul

Iordachi Alcazi pentru parte de clironomie ce tragi de pe soacră-me din

cele frățăști moșii, vii și țigani, au stătut și s-au învoit pentru toate la anii

1781 iunie 29, primind socrul mieu aș mai lua doauă părți de moșie din

Peletiuci la ținutul Neamțului și din Viforeni la ținutul Putnii piste zăstrea

ce luasă și pintru câți țigani să împărțască precum la acele izvoade de

zăstre și de țigani și la aceeș învoială iar pre larg să cuprinde.

După aceea au tras giudecată și răposatul socrul mieu înaintea d.lor

veliților boeri și la divan înaintea mării sale Mihai Const. Șuțu voevod, de

când s-au trecut 10 ani, gonindu strigarea aceei pominite învoieli și

dreptatea, nu au agiutat ca să strice învoiala.

Acum, după moartea soțului mieu, am pornit și eu giudecată tot

asupra acelor ceriri a răposatului soțului mieu și după jaloba ce-am dat, la

trecuta lună maiu, fiind rânduită la preosfințitul părintile mitropolitul, la

d.lor veliților boeri și la alți boeri cerșuți de cătră amîndouă părțile și

adunându-i la sfânta mitropolie, s-au înfățușat cumnatul mieu Ianachi

Podieto, fiind vechil deplin răspunzător din partea me, cu dum(nea)ei

mătușa Zmăranda Alcăzoaie, soția săvârșitului Iordache Alcăzi căp.

împreună cu fiu-său și cu toț ginerii săi, făcând și din parte me silință prin

toate chipurile ca să să poată strica învoiala și prin cea cu amăruntul 70 Arhivele Naționale Bacău, dosar Stare civilă, B.C.M., 1/1865, fond Mitrice, fila 12.

172 Ioan Ungureanu

cercetare ce s-au făcut scrisorilor și dovezilor de ambe părțile, giudecata

au dat hotărâre ca acea învoială mai sus pomenită ce s-au făcut între socrii

miei să-ș păzească cu nestrămutare și să urmezi întocma precum scrie și eu

să-mi caut acele părți numite de moșie, să le găsăsc și să le eu în stăpânire

și, arătându-mă nemulțumită am cerut ca cu anafora să ne înfățușăm și

înaintea mării sale lui vodă, apoi socotindu-mă că după cum răposatul soțul

mieu au rămas din giudecată la măria sa Mihai Șuțul voevoda și luminat

divan, acum iarăș nicio dreptate nu mi-au găsit.

În zadar îmi va fi și a mă înfățușa înaintea mării sale lui vodă cu

anafora de vreme ce învoeala are tăria ei și divanul nu o poate strica,

asămine fiind un cap de femeie și cu copii mici, nu-mi dă mâna a mai umbla

căutându acele părți de moșii și a le dezbate. Fiind de atâta vreme

necăutate, trebue să mai urmezi necontenite giudecăți și cu acei ce le

stăpânesc acum. Și după multă trudă și cheltuială ce voiu face, Dumnezeu

știe câtă parte până în sfârșit voiu alege și până ce voiu vide moșiile în

stăpânire, sărăcia mai înainte cunoscută că trebue să o dobândească cu

desăvârșire.

Spre aceea dar, căzând cu plângire și cu rugăminte cătră celibi Costache

Ghica vel logofăt ca să ste de acum ca să-ș facă o pomană cu mine și cu copiii

mei și să plece pe clironomii răposatului Iordache Alcazi ca să primească acele

părți numite din Peletiuci la ținutul Neamțului și din Viforeni ținutul Tecuci și

să-mi răspundă mie cu bani ca să pot și eu a mă plăti de grele datorii cu care am

rămas însărcinată de la mortul bărbatul mieu fost căpitan și cu ce ne-a mai

rămâne să-m fie pentru hrana me și pentru creștirea copiilor și stându de acum

la mijloc eu, într-acest chip n-au primit, însă au zis că de-oi voi ca să vând acele

părți, ei le vor cumpăra cu bani și le vor dezbate.

Deci eu încă m-am mulțumit și așa cu bună-voe me stând la tocmală,

am vândut de istov dumnealor aceste părți în Peletiuci i Viforeni cu preț

1.750, adecă una mie șepte sute și cinci zăci lei, care bani ne-au și plătit.

Dumnealor, toț, cu pace și nesupăraț m-au mulțumit.

Și de acum înainte toate giudecățile câte au urma în pricina aceasta,

curmate și sfârșite să rămâie între mine și între urmașii miei, între d.lor și

între urmașii d.lor fără a mai face vreodată ce mai mică pretenție de

clironomie o parte la alta fiindcă cu banii aceștie mai întâi am ca să plătesc

datoriile ce au rămas făcute de mortul bărbatul mieu și ce a rămâne, să-m

cresc copiii precum și mai sus s-au zis.

Și toate scrisorile ce vor mai fi în pricina aceasta, care păn acum nu

s-au ivit prin giudecăți, răsuflate să rămâie și ca o hârtie albă să se

socotească înaintea oricărie giudecăți s-ar arăta. Și spre încredințare,


neștiind carte, m-am rugat de ne-au scris numile, puind și pecetea mea71

.

6. Viorica Văsescu-Agarici

S-a născut în Bucureşti, în anul 188672

, fiind trecută în Registrul de

naşteri al Stării civile la nr. 1.164. Părinţii săi erau ofiţerul de cavalerie

Gheorghe Văsescu şi Ortansa, sora lui Vasile Gh. Morţun73

, viitor ministru

liberal. La acea dată moşia Dămieneşti se afla în proprietatea lui Costache

Morţun, unchiul de pe mamă al Vioricăi.

Necrologul semnat de Nicolae Iorga, la 8 februarie 1925, în ziarul

„Neamul Românesc”, în memoria colonelului Gheorghe Văsescu care murise la

Paris …de pe urma unei operaţii întârziate, se constituie – ca şi toate celelalte

evocări dedicate de marele istoric figurilor reprezentative ale ţării – într-un

medalion ce surprinde, în puţine cuvinte, trăsăturile caracteristice ale acestuia,

care a fost format la şcoala franceză şi …a fost mult timp ataşat militar al

României din Paris (…). Din vechea sa carieră iubită a păstrat o rectitudine de

caracter, o loialitate în relaţiile personale, un fond de cavalerism (…).

În zilele grele ale înfrângerii (din 1916 – n.n.) şi ale pregătirilor de la

Iaşi, Văsescu a primit sarcina frumoasă de a supraveghea instrucţia

ofiţerilor noi, cari trebuiau să conducă opera revanşei74

.

Întoarsă în ţară, Viorica Văsescu se va căsători cu Ion Agarici,

proaspăt inginer care absolvise agronomia în Germania, nimeni altul decât

nepotul lui Ioan Costache Agarici, fost primar de Roman şi donator de

pământuri către Academia Română. Din acest mariaj vor rezulta cei trei

copii amintiţi mai sus: George, Costăchel şi Vasile Agarici, adică cei care

mai târziu vor fi consemnaţi în documentele vremii ca proprietari, cu

sintagma şi parafa Moşia „Fraţii Agarici, Călugăreni – Drăgeşti”.

Viorica Agarici a fost o fire energică, cu o prezenţă activă în viaţa

socială, predispusă oricând la fapte caritabile. Mai întâi, s-a evidenţiat prin

modul cum s-a îngrijit de o femeie neajutorată care – după un şoc tragic

suferit de familia ei – s-a îmbolnăvit psihic, devenind interdictă în a mai lua

vreo decizie. În speţă, este cazul Corinei Fundăcescu – sora vitregă a Mariei,

Smarandei şi a lui Ionel Corban, dar şi mătuşă de mamă a soţului ei –, care

se născuse în anul 1878. 71 Arhivele Naționale Iași, fond CCCXIV, doc. nr. 118. 72 Ioan Ungureanu, Comuna Dămienești de pe Siretul mijlociu, Onești, Editura Magic Print, 2011, p. 418-421. 73 Ibidem. 74 Nicolae Iorga, Oameni cari au fost, Galaţi, Editura Porto-Franco, 1997, vol. 3, p. 148.

174 Ioan Ungureanu

În seria gesturilor caritabile întreprinse de Viorica Agarici se înscrie şi

cel din 30 septembrie 1927, când – cernită de moartea soţului său – dona

500 lei Şcolii Primare „Costache Morţun” Nr. 2 din satul Drăgeşti pentru

unele reparaţii şi dotări75.

Dintre faptele sale meritorii una se înscrie între cele ce depăşesc orice

semnificaţie locală prin îndrăzneala şi curajul manifestat în faţa forţelor

răului, bucurându-se până în zilele noastre şi de un binemeritat ecou

internaţional. Fiind o persoană care nu s-a complăcut într-o viaţă ştearsă, de

anonimat, ci, dimpotrivă, în cea de a fi mereu prezentă acolo unde conştiinţa

îi cerea, în forfota vieţii obşteşti, Viorica Agarici şi-a asumat misiuni dintre

cele mai solicitante şi onorabile, precum aceea de preşedintă a Filialei

Roman a Societăţii Naţionale de Cruce Roşie, funcţie ce o va deţine un şir

lung de ani, inclusiv în timpul celui de al Doilea Război Mondial când, într-

o împrejurare de tristă amintire, s-a afirmat cu un curaj ieşit din comun,

asupra căruia ne oprim în cele ce urmează.

Pe o placă de marmură albă aplicată pe zidul dinspre peron al Staţiei

C.F.R. Roman este gravat următorul text:

VIORICA AGARICI (1886 – 1979)

Pe timpul războiului, la 3 iulie 1941, fiind preşedinta filialei de

Cruce Roşie-Roman, şi-a expus viaţa oprind „Trenul morţii”cu evrei

deportaţi spre lagărele de concentrare, astfel, salvând mii de vieţi.

Societatea culturală „ROMAN MUŞAT”.

75 Arhivele Naţionale Bacău, fond Şcoala Drăgeşti, dos. 49/1927, f. 23.

BĂNCILE POPULARE SĂTEŞTI DIN JUDEŢUL BACĂU

LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA

Cornelia Cucu

The popular village banks in Bacău County

at the beginning of the XXth

Century

Abstract

An important role in the economic and social development of Romania, at

the beginning of the XXth Century, had the popular village banks, which aimed to

improve the situation of the peasants through access to cheap loans, the removal of

the usury and the learning of the economy. Together with cultural circles, popular

libraries, adult schools and school gardens, all of them represent a component part of

S. Haret’s school policy, which aimed at raising the village through extra-curricular

activity of teachers. This study presents the beginnings of the cooperative movement

in Bacău, insisting on the role of teachers who, like apostles, through useful

advices, viable solutions and personal example, have removed the old mentalities

and formed a solid economic thinking in rural areas.

Keywords: popular village banks, S. Haret, cooperative movement, teachers,

Bacau County

Cuvinte cheie: bănci populare săteşti, S. Haret, mişcare cooperatistă, învăţători,

judeţul Bacău

Un rol important în dezvoltarea economică şi socială a României, la

începutul secolului al XX-lea, revine băncilor populare săteşti, ca instituţii

ale creditului cooperatist, care aveau ca scop îmbunătăţirea stării

gospodăriilor ţărăneşti prin acces la credite ieftine, înlăturarea cămătăriei şi

deprinderea sătenilor cu economia. Înfiinţate la îndemnul lui Spiru Haret,

considerat „ctitorul băncilor populare”, ele reprezintă o parte componentă a

mişcării haretiste contribuind, alături de cercurile culturale, şcolile de adulţi,

bibliotecile populare, şezătorile săteşti şi grădinile şcolare, la ridicarea

economică, morală şi culturală a comunităţilor rurale.

Legiferarea băncilor populare

Ideile cooperatiste au început să pătrundă în Țările Române după

Revoluția de la 1848, prin intermediul unor intelectuali instruiți în Occident

fiind adaptate, treptat, realităților unui spațiu în care relaţiile capitaliste se

176 Cornelia Cucu

dezvoltaseră destul de târziu. Primele forme de asociere și cooperare au

apărut în sistemul bancar şi urmăreau sprijinirea țăranilor împroprietăriți

prin reforma agrară de la 1864. Pentru obţinerea creditelor, necesare

achiziționării de unelte și animale, micii agricultori urmau să beneficieze de

sprijinul statului prin intermediul unor instituţii, precum Creditul Funciar

Rural (1873), Casele de Credit Agricol (1881) sau Creditul Agricol (1892),

care, însă, s-au dovedit ineficiente întrucât favorizau marea proprietate iar

sumele alocate micilor gospodării ţărăneşti erau insuficiente. În consecinţă,

s-a născut ideea înfiinţării unor cooperative de credit, numite bănci

populare, cu capital depus de membrii acestora, împrumuturile urmând a fi

acordate în funcţie de nevoi1. După ce, în 1899, guvernul D.A. Sturdza a

admis ideea sprijinirii acestor instituţii de credit, iniţiativa constituirii lor a

fost preluată de învăţătorii şi preoţii satelor româneşti mobilizaţi de S. Haret,

ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice2.

Primele bănci populare, constituite în perioada de pionierat a mişcării

cooperatiste româneşti (1891-1902), au funcţionat fără o bază juridică

legală, doar pe baza unui statut improvizat („contract autentic”) semnat de

membrii consiliului de administraţie. Avântul mişcării cooperatiste şi

nevoile micii ţărănimi au impus, însă, reglementarea legală a băncilor

populare pe baza Legii asupra băncilor populare săteşti şi a Casei lor

centrale, din 28 martie 1903, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 288, din

29 martie 1903, care prin modificările ulterioare (1904, 1905, 1906 şi 1910)

îşi extindea aria asupra tuturor formelor de asociere cooperatistă3. Odată cu

legiferarea, istoria acestor instituţii de credit intră într-o nouă etapă, aceea de

extindere, dezvoltare şi consolidare, activitatea lor reprezentând singura

soluţie viabilă pentru satisfacerea nevoilor de credit ale populaţiei rurale.

Considerate societăţi cooperative de credit, băncile populare săteşti

erau socotite „societăţi comerciale cu personalitate juridică” supuse

prevederilor codului comercial. Potrivit legii, documentaţia necesară pentru

înfiinţarea unei bănci populare era alcătuită din actul constitutiv şi statutul

societăţii, ambele „autentificate de judecătoria de pace fără nici o taxă de

1 Punctul de plecare pentru băncile populare româneşti a fost sistemul de cooperaţie

„Raiffeisen” apărut în Germania, la mijlocul sec. al XIX-lea, unde F.W. Raiffeisen, un

primar prusac, a înfiinţat primele bănci cooperatiste pentru a-i ajuta pe micii producători. 2 Învăţătorul Gh. Dumitrescu-Bumbeşti a fost desemnat, de S. Haret, să propage, în cadrul

cercurilor culturale, ideea de întovărășire economică (1898) şi să înființeze bănci populare

în întreaga țară (1901); în 1903 existau peste 1.100 bănci populare săteşti. 3 C. Hamangiu, Codul general al României, Ediţiunea a II-a, vol. III, Legi uzuale,

Bucureşti, Editura Librăriei Alcalay, p. 2671-2679.

Băncile populare săteşti din judeţul Bacău la începutul secolului al XX-lea 177

înregistrare sau timbru”. Statutul trebuia să cuprindă următoarele aspecte:

numele societăţii, localitatea, modul de constituire şi păstrare a capitalului şi

a fondului de rezervă, mărimea părţilor sociale ale membrilor, condiţiile de

intrare/ retragere/ excludere din societate, operaţiunile efectuate, modul

împărţirii beneficiilor, administrarea şi lichidarea societăţii etc.

Instituţiile care aveau un capital sub 20.000 lei erau scutite de plata

patentei, dacă respectau următoarele principii: a. răspunderea nelimitată şi

solidară a membrilor; b. cel puţin 50% din beneficii să fie transformate în

fond de rezervă; c. gratuitatea administraţiei cu excepţia contabilului.

Împrumuturile acordate de băncile populare săteşti puteau fi doar de

natură comercială. Atunci când nu erau respectate condiţiile contractuale,

băncile puteau apela la instanţele de judecată pentru recuperarea banilor:

împrumuturile sub 20 lei erau rezolvate la judecătoria comunală iar cele

între 20-1.000 lei la judecătoria de pace. Conform Regulamentului pentru

aplicarea Legii băncilor populare săteşti în privinţa urmăririi creanţelor

lor, din 11 august 1904, executarea debitorilor se realiza atunci când datoria

era constatată printr-o hotărâre judecătorească şi dacă în termen de 10 zile,

de la predarea somaţiei, debitorul nu plătea suma datorată. În acest caz, se

„proceda la sechestrarea averii mişcătoare a debitorului, până la concurenţa

sumei dorite”, vânzarea bunurilor şi recuperarea prejudiciului realizându-se

prin licitaţie publică, la 15 zile după sechestru4.

Băncile populare erau supuse controlului Casei Centrale a Băncilor

Populare şi Cooperativelor Săteşti, constituită în 1906, care „avea rolul de a le

ajuta şi supraveghea administrarea”. Pentru ca o bancă populară sătească să

poată lucra cu aceasta trebuia să îndeplinească următoarele condiţii: a) membrii

să fie doar locuitori din comuna de reşedinţă a băncii sau cel mult încă o

comună limitrofă – în caz excepţional, din mai multe comune; b) acorda

împrumuturi doar locuitorilor din comunele din care erau recrutaţi membrii;

c) dobânda împrumuturilor acordate trebuia să respecte limitele fixate de

Casa Centrală de 10%; d) administraţia gratuită pentru băncile cu un capital

mai mic de 10.000 lei, cu excepţia unui contabil remunerat; pentru cele cu

un capital mai mare, cheltuielile nu puteau depăşi 15% din beneficiu; e)

răspunderea solidară a consiliului de administraţie „pentru pagubele produse

din rea credinţă sau neglijenţă”; f) constituirea unui fond de rezervă destinat

acoperirii eventualelor pierderi ale băncii. În cazul unor nereguli, Casa

Centrală avea dreptul „să îndepărteze administratorii abuzivi şi să asigure

averea societăţii” până la desemnarea noii conduceri.

4 Ibidem, p. 3159-3162.

178 Cornelia Cucu

Pe lângă activitatea de supraveghere a băncilor, Casa Centrală avea

obligaţia de a sprijini înfiinţarea lor prin acordarea capitalului necesar

„acolo unde nu se putea realiza din mize sau donaţii”. Principiul folosit fiind

acela al „răspunderii solidare şi nelimitate a membrilor societăţii”, avansarea

capitalului era condiţionată de existenţa a cel puţin 20 de agricultori

gospodari, cu „destulă avere mobilă şi imobilă”, spre a înlătura orice risc

pentru suma avansată care urma a fi restituită din fondul de rezervă,

constituit din beneficiile băncii, sau din capitalul social.

Prin legiferarea băncilor populare săteşti s-au pus bazele unui sistem

modern, şi eficient, de creditare a comunităţilor rurale cu efecte benefice

asupra economiei româneşti. Chiar dacă operau cu mijloace modeste, aceste

instituţii au satisfăcut necesităţile de credit ale gospodăriilor ţărăneşti, au

înlăturat specula cămătarilor, au dezvoltat gândirea economică a sătenilor

contribuind, în acelaşi timp, la progresul agriculturii şi comerţului.

Băncile populare săteşti din judeţul Bacău

a. Înfiinţarea băncilor populare. Preocupări privind înfiinţarea unor

cooperative de credit, în judeţul Bacău, întâlnim în ultimul deceniu al secolului al

XIX-lea, când sunt menţionate şase „societăţi de economii, depuneri şi

împrumuturi fondate prin cotizaţiuni lunare”. Prima bancă populară este

„Societatea Corpului Didactic”, constituită în 1895 în oraşul Bacău, din iniţiativa

institutorilor N. Bibiri, I. Chirvăsuţă, I. Grigoriu, D. Broşteanu şi a învăţătorilor

din judeţ, cu un capital iniţial de 206 lei şi 74 membri fondatori. Respectiva

asociaţie a reprezentat punctul de plecare pentru primele cinci bănci

populare săteşti: „Tazlăul” – Moineşti (1896), „Goanţa” – Comăneşti

(1897), „Oituzul” – Bogdăneşti (1898), „Uzul” – Dărmăneşti (1898) şi

„Caşinul” – Caşin (1899)5.

Începutul secolului al XX-lea marchează un pas important în evoluţia

acestor instituţii, până la adoptarea Legii asupra băncilor populare săteşti,

din 1903, înfiinţându-se încă 35 de bănci în mediul rural băcăuan: 1900 – 3

(Buhoci, Mărgineni, Dofteana); 1901 – 9 (Brusturoasa, Cleja, Oneşti, Podu

Turcului, Răcăciuni, Sascut, Scurta, Tescani, Valea Seacă); 1902 – 23

(Agăş, Bâlca, Bogdăneşti-Traian, Băhnăşeni, Bereşti, Băseşti, Bogdana,

Iteşti, Dămieneşti, Filipeni, Găiceana, Gârleni, Luizi Călugăra, Onceşti,

Orbeni, Parava, Plopana, Racova, Răcătau, Solonţ, Săuceşti, Tamaşi, Valea

Rea)6. De menţionat că, în 1901, judeţul Bacău s-a situat între judeţele

5 „Anuarul băncilor populare din România pe anul 1902”, Ploieşti, 1902, p. 30-50. 6 Ibidem, p. 30 -50, 335-356, 361, 414-417, 434,


fruntaşe în mişcare cooperatistă de credit: locul II – capital acumulat (242.510

lei), locul IV – număr de bănci (15), locul V – total membri (1.049)7.

Pe baza datelor deţinute, în stadiul actual al cercetării, putem

concluziona că anul 1902 reprezintă un reper pentru evoluţia acestor

instituţii, la nivelul judeţului Bacău8, când funcţionau 41 de bănci cu 2.806

membri şi un capital de 294.417 lei9:

Număr de membri Capitalul depus

*Sub 50 membri: Onceşti - 15, Valea Rea -

21, Tamaşi - 25, Bogdana - 27, Băseşti - 28,

Bâlca - 28, Racova - 31, Mărgineni - 32,

Răcătău - 33, Gârleni - 35, Valea Seacă -

39, Săuceşti - 41, Brusturoasa - 42, Caşin -

42, Răcăciuni - 43, Agăş - 47, Bogdăneşti -

47, Parava - 47, Solonţ - 47, Iteşti - 48;

*Între 50-100 membri: Băhnăşeni - 50,

Oneşti - 50, L. Călugăra - 52, Orbeni - 53,

Dămieneşti - 56, Scurta - 64, Filipeni - 65,

Plopana - 67, Buhoci - 75, Bereşti - 75,

S.C.D. - 79, Găiceana - 82, Bogdăneşti - 87,

Moineşti - 98;

*Peste 100 membri: Tescani - 104,

Comăneşti - 130, Dofteana - 132, Cleja -

140, P. Turcului - 141, Sascut - 168,

Dărmăneşti - 320.

*Sub 1.500 lei: Tamaşi - 27, Onceşti - 39,

Dămieneşti - 112, Răcătău - 209, Parava -

279, V. Rea - 483, Săuceşti - 520, L.

Călugăra - 596, V. Seacă - 601, Orbeni -

717, Răcăciuni - 862, Mărgineni - 881,

Bogdana - 942, Plopana - 967, Găiceana -

1.000, Bâlca-1.091, Băseşti-1.142, Filipeni -

1.198, Gârleni- 1.213, Solonţ - 1.276, Scurta

- 1.437, Bogdăneşti - 1.461, Iteşti - 1.498;

*Peste 1.500 lei: Agăş - 1.510, Racova -

1.539, Băhnăşeni - 3.860, Bereşti - 4.218,

Brusturoasa - 4.525, Oneşti - 4.652, Cleja -

4.674, Buhoci- 4.862, P. Turcului - 5.756,

Tescani- 7.131, S.C.D. - 7.950, Sascut -

10.731, Caşin - 21.708, Bogdăneşti -

23.534, Moineşti-24.968, Dofteana - 26.167,

Comăneşti - 27.000, Dărmăneşti - 91.081.

Total: 41 bănci cu 2.806 membri (20 - 718

membri, 14 - 953 membri, 7- 1.135 membri)

Total: 41 bănci cu un capital de 294.417 lei

(23 - 18.551 lei, 18 - 275.866 lei)

Pe lângă băncile menţionate în „Anuarul băncilor populare din

România pe anul 1902”, documentele păstrate atestă existenţa unor

asemenea aşezăminte economice şi în alte localităţi ale judeţului, precum:

Coţofăneşti10

, Cucuieţi11

, Fântânele12

, Asău şi Tg. Trotuş13

. Amploarea pe

care o luase mişcarea cooperatistă la nivel naţional depăşea statisticile

7 Ibidem, p. 292, 293. 8 Acest studiu include şi localităţile băcăuane care, la vremea respectivă, făceau parte din

judeţele Putna, Roman, Tecuci şi Tutova: Bâlca, Coţofăneşti, Mândrişca, Orbeni, Parava,

Scurta, Sascut, Valea Seacă (Putna), Dămieneşti, Roşiori (Roman), Burdusaci, Coloneşti,

Găiceana, Onceşti, Podu Turcului (Tecuci), Căbeşti şi Plopana (Tutova). 9 „Anuarul…1902”, p. 30-50, 335-356, 361, 414-417, 434. 10 Arhivele Naţionale Bacău, fond Şcoala Generală Coţofăneşti, d. 1/1899, f. 121. 11 Idem, fond Şcoala Generală Cucuieţi, d. 1/1902, f. 41. 12 Idem, fond Şcoala Generală Racova, d. 1/1902, f. 5, 12. 13 Idem, fond Prefectura Bacău, d. 20/1925, f. 67-68.

180 Cornelia Cucu

vremii, realitate remarcată şi de S. Haret: „Societăţile economice răspund la

toate trebuinţele şi dovadă este ardoarea cu care sătenii le îmbrăţişează. În

fiecare zi se înfiinţează noi societăţi. Numărul lor creşte aşa de repede, încât,

datele statistice dintr-o lună nu mai sunt exacte luna următoare”14

.

Un moment important în evoluţia acestor instituţii îl reprezintă

adoptarea Legii asupra băncilor populare săteşti şi a Casei lor centrale, din

28 martie 1903, care reglementa înfiinţarea şi funcţionarea cooperativelor de

credit. Exprimându-şi convingerea că „viitorul băncilor populare era

asigurat iar învăţătorii vor şti să urmărească şi mai departe opera începută

aşa de bine de dânşii”, în aprilie 1903, S. Haret se adresa dascălilor din

mediul rural subliniind importanţa respectivului act normativ: „Legea asupra

băncilor populare este bună din toate punctele de vedere şi va ajuta cu

putere la întărirea acestora şi la asigurarea banilor contra oricărei pagube”.

Acest lucru urma să se realizeze prin constituirea Casei Centrale care avea

următoarea menire: a. să sprijine cu capital înfiinţarea băncilor în satele

sărace spre a-i scăpa pe ţărani de cămătărie („cămătarii care despuiau pe

ţărani, luându-le dobândă de 300% pe an, vor trebuie să se ducă în lume şi

astfel cămătăria se va stinge iar ţăranii se vor îmbogăţi”); b. să asigure

controlul asupra acestor instituţii „priveghind administrarea corectă a

banilor sătenilor”; c. să oblige băncile să-şi constituie un fond de rezervă,

necesar pentru acoperirea eventualelor pagube, evitând, astfel, „ruinarea şi

închiderea băncii care ar fi o mare nenorocire pentru sat”15

.

Întrucât multe bănci populare băcăuane îşi începuseră activitatea

înainte de adoptarea acestei legi şi pentru a nu ajunge „răspunzători morali

pentru distrugerea capitalului, ruinarea băncii şi pierderea încrederii

sătenilor”, dascălii se vor conforma, cu promptitudine, Circularei către

învăţătorii din ţară, din decembrie 1903, prin care S. Haret solicita trecerea

cooperativelor de credit „din starea de provizorat în cea legală întrucât statul

nu putea garanta averea unei bănci până când ea nu se supunea legii”16

.

Adoptarea Legii asupra băncilor populare săteşti a impulsionat

mişcarea cooperatistă din judeţul Bacău, documentele menţionând 61 de noi

bănci înfiinţate între anii 1903-1914: 1903 – 10 (Berbinceni, Blăgeşti,

Burdusaci, Coloneşti, Letea Nouă, Letea Veche, Nadişa, Parincea, Secuieni,

Traian); 1904 – 16 (Ardeoani, Bucşeşti, Căbeşti, Comăneşti, Gârleni,

Grigoreni, Grozeşti, Hârja, Lecca, Luncani, Obârşia, Poduri, Prăjeşti,

14 S. Haret, Un raport către M. S. Regele, în „Albina”, anul V, nr. 17/27 ian. 1902, p. 448. 15 Idem, Rostul băncilor populare săteşti, în „Albina”, anul VI, nr. 31/4 mai 1903, p. 807. 16 Arhivele Naţionale Bacău, fond Şcoala Generală Nr. 1 Blăgeşti, d. 1/1903, f. 56.


Scorţeni, Şerbeşti, Văsieşti); 1905 – 6 (Berzunţi, Enăcheşti, Lucăceşti,

Mănăstirea Caşin, Mândrişca, Valea Seacă); 1906 - 2 (Căiuţi, Helegiu);

1907 – 5 (Luizi Călugăra, Măgireşti, Obârşia, Râpile, Valea Rea); 1908 – 7

(Bârsăneşti, Bogdana, Boteşti, Călugăra, Faraoani, Helegiu, Roşiori); 1909

– 6 (Brătila, Comăneşti, Gropile, Horgeşti, Jevreni, Pânceşti); 1910 – 3

(Agăş, Dărmăneşti, Filipeni); 1911 – 3 (Bogdana, Odobeşti, Tg. Trotuş);

1912 – 1 (Parincea); 1914 – 2 (Băseşti, Mărgineni)17

.

Dacă în majoritatea comunelor a existat o singură bancă, întâlnim şi

localităţi unde au funcţionat două-trei asemenea instituţii: Agăş („Cărunta” –

1902, „Beleglet” – 1910), Băseşti („Bourul” – 1902, „Ajutorul” – 1914),

Dărmăneşti („Uzul” – 1898, „Adormirea Maicii Domnului” – 1910), Filipeni

(„Dunavăţul” – 1902, „Frunteşti” – 1910), Helegiu („Măgura” – 1906, „Sf.

Nicolae” – 1908), Luizi Călugăra („Furnica – 1902, „Albina” – 1907) Obârşia

(„Obârşia” – 1904, „Vornicul Oţel” – 1907), Parincea („Viitorul” – 1903,

„Bogdan Vodă” – 1912), Secuieni („Frăţia” – 1903, „Zimbru” – 1903), Tg.

Trotuş („Plăieşul” – 1902, „Izvorul” – 1911), Bogdana („Înfrăţirea” – 1902,

„Bogdana” – 1908, „Negoieşti” – 1911), Comăneşti („Goanţa” – 1897,

„Principele Nicolae” – 1904, „Sf. Neculai” – 1909).

b. Activitatea băncilor populare. Deşi au funcţionat numeroase

bănci săteşti, deţinem date concludente doar pentru cele din Bogdăneşti,

Caşin, Buhoci, Valea Seacă, Tescani şi Găiceana.

Banca Populară „Oituzul” din Bogdăneşti s-a constituit, la 1 ianuarie 1898,

ca „o societate economică, culturală şi filantropică”, cu 36 membri şi 268 lei

capital, din iniţiativa învăţătorilor N. Matei şi C.V. Vasiliu. Având deviza

„Muncă raţională şi economie, onestitate şi datorie”, scopul acesteia, potrivit

Statutului, era: a. strângerea legăturilor între ţărani; b. ocrotirea intereselor

naţionale, patriotice şi economice; c. orientarea săteanului spre activităţi

practice prin dezvoltarea gustului pentru industrie şi comerţ; d. ajutor

mutual; e. propăşirea materială, morală şi intelectuală a săteanului. Atingerea

acestor obiective a fost posibilă prin: 1. conferinţe, ore de lectură, cursuri de

adulţi etc.; 2. orientarea copiilor spre meserii şi comerţ; 3. acordarea de

ajutoare materiale „în împrejurări grave”; 4. capitalizarea şi fructificarea

depunerilor făcute de săteni. Dacă scopul economic s-a realizat „prin

capitalizarea şi fructificarea cotizaţiilor şi depunerilor”, cel cultural şi

filantropic a fost atins datorită constituirii unui fond (din serbări, baluri,

loterii, donaţii etc.) folosit pentru: 1. ajutoare materiale; 2. sprijinirea la

învăţătură a cinci copii săraci; 3. organizarea de „expoziţiuni cu produsele

17 Idem, fond Prefectura Bacău, d. 20/1925, f. 67-68.

182 Cornelia Cucu

ţăranului acordând premii celor meritorii”18

. De menţionat că, respectiva

bancă a înfiinţat şcoala de adulţi din localitate, care îşi începea activitatea,

pe 15 ianuarie 1899, cu 120 de cursanţi, mulţi fiind membri ai băncii,

„cărora li s-au dat cunoştinţe referitoare la strictele necesităţi de care se

loveşte un gospodar de ţară”19

. Datorită bunei organizări, banca a progresat

rapid ajungând, în 1902, la 87 de membri şi un capial de 23.534 lei20

.

Având locuri arabile insuficiente pentru asigurarea existenţei, ţăranii

din Caşin se vor orienta spre alte activităţi, precum cărăuşia şi comerţul,

procurându-şi capitalul necesar cu dobânzi foarte mari. În aceste condiţii,

din iniţiativa învăţătorilor N. Pâslaru, I. Mânecuţă şi Gh. Zernescu, s-a

înfiinţat Banca Populară „Caşinul”, pe 5 februarie 1899, cu 20 de membri şi

un capital de 1.000 lei. Neîntâmpinând nici un obstacol si dispunând de un

personal specializat „banca a prins rădacini” ajungând, în 1912, la 86

membri şi un capital de 52.400 lei, fiind privită cu multă încredere de săteni

(„totdeauna a fost spre folosul acestora, mai ales în timpuri de criză,

înlesnindu-le banii care le-au salvat situaţia”)21

. Spre exemplificare, vom

folosi raportul înaintat revizoratului şcolar în anul 190422

:

Anul Membri Capitalul Împrumuturi Dobânda

practicată Număr Sumă

1899 33 6.523 lei 87 7.357 lei 12%

1900 32 9.179 lei 44 2.005 lei 12%

1901 39 13.718 lei 85 9.593 lei 12%

1902 50 16.906 lei 118 12.502 lei 12%

1903 37 17.828 lei 11 923 lei 12%

1904 37 17.850 lei 218 17.824 lei 12%

O evoluţie similară a avut şi Banca Populară „Prevederea” din Buhoci

înfiinţată, la 1 septembrie 1900, „pe garanţia morală şi materială” a

învăţătorului Gh. Toderiţă. Datorită implicării dascălului, care „lucra

dimineaţa, seara, sărbătorile şi vacanţele”, precum şi a personalului

specializat, pregătit „ca să asigure viitorul băncii”, cooperativa de credit a

devenit tot mai puternică fiind „un viu şi puternic exemplu pentru săteni

spre cumpătare şi agoniseală dar şi pentru elevii şcoalei care îşi depuneau

18 O societate ţărănească, în „Albina”, anul I, nr. 46/16 august 1898, p. 1462. 19 Arhivele Naţionale Bacău, fond Şcoala Generală Bogdăneşti, d. 1/ 1899, f. 6-7. 20 „Anuarul…1902”, p. 30 -50. 21 Arhivele Naţionale Bacău, fond Şcoala Generală Caşin, d. 1/ 1911, f. 112, 142. 22 Idem, d. 1/ 1903, f. 59, 61, 70-71.


economiile aici”23

. Dacă la înfiinţare, în 1900, instituţia avea 11 membri şi

un capital de 100 lei, în 1916 capitalul acumulat era de 65.000 lei, iar

numărul membrilor de 12324

. Pentru a vedea rigoarea cu care era ţinută

contabilitatea băncii, prezentăm bugetul de venituri şi cheltuieli pe 190625

:

Venituri Cheltuieli

30 % din dobânzi 540,00 lei Abonamente la reviste 10,30 lei

30% din amenzi 30,00 lei Cheltuieli generale 39,70 lei

Taxa de înscriere 100,00 lei Cheltuieli extraordinare 70,00 lei

Din cheltuieli generale 20,00 lei Diurna pentru controlul amanetelor 96,00 lei

- - Salarii - preşedinte, casier, contabil 414,00 lei

- - Ajutoare pentru vitele moarte 60,00 lei

Total 690,00 lei Total 690,00 lei

La Valea Seacă, prin străduinţa învăţătorului M. Balaban, pe 29

octombrie 1900, s-au pus bazele Băncii „Emanciparea”, înfiinţarea ei fiind

precedată de cinci întruniri „unde sătenii au primit sfaturile cuvenite privind

modul de organizare şi funcţionare a acesteia”. Fiind o societate cu caracter

economic şi filantropic, banca avea ca obiectiv îmbunătăţirea stării

săteanului prin: 1. deprinderea de a face economii; 2. practicarea unor

dobânzi anuale avantajoase (6-10%); 3. ajutorarea celor nevoiaşi26

.

Instituţia, care deservea localităţile Valea Seacă, Mândrişca şi Cucova, a

început să funcţioneze pe 19 ianuarie 1901, cu 16 membri şi un capital de 52

lei, evoluţia acesteia fiind următoarea27

:

Anul Membri Capitalul Anul Membri Capitalul

1902 35 675 lei 1906 56 3.814 lei

1903 66 1.618 lei 1909 178 8.253 lei

1904 71 1.848 lei 1914 - 24.000 lei

1905 77 2.223 lei 1916 289 30.000 lei

Cea mai mare bancă sătească băcăuană, din perioada studiată, a fost

Banca Populară „Frăţia” din Tescani, întemeiată pe 9 decembrie 1901, la

îndemnul învăţătorului Gh. Costică, în cadrul sedinţei publice a cercului

cultural unde „a fost dezbătut şi aprobat Statutul, dându-se lămuririle

23 Idem, fond Şcoala Generală Buhoci, d. 1/ 1910, f. 67. 24 Idem, d. 1/ 1915, f. 57. 25 Idem, d. 1/ 1905, f. 23-24, 55. 26 Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Valea Seacă, d. 1/ 1901, f. 1, 8, 14-16, 31. 27 Idem, d. 1/1905, f. 27, 78, 82; d. 1/1908, f. 125; d. 1/ 1915, f. 78.

184 Cornelia Cucu

cuvenite fiecărui articol, luând şi exemple practice pentru a scoate în

evidenţă folosinţa şi scopul de economie şi beneficiu al respectivei

instituţii”. Banca a început să funcţioneze la 1 ianuarie 1902, cu 35 membri

şi un capital de 278 lei28

, progresând rapid conform bilanţului trimis

Ministerului Instrucţiunii, pe 1 septembrie 1902, spre a fi publicat în

„Anuarul băncilor populare”29

:

Încasări Ieşiri

Cotizaţii lunare 3.850,00 lei Efecte de încasat 6.603,45 lei

Depuneri spre fructificare 2.507,00 lei Retraşi din cotizaţiuni 52,00 lei

Taxă de înscriere 208,00 lei Retraşi din depuneri 210,00 lei

Amenzi 20,72 lei Retraşi din dobândă 3,10 lei

Procente 489,20 lei Cheltuieli generale 173,90 lei

Alte venituri 56,00 lei Retribuţia casierului 58,70 lei

- - Numerar în casă 29,77 lei

Total 7.130,92 lei Total 7.130,92 lei

Consiliul de Administraţie, constituit la înfiinţarea băncii, era format

din: Alice Rosetti Tescanu (proprietară) – preşedinte de onoare, C. Ionescu

(funcţionar) – preşedinte activ, T. Zota (preot) – vicepreşedinte, Gh. Costică

(învăţător) – casier, I. Cordonescu (funcţionar) – secretar, G. Belciu, V. Cobuz

(agricultori) şi I. Grigoriu (comerciant) – membri. Sfinţii Împăraţi

Constantin şi Elena erau consideraţi patronii băncii, iar ziua de 21 mai era

sărbătorită, anual, ca hram al instituţiei.

Iniţial, sediul băncii a fost în localul primăriei, apoi în cancelaria şcolii

iar din 1905 a beneficiat de local propriu. Cooperativa de credit, care

deservea „locuitorii din Tescani şi cinci sate învecinate”, deţinea, în 1908, 5

acţiuni la Casa Rurală, în valoare de 2.500 lei30

, fiind considerată, în 1911,

cea mai mare bancă sătească din judeţ. Ascensiunea acesteia s-a datorat, în

primul rând, administrării corecte şi conştiincioase, învăţătorul Gh. Costică

„muncind din răsputeri pentru a edifica pe o temelie solidă această instituţie

dobândind, astfel, încrederea locuitorilor, aprecierea autorităţii şcolare şi

servind ca model comunelor din împrejurimi”. Documentele păstrate ne

permit să reconstituim evoluţia băncii din Tescani (număr de membri,

capital acumulat) pe o perioadă îndelungată, 1902-191431

:

28 Arhivele Naţionale Bacău, fond Şcoala Generală Tescani, d. 1/ 1901, f. 44, 51-52. 29„Anuarul…1902”, p. 47. 30 Arhivele Naţionale Bacău, fond Şcoala Generală Tescani, d. 1/ 1908, f. 17-24. 31 Idem, d. 7/1893, f. 32, 35, 36, 42, 43, 47.


Anul Membri Capitalul Anul Membri Capitalul

1902 104 7.131 lei 1909 1.036 300.000 lei

1903 186 22.000 lei 1910 1.689 307.053 lei

1907 800 123.000 lei 1911 - 500.000 lei

1908 830 217.000 lei 1914 - 700.200 lei

De menţionat că, pentru „a dezvolta la copii spiritul de economie şi

ajutor reciproc”, exemplul băncii populare a fost preluat şi de elevii şcolii

din Tescani care au pus bazele unei instituţii similare, Banca Şcolară

„Furnica”. Aceasta era condusă de un consiliu al elevilor, sub supravegherea

învăţătorului, banii încasaţi fiind depuşi la Banca Populară „Frăţia”.

Dobânzile nu se restituiau, constituind profitul băncii, care era folosit

„pentru întrajutoarea elevilor, procurarea de manuale şcolare şi sprijinirea

şcoalei la diferite trebuinţe”. În 1912, banca avea un capital de 141 lei şi 52

membri32

.

Din intiaţiva ardeleanului E. Brote33

şi a învăţătorului M. Costin, pe 1

aprilie 1902, şi-a început activitatea Banca Populară „Găiceana”, din

comuna Găiceana, cu 50 de membri şi un capital de 900 lei. Potrivit

Statutului, instituţia era înfiinţată pentru o perioadă de 10 ani (1 aprilie

1902-31 martie 1912), cu posibilitatea prelungirii activităţii prin votul

adunării generale, şi avea ca scop „formarea unui capital, prin cotizaţiuni

lunare, pentru împrumutarea membrilor societăţii”. La început, banca „a

mers greu şi şchiopătând întrucât sătenii erau săraci, neavând economii pe

care să le depună, şi nu erau pregătiţi pentru a organiza şi conduce, în

folosul lor, o asemenea instituţie”, însă, cu trecerea anilor, „a luat un avânt

neaşteptat” ajungând, în 1908, la un capital de 37.560 lei şi 126 membri (96

plugari, 19 proprietari, 5 comercianţi, 4 meseriaşi, 1 preot, 1 învăţător). De

menţionat că Băncii Populare „Găiceana” îi revine meritul de a fi înfiinţat

prima bancă populară federală din România – Banca Federală „Concordia”,

pe 8 iulie 1907, alcătuită din 9 bănci sărace din zonă, cu un capital iniţial de

4.500 lei (câte 500 lei de fiecare bancă) care în trei luni a ajuns la 46.815 lei,

din care Banca „Găiceana” deţinea peste 25.000 lei. Federala beneficia de

personalitate juridică fiind administrată de consiliul federal, format din

reprezentanţii băncilor, şi adunarea generală, alcătuită din toate consiliile de

32 Idem, d. 2/1912, f. 23, 30. 33 https://ro.wikipedia.org. E. Brote (1850-1912) – agronom, publicist şi politician român,

fruntaş al mişcării româneşti din Transilvania, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, este unul

dintre semnatarii Memorandumului din 1892. Se refugiază în Vechiul Regat, în perioada

1898-1908 fiind administratorul moşiei lui D. A. Sturdza de la Găiceana.

https://ro.wikipedia.org/

186 Cornelia Cucu

administraţie, funcţia de preşedinte fiind îndeplinită de E. Brote. Întrucât

„întemeierea federalelor era o necesitate căci, izolate, băncile ţărăneşti erau

prea slabe pentru a fi eficiente”, initiaţiva a fost preluată şi de alte localităţi

din ţară: 1907 – Topoloveni, jud. Muscel (azi Argeş), 1908 – Dumbrăveni,

jud. Botoşani (azi Suceava), 1908 – Piatra, jud. Romanaţi (azi Olt)34

.

Înfiinţarea băncilor federale, începând cu anul 1907, era impusă de

intrarea băncilor populare sub tutela statului, prin intermediul Casei Centrale

unde acesta deţinea 50% din capital, situaţie care anula ideea de cooperare şi

întrajutorare. Considerate ca expresie a autonomiei mişcării cooperatiste,

federalele urmau să asigure „concentrarea şi redistribuirea capitalului din

cooperativele de credit reprezentând, totodată, organul superior de control al

acestora”. Necesitatea constituirii unei federale, la nivelul judeţului Bacău, a

devenit realitate, la 16 aprilie 1916, prin înfiinţarea Federalei Băncilor

Populare şi Cooperativelor Săteşti „Trotuşul” care reunea 36 bănci populare

cu un capital social de 48.500 lei şi avea ca obiectiv, potrivit legislaţiei în

vigoare, promovarea intereselor acestora, asigurarea creditelor necesare şi

înlesnirea operaţiunilor. Banca Federală „Trotuşul” avea local propriu, situat

în str. General Averescu nr. 23, conducerea fiind asigurată de preotul Al. Vasiliu

(preşedinte) şi Toma Teodorescu (director)35

.

Analizând activitatea băncilor săteşti băcăuane observăm că nivelul

lor de dezvoltare a variat în funcţie de puterea economică a locuitorilor: a. în

comunele înstărite activa, de regulă, o singură bancă puternică ca număr de

membri şi capital; b. în zonele sărace o singură bancă asigura creditele

necesare mai multor sate. Pentru a veni în sprijinul sătenilor, cooperativele

de credit practicau dobânzi avantajoase atât la depuneri (5-10%), cât şi la

împrumuturi (10% pentru membri; 18% pentru nemembri). În privinţa

creditelor acordate, acestea au variat între 10-2.000 lei în funcţie de capitalul

băncii, suma depusă de solicitant şi destinaţia împrumutului (cumpărare de

vite, unelte, seminţe, construire de locuinţe, cumpărare sau arendare de

pământ etc.). În funcţie de beneficiul acumulat, unele bănci (Bogdăneşti,

Buhoci, Caşin, Comăneşti, Dărmăneşti, Dofteana) au acordat şi dividende

anuale, procentul acestora oscilând între 10-15%.

Băncile săteşti băcăuane s-au implicat şi în acţiuni filantropice,

fondurile necesare fiind constituite prin mijloace diverse – serbări, baluri,

34 L. Boia, Eugen Brote (1850-1912), Bucureşti, Editura Litera, 1974, p. 149-150. 35 Gr. Grigorovici, Bacăul din trecut şi de azi, Tipografia Primăriei Municipiului Bacău,

1933, p. 126. Pentru detalii: A. Oanea, Federala „Trotuşul” Bacău – prezentare de fond, în

„Acta Bacoviensia”, VIII, Oneşti, Editura „Magic Print”, 2013, p. 503-516.


liste de subscripţie, donaţii etc. Astfel, în multe localităţi (Berbinceni,

Blăgeşti, Bogdăneşti, Buhoci, Caşin, Găiceana, Răcăciuni etc.) elevii săraci

au fost ajutaţi cu îmbrăcăminte, încălţăminte, manuale şi rechizite şcolare iar

unităţile de învăţământ au fost dotate cu materialele necesare. Banca

„Frăţia” din Tescani a donat „200 lei unui sătean căruia un incendiu i-a

distrus întreaga agoniseală şi 550 lei la cinci biserici din zonă”36

, în 1908,

iar în 1913 „a instalat o baie populară în noul local al instituţiei” 37

. Banca

din Berzunţi, „dând dovadă de patriotism”, a sprijinit dotarea flotei naţionale

cu 225 de lei, în 1913, şi ridicarea unei statui în memoria lui S. Haret cu 25

de lei, în 191438

. De asemenea, aceste instituţii au încurajat dezvoltarea

industriei casnice locale (cultivarea plantelor textile, dezvoltarea

sericiculturii) şi au asigurat aprovizionarea sătenilor cu cereale în perioade

de criză (seceta din 1903-1904, Primul Război Mondial).

Mişcarea cooperatistă din judeţul Bacău a întâmpinat numeroase

obstacole, mai ales în faza de început, precum: atitudinea ostilă a factorilor

de influenţă din localitate (primari, cămătari etc.), prezenţa populaţiei

străine, posibilităţile economice precare ale ţăranilor şi starea de ignoranţă a

acestora. În privinţa atitudinii sătenilor, aceasta a variat de la indiferenţă şi

neîncredere (Bâlca, Bogdăneşti, Buhoci, Oneşti, Scurta etc.) la entuziasm,

acceptare şi încredere în viitorul acestora (Caşin, Dofteana, Dărmăneşti,

Sascut, Valea Seacă, Podu Turcului, Tescani etc.). Convingerea sătenilor că

aceste instituţii reprezentau modalitatea cea mai sigură de emancipare

rezultă, în primul rând, din „multele foloase aduse”: creşterea numărului de

vite, cumpărarea de pământ, construirea de case, dotarea şcolilor, ajutorarea

celor săraci, aprovizionarea cu cereale şi alte mărfuri la preţuri mici etc. În

acelaşi timp, influenţa binefăcătoare a băncilor a determinat reducerea

„numărului împrumutaţilor aiurea cu dobânzi mari”, a contribuit la

dezvoltarea spiritului de economie manifestat, între altele, prin „depopularea

cârciumelor”, precum şi la schimbarea mentalităţii cămătarilor care, treptat,

au devenit membri ai acestor instituţii.

Nu putem încheia acest capitol fără a aminti numele învăţătorilor care, cu

multe sacrificii şi total dezinteresaţi, dar convinşi de misiunea lor de luminători

ai neamului, au făcut din băncile populare singura modalitate avantajoasă de

creditare a gospodăriilor săteşti: Gh. Toderiţă (Buhoci), M. Alexandrescu

(Băseşti), N. Matei (Bogdăneşti), N. Pâslaru (Caşin), D. Mihăilescu (Cleja),

36 Arhivele Naţionale Bacău, fond Şcoala Generală Tescani, d. 1/ 1908, f. 17-24. 37 Idem, d. 1/ 1913, f.63. 38 Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Berzunţi, d. 1/ 1914, f. 57.

188 Cornelia Cucu

C. Boureanu (Dărmăneşti), Gh. Postoiu (Filipeni), N. Iordan (Orbeni), Gh.

Şentea (Racova), M. Vasiliu (Moineşti), C. Bobârnac (Răcăciuni), Gh. Costică

(Tescani), M. Balaban (V. Seacă) etc. Alături de aceştia, în multe localităţi,

s-au aflat şi preoţii, precum: I. Hanganu (Băhnăşeni), T. Dospinescu

(Băseşti), I. Tudorache (Bogdana), I. Pâslaru (Caşin), Graţian Carpaţi (Cleja),

Al. Antohi (Lucăceşti), Gh. Gruia (Răcăciuni), G. Roman (V. Seacă), T. Zota

(Tescani) etc.

Alte forme de cooperaţie sătească

Înfiinţarea băncilor populare a reprezentat primul pas, şi cel mai greu,

în direcţia mişcării cooperatiste, acestea devenind, ulterior, un sprijin real

pentru noi forme de asociere care trebuiau „să scoată ţăranul din mâna

cămătarilor, samsarilor şi speculanţilor ce trăiau pe spinarea lui şi-i storceau

cea mai mare parte din modestul lui câştig”. În Circulara către învăţătorii

săteşti, din 16 august 1904, ministrul Instrucţiunii Publice, S. Haret, aprecia

că „tovărăşiile ţărăneşti erau cel mai puternic mijloc pentru îmbunătăţirea

stării materiale a populaţiei rurale”, întrucât, aceste asociaţii se puteau

realiza uşor pornind de la nevoile locale, mijloacele existente şi aspiraţiile

sătenilor. „Omul Şcoalelor” considera că pe lângă obştile pentru arendare

sau cumpărare de moşii, cultivarea unui teren în mod raţional, exploatarea

pădurilor sau plantarea râpilor, cele mai potrivite „tovărăşii ţărăneşti” erau

cooperativele pentru vânzarea în comun a produselor agricole şi ale

industriei casnice (grâu, porumb, fructe, păsări, ouă, lapte, brânză, unt etc.)

întrucât răspundeau nevoilor comunităţii locale, erau uşor de realizat,

dădeau rezultatele cele mai bune şi contribuiau, în acelaşi timp, la

dezvoltarea agriculturii. Ministerul Instrucţiunii Publice şi Casa Centrală a

Băncilor Populare au sprijinit aceste asociaţii prin intermediul unor

învăţători, cunoscători în materie, care „au umblat prin sate propagând ideea

şi dând sfaturi practice celor ce voiau să înfiinţeze asemenea asociaţii”39

. De

menţionat că, învăţătorilor şi preoţilor, ca „sfătuitori, luminători şi

diriguitori în înfiinţarea de tot felul de cooperative săteşti”, le era interzis a

susţine comerţul cu băuturi spirtoase deoarece „chemarea lor era de a se

opune lăţirii viciului beţiei şi nu de a îndemna la consumaţie”40

.

Prima formă de asociere sătească, de acest gen, a fost Magazinul de

Consum „Progresul Ţăranilor” constituit, la 1 noiembrie 1900, pe lângă

Banca Populară „Uzul” din Dărmăneşti. Cooperativa, care funcţiona cu

39 Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Blăgeşti, d. 1/ 1904, f. 12-13. 40 Idem, fond Şcoala Generală Bogdana, d. 1/ 1907, f. 34.


două secţii – raionul „cu toate lucrurile trebuitoare săteanului” şi hambarul

pentru cereale, şi-a început activitatea cu un capital de 12.055 lei, luat de la

respectiva bancă, reprezentând 20% din depunerile celor 188 de membri.

Prin înfiinţarea acestui magazin s-a urmărit un dublu scop: 1. înlăturarea

cămătăriei şi a speculanţilor străini întrucât „sătenii erau înlesniţi cu produse

ieftine şi de bună calitate”; 2. aprovizionarea românilor transilvăneni din

satele limitrofe, aflate sub stăpânire austro-ungară, cu cereale întrucât

comuna Dărmăneşti „era situată la poalele munţilor, lângă hotarul ţării”.

Această iniţiativă s-a bucurat de un mare suces, atât pe plan local, cât şi la

nivel naţional, „învăţătorii din diferite judeţe solicitând, zilnic, explicaţiuni

de modul cum trebuie să înfiinţeze asemenea bănci cu magazin de consum41

.

La Blăgeşti, în 1908, s-au pus bazele unei societăţi de producţie şi

consum care urmărea valorificarea laptelui, numită Cooperativa de Lăptărie

„Bistriţa-Blăgeşti”, condusă de învăţătorul M. Lapteş cu sprijinul specializat

al agronomului L. Velovan. În 1916, cooperativa număra 72 de membri şi

avea un capital de 3.000 lei42

. De menţionat că, pe lângă această asociaţie

sătească a funcţionat şi „o şcoală de agricultură cu aplicaţie la lăptărie”

pentru care, în 1911, învăţătorul solicita Ministerului Instrucţiunii „trecerea

pe cheltuiala statului”43

. De asemenea, între anii 1910-1916, a funcţionat

Obştea „Muntele” constituită pentru arendarea moşiei Epitropiei „Sf. Spiridon”

din localitate. De altfel, activitatea învăţătorului M. Lapteş a beneficiat de

cele mai bune aprecieri din partea reprezentantului Ministerului

Instrucţiunii, P. Volănescu – inspector al activităţii extraşcolare, care, cu

ocazia inspecţiei din 16 aprilie 1915, menţiona: „Dl. M. Lapteş s-a pus în

serviciul ridicării satului său şi a atins cele mai binefăcătoare rezultate. A

înfiinţat, şi conduce, banca populară, obştea de arendare de moşie şi

cooperativa de lăptărie care, toate, varsă mari binefaceri populaţiei. Aceste

acţiuni aduc mari foloase şi fiecare coltişor al satului laudă opera bunului

învăţător pentru care şi eu îi aduc mulţumiri şi distinse laude. Plec foarte

mulţumit şi duc autorităţii şcolare superioare plăcuta veste că pe valea

Bistriţei, într-un sat de peste 600 ţărani, am dat de un inimos învăţător care

ştie să-şi facă datoria nu numai în şcoală ci desăvârşeste o completă operă:

41 „Anuarul...1901”, p. 14-30. La 30 decembrie 1900, magazinul dispunea de un capital de

24.610 lei investit în: marfă – 14.433 lei; mobilier – 466 lei; vase pentru depozitare – 358

lei; hambar pentru cereale – 1.052 lei; cantina minei de cărbune „Sălătruc” – 394 lei; barăci

pentru iarmaroc – 364 lei; datorii de încasat – 7.055 lei; numerar în casă – 488 lei. 42 Arhivele Naţionale Bacău, fond Şcoala Generală Nr. 1 Blăgeşti, d. 1/ 1915, f. 43, 49. 43 Idem, d. 1/ 1910, f. 84, 103.

190 Cornelia Cucu

fericirea, sub toate raporturile, a satului ce i s-a încredinţat”44

.

În localitatea Coţofăneşti, cu sprijinul învăţătorului Gh. Dumitrescu, s-

a constituit Obştea „Unirea”, în 1907, care reunea sătenii din Coţofăneşti,

Cornăţel şi Urecheşti pentru arendarea unei moşii ce aparţinea Epitropiei

„Sf. Spiridon”. În 1908, respectiva asociaţie avea 227 membri, un capital de

3.550 lei, făcea operaţiuni pentru suma de 11.874 lei şi avea un impact

major asupra comunităţii: „sătenii nu mai sunt exploataţi de arendaşi,

prăjina de loc arabil costă între 0,25-0,75 lei şi nu 0,80-1,20 lei iar plata unei

vite la păşunat este de 7 lei pe an şi nu de 20 lei pe 6 luni”. De asemenea, în

1908, s-a înfiinţat Cooperativa de Consum „Furnica” care avea un dublu

scop: a. cumpărarea şi vânzarea obiectelor necesare pentru consum, în

condiţii avantajoase, prin îndepărtarea intermediarului dintre producător şi

consumator; b. încurajarea sătenilor în direcţia valorificării produselor din

gospodăria proprie. După jumătatea de an, societatea era în plină dezvoltare

având 21 de membri şi un capital de 2.190 lei45

.

Prin eforturile învăţătorului C. Bobârnac, la Răcăciuni s-au înfiinţat

mai multe asociaţii săteşti, precum: magazin de consum, brutărie, societate

de temperanţă şi societate de exploatare a pădurilor. Pe 15 noiembrie 1908,

revizorul şcolar Toma Tăbuş constata următoarea situaţie: magazinul de

consum – marfă adusă de 44.553 lei, marfă vândută de 38.404 lei; brutăria –

cheltuieli de 35.022 lei, încasări de 33.452 lei46

.

La Lucăceşti, a funcţionat Societatea „Unirea”, timp de 9 ani, prin

intermediul căreia „au fost cumpărate 48 fălcii de pământ de arătură şi fânaţ,

din proprietatea Ruxandei Costachi Ghindare, cu preţul total de 51.800 lei”.

Tot aici, prin stăruinţa învăţătorului I. Susanu, în 1907, s-au pus bazele

Cooperativei Forestiere „Petrosul” care, treptat, s-a transformat într-o mică

fabrică de cherestea extinsă, după Primul Război Mondial, la nivel naţional

prin deschiderea unui depozit la Călăraşi, jud. Ialomiţa (azi Călăraşi)47

. De

asemenea, pe 14 martie 1909, învăţătorul I. Făiniţă a pus bazele unei brutării

„arătând sătenilor însemnătatea şi foloasele unei astfel de asociaţii”48

.

Asemenea „tovărăşii ţărăneşti” s-au înfiinţat, prin strădania

învăţătorilor, în multe alte localităţi ale judeţului, precum: Băseşti, Bâlca,

Berzunţi, Borşani, Buhoci, Faraoani, Filipeni, Grigoreni, Moineşti, Onceşti,

Pustiana, Tamaşi, Tazlău, Tescani, Valea Rea, Valea Seacă, Văsieşti etc.

44 Idem, d. 3/1893, f. 48. 45 Idem, fond Şcoala Generală Coţofăneşti, d. 1/ 1908, f. 47, 53-54, 279. 46 Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Răcăciuni, d. 4/ 1894, f. 37, 45. 47 Al. Antohi, op.cit., p. 88-89. 48 Arhivele Naţionale Bacău, fond Şcoala Generală Nr. 3 Moineşti, d. 1/ 1909, f. 153.


De menţionat că, unii învăţători din judeţul Bacău (M. Vasiliu –

Moineşti, Gh. Mircea – Moineşti, G. Agapie – Comăneşti, Eugen Tisescu –

Letea) erau membri ai Societăţii Cooperative Române „Furnica”, înfiinţată

în 1901, care avea un dublu scop: a. înfiinţarea unei librării în Bucureşti cu

sucursale în comunele rurale; b. editarea cărţilor şcolare de curs primar şi a

broşurilor populare necesare vieţii culturale a săteanului49

.

Situate în cadrul cooperaţiei săteşti pe locul al doilea, în urma băncilor

populare cu sprijinul cărora s-au putut înfiinţa şi dezvolta, obştile pentru

arendare sau cumpărare de pământ, societăţile pentru exploatarea pădurilor,

cooperativele de consum, brutăriile, lăptăriile etc., conduse cu dibăcie şi

responsabilitate de învăţători, au contribuit la îmbunătăţirea stării materiale

a populaţiei rurale reuşind „să scoată ţăranul din mâna cămătarilor,

samsarilor şi speculanţilor”.

Activitatea de îndrumare şi control

Funcţionarea băncilor populare şi a celorlate forme de cooperaţie

sătească, potrivit Legii asupra băncilor populare săteşti, din 28 martie 1903,

era permanent monitorizată de Casa Centrală a Băncilor Populare şi

Cooperativelor Săteşti care „avea rolul de a le ajuta şi supraveghea”.

Verificarea activităţii era realizată de un personal specializat – inspectori,

controlori şi agronomi, fiecare formă de asociere urmând a fi inspectată, cel

puţin de două ori pe an, „în toate amănuntele gestiunii sale”. În această

activitate s-a implicat şi Ministerul Instrucţiunii Publice prin agenţii săi

specializaţi şi revizorii şcolari judeţeni care, cu ocazia controalelor efectuate

în şcoli, verificau şi activitatea acestor instituţii50

.

În stadiul actual al cercetării, nu deţinem informaţii privind

verificările efectuate de controlorii Casei Centrale (N. Arghir, I. Rusu,

Şt. Nedelcu, I. Morărescu), ci doar cele oferite de revizorii şcolari din judeţ.

Procesele-verbale încheiate, cu ocazia inspecţiilor efectuate, scot în evidenţă

eforturile dascălilor pentru transformarea „tovărăşiilor ţărăneşti”, în primul

rând a băncilor populare, în nişte instituţii rentabile pentru progresul

comunităţilor respective: „Învăţătorul Gh. Costică munceşte cu mult zel,

pentru ridicarea stării economice a sătenilor, înfiinţând o societate

economică care merge foarte bine. Meritul este numai al său şi autoritatea

şcolară va lua notă de activitatea şi zelul ce depune” (Tescani, 27 februarie

49 Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Zemeş, d. 1/ 1900, f. 169-170. Se înfiinţau librării doar

în localităţile în care existau bănci populare şi zece acţiuni ale societăţii (o acţiune = 25 lei). 50 S. Haret, Rostul…, p. 807-809.

192 Cornelia Cucu

1902, I. Grigoriu)51

; „Gh. Toderiţă conduce excelent societatea de economie

pentru care autoritatea şcolară îi aduce mulţumiri” (Buhoci, 4 februarie

1904, P.E. Stoica)52

; „În urma recomandaţiunei noastre, Ministerul

Instrucţiunii aduce mulţumiri d-nului Gh. Chirnoagă pentru osteneala şi

modul conştiincios cu care a condus şi conduce banca populară din

localitate” (Poduri, 15 octombrie 1904, P.E. Stoica)53

; „Activitatea

învăţătorului C. Bobârnac este foarte mare şi în afară de şcoală. Gospodar

model, el conduce magazinul de consum, brutăria, banca populară şi

societatea de temperanţă. Astfel de dascăli, care muncesc dezinteresat

pentru binele sătenilor, merită toată lauda” (Răcăciuni, 15 noiembrie 1908,

T. Tăbuş)54

. Inspecţiile efectuate au constituit, în acelaşi timp, un prilej de

impulsionare a mişcării cooperatiste acolo unde se desfăşura cu dificultate:

„Învăţătorul va pune toate stăruinţele pentru înfiinţarea unei bănci şi

încrezător în priceperea şi hărnicia sa nu mă îndoiesc că în curând aceasta va

lua fiinţă” (Ciutureşti, 24 septembrie 1903)55

; „Capitalul băncii populare,

fiind mic, ar trebui să se contopească cu băncile de pe lângă şcoalele vecine”

(Berbinceni, 15 ianuarie 1908, T. Tăbuş)56

. De asemenea, „din dorinţa de a

pune aceste instituţii pe o cale solidă”, revizoratul şcolar a remediat unele

deficienţe, ca cele de la Dămieneşti, obligând conducerea băncii să ia o serie

de măsuri, precum: publicarea bugetului, calcularea dividendelor, corectarea

neregulilor existente în gestionarea poliţelor, respectarea graficului

întrunirilor, întocmirea documentaţiei necesare pentru a lucra cu Casa

Centrală etc.57

.

Îndrumări privind modul de constituire şi funcţionare a diverselor

asociaţii sătesti erau date şi cu ocazia unor activităţi organizate, periodic, de

autoritatea şcolară judeţeană, precum: conferinţele generale ale cadrelor

didactice, cercurile culturale, şcolile de adulţi etc. Astfel, cu prilejul

conferinţelor generale, din aprilie 1904, pe lângă subiectele legate de

predarea unor obiecte de învăţământ (limba română, geografie) s-a dezbătut

şi „chestiunea băncilor populare”58

. La Valea Seacă, învăţătorul M. Balaban,

în conferinţa susţinută la cercul cultural, în faza premergătoare înfiinţării

51 Arhivele Naţionale Bacău, fond Şcoala Generală Tescani, d. 7/ 1893, f. 16. 52 Idem, fond Şcoala Generală Buhoci, d. 1/ 1893, f. 25. 53 Idem, fond Şcoala Generală Nr. 2 Prohozeşti, d. 40/ 1904, f. 92. 54 Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Răcăciuni, d. 4/ 1894, f. 37. 55 Idem, fond Şcoala Generală Ciutureşti, d. 1/ 1894, f. 15. 56 Idem, fond Şcoala Generală Berbinceni, d. 2/ 1894, f. 11, 16. 57 Idem, fond Şcoala Generală Dămieneşti, d. 1/ 1903, 44-45, 54. 58 Idem, fond Şcoala Generală Caşin, d. 1/ 1903, f. 39.


băncii populare, s-a străduit să convingă auditoriul (învăţători, autorităţi

locale, săteni etc.) că: „Banca rurală este o întovărăşire a oamenilor, cu

scopul de a-i ajuta cu bani pe cei ce au nevoie, fiind vrăjmaşa cămătarilor şi

speculanţilor”59

. La Secuieni, V. Cosmescu a susţinut conferinţa Importanţa

băncilor populare „lămurind cele spuse prin câte o istorioară pentru ca

sătenii să înţelegă că tovărăşiile, de orice fel, sunt folositoare, mai ales

tovărăşiile de bani”60

. De menţionat că, în anul şcolar 1905-1906, toate

cercurile culturale din judeţ au dezbătut tema: Istoricul băncilor populare –

etape, starea actuală, rezultate şi propuneri61

. De asemenea, înfiinţarea şi

progresul Băncii „Bistricioara”, din Gârleni, s-au datorat învăţătorului Gh. Rusu

care, în cadrul şcolii de adulţi, „a vorbit permanent despre foloasele

societăţii economice în care locuitorii nu prea aveau încredere”62

.

Un rol important în pregătirea celor implicaţi în această activitatea l-au

avut congresele băncilor populare63

, întâlnirile periodice cu reprezentanţii

Casei Centrale, întrunirile anuale ale casierilor „pentru uniformitatea

întocmirii bilanţurilor”, precum şi dotarea bibliotecilor săteşti cu lucrări

adecvate: Călăuză pentru înfiinţarea şi conducerea băncilor populare şi

Statutele societăţilor de economie de Gh. Dumitrescu-Bumbeşti, Studiu

introductiv asupra băncilor populare de Gr. şi I. Pătrășcoiu, Societăţi

cooperative, comerciale şi industriale de C. Brudariu, „Anuarul băncilor

populare din România”; „Curierul băncilor populare”, „Albina” etc.

Abordând problema mişcării cooperatiste săteşti cu multă

responsabilitate şi bazându-se pe experienţa acumulată, învăţătorii băcăuani

au propus Ministerului Instrucţiunii Publice şi Casei Centrale o serie de

soluţii care, în concepţia lor, urmau să asigure progresul diverselor forme de

asociere şi bunăstarea săteanului. Astfel, N. Pâslaru (Caşin) susţinea

necesitatea unei legislaţii care „să ofere garanţii ţăranului pentru a-şi plasa,

fără ezitare, micile lui economii”, prin: control riguros din partea

ministerului şi a societarilor; impozit sub 2% din profit; scutirea de taxă a

împrumuturilor mici şi a formalităţilor de urmărire a datornicilor; limitarea

împrumuturilor la sume moderate (10-200 lei); dobânzi avantajoase la

59 Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Valea Seacă, d. 1/ 1901, f. 12, 14-16. 60 Idem, fond Şcoala Generală Berbinceni, d. 1/ 1904, f. 97, 102. 61 Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Berzunţi, d. 3/ 1905, f. 4, 26. 62 Idem, fond Şcoala Generală Gârlenii de Sus, d. 1/ 1905, f. 44-45, 61. 63 Gr. Grigorovici, op.cit., p. 80. La spectacolul organizat cu prilejul congresului de la

Bacău, 19-21 mai 1905, Şcoala de Băieţi Nr. 2 a prezentat batalionul micilor dorobanţi care

l-a impresionat, în aşa măsură, pe M. Vlădescu, ministrul Instrucţiunii Publice, încât „a dat

ordin ca astfel de batalioane să se înfiinţeze în toate şcolile din ţară”.

194 Cornelia Cucu

depuneri şi împrumuturi; sprijin din partea autorităţii comunale64

. M.

Balaban (Valea Seacă) considera că „într-un mediu fără cultură şi fără atari

precedente, cum era cel sătesc, o serie de restricţiuni erau indispensabile”, şi

anume: consilierii comunali să devină, în mod obligatoriu, membri ai băncii

locale „spre a da un exemplu celor ce stau pe gânduri”, iar eliberarea unor

acte (vânzare/cumpărare, moştenire, căsătorie etc.) să fie condiţionată de

aceeaşi clauză65

. Gh. Oancea (Berzunţi) propunea ca „judeţele să aibă

controlor propriu care să rămână, în fiecare comună, cel puţin o săptămână

spre a orienta şi da explicaţiuni conducătorilor de bănci care, în general, n-au

cunoştinţe serioase de contabilitate”66

. Învăţătorul Gh. Toderiţă (Buhoci)

considera ca fundamentală implicarea dascălilor în acţiunea de „luminare a

minţii şi sufletului ţăranului”, întrucât ignoranţa sătenilor, care „nu vedeau

ce mare înrâurire poate aduce o societate economică”, constituia un obstacol

important în activitatea băncilor populare67

.

Întrucât activitatea didactică „suferea din cauza amestecului

învăţătorilor, în prea mare măsură, în conducerea cooperaţiilor populare”,

Ordinului Ministerului Instrucţiunii Publice nr. 92815, din 27 noiembrie

1913, stabilea că „apostolii culturii trebuiau redaţi şcoalei în interesul

învăţământului”. Drept urmare, se interzicea funcţionarea acestor instituţii în

incinta şcolilor, iar învăţătorii erau obligaţi să renunţe la funcţia de casier,

rămânând a executa, temporar, „operaţiunile mai grele care cereau multă

pricepere (încheierea bilanţului, calcularea dobânzii, trecerea în jurnal etc.)

dar care nu necesitau prezenţa lor permanentă”68

. Chiar dacă s-au conformat

respectivei decizii, dascălii au considerat această măsură drept un pericol

pentru evoluţia ulterioară a mişcării cooperatiste şi o lovitură dată

iniţiatorilor: „Banca funcţionează în local propriu, are un personal specializat,

pregătit în decursul timpului, iar controlul operaţiunilor băneşti şi supravegherea

ei le fac în orele libere de ţinerea cursurilor şcoalei” (Gh. Costică, Tescani)69

;

„În conducerea băncii, m-am silit să realizez nobilul şi adevăratul scop ce se

urmăreşte prin această instituţie, înavuţirea şi educaţia economică a

săteanului, fără a neglija interesele învăţăturii; voi demisiona din calitatea de

casier după încheierea definitivă a bilanţului şi gestiunii deoarece mi-am

64 Arhivele Naţionale Bacău, fond Şcoala Generală Caşin, d. 1/ 1902, f. 31. 65 Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Valea Seacă, d. 1/ 1901, f. 1, 8, 31, 41. 66 Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Berzunţi, d. 3/ 1905, f. 11, 14. 67 Idem, fond Şcoala Generală Buhoci, d. 1/ 1912, f. 89-91, 95. 68 Idem, fond Şcoala Generală Bălca, d. 1/ 1913, f. 26. 69 Idem, fond Şcoala Generală Tescani, d. 1/ 1911, f. 25.


angajat cinstea, averea şi viitorul în această bancă” (Gh. Toderiţă, Buhoci)70

;

„Sufletul băncii e făuritorul ei, iar lipsa acestuia e ca mama cea răutăcioasă

şi vitregă faţă de copiii rămaşi orfani” (I. Ercuţă, Tg. Trotuş)71

. Întrucât

măsură a afectat activitatea băncilor „punându-le în neputinţă de a mai

funcţiona şi paralizând întreaga mişcare cooperativă”, în 1914, Ministerul

Instrucţiunii Publice revine asupra acestei decizii care rămânea în vigoare

doar acolo unde dascălii „puteau renunţa la casieriile cooperaţiilor săteşti,

fără primejdie pentru mişcarea economică, şi unde funcţia de casier nu îi

sustrăgea de la îndeplinirea datoriei faţă de şcoală”72

.

Concluzie

Adevărate instituţii de credit ale ţăranilor, „înfiinţate în localitatea lor,

cu banii lor şi administrate de ei”, băncile populare reprezintă primele forme

de cooperaţie sătească. Izvorate din realităţile satului românesc, ele au

contribuit la ridicarea ţărănimii prin ea însăşi, pe căile cele mai liniştite,

sigure şi lesnicioase, asigurând fondurile neasigurate micilor gospodării

ţărăneşti de către instituţiile de finanţare şi creditare a agriculturii (Creditul

Funciar Rural, Casele de Credit Agricol sau Creditul Agricol). Fiind

organizate sub forma unor cooperative de credit, bazate pe ideea de

cooperare şi întrajutorare, acestea au furnizat împrumuturi ieftine pentru

ţărani şi celelalte forme de asociere sătească, pe termen scurt, cu o dobândă

avantajoasă. Învăţătorii băcăuani, adevăraţi luminători, îndrumători şi

sfătuitori, au servit cu zel şi abnegaţie ideea cooperatistă înfiinţând, în

comunităţile în care îşi desfăşurau activitatea, bănci populare, obşti de

arendare/cumpărare de pământ, societăţi de exploatare a pădurilor, magazine

de consum, brutării, lăptării etc. care au asigurat bunăstarea gospodăriilor

săteşti, experienţă ce ar putea fi valorificată, cu succes, şi în zilele noastre.

70 Idem, fond Şcoala Generală Buhoci, d. 1/ 1913, f. 46, 47, 49. 71 Idem, fond Şcoala Generală Tg. Trotuş, d. 1/ 1914, f. 96. 72 Ibidem, f. 135, 138. Învăţătorul I. Ercuţă, de la Tg. Trotuş, raporta revizoratului că: „La

retragerea mea din bancă, membrii au cerut lichidarea şi numai după revenirea mea, în

calitate de contabil, spiritele s-au liniştit, încrederea le-a revenit şi banca îşi urmează cursul

cu spor şi râvnă pentru a ei creştere”.

INSTITUIREA PROTECTORATULUI FRANCEZ ÎN MAROC

Viorel Cruceanu

L’instauration du protectorat français au Maroc

Résume

L’évolution du Maroc, au début du XXème siècle, a été marquée par deux

crises majeures à travers les relations internationalles: la crise du Tanger (le 31

mars 1905) et la crise d’ Agadîr (le 1er juillet 1911). Les deux crises menaçaient

de provoquer un embrasement général franco-allemand. L’attitude énergique de la

Grande Bretagne et de la Russie a améné les deux Puissances à la raison. Par

consequent, ells ont choisi de négocier. Ainsi, par la voie diplomatique, la France

a adouci l’Allemagne et, finallement, elle a réussi à imposer son protectorat au

Maroc, par le Traité de Fès (signé le 30 mars 1912).

Mots-clés: Maroc, protectorat, Lyautey, France, Moulay Hafid.

Cuvinte cheie: Maroc, protectorat, Lyautey, Franţa, Moulay Hafid

Cele două crize marocane, cunoscute sub numele de „Criza

Tangerului” (31 martie 1905), respectiv „Criza Agadîrului” (1 iulie 1911),

au acutizat raporturile, deja complicate, dintre Franța și Germania. Mai

mult, tensiunea acumulată în relațiile franco-germane punea în pericol chiar

pacea mondială, și așa destul de șubredă. Intervenția diplomatică a Marii

Britanii, plină de energie, a dovedit soliditatea Antantei Cordiale (încheiată

pe 8 aprilie 1904), descurajând astfel apetitul belicos al împăratului Wilhelm

al II-lea. Așa s-a ajuns la semnarea, pe 4 noiembrie 1911, a „Convenției

dintre Franța și Germania privind Marocul”, ce netezea calea impunerii

protectoratului francez în regatul nord-african. Însă, având în vedere şi

experienţa anterioară cu Tunisia (1881-1883), unde lucrurile nu s-au aşezat

prea lejer, autorităţile din Hexagon au fost extrem de prudente. Prin urmare,

s-a dat prioritate respectării „principiilor de drept internaţional”1, conform

cărora instituirea protectoratului trebuia să se bazeze pe o convenţie specială

„între statul protector şi statul protejat”2. De aceea, încă de pe 17 octombrie

1911, şeful de la Quai d’Orsay, Justin de Selves, îl anunţa pe sultanul 1 E. Rouard de Card, Traités et accords concernant le protectorat de la France au Maroc,

Paris, A. Pedone-J. Gamber, 1914, p. 33. 2 Ibidem.

Instituirea protectoratului francez în Maroc 197

Moulay Hafid despre parafarea, în urmă cu şase zile, a „Convenţiei franco-

germane privind Marocul”. În scrisoarea lui de Selves se preciza că „situaţia

tulbure din Imperiul şerifian din ultimele luni (...) a determinat guvernele

francez şi german să examineze condiţiile prin care ar trebui să se realizeze

opera de pacificare şi progres, prevăzută în Actul de la Algeciras”3. După ce

anunţa pe sultan că „între cele două guverne s-a ajuns la o înţelegere”4 (al cărei

text a fost anexat misivei), de Selves ţinea să cosmetizeze rolul ţării sale în

regat, insistând că remarcabila „colaborare a Franţei (...) răspunde necesităţilor

interne şi externe ale Marocului (...), ea având scopul să favorizeze dezvoltarea

administraţiei şerifiene şi progresul economic al Imperiului”5. Invocând sensul

învoielii cu Germania, ministrul aprecia că, de acum înainte, guvernul francez

este decis „să întărească prestigiul şi autoritatea tronului imperial”6, să menţină

prerogativele sultanului „în conformitate cu tradiţiile dinastiei”7, să

„reorganizeze finanţele marocane”8 şi „să respecte cu rigoare religia poporului

musulman [al Marocului]”9. Destinatarul scrisorii, Moulay Hafid, a înţeles că

prin acordul franco-german soarta imperiului şerifian era pecetluită. Resemnat,

el i-a răspuns lui de Selves pe 6 noiembrie 1911. În egală măsură şi ipocrit,

suveranul marocan se declara impresionat de „prietenia sinceră pe care

Guvernul Republicii o manifestă în ce priveşte [Marocul]”10

. Folosind

pronumele imperial, Moulay Hafid anunţa „adeziunea noastră”11

la acordul

franco-german, văzut ca „o garanţie pentru prosperitatea Imperiului nostru şi

pentru progresul său pe calea civilizaţiei moderne”12

. Disponibilitatea sa era

însoţită de speranţa deşartă că şi Franţa va fi inspirată de „un sentiment reciproc

de loialitate şi bună credinţă”13

.

Supleţea sultanului şi ratificarea Convenţiei din 4 noiembrie 1911 de

către Marile Puteri au permis finalizarea „problemei marocane” în sensul 3 Documents Diplomatiques Français (1871-1914), 2e série (1901-1911), tome XIV (1er juillet-4 novembre 1911), Paris, Imprimerie Nationale, 1955, doc. no. 447, p. 665 (în continuare DDF). 4 Ibidem. 5 Ibidem. 6 Ibidem. 7 Ibidem. 8 Ibidem. 9 Ibidem, p. 666. 10 DDF (1871-1914), 3e série (1911-1914), tome I (4 novembre 1911-7 février 1912), Paris, Imprimerie Nationale, 1929, doc. no. 27, p. 38. 11 Ibidem. 12 Ibidem. 13 Ibidem; vezi şi Documents Diplomatiques. Affaires du Maroc, tome VI, 1910-1912, Paris, Imprimerie Nationale, 1912, doc. no. 657, p. 644.

198 Viorel Cruceanu

dorit de Franţa. Astfel, la începutul primăverii lui 1912, guvernul de la Paris

a trimis la Fès o misiune abilitată „să negocieze, direct cu sultanul, un tratat

menit să fixeze principalele baze ale protectoratului”14

. Misiunea era

condusă de ministrul Franţei la Tanger, Regnault. Sosit la Fès pe 24 martie,

el a inaugurat trei runde de negocieri succesive cu sultanul (27, 28 şi 29

martie). Discuţiile s-au finalizat pe 30 martie când, cei doi au semnat

Tratatul de la Fès. Alcătuit din nouă articole, documentul avea ca sursă de

inspiraţie tocmai Convenţia franco-germană privind Marocul. Prin urmare,

Art. 1 stipula că «Guvernul Republicii Franceze şi cel al Majestăţii Sale

Sultanul sunt de acord pentru a institui în Maroc un nou regim bazat pe

reformele administrative, juridice, şcolare, economice, financiare şi militare

pe care Guvernul francez le consideră utile pentru [întreg] teritoriul

marocan»15

. În continuare, Art. 1 dădea garanţii conform cărora «acelaşi

regim va apăra statutul religios, respectul şi prestigiul tradiţional al

Sultanului», va asigura «exercitarea credinţei musulmane şi funcţionarea

instituţiilor religioase tradiţionale» şi va proceda la «organizarea unui

Makhzen şerifian reformat»16

. Apoi, Art. 2 relua, aproape identic,

prevederile articolului omolog al Convenției din 4 noiembrie: «Majestatea

Sa Sultanul admite că, de acum înainte, Guvernul francez poate proceda,

după prevenirea Makhzenului, la ocuparea militară a teritoriului marocan,

dacă aceasta va fi necesară pentru menținerea ordinii și asigurarea

siguranței tranzacțiilor comerciale; [de asemenea], acesta poate exercita

orice acţiune de poliţie pe teritoriul şi în apele marocane»17

. După ce Art. 3

menţiona angajamentul francez de a proteja pe sultan «împotriva oricărei

ameninţări la adresa persoanei sale sau a tronului»18

, Art. 4 insera, într-o

manieră extrem de discretă, cuvântul protectorat. Aşadar, el preciza că

«Măsurile cerute de noul regim de protectorat vor fi promulgate, la

propunerea Guvernului francez, de Majestatea Sa Sultanul, sau de

autorităţile cărora le va delega puterea»19

. Cheia de boltă a tratatului o

reprezenta Art. 5, care consemna că «Guvernul francez va fi reprezentat pe

lângă Majestatea Sa şerifiană de un Comisar rezident general, depozitarul

întregii puteri a Republicii în Maroc (...)». În continuare, se preciza foarte 14 E. Rouard de Card, op.cit., p. 33. 15 Cf. DDF III, tome II (8 février-10 mai 1912), Paris, Imprimerie Nationale, 1931, doc. no. 278,

p. 278. 16 Ibidem. 17 Ibidem. 18 Ibidem. 19 Ibidem, p. 279.


limpede cine era adevăratul stăpân: «Comisarul rezident general va fi

singurul intermediar al Sultanului pe lângă Reprezentanţii străini, dar şi în

raporturile pe care aceşti Reprezentanţi le întreţin cu Guvernul marocan

(...). El va avea puterea de a aproba şi promulga, în numele Guvernului

francez, toate decretele emise de Majestatea Sa şerifiană»20

. În acelaşi

registru, Art. 6 (ce relua Art. 3 al Convenţiei franco-germane) stabilea că

«Agenţii diplomatici şi consulari ai Franţei vor fi însărcinaţi cu

reprezentarea şi protecţia supuşilor şi intereselor marocane în

străinătate»21

. Mai mult, el consacra pierderea politicii externe

independente a regatului din nord-vestul Africii: «Majestatea Sa Sultanul se

angajează să nu încheie niciun act cu caracter internaţional, fără

aprobarea prealabilă a Guvernului Republicii Franceze»22

.

Comportamentul lui Moulay Hafid, din lunile premergătoare aprobării

tratatului, proba o însemnată doză de fatalism. Încă din ziua parcurgerii

scrisorii lui de Selves, el şi-a manifestat dorinţa de a abdica (gest oficializat

pe 12 august 1912). Abdicarea marca o recunoaştere tacită a eşecului său în

tentativa de a se sustrage ingerinţelor externe. De altfel, Moulay Hafid îşi

explica decizia într-un interviu acordat ziarului Le Temps (primul interviu

acordat de un rege marocan presei străine). În acest sens el declara: «Nu

sunt şi nu voi putea fi un sultan al Protectoratului. Este în contradicţie cu

întregul meu trecut şi cu dorinţa mea de libertate şi independenţă. Să nu

uităm că eu m-am ridicat în calitate de apărător al ţării mele împotriva

oricărei forme de intruziune externă. Nu pot accepta un jug străin împotriva

căruia m-am ridicat»23

. Asumându-şi semnarea Tratatului din 30 martie

1912, Moulay Hafid sugera că, dintre toate relele, a ales răul cel mai mic:

«Am consimţit, de bună voie, să las ca ţara mea să fie ghidată de către

Franţa, care este o naţiune puternică şi înţeleaptă»24

.

Moulay Hafid l-a desemnat ca succesor pe fratele său vitreg, Youssef

(al şaselea fiu, şi ultimul, al lui Hassan I). Youssef era antiteza lui Hafid,

remarcându-se prin moderaţie şi toleranţă. Chiar şi mai vechea noastră

cunoştinţă, Abd el-Aziz, îşi exprima simpatia faţă de noul suveran, pe care-l

considera „inteligent şi deschis”25

, concluzionând: «ar fi un excelent 20 Ibidem. 21 Ibidem. 22 Ibidem; vezi textul tratatului în P. Albin, Les Grands Traités Politiques. Recueil des principaux textes diplomatiques depuis 1815 jusqu’à nos jours, Paris, Félix Alcan, 1923, p. 579-581. 23 Vezi lintegral.over-blog/article-protectorat-français-au-maroc-la-france-et-le-sultan-65492356.html 24 Ibidem. 25 DDF II, tome XII (9 février 1909-26 octobre 1910), Paris, Imprimerie Nationale, 1954, doc. no. 237, Annexe, p. 330.

200 Viorel Cruceanu

sultan»26

! Într-adevăr, cu Moulay Youssef (1912-1927) şi cu primul

Rezident General francez, generalul Hubert Lyautey, Marocul a intrat într-o

nouă etapă a istoriei sale.

Lyautey a fost numit în funcţie pe 28 aprilie, într-un context foarte

complicat: aflând de semnarea tratatului cu Franţa, populaţiile locale s-au

răsculat. Astfel, triburile din jurul Fèsului au proclamat „războiul sfânt”27

,

au împresurat capitala şi au încercat să-l detroneze pe Moulay Hafid. Foarte

repede răscoala s-a extins şi au apărut noi focare de tensiune: în NE, spre

frontiera cu Algeria (regiunea Taza), în centrul ţării (vasta zonă Khenifra) şi

în sud (având ca centru insurecţional oraşul Marrakech).

Sosit în Maroc pe 10 mai, generalul Lyautey a început acţiunea de

pacificare, procedând „la operaţiuni militare care au permis ocuparea a

numeroase puncte strategice”28

. Pentru început a reuşit despresurarea

oraşului Fès. În această perioadă sultanul a fost evacuat la Rabat, un oraş

mult mai sigur, de pe coasta atlantică, şi care va deveni capitala stabilă a

regatului. Apoi, Lyautey şi-a concentrat forţele spre Marrakech, eliberat la

sfârşitul lunii septembrie (fapt ce a marcat zdrobirea rebeliunii din sud).

Succesele militare au continuat şi, până la sfârşitul primăverii lui 1913, au

fost înăbuşite toate focarele de rebeliune. Asemenea acţiuni i-au oferit

Rezidentului General francez ocazia să-şi aplice doctrina: «Trebuie să-ţi

arăţi forţa pentru a nu fi nevoit să te serveşti [prea des] de ea»29

.

Anul 1913 a fost „un an de consolidare”30

a prezenţei franceze sau,

cum spunea Lyautey, un an «de digestie»31

. Odată restabilită ordinea,

generalul francez a putut să-şi aplice ideile, fundamentate pe principiul

„bunei administrări a teritoriilor cucerite”32

. Lyautey era un personaj atipic.

El se deosebea de majoritatea administratorilor coloniali francezi ce aveau

„tendinţa de a-i privi pe indigeni ca pe o rasă inferioară”33

. Prin contrast, în

Maroc, Lyautey a tratat cu respectul cuvenit religia islamică şi cultura 26 Ibidem. 27 J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, L’Afrique au XXe siècle, Paris, Sirey, 1966, p. 102. 28 E. Rouard de Card, op.cit., p. 36 (subsol). 29 A. Dupuy, Lyautey (1854-1934). Un colonialiste paradoxal, în „Manière de voir/ Le

Monde diplomatique”, no. 86, avril-mai 2006, p. 56; vezi şi R. Bidwell, Morocco under

Colonial Rule, French Administration of Tribal Areas 1912-1956, London, Frank Cass,

1973, p. 13. 30 J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 104. 31 Ibidem. 32 https://fr.wikipedia.org/wiki/Hubert_Lyautey 33 Y. Florenne, Le Maroc vu et prévu per Lyautey, în „Manière de voir/ Le Monde

diplomatique”, no. 86, avril-mai 2006, p. 21.


locală. De asemenea, a ştiut să-şi apropie notabilii ţării, pe care „i-a sedus

prin francheţea şi prin atenţia binevoitoare cu care îi asculta”34

. Bizuindu-se

pe bogata sa experienţă colonială, dobândită în Indochina şi, mai ales,

Madagascar (în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea), Lyautey a dovedit

„un mare sens al flexibilităţii”35

. Pentru el, protectoratul trebuia să ofere

imaginea „unei ţări care îşi păstrează instituţiile”36

şi care „se guvernează

singură, pe baza organelor proprii”37

. Aşadar, spunea Rezidentul francez,

„administraţia trebuie asigurată de autorităţile indigene, sub conducerea

supremă a sultanului [şi] sub simplul nostru control”38

. O asemenea politică,

ce crea adevărate „spaţii de libertate”39

pentru marocani, a fost comparată cu

faimoasa Indirect Rule, ce funcţiona cu succes în coloniile şi protectoratele

britanice. Iată de ce, Lyautey a fost considerat un „Lugard francez”40

(de la

numele celui care a promovat această administraţie indirectă, devenită

model, în Imperiul colonial britanic). Deloc surprinzător că, peste timp,

Rezidentul General francez a cules elogiile istoricilor marocani: «Lyautey s-a

aplecat asupra vechiului imperiu şerifian pentru a-l trezi şi a-l proteja, nu

pentru a-l desfigura, aşa cum vor face succesorii săi. El a redat tradiţiilor

strălucirea lor, iar elitelor rangul şi rolul lor. Lyautey a ştiut să stabilească

bazele unei vieţi noi, libere şi încrezătoare. El a promovat nu doar regula

protectoratului cât, mai ales, spiritul său»41

. În plus, oficialul francez era un

om energic şi de iniţiativă. Încă din 1913 a demarat un program ce urmărea

„să adapteze ţara, gradual, la formele moderne de civilizaţie”42

. Pentru

aceasta a purces la construcţia de drumuri, căi ferate, porturi şi oraşe.

Aşadar, foarte repede, Lyautey a ştiut „să câştige stima şi încrederea

poporului”43

marocan. Mai mult, el şi-a lăsat amprenta asupra regatului 34 https://fr.wikipedia.org/wiki/Hubert_Lyautey; vezi şi D. Rivet, Sidi Lyautey, în „Jeune

Afrique”, no. 2673, du 1er au 7 avril 2012, p. 48. 35 R. Bidwell, op.cit., p. 13. 36 Ibidem, p. 16. 37 Ibidem. 38 Ibidem. 39 A. Dupuy, op.cit., p. 56; vezi şi D. Rivet, op.cit., p. 47. 40 R. Bidwell, op.cit., p. 18; vezi amănunte despre Lugard şi Indirect Rule, în V. Cruceanu,

Quo vadis, Africa?, Bacău, Edit. Deşteptarea, 1999, p. 23-24; idem, Istoria decolonizării

Africii, vol. 1 (Emanciparea politică a posesiunilor engleze şi franceze din Africa Neagră),

Bacău, Edit. Corgal Press, 2010, p. 40-42. 41 R. Bidwell, op.cit., p. 28. 42 https://fr.wikipedia.org/wiki/Hubert_Lyautey 43 A. Dupuy, op.cit., p. 56.

https://fr.wikipedia.org/wiki/Hubert_Lyautey

https://fr.wikipedia.org/wiki/Hubert_Lyautey

202 Viorel Cruceanu

nord-african, dobândind reputaţia de „constructor al Marocului modern”44

.

Datorită eforturilor sale, în ajunul Primului Război Mondial, acel ţinut care,

în două rânduri, a fost pe punctul să antreneze Marile Puteri într-un conflict

major, oferea o imagine a liniştii şi echilibrului, în sfârşit regăsite.

Un rol important în evoluţia ulterioară a Marocului l-a jucat şi

sistemul de învăţământ francez (implementat în teritoriu conform

prevederilor primului articol al Tratatului de la Fès). Faptul a contribuit la

formarea unei elite locale care, pe lângă moştenirea sa islamică, a fost

educată şi în spiritul ideilor umaniste occidentale. Reprezentanţii de seamă

ai acestei elite vor valorifica, din dubla perspectivă ce le-a fost deschisă,

spiritul de libertate şi independenţă, atât de caracteristic marocanilor. Aşa se

face că, sub impulsul elementelor moderniste din societate, rămase fidele

monarhiei alaouite („a cărei faţadă învechită a fost finisată cu eleganţă”45

de

către Lyautey), Marocul s-a îndreptat, lent dar ireversibil, către emanciparea

de sub dependenţa franceză (la mijlocul secolului al XX-lea).

44 Ibidem. 45 D. Rivet, op.cit., p. 48.

O TENTATIVĂ DE TERORISM LA ÎNCEPUTUL

RĂZBOIUL DE ÎNTREGIRE (1916)

Alin Spânu

An attempt at terrorism at the beginning of World War I (1916)

Abstract

Two Romanians, one of whom was a gendarme, renounced honor and

dignity, being drawn by the mirage of big financial gains. They were convinced to

blow up railways, bridges, and trains with Romanian and Russian soldiers, but

they were discovered, arrested and sentenced to death. Their execution was public

and was a parable for all those who had such intentions.

Keywords: Romania, suspected, terrorism, counterespionage

Cuvinte cheie: România, suspecți, terorism, contraspionaj

La jumătatea anului 1914 între cele două blocuri politico-militare –

Antanta (Anglia, Franța și Rusia) și Puterile Centrale (Imperiul german,

Imperiul austro-ungar și Imperiul otoman) s-a declanșat un război așteptat

de toată lumea. Pretextul a fost unul pe măsură, asasinarea arhiducelui Franz

Ferdinand, moștenitorul coroanei habsburgice (28 iunie 1914), iar de la

conflictul dintre Imperiul austro-ungar și Serbia s-a declanșat un carusel al

declarațiilor de război între marile puteri. România s-a declarat neutră în

1914 și a păstrat acest statut până în vara anului 1916, când guvernul liberal

a decis să se alăture Antantei și a declarat război Imperiului austro-ungar.

În cei doi ani de neutralitate, pe teritoriul național s-au înfruntat cele

două blocuri antagonice, atât în dorința de a atrage România în conflict, cât

și pentru a se spiona reciproc. Puterile Centrale au folosit oameni din toate

categoriile sociale, de la intelectuali rasați până la aventurieri și dezertori,

pentru a obține date de interes și a influența anumite medii (politice,

economice, militare, sociale, presa etc.). Direcțiunea Poliției și Siguranței

Generale (DPSG), structura informativă/ contrainformativă cea mai

importantă din România, a monitorizat cu atenție activitatea acestora, i-a

încadrat informativ (filaj, cenzura corespondenței, analiza situației

financiare, mediile în care pătrundeau etc.), iar atunci când au existat

suspiciuni au fost expulzați (dacă erau cetățeni străini) sau arestați (dacă

erau cetățeni români).

204 Alin Spânu

Odată cu declanșarea mobilizării și intrarea în război lucrurile s-au

schimbat. Organele de siguranță au trecut la reținerea celor suspecți și

trimiterea lor în justiție, spre a se constata faptele de care erau acuzați. Cei

vinovați au ajuns în închisori, iar cei nevinovați, dar aparținând statelor

inamice, au fost trimiși în tabere pentru străini. Nici autohtonii nu au scăpat

verificărilor, așa că unii au ajuns în aresturi, iar alții pe front.

Un caz aparte s-a petrecut chiar la începutul Războiului de Întregire,

când doi români neaoși și-au lăsat ultima brumă de conștiință deoparte și au

încercat să facă rău armatei române. Culmea, unul era om al legii1… La 20

august 1916, în trenul militar sosit în gara Bacău au fost găsiți Gavril Anton

Gălbează din Călugăreni (județul Neamț) și Tănase Diaconescu din Corzești

(județul Roman), care aveau asupra lor calupuri de dinamită și fitile. La

primele întrebări, luați din scurt, au declarat că primiseră explozibilul „de la

evreul Glitma Muntenegru din Roman, cu scopul de a arunca în aer vagonul

de dormit atașat la tren și în care se aflau ofițeri ruși de stat major”2. Șeful

DPSG, Ion Panaitescu, dispune cercetări complete, alocă resurse și

informează justiția.

Cei doi își modifică declarația inițială și afirmă că au primit dinamita

„de la un cârciumar Herșcovici”3, așa că se trece la identificarea individului.

Prefectul județului Roman, G. Kapri, telegrafiază la DPSG că există un

cârciumar Herșcovici, care are un fiu medic, aflat în supraveghere. Doctorul

Herșcovici l-a semnalat pe locotenentul farmacist Vasile Efvelicea, de

origine bulgar, că are o atitudine antinațională. Prefectul a anunțat

comandantul garnizoanei, care a prezentat cazul generalului Constantin

Prezan4, comandantul Armatei 4 (de Nord), pentru a lua eventuale măsuri.

1 Acest caz a mai fost abordat de: col. (r) Remus Macovei, Dublul standard în condamnarea

trădătorilor de țară în campania 1916-1919, la adresa: https://www.art-emis.ro/istorie/dublu-

standard-in-condamnarea-tradatorilor-de-tara-in-campania-1916-1919. (15 aprilie 2019). 2 Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare: ANIC), fond Direcțiunea Poliției și

Siguranței Generale (în continuare: DPSG), dosar 751/1916, f. 6. 3 Ibidem, f. 12. 4 Constantin Prezan (n. 22 ianuarie 1861 Butimanu-Ilfov – m. 27 august 1943 Schinetea-

Vaslui), căpitan (1887), colonel (1901), general de brigadă (1907), general de divizie

(1914), general de corp de armată (1917) şi mareşal (1930). A absolvit Şcoala Militară de

Infanterie şi Cavalerie (1880), Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu (1883) şi Şcoala de

Aplicaţie de Artilerie şi Geniu de la Fontainbleau (1886). A comandat Brigada 13 Infanterie

(1904), Diviziile 3 Infanterie (1910), 7 Infanterie (1911), Corpul 3 Armată (1914) şi Corpul

4 Armată (1915). După intrarea României în război (15 august 1916) a comandat Armata 4

de Nord (august-noiembrie 1916), Grupul de Armate „General Prezan” (12-20 noiembrie

1916), Marele Cartier General (decembrie 1916-aprilie 1918) şi Statul Major General

O tentativă de terorism la începutul Războiul de Întregire 205

Un suspect este și dr. H. Kalman din Târgu-Ocna, aflat la Spitalul mobil al

Corpului 4 Armată, care a plecat din localitate fără aprobare și fără a se ști

unde. Era bun prieten cu Weiss, exploatator de masă lemnoasă, și avea la

activ mai multe reclamații din partea medicului Florescu și controlorului

Stupcanu (ambii din Târgu-Ocna). În final, medicul și farmacistul de la

Corpul 4 Armată, nedovediți cu nimic, dar suspectați, au fost transferați „la

o altă formație mai puțin importantă”5 și care nu se afla în județul Roman.

Dar Gălbează și Diaconescu sunt anchetați până când spun (și)

adevărul. Mai concret, ei se ocupau de mai mulți ani cu contrabanda de

diferite produse către Ungaria și au cunoscut un individ care, la un moment

dat, i-a corupt. Le-a dat bani și i-a convins să lucreze pentru interesele

austro-ungare, așa că după 15 august 1916 le-a dat dinamita și le-a trasat

sarcina. Baza tranzacțiilor ar fi satul Călugăreni (județul Neamț), unde și alți

români ar deține calupuri cu dinamită, dar șeful rețelei ar fi Herșcovici.

Comisarul regal al Corpului 4 Armată solicită să fie adus Herșcovici (tatăl și

fiul) pentru a identifica și alți complici ai celor doi. Prefectul Kapri este mai

rapid și își trimite agenții în zonă, iar aceștia constată că alți doi indivizi se

întâlnesc la casa unui cantonier, dar „îi am sub supraveghere”6.Totuși, a

solicitat de la DPSG câțiva agenți de siguranță, deoarece în județ se află „o

numeroasă populație ungurească, cu preoți catolici suspecți și cu jumătate

de locuitori evrei”7. La 27 august 1916 același prefect propune la DPSG

angajarea lui Leon Vlahu cu 100 lei/lună pentru a întări zona

contrainformativă, atestând că este „un om cinstit și un bun român”8, ceea ce

Ion Panaitescu aprobă. În prima sa notă informativă, Vlahu afirmă că de la

Roman la Burdujeni „sunt mulți spioni, de aceea ar fi bine ca nefiind

mobilizat și știind limba polonă și rusă și nemțește și limba bohemă, să fiu

(octombrie 1918-aprilie 1920). Pentru mai multe date despre viaţa şi activitatea sa a se

consulta Şefii Statului Major General român (1859-2000) (coord. Teofil Oroian, Gheorghe

Nicolescu), Bucureşti, Editura Europa Nova, 2001, p. 114-130; Viorica Zgutta, Constantin

Prezan Mareşal al României, Vaslui, Muzeul Judeţean „Ştefan cel Mare”, 2005; Petre Otu,

Mareşalul Constantin Prezan. Vocaţia datoriei, Bucureşti, Editura Militară, 2008; Grigore

Stamate, Mihai Hodorogea, Viața mareșalului Prezan. Profesia de a fi român, București,

Editura Axioma Print, 2015; idem, Bătăliile mareșalului Prezan între autoritate și

modestie, București, Editura Axioma Print, 2016; Jipa Rotaru, Marius-Adrian Nicoară,

Constantin Prezan – Ion Antonescu În slujba făuririi României Mari, Buzău, Editura Alpha

MDN, 2018. 5 ANIC, fond DPSG, dosar 751/1916, f. 19. 6 Ibidem, f. 13. 7 Ibidem. 8 Ibidem, f. 16.

206 Alin Spânu

trimis în urmărirea lor, în care voi fi cu credință pentru țară”9.

În fine, ancheta cristalizează faptele și vinovățiile. Gavril Anton

Gălbează și Tănase Diaconescu se ocupau de mai mulți ani cu contrabanda

de vite, primul fiind un geambaș, iar al doilea… șef de post de jandarmi,

fapt care i-a permis să aibă „autoritatea necesară de a face ca multă vreme să

nu se știe de operațiunile lor”10

. Partenerul de dincolo de graniță era un

individ numit Straja Meșterul care, în timp, le-a câștigat încrederea și i-a

atras de partea lui. După 15 august 1916 s-au întâlnit în pădure și ungurul le-a

dat șase bucăți de dinamită cu tot cu fitile, îndemnându-i „să zvârle cât va

putea cu ceea ce li s-a dat – poduri, cale ferată, trenuri și din acestea mai

ales acelea care vor avea ofițeri”11

. S-au revăzut după câteva zile pe muntele

Grințieșul Mare, unde Meșterul le-a promis o ladă cu dinamită, le-a cerut

date despre mișcarea trupelor și le-a oferit un avans de 400 lei. Românii au

plecat spre Divizionul 4 Tren din Roman, dar pe drum s-au oprit la cârciuma

lui Herșcovici, unde au stat până la sosirea unui tren militar din Iași, plin cu

militari și muniții. S-au gândit că cel mai bine ar fi să dinamiteze vagonul de

dormit în care se aflau ofițeri de stat major români și ruși, însă acțiunea nu

putea să aibă loc decât la Bacău, unde trenul staționa mai mult. S-au urcat în

tren, s-au așezat la frâna vagonului vecin cu cel de dormit și au început să

vorbească vrute și nevrute. Au devenit suspecți în ochii militarilor din tren,

fie prin atitudine, fie prin vorbe, așa încât, atunci când trenul a ajuns la

Bacău, poliția gării a fost semnalată cu privire la cei doi. Luați pe sus și duși

la poliție, au fost percheziționați și s-a descoperit dinamita. Au încercat să

nege sau să arunce vina pe alții, dar au fost transferați la comisarul N. Țintă,

șeful Poliției Bacău, unde, după ce au încercat „a implica un evreu de la

Roman și pe alții, au sfârșit a declara adevărul”12

. Trimiși în fața Consiliului

de Război al Armatei 4 (de Nord), la 27 august 1916, dezbaterile au fost

scurte, iar verdictul previzibil: „vor fi împușcați mâine, 28 august

dimineața”13

. Condamnarea la moarte se va face prin împușcare și, „după

dorința generalului Prezan, executarea se va face în fața unui public

numeros”14

.

În ziua de 27 august 1916, pe zidurile unor clădiri din Bacău a fost

lipită următoarea înștiințare: „Se aduce la cunoștința generală că Consiliul

9 Ibidem, f. 17. 10 Ibidem, f. 23. 11 Ibidem. 12 Ibidem, f. 24. 13 Ibidem, f. 19. 14 Ibidem, f. 24.

O tentativă de terorism la începutul Războiul de Întregire 207

de Război de pe lângă Armata de Nord, în ședința de astăzi 27 august 1916,

prin sentința nr. 1 a condamnat pe criminalii trădători Gavril Anton și

Tănase Diaconescu la degradare militară și la moarte; întrucât puși la cale

de dușmanii noștri seculari, ungurii, cu care întrețineau criminale legături

cu scop de a practica spionajul asupra mișcărilor trupelor noastre, au

încercat în noaptea de 20 august să svârle în aer cu bombe de dinamită, de

proveniență germană, un vagon de ofițeri. Executarea se va face prin

împușcare pe platoul de tragere al garnizoanei Bacău, la orele 6, în

dimineața zilei de 28 august 1916, în public, spre a servi de exemplu tuturor

acelor suflete slabe și plecate spre crimă.

Dată de Cartierul General al Armatei de Nord, astăzi, 27 august 1916.

Comandantul Armatei de Nord - General de Divizie adj. C. Prezan.

Șeful Justiției Militare - Comisar Regal, Maior C.G. Petrovici”15

.

În dimineața zilei de 28 august 1916, toți locuitorii, inclusiv femeile și

copii, s-au adunat pe platoul de lângă cazarma artileriei. Trupele din

garnizoană erau adunate în careu, având în fruntea lor ofițerii. Cei doi

condamnați au fost aduși într-o căruță, păziți de santinele, fiind legați cu

lanțuri de mâini și de picioare. Au fost dați jos din căruță în huiduielile

mulțimii adunate și și-au oferit cizmele unor cetățeni din apropiere. S-a dat

citire sentinței de condamnare la moarte, iar cei doi trădători, cu picioarele

goale, legați la ochi, s-au deplasat la doi pari, de care au fost legați.

Procurorul Rang, de la Iași, a adresat mulțimii următoarele cuvinte:

„Ostași și cetățeni! Nu vă plecați sufletul sub greutatea osândei pe care ați

auzit-o, ci cu fruntea sus și cu inima împăcată, să priviți cum vor cădea sub

ploaia gloanțelor acești trădători de patrie și de neam. Visul secular al

poporului român tinde azi să devie o realitate prin brava noastră armată și

asupra acestei armate acești mișei au vrut să reverse greutatea crimei lor

odioase. Nu numai cumpăna dreptății omenești, ci toată urgia cerului să

cadă asupra celor ce-ar îndrăzni măcar cu gândul că se va teme oștirea

românească. Toți trădătorii criminali, să moară dar! Să moară!”16

.

Şeful plutonului de execuție, format din 12 jandarmi, a dat comenzile și

cei doi trădători au fost împușcați. Toți cei prezenți, civili și soldați, au

strigat în cor: „Ura! Trăiască România!”. Militarii au părăsit platoul cântând.

Declarați decedați, condamnații au fost dezlegați de la stâlpi și au fost

aruncați în gropile făcute pe maidan, fiind îngropați fără cruce.

Astfel, cei doi teroriști și-au găsit sfârșitul în fața gloanțelor trase de

15 Radu Rosetti, Remember. 1916-1917, București, Editura Librăriei Socec&Co, 1921, p. 41. 16 Ibidem, p. 46.

208 Alin Spânu

conaționali, deoarece interesul personal a fost mai presus de cinste,

corectitudine și sentiment național. Un exemplu care a arătat că România nu

este dispusă să fie miloasă cu cei care fac rău sau intenționează să facă rău,

mai ales pe timp de război, indiferent de naționalitate, etnie sau religie.

Execuția publică a indus o teamă profundă în rândul celor care mai cochetau

cu asemenea idei, așa că asemenea acte nu s-au mai produs. La rândul lor,

organele de siguranță au devenit și mai suspicioase, întărind acest segment

al protecției infrastructurii feroviare, o arteră extrem de importantă în

transportul de trupe, artilerie și muniții către front.

NICOLAE IORGA ŞI PERIOADA RĂZBOIULUI PENTRU

REUNIFICARE NAŢIONALĂ, 1916-1918 (III)

Gheorghe A. Ştirbăţ

Nicolae Iorga et la période de la Guerre pour

la reunificasion de la nations

Résumé

Pendant la Grande Guerre, Nicolae Iorga a soutenu la politique du

gouvernement libéral qui a été pour l’adhésion de la Roumanie à l’Entente, aux

côtés de la France, de la Russie et de l’Angleterre. Dans ces conditions, Iorga ne

s’est pas ouvertement impliqué dans toutes les actions déroulées par les forces

nationales en Bessarabie pour la libération de sous la domination tsariste et pour

l’union avec la Roumanie.

Nicolae Iorga ne pouvait pas abandonner complètement son intérêt pour la

Bessarabie, cela aurait signifié de renoncer à son crédo politique –

l’accomplissement de l’unité politique de tous les Roumains.

Mots clés: N. Iorga, Bessarabie,Grande Guerre, l’unite

Cuvinte cheie: N. Iorga, Basarabia, Marele război, unire

Lovitura de stat bolșevică de la 25 octombrie/ 7noiembrie 1917 din

Rusia a influențat evenimentele militare și politice de pe frontul din răsăritul

Europei. Are loc dezorganizarea armatei ruse „în strânsă legătură cu

ofensiva propagandei bolșevice și a retragerii Rusiei sovietice din război

prin numitul „Decret asupra păcii” din 26 octombrie 19171.

Dezorganizarea armatei ruse de pe frontul din Moldova a devenit un

factor care amenința siguranța statului. În acțiunea de retragere de pe front,

cete de soldați ruși devastau localități, terenuri și depozite ale armatei,

batjocoreau populația, atât din Moldova – partea liberă a teritoriului

național, cât și în Basarabia. La 13 noiembrie a aceluiași an, noua Rusie a

propus Puterilor Centrale începerea tratativelor pentru încheierea unui

armistițiu care se va semna pe 22 noiembrie/ 5 decembrie.

Generalul rus Şcerbacev (în fapt Şcerbaciov), comandantul Armatei 1 Pe larg în Istoria României, vol.VII, tom. II, București, Ed. Enciclopedică, 2015, p. 744;

Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregire națională,vol. II, (1916-1918),

București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1989, p. 197-198; Victor Atanasiu, Atanasie

Iordache, Mircea Iosa, Ion Oprea, Paul Oprescu, România în primul război mondial,

București, Ed. Militară, 1979, p. 318-320.

210 Gheorghe A. Ştirbăţ

Ruse din Moldova, care nu recunoștea regimul instaurat la Petrograd,

depășit „de situația creată în armata sa”, s-a adresat mareșalului Mackensen

cu propunerea de a încheia armistițiu.2

Armata română a fost pusă în situația creată de „defecțiunea rusă” de a

apăra un front foarte lung. La 21 noiembrie/ 4 decembrie în cadrul ședinței

Consiliului de Miniștri prezidat de Regele Ferdinand s-a hotărât ca

reprezentanții armatei să participe la tratativele pentru încheierea unui

armistițiu pur militar cu Puterile Centrale pe durata armistițiului cu Rusia.

Armistițiul a fost semnat la 26 noiembrie/9 decembrie 1917, la Focșani3.

Dezordinile provocate de armata rusă au atins nu numai teritoriul

Moldovei, dar și Basarabia, unde se aflau depozitele armatei române și căile

de comunicație prin care Aliații aprovizionau România cu muniție și

material de război. Securitatea spațiului basarabean reprezenta „o

componentă a securității spațiului moldovean care în acel moment

reprezenta statul român liber”4.

În acele momente grele ale armistițiului prelungit, când era în joc

existența statului și a națiunii române, „o singură rază de bucurie mijindă a

ajuns până în Iașul aproape asediat”5. Această rază de bucurie, aprecia N.

Iorga, venea din Basarabia unde „o conștiință românească începea să se

miște”6

Evenimentele care aveau loc în provincia dintre Prut și Nistru s-au

desfășurat „fără sprijinul cuvenit de la cei de un sânge” și reușind să treacă

„peste patimile grozave ale răszboiului”. Acestea au pregătit „învierea și

înălțarea tuturor românilor”7.

În anii războiului România oficială s-a ferit să aibă vreun amestec în

chestiunea basarabeană, deoarece ea făcea parte, alături de Rusia, Franța,

Anglia și Italia din aceeași alianță militară. Atitudinea României din acei ani

grei nu însemna însă abandonarea pentru totdeauna a chestiunii basarabene,

ci doar o amânare, până când condițiile internaționale mai favorabile vor

permite rediscutarea ei. 2 Ibidem. 3 I. Agrigoroaiei, Poziția marilor puteri față de România 1914-1918, în Românii în Istoria

Universală, vol. I, Iași, 1986, p.427-428; Constantin Kirițescu, op.cit., p. 197-198; Istoria

României, vol. VII, tom. II, p. 744. 4 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român (ediția a III-a revăzută și

adăugită), București, Univers Enciclopedic, 2002, p.269. 5 N.Iorga, O viață de om așa cum a fost, vol. II, Chișinău, 1991, p.290. 6 Ibidem. 7 Ibidem, vol. III, București, Ed. Minerva, 1984, p.175.

Nicolae Iorga şi perioada războiului pentru reunificare naţională 211

Nicolae Iorga a confirmat că, în acea perioadă, statul român prins de

grija propriei sale existențe „și preocupat de a nu se amesteca în două

chestiuni deosebite, făcând, în ce privește Basarabia, o acțiune de unul

singur, nu îndrăzni să întreprindă nimic, ce s-a petrecut acolo, a ieșit absolut

liber de la sine din potrivirea ceasurilor excepționale”8.

După intrarea României în război de partea Antantei, N. Iorga a

considerat necesar să suspende activitatea partidului său – P.N.D. și să

susțină o singură politică, cea a guvernului liberal condus de I.I.C. Brătianu.

Orientarea sa politică în anii războiului și-a pus amprenta și asupra

implicării sale în problemele Basarabiei.

N. Iorga s-a eschivat să se manifeste efectiv și să „să marcheze astfel

punctul lui de vedere rezervat” aprecia militantul ardelean pentru unitatea

tuturor românilor Onisifor Ghibu9.

Mișcarea de regenerare națională din Basarabia a fost influențată de

evenimentele din Rusia. Ea s-a desfășurat paralel cu mișcările similare din

Ucraina și Georgia, la început timidă, fără a rupe legăturile cu Rusia, treptat

însă mai insistentă ”până a sfârși prin unirea cu România10

.

În toate localitățile, orașele și târgurile din Basarabia au avut loc în

cursul anilor 1917 și 1918 numeroase întruniri și adunări ale diferitelor

profesiuni de la funcționari la cele mai umile care criticau vechiul regim

țarist, exprimându-și încrederea că noul regim care s-a instalat la Petrograd,

mai ales în lumina „Declarației popoarelor din Rusia”, v-a respecta

drepturile și libertățile, că „moldovenii din Basarabia se vor bucura de toate

drepturile cetățenești și naționale”11

.

Constituirea Partidului Național Moldovenesc condus de Vasile

Stroescu, la sfârșitul lunii martie și începutul lunii aprilie 1917, a deschis

etapa decisivă a luptei pentru dezrobire națională în Basarabia. Programul

Partidului Național Moldovenesc prevedea lupta pentru obținerea celei mai

largi autonomii administrative, juridice, ecleziastice, școlare și economice a

Basarabiei. Deasemena, toate legile ce privesc afacerile interne ale

Basarabiei „vor fi redactate de Dietă (Sfatul) conform vechilor cutume și 8 Idem, Supt trei regi, Bucureşti, 1932, p. 265. 9 Onisifor Ghibu, Oameni între oameni, București, Ed. Eminescu, 1990, p. 267 10 Ștefan Ciobanu, Basarabia. Populația. Istoria. Cultura, Chișinău, Ed. Ştiinţa, 1992, p.

67; Al. Boldur, Istoria Basarabiei, București, Ed. Victor Frunză, 1992, p. 499; I. Nistor,

Istoria Basarabiei, Chișinău, Ed. Cartea Moldovenească, 1991, p. 274. 11 Apud Ștefan Ciobanu, op.cit., p. 64. Aceste cuvinte care exprimau speranța într-un viitor

mai bun pentru românii din Basarabia au fost scrise în telegrama trimisă guvernului Rusiei

de către campionul luptei naționale basarabene N. Alecsandri.


nevoilor actuale ale țării”3. Grație acestui eveniment, în luna aprilie 1917

mișcarea de regenerare basarabeană a luat un mare avânt. A fost luna

mitingurilor, a congreselor care au avut loc la Chișinău și Odesa. Congresele

Uniunii cooperativelor, preoților, dascălilor culminând cu grandiosul miting

ostășescde la Odesa, cu participarea a 10.000 de oameni. Preoții basarabeni

întruniți într-un congres la Chișinău în zilele de 19 și 20 aprilie cereau un

mitropolit român în fruntea bisericii din provincie precum și autonomia

politică, convocarea unei adunări naționale și constituirea unui „înalt sfat”

cu atribuții administrative și legislative. Preoții și învățătorii, dăscălimea

basarabeană cereau în cadrul Congresului din capitala Basarabiei

românizarea învățământului și înlocuirea „buchiilor rusești” cu litere latine.

În cadrul grandiosului miting ostășesc de la Odesa din 18 aprilie/ 1

mai 1917, alături de soldații moldoveni veniți de pe front au participat și un

număr apreciabil de studenți care au cerut și obținut ținerea cursurilor de

istorie și literatură română la Universitatea din Odesa. S-a votat și adoptat o

moțiune prin care se cerea autonomia politică pentru Basarabia și

organizarea cohortelor moldovenești pentru menținerea ordinii publice12

. La

22 iunie 1917 reprezentanții ofițerilor moldoveni se întrunesc la Chișinău

unde vor pune bazele Comitetului Central al Soldaților și Ofițerilor

Moldoveni sub președinția locotenentului Gherman Pântea13

.

Comitetul Central Moldovenesc, care întruchipa întreaga Basarabie,

cuprindea reprezentanții tuturor județelor de la Hotin la Ismail. El concentra

toate forțele luptei pe teren revoluționar și național „dar care vremelnic

purtau uniformă militară”14

.

De asemenea, la începutul lunii septembrie 1917, Comitetul Central al

Soldaților și Ofițerilor a hotărât editarea gazetei „Soldatul român” sub

conducerea lui Iorgu Tudor15

.

Declarația popoarelor din Rusia a însuflețit toate etniile din vechiul

imperiu țarist16

. La sfârșitul lunii septembrie 1917, Comitetul Central al 12 I. Nistor, op.cit., p. 275 și urm. 13 Ibidem 14 Testament pentru urmași, Chișinău, Ed. Hyperion, 1991, p.41; I. Nistor, op.cit., p.275. 15 Ștefan Ciobanu, op.cit., p. 66; I. Nistor, op.cit., p. 276; Comitetul Central Moldovenesc

a analizat evenimentele care se desfășurau în Basarabia și Rusia într-o întrunire în ziua de

16 iulie 1917, unde s-a luat hotărârea de a se convoca la Chișinău o adunare națională, un

Sfat al țării care să elaboreze un proiect de autonomie națională și teritorială pentru

Basarabia care să țină cont de drepturile minorităților etnice din întreaga provincie 16 I. Nistor, op.cit., p. 277; Istoria României, vol. VII, tom. 2, p. 799; Ucrainienii întruniți

la Kiev în Adunarea Națională – RADA, au revendicat toată puterea legislativă și executivă


Soldaților și Ofițerilor moldoveni hotărăște în cadrul unei plenare

convocarea pentru zilele de 20-27 octombrie a unui congres ostășesc la

Chișinău în care să fie prezenți reprezentanții tuturor comitetelor militare

moldovenești de pe toate fronturile românești și rusești și reprezentanții

regimentelor de rezervă17

.

Congresul se deschide în ziua de 20 octombrie 1917 cu participarea a

opt sute de delegați reprezentând două sute de mii de soldați, în majoritate

țărani care v-a proclama autonomia teritorială și politică a Basarabiei,

motivându-se acest act „prin considerațiuni de cultură națională proprie,

trecut istoric și principiul libertății popoarelor de a dispune de soarta lor”18

.

În cadrul congresului s-a susținut convocarea în scurt timp a Sfatului

Țării care trebuia „să imprime acestei autonomii pecetea legitimității”19

.

Sfatul Țării constituit din reprezentanții legitimi ai tuturor naționalităților,

confesiunilor, județelor, orașelor, coorporațiilor muncitorești, asociațiilor

profesionale și culturale își v-a deschide lucrările la 21 noiembrie 1917.

Președintele Sfatului Țării a fost ales tânărul deputat Ion Inculeț, „coborâtor

dintr-o veche familie moldovenească – probabil Hâncu – leț” cum aprecia

N. Iorga20

. Alături de tânărul președinte al Sfatului Țării, fost conferențiar

universitar la Universitatea din Petrograd, întâlnim mari intelectuali,

personalități marcante ale luptei naționale basarabene: Ion Pehlivan, Ștefan

Ciobanu, Gheorghe Pântea, A. Crihan, Pantelimon Halippa, Pann Erhan, D.

Ciugureanu, Ion Buzdugan21

.

Concomitent cu Congresul ostașilor moldoveni de la Chișinău are loc

din Ucraina, dar și din Basarabia, determinând protestul românilor basarabeni. Protestul

basarabenilor a luat o formă oficială în cadrul adunării delegațiilor tuturor organizațiilor

politice care se întruniseră la Chișinău sub președinția unui comisiar al guvernului

provizoriu al Rusiei condus de Kerenschi. Protestul reprezentanților organizațiilor politice

de la Chișinău împotriva intențiilor ucraienienilor de anexare a Basarabiei reprezenta

reflexul unei puternice conștiințe naționale în provincia dintre Nistru și Prut. Vezi I. Nistor,

op.cit., p. 277; Istoria României, vol. VII, tom. 2, p.799. 17 Testament pentru urmași, p. 43. Sarcina organizării unui congres al ostașilor de pe toate

fronturile era foarte grea, deoarece trebuia obținută aprobarea MSM al armatei rusești și un

ordin către unitățile militare care să permită acestora să delege reprezentanții la acel

congres. S-a reușit cu greu aprobarea de a participa la congres, fiecărui soldat dându-i-se

hrană și bani pentru 5 zile, în Ibidem, p. 43-44 18 Al. Boldur, op.cit., p. 492; I. Nistor, op.cit., p. 277; Ion Agrigoroaiei, Gh.Palade,

Basarabia în cadrul României întregite, Chișinău, 1993, p. 78. 19 Ion Nistor, op.cit., p. 278. 20 N. Iorga, Istoria Românilor, vol. X, p. 393; Idem, Supt trei regi, p. 266. 21 I. Nistor, op.cit., p. 278.


și Congresul popoarelor din Rusia desfășurat la Kiev între 8 și 14

septembrie la care au participat și șase delegați basarabeni. Congresul s-a

ponunțat pentru o largă autonomie a tuturor popoarelor, în cadrul Republicii

Ruse Federative și Democratice22

.

La 2 decembrie 1917, Sfatul Țării a adoptat o declarație prin care se

proclama Republica Democratică Moldovenească care v-a intra în cadrul

Republicii Federative Rusești „ca părtașă cu aceleași drepturi”. Puterea executivă

a fost încredințată Consiliului Directorilor Generali, condus de P. Erhan, iar

președintele Republicii Democratice Moldovenești a fost ales profesor Ion

Inculeț23

.

Organizarea și consolidarea noii republici întâmpina mari greutăți

datorită stării de anarhie care s-a instalat în întreaga provincie. Părțile de

nord și de sud ale Basarabiei erau prădate de armatele rusești bolșevizate, iar

în restul țării, țăranii ardeau în flăcări curțile boierești, magazinele și

prăvăliile. Cohortele moldovenești – nucleul armatei naționale a provinciei

erau „prea slab închegate și prea puțin disciplinate pentru a putea garanta

ordinea în țară24

.

Evenimentele din Basarabia nu au trecut neobservate și analizate de N.

Iorga. În toată perioada războiului el a sprijinit necondiționat politica

guvernului liberal, pe șeful acestuia, I.I.C. Brătianu, singura personalitate a

momentului care în concepția marelui savant era capabilă să realizeze unirea

politică a a tuturor românilor din provinciile românești aflate sub stăpânirea

străină25

.

Nicolae Iorga i-a declarat lui I.G. Duca – ministrul instrucțiunii 22 Istoria Românilor, vol. VII, tom. 2, p. 799; în numele românilor din Basarabia Teofil

Iancu, membru al delegației din partea PNM a precizat: „Mulți ați auzit de moldoveni, dar

puțini cred că știți că națiunea moldovenească nu există. Numele Moldova, moldoveni este

numai teritorial, dar nu național, iar dacă noi numim moldovenește cuvintele și organizațiile

noastre, facem asta numai din punct de vedere tactic, fiindcă urechile vrăjmașilor noștri…

și el servește pentru a ne acuza pe noi de separatiști”. Iancu s-a împotrivit anexării

Basarabiei la Ucraina afirmând că dacă aspirațiile moldovenilor se vor lovi mereu de

deziluzii atunci „urmând drumul necesității care nu recunoaște hotare din prieteni ai

democrației rusești ne vom face separatiști”, în apud Istoria Românilor, vol. VII, tom.2,

p.799 și urm. 23 I. Nistor, op.cit., p. 279, Al. Boldur, op.cit., p. 499; Keith Hitchins, România 1866 –

1947, Bucureşti, Humanitas, 1996, p. 294 și urm.; Gh. Platon, Istoria modernă a României,

Ed. Didactică şi Pedagogică, 1985, p. 486; Testament pentru urmași, p. 51; Ion Lupaș,

Istoria unirii românilor, București, Ed. Scripta, 1993, p. 264. 24 Ion Lupaş, op.cit. 25 N. Iorga, O viață de om așa cum a fost, vol. II, p. 226.


publice în guvernul liberal, într-un automobil în apropiere de Vălenii de

Munte, următoarele despre Ionel Brătianu: „să spun de ce sprijin pe

Brătianu: sunt convins că dacă vor veni alții la guvern nu ne vom alege cu

nimic și ne vor băga într-un bucluc din care nimeni nu ne va mai scoate”26

.

Orientarea sa politică din anii războiului și-a pus amprenta și asupra

gradului implicării sale în problemele Basarabiei din acea perioadă. El „s-a

abținut să se implice în mod vizibil, a fost mai rezervat, uneori s-a

eschivat”27

aprecia Onisifor Ghibu. Marele savant s-a implicat cu prudența

pe care i-o impuneau împrejurările momentului în derularea evenimentelor

de peste Prut. Iorga nu putea să fie indiferent față de puternicele manifestări

naționale din Basarabia, aceasta ar fi însemnat abandonarea crezului său

politic – realizarea unirii tuturor românilor cu patria mamă România, pentru

care și-a consacrat toată viața.

Încă de la primele sale manifestări în viața politică el a privit cu

atenție evenimentele care se desfășurau în provincia dintre Nistru și Prut. În

paginile ziarului său, „Neamul Românesc”, în cadrul conferințelor, la

cursurile de la Universitatea de vară de la Vălenii de Munte, Iorga a analizat

și prezentat suferințele la care erau supuși românii și se entuziasma la

firavele lor manifestări de ordin național28

.

Nicolae Iorga a deplâns soarta Basarabiei supusă unei politici de

rusificare și de populare a ei, de elementul românesc și colonizarea cu etnii

aduse din alte provincii ale întinsului imperiu țarist.

În 1904 Rusia a declarat război Japoniei, iar tinerii din Moldova de

peste Prut au fost chemați sub arme. Savantul sublinia în paginile ziarului

său – „Neamul Românesc” că tinerii Basarabiei „flăcăi albi la față de jale

vor fi smulși de la casele părinților, nevestelor lor, de la dulcea lor țară

moldovenască și vor fi grămădiți ca vitele în vagoane fierbinți, pentru a

ajunge la Carbin, la Port Artur unde va fi atunci netrebnica jertfă de

oameni”. Acolo, acești tineri „vor lupta credincios, drept, frumos cum din

neam în neam a fost deprinderea poporului lor”. În urma acestei încleștări

umane „Basarabia va rămâne săracă de flăcăi”, iar Rusia „cea mare și

puternică va aduce în această provincie locuitori din altă gubernie pe care o 26 I.G. Duca, Memorii, vol. II, partea a II-a, Neutralitatea 1915-1916, Timişoara, Ed.

Helicon, 2015, p. 26 27 Onisifor Ghibu, op.cit., p.227 28 Pe larg în V. Netea, C.Gh. Marinescu, Liga Culturală și unirea Transilvaniei cu România,

Iași, Ed. Junimea, 1978, p.204-244; C.Gh. Marinescu, Epopeea Marii Uniri, Galați, Ed. Porto

Franco, 1993, p.287-295; I. Nistor, op.cit., 262, 273; Al. Boldur, op.cit., p. 484-488


va fi cruțat războiul”29

.

Aniversarea a 40 de ani de la instaurarea dinastiei Hohenzollern pe

tronul României, a prilejuit organizarea în lunile iunie-noiembrie 1906, la

București a unei Expoziții jubiliare. Toate provinciile românești au avut

pavilionul lor în cadrul expoziției30

. Pavilionul Basarabiei din cadrul

expoziției a fost vizitat printre alții și de N. Iorga. Basarabiei i s-a rezervat în

cadrul expoziției „o mică odăiță cu multe țesături bune dar cu inscripții

rusești, la care se adăugau câteva fotografii mici și rele și proaste picturi

nouă iscălite cu nume muscalesc. Vreo două-trei icoane et tot nouă. Apoi

cisme, curele… acest pavilion al rușinii”31

.

Nicolae Iorga aprecia gestul autorităților române, respectiv al

guvernului conservator, organizatorul expoziției aniversative care nu a omis

provincia de peste Prut. Nemulțumirea lui pornea de la modul de implicare a

specialiștilor români în amenajarea pavilionului basarabean, puținătatea

exponatelor care să scoată în evidență spiritul românesc din această

provincie.

Expoziția jubiliară organizată la București în 1906 a atras un număr

mare de vizitatori. Printre oaspeții expoziției s-au aflat mulți români din

Banat, Bucovina și Transilvania, conferindu-i astfel „un pronunțat caracter

național”32

. Istoricul bucovinean Teodor Bălan, referindu-se la marele aflux

al românilor din afara regatului la Expoziția jubiliară de la București,

afirma: „Unirea noastră sufletească s-a pecetluit în acele momente”33

.

Nicolae Iorga aprecia și el importanța acestui eveniment, afirmând:

„Bucureștiul în acea vară 1906 devenise în adevăr capitala poporului

românesc”34

.

Revoluția din 1905 din Rusia a deschis în Basarabia perspectivele

afirmării sale naționale. Preoțimea din Basarabia inaugurează la Chișinău,

de Sfântul Dimitrie 1906, o tipografie în limba română. La acest important

eveniment a participat și basarabeanul Sergiu Cujbă care a venit special

pentru aceasta de la București. El a vorbit despre rolul important al

tipografiei care v-a contribui la dezvoltarea limbii și culturii naționale. El a

subliniat și foloasele culturii care apropie popoarele „nu întețește răscoalele 29 N.Iorga, Neamul românesc în Basarabia, București, Ed. Fundației Cultura Română,

1997, p. 11 și urm. 30 Istoria românilor, vol. VII, tom. 2, p. 421. 31 „Neamul românesc”, Anul I, nr. 22, 1906, p. 1. 32 Istoria românilor, vol. VII, tom. 2, p. 773. 33 Ibidem. 34 Ibidem.


și nu aruncă în aer stăpânirile…”. Sergiu Cujbă și-a exprimat încrederea că

în pofida tuturor opreliștilor, tipăriturile în limba română vor contribui la

unirea „într-un mănunchi pe toți românii din toate clasele”35

.

Analizând situația din Basarabia, Iorga a constatat că, în ciuda tuturor

îngrădirilor, în această „Frântură de trup viu aruncată în gura lupilor

nemilostivi, apărată de orice atingere a spiritului, de orice flacără a inimilor,

de straja aspră a cazacilor”, exista o puternică trăire românească, manifestată

în primul rând prin limba vie și curată care se vorbea atât în sate cât și în

orașe36

. Marele savant a fost plăcut impresionat de aprecierile profesorului

Weigand, în urma citirii notelor sale de călătorie, „cercetătorul cu străduința

limbii noastre”, și de conținutul câtorva scrisori „pe care un vânt norocos le-a

aruncat spre el și care l-au ajutat să spună cu tărie că Basarabia nu e așa de

închisă, așa de adormită, așa de pierdută din punct de vedere național și

cultural… cum s-ar crede”37

.

Iorga era extrem de bucuros să afirme, în urma constatărilor

profesorului Weigand că limba română se aude la începutul secolului al XX-lea

nu doar la sate, ci și în orașe. Menținerea și dezvoltarea limbii române în

Basarabia a fost realizată de toți „cei care se fac preoți”, cu „câțiva care trec

pe la universități” și „nu pierd legătura cu neamul din care au pornit”38

.

Nicolae Iorga a salutat apariția ziarului „Basarabia” – foaie

românească care „poartă în litere latine deasupra unui cuprins în slove

rusești, numele țării pierdute de noi”. El era foarte circumspect față de

democrația instaurată în Rusia după Revoluția din 1905. Iorga amintea că

multe ziare din capitala imperiului au fost interzise iar pe celelalte „le-a

încolțit cenzura vechiului meșteșug dobitoc al foarfecelor crude purtate de

mâna fricoasă a cinovnicului”. Pornind de la această tristă realitate, savantul

se întreba dacă nu va fi lovit și ziarul „Basarabia” al bătrânului Gavriliță din

Chișinău și a tinerilor „cu sentimente democratice și naționale”39

.

Revista „Basarabia” apărea la Chișinău în anul 1906 cu sprijinul lui C.

Stere. Proprietarul ziarului era Emanoil Gavriliță, iar Ion Pelivan redactor

șef , ajutat de Sergiu Cujbă. La revistă vor mai colabora P. Halippa, Mihai

Vântu, V. Ouatu. „Basarabia” ca organ al Partidului Democrat

Moldovenesc, milita pentru introducerea limbii române în școală, 35 „Neamul românesc”, Anul I, nr. 52, 1906, p. 1. 36 N. Iorga, Neamul românesc în Basarabia, Bacău, Editura Vicovia, 2015, p. 12. 37 Ibidem. 38 Ibidem, p. 13. 39 „Neamul românesc”, Anul I, nr. 23, 1906, p. 1


reinstaurarea autonomiei Basarabiei, respectarea drepturilor cetățenești40

.

Revista a fost puternic atacată de presa rusă și nevoită să-și înceteze

activitatea în 1907. Deși revista a avut o existență efemeră, rolul ei a fost

deosebit de important, întrucât, preciza P. Halippa, „în redacția Basarabiei,

din strada Kiev, din vecinătatea Tribunalului se făurea conștiința națională a

moldovenilor basarabeni”. Lucru acesta a devenit cu putință pentru că și noi

moldovenii „ieșim din izolarea din care trăisem până la începerea mișcării

revoluționare din 1905. La redacție veneau mulți oameni din oraș dar și din

țară și toți discutam problema renașterii poporului nostru”41

.

Presa românească din Basarabia, apărută după 1905, are un rol

important în dezvoltarea conștiinței naționale a românilor, atât din această

provincie cât și a celorlalți aflați în diferite părți ale Rusiei – Caucaz,

Siberia42

.

Zilele de 16-17 mai 1912 au fost declarate de oficialitățile țariste zile

de sărbătoare națională la Chișinău. În prezența țarului și a familiei sale,

Arhiepiscopul Serafim, un rusofil, a rostit o cuvântare în care a calificat

răpirea Basarabiei ca o fericire pentru poporul basarabean și chiar un jubileu

al credinței ortodoxe. Cu acest prilej s-a dezvelit la Chișinău un monument

dedicat țarului Alexandru. Serbările organizate de autoritățile oficiale din

Basarabia nu s-au bucurat de susținerea românilor. Atitudinea basarabenilor

era și rezultatul muncii desfășurate de liderii mișcării naționale din

Basarabia. Unul dintre aceștia, Ion Pelivan a refuzat, în calitate de

funcționar de stat, să participe la manifestație și a purtat pe piept o cocardă

tricoloră cernită43

. 40 I. Constantin, I. Negrei, Gh. Negru, I. Pelivan, părinte al mișcării naționale din Basarabia,

Cuvânt înainte Corneliu Mihail Lungu, postfață Eugenia Domu, Chișinău, 2012, p. 62-63. 41 Apud Istoria românilor, vol. VII, p. 619. 42 Petre Cazacu, Moldova între Prut și Nistru, 1812-1918, Iași, 1924, p. 235; alegerile

pentru Duma de stat a Rusiei a condus la agitații în Basarabia din partea agenților

rusificării. Se poate spune că în perioada de agitație pro-țaristă „cu o rară excepție vedeai

câte un moldovean transformat în adevărat rus, sau prea moderat ca să îndrăznească să-și

ridice vocea în favoarea naționalității oprimate”, în Al. Boldur, Istoria Basarabiei, p. 330. 43 Ibidem, p. 381; Istoria românilor, vol. VII, tom.2, p.620; Sărbătoarea țaristă a o sută de

ani de la eliberarea Basarabiei de sub turci era o sărbătoare „a încătușării norodului

românesc”. Protestul intelectualilor români basarabeni Iorgu Tudor și Constantin S.

Constantinovici a fost prompt și foarte consistent. Ei vor edita la Tipografia Eparhială

Chișinău fascicola revistei „Făclia țării” concepută ca un manifest, „ca o scânteie care să

aprindă focul cel mare de ură în sufletele moldovenești”. În articolul „O sută de ani” erau

contestate beneficiile ocupației rusești asupra Basarabiei: „țara noastră e cuprinsă de

întuneric, ca o sută de ani înapoi, școli sunt da, da-s rusești. Suta de ani s-a serbat la orașe,


În anul 1912, Ion Pelivan trimite la Expoziția Națională de la

București, organizată de Liga Culturală o serie de cărți bisericești, icoane și

alte obiecte vechi moldovenești. Obiectele trimise la expoziție dovedesc că

românii din Basarabia se trezesc din adormirea la care au fost supuși de

vitregia timpurilor.44

Expoziția a fost vizitată de Nicolae Iorga care, pe baza actelor și

documentelor trimise de Pelivan, a ținut la Academia Română, la 14

septembrie 1912, o conferință intitulată „Din ținuturile pierdute, boeri și

răzeși în Bucovina și Basarabia”45

. Rememorând evenimentele din 1912,

Pelivan, marele luptător pentru unirea Basarabiei cu România, declara în

Parlamentul României întregite: „Pe când aici în țară, în frunte cu mult

iubitul nostru Iorga se organizau conferințe, se oficiau slujbe prin biserici

pentru a deplânge soarta nenorocită a Basarabiei pierdute, reprezentanții

boerimii noastre ciocneau pahare de șampanie în sănătatea țarului Nicolae și

pentru prosperitatea Rusiei mari”46

.

În România, Liga culturală a alcătuit un program de acțiuni prin care

se protesta contra ceremoniilor organizate la Chișinău. Ziarul „Adevărul”

publica, în mai 1912, articolele Calendarul Basarabiei, iar în pagina a doua

Doliu pentru Basarabia, în care se dezvăluia tentativa guvernului țarist de a

demonstra vechimea populației rusești din Basarabia în detrimentul

dar nu de moldoveni”. Puterea țaristă a hotărât confiscarea tipografiei și a tirajului revistei

(aproximativ o mie de exemplare), câteva exemplare au ajuns la cetățeni. Juristul Vespasian

Ierbiceanu descria apariția revistei „Făclia țării” ca un moment de mare curaj: „a fost întâia

și ultima făclie aprinsă în Basarabia cu acea ocazie care să lumineze noaptea adâncă care

apăsa suflarea românească dintre Prut și Nistru”. I. Pelivan – judecător la Bălți, obligat să

participe la festivitățile de la Chișinău, a purtat în mod ostentativ o cocardă tricoloră cernită

fiind etichetat drept „separatist și trădător”. După unele surse, Pelivan ar fi purtat și o

brățară de doliu trimisă de sora sa Ecaterina, studentă la Facultatea de medicină din Iași.

Autoritățile țariste au descoperit corespndența sa cu tinerii studenți de la Kiev, Alexei

Mateevici, Ștefan Ciobanu, Simion Murafa, Daniel Ciugureanu, prin care îi îndemna ca

după terminarea studiilor „să nu rămână în slujba dușmanului și pe teritoriul lui”. Cu

prilejul împlinirii a 60 de ani de viață și 35 de ani de activitate național-culturală, avocatul

Emanoil Cateley, o altă curată conștiință națională i-a trimis lui Pelivan un mesaj în care

scria: „Ai fost singurul care ai avut curajul să înfrunți cerbicia țarului atotputernic… în

1912, când toți lingușitorii și înstrăinații făceau sluj în fața asupritorului de un secol,

înveselindu-se”, în apud Ion Constantin, Ion Negrei, Gh. Negru, Ion Pelivan. Părinte al

mișcării naționale din Basarabia, Chișinău, p. 77-78 și 80. 44 Ibidem 45 Ibidem, p. 80; V. Netea, C.G. Marinescu, Liga culturală și unirea Transilvaniei cu

România, Iași, Junimea, 1998, p. 229. 46 Apud I.Constantin, I.Negrei, Gh.Negru, op.cit., p. 80.


populației românești majoritare și îndemnul de a participa la adunarea de la

Ateneu programată în ziua de 16 mai 191247

.

La Iași, manifestația contra sărbătoririi „eliberării Basarabiei de sub

jugul turcesc” de la Chișinău a fost condusă de A.D. Xenopol şi a avut „un

ton moderat”. S-au putut auzi pe străzile Iașului intonîndu-se cântecele

patriotice „Deșteaptă-te române” și „Pe-al nostru steag”48

. Tonul moderat al

manifestației de la Iași a fost impus de vecinătatea Rusiei, care nu admitea

să-i fie tulburată liniștea la granițele sale. În acest sens s-a urmărit să se

disocieze inaugurarea monumentului dedicat domnitorului Cuza, la 27 mai

1912, la Iași în prezența regelui Carol I și a unui numeros public de orice

referire la Basarabia. Nicolae Iorga a fost prezent la inaugurarea statuii

domnitorului unirii, iar în cadrul unei adunări desfășurată în aceeași zi la

Teatrul Național arăta că prin Alexandru Ioan Cuza „s-au deschis porțile

altarului în care se pregătrea taina răscumpărării noastre naționale”.49

În capitala culturală a Moldovei, la Iași, cu sprijinul universității, a

apărut un număr al ziarului „Basarabia” în care Xenopol, A.C. Cuza și Petre

Rășcanu au publicat articolele intitulate sugestiv „Răpirea Basarabiei” și

„Basarabia noastră”50

.

Nicolae Iorga publică, tot în 1912, la Vălenii de Munte, lucrarea

„Basarabia noastră. Scrisă la o sută de ani de la răpirea ei de către ruși”, cu

scopul de a arăta „viața curat românească a Basarabiei timp de atâtea

veacuri până la anul nenorocit al răpirii din 1912”. Mesajul lucrării a fost

limpede exprimat de autor: „În așteptarea vremurilor când viața românească

din Basarabia va porni de la toate amintirile ei pentru a-și urmări drepturile

naționale, nu numai umane, încheiem această carte cu un îndemn călduros

spre acea muncă încordată și bine orânduită care singură poate grăbi sosirea

acelor vremuri”51

.

Proclamarea Republicii Democratice Moldovenești, stat autonom în

cuprinsul Federației Ruse, dovedea existența unui sentiment patriotic și

național în teritoriul dintre Nistru și Prut. Statul român, fidel alianței sale cu

Antanta, s-a ferit să se amestece în problemele Basarabiei, iar atunci când a

intervenit a făcut-o „nu din punct de vedere pur românesc, ci din punctul de 47 Istoria românilor, vol. VII, tom. 2, p. 621; V. Netea, C.Gh. Marinescu, op.cit., p. 115-117 48 Ibidem, p. 622; Basarabia după două sute de ani (coordonatori Mihai Baciu, Silvia

Bocancea), Iași, 2012, p. 227-228. 49 Basarabia după două sute de ani, p. 227-228. 50 Ibidem. 51 Apud, I. Scurtu, Istoria Basarabiei. De la începuturi până în 1994, București, 1994, p.73;

apud, Istoria românilor, vol. VII, tom. 2, p. 622.


vedere al asigurării ordinei și siguranței aliaților”52

.

Nicolae Iorga a urmărit cu atenție evenimentele care se derulau între

Prut și Nistru. Militanții cauzei basarabene veneau la Iași și se întâlneau cu

marele savant, unde discutau chestiuni legate de modul de organizare al

provinciei, despre istoricul proprietății din Basarabia care să-i ajute la

rezolvarea problemei țărănești din Basarabia53

.

În paginile „Neamului românesc” au fost înregistrate toate

evenimentele care aveau loc în Basarabia, iar Nicolae Iorga a dat

răspunsurile la întrebările pe care le ridicau acestea.

În Basarabia acțiunile militanților pentru eliberarea acestei s-au

desfășurat sub influența „Declarației popoarelor din Rusia” și a ideologiilor

revoluționare existente în societatea de pe cuprinsul întregii împărății. Ideile

narodniciste, socialiste și bolșevice susțineau înlăturarea vechii organizări

social-politice din Rusia, lupta pentru drepturile social-politice ale

categoriilor defavorizate: țărani și muncitori54

.

Lupta împotriva marii proprietăți funciare ocupa un loc important în

programul forțelor politice care se confruntau în Basarabia55

. Scriitorul Ion

Agârbiceanu, un apropiat a lui Nicolae Iorga, îi prezenta acestuia situația

conflictului din Basarabia. El preciza că țăranii curat moldoveni „prădau

curțile cele mari boierești, până și cuiele din perete chiar, și dau foc

zidurilor”56

. Drumurile erau pline de grăunțe căzute din hambarele jefuite.

După jefuirea curților boierești, țăranii se atacau între ei, unii pe alții, și se

acuzau că au luat mai mult. De asemenea, Agârbiceanu arăta că până și

evreii săraci atacau pe cei bogați devastându-le prăvăliile57

.

Situația tensionată din Basarabia reclama imperios prezența trupelor

române pentru apărarea depozitelor României, amplasate aici58

. Colonelul I.

Atanasiu îi comunica lui Iorga că în provincia dintre Prut și Nistru, „lumea 52 Onisifor Ghibu, op.cit., p. 267 și urm. 53 Ibidem 54 Pe larg în Nicolas Vriasanolschi, O istorie a Rusiei (traducere Areta Vorniuc) ediție

îngrijită, note și postfață de M. Cojocaru, Iași, Institutul European, 2001, p. 466; 469-476. 55 Pe larg în I.Nistor, op.cit., p. 263-268; Al. Boldur, op.cit., p. 502 și urm.; Testament

pentru urmași, p. 30 și 38. 56 Nicolae Iorga, Memorii, vol. I, p. 204. 57 Ibidem 58 Ibidem, p. 218; Nicolae Iorga aprecia printre altele că păstrarea depozitelor din Basarabia

era vitală și ele ar fi trebuit să fie apărate și după pace pentru folosul populației. Aceste

depozite, preciza marele istoric, s-au clădit de români fără ingineri, fără mijloace tehnice

deosebite, imense pivnițe și hrube pentru zecile de mii de litri de vin, pentru legume uscate,

murături, în Ibidem.


fierbe ațâțată de străini”. Se fac repetate apeluri la răscoale în numele

socialismului și al Rusiei unitare59

.

Informațiile primite din Basarabia l-au ajutat pe istoric să-și contureze

o părere despre evenimentele care se derulau și a personalităților

moldovenești care desfășurau acțiuni în slujba intereselor naționale ale

populației din provincie. N. Iorga atrăgea atenția presei românești care

milita pentru dezrobirea Basarabiei să pornească „o propovedanie către ai

noștri, despre ai noștri”. Pentru aceasta presa trebuia să aibă în vedere

țărănimea, cea mai numeroasă clasă a societății basarabene. Țăranului

basarabean doritor de pământul pe care îl lucrează să nu i se vorbească „ca

despre un dușman despre boierul său, când e de același sânge, ci mai bine să

se fi căutat a se câștiga cu oarecare blândețe în numele frăției neamului”60

.

Solidaritatea națională era singura cale, susținea marele savant, de a se

înlătura cea mai sălbatică anarhie care cuprinsese întreaga provincie, de la

un capăt la altul. Propaganda agitatorilor străini a contribuit în mod decisiv

la incitarea spiritelor țăranilor, deoarece le-a vorbit acestora despre pământul

arabil care trebuie să fie al lor pentru că le-a fost uzurpat de alții. Pentru

acești oameni doritori de pământ, preciza marele istoric, revoluția înseamnă

„luarea ogoarelor, arderea curților boierești care cuprindeau neprețuite

lucrări de istorie și artă”.61

Marele istoric era convins, cunoscând sufletul țăranului român

moldovean de peste Prut că, „Zvoboda desfrâului pe un număr oarecare de

zile, după care sufletele simple făgăduiau cea mai disciplinată și sinceră

întoarcere la nromal”.62

59 Ibidem, vol.II, p. 278. 60 Idem, Supt trei regi, București 1932, p. 267. 61 Ibidem 62 Ibidem

NOUA GENERAŢIE INTERBELICĂ ŞI MENTORII EI:

VASILE PÂRVAN ŞI NAE IONESCU

Corneliu Ciucanu

La nouvelle génération de l’entre-deux-guerre et ses mentors:

Vasile Pârvan et Nae Ionescu

Résumé

Aprés la Grande Union de 1918, la société roumaine davait répondre a une

nouvelle agresions dirigée contre la carte méntale et identitaire-spirituelle de

peuplé roumaine. Le danger de dissoudre communisme, internationaliste et athée

déclanché la réaction nationaliste-chrétienne de jeunesse de l'université, et les

lacunes du régime de la démocratie parlementaire roumaine entre les deux guerres

mondiales (politicianisme, corruption, démagogie) ont généré la radicalisation de

la nouvelle génération et la potentialisation le discours anti-système.

Mots-clés: Vasile Pârvan, Nae Ionescu, communisme, nationaliste-chrétienne

Cuvinte: Vasile pârvan, Nae Ionescu, comunism, naţional-creştin

După Marea Unire, noile realităţi de ordin demografic, economic

(reforma agrară) şi politic (reforma electorală şi modificările produse în

dinamica jocului politic prin accesul în viaţa publică a unor categorii sociale

ignorate până atunci) şi-au pus fundamental amprenta asupra mentalului

colectiv, au ridicat nivelul aşteptărilor societăţii româneşti şi au declanşat o

nouă abordare, un nou val de optimism, sesizabil, în special, în rândurile

tineretului1. Societatea românească şi cu precădere tineretul au căutat noi

formule politico-ideologice şi spirituale pentru a răspunde noilor provocări

şi pentru a contracara o serie de pericole ce ameninţau fundamentul şi

stabilitatea statului naţional-unitar. Pericolul comunismului dizolvant a

declanşat reacţia dreptei naţionaliste, iar deficienţele regimului democraţiei

parlamentare româneşti dintre cele două războaie mondiale au determinat

radicalizarea tineretului2. În definitiv, primele manifestări ale tinerilor

1 Ioan Scurtu, Gh. Buzatu, Istoria Românilor în secolul XX (1918-1948), Bucureşti, Editura

Paideia, 1999, p. 17 şi urm. Istoricul Ioan Scurtu precizează că „mentalul colectiv al

românilor a fost influenţat de trei factori esenţiali: unirea, războiul şi reformele, care au

impus o trăire intensă, o largă participare a populaţiei”. 2 Ibidem, p. 29-32.

224 Corneliu Ciucanu

studenţi, viitori fondatori ai Legiunii, sunt net anti-bolşevice şi au blocat

proliferarea comunismului la Universitatea din Iaşi. Apărută în mediul

studenţesc ieşean ca o reacţie la ofensiva comunismului internaţionalist şi ateu,

Mişcarea Legionară s-a definit ca organizaţie naţionalistă şi creştină,

asumându-şi discursul radical de dreapta3. După o scurtă colaborare cu

profesorul A.C. Cuza în cadrul Ligii Apărării Naţional-Creştine, Corneliu Zelea

Codreanu şi liderii studenţilor naţionalişti au părăsit gruparea cuzistă înfiinţând

Legiunea Arhanghelului Mihail, la 24 iunie 1927. Dacă anticomunismul a

constituit elementul principal al discursului politic legionar, ascensiunea

Mişcării în anii ’30 s-a produs în urma unor abordări tematice mult mai

complexe, pe care le-a exploatat cu mare abilitate propagandistică4.

3 Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Iaşi (SJANI.), fond. Universitatea Iaşi – Rectorat,

dosar. 1003/ 1922, f. 428; ibidem, dosar. 893/ 1918, f. 85; ibidem, dosar. 897/ 1919 f. 492; Arhiva

Naţională a Republicii Moldova (ANRM.), fond 680, Inv. 1, dosar 3457 (II), f. 672; Armin

Heinen, Legiunea „Arhanghelul Mihail”. Mişcare socială şi organizaţie politică. O contribuţie la

problema fascismului internaţional, Bucureşti, Humanitas, 1999, p. 75-77 (ediţia originală,

München, 1986); A.C. Cuza Mişcările studenţeşti şi cauzele lor, Bucureşti, Tipografia şi legătoria

de cărţi „Deliormanul”, 1925, passim; idem, Numerus clausus, Bucureşti, Editura Ligii Apărării

Naţional Creştine, 1924, p. 2 şi urm; Gabriel Asandului, A.C. Cuza. Politică şi cultură, Iaşi, Editura

Fides, 2007, p. 137; Maria Someşan, Mişcarea studenţească din 1922, în „Anuarul Institutului de

Istorie Recentă”, vol. I, 2002, p. 2 şi urm; Corneliu Ciucanu, Dreapta românească interbelică.

Politică şi ideologie, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2009, p. 94 şi urm. 4 Despre geneza şi evoluţia dreptei naţional-creştine şi a Mişcării Legionare: Gh. Buzatu,

Corneliu Ciucanu, Cristian Sandache, Radiografia Dreptei Româneşti (1927-1941), Iaşi,

Editura Tipo Moldova, 2010 (ediţia originală, Bucureşti, Editura FF Press, 1996); Victor

Roncea, Gh. Buzatu, eds., Documente din arhiva Corneliu Zelea Codreanu, vol. I-XXVI,

Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2012; Gh. Buzatu, Radu-Dan Vlad, eds., Evenimentele din

ianuarie 1941 în arhivele germane şi române, I-II, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1998-1999;

Ioan Scurtu, coord., Totalitarismul de dreapta în România, Origini, manifestări, evoluţie.

1919-1927, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 1996. Din aceiaşi

serie: Ideologie şi formaţiuni de dreapta în România, vol. II-VII, Bucureşti, Institutul

Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2000-2007; Kurt Treptow, Gh. Buzatu,

„Procesul” lui Corneliu Zelea Codreanu (Mai, 1938), Iaşi, Centrul de Istorie şi Civilizaţie

Europeană, 1994; Stela Cheptea, ed., Horia Sima în faţa istoriei. Studii şi documente, Iaşi,

Editura Dosoftei, 1999; Dana Beldiman, Armata şi Mişcarea Legionară (1927-1947),

Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2002; Cristian Sandache,

Istorie şi biografie. Cazul Corneliu Zelea Codreanu, Bucureşti, Editura Mica Valahie,

2005; Răzvan Codrescu, Spiritul Dreptei. Între tradiţie şi actualitate, Bucureşti, Editura

Anastasia, 1997; idem, În căutarea Legiunii pierdute, Bucureşti, Editura Vremea, 2001;

Sorin Lavric, Noica şi Mişcarea Legionară, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007; Dragoş

Zamfirescu, Legiunea Arhanghelul Mihail de la mit la realitate, Bucureşti, Editura

Enciclopedică, 1997; Adrian Gabriel Lepădatu, Mişcarea legionară: mit şi realitate,

Chişinău, Editura Cartier, 2005; Puiu Dumitru Bordeiu, Mişcarea Legionară în Dobrogea

Noua generaţie interbelică şi mentorii ei: Vasile Pârvan şi Nae Ionescu 225

Faptul că minorităţile naţionale deţineau poziţii dominante în viaţa

între 1933-1941, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2003; idem, Mişcarea Legionară în

Dobrogea anilor 1932-1940 în documente, Constanţa, Editura Muntenia, 2012; Tiberiu

Tănase, Feţele monedei. Mişcarea legionară între 1941-1948, Bucureşti, Editura Tritonic,

2010; Daniel Deaconu, Realitatea unui mit: Corneliu Codreanu, Iaşi, Timpul, Piatra

Neamţ, Cetatea Doamnei, 2009; Radu Florian Bruja, Extrema dreaptă în Bucovina,

Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2012; Corneliu Ciucanu, op.cit.; idem, Mişcarea

Legionară în Basarabia, în „Europa XXI” (revista Centrului de Istorie şi Civilizaţie

Europeană. Academia Română-Filiala Iaşi), vol. XIII–XIX/2004-2005, Românii între ruşi

şi sovietici, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, pp. 111-173. Între istoricii străini care s-au

ocupat de problematica Mişcării Legionare şi de personalitatea lui Corneliu Zelea Codreanu

amintim pe: Lorenzo Barachi Tua, La Guardia di Ferro, Firenze, 1938 (ediţia în română,

Garda de Fier, Bucureşti, Tipografia „Bucovina”, 1940, ambele ediţii au apărut cu o

prefaţă semnată de Mihail Manoilescu); Paul Guirad, Codreanu et La Garde de Fer, Paris,

1940; ed. a II-a, München, Colecţia „Dacia”, 1966; ed. a III-a Bucureşti, Editura

Majadahonda, 1998; Klaus Charlé, Die Eiserne Garde, Berlin-Wien, 1939; A. Panini-Finotti,

La Guardia di Ferro, Firenze, 1938; E. Saleo, Mussolini e Codreanu, Palermo, 1942;

Jérome et Jean Tharaud, L’envoyé de l’Archange, Paris, 1939; A. Panini-Finotti, Da

Codreanu a Antonescu. Romania di ieri e di oggi, Verona, 1941; T. Escolar, J. Nieto, Vida

y doctrina de C.Z. Codreanu, Madrid, 1941; Ernst Nolte, Three Faces of Fascism. Action

Française. Italian Fascism. National Socialism, New York, New American Library, 1979;

Iulius Evola, Naţionalism şi asceză. Reflecţii asupra fenomenului legionar, Alba Iulia-

Paris, Editura Fronde, 1998; Armin Heinen, Legiunea „Arhanghelul Mihail”. Mişcare

socială şi organizaţie politică. O contribuţie la problema fascismului internaţional,

Traducere din germană de Cornelia şi Delia Eşianu, Bucureşti, Humanitas, 1999. Ediţia

originală, Armin Heinen, Die Legion „Erzengel Michael” in Rumänien. Soziale Bewegung

und politische Organisation. Ein Beitrag zum Problem des internationalen Faschismus,

München, R. Oldenbourg Verlag, 1986; Nicholas M. Nagy-Talavera, The Green Shirts and

the Others. A History of Fascism in Hungary and Romania, Stanford, Hoover Institution

Press, 1970, p. 294. Lucrarea a fost tradusă şi în româneşte la Bucureşti, Editura Hasefer,

1996; Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier. 1919-1941. Mistica ultranaţionalismului,

Bucureşti, Editura Humanitas, 1993 (ed. originală La mistica ultranacionalismo. Historia

de la Guardia de Hierro. Rumania. 1919-1941, Barcelona, 1989); Claudio Mutti, Penele

Arhanghelului. Intelectualii români şi Garda de Fier (Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil

Cioran, Constantin Noica, Vasile Lovinescu), prefaţă Philippe Baillet, traducere Florin

Dumitrescu, ediţie îngrijită şi postfaţă de Răzvan Codrescu, Bucureşti, Editura Anastasia,

1997; Claudio Mutti, Mircea Eliade, Legiunea şi noua inchiziţie, ediţie Răzvan Codrescu,

Bucureşti, Editura Vremea, 2001; Michelle Rallo, România în perioada revoluţiilor

naţionale din Europa (1919-1945), Bucureşti, 1993; Eugen Weber, Varieties of Fascism.

Doctrines of Revolution in the Twentieh Century, Princeton, Toronto, New York, London,

D. Van Nostrand Co. Inc., 1964; Hans Rogger, Eugen Weber, Dreapta europeană. Profil

istoric, (trad. Iulian Mercea), Bucureşti, Ed. Minerva,1995; Oliver Jens Schmitt, Corneliu

Zelea Codreanu. Ascensiunea şi căderea „Căpitanului” (traducere de Wilhelm Tauwinkl),

Bucureşti, Humanitas, 2017; Traian Sandu, Istoria Gărzii de Fier. Un fascism românesc,

Chişinău, Editura Cartier, 2019.


economică (industrie, bănci, comerţ) şi sentimentul cvasi-unanim că

elemente din cadrul unor minorităţi sunt neloiale statului naţional român,

activând în mişcarea comunistă sau îmbrăţişând teze iredentiste, revanşarde

(maghiarii, ruşii, evreii), au constituit un permanent motiv de tensiune în

societatea românească interbelică, potenţând radicalismul naţional-creştin.

Pe de altă parte, comunicarea precară între instituţii, discontinuitatea

efortului de reformă, demagogia, politicianismul, corupţia au afectat

imaginea clasei politice, care s-a dovedit incapabilă să gestioneze imensul

capital de încredere investit de societatea românească interbelică în

reprezentanţii ei. Aceste carenţe ale regimului democraţiei parlamentare

româneşti interbelice au servit drept argumente facile discursului antisistem

promovat de dreapta radicală.

Pe fondul reîntregirii tuturor provinciilor româneşti în cadrul statului

naţional-unitar şi ca urmare a aplicării celor două reforme cu caracter

novator şi reparatoriu, totodată (reforma agrară şi adoptarea votului

universal), nivelul aşteptărilor şi speranţa într-un viitor mai bun au crescut

considerabil în societatea românească. Imediat după război, valul de

simpatie pentru gen. Alexandru Averescu şi Partidul Poporului s-a stins din

cauza eşuării temei răspunderilor şi pe fondul politicianismului dovedit de

oamenii generalului5. Un alt moment eşuat îl constituie dezastroasele

guvernări naţional-ţărăniste. După ce câştigaseră alegerile din noiembrie

1928 cu un procent zdrobitor, din cauza disfuncţionalităţii cabinetelor naţional-

ţărăniste, a lipsei de coeziune ministerială, dar şi din cauza dificultăţilor

întâmpinate în timpul marii crize economice, s-a spulberat mitul cinstei şi

onestităţii ardelenilor lui Maniu şi Vaida-Voevod. Corupţia şi afacerismul au

afectat imaginea romantică şi incoruptibilă (construită cu migală, pas cu pas,

după 1918, în opoziţie) a oamenilor politici naţional-ţărănişti şi a sfinxului de

la Bădăcin6. De asemenea, guvernarea P.N.Ţ a disipat şi mitul revoluţiei

ţărăneşti, concept lansat ditirambic de mediile intelectuale ale partidului

(Virgil Madgearu, Ion Răducanu, Petre Andrei, Ion Borcea, dr. Nicolae

Lupu ş.a). Spulberarea acestor idei – convenţional numite mituri în abordare

noastră – face loc altuia, şi anume mitului legionar. O parte a societăţii

româneşti credea că a venit timpul unor schimbări în clasa politică prin

5 Alexandru Averescu, Răspunderile, Iaşi, Editura Ligii poporului, 1918, p. 2 şi urm.; Ioan Scurtu,

Din viaţa politică a României. Întemeierea şi activitatea Partidului Ţărănesc, 1918-1926,

Bucureşti, Editura Litera, 1975, p. 28; Ioan Scurtu, Gh. Buzatu, op.cit., p. 27-28. 6 Este vorba de omul politic Iuliu Maniu, apreciat la superlativ de partizani, acuzat în

termeni peiorativi de către adversarii politici („iezuitul de la Bădăcin”; „Cunctatorul”,

„inchizitorul şef de la Blaj” etc.).


implicarea tineretului. Se punea problema unei noi elite politice

incoruptibile, ascetice, total dăruită binelui public, se dorea „o ţară bogată şi

miniştri săraci”7, după cum formulase în cel mai pur stil idealist sociologul

Traian Brăileanu8. Prin urmare, carenţele democraţiei româneşti şi

„păcatele” clasei politice au alimentat mesajul anti-sistem legionar,

constituind un alt factor al ascensiunii dreptei radicale În replică la corupţia

şi demagogia partidelor, Mişcarea Legionară promitea asanarea societăţii

româneşti prin lichidarea politicianismului şi afacerismului în baza unui

amplu proces de regenerare morală, care să determine formarea unei noi

elite politice dedicate exclusiv comunităţii naţionale9. Or mitul Codreanu s-a

configurat şi difuzat în societatea românească datorită acestui mediu prielnic

aflat în aşteptare după consumarea speranţei Averescu şi eşuarea revoluţiei

ţărăneşti, slab coordonată de Maniu-Mihalache. Capitalul de încredere a

fost rapid devorat de ineficienţa punerii în practică a tezei răspunderilor, de

inconsecvenţa cabinetelor naţional-ţărăniste (sortite a guverna în plină criză

economică) şi a fost captat, în cele din urmă, de Legiune şi de liderul ei.

Nevoia unui personaj incoruptibil, dinamic, fără vicii, bun creştin – într-o

ţară majoritar ortodoxă –, nevoia de noi orizonturi şi promisiunea, deşi

destul de vagă, a unui mesianism românesc, aceste imperative, oarecum

confuze, idealiste, au creat climatul propice ascensiunii Mişcării. Pe acest

mediu, aflat în febrilă aşteptare, s-au pliat Codreanu şi organizaţia sa sub

impulsul spiritului de frondă afişat de noua generaţie în raport cu vechea

elită politică10

şi faţă de evidenta criză de sistem, care bloca ascensiunea

7 Traian Brăileanu, Sociologia şi arta guvernării. Articole politice, ediţia a II-a, Bucureşti,

1940, p. 301. 8 Radu Florian Bruja (coordonator), Traian Brăileanu. Studii, documente, încercări literare,

Iaşi, Editura Junimea, 2012; Corneliu Ciucanu, Profesorul Traian Brăileanu şi conceptual

de elită în spaţiul cultural-politic al dreptei româneşti intrenelice, în Traian Brăileanu,

Sociologia şi arta guvernării. Articole politice, ediţie anasatatică, Iaşi, Editura Tipo

Moldova, 2012, p. I-XLVI; Corneliu Ciucanu, Un doctrinar uitat al dreptei româneşti

interbelice. Profesorul Traian Brăileanu şi teoria elitelor, în „Ioan Neculce”, Buletinul

Muzeului de Istorie al Moldovei, XVI-XVIII, 2010-2012, p. 159-176 9 Într-un articol din Însemnări sociologice,Traian Brăileanu afirma că: “D-l Corneliu

Codreanu a înţeles de la început că un conducător trebuie să fie, în primul rând, un

organizator şi un educator. Problema ce şi-a propus spre dezlegare a fost, deci, formarea

legionarului, a Românului nou, a Românului de elită. Crearea unui tip opus tipului de

politician, a unui om, deci, care să aibă toate virtuţile ce se cer unei elite politice naţionale

şi căruia să-i lipsească viciile politicianului demagog şi corupt” (Corneliu Ciucanu, Un

doctrinar uitat al drepei româneşti interbelice ..., p. 131). 10 Vezi Sorin Lavric, Noica şi Mişcarea Legionară, Bucureşti, Humanitas, 2007, p. 67.

Vară primară a lui C. Noica, tânăra elevă Adina Cassasovici, îşi aminteşte că: „În anii ’30,


tineretului spre funcţii, pentru că în epocă s-a vorbit şi scris foarte mult

despre şomajul intelectual şi despre inflaţia de diplome11

. Legiunea a

exploatat aceste aşteptări şi insatisfacţii ale tineretului, a creionat o nouă

conştiinţă civică, impregnată de morala creştină, cu accente mistice şi

ascetice. Totodată, a reevaluat conceptul demnităţii româneşti şi a

supradimensionat teza întâietăţii şi a drepturilor noastre, activând un orgoliu

naţional ofensiv. A oferit noi perspective sociale şi politice aderenţilor şi a

etalat la nivel doctrinar – aşa cum au pretins ideologii Mişcării – o nouă

misiune istorico-transcendentă a naţiunii12

.

În primii ani după război, modernizarea României continua să înfrunte

dacă aveai între 16 şi 25 de ani şi posedai o inteligenţă peste medie, nu aveai cum să nu

intri în Mişcarea Legionară. Era o modă care plutea în aer şi care ne atrăgea prin spiritul de

frondă pe care-l puteam arăta unor politicieni pe care îi dispreţuiam sincer. La asta se

adăuga spiritul de competiţie dintre noi, genul de întrecere în care toţi au de câştigat dacă au

în minte o cauză comună. Iar Codreanu ne dăduse o cauză comună. Mişcarea Legionară a

fost o stare de spirit a unor tineri care voiau să sfideze clasa politică şi care găseau fiori de

plăcere în riscul pe care-l aducea cu sine sfidarea”. 11 Vezi Mircea Eliade, Piloţii orbi, în „Vremea”, anul VIII, nr. 505, 19 septembrie 1937;

idem, Noua aristocraţie legionară, în „Vremea”, anul IX, nr. 522 din 23 ianuarie 1938;

idem, De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare, în „Buna Vestire”, anul I, nr. 244 din 17

decembrie 1937. Mircea Eliade, pe lângă exprimarea tranşantă a ataşamentului faţă de

Mişcare, acuză exponenţii regimului politic interbelic de neglijenţă şi incapacitate în

rezolvarea problemelor tinerei generaţii intelectuale: „Şi mai întrebăm ce-au făcut

politicienii noştri pentru oamenii cu adevărată <personalitate> care au ieşit la lumină prin

munca, geniul sau talentul lor, şi au fost osândiţi la o viaţă de mediocritate şi jertfă. Ce-au

făcut politicienii noştri din toate partidele, pentru un Lucian Blaga, un Aron Cotruş, un

Camil Petrescu, un Perpessicius şi alţii. Ce-au făcut politicienii noştri pentru generaţia

tânără de cărturari, artişti, tehnicieni şi gânditori? Care este tânărul cu <personalitate> pe

care l-a descoperit vreun partid politic şi l-a pus în locul care-l merită, i-a dat putinţa să-şi

fructifice inteligenţa sau talentul pentru binele obştesc?” 12 Corneliu Z. Codreanu, Pentru legionari, vol. I, Sibiu, Editura „Totul pentru Ţară”,

Tipografia Veştemean, 1936, p. 310; Ion I. Moţa, Cranii de lemn. Articole 1922-1936,

ediţia a VI-a, Bucureşti, Editura Mişcării Legionare, 1940, p. 174; Vasile Marin, Crez de

generaţie, ediţia a IV-a, Bucureşti, 1941, p. 147; Nicolae Roşu, Dialectica naţionalismului,

Bucureşti, Editura „Cultura Naţională, 1937, p. 357; Mircea Eliade, De unde începe

misiunea României, în „Vremea”, an X, nr. 477, 28 februarie 1937, p.3; idem, Revoluţia

creştină, în „Buna Vestire”, an I, nr. 100, 27 iunie 1937, p. 3; idem, România în eternitate,

în „Vremea”, an. IX, nr. 444, 5 iulie 1936; idem, Comentarii la un jurământ, în „Vremea”, an.

X, nr. 476, 21 februarie 1937; Gheorghe Racoveanu, Mişcarea Legionară şi Biserica. Omenia şi

frumuseţea cea dintâi, ed. a II-a, Filipeşti-Târg, 2002, p. 38-44; Faust Brădescu, Cele trei probe

legionare. Elemente de doctrină, Bucureşti, Editura Majadahonda, 2000, p. 21-24, idem, Victorii

legionare, ed.cit., passim; Adrian Botez, Opera scrisă a lui Corneliu Zelea Codreanu – între

vizionarism şi alchimie naţională, Bucureşti, Criterion Publishing, 2009, passim.


grave dificultăţi economice şi sociale în condiţiile unui capitalism parazitar

şi periferic, de suburbie a metropolei capitaliste europene, într-o atmosferă

de insecuritate economică şi cu o viaţă parlamentară deficitară. În acest

context, s-a cristalizat concepţia că o replică serioasă în raport cu Occidentul

nu poate fi demarată decât pe tărâm cultural13

. Totodată, scientismul

occidental era amprenta epocii şi el a trezit reacţii contradictorii fireşti în

sânul intelectualităţii noastre, preocupată de soarta şi destinul culturii

româneşti14

. Perioada interbelică debutase cu sumbre profeţii lansate de

către Oswald Spengler (Der Untergang des Abendlandes, 1918), accentuate

de viziunea apocaliptică a lui Rene Guenon (La crise du monde moderne,

1927) şi continuate obsesiv de obsevaţiile lui Karl Jaspers (Die geistige

Situation der Zeit, 1931)15

. În dezbaterea culturală europeană un Julien Benda

opera cu un întreg registru critic la adresa propriei culturi, sau un H. Massis îşi

exprima rezervele faţă de cultura occidentală16

. În consecinţă, astfel de abordări

au îndrituit reacţiile critice anti-occidentale ale intelectualităţii române

interbelice. Noua generaţie era terorizată de ideea crizei identitare din cultura

română, de faptul că Occidentul epuizat, pe care îl suspectau de izolaţionism şi

provincialism, nu mai poate oferi decât formule alienante. Fideli concepţiei

lansate de Nae Ionescu, tinerii intelectuali se revendicau de la şcoala năistă şi

trăiristă regăsind întreaga tematică şi vitalitate autohtonistă.

Pe de altă parte, voluntarismul elitelor româneşti antebelice, în încercarea

lor de construcţie a unei culturi naţionale, raţionalizate şi generalizate, a fost

condamnat de tânăra intelectualitate interbelică tentată să accentueze

necesitatea unei reforme morale radicale, pandant al unui angajament mai

degrabă cultural-spiritual decât socio-economic. O asemenea abordare din

partea vârfurilor „noii generaţii” i-a condus către o nedisimulată simpatie

pentru curentul naţional-creştin, către dreapta radicală17

.

13 În 1927, pe parcursul a 12 articole, intitulate Itinerariul spiritual, Mircea Eliade a definit

locul şi rostul tinerii generaţii. În memoriile sale, Mircea Eliade preciza că fiind „prima

generaţie românească necondiţionată în prealabil de un obiectiv istoric de realizat”, întrucât

cei care îi precedaseră realizaseră întregirea neamului, tineretul intelectual interbelic avea o

misiunea să redimensioneze „consideranbil orizontul cultural românesc, deschizând

fereastra către universuri spirituale rămase până atunci inaccesibile” (Mircea Eliade,

Memorii. Recoltele solstiţiului, vol. II, (1937-1960), Ediţie şi cuvânt înainte de Mircea

Handoca, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, p. 145-149). 14 Cf. Vasile Pârvan, Scrieri, Bucureşti, 1981, p. 188-190. 15 Alexandru Zub, Istorie şi istorici în România interbelică, Iaşi, Editura Junimea, 1989, p. 32-33. 16 Ibidem, p. 33. 17 Gh Buzatu, Corneliu Ciucanu, Cristian Sandache, op.cit., p. 279-284; Ioan Scurtu, Gh. Buzatu,

op.cit., p. 29-32; Mircea Anghelinu, Evoluţia gândirii teoretice în arheologia din România.


O analiză completă a vieţii cultural-politice din România interbelică

nu poate ignora locul şi rolul elitelor intelectuale în dezbaterea de idei.

Confruntările doctrinare interbelice erau acute, din moment ce stabilizarea

unui profil cultural modern aduce şi dezavantajul unei percepţii lucide – şi

pe undeva pesimiste – asupra evoluţiei societăţii româneşti. Practic,

polemica dintre tradiţie şi modernitate, dintre cadru şi conţinut, demarată de

Titu Maiorescu în articolul său din 1867, capătă noi dimensiuni şi un nou

ritm argumentativ. Fondul autohton începe să fie privit din diferite unghiuri

şi sondat la diverse adâncimi culturale: V. Pârvan „reabilitează” fondul

spiritual-genetic geto-dacic, iar Lucian Blaga defineşte o matrice stilistică

românească. Şcoala monografică, sociologică, a lui Dimitrie Gusti cercetează,

în campanii succesive, civilizaţia rurală, C. Rădulescu-Motru explorează şi el

românismul, iar sociologul bucovinean Traian Brăileanu milita pentru

înfiinţarea Universităţii ţărăneşti şi pentru constituirea unei elite ascetice, total

dedicate colectivităţii româneşti. De pe poziţia de discipol al lui Nae Ionescu,

Mircea Vulcănescu detecta o „dimensiune românească a existenţei”, Constantin

Noica identifică o anume „rostire” românească şi un sentiment specific

românesc al fiinţei, aşa cum M. Eliade descoperea noi paradigme arhaice. Pe de

altă parte, încă de la începutul secolului, N. Iorga şi sămănătorismul fac

apologia universului sătesc, iar N. Crainic şi Nae Ionescu – „promoţia Neculai

Iorga”18

, după cum se autodefineau ei – sunt autohtonişti, anti-cartezieni,

anti-occidentali, anti-liberali şi, în replică, aduc elogii ortodoxiei şi

latinităţii, predicate fundamentale ale existenţei româneşti19

.

În contextul anilor ’30, la afirmarea politică a dreptei naţionalist-

creştine a contribuit şi conflictul dintre generaţii, sesizat de o serie de

mentori ai noii generaţii (Nae Ionescu, Traian Brăileanu, Sextil Puşcariu

ş.a.). Se specula că toate relele de care suferă societatea românească se

datorează „bătrânilor”, anchilozaţi în proiectul antebelic, incapabili a se

adapta „noilor condiţii de viaţă” şi care blochează ascensiunea tinerilor în

funcţiile decidente. Dezbaterea cultural-politică românească a impus

termenul de „nouă generaţie”, numită şi generaţia trăiristă sau

naeionesciană. Expresia de nouă generaţie cuprindea un eşantion de vârstă

Concepte şi modele aplicate în preistorie,Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2003, p. 115;

Corneliu Ciucanu, Dreapta românească interbelică., p. 141 şi urm. 18 Nae Ionescu, Promoţia Neculai Iorga, în „Cuvântul”, an VII, nr. 2194, 1 iunie 1931; idem,

Neculai Iorga, în „Ideea Europeană”, nr. 68, 6-21iunie 1921; idem, De la „Sămănătorul” la

noul stat românesc, în „Cuvântul”, anul VI, nr. 1907, 13 august 1930, p. 1. 19 Dora Mezdrea, Nae Ionescu. Biografia, vol. III, Brăila, Editura Istros-Muzeul Brăila,

2005 p. 21.


ce viza pe cei născuţi după anul 1900, care suportaseră greutăţile şi ororile

primului război mondial şi care intraseră pe băncile facultăţilor după

făurirea statului naţional-unitar.

În numărul din octombrie 1934 al revistei „Criterion”, M. Vulcănescu

analizează geneza şi trăsăturile definitorii ale noii generaţii. În opinia lui

Mihail Vulcănescu, noua generaţie s-a format sub influenţa Războiului de

Întregire, care a răsturnat ierarhia valorilor antebelice şi sub influenţa a doi

oameni: Vasile Pârvan şi Nae Ionescu. V. Pârvan a înlocuit, în această

generaţie, influenţa lui Nicolae Iorga; iar Nae Ionescu, pe aceea a lui Titu

Maiorescu20

. Vulcănescu sesizează încrucişarea bizară a acestor doi mari

dascăli care introduc simultan universalismul în istorie şi autohtonismul în

filosofia românească. Caracteristicile noii generaţii sunt, după M. Vulcănescu,

setea de experienţă, autenticitate, spiritualitate, tensiunea dramatică, tragismul

chiar în conştientizarea unei crize a românismului, trăsături care i-au condus

„pe unii la negativism, pe unii la disperare şi agonie, pe alţii la pesimism

eroic sau la resemnare, pe unii la acţiune, pe alţii la rugăciune şi pe alţii la

echilibru intelectual”21

.

În condiţiile realizării idealului naţional prin Marea Unire de la 1918,

fiind „prima generaţie necondiţionată istoric” – după cum anunţa în

Itinerariul spiritual – Mircea Eliade a fixat şi sintetizat misiunea noii

generaţii în termeni ultimativi şi profetici, deopotrivă: să asigure unitatea

sufletească a românilor, reuniţi în graniţele fireşti prin efortul generaţiei de

foc, sau a generaţiei tranşeelor (al generaţiei care luptase în Războiul de

Întregire şi făuriseră România Mare) şi să exprime în forme universale

frumuseţea şi bogăţia sufletului românesc22

. În articolul deja menţionat

20 Mircea Vulcănescu, Generaţie, în „Criterion”, anul I, nr. 3-4, 15 noiembrie-15 decembrie

1934, p. 3-6. 21 Ibidem 22 Vezi Mircea Eliade, Itinerariul spiritual, în „Cuvântul” din 6 septembrie 1927. Eliade

pleda pentru conştiinţa noii generaţii de după război care este „prima generaţie

necondiţionată istoric” deoarece dezideratul esenţial românesc fu îndeplinit la 1918: „Noi

suntem generaţia cea mai binecuvântată, cea mai făgăduitoare din câte sau rânduit până

acum în ţară. Trebuie să ţinem seama numai de elite”. El recomanda generaţiei sale

conştiinţa de sine forjată în experienţele şi trăirile recente, argumente ce au condus tineretul

spre asumarea fără rezerve a preeminenţei spiritului în raport cu raţionalismul de tip

materialist sau hegelian: „Suntem cei care am trecut, odată cu copilăria, experienţe diverse

şi tragice, care am cunoscut viaţa răsfrântă pe feţele părinţilor noştri… Criza religioasă a

fost pentru noi mai puternică decât cea a generaţiilor trecute. Până la război – adolescentul lector

al Enigmelor universului sau al Forţei materiei, se trezea ateu aproape fără mirare […]. Am

trecut experienţe care ne-au condus la raţiune, la artă, la misticism… Şi nu ne intimidează


apărut în revista „Criterion”, Mircea Vulcănescu formula misiunea acestei

generaţii in termeni identici cu cei declamaţi anterior de către M. Eliade în

Itinerariul spiritual şi în Manifestul Crinului Alb, lansat de Petre Pandrea,

Ion Nistor, Sorin Pavel. Plecând de la aceste premise, tânăra intelectualitate

interbelică a făcut apel la realităţile româneşti, la tradiţie, la specificul

nostru naţional, la autenticitate, ortodoxie, la experienţă mistică, au

proiectat o misiune cultural-politică românească străbătută de un duh

eminamente profetic23

. În consecinţă, Eliade şi generaţia sa au adoptat

naţionalismul-creştin – mai puţin ca practică politică şi mai ales ca

angajament cultural – sub imperativul momentului istoric interbelic şi din

necesitatea definirii şi delimitării în raport cu ofensivele şi periculoasele

ideologii europene de tip totalitar. Ataşamentul faţă de naţionalismul

cultural este explicat de Eliade din perspectiva menţinerii specificităţii

româneşti, care să stea la baza unei construcţii etno-spirituale capabile a se

opune agresiunii dizolvante şi explicit expansioniste, dirijate atât dinspre

stânga, cât şi dinspre dreapta: „Fără un naţionalism bine intenţionat, fără a

ne imprima nota noastră, apăsat, în concertul european, riscăm să fim

dizolvaţi, înghiţiţi. Chestiunea nu este de a te abţine, de a fi spectator, ci

dimpotrivă, de a reacţiona la provocările veacurilor”24

. În definitiv,

naţionalismul creştin din România interbelică a reevaluat tradiţia, ortodoxia,

autenticitatea etno-spirituală ţărănească în aceeaşi măsură în care fascismul

italian a repus doctrinar în discuţie universalismul Romei, iar naţional-

socialiştii germani au invocat zeităţile păgâne şi rasa ariană... Legionarismul

a redimensionat specificul naţional şi figurile voievodale istorice care au

sarcasmul suficient al bătrânilor inteligenţi, nici mustrările maturilor, nici glumele

imbecililor de ambele sexe, nici nepăsarea celor care se pretind a fi astăzi îndrumătorii

noştri spirituali, nici reaua indiferenţă a universitarilor. Voim să biruiască valorile ce nu

sunt izvorâte nici din economia politică, nici din tehnică, nici din parlamentarism. Valorile

pure, spirituale, absurd de spirituale. Valorile creştinismului. Aceasta se va înţelege mai

târziu, când vom cerceta necesitatea misticismului”. Ca portstindard al generaţiei

interbelice, Eliade era torturat de imperativul sintezei şi îndeosebi de maniera cu care

valorificăm şi transportăm elementele de cultură pe care le asimilăm.. Alături de misiunea

culturală asumată de tânăra generaţie, prin tendinţa spre sinteză contopită cu însăşi

personalitatea, pentru viitorul mare istoric al religiilor experienţa mistică cu toţi fermenţii

şi forţele şi coeziunea şi luminile care le coboară în suflet constituia un alt reper definitoriu

al generaţiei sale; Mircea Vulcănescu, art.cit. 23 Mircea Eliade, De unde începe misiunea României, art.cit; idem, România în eternitate,

art.cit; idem, Comentarii la un jurămân, art.cit. 24 Mona Maria Vâlceanu, Eliade după Eliade: România în eternitate, în „Biblioteca

Bucureştilor”, Anul XV, nr. 3 – martie 2012, p. 20.


binemeritat de la neam, tot aşa cum fascismul a reluat tradiţia Romei

imperiale, iar nazismul a reactualizat pantheonul Walhalei25

.

În articolul publicat în „Criterion”, analizând rolul precursorilor şi

influenţa categorică a lui Vasile Pârvan şi Nae Ionescu în definirea conştiinţei

de grup intelectual distinct, M. Vulcănescu deosebea trei accepţii principale ale

spiritualităţii noii generaţii: 1) viaţă interioară; 2) cultură, 3) viaţă

duhovnicească şi preciza că „originea preocupărilor spirituale în cultura

română de după război trebuie căutată în cursurile universitare ale lui Vasile

Pârvan (Problema salvării, 1919/1920, şi Drama antică, 1920/1921) şi la

Nae Ionescu (Filosofia dumnezeirii, 1921/1922 şi Filosofia religiei,

1923/1929)26

. Pe marginea articolului semnat de Mircea Vulcănescu şi în

contextul nominalizării factorilor determinanţi care au condus spre

instituţionalizarea reacţiei radicale de sorginte naţional-creştină a tineretului

interbelic, subliniem rolul creatorilor de climat, al mentorilor care prin

notorietatea şi dăruirea lor pedagogică au influenţat categoric orientarea de

dreapta a tinerii generaţii intelectuale a anilor ’30. Pe lângă Vasile Pârvan şi

Nae Ionescu, pomeniţi de M. Vulcănescu, ne referim la personalităţi

prestigioase ale vieţii culturale şi universitare româneşti ca Traian Brăileanu,

Dragoş Protopopescu, Leon Ţopa (profesori la Universitatea din Cernăuţi),

A.C. Cuza, Corneliu Şumuleanu, Ion Găvănescul, D. Găzdaru

(Universitatea din Iaşi), Nae Ionescu, Simion Mehedinţi, P.P. Panaitescu,

Nichifor Crainic, dr. D. Gerota, Eugen Chirnoagă ş.a. (Universitatea din

Bucureşti), Sextil Puşcariu, Iuliu Haţieganu, Dan Rădulescu, Iosif Frollo

(Universitatea din Cluj), Ion Protopopescu, profesor al Politehnicii

timişorene. Indubitabil, rolul mentorilor şi al profesorilor rămâne hotărâtor

în operaţiunea de cristalizare şi afirmare a generaţiei noi şi – în cele din

urmă, ca efect al conştientizării „spiritului de corp” – în procesul de aderare

la curentul naţional-creştin, deşi motivaţiile şi ipostazele convertirii tinerilor

intelectuali sunt diverse şi depind, de la caz la caz, de psihologia,

personalitatea şi disponibilitatea fiecăruia. Aşa cum nu putem explica

primele manifestări ale lui Corneliu Z. Codreanu, Ionel Moţa, Ilie Gârneaţă,

Radu Mironovici, Corneliu Georgescu fără prezenţa şi influenţa profesorilor

A.C. Cuza, Corneliu Şumuleanu, Ion Găvănescu, tot aşa nu putem concepe

statura intelectuală, traiectoria culturală şi simpatiile politice ale lui M. Eliade,

M. Vulcănescu, C. Noica şi Emil Cioran, George Racoveanu, Dimitrie C.

Amzăr, Vasile Marin, Paul Costin Deleanu, M. Polihroniade fără fascinaţia

25 Ibidem. 26 Mircea Vulcănescu, art.cit.


pe care a exercitat-o Nae Ionescu asupra discipolilor săi. Omniprezenţa

publicistică de la „Neamul Românesc”, „Ideea Europeană”, „Vremea” ori

„Cuvântul” şi talentul oratoric testat, nu odată, de la înălţimea catedrei

universitare i-a captivat definitiv pe aceşti tineri intelectuali. Faptul că aceşti

studenţi au fost remarcaţi şi mai apoi promovaţi de Nae Ionescu, că şi-au

făcut ucenicia ca jurnalişti la „Cuvântul”, dar mai ales ipostaza de discipoli,

febril mărturisită de către aceştia, întregesc tabloul complex al generaţiei

tinere şi oferă răspunsuri lămurite asupra orientărilor şi ideilor adoptate de

vârfurile generaţiei interbelice27

. Pentru tinerii intelectuali grupaţi în jurul

maestrului Nae Ionescu, recuperarea trecutului în perspectiva unei legitimări

viabile a destinului românesc era doar o primă etapă a devenirii noastre.

Procesul trebuia să continue pentru ruperea unor bariere arbitrar impuse de

vitregiile secolelor anterioare. Mircea Eliade, de altfel şi cel mai apropiat de

Nae Ionescu, dar şi ceilalţi intelectuali care-i cultivau prietenia, şi-au

exprimat veneraţia pentru Profesor, care s-a cuantificat atât spiritual,

cultural, dar şi ca atitudine civică-politică. Peste ani, Mircea Eliade

mărturisea că: „Nae Ionescu fusese mai mult decât profesorul meu favorit; îl

consideram maestrul meu, ghidul care îmi fusese dăruit ca să-mi pot împlini

destinul… Direct sau indirect noi, toţi discipolii şi colaboratorii lui, eram

solidarizaţi cu concepţiile şi opţiunile politice ale Profesorului”28

, explicând,

de fapt, adeziunea sa şi a celorlalţi intelectuali la Garda de Fier. Însă această

integrare în rândurile Mişcării nu era un fapt mecanic, impus doar de

„cultul” pentru Nae Ionescu. Într-adevăr, convertirea s-a produs sub

influenţa covârşitoare a lui Nae Ionescu, cel care considera ascensiunea

Legiunii ca „o necesitate de destin” şi aprecia că orice împotrivire însemna

27 Idem, Nae Ionescu. Aşa cum l-am cunoscut, Bucureşti, Humanitas, 1992, pasim; Mircea

Eliade, Profesorul Nae Ionescu în „Vremea”, IX, nr. 463 din 15 noiembrie 1936; C. Noica,

Nae Ionescu şi spiritul de şcoală,, în „Convorbiri literare”, an LXXVI, nr. 5-6, mai-iunie

1943, p. 353-356; idem, Nae Ionescu, în „Buna Vestire”, seria a doua, an III, George

Racoveanu, Omul, în „Cuvântul”, serie nouă, an XVII, nr. 55, din 7 decembrie 1940; idem,

Nae Ionescu: Profesorul nostru în „Ţara şi Exilul”, an I, nr. 1, iunie, 1965; P.P. Panaitescu,

Nae Ionescu şi Universitatea din Bucureşti în „Cuvântul”, serie nouă, an XVII, nr. 12 din

25 octombrie, 1940; Fănică Anastasescu, Profesorul în lagăr, în „Cuvântul”, serie nouă, an

XVII, nr. 3 din 16 octombrie 1940; Constantin Stoicănescu, Profesorul, în „Cuvântul”,

serie nouă, an XVII, nr. 8 din 21 octomrie, 1940; idem, Convertire şi jertfa Profesorului, în

„Almanahul Cuvântul”, 1941, p. 79; I.P. Prundeni, Nae Ionescu, în „Porunca vremii”, an

IV, nr. 176 din 16 octombrie 1940; Horia Sima, Nae Ionescu, în „Ţara şi Exilul”, an I, nr. 1,

iunie 1965; Andrei Scrima, Cuvinte târzii şi nepotrivite despre Nae Ionescu, în

„Prodromos”, Freiburg, 1970. 28 Mircea Eliade, Memorii. Recoltele solstiţiului, vol. II, ed.cit., p. 12.


„a lua istoria în răspăr”, dar tinerii intelectuali grupaţi în jurul maestrului lor

ajunseseră la credinţa intimă a iubirii cu „frenezie” a României „împotriva

tuturor evidenţelor – ca să poţi uita gradul de descompunere în care am

ajuns”29

. Identificând confuzia între mahala şi românism, între demnitatea

românească şi „stilul grotesc” creat de pseudo-intelectuali „mediocri, fără

tradiţie şi fără geniu”, tineretul intelectual credea sincer că este de datoria

lor să „restaureze demnitatea românească”, demontând „cât mai curând

confuzia între intelectualul creator şi parvenitul papagal, între Mihai

Eminescu şi Caţavencu”30

.

Dacă locul şi rolul lui Nae Ionescu a fost desluşit fără urmă de echivoc

prin mărturisirea lui M. Eliade, revenind la articolul din „Criterion” semnat

de M. Vulcănescu, reţinem că istoricul Vasile Pârvan era indicat, alături de

Nae Ionescu, drept unul din marii dascăli ai tinerii generaţii. Prin prelegerile

sale care sondau imuabilul tezaur genetic geto-dacic, care aprecia

personalitatea „revoltaţilor” ca factor determinant al ruperii de ritm în sens

evolutiv uman31

, profesorul şi intelectualul V. Pârvan şi-a pus fundamental

amprenta asupra personalităţii mai multor generaţii de studenţi32

. El

considera fiinţa umană drept vehicul purtător de „impulsii transcendente

eterne şi infinite”33

, şi statua misiunea istoricului în termenii unei raportări

aproape mistice la fondul genetic ancestral pentru a cerceta „perpetuitatea

marilor rezonanţe spirituale în memoria ereditară, subconştientă, ca şi

cultivată, a generaţiilor succesive”34

. Ideile lansate de V. Pârvan au produs,

29 Idem, România în eternitate, art.cit. 30 Idem, Restaurarea demnităţii româneşti, în „Vremea”, an VIII, nr. 403, 1 septembrie,

1935, p. 3. 31 Vasile Pârvan, Datoria vieţii noastre. Două lecţii inaugurale, ed. a III-a, cu o prefaţă

semnată de Tudor Vianu, intitulată Vasile Pârvan şi concepţia tragică a existenţei,

Bucureşti, Editura Univers, 1999, p. 35. Iniţial, T. Vianu a publicat studiul Vasile Pârvan şi

concepţia tragică a existenţei, în „Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială”, Bucureşti,

1928, nr. 3-4, p. 361-366. Vezi şi Ilie Bădescu, Teoria latenţelor, Bucureşti, Editura Isogep-

Eu, 1997, p. 12 şi urm. 32 Vasile Băncilă, Tragicul la Pârvan şi tragicul modern, în vol. În memoria lui Vasile

Pârvan, Bucureşti, 1934, p. 28-25; Constantin Stoicănescu, Istoricul Vasile Pârvan,

precursorul, în „Cuvântul”, serie nouă, nr. 42, 24 noiembrie 1940, p. 2; Horia Stamatu,

Lirismulul esistenţei tragice în opera lui Vasile Pârvan, în Colecţia „Ţara şi Exilul”, an XII,

1975-1976, p. 79-84; Alexandru Randa, Vasile Pârvan şi ritmul istoriei, conferinţă

susţinută la Madrid, vezi „Buletinul informativ”, nr. 3, an 1954, p. 3; Horia Sima, Amintiri

din studenţie, în Horia Sima, Antologie legionară. Opera publicistică, 1950-1992, vol. V,

Miami Beach, Florida, USA, Colecţia „Omul nou”, 1994, p. 48-52. 33 Vasile Pârvan, Idei şi forme istorice, Bucureşti, 1920, p. 134. 34 Ibidem, p. 68; Alexandru Zub, Gânduri depre durată la Vasile Pârvan, în Alexandru


desigur, adevărate breşe de conştiinţă în structura tinerilor studenţi,

îndemnându-i la meditaţie şi acţiune. Noi credem că nu putem decripta şi

înţelege în întregime implicarea civică, publicistică şi chiar activismul unor

fini intelectuali ca Vasile Christescu35

şi Vladimir Dumitrescu, decât în

cheia relaţiei speciale conturată între mentor şi discipol, pe care cei doi

tineri istorici au cultivat-o cu marele Vasile Pârvan. Pornind de la

imperativul creaţiei stiinţifice, profesorul pleda în faţa studenţilor săi

asumarea unei discipline stricte, cvasi-cazone a studiului, şi munca severă,

înverşunată, pe cale cunoaşterii36

. După recomandările maestrul lor, tinerii

arheologi au încercat să îmbine civismul cu activitatea intelectuală37

. Ei

intuiseră criza politicianistă şi eşuarea democraţiei române la „periferia

istorie”, la fel ca profesorul lor care se confesa istoricului P.P. Panaitescu

într-o seară de Crăciun că: „Partidele politice, care sunt vaste asociaţii de

interese, minează încet viaţa morală a ţării – un imens gol amoral ne

înconjoară, ai impresia pedepsei care se apropie”38

. Autorul Geticii reflecta

asupra timpului şi ritmului istoric ajungând la concluzia că devenirea

umanităţii depinde de existenţa personalităţilor providenţiale, care

acţionează în sensul factorului detonator, fracturând evoluţia gradulală şi

impunând un ritm alert semenilor: „...istoric, adică evolutiv uman, popoarele

trăiesc numai prin fapta precursorilor şi revoltaţilor. Aceştia tulbură ca nişte

demoni, perpetuu nemulţumiţi, beatitudinea lenei spirituale a

contemporanilor, le deşteaptă iluzii şi apetituri, le răscolesc patimile, le

dărâmă preţiosul echilibru al perfectei inerţii”39

. Pe linia reflecţiilor lui

Pârvan, discipolii săi (V. Christescu şi Vladimir Dumitrescu) au adoptat

formule refractare, antisistem, au descoperit ethosul naţional-creştin şi

radicalismul dreptei, care impunea un anumit comportament, o anumită

atitudine şi un anumit caracter. Pârvan sublinia, de altfel, că „...tăria de

caracter – singura nobleţe adevărată în lumea muritorilor – e o floare rară”40

;

iar pentru a se forma un astfel de caracter românesc se impunea o renunţare

Zub, Cunoaştere de sine şi integrare, Iaşi, Editura Junimea, 1986, p. 47. 35 După opinia dr. Şerban Milcoveanu, Vasile Christescu era rudă îndepărtată cu istoricul

Vasile Pârvan, căsătorit în anul 1910 cu Silvia Cristescu, nepoata lui I. Bogdan. În anul

1917, în condiţiile refugiului, soţia sa şi copilul mor la Odessa. 36 Alexandru Zub, Vasile Pârvan. Efigia cărturarului, Iaşi, Editura Junimea, 1974, p. 379. 37 Mircea Nicolau, Vasile Christescu: Un istoric de seamă şi erou, în „Gazeta de Vest”,

Timişoara, februarie 1994. 38 P.P. Panaitescu, Pagini de Jurnal, Cluj, 1974, p. 150-151. 39 Vasile Pârvan, Datoria vieţii noastre. Două lecţii inaugurale, ed.cit., p. 35. 40 Ibidem, p. 42.


benevolă la materialism ca metodă şi finalitate, pentru că „nici cei mai buni

nu rezistă suferinţei ori ispitei, ci renunţă la luptă. Întreaga luptă e murdărită

de egoism, de interesul brutal, de utilitar”41

.

În opinia istoricului, „marea operă de şlefuire a caracterelor şi

inteligenţelor trebuia înfăptuită de Universitate”42

. Vasile Pârvan credea cu

tărie în rolul ei în societate: „Pentru o cofraternitate spirituală cum e să fie

aceasta întemeiată acum pe realitate vieţii trebuie să fie nu suma

manifestărilor pragmatice ale unei societăţi dazagregate şi haotice, alcătuită

din indivizi primitivi ori decăzuţi, ci complexul potenţelor spirituale, latente

în sufletul naţional şi general-uman, al maselor şi indivizilor”43

. Rolul

profesorului, omului de cultură şi al formatorului de curente şi idei era

confirmat de proiecţia pedagogico-naţională a eternităţii româneşti. Pârvan

considera că intelectualii autentici nu operează „cu realitatea contingenţelor

de douăzeci şi patru de ceasuri, ca jucătorii de bursă, ci lucrăm cu realitatea

unor stabilităţi psihologice milenare ale sufletului ancestral”44

, identificând

rolul culturii în societate ca mijloc şi condiţie a resurecţiei spirituale a

neamului românesc şi nu ca o finalitate. De altfel, ţelul final al culturii era

definit de istoric in termeni profetici: „Supremul scop al luptei noastre e

spiritualizarea vieţii marelui organism social-politic şi cultural-creator care e

naţiunea”45

.

Pentru tinerii intelectuali obsedaţi de viitorul României, Mişcarea

Legionară părea un vehicul politico-spiritual şi educativ capabil să

formuleze profetic destinul românesc. Imaginea romantic-revoluţionară a

fondatorilor Legiunii, care amprenta biografia lor încă din timpul mişcărilor

studenţeşti, charisma lui Codreanu46

, consecvenţa şi radicalismul moral,

41 Ibidem. 42 Ibidem. 43 Ibidem, p. 44. Vezi şi Ilie Bădescu, op.cit., p. 12 şi urm. 44 Vasile Pârvan, op.cit., p.44. 45 Ibidem, p. 45. 46 Dacă scrierile unui Ionel Banea (Căpitanul, Bucureşti, 1936), Ernest Bernea (Cartea

Căpitanilor, Salzburg, 1951 – ediţia originală, Bucureşti, 1937), Corneliu Georgescu (Pe

drumul cu arhangheli, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1996, p. 149-150, ediţia originală,

Salzburg, 1953) dezvăluie un stil exaltat, apologetic, descrierea lui Codreanu formulată de

istoricului Nicholas M. Nagy-Talavera se îndepărtează net de stilul hagiografic al adepţilor

şi simpatizanţilor, devenind mult mai credibilă, excluzând din start, datorită originii sale,

orice virtuală acuză de subiectivism admirativ. Crescut într-un mediu transilvănean

eterogen maghiaro-evreiesc, copil fiind, Nagy-Talavera relatează impresiile profunde lăsate

de întâlnirea cu Corneliu Codreanu, într-una din faimoasele sale descinderi la sate din

timpul campaniilor electorale: „...Dintr-o dată, un murmur se înălţă din mijlocul mulţimii.


atitudinea revanşardă faţă de clasa politică, spiritul ofensiv şi ascetic, etalat

deopotrivă în manifestările legionare, păreau premise acceptabile şi,

totodată, revelau un potenţial încurajator pentru tinerii intelectuali aflaţi în

căutarea notorietăţii doctrinare şi interesaţi de o rapidă propulsare în viaţa

publică. Cert este că şeful Mişcării a căutat anturajul tinerilor intelectuali şi

a programat captarea lor prin intermediul lui Nae Ionescu, Nichifor

Crainic47

şi mai apoi prin M. Polihroniade, care se bucura de compania şi

prietenia lui Eliade, Cioran, Noica, fraţii Acterian, D.C. Amzăr, Ernest

Bernea ş.a48

. Prin afluxul de inteligenţă evocat mai sus, Codreanu căuta să

dea greutate ştiinţifică temei elitei legionare, noi sensuri şi conotaţii

sintagmei omului nou, chemat de destin să transforme lumea românească,

după cum credea şeful Mişcării la jumătatea deceniului al IV-lea. Astfel,

intelectualitatea cu simpatii legionare trebuia să contureze dimensiunile

unei ample „revoluţii spirituale”, ce făcea posibilă plămădirea unei noi elite,

a unui om nou care, după cum scria în 1937 viitorul mare istoric al religiilor,

„s-a născut întotdeauna dintr-o revoluţie spirituală, dintr-o vastă prefacere

lăuntrică […], dintr-un desăvârşit primat al spiritului împotriva

temporalului”49

. În opinia lui Eliade, societatea românească şi mai cu seamă

factorii de decizie trebuiau să fie interesaţi doar de „problemele istorice: o

Românie unită şi puternică, exaltarea spiritului ofensiv, crearea unui om

nou, a unui om cu destin”50

. Omul nou în perspectiva lui Mircea Eliade se

forma în urma unui proces intelectual riguros care includea, fără echivoc,

tematica istorică naţională, ocultată şi chiar abandonată în anii ’30 sub

presiunea inchizitorială a unor falşi directori de opinie. Denunţând cenzura

Un bărbat negricios şi chipeş, îmbrăcat într-un costum popular românesc alb a intrat în

curte călare pe un cal alb. S-a oprit lângă mine şi n-am văzut nimic monstruos sau rău la el.

Dimpotrivă zâmbetul lui copilăros şi sincer îi învăluia pe sărmanii oameni, care-l

înconjurau, părând că este unul dintre ei şi, totuşi, în mod misterios, diferit. Aureolă este un

cuvânt inadecvat pentru a defini forţa ce emana din acest om. Părea cu adevărat că este una

cu pădurea, cu munţii, cu furtunile care bântuie piscurile înzăpezite ale Carpaţilor, cu

lacurile şi râurile. Aşa părea stând acolo în mijlocul mulţimii. Nu era nevoie să vorbească:

tăcerea lui era elocventă. Părea să fie mai puternic decât noi, decât ordinul prefectului care

îi interzisese să ţină un discurs. O bătrână cu părul alb şi-a făcut cruce şi ne-a şoptit:

Trimisul Arhanghelului Mihai” (Nicholas M. Nagy-Talavera, N. Iorga. O biografie,

traducere de Mihai Eugen Avădanei, Iaşi, 1999, p. 300-301). 47 Gh. Buzatu, Corneliu Ciucanu, Cristian Sandache, op.cit. p. 279-280; Corneliu Ciucanu,

Dreapta românească interbelică, p. 139-148. 48 Vezi Sorin Lavric, Noica şi Mişcarea Legionară, Bucureşti, Humanitas, 2007, p.60 şi

urm; Corneliu Ciucanu, Dreapta românească interbelică , p. 140-146. 49 Mircea Eliade, De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare, loc.cit 50 Idem, Mai multe feluri de naţionalişti, în „Vremea”, an IX, nr. 444,, 5 iulie 1936, p. 2.


şi suspendarea ziarului „Cuvântul” („singurul ziar revoluţionar şi naţionalist

pe care l-a avut România de după război”51

), Eliade acuza „mediocritate

sterilă şi vociferantă” şi susţinea că doar „proza unui Eminescu şi a unui

Haşdeu poate pregăti omul nou, un român liber, fără complexe de

inferioritate”52

. Totodată, în viziunea lui Eliade, omul nou era

corespondentul unei noi aristocraţii, căci „conştiinţa unei misiuni istorice a

fost întotdeauna caracteristică oricărei aristocraţii”. După Mircea Eliade,

Legiunea a creat „conştiinţa unei misiuni istorice”, ba, mai mult, avea rolul

de a forma o „nouă aristocraţie”, depozitară a spiritului creştin şi purtătoare

de destin românesc. „În locul aristocraţiei de sânge – preciza Eliade –

Legiunea creează o nouă aristocraţie: a spiritului. În locul elitelor care-şi

moşteneau drepturile – odată cu virtuţile şi păcatele strămoşeşti – se naşte o

elită care-şi cucereşte libertatea, învăţând să moară şi să se jertfească”53

.

Conceptul de elită era indisolubil legat de „eroism şi sfinţenie”, atribute

esenţiale reiterate de Eliade, ce întăreau teza anterior enunţată de Vasile

Marin, care susţinea că legionarul era „un om al virtuţilor cardinale: erou,

preot, ascet, ostaş”54

. Restructurarea societăţii româneşti de către o nouă

clasă politică responsabilă şi „purtătoare de destin românesc” era condiţia

absolut necesară pentru a crea premisa unei misiuni istorice a României în

sud-estul european. Într-unul din articolele sale, publicate în ziarul „Buna

Vestire”, semi-oficios al Mişcării Legionare, Mircea Eliade îşi exprima

optimismul faţă de posibilităţile creatoare ale poporului român etalate de

mişcarea naţional-creştină, deoarece nu concepea ca societatea românească

să „naufragieze la periferia istoriei, într-o democraţie balcanizată şi într-o

catastrofă civilă”55

.

În contrapondere cu optimismul eliadean, decepţia lui Cioran era

motivată de constatarea că „România e geografie, nu e istorie”56

şi, deci,

proiecta o misiune a României în sud-estul european. Emil Cioran îşi trăia la

acea vreme depresia existenţială, motivată de „somnolenţa seculară”57

a

românului. Strigătul din Pe culmile disperării nu era altceva decât expresia

51 Ibidem 52 Ibidem. 53 Idem, Noua aristocraţie legionară, în „Vremea”, anul IX, nr. 522 din 23 ianuarie 1938. 54 Vasile Marin, op.cit., p. 147. 55 Idem, De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare, în „Buna Vestire”, anul I, nr. 244 din

17 dec. 1937 (art.cit.). 56 Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 57. 57 Idem, Restaurarea demnităţii româneşti, în „Vremea”, an VIII, nr. 403, 1 septembrie,

1935, p. 3.


deznădejdii teribile, a tragediei unei generaţii care voia să rupă ritmul

„paşilor mărunţi, într-o cultură şi o istorie aproximativă”. Mărturisea cu

obidă că iubeşte „istoria României cu o ură grea”58

, fapt care îl ambiţiona şi

capacita, deopotrivă, să creadă în viitorul civilizaţiei româneşti. Acelaşi tip

de reflecţie, deşi mult mai ponderat şi, totodată, mai optimist, îl întâlnim şi

la M. Eliade care-şi recomanda lui şi cititorilor săi că „trebuie să iubeşti

România cu frenezie, s-o iubeşti şi să crezi în ea împotriva tuturor

evidenţelor – ca să poţi uita gradul de descompunere în care am ajuns”59

.

Emil Cioran denunţa mediocritatea programatică a factorilor decidenţi

români care nu au îndrăznit să formuleze şi să încurajeze un mesianism

românesc, principiu trepidant, indicat de filosof în ideea că „un mesianism

efectiv interiorizează axa istoriei în substanţa unei naţiuni”60

. El nu putea

concepe o „Românie mediocră, domoală, resemnată, înţelegătoare”61

, nu

dorea doar „ordine, cinste, moralitate” şi acuza naţionalismul clasic

românesc de proiectul unei Românii viitoare „ca un fel de Elveţie”62

…

Cioran trăia problematic destinul României şi sublinia nevoia de „exaltare

până la fanatism”, fiindcă – opina el – „o Românie fanatică este o Românie

Schimbată la faţă. Fanatizarea României este transfigurarea României”63

.

Orice neîmplinire din trecut era receptată ca afront, pacifismul declarat al

politicienilor noştri era apreciat ca sabotaj şi orice incoerenţă a factorilor

decizionali era etichetată drept atentat la adresa misiunii României în

Balcani. Însă, pentru un destin valabil românesc, se cerea o corecţie

substanţială a structurii noastre sufleteşti. În locul „patriotului de ocazie

gelatinos şi gol”, Cioran vedea în legionar pe românul providenţial chemat

de destin să creeze istorie: „românul cu substanţă, un român primejdios, o

fatalitate pentru sine şi pentru alţii”64

. Într-un stil frenetic, adecvat epocii şi

anturajului său intelectual, aidoma altor congeneri, Cioran viza o

transformare substanţială a românului de mâine, operabilă prin abandonarea

balastului levantin. Doar în condiţiile unei astfel de transfigurări, românul

putea fi angajat într-o misiune politico-spirituală de excepţie care să facă

uitat „trecutul României” ca „timp fără istorie”65

, fiindcă, scria Cioran, „nu

58 Ibidem, p. 44. 59 Mircea Eliade, România în eternitate, în „Vremea”, an VII, nr. 409, 13 octombrie 1935, p. 3. 60 Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, p. 56. 61 Ibidem, p. 56. 62 Ibidem, p. 57. 63 Ibidem, p. 49. 64 Idem, Profilul interior al Căpitanului, în „Glas Strămoşesc”, Sibiu, an VI, nr. 10 din 25 dec. 1940. 65 Idem, Schimbarea la faţă a României, p. 49.


vom putea deveni întâia forţă balcanică decât lichidând ceea ce este balcanic

în noi”66

.

Ideile lansate în perioada interbelică de către unii profesori, reputaţi

oameni de cultură receptaţi în epocă drept mentori şi adevăraţi „directori de

opinie şi conştiinţă românească”, după cum, peste ani, discipolii declarau cu

vădit respect şi recunoştinţă, au influenţat, captat şi fascinat, deopotrivă,

studenţimea şi vârfurile intelectuale ale tineretului interbelic, contribuind

categoric la adoptarea unor termeni de exprimare radicală în plan publicistic

şi convertirea la naţionalismul-creştin promovat de Legiune. Dezbaterea

generaţionistă a decantat consensual opţiunile cultural-politice ale tinerilor

intelectuali şi a iniţiat spiritul de frondă faţă de temele considerate depăşite,

faţă de voluntarismul cartezian-generalizant al unor profesori şi oameni de

cultură cu atribuţii decidente, anchilozaţi în vechiul proiect cultural

antebelic. Carenţele democraţiei româneşti interbelice (corupţia, demagogia,

nepotismul, lipsă de orizont politic ş.a.), „păcate” demascate – de multe ori

exagerat – prin pana şi discursul intelectualilor de dreapta, au creat o stare

de spirit revanşardă la nivelul societăţii româneşti în raport cu vechea

generaţie de politicieni şi au structurat teoretic retorica justiţiară a dreptei

radicale naţional-creştine. Atmosfera tensionată şi discursul anti-sistem au

declanşat – în cele din urmă – procesul de aderare a tinerilor intelectuali la

formulele radicale ale epocii. În consecinţă, o serie de componenţi ai noii

generaţii au aderat la Mişcarea Legionară, apreciată în epocă drept mişcare

reprezentativă a tineretului român: Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu,

Constantin Noica, Radu Gyr, Emil Cioran, Mihail Polihroniade, Vasile

Christescu, Vladimir Dumitrescu, Petre Ţuţea, Ion Victor Vojen, Traian

Herseni, Ernest Bernea, Ion Ionică, George Manu, Şerban Ţiţeica,

Alexandru Constant, Paul Costin Deleanu, Vasile Băncilă, Alexandru

Cantacuzino, Alexandru Cristian Tell, Vintilă Horia, Leon Ţopa, Ion Barbu

(Dan Barbilian), Dan Botta, Sorin Pavel, Horia Stamatu, Dimitrie Leontieş,

Vasile Posteucă, Faust Brădescu ş.a.

Implicarea tinerilor intelectuali în structurile Mişcării Legionare nu

este întru-totul cunoscută şi prezintă încă aspecte obscure, imposibil de

desluşit pe deplin în condiţiile dispariţiei fizice a protagoniştilor şi a celor

care i-au cunoscut îndeaproape. Istoricului îi rămâne la dispoziţie doar calea

cercetării izvoarelor, a documentelor Siguranţei, preluate şi continuate de

lucrătorii fostei Securităţi, a memoriilor şi jurnalelor, a presei interbelice şi a

publicisticii din exil. Unii dintre cei enumeraţi mai sus au fost ucişi în

66 Ibidem, p. 210.


timpul prigoanei carliste (Vasile Christescu, Mihail Polihroniade,

Alexandru Cantacuzino, Alexandru Cristian Tell, Valeriu Cârdu, Paul

Craja). În perioada postbelică, cei mai mulţi au fost arestaţi, cunoscând,

astfel, regimul de exterminare aplicat deţinuţilor politici în temniţele

comuniste dar, mai cu seamă, duritatea demascărilor organizate de

Securitate (Petre Ţuţea, Dinu Noica, Alexandru Ghica, Sorin Pavel, George

Manu, Ion Victor Vojen). Unii dintre ei au murit fără să cedeze presiunilor

colonelului Crăciun, directorul Penitenciarului Aiud, precum profesorul-

conferenţiar universitar George Manu, studentul celebrei Marie Curie,

doctor în fizica nucleară de la Paris. Destul de puţini au supravieţuit iadului

concentraţionar, iar după decretul de amnistie din 1964 au fost siliţi, prin

teroare şi abuz, să abjure de la vechile credinţe şi să scrie articole injurioase

în revista „Glasul patriei” la adresa colegilor de generaţie din exil (Radu

Gyr, Victor Ion Vojen). În momentul producerii actului de la 23 august

1944, o parte a generaţiei avangardiste interbelice a rămas în străinătate,

alegând calea exilului. M. Eliade era ataşat cultural pe lânga Legaţia română

din Lisabona, Aron Cotruş deţinea aceeaşi funcţie la Madrid, iar D.C. Amzăr

era consilier de presă la Berlin. Emil Cioran şi, mai apoi, Eugen Ionescu

fuseseră numiţi în primăvara-vara anului 1941 ataşaţi culturali ai României

pe lângă guvernul de la Vichy. După două luni Cioran îşi dă demisia şi îl

urmează în post viitorul mare dramaturg. Totodată, actul de la 23 august

1944 îi surprinde pe Mircea Eliade, Horia Stamatu, Vintilă Horia, Pavel

Costin Deleanu, dr. Emil Bulbuc, dr. Veselovschi, Crişu Axente, Dumitru

Cristian Amzăr, Sorin Pavel, Dinu Adameşteanu, Dumitru Găzdaru,

Alexandru Randa în spaţiul aflat sub autoritate sau influenţă germană, unii

în postura de ataşaţi culturali, unii la studii, alţii ca prizonieri ai celui de-al

treilea Reich, la Buchenwald, Rostok şi Dachau, context în care, o parte

dintre ei – eliberaţi din lagărele germane, după cotitura de la 23 august 1944

– participă la acţiunile Guvernului de la Viena, de altfel, prima formă

instituţionalizată a rezistenţei armate anticomuniste şi antisovietice

româneşti67

.

Cazul lui Mircea Eliade este emblematic pentru reprezentanţii noii

generaţii rămaşi în exil şi care au avut de înfruntat o serie de adversităţi

promovate de mediile intelectuale de stânga. Asemenea altor congeneri, deja

67 Vezi Horia Sima, Guvernul Naţional Român de la Viena, Madrid, Editura Mişcării

Legionare, 1993 passim; Faust Brădescu, Guvernul de la Viena. Continuarea statului

român naţional-legionar, Madrid 1989, passim; Gh. Buzatu, Corneliu Ciucanu, Cristian

Sandache, op.cit., p. 269-275.


câştigaţi pentru cauza naţional-creştină, Mircea Eliade a scris în presa

dreptei radicale articole elogioase la adresa liderilor legionari68

şi a

mărturisit încrederea în proiectul spiritual-educativ demarat de Mişcare69

. În

decembrie 1937, alături de Sextil Puşcariu, prof.univ. Ion Găvănescu,

prof.univ. Corneliu Şumuleanu, prof.univ. Dan Rădulescu, dr. Nicolae

Roşu, Vasile Băncilă, Eliade a răspuns chestionarului intitulat De ce cred în

biruinţa Mişcării Legionare, lansat de ziarul oficios legionar „Buna

Vestire”. În spiritul ofensiv al vremii, caracteristic noii generaţii interbelice,

şi în termeni definitivi, care, în fapt, nu cadrează cu structura ponderată şi

echilibrată a savantului, Eliade îşi exprima speranţa că „...Un neam care a

dovedit uriaşe puteri de creaţie, în toate nivelurile realităţii, nu poate

naufragia la periferia istoriei, într-o democraţie balcanizată şi într-o

catastrofă civilă” şi, în consecinţă, afirma fără urmă de echivoc încrederea în

efervescenţa şi capacitatea de transformare, la nivel individual şi societal, a

fenomenului naţional şi creştin: „ Cred în destinul neamului românesc; cred

în revoluţia creştină a omului nou; cred în libertate, în personalitate şi în

dragoste. De aceea cred în biruinţa Mişcării Legionare, într-o Românie

mândră şi puternică, într-un stil nou de viaţă, care va transforma în valori

spirituale de universală circulaţie bogăţiile sufletului românesc”70

.

Acest text – şi alte câteva – îl plasează indubitabil pe Eliade la

dreapta71

, fiind receptat ca atare, atât de prieteni, cât şi de adversari.

„Simpatiile” sale l-au transformat în „obiectiv” pentru agenţii Siguranţei72

,

iar în anii represiunii antilegionare, promovată de regimul autoritar carlist,

Mircea Eliade a fost arestat şi întemniţat în lagărul de la Miercurea Ciuc73

.

Peste ani, în exil, „păcatul” de a fi de dreapta în tinereţe l-a urmărit

pretutindeni pe Eliade, declanşând rumoare şi obsesii vindicative. Prietenii

săi – care se regăseau de aceeaşi parte a baricadei – au încercat să explice

contextul acestei poziţionări denunţând intoleranţa şi spiritul iacobin al

68 Mircea Eliade, Ion Moţa şi Vasile Marin, în „Vremea”, anul VIII, nr. 427 din 24 ianuarie 1937. 69 Idem, Noua aristocraţie legionară, în ibidem, anul IX, nr. 522 din 23 ianuarie 1938. 70 Idem, De ce cred în biruiţa Mişcării Legionare, în art.cit. 71 Idem, Texte „legionare” şi despre românism, ediţie şi cuvânt înainte de Mircea Handoca,

Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001; Corneliu Ciucanu, Războiul din Răsărit şi perspectiva

tragică a comunizării României reflectate în memorialistica lui Mircea Eliade, în

„Cercetări istorice” (serie nouă), XXX-XXXI (2011-2012), Iaşi, Editura Palatului Culturii,

2012; p. 186-190. 72 A.N.I.C., Fond Ministerul de Interne, Diverse, dosar 55/1938, f. 113. 73 Mircea Eliade, Memorii, ed.cit., p. 23 şi urm; Radu Gyr, Suferinţă, jertfă şi cântec, în

Guardia di Ferro, Al passo con l’Arcangelo. Ritmi legionari, Parma, Editioni all’insegna del

Veltro, 1982, p. 47-62; Ion Fleşeriu, Amintiri, Madrid, 1977, p. 100.


mediilor intelectuale de stânga, demontând falsele etichetele aplicate

savantului. O astfel de intervenţie este semnată de Vintilă Horia, laureatul

Academiei Goncourt pentru cartea sa, Dumnezeu s-a născut în exil, premiu

care nu a mai putut fi decernat din cauza „demascării” lui Vintilă Horia de

către ambasadorul român de la Paris, Mircea Bălănescu (pe numele sau

adevărat Eugen Bender), vechi ilegalist, care a furnizat informaţii

tendenţioase cotidianului Partidului Comunist Francez, „L`Humanité”,

despre trecutul „legionar” al lui Vintilă Horia (Gheorghe Caftangioglu)74

. În

contextul lansării „dosarului Mircea Eliade”, instrumentat de fantomaticul

Institut dr. J. Niemirower din Ierusalim şi publicat în primul număr al

buletinului intitulat „Toladot”, emis de acelaşi „institut” cvasi-anonim75

,

Mircea Eliade era acuzat de „antisemitism”76

. Scopul nemărturisit al

atacului din „Toladot” era însă de a opune „un veto influent candidaturii lui

Eliade la Premiul Nobel”77

. În această situaţie, Vintilă Horia a condamnat

monopolizarea dezbaterii cultural-politice occidentale de către o nouă

inchiziţie, ignorantă şi neinteresată de înţelegerea deplină a realităţilor

româneşti interbelice78

. Incapabilă de minima rigoare metodologică în a

74Vezi A.C.N.S.A.S., fond informative, dosar 151079,vol. I, f. 179: „Animat de interese

meschine, materialiste şi cuprins de o ură puternică faţă de regimul democrat-popular din

ţara noastră, trădătorul de patrie Caftangioglu Vintilă Horia a pregătit un roman defăimător

al R.P.R., intitulat Dumnezeu se află în exil. Sprijinit de cercurile reacţionare din Franţa,

trădătorul Caftangioglu a participat cu acest roman la concursul pentru premiul Goncourt

pe anul 1960, ce s-a ţinut la Paris, juriul hotărând să-i acorde premiul. În urma acestui fapt,

organele noastre au strâns materiale documentare demascatoare, privind activitatea fascistă

a trădătorului de patrie Caftangioglu, ce a adus prejudicii atât ţării noastre cât şi altor state

ce au avut de suferit de pe urma fascismului, pe care le-a pus la dispoziţia presei franceze

prin Ministerul Afacerilor Externe al R.P.R. Fiind publicate în presa franceză, acestea au

compromis atât pe trădătorul de patrie Caftangioglu, cât şi pe cei care îi acordaseră iniţial

premiul, punându-i în situaţia retragerii premiului”; Stelian Tănase, Vintilă Horia &Premiul

Goncourt, în „Sfera politicii”, nr. 153, noiembrie 2010. Dosarul anti-Vintilă Horia fusese

pregătit într-o operaţiune secretă a Securităţii şi a Uniunii Scriitorilor din România, fiind

înaintat presei gauchiste franceze în urma refuzurilor repetate ale lui V. Horia de a colabora

cu reprezentanţii de la Paris ai regimului comunist După o furibundă campanie de presă

promovată de „L’Humanité”, Vintilă Horia a renunţat la premiul Goncourt. Vezi şi

Corneliu Ciucanu, Securitatea şi exilul românesc anticomunist. Cazul Vintilă Horia, în

Stele Cheptea, Silviu B. Moldovan, Consecinţe ale celui de al doilea război mondial

asupra spaţiului românesc, Bucureşti, Editura Eikon, 2017, p.389-422. 75Vezi Claudio Mutti, Mircea Eliade, Legiunea şi noua inchiziţie, Ediţie îngrijită, traducere

şi cuvânt înainte de Răzvan Codrescu, Bucureşti, Editura Vremea, 2001, p. 90 şi urm. 76 Ibidem. 77 Ibidem, p.94. 78 Ibidem.


decripta procesul cauză-efect, această nouă inchiziţie avea pretenţia de for

infailibil şi emitea anateme asupra intelectualilor români din exil,

componenţi a noii generaţii79

. Din postura de victimă a aceleaşi conspiraţii,

desluşind diversiunea anumitor medii interesate şi dogmatismul

intelectualilor de stânga, Vintilă Horia a precizat că „poate nu a sosit timpul

lui Eliade şi că abia încă peste o generaţie să izbutim să ni-l facem apropiat

din toate punctele de vedere. Ţin să accentuez acest lucru deoarece toţi, fără

excepţie, cei din generaţia mea şi a lui Mircea Eliade, am fost obligaţi de

împrejurări să luăm poziţie şi nu puteam să luăm decât una singură:

anticomunismul ca atitudine critică şi românismul de cea mai bună calitate,

clădit pe cea mai stictă poziţie tradiţională, care nu se putea să nu treacă prin

învăţătura holistică a lui Eminescu... am stat deci toţi la dreapta României

şi nu la stânga ei, cum stăteau cei greşiţi cu duhul. N-am avut nimic de

schimbat în credinţele noastre, ba dimpotrivă, aş putea spune că evoluţia

istorică de după 1944, ne-a confirmat în temerile noastre”80

.

79 Ibidem, p. 93; Mircea Eliade, Texte „legionare” şi despre românism, ed.cit., p. 14 şi urm. 80Mona Maria Vâlceanu, art.cit., p. 20.

ADMINISTRAŢIA ROMÂNEASCĂ

ÎN TIMPUL CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Gabriel Asandului

The Romanian adsministration in Worl War II

Abstract

In the last century the administration has turned into a tool that would be

used by the rulers to put into practice their own political decisions. The present

study proposes an incursion and a functional analysis of the Romanian

administration, during the period of World War II. We tried to capture the

functioning of the Romanian administration in this extremely difficult period for

Romania and also we tried to highlight its characteristics. The reports of the Head

of State, the Marshal Ion Antonescu, with the administration is another element in

the center of our approach.

Keywords: World War II, Romanian administration, the Marshal Ion Antonescu,

civil servant

Cuvinte cheie: al doilea război mondial, administraţia românească, mareşalul Ion

Antonescu, funcţionar public

1. Introducere

Schimbările politice interne survenite în primele luni ale anului 1938

au coincis cu criza sudetă și au redus posibilitățile de manevră, în plan

extern, a oficialităților române. Politica nechibzuită a lui Carol al II-lea,

tensiunile apărute pe plan european între 1938-1940, au obligat România să-și

revizuiască vechile angajamente de politică externă și să încerce să se

apropie de Germania, în încercarea de a-și securiza frontierele împotriva

revizionismului maghiar și sovietic. Un prim pas a fost făcut odată cu

semnarea Tratatului economic româno-german, din 29 martie 1939, care a

instituit interconectarea economiei românești cu cea germană. Petrolul, dar

și alte resurse minerale, au constituit surse de interes pentru partea germană

care s-a angajat să furnizeze, în schimb României, capital și bunuri

industriale1.

Pactul Ribbentrop-Molotov și succesele germane de pe frontul de

Vest, din primăvara anului 1940, au orientat definitiv politica externă a

1 Keith Hitchins, România. 1866-1947, Ediția a IV-a, București, Editura Humanitas, 2013, p. 512.

Administraţia românească în timpul celui de-al doilea război mondial 247

României spre Germania, văzută ca singura speranță pentru protejarea

integrității teritoriale a țării. Din păcate, această apropiere nu a salvat

unitatea și integritatea statului român. Pierderea Basarabiei și a Bucovinei

de nord, urmată apoi de cea a nord-vestului Transilvaniei și, ulterior, a

sudului Dobrogei au reprezentat un dezastru pentru statul unitar român,

constituit în cursul anului 19182. România a pierdut, în cursul anului 1940,

44.433 kmp și 3.200.000 de locuitori în Basarabia, 5.396 kmp și 500.000 de

locuitori în nordul Bucovinei3; 4.2243 kmp și 2.600.000 de locuitori în

Transilvania4; 7.412 kmp și 360.000 de locuitori în sudul Dobrogei

5. Aceste

2 Pe larg despre consecințele anului 1940: Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol și

Mareșalul Antonescu. Relațiile germane-române 1938-1944, București, Editura Humanitas,

p. 104-113; Keih Hitchins, op.cit., p. 516-521. 3 Ocuparea Basarabiei și Bucovinei de către sovietici a generat un flux masiv de refugiați

din aceste provincii. Din această cauză, Ministerul Afacerilor Străine a înființat, prin Legea

nr. 558/ 17 septembrie 1940, un Comisariat General al refugiaților din Basarabia și

Bucovina, care trebuia să se ocupe de problemele generate de evacuarea unui număr

important de cetățeni români din cele două provincii: repartizarea populației refugiate pe

teritoriul țării; rezolvarea problemelor economice, sociale, culturale și juridice ce decurg

din reașezarea populației românești refugiate; urmărirea și realizarea integrării acestei

populații în viața națională, ținându-se cont de profesiunea fiecărui refugiat. Un Comisar

general, numit prin decret de Conducătorul Statului, urma a supraveghea executarea tuturor

acestor operațiuni. Guvernul, prin intermediul Ministerului Afacerilor Interne, s-a

preocupat de soarta populației și a funcționarilor refugiați, acordându-le un sprijin financiar

în valoare de 23.476.764 lei. De asemenea, funcționarii refugiați din provinciile cedate în

cursul anului au fost integraţi atât în structurile administrației centrale, cât și în

administrația locală (Fapte de interes administrativ. România. Un an de împliniri prin

Ministerul Afacerilor Interne, în „Suplimentul Informativ al Buletinului Ministeriului

Afacerilor Interne”, nr. 2/ 15septembrie 1941, p. 90). 4 Un Comisariat General a fost înființat și pentru refugiații din nord-vestul Transilvaniei

care, împreună cu cel pentru refugiații din Basarabia, nordul Bucovinei și Cadrilater, aveau

să fie trecute, prin Legea nr. 566/18 septembrie 1940, în subordinea unui Subsecretariat al

Colonizării și populației evacaute. Din cei 2.600.000 de locuitori din nord-vestul

Transilvaniei, circa 50 % erau români și doar 37% maghiari și secui. 5 Tratatul încheiat cu Bulgaria la Craiova, în 7 septembrie 1940, a prevăzut, printre altele, și

un schimb de populație. Astfel, prin Legea nr. 557/16 septembrie 1940, s-a înființat, în

cadrul Ministerului Afacerilor Străine, un Comisariat General pentru rezolvarea

problemelor populației evacuate din sudul Dobrogei. Acesta s-a ocupat de următoarele

probleme: evacuarea populației românești din Cadrilater și așezarea ei definitivă în

Dobrogea, în locul populației bulgărești, precum și în alte regiuni ale țării; evaluarea

bunurilor populației evacuate pentru a se acorda compensații din bunurile devenite libere

prin mutarea populației bulgărești; rezolvarea problemelor economice, sociale, culturale și

juridice ce decurgeau din reașezarea populației românești din teritoriile evacuate sau

emigrate. Comisariatul a fost condus de un Comisar General, funcție ce a fost încredințată

Rezidentului Ținutului Mării, care lucra sub coordonarea Ministerului Afacerilor Străine.

248 Gabriel Asandului

pierderi teritoriale au lăsat România fără mai bine de 1/3 din teritoriul său și

fără 30% din populația sa.

Dezastrul național generat de politica iresponsabilă a regelui Carol al

II-lea și a camarilei sale a favorizat declanșarea loviturii de stat din

septembrie 1940, soldată cu abdicarea regelui și urcarea pe tron a tânărului

rege Mihai. Dincolo de această rocadă regală, mai important de menționat

este faptul că, prin decretele-regale din 5, 6 și 8 septembrie 1940, în

România, s-a creat o nouă instituție politică cea de „Conducător al Statului

Românˮ6 care, potrivit legii, urma a avea un caracter permanent. Regele era

cel care-l urma a-l desemna pe Președintele Consiliului de Miniștri, dar nu

exista însă nici o prevedere legală care să prevadă modul și condițiile legale

în care putea fi desemnat succesorul Conducătorului Statului7.

Regimul dictatorial din perioada carlistă (1938-1940) a fost înlocuit cu

unul autoritar care a suspendat Constituția din 1938, prin decretul-regal nr.

3052, publicat în „Monitorul Oficialˮ nr. 205 din 5 septembrie 1940, a

dizolvat parlamentul prin același decret, a menținut monarhia doar ca

element decorativ, în timp ce principiul separației puterilor în stat a devenit

doar o amintire. S-a creat o nouă ordine constituțională care a fost supusă

aprobării populației, prin plebiscit.

Prin decretul-regal nr. 3067, publicat în „Monitorul Oficialˮ nr. 205

bis din 6 septembrie 1940, generalul Ion Antonescu, președintele Consiliului

de Miniștri, a fost investit cu puteri depline pentru conducerea statului

român, în timp ce tânărul rege Mihai I a rămas cu prerogative limitate8.

Au fost relocați circa 65.000 de bulgari și 110.000 de români, care au fost reașezați de-a

lungul noii frontiere dintre cele două state (Cf. Dimitrie Gherasim, Schimbul de populație

între state, București, 1943, p. 93-115). Prin Decretul nr. 3162/ 17 septembrie 1940

atribuțiile acestor Comisariate Generale au trecut în sarcina Subsecretariatului de stat al

colonizării și populației evacuate, din cadrul Ministerului Economiei Naționale. În

conformitate cu prevederile legii, Șeful Statului era abilitat să numească Comisarii Generali

pentru evacuări și reașezare, în timp ce ministrul subsecretar de stat al colonizării și

populației evacuate putea numi secretarii generali și inspectorii generali, prin decizie

ministerială, după necesități. 6 Paul Negulescu, Instituția conducătorului statului, în „Revista de Drept Public”, nr. 3-4/ 1940

și 1-4/ 1941, p. 297-346; Angela Banciu, Istoria vieții constituționale în România, București,

Casa de editură și presă Șansa S.R.L, 1996, p. 178. 7 P. Negulescu, op.cit., p. 305. 8 Regele Mihai I a rămas doar cu următoarele prerogative regale: dreptul de a bate monedă;

de a conferi decorații; de a primi și acredita ambasadorii și miniștrii plenipotențiari; de a

aproba modificarea legilor organice; de a încheia tratate; de a acorda grațieri și amnistii și

de a-l numi pe Primul Ministru (conform decretului din 5 septembrie 1940). Toate celelalte

puteri erau exercitate de Conducătorul Statului, generalul Ion Antonescu. Prin decretele din


Conducătorul Statului întrunea în persoana și voința sa toate puterile

statului9, era titularul puterii legislative, a unei importante părți a celei

executive, fără însă a dispune de prerogative judecătorești. Prin atribuțiile ce

i-au fost conferite, Ion Antonescu a devenit atât șef al guvernului, cât și al

administrației10

.

Puterile conferite noului Conducător al Statutului au vizat următoarele

aspecte: numirea și revocarea membrilor cabinetului și a subsecretarilor de

stat; numirea și promovarea în funcție a funcționarilor publici, în

conformitate cu prevederile legale; conferirea gradelor militare; redactarea

de regulamente pentru aplicarea legilor; menținerea ordinii publice și

executarea legilor; asigurarea păcii sociale chiar cu ajutorul forței publice;

alcătuirea bugetului și supravegherea executării acestuia; controlul și

supravegherea modului de funcționare a serviciilor administrației la nivel

central, regional și local11

. După cum se poate observa, Conducătorul

Statului a monopolizat întreaga puterea politică, concentrând-o în propriile

mâini12

. Putem vorbi de constituirea unui „regim de guvernare excepțională

(cu caracter temporar), întemeiat pe supremația legii...ˮ13

, un regim autoritar

care a păstrat totuși anumite valențe democratice14

.

Generalul Ion Antonescu a încercat să confere legitimitate guvernării

sale folosindu-se de instituția plebiscitului. Astfel, au fost organizate două

plebiscite, primul între 2-5 martie 1941 și cel de-al doilea între 9-12

noiembrie 1941, prin care a fost solicitată opinia electoratului față de modul

în care conducea și urma a conduce țara.

Caracterizarea regimului Antonescu este dificilă și se pretează la

interpretări diverse. În opinia noastră perioada 1941-1944 poate fi

6 și 8 septembrie 1940 regele a pierdut trei prerogative menționate în decretul din 5

septembrie: dreptul de a încheia tratate, dreptul de a modifica legile organice și de a numi

miniștri și subsecretari de stat, în schimb a păstrat dreptul de-al numi pe primul ministru.

Această prerogativă va servi drept justicare legală, pentru Mihai I, la 23 august 1944, pentru

a-l demite pe Ion Antonescu și a numi un nou președinte al Consiliului de Miniștru (pe larg,

Angela Banciu, op.cit., p. 178-179). 9 Paul Negulescu, op.cit., p. 304. 10 Manuel Guțan, Istoria administrației publice românești, ediția a 2-a, București, Editura

Hamangiu, 2006, p. 276; Angela Banciu, op.cit., p. 180. 11 Ibidem. 12 Pe larg, Paul Negulescu, op.cit., p. 297 și urm. 13 Vezi Angela Banciu, op.cit., p. 180. 14 Pentru detalii despre elementele democratice ale regimului antonescian a se vedea

Eleodor Focșeneanu, Istoria constituțională a României (1859-1991), Ediția a II-revăzută,

București, Editura Humanitas, 1998, p. 85-90; Angela Banciu, op.cit., p. 176-180.


caracterizată ca fiind una specifică unui regim autoritar, impus de

împrejurările excepționale prin care a trecut țara, care a păstrat totuși o serie

de elemente specifice unei societăți democratice.

2. Administrația centrală. Consiliul de Miniștri

Evoluția administrației publice în această perioadă este marcată de

importante schimbări, atât la nivel central, cât și local. La nivelul

administrației publice Ministerul de Interne a rămas principala instituție care

a gestionat activitățile administrative curente și care și-a desfășurat

activitatea sub directa autoritate a Conducătorului Statului.

Ion Antonescu, în calitatea sa de președinte a Consiliului de Miniștri,

a dobândit dreptul de a-și numi și de a revoca miniștrii și subsecretarii de

stat. El era cel care convoca și prezida ședințele Consiliului, în caz de

absență, cabinetul putea fi convocat de vicepreședintele acestuia15

. După

înlăturarea legionarilor din guvern16

, în urma rebeliunii din 21-24 ianuarie

15 Conform art. 7 din Legea pentru organizarea ministerelor din 2 august 1929 cu

modificările aduse de legea din 8 februarie 1939. 16 După rebeliunea legionară Ion Antonescu a încercat să constituie un guvern de uniune

națională, încercarea sa a eșuat din cauza prudenței manifestate de liderii țărăniști și liberali

care nu agreau aproprierea țării de Reich. În schimb, aceștia susțineau ideea constituirii

unui cabinet dominat de militari, considerată cea mai bună soluție de moment. Astfel,

militarii au ajuns să ocupe portofolii care prin excelență erau rezervate civililor. Componeța

noului guvern instalat la finele lunii ianuarie a fost următoarea: General de corp de armată

Ion Antonescu-președinte al Consiliului de Miniștri și ministru secretar de stat la

Departamentul Afacerilor Străine; General de corp de armată Iosif Iacobici-ministru

secretar de armată la Departamentul Apărării Naționale; General de Divizie Dumitru I.

Popescu-ministru secretar de stat la Departamentul Afacerilor Interne; General de Divizie

Radu Rosetti-ministru secretar de stat la Departamentul Educației Naționale, Cultelor și

Artelor; Profesor universitar Mihai A. Antonescu-ministru secretar de stat; General de

brigadă Nicolae Stoenescu-ministru secretar de stat la Departamentul Finanțelor; General

de brigadă Gheorghe Potopeanu-ministru secretar de stat la Departamentul Economiei

Naționale; General de divizie Grigore Georgescu-ministru secretar de stat la Departamentul

Lucrărilor Publice și Comunicațiilor; General corp de armată Ion Sichitiu-ministru secretar

de stat la Departamentul Agriculturii și Domeniilor; Profesor universitar Nichifor Crainic-

ministru secretar de stat la Departamentul Propagandei; Gh.P. Docan, consilier la Înalta

Curte de Casație-delegat ministru secretar de stat la Departametnul Justiției; Locotenent-

colonel Nicolae Dragomir-ministru secretar de stat la Departamentul Coordonării și Statului

Major Economic; Profesor universitar Petre Tomescu, decanul Facultății de Medicină din

București-ministru secretar de stat la Departamentul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor

Sociale; General de divizie Gheorghe Dobre-subsecretar de stat pe lângă Departamentul

Apărării Naționale pentru Înzestrare și Administrația Armatei; General de divizie

Constantin Pantazi-subsecretar de stat pe lângă Departamentul Apărării Naționale pentru


1941, Ion Antonescu a constituit un guvern format, în majoritatea din

militari de carieră. Astfel, din cei 13 miniștri secretari de stat, încluzându-l

aici și pe președintele Consiliului de Miniștri, nouă proveneau din rândul

militarilor. Dintre cei 12 subsecretari de stat șapte erau militari. Caracterul

preponderent militar al cabinetului constituit la 27 ianuarie 1941 este scos și

mai mult în evidență de nominalizarea unor militari de carieră la conducerea

celor 48 de prefecturi17

.

În încercarea de a păstra loialitatea membrilor guvernului,

Conducătorul Statului l-a numit, prin decret, pe profesorul Mihai

Antonescu, ministru al Propagandei Naționale și vicepreședinte al

Consiliului de Miniștri. Acestuia i-au fost delegate și atributele conducerii

guvernului, în cazul absenței Conducătorului Statului. În acest din urmă caz

avem de a face cu o „delegație de puteriˮ, prin care Președintele Consiliului

de Miniștri a delegat atât dreptul de legiferare, cât și dreptul de guvernare18

.

Actele care emanau de la Conducătorul Statului nu trebuiau contrasemnate,

în mod obligatoriu, de către miniștrii de resort. Absența semnăturii

membrilor cabinetului nu lipsea documentele respective de autoritate și

validitate, dar nici nu-l exonerau de responsabilitate pe Președintele

Consiliului de Miniștri. Contrasemnarea actelor angaja, în fapt și în drept,

responsabilitatea miniștrilor doar față de Conducător19

. În ceea ce privește

responsabilitatea Președintelui Consiliului de Miniștri, Paul Negulescu

considera că acesta avea o dublă răspundere, în primul rând față de Națiune,

care i-a acordat acestuia încrederea, în al doilea rând față de Rege, care l-a

numit în funcție20

. În realitate, Conducătorul Statului nu răspundea în fața

Armata de Uscat; Comandor Gheorghe Jienescu-subsecretar de stat pe lângă Departamentul

Apărării Naționale pentru Aer; General Eugen Zwiedineck-subsecretar de stat pe lângă

Dpertamentul Economiei Naționale pentru Colonizare și Populația Evacuată; Victor

Dimitriuc-subsecretar de stat pe lângă Departamentul Economiei Naționale pentru Petrol și

Exploatări Miniere; Aurelian Pană-subsecretar de stat pe lângă Departamentul Agriculturii

și Domeniilor; Enric Oteteleşanu-subsecretar de stat pe lângă Departamentul Educației

Naționale, Cultelor și Artelor; Mircea Vulcănescu-subsecretar de stat pe lângă

Departamentul Finanțelor; General de brigadă C.G. Voiculescu-subsecretar de stat pe lângă

Departamentul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale („ Monitorul Oficialˮ. Partea a I-a,

nr. 22 bis/ 27 ianuarie 1941; A. Simion, Preliminarii politico-diplomatice ale insurecției

române din august 1944, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1979, p. 19-21. 17 A. Simion, op.cit., p. 23. 18 Pe larg, Paul Negulescu, op.cit., p. 318. 19 Cf. Ernst D. Tarangul, Cernăuți, Tratat de drept administrativ, Tipografia Glasul

Bucovinei, 1944, p. 128, apud Manuel Guțan, op.cit., p. 276. 20 Paul Negulescu, op.cit., p. 319-320.


nici unei instituții, nici măcar în fața Regelui.

În timp ce președintele Consiliului de Miniștri a dobândit libertate

deplină în alegerea colaboratorilor21

, membrii cabinetului au pierdut orice

drept de inițiativă, toate măsurile ce trebuiau luate pentru buna defăşurare a

activității guvernametale aveau nevoie de aprobarea Conducătorului

Statului. Paul Negulescu considera că, prin preluarea tuturor prerogativelor

guvernului de către președintele Consiliului de Miniștri, s-a realizat, în fapt,

depolitizarea activității cabinetului, în sensul că aceasta nu mai era supusă

intereselor și jocurilor politice22

. În realitate, putem vorbi de instaurarea

unui regim autocratic, în care conducerea colegială a fost înlocuită cu una

unică, autoritară, a Conducătorului Statului. Trebuie totuși menționat faptul

că Ion Antonescu a conștientizat faptul că regimul politic instaurat în

toamna anului 1940 avea doar un caracter temporar, provizoriu, justificat de

ideea apărării interesului național23

.

În ceea ce privește administrația publică, în perioada celui de-al II-lea

război mondial a avut loc un amplu proces de centralizare a activității

administrative, Conducătorul Statului devenind principalul actor al actului

de guvernare. Membrii cabinetului au fost transformați în simpli executanți,

aceștia fiind nevoiți să obțină aprobarea preșdintelui Consiliului de Miniștri

în cazul în care doreau să promoveze anumite măsuri24

. În același timp, în

cadrul guvernelor conduse de Ion Antonescu, între 4 septembrie 1940 și 23

august 1944, s-a conturat o ierarhie a membrilor cabinetului dată de

importanța portofoliului în cadrul guvernului. În acest sens, la scurt timp de

la instalare, la 25 septembrie 1940, a fost înființat un Consiliu de Cabinet,

prezidat de președintele consiliului și alcătuit din cei mai importanți

miniștri, care urma să se ocupe de gestionarea problemelor curente ale

statului25

. Conducătorul Statului a dobândit dreptul de a-l desemna pe

Vicepreședintele Consiliului de Miniștri din rândul miniștilor titulari de

portofolii26

.

21 Conducătorul Satului putea numi ca ministru pe orice cetățean al României care avea

împlinită vârsta de 21 de ani, cu excepția membrilor familiei regale. 22 Manuel Guțan, op.cit., p. 276-277. 23 Eleodor Focșeneanu, op.cit., p. 88. 24 Paul Negulescu, op.cit., p. 331, 343; Manuel Guțan, op.cit., p. 276. 25 Din componența Consiliului de cabinet făceau parte: vicepreședintele Consiliului de

Miniștri, ministrul apărării naționale, ministrul afacerilor interne, ministrul afacerilor

străine, ministrul justiției, ministrul economiei naționale și ministrul de finanțe. 26 Astfel, primul vicepreședinte al Consiliului de Miniştri din perioada antonesciană a fost

Horia Sima. Ceilalți membrii ai primului cabinet antonescian au fost: profesor George

Leon-ministrul secretar de stat la departamentul Economiei Naționale; general Constantin


Pentru gestionarea activității administrative curente s-au înființat

numeroase consilii, pe lângă ministere, ce aveau un caracter consultativ și

care dădeau doar un aviz de specialitate. Au existat numeroase voci care au

susținut necesitatea constituirii chiar a unui Consiliu de Stat, adică a unui

organ cu caracter consultativ care trebuia să se subordoneze guvernului27

.

3. Legislație administrativă. Codul Funcționarilor publici regele

Carol al II-lea

Activitatea funcționarilor publici, în perioada celui de-al II-lea război

mondial, a avut ca reper Codul funcționarilor publici, promulgat la 8 iunie

1940, prin ÎDR de către regele Carol al II-lea28

. Scopul noului act normativ

a constat în stabilirea unei ierarhii în rândul funcționarilor din cadrul

diverselor servicii ale statului și în crearea un anumit echilibru în cadrul

sistemului de salarizare a acestora.

Codul funcționarilor publici regele Carol al II-lea, cum este cunoscut

Petrovicescu-ministrul secretar de stat la departamentul Afacerilor Interne; profesor Traian

Brăileanu-ministrul secretar de stat la departamentul Educației Naționale, Cultelor și Artelor;

profesor Mihai Antonescu-ministrul secretar de stat la departamentulJustiției; Mihai Sturdza-

ministrul secretar de stat la departamentul Afacerilor Străine; George Cretzianu-ministrul

secretar de stat la departamentul Finanțelor; profesor Pompiliu Nicolau- ministrul secretar de stat

la departamentul Lucrărilor Publice și Comunicațiilor; V. Iasinschi-ministrul secretar de stat la

departamentul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale; inginer Mareș Nicolae-ministrul secretar

de stat la departamentul Agriculturii și Domeniilor; profesor locotenet-colonel Nicolae

Dragomir-ministrul Economic secretar de stat al Coordonării și Statului Major; general

Gheorghe Dobre-ministrul secretar de stat pe lângă departamentul Apărării Naționale, pentru

Înzestrarea și Administrația Armatei; general Constantin Pantazi-subsecretar de stat pe lângă

departamentul Apărării Naționale, pentru Armată; comandor Gheorghe Jienescu, subsecretar de

stat pe lângă departamentul Apărării Naționale, pentru Aer și Marină; Constantin Papanace-

subsecretar de stat pe lângă departamentul Finanțelor; Petru Nemoianu-subsecretar de stat pe

lângă departamentul Agriculturii, pentru Agricultură și Zootehnie; Corneliu Georgescu-

subsecretar de stat pe lângă departamentul Economiei Naționale, pentru Colonizare și Populație

Evacuată; V. Dimitriuc-subsecretar de stat pe lângă departamentul Economiei Naționale,

pentru Petrol și Exploatări Miniere; profesor Ion Protopopescu-subsecretar de stat pe lângă

Ministerul Finanțelor, pentru Inventarul Avuțiilor Publice; Alexandru Rioșanu-subsecretar

de stat pe lângă departamentul Internelor, pentru Poliție și Siguranță. Acest prim cabinet

antonescian și-a desfășurat activitatea între 14 septembrie 1940 și 21 ianuarie 1941 și a avut

în componența sa mulți reprezentanți ai mișcării legionare. Administrația românească avea

să fie parazitată de multe elemente gardiste („Monitorul Oficialˮ, Partea a I-a, nr. 214 bis/

14 septembrie 1940, p. 5415). 27 Petre Negulescu, Gheorghe Alexianu, Tratat de drept public, Tomul I, București, Casa

Școalelor, 1942, p. 379, apud Manuel Guțan, op. cit., p. 277. 28 „ Monitorul Oficialˮ. Partea a I-a, nr. 131/ 8 iunie 1940, p. 2714-2736.


în literatura de specialitate, a fost structurat în trei părți: prima a prevăzut

condițiile generale de recrutare a funcționarilor publici; îndatoririle și

răspunderile acestora; incompatibilitățile; stabilitatea și inamovibilitatea

acestora; grupele de salarizare; măsurile de susținere și ocrotire a familiilor

funcționarilor publici; condițiile de pensionare; modul de constituire și

funcționare a „caselor de economie, credit și ajutor ale funcționarilorˮ29

.

Dispozițiile de mai sus se aplicau tuturor funcționarilor publici, fiind

abrogate toate prevederile legilor anterioare, în vigoare la momentul

aprobării legii.

Dispozițiile din partea a II-a codului se aplicau doar funcționarilor

administrativi, cu excepția acelor categorii a căror activitate era

reglementată de legi speciale30

. Partea a III-a conținea dispoziții speciale,

aplicabile „dactilografilor, personalului tehnic și de serviciuˮ (art. 167-183).

Noul act normativ a stabilit trei paliere ale administrației: centrală, cu

serviciile ei exterioare; autonomă, aici fiind incluse regiile publice, administrațiile

comerciale, direcțiile speciale, camerele profesionale; locală, cu cele două forme

de organizare în vigoare la acea dată, ținutul și comuna (art. 51).

Codul a stabilit și o nouă ierarhie în rândul funcționarilor publici

prevăzând existența a zece grade, fiecare cu două clase, cu excepția

impiegatului stagiar, subdirectorului general și directorului general care

aveau o singură clasă (art. 52). Ordinea de succesiune a gradelor

administrative era următoarea, de sus în jos: director general, subdirector

general, director, subdirector, șef de serviciu, șef de secție, șef de birou,

subșef de birou, impiegat, impiegat stagiar (art. 53). În cadrul administrației

locale, funcționarii publici puteau obține anumite grade în funcție de tipul de

comună pe care-l deserveau:

1) În comunele rurale, cel mai înalt grad care putea fi obținut de

funcționarii publici era de impiegat clasa a I-a;

2) În comuna urbană nereședință de județ, șef de birou clasa a I-a;

3) În comuna urbană reședință și stațiunile balneo-climatice de

interes local, șef de serviciu clasa a I-a;

4) În municipii și stațiunile balneo-climatice de interes general,

director general clasa a II-a;

29 Ibidem, p. 2721. 30 Ca și în cazul Codului funcționarilor publici din 1923 erau exceptați de prevederile legii:

judecătorii, cadrele militare, membrii Consiliului Legislativ, Curților administrative, Corpului

Superior de Control, membrii corpului consular și diplomatic, ai clerului, corpului didactic,

medicii, inginerii și arhitecții, avocații, medicii veterinari. Pentru aceștia au rămas în vigoare

dispozițiile din legile de organizare a corpurilor din care făceau parte (Ibidem, p. 2721).


5) În capitală și ținuturi, director clasa a I-a (art. 54).

Pe lângă condițiile generale de admitere în categoria funcționarilor

publici, prevăzute în art. 3 al legii31

, textul normativ prevedea ca cei care

candidau pentru un post trebuiau să fie absolvenți de învățământ superior. În

serviciile deconcentrate ale ministerelor și administrația locală, în absența de

titrați universitari, erau acceptați absolvenți de liceu, până la gradul de șef de

birou, sau absolvenți ai gimnaziului teoretic, pentru gradele inferioare din

cadrul aparatului administrativ al statului (art. 57).

Ocuparea posturilor se putea face doar prin concurs. Numirile și

avansările în funcție, până la gradul de subdirector exclusiv, se făceau prin

decizie a șefului administrației, iar pentru funcțiile superioare era nevoie de

emiterea unui decret regal (art. 60).

Existau multe norme restrictive care erau impuse funcționarilor publici și

care erau înscrise în cuprinsul art. 1432

. Legea permitea ca aceștia să ocupe

funcții politice, de miniștri, subsecretari de stat, rezidenți regali, secretari

generali de departament, primari în municipii și stațiuni balneo-climaterice. Cei

numiți în aceste demnități trebuiau să se suspende din posturile pe care le

ocupau în cadrul administrației publice centrale sau locale. Pe perioada

mandatului, funcționarul urma să primească salariul cel mai mare. Exista

însă și o excepție, cadrele didactice din învățământul superior puteau să-și

continue activitatea la catedră în același timp cu exercitarea demnității

publice, însă erau suspendați din funcțiile administrative pe care le dețineau

în cadrul instituțiilor de învățământ superior în care activau (art. 15).

Codul funcționarilor publici Carol al II-lea a reglementat situația

salarizării funcționarilor publici stabilind existența a patru grupe și 122 de

tipuri de salarizare. Fiecare funcție publică era prevăzută în grila de

salarizare din anexa legii. Ca atare, orice act de numire pe post sau de

înaintare pe scara ierarhiei administrative trebuia să cuprindă tipul de

salarizare aferent funcției (art. 21). Funcționarii publici care aveau copii

31 Conform art. 3 pentru a fi numit funcționar al statului, doritorii trebuiau să îndeplinească,

cumulativ, mai multe condiții: să fie cetățean român; să aibă vârsta de minim 21 de ani, cu

excepția cazurilor în care legile speciale prevedeau o vârstă mai mare; să nu fi fost

condamnat; să fi fost declarat apt de serviciu la examenul medical; să fi avut întotdeauna o

purtare bună în societate; să fi fost recrutat; să facă parte din Frontul Renașterii Naționale,

cu excepția membrilor ordinului judecătoresc și militarilor. 32 Potrivit prevederilor acestui articol, funcționarilor publici le era interzis: a face comerț; a

prelua întreprinderi de lucrări, publice sau particulare, direct sau prin intermediari; a lucra

pentru instituții particulare; a gira afacerile unor persoane particulare, dacă acestea aveau

legătură cu funcția deținută de acesta; a participa la administrația sau controlul unei

întreprinderi financiare, industriale sau comerciale.


minori în îngrijire beneficiau de alocații lunare, în funcție de numărul

acestora. De asemenea, funcționarilor publici le era acordată și o

indemnizație de chirie a cărei valoare diferea în funcție de starea civilă și de

localitatea unde aceștia își aveau reședința (art. 25-26).

Codul funcționarilor publici a prevăzut și condițiile în funcție de care se

puteau pensiona cei care-și dedicaseră viața administrației românești. Astfel,

limita de vârstă pentru ieșirea la pensie a salariaților care au lucrat în cadrul

administrației era de 60 de ani pentru bărbați și 55 de ani pentru femei.

Funcționarii administrativi care nu îndeplineau condițiile de vârstă dar care aveau

35 de ani de activitate erau, „în mod obligatoriu și din oficiuˮ scoși la pensie. În

schimb, pensionarea funcționarilor de specialitate se făcea în conformitate cu

prevederile legilor speciale care le guvernau activitatea (art. 35).

Prevederi ale politicile publice de sănătate promovate în România în

perioada interbelică s-au regăsit și în conținutul legii privind statutul

funcționarilor publici. Astfel, funcționarii care beneficiau un regim special33

erau obligați să prezinte, înainte de căsătorie, un certificat de sănătate, atât

pentru ei cât și pentru viitorii soți, eliberat de un medic care lucra formal

pentru sistemul public de sănătate. Funcționarii care nu respectau aceste

condiții erau, de drept, disponibilizați din posturile și funcțiile pe care le

ocupau (art. 42).

Legea conținea și alte prevederi referitoare la cariera funcționarilor

publici: pregătirea profesională (art. 96-98); transferarea acestora (art. 99-105);

reprimirea funcționarilor publici care, din diferite motive, au demisionat, au

fost pensionați pe caz de boală sau au fost disponibilizați pentru diferite

cazuri de indisciplină (art. 106). De asemenea, actul normativ în cauză a

acordat o atenție specială abaterilor săvârșite de funcționarii publici în

exercițiul funcțiunii. Astfel, a fost stabilită o procedura disciplinară extrem

de detaliată care prevedea pedepse aspre pentru cei încălcau prevederile

legii, pedepse care puteau merge de la mustrare până la destituire (art. 129).

Legea a intrat în vigoare chiar la data publicării ei în „Monitorul Oficial”, la

8 iunie 1940.

La nivelul județului, prefectul a continuat să reprezinte interesele

guvernului în teritoriu, candidații fiind obligați să fie licențiați. Numirea pe

post se făcea doar prin decret-regal, în urma unui raport întocmit de

ministrul afacerilor interne. Înlocuirea sau revocarea prefecților se putea

33 Deși în perioada interbelică nu a existat un act normativ care să-i împiedice pe ofițerii

români și pe oficialii guvernamentali să încheie mariaje interetnice, aceștia au fost nevoiți

să se supună unei cutume care prevedea imposibilitatea încheierii unor astfel de căsnicii.


face tot în aceleași condiții (art. 4)34

. Legea interzicea cumulul de funcții

publice astfel că prefectul nu putea ocupa nici o altă demnitate publică

„plătită de Stat, județ, comună, stabiliment public sau de utilitate publicăˮ.

Existau și alte interdicții pe care trebuiau să le respecte prefecții. Aceștia nu

putea exercita o profesiune liberală, nu puteau face parte ca administratori,

cenzori sau funcționari din consiliile societăților civile și comerciale,

industriale, financiare, cooperative sau bănci populare. De asemenea, nu

puteau desfășura activități de comerț, nu puteau lua terenuri în arendă, nu

aveau voie a administra „întreprinderi de lucrăriˮ, le era interzis să gireze

afacerile și averile celor cu care erau în legătură prin natura funcției și nu

puteau fi aleși ca reprezentanți ai Națiunii sau a corpurilor profesionale (art. 5).

Subordonarea prefectului față de Ministerul de Interne era evidentă, salariul

acestuia fiind plătit din bugetul ministerului și nu din cel al autorităților

locale (art. 6).

Atribuțiile prefecților prevăzute de art. 99-101 din legea

administrativă din 1938 au fost completate cu noi însărcinări precum:

administrarea intereselor județului după normele prevăzute de legile și

regulamentele în vigoare; reprezentarea județului în justiție, personal sau

prin mandatar; întocmirea bugetului necesar unității administrative și

aprobarea plăților necesare administrației județului, în limitele creditelor

înscrise în buget; exercitarea controlului și a tutelei asupra comunelor rurale

și urbane nereședință de județ; exercitarea autorității asupra funcționarilor

publici aflați în subordine; acordarea dreptului de a amenda primarii și

ajutorii de primar, cu excepția celor din orașele de reședință și municipii, și

doar în cazurile expres prevăzute de lege; emiterea de ordonanțe pe baza

legilor și regulamentelor de „administrație generală și județeanăˮ; adoptarea

de măsuri pentru obținerea de venituri „de orice naturăˮ, în limitele fixate de

lege (art. 7).

Autoritatea și independența prefectului au fost precis și clar definite în

cuprinsul art. 8 al Codului, în care se preciza că acesta putea conduce

județul „cu deplină libertate de organizare, pe răspunderea sa, respectând

legile în vigoareˮ. De asemenea, Ministerul Afacerilor Interne, ca for tutelar,

34 Prin decretul nr. 2734 din 14 august 1940, publicat în „Monitorul Oficialˮ , Partea a I-a,

nr. 188/15 august 1940, s-a stabilit că, până la finele anului financiar 1940, primarii, ajutorii

de primar ai municipiilor și ai stațiunilor balneo-climaterice, precum și prefecții de județe,

puteau fi numiți, în mod provizoriu, prin decizie a Ministerului de Interne. De asemenea, tot

cu titlu provizoriu și tot până la finele exercițiul bugetar al anului 1940, s-a prevăzut ca

pensionarii statului, ținuturilor, comunelor și a oricăror instituții publice puteau fi numiți în

funcții de prefecți, primari sau ajutori de primari.


nu putea să suspende sau să revoce deciziile și ordonanțele prefecților, decât

în anumite cazuri, când prevederile legii au fost încălcate, în caz de exces de

putere sau când ordinea publică generală ar fi fost amenințată.

Începând cu regimul monarhic autoritar instalat de regele Carol al II-lea

prefecții au început a fi numiți din rândul ofițerilor superior ai armatei, fapt

ce a atras nemulțumirea fruntașilor partidelor istorice35

. Această practică s-a

permanentizat și în perioada regimului antonescian, armata română, corpul

ofițeresc superior fiind locul de unde erau recrutați prefecții.

Autoritatea prefecțiilor a fost întărită odată cu trecerea, începând din 5

octombrie 1942, în subordinea acestora a organelor specializate depinzând

de alte ministere decât acela al Afacerilor Interne. Scopul acestui demers a

fost de a asigura acestei instituții posibilitatea de a coordona toate

activitățile dintr-o unitate administrativ-teritorială36

.

Subprefectul, funcționar al statului, remunerat din bugetul

Ministerului Afacerilor Interne, a continuat a fi unul din reprezentanții

importanți ai guvernului în teritoriu. Candidații care doreau să acceadă la

această demnitate publică trebuiau, ca pe lângă condițiile generale cerute

pentru ocuparea funcțiilor publice, să fie și absolvenți, cu diplomă, ai unei

instituții de învățământ superior. Ei aveau ca și atribuții: exercitarea, în

numele prefectului, a controlului și supravegherii asupra tuturor serviciilor

județului; semnarea, în numele prefectului, a corespondenței prefecturii;

acordarea de calificative personalului prefecturii; îndeplinirea tuturor

atribuțiilor ce îi erau delegate de prefect (art. 11). După cum se poate

observa principalele sale atribuții se exercitau în numele și sub directa

autoritate a prefectului.

Codul funcționarilor publici regele Carol al II-lea a prevăzut ca la

nivelul fiecărei prefecturi să funcționeze, ca organ consultativ, un Consiliu

format, în principal, din șefii diverselor servicii județene și din principalii

ierarhi Bisericești: medicul uman și medicul veterinar, angajați ai județului;

administratorul financiar; inginerul șef al județului; arhitectul județului;

avocatul județului; revizorul școlar județean; directorul serviciului agricol

județean; șeful parchetului tribunalului local; inspectorii locali ai diferitelor

ministere; protoiereii bisericilor românești; preotul cel mai înalt în grad al

35 Dănuț Pop, Călin-Cornel Pop, Cosmin-Radu Vlaicu, Elemente istorice și legislative

privind organizarea instituției administrative a prefectului, în „Revista Transilvană de

Studii Politice și Administrative”, 1(25)/ 2010, p. 156. 36 Pe larg, Petre Strihan, Idei și realizări în administrația românească (extras din „Buletinul

Ministerului Afacerilor Interne”, nr. 11/ 1943), București, Monitorul Oficial și Imprimeriile

Statului, 1944, p. 4.


bisericii minoritare cu cel mai mare număr de credincioși din județ;

comandantul legiunii de jandarmi; cel mai vechi director de școală

secundară. Consiliul putea fi convocat doar de prefect, activitatea

desfășurându-se în cadrul unor comisii de specialitate, având caracter

obligatoriu și titlu gratuit (art. 12).

În încercarea de descentralizare a administrației și de deconcentrare a

serviciilor, guvernul condus de Gheorghe Tătărăscu (24 noiembrie 1939-4

iulie 1940) a înființat un organ tehnic superior, Consiliul Superior

Administrativ37

, a cărui scop era de a asigura „buna aplicare a intențiilor

legiuitoruluiˮ38

. Acesta a fost constituit pe lângă Ministerul de Interne și a

avut în componența sa și un Oficiu de studii, documentare și statistică,

văzut ca un „auxiliar prețiosˮ39

al Consiliului.

Atribuțiile consiliului au fost multiple și au vizat: urmărirea aplicării

legilor administrative și semnalarea problemelor ce s-ar putea ivi în procesul

de implementare a acestora; avizarea problemelor ce-i erau supuse atenției

de către ministrul de interne; elaborarea de proiecte de legi și regulamente,

la solicitarea ministrului; avizarea tuturor proiectelor de regulamente pentru

care legea cerea aprobarea ministrului; propunerea unor norme generale de

sistematizare a activității organelor administrației locale; propunerea de

măsuri necesare pentru buna conducere a organelor administrative; avizarea,

la cererea ministrului, a constituirii de asociații la nivelul unităților locale;

avizarea normelor de organizare și funcționare a învățământului

administrativ și polițienesc; îndrumarea, supravegherea și controlul

Oficiului de studii, documentare și statistică.

Consiliul Superior Administrativ a fost un organism important în

cadrul aparatului administrativ al statului lucru scos în evidență de

modalitatea de desemnare a celor șapte membri ai consiliului, prin decret

regal, la propunerea ministrului de interne, din rândul specialiștilor în

chestiuni administrative sau tehnice care aveau legătură cu administrația

(art. 3). Conducerea Consiliului Superior Administrativ era asigurată de unul

din membrii săi desemnat de către ministrul de interne (art.4). Acesta din

urmă sau, în absența sa, un subsecretar de stat, putea participa la ședințele

consiliului, situație în care prezida, de drept, lucrările acesteia. Pe lângă

membrii numiți mai făceau parte din consiliu, în calitate de membri de

37 Decretul lege de înființare Consiliului Superior Administrativ a fost publicat în

„Monitorul Oficialˮ din 25 aprilie 1940. 38 Rolul și importanța Consiliului Superior administrativ, în „Administrația românăˮ, anul

XX, nr. 6-7/1940, pp. 79-84. 39 Ibidem, p. 82.


drept, însă doar cu drept de vot consultativ, directori din cadrul

administrației centrale sau locale (art. 5).

În ceea ce privește modul de desfășurare a activității Consiliului, legea

prevedea organizarea de ședințe săptămânale, în baza unui program stabilit de

președintele acestuia. Problemele discutate, propunerile făcute și avizele date,

lucrările ce trebuiau înaintate Oficiului de studii, documentare și statistică

trebuiau consemnate, după fiecare ședință a Consiliului, într-un proces-verbal

ce trebuia semnat de toți membri prezenți (art. 15). Puteau participa la

ședințele consiliului, în calitate de invitați, cu drept de vot consultativ,

reprezentanți ai diferitelor autorități sau servicii competente, specialiștii din

diverse domenii care, prin competența și experiența lor, puteau oferi soluții la

problemele dezbătute de către membrii acestei entități (art. 17).

În subordinea consiliului a funcționat un Oficiu de studii, documentare

și statistică, entitate ce se ocupa de adunarea, studierea și sistematizarea

materialului documentar și informativ necesar membrilor consiliului. De

asemenea, tot în sarcina oficiului intra și elaborarea statisticilor și a

memoriilor necesare informării permanente și corecte a membrilor Consiliului

administrativ (art. 7). Funcționarii oficiului trebuiau să fie la curent cu

legislația română și străină din domeniul administrației. Legea a statuat ca

șeful oficiului să fie numit, la propunerea ministrului de interne, prin decret

regal, din rândul specialiștilor în domeniul administrației care aveau

doctoratul în științe juridice sau politico-economice. Atribuțiile acestuia erau

multiple și complexe și vizau coordonarea activității oficiului (art. 8).

Personalul Oficiului de studii, documentare și statistică era format

atât din funcționari de specialitate cât și din funcționari administrativi. În

prima categorie intrau 12 referenți numiți prin decizie a ministrului de

interne. Aceștia trebuiau să aibă diplomă de doctor în științe juridice sau

politico-economice. Ca regulă, erau preferați candidații care aveau

experiență în domeniu și care se făcuseră cunoscuți prin publicarea unor

lucrări de specialitate. În cazuri speciale, posturile de referenți puteau fi

ocupate și de funcționari transferați „din administrația de stat sau locală,

dintre funcționarii cei mai bine calificați și care întrunesc condițiile de

studii sus arătateˮ (art. 9). În schimb, personalul administrativ al oficiului

putea proveni doar din rândul funcționarilor detașați din cadrul diverselor

structuri ale administrației locale sau a serviciilor speciale ale Ministerului

de interne (art. 13.).

Constituirea Consiliului Superior Administrativ a făcut parte din

politica de descentralizare a administrației și de deconcentrare a serviciilor

care trebuia să aducă schimbări substanțiale la nivelul administrației locale.


Consiliul a fost văzut de legiuitor ca un organ tehnic care trebuia să asigure

„unitatea de interpretare și organizare pe baza cărora să se dezvolte

organizarea administrației noastreˮ40

. În același timp, prin atribuțiile ce i-au

fost rezervate, era și un organ de specialitate care trebuia să supravegheze

modul în care erau aplicate legile cu caracter administrativ și care avea

autoritatea de a semnala toate problemele ce s-ar fi putut ivi în urma punerii

în aplicare a acestor acte normative.

Autoritatea Consiliului a fost asigurată prin numirea ca membri, pe o

perioadă de șase ani, a celor mai buni specialiști români în domeniul

dreptului administrativ: Paul Negulescu, Anibal Teodorescu, Constantin

Rarincescu, George Alexianu, Vintilă Dongoroz, I.V. Gruia și I.C. Vântu.

Președinția acestui for superior administrativ a fost încredințată profesorului

Paul Negulescu, în timp ce la cârma Oficiului de studii, documentare și

statistică a fost adus Cornel Rudescu, la aceea dată prim-referent al

Consiliului Superior Legislativ.

Instalarea Consiliului Superior Administrativ s-a făcut în cadrul unei

ședințe solemne organizate la Ministerul de Interne, în data de 31 mai 1941,

în prezența ministrului de interne de la acea dată, Mihail Ghelmegeanu, a

altor angajați de rang înalt ai ministerului, dar și a unor figuri importante ale

științei administrative românești41

.

Toate aceste instituții constituite în perioada regimului carlist au fost

păstrate și în perioada antonesciană, ele servind interesele noului regim

politic.

Pierderilor teritoriale din vara și toamna anului 1940 au obligat

autoritățile române să reorganizeze, din punct de vedere administrativ, teritoriul

țării, lucru ce s-a realizat prin Legea nr. 577/ 22 septembrie 1940. Pe cale de

consecință au fost desființate Rezidențele Regale42

și au fost reorganizate

Prefecturile de județe. Prin efectul legii, județele au redobândit personalitatea

juridică, în timp ce prefectul a recâștigat dubla calitate consacrată de legile

interbelice, de reprezentant al guvernului, în speță al Ministerului de interne, în

județul său, dar și de șef al administrației județene (art. 2). Până la 1 aprilie

1941 Ministerul de Interne a fost obligat să reorganizeze teritoriul țării „ținând

cont de interesele generale și localeˮ (art. 3). Astfel, teritoriul României, fără

40 Ibidem, p. 81. 41 Au luat parte la această ședință solemnă profesori ai școlii românești de administrație și nu

numai: profesorul Paul Negulescu, profesorul Anibal Teodorescu, profesorul Constantin

Rarincescu, profesorul Vintilă Dongorez, profesorul George Alexianu (Ibidem, p. 82). 42 Decretul-lege a fost publicat în „ Monitorul Oficialˮ. Partea a I-a, nr. 221/22 septembrie

1940, p. 5530-5532.


Basarabia și Bucovina, a fost împărțit, până la 31 martie 1943, în 44 de

județe la care s-a adăugat circa administrativă București. Acestea erau, la

rândul lor, divizate în 122 de comune urbane, din care 12 municipii, 32 de

orașe reședință de județ, 70 de orașe nereședință, 4.938 comune rurale din

care 55 erau suburbane, subordonate municipiilor, orașelor reședință sau

nereședință de județ43

, 11.336 sate care alcătuiau comunele rurale44

. Dacă în

județele din Transilvania și Banat comuna rurală avea, de regulă, în

alcătuirea sa un singur sat, în Vechiul Regat fiecare comună rurală avea în

componența sa, în medie, 3-4 sate45

. Alte date statistice sugerează că până la

31 martie 1943, la nivelul României, fără Basarabia și Bucovina, au existat

nu mai puțin de 122 de comune urbane, 4.905 comune rurale și 11.313

sate46

. În urma reorganizării administrativ-teritoriale făcute în baza

decretului-lege nr. 62/ 1942 teritoriul țării a fost reîmpărțit astfel că numărul

satelor a scăzut la 11.283, iar cel al comunelor rurale la 4.554. În schimb,

numărul municipiilor și al reședințelor de județ a rămas același, în timp ce

numărul orașelor nereședință a crescut la 7847

. Sesizăm faptul că datele

statistice diferă, ceea ce ne permite să concluzionăm că în intervalul

septembrie 1940-martie 1943 ori au avut loc comasări ale unor unități

administrativ-teritoriale, ori datele colectate n-au fost veridice și s-au

modificat fără ca instituțiile statului să consemneze acest lucru.

Prin revenirea la organizarea administrativ-teritorială pe județe, bunurile

fostelor ținuturi au fost împărțite între unitățile administrativ-teritoriale

constituite pe teritoriul lor. De asemenea, funcționarii au fost repartizați

diverselor județe, ținându-se seama de nevoile fiecărei unități administrativ-

teritoriale în parte și, pe cât cu putință, de locul de proveniență al acestora

(art. 18). Inspectoratele ministeriale care funcționaseră pe lângă fostele

ținuturi au fost transformate în servicii ale ministerelor de resort (art. 19).

Ministerul Afacerilor Interne a fost instituția abilitată a pune în aplicare

prevederile decretului-lege.

Guvernul Antonescu a promovat o nouă procedură de numire a

primarilor, înainte de publicarea decretului-lege de desființare a rezidențelor

regale, modificând art. 10 al legii administrative din 14 august 1938. Actul

normativ în cauză, publicat în „Monitorul Oficialˮ din data de 12 septembrie

1941, prevedea că numirea primarilor se va face în funcție de statutul

43 La cele 55 de comune suburbane se adăugau 12 comune suburbane ale capitalei, București. 44 „Buletinul Ministerului Afacerilor Interneˮ, nr. 2/ 1942, p. 362-366. 45 Ibidem, p. 365. 46 Idem, nr. 3-4/ 1943, p. 540. 47 Ibidem.


localității pe care aceștia urmau a o conduce. Astfel, pentru comunele rurale

și cele nereședință de județ, numirea se făcea de către prefect; în cazul

orașelor reședință și a stațiunilor balneo-climaterice, comune urbane și

rurale, era nevoie de o decizie a ministrului de interne, în timp ce pentru

desemnarea primarilor de municipii era nevoie de un decret regal, la

propunerea ministrului de interne. În stațiunile balneo-climaterice, viitorul

primar sau viceprimarii nu trebuiau să fie, în mod obligatoriu, locuitori ai

comunei48

.

4. Administrația în Basarabia și Bucovina de nord

Declanșarea „războiului sfântˮ pentru eliberarea Basarabiei și a

Bucovinei de nord de sub ocupația sovietică49

a readus, după 22 iulie 1941,

în granițele țării cele două provincii. Acestea au fost supuse unui amplu

proces de reorganizare administrativ-teritorială, menit să asigure

„purificarea etnicăˮ și reorganizarea celor două entități teritoriale50

. Ca

urmare, legislația din regat nu a fost reintrodusă imediat în Basarabia și

Bucovina, autoritățile încercând să introducă aici „legi cu totul noiˮ, precum

„și un spirit nou în administrațieˮ51

. Mihai Antonescu, considera necesar ca

administrația românească din cele două provincii trebuia să aibă la bază

„principiul selecțiunii corpului administrativˮ52

. Organizarea și reinstalarea

administrației românești trebuia făcută, în opinia vicepreședintelui

Consiliului de Miniștri, în două etape. Astfel, prin legea nr. 790/ 4

septembrie 194153

s-a procedat la reorganizarea administrației în cele două

teritorii românești proaspăt eliberate. Cele două provincii au dobândit

administrații proprii, independente una de cealaltă, cu reședințe la Chișinău

și Cernăuți, puse sub directa autoritate a Conducătorului Statului.

Raporturile cu guvernul erau de colaborare și subordonare (art. 1). De

asemenea, Basarabia și Bucovina au dobândit personalitate juridică și, pe

cale de consecință, buget propriu (art. 2).

Organele fiecărei administrații proviciale erau: 1) guvernatorul, care

avea calitatea de administrator general și împuternicit al Conducătorului

48 „Monitorul Oficialˮ , Partea a I-a, nr. 217/ 13 septembrie 1941, p. 5458. 49 Pentru detalii despre campania de redobândire a Basarabiei și Bucovinei de nord în

Andreas Hillgruber, op.cit., p. 171-174; Keith Hitchins, op.cit., p. 542-543. 50 Mihai Antonescu, Pentru Basarabia și Bucovina. Îndrumări date administrației

desrobitoare, București, 1941, p. 13. 51 Ibidem, p. 22. 52 Ibidem, p. 32. 53 Publicată în „Monitorul Oficialˮ , Partea a I-a, nr. 209/4 septembrie 1941, p. 5192-5199.


Statului în provincie; 2) directoratele, entități administrative având mai

multe servicii în subordine; 3) Consiliul provincial, care deținea calitatea de

coordonator și îndrumător a activităților administrative din provincie (art. 3).

Guvernatorul54

provinciei era „autoritatea supremăˮ în provincie,

reprezentantul și funcționarul care asigura unitatea de acțiune a acesteia,

fiind asimilat ca funcție cu un ministru secretar de stat55

. El era numit de

Conducătorul Statului și avea o dublă subordonare, față de acesta, pentru

buna administrare a provincie, față de guvern, pentru aplicarea planului de

activitate stabilit de cabinet. Guvernatorul era funcționarul cel important din

provincie și își exercita autoritatea asupra tuturor funcționarilor. Nu se

supuneau autorității guvernatorilor funcționarii serviciilor care erau

subordonați direct autorităților centrale de la București (art. 4).

În fiecare din cele două provincii au fost înființate mai multe

directorate, fiecare având atribuții specifice. Astfel, au funcționau

directoratele: Afacerilor Administrative56

; Finanțelor; Agriculturii și

Domeniilor; al Economiei Naționale; Învățământului și Cultelor; al Muncii

și Asigurărilor Sociale; Lucrărilor Publice și Comunicațiilor; Sănătății;

Românizării, Colonizării și Inventarului (art. 5). Autoritatea guvernului și a

administrației centrale s-a exercitat asupra: Poliției și Siguranței statului;

Jandarmeriei; învățământului superior; căilor ferate, porturilor și căilor de

comunicație pe ape; drumurilor naționale și vămilor; regiilor publice,

caselor autonome și administrațiilor comerciale cu caracter general (art. 6).

Prin decretul-lege din 26 martie 1942 numărul domeniilor rezervate exclusiv

cabinetului și autorităților centrale a crescut odată cu integrarea altor

domenii în această categorie: administrația fiscală cu întreg personalul ei,

direcțiile speciale ale statului și serviciile de măsuri, greutăți și metale

prețioase57

.

În fruntea directoratelor au fost numiți, de către Conducătorul Statului,

la propunerea ministrului de resort și cu avizul Guvernatorului, specialiști

care trebuiau să implementeze prevederile legilor, regulamentelor și

instrucțiunilor cu caracter general emise de către ministere. Acești

funcționari ai statului erau abilitați, de către Guvernator, să rezolve toate

54 Prin decret al Conducătorului Statului, generalii Constantin Voiculescu și Corneliu

Calotescu au fost numiți, începând cu 5 septembrie 1941, guvernatori ai Basarabiei și

Bucovinei („Monitorul Oficialˮ , Partea a I-a, nr.211/ 6 septembrie 1941. p. 5241). 55 Idem, nr. 216/12 septembrie 1941, p. 5437. 56 Conducătorul acestui directorat era, potrivit legii, cel care îl înlocuia în caz de absență pe

Guvernator, fiind asimilat unui secretar general de minister. 57 „Buletinul Ministerului Afacerilor Interneˮ, nr. 2/ 1942, p. 361.


problemele care țineau de competența directoratului pe care-l conduceau.

Legea a limitat puterea de intervenție a autorităților centrale stipulând clar

că acestea nu puteau interveni în rezolvarea problemelor care țineau strict de

competența unui anumit directorat. A existat o opoziția evidentă a miniștrilor și

a unor înalți funcționari din diverse ministere care au văzut în aceste o

restrângere a influenței centrului în raporturile sale cu autoritățile locale58

.

În cadrul directoratelor au funcționat mai multe servicii, în funcție de

nevoile locale. Conducerea acestora a fost asigurată de unul sau mai mulți

subdirectori, de șefi de serviciu, de secție sau de birou (art. 9).

Consiliul provincial, organ consultativ la dispoziția Guvernatorului, a

fost alcătuit din șefii directoratelor. Misiunea acestei instituții s-a limitat la

activitatea de coordonare și îndrumare a administrației provinciale (art 11).

Cele două provincii au fost reorganizate și din punct de vedere

teritorial. Astfel, Bucovina a fost împărțită în șase județe. Sediile

administrațiilor județene au fost stabilite la: Câmpulung, Cernăuți, Hotin,

Rădăuți, Storojineț și Suceava. Basarabia a fost reorganizată, la rândul ei, în

nouă județe: Bălți, Cetatea-Albă, Cahul, Chilia, Ismail, Lăpușna, Orhei,

Soroca și Tighina. Județele erau circumscripții administrative care erau

subordonate Directoratului Afacerilor Administrative, nu aveau

personalitate juridică și ca atare nici buget propriu, acest privilegiu fiind

atribuit doar provinciei. Județele erau împărțite, la rândul lor, în funcție de

mărime, în mai multe plăși lipsite, de asemenea, de personalitate juridică și

buget propriu.

Unitatea administrativă de bază din cele două provincii recâștigate a

rămas, ca și în restul țării, comuna, care a continuar a avea personalitate

juridică și buget propriu. Organizarea comunelor din Basarabia și Bucovina

a fost cea prevăzută de legea administrativă din 1938, cu modificările aduse

prin legea 790/ 4 septembrie 194159

. Prin decretul-lege nr. 228, publicat în

„Monitorul Oficialˮ din 24 ianuarie 1942 s-a modificat art. 4 al legii

administrative din 1938, dispunându-se o nouă delimitare a comunelor

rurale și stabilindu-se un venit minim necesar, de cel puțin 120.000 de lei,

pentru funcționarea unei primării. De asemenea, actul normativ în cauză a

consacrat faptul că declararea comunelor rurale ca suburbane trebuia să aibă

atât avizul comunei respective, cât pe cel al prefectului. Comuna suburbană

58 Petre Strihan, op.cit., p. 5. 59 După reintegrarea în cele două provincii au fost organizate în următoarele structuri

administrativ-teritoriale: 11 inspectorate general administrative, 60 de județe, 366 de plase

153 de comune urbane, 5.898 de comune rurale și 13.913 sate (Cf. Paul Negulescu,

Istoricul județelor în România, în „Revista de drept publicˮ, XVII, 1942, p. 33).


își păstra statutul de comună rurală, fiind supusă regulilor care guvernau

comunele urbane doar în ceea ce privește edilitatea, salubritatea și poliția

locală60

.

Conducerea județelor a continuat a fi asigurată de prefecți, numiți de

Conducătorul Statului la propunerea Guvernatorului. Recrutarea acestora se

făcea din rândul titraților universitari, dar și a cadrelor militare, active sau în

rezervă, care aveau cel puțin gradul de locotenent-colonel. Atribuțiile

acestora au fost limitate doar la inspectarea instituțiilor administrative

județene și la emiterea de directive către entitățile administrative din

subordine. Din punct de vedere al ierarhiei administrative, prefectul era

superiorul: prim-pretorilor, pretorilor și notarilor. În calitatea sa de șef al

poliției județene el coordona atât activitatea jandarmeriei, cât și pe cea a

poliției locale fiind organ de tutelă administrativă (art. 17).

În perioada regimului Antonescu s-a încercat evitarea schimbării prea

dese a conducătorilor administrațiilor locale (prefecți, primari) și s-a avut în

vederea ca recrutarea acestora să se facă, de regulă, din rândul funcționarilor

de carieră. Legea nr. 629/ 23 septembrie 1943 a stabilit că prefectul trebuie

să fie funcționar de carieră iar activitatea sa trebuia să se supună

prevederilor Codului funcționarilor publici. Prin același act normativ s-a

statuat că aceștia puteau fi recrutați, cu precădere, din rândul subprefecților

sau a prim-pretorilor, titrați universitari, cu o vechime de cel puțin cinci ani

în acest grad, notați cu calificativul foarte bine și care au condus o pretură

vreme de cel puțin patru ani. Alt mediu din care puteau fi recrutați prefecții

era cel al ofițerilor activi sau în rezervă, cu gradul de locotent-colonel cel

puțin și care au fost notați cu calificativul „excepțional de bineˮ de-a lungul

carierei militare61

.

Fiecare plasă era condusă de către un prim-pretor ajutat de către unul

sau mai mulți pretori. Numirea acestor funcționari se făcea de către

Guvernatorul provinciei, la propunerea directorului afacerilor

administrative. Prim-pretorul trebuia să fie licențiat, să fi activat în aparatul

administrativ al statului, să fi funcționat ca pretor cel puțin cinci ani și să

aibă cel puțin 30 de ani împliniți (art. 19). Prim-pretorul avea atribuții de

coordonare, îndrumare și control a autorităților administrative din cuprinsul

plasei. În acealași timp, el era organ de tutelă administrativă pentru

60 „Buletinul Ministerului Afacerilor Interneˮ, nr. 2/ 1942, p. 361. 61 Corneliu Rudescu, Legile cu caracter administrativ elaborate după 6 septembrie 1940

(extras din „Buletinul Ministerului Afacerilor Interne”, nr.2/ 1944), București, Monitorul

Oficial și Imprimeriile Statului, 1944, p. 6.


comunele comunelor rurale și urbane nereședință de județ care făceau parte

din plasa respectivă. Prim-pretorul veghea la menținerea ordinii publice şi

își exercita autoritatea asupra notarilor comunali și a primarilor din plasa

respectivă.

Ajutorul prim-pretorului era pretorul, care își sprijinea superiorul în

îndeplinirea atribuțiilor conferite de lege. El se ocupa de verificarea și

inspectarea, în special, a gestiunii comunelor. În cazul în care prim-pretorul

era reținut de la exercitarea mandatului său, pretorul îl putea înlocui.

În ceea ce privește conducerea comunelor, urbane sau rurale, legea

prevedea numirea primarilor. Astfel, primarii municipiilor erau numiți prin

decret al Conducătorului Statului, la propunerea Guvernatorului din

provincia respectivă. În schimb, pentru numirea primarilor din comunele

urbane reședință de județ și din comunele balneo-climaterice era nevoie doar

de o decizie a Guvernatorului. Pentru instalarea primarilor din comunele

urbane și a notarilor era suficientă o decizie a directorului afacerilor

administrative. Numirea primarilor din comunele rurale a rămas în sarcina

prefecților, la propunerea prim-pretorului din plasa din care făcea partea

comuna respectivă (art. 24).

Pentru o mai bună gestionare a actului administrativ din cele două

provincii, legea a prevăzut înființarea, pe lângă Președinția Consiliului de

Miniștri, a unui corp de Comisari Generali pentru Basarabia și Bucovina

numiți, prin decret, din rândul înalților funcționari ai statului. În număr de

opt, aceștia trebuiau să fie licențiați și să aibă cel puțin 30 de ani împliniți

(art. 26-27). Potrivit prevederilor actului normativ în cauză se supuneau

controlului toate instituțiile administrative din cele două provincii, regiile,

casele autonome, administrațiile comerciale, direcțiile speciale și orice altă

instituție publică al cărei buget era supus aprobării guvernului, ministerelor

sau a autorităților ce depind de ministere (art. 28).

Cel care coordona activitatea membrilor Corpului de Comisari

Generali era Conducătorul Statului. Atribuțiile acestor înalți funcționari ai

statului român vizau aspecte care țineau de controlul activității

administrației și de modul de gestionare a fondurilor publice (art. 30).

Membrii Corpului de Comisari Generali se puteau folosi de inspecții

inopinante, de anchete, verificări sau orice alte modalități de control pentru

a-și duce la bun sfârșit sarcinile atribuite, însă fără a împiedica desfășurarea

normală a activității administrative (art. 31). În executarea misiunii lor,

aceștia erau independenți față de orice autoritate publică cu excepția

Conducătorului Statului (art. 32). Pe lângă atribuțiile menționate mai sus,

acești funcționari aveau și drept de control pentru asigurarea apărarii


patrimoniului public.

Constatările făcute cu prilejul acțiunilor de control întreprinse de

membrii Corpului de Comisari Generali trebuiau consemnate într-un raport

întocmit în două exemplare, din care unul era înaintat Conducătorului

Statului, iar celălalt Guvernatorului provinciei. În cazul în care comisarii

constatau, în cursul desfășurării activității de control, abuzuri sau abateri de

o gravitate excepțională săvârșite de funcționari publici, erau obligați al

încunoștiința de îndată pe Guvernator. Acesta din urmă putea suspenda sau

destitui funcționarii în culpă, putând solicita, în același timp, autorităților

competente punerea sechestrului asigurator asupra averii acestora. Dacă

raportul conținea date și fapte concrete, legea îl obliga pe Guvernator să

adopte măsurile menționate mai sus într-un interval de cel mult 24 de ore

(art. 34-35).

În încercarea de a reinstitui cât mai repede administrația și legislația

românească în cele două provincii, guvernul a stabilit ca în fiecare lună să se

desfășoare o ședință specială dedicată problemelor administrative din

Basarabia și Bucovina, cu participarea Guvernatorilor acestora. De

asemenea, miniștrii erau obligați să inspecteze provinciile împreună cu

Guvernatorul respectiv, stabilind împreună cu acesta măsurile ce urmau a fi

luate (art. 37-38).

Pe lângă Corpul de Comisari Generali pentru Basarabia și Bucovina, la

nivelul Consiliului de Miniștri, a mai luat ființă și un Cabinet civilo-militar a

cărui scop a fost de a ține legătura între Conducătorul Statului, Guvern și

Guvernatorul provinciei. Din punct de vedere organizatoric, Cabinetul civilo-

militar avea două servicii, unul de coordonare, constituit din delegați ai

tuturor departamentelor, care se întrunea zilnic pentru a rezolva cererile

trimise de Guvernatori, iar celălalt administrativ care trebuia să comunice

toate actele care circulau între Guvern și fiecare provincie (art. 40).

Ca și în restul țării, în Basarabia și Bucovina, s-au aplicat prevederile

Legii administrative din 1938, cu excepțiile prevăzute de legea specială și

menționate mai sus. Personalul necesar administrației din cele două

provincii a fost asigurat prin transfer din cadrul ministerelor și a

administrației locale. Aceste transferuri putea fi definitive sau temporare.

Pentru a-i stabiliza pe funcționarii civili transferați în cele două provincii

guvernul, prin Legea nr. 709/1 august 194162

, a prevăzut acordarea unei

indemnizații de reședință celor care își stabileau efectiv domiciliul în

Basarabia și Bucovina. Caracterul special al acestei indemnizații a fost dat

62 „Monitorul Oficialˮ , Partea a I-a, nr. 181/2 august 1941, p. 4553.


de faptul că nu putea fi impozitată, nu putea fi poprită sau urmărită pentru

nici un fel de datorie.

5. Concluzii

Guvernele care s-au succedat la conducerea României63

, în perioada

cuprinsă între 6 septembrie 1940-23 august 1944, au acordat o deosebită

atenție administrației, promovând o bogată legislație în acest sens. Legile

promulgate în această perioadă, în domeniul administrației, au urmărit trei

obiective: ridicarea nivelului personalului administrativ, sporirea

mijloacelor financiare ale unităților administrative și, nu în ultimul rând,

organizarea și funcționarea normală a unităților administrative locale64

.

Autoritățile centrale au încercat să redreseze situația financiară a

funcționarilor publici adoptând o serie de acte normative prin care salariile

funcționarilor din cadrul administrației locale, dar și a celor din cadrul

diverselor structuri ale Ministerului Afacerilor Interne, au fost mărite

substanțial. Astfel, în perioada antonesciană au fost adoptate nu mai puțin de

cinci legi de majorare a salariilor funcționarilor publici iar, pentru prima

dată, salariile funcționarilor din cadrul administrației locale au fost mărite în

aceeași proporție cu salariile funcționarilor din cadrul aparatului central al

statului65

. Notarilor, pretorilor, subprefecților și prefecților li s-au acordat și

alte avantaje de natură materială menite să asigure stabilitatea în posturile

ocupate.

O altă realizare importantă a perioadei a constat în transformarea

63 După îndepărtarea legionarilor, Ion Antonescu a format, la 27 ianuarie 1941, un cabinet

constituit cu preponderență din militari. În urma numeroaselor remanieri la care a fost

supus guvernul Antonescu, în cei aproape trei ani și jumătatea cât s-a mai aflat la cârma

României, s-a transformat într-un cabinet în care majoritatea portofoliilor ministeriale au

ajuns să fie deținute de civili. Astfel, dacă la sfârșitul lunii ianuarie a anului 1941 militarii

dețineau majoritatea ministerelor (Președinția Consiliului de Miniștri și nouă

departamenete, la 23 august 1944 influența lor în cadrul guvernului a scăzut, ei deținând

doar Președinția Consiliului de Miniștri și patru ministere: Apărarea Națională, Afacerile

Interne, Înzestrarea Armatei și Producția de Război și Economia Națională. Civilii, în

schimb, au reușit să-și sporească numărul în cadrul guvernului, de la patru, în ianuarie

1941, la opt departamente plus Vicepreședinția Consiliului de Miniștri. Cele opt ministere

deținute de civili, în august 1944 au fost: Afacerile externe, Agricultura și Domeniile,

Finanțele, Lucrările Publice și Comunicațiile, Justiția, Propaganda Națională și Munca,

Sănătatea și Ocrotirile Sociale (pentru detalii despre remanierile guvernamentale și

eforturile pentru lărgirea bazei civile a cabinetului Ion Antonescu a se vedea A. Simion,

op.cit., p. 32-47). 64 Pe larg, Corneliu Rudescu, op.cit., p. 3. 65 Ibidem, p. 5.


prefectului în funcționar de carieră. Actul normativ ce a consacrat acest fapt

a fost legea nr. 629/ 23 septembrie 1943 prin care prefectul politic, prezent

în aproape toată perioada interbelică în peisajul politic românesc, a fost

înlocuit cu funcționarul de carieră supus dispozițiilor Codului funcționarilor

publici. Ascendentul politic al prefectului de altădată a fost înlocuit cu

autoritatea legală a acestuia66

.

Tot în categoria realizărilor putem include și reapariția „Buletinului

Ministerului Afacerilor Interne”, publicație ce își încetase apariţia în 1927 și

care, prin legea nr. 1076/ 19 decembrie 1941, a renăscut, devenind „un

periodic oficial, consacrat exclusiv problemelor și informațiilor

administrativeˮ67

, în care funcționarii ministerului își puteau exprima

punctele de vedere asupra diverselor probleme cu care se confrunta

administrația românească. Buletinul a apărut cu regularitate pe întreaga

perioadă a războiului, utilitatea acestuia fiind evidențiată atât de mareșalul

Ion Antonescu, cât de vicepreședintele Consiliului de Miniștri, profesorul

Mihai Antonescu68

.

Nevoile statului și implicit ale administrațiilor locale au fost extrem de

mari în aceată perioada interbelică. Cu toate acestea taxele și impozitele

comunale nu mai fuseseră majorate din 1933, în condițiile în care cheltuielile

administrative au crescut semnificativ de la an la an. Administrația

antonesciană a sesizat acest lucru și a intervenit majorând cotele impozitelor și

a taxelor locale, prin legea nr. 143/ 25 februarie 1942. Scopul imediat a acestor

majorări de taxe a fost de a asigura unităților administrative venituri suficiente

pentru acoperirea cheltuielilor curente69

. Paralel cu creșterea taxelor s-a trecut

la reorganizarea administrativ-teritorială a României. Astfel, prin legea nr. 62/

24 ianuarie 1942 au fost desfiiințate comunele care aveau venituri mai mici

de 200.000 de lei. Au fost exceptate comunele care aveau un „trecut istoric

sau o tradiție îndelungatăˮ precum și cele care se aflau la distanțe mari de

alte comune70

. În urma aplicării acestei legi au fost desființate un număr

mare de comune, ceea ce a condus la sporirea veniturilor comunelor care au

încorporat fostele unități administrative desființate.

Toate măsurile adoptate în perioada războiului au urmărit

66 Petre Strihan, op.cit., p. 5. 67 Corneliu Rudescu, op.cit., p. 7. 68 Ibidem. 69 Idem, Realizările Ministerului Afacerilor Interne sub regimul domnului mareșal Ion

Antonescu (extras din „Buletinul Ministerului Afacerilor Interneˮ, nr. 3-4, 1943), București,

Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, 1943, p. 4. 70 Idem, op.cit., 1944, p. 14.


reorganizarea, pe baze eficiente, a administrației, ținându-se cont însă de

situația politică și militară a țării. S-a urmărit ridicarea nivelului de pregătire

a personalului care activa în acest domeniu și o structurare mai judiciosă a

administrației prin promovarea unei politici de concentrare și coordonare a

activităților administrative. La nivelul administrației locale s-a urmărit

sistematizarea planurilor de activitate introducându-se metode de lucru

unitare în administrație, lucru ce a lipsit perioadei interbelice. În ceea ce

privește personalul din administrație, s-a căutat ca funcțiile de execuție să

fie ocupate de profesioniști, în timp ce pentru funcțiile de conducere s-a

păstrat vechiul sistem al numirilor, însă nominalizările au fost făcute cu

preponderență din rândul militarilor de carieră, în rezervă sau activi.

RODUL LUI ARBURE DE LA VORONA1

Elena Brisiuc-Boncu

The Arbure family from Vorona

Abstract

The present study belongs to the series of those studies which emphasize the

importance of genealogical research and of territorial possessions in order to

establish historical realities. The first part presents the descendants of the well-

known boyar Luca Arbure, who carried on during the reigns of Stephen the Great,

Bogdan the Third and Stephen the Young, who took and kept his name to the

detriment of their father’s name. The second part brings forward the relation

between the successors that are mentioned above and one of the properties

inherited from the former boyar, Vorona, from Suceava land, arguing for the idea

that the village was the starting point of this people.

Keywords: genealogy, Moldavia, the Arbure family, Vorona.

Cuvinte cheie: genealogie, Moldova, familia Arbure, Vorona.

Studiul proprietăţilor funciare este unul dintre cele mai sigure în

vederea stabilirii spiţei genealogice a unui neam, aşa cum cunoaşterea

acesteia din urmă poate elucida multe probleme legate de moştenirea unei

anumite proprietăţi în cadrul aceleiaşi familii. Urmând exemplul celor care

au întreprins astfel de cercetări, voi încerca să aduc prin lucrarea de faţă date

noi cu privire la moştenirea satului Vorona, din ţinutul Suceava, în cadrul

binecunoscutului neam Arbure, din generaţie în generaţie, timp de mai

multe secole.

Se ştie că Luca Arbure, pârcălabul de Suceava din timpul domniilor

lui Ştefan cel Mare, Bogdan al III-lea şi Ştefan cel Tânăr, a avut mai mulţi

1 Comunicare citită în ședința din 14 aprilie 2009 a Filialei Iași a Comisiei de Heraldică,

Genealogie și Sigilografie a Academiei Române, studiu completat ulterior cu datele oferite

de noile volume de documente din seria Documenta Romaniae Historica (în continuare se

va cita DRH), A. Moldova. Precizez, de asemenea, că titlul acestui studiu mi-a fost sugerat

de domnul profesor Ștefan S. Gorovei, care mi-a oferit, totodată, și o parte din materialul

documentar (referirile la Luca Arbure și neamul său din textele lui I. Zugrav, Nicolae

Stoicescu și Mihai Gicoveanu, pe care le citez în studiu). Pentru acestea îi mulțumesc

domnului profesor și pe această cale.

Rodul lui Arbure de la Vorona 273

copii. Dintre aceştia o voi aminti doar pe Stanca2, singura fiică a acestuia

prin care va dăinui în timp numele neamului. Ea a fost căsătorită cu Şteful,

paharnic3 de Orhei

4, şi a avut doi copii, pe Marica

5, care a fost la rândul ei

soţia cămăraşului Cozma Ponici6, fiul lui Mihul Ponici

7, şi pe Pătraşco

8.

Ambii au avut urmaşi, însă, în cazul de faţă, ne interesează doar cei ai

acestuia din urmă. Astfel, două din fetele lui Pătraşco, Ileana9 şi

Angheluşa10

, au avut urmași, ne spune un document din 6 februarie 159711

,

însă acestora nu le sunt menţionate şi numele. Celelalte două surori ale lor

se numeau Nastasia12

şi Stanca13

, cea din urmă, fiind căsătorită cu Vasile

Grumezea14

, era mama lui Neculai Grumezea15

. Despre alte surori ale celor

amintite, Sofronia, soţia lui Bociul, şi Măgdălina, soţia lui Nicoară şi mama

2 Documente privind istoria României, (în continuare se va cita DIR), A, XVI/3, p. 55-56,

nr. 73; p. 79, nr. 96; p. 280-281, nr. 339; p. 359-360, nr. 439; p. 388-390, nr. 484; Ibidem,

XVII/2, p. 22-23, nr. 23; DRH, A, vol. VI, p. 271, nr. 153; Ibidem, vol. VII, p. 146-148, nr.

111; p. 216, nr. 171; Ibidem, vol. VIII, p. 31-33, nr. 21; p. 252-253, nr. 200; p. 329-331, nr.

273; Ibidem, vol. IX, p. 406-408, nr. 305; Teodor Bălan, Documente bucovinene (în

continuare se va cita DB), vol. I, p. 120-127, nr. 50; Ibidem, vol. VII, p. 55-58, nr. 23. 3 Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhiva Istorică Centrală a Statului (în

continuare se va cita CDM), vol. V, p. 89, nr. 346; Ibidem, supliment I, p. 89, nr. 195 – în

ultimul document el este numit atât Şteful, cât şi Ştefan. 4 Ibidem, supliment I, p. 89, nr. 196. 5 DIR, A, XVI/3, p. 55-56, nr. 73; p. 79, nr. 96; p. 280-281, nr. 339; p. 359-360, nr. 439; p.

387-388, nr. 483; p. 388-390, nr. 484; Ibidem, XVII/2, p. 22-23, nr. 23; DRH, A, vol. VII,

p. 146-148, nr. 111; p. 216, nr. 171; Ibidem, vol. VIII, p. 31-33, nr. 21; p. 252-253, nr. 200;

p. 328-329, nr. 272; p. 329-331, nr. 273; CDM, vol. I, p. 296, nr. 1272; DB, vol. VII, p. 55-

58, nr. 23; DB, vol. III, p. 66-68, nr. 29. 6 DB, vol. I, p. 185, nr. 89; Ibidem, vol. VII, p. 99, nr. 55. 7 DIR, A, XVII/3, p. 154-155, nr. 243. 8 Ibidem, XVI/3, p. 55-56, nr. 73; p. 79, nr. 96; p. 280-281, nr. 339; p. 359-360, nr. 439; p.

387-388, nr. 483; Ibidem, XVI/4, p. 84-85, nr. 105; Ibidem, XVII/2, p. 22-23, nr. 23;

Ibidem, XVII/4, p. 237, nr. 301; p. 496, nr. 628; DRH, A, vol. VII, p. 146-148, nr. 111; p.

216, nr. 171; Ibidem, vol. VIII, p. 31-33, nr. 21; p. 252-253, nr. 200; p. 328-329, nr. 272;

CDM, vol. I, p. 296, nr. 1272; Ibidem, vol. V, p. 83, nr. 327; p. 89, nr. 346; DB, vol. III, p.

66-68, nr. 29; vol. VII, p. 55-58, nr. 23. 9 DIR, A, XVI/4, p. 156, nr. 209; DRH, A, vol. IX, p. 292, nr. 216; Serviciul Județean al

Arhivelor Naționale Iași (în continuare se va cita SJANI), Fondul Sever Zotta, rola 1, dosar

17 – Familia Arbure, fila 21. 10 Ibidem. 11 DIR, A, XVI/4, p. 156, nr. 209. 12 Ibidem, XVII/2, p. 22-23, nr. 23. 13 Ibidem, XVII/4, p. 496, nr. 628; DRH, A, vol. XXIV, p. 275-276, nr. 284. 14 DIR, A, XVII/4, p. 496, nr. 628; DRH, A, vol. XXIV, p. 379, nr. 390. 15 DRH, A, vol. XXIV, p. 124, nr. 130; p. 275-276, nr. 284; p. 284, nr. 290; p. 379, nr. 390;

274 Elena Brisiuc-Boncu

lui Ionaşco şi Cărstian, aflăm din documente din prima jumătate a secolului al

XVII-lea16

şi din spiţa genealogică a familiei Arbure realizată de Sever Zotta17

.

În afară de cele şase fete, Pătraşco a mai avut şi doi băieţi: pe Toader18

şi

pe Grigorie, care a fost paharnic19

. La 1520

şi 16 aprilie 163521

este pomenit un

Ionaşco Arbure, fiul Cărstinei, fratele Mariei şi Anghelinei. Tot el este

menţionat la 12 mai 164322

ca fiind fiul lui Toader Arbure şi fratele Mariei.

Coroborând datele din cele trei documente reiese că Toader Arbure a fost

căsătorit cu Cărstina şi a avut cel puţin trei copii: pe Ionaşco Arbure, Anghelina

şi Maria. În ceea ce-l priveşte pe Grigorie, fratele său, acesta „a pierit în

hiclenie”, lucru pe care îl aflăm din două documente din prima jumătate a

secolului al XVII-lea: din 18 octombrie 161423

şi, respectiv din anul 161524

, în

acesta din urmă fiind menţionat ca hiclean alături de rudele sale colaterale

Toader Murguleţ şi Udrea cel Orb. Fiica sa, Mierla Arbure25

, pomenită într-un

document din 26 iulie 1680 ca „Arburoaia de la Vorona”26

, a fost căsătorită cu

Gavrilaş Şoldan27

şi a avut trei copii: pe Maria28

, al cărei fiu era Adam

armaşul29

, pe David30

şi Darie Arbure31

, soţul fiicei lui Alexie din Frânceşti32

,

care i-a dăruit un fiu numit Toader33

.

16 Ibidem, p. 275-276, nr. 284; Ibidem, vol. XX, p. 607-608, nr. 554; CDM, vol. V, p. 321, nr. 1179. 17

SJANI, Fondul Sever Zotta, rola 1, dosar 17 – Familia Arbure, fila 6. 18 DIR, A, XVII/2, p. 22-23, nr. 23; CDM, vol. II, p. 336, nr. 1667. 19 DIR, A, XVI/4, p. 156, nr. 209; Ibidem, XVII/2, p. 22-23, nr. 23; Ibidem, XVII/3, p. 179, nr. 275; CDM, vol. V, p. 83, nr. 327; p. 321, nr. 1179, 1181; DRH, A, vol. XXIV, p. 124, nr. 130; p. 284, nr. 290; SJANI, Fondul Sever Zotta, rola 1, dosar 17 – Familia Arbure, fila 21. 20 DB, vol. III, p. 69. 21 DRH, A, vol. XXIII, p. 130-131, nr. 95. 22 Ibidem, vol. XXVII, p. 54, nr. 47. 23 DIR, A, XVII/3, p. 179, nr. 275. 24 CDM, vol. I, p. 376, nr. 1665. 25 Colecţia de documente de la Arhivele Statului Bacău (1424-1848). Inventare arhivistice (în continuare se va cita CDB), volum întocmit de Dumitru Zaharia, Emilia Chiriacescu și Corneliu Cărămidaru, București, 1976, p. 30, nr. 47; p. 32, nr. 55. 26 CDM, vol. IV, p. 129, nr. 509. 27 Ibidem, vol. V, p. 321, nr. 1179, 1181; CDB, p. 25, nr. 26, 27; p. 32, nr. 55; SJANI, Fondul Sever Zotta, rola 1, dosar 17 – Familia Arbure, filele 14-16. 28 CDB, p. 39, nr. 81. 29 Ibidem. 30 CDM, vol. V, p. 321, nr. 1181. 31 Ibidem, vol. IV, p. 129, nr. 509; SJANI, Fondul Sever Zotta, rola 1, dosar 17 – Familia Arbure, fila 14. 32 CDM, vol. V, p. 227, nr. 850. Să fie acesta același cu Alecsa, fiul Neniței din Fârțănești, pomenit într-un act din 26 august 1629 (DRH, A, vol. XX, p. 138, nr. 132)? 33 CDM, vol. V, p. 227, nr. 850.


Din documentele studiate am mai aflat de existenţa şi altor persoane

cu numele de Arbure şi de rudenii ale lor, însă nu am putut stabili o legătură

clară între ele şi cele menţionate deja, urmând să le amintesc în continuare

doar pe acelea care au legătură cu subiectul de faţă. Ţin totuşi să precizez că

nu întâmplător i-am enumerat doar pe urmașii Stancăi, vom vedea că tocmai

această ramură a neamului are legătură cu moşia Vorona, unul din

numeroasele sate pe care le-a stăpânit Luca Arbure.

După moartea portarului de Suceava, din 23 aprilie 1523, primele

acte, din cele ce au ajuns la noi, în care se arată cum au fost împărţite

proprietăţile acestuia între urmaşii săi sunt din 3 iulie 157534

, 2 mai 158535

şi 19 mai 158736

. În actele aferente acestor date, satul Vorona revine

Stancăi, fiica lui Luca Arbure şi soţia lui Şteful paharnic de Orhei, şi,

respectiv, urmaşilor ei, Marica şi Pătraşco. După ce la 6 aprilie 159637

domnul Ieremia Movilă întăreşte acestora moşia Vorona, următoarele acte

despre satul sucevean datează de la începutul secolului al XVII-lea. La 6

aprilie 160638

se spune că satul a fost întărit fiilor Maricăi, lui Dumitru

Ponici39

şi Agafiei40

, soţia sulgerului Ionaşco Tolocico41

, însă, datorită

faptului că Vorona nu mai apare în documentele ce urmează acestei date în

legătură cu cei amintiţi şi că la 7 aprilie 160642

el este întărit copiilor lui

Pătraşco Arbure, cred că partea pe care au stăpânit-o la un moment dat

nepoţii de soră ai celui din urmă a fost fie schimbată cu un alt sat, fie

vândută de ei verilor lor. Tot din documentele de secol XVII aflăm că

jumătate din satul Vorona a fost vândut de Vasile Grumezea şi Bociul,

ginerii lui Pătraşco Arbure, lui Ionaşco şi Grigorie Ghenghea43

şi că

Grigorie Arbure era stăpân pe o pătrime a moşiei, din care trei părţi au fost

date, la 19 martie 1638, în stăpânirea Sofroniei, sora lui Arbure, lui Neculai,

34 DIR, A, XVI/3, p. 55-56, nr. 73. 35 Ibidem, p. 280-281, nr. 339; DRH, A, vol. VIII, p. 31-33, nr. 21; DB, vol. VII, p. 55-58, nr. 23. 36 DIR, A, XVI/3, p. 359-360, nr. 439; DRH, A, vol. VIII, p. 252-253, nr. 200. 37 CDB, p. 22, nr. 12; DRH, A, vol. IX, p. 235, nr. 163. 38 CDM, vol. I, p. 296, nr. 1272. 39 DIR, A, XVII/1, p. 5-6, nr. 8; Ibidem, XVII/2, p. 22-23, nr. 23; Ibidem, XVII/3, p. 214,

nr. 314; Ibidem, XVII/4, p. 31, nr. 46; p. 433, nr. 561; Ibidem, XVII/5, p. 183, nr. 253;

CDM, vol. I, p. 296, nr. 1272; DRH, A, vol. XXIV, p. 441, nr. 467. 40 DIR, A, XVII/2, p. 22-23, nr. 23; Ibidem, XVII/4, p. 387, nr. 495; p. 421-422, nr. 544; p. 433,

nr. 561; Ibidem, XVII/5, p. 183, nr. 253; CDM, vol. I, p. 296, nr. 1272. 41 DIR, A, XVII/4, p. 387, nr. 495; p. 421-422, nr. 544. 42 Ibidem, XVII/2, p. 22-23, nr. 23. 43 Ibidem, XVII/4, p. 496, nr. 628.


fiul Stancăi, şi lui Ionaşco, fiul Măgdălinii44

. De asemenea, mai aflăm că

jumătate din sat a fost întărit lui Gavrilaş Şoldan45

şi mai apoi soţiei

acestuia, Mierla Arbure46

.

Informaţii noi despre Vorona ne aduc şi documentele din secolul al

XVIII-lea. Luându-le în ordinea cronologică a desfăşurării evenimentelor

aflăm că la 25 iulie 171247

Nicolae Alexandru Voievod i-a dat carte lui

Toader Arbure ca să-şi ia „din dreapta sa ocină şi moşie de la sat de la

Vorona” a zecea parte din pâini, grădină, fânaţ şi din tot locul. Un an mai

tâziu aceluiaşi Toader i se întăreşte stăpânirea în Vorona48

după ce se

plânsese domnului că îi este împresurată partea sa din acesta pe care a deţinut-o

împreună cu fiii Măgdălinii, Ionaşco şi Cărstian; tot aici se spune că o parte a

satului s-a aflat în stăpânirea lui Gavrilaş, ginerele lui Grigorie Arbure49

. Un alt

act în care l-am găsit menţionat pe Toader în legătură cu moşia Vorona ne face

cunoscută primirea de către el, împreună cu Ioniţă Adam postelnic, a unei cărți

de judecată pentru jumătate din sat aflată în posesia lui Iancu Cantacuzino

vornic50

. Cred că tot despre el este vorba şi într-un document dinaintea celui

menţiont prin care domnul Constantin Mavrocordat îi porunceşte lui Arbure să-

şi ia banii şi să dea înapoi jumătate din sat51

.

Un alt personaj din neamul în discuţie, Ioan Arbure, care trebuie să fie

acelaşi cu Ioniţă Arbure pomenit într-un document de la mijlocul veacului al

XVIII-lea52

şi identificat de Sever Zotta cu fiul lui Toader şi nepotul Mierlei

Arbure53

, se învoieşte la 8 septembrie 175054

cu Ioniţă Adam postelnic să

44 DRH, A, vol. XXIV, p. 275-276, nr. 284. 45 La începutul anului 1650 Gavrilaș Șoldan deținea a patra parte din Vorona cu heleșteu și

cu moară pe apa satului (CDB, p. 25, nr. 26), iar spre sfârșitul anului, tot lui, îi era întărită,

prin două ispisoace, stăpânirea peste jumătate de sat (CDB, p. 25, nr. 27). 46 CDB, p. 30, nr. 47; p. 32, nr. 55. 47 SJANI, Fondul Sever Zotta, rola 1, dosar 17 – Familia Arbure, fila 13. 48 CDB, p. 40, nr. 85. 49 CDM, vol. V, p. 321, nr. 1179. 50 CDB, p. 57, nr. 170. 51 Ibidem, p. 48, nr. 120. 52 Ibidem, p. 57, nr. 169. 53 SJANI, Fondul Sever Zotta, rola 1, dosar 17 – Familia Arbure, fila 6. La fila 23, din

acelaşi fond, un Ioan (Ioniţă) Arbure şătrar este desemnat ca fiu al lui Grigoraş Arbure

comis, şoţul Tofanei Luca, sora lui Ştefan. Tot el este arătat ca tată al Zoiţei Dimitriu, soţia

lui D. Gheorghiu, negustor din Botoşani, iar Zoița ca mamă a lui C. Dimitriu Arbure serdar

şi Gh.D. Arbure medelnicer. Mai departe Sever Zotta notează că D. Gheorghiu, care luase

numele Arbure după soţia sa, a adoptat pe nepotul său de fiică – fiul Smarandei Zamfir

Ralli – C. Ralli, tatăl lui Zamfir C. Arbure, „cunoscutul autor al monografiei Basarabia”. 54 CDB, p. 55-56, nr. 164.


stăpânească jumătate din Vorona, partea dinspre Siret, pe motiv că el este

rudă mai apropiată. Totuşi despre această parte de sat aflăm că la 13

septembrie, acelaşi an55

, a fost dată, în urma cercetărilor făcute, de

Constantin Mihai Cehan Racoviţă Voievod în stăpânirea lui Ioniţă Adam

postelnic arătându-se, totodată, şi cum a ajuns aceasta în posesia sa: prin

cumpărarea ei de la Gavril Ciolpan, care o avea la rândul său de la

Ghenghea logofăt, cel din urmă cumpărând-o de la un anume Arbure cel

bătrân. Din spiţa genealogică relizată de Sever Zotta reiese că Ioniţă Adam

era fratele Saftei, soţia lui Toader şi nora Mierlei Arbure56

; el va da de

zestre, la 20 iulie 1752, acea jumătate din satul Vorona, pe care a primit-o în

stăpânire în defavoarea lui Ioniţă Arbure, nepoatelor sale de soră, Măriuţei

şi Catrinei57

Botezoaia58

. Soţului celei dintâi59

, Ioniţă Pancu, îi este întărită,

în 22 iulie 1765, stăpânirea asupra pătrimii sale din sat după ce înfățișase

drese care au dovedit stăpânirea lui de 74 de ani60

.

În afară de cei amintiţi documentele ni-i mai arată ca stăpâni, la un

moment dat, a unor părţi din Vorona pe Dumitrașcu Prăjescu61

, Constantin

Vârnav62

, pe fiica acestuia, Mărioara şi soţul ei, Vasile Crupenschi63

, pe

vornicul Iancu Cantacuzino64

, nepotul de soră al Mărioarei65

, pe Lupaşcu

Vasiliu66

, pe Fotache Ciurea sulger67

şi pe Costache Musteaţă68

. Se pare că

cei mai mulți dintre aceștia se înrudeau cu Arbureștii69

, însă nu toți, fapt ce

cred că indică începutul înstrăinării moșiei în discuție.

Primul act în care apare menţionat satul Vorona în legătură cu familia

Arbure este tocmai cel de cumpărare al acestuia şi datează din 31 iulie

55 Ibidem, p. 56, nr. 165. 56 SJANI, Fondul Sever Zotta, rola 1, dosar 17 – Familia Arbure, fila 6. 57 CDB, p. 58, nr. 176. 58 Ibidem, p. 68, nr. 232; SJANI, Fondul Sever Zotta, rola 1, dosar 17 – Familia Arbure,

filele 6 și 14. 59 SJANI, Fondul Sever Zotta, rola 1, dosar 17 – Familia Arbure, filele 6 și 14. 60 CDB, p. 65, nr. 215. 61 Ibidem, p. 25, nr. 26; p. 30, nr. 47. 62 Ibidem, p. 58, nr. 175; p. 79, nr. 306. 63 Ibidem, p. 137, nr. 645; p. 162, nr. 777; p. 195, nr. 971. 64 Ibidem, p. 57, nr. 170; p. 69, nr. 244; p. 91, nr. 379; p. 137, nr. 645; p. 188, nr. 932; p. 189,

nr. 934; p. 199, nr. 999; 65 Ibidem, p. 137, nr. 645. 66 Ibidem, p. 162, nr. 777. 67 Ibidem, p. 193-194, nr. 964. 68 Ibidem, p. 162, nr. 777. 69 SJANI, Fondul Sever Zotta, rola 1, dosar 17 – Familia Arbure, fila 6; Mihai Gicoveanu,

Pagini de cultură botoșăneană. Vorona, Vorona, 2002, p. 76-77.


146370

: „Cu mila lui Dumnezeu, Ştefan voevod, domnul Ţării Moldovei.

Facem ştire cu acest hrisov al domniei mele, tuturor cui se cade a şti, pentru

adevărat şi credincios boierul nostru, dumnealui, Arbure [vel] portariu, că

slujind domniei mele cu dreaptă şi credincioasă slujbă, pentru aceea, văzând

domnia mea a lui dreaptă şi credincioasă către domnia mea, osebit de altă

milă, după jaloba lui, m-am milostivit domnia mea şi i-am dat şi i-am întărit

lui, însumi domnia mea, satul anume Vorona şi Ruşii, ce le-au cumpărat de

la un Ivaşcu Orbul, partea lui ce se va alege, drept o sută optzeci de zloţi

turceşti...”71

. Documentul, după cum se ştie, a fost considerat îndoielnic de

editorii volumului II din seria Documenta Romaniae Historica, din cauza

beneficiarului său, „Arbure portariu”, care apare la o dată prea îndepărtată

de cea în care este atestat pentru prima dată în sfatul domnesc, respectiv 14

septembrie 148672

, şi din cauza altor elemente ce ţin de formatul şi limbajul

actelor specifice acelei vremi.

Înainte de a-mi exprima părerea cu privire la documentul amintit se

impune menţionarea, pe lângă cele prezentate până acum, a argumentelor

care m-au determinat să ajung la o astfel de concluzie. În acest sens precizez

că în satul Vorona Mare de astăzi marele spătar Vasile Crupenschi şi soţia

sa Maria au ridicat în anul 1794 biserica cu hramul Adormirea Maicii

Domnului73

, lăcaş căruia în anul 1843 aceeaşi Maria Crupenschi îi

încredinţează un pomelnic ctitoricesc, în care la adormiţi erau trecuţi Luca

Arbure [s.m.] – hatman, Vasile Crupenschi – spătar, Lupu Crupenschi –

stolnic, Safta – soţia lui Cuza, Constantin Vârnav – ban şi Safta Vârnav74

.

Nu ştiu sigur de ce printre ctitorii bisericii amintite spătăreasa Crupenschi l-a

menţionat pe Luca Arbure, dar având în vedere că şi Nicolae Stoicescu, în

lucrarea sa despre localităţile şi monumentele medievale din Moldova,

spune despre mănăstirea de la Vorona că este numită a lui Arbure75

[s.m.],

cred că în satul cu acelaşi nume, înainte de ridicarea bisericii Adormirea

Maicii Domnului, a mai existat o biserică, ctitorită de Luca Arbure, care din

motive necunoscute nu a rezistat în timp, dar despre care urmaşii

pârcălabului ştiau.

De asemenea, lucrând la stabilirea urmaşilor şi proprietăţilor

70 DRH, A, vol. II, p. 411-413, C; DIR, A, XIV-XV/1, p. 330, nr. 397. 71 DRH, A, vol. II, p. 411-412, C. 72 Ibidem, p. 407, nr. 264; DIR, A, XV/2, p. 55, nr. 56. 73 Mihai Gicoveanu, op. cit., p. 50. 74 Ibidem, p. 50-51. 75 Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale

din Moldova, Bucureşti, 1974, p. 920.


portarului de Suceava, am putut constata că între numele de Arbure şi cel de

Vorona s-a stabilit o relaţie aproape de interdependenţă, fiecare fiind pentru

celălalt o adevărată carte de identitate. Acest lucru poate fi observat chiar

din momentul preluării satului Vorona de către copiii Stancăi. Astfel, dacă

până la 7 aprilie 160676

, când devine alături de urmaşii săi direcţi unicul

proprietar al moşiei în discuţie, Pătraşco apare menţionat ca fiul Stancăi şi

nepotul lui Luca Arbure sau ca frate al Maricăi77

, după această dată el este

numit Pătraşco Arbure. Preluarea numelui fostului pârcălab în detrimentul

celui al tatălui l-am constatat şi la cei doi fii ai lui Gavrilaş Şoldan, David şi

Darie Arbure78

, lucru ce cred că trebuie văzut atât ca pe o nevoie a acestora

de a înfăţişa o ascendenţă cunoscută cât, mai ales, ca pe o datorie a lor, ca

beneficiari ai celei mai vechi proprietăţi a neamului. Aceeaşi relaţie de

interdependenţă se poate vedea şi în identificarea unor urmaşi ai lui Luca

Arbure ca fiind din Vorona: Grigorie Arbure din Vorona79

, Arburoaia de la

Vorona80

și Ionaşco din Vorona, nepotul lui Arbure81

. Mai mult, în

pomelnicul boierilor de pe aripa dreaptă a bisericii Sfântul Ilie din Suceava,

ctitoria lui Ştefan cel Mare, este amintit „rodul lui Arbure ot Vorona

[s.m.]”82

. Toate acestea conduc către o singură și evidentă concluzie, și

anume că Vorona este locul de obârşie al Arbureştilor, realitate cunoscută de

cei de demult şi de care noi astăzi nu ar trebui, probabil, să ne îndoim.

Având în vedere că satul Vorona rămâne în stăpânirea urmașilor ce au

păstrat numele neamului Arbure după moartea celui ce a fost timp de cel

puțin un sfert de veac portar de Suceava, că acesta din urmă apare printre

ctitorii bisericii şi mănăstirii din acelaşi sat, că proprietatea în discuţie este

folosită ca element de identificare a diferiţilor membrii ai neamului, cred că

în cazul documentului din 31 iulie 1463 este vorba fie de o copie a

documentului original în care s-a greşit anul, fie textul acestuia nu se referă,

după cum spunea doamna Maria Magdalena Székely, la Luca Arbure, ci la

76 DIR, A, XVII/2, p. 22-23, nr. 23. 77 Ibidem, XVI/3, p. 55-56, nr. 73; p. 280-281, nr. 339; p. 359-360, nr. 439; DRH, A, vol.

VIII, p. 31-33, nr. 21; p. 252-253, nr. 200; CDM, vol. I, p. 296, nr. 1272; DB, vol. VII, p.

55-58, nr. 23. 78 Despre preluarea numelui fostului pârcălab de Suceava de către urmașii săi vezi și Sever

Zotta, Semi-mileniul unui document de la Alexandru cel Bun şi al satelor Bănila

moldoveneascvă şi Igeştii din Bucovina, în „Ioan Neculce”, 7, 1928, p. 311-312. 79 DRH, A, vol. XXIV, p. 275-276, nr. 284; CDM, vol. V, p. 321, nr. 1179. 80 CDM, vol. IV, p. 129, nr. 509. 81 DRH, A, vol. XXVII, p. 366-367, nr. 382. 82 I. Zugrav, Biserica Sfântul Ilie de lângă Suceava, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”,

XLV, 1969, nr. 10-12, p. 651.


tatăl său, Cârstea83

, care înainte de 1471, când apare ca pârcălab de Neamţ,

nu putea deţine decât o singură dregătorie fără să apară ca martor în sfat, şi

anume aceea de portar al Sucevei84

.

Toate aceste informații disparate, puse la un loc și analizate,

mărturisesc despre rânduieli și realități ce măresc orizontul înțelegerii

vremurilor trecute.

83 CDM, vol. I, p. 157, nr. 598; DRH, A, vol. VII, p. 107, nr. 87. Vezi și Sever Zotta, op.cit.,

p. 312; Maria Magdalena Székely, Obârşia lui Luca Arbure. O ipoteză, extras din volumul

In honorem Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1998, p. 419-420, 427-428. 84 Maria Magdalena Székely, op.cit., p. 428.


ARTUR GOROVEI – CERCETĂTOR AL ISTORIEI SALE FAMILIALE

Ştefan S. Gorovei

Arthur Gorovei – investigateur de son histoire familiale

Résumé

À travers plusieurs études, publiées les dernières années (dont certaines

dans cette même revue), l’auteur a envisagé divers aspects et segments concernant

l’histoire de sa famille (documents et monuments, branches et personnages,

propriétés médiévales ou exploits modernes), parfois controversés et confus,

parfois mal ou insuffisamment connus.

Le moment est venu pour rendre hommage à l’initiateur de ces recherches

d’histoire familiale, Arthur Gorovei (1864-1951), écrivain, avocat, folkloriste,

membre de l’Académie Roumaine – entreprise difficile, car ces recherches

constituent une section assez peu connue de sa longue et vaste activité, tandis que

les sources nécessaires pour la connaître sont plutôt maigres (des notes plutôt

furtives dans son Journal ou plus détaillées dans ses Mémoires, plusieurs lettres

adressées à des amis avec lesquels il partageait la passion pour l’histoire et la

généalogie et, sans doute, les manuscrits mêmes). Depuis ses études universitaires

(à la Faculté de Droit de Jassy), l’histoire est devenue une passion très forte et par

cette voie il est arrivé à l’histoire de sa propre famille, dont il commença à

s’intéresser vers 1888 pour n’en finir qu’au seuil de son trépas. Durant cette

longue période (plus de six décennies !), il a ramassé une importante quantité

d’informations historiques concernant les porteurs du même patronyme que lui,

ainsi que les familles apparentées. L’arbre généalogique établi vers 1894 (après la

naissance de son premier fils), un premier essai de synthèse vers 1914 (Însemnări

despre familia Gorovei) et l’arbre généalogique imprimé en janvier 1934 ont

marqué des étapes importantes de cette longue route vers la monographie finale

(Istoria familiei Gorovei), dont le début a été fixé par lui-même en 1944. Le travail

prit un rythme plus accéléré vers la fin de sa vie; dans les années 1945–1949, il a

complété l’histoire de sa famille avec l’histoire de quelques familles apparentées.

Le point final fut mis le 8 octobre 1950, en ajoutant une note datée (la seule qui

porte une date, parmi des centaines de pages…).

En même temps, il s’est intéressé à l’histoire et à la généalogie de la famille

Gorove(i) de Transylvanie et de Hongrie, Arméniens magyarisés de confession

catholique-romaine, dont certains, à l’époque, affirmaient leur origine commune

avec les Gorovei de Roumanie. Des obstacles inhérents n’ayant pas permis des

recherches plus approfondies, Arthur Gorovei dut se contenter des informations

trouvées dans de vieux travaux généalogiques hongrois et de celles offertes par

Artur Gorovei – cercetător al istoriei familiei sale 283

quelques membres de cette famille qu’il eut la chance de connaître. Par

conséquent, il lui fut impossible de se pencher vers une solution ou vers l’autre:

une origine commune (fut-elle très éloignée) ou une coïncidence aléatoire des

patronymes. Et jusqu’à la fin, il oscilla entre ces deux solutions.

Il lui fut également (et malheureusement) impossible de connaître l’existence

des porteurs du même patronyme qui vivaient dans leurs foyers ancestraux,

répandus dans quelques départements de Moldavie: les conditions économiques et

sociales ne favorisaient pas leur apparition à la surface de la vie sociale ou dans

les pages des journaux de l’époque. Par conséquent, leur existence même était

presque insoupçonnable.

Les résultats de ces recherches, déployées pendant six décennies par Arthur

Gorovei, ont permis á l’auteur de la présente étude de reprendre et de continuer

l’investigation de l’histoire familiale, ce qui justifie l’hommage rendu ici à son

précurseur.

Mots-clefs: histoire familiale, généalogie, Arthur Gorovei, patronyme, Gorovei/

Gorove, Roumains, Arméniens, Moldavie, Transylvanie

Cuvinte-cheie: istorie familială, genealogie, Artur Gorovei, patronim, Gorovei /

Gorove, români, armeni, Moldova, Transilvania

Proiectul de cercetare genealogică globală pe care l-am iniţiat în

ianuarie 20131 şi în cadrul căruia am parcurs variate căi, rezultând mai

multe texte – unele publicate2, altele rămase în manuscris

3, dar reprezentând

1 Un proiect de cercetare genealogică globală: purtătorii numelui Gorovei, comunicare

prezentată în şedinţa (175) din 15 ianuarie 2013 a Filialei Iaşi a Comisiei de Heraldică,

Genealogie şi Sigilografie a Academiei Române [= CNHGS-I]. 2 Mobilitatea populaţiei reflectată în istoria unei familii: purtătorii numelui Gorovei (sec.

XVI–XXI), în „Carpica”, XLII, 2013, p. 373-385; Mobilitatea populaţiei reflectată în istoria

unei familii. II. Purtătorii numelui Gorovei în ţinutul (judeţul) Bacău, în „Carpica”, XLIV,

2015, p. 287-306; Un romaşcan la Bacău: locotenentul Iacovache Gorovei şi întâmplările

vieţii sale, în „Carpica”, XLV, 2016, p. 239-256; Doi boieri dorohoieni şi ctitoriile lor, în

Monumentul XVII. Simpozionul Internaţional Monumentul – Tradiţie şi viitor, Ediţia a

XVII-a, 1-4 octombrie 2015, Partea 1, volum coordonat de Aurica Ichim şi Lucian-Valeriu

Lefter, Iaşi, Editura „Doxologia”, 2016, p. 175-200; (De)mistificări genealogice. Familia

Buzne, în „AŞUI”, s.n., Istorie, LXII, 2016, p. 53–84; O carte, o ghicitoare şi o judecată, in

„Prutul. Revistă de cultură”, s.n., VI (XV), 2016, nr. 2 (58), p. 31-37; Radomireşti.

Contribuţii genealogice pentru istoria unui sat băcăuan, în „Carpica”, XLVI, 2017, p. 217-254;

De la cronologie şi diplomatică la genealogie şi istorie. Documente rău datate, fără dată şi

false, în „SMIM”, XXXV, 2017, p. 329–371; Din istoria unui sat nemţean. Răzeşii Gorovei

de la Bârgăuani, în „AŞUI”, s.n., Istorie, LXIII, 2017, p. 223-259; Armeni din Moldova în

Transilvania, Ungaria şi-n lumea largă. Un studiu de caz, în Nicolae Edroiu, Remus

Câmpeanu, Laura Stanciu [editori], Istorie, genealogie. Transferuri culturale/ Történelem,

geneálogia. Kulturális transzfer. Lucrările celei de a XXIII-a Reuniuni a Comisiei Mixte de

284 Ştefan S. Gorovei

tot atâtea etape străbătute în descâlcirea firelor unei istorii care o depăşeşte

(mai ales sub raport metodologic) pe aceea de interes pur familial – mi-a

oferit de nenumărate ori prilejul de a mă referi la ceea ce Artur Gorovei

(1864-1951) a produs şi a lăsat moştenire în acelaşi domeniu. Referirile au

consemnat, de fiecare dată, raportarea obligatorie la opiniile, sugestiile sau

ipotezele sale, fie preluate şi consolidate, fie înlăturate sau doar corectate ori

nuanţate; deopotrivă, el a fost tot timpul o prezenţă vie prin bogăţia de

documente pe care le-a adunat şi cercetat (uneori chiar le-a descoperit în

arhive) şi prin care a pus o temelie solidă (chiar dacă fatalmente incompletă)

pentru împlinirea scopului propus. De aceea, socotesc a îndeplini o datorie

firească încercând să conturez mai precis şi mai clar strădaniile sale pe

tărâmul cunoaşterii propriei familii şi a celor înrudite, strădanii despre care

el însuşi a lăsat prea puţine mărturii, ceea ce se reflectă şi în reconstituirile

biografice: această activitate este descrisă într-o tonalitate mai degrabă

minoră4, accentul major fiind rezervat celei folcloristice şi etnografice. Cred

că este şi interesant, şi folositor pentru cunoaşterea mai completă a

biografiei sale (dar şi a activităţii sale cărturăreşti, de o amploare mai greu

de bănuit) să coborâm mai adânc în tainiţele acestor preocupări care i-au

fost dragi şi l-au pasionat până la sfârşitul vieţii. Întâmplarea face ca acestei

expuneri să-i fi venit rândul tocmai la împlinirea a 145 de ani de la naşterea lui.

Nu-mi propun o reconstituire exhaustivă a activităţii lui Artur Gorovei

în domeniul cercetărilor sale de istorie familială. Pentru o asemenea

întreprindere, ar trebui cunoscute şi exploatate toate sursele capabile să

oglindească asemenea căutări, în primul rând jurnalul, amintirile şi

Istorie Româno-Ungară (Alba Iulia, 21-22 septembrie 2016), Cluj-Napoca, Editura

„Mega”, 2017, p. 53-88; Tradiţie familială şi memorie genealogică, în „Ioan Neculce.

Buletinul Muzeului de Istorie a Moldovei”, s.n., XXIII, 2017, p. 31-51; Ctitori mici – ctitorii

uitate, în Monumentul XIX. Simpozionul Internaţional Monumentul – Tradiţie şi viitor, Ediţia

a XIX-a, 28 septembrie – 1 octombrie 2017, volum coordonat de Lucian-Valeriu Lefter şi

Aurica Ichim, Iaşi, Editura „Doxologia”, 2018, p. 267-306; „Intimitatea” cotidiană: accidentul

biografic şi reacţia socială (familială), în „Acta Bacoviensia. Anuarul Arhivelor Naţionale

Bacău”, XIII, 2018, p. 47-66; Mobilitatea populaţiei reflectată în istoria unei familii. III.

Răzeşii Gorovei de la Ghigoieşti (Neamţ), în „Carpica”, XLVII, 2018, p. 279-314; Moldvai

örmények, Erdélyben, Magyarországon és a nagyvilágban (Esettanulmány), în „Turul”,

XCI, 2018, 2, p. 52-63 (traducerea comunicării de la Alba-Iulia, 2016); Istorie culturală –

istorie familială. Un „cerc literar” de la cumpăna veacurilor XVIII şi XIX, în „AŞUI”, s.n.,

Istorie, LXV, 2019 (sub tipar). 3 Numele unei istorii. O nouă ipoteză (CNHGS-I, 13 octombrie 2015); Un neam din

Moldova: Gorovei (CNHGS, Bucureşti, 9 decembrie 2015). 4 Cf. Loretta Handrabura, Artur Gorovei. Studiu monografic, Chişinău, Editura „Elan”,

2007, p. 165-168.


corespondenţa. Primele două sunt la îndemâna cercetătorilor5, e drept, dar

rezervă surprize neaşteptate: partea cea mai veche, de început (şi, fără

îndoială, cea mai interesantă pentru noi!), a muncii lui Artur Gorovei

dispare, pur şi simplu, sub noianul consemnărilor de natură sentimentală ori

politică. Abia în paginile din perioada interbelică el aduce aceste preocupări

în jurnalul său, continuându-le mai apăsat în anii postbelici până aproape de

moarte. Într-o cronologie relativă, aş zice că terminarea monografiei

Fălticenilor în 19356 (avea să se publice – şi nu în întregime – abia în 1938,

după ce a fost premiată de Academia Română) a deschis drumul pentru

consemnarea preocupărilor genealogice.

Dar, în realitate, corespondenţa este aceea care îl arată interesat

necontenit de orice informaţii relative la strămoşii săi şi rudele sale,

preocupat de corectarea continuă, prin confirmarea sau infirmarea

cunoştinţelor dobândite anterior, prin plasarea adecvată a celor tocmai

obţinute. Dincolo de siguranţa unor afirmaţii, se simte, e drept, o anume

apăsare, o anume nelinişte; pare că repetarea unor „adevăruri” era menită să-l

convingă, să-l liniştească pe el însuşi în pregătirea noilor descoperiri care

aveau să răstoarne toate aceste „realităţi” socotite definitiv stabilite.

Corespondenţa îl arată, în acelaşi timp, interesat multilateral, dar şi continuu

deschis noilor ipoteze născute sub ochii săi din câte o informaţie nouă. Din

păcate, şi corespondenţa este cunoscută doar parţial. Este o întâmplare

fericită că, de pildă, s-au păstrat unele dintre acele scrisori trimise preotului

Dumitru Furtună cu referiri la munca de reconstituire a istoriei şi

genealogiei familiei Gorovei7. Din alte dialoguri epistolare, care ar fi fost

5 Primele cinci volume ale Jurnalului se află în Biblioteca Academiei Române, Secţia manuscrise,

sub cotele ms. rom. 5261, 5262, 5263, 5264, 5265; ultimul volum, al şaselea (încheiat în preziua

morţii), a rămas în arhiva familiei. Pentru a nu încărca inutil notele, voi cita doar Jurnalul şi

numărul volumului. La fel pentru Amintiri, cinci volume, aflate în acelaşi depozit sub cotele ms.

rom. 5246, 5247, 5248, 5249, 5260 – cf. Gabriel Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti,

IV. B.A.R., 4414-5920, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1992, p. 247 şi, respectiv, 244-245 (şi în

cazul Amintirilor, ultimul volum, VI, a rămas în arhiva familiei). Ambele scrieri au o numerotare

originală a paginilor, dată de autor, şi una mecanică, aplicată de funcţionarii secţiei de manuscrise.

Exprim şi aici adânci mulţumiri d-nei dr. Astrid Cambose şi d-lui profesor Bogdan Creţu pentru

bunăvoinţa cu care mi-au înlesnit accesul la cele zece manuscrise. 6 Cf. Jurnal, IV, p. 42/ f. 22v, însemnare din 16 decembrie 1935: „Ieri sara am isprăvit

Istoria oraşului Folticeni, pe care trebuie să o trimet la Academie, să concureze la premiul

[„Vasile Adamachi”] de 5000 lei”. 7 Mărturii dorohoiene. Corespondenţă Artur Gorovei – Dumitru Furtună (1926-1950), în

AMS, XI, 2012, p. 272-300; v. numerele 1 (18 februarie 1926), 2 (26 decembrie 1926), 4 (6

aprilie 1933), 10 (2 ianuarie 1934), 11 (17 ianuarie 1934), 37 (17 ianuarie 1950) şi 38 (7

februarie 1950), precum şi Anexa I (către pr. C. Ciocoiu, din 25 mai 1927).


foarte utile în această încercare, s-au păstrat doar frânturi – este cazul lui

Gh. Ghibănescu8, Sever Zotta

9, C. Gane

10.

O situaţie deosebită este aceea a corespondenţei cu Ioan Nădejde

(1854-1928). Nu ştiu cu ce gând unchiul meu Mircea A. Gorovei (1894-1979)

a copiat scrisorile primite de tatăl său de la acesta; din fericire, copiile

respective au ajuns în posesia mea, pe o cale cam întortocheată: mi-au fost

dăruite, cândva, de profesoara Maria Luiza Ungureanu, autoarea mai multor

studii despre Artur Gorovei şi editoarea volumului de corespondenţă11

în

care, bineînţeles, nu fuseseră incluse. Peste ani, văd că a fost un gest

înţelept, pentru care-i rămân recunoscător, întrucât, după dispariţia doamnei,

cei care i-au preluat apartamentul din str. Aurel Vlaicu 125 au aruncat la

gunoi toate hârtiile găsite acolo12

. Aceste scrisori privesc mai ales eforturile

comune ale celor doi corespondenţi pentru alcătuirea cărţii despre familia

Morţun13

(de care folcloristul era viu interesat, bunica sa paternă fiind Ana

Morţun), dar în ele se strecoară şi informaţii despre Goroveieşti, găsite

întâmplător de Ioan Nădejde în cursul cercetărilor sale arhivistice14

.

Publicarea acestor scrisori – proiect de viitor – este condiţionată, însă, de

confruntarea copiilor cu originalele păstrate la Biblioteca Academiei

Române. Din păcate, nu am reuşit să identific depozitul unde se păstrează

scrisorile lui Artur Gorovei către Nădejde.

Acesta este materialul de care dispun, deocamdată, în prezenta

încercare de reconstituire. Se adaugă, fireşte, manuscrisele însele. Înainte,

însă, de a porni la drum, mai trebuie să fac o precizare. Personajul despre

care mă ocup aici vorbea şi scria cu naturaleţe despre toate rudele sale (mai

apoi şi ale soţiei sale, cu care de altminteri se şi înrudea destul de aproape15

),

8 Două scrisori de la Gheorghe Ghibănescu, în „Prutul. Revistă de cultură”, s.n., V (XIV),

2015, 2 (56), p. 65-69. 9 Sever Zotta – mărturii documentare, în „ArhGen”, III (VIII), 1996, 1-2, p. 313–318; Artur

Gorovei – Sever Zotta: crâmpeie de dialog epistolar, în „AMS”, XVIII, 2019 (sub tipar). 10 Dialog epistolar Artur Gorovei – Constantin Gane, în „AMS”, X, 2011, p. 225–236. 11 Scrisori către Artur Gorovei, ediţie îngrijită şi introducere de Maria Luiza Ungureanu,

Bucureşti, Editura „Minerva”, 1970. 12 Cf. Cristian Ionescu, Vasile Gh. Popa (1912-1976). Un mare folclorist român, în

„Philologia”, LIII, 2011, 3-4 (255-256), p. 48. 13 Ioan Nădejde, V.G. Morţun. Biografia lui, genealogia şi albumul familiei Morţun,

Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Speranţa”, 1923 [1924]. 14 Sunt, fireşte, şi informaţii privind mişcarea socialistă de la sfârşitul veacului al XIX-lea,

în care şi Nădejde, şi Morţun au avut roluri importante. V. Ştefan S. Gorovei, Ioan Nădejde

despre V.G. Morţun, în „Cronica”, an. XVIII, nr. 19 din 13 mai 1983, p. 5. 15 Elena Văsescu, soţia lui Artur, era fiica lui Iorgu Văsescu şi nepoata lui Iordache


fără să se mândrească ori să se „legitimeze” prin ele şi nu de puţine ori chiar

cu crude accente critice16

. Această frecventă indicare a relaţiilor de rudenie a

putut să creeze impresia că „autorul [era] totdeauna mândru să releve

propriile cimotii alese”17

. În realitate, în lumea din care provenea Artur

Gorovei era obiceiul de a vorbi despre cineva fixându-l nu doar într-un

arbore genealogic, ci – dacă era posibil – în complexitatea pădurii de arbori

genealogici din care descindea! În mulţimea verilor de diverse grade, unii

din partea tatălui, alţii din partea mamei, asemenea indicaţii uşurau

identificarea persoanelor şi a înrudirilor. Iar modul acesta de identificare l-am

prins şi eu în copilărie, şi m-a prins şi el pe mine, fiind cel care m-a

îndemnat spre cercetarea genealogică, prin descurcarea în pădurea

arborilor genealogici! În fond, aceasta este adevărata cale pentru

înţelegerea moştenirii genetice a unei persoane, în căutarea unui răspuns la

întrebarea cine crezi tu că eşti?18

.

Altminteri, el îşi definea propriul părinte ca fiind „fecior de oameni

cumsecade, dar fără nici un rost în lume. Se trăgea şi tata din neamuri bune,

din răzăşi înstăriţi”19

.

*

Mai multe direcţii pot fi urmărite în încercarea de a contura strădaniile

lui Artur Gorovei în câmpul cercetărilor de istorie familială. Deocamdată,

îmi propun să răspund la următoarele trei întrebări.

1. Când şi cum a ajuns să se intereseze şi să se preocupe, cu pasiunea

cunoscută, de istoria şi genealogia neamului căruia îi aparţinea şi, implicit,

de istoria şi genealogia altor neamuri, din care descindea prin femei, şi cum

Grigoriu-Văsescu; Maria Gorovei, mama lui Artur, era fiica lui Iancu Borş şi a Catincăi

Văsescu, fiica lui Ioniţă Grigoriu-Văsescu, fratele lui Iordache. Cu alte cuvinte, mama lui

Artur Gorovei era vară de gradul al II-lea cu viitoarea ei noră. Întâmplarea a fost posibilă

datorită diferenţei de vârste între generaţii provocată, între altele, de căsătoria foarte târzie a

lui Iorgu Văsescu. Cf. Ştefan S. Gorovei, Neamuri care se duc: Văseştii (comunicare la cel

de-al XVII-lea Congres Naţional de Genealogie şi Heraldică, Iaşi, 12-14 mai 2016), în

„Prutul. Revistă de cultură”, s.n., VII (XVI), 2017, 2 (60), p. 25–41 (v. p. 26, nota 3). 16 Scrie, de pildă, cu neaşteptată asprime despre unchii săi paterni, despre unul dintre unchii

de la Bacău, despre familia maternă a soţiei sale etc. 17 Petru Ursache, „Şezătoarea” în contextul folcloristicii, Bucureşti, Editura „Minerva”,

1972, p. 7 (în context, era vorba despre vărul Eugen Teodorini, nepot al actorului Teodor

Teodorini şi văr al cântăreţei Elena Teodorini). 18 „Who Do You Think You Are?” este titlul unei publicaţii britanice de popularizare a

genealogiei familiale, precum şi numele seriei realizate de BBC. 19 Amintiri, I, f. 38/ f. 39. În continuare, menţionează unii înaintaşi ai lui Petru Gorovei

dinspre partea tatălui (banul Ioan Gorovei) şi a mamei (Ana Neculai Morţun).


a lucrat de-a lungul deceniilor ?

2. Cum se explică faptul că nu a prins în raza acestor cercetări aşa de

întinse cuiburile de purtători ai aceluiaşi patronim aflate (azi) în judeţele

Botoşani (Cătămăreşti), Suceava (Dumbrăviţa), Iaşi (Popricani, Vânători,

Vulturi, Coarnele Caprei, Zahorna), Bacău (Iteşti), Galaţi (Roşcani)?

3. Cum a ajuns să cunoască existenţa familiei Gorove(i) din

Transilvania şi Ungaria şi care a fost evoluţia ideilor sale despre

posibilitatea unei origini comune?

Cel mai uşor este de dat un răspuns la a doua întrebare; acest răspuns

nu poate avea în vedere o singură cauză. În primul rând, cercetările lui Artur

Gorovei vizau mai ales etapa dinainte de mijlocul veacului al XVIII-lea,

moment de la care istoria familiei îi era cunoscută; or, cele cinci grupuri

menţionate apar – atâta cât am putut stabili până acum – abia după mijlocul

veacului al XIX-lea. Pe de altă parte, convins de unicitatea numelui şi deci

de apartenenţa la o descendenţă comună a tuturor purtătorilor lui, chiar

întâlnind vreun Gorovei necunoscut familiei el încerca să-l lege în vreun fel

de arborele său genealogic. De pildă, a notat cu un semn de întrebare un

Ioan Gorovei la Preuteşti (Suceava) sau un Neculai Gorovei la Cepleniţa

(Iaşi), trăitori spre mijlocul veacului al XIX-lea, tot aşa cum a luat

cunoştinţă despre un Ioan Gorovei şi soţia sa Cleopatra, contemporani cu

el20

. Pe de altă parte, trebuie să observăm că în vremea aceea nu existau

servicii judeţene ale Arhivelor Statului, care să îngăduie centralizarea, fie şi

parţială, a cercetărilor: actele vechi erau, în cele mai multe cazuri, păstrate

încă de instituţiile care le produseseră, între acestea pe primul loc aflându-se

primăriile şi tribunalele. Era o situaţie care îngreuna, fireşte, cercetările (şi

care, până la urmă, a dus şi la pierderea uneori totală a respectivelor arhive).

Totuşi, direct sau prin intermediul unor cunoscuţi, el a reuşit să facă

investigaţii chiar şi în asemenea cazuri. Astfel, în inventarele arhivistice ale

Tribunalului din Bacău a identificat dosare privitoare la unii Gorovei din

zonă, dintre care doi sau trei s-ar putea să fi fost în legătură cu ramura de la

Iteşti21

, dar … respectivele dosare nu se mai aflau în arhivă!

Din asemenea pricini, legate de documentare, n-a putut să prindă

contur, în cadrul cercetărilor lui Artur Gorovei, nici măcar ramura de la

20 Spre sfârşitul perioadei interbelice, a putut afla despre existenţa unui Ioan Gorovei, din

Nigoteşti-Dumbrăviţa, pe care fiul său Sorin A. Gorovei îl cunoscuse prin Casa de Credit a

Agricultorilor din judeţul Baia. 21 Cf. Ştefan S. Gorovei, Mobilitatea populaţiei reflectată în istoria unei familii. II. Purtătorii

numelui Gorovei în ţinutul (judeţul) Bacău, cit. (supra, nota 2), p. 305-306 (v. p. 305, nota 74).


Ghigoieşti, deşi aceasta aparţinea propriului său arbore genealogic, ca

descendentă dintr-un frate al străbunicului său, credincerul Constantin

Gorovei de la Radomireşti22

!

Însă cred că principala cauză a conului de umbră în care au rămas

purtătorii numelui Gorovei din cele cinci cuiburi o constituie însăşi viaţa

acestora: aplecaţi asupra pământului pe care-l lucrau, ei n-au avut cum să

iasă la suprafaţa vieţii publice, astfel încât numele lor să apară, pentru un motiv

sau altul, în gazetele vremii – singura modalitate de a se face cunoscuţi. Abia în

perioada postbelică, în contextul transformărilor social-economice bine

cunoscute şi a accentuării mobilităţii populaţiei, în condiţiile extinderii reţelei

de telefonie fixă, reprezentanţi ai acestor ramuri au început să apară în

cărţile de telefoane, ceea ce a permis „descoperirea” lor treptată. Dar abia

când aceste cărţi au fost puse în format electronic a devenit posibilă căutarea

uşoară prin Internet (2000-2002), chiar dacă foarte curând numerele

respective au devenit nefuncţionale, fiind înlocuite de telefonia mobilă. Iată,

aşadar, o situaţie cu totul aparte, legată de evoluţia noastră pe diverse

planuri şi care a determinat o anumită evoluţie şi în domeniul cercetării unei

istorii familiale.

În ceea ce priveşte prima întrebare, este mult mai simplu de fixat

sfârşitul preocupărilor lui Artur Gorovei în acest domeniu: el corespunde,

aproape, cu data încetării sale din viaţă! După ce la 8 octombrie 1950 pusese

ultima adnotare la Istoria familiei Gorovei, a început ceea ce s-ar putea

numi numărătoarea inversă, încadrând ultimele cinci luni şi 11 zile din

viaţa sa23

. Dar interesul pentru istoria familială nu l-a părăsit nici în această

etapă: cu doar o săptămână înainte de a intra în comă, îndrepta către nepoata

sa, aflată atunci la Praga, rugămintea de a încerca să obţină, de la arhivele

din acest oraş, o copie bună şi întreagă a diplomei pe care împăratul Rudolf

al II-lea o emisese acolo, în noiembrie 1588, în favoarea lui Andreas Borş

de Budafalva, pe care el îl socotea înaintaş al mamei sale24

. Dar

începuturile?!

22 Cf. idem, Mobilitatea populaţiei reflectată în istoria unei familii. III. Răzeşii Gorovei de

la Ghigoieşti (Neamţ), cit. (supra, nota 2). 23 V., mai pe larg, Ştefan S. Gorovei, Artur Gorovei. Ultimele (I), în „Anuarul Muzeului

Etnografic al Moldovei”, XVIII, Iaşi, 2018, p. 497–548. 24 Scrisoare din 11 martie 1951; aceleaşi rugăminţi fuseseră formulate şi în scrisoarea din

29 ianuarie 1951 (ambele se află în păstrarea mea). Despre familia Borş şi diploma în

discuţie: Artur Gorovei, Ierotheiu episcopul Huşilor, în „ARMSL”, s. III, t. VI, 1932-1934,

p. 437-469 şi Mihai Bogdan Atanasiu, Un putnean din veacul al XVIII-lea – Ierothei,

episcopul Huşilor, în „AP”, XIII, 2017, 1, p. 209-223.


Ne-am fi putut aştepta ca îndemnul pentru reconstituirea istoriei

familiale să fi venit din partea „bătrânilor” familiei sale. Se pare că n-a fost

aşa.

Consemnând, în Jurnal, o vizită făcută în 1929 la Mănăstirea Gorovei,

împreună cu fiii şi nora, cu speranţa de a-şi lega urmaşii de acest aşezământ

strămoşesc, el scria: „Tatăl meu […] nu mi-a vorbit niciodată despre trecutul

familiei lui; nu-mi aduc aminte să fi fost el vreodată la mănăstirea aceasta şi

nu l-am auzit niciodată vorbind despre ea”25

. Pare greu de crezut: este

imposibil să nu fi mers tatăl său niciodată la mormintele părinţilor săi, ori să

nu fi asistat la înmormântarea surorii sale Catinca Tabără (m. 1874) sau a

fratelui său Nicu (m. 188626

); dar se poate că în anii despre care feciorul său

putea să-şi aducă aminte, pe când locuia mai departe de Dorohoi şi era

antrenat în activitatea politică, să nu mai fi ajuns pe acolo. Ştim, pe de altă

parte, că de la unchii săi, Nicu şi Grigore (m. 1889), primise informaţii despre

familia paternă şi pe baza lor, a alcătuit primul arbore genealogic „începând cu

începutul veacului XVIII” (c. 1894)27

, preluând şi unele fantezii28

, pe care le-a

inclus mai apoi în Însemnări despre familia Gorovei (1914)29

.

În vara anului 1944, pe când se afla în refugiul de la Blaj, frământat de

griji reale şi de necazuri închipuite, Artur Gorovei nota, în jurnalul care l-a

însoţit, funcţional, până în pragul morţii, unele amărăciuni legate de fiii săi:

între altele, le reproşa, în absenţă, dezinteresul pentru istoria familiei lor (era

doar o amăgeală, întrucât amândoi băieţii s-au dovedit foarte ataşaţi de

familie şi rude, încercând să transmită acest sentiment şi urmaşilor lor).

Regretul octogenarului cărturar era provocat de faptul că, după impresia lui,

fiii săi „nu se interesează de chestiuni de acestea, care pe mine mă persecută

şi am adunat, de 50 de ani, documente şi am fost în legături cu membrii

familiei Gorovei şi am copiat documentele în 3 volume pe care le am legat

25 Jurnal, III, p. 277/ f. 150v: însemnare din 24 iunie 1929. Era ziua hramului. 26 Găsesc consemnată moartea acestuia într-o „cronică” a Dorohoiului: „1886 octombrie 1.

A încetat din viaţă Nicu Gorovei. Familie veche din Dorohoi, fiu banului Ioan Gorovei,

care bărbat a avut o conduită cu respect către public, onest şi devotat, pentru care motive

am găsit de cuviinţă a însemna pentru ştirea celor pe viitori” – Benonia Jităreanu, Cronica

locală a târgului Dorohoi (secolul XIX) (fragmente), în „Suceava, Anuarul Muzeului

Bucovinei”, XL, 2013, p. 121. 27 Ştefan S. Gorovei, Tradiţie familială şi memorie genealogică, cit. (supra, nota 2), p. 46 (Fig. 1). 28 Mărturie proprie, în scrisoarea adresată la 6 februarie 1934 lui Sever Zotta (Artur

Gorovei – Sever Zotta: crâmpeie de dialog epistolar, cit.). 29 Din acest studiu, au fost publicate fragmentele care şi-au păstrat valoarea documentară şi

interesul memorialistic: Artur Gorovei, Însemnări despre familie, în „Archiva Moldaviae” ,

VII, 2015, p. 295-335.


şi am scris o monografie despre genealogia familiei Gorovei”30

. Însemnarea

mi se pare foarte importantă: în afară de faptul că atestă existenţa, la acea

dată, a manuscrisului lucrării păstrate până azi (şi care poartă, pe prima ei

pagină, anul 1944 – Fig. 3), ea stă mărturie pentru pasiunea profundă cu

care folcloristul se aplecase asupra trecutului alor săi şi mai ales oferă o

indicaţie – oricât de aproximativă – despre începuturile acelei munci la

capătul căreia aveau să stea şi volumele de documente, şi monografia.

Totuşi, trebuie să spun de la început că indicaţia cronologică „de 50 de

ani” nu poate fi luată au pied de la lettre: avem dovada că tocmai în anul la

care ea ne-ar conduce, adică în 1894, el avea deja adunat materialul cel

dintâi pentru istoria familiei sale, de vreme ce, curând după naşterea

întâiului său fiu, a pus pe hârtie primul arbore genealogic (v. mai sus). Un

drum lung şi foarte anevoios desparte această veche spiţă, desenată în formă

de copac, de aceea care va fi tipărită peste patru decenii, în ianuarie 193431

,

despre care va fi vorba mai departe.

Dar nu doar spiţa desenată în 1894-1895 este dovada preocupărilor

anterioare în materie de istorie familială. Cred că începuturile acestei direcţii

a activităţii lui Artur Gorovei trebuie fixate cu câţiva ani mai devreme, şi

anume cel mai târziu în 1888. Pe ce întemeiez această presupunere? La 30

iulie 1888, el a adresat lui János Gorove (1838–1912), la Pişcolt (Satu

Mare) sau la Budapesta, o scrisoare cu întrebări despre istoria ramurii căreia

îi aparţinea32

; răspunsul pleca la 9 august din Pişcolt, confirmând tradiţia

unităţii familiale şi promiţând cercetarea documentelor vechi, anterioare

anului 1755, scrise în limba armeană. Aşa s-a început o corespondenţă care

a durat 18 ani, pentru a se întrerupe în 1906 din motive pe care nu le

cunosc33

. Dar acest schimb de scrisori din vara anului 1888 arată că la acea

vreme istoria familială constituia deja o preocupare a tânărului student în

drept, care tocmai împlinise 24 de ani. După aproape o jumătate de secol, pe

când îşi scria Amintirile, negăsind în Jurnal nici o notă despre acest moment

însemnat, l-a legat de un alt context din anii tinereţii sale, povestindu-l cu

30 Jurnal, IV, p. 421–422/ f. 162r–162v: marţi 4 iulie 1944; sublinierea îmi aparţine. 31 Idem, Două scrisori de la Gheorghe Ghibănescu, cit. (supra, nota 8), p. 67-68. 32 Nu cunosc conţinutul acestei scrisori, care s-a păstrat, poate în arhiva urmaşilor lui János

Gorove ori în vreun depozit arhivistic de stat; data ei se află în răspunsul lui János Gorove,

păstrat în arhiva familiei de la Fălticeni. 33 Cu privire la familia de armeni cu acelaşi nume din Transilvania şi Ungaria şi posibila ei

origine comună cu a Goroveilor din Moldova, v. Ştefan S. Gorovei, Armeni din Moldova în

Transilvania, Ungaria şi-n lumea largă. Un studiu de caz, cit. (supra, nota 2), p. 53-85.

Scrisoarea lui János Gorove de Gáttaja este reprodusă la p. 78.


haz (Anexa A), dar cu amănunte care nu corespund realităţii.

Deşi plasat în răstimpul de după moartea tatălui său (19 ianuarie

1889), când a resimţit cel mai dur lipsa mijloacelor materiale34

, totuşi

episodul nu aparţine acelui timp: datele oferite de scrisori – 30 iulie 1888

a lui Artur Gorovei şi 9 august 1888 a lui János Gorove – o arată cu toată

certitudinea. Întreaga etapă a căutării, prin poliţia de la Budapesta, se

plasează, în mod logic, cu cel puţin câteva luni înainte de 30 iulie 1888. Or,

spre începutul anului 1888 spectrul sărăciei nu se arătase încă la uşa casei

avocatului Petru Gorovei, iar feciorul acestuia îşi împărţea timpul între

felurite distracţii şi ocupaţii – printre ele, cum voi arăta imediat, şi căutarea

şi descifrarea de inscripţii în limba slavă.

Pe de altă parte, ceea ce Artur Gorovei povesteşte despre răspunsul lui

János Gorove corespunde în foarte mică măsură cu conţinutul respectivei

scrisori35

. Coborârea din Maramureş, absentă din acest răspuns, este, de

fapt, una dintre propriile sale ipoteze „de etapă”, una dintre acele închipuiri

romantice care legau neapărat orice familie moldovenească mai veche de

descălecatul din Maramureş. Chiar dacă „de etapă”, această ipoteză fantezistă

a avut o viaţă lungă: o găsim în Însemnările despre familie din 191436

, dar şi

mai târziu, într-o scrisoare către preotul Dimitrie Furtună, din 192637

.

Plasarea în anii 1887-1888 a începuturilor investigaţiilor de istorie

familială corespunde, de altminteri, cu ceea ce ştim despre preocupările

generale ale lui Artur Gorovei în chiar acei ani38

: sunt anii când, sub

influenţa lui Nicolae Beldiceanu (1844-1896), începe să se manifeste cu

putere interesul pentru istorie în general. Astfel, în august 1887, a stat o

34 Vezi „împrumutul” de 400 de lei trimis de Alexandru Vârnav-Liteanu prin misitul

Rohrlich şi din care 100 a lăsat-o mamei înainte de a pleca la Iaşi… 35 În traducere: „îmi este imposibil, de data aceasta, să vă ofer explicaţii competente asupra

istoriei vechi a familiei. Revoluţia (în 1848) a distrus cea mai mare parte a documentelor

mele. Cealaltă parte se află în arhiva unuia dintre celelalte bunuri ale mele. Acum câţiva

ani, am făcut acolo câteva studii, dar documentele dinainte de 1755 sunt armeneşti şi mi-au

fost de neînţeles, dar altă dată, cu timpul, voi face să fie citite de cineva care înţelege

vechea limbă a familiei noastre, cu origine apropiată de a Dvs”. 36 Publicat fragmentar în „Archiva Moldaviae” (cf. supra, nota 29); am reprodus fotografic

prima pagină, cu aceste explicaţii. Încă şi spre apusul vieţii mai menţiona, cu vădită plăcere,

coborârea din Maramureş ! 37 Mărturii dorohoiene. Corespondenţă Artur Gorovei – Dumitru Furtună (1926–1950), cit.

(supra, nota 7), p. 274, nr. 1. 38 Este pertinentă concluzia pe care o afirmă Loretta Handrabura, Artur Gorovei. Studiu

monografic, cit. (supra, nota 4), p. 162: „această ferventă preocupare pentru istorie […]

este mai veche decât cea pentru folclor”.


săptămână la Mănăstirea Râşca, unde a „copiat vro 25 de inscripţii de pe

mănăstire, clopote, morminte şi odoare”39

. Transcrierile au ajuns la

Beldiceanu în ianuarie 1888, când au făcut împreună şi proiectul excursiilor

de cercetare pentru vara acelui an40

. În februarie 1888, transcria cu

febrilitate documente din colecţia Buţureanu41

. În acest context, de orientare

spre istorie şi arheologie, va ajunge să accepte sugestia lui Beldiceanu de a

pregăti o teză de licenţă despre istoria proprietăţii la români.

Moartea tatălui său (ianuarie 1889), greutăţile familiale pe care a

trebuit să le ia asupra sa începând din acel moment, efortul pentru

terminarea studiilor, trecerea licenţei (cu altă teză: Puterea lucrului judecat,

1890), intrarea în magistratură, întemeierea revistei „Şezătoarea” (1892) şi

căsătoria (1893) au fost evenimente care, fără îndoială, i-au frânat avânturile

pe tărâmul genealogic. Avocatura şi editarea „Şezătoarei” îi ocupau, acum,

cea mai mare parte a timpului, astfel încât de răgazuri pentru cercetări în

arhive nu putea fi vorba. Pe de altă parte, trebuie să avem în vedere şi starea

publicaţiilor de documente în acea etapă: Uricariul încetase în 1895, după

moartea lui Theodor Codrescu (1819-1894), iar seria de Studii şi documente

ale lui Iorga va începe în 1901 (primele trei volume), însă publicând masiv

documente interne doar din 1903 (volumul V). Iar publicaţiile documentare

(Surete şi izvoade şi Ispisoace şi zapise) ale lui Gh. Ghibănescu (1864-1936)

vor începe abia în 1906.

Mi se pare că nu este imposibil ca naşterea primului fiu, la 11 ianuarie

1894, să-i fi readus interesul pentru cercetarea strămoşilor. În Jurnal, este o

însemnare foarte interesantă, din 14 mai 189442

, care poate să susţină această

ipoteză: la acea dată, el încerca o analiză a moştenirii genetice a fiului său,

urmând „teoria atavismului”, şi ajungea la constatarea că „antecedentele

genitorilor mei şi a[i] mamei lui” aveau să se regăsească în firea acestui fiu. Şi-

a dat seama că, pentru a cunoaşte mai mult şi mai precis în această direcţie, ar fi

trebuit să investigheze nu doar familiile celor patru bunici (Gorovei, Borş,

Văsescu şi Softa), ci încă şi mai sus: „ar fi de urmărit ramurile de femei a[le]

celorlalte familii”, precum Morţun. El a schiţat, astfel, un adevărat program de

cercetare a istoriei şi genealogiei familiale43

, pe care îl va îndeplini în bună

39 Jurnal, I, p. 65 / f. 62r. 40 Ibidem, p. 87-88/ f. 73r-73v. V. şi Ioan Lăcustă, De la o unire la alta. Memorie sau

memorialişti 1859-1918, Bucureşti, Editura „Albatros”, 2005, p. 190-191. 41 Ibidem, p. 106-107 / f. 82v–83r. V. şi p. 110/ f. 84v, însemnare din 2 martie 1888: „Colecţiile

mi se măresc în fiecare zi. Am documente frumoase în original şi la copiare lucrez necontenit”. 42 Jurnal, II, p. 212-214 / 114r-115 r. 43 Cf. Ştefan S. Gorovei, Genealogie: istorie socială, istorie familială, comunicare


măsură, scriind despre primele trei familii şi contribuind la cercetarea

Morţuneştilor (pentru grecii Softa, bănuiţi a se fi încuscrit cu o familie de evrei44

,

nu avea nici o simpatie, ci doar cuvinte foarte critice).

O altă întâmplare care probabil l-a pus pe gânduri şi-l va fi determinat

să se ocupe mai serios de istoria familiei sale a constituit-o apariţia, în 1898,

a unei broşuri despre Mănăstirea Gorovei45

. Având a spune, după rânduială,

câteva cuvinte despre ctitori, despre familia şi numele lor, arhiereul Narcis

Creţulescu (1835-1913) – „suflet de cronicar, naiv şi simplu […] şi puţin

poet”, cum l-a caracterizat Sadoveanu – a dat explicaţii nu doar incomplete,

ci şi fanteziste, derivând patronimul Gorovei de la o formă de relief numită

popular Gura Văii. Deşi ridicolă şi lipsită de orice temei documentar, această

poveste46

– expresie a lipsei de metodă şi spirit critic – a fost menită unei

„cariere” îndelungate, încă neîncheiată, după cât se pare47

. Pentru o explicaţie

prezentată în şedinţa (139) din 10 martie 2009 a Filialei Iaşi a Comisiei Naţionale de Heraldică,

Genealogie şi Sigilografie a Academiei Române; în curs de publicare în „AMS”, 2019. 44 V. scrisoarea trimisă la 25 ianuarie 1940 lui Theodor Râşcanu [Ştefan S. Gorovei, Artur

Gorovei către Theodor Râşcanu, în „Prutul. Revistă de cultură”, s.n., VIII (XVII), 2018, 2

(62), p. 169–170]. Documente identificate recent de d-l profesor Costin Clit dezmint

zvonurile în care societatea fălticeneană credea dur comme fer, despre originea sau

încuscririle semite ale unor persoane din „lumea bună” a locului (Costin Clit, Aga Ioniţă

Botez, ctitorul schitului Ţibucani, ţinutul Neamţ, sub tipar). 45 Istoria Sfintei Monastiri Gorovei din judeţul Dorohoi, schiţată de Arhiereul Narcis Creţulescu

din Sf. Monastire Neamţu 1897, Dorohoi, Librărie şi Tipografie I.L. Bercovici, 1898, 66 p. 46 După o consemnare din Jurnal (II, p. 252-253/ 135r-135v), se vede că l-a întâlnit pe

Narcis Creţulescu la Mănăstirea Neamţu la 23 august 1898. A fost impresionat de „munca

fenomenală” desfăşurată de călugăr în încercarea de a scrie „istoria tuturor mănăstirilor

zidite de români, în ţară şi în afară de hotarele ţărei. E o lucrare colosală”. Se vede că

discuţia a ajuns şi la Mănăstirea Gorovei (pe unde arhiereul trecuse în adolescenţă), despre

care notează: „Mănăstirea Gorovei, din jud[eţul] Dorohoi, spune el că ar fi fost zidită pe la

1700 şi ceva”. E posibil ca broşura să o fi primit chiar cu acest prilej, ori să o fi cumpărat

după această întâlnire. Peste câţiva ani, Artur Gorovei a sprijinit publicarea altei lucrări a

lui Narcis Creţulescu, Istoria Sfintei Mănăstiri Râşca (Fălticeni, 1901), eliminând pasajele

care i se vor fi părut nepotrivite; ca urmare, autorul a notat pe manuscris (azi, ms. rom.

5881 din Biblioteca Academiei Române: „Ţenzor la tipar a fost D. Artur Gorovei. Membru

la Tribunal. Din cauza iconomii de cheltuieli, manuscriptul original nu s-au tipărit întreg, ci

în multe părţi trunchiet” – Gabriel Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti, cit. (supra,

nota 5), p. 418-419. Aceste amănunte se regăsesc şi în Amintiri, III, p. 67-69/ f. 75r-77r. 47 V., de pildă scrisoarea din 18 februarie 1926 către preotul D. Furtună – Ştefan S. Gorovei,

Mărturii dorohoiene. Corespondenţă Artur Gorovei – Dumitru Furtună (1926-1950), cit.

(supra, nota 7), p. 274 (nr. 1). În 1936, revista „Mitropolia Moldovei” a publicat un articol

despre Mănăstirea Gorovei reluând această explicaţie; replica lui Artur Gorovei (Despre

Mănăstirea Gorovei, în „Mitropolia Moldovei”, XII, 1936, 11, p. 421-426), cu explicaţiile

documentare, a rămas neluată în seamă, astfel încât, ca într-o istoriografie paralelă,


fundamentată ştiinţific, Artur Gorovei s-a adresat lui H. Tiktin (1850-1936),

reputat filolog, o autoritate în materie; răspunsul acestuia, datat 13 aprilie

189948

, a adus lămurirea competentă: „Numele Dv. pare a însemna

«muntean», de la slav gora, «munte». Într-adevăr, în limba ruteană găsesc

vorba gorovìĭ cu această însemnare” (=semnificaţie). Primind fără nici o

reticenţă explicaţia lui Tiktin, Artur Gorovei a alăturat-o „tradiţiei” despre

coborârea din Maramureş precum şi informaţiilor despre familia Gorove(i)

din Ardeal şi Ungaria şi a închegat o „teorie” cu care şi-a început prima

sinteză de istorie familială, datată în 191449

. O reproduc aici în întregime,

pentru că ea nu-şi va mai găsi locul potrivit în nici o altă împrejurare: După tradiţia păstrată în familie, origina familiei GOROVEI

este din Maramureş, de unde, pe timpul lui Dragoş Vodă, unul dintre

membrii familiei a trecut în Moldova, cu descălecătorul ţărei, iar

restul a rămas în Maramureş50, unde se mai găsesc şi astăzi

descendenţi de ai primilor Gorovei.

O altă ramură a Goroveeştilor din Maramureş, cătră sfârşitul

veacului al 17-lea, a trecut în Transilvania şi s-a stabilit în oraşul

Samosujvár [Szamosújvár = Gherla]. Acest oraş primind privilegii

de nobleţă, familia GOROVEI sau GOROVE a jucat un rol

important în prima jumătate a veacului al 18-lea. În 1760, Christof

GOROVE şi tatăl său Ladislas au primit nobleţa ungurească şi

Christof a devenit, mai târziu, primar al oraşului. La sfârşitul

veacului al 18-lea, această ramură a familiei Gorovei s-a stabilit în

Ungaria, a dobândit moşii şi mai pe urmă, ca donaţiune, o mare

proprietate la Gáttája, de unde şi numele ei: Gorove de Gáttája. Din

ramura Gáttája se trage Stefan GOROVE, fost ministru de comerţ la

Budapesta, de la 1867-1871, unchi al soţiei lui Janos GOROVE, al

cărui fiu, Ladislas, a fost deputat în Camera ungară. (Scrisoarea lui

Ianos Gorove, în ANEXE51; La Grande Encyclopédie, la cuvântul

poveştile arhiereului Narcis Creţulescu sunt colportate în continuare, până astăzi, de unii

„cărturari” locali de îndoielnică bună credinţă şi competenţă – cf. Ştefan S. Gorovei, Doi

boieri dorohoieni şi ctitoriile lor, cit. (supra, nota 2). V. şi idem, De la cronologie şi

diplomatică la genealogie şi istorie. Documente rău datate, fără dată şi false, cit. (supra,

nota 2), p. 352-357 şi 368-369 (Fig. 10 a-b). 48 Nu cunosc scrisoarea trimisă de Artur Gorovei; carta postală cu răspunsul lui Tiktin se

păstrează în arhiva familiei, înserată în Acta Gorovei. Cercetări despre familie

(Corespondenţă) (Fig. 5,6). 49 Însemnări despre familia Gorovei; lucrarea a fost dactilografiată, însă, mai târziu,

probabil după încheierea războiului, întrucât foloseşte informaţii din genealogia primită în

1916 de la Sevastiţa Ciocodei (v. mai departe, în text). 50 Cu privire la purtători ai numelui Gorovei în Maramureş, v. mai departe, în text. 51 În dactilograma păstrată, această scrisoare nu a fost reprodusă.


GOROVE).

Că această tradiţiune, despre origina familiei, este adevărată, o

dovedeşte filologia.

În mare parte, toponimia ţărilor locuite de români este slavă;

cuvântul G O RA însemnează, pe slavoneşte, m u n t e şi în limba

ruteană este cuvântul g o r o v i i cu sensul de m u n t e a n; deci,

Gorovei însemnează „om din munţi”, precum trebuie să li fi zis celor

din Maramureş, ţară eminamente muntoasă.

Evident, o fantezie nu se corectează printr-o altă fantezie. Timpul,

reflecţiile mai adâncite şi progresul cercetărilor documentare aveau să

elimine toate aceste excrescenţe pseudosavante. Deocamdată, e suficient a

spune aici că Goroveii aşezaţi la Gherla – de unde s-au răspândit în tot

Ardealul, în Banat şi în Ungaria – nu erau, la origine, români coborâţi din

Maramureş, ci armeni plecaţi din Moldova. Concentrarea asupra acestei

realităţi, care nu era necunoscută, ar fi evitat ocolişurile cu reconstituiri

fanteziste şi ar fi aşezat mai din vreme cercetările pe o cale evident mai

fertilă pentru dezlegarea începuturilor istoriei comune a purtătorilor

aceluiaşi nume aflaţi de o parte şi de alta a Carpaţilor.

Din fericire, Artur Gorovei nu a acordat mai mult timp şi spaţiu

acestui gen de explicaţii nerealiste pe terenuri care sunt alunecoase prin

însăşi natura lor. Pregătirea sa de jurist şi practica în acest domeniu l-au

determinat să trateze problema în cauză ca pe un litigiu care să-l oblige să

tindă spre un probatoriu fără cusur, prin adunarea dovezilor documentare.

Aşa se face că, în timp ce fanteziile îl duceau spre Maramureşul muntos şi

spre etimologii rutene, cercetarea documentelor aflate la Tribunalul din

Dorohoi îi îngăduia să scrie o lucrare demnă de tot interesul pentru istoria

vechiului drept românesc. Pe baza acelor documente (şi a altora, păstrate în

arhiva familiei), a reconstituit chipul în care s-a părăduit averea bunicului

său, banul Ioan Gorovei de la Dorohoi, răpus la 27 iulie 1848 de holeră. Se

poate afirma că studiul acesta din 191052

deschide, de fapt, în domeniul

istoriei familiale, drumul cercetărilor care să merite acest nume. În anul

următor, s-a adresat lui Gheorghe Ghibănescu – pe care-l cunoştea de multă

vreme şi cu care colabora şi pe tărâmul folcloristicii – pentru a afla cu ce

Gorovei se „întâlnise” istoricul ieşean în documentele pe care le publicase;

nu s-a păstrat scrisoarea aceasta, ci numai răspunsul lui Ghibănescu, datat

52 Din trecutul nostru judecătoresc. Istoria unei epitropii, în „Arhiva”, XXI, 1910, 9-10, p.

392-402. Retipărit în broşură: Istoria unei epitropii. Din trecutul nostru judecătoresc,

Craiova, Institutul de Arte Grafice „Ramuri” S.A., 1920 (No. 4 din Biblioteca juridică, sub

îngrijirea d-lui Dem. D. Stoenescu, avocat, Craiova).


(după ştampila poştei!) 9 decembrie 191153

. Menţiunile celor doi Gorovei,

între anii 1619 şi 1661, l-au determinat, cred, să cumpere volumele

respective din Surete (III, IV, V) şi Ispisoace (I, 2), păstrate până azi în

rămăşiţele bibliotecii sale de la Fălticeni.

„Probatoriul” se realiza pe îndelete, nu o dată şi cu ajutorul unora dintre

prieteni, care – fiind în apropierea surselor documentare – îi puteau transmite

mai cu uşurinţă informaţii preţioase. Îl menţionez pe G.T. Kirileanu,

colaborator şi el pe tărâmul „Şezătoarei”, care, locuind în Bucureşti, avea

mai la îndemână Biblioteca Academiei Române cu comoara ei de

manuscrise. Scrisorile sale din 6 ianuarie 190854

şi 9 iunie 191255

au

contribuit la cunoaşterea unui Gorovei dintr-o ramură „uitată”, cea de la

Iucşeşti/Icuşeşti (Roman), anume serdarul „Ioan” (de fapt, Theodor,

Toderaşcu56

) Gorovei, copist al unui manuscris cu traduceri de opere

literare, în care a crezut că poate identifica pe propriul său bunic.

Un impuls neaşteptat a primit în iunie 1916, când i-a fost trimis, de la

Bacău, un mare „tablou” genealogic, compus după amintirile unei bătrâne

de 90 de ani, Sevastiţa Ciocodei, în care a putut identifica pe străbunicul său

şi pe soţia sa57

. Tot atunci, unchiul său Constantin P. Gorovei (prin

mijlocirea căruia primise această genealogie şi care i-a fost, în general,

foarte apropiat în căutările sale genealogice) (Fig. 2) i-a scris despre

documentele rămase de la părintele său, Petrache Gorovei (1793-1873), fiul

credincerului de la Radomireşti: „Noi mai avem o case de fer vechi, în care

s-a pus o parte din actele ridicate de la Tribunal. Acea casă să află la ţară, la

Ernest. Actele nu s-a[u] citit şi copiat toate, din cauză că sunt cu litere vechi

şi nici unul din noi nu ştim citi literele vechi. Când trăia vărul Ioan Gorovei,

le-a mai citit el şi s-a născut o neînţelegere de la nişte timbre postale vechi

[pe] care le-a luat el, în urma cărei nu l-am mai lasat a le ceti; dacă poţi citi,

Ernest ţi le poate pune la cunoştinţă”. În urma acestei scrisori58

, Artur

Gorovei a plecat la Radomireşti la 11 iulie: „Am fost la Radomireşti la

Ernest Gorovei, ca să citesc documentele de familie. Nu am putut să fac

aceasta, pentru că lada era la Ernest, dar cheia la Costică, în Bucureşti”59

. S-a

53 Ştefan S. Gorovei, Două scrisori de la Gheorghe Ghibănescu, cit. (supra, nota 8), p. 66. 54 Scrisori către Artur Gorovei, cit. (supra, nota 11), p. 150, nr. 39. 55 Inedită – cf. Ştefan S. Gorovei, Istorie culturală – istorie familială. Un „cerc literar” de la cumpăna veacurilor XVIII şi XIX, cit. (supra, nota 2). 56 Ibidem. 57 Ştefan S. Gorovei, Tradiţie familială şi memorie genealogică, cit. (supra, nota 2), fig. 2 (între paginile 46 şi 47). 58 Arhiva familiei; scrisoare nedatată, dar databilă în context. 59 Jurnal, III, p. 234/ f. 123r (însemnare de luni 11 iulie 1916).


dus încă o dată, săptămâna următoare: „Am fost din nou la Bacău, ca să

citesc documentele de la Radomireşti, dar cheia tot nu s-a găsit. Costică

spune că-i la Ermina60

; ea spune că-i la Ernest; el spune că-i la Costică”61

.

*

Istoria documentelor satului Radomireşti mi se pare a fi una dintre

acelea care pot fi socotite exemplare pentru risipirea vechiului nostru tezaur

documentar; de aceea, fac aici un mic popas pentru a duce această poveste

până la capătul ei. Încă din primele decenii ale veacului al XIX-lea, o parte

dintre ele au ajuns la urmaşi din Basarabia, altă parte au rămas la stăpânii

locului, între care membri ai familiilor Stamati şi Gorovei62

. Despre cele din

urmă povesteşte Constantin P. Gorovei (Costică) într-o scrisoare63

adresată

nepotului său de la Fălticeni. La moartea bătrânului Petrache, în 1873, s-a

instituit o epitropie, ai cărei reprezentanţi au căutat mai mult – cum se

întâmpla de regulă în asemenea cazuri – de interesele lor proprii, şi nu de

acelea ale copiilor minori „epitropisiţi” de ei. Pentru acoperirea datoriilor

lăsate de răposat, s-a vândut mai întâi tot ce s-a putut vinde la ţară. „Venind

timpul a se vinde şi obiectele din oraş, s-a strâns toate hârtiile în un cerşaf şi

le-a dus la Tribunal, plasându-le în pivniţă, cerşaful s-au cusut şi sigilat,

urmând ca ipitropul să facă un borderou de tot ce conţinea acea buccea,

împreună cu grefierul Tribunalului. Acel borderou nu s-a făcut fiindcă s-a

schimbat ipitropul, care a fost un proprietar vecin cu noi, Dl Iancu Mancaşi,

care a luat partea lupului la licitaţie, pe urmă s-a pus ipitrop vărul nostru

Ioan Gorovei, care a făcut ce a vrut”. Când au dorit să verifice cum s-a

lichidat partea de Radomireşti a lui Constantin Gorovei care plecase la

Moineşti (şi a cărui fată ajunsese servitoare), au cercetat la Tribunal

(vânzarea era în regulă, către un C. Bibire)64

. „Cu acea ocaziune s-a[u]

cercetat şi actele din buccea, care după cererea fratelui s-a pus în acea ladă

(nestimată) cumparată de mine la Galaţi şi trimisă fratelui. Fratele [Petru] n-

a găsit decât prea puţine acte relative la moşia Radomireşti, în care este şi un

60 Hermina Gorovei, văduva celui mai mare dintre fraţi, Petru Gorovei, mort în 1909. 61 Jurnal, III, p. 234-235/ 123r-123v (însemnare de duminică 17 iulie 1916). 62 Pentru evoluţia stăpânirii în acest sat: Ştefan S. Gorovei, Radomireşti. Contribuţii

genealogice pentru istoria unui sat băcăuan, cit. (supra, nota 2). V şi idem, (De)mistificări

genealogice. Familia Buzne, cit. (supra, nota 2). Documentele părţii familiei Stamati au

trecut la noii proprietari, din familia Lecca, pierzându-se în împrejurările de după Al Doilea

Război Mondial. 63 Scrisoare din 1 ianuarie 1934, în arhiva familiei. 64 Cf. Ştefan S. Gorovei, Mobilitatea populaţiei reflectată în istoria unei familii. II.

Purtătorii numelui Gorovei în ţinutul (judeţul) Bacău, cit. (supra, nota 2), p. 297.


act de cumpararea unei părţi din moşia lui Nicolai Zota, o rudă a tatei. […]

Pe urmă a trimis casa la ţară, la Ernest, care de frică şi după ce a fost prădat

de ruşi în timpul războiului [1916-1918], a pus-o între coşarele cu porumb”.

Încercările au fost reluate după război, dar tot fără succes. Îmi sunt

cunoscute cele din august 1927, din aprilie 193365

şi din iulie 1933, când

notează în Jurnal vizita făcută „la Bacău în urmărirea documentelor

goroveieşti de la Radomireşti, pe care de peste 20 e ani nu-i chip să le văd.

La Mina Gorovei, la dejun, era şi Ernest, care mi-a făgăduit că va aduce lada

de fier la George Văsescu66

, în Bacău, să o deschidă un lăcătuş, şi îmi va

trimite documentele”67

. Nu s-a întâmplat nimic din toate acestea: Costică

Gorovei a murit în 1937, George Văsescu în 1940, iar Ernest Gorovei în

1941 şi despre lada cu documente nu s-a mai auzit nimic, cum se vede din

acest fragment din Amintiri, care rememorează vizita (cu aceeaşi ţintă!) din

august 1927: „Urmăream o lădiţă cu documentele familiei Petru Gorovei din

Bacău; doream să le citesc, sperând că voi găsi oarecare amănunte de care

aveam mare nevoie pentru istoria familiei, Petru Gorovei, tatăl lui Ernest, şi

cu Ioan Gorovei, bunicul meu, fiind fraţi. De câţiva ani mă încercam să văd

aceste acte, dar nu era chip. Mitică Gorovei, fratele lui Ernest, îmi spunea că

sunt la Radomireşti; Ernest, că sunt la frate-său, Costică, în Bucureşti, eu

însă nu le-am putut vedea nici până astăzi, când scriu rândurile acestea, în

1942, în penultima zi a lunii lui april”68

. Nu am o explicaţie pentru eşecul

acestor repetate încercări. Artur Gorovei notează în Amintiri: „bănuiesc că

Ernest Gorovei se ferea să citesc eu documentele, crezând poate că aş putea

încerca să revendic ceva. I-am scris, mai pe urmă, că dacă aş avea chiar

astfel de intenţii, orice acţiune ar fi prescrisă. El, se vede, n-a înţeles aceasta

şi a persistat a refuza să-mi îngăduie să le citesc, din care pricină încă nu am

putut să scriu complect istoria familiei mele”69

. Sau poate a avut dreptate

65 Scrisoare către D. Furtună, din 6 aprilie 1933: „În scopul complectărei arborelui genealogie al familiei, am venit în Bucureşti, să-l văd pe vărul meu Costică Gorovei, la care era o lădiţă cu documente de ale familiei. Îmi spune că le-a trimes fratelui său Ernest, la Radomireşti, jud. Bacău, anume ca să le pot cerceta eu. După Paşti mă voi duce la Radomireşti şi apoi vă voi trimite ceea ce cred eu că va fi definitiv” [Ştefan S. Gorovei, Mărturii dorohoiene. Corespondenţă Artur Gorovei – Dumitru Furtună (1926-1950), cit. (supra, nota 7), p. 275-276, nr. 4]. În Jurnal (III, p. 383-384/ 202v-203r), consemnând scurta şedere în Bucureşti (5-7 aprilie), nu menţionează lada cu documente. 66 George Văsescu (1868-1940), avocat în Bacău, era cumnatul lui Artur Gorovei (fratele soţiei sale, Elena Văsescu). 67 Jurnal, III, p. 363-364/ 297v-298r. 68 Amintiri, IV, f. 322-323/ 339-340; sublinierea îmi aparţine. O relatare aproximativ identică a vizitei la Radomireşti în Jurnal, III, p. 264-265/ 144r-v, sub data de 24 august 1927. 69 Amintiri, IV, f. 132/ f. 141r.


Mina Gorovei, când, cu multă ironie, i-a scris că, în realitate, nu există şi nu

a existat nici o ladă cu documente70

?!

*

Mă întorc la firul cronologic al expunerii mele. Primul Război

Mondial, moartea neaşteptată a soţiei sale (1918), căsătoria primului născut

(1920), repararea casei (prin transformarea pereţilor de lemn în pereţi de

cărămidă, pe aceleaşi temelii şi sub acelaşi acoperiş), lucrările de folclor şi

participarea la Congresul de la Praga (1928), editarea „Şezătoarei” (care

încetează în 1929) au ocupat bine viaţa lui Artur Gorovei în primul deceniu

postbelic. Totuşi, căutările despre strămoşi n-au încetat, ci au fost urmate cu

aceeaşi pasiune, chiar dacă n-au lăsat prea multe urme detectabile în sursele

disponibile. Răstimpul este marcat de două întâmplări memorabile, care i-au

deschis noi orizonturi de cercetare şi mai ales de înţelegere a realităţilor

cercetate. Mai întâi, în 1919, a stabilit legătura cu urmaşii Gorove de la

Dumbrăveni (Sibiu), localitate numită în vechime Ibaşfalău (de la

Ebesfalva, traducerea numelui german Eppeschdorf), dar şi Erzsébetváros

(Elisabethstadt, Elisabetopol); despre această legătură, întreruptă abia în

împrejurările celui de-Al Doilea Război Mondial, va fi vorba mai încolo.

În cealaltă întâmplare, rolul principal l-a jucat norocul care l-a călăuzit

pe prietenul G.T. Kirileanu. La 26 decembrie 1926, Artur Gorovei scria

celuilalt prieten, preotul D. Furtună de la Dorohoi, care se ocupa de istoria

Mănăstirii Gorovei: „În vara asta, prietenul Ghiţă Kirileanu a găsit, la un

anticvar din Bucureşti, un dosar întreg, care a aparţinut familiei Stroici; el a

cumpărat dosarul, mi l-a încredinţat ca să-l citesc şi l-a dat la Academie. În

acest dosar sunt şi două documente în care se arată precis cine şi la ce an a

făcut schitul Gorovei”71

. Scrisoarea aceasta reprezintă, cred, singura

mărturie capabilă să permită datarea precisă a evenimentului72

, care lipseşte

70 Scrisoare din Bacău, 15 septembrie 1942, în arhiva familiei: „(...) Dragă Moş Artur, mata îmi scrii de «lada» cu documentele familiei. Te am mai auzit de aşa ceva, când ai fost mata acum câţiva ani aci. M-am interesat la moş Ernest, l-am ischitit pe toate feţele – şi m-am convins că e o poveste. N-a rămas nici o ladă – cu nici un document. O fi ramas la moş Costică, însă de la moş Costică – moş Ernest n-a luat nici o batistă, căci moş Ernest era bolnav în pat când a murit moş Costică; iar nepoţii George şi Sică au luat de la el ce le a dat de bună voie nevasta lui moş Costică. Acum, când moş Ernest a murit, au venit aceiaşi nepoţi şi în câteva zile au vândut absolut tot, moşie, inventar, producte etc., absolut tot”. În alt loc, în aceeaşi scrisoare, reaminteşte „această ladă (care n-a existat niciodată decât în fantesia defuncţilor Costică şi Ernest)...”. 71 Ştefan S. Gorovei, Mărturii dorohoiene. Corespondenţă Artur Gorovei – Dumitru Furtună (1926–1950), cit. (supra, nota 7), p. 275, nr. 2. Nu cunosc cotele acestor documente la Biblioteca Academiei Române. 72 O datare mai precisă ar aduce-o, poate, corespondenţa Gorovei-Kirileanu din 1926.


din Jurnal, iar în Amintiri este descris în legătură cu vizita făcută, la o dată

neprecizată (vedem însă din context că e vorba de anul 1926), la mănăstire.

Eliberat de teama că şi-ar putea pierde vederea prin apariţia unui glaucom la

amândoi ochii (după diagnosticul unui oculist ieşean), a pornit în călătorie,

cu fiul său Sorin, spre Mănăstirea Gorovei; acolo a avut prilejul să expună

stareţului – în conformitate cu documentele tocmai descoperite – adevărata

istorie a întemeierii schitului, desfiinţând povestea despre „Gura Văii” pusă

în circulaţie de arhiereul Narcis Creţulescu. Reproduc (Anexa C) pasajele

din Amintiri, referitoare la această vizită, socotindu-le interesante şi prin

reflecţiile şi concluziile sale.

Documentele din dosarul descoperit de G.T. Kirileanu arătau că şătrarul

Miron Gorovei, ctitorul bisericii din Brăieşti, avusese un fiu, Constantin

postelnicul. Artur Gorovei a socotit că acesta ar fi identic cu străbunicul său,

credincerul Constantin Gorovei de la Radomireşti, şi cu aceasta spiţa neamului

părea întregită73

. În anii care au urmat, continuarea lucrului l-a condus la

refacerea integrală a părţii vechi a arborelui genealogic74

, aşa încât la începutul

anului 1934 avea o spiţă nouă, pe care a şi tipărit-o şi a trimis-o tuturor celor

de la care credea că ar putea primi îndreptări şi completări (am identificat pe

C. Gane75

, D. Furtună76

, Gh. Ghibănescu77

, G.T. Kirileanu78

, Sever Zotta79

),

precum şi rudelor sale. Nu ştiu câte date noi sau corectări a primit de la toţi

aceştia, dar este cert că spiţa tipărită în ianuarie 1934 s-a dovedit a nu fi nici

ea un punct terminus, ci doar încă o etapă, devenind baza pentru căutările şi

investigaţiile din anii următori, până în 1950: în arhiva de la Fălticeni s-au

păstrat mai multe exemplare cu corecturi, adausuri, ştersături, actualizări ale

73 Însă identificarea nu era întemeiată şi abia anularea ei – târziu, după câteva decenii! – a

deblocat drumul pentru continuarea şi extinderea cercetărilor: cf. Ştefan S. Gorovei, O

dilemă genealogică, comunicare la cel de-al XV-lea Congres Naţional de Genealogie şi

Heraldică (Iaşi, 13–15 mai 2010; secţiunea Strămoşii mei, 14 mai 2010); publicată în

„Prutul. Revistă de cultură”, s.n., VII (XVI), 2017, 1 (59), p. 45-44. 74 V. scrisorile din 2 şi 17 ianuarie 1934 către D. Furtună [Ştefan S. Gorovei, Mărturii

dorohoiene. Corespondenţă Artur Gorovei – Dumitru Furtună (1926-1950), cit., p. 278-280,

nr. 10-11]. 75 Idem, Dialog epistolar Artur Gorovei – Constantin Gane, cit. (supra, nota 10), p. 230, nr. 5

(şi nota 31). 76 Cf. supra, nota 73. 77 Idem, Două scrisori de la Gheorghe Ghibănescu, cit. (supra, nota 8), p. 67-68. 78 Scrisori către Artur Gorovei, cit. (supra, nota 11), p. 196, nr. 111, răspunsul lui Kirileanu

din 31 ianuarie 1934. 79 Ştefan S. Gorovei, Sever Zotta – mărturii documentare, cit. (supra, nota 9), p. 315, nr. 2;

idem, Artur Gorovei – Sever Zotta: crâmpeie de dialog epistolar, cit. (supra, nota 9).


autorului însuşi.

Este posibil ca, ajuns în acest punct, Artur Gorovei să fi considerat că

poate trece la redactarea istoriei mult dorite. Cuvintele cu care Kirileanu

întâmpinase acea genealogie tipărită – „Spiţa genealogică a familiei Gorovei

o privesc ca un omagiu adus strămoşilor la împlinirea vârstei d-tale de 70 de

ani. Ferice de strămoşii care au avut parte de un asemenea strănepot, harnic

răscolitor al trecutului”80

– erau mai mult decât o delicată apreciere: ele au

sunat, probabil, şi ca un răscolitor îndemn abia voalat la continuarea

lucrului. De aceea, mi se pare că ar putea fi îndreptăţită bănuiala că şi

ultimul îndemn, direct şi răspicat, a venit din partea aceluiaşi vechi prieten şi

colaborator, care, răsfoind „cartea generalului Radu Rosetti cu istoria

familiei Rosetti”81

, îi scria (10 ianuarie 1939): „mă gândeam că d-ta ar

trebui să laşi o carte asemănătoare despre familia Gorovei, căci urmaşii nu

vor mai fi în stare să ştie cele ce ştii d-ta. Şi adevărata istorie a ţării este

istoria familiilor şi a satelor”82

.

Bătrânul de 75 de ani s-a pus, deci, pe lucru. A urmat, cu adevărat,

etapa cea mai rodnică din această lungă înfruntare cu materialul

documentar, dar şi cu oamenii. Nu ştiu când anume a început a scrie Istoria

familiei Gorovei, care, cum am spus deja, este datată 1944. Autorul însuşi

socotea că atunci a scris-o, cum se vede din însemnările aşternute în Jurnal

la 5 decembrie 1945, în liniştea casei sale din Fălticeni – „Sunt ceasurile 11

şi ¼ noaptea şi mă simt mulţămit. Lucrez, în complectare, la Istoria familiei

Gorovei, pe care am început-o în mart 1944, parcă presimţeam că am să

pribegesc. Nu doresc nimic, decât pace pentru ţară şi linişte pentru mine”83

(peste cinci zile, consemna lucrul „la Istoria familiei Văsescu”84

) – şi la 4

ianuarie 1946: „În astă sară am isprăvit de scris Istoria familiei Borş de

Budafalva, spre complectarea Istoriei familiei Gorovei, scrisă în 1944,

înainte de refugiu”85

. Am totuşi, indicaţii – din aceeaşi sursă! – că scrierea

80 Scrisori către Artur Gorovei, cit. 81 Generalul R. Rosetti, Familia Rosetti. I. Coborâtorii moldoveni ai lui Lascaris Rousaitos,

Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului. Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938

(Academia Română, Studii şi cercetări, XXXIII). Peste doi ani, a fost tipărit şi al doilea

volum: Familia Rosetti, II. Celelalte ramuri, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului.

Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1940 (Academia Română, Studii şi cercetări, XLVII). Al

treilea, terminat în 1948, a rămas în manuscris (cf. „Buletinul Institutului Român de

Genealogie şi Heraldică «Sever Zotta»”, V, 2003, 7-9, p. 5). 82 Scrisori către Artur Gorovei, cit., p. 210, nr. 131; sublinierea îmi aparţine. 83 Jurnal, IV, p. 490/ f. 196v; sublinierea îmi aparţine. 84 Ibidem, p. 491/ f. 197r. 85 Ibidem, p. 496/ f. 199v; sublinierea îmi aparţine.


acestei Istorii începuse mai înainte. În 1942, de pildă, a făcut o vizită unei

bătrâne doamne din familia Răftivanu, căutând informaţii genealogice

„pentru istoria familiei Gorovei, la care lucrez mai de multă vreme”86

.

„Lucrez la Istoria familiei Gorovei”, scria în Jurnal la 16 octombrie 194387

,

iar peste exact trei luni, la 16 ianuarie 1944, nota: „Scriu genealogia

familiei”88

.

Informaţiile par contradictorii; în realitate, cred că lucra mereu (deşi în

răstimpuri), revenind, tăind, rescriind, adăugând, transcriind: manuscrisul

datat 1944 ilustrează din plin această „metodă” de lucru, prin nenumăratele

fâşii („ştraifuri”) mai mari sau mai mici, tăiate din alte pagini şi lipite la

locuri socotite mai potrivite. Scria, dar cu pauze, de aceea e greu de fixat o

datare precisă: socotea încheiate pagini, capitole sau lucrări întregi asupra

cărora în scurt timp revenea, deşi notase sau scrisese despre sfârşitul lor!

Mai trebuie să ţinem seama şi de faptul că, în paralel, avea şi alte lucrări pe

„şantier”, dar şi de starea sufletească a omului care încă nu-şi găsise liniştea

în familie, tulburare alinată în 1948, dar nu înainte de a fi început să

năvălească peste ea consecinţele evenimentelor de după 194589

.

Îndârjirea cu care, la o vârstă înaintată (împlinise 80 de ani la plecarea

în refugiu, în martie 1944!) îşi continua munca în domeniul istoriei familiale

stârnea admiraţia prietenilor mai tineri decât el, cu care mai menţinea

legături epistolare – G. T. Kirileanu (1872–1960), Leca Morariu (1888–1963),

Dumitru Furtună (1890–1965). În noiembrie 194790

, de pildă, Kirileanu îi

scria lui Morariu: „Zilele acestea am, primit şi de la Moş A. Gorovei o lungă

scrisoare91

cu trista înşirare a greutăţilor cu care se luptă. Şi cu toate acestea

86 Amintiri, V, f. 108/ f. 107. Vizita este databilă datorită însemnării din Jurnal (IV, p. 155/

f. 129r): 10 septembrie 1942. 87 Jurnal, IV, p. 389/ f. 146r. 88 Jurnal, IV, p. 399/ f. 151r. În aceeaşi zi primise o scrisoare de la Dan Paul Cernovodeanu

(viitorul mare heraldist!), care-i cerea informaţii genealogice (probabil pornind de la

prezenţa numelui Cervenvodali între rudeniile Goroveilor de la Drohoi). 89 Despre acestea, mai pe larg: Ştefan S. Gorovei, Artur Gorovei. Ultimele (I), cit. (supra,

nota 23). 90 Scrisori către Leca Morariu, II, ediţie îngrijită de Eugen Dimitriu, redactor şi note de

subsol: dr. Alis Niculică, Suceava, Fundaţia Culturală „Leca Morariu” & Biblioteca

Bucovinei „I.G. Sbiera” Suceava, 2007, p. 34, nr. 26. 91 Scrisoarea datează din 21 noiembrie 1947, e lungă, dar în legătură cu subiectul nostru nu

spune decât atât: „Am scris Istoria familiei Gorovei şi a familiei Borş de Budafalva şi am

trimis manuscrisul lui Mircea, la Bucureşti, să-l copieze la maşină”. Kirileanu a adăugat,

după cum se vede, ecourile unor dorinţe exprimate anterior de Artur Gorovei. Scrisoarea în

cauză se află la Biblioteca Academiei Române, Fondul Kirileanu, cota S 2 (225)/MCXIII,

nr. 154.806. Mulţumesc d-lui dr. Mihai-Bogdan Atanasiu pentru transmiterea unei imagini.


are puterea să nu stea în nelucrare ca mine! Lucrează mereu la Istoria

familiei Gorovei, pe care doreşte să mi-o cetească dacă vom ajunge până la

primăvară, ca să ne putem vedea…”.

După cum s-a putut observa, în aceşti ani extinsese deja lucrul după

gândul exprimat în mai 1894, scriind şi despre familiile din care veneau

femeile – o istorie familială în toată puterea cuvântului. Alături de

manuscrisul cu Istoria familiei Gorovei, se mai află unul, cu expuneri despre

familiile Borş, Ciurea şi Văsescu; acest manuscris începe cu pagina 12 (nu

ştiu pentru ce erau rezervate primele 11 pagini) şi se termină cu pagina 148,

ultima din capitolul despre Văseşti, pe care se află data: Folticeni, 7 august

1948. Şi s-a întors la neamul său, domeniu în care interesul îi era

nestăvilit92

.

Urmează alte ştiri, tot mai dese (semnificativă urgentare…) şi, iarăşi,

aparent contradictorii. „Miercuri, 19 ianuar [1949]. Astă sară am isprăvit de

scris istoria vieţii tatei, din Istoria familiei Gorovei”93

. „Luni, 31 ianuar

[1949]. Lucrez la Istoria familiei Gorovei. Am isprăvit cu Ioan Gorovei,

bunicul meu, cu toţi descendenţii lui, şi am schimbat modul aranjărei

Nu este în ediţia Handoca, unde se sare de la data de 26 ianuarie 1940 (nr. 154.784) la data

de 8 martie 1948 (nr. 154.810) – G.T. Kirileanu. Corespondenţă, ediţie îngrijită, note, tabel

cronologic, bibliografie şi indici de Mircea Handoca, Bucureşti, Editura „Minerva”, 1977,

p. 482-483, nr. 24-25.

Despre manuscris şi trimiterea lui la Bucureşti găsesc două menţiuni şi în Jurnal (V,

p. 77/ 46v şi 78/ 47r): la 1 noiembrie 1947 („Am isprăvit corectarea manuscrisului «Istoria

familiei Borş de Budafalva», pe care trebuie să o trimet lui Mircea, la Bucureşti, să o tragă

la maşină, precum mi-a promis”) şi la 12 noiembrie 1947 („Astăzi am trimes lui Mircea, la

Bucureşti, manuscrisul meu «Familia Borş de Budafalva», ca să-l scrie la maşină, în două

exemplare, după cum s-a oferit”). Nu am alte informaţii despre această lucrare: urme ale

existenţei vreunei dactilograme nu s-au păstrat, iar titlul respectiv nu figurează în lista de

manuscrise vândute Academiei Române – Loretta Handrabura, Artur Gorovei. Studiu

monografic, cit (supra, nota 4), p. 284-285 (aici este menţionată o lucrare intitulată Note cu

privire la familia Gorovei, dar fără să se precizeze dacă e un manuscris sau o dactilogramă;

nu ar putea fi vorba nici despre cele cinci pagini despre Ioan Borş de Budafalva, manuscris

a cărui primă pagină este reprodusă fotografic în ANEXA XIV din p. 267). 92 „Ştii bine că mă interesează tot ce-i vorba despre familia mea”, îi scria lui D. Furtună la 1

aprilie 1948, când plănuia o vizită la Dorohoi „ca să mergem la Mănăstirea Gorovei, dar să

rămânem acolo pe noapte, să putem vorbi în linişte despre cei cari au făcut-o şi au înzestrat-o”

– Mărturii dorohoiene. Corespondenţă Artur Gorovei – Dumitru Furtună (1926-1950), cit.

(supra, nota 7), p. 289, nr. 23. A ajuns la mănăstire, dar singur, în octombrie 1948 (cf.

Jurnal, V, p. 284 / f. 119v – 286 / f. 120v. În faţa tabloului care înfăţişa obştea cu stareţul

Vitalie Lemnea, şi-a exprimat dorinţa de a face „un clişeu pentru Istoria familiei Gorovei la

care lucrez”. 93 Jurnal, V, p. 272 / f. 128v.


persoanelor, cum făcusem în 1944. Azi am început cu Petrache Gorovei din

Bacău. Vreu să isprăvesc şi Istoria aceasta înainte de a pleca la Bucureşti la

finele lui mart”94

. Despre continuarea lucrului depune mărturie şi o scrisoare

care, fiind adresată unui copil de trei ani neîmpliniţi (strănepoata sa), nu

poate fi bănuită de mistificare a realităţii: „am fost foarte ocupat scriind

Istoria familiei Gorovei […] şi, în sfârşit, cu voia lui Dumnezeu, ieri am

isprăvit de scris şi mai am încă să revăd ce am scris, dar nu voi [mai] fi aşa

de ocupat ca până acum”95

. Scrisoarea este datată 15 februarie 1949, dar în

Jurnal nu găsim nici o consemnare cu privire la această „isprăvire”, nici la

14, nici la 15 februarie 1949, consemnările corespunzând, însă, în ceea ce

priveşte intenţia plecării la Bucureşti, realizată nu la sfârşitul lui martie, ci la

începutul lui mai (a rămas în Bucureşti de la 7 mai până la 1 iunie).

S-ar zice, deci, că a încheiat Istoria la 14 februarie 1949, câteva zile

înainte de a împlini 85 de ani! Dar în cursul şederii la Bucureşti, la 13 mai

1949, a primit vizita lui Ştefan Cernovodeanu96

(recomandat de G. Bezviconi

ca „profesor universitar”), care i-a adus un supliment de informaţii

importante: „mi-a dat scris la maşină un document: copie de pe cercetările

ce a făcut el la Academia Română, a tuturor pachetelor cu documente, din

care a extras tot ce priveşte familia Gorovei. Cu acestea complectez

genealogia familiei”97

. S-a întors acasă şi s-a apucat iar de lucru, sub

presiunea altor evenimente care-i tulburau liniştea (pierderea Buneştilor,

situaţia incertă a fiilor săi). Fireşte, respectivele regeste documentare i-au

stârnit interesul, unele atingeau puncte care-i erau necunoscute, aşa încât s-a

gândit că ar putea obţine, contra plată, copii de pe ele, scriind în acest sens

la 18 septembrie lui Ştefan Cernovodeanu98

. Răspunsul acestuia, din 27

94 Jurnal, V, p. 275 / f. 130r. 95 Arhiva familiei. 96 Fratele lui Dan şi al lui Paul Cernovodeanu, cercetător harnic şi pasionat, trecut prematur la viaţa eternă – v. Dan Cernovodeanu, Ştefan Cernovodeanu (1925-1951), în „ArhGen”, IV (IX), 1997, 3-4, p. 49-52. Se menţionează (p. 50) corespondenţa cu Artur Gorovei. Nu cunosc soarta fişelor lui Ştefan Cernovodeanu, utilizate de amândoi fraţii săi în studii publicate mai târziu (v. p. 51 şi 52). 97 Jurnal, V, p. 324/ f. 154v. Bucuria de a avea această evidenţă a unor documente importante pentru cercetările sale răzbate în scrisoarea trimisă la 23 mai 1949 prietenului său fălticenean, profesorul Aurel George Stino: „am o listă minunată de documentele goroveieşti din toate pachetele Academiei Române. Dacă aş vedea cum se cuvine, aş fi copiat două manuscrise cam mari ale serdarului Ioan Gorovei” (Aurel George Stino, Grădina Liniştii. Amintiri şi scrisori, ediţie îngrijită de Grigore Ilisei, Iaşi, Editura „Junimea”, 1974, p. 155). Nu şi-ar fi putut imagina cât de multe şi minunate erau, în acelaşi depozit, documentele nesemnalate de Ştefan Cernovodeanu! 98 Jurnal, V, p. 353/ f. 168v. Nu ştiu ce a devenit originalul acestei scrisori.


septembrie 194999

a lămurit situaţia: „eu nu am citit documentele ce vă

interesează, ci m-am mărginit a cerceta doar inventarele în care se dădeau

rezumatele documentelor ce se află la Academie şi pe care rezumate vi le-am

comunicat întocmai, fie chiar din inventariile Academiei, fie din Creşterea

Colecţiilor”. În schimb, cu acest prilej Ştefan Cernovodeanu i-a transmis „o

altă ştire”, copiată din Vidomostia boierilor moldoveni de la 1829, din care

reiese că serdarul Ioan Gorovei de la Dorohoi era născut la 1782 la

Radomireşti, ca fiu al credincerului Constantin Gorovei100

.

Revizia finală („mai am încă să revăd ce am scris”), anunţată la 15

ianuarie 1949, a însemnat încă numeroase corecturi şi adaosuri, încheindu-se

efectiv după un an şi opt luni. La 16 ianuarie 1950 consemna în Jurnal: „În

astă sară am isprăvit Istoria familiei Gorovei” 101

; a doua zi, îl anunţa şi pe

preotul Furtună: „am isprăvit, asară, Istoria familiei Gorovei; schiţa

genealogică, pe care cred că o ai, este greşită, pentru unii din cei bătrâni,

după cum văd din documentele ce am descoperit. Ioan Gorovei, bunicul

meu, nu a fost născut în Dorohoi, ci în Radomireşti, jud. Bacău, în 1782;

este scris într-un document inedit de la Academie”102

– aluzie, evident, la

ştirea din Vidomostia de la 1829 comunicată de Ştefan Cernovodeanu.

Cu toată această deasă folosire a verbului a isprăvi, se vede că

lucrarea era un fel de unendliche Geschichte. La 7 februarie 1950 îi scria

prietenului de la Dorohoi: „Îmi ceri o copie de pe manuscrisul meu cu

Istoria familiei Gorovei. Mi-ar fi cu neputinţă. Ar trebui să scriu vreo 600 de

pagini pe coli întregi, ceea ce nu pot face, şi nici nu găsesc pe nimeni ca să

facă această muncă. Lucrez acum la un arbure genealogic al familiei, şi când

va fi gata am să-ţi trimet o copie. La vară, dacă voi veni la Dorohoi, am să

aduc manuscrisul şi ai să vezi ce te va interesa. Sunt bine şi lucrez

mereu”103

. Peste trei luni, la 7 mai, nota, în sfârşit, în Jurnal: „Asară [deci

sâmbătă, 6 mai] am isprăvit aranjarea arborului genealogic al familiei

99 Arhiva familiei. 100 Cf. Alexandru V. Perietzianu-Buzău, Vidomostie de boierii Moldovei aflaţi în ţară la

1829 (II), în „ArhGen”, I (VI), 1994, 3-4, p. 307 (L. 30). Foaia de calităţi (fişa personală)

din 1834 (SJAN-Iaşi, tr. 1352, op. 1355, dosar 226, f. 78), confirmă naşterea la Radomireşti

(ţinutul Neamţ) şi dă data exactă a naşterii: 18 decembrie 1783. Editorul din 1994 al

Vidomostiei atestă că Ştefan Cernovodeanu a fost cel care i-a semnalat existenţa acestui

important document, transcris în vederea includerii într-un „Corpus de documente

genealogice”. 101 Jurnal, V, p.403 (5)/ f. 198r. 102 Ştefan S. Gorovei, Mărturii dorohoiene. Corespondenţă Artur Gorovei – Dumitru

Furtună (1926-1950), cit. (supra, nota 7), p. 293, nr. 37. 103 Ibidem, p. 293, nr. 38.


Gorovei şi în astă sară am reluat lucrarea romanului care nu ştiu cum se va

chema, început în 1941”104

.

Între timp, socotind că munca în această direcţie era ca şi încheiată, s-a

întors către Goroveii din Ardeal şi Ungaria, pe care acum era din ce în ce

mai înclinat să-i vadă ca formând o ramură a unei familii unice. În legătură

cu aceştia a pus, la 8 octombrie 1950, în manuscrisul cu istoria familiei sale,

o ultimă notă. Probabil a avut (pre)sentimentul că va fi ultima, de vreme ce a

datat-o, ceea ce nu a făcut la nici una dintre precedentele adnotări…

*

Nu este foarte limpede în ce chip Goroveii din România şi cei din

Ardeal şi Ungaria au luat cunoştinţă unii despre existenţa celorlalţi. Când

Artur Gorovei a scris, în 1888, lui János Gorove, acesta i-a răspuns că ştia

deja despre familia din România de la o rudă a sa, „una din celebrităţile

familiei […], un militar”, despre care am bănuit105

că ar putea fi Antal

Gorove (1822-1881), erou al revoluţiei de la 1848, militar şi jurist renumit.

Pe de altă parte, şi János Gorove de la Dumbrăveni (Ibaşfalău), cu care a

luat legătura după Primul Război Mondial, a confirmat acest fapt, adăugând

că tatăl său (Lajos Gorove, 1816-1884) chiar cunoscuse pe unul din

Goroveii de peste Carpaţi106

.

În ceea ce-l priveşte, Artur Gorovei a consemnat, în Amintirile sale,

două variante. Într-un loc (cf. Anexa A.1), povesteşte despre vizita pe care

unchiul său, Nicu, a făcut-o lui István Gorove (1819-1881), la Budapesta, pe

când cel din urmă era ministru (deci în anii 1867-1871); este versiunea pe

care am primit-o şi eu de la tatăl meu, cu explicarea „neplăcerilor” pe care le

îndurase Nicu Gorovei: după ce ministrul i-a întors vizita, proprietarul

hotelului l-a mutat într-un apartament de lux (cheltuială pe care n-o putea

susţine prea multă vreme) şi i s-a pus un poliţai la uşă…

În alt loc (cf. Anexa B.1), se află o altă versiune, care, în fond, nu o

exclude pe cea dintâi: „În timpul unui război cu turcii, în veacul XIX, tatăl

meu era arendaşul moşiei Sârca, din judeţul Iaşi; trecând prin sat un corp de

armată unguresc, comandantul ei, un ofiţer numit Gorovei, a fost găzduit de

104 Jurnal, V, p. 435 (37)/ f. 230r. La 14 iunie 1950, nota: „Lucrez o copie de pe arborul

genealogic al familiei Gorovei, ca s-o trimet stareţului Mănăstirii Gorovei [Iosif Dimitriu la

acea dată – nota mea], care are hram la 24 iunie, ca să se pomenească toată familia, al cărei

pomelnic l-am trimes mai demult” (Jurnal, VI, p. 43). Copiile (împreună cu chitanţele

pentru trimiterea documentelor şi a unor sume de bani) se păstrează în arhiva familiei. 105 Ştefan S. Gorovei, Armeni din Moldova în Transilvania, Ungaria şi-n lumea largă. Un

studiu de caz, cit. (supra, nota 2), p. 53-54, nota 3. 106 Ibidem.


tata, care vorbea bine nemţeşte, şi acest ofiţer a dus vestea, în Ungaria, că şi-a

găsit rude în Moldova”. Întrucât Petru Gorovei a fost arendaş la Sârca prin

1854-1859107

, se poate înţelege că „războiul cu turcii” nu este altul decât

Războiul Crimeii, care a provocat ocupaţia austriacă a Principatelor Române

din 1854 până în 1857108

. Explicaţia este plauzibilă şi mi se pare evident că

Artur Gorovei o primise de la propriul său părinte; ea rămâne, totuşi,

deocamdată, necontrolabilă: ar trebui cunoscute mai îndeaproape biografiile

celor doi Gorove cărora rudele şi urmaşii lor le atribuiau „descoperirea”

Goroveilor din Moldova109

.

Din corespondenţa purtată în anii 1888-1906 cu János şi cu fiul său

László, din Budapesta, Artur Gorovei n-a putut culege informaţii

genealogice; poate dacă ar fi ajuns el însuşi acolo s-ar fi ales cu material

documentar folositor (cel puţin din vechile publicaţii genealogice ungureşti110

).

O asemenea călătorie, însă, nu a fost posibilă, din motive care ţineau de starea

sa materială şi pe care, cu tristeţe, le-a explicat el însuşi (v. fragmentul din

Amintiri, reprodus în Anexa A.2). După războiul din 1916-1918, această

ramură s-a mutat pe proprietăţile din Ungaria, cele din România (Gătaia şi

Pişcolt) rămânând în posesia unor urmaşi în linie feminină. În 1938, a

încercat să afle veşti despre ei printr-un vechi prieten şi colaborator, preotul

Vasile Sala (1862-1942), care locuia la Vaşcău în Bihor111

.

107 Artur Gorovei, Însemnări despre familie, cit. (supra, nota 29), p. 313-314. 108 Cf. Leonid Boicu, Austria şi Principatele Române în vremea Războiului Crimeii (1853-1856),

Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1972. În cursul acestor evenimente, autorităţile locale

de la Dorohoi ofereau, în 1855, casa răposatului ban Ioan Gorovei pentru instalarea

spitalului militar austriac; până la urmă, s-a aşezat acolo doar un ofiţer austriac – v. Artur

Gorovei, Istoria unei epitropii, cit. (supra, nota 52; ediţia din 1920), p. 17, nota 1. 109 Se pare că la vremea respective Antal Gorove era încă ofiţer activ. 110 Nagy Iván, Magyarország családai czimerekkel és nemzékrendi táblákkal, IV, Pesta,

1858; Temesváry János, A magyar-örmény nemes családok czimerlevelei, Gherla, Todorán

Endre „Aurora” Könyvnyomdája, 1896; Lendvai Miklós, Temes vármegye nemes családjai,

II, Budapesta, Budapesti Hirlap Nyomdája, 1899. 111 Preotul a transmis rugămintea fiului său Liviu, funcţionar la Prefectura judeţului Bihor,

care a retransmis-o unui prieten, iar acesta a răspuns prin câteva rânduri dezlânate, înşirate

chiar pe scrisoarea lui Liviu Sala (ambele scrisori se păstrează în arhiva familiei)!

Corespondentul anonim ştia că bătrânul Gorove de la Pişcolt „a murit înainte de război,

cam 1908-10 [de fapt, în 1912 – nota mea] – nepoţi de a lui: Baron Urai Ioan şi Iuliu; Iuliu

locuieşte în Beregsurány – Ungaria, iară Ioan mort în Debreţin în 1930 – copiii acestuia,

Ştefan şi Ioan elevi de liceu la şcoala premonstratensă la Gödöllő, iar Ştefan acad. agr.

Debreţen, avere din expr. rămas 500 jug. – propr. Uray Iuliu şi pe cei 2 urmaşi”. Detaliile

genealogice erau corecte, cele cronologice – aproximative: bătrânul János Gorove a murit la

27 februarie 1912; nepoţii săi de fiică (născuţi gemeni, la 27 martie 1890) au fost Iuliu


În perioada interbelică, informaţiile lui Artur Gorovei despre purtătorii

de dincolo de munţi ai acestui nume s-au îmbogăţit substanţial. În primul

rând, prin mijlocirea unchiului său, Constantin P. Gorovei, a primit cel

dintâi material bibliografic: paginile din lucrările de genealogie referitoare

la familia Gorove(i) şi la unii dintre membrii ei, cu traducerile aferente. În al

doilea rând, prin stabilirea relaţiei cu Goroveii de la Dumbrăveni (Ibaşfalău)

a putut intra în contact direct cu reprezentanţi ai acestei familii. Vizita pe

care le-a făcut-o în 1923 i-a adus un supliment consistent de informaţii

culese din sursă autorizată: nu numai că a copiat diploma imperială din 1760

şi blazonul fixat de împărăteasa Maria Theresia ambelor ramuri

înnobilate112

, dar a primit de la amfitrion un arbore genealogic scris de el

însuşi113

, document care are prioritate faţă de orice alte reconstituiri

colportate în bibliografia domeniului.

Dar, mai mult decât atâta, a găsit o atmosferă familială simpatică, într-o

casă frumoasă, cu oameni gentili. S-a împrietenit cu János (nu numai născut

în acelaşi an, 1864, dar şi cu aceeaşi pregătire profesională: jurist!) şi cu

fratele său mai mare, Lajos; în casa celui dintâi, tălmaci erau unele dintre

fete114

, dincolo gazda însăşi vorbea limba română115

. Impresiile culese în

această vizită de trei zile mi se par deosebit de interesante, dar şi

(Gyula) şi Ioan (János), mort la Debreţin la 16 mai 1928; fiii acestuia: Ştefan (István) şi

Ioan (János), cu descendenţă în S.U.A. Cf. Gudenus János József, Örmény eredetű magyar

nemesi családok genealógiája (Javított, bővített kiadás)/ (Genealogia familiilor nobile

maghiare de origine armeană, ediţie corectată şi augmentată), editată de Asociaţia

Culturală Rădăcini a Armenilor Transilvăneni (Erdélyi Örmény Gyökerek Kulturális

Egyesület), Budapesta, 2010 (prima ediţie în 2000), p. 262 şi 272–273. Despre baronul

Uray Gyula – v. mai departe, în text. 112 Ramuri coborâtoare din doi fraţi, fiii unui Hovhannes (devenit János) Gorovei. O a treia

ramură, având ca autor pe al treilea frate, Antal Gorove(i), nu a primit nobilitatea; este

posibil ca acestei ramuri să-i aparţină măcar unii dintre ceilalţi Gorove(i) din Transilvania şi

Ungaria care apar în diverse surse. Alţii pot fi urmaşi ai fraţilor lui Hovhannes, atestaţi şi ei

la Gherla la începutul secolului al XVIII-lea. 113 Acest arbore genealogic a fost înserat în Acta Gorovei. Cercetări despre familie

(Corespondenţă) şi se păstrează în arhiva familiei. Din păcate, este foarte greu de reprodus

fotografic: pe de o parte, pentru că este scris cu un creion moale, de o culoare foarte palidă,

iar pe de altă parte, pentru că peste el au fost aşezate alte file, care, la legarea manuscrisului,

l-au „rupt” în două! 114 Dintre care două s-au căsătorit cu etnici români: Maria cu Aurel Vlad (1921) şi Ema cu

Mircea Demetrescu (1930). Pentru cununia celor din urmă, lui Artur Gorovei i s-a propus

să fie naş mare! Pe o altă fiică a sa, János Gorove ar fi dorit s-o trimită la Fălticeni, pentru

a-şi perfecţiona cunoştinţele de limba română. 115 Despre aceste vizite: Artur Gorovei, Ibaşfalău, în „Lumea”, an. VI, 7-8 octombrie 1923,

p. 2-3 şi Lajos baci, în „Lumea”, an. XI, 29 aprilie 1928, p. 2.


caracteristice pentru autorul lor; le reproduc (Anexa B.1) şi pentru valoarea

lor de document uman.

Cu toate acestea, spiritul critic, unele evaluări raţionale116

(întemeiate,

însă, pe premise incomplete117

) şi elementara prudenţă – aşa de necesară în

reconstrucţiile genealogice şi mai ales într-un caz complex şi delicat precum

se prezenta cel de faţă (cu izvoare documentare şi bibliografie în două limbi

necunoscute: armeana şi maghiara!) –, l-au determinat pe Artur Gorovei să

adopte o poziţie şovăitoare, înclinat când spre acceptarea unei posibile

obârşii comune, când spre acceptarea unei coincidenţe întâmplătoare a

patronimelor.

Al Doilea Război Mondial a întrerupt şi relaţiile cu Goroveii de la

Dumbrăveni. După încheierea păcii, nimic nu a mai fost ca înainte. Probabil

a încercat să reînnoade legătura epistolară, dar fără succes: cuibul pe care-l

cunoscuse în 1923 nu mai exista. O consemnare în Jurnal, din 31 ianuarie

1950, arată că era preocupat de soarta acestor oameni118

. Într-un târziu, a

aflat că un urmaş al celor de la Gătaia şi Pişcolt, dr. Iuliu (Gyula) Uray ar

trăi la Beiuş; i-a scris119

, gândind că ar putea afla noutăţi despre Goroveii de

la Budapesta şi de la Dumbrăveni. A aflat doar despre cei dintâi120

: toţi erau

morţi. El, baronul Uray Gyula, moştenise părţile lui Gorove „din moşia

Pişcolt şi Gătaja şi acum nu mai are nimic, are domiciliu – desigur: forţat –

la Beiuş, unde nu mai are absolut nimic, nici haine, şi trăieşte dând câteva

lecţii de limba engleză. […] Îmi cere să-i trimet cărţi franţuzeşti de cetit”.

Amănunte care amintesc relatările din cartea lui Joop Scholten121

…

116 Cf. Anexa B.1: „Ei sunt armeni şi ungarizaţi […], pe când neam de neamul meu am fost

şi suntem români şi creştini ortodocşi. Că purtăm acelaşi nume de familie, asta nu este o

dovadă că suntem rude”. 117 Cf. Ştefan S. Gorovei, Armeni din Moldova în Transilvania, Ungaria şi-n lumea largă.

Un studiu de caz, cit. (supra, nota 2). 118 Jurnal, V, f. 407 (9)r/ f. 202r, 31 ianuarie 1950: „Am cetit toată corespondenţa ce am

primit de la Gorovei din Budapesta, de la cel din Ibaşfalău, de la Aurel Vlad şi de la Mircea

Demetrescu, însurat cu Tutu, fata lui Ianos Gorove din Ibaşfalău. Nu mai ştiu unde se

găsesc Vlad şi Demetrescu, cel din Ibaşfalău ştiu că era la o fabrică în Ungaria”. 119 Jurnal, V, f. 414 (16)r/ f. 209r, însemnare din 25 februarie 1950 despre „conceptul

scrisorii” (acest „concept” s-a păstrat în arhiva familiei); ibidem, f. 417 (19)r/ f. 212r,

însemnare din 3 martie 1950, despre expedierea scrisorii. 120 Ibidem, f. 423 (25)r / f. 218r, însemnare din 18 martie 1950, despre scrisoarea primită

atunci; această scrisoare nu s-a păstrat în arhiva familiei, consemnarea din Jurnal fiind

singura mărturie pe care o cunosc despre existenţa ei. I-a răspuns „cam târziu”, la 31 martie

1950 – ibidem, f. 426 (28)r/ f. 221r. 121 Joop Scholten, Tovarăşul baron. O călătorie în lumea pe cale de dispariţie a

aristocraţiei transilvănene, Bucureşti, Editura „Corint”, 2015. Gudenus János József,


Corespondenţa aceasta a continuat în vara anului 1950, dar în afara scurtelor

menţiuni din Jurnal nu cunosc nimic despre ea122

.

Probabil impresionat de soarta acestor oameni a pus în Istoria sa, ca

un fel de epilog, câteva rânduri despre ei; acesta este conţinutul notei din 8

octombrie 1950, cu care se încheie o activitate de peste şase decenii

închinată cunoaşterii familiei, strămoşilor, rudelor.

*

Mai trebuie să adaug câteva cuvinte despre alte aspecte ale acestei

activităţi a lui Artur Gorovei.

Mai întâi, interesul şi grija obsedantă pentru documente. Cazul actelor

de la Radomireşti pare a fi un exemplu trist. Alte întâmplări ajută la

înţelegerea acestor zbateri.

După moartea soţiei sale (21 februarie 1918), în situaţia tulbure şi

apăsătoare din ultimul an de război, şi-a găsit mângâierea şi liniştea

îngrijindu-se de arhiva familiei: „Am o colecţie întreagă de documente ale

familiei mele; am transcris aproape 600 bucăţi, privitoare la Gorovei, Borş,

Teodorini şi câteva Tăutu”, scria la 13 ianuarie 1919 lui Sever Zotta,

exprimând speranţa că „mai încolo voi avea putinţa să le tipăresc într-un

volum”123

. La 21 martie, îi împărtăşea lui Kirileanu bucuria încheierii

acestei munci: „Am isprăvit transcrierea unor documente migăloase de

familie. Sunt 587 de bucăţi, unele destul de interesante”124

. Ştiu, din alte

surse, că „transcrierea” a însemnat, de fapt, dactilografierea documentelor

(originale din arhiva sa, copii după originale din diverse arhive, dar şi

documente publicate în diverse colecţii, preluate integral sau în rezumate).

Acestea vor forma cele trei volume de Acta Gorovei (Fig. 7, 8), legate de el

însuşi125

, evocate mai spre început. Nu întotdeauna, însă, a indicat chipul

Örmény eredetű magyar nemesi családok genealógiája, cit. (supra, nota 111), p. 272, notează

doar că baronul Uray Gyula a murit pe la 1955, în Ardeal („Erdélyben, 1955 körül”). 122 Jurnal, VI, p. 58 (28 august 1950) şi 59 (18 septembrie 1950). 123 Ştefan S. Gorovei, Artur Gorovei – Sever Zotta: crâmpeie de dialog epistolar, cit.

(supra, nota 9). 124 Din cronica unui veac. Documente inedite (1850–1950), ediţie îngrijită, note, indice de

I. Arhip şi D. Vacariu, Iaşi, Editura „Junimea”, 1977, p. 219. 125 Avea şi pasiunea legătoriei: presa folosită în această activitate s-a păstrat până târziu,

întreagă, într-o magazie din curtea casei… Într-un carneţel folosit în 1925-1926, se află

această însemnare: „Pour relier soi-même. Le catalogue des machines et outils, Société des

Ét. A. Foucher, 62, Bd. Jourdan, Paris 14e”, ceea ce corespunde cu reclama publicată în

1926 de revista franceză „LʼIllustration” nr. 4344 din 5 iunie 1926 (POUR RELIER SOI-

MÊME. Le catalogue des machines et outils perfectionnés nécessaires vous sera envoyé

franco sur demande adressée à la société des Ét. A. FOUCHER, 62, Bd Jourdan) !


cum a ajuns în posesia respectivelor documente, amănunt important în unele

cazuri, pentru că ar fi putut constitui un indiciu genealogic; aşa, de pildă, ar

fi fost interesant de cunoscut provenienţa celor două cărţi domneşti prin

care, la 1782 şi la 1796, postelnicelul Vasile Gorovei de la ţinutul

Neamţului era scutit de unele dări126

. Faptul că aceste documente – ale căror

originale sunt legate în Acta Gorovei. Documente ale familiei Gorovei (Fig.

4) – se află împreună sugerează că ar putea proveni de la vreun urmaş al

beneficiarului, fiind vorba tocmai de ramura de la Ghigoieşti, pe care nu

reuşise s-o identifice ca atare. Dar, desigur, cele două documente au putut fi

cumpărate şi de la un anticar sau dăruite de vreun cunoscut sau prieten127

,

prin care urmele provenienţei erau şterse.

Oriunde ajungea, „prin nouri” (cum a spus la un moment dat!), prin

sate unde locuiseră cândva purtători ai acestui nume – la Brăieşti, la Icuşeşti,

la Radomireşti – căuta cu înfrigurare urme ale înaintaşilor: o inscripţie, o

însemnare pe o carte, un document, o fotografie. Vizitând (6 august 1929)

biserica de la Brăeşti, ctitoria lui Miron Gorovei, a căutat nu numai inscripţii

şi însemnări pe cărţi, dar şi documente: „Am intrat la proprietarul actual al

moşiei şi am cercetat dacă are documente vechi. Mi-a spus că le-a dat lui

Adorel Saint-George[s], care acuma este la Bucureşti. Cred că-l cunoşti – îi

scria două zile mai târziu lui G.T. Kirileanu – şi dacă ai avea timp să te abaţi

pe la el, cere să-ţi arate documentele pe care i le-a dat colonelul Toplicescu.

Aruncă-ţi ochii pe ele şi vezi dacă dai peste acest Gorovei, cumnat cu un

Gherghel, amândoi proprietari ai Brăeştilor. Dacă sânt, voi căuta să vin şi eu

la Bucureşti, să le copiez, că-l cunosc pe Saint-George[s] şi cred că nu mă

va refuza…”128

. Însemnările pe care le-a copiat de pe cărţi descoperite la

Icuşeşi (Iucşeşti) vor lumina mai târziu o măruntă controversă de istorie

literară129

.

126 Cf. Ştefan S. Gorovei, Mobilitatea populaţiei reflectată în istoria unei familii. III.

Răzeşii Gorovei de la Ghigoieşti (Neamţ), cit. (supra, nota 2), p. 284 şi documentele la p.

307-308, nr. 1 şi 2. 127 Cum este cazul altui document referitor tot la Goroveii de la Ghigoieşti, găsit în arhiva

Vârnav de la Spătăreşti (ibidem, p. 281, nota 5 şi p. 310–3111, nr. 4). 128 Din cronica unui veac. Documente inedite (1850–1950), cit., p. 242. Despre căutarea

acestor documente, v. şi Ştefan S. Gorovei, Dialog epistolar Artur Gorovei – Constantin

Gane, cit. (supra, nota 10), p. 233, nota 44. Alexandru Saint-Georges (1886-1954), vestit

colecţionar de mărturii istorice, fondatorul muzeului bucureştean care i-a purtat numele, era

văr de gradul al doilea cu Elena Văsescu, soţia lui Artur Gorovei – idem, Artur Gorovei

către Theodor Râşcanu, cit. (supra, nota 44), p. 169. 129 Idem, Istorie culturală – istorie familială. Un „cerc literar” de la cumpăna veacurilor

XVIII şi XIX, cit. (supra, nota 2).


A urmărit orice informaţie care, ori unde s-ar fi aflat, îi ajungea la

cunoştinţă, prin presă ori din conversaţii întâmplătoare. Dau numai două

exemple, care pot fi caracteristice, fiecare în felul său, pentru munca în

domeniul despre care discutăm şi pentru capcanele presărate în calea ei. În

refugiu la Blaj, în vara anului 1944, a citit în ziarul „Moldova” anunţul dat

de un anume Ilie Gorobei, refugiat şi el, care-şi căuta rudele; bănuind o

eroare tipografică, i-a scris la adresa indicată, „cerându-i să-mi deie relaţii

dacă nu cumva se numeşte Gorovei şi amănunte despre origina familiei

lui”130

. Răspunsul foarte prompt este şi el consemnat în Jurnal: „sunt

plugari din Basarabia, tatăl şi bunicul său tot din Basarabia sunt, şi tot

plugari”131

. Familia lui Ilie Gorobei îşi avea originea în satul Pârjota din

judeţul Bălţi. Numele, sub forma aceasta, este puternic reprezentat azi în

satul Carahasani, raionul Ştefan cel Mare, în sudul actualei R. Moldova132

.

Nu ştiu când, poate în anii ʼ20, a întâlnit o persoană care i-a spus că în

Maramureş ar exista încă purtători ai numelui Gorovei şi i-a dat chiar o

indicaţie precisă, vorbindu-i despre avocatul Victor Gorovei de la Sighet.

Bineînţeles, a scris fără întârziere, dar fără să primească nici un răspuns133

.

Era o informaţie falsă? Nu, erau adevăruri, dar de genul aceluia din anecdota

despre academicianul care a primit un automobil – în realitate, un învăţător

căruia i s-a furat o bicicletă… În adevăr, la Baia Mare a existat o ramură de

Gorove, cu supranumele Kheul134

, strămutată după Al Doilea Război

Mondial în Ungaria (actualmente, în Gödöllő). În adevăr, în Transilvania a

trăit şi a activat un jurist cu numele Viktor Gorove, dar în altă zonă

geografică şi mort încă din 1917135

. Ştiri false?! Mai degrabă capcane

provocate de suprapunerea unor cunoştinţe vagi, amintiri eronate, informaţii

necontrolate, similitudini de nume etc.

130 Jurnal, IV, p. 420–421/ f. 161v–162r, însemnare din 23 iunie 1944; între pagini, este lipit

anunţul decupat din ziar. 131 Ibidem, p. 423/ f. 163r. Răspunsul, pe o cartă postală, reprodus fotografic de Loretta

Handrabura, Artur Gorovei. Studiu monografic, cit. (supra, nota 4), p. 253, Anexa I (deşi

nu are mare legătură cu subiectul). 132 Cf. http://numemd.ru/nume-g 133 La începutul anilor ʼ60, când am citit această însemnare a bunicului meu, am repetat

gestul, folosind o adresă a unui elev de aceeaşi vârstă din Baia Mare, găsită, cred, într-o

revistă pentru elevi. Răspunsul a fost negativ. 134 Informaţii de la d-na dr. Ana Gorove-Mohacsi (mesajele din 14 decembrie 2015 şi 14

martie 2016, după cele comunicate de d-na Agnes Brassnyó, născută Gorove); adresa SJAN

Maramureş din Baia Mare, cu nr. SJAN MM-804-R din 7 iulie 2017). 135 Ştefan S. Gorovei, Armeni din Moldova în Transilvania, Ungaria şi-n lumea largă. Un

studiu de caz, cit. (supra, nota 2), p. 71–72.

http://numemd.ru/nume-g


A discutat cu mulţi membri ai familiei, din diferitele ramuri, cerându-le

informaţii, date şi fotografii. E de bănuit că nu a întâmpinat refuzuri, dar în

acelaşi timp nu cred că au fost rare amânările, tărăgănările, apoi uitările. Nu

o dată a constatat că persoanele în cauză nu aveau fotografii (sau fotografii

recente), iar promisiunea unei vizite la fotograf avea să fie repede uitată

(cum s-a întâmplat cu Stefania Noszlopy-Gorove şi cu mai mulţi membri ai

ramurii din Bacău).

Şase decenii de căutări îndârjite, cu succese şi eşecuri, cu îndoieli şi

întrebări, dar având la capătul lor o comoară de informaţii (unele extrase din

depozite distruse de evenimentele istorice), un material uriaş adunat fără

speranţa vreunei valorificări. Totuşi, pe manuscrisul Istoriei sale un

adolescent îşi începea ucenicia în primăvara anului 1962, fără să se

gândească în vreun fel că acel moment avea să marcheze reluarea unui lucru

început tocmai pe la 1887-1888.


Anexe

A.

1. Ştiam că în Ungaria trăia cândva un Istvan Gorovei, fost ministru şi om

bogat.

Ni povestea moşul Nicu Gorovei că l-a cunoscut. Ducându-se el la Karlsbad,

s-a oprit în Budapesta tocmai în anul când Istvan era ministru şi i-a făcut o vizită.

Politicos, ministrul i-a întors vizita la hotel, ceea ce i-a pricinuit moşului Nicu

oarecare neplăceri, pentru că ruda unui ministru, cum era considerat moşul, purtând

acelaşi nume, trebuie să fie pus la plată mai mare decât un muritor de rând.

Oare mai trăieşte omul acesta, care se considera înrudit cu noi? Nu cumva n-

are moştenitori şi te-i pomeni că scap de sărăcie? Cum să aflu eu acestea?

M-am adresat Prefectului Poliţiei din Budapesta, dar nu aveam multă

nădejde să primesc vreun răspuns.

Într-o dimineaţă, bate cineva în uşa camerei mele. Un agent poliţienesc mă

invită să vin la Dl Director.

Mi-am închipuit că s-a petrecut ceva în oraş, vreo manifestare socialistă, şi

mă vor fi implicat şi pe mine.

Guvernarea conservatoare deslănţuise o adevărată urgie contra socialiştilor.

Pe Lascar Veniamin136 îl luaseră în armată; pe Gheorghiu filosoful îl dăduseră afară

din slujba de copist ce ocupa la tribunal sau la Curtea de Apel; pe institutorul

Pastia137 îl trimiseseră tocmai la Babadag; pe Gh. Vasiliu îl încorporaseră; pe

Eduard Petrovici îl nevoiseră să vorbească, la o întrunire politică, în contra

socialiştilor. Singur George Diamandi138 rămăsese neatins de persecuţii, deşi el

manifesta sgomotos pentru teoriile socialiste, dar nefiind funcţionar nici nu ar fi

găsit stăpânii vremei punctul vulnerabil al vieţii lui.

Cam îngrijorat, am intrat în cabinetul D[omnu]lui Zdrobici, Directorul

Prefecturei Poliţiei Iaşi, care mi-a comunicat o veste bună: Poliţia din Budapesta

îmi răspunde că Istvan Gorovei, fostul ministru, a murit şi că moştenitorul său,

baronul Gorove Ianoş, trăieşte iarna în Budapesta, în Gorove utza – adică strada

Gorovei –, iar vara la moşia sa Piskolt, în Bihar megye – ţinutul Bihorului.

Am crezut că prietenii mei vor primi cu mulţămire noutatea aceasta,

posibilitatea unei schimbări în bine a situaţiei mele – în cazul când ceea ce visam s-ar fi

putut realiza – dar ei m-au ridiculizat. În special Beldiceanu a fost chiar crud, s-a

dat la o scenă de teatru, se prosterna înaintea mea, înaintea Nababului, moştenitorul

milioanelor ungureşti.

N-am ţinut seamă de nedelicateţa prietenilor; prietenia ştiam s-o apreciez, de

136 Născut în 1863; va ajunge deputat socialist; a fost primar la Bacău în 1917-1918. Este

tatăl lui Virgil Veniamin (1906-1984). 137 Mihai Pastia, 1 martie 1860-16 iunie 1928 138 1867-1917.


pe vremea copilăriei, când Eugen Teodorini se purtase aşa de vitreg. Am scris lui

Janos, care mi-a răspuns că ştie şi el că între noi este // 117 (118) un fel de înrudire.

Familia s-ar trage din Maramureş; un străbun al lui s-a coborât în Ardeal, a fost

nobilitat de un împărat şi s-a ungarizat. A urmat apoi corespondenţă câţiva ani cu

ruda mea din ţara ungurească, mi-a trimes fotografia, mi-a arătat multă simpatie –

prin scrisori – dar avea şi el copii, şi s-a spulberat iluzia.

(Amintiri, II, f. 115-117/116r-118r; scris între decembrie 1934 şi decembrie 1937)

2.

Totdeauna am fost fără bani.

Se sărbătorea, la Budapesta, jubileul de o mie de ani de la întemeierea

Statului. Aveam acolo un cunoscut bogat, pe Gorovei Janos, care se credea că-i

rudă cu mine. M-a invitat, să vin la el. În scrisoare îmi spune să mă duc direct la

moşia lui, la Piskolt, în Bihor „megye”, adică în districtul Bihor, unde să stau

câteva zile, ca să-i cercetez arhiva familiei, şi apoi să mergem la Budapesta.

Câteva sute de lei mi-ar fi ajuns; călătoria cu trenul costa aşa de ieftin, în

Ungaria,cu tariful pe zone, dar nu m-am dus. În scrisoare mi-a spus că va veni şi el

în Folticeni, să mă viziteze. Aceasta mă îngrozea.

Ştiam în ce lux trăieşte familia lui Gorovei la Budapesta. Cumnatul meu,

Rainu, ducându-se spre Karlsbad, s-a oprit, cu soră-mea139, în Budapesta şi s-a

abătut la casa lor. Lipseau, dar au fost primiţi de un lacheu, în holul în care i-au

înspăimântat obiectele de artă ce au văzut. Plecând, Rainu a lăsat o carte de vizită

pe care a scris „Artur Gorovei et sa femme”; dacă ar fi scris numele lui, Gorovei

din Budapesta nu ar fi ştiut cine sunt aceşti vizitatori.

Janos voia să vie la mine. Cum puteam să-l primesc, în casa întunecoasă în

care stam140, cu mobila proastă, cu serviciul prost, în care trăiam eu?

Nu m-am dus; i-am scris, am inventat o cauză care mă împiedica, şi-i ceream

scuze.

M-am mângâiat să mă plimb în Bucovina; mă costa mai puţin.

(Amintiri, III, f. 222-223/230r-231r; scris între decembrie 1937 şi iulie 1940)

B.

1.

Un cunoscut din Folticeni găzduise pe o profesoară de liceu, mutată apoi la

139 Constanţa Gorovei (1866–1931), căsătorită întâi cu Leon Vlahu, apoi cu avocatul

Nicolae Rainu (m. 1933) din Focşani. 140 La 26 octombrie 1896 s-a mutat în casele Vidrighin (există şi azi în Fălticeni), iar la 21

octombrie 1899 s-a mutat în casa mică a familiei Morţun (acum dispărută), din curtea casei

celei mari, de pe strada Maior Ioan, care există şi azi (cf. Jurnal, II, p. 240/ f. 129r şi p. 290/

f. 154r). Ambele locuinţe erau destul de modeste (corespunzătoare, de altminteri, veniturilor

familiei), aşa încât jena mărturisită de Artur Gorovei este întru totul explicabilă.


Ibaşfalău, în Ardeal. De acolo îi scrie că i s-a dat locuinţă în casa unui baron141

Ianoş Gorovei, care i-a spus că are rude în Moldova, dar nu le cunoaşte. Peste câtva

timp, un medic din Bucureşti, pe care nu ştiu dacă l-am cunoscut, îmi scrie acelaşi

lucru, spunându-mi că în cutare zi pleacă la Ibaşfalău şi-mi dă întâlnire în gara

Ploieşti, ca să mergem împreună.

Era iarnă şi n-am putut să mă duc unde aş fi dorit, ca să văd pe o rudă aşa de

îndepărtată, care presupuneam că trebuie să fie în familie cu Gorovei din

Budapesta, cu care fusesem în corespondenţă, sau cu acei cari locuiau în satul

Gattaia, din Banat, sau cu acei din Piscolt în nordul Ardealului142.

În august 1923 am fost în Ardeal. Prietenul Olimpiu Boiu, administratorul

moşiei Domeniului regal Mălinii143, mi-a propus să-l însoţesc până la Sibiu; trebuia

să treacă şi prin Mediaş şi voia să se oprească la Ibaşfalău, sau la Dumbrăveni, cum

s-a numit mai târziu localitatea. […]

Zburăm mereu şi ne oprim la Ibaşfalău.

Ne coborâm în dreptul unei din strada Gorovei, poartă din zidul unei clădiri

pe sub care intri în ogradă şi ne oprim în dreptul unei scări de urcat la etajul de sus.

Prietenul meu Boiu strigă pe cineva, dar nu apare nimeni din bucătărie;

dintr-o cameră se iveşte un om pe care mi se pare că-l cunosc: este stăpânul casei,

Ianos Gorovei.

Ne uităm unul la altul şi nu ştim ce să ni spunem.

N-am putut pleca mai departe până ce nu li-am făgăduit, celor doi drăcuşori

de fete, că voi veni înapoi peste câteva zile. […]

În Ibaşfalău mi-a fost dat să văd cum se dizolvă o clasă de oameni care nu

mai pot să reziste condiţiilor vieţii actuale.

Vorbesc de Ianoş Gorovei, care pretinde că ar fi rudă cu mine.

Îmi pare rău să nu cred aceasta.

Familia Gorovei – mi-a spus el – nu este ungurească de la origine. Ei sunt

armeni şi ungarizaţi în anul 1760 de cătră împăratul de pe vremuri, care a căutat să

răsplătească ajutoarele băneşti pe care un strămoş al lui Ianoş, numit Christof, le-a adus

împărăţiei, pe când neam de neamul meu am fost şi suntem români şi creştini

ortodocşi. Că purtăm acelaşi nume de familie, asta nu este o dovadă că suntem rude.

De unde vine credinţa lui despre înrudirea noastră?

141 Nici un Gorove(i) din Ardeal şi Ungaria nu a avut acest titlu. 142 Goroveii din Budapesta, Gătaia şi Pişcolt erau aceiaşi: urmaşii colaterali ai fostului

ministru Gorove István (v. Anexele A.1 şi A.2) 143 Fiu al lui Zaharia Boiu (1834–1903), preot şi publicist ardelean, traducătorul

Memorandumului din 1892 în limba germană, Olimpiu Boiu – diplomat al Academiei

Forestiere din Viena – a fost administrator al Domeniului Regal Mălini, a cărui monografie

a scris-o împreună cu Alexandru Precup (Monografia Domeniului Mălini din judeţul

Suceava, Bucureşti, Tipografia Guteberg, Josph Göbl, 1906 – Biblioteca Populară a

Administraţiei Domeniului Coroanei. Cărticica XXXIV). După 1970, urmaşii săi – cu care

tatăl meu a rămas în relaţii amicale – au emigrat în Germania.


În timpul unui război cu turcii, în veacul XIX, tatăl meu era arendaşul moşiei

Sârca, din judeţul Iaşi; trecând prin sat un corp de armată unguresc, comandantul

ei, un ofiţer numit Gorovei, a fost găzduit de tata, care vorbea bine nemţeşte, şi

acest ofiţer a dus vestea, în Ungaria, că şi-a găsit rude în Moldova, ceea ce m-a

îndrituit şi pe mine să am corespondenţă cu un alt Ianoş Gorovei, din Budapesta,

rudă cu acel din Ibaşfalău.

Am stat trei zile în gazdă la acesta, i-am cetit documentele de familie, scrise

în limba latină şi i-am privit herbul familiei dintr-o ramă fixată pe părete.

Ungurul acesta, astăzi cetăţean român, era baron, pe vremea lui, şi locuieşte

o casă care acum două sute de ani aparţinea strămoşilor lui. În casa aceasta sunt

încă resturi cari dovedesc bogăţia de odinioară; multe lucruri de preţ au luat drumul

pribegiei, de la locurile pe care le au împodobit zecimi de ani, dar nici o nevoie nu

a putut înstrăina sabia cu teaca de argint, de pe vremea Mariei Teresia, şi podoabele

vechiului costum naţional al nobilimii maghiare, pe care cu atâta trufie trebuie să le

fi purtat unul din bunicii amfitrionului meu.

Argintul şi pietrele preţioase de pe sabia de care nu se poate despărţi acest

urmaş al unei tradiţii ar complecta multe goluri. Dar e prea mândru de origina lui şi

de trecutul pe care şi-l aminteşte cu atâta duioşie,ca să poată concepe o astfel de

infamie.

Omul acesta, cu veniturile lui, nu poate faţă nevoilor. Nu s-a îmbogăţit, ca

alţii de la război încoace, şi dacă mai înainte putea să fie socotit bine situat, astăzi e

sărac. Cu toate acestea, se resignează cu bravură şi din atitudinea lui nu-i poţi ghici

jena financiară.

Nu se plânge de nimic şi nu l-am auzit vorbind rău de noii stăpânitori,

precum am auzit pe mulţi dintre românii ardeleni, cari – poate – nu ar prea avea

motive să se plângă de schimbarea roţii lumii.

Viaţa ce o duce acest învins, înconjurat de soţie şi două fete, din cei şase

copii cari-i mângâie bătrâneţa, e demnă şi omul e de admirat. În figura lui citeşti

regrete şi suferinţi, dar delicateţa vorbelor şi a gesturilor lui cadrează cu o educaţie

a sufletului ce caracterizează o anumită rasă de oameni.

Trei zile şi trei nopţi, cât am stat în intimitatea lor, eu am fost mai afectat

decât dânşii, am suferit de durerea pe care ei mi-o ascundeau şi pe care am simţit-o

din simpatia pe care ţi-o inspiră cei învinşi.

Pentru a satisface trebuinţile vieţii, cele două fete de acasă ale bătrânului,

Tutu şi Katiţa, lucrau, pentru un magazin din Braşov, batiste brodate pentru dame.

Mama lor, săsoaică, făcea cu igliţa festonul dimprejur şi fetele brodau. Am admirat

această muncă, necunoscută în familiile noastre din România.

Am văzut pe fratele lui Ianoş, pe Lajos, mai bătrân144, Locuia o casă

încăpătoare. M-a primit într-un salon elegant; covoare scumpe şi mobile fine. Un

144 Cei doi fraţi erau născuţi din mame diferite şi între ei era o diferenţă de 19 ani. Gorove

Lájos (1845-1926) a fost procuror general la Oradea şi a avut doi băieţi şi o fată (v. notele

care urmează).


fiu145 şi o fiică146 a lui Lajos asistau la convorbirile noastre. N-au vorbit nici un cuvânt;

nu voiau, sau nu cunoşteau limba românească, pe care Lajos o vorbea curent.

Am observat că Lajos purta butonii de la mâneci şi de la piept şi un lanţ de

ceasornic, din os sculptat. El mi-a explicat că toate acestea sunt lucrate de el însuşi.

– Omul trebuie să lucreze, domnule, mi-a răspuns el, când a văzut mirarea mea.

Important era lanţul de la ceasornic. Verigi vârâte una în alta, sculptate dintr-un

singur os lung, fără să fie lipite. În adevăr, o lucrare de artă şi de multă răbdare.

M-a dus apoi să-mi arate grădina lui, care sta verde şi iarna, ca vara.

Brazi, buchşi147, cum şi alţi arbuşti verzi într-una, iar în loc de iarbă, printre

aleile cu prundiş alb, bărbănoc148 întins şi prins de pământ cu nişte agrafe de sârmă.

Era frumos.

– Eu fac toate acestea, îmi spuse Lajos baci, uitându-se cu drag la mine.

A patra zi am plecat din Ibaşfalău, cu părere de rău, făgăduindu-li să mai vin

pe acolo149.

(Amintiri, IV, f. 234r/ 246r; f. 239r/ f. 251r; f. 253r-256r/ f. 265r-268r; scrie

între august 1940 şi noiembrie 1942)

2.

(În 1927 merge cu fiul Sorin din nou în Ardeal şi ajunge la Ibaşfalău)

Şi aici, pe lângă veşti bune, am aflat şi unele triste: Lajos baci, bătrânul de

80 de ani care nu putea concepe un om nedeprins a munci, s-a stâns, tot aşa de

senin pe cât de senină i-a fost şi viaţa, şi a rămas, pe urma lui, grădiniţa pe care a

visat-o şi a realizat-o prin munca lui proprie: o grădină verde şi în timpul iernii.

(Amintiri, IV, f. 347r-348r /f. 363r-364r)

C.

Vesel că nu voi orbi, după cum mă încredinţase doctorul Cerchez, am plecat,

cu Sorin, în Fordul lui, să mergem la Dorohoi [1926] şi să vizităm Mănăstirea

Gorovei.

145 Gorove Lajos junior (1887-1941) a fost doctor în drept şi avocat la Debreţin. Unul dintre

fiii săi a emigrat în S.U.A. şi a devenit primul specialist în dreptul spaţial: Stephen Gorove

(1917-2001), cu urmaşi în S.U.A. Al doilea fiu, Gorove László (1927-2000), doctor în

medicină, a rămas în Budapesta, unde locuiesc şi astăzi descendenţii săi. Celălalt fiu al lui

Lajos senior, absent de la întâlnirea descrisă, se numea László şi a avut un fiu, Gorove

Arpad (1924-2004), emigrat şi el în S.U.A., unde locuiesc şi astăzi descendenţii săi. 146 Katalin (1882-1951), ultima purtătoare a numelui la Dumbrăveni (comunicat de d-l dr. Liviu

Cîmpeanu, 24.XI. 2014). 147 Buxus sempervirens. 148 Vinca. 149 În Jurnal (III, p. 254 / f. 135r), reflectarea acestei excursii este mult mai seacă: „În

august [1923] am făcut – în fine – drumul în Ardeal la Ibaşfalău, la Ianoş Gorovei […].

Gorovei e armean şi ungur. Are fete drăguţe; e om sărac. Nu cred să fie vreo înrudire între

noi. Am copiat documentul familiei lor de la Maria Teresia”.


De la Vârful Câmpului, din deal, când am dat cu ochii de pădurea de pe

drumul Dorohoiului, pe unde şi noi trebuia să trecem, mi-au răsărit în minte

„păunaşii codrilor” cari au vârât groaza în drumeţii noştri, iar când am intrat în

pădure, mă aşteptam să-mi spuie „buna ziua” vreun Niculiţă, care să-mi eie cu

împrumut automobilul. Şi mă gândeam atunci la nedreptatea ce o facem bulgarilor,

pe cari-i învinuim că nu pun stavilă incursiilor neplăcute ale comitagiilor lor, pe

când noi nu suntem în stare să stârpim bandele de hoţi, cari cutrieră ţara nesupăraţi

de nimeni.

Şi când făceam reflecţiile acestea, iată în faţa noastră un jandarm.

– E Niculiţă, mi-am zis eu, şi am desfăcut piedeca de la pistol, hotărât să nu-mi

vând pielea aşa de eftin.

Jandarmul s-a uitat la noi şi am bănuit că nu-i Niculiţă, lucru de care m-am

încredinţat când am trecut înapoi, prin acelaş loc, unde acuma erau trei jandarmi,

cari ni-au lăsat în pace.

Şi am ajuns cu bine la Mănăstirea Gorovei.

De multă vreme nu fusesem prin locurile acestea, pe unde s-ar cuveni să vin

mai adeseori, ca să stau la sfat, în aşa de bun răgaz, cu străbunii mei.

În capiştea schitului bătrân mi-am dat, încă o dată, sama de nimicnicia

noastră. O tidvă goală şi o mână de ciolane, atâta a rămas din bunicul meu, care, ca

orice om, trebuie să fi fost şi el înfrigurat de toată deşărtăciunea vieţii ţi să se fi

svârcolit; în lădiţa aceasta, de lemn văpsit, pe care sunt scrise numai trei cuvinte, cu

slove chirilice: „Ioan şi Ana” – bunicul şi bunica – încap rămăşiţele a două fiinţi,

cari poate că vor fi avut năzuinţa să cuprindă o lume întreagă.

Şi în jur, pe prichiciul păretelui din subterană, stau mulţime de tidve goale, al

[sic] căror ochi mi se pare că mă privesc cu dispreţ şi ale căror guri ai zice că râd

de mine, ori mă defaimă.

Părintele stareţ150 e primitor şi se interesează de multe lucruri, care pe alţii îi

lasă nepăsători. Mă întreabă dacă nu ştiu eu cine să fi întemeiat schitul acesta, şi

dacă e adevărat ceea ce afirmă arhiereul Narcis Creţulescu în „Istoria Sfintei

Mănăstiri Gorovei”, tipărită la Dorohoi, în 1898.

Dacă mi-ar fi pus întrebarea aceasta cu o săptămână mai înainte, nu aş fi fost

în stare să-i dau un răspuns întemeiat pe documente.

De la bătrânii mei ştiam şi eu că mănăstirea a fost întemeiată de un Ioan

Gorovei, un strămoş al meu, dar când anume, nimeni nu putea să precizeze.

150 La acea vreme, stareţ al Mănăstirii Gorovei era arhimandritul Ioanichie Irimiciuc (Preot

Vasile Irimia, Mănăstirea Gorovei. Contribuţii monografice, Pătrăuţi, Editura „Heruvim”,

2015, p. 109-111: din păcate, perioada 1917-1927 este total absentă), cu care Artur Gorovei

a purtat şi corespondenţă, păstrată în arhiva familiei. Recenta monografie a Mănăstirii

Gorovei nu menţionează legăturile lui Artur Gorovei cu acest aşezământ, nici vizitele, nici

scrisorile trimise, de-a lungul timpului, diverşilor stareţi, şi care ar trebui să se păstreze în

arhiva mănăstirii. Îmi propun să folosesc toate informaţiile de care dispun, în legătură cu

acest subiect, într-un articol viitor.


Aveam intuiţia că povestea lui Narcis Creţulescu, despre origina schitului,

este o închipuire. El nu voia să recunoască nici numele de „Gorovei” dat acestui

schit şi localităţii unde e zidit; pentru el, moşia „Gorovei” este o transformare a

cuvântului „Gura Văii” şi poiana schitului el afirmă că s-a numit, la înfiinţarea

schitului, poiana „Gura Văii”.

Narcis Creţulescu trebuie să fi ştiut ceva mai precis, deoarece spune exact că

schitul a fost înfiinţat în 1740, dar nu citează izvoarele de care se serveşte în

alcătuirea acestei istorii, un rezultat al fantaziei acestui bătrân aşa de simpatic.

Aveam, zic, intuiţia că arhiereul spune poveşti, în loc de adevăruri istorice, dar

pentru că şi ceea ce ştiam eu se întemeia numai pe o tradiţie orală, nu aş fi fost în stare

să dovedesc altceva. Cu o săptămână în urmă, însă, prietenul meu G.T. Kirileanu a

descoperit, la un anticar din Bucureşti, un dosar întreg, plin cu dovezi care spulberă

părerile arhiereului.

La 12 iulie anul 7239 de la Facerea Lumii, sau 1731 de la Naşterea lui

Hristos, domnul Moldovei Grigore Ghica poronceşte boerilor Sandu Albotă, biv

vel clucer şi Ioniţă Izmană, vel căpitan, ca să hotărască moşia Sauceniţa, de la

judeţul Dorohoi, a dumisale Gheorghe Gorovei, ce a fost portar, despre moşia

Prilipca a lui Stroici, iar într-o altă hotarnică, din 1785, se arată că a patra parte din

tot satul Sauceniţii este a lui Constantin Gorovei postelnic. Narcis Creţulescu nu a

nimerit-o cu invenţia lui cu „Gura Văii”.

La 1792, Iordache Canta, biv vel vornic, şi logofătul Ursuianu fac din nou o

hotarnică a moşiei Sauceniţa, care pe vremea aceea făcea parte din ţinutul

Hârlăului, şi arată că partea goroveiască din Sauceniţa era a clucerului Anastasie

Scorţăscu, „şi Scorţăscu au avut-o cumpărată de la Constantin Gorovei, cum arată

zapisul şatrarului Kazimir din 1785 iunie 10”, şi vorbind despre nişte poeni,

hotarnicii spun: „Hotarul Dobrănăuţului pe din gios s-au stăpânit pănʼîntr-un părău

ce se zice Maghira, adică din codru de unde se începe pârâul acesta pânʼunde cade

în apa Siretiului, şi locul din Maghira în gios cu poiana Pustiea şi cu o poiană

numită din vechi Buhuşoaia, unde este schit făcut de 53 ani de unul din răzeşii

Sauceniţii, Ioan Gorovei căpitan şi cu alte poeni ce s-au mai deschis la urmă” – ca

şi, mai la vale, hotarnica zice:

„Pentru schitul care este făcut pe vechiul hotarul Sauceniţilor de Ion

Gorovei, căpitan, de 53 ani, într-o poiană ce din vechi Buhuşoaia s-au numit şi se

numeşte şi astăzi”.

Buhuşoaia se numea, şi nu „Gura Văii”, poiana în care căpitanul Ioan

Gorovei a zidit, la 1739 sau 1740, schitul care-i poartă şi azi numele, şi povestea lui

Narcis Creţulescu rămâne o închipuire.

Câte neadevăruri vor fi circulând despre origina diferitelor monumente şi

câte fantazii vor fi considerate şi astăzi ca adevăruri, ţinând samă de cele scrise de

alţi Narcişi, prin diferite cronici şi documente,unele – poate – anume ticluite pentru

ajungerea unor scopuri determinate.

Mai târziu,la 1851, „călugăraşii” din schitul Gorovei dau o mărturie că


schitul lor a fost făcut de Ioan Gorovei.

Mănăstirea aceasta are multe şi preţioase odoare. Stareţul a fost om

inteligent; el nu a dat ascultare ordinului care-i poruncea să trimeată odoarele

mănăstirei lui la Kiev sau la Moscova,unde s-au înmormântat atâta amar de bogăţie

a ţărei noastre; el le-a ascuns în pământ, precum se făcea în vremurile vechi, şi

după ce a trecut prăpădul, le-a scos la iveală şi are cu ce să se mândrească

mănăstirea lui.

O pagină întunecată din istoria mănăstirilor noastre a fost lămurită graţie

întâmplării că un cercetător a răsfoit, într-o zi, rafurile colbăite ale unui anticar.

(Amintiri, IV, f. 315r/ f. 333r-f. 319r/ f. 337r)

Fig. 2. …unchiul său, Constantin

P. Gorovei (1861-1937) Fig. 1. Artur Gorovei

(1864-1951) şi …


Fig. 3. Istoria familiei Gorovei, pagina de titlu cu

data

Fig. 4. Acta Gorovei (documente originale şi copii)


Fig. 5. Acta Gorovei. Cercetări despre familie (Corespondenţă), prima pagină

Fig. 6. Acta Gorovei. Cercetări despre familie (Corespondenţă), a doua pagină


Fig. 7. Acta Gorovei (documente dactilografiate, volumul II)

Fig. 8. Acta Gorovei (documente dactilografiate, volumul III)

STEMA ROMÂNIEI MICI PE OBIECTE ARMORIATE DE LA

MUZEUL DE ISTORIE DIN BACĂU*

Anton Coşa

Les armoiries de la Petite Roumanie sur les objets armoriés

du Musée d’Histoire de Bacău

– Résumé –

Le Musée d’Histoire de Bacău a été créée en 1957. Depuis de 62 ans, la

politique d’acquisition du musée aboutit à la constitution d’un important fonds du

patrimoine culturel. Dans le patrimoine du Musée d’Histoire de Bacău sont

quelques objets armoriés avec les armoiries de la Petite Roumanie. Dans cet

article, nous avons analysé tous ces armoiries.

Mots-clés: blason, héraldique, objets armoriés, musée d’histoire, Roumanie

Cuvinte-cheie: stemă, heraldică, obiecte armoriate, muzeu de istorie, România

Acest material, prezentat în prealabil, pe 11 iunie 2019, la ședința de

închidere a anului academic 2018-2019 a Comisiei Naţionale de Heraldică,

Genealogie şi Sigilografie a Academiei Române – Filiala Iaşi, continuă

valorificarea obiectelor armoriate păstrate în patrimoniul Muzeului de

Istorie din Bacău.

Demersul nostru continuă alte materiale de specialitate (având ca

subiect obiecte armoriate din patrimoniul Muzeului de Istorie din Bacău),

publicate între timp, prezentate și ele în prealabil, sub forma unor

comunicări științifice, în anii anteriori, în şedinţele Comisiei Naţionale de

Heraldică, Genealogie şi Sigilografie a Academiei Române – Filiala Iaşi.

Astfel, în şedinţa din 11 iunie 20131 au fost în atenţie paharele armoriate cu

stema familiei Moruzi, în şedinţa din 13 octombrie 20152 – obiectele

* Comunicare prezentată la şedinţa din 11 iunie 2019 a Comisiei Naţionale de Heraldică,

Genealogie şi Sigilografie a Academiei Române (filiala Iaşi). 1 Anton Coşa, Heraldică şi muzeistică. Paharele armoriate de la Bacău, comunicare

publicată sub titlul Stemele familiei Moruzi şi paharele armoriate de la Bacău, în

„Carpica”, XLII, Bacău, 2013, p. 399-434. 2 Idem, Stema familiei Rosetti pe obiecte ale Muzeului de Istorie din Bacău, comunicare publicată

sub titlul Stemele familiei Rosetti şi obiectele armoriate de la Muzeul de Istorie din Bacău, în

volumul: Vilică Munteanu la 65 de ani, ediţie îngrijită de Mihaela Chelaru şi Ioan Lăcătuşu, Sfântu

Gheorghe, Editura Eurocarpatica & Oneşti, Editura Magic Print, 2016, p. 651-682.

Stema României Mici pe obicte armoriate de la Muzeul de Istorie din Bacău 327

armoriate cu stema familiei Rosetti, în şedinţa din 11 octombrie 20163 – sigiliile

din colecţia Muzeului de Istorie din Bacău, în şedinţa din 13 iunie 20174 –

obiectele armoriate cu stema Principatelor Unite, iar în în şedinţa din 11

septembrie 20185 – obiectele armoriate cu stema României Mari.

În preambulul prezentării obiectelor armoriate pe care le-am ales din

patrimoniul Muzeului de Istorie din Bacău, se impun câteva date privitoare

la contextul istoric al adoptării stemei României Mici.

Denumirea de România, „desemnând noul stat format în 1859”6, este

oficializată în anul 1866 în momentul aducerii în țară a prințului Carol de

Hohenzollern-Sigmaringen (ca „principe ereditar al României”7) și

instaurării monarhiei constituționale.

După urcarea pe tron a domnitorului Carol I, vor fi adoptate, pe rând,

pe lângă Constituția din 1866 (care preciza în primul său articol că

„Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil sub

denumirea de România”8), o serie de alte legi, printre care s-a aflat și „o lege

referitoare la stabilirea stemei României”9.

Astfel, în conformitate cu articolul 38 din Constituție, regele Carol I

va înainta spre deliberare deputaților (prin mesajul din 28 noiembrie 1866)

un „proiect de lege pentru fixarea și stabilirea armelor României”10

(propus

de guvernul prezidat de Ion Ghica), care va fi supus dezbaterii în ședința din

10 decembrie 1866 a Adunării Elective a României.

Discuțiile asupra acestui proiect se vor prelungi până în primăvara

anului următor, adoptarea lui („cu unele amendamente”11

) având loc în

ședințele din 30 martie 186712

a Camerei Deputaților, respectiv din 12

3 Idem, Sigiliile din colecţia Muzeului de Istorie din Bacău. Textul amplificat al

comunicării a fost publicat într-un volum distinct, sub titlul Sigiliile din colecţia Muzeului

de Istorie Bacău, Oneşti, Editura Magic Print, 2016. 4 Idem, Stema Principatelor Unite pe obiecte armoriate de la Muzeul de Istorie din Bacău,

publicată în „Carpica”, XLVI, Bacău, 2017, p. 254-285. 5 Idem, Stema României Mari pe obiecte armoriate de la Muzeul de Istorie din Bacău,

publicată în „Carpica”, XLVII, Bacău, 2018, p. 326-361. 6 Dan Cernovodeanu, Evoluţia armeriilor Ţărilor Române de la apariţia lor şi până în

zilele noastre (sec. XIII-XX), Brăila, Editura Istros, 2005, p. 402. 7 Istoria Românilor, vol. VII, tom I, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 558. 8 Ibidem, p. 561. 9 Ibidem, p. 567. 10 Ștefan D. Grecianu, Eraldica română. Actele privitoare la stabilirea armeriilor oficiale,

cu planșe și vocabular, București, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1900, p. 1. 11 Dan Cernovodeanu, op.cit., p. 403. 12 Ștefan D. Grecianu, op.cit., p. 39.

Anton Coşa 328

aprilie 186713

a Senatului. Dacă în urma discuțiilor (destul de intense) pe

marginea proiectelor de stemă14

, înaintate spre dezbatere în Camera

Deputaților (unde raportor a fost Mihail Kogălniceanu), varianta finală a

fost votată de aleși, în cunoștință de cauză, în Senat (unde raportor era

Ștefan D. Grecianu) discuțiile vor fi afectate de faptul că, între timp, chiar la

începutul lunii aprilie, autoritățile statale comandaseră la Londra15

fabricarea unor emisiuni monetare de aramă, pe care fusese gravată tocmai

stema recent adoptată de deputați, astfel încât, senatorii, puși în fața unui

fapt împlinit, au fost nevoiți să voteze și ei acest însemn heraldic.

Noul însemn heraldic al României (care va fi folosit imediat după

promulgarea legii privind instituirea stemei țării – în aprilie 186716

) arăta

astfel: scut scartelat; în cartierele 1 (în câmp de azur) și 4 (în câmp de aur)

se află o acvilă cruciată și conturnată spre stânga, cu zborul în jos, în culori

naturale, însoțită în cantonul superior senestru de un soare cu raze de aur; în

cartierele 2 (în câmp de azur) și 3 (în câmp roșu) un cap de bour văzut din

față, în culori naturale, cu o stea cu cinci raze de argint între coarne, însoțit

în cantonul superior dextru de o semilună întoarsă din același metal.

Ecusonul central, broșând peste cele patru cartiere, conține stema familiei

Hohenzollern, sfertuit, argint și negru. Scutul, timbrat de o coroană regală,

este susținut la dextra de o femeie dacă ținând în mâna dreaptă un arpi

(pumnal dacic) în pal, iar la senestra de un leopard leonat. Tenanții stau pe

arabescuri de aur, de care este agățată o eșarfă de azur cu deviza înscrisă în

litere de aur: NIHIL SINE DEO. Totul este adăpostit sub un mantou de

purpură căptușit cu hermină, tivit cu franjuri de aur și timbrat de o coroană

regală17

.

13 Ibidem, p. 43-67. 14 Planșe color ale acestor proiecte au fost publicate în Ștefan D. Grecianu, op.cit.. De

exemplu: anexa la p. 39 (fig. 3), anexa la p. 47 (fig. 5), anexa la p. 48 (fig. 7 și fig. 8).

Fig. 1abcd. 15 Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1977, p. 159. 16 Cf. Înaltul Decret Domnesc nr. 696 din 23 aprilie 1867 pentru sancționarea Legii pentru

fixarea și stabilirea armelor României, publicat în „Monitorul Oficial al României”, nr. 100

din 5/17 mai 1867. A se vedea și Constantin Moisil, Stema României. Originea și evoluția

ei istorică și heraldică, în, „Boabe de grâu”. Revistă de cultură, anul II, nr. 2, București,

1931, p. 82. 17 Ștefan D. Grecianu, op.cit., p. 11-16 respectiv p. 44-45; Constantin Moisil, Stema

României. Originea și evoluția ei istorică și heraldică, în, „Boabe de grâu”. Revistă de

cultură, anul II, nr. 2, București, 1931, p. 82-83 respectiv fig. 47; Dan Cernovodeanu,

op.cit., 1977, p. 159-160 respectiv p. 347, planșa LXX, fig. 3; idem, op.cit., 2005, p. 404.


În această formă, stema României va fi folosită (în țară și străinătate)

în intervalul 1867-1872. O găsim, printre altele, pe monede, sigilii, ștampile,

drapele, antete pe diferite acte etc.

Remarcăm totuși faptul că au fost semnalate în perioada amintită

anterior și folosirea câtorva steme care diferă întrucâtva de varianta oficială

instituită în 1867. Astfel, amintim aici, de exemplu, o variantă „aflată chiar

pe sigiliul de stat al domnitorului Carol I, aplicat în tuș roșu pe un act din

1869”18

, unde tenanții sunt inversați (femeia dacă apare la stânga, iar

leopardul leonat la dreapta). Tot la fel fuseseră figurați tenanții în proiectul

heraldic de rezervă19

al stemei Principatelor Unite (executat de pictorul

Carol Pop de Szathmáry în 1859)20

, precum și „în primul proiect al stemei

României propus în Camera Deputaților de guvernul Ion Ghica în

decembrie 1866”21

.

Menționăm apoi o variantă aflată pe antetul unei invitații din 31

decembrie 1869 („la Balul de Anul Nou oferit de Curtea domnească din

București”22

), unde „stema României e înfățișată cu armele Moldovei în

cartierele 1 și 4, cele ale Țării Românești aflându-se în cartierele 2 și 3; de

asemenea și stema dinastică este inversată, prezentând ecusonul scartelat,

negru și argint în loc de cel corect, argint și negru”23

. Tenații în schimb sunt

„corect plasați (femeia dacă la dextra și leopardul leonat la senestra)”24

.

Folosirea și în stema din 1867, ca tenanţi ai scutului, a unui personaj

feminin, plasat în stânga şi a unui leopard leonat în dreapta, făcea trimitere

(la fel ca în proiectul de stemă a Principatelor Unite din 1859) la

„patrimoniul spiritual daco-roman, evocând colaborarea băştinaşilor cu

coloniştii, conform reprezentării încrustate pe moneda «Provincia Dacia»

din veacul al III-lea”25

.

Varianta colorată a stemei este disponibilă și pe internet la adresa

https://ro.wikipedia.org/wiki/Heraldica_Rom%C3%A2niei#/media/File:Coat_of_arms_of_

Principality_of_Romania_(1867-1872).svg. Fig. 2ab. 18 Dan Cernovodeanu, op.cit., 1977, p. 160 respectiv p. 347, planșa LXX, fig. 2. Fig. 5. 19 Idem, op.cit., 1977, p. 341, pl. LXVII, fig. 2. Varianta colorată este de pe coperta 4 a

cărţii lui Dan Cernovodeanu, op.cit., 2005. Fig. 3ab. 20 Anton Coșa, loc. cit., 2017, p. 260-261 respectiv p. 280. 21 Dan Cernovodeanu, op.cit., 1977, p. 160. Ștefan D. Grecianu, op.cit., anexa la p. 4, fig. 1. Fig. 6. 22 Dan Cernovodeanu, op.cit., 1977, p. 160. 23 Ibidem, p. 160-161 respectiv p. 347, planșa LXX, fig. 5. Fig. 7. 24 Idem, op.cit., 2005, p. 405. 25 Maria Dogaru, Din Heraldica României, Bucureşti, Editura JIF, 1994, p. 59. Reversul

acestui tip de monedă prezintă un personaj feminin in picioare, orientat spre stânga,

personificare a Provinciei Dacia, în chiton lung şi cu căciulă dacică, purtând în mâna

https://ro.wikipedia.org/wiki/Heraldica_Rom%C3%A2niei#/media/File:Coat_of_arms_of_Principality_of_Romania_(1867-1872).svg

https://ro.wikipedia.org/wiki/Heraldica_Rom%C3%A2niei#/media/File:Coat_of_arms_of_Principality_of_Romania_(1867-1872).svg

Anton Coşa 330

Probabil ca urmare a inițiativei senatorului Ștefan D. Grecianu26

(care

era un foarte bun cunoscător în heraldică), în anul 1871 se reiau în Senat și

Camera Deputaților discuțiile privitoare la stema României care se dorea a fi

modificată.

Astfel, după dezbaterile pe marginea modificărilor care se doreau a fi

aduse, dintre proiectele înaintate va fi acceptat proiectul heraldistului Ștefan

D. Grecianu (propus și în 1866, dar respins în 186727

), adoptat și votat ca

atare atât de Senat (11 noiembrie 187128

) cât și de Camera Deputaților (6

martie 1872).

Această a doua stemă de stat a României va fi instituită prin Înaltul

Decret Domnesc nr. 498 din 8 martie 1872 pentru modificarea armelor

țării29

. Conform legii astfel promulgate, stema se compunea dintr-un scut

scartelat; în primul cartier, în câmp de azur, se află o acvilă cruciată și

încoronată, conturnată spre dreapta, cu zborul în jos, purtând în gheara

dreaptă o spadă și în cea stângă un sceptru, flancată în cantonul superior

drept de un soare, toate de aur; în cartierul doi, în câmp roșu, apare un cap

de bour de aur, cu o stea cu șase raze între coarne, din același metal, flancat

în cantonul superior stâng de o lună crai-nou, din același metal; în cartierul

trei, pe roșu, aflăm un leu rampant de aur, încoronat, ieșind dintr-o coroană

antică din același metal și flancat la dreapta de o stea cu șase raze de

asemenea de aur; în cartierul patru, pe azur, doi delfini cu capul în jos și

afrontați, de aur. Ecusonul central, conține sfertuitul de argint și negru al

casei domnitoare. Scutul, timbrat de o coroană regală, este susținut de doi lei

rampanți, de culoare naturală, cu limba și ghiarele roșii, cu coada trecută

printre picioare și afrontați. Tenanții stau pe arabescuri de aur, de care este

agățată o eșarfă de azur cu deviza înscrisă în litere de aur: NIHIL SINE

DEO. Totul este adăpostit sub un mantou de purpură căptușit cu hermină,

tivit cu franjuri de aur și timbrat de o coroană regală30

.

dreaptă o sabie curbată dacică şi stindardul legiunii a V-a Macedonica, iar în mâna stângă

stindardul legiunii a XIII-a Gemina. Ea este încadrată în stânga de un vultur şi în dreapta de

un leu. Legenda: PROVINCIA DACIA, iar în exergă anul baterii monedei: AN III.

Fotografia monedei este pe https://istoriesinumismatica.files.wordpress.com/2015/01/filip-

arab-provincia-dacia-an-iii.jpg. Fig. 4. 26 Constantin Moisil, Stema României..., 1931, p. 83. 27 Proiectul respins în 1867 a revenit în Senat, fiind admis în 1871, votat mai apoi de

Camera Deputaților și promulgat în 1872. A se vedea în acest sens: Ștefan D. Grecianu,

Eraldica română..., 1900, p. 49 și fig. 9 (anexă la p. 49). Fig. 8. 28 Dan Cernovodeanu, op.cit., 2005, p. 406. 29 Text publicat în „Monitorul Oficial al României”, nr. 57 din 11/23 martie 1872. 30 Constantin Moisil, Stema României..., 1931, p. 83 respectiv fig. 48 (de la p. 82). În stema

https://istoriesinumismatica.files.wordpress.com/2015/01/filip-arab-provincia-dacia-an-iii.jpg

https://istoriesinumismatica.files.wordpress.com/2015/01/filip-arab-provincia-dacia-an-iii.jpg


După cum putem observa, primul cartier simbolizează Țara

Românească, cel de-al doilea cartier simbolizează Moldova, cel de-al treilea

cartier simbolizează Oltenia, iar cel de-al patrulea cartier simbolizează

teritoriile maritime moldovene (răpite de Rusia în 1812, recăpătate în 1856,

prin dispozițiile Congresului de Pace de la Paris organizat în urma

războiului Crimeii).

Stema din 1872 va fi folosită până în anul 1881, fiind redată, printre altele,

pe sigiliul domnesc31

, pe monedele de 1 leu și 2 lei (emise în 1872-1873)32

, pe

biletele ipotecare de la 5 la 500 de lei (emise în 1877)33

, pe drapelele

folosite în Războiul de Independență din 1877-187834

etc.

După proclamarea și obținerea Independenței35

de stat (în urma

războiului din 1877-1878, precum și a tratativelor de pace de la San Stefano

respectiv a Congresului de la Berlin din 1878), la 10 mai 1881 România va

deveni regat36

. Toate aceste evenimente vor avea impact și asupra armelor

țării, care vor suferi unele modificări (înfăptuite însă doar prin uz, nu ca

urmare a adoptării vreunei legi speciale).

Astfel, aceste modificări37

vor viza doar ornamentele exterioare ale

scutului, mobilele din interior rămânând neschimbate (aici operându-se doar

un „transfer de semnificație al cartierului patru”38

(cuprinzând cei doi delfini

afrontați), în condițiile în care Congresul de Pace de la Berlin din 1878 va

(aferentă anului 1872) desenată de D. Pecurariu este reprodusă în mod greșit crucea

Ordinului „Steaua României” ca ornament exterior al scutului, știut fiind faptul că

instituirea acestei decorații va ava loc câțiva ani mai târziu, în 1877; Dan Cernovodeanu,

op.cit., 1977, p. 161 respectiv p. 349, planșa LXXI, fig. 1; idem, op.cit., 2005, p. 406

respectiv planșa XCVI, fig. 2; Laurențiu-Ștefan Szemkovics, Steme din emblemele unor

matrice sigilare care au aparținut suveranilor României (1867-1947), Brăila, Editura

Istros, 2015, p. 43. Fig. 9ab. 31 Laurențiu-Ștefan Szemkovics, op.cit., p. 41-52 respectiv p. 82-89. 32 George Buzdugan, Octavian Luchian, Constantin I. Oprescu, Monede și bancnote

românești, București, Editura Sport-Turism, 1977, p. 256-257. 33 Ibidem, p. 324-329. 34 P.V. Năsturel, Steagul, stema română, însemnele domnești, trofee, București,

Stabilimentul de Arte Grafice „Universale”, 1903, p. 110-119. 35 Istoria Românilor, vol. VII, tom I, p. 656 și urm. 36 Ibidem, tom II, p. 223. 37 Imaginea alb-negru a stemei se găsește, printre alții, la P.V. Năsturel, op.cit., p. 106,

fig. 36; Constantin Moisil, Stema României.., 1931, p. 84, fig. 49; Dan Cernovodeanu,

op.cit., 1977, p. 349, planșa LXXI, fig. 2. Varianta color a stemei (în uz după 1881) este pe

https://ro.wikipedia.org/wiki/Heraldica_Rom%C3%A2niei#/media/File:Kingdom_of_Romania

_-_1881_CoA.svg. Fig. 10ab. 38 Dan Cernovodeanu, op.cit., 2005, p. 407.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Heraldica_Rom%C3%A2niei#/media/File:Kingdom_of_Romania_-_1881_CoA.svg

https://ro.wikipedia.org/wiki/Heraldica_Rom%C3%A2niei#/media/File:Kingdom_of_Romania_-_1881_CoA.svg

Anton Coşa 332

dispune un nou rapt al teritoriilor maritime ale Moldovei – județele Cahul,

Ismail și Bolgrad – de către Rusia, România primind în compensație „alte

regiuni limitrofe Mării Negre”39

, din nordul Dobrogei – viitoarele județe

Tulcea și Constanța). Prin urmare, cartierul patru va simboliza (din 1878)

provincia Dobrogea.

În ceea ce privește modificările ornamentelor exterioare scutului, acestea

au fost trei la număr: „înlocuirea coroanei regale de aur ce timbra mantoul de

purpură, prin coroana de oțel alcătuită din țeava unui tun capturat de armata

română în Războiul de Independență din 1877-1878, apoi schimbarea poziției

cozilor celor doi lei servind ca suporți ai scutului (care le avuseseră trecute

printre picioare, acum fiind purtate pe spate), cât și, în sfârșit, apariția crucii

ordinului Steaua României înființat de Carol I la 1877”40

.

În ordine cronologică, prima schimbare în aspectul stemei României

din 1872 a fost „introducerea însemnului Ordinului Steaua României”41

(decorație instituită prin Decretul nr. 1108 din 10 mai 187742

, de suveranul

Carol I), redat în partea inferioară a stemei, „fiind atârnată de arabescurile

(neamintite în textul legal), pe care pășeau cei doi lei-suporți”43

.

Apoi, „tot în legătură cu obținerea Independenței țării”44

, se va

produce și schimbarea poziției cozilor susținătorilor scutului stemei

României, trecându-se de la reprezentarea lor între picioarele celor doi lei la

39 Ibidem. 40 Idem, op.cit., 1977, p. 161. 41 Tudor-Radu Tiron, De la cucerirea independenței la înfăptuirea Marii Uniri. Note pe

marginea reprezentării decorațiilor românești în stemele de stat din 1872 și 1921, în

„Revista Bibliotecii Academiei Române”, anul I, nr. 2, iunie-decembrie, București, 2016,

p. 123; Anton Coșa, Prin jertfă către Marea Unire. Omagiu eroilor Războiului de Întregire

Națională din județul Bacău, Onești, Editura Magic Print, 2018, p. 279. Obiectul fotografiat

face parte din Colecția Medalistică a Muzeului de Istorie din Bacău și are numărul de

inventar 19976. Fig. 13. 42 P.V. Năsturel, Medaliile și decorațiunile române. Descrierea și portul lor de către civili,

militari, clerici, magistrați și doamne. Eticheta decorațiunilor, penalități. Coroana de Oțel

a României, București, Tipo-Litografia Societății „Tiparul”, 1901, p. 11-14; Vintilă

Ivănceanu, Petre P. Sterescu, Petre Ionescu, C. Tâmpeanu, Ordine, cruci și medalii române.

Istoric, legi și regulamente, București, Imprimeria Statului, 1927, p. 25-28; Constanța

Știrbu, Date noi privind emiterea decorațiilor românești dedicate Războiului de

Independență, în „Muzeul Național”, IV, București, 1978, p. 549; Jean-Nicolas Mănescu,

Cu privire la instituirea sistemului național de decorații al României, în „HERB. Revista

Română de Heraldică”, I (VI), 1-2, Iaşi, Institutul Român de Genealogie şi Heraldică

„Sever Zotta”, 1999, p. 135. 43 Tudor-Radu Tiron, loc.cit., p. 123. 44 Dan Cernovodeanu, op.cit., 2005, p. 409.


plasarea pe spatele acestora. Deși în heraldică, „un leu cu coada între

picioare nu înseamnă dependența sau independența vreunei țări sau familii,

indiferent dacă ar fi mobilă în scut, suport sau cimier al armelor

respective”45

(iar în stema din 1872, leii purtând cozile între picioare

fuseseră aleși ca tenanți fiindcă reprezentau așa-numiții „lei ai Daciei”46

),

considerându-se în epocă (în mod greșit, desigur) această poziție ca

reprezentând un indiciu al vasalității României față de Imperiul Otoman, se

va alege în cele din urmă ca cei doi lei să poarte cozile pe spate. Această

alegere a fost, dincolo de aspectele strict heraldice pomenite mai sus, o altă

evidentă manifestare în plan simbolic a independenței României.

În sfârșit, ca urmare a proclamării Regatului (14/26 martie 1881), în

stema României se va înlocui coroana regală de deasupra mantoului cu o

„coroană de oțel”47

, (confecționată prin tăierea – la Arsenalul Armatei din

București – unei bucăți din țeava unui tun capturat de ostașii români de la

trupele otomane în timpul bătăliei de la Plevna din 28 noiembrie 1877),

compusă dintr-un cerc frontal împodobit aparent cu pietre prețioase și

surmontat de opt fleuroane (din care sunt vizibile cinci în stemă), încastrate

de imitații de pietre prețioase, intercalate de opt perle (din care se văd cinci

în stemă), suprapuse de câte un arc perlat care se se încheie, în partea

centrală superioară, într-un glob crucifer (crucea nefiind una obișnuită, ci

Crucea „Trecerea Dunării”48

, decorație instituită de Carol I prin Decretul

nr. 617 din 23 martie 1878 pentru răsplata militarilor și civililor care

participaseră la campania din 1877-1878 din Bulgaria). Adăugăm aici și

faptul că perlele și pietrele prețioase din componența coroanei doar imită

forma acestor giuvaeruri, ele fiind de fapt „turnate din același oțel dur ca și

restul coroanei”49

care are plasată în interiorul metalic și o semi-tocă de

purpură, confecționată din material textil (catifea)50

.

Cât de importantă a fost în plan simbolic includerea coroanei de oțel

în stema României reiese inclusiv din celebrele cuvinte pe care regele Carol

I le-a rostit la încoronarea sa din 1881: „Primesc dar cu mândrie, ca simbol

45 Ibidem, p. 409-410. 46 Ibidem, p. 409. 47 Maria Dogaru, Date noi privind Coroana de Oțel a României, în „HERB. Revista

Română de Heraldică”, I (VI), 1-2, Iaşi, Institutul Român de Genealogie şi Heraldică

„Sever Zotta”, 1999, p. 127-134. 48 Vintilă Ivănceanu, Petre P. Sterescu, Petre Ionescu, C. Tâmpeanu, op.cit., p. 107-109. Fig. 12. 49 Dan Cernovodeanu, op.cit., 2005, p. 409. 50 Fotografia Coroanei de Oțel a fost preluată de pe https://www.facebook.com/

MNIRpage/photos/a.460210145437/10154906623385438/?type=1&theater. Fig. 11.

https://www.facebook.com/%20MNIRpage/photos/a.460210145437/10154906623385438/?type=1&theater

https://www.facebook.com/%20MNIRpage/photos/a.460210145437/10154906623385438/?type=1&theater

Anton Coşa 334

al independenței și al tăriei României, această Coroană tăiată dintr-un tun

stropit cu sângele vitejilor noștri, sfințită de Biserică. Ea va fi păstrată ca o

comoară prețioasă, amintind momentele grele și timpurile glorioase, ce am

străbătut împreună; ea va arăta generațiunilor viitoare voinicia românilor...

și unirea care a domnit între Țară și Domn [...] Să ne unim ... în fața acestei

coroane, emblemă a Regatului și împrejurul căreia națiunea se strânge ca

ostașii împrejurul drapelului [...] Să trăiască iubita noastră Românie, astăzi

încoronată prin virtuțile sale civice și militare!”51

.

Reamintim faptul că toate aceste modificări aduse stemei de stat a

României (instituite prin lege în 1872) după 1877 au fost făcute doar prin

uz, nu printr-o reglementare legală și că s-au produs treptat (nefiind incluse

în stemă în același timp). Așa se face că în epocă găsim „vestigii heraldice

în care mantoul este timbrat de Coroana de oțel, dar leii au tot coada între

picioare și nu există crucea Stelei României. În alte cazuri, armele sunt tot

cu coroana de oțel, leii cu cozile pe spate, dar fără decorația pomenită. În

fine, vom întâlni armerii de stat fără coroana de oțel și leii cu coada între

picioare, dar cu crucea Ordinului Steaua României etc.”52

.

De asemenea, semnalăm și câteva compoziții heraldice întâlnite în

„armorialul de Curte”53

. Este vorba în primul rând de stema gravată pe un

sigiliu în timbru-sec unde „scutul de tip 1872 are ca suporți doi lei afrontați

cu coada despicată, crucea Ordinului Steaua României lipsește, totul este

adăpostit nu sub un mantou, ci sub un pavilion regal, dotat cu cupola de

rigoare și timbrat de o coroană suverană de aur, nu de oțel; în plus,

pavilionul este suprapus de o banieră despicată, încărcată cu un ecuson

încoronat, cu sfertuitul familiei Hohenzollern”54

.

Apoi, consemnăm stema pictată pe un serviciu de masă din porțelan

de Sèvres, care „prezintă ca structură, mari asemănări cu stema scartelată

reprodusă pe vesela comandată de domnitorul Cuza în 1864 aceleiași

manufacturi franceze”55

. În legătură cu acest blazon, heraldistul Dan

Cernovodeanu consemna, în lucrarea sa din 1977 (intitulată Ştiinţa şi arta

heraldică în România), faptul că: „este cert că serviciul executat pentru

Carol I a fost alcătuit după modelul celui dotat cu stema Principatelor Unite

51 Cf. Discursul regelui Carol I al României, în „Telegraful Român”, anul XXIX, nr. 58,

Sibiu, 19 mai 1881, p. 231. 52 Dan Cernovodeanu, op.cit., 2005, p. 410. 53 Idem, op.cit., 1977, p. 162. 54 Idem, op.cit., 2005, p. 411; idem, op.cit., 1977, p. 162 respectiv p. 349, planșa LXXI,

fig. 3. Fig. 15. 55 Idem, op.cit., 1977, p. 162.


aflat în colecția manufacturii din Sèvres, deoarece în afara identității chenarului

farfuriilor, a unor similitudini pronunțate ale aspectului mantoului și al coroanei

ce-l timbrează, cât și al eșarfei plasată în afara aceluiași mantou, dar mai ales

prezența – unică într-o stemă a regatului României – a celor două stindarde

romane încrucișate, cu cartelele (firește fără inscripții) suprapuse de câte o

coroană de laur deschisă, vădește un împrumut direct din zestrea heraldică a

fostului însemn de stat din perioada 1864-1866”56

.

Începând cu anul 1918, pe imprimatele Curții Regale s-a folosit o altă

interesantă compoziție armoriată unde „armele de la 1872 apar sub forma

unui scut oval, surmontat de o coroană regală și înconjurat de Colanul

Ordinului Carol I”57

, decorație intrată în uz prin „Legea pentru instituirea

Ordinului Carol I”58

din 9 mai 1906.

Menționăm totodată aici și blazonul59

sculptat pe frontonul intrării

principale a castelului Peleș, format din „scutul sfertuit cu armele din 1872

ale României, însă timbrat de patru coifuri cu gratii, ce au deasupra (de la

dextra la senestra) capul câinelui de vânătoare al familiei Hohenzollern,

capul acvilei valahice (lipsită de coroană), o coadă de păun (provenind din

armele principilor de Wied, familie din care provenea regina Elisabeta, soția lui

Carol I), mobilă heraldică flancată pe ambele părți de o pereche de coarne de

bour, în sfârșit un leu oltenesc, reprezentat ca și în cartierul trei al scutului

regatului”60

. O variantă apropiată (în culori) a fost reprodusă pe un document

din anul 1891, emis „cu prilejul împlinirii a 25 de ani de domnie”61

.

Un interesant proiect heraldic a aparținut generalului Petre V. Năsturel,

Conceput în anul 1891, această stemă are „scutul cu armele, tot din 1872,

timbrat de un coif regal (deschis și văzut din față), este însoțit de

56 Ibidem, p. 162 respectiv p. 349, planșa LXXI, fig. 4. Fig. 14. 57 Imaginea (reprezentând „antetul armoriat, în timbru sec colorat, de pe meniul cinei oferite de

Suveranii români pe 1 decembrie 1918, pentru a sărbători unirea Transilvaniei cu Patria

Mamă”), provenind dintr-o colecție particulară, a fost reprodusă de heraldistul Dan

Cernovodeanu în op.cit., 2005, planșa XCVII, fig. 3; Tudor-Radu Tiron, loc.cit., p. 128. Fig. 16. 58 Vintilă Ivănceanu, Petre P. Sterescu, Petre Ionescu, C. Tâmpeanu, op.cit., p. 7-11.

Imaginea este reprodusă după Tudor-Radu Tiron, loc.cit., p. 144, fig. 6. Fig. 17. 59 Imagine preluată de pe https://lmar2012b.blogspot.com/2015/04/blazoane-pe-peretii-

castelului-peles.html. Fig. 20. Acest tip de stemă apare (în variantă colorată) și în interiorul

castelului Peleș, pe șemineul din biroul regelui Carol I. Fig. 21 (imagine preluată de pe

https://i.pinimg.com/originals/f0/1c/e8/f01ce861fdb9d5c6977e67ed95823b02.jpg), precum

și pe coperta volumului lui Léo Bachelin, Castel-Pelesch. Résidence dʼété du Roi Charles I

de Roumanie à Sinaia. Notice descriptive et historique, Paris, Firmin Didot, 1893. Fig. 18. 60 Dan Cernovodeanu, op.cit., 2005, p. 411. 61 Tudor-Radu Tiron, loc.cit., p. 142, fig. 3. Fig. 19.

https://lmar2012b.blogspot.com/2015/04/blazoane-pe-peretii-castelului-peles.html

https://lmar2012b.blogspot.com/2015/04/blazoane-pe-peretii-castelului-peles.html

https://i.pinimg.com/originals/f0/1c/e8/f01ce861fdb9d5c6977e67ed95823b02.jpg

Anton Coşa 336

lambrechini tricolori, azur, aur și roșu, sprijinit de cei doi lei de aur afrontați

ținând, cel de la dextra o banieră cu flamura bicoloră, azur și aur, încărcată

cu acvila valahică și cel de la senestra, o banieră cu flamura tot bicoloră,

roșu și azur, încărcată cu capul de zimbru moldovenesc, totul adăpostit sub

un mare pavilion regal, cu diademă și cu purpura brodată în aur, cu acvile și

capete de zimbru, iar pavilionul timbrat de Coroana de Oțel”62

.

Încheiem acest scurt periplu în istoria stemei României Mici aducând

în atenție o compoziție heraldică din anul 1914, formată din „acvila

provenită din cea reprezentată inițial pe flamura drapelelor militare ale

Principatelor Unite din 1863 care, mai târziu, din acvila romană a ajuns

acvila României”63

. Acest însemn heraldic are „acvila cruciată, încoronată,

cu aripile deschise și coborâte, ținând cu gheara dextră o spadă în bandă și

cu cea senestră un sceptru în bară, este însoțită, la nivelul ghearelor, de o

eșarfă cu deviza NIHIL / SINE / DEO. Pe pieptul acvilei este scutul sfertuit

cu ecuson central din 1872”64

. Sub scut atârnă crucea Ordinului „Coroana

României”65

, decorație creată în anul 1881, la proclamarea regatului. Acest

tip de stemă a României, „cu scutul așezat pe pieptul unei acvile-suport”66

,

apare în două variante (publicate pe coperțile „Buletinului Comisiunii

Monumentelor Istorice” din anii 1914, 1915 și 1916). În numerele din anul

191467

, acvila este înfățișată „fără coadă”, în locul acesteia fiind vizibilă

crucea Ordinului „Coroana României”. În numerele din anii 191568

respectiv 191669

va fi folosită varianta acvilei cu coadă, fără crucea

62 Dan Cernovodeanu, op.cit., 2005, p. 412 respectiv planșa XCVI, fig. 3. Imaginea stemei

în culori se găsește și la P. Vassiliu-Năsturel, Stema României (Jubileul de 25 de ani de

domnie a M.S. Regelui Carol I), București, Tipografia și Litografia E. Wiegand & C.C.

Săvoiu, 1891, planșa alăturată paginii de titlu. Fig. 23. 63 Dan Cernovodeanu, op.cit., 2005, p. 412. Imaginea drapelului este reprodusă la Maria

Dogaru, Aspiraţia poporului român spre unitate şi independenţă oglindită în simbol. Album

heraldic, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 114, fig. 124. Fig. 22. 64 Dan Cernovodeanu, op.cit., 2005, p. 412-413 respectiv planșa XCV, fig. 1 și fig. 2. 65 Ibidem. A se vedea și Ion Safta, Rotaru Jipa, Tiberiu Velter, Floricel Marinescu,

Decoraţii româneşti de război. 1860-1947, București, Editura Universitaria, 1993, p. 54-55.

Anton Coșa, op.cit., 2018, p. 284. Obiectul fotografiat face parte din Colecția Medalistică a

Muzeului de Istorie din Bacău și are numărul de inventar 32926. Fig. 38. 66 Tudor-Radu Tiron, loc.cit., p. 125. 67 A se vedea „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”, publicațiune trimestrială, anul

VII, fasc. 25 (ianuarie-martie), fasc. 26 (aprilie-iunie), fasc. 27 (iulie-septembrie), fasc. 28

(octombrie-decembrie), București, 1914. Fig. 25. 68 Ibidem, anul VIII, fasc. 29 (ianuarie-martie), fasc. 30 (aprilie-iunie), fasc. 31 (iulie-

septembrie), fasc. 32 (octombrie-decembrie), București, 1915. Fig. 24. 69 Ibidem, anul IX, fasc. 33 (ianuarie-martie), fasc. 34 (aprilie-iunie), București, 1916. Fig. 24.


Ordinului „Coroana României”. Apariția celor două compoziții heraldice

anticipează practic folosirea, în scurt timp, în stema de stat, a acvilei

României „ca un simbol heraldic al țării”70

.

În patrimoniul Muzeului de Istorie din Bacău, stema României Mici se

găsește pe obiecte diverse: documente, monede, medalii, bancnote, brevete,

săbii, hărți, un disc, un pașaport, o litografie. Am ales câteva dintre aceste

obiecte muzeale pentru a le prezenta și în cadrul acestui material.

Primul document este o carte de judecată (din 28 aprilie 1872) privind

un proces civil între Vasile Stoean, „cultivator domiciliat în Milești”, județul

Bacău, pe de o parte și Macsinu Spoeală și fiul său Vasile Spoeală („ambii

cultivatori din aceiași Comună”), pe de altă parte, „pentru servitute”. Stema

României Mici (varianta adoptată în anul 1867) este vizibilă pe ștampila

aplicată documentului71

.

Pe un înscris (din 26 septembrie 1876) privind o sumă de bani pe care

Ioan Th. Spoială o împrumută de la Vasile Stoian, ambii din „secția Milești,

comuna Parincea”, stema României Mici (varianta adoptată în anul 1872) o

vedem pe timbrul-sec aplicat documentului72

.

Dintre brevete am ales doar două. Primul (cu nr. 720 din 1 ianuarie

1884, emis de Ministerul de Război) „face cunoscut D-lui Sublocotenent

Chiricuță Constantin din Regimentul 12 Dorobanți Tutova că prin Înaltul

decret No 10 de la 1 Ianuarie anul 1884 s-au înaintat la gradul de

Locotenent...”73

. Pe antet74

și pe ștampilă75

se vede stema României Mici.

Ce de-al doilea brevet pe care l-am ales, emis tot de Ministerul de

Război, precizează faptul că, „prin înaltul decret nr. 1744 din 7 iulie 1918,

Majestatea Sa Regele a binevoit a conferi Locotenentului rez. Uncescu Cezar

din Reg. 14 Infanterie, «Crucea Comemorativă a războiului 1916-1918» cu

baretele: Ardeal, Carpați, București, Tg. Ocna”76

. Antetul documentului77

reprezintă stema României Mici.

Stema României Mici se află și pe antetul78

unui paşaport emis în anul

70 Dan Cernovodeanu, op.cit., 2005, p. 413. 71 Muzeul de Istorie din Bacău, Colecția Documente, act înregistrat la numărul de inventar 2431.

Fig. 26. 72 Ibidem, act înregistrat la numărul de inventar 2416. Fig. 27. 73 Ibidem, brevet înregistrat la numărul de inventar 992. 74 A se vedea fig. 28a. 75 A se vedea fig. 28b. 76 Muzeul de Istorie din Bacău, Colecția Documente, act înregistrat la numărul de inventar 1900. 77 A se vedea fig. 30. 78 A se vedea fig. 29.

Anton Coşa 338

1903, în timpul regelui Carol I, de Ministerul Afacerilor Străine al României,

pentru „ca autoritățile civile și militare să lase liberă trecerea Dlui

Nicolai I.

Lupu, român din comuna Stănișești, județul Tecuci, care se duce în

străinătate prin statele Europei (Rusia)”79

.

O stemă colorată a României Mici (fără ornamentele exterioare) a fost

reprodusă și pe o litografie80

(creată cu prilejul aniversării a 50 de ani de la

Unirea din 1859, cu imaginea domnitorului Cuza și a Doamnei Elena) având

în partea inferioară scuturile acolate ale Munteniei și Moldovei, iar în partea

superioară, scutul cu stema țării (varianta din 1872)81

, iar o variantă alb-negru

(doar scut sfertuit timbrat de coroana regală) împodobește Diploma „Patria

Recunoscătoare”82

, acordată „în amintirea Eroului soldat Coman Ioan, căzut

în lupta de la Mănăstirea Cașin, în timpul războiului pentru întregirea

neamului românesc”83

.

Am selectat și un număr de trei bancnote (10 bani – emisiune din

191784

, 2 lei – emisiune din 17 iulie 192085

și 5 lei – emisiune din 22

noiembrie 192886

) pe care au fost inserate interesante steme ale României

Mici.

Dintre săbiile (aflate în patrimoniul Muzeului de Istorie din Bacău)

care poartă stema României Mici, am ales una singură, o sabie „de Toledo”,

având cifrul regelui Ferdinand I pe fața exterioară a lamei și stema României

Mici87

pe fața interioară a lamei, între ornamente vegetale. Adăugăm acestei

săbii și un disc88

din bronz cu stema regatului României.

Dintre medaliile cu stema României Mici, am ales trei, prima este

„Medalia comemorativă a Războiului de Independență”89

, emisă în 1881

(pe revers, alegoria României victorioase sprijinind cu mâna stângă scutul

cu stema României), a doua este medalia „Distincțiune la purtare 1896/7”90

79 Muzeul de Istorie din Bacău, Colecția Documente, act înregistrat la numărul de inventar 887. 80 Ibidem, litografie înregistrată la numărul de inventar 399. 81 A se vedea fig. 31. 82 A se vedea fig. 32. 83 Muzeul de Istorie din Bacău, Colecția Documente, act înregistrat la numărul de inventar 1097. 84 Muzeul de Istorie din Bacău, Colecția Medalistică, bancnotă având numărul de inventar 20304 (fig. 33a). 85 Ibidem, bancnotă având numărul de inventar 18481 (fig. 33b). 86 Ibidem, bancnotă având numărul de inventar 18483 (fig. 33c). 87 Muzeul de Istorie din Bacău, Colecția Istorie modernă și contemporană, sabie înregistrată la numărul de inventar 36354. (fig. 35). 88 Ibidem, disc din bronz înregistrat la numărul de inventar 7538. (fig. 40). 89 Muzeul de Istorie din Bacău, Colecția Medalistică, medalie având numărul de inventar 17515 (fig. 36a și fig. 36b). 90 Ibidem, medalie având numărul de inventar 18121 (fig. 39).


(pe revers, în exergă, cuvintele „Luminează-te și vei fi”, iar în centru, scutul

cu stema României), a treia fiind Medalia jubiliară „Carol I”91

, instituită

prin Decretul Regal nr. 5384 din 28 decembrie 1905 (stema României fiind

vizibilă pe revers).

Dintre monedele purtând stema României Mici am selecționat un

număr de 8 (10 bani – 186792

, 5 bani – 186793

, 2 lei – 187294

, 2 lei – 187395

,

1 leu – 187496

, 5 lei – 188097

, 1 leu – 188198

, 2 lei – 188199

).

În final, consemnăm o variantă colorată a Stemei României Mici, pe

antetul hărții României Mari, din anul 1919100

.

91 Ibidem, medalie având numărul de inventar 17618 (fig. 37). 92 Ibidem, monedă având numărul de inventar 10603 (fig. 41). 93 Ibidem, monedă având numărul de inventar 10627 (fig. 42). 94 Muzeul de Istorie din Bacău, Colecția Tezaur, monedă având numărul de inventar 10967

(fig. 43). 95 Ibidem, monedă având numărul de inventar 10968 (fig. 44). 96 Ibidem, monedă având numărul de inventar 9053 (fig. 45). 97 Ibidem, monedă având numărul de inventar 10272 (fig. 46). 98 Ibidem, monedă având numărul de inventar 10959 (fig. 47). 99 Ibidem, monedă având numărul de inventar 11445 (fig. 48). 100 Muzeul de Istorie din Bacău, Colecția Documente, hartă înregistrată la numărul de

inventar 435. fig. 34.

Anton Coşa 340

Fig. 1a Fig. 1b

Fig. 1c Fig. 1d

Stema României

(proiecte din 1867)


Fig. 2a Fig. 2b

Stema României

(1867)

Fig. 3a Fig. 3b

Stema Principatelor Unite

(proiect din 1859-1860)

Anton Coşa 342

Fig. 4 – Moneda „Provincia Dacia” Fig. 5 – Stema României

(variantă din 1869)

Fig. 6 – Stema României Fig. 7 – Stema României

(proiect din 1866) (variantă din 1869)


Fig. 8 – Stema României (proiect propus de Ștefan D. Grecianu în 1866,

respins în 1867 și admis în 1871)

Fig. 9a Fig. 9b

Stema României

(1872)

Anton Coşa 344

Fig. 10a Fig. 10b

Stema României (1881)

Fig. 11 – Coroana de Oțel a României


Fig. 12 – Crucea „Trecerea Dunării”

Fig. 13 – Ordinul „Steaua României”

(Colecția Medalistică a Muzeului de Istorie din Bacău)

Anton Coşa 346

Fig. 14 Fig. 15

Stema României (variantă după 1872) Stema României (1896)

Fig. 16 – Stema României Fig. 17 – Colanul Ordinului „Carol I”

(antet armoriat din 1918)


Fig. 18 – Stema României pe coperta unei cărți din anul 1893

Fig. 19 – Stema României pe un act din anul 1891

Anton Coşa 348

Fig. 20

Stema României pe frontonul de la intrarea în castelul Peleș

Fig. 21 Stema României

pe șemineul din biroul regelui Carol I aflat în interiorul castelului Peleș


Fig. 22 – Drapelul oștirii Principatelor Unite (1863)

Fig. 23 – Stema României (variantă 1891)

Anton Coşa 350




Fig. 26 Fig. 27

Stema României Mici pe două acte din 1872 și 1876

(Colecția Documente a Muzeului de Istorie din Bacău)

Fig. 28a Fig28b

Stema României Mici pe un brevet din anul 1884


Anton Coşa 352

Fig. 29 Fig. 30

Stema României Mici pe un pașaport din 1903 și un brevet din 1918


Fig. 31 Fig. 32

Stema României Mici Stema României Mici

pe o litografie din 1909 pe Diploma „Patria Recunoscătoare”



Fig. 33a Fig. 33b

Fig. 33c

Stema României Mici pe bancnote


Anton Coşa 354

Fig. 34 – Stema României Mici

pe antetul hărții României Mari din anul 1919


Fig. 35

Stema României Mici pe o sabie

(Colecția Istorie modernă și contemporană a Muzeului de Istorie din Bacău)


Fig. 36a Fig. 36b

„Medalia comemorativă a Războiului de Independență” (Colecția Medalistică a Muzeului de Istorie din Bacău)

Fig. 37 Fig. 38 Medalia jubiliară „Carol I” Ordinul „Coroana României”


Anton Coşa 356

Fig. 39 – Stema României Mici pe medalia „Distincțiune la purtare”


Fig. 40 – Disc din bronz cu stema României Mici

(Colecția Istorie modernă și contemporană a Muzeului de Istorie din Bacău)


Fig. 41

Fig. 42

Stema României Mici pe monede


Anton Coşa 358

Fig. 43

Fig. 44


(Colecția Tezaur a Muzeului de Istorie din Bacău)


Fig. 45

Fig. 46



Anton Coşa 360

Fig. 47

Fig. 48



CONTRIBUŢII LA ISTORIA INDUSTRIEI DE HÂRTIE DIN MOLDOVA.

UN JETON AL FABRICII „GUSTAV EICHLER” DIN PIATRA NEAMŢ

Dorel Bălăiţă

Beitrag zur Geschichte der Papierindustrie in der Moldau.

Eine Wertmarke der Papierfabrik „Gustav Eichler” in Piatra Neamţ

Zusammenfassung

Die hier vorgestellte Wertmarke ist unveröffentlicht und befindet sich in

der Sammlung des Autors. Ausgegeben für die Kantine, der im Jahre 1908

gegründeten Papier- und Kartonfabrik Gustav Eichler in Piatra Neamţ. Der

Betrieb figurierte unter diesem Namen bis 1921 als er von der Marmarosch Blank

Bank aufgekauft und in „Fabrik für Papier und Karton” umbenannt wurde. Nach

1948 bekannt unter dem Namen „Kommune von Paris” Piatra Neamţ und nach

1990 „SC Petrocart SA Piatra Neamţ”.

Schlüsselwörter: Piatra Neamţ, papier, karton, Gustav Eichler, Gheorghe Asachi,

kantine, wertmarke

Cuvinte cheie: Piatra Neamţ, hârtie, mucava, Gustav Eichler, Gheorghe Asachi,

cantină, jeton

Jetonul pe care vi-l supunem atenţiei este unul inedit nefiind cuprins

în catalogul Schäffer1. Acesta se află în colecţia autorului şi a fost

achiziţionat dintr-o colecţie particulară din Piatra Neamţ.

Jetonul are formă rotundă, este din alamă şi are diametrul de 24,7 mm.

În partea superioară lipseşte o porţiune din piesă. Pe avers în interiorul unui

cerc perlat exterior se află o inscripţie circulară începând din stânga jos:

CANTINA FABRICEI GUSTAV EICHLER, urmată de o stea cu cinci

raze. În câmp, central: PIATRA N., cu câte un motiv vegetal deasupra şi

dedesubt. Pe revers este trecută central, în interiorul unui cerc perlat

exterior, valoarea nominală a jetonului: „50”. Aceste pseudomonede, puse

în circulaţie locală de către cantina fabricii de hârtie şi mucava „Gustav

Eichler” din Piatra Neamţ la începutul secolului XX, erau primite de

muncitori (de multe ori în avans) în contul unei părţi din salariu şi puteau fi

utilizate doar la cantina fabricii pentru plata alimentelor sau altor produse 1 Erwin Schäffer, România, jetoane, semne valorice şi mărci, Guttenbrun, f.e., 2012.

362 Dorel Bălăiţă

necesare angajaţilor. În perioada începutului de secol XX cantinele erau mai

degrabă un fel de băcănii, sau prăvălii de unde angajaţii unei firme se puteau

aproviziona cu cele necesare traiului, uneori la preţuri mai mici decât la alte

magazine similare.

Prima fabrică de hârtie din Moldova a fost ridicată de cărturarul

Gheorghe Asachi în 1841, pe locul numit „Cetăţuia”, pe moşia Petrodava2

din localitatea Văleni3, astăzi cartier al oraşului Piatra Neamţ. Cu mult

înainte de 1840, Gheorghe Asachi s-a gândit la construcţia unei fabrici de

hârtie purtând o corespondenţă intensă cu firme din străinatate potenţiale

furnizoare ale utilajelor necesare unei astfel de intreprinderi, dar şi ai

specialiştilor necesari exploatării. Fabrica4, dotată cu trei maşini cilindrice,

una de tăiat petice, două prese de apă şi trei de uscat, aduse din Viena şi

Praga, a fost pusă în funcţiune la 8 noiembrie 1841, dată la care se produce

prima coală de hârtie velină din Moldova5 fabricată din cârpe.

Fig. 1. Jeton „Cantina Fabricei Gustav Eichler”

Unul din motivele pentru care marele cărturar şi-a dorit să pună pe

picioare această afacere se leagă de necesitatea tipăririi manualelor şcolare.

Aceasta pentru că, la data respectivă, instruirea elevilor se făcea după 2 Enciclopedia României, vol. III, Economia naţională, cadre şi producţie, Bucureşti, 1938, p. 941. 3 http://ziarulceahlaul.ro/o-istorie-zbuciumata-marirea-si-decaderea-fabricii-de-hartie-de-la-valeni/

(7.07.2017). 4 Întreprinderea lui Asachi este considerată o fabrică şi nu o moară de hârtie deoarece o

parte din munca manuală fusese înlocuită de maşini. 5 Ionel Marin, Scurt istoric al dezvoltării economice a judeţului Neamţ între anii 1840-1944, în

„MemAntiq”, IX-XI (1977-1979), 1985, p. 352.

http://ziarulceahlaul.ro/o-istorie-zbuciumata-marirea-si-decaderea-fabricii-de-hartie-de-la-valeni/

Un jeton al fabricii “Gustav Eichler” din Piatra Neamţ 363

manualele bisericeşti sau după cele destinate claselor primare, unele dintre

acestea fiind aduse din Ardeal. Planul construcţiilor şi al instalaţiilor

tehnologice fusese întocmit de Carol Mihalic de Hodocsin, primul director

al Şcolii de arte şi meserii din Iaşi6. Pentru a scăpa de concurenţa străină,

Asachi cere domnitorului, Mihail Sturdza, la 1 mai 1841, ca, prin „hrisov

domnesc”, toate instituţiile administrative şi judecătoreşti să fie obligate să

folosească numai „hârtie moldovancă”7. Cererea i s-a aprobat, cu condiţia

„ca nici preţul să fie mai presus decât acel cu care se cumpără hârtia adusă

de peste hotar, nici calitatea mai gios decât aceia”. Asachi trebuia să aplice

pe hârtie, în filigran, „anul fabricaţiei şi stema Moldovei”8. Fabrica

producea „hârtie ordinară de împachetat şi hârtie de scris vânătă cu iniţialele

lui Asachi: G.A. în filigran”9. În 1854 fabrica este închiriată de Asachi lui

N. Vicol, care avea ca asociat pe nepotul sau Iohann Peceak. „La 1858,

Peceak rămâne singur proprietar în asociaţie cu Altân. De la aceştia fabrica

trece sub conducerea lui Diefer şi Mayer, apoi sub a lui Hubert, a lui

Svecenski şi în fine a lui Carol Juster”10

. În 1856 privilegiul acordat fabricii

a fost suspendat de către guvern. Toate intervenţiile lui Asachi, considerat

fondatorul industriei naţionale de hârtie11

, nu au putut salva fabrica12

, iar

peste puţin timp, din cauza concurenţei exercitate de capitalul străin, fabrica

va intra în faliment în 186713

.

Adoptarea la începutul secolului XX, de către guvernul României, a

legilor de încurajare a industriei autohtone a dus la un înfiinţarea mai multor

societăţi, în general din industria forestieră, făcând din bazinul Văii Bistriţei

unul dintre cele mai dezvoltate din ţară. 6 Dumitru Rusu, Contribuţii la istoricul primei fabrici de hârtie de la Piatra Neamţ, în

„MemAntiq”, III, 1971, p. 523. 7 Gheorghe Ungureanu, Fabrica de hartie a lui Gheorghe Asachi de la Petrodava, în

„Anuarul Liceului Petru Rareş Piatra Neamţ”, anul 1933-1934, p. 83. 8 http://ziarulceahlaul.ro/o-istorie-zbuciumata-marirea-si-decaderea-fabricii-de-hartie-de-la-valeni 9 Enciclopedia României, vol. III, p. 941. 10 Ibidem. 11 Dumitru Rusu, op.cit., p. 521. 12 Ultimul an în care fabrica va mai funcţiona este anul 1863 (http://ziarulceahlaul.ro/o-istorie-

zbuciumata-marirea-si-decaderea-fabricii-de-hartie-de-la-valeni/). 13 Ultimul dintre arendaşi, Hubert, a încercat să producă hârtie din in, pentru care extinsese

cultura inului pe moşie. În perioada 1867-1873, Alecu Asachi, fiul cărturarului, îşi face un

plan pentru repunerea în funcţie a fabricii, dar concurenţa era mare, maşinile

neperfecţionate şi încercările lui eşuează, fapt ce-l determină să vândă moşia, cu tot cu

fabrică, lui Carp Svercevschi. (http://ziarulceahlaul.ro/o-istorie-zbuciumata-marirea-si-

decaderea-fabricii-de-hartie-de-la-valeni/).







În judeţul Neamţ, cu o suprafaţă de cca 300.000 ha de pădure,

populată în principal cu brad şi molid, cea mai dezvoltată ramură

industrială, în care s-a plasat un capital important, a fost industria lemnului,

celulozei şi hârtiei14

. Societatea „Gustav Eichler”, care avea în portofoliu

mai multe firme de exploatare şi prelucrare a lemnului15

, deţinea în Piatra

Neamţ o fabrică de cherestea16

. Gustav Eichler era un comerciant originar

din oraşul german Gera-Reuss17

, care a ajuns în România în 1886, fiind

interesat de extragerea şi industrializarea lemnului de rezonanţă din zona

Moldovei18

.

Societatea „Gustav Eichler” îi avea ca acţionari pe „Gustav Eichler,

Arthur Schlessiger şi Brunno Schlessger, toţi trei cu domiciliul în Gera-Raiss,

din imperiul Germaniei”19

. „Obiectul societăţii este: întreprinderi de comerţ

şi industrie, pentru exploatarea de păduri, a lemnului în general şi derivatele

sale, fabricare de mucava şi hârtie” iar „Capitalul social este de lei

1.952.925, bani 44, vărsat de fiecare în trei părţi egale”20

.

Pentru a valorifica deşeurile lemnoase de la fabrica sa de cherestea,

societatea înfiinţează la Piatra Neamţ, pe strada Colonel Rosnoveanu, în

august 190821

, o fabrică de mucava şi hârtie de împachetat. Aceasta a 14 Gheorghe Tănase, Gheorghe Tepeş, Contribuţii la istoria judeţului Neamţ (1878-1914),

în „MemAntiq”, III, 1971, p. 319. 15 Potrivit săptămânalului „România Economica”, VII, nr.45/13(26) noiembrie 1905, p. 12-13,

Societatea „Gustav Eichler” deţinea, pe lângă fabrica de cherestea de la Piatra Neamţ

(pentru care i s-a acordat începând cu 8.12.1900 avantajele legii industriale), o fabrică de cherestea

şi scânduri de rezonanţă la Bicaz şi o fabrică de lemne de construcţii la Mălini-Suceava. Aceasta

mai avea în patrimoniu şi o fabrică de mobilă la Găineşti, Suceava (C.G. Rommenhoeller, La

Grande-Roumanie.Sa structure économique sociale, financière, politigue et

particuliérement ses richesses, La Haye, Martinus Nijhoff, 1926, p. 92) şi Societatea

anonimă Fabrifag din Fălticeni, (Ibidem, p. 268). 16 Enciclopedia României, vol. III., p. 941. 17 „Monitorul Oficial al României”, nr. 197, 1 decembrie 1909, p. 7787. 18 H. Brauner, Comerţul şi industria lemnului din România, Sibiu, Ed. Krafft&Drotleff

S.A., 1929, p. 111. 19 „Monitorul Oficial al României”, nr. 136, 18 septembrie 1909. p. 5546. 20 Ibidem. 21 În privinţa datei de înfiinţare a Fabricii de hârtie şi mucava „Gustav Eichler” părerile sunt

împărţite. Există surse care susţin că fabrica s-a înfiinţat în 1908. În fişa fondului de arhivă

„NT-F-00029 Fabrica de Hârtie şi Mucava Piatra Neamţ, 1923-1968”, (vezi http://cautare-

is.arhivelenationale.ro/cautare-is/detail.aspx?ID=54630) existentă la Arhivele Naţionale,

Centrul Regional Iaşi, este precizată această dată, vehiculată şi de alţi autori. În

Enciclopedia României, vol. III, 1938, p. 943, este trecut ca an de înfiinţare 1909, dată

preluată şi de Volker Wollmann în volumul II din Patrimoniul preindustrial şi industrial în

România, Sibiu, Ed. Honterus, 2011, p.144. În octombrie 1908 sunt acordate avantajele

http://cautare-is.arhivelenationale.ro/cautare-is/detail.aspx?ID=54630



funcţionat cu întreruperi între anii 1908-1912 şi 1916-1920, iar începând din

1920 avea să funcţioneze fără întrerupere. Încă de la înfiinţare fabrica de

hârtie şi mucava a beneficiat de avantajele legii industriale primind „scutire

de orice impozite directe către stat, judeţ şi comună; scutire de vămi pentru

maşini, părţi şi accesorii; scutire de vamă pentru maşini necesare la prima

instalare”22

.

„În aprilie 1912, fabrica e distrusă într-un incendiu, însă este reconstruită

imediat şi în 1913 funcţionează iarăşi”23

. În 1913, firma îşi schimbă denumirea

în „Societatea anonimă română pentru industria hârtiei şi a lemnului, fostă

Gustav Eichler” cu un capital social de 5 milioane lei24

. La această dată

proprietarii firmei „Gustav Eichler” erau: Bruno Schlessiger, comerciant,

domiciliat în Gera (Germania), Margareta Fledwig Dr. Rolle, rentieră,

domiciliată în Gera, şi Artur Schlessiger, comerciant, domiciliat în Gera25

.

Firma „Gustav Eichler” aducea un bogat aport social la noua societate:

„a) Fabricile de cherestea şi de hârtie ale firmei noastre, situate în oraşul

Piatra-Neamţu, strada Colonel Rosnovanu, cu tot terenul înconjurător, cu

toate clădirile, instalaţiunile, maşinile, uneltele şi accesoriile lor, conform

alăturatului inventar, libere de orice sarcine; b) Instalaţiunile firmei noastre,

atât mobile cât şi imobile, pentru exploatarea lemnului, aflate la Bicaz,

Hangu, Râmnicu-Sărat, Tulgyesi, Fărcaşa, Szugo, Gyorgyszent Micloş, cu

toate clădirile, uneltele, maşinile şi accesoriile lor, precum şi liniile ferate,

liniile Decauville, liniile ferate aeriane, vagonetele, locomobilele etc. şi verice

alte instalaţiuni aflate la fabricele şi gaterele noastre, precum şi la pădurile din

ţară şi Ungaria, ce avem în exploatare, conform alăturatului inventar.

Instalaţiunile, imobilele din aceste localităţi, le aducem ca aport social în limitele

drepturilor pe cari le avem şi noi, conform contractelor existente; c) Toate

materialele prime, marfa semifabricată sau marfa gata, lemnul de resonantă,

lemnul în picioare şi orice alte materiale sau mărfuri aflate la fabricile noastre

din Piatra-Neamţu, la Bicaz, Hangu, Râmnicu-Sărat, Tulgyesi, Fărcaşa,

Szugo, Gyorgyszent Micloş, aflate cum se specifică în alăturatul inventar;

legii industriale „fabricii de mucava şi hârtie de împachetat ce d. Gustav Eichler va înfiinţa

la Piatra Neamţu” (cf. „Monitorul Oficial al României”, nr. 156, 10 octombrie 1908, p.

6638). Firma, legal, s-a înfiinţat în 1908, iar construcţia, importul de utilaje specifice şi

punerea în funcţiune a fabricii s-a realizat în 1909, de aici apărând cele două date diferite. 22 „Monitorul Oficial al României”, nr. 156, 10 octombrie 1908, p. 6638. 23 Enciclopedia României, vol. III, p. 943. 24 „Monitorul Oficial al României”, nr. 098, 2 august 1913, p. 4067-4070. 25 Ibidem, p. 4067.


Fig. 2. Fabrica de hârtie şi mucava „Gustav Eichler”26, cca 1915

Fig.3. Fabrica de hârtie şi mucava Piatra Neamţ, cca 192727

26 Fotografia (21x29cm) se află în patrimoniul MNIR, şi a fost preluată de pe:

http://imagoromaniae.ro/imagini/piatra-neamţ-fabrica-de-hârtie-şi-mucava-ro.html (6.07.2017). 27 http://www.ziarpiatraneamt.ro/prima-fabrica-de-hartie-la-piatra-neamt (10.07.2017).

http://imagoromaniae.ro/imagini/piatra-neam%C5%A3-fabrica-de-h%C3%A2rtie-%C5%9Fi-mucava-ro.html

http://www.ziarpiatraneamt.ro/prima-fabrica-de-hartie-la-piatra-neamt


d) Toate contractele de cumpărare de păduri şi de lemne, încheiate cu Statul românesc, cu comunităţile din Ungaria sau cu particularii din ţară sau străinatate, contractele pentru vânzare de materiale, contractele în participaţiune, precum şi verice alte contracte cu antreprenori, furnisori şi cumpărători, concesiunile de căi ferate, creanţele, numerariul aflat în casă, poliţe, efecte publice, avantagiile legii pentru Încurajarea industriei naţionale, în fine toată afacerea firmei Gustav Eichler, din România şi Ungaria, cu toate drepturile dobândite pentru această intreprindere, cu tot activul ei care este pe ziua de 1 Ianuarie 1913 de lei 8.383.899, bani 40, şi cu tot pasivul ei, care însumează pe aceiaşi zi lei 3.383.899, bani 40, astfel cum rezultă din aici anexatul inventar, semnat de noi, care face parte integrantă din acest act şi cum rezultă şi din registrele firmei Gustav Eichler, încheiate pe ziua de 1 Ianuarie 1913, cu singura rezervă prevăzută mai jos. Subsemnaţii, Bruno Schlessiger, Artur Schlessiger şi Margareta Hedwig Dr. Rolle, în calitate de proprietari ai firmei Gustav Eichler, nu aducem ca aport social în noua societate, singure contractele ce firma Gustav Eichler le are încheiate cu administraţia domeniilor Coroanei, referitoare la exploatarea pădurilor Suha şi Găineşti, domeniul Mălini şi la arendarea moşiei Mălini, precum şi la contractele de cumpărare de lemn brut, referitoare la pădurile Săbaşa, Borca, Fărcaşa şi Bicaz, cu actele autentificate de tribunalul Ilfov, secţia de notariat, la No. 4.320/910, 4.321/910, 4.322 din 1910, 4.323/910, 1.139/911 şi 17.249 din 1911. Numai aceste contracte rămân în patrimoniul firmei Gustav Eichler, cu toate obligaţiunile şi cu toate drepturile prevăzute într’însele, iar firma Gustav Eichler va continua sä existe numai la Fălticeni. Întreaga afacere a firmei Gustav Eichler, fără a mai rezerva absolut nimic pe seama noastră, cu excepţiunea contractelor cu domeniul Coroanei, astfel cum se specifică mai sus, subsemnaţii proprietari ai acestei firme o aducem ca aport social pe ziua de 1 ianuarie 1913 st.n. şi toate operaţiunile făcute cu începere de la această dată sunt făcute pe contul societăţei. Valoarea acestui aport social este de lei 5.000.000”

28.

Conform articolului 2 din statutul noii societăţi scopul acesteia era „industria şi comerţul lemnului şi a hârtiei, precum exploatarea veri cărei alte intreprinderi comerciale sau industriale, care ar fi necesară pentru realizarea scopului arătat mai sus sau care ar fi în legătură cu dânsul”

29.

La 2 iulie 1921 fabrica de hârtie fost cumpărată de Banca Marmorosch Blank şi pusă în funcţiune sub numele de „Fabrica de hârtie şi mucava Piatra-Neamţ”. De la 1 octombrie 1924, a trecut în patrimoniul Societăţii Anonime Piatra-Neamţ

30.

28 „Monitorul Oficial al României”, nr. 098, 2 august 1913, p. 4067-4068. 29 Ibidem, p. 4068. 30 Enciclopedia României, vol. III, Economia naţională, cadre şi producţie, Bucureşti, 1938, p. 943.


Fig.4. Interior din fabrica de Mucava31 1927

Fabrica producea următoarele sortimente: hârtie de scris pentru cărţi

şcolare şi ediţii pentru tipar plan şi rotativ, hârtie colorată, albă şi brună,

hârtie de împachetat, carton alb, brun, gri şi colorat, simplex, duplex şi

triplex32

.

Prin înfiinţarea fabricii de hârtie şi mucava din Piatra Neamţ, s-au pus

practic bazele prelucrării superioare a lemnului din pădurile nemţene.

Fabrica Eichler a fost prima mare unitate de prelucrare superioară a

lemnului din actualul judeţ Neamţ, înzestrată cu o tehnologie înaintată şi o

productivitate a muncii ridicată33

. Amplasarea fabricii a ţinut cont şi de

accesul facil la materia primă. După punerea în funcţiune a fabricii, în

comuna Tarcău s-a înfiinţat o societate de mari dimensiuni specializată în 31 http:// clasate.cimec.ro/Poya.asp?tit=Fotografie—Fabrica de mucava&k=897C09FF813A4E2E

BAA8A81C2163FB95 32 http://cautare-is.arhivelenationale.ro/cautare-is/detail.aspx?ID=54630 33 Ionel Marin, op.cit., p. 353.



exploatarea lemnului şi care a devenit principalul furnizor al fabricii

Eichler34

.

La începutul crizei economice din perioada interbelică, fabrica de

hârtie şi mucava, puternic mecanizată pentru acea vreme, deţinea 25% din

totalul puterii instalate din toate intreprinderile existente în judeţul Neamţ35

(inclusiv atelierele meşteşugăreşti). În aceeaşi perioadă în fabrica de hârtie

lucrau 400 de salariaţi, din care un sfert erau calificaţi36

.

Fig. 5.Uzina electrica a fabricii de mucava, 193037

În 1929, în România erau în funcţiune 18 maşini de hârtie şi două de

mucava care produceau într-un an în total 59.250 tone hârtie şi 3.600 tone

mucava38

. La fabrica din Piatra Neamţ, unde exista o maşină de hârtie şi una

de mucava se fabricau într-un an 4.500 tone de hârtie şi 3.000 tone de 34 Ibidem. 35 Ibidem, p. 355. 36 Ibidem, p. 356. 37 http://imagoromaniae.ro/imagini/piatra-neamţ-fabrica-de-hârtie-şi-mucava-ro-2.html 38 H. Brauner, op.cit., p. 178.

http://imagoromaniae.ro/imagini/piatra-neamţ-fabrica-de-hârtie-şi-mucava-ro-2.html


mucava39

.

În 1937 numărul lucrătorilor specializaţi şi salahorilor angajaţi la

fabrica nemţeană era de cca. 300. Statisticile arată că în 1936 producţia

înregistrată a fost de 7.201.210 kg, reprezentând o valoare de circa

124.000.000 lei, iar în anul 1937 de 8.508.000 kg, în valoare de 139.796.000

lei40

. Întreaga producţie era destinată consumului intern. În 1928 salariul

zilnic al unui muncitor de la Fabrica de Hârtie şi Mucava din Piatra Neamţ

era de 40 până la 60 lei, muncitoarele primeau între 24 şi 30 lei41

, în

condiţiile în care o pâine costa 12 lei, kilogramul de carne 40 lei şi 100

kilograme de lemne 150 lei42

.

Pentru a-şi apăra şi negocia drepturile, la 21 noiembrie 1921

muncitorii din fabrica de hârtie şi mucava, adunaţi în Casa Poporului din

Piatra Neamţ, înfiinţează Sindicatul Profesional al lucrătorilor din fabrica de

hârtie şi mucava43

.

După anul 1948, fabrica a fost cunoscută sub numele Fabrica de hârtie şi

cartoane „Comuna din Paris” Piatra Neamţ, iar după anul 1990, SC Petrocart SA

Piatra Neamţ.

Jetoanele fabricii „Gustav Eichler” au fost puse în circulaţie după

1908, data înfiinţării societăţii şi au putut circula până în 1921, când fabrica

îşi schimbă proprietarul şi denumirea, aşa cum am arătat mai sus. În privinţa

valorii nominale, ţinând cont de puterea de cumpărare a monedei naţionale

din acea perioadă, considerăm că este vorba de bani şi nu de lei.

Până în prezent acesta este singurul jeton cunoscut de la cantina

fabricii Eichler din Piatra Neamţ44

, dar nu excludem apariţia şi a altor

jetoane cu valori nominale diferite.

39 Ibidem, 40 http://cautare-is.arhivelenationale.ro/cautare-is/detail.aspx?ID=54630 (7.07.2017). 41 Ionel Marin, Condiţiile de viaţă şi muncă ale maselor muncitoare din judeţul Neamţ între

anii 1900-1940, în „MemAntiq”, XV-XVII (1983-1985), 1987, p. 179. 42 Ibidem. 43 Adolf Minuţ, Contribuţii privind istoria mişcării muncitoreşti din judeţul Neamţ în

perioada 1918-1938, în „MemAntiq”, IX-XI (1977-1979), 1985, p. 394. 44 Mai este cunoscut şi catalogat un jeton de la cantina fabricii de cherestea din Găineşti,

Suceava, aparţinând tot lui Gustav Eichler. (E. Schaffer, op.cit., p. 154, GAN-1).



Fig. 6. Fabrica de hârtie şi carton Piatra Neamţ-1938. Defibratorul şi motorul Diesel45

Fig.7. Cantina Apopşa Chihaia din Pădurea Bistra

aparţinând de Exploatarea “Gustav Eichler” din Bicaz46

45 Enciclopedia României, vol. III, p. 948. 46 http://www.eusuntdaniela.ro/prin-codrii-ceahlaului/

http://www.eusuntdaniela.ro/prin-codrii-ceahlaului/


Fig. 8. Reclamă apărută în 190947

47 Iacob M. Langhaus- Anuarul lumii comerciale şi industriale. Portrete şi biografii 1909-

1910, Noua Tipografie Trajan, Bucureşti, 1909.

O VIAȚĂ ÎNCHINATĂ ȘCOLII ȘI BISERICII.

PROFESORUL PETRE GÂRBOVICEANU (1862-1934)

Aurel Florin Ţuscanu

A life dedicated to School and Church.

School Teacher Petre Gârboviceanu

Abstract

Teacher Petre Gârboviceanu is one of the

prominent figures who have carried out a rich activity

in organizing the Romanian educational process and

making it progress. His activity is similar to that of

Spiru Haret and both of them can be regarded as

founders and organizers of the modern Romanian

education.

Petre was born on June 27th, 1862, in a priest’s

family. He studied Theology in RâmnicuVâlcea and

Bucharest, then received a scholarship to Germany,

obtaining a PhD in Philosophy. Returning to his home

country, he received a job as a teacher at the Normal

School in Bucharest, where he later took the role of

principal. In the same period, he became the

headmaster of the Central Seminary in Bucharest.

He was elected deputy of Mehedinţi and took the opportunity to support the

universal vote. He also believed in the idea of giving peasants land of their own.

Together with SpiruHaret, he founded the popular „Albina” magazine, which

would circulate through villages, in order to promote education, Christian morals,

and culture without any political influences.

Petre established the Association of Teaching Staff Members, became a

member of the Press Society, a member of the Education Law Committee, a

member of the Curriculum Committee etc.

On January 30th, 1929, after more than forty years of activity,school teacher

Gârboviceanu retired. With this occasion, Patriarch Miron Cristea gave praise for

his fruitful work, saying among other things „you were not only a school teacher,

but of a whole nation”.

On December 31st, 1934, the bold Petre Gârboviceanu, who dedicated his

entire life to the progress of Romanian culture, passed away, leaving behind his

legacy and a great example for future generations.

374 Aurel Florin Ţuscanu

Keywords: Petre Gârboviceanu, Normal School Bucharest, Central Seminary,

Church, „Albina” magazine.

Cuvinte cheie: Petre Gârboviceanu, Şcoala Normală Bucureşti, Seminarul

Central, biserică, revista „Albina”

Între oamenii de seamă care au desfaşurat o bogată activitate pentru

organizarea şi dezvoltarea învăţământului nostru modern, înainte şi după

primul război mondial, se remarcă cu deosebire profesorul Petre

Gârboviceanu.

În ziua de 30 ianuarie 1929, cu ocazia pensionării sale de la catedră, la

hramul Seminarului Central din Bucureşti, în prezența patriarhului Miron

Cristea, ministrul I.G. Duca, i-a adresat o scrisoare de mulţumire şi felicitare

din care spicuim: „Rareori un omagiu a fost mai meritat decât acela pe care

colegii şi prietenii vor să-l aducă lui Petre Gârboviceanu cu prilejul

împlinirii a patruzeci şi unu de ani de profesorat, fiindcă rareori, un om a

consacrat cu mai multă pricepere, cu mai multă stăruinţă şi cu mai multă

modestie, o viaţă întreagă, propăşirii învăţământului.

La şcoala normală a «Societăţii pentru învăţătura poporului român»,

Petre Gârboviceanu a îndrumat pe calea muncii şi a datoriei nenumărate

generaţii de învăţători, care, la rândul lor, au dus cuvântul luminii şi al

cinstei în satele noastre. La Seminarul Central, Petre Gârboviceanu a avut

o înrâurire covârşitoare în pregătirea sufletească a preoţilor noştri şi a

ştiut, astfel, să facă dintr-înşii, alături şi împreună cu învăţătorii, apostolii

vremurilor de prefaceri în care se încheagă democraţia rurală astăzi. La

Casa Bisericii, la Ministerul Instrucţiunii şi în Parlament, Gârboviceanu a

completat şi a lărgit cadrul serviciilor pe care, prin profesorat, le-a adus

de-a lungul anilor – Şcolii şi Bisericii. Cu conştiinţa împăcată şi o legitimă

mândrie, el poate privi la roadele străduinţelor sale şi modestia sa trebuie

să admită nevoia, pe care toţi cei care l-au apreciat o resimt, de a se folosi

de date jubiliare, spre a-i reaminti opera şi a-i recunoaşte meritele”1.

Cu aceeaşi ocazie, mitropolitul Moldovei, Pimen Georgescu, i-a

adresat următoarea scrisoare: „Iubite amice, În rândul prietenilor, cari

îndemnaţi de dragostea ce au pentru tine, s-au hotarât să te sărbătorească, 1 Omagiu lui Petre Gârboviceanu, Bucureşti, 1929, Tipografia Ion C. Văcărescu, p. 11.

Omagierea profesorului Petre Gârboviceanu a avut loc la Seminarul Central din București,

în ziua de 30 ianuarie 1929, atunci când se prăznuiau și Sf. Trei Ierarhi, patronii spirituali ai

acestei școli teologice. După oficierea serviciului religios, într-un cadru solemn, s-a

continuat ceremonia în sala de festivități, unde a avut loc o serbare omagială prezidată de

Patriarhul Miron Cristea.

O viaţă închinată şcolii şi bisericii. Profesorul Petre Gârboviceanu 375

când tu părăseşti catedra de la Seminarul Central, unde ai muncit cu mult

spor, peste patruzeci de ani, Te rog să mă socoteşti şi pe mine. Sufletul tău

bun îţi aduce aminte de vremurile, când împreună cu neuitaţii noştri

prieteni: Mihalache Popescu, Iancu Cornoiu, Ion Neniţescu şi alţii, toţi

tineri, pe atunci întorşi de curând în ţară, sub povaţa foştilor noştri dascăli:

Barbu Constantinescu, Silvestru Bălănescu, Ghenadie Enăceanu, ne

gândeam şi puneam la cale munca ce eram datori, fiecare din noi, să

depunem în interesul culturii noastre naţionale, mai ales prin Biserică, în

folosul poporului de la ţară. Căci de acolo toţi am plecat şi ne uneşte şi

acum, ca şi atunci, cea mai caldă şi cea mai puternică legătură; căci acolo

e tăria neamului nostru şi va fi pentru veşnicie (…). În adevăr, e o mare

filosofie pentru un om, să ştie a munci şi a trăi aşa, ca la retragerea sa, să

fie regretat, iar după moartea sa să fie neuitat.

Tu ai ştiut să munceşti şi să trăieşti în aşa fel, că vei fi iubit de cei ce

te-au cunoscut şi te-au priceput. Eu voi ruga pe Dumnezeu să trăieşti

sănătos încă mulţi ani şi să-ţi slujeşti ţara şi Biserica mai departe, căci le-ai

iubit într-adevăr, ca un bun român şi bun creştin”2.

Repere biografice.

Petre Gârboviceanu s-a născut la 27 iunie 1862, în comuna Gârbovăţul

de Jos, judeţul Mehedinţi, ca fiu de preot. Copilăria şi-a petrecut-o pe

frumoasele meleaguri ale satului natal de pe malul Coşuştei, pe care nu le-a

uitat niciodată şi a purtat cu cinste numele satului său pretutindeni.

Clasele primare le urmează la Turnu Severin, apoi se înscrie la

Seminarul teologic din Râmnicu Vâlcea, unde urmează cursul inferior timp

de patru ani (1876-1880), absolvindu-l cu calificativul : „eminent la studii şi

purtare”. Cursul superior îl urmează la Seminarul Central din Bucureşti, pe

care îl absolvă cu acelaşi calificativ. A fost apreciat de profesorii săi, între

care Barbu Constantinescu şi episcopul Gherasim Safirim, care îl ajută să

plece la studii în Germania, la Lipsca, în decembrie 1883.

Neavând posibilităţi financiare de a termina studiile în străinătate, în

anul 1886, ministrul Spiru Haret îi acordă o bursă lunară de 120 de lei, până

la absolvire. Muncind cu râvnă zi şi noapte, revine în ţară în anul 1887, cu

titlul de doctor în filosofie şi licenţiat în teologie. În acelaşi an este numit

profesor la Seminarul Central din Bucureşti şi profesor de limba română, la

Şcoala Normală a „Societăţii pentru învăţătura poporului român”, unde 2 Ibidem, p. 6. Tot cu acel prilej au ținut discursuri omagiale miniștrii C. Anghelescu, I.G.

Duca, Trancu-Iași, R. Franasovici, Alexandrina Cantacuzino, apoi directorul Seminarului

Central – P. Partenie, profesori universitari, prieteni ai săi, elevi, asistența fiind numeroasă.


ulterior va deveni director (1889). Din clipa în care Petre Gârboviceanu a

intrat în slujba şcolii, ca profesor şi director, întreaga sa viaţă o dedică

muncii pentru ridicarea învăţământului pe o treaptă superioară. Astfel, el

este considerat ctitorul Şcoalii Normale a „Societăţii pentru învăţătura

poporului român”, care funcţiona în câteva căsuţe mici, necorespunzătoare,

dar cu ajutorul material al ministrului Spiru Haret, construieşte un nou local

de şcoală, care în prezent deserveşte Facultatea de Teologie „Justinian

Patriarhul” din Bucureşti.

Se preocupă de înzestrarea acestei şcoli cu toate noutăţile tehnicii

timpului său, organizează aici un muzeu de ştiinţe naturale şi lucrări

practice, înfiinţează laboratoare de fizică şi chimie, ba chiar un

cinematograf şcolar şi o bogată bibliotecă. Devenind neîncăpătoare în timp,

directorul şcolii va construi, în curtea interioară, o clădire specială pentru

bibliotecă, înzestrându-o cu mobilier deosebit, executat la comandă, apoi

donează întreaga sa bibliotecă personală de 5.000 volume. Pe frontispiciul

bibliotecii stă până astăzi scris: „Biblioteca Petre Gârboviceanu”, aşa cum

s-a hotărât în actul de ctitorie3.

Pe atunci, direcţia de studii a şcolii era separată de conducerea

internatului elevilor. Tânărul director Petre Gârboviceanu, cu o pregătire

pedagogică temeinică, a remarcat carenţele disciplinare din conduita elevilor

şi din acest motiv a cerut judicios unirea celor două direcţiuni, a şcolii şi a

internatului, lucru ce i s-a aprobat, devenind astfel unicul director. Astfel, el

se identifică cu şcoala pe care o conduce şi desfăşoară o activitate rodnică

care atrage atenţia directorilor din minister şi a miniştrilor, al căror

colaborator devine. Este numit de către Spiru Haret în Comisia pentru

elaborarea programelor analitice ale învăţământului secundar şi normal de

băieţi şi fete, în Comisia pentru aprobarea de cărţi didactice, în Comisia

pentru elaborarea noilor programe ale Şcoalelor primare, normale şi

secundare ş.a.

În rezolvarea acestor însărcinări, pregătirea profesională, inteligenţa

pătrunzătoare, corectitudinea, spiritual inventiv şi dragostea de muncă fac ca

numele său să fie cunoscut în cercuri tot mai largi. 3 Ibidem, p. 21; „...Din iniţiativa D-lui Director Petre Gârboviceanu, care a dăruit şcoalei

biblioteca sa de 5.000 de volume şi cu banii adunaţi de D-sa în numele Societăţii şi pentru

biblioteca Şcoalei normale, s-a început zidirea localului acestei biblioteci, care s-a terminat

în ziua de 10 noiembrie 1932, când am aşezat în temelia lui spre veşnică amintire, acest act

de fundaţie, semnat de întregul Consiliu de Administraţie şi de întregul corp profesoral. Şi

pentru ca această frumoasă faptă de cultură şi de nobilă dărnicie să fie tuturor pildă, s-a dat

acestei biblioteci numele de: BIBLIOTECA PETRE GÂRBOVICEANU”.


Ca director, a ştiut să-şi aleagă profesori capabili şi conştiincioşi cu

care să colaboreze la instruirea şi educarea tinerelor vlăstare. Cu elevii, a

avut o linie de conduită precisă, de la care nu s-a abătut niciodată. A

imprimat o disciplină şi un regim sever şi simplu precum cel de la sate,

acolo de unde veneau elevii săi şi unde trebuiau să se întoarcă. Atmosfera

şcolii era plăcută şi îmbietoare la muncă rodnică, directorul fiind un

adevărat părinte pentru elevii săi şi un exemplu. Suflet bun şi generos, ajuta

elevii săraci ca şi pe fraţii săi rămaşi orfani de timpuriu.

Ca profesor, a ştiut să imprime elevilor săi dragostea de muncă, de

adevăr, de cunoaşterea istoriei şi a tradiţiilor poporului nostru şi de patrie. În

cuvântările ţinute la Ateneul român, unde era membru în Comitetul de

conducere, şi în toate manifestările sale, Petre Gârboviceanu apără şi susţine

cu putere respectul tradiţiei în cultura naţională, unitatea acestei culturi şi

educaţia morală. El spunea: „Statul nostru nu poate face «tabula rasa» cu

trecutul nostru istoric, cu tradiţia, cu familia şi cu unitatea religioasă… A

rupe legătura cu acest trecut, ar însemna cea mai mare nenorocire”. De

aceea… „trebuie să cunoaştem îndeaproape trecutul şi ţara noastră, să

avem o aşa conştiinţă naţională, încât să ne socotim mândri că suntem

români”4.

În trecut, şcolile normale nu au avut pe lângă ele o şcoală primară de

aplicaţie unde viitorii învăţători să pună în practică cele învăţate teoretic.

Abia în 1878-1879, Barbu Constantinescu, director al Şcolii normale,

înfiinţează prima şcoală de aplicaţie, atât de necesară pentru pregătirea

temeinică a învăţătorilor. Din 1892, Petre Gârboviceanu a fost director şi la

şcoala primară de aplicaţie pe care s-a străduit să o facă o instituţie model.

Rezultatele optime pe care le-a obţinut în aceste şcoli pe care le conducea au

fost însuşite de Ministerul Instrucţiunii, care a legiferat sistemul practicat la

Şcoala normală din Bucureşti. Şcolile conduse de Petre Gârboviceanu au

devenit exemplu de urmat ca: instrucţie, educaţie, gospodărie şi activitate

practică, constituind o contribuţie de seamă în dezvoltarea şi perfecţionarea

învăţământului normal. Pentru buna funcţionare a învăţământului primar, el

scrie şi manuale5.

Şcolile „Societăţii pentru învăţătura poporului român” s-au întreţinut

până în primul război mondial din averi proprii, dobândite prin legate,

donaţii şi economii şi prin conducerea înţeleaptă a directorului Petre

Gârboviceanu. După război, prin devalorizarea leului, veniturile s-au 4 Ibidem, p. 326-327. 5 Ibidem, p. 239-243. Aceste manuale au fost elaborate, în mare parte, împreună cu Ioan Gheaţă.


micşorat şi nu mai reuşeau să acopere cheltuielile. Atunci şcolile nu mai

puteu funcţiona prin mijloace proprii, fapt ce îl determină pe Gârboviceanu

să intervină pe lângă ministrul Instrucţiunii să achite plăţile pe care

Societatea nu le putea acoperi. Datorită perseverenţei şi personalităţii sale,

el a reuşit să obţină ajutorul necesar şi şcolile şi-au continuat în condiţii de

normalitate activitatea.

După război, când toţi românii s-au regăsit uniţi în graniţele fireşti ale

limbii naţionale, Petre Gârboviceanu spunea: „În România întregită se

impune o şcoală unitară şi conform principiilor sale democratice, să nu

avem şcoli privilegiate care să fie accesibile numai unora căci nici un suflet

românesc nu poate admite o deosebire de clasă”6.

Dr. Anghelescu, ministrul Instrucţiunii, a scos în evidență contribuţia

lui Petre Gârboviceanu la dezvoltarea învăţământului românesc: „Munca,

activitatea şi marile servicii aduse de către acest om al şcoalei, atât

instituţiilor pe care le-a condus, cât şi în care a funcţionat ca profesor,

precum şi sprijinul necondiţionat, dat din tot sufletul tuturor miniştrilor,

care s-au perindat în aceşti din urmă 30 de ani la Ministerul Instrucţiunii,

vor face ca recunoştinţa tuturor să se manifeste cu deosebire în ziua când

Gârboviceanu va părăsi învăţământul normal şi când întreaga lui activitate

va fi examinată în toate amănuntele şi în toate direcţiunile ei. Fiind unul din

acei cărora Gârboviceanu i-a fost collaborator nepreţuit în momentele

grele ale prefacerii învăţământului nostru şi după război, cred de datoria

mea a-i exprima aici profunda mea recunoştinţă pentru concursul ce mi-a

dat şi sprijinul patriotic ce a pus la înfăptuirea reformelor menite să unifice,

să transforme şi să înalţe cultura românească”7.

În 1902, Petre Gârboviceanu este numit director al Casei Bisericii,

unde funcţionează până în anul 1920, desfăşurând o frumoasă şi rodnică

activitate. Casa Bisericii a avut un rol important în organizarea fondului

material al Bisericii, construcţia de biserici, reconstrucţia mănăstirilor,

refacerea catedralelor episcopale şi mitropolitane, restaurarea monumentelor

istorice, popularizarea acestor tezaure ale ortodoxiei româneşti în „Buletinul

Comisiunii Monumentelor Istorice”, înfiinţat în anul 1908, şi la Muzeul

Casei Bisericii inaugurat în anul 19108.

Preocupat de păstrarea patrimoniului nostru cultural, Petre

Gârboviceanu înfăptuieşte un lucru la care nimeni nu se gândise. La Casa 6 Ibidem, p. 327. 7 Ibidem, p. 13-18. 8 Ibidem, p. 20.


Bisericii înfiinţează un Muzeu naţional de icoane şi odoare bisericeşti. În

acest scop, cutreieră toate regiunile ţării, vizitează biserici şi mănăstiri,

căutând şi adunând valori patrimoniale, care mare parte zăceau prin podurile

bisericilor sau prin magazii, în perpetuă degradare, necunoscându-li-se

importanţa. Aduse la Bucureşti, studiate şi reconsiderate cu dragoste şi

migală de către specialişti, au fost puse la loc de cinste, admirate şi cercetate

de oaspeţi din ţară şi străinătate.

Astfel, renumitul bizantinolog Charles Diehl, venind în ţara noastră,

„admiră cu uimire această colecţie care oglindea arta mare a Bizanţului,

filtrată prin sufletul nostru etnic şi reîntorcându-se la Paris, elogiază

colecţia şi pe Petre Gârboviceanu la Academia franceză de pictură şi

inscripţii”, cum va consemna marele pictor român Costin Petrescu, care a

pictat minunata frescă a Ateneului Român şi care îl elogiază pe

Gârboviceanu pentru măreaţa sa realizare9.

Unul dintre apropiații săi colaboratori la Casa Bisericii, proaspăt

licențiat în teologie, Victor Puiu (viitorul mitropolit, Visarion Puiu),

consemna în amintirile sale câteva lucruri interesante din această perioadă:

„În acest mediu de viață zbuciumată mi-am dat licența în teologie, pe care

mi-a tipărit-o ministrul Instrucțiunii Publice de atunci, Spiru Haret, drept

răsplată pentru colaborarea literară ce o dam revistei populare «Albina»,

întemeiată de dânsul. Pe atunci nu erau mașini de scris și de multiplicat, iar

copiști aveam puțini, de aceea conceptele altora și cele proprii trebuiau

scrise cu condeiul și aveam uneori de scris câte 60 de adrese mici și mari pe

zi... Un an greu pentru bugetul Statului făcuse ca noua instituție a Casei

Bisericii să apară în condiții modeste și cu puțini funcționari... Deși mă

bucuram de sprijinul și de o apropiată cunoaștere din partea lui Petre

Gârboviceanu, purtând corespondența confidențială de serviciu între

dânsul și ministrul Haret și dintre acesta și primul ministru Mitiță Sturza,

și-mi surâdeau avansuri cu înlesnire în ierarhia funcționarilor, totuși spre

asemenea carieră nu năzuiam. Aveam de ales între preoția de mir și

monahism...”10

.

Profesorul Petre Gârboviceanu s-a remarcat și printr-o serie întreagă

de publicații, dintre care amintim câteva mai reprezentative: Societatea

pentru învățătura poporului român din București, București, Tipografia

Cărților Bisericești, 1905; Societatea pentru învățătura poporului român din

București, Carol Gobl, 1906; Un fragment din viața școalelor române, Carol 9 Ibidem, p. 57-60. 10 Mitropolit Visarion Puiu, Însemnări din viața mea, Editura Doxologia, Iași, 2014, p.53-55.


Gobl, 1904; Câteva cuvinte asupra bisericilor Sf. Nicolae domnesc și Trei

Ierarhi – Iași, București, Carol Gobl, 1906; Spiru Haret, pentru 20 de ani de

la moartea sa, București, Editura Cartea Românească, 1932; Episcopi

români în Turcia, București, 1897; Biserici cu averi proprii, Carol Gobl,

1910; Învățământul primar, București, 1924; Legea Învățământului

secundar, București, 1928; Biserici și Mănăstiri, București, 1932; Povești

alese, în colaborare cu Gh.Chelaru, București, Editura Casei Școalelor, 1926;

Biserica Ortodoxă și cultele, Carol Gobl, 1904; Cultul județului Mehedinți, eroi

mehedințeni din secolul XVII, București, Editura Văcărești, 1931.

De asemeni a făcut și câteva traduceri: Didactica Magna, de I.

Comenius (sec. XVII), care conține metoda organizatorică și didactică a

învățământului; Cărticica furnicilor (metodica formării învățătorilor);

Cărticica racului (formarea pedagogică a părinților); prin aceste traduceri

autorul crează un adevărat curent cultural și este inițiatorul întemeierii

„Bibliotecii pedagogice a Casei Școalelor”, care începe cu Didactica

Magna, prima traducere pedagogică11

.

Petre Gârboviceanu a fost redactor la revista „Biserica Ortodoxă Română”

din 1885, timp de 21 de ani, unde a publicat un interesant studiu: Muzica la

popoarele vechi și la creștini (egipteni, asirieni, evrei și creștini). Însuflețit de un

cald patriotism, el scrie diverse articole cu tematică istorică, diverse probleme de

teologie dogmatică, de morală creștină, aspecte didactice ș.a.

Cutreieră țara vizitând biserici și mănăstiri străvechi, de unde adună

manuscrise și documente vechi, pe care le studiază și le clasează spre a le

dărui apoi Academiei Române pentru îmbogățirea tezaurului istoric12

.

Petre Gârboviceanu luptă, după Marea Unire de la 1918, pentru

reînființarea unor seminarii teologice, la Galați, Huși, Buzău, Curtea de

Argeș, precum și cel de la Roman. Este numit în Comisia de elaborare a

unui program pentru seminarii cu 7 clase. Ca profesor de seminar și deputat,

în 1897 a combătut vehement în Cameră proiectul de lege prin care

seminariștii cu patru clase puteau fi hirotoniți preoți. Datorită lui, proiectul a

fost respins și profesorul Gârboviceanu a fost mulțumit pentru izbânda

culturii și progresului în Biserică13

. 11 Omagiu, p. 101-102. 12 Ibidem, p. 135. 13 M. Munteanu-Breasta, „Moldova la 1787” în viziunea contelui d Hauterive, în „Revista

de Istorie”, nr. 7, tomul 41, iulie, 1988. Profesorul Gârboviceanu împlinește, după aproape

doua secole, dezideratul contelui d Hauterive, care a fost secretarul domnitorului Alexandru

Mavrocordat și care, în perioada 1785-1787, a întocmit un memoriu către domnie, în care

sublinia necesitatea înființării de școli speciale pentru preoți (seminarii).


Tot el, timp de 36 de ani, a adus seminariștii de clasa a VIII-a să facă

practică la școala primară de aplicație a Societății, urmărind a face o

apropiere sufletească între viitorii preoți și învățători. El considera această

conlucrare nu doar necesară în luminarea sătenilor, ci o adevărată forță

morală a satelor noastre. Unirea și exemplul lor frumos transformau și

ridicau sufletește pe săteni14

. I s-a cerut să alcătuiască și un Regulament

pentru construirea bisericilor rurale.

Pentru aceste realizări, în anul 1910, ministrul Spiru Haret îi trimite

următoarea scrisoare: „Odată cu înființarea Casei Bisericii, dumneavoastră

ați fost chemat a o conduce și v-ați îndeplinit această îndatorire de nouă

ani. În tot timpul acesta, Casa a trecut prin mari greutăți special unei

instituții chemate a-și îndeplini o sarcină foarte grea și foarte însemnată, cu

niște mijloace insuficiente și nu totdeauna sigure. Dumneavoastră ați știut

să vă îndepliniți însărcinarea în așa mod, încât nu numai Casa Bisericii a

devenit sub conducerea Dumneavoastră una din cele mai vaste și bine

organizate, din marile noastre administrațiuni, dar a reușit să se impună

respectului și iubirii tuturor, prin imensele servicii ce a adus și continuă să

le aducă Bisericii și culturii noastre naționale. Ea a deschis căi noi, a

îngrijit și a rezolvat problemele grele, de care până la dânsa nimeni nu se

preocupa. Pentru aceste mari servicii, țara vă va fi recunoscătoare”15

.

Ministrul Tache Ionescu, apreciind munca depusă în slujba Bisericii, îi

oferă lui Petre Gârboviceanu un loc de profesor la Facultatea de Teologie

din București. Acesta mulțumește, dar refuză, spunând cu modestie:

„Rămân profesor la Seminar și la Școala normală, două școli speciale

pentru poporul nostru rural, căci lor le-am dat sufletul meu”16

. Dragostea

nețărmurită pe care a purtat-o poporului de la sate se poate vedea și din

acțiunile sale, dar și din aceste renunțări la unele poziții și ranguri, după care

mulți ar fi alergat.

Profesorul Gârboviceanu a desfășurat o bogată activitate pentru

răspândirea culturii în popor, mergând pe aceeași linie trasată de ministrul

Spiru Haret. În acest scop, ministrul va folosi toată priceperea și experiența

colaboratorului său prețios, Petre Gârboviceanu, pentru a organiza

învățământul primar. Fiind nemulțumit de rezultatele Școlii primare, pentru

care se făceau multe sacrificii, îl întreabă pe Gârboviceanu care este

motivul. Acesta, cu spiritul său clarvăzător, răspunde că programul alcătuit 14 Omagiu, p. 400 15 Ibidem, p. 357 16 Ibidem, p. 400


pentru organizarea Școlii primare nu va da rezultatele așteptate decât atunci

când se va îmbrățișa întreaga problemă a culturalizării maselor populare.

Trebuie găsite mijloacele prin care să răspândim cultura în masa poporului,

paralel cu ceea ce dăm copiilor în școala primară.

Spiru Haret, apreciind valoarea ideii profesorului Gârboviceanu,

elaborează planul de activitate prin înființarea de reviste precum : „Albina”,

„Societatea Steaua”, „Revista generală a învățământului”, a „Ligii

Deșteptarea”17

. În primăvara anului 1897, marele ministru Haret convoacă

la dânsul cărturari din toate partidele politice pentru a se consulta în privința

apariției revistei.

Se hotărăște înființarea unei reviste cu totul nouă pentru promovarea

educației naționale și morale, ferită de orice influiență politică. Revista urma

să trăiască prin mijloace proprii. Pentru organizarea acestei reviste de

popularizare i se încredințează cinstea de conducere și îndrumare

profesorului Petre Gârboviceanu. Consfătuirile în vederea programului

revistei, care trebuia să lumineze și să înalțe moral poporul prin sfaturi și

exemple, s-au ținut la locuința lui Petre Gârboviceanu, în str. Sf. Ecaterina,

nr.2, în prezența lui Spiru Haret.

Atunci, s-a ales și numele revistei „Albina”. Primul număr a apărut la

5 octombrie 1897, în 20.000 de exemplare. Revista a fost împărțită

pretutindeni de neobositul dascăl Petre Gârboviceanu. Cu toată truda sa,

multe exemplare au fost refuzate și la sfârșitul anului 1898, revista avea o

datorie de 50.000 lei18

.

La întrunirea Comitetului, întristat de situația financiară grea, Spiru

Haret pune întrebarea: „Continuăm publicarea revistei?” Toți au tăcut.

Atunci, C. Pop Tașcă ia cuvântul și propune ipotecarea averii personale

pentru susținerea revistei, convins fiind că împreună cu Petre Gârboviceanu,

megând la ministere și bănci, vor reuși să capete sprijinul bănesc pentru

tipărirea revistei. Gârboviceanu, cu vorba blândă, cu zâmbetul pe buze și cu

o mare putere de convingere, a reușit să obțină fondurile necesare, iar

„Albina” a continuat pe un drum ascendent, luminând viața satelor noastre

decenii de-a rândul. În timpul primului război mondial, prin intermediul

revistei „Albina”, Petre Gârboviceanu servea interesul românilor din toate

provinciile românești, căci ea ajungea și în Ardeal, Bucovina și Basarabia19

.

Din anul 1900, Petre Gârboviceanu a colaborat la „Societatea Steaua”, 17 Ibidem, p. 61-63. 18 Ibidem, p. 111. 19 Ibidem, p. 111-115.


care răspândea broșuri, tablouri istorice și religioase pentru cunoașterea

trecutului nostru. În anul 1905, apare „Revista generală a învățământului”,

care promova cultura profesională a membrilor corpului didactic și la care

profesorul Gârboviceanu lucra permanent alături de Spiru Haret. Tot

Gârboviceanu înființează „Asociația Uniunea Membrilor Corpului

Didactic”, pentru pregătirea opiniei publice în vederea luptei pentru

realizarea idealului național de unire a tuturor românilor. În anul 1889,

Gârboviceanu a fost numit membru în „Societatea Presei”.

Prin „Liga Deșteptarea”, Spiru Haret și P. Gârboviceanu urmăreau

pregătirea poporului pentru legiferarea votului universal și împroprietărirea

țăranilor, pe care ambii le-au cerut în Parlament, în anul 1895. Cu un curaj

izvorât din marea dragoste pentru țărănimea din mijlocul căreia se ridicase

și ale cărei interese politice le susținea, Petre Gârboviceanu, tânăr deputat de

Mehedinți, în 1885 semnează amendamentul lui V.G. Morțun, prin care se

cerea introducerea votului universal.

Gârboviceanu este ales în comitetul delegaților Camerei, pentru a se

pronunța asupra legilor pentru învățământul primar, normal, secundar și

superior; susținând aici strălucite discursuri care dovedeau vastele sale

cunoștințe în problemele didactice, culturale și morale20

.

În timpul primului război mondial, Petre Gârboviceanu cu familia sa

se aflau refugiați la Iași. În vara anului 1917, sub amenințarea spargerii

frontului de la Mărășești, guvernul a hotărât evacuarea unei părți din

populația Moldovei în Rusia. Colonia de refugiați urma să plece la 8 august

1917 din Iași la Cherson. Pentru susținerea moralului acestora, I.G. Duca i-a

încredințat lui Petre Gârboviceanu și cumnatului său, preotul profesor

Grigore Popescu Breasta (cel care a adus de la Târgoviște la Iași relicva

sfântă a neamului românesc – capul lui Mihai Viteazul), cutia ce păstra

relicva și aceștia au plecat în refugiu la Cherson. Cutia a fost ascunsă sub

masa altarului bisericii în care a oficiat pr. Popescu pe toată perioada șederii

românilor aici, adică până pe 3 aprilie 1918.

Revenind în țară, cei doi patrioți au înmânat mitropolitului Pimen al

Moldovei capul voievodului, care s-a păstrat până în august 1920 în altarul

catedralei mitropolitane din Iași21

.

Ca patriot devotat, Petre Gârboviceanu a avut o activitate

binefăcătoare în perioada războiului pentru ajutorarea materială și susținerea

morală a refugiaților din Ardeal și Bucovina, care veneau atât la București, 20 Ibidem, p.320-321. 21 „Magazin Istoric”, martie, 1977, p. 31.


la Casa Bisericii, cât și în Moldova, în perioada ocupației din Muntenia. A

iubit și a apreciat pe scriitorii Ardealului și Bucovinei, încurajându-i în lupta

lor națională și ajutându-i când avea posibilitatea. Astfel, publică și

popularizează opera valoroasă a profesorului Ioan Lupaș, dedicată

mitropolitului Andrei Șaguna, tipărind-o la Casa Bisericii.

Ministrul Alexandru Lepădatu, colaborând cu Petre Gârboviceanu, a

putut să-i cunoască alesele sale calități și bogata activitate, ca să-i scrie cu

prilejul omagierii sale următoarele: „Puțini bărbați mi-a fost dat să cunosc,

care, în funcțiunile și însărcinările ce au avut să îndeplinească, să se fi

consacrat, cu atâta conștiiță și devotament, lucrării de propășire culturală

și națională a patriei și a neamului ca dânsul. Ca profesor și director de

școală, ca publicist și conferențiar, ca parlamentar și înalt funcționar de

stat, ca om de acțiuni culturale și sociale, în toate aceste multiple și variate

domenii ale activității sale, D-l. Petre Gârboviceanu a fost și a rămas:

conducător eminent și autoritar, muncitor priceput și modest, suflet energic

și animator, spirit ordonat și judicios, iar în viața publică«român» luminat

și devotat, democrat sincer și onest, militant statornic și credincios, cu

inimă caldă și bună pentru toți cei mici și nevoiași , pentru toți cei de un

sânge și de o lege”22

.

Omagierea profesorului Petre Gârboviceanu a avut loc la Seminarul

Central din București, în ziua de 30 ianuarie 1929, atunci când se praznuiau

și Sf. Trei Ierarhi, patronii spirituali ai acestei școli teologice. După oficierea

serviciului religios, într-un cadru solemn s-a continuat ceremonia în sala de

festivități, unde a avut loc o serbare omagială prezidată de Patriarhul Miron

Cristea.

Cu acest prilej, acesta a rostit cuvinte de prețuire pentru munca

fructuoasă a profesorului Gârboviceanu, „nu ai fost numai dascăl al unei

școli, ci al unui neam întreg”. În continuare, patriarhul Miron subliniază cât

de grea este misiunea unui dascăl: „Dascălul rupe fâșii din sufletul său și

prin farmecul glasului, le trece sufletului elevilor; sufletul tinerilor e astfel

însuși sufletul dascălilor lor”. Citează pe Eminescu, care spune despre

dascăl: „Tu te mistui luminând”. Cere tinerilor elevi teologi: „să păstreze

recunoștință D-lui profesor Gârboviceanu, care continuă să-i ocrotească și

să-i urmeze exemplul”. Vorbind despre Biserică spune: „Slova Bisericii

noastre a fost aceeași pe tot pământul românesc. Nici un neam de pe lume

n-a avut ca neamul nostru această virtute a unității limbii. Dar, să nu uităm

că Biserica a avut vrednicia aceasta de a ține firul acestei unități. Domnul 22 Omagiu, p.331-336.


Gârboviceanu, conducătorul Casei Bisericii, a ținut în chip discret și

permanent legătura Bisericii de aici cu Biserica de dincolo, pe care o ajuta.

Eu m-am bucurat de simpatia Domniei Sale de când eram la Caransebeș

(episcop). Îi mulțumesc pentru sufletul său creator și pentru câte a lucrat

mai ales pe terenul Bisericii”23

.

În încheiere patriarhul României i-a urat sărbătoritului să-și pună și pe

viitor înaltele sale însușiri în serviciul culturii naționale.Tot cu acel prilej, au

ținut discursuri omagiale miniștrii C. Anghelescu, I.G. Duca, Trancu-Iași, R.

Franasovici, Alexandrina Cantacuzino, apoi directorul Seminarului Central

– P. Partenie, profesori universitari, prieteni ai săi, elevi, asistența fiind

numeroasă 24

.

În final, profesorul Gârboviceanu a mulțumit tuturor pentru

frumoasele cuvinte ce i le-au adresat și a promis celor de față că va rămâne

în slujba Școlii și a Bisericii pentru tot restul vieții 25

.

Din păcate, nu a mai trecut mult timp și, la 31 decembrie 1934, marele

pedagog și om de cultură, Petre Gârboviceanu, cel ce și-a consacrat întreaga

viață progresului culturii profane și religioase românești, s-a stins din viață,

la vârsta de 72 de ani, lăsând în urma sa o dâră de lumină și un exemplu

măreț pentru generațiile viitoare.

23 Ibidem, p.382-383. 24 Ibidem, p.410-415. 25 Ibidem, p.416.

DE LA VECHEA BISERICĂ „SFÂNTUL DUMITRU” GHERĂIEŞTI LA

BISERICA „ACOPERĂMÂNTUL MAICII DOMNULUI” BACĂU

Irina-Elena Boldur, Dimitrie-Ovidiu Boldur

From the old „Saint Demetrius” Church of Gheraiesti to „Protection of

the Mother of God” Church of Bacau

Abstract

Religious buildings are true offerings brought to Divinity and are a step

forward in the spiritual development of human communities. The parish and

church dedicated to „Saint Demetrius” existed in „Campul Poştei”, Bacau district,

up to the last quarter of the 20th century.

The constant regression of the communist period eventually lead to their

disappearance. A new church was erected on the place of the former, the Curch for

the hearing and seeing-impaired „Protection of the Mother of God” Bacau, a

religious edifice in Maramures style.

Thus, a true oasis of tranquillity was created near the confluence of Barnat

stream and Bistrita river.

Keywords: North of Bacau, „Câmpul Poştei”, „Saint Demetrius” Church,

Maramures style, wood, „Protection of the Mother of God” Church

Cuvinte-cheie: Nordul Bacăului, Câmpul Poştei, Biserica „Sfântul Dumitru”,

maramureşean, lemn, Biserica „Acoperământul Maicii Domnului”

Fiecare monument religios ridicat ca ofrandă Divinităţii, reprezintă, în

fapt, un pas înainte în dezvoltarea spirituală a comunităţilor umane. Pe de

altă parte, orice construcţie religioasă, sau de altă natură, trebuie să

corespundă scopului pentru care a fost imaginată şi gândită, iar arhitectura

specifică fiecărui edificiu trebuie să ofere cea mai restrânsă gamă de emoţii,

pentru a nu duce la interpretări şi opinii divergente, vizavi de aşezămintele

sacre sau construcţiile mirene, care s-au înălţat de-a lungul timpului.

În zona aşa-numitului Câmp al Poştei din oraşul Bacău a fiinţat, până

în ultimul sfert al secolului al XX-lea, Parohia şi Biserica cu hramul

„Sfântul Dumitru”1. Datele şi informaţiile lacunare, regăsite în puţinele

1 Câteva informaţii despre existenţa Parohiei şi a Bisericii „Sfântul Dumitru” Gherăieşti am regăsit

în Arhivele Naţionale Bacău, fond Protopopiatul Ortodox Bacău, Dosar nr. 91/ 1946. Din păcate,

în fondul arhivistic menţionat, nu am regăsit nici o imagine a vechii biserici „Sfântul Dumitru”.

De la vechea Biserică „Sfântul Dumitru” Gherăieşti... 387

surse arhivistice, menţionează doar numele preoţilor şi al cântăreţilor care

au slujit la acest aşezământ de cult ortodox, în perioada celui de-al doilea

război mondial şi în anii care au urmat acestuia. Filele de arhivă păstrează

consemnări despre preotul N. Balcanaşu şi cântăreţul Gh. Harbur2 în anul

1946, preotul Grigore Balaban şi cântăreţul Constantin Rusu3 în anul 1949,

precum şi preotul Petru Solomon4, în anii care au urmat, la mijlocul

secolului trecut.

Cert este că biserica parohială a funcţionat până spre mijlocul

deceniului al VII-lea din veacul trecut, aici oficiind, o dată la două duminici,

preoţii Negoiţă şi Solomon din Mărgineni. Din acei ani biserica a intrat într-un

regres continuu, care, treptat, a dus la dispariţia ei şi strămutarea, mai mult

sau mai puţin voită a enoriaşilor şi a parohiei cu numele „Sfântul Dumitru”,

în actualul cartier Gherăieşti5. Astfel, în anul 1990, a fost înfiinţată o nouă

parohie în acest cartier din nordul municipiului Bacău, hramul fiind „Sfântul

Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, lucrările de construcţie ale noului lăcaş de

cult începând în anul 1991 şi fiind finalizate în anul 20076.

În schimb, un altfel de complex arhitectural inedit a început să se

înalţe din luna noiembrie 2008, în zona de nord a municipiului de pe

malurile Bistriţei (Foto 1). Situate pe actuala stradă Călugăreni, la numărul

9 E, în apropierea vechiului „Obor de vite” şi a fostului „Câmp al Poştei”,

Parohia şi Biserica pentru deficienţi de auz şi văz „Acoperământul Maicii

Domnului” Bacău, constituie o etapă de pionerat, atât pentru judeţul Bacău,

cât şi la nivelul Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului.

Locul ales pentru delimitarea spaţiului sacru a implicat căutarea

soluţiilor optime de amplasare. Preotul paroh Radu Gabriel Ichim (originar

din Oglinzi-Neamţ), cu propriile forţe şi cu ajutorul câtorva locuitori din

zonă, a ridicat în 38 de zile o capelă „provizorie”, care a fost sfinţită în ziua

Sfântului Ierarh Spiridon, făcătorul de minuni, la 12 decembrie 2009. După

turnarea din beton şi piatră de carieră a fundaţiei şi a soclului, a fost ridicat

şi monumentul religios din lemn care străpunge astăzi, ca o săgeată,

înălţimile albastre din apropierea vărsării pârâului Bârnat în râul Bistriţa.

El se prezintă ca unul de sine stătător, fără a depinde de vreo „biserică-

2 Arhivele Naţionale Bacău, fond Protopopiatul Ortodox Bacău, d. 91/1946, f. 11-13. 3 Idem, f. 16-17. 4 Idem, f. 27. 5 Constantin Ciofu, Biserica Sfântul Dimitrie din Gherăieşti, în haine de sărbătoare, în

„Deşteptarea”, Bacău, 24 octombrie 2012, textul este disponibil şi pe

https://doxologia.ro/actualitate/biserica 6 Constantin Ciofu, op.cit.

388 Irina-Elena Boldur, Dimitrie-Ovidiu Boldur

mamă”, iar, în afară de combinarea goticului şi a bizantinului într-o sinteză

originală, aduce şi o transplantare a stilului arhitectural religios

maramureşean pe plaiurile moldave. A fost înălţat în decursul a doar 26 de

zile, de nouă meşteri din Bârsana şi Sighetul Marmaţiei, fiind sfinţit pe data

de 2 octombrie 20107.

Aranjamentul general al părţilor componente şi detaliile decorative

individuale nu fac decât să completeze, în mod fericit, aspectul general al

edificiului. Structura tradiţional-maramureşeană de lemn preia din

arhitectura religioasă a edificiilor religioase de zid.

Din cauza spaţiului limitat perimetral în care a fost amplasat

complexul religios, construcţia este lipsită de prispă/ „târnaţ”. Îmbinarea

tălpilor de stejar, cât şi a bârnelor din lemn de brad (dispuse în cununi

orizontale), s-a realizat, la capete, în „cheotori coadă de rândunică”. Cornişa

nu iese în evidenţă printr-un model anume, iar consolele susţin cununa de

bârne numită cosoroabă. Pe întreaga sa suprafaţă acoperişul este „căptuşit”

cu şindrilă din lemn de brad.

Planul dreptunghiular, stil navă, include pridvorul deschis, având

tălpile îmbinate în cheotori „drepte” şi stâlpi din lemn de stejar, ciopliţi după

modelul torsadei. Intrarea spre pronaos/ „tindă” se face printr-o uşă din

aceeaşi esenţă de lemn. În interior, deasupra pronaosului este ridicat turnul

compus din două etaje suprapuse, cel superior cu o galerie de opt arcade

(unde se găseşte clopotul), continuat de săgeata coifului conic. Înălţimea

turnului respectă proporţia construcţiei pe care o surmontează. În interior,

din trunchiul turnului se desprinde cafasul/ balconul („scoruşul”

maramureşean)8.

Naosul are drept caracteristici bolta semicilindrică, care se racordează

pereţilor laterali, precum şi ferestrele de mari dimensiuni, de pe ambele

laturi ale edificiului. Explicaţia: lumina care trebuie să ofere posibilitatea

vizualizării maxime, de către cei cu deficienţe de auz şi vedere, vizualizare

atât a ceea ce se petrece dincolo de catapeteasmă, în altar, unde preotul

realizează prin anumite gesturi şi cuvinte legătura cu Divinitatea, cât şi a

interpretului (cu locul bine delimitat pe „soleea”, în partea stângă a

altarului), care intermediază prin semne, înţelesul deplin al gesturilor

preotului.

7 Irina-Elena Boldur, Dimitrie-Ovidiu Boldur, Biserica „Acoperământul Maicii Domnului”

– un edificiu arhitectural inedit în peisajul religios băcăuan, în „Ateneu. Revistă de

cultură” (editată sub egida Consiliului Judeţean Bacău), anul 47 (serie nouă), nr. 9 (493),

Bacău, octombrie 2010, p. 12. 8 Ibidem.

De la vechea Biserică „Sfântul Dumitru” Gherăieşti... 389

În exterior, altarul are formă hexagonală, iar catapeteasma, de

dimensiuni mai reduse decât cele obişnuite, a fost sculptată de către

meşterul bucovinean Ionel Şchiopu. Pictura pe lemn, în tempera, a

aşezământului religios, cu fondul în foiţă de aur şi reprezentarea sfinţilor în

mărime aproape naturală, a fost realizată de pictorul Marcel Humă9.

Astfel, s-a creat o adevărată oază de spiritualitate în zona de nord a

Bacăului, ca un arc peste timp, în amintirea vechii biserici care exista, în

acest perimetru, în perioada anilor ’60-’70 ai secolului trecut.

Foto 1: Biserica „Acoperământul Maicii Domnului” Bacău

9 Ibidem.

DESPRE NECROPOLELE APULENSE, CU PRIVIRE SPECIALĂ

ASUPRA CELEI NORDICE. NOTE DE LECTURĂ (X).

GEORGE VALENTIN BOUNEGRU, THE NORTHERN NECROPOLIS

OF APULUM. „AMBULANCE STATION” 1981-1985, EDITURA

MEGA, CLUJ-NAPOCA, 2017, ISBN 978-606-543-935-1*

Centrul urban Apulum

1 a

jucat un rol semnificativ în

istoria provinciei Dacia, iar

cercetarea sa a nuanțat

indiscutabil cunoștinţele pe

care le deţinem azi în legătură

cu reconstituirea a varii

domenii de viață economică,

socială, militară etc., fie că este

vorba despre rezultatele

cercetărilor (mai) recente sau,

așa cum vom vedea îndată,

despre valorificarea unora mai

„timpurii”, menţionate ici și

colo în „rapoarte de săpătură”,

dar fără să fi fost publicate

sistematic, cum cu siguranță se

impunea și meritau, desigur cu

excepția unor categorii de

artefacte2. Un loc nu mai puţin

* O variantă în limba engleză a acestui material a fost publicată în „Journal of

Ancient History and Archeology”, no. 6/1, 2019, pp. 149-152. 1 Al. Diaconescu, I. Piso, Apulum, în D. Alicu, H. Boegli (ed.), La politique

édilitaire dans les provinces de l’Empire Romain. Actes du Ier Colloque Roumano-

Suisse, Deva, 1991, Cluj-Napoca, 1993, p. 67-82. 2 Excepția o constituie descoperirile numismatice (mai recent, C. Găzdac, V. Suciu,

Á. Alföldy-Găzdac, Coins from Roman sites and collections of Roman coins from

Romania, Cluj Napoca, 2009, passim; C. Inel, Coins within the funerary context of

the Roman necropolis from Apulum „Stadion”, în I. Piso, V. Rusu-Bolindeț, R. Varga,

S. Musteață, E. Beu-Dachin, L. Ruscu (eds.), Scripta Classica. Radu Ardevan

sexagenario dedicata, Cluj-Napoca, 2011, p. 465-474; O. Oargă, A.C. Bolog, Alte noi

Recenzie 391

distinct în cadrul acestora îl ocupă descoperirile funerare3, distribuite

în cadrul celor două mari cimitire cunoscute încă de la jumătatea

veacului trecut: necropola I din punctul Dealul Furcilor-Podei4

descoperiri monetare din necropola romană de la Apulum, Dealul Furcilor-

„Podei”, în „Apulum”, L, 2013, p. 207-240), elementele scupturale (C. Băluță,

Monumente sculpturale romane de la Apulum, în „Apulum”, XII, 1974, p. 117-133;

I. Berciu, C. Băluță, O zeitate fluvială la Apulum, în „Apulum”, XII, 1974, p. 583-587;

V. Moga, Noi monumente sculpturale descoperite la Apulum, în „Apulum”, XII,

1974, p. 591-599; C. Băluță, Monumente sculpturale de la Apulum, în „Apulum”,

XXV, 1989, p. 251-268, dar și I. Piso, Inscriptions d’Apulum (inscriptions de la

Dacie romaine, III/5), I, Paris, 2001, passim), lămpile (C. Băluță, Opaițele romane

de la Apulum, II, în „Apulum”, V, 1965, p. 277-297; Idem, Lămpile antice de la

Alba Iulia (Apulum), I. Lămpile epigrafice, Alba Iulia, 2003, passim), fibulele (V. Moga,

H. Ciugudean, S. Cociș, N. Rodeanu, Fibulele romane de la Apulum, în „Acta Musei

Napocensis”, 34, 1997, p. 535-558; S. Cociș, H. Ciugudean, V. Deleanu, Fibulele

romane de la Apulum (II), în „Apulum”, XLI, 2004, p. 279-286), pandantivele de tip

„bulla” (A.C. Bolog, G. Bounegru, About the Bulla type Pendants revealed at

Apulum, în „Terra Sebus”, 4, 2012, p. 225-231; G. Bounegru, A.C. Bolog, Despre

pandantivele de tip bulla descoperite la Apulum, în „Bibliotheca Historica et

Archaeologica Universitatis Timisiensis”, XIII, 2011, p. 135-145), cerceii (A.C. Hamat,

G. Bounegru, Cercei de epocă romană descoperiți la Apulum (Alba Iulia), în

„Banatica”, 26, 2016, pp. 135-155), piesele de echipament militar (C. Inel, Piese de

echipament militar în morminte din necropola romană de la Apulum – Stadion,

Cluj-Napoca, 2011, passim). 3 O vedere de ansamblu la G. Bounegru, Roman cemeteries from Apulum.

Demarcation and chronology, în I. Piso, V. Rusu-Bolindeț, R. Varga, S. Musteață,

E. Beu-Dachin, L. Ruscu (eds.), Scripta Classica. Radu Ardevan sexagenario

dedicata, Cluj-Napoca, 2011, p. 135-145. 4 M. Macrea, D. Protase, Șantierul Alba Iulia și împrejurimi, în „MCA”, V, 1959, p. 433-

452; D. Protase, Șantierul arheologic Alba Iulia, în „MCA”, VI, 1960, p. 397-405;

Idem, Șantierul arheologic Alba Iulia, în „MCA”, VII, 1961, p. 407-410; Idem,

Necropola orașului Apulum. Săpăturile din anii 1970-1971, în „Apulum”, XII,

1974, p. 134-159; R. Ciobanu, Alba Iulia-Dealul Furcilor (Podei), în „CCA.

Campania 2003”, București, 2004, pp. 25-26; M. Gligor, P. Mazăre, M. Breazu, Un

mormânt din epoca romană descoperit la Alba Iulia-Dealul Furcilor (Str. Izvor, f. nr.),

în „Annales Universitatis Apulensis”, Series Historica, 9/I 2005, p. 251-261; R. Oța,

Some observations on the latest archaeological researches carried out in the Roman

Necropolis from Apulum (Alba Iulia) – „Dealul Furcilor-Podei”, în „Ephemeris

Napocensis”, XIX, 2009, p. 23-47; V. Moga, R. Oța, G. Bounegru, Alba Iulia, str.

Izvor, în „CCA. Campania 2006”, București, 2007, pp. 34-35; V. Moga, G. Bounegru,

I. Lascu, R. Gheorghiu, T. Frunză, Alba Iulia, str. Izvor, în „CCA. Campania 2007”,

București, 2008, p. 29-31; M. Gligor, D. Bogdan, P. Mazăre, Șt. Lipot, G. Balteș,

Morminte romane din necropola de pe Dealul Furcilor de la Apulum, în „Terra

Sebus”, 2, 2010, p. 117-139.

392 Recenzie

dezvoltată pentru Municipium Aurelia Apulensis (cea mai mare

necropolă identificată în provincia Dacia) și necropola II, jalonată

între punctele Staţia de Salvare5/ Stadion

6/ Profi

7/ OMV

8, dezvoltată

pentru canabae și castrul roman, iar ulterior pentru Municipium

Septimium Apulensis, respectiv a unor descoperiri izolate – monumente

funerare în albia Mureșului și în sectorul sud-estic al Colonia Aurelia

Apulensis9.

Aflată în acest stadiu, literatura arheologică (funerară) de epocă

romană s-a îmbogăţit anul trecut prin apariţia unui prim volum dedicat

necropolei nordice de la Apulum, datorat concitadinului George

Valentin Bounegru, intrat statornic în rândul cercetătorilor ce își

desfășoară activitatea în prestigiosul Muzeul Naţional al Unirii din

Alba Iulia – iar contribuţia la care mă voi referi în cele ce urmează,

susţine cu prisosință afirmaţia, reprezentând o parte a tezei sale de

doctorat. De la bun început trebuie spus – iar autorul menționează

acest fapt de fiecare dată când are ocazia – membrii colectivelor de

cercetare i-au oferit posibilitatea de a le valorifica rezultatele,

cedându-i drepturile științifice asupra materialelor descoperite; mai

mult decât atât, Dumitru Protase, cel care a iniţiat cercetările

arheologice în obiectivele funerare aferente anticului Apulum (1957)10

,

l-a învrednicit cu păstrarea documentației de șantier, încrederea

academicianului năsăudean fiind justificată, și răsplătită deci, și prin

demersul editorial, a cărui prezentare se face aici.

Cartea, apărută în condiţii grafice excelente (de altfel respectând

un standard de calitate cu care editura Mega și-a familiarizat cititorii),

își decodifică parţial, încă cu coperta unu, conţinutul: este vorba 5 M. Blăjan, Al. Popa, Cercetările arheologice de la Alba Iulia „Stația de salvare”,

în „MCA”, XV, 1983, pp. 375-381. 6 C. Inel, M. Drâmbărean, O. Gligor, A. Dragotă, R. Ciobanu, G.T. Rustoiu, D.O. Dan,

Raport preliminar privind cercetările arheologice de la Alba Iulia-Apulum II-Stadion, în

„Patrimonium Apulense”, II, 2002, pp. 142-146. 7 A. Dragotă, G.T. Rustoiu, D.S. Brânda, Alba Iulia – Profi, în „CCA. Campania

2001”, București, 2002, p. 35; A. Dragotă, C. Plantos, D.S. Brânda, G.T. Rustoiu,

Alba Iulia-Profi, în „CCA. Campania 2002”, București, 2003, p. 30-41. 8 C. Inel, M. Drâmbărean, O. Gligor, A. Dragotă, R. Ciobanu, G.T. Rustoiu, D.O. Dan,

Raport preliminar privind cercetările arheologice de la Alba Iulia-OMV, în „CCA.

Campania 2001”, București, 2002, p. 35. 9 M. Drâmbărean, Monumente sculpturale romane descoperite recent la Partoș, în

„Apulum”, XXXVI, 1999, p. 241-249. 10 D. Protase, Șantierul arheologic Alba Iulia, în „MCA”, V, 1959, p. 397-407.

Recenzie 393

despre rezultatele cercetărilor arheologice din necropola nordică de la

Apulum, punctul „Staţia de Salvare”, anume campaniile întreprinse

între anii 1981-1985. Preferința autorului (traducătorului?, editorului?)

pentru inserarea pe copertă și a variantei în limba română a titlului

induce oarecum în eroare cititorul, convins în acest moment că are în

față o ediţie bilingvă, engleză-română. Poate că aceasta a fost intenţia

iniţială, cel puțin așa îmi explic chiar termenul „cuprins” (p. 5) rămas

netradus, ori, posibil, varianta în limba română a titlului face aluzie la

rezumatul generos din paginile finale. Desigur, oricare ar fi fost

dorința, aceasta nu împietează deloc, așa cum vom vedea, asupra

calității actului istoriografic. Tot fără repercusiuni asupra „produsului

final” este și inconsecvenţa în ceea ce privește utilizarea unor termeni

precum „necropolis” respectiv „cemetery” (în definitiv sinonimi) ori

traducerea (sau nu!) a punctului descoperirilor „Ambulance Station”

versus „Staţia de Salvare”, datorate cel mai probabil opţiunii fiecărui

dintre cei doi traducători: Gabriela Safta și Valentin Cedică.

Demn de remarcat și semnalat în acest context este și faptul că

autorul reunește sub toponimul menţionat descoperirile efectuate în

cadrul aceleiași necropole „de nord”, dar care de-a lungul cercetărilor

și/sau publicărilor a primit în istoriografia chestiunii alte denumiri,

datorate unor obiective contemporane din vecinătate („Spitalul

veterinar”, „Stadion”, „Canton CFR”, „OMV” etc.). Poate reperul

cardinal raportat general la situl arheologic Apulum sau în special la

castrul lui legio XIII Gemina era suficient pentru a se deosebi de

cealaltă mare necropolă (Dealul Furcilor-Podei), identificată spre

vestul obiectivelor amintite.

Volumul este împărţit conform canoanelor „clasice”, academice.

Un scurt Foreword (p. 7-8), datorat distinsei doamnei profesor emerit

Doina Benea – coordonatoarea tezei de doctorat, este urmat de un

Argument (p. 9-10) în care autorul, inspirat în demersul său de

cuvintele lui Adalbert Cserni (rămas în memoria posterităţii, între

altele, ca fiind primul arheolog care a descoperit și cercetat un palat al

unui guvernator roman – în cazul de față guvernatorul celor trei Dacii

de la Apulum) își face cunoscute intenţiile și mulţumește celor care,

într-un fel sau altul, i-au susţinut travaliul.

Demersul propriu-zis este anticipat de câteva „noţiuni introductive”

grupate în cadrul a patru capitole, după cum urmează: „I. Funerary Rites

and Rituals in the Roman World” (p. 11-15), „II. Apulum.

Geographical Setting” (p. 17-18), „III. Early Beginnings of urban life

394 Recenzie

at Apulum” (p. 19-25), „IV. History of Research in the northern

Cemetery” (p. 27-31). În cadrul acestuia din urmă aș dori să

evidențiez, încă de pe acum, pe de o parte, asocierea în cadrul

semnărilor capitolului a tuturor cercetătorilor angajaţi, de-a lungul

timpului, în scoaterea la lumină a vestigiilor necropolei apulense de

nord (Gheorghe Anghel, Ioan Alexandru Aldea, Cloșca L. Băluță,

Radu Ciobanu, Horia Ciugudean, Vasile Moga, Alexandru Popa, Ioan

Șerban) iar, pe de altă parte, disocierea rezultatelor cercetărilor în

cadrul a două subcapitole: „IV.1. The 1981-1985 excavation results”

respectiv „IV.2. Recent research in the northern cemetery”. Chiar dacă

inserarea aici a unui mic excurs cu privire la rezultatele cercetărilor

ulterioare segmentului cronologic enunţat în titlu poate părea

excentrică demersului, cred că, în realitate, îl întregește în chipul cel

mai fericit, oferind o imagine de ansablu asupra chestiunii, trasând

deja, de pildă, limitele necropolei, stadiul actual al cercetărilor etc.

dar, ceea ce cred că este cel mai important – și ceea ce s-a și dorit –,

integrarea campaniilor de cercetări arheologice din anii 1981-1985 în

contextul general. Această manieră de abordare nu este izolată, așa

cum cititorul va descoperi cu plăcere pe parcursul lucrării, trimiterile

la situațiile post sau ante 1981-1985 fiind numeroase iar analogiile,

atunci când vizează artefactele descoperite, fac trimitere, în primul

rând, la mediul funerar apulens.

Urmează trei capitole ce fac obiectul propriu-zis al demersului

istoriografic, anume „V. Funerary rites” (pp. 33-38), „VI. Grave

goods” (pp. 39-84), „Monuments” (pp. 85-88). Autorul prelucrează

informația oferită de cele 161 de morminte romane identificate în

cadrul campaniilor din intervalul 1981-1985. Dintre acestea 89 (= 56%)

sunt morminte de incineraţie și 72 (= 44%) de înhumaţie. În orice caz,

deși este vorba despre un eșantion aparent generos, raportat la

dimensiunile cunoscute ale necropolei (la momentul redactării lucrării

se cunoștea existenţa a 1.035 complexe funerare) acesta rămâne

modest, constituindu-se astfel și într-unul dintre motivele

determinante pentru cea care introduce volumul să aprecieze

mormintele publicate acum drept „the beginning of study on

Apulum”, iar pe autor să-și anunțe deja intenţia de a valorifica pe

viitor și rezultatele cercetărilor din intervalul 1979-1980. Dincolo de

prezentarea celor două mari rituri funerare cu variantele îndeobște

Recenzie 395

cunoscute11

și o potenţială abordare statistică, a cărei interpretare se va

dovedi extrem de importantă în capitolul concluziv, cele mai așteptate

sunt „bunurile” ce fac parte din inventarul funerar, grupate așadar în

cel mai extins capitol și desigur cel mai interesant. Avem de-a face

aici, succesiv, cu Monede, Ofrande alimentare, Ceramică (disociată în

categoria vaselor pentru lichide, a celor pentru „semi-lichide” și

mâncare „solidă”, respectiv vesele ritualice; este de remarcat faptul că

numărul mai mare de artefacte – evident cele mai numeroase elemente

ale inventarului funerar –, au impus și inserarea aici a propriului

subcapitol concluziv: „Conclusions on pottery grave goods”), Lămpi,

Figurine de teracotă, Podoabe și accesorii vestimentare (ace de păr,

fibule, mărgele, pandantivi, amulete, brățări, inele, cercei), Piese de

echipament militar, Piese metalice (chei, cuţite), Obiecte din sticlă

(surprinde aici numărul mic de exemplare identificate, respectiv

sărăcia tipologică; de fapt este vorba doar despre recipiente de tip

unguentarium și guttus). În ceea ce privește ultimul subcapitol, cel

legat de monumente, se referă desigur la sarcofage, respectiv

elementele sculpturale. Prima categorie este reprezentată de un singur

sarcofagum identificat în cadrul campaniilor din intervalul tratat în

carte, dar fragmentele semnalate în cadrul mormintelor medievale

sugerează că au fost ceva mai numeroase, din păcate distruse12

. Ca o

ironie poate, de la Apulum provine unica inscripţie ce menţionează un

astfel de monument (IDR, III, 5/2, 596), imortalizând așadar

sarcofagul lui T. Varenius Sabinianus, ce deținea, între alte demnități

și pe cea de decurio al coloniei Apulum; de altfel, tot ca să rămânem în

acest cadru, reamintim faptul că o astfel de amenajare funerară

specială, a suplimentat considerabil informațiile domeniului13

. Ca notă

generală asupra acestui capitol aș remarca faptul că autorul reușește să 11 Vezi în acest sens și contribuţia lui C. Inel, Tipologia mormintelor romane din

necropola de la Apulum „Stadion”, în „Apulum”, XLVIII, p. 145-160. 12 Pentru o vedere generală asupra acestui tip de descoperiri la Apulum vezi R. Oța,

Sarcofagele romane din piatră descoperite la Apulum, în „Pontica”, XLI, 2008, p.

209-918; pentru alte „monumente” apărute în zona necropolei vezi M. Blăjan, I.

Piso, Monumente romane descoperite la Alba Iulia, în „Apulum”, XXVII-XXX,

1990, p. 227-239. 13 D. Berciu, W. Wolski, Un nou tip de mormânt descoperit la Apulum și problemele

sarcofagelor cu boltă din Imperiul Roman, în „Apulum”, IX, 1971, p. 375-433;

Idem, Un nouveau type de tombe mis au jour à Apulum et la problème des

sarcophages à voûte de l’Empire Romain, în „Latomus”, XXIX/4, 1971, p. 919-965.

396 Recenzie

evite capcana de a își asuma o tipologie pentru fiecare categorie de

piese mai numeroase, rămânând rezervat în această privință și

mulțumindu-se cu semnalarea unor analogii, cum am notat mai sus,

priomordial din mediul funerar apulens, dar nu numai. În orice caz,

cele câteva paragrafe ce „prefațează” cea mai mare parte dintre

categoriile de piese, introduc și cititorul mai puţin avizat în „lumea

funerară romană”. În plus, dincolo de orice alte nuanțe tehnice ce se

pot extrage pe baza analizei acestui inventar funerar complex – la

care, cu toată imaginea restrânsă oferită de cele câteva campanii de

cercetări arheologice prezentate aici –, remarcăm varietatea și bogăția

sa, fapt ce reflectă cât se poate de elocvent standardul de viață ce pulsa

la Apulum, realitate ce a atras personaje „ex toto orbe Romano” așa

cum este și cazul veteranului Bonio, imortalizat de o diplomă militară

emisă în anul 9914

.

Firesc, în final urmează inerentele „VIII. Conclusions regarding the

funerary rites and rituals in the northern cemetery at Apulum” (p. 89-97).

Întregul eșafodaj al lucrării este susţinut judicios de patru anexe:

„Appendix 1. Catalogue of graves” (p. 99-121), „Appendix 2. Late

Roman Artifacts found in the stratum or in late contexts” (p. 123-125),

„Appendix 3. Catalogue of the Monuments found in the 1981-1985

campaigns” (p. 127-129), „Appendix 4. Identified coins” (p. 131-132).

Aparatul critic este dezambiguizat în Abbreviations (p. 133-134)

și Bibliography (p. 135-145), urmate de Index (p. 147-151) și Rezumat

(p. 153-157) care dau, odată în plus, măsura seriozităţii excursului. În

fine, partea descriptivă este dublată de Explanation of plates (p. 159)

și Plates (p. 163-207), cele din urmă, lăsând la o parte „fotografiile de

epocă” – deși și ele la rândul lor „citețe”, sunt de cea mai bună

calitate, documentând deopotrivă complexele și piesele.

Însumând cele notate mai sus și care sperăm noi că s-au

constituit exclusiv în argumente pentru lecturarea cărții, consider că

prin apariţia editorială prezentată aici, comunitatea științifică a

câștigat nu doar un „instrument de lucru” – că să utilizez o sintagmă

generalizată în istoriografia noastră, ci și un extrem de important și

serios punct de pornire pentru viitoare direcții de cercetare privind

arheologia funerară romană15

și, nu în ultimul rând, a continuării 14 I.I. Russu, Diploma militară din anul 99 pentru provincia Moesia Superior, în

„Apulum”, XII, 1974, p. 103-110. 15 Importanța acestui demers este cu atât mai mare cu cât „deblochează” informații

Recenzie 397

publicării izvoarelor arheologice apulense. Măruntele imperfecțiuni

arătate (poate și altele), inerente unui asemenea volum de muncă, nu

umbresc defel afirmațiile precedente. Mai mult, calitatea grafică,

metodologia de publicare exemplară a complexelor, însoţite de

descrierea completă și ilustrația aferentă sugestivă, suportul lingvistic

general-european, impun deja un standard de calitate pentru volumele

viitoare, care sunt sigur – iată drumul fiind deschis prin contribuția

prezentată – că nu vor întârzia să valorifice istoriografic un ansamblu

de situri arheologice excepționale, cel puțin dacă ne raportăm la

arealul provinciei Dacia.

Apreciind și avatarurile cumva reparatorii ale acestei apariții

editoriale pe care o interpretez ca o reușită din toate punctele de

vedere, nu îmi rămâne decât să felicit autorul (dar și pe toți cei

implicați, într-un fel sau altul, în acest demers), dorindu-i să-și

continuie pașii, în aceiași manieră de lucru, spre o posibilă și așteptată

sinteză a necropolei secunde apulense.

Costin Croitoru

„înghețate” vreme de mai bine de trei decenii. Vezi R. Oța, op.cit., în „Pontica”,

XLI, 2008, p. 209: „în ceea ce privește mormintele romane descoperite la «Stația de

Salvare» sunt slabe șanse să le mai vedem publicate vreodată”, opinie enunțată și pe

baza faptului că din cele 149 morminte semnalate în această zonă a necropolei până

în anul 2008 fusese publicat... unul! Vezi D. Ciugudean, H. Ciugdean, Un mormânt

de militar roman de la Apulum, în „Apulum”, XXXVII, 2000, p. 341-345; Idem, A

Military Roman Grave at Apulum, în H. Ciugudean, V. Moga (eds.), Army and

Urban development in the Danubian Provinces of the Roman Empire, Alba Iulia,

2000, p. 203-217.

PROF. DR. DORINEL ICHIM, MONUMENTE DE PATRIMONIU:

MUNICIPIUL BACĂU, ONEŞTI, ED. MAGIC PRINT, 2018, 137 P.,

CONŢINE BIBLIOGRAFIE, ISBN 978-606-622-405-5

O apariţie aşteptată în peisajul editorial

băcăuan, cu analiza și interpretarea prof.dr.

Dorinel Ichim, în care regăsim rezultatele

cercetărilor de teren realizate de acest

pasionat al monumentelor de patrimoniu (fie

ele de arheologie, de arhitectură, de for public

sau memoriale şi funerare) din municipiul/

judeţul Bacău, dar nu numai.

În Cuvânt înainte, autorul subliniază

că „în urma selectării construcţiilor

istorice cu valoare de patrimoniu, s-a

constatat existenţa unui număr de 32 de monumente (în municipiul Bacău –

s.n.)” (p. 5). Sunt de remarcat două probleme care apar în această „selecţie”:

prima ar fi aceea că multe din monumentele de patrimoniu, care ar fi putut

să întregească „harta moştenirilor” lăsate de străbunii noştri în municipiul

Bacău, nu se regăsesc în această listă (cu originea în anii 1991-1992). Nu o

să căutăm aici motivele (fie ele urbanistice, economico-financiare, sau de

altă natură) lipsei acestora, dar istoria şi arhitectura unor clădiri de cult ca:

Biserica cu hramul „Sfântul Ioan”, Biserica cu hramul „Sfântul Nicolae”,

Biserica cu hramul „Sfinţii Apostoli” (din Parcul Cancicov), Biserica

„Sfinţii Voievozi” (din cartierul CFR), Biserica cu hramul „Sfântul

Gheorghe” sau Biserica romano-catolică cu hramul „Sfântul Nicolae”,

alături de alte imobile/ clădiri laice aparţinând unor personalităţi precum:

Casa farmacistului Aron Enescu (strada Ioniță Sandu Sturza, nr. 63 – azi

sediul AJOFM Bacău) sau Casa Gheorghe Florescu (din Pasajul Revoluției,

nr. 6-8) – le îndreptăţeau, pe deplin, să fie clasate, cel puţin la începutul

anilor ’90 ai secolului trecut, în patrimoniul local/ regional sau naţional.

Cea de-a doua problemă este cea a numărului monumentelor. În

municipiul Bacău sunt clasate (conform Listei Monumentelor Istorice,

actualizată în anul 2015 şi publicată în „Monitorul Oficial al României”,

partea I, nr. 113 bis/ 15.II.2016) un număr de 39 de monumente de

patrimoniu, în grupele valorice A (de interes/ importanţă naţională) şi B (de

interes/ importanţă locală/regională). Astfel, Situl arheologic de la biserica

Recenzie 399

„Sfântul Nicolae” din Bacău se încadrează în categoria monumentelor de

arheologie; 30 de clădiri de cult/ laice/ administrative sunt în categoria

monumentelor de arhitectură – aici fiind incluse şi cele două ansambluri

monumentale, Ansamblul Curţii Domneşti din Bacău (categoria A) şi

Ansamblul fostei Şcoli Populare de Artă (categoria B); cinci monumente

sunt din categoria celor de for public şi trei monumente din categoria

memoriale şi funerare.

Prof.dr. Dorinel Ichim precizează că, în lucrarea cu titlul de mai sus, s-a

preocupat doar de categoria monumentelor de arhitectură, precum şi de cea

a monumentelor memoriale (p. 6). În capitole distincte sunt prezentate 32 de

monumente din oraşul lui Bacovia (Grădiniţa „Spiru Haret”, parte

componentă a Ansamblului fostei Şcoli Populare de Artă, fiind analizată

separat). Nu cunoaştem motivele pentru care, din cuprinsul cărţii, lipsesc

două monumente de arhitectură, ambele inserate în Lista Monumentelor

Istorice din 2015 sub titulaturile Casă (cca. 1900), str. Vasile Alecsandri, nr.

1, cod LMI: BC-II-m-B-20181 (nu are Fişă analitică de evidenţă în arhiva

Direcției Județene pentru Cultură Bacău), iar celălalt purtând numele de

Casă (1920), str. Ioniţă Sandu Sturza, nr. 96, cod LMI: BC-II-m-B-00783

(nici acest monument nu are Fişă analitică de evidenţă).

Cu toate acestea, pentru celelalte obiective de patrimoniu băcăuan,

informaţiile arheologice, arhivistice, istorice, memoriale, arhitecturale,

urbanistice, artistice, foto-documentare, administrative sau tehnice au fost

utilizate, cu multă acribie, de către cercetătorul băcăuan, conform bibliografiei

inserate la sfârşitul fiecărui capitol și sub atenta tehnoredactare a lui Vasile

Potolea, de la Direcția Județeană pentru Cultură Bacău. Cu siguranţă, bibliografia

este completată de informaţiile obţinute printr-o documentare minuţioasă pe

teren, documentare care a fost fructificată de prof.dr. Dorinel Ichim prin

întocmirea, în cadrul compartimentului monumente istorice şi arheologie de la

Direcţia Judeţeană pentru Cultură Bacău, Fişelor analitice de evidenţă a

monumentelor din municipiul de pe malurile Bistriţei, dar şi a celorlalte Fișe

analitice pentru celelalte localităţi din judeţul Bacău.

Monumente de patrimoniu: municipiul Bacău constituie un instrument

de lucru necesar, atât pentru cunoaşterea valorilor de patrimoniu băcăuan,

cât şi în structurarea altor lucrări care se vor baza pe datele obţinute, de-a

lungul timpului, în urma investigațiilor migăloase de teren.

Dimitrie-Ovidiu Boldur

ABREVIERI

AARMSI/ ARMSI Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii Istorice,

Bucureşti.

AIIX Anuarul Istitutului de Istorie „A.D. Xenopol”, Iaşi

AIN Cluj Arhivele Istorice Naționale Cluj, Serviciul Județean al

Arhivelor Naționale Cluj.

AMM/ ActaMM Acta Moldaviae Meridionalis, Vaslui.

AMS Acta Moldaviae Septemtrionalis, Muzeul Judeţean Botoşani

ANI Arhivele Naţionale Iaşi

ANIC Arhivele Naţionale Istorice Centrale

ArhGen Arhiva Genealogică, Iaşi.

ArhMApN Arhivele Ministerului Apărării Naţionale.

ArhMold Arheologia Moldovei, Iaşi.

AŞUI/AŞUIaşi Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al.I Cuza” Iaşi.

Ateneu Ateneu – revistă de cultură, Bacău

BAR Biblioteca Academiei Române

BCMI Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, Bucureşti

BMA Bibliotheca Memoriae Antiquitatis, Complexul Muzeal Neamţ.

Carpica Carpica. Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău;

CDM Catalogul documentelor moldovenești din Arhiva Istorică a

Statului, București

CercArh Cercetări Arheologice, Muzeul Național de Istorie a

României, București

Cercetări Istorice Cercetări Istorice, Complexul Muzeal Moldova Iași, Muzeul

de Istorie a Moldovei

CERH Cronica Episcopiei Romanului și Hușilor, Roman

Cronica/ CCAR Cronica Cercetărilor Arheologice.

DIR Documente privind Istoria României, București.

DJAN/ SJAN Direcţia Județeană/ Serviciul Judeţean a(l) Arhivelor

Naţionale.

DRH Documenta Romaniae Historica, București.

Hierasus Hierasus. Anuarul Muzeului Judeţean Botoşani.

Materiale, MCA Materiale şi Cercetări Arheologice, Bucureşti.

MDGR II George Ioan Lahovari, C.I. Brătianu, Grigore G. Tocilescu,

Marele Dicţionar Geografic al României, vol II, Bucureşti,

1899.

MemAntiq Memoria Antiquitatis, Complexul Muzeal Neamţ, Piatra

Neamţ.

MO Mitropolia Olteniei, Revista Mitropoliei Olteniei,

Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova.

Abrevieri

401

Mousaios Mousaios, Muzeul Judeţean Buzău

MuzNaţ Muzeul Naţional, Bucureşti

Pontica Pontica. Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa.

SAA Studia Antiqua et Archaeologica, Iaşi.

SCIV(A) Studii şi Cercetări de Istorie Veche (şi Arheologie),

Bucureşti.

SMIM Studii şi Materiale de Istorie Medievală, Bucureşti.

S.N. Serie Nouă

Studii Studii. Revistă de Istorie, Bucureşti

Suceava Suceava. Anuarul Muzeului Bucovinei, Suceava

Zargidava Zargidava. Revistă de istorie, Bacău.

mailto:[email protected]

mailto:[email protected]