1. INFORMATICA ÎN ECONOMIE

1.1. Obiectul informaticii Definită iniţial de către Academia Franceză (în 1966), ca fiind ştiinţa prelucrării raţionale, îndeosebi prin maşini automate, a informaţiei, considerată ca suport al cunoştinţelor umane şi al comunicărilor în domeniile tehnicii, economice şi sociale”, informatica se conturează ca activitate practică şi concepţie teoretică, pe măsura dezvoltării calculatoarelor electronice şi a perfecţionării tehnologiei de prelucrare a datelor. Ca domeniu distinct de activitate, informatica preia treptat toate sarcinile dintr-un sistem economico-social privind elaborarea de metode, tehnici, concepte şi sisteme pentru prelucrarea automată a informaţiei. Din acest punct de vedere informatica este definită ca fiind ştiinţa care se ocupă cu studiul şi elaborarea metodelor de prelucrare a informaţiei cu ajutorul sistemelor automate de calcul.

Ca activitate practică, informatica are o existenţă dinamică; ea apare şi se dezvoltă dintr-o necesitate obiectivă, aceea de a rezolva problemele complexe privind prelucrarea datelor. În stadiul actual de maturizare a informaticii, aceasta trebuie să urmărească două obiective majore: pe de o parte, să realizeze prin metode şi tehnici proprii, sisteme informatice performante prin care să se asigure accesul larg la informaţie, iar pe de altă parte, să asigure utilizarea eficientă a tuturor resurselor sistemelor de calcul.

Activitatea umană, indiferent sub ce formă se desfăşoară, este generatoare de informaţii. Cu cât această activitate este mai complexă şi mai dinamică, cu atât volumul de informaţii creşte şi se diversifică tinzând să frâneze sau chiar să blocheze procesul decizional. Apare astfel un conflict între creşterea volumului de informaţii şi posibilităţile limitate ale sistemelor clasice de prelucrare, sisteme ce nu pot furniza informaţii cât mai rapide, complete şi corecte necesare luării deciziilor. În aceste condiţii, rolul informaticii este decisiv în deblocarea şi fluidizarea sistemelor informaţionale şi decizionale, prin asigurarea gestiunii, prelucrării şi distribuirii informaţiei într-un mod cât mai eficient către utilizatori.

În accepţiunea curentă, informatica cuprinde toate activităţile legate de proiectarea, realizarea şi exploatarea sistemelor de prelucrare

automată a datelor, în scopul creşterii eficienţei activităţilor umane, care influenţează în mod decisiv fizionomia economiei şi societăţii în general, prefigurând societatea informatizată de mâine.

1.2. Date şi informaţii

Informaţiile şi cunoştinţele au o mare importanţă atât pentru dezvoltarea personalităţii umane, cât şi pentru evoluţia vieţii şi societăţii democratice. Nici societatea şi nici indivizii ei, nu pot evolua, nu pot progresa satisfăcător dacă nu dispun de informaţii. Prin intermediul informaţiilor se asigură transferul cunoştinţelor de la o generaţie la alta, se asigură accesul la cele mai avansate realizări ale omenirii.

Conceptul de informaţie reprezintă o noţiune de maximă generalitate care semnifică o ştire, un mesaj, un semnal, etc. despre evenimente, fapte, stări, obiecte, etc. în general despre forme de manifestare a realităţii care ne înconjoară.

Forma de exprimare şi transmitere a informaţiilor o reprezintă comunicarea.

Informaţia apare ca o comunicare despre un anumit aspect al realităţii obiective.

Din punct de vedere conceptual, informaţia reprezintă o reflectare în planul gândirii umane, a legăturilor de cauzalitate privind aspectele din realitatea ce ne înconjoară.

Din punctul de vedere al informaticii, informaţia este definită de francezul J. Arsac ca fiind "o formulă scrisă susceptibilă de a aduce o cunoştinţă".

Informaţia are deci sens de noutate pentru cel căruia i se adresează, indiferent de forma pe care o ia (ştire, semnal, comunicare). Se poate spune deci că informaţia este un mesaj, dar cu precizarea că nu orice mesaj este o informaţie. Dacă mesajul nu transmite nici o noutate şi nu are un suport real, atunci acesta nu prezintă interes pentru receptor şi deci nu are caracter de informaţie.

Informaţia primeşte întotdeauna atributul domeniului pe care îl reflectă. De exemplu, realităţile din domeniul economic se reflectă în informaţii economice.

Procesul de sesizare, înţelegere şi însuşire a informaţiilor dintr-un anumit domeniu reprezintă un proces de informare. Informaţiile

dobândite în urma unui proces de informare într-un anumit domeniu, formează cunoştinţele despre acel domeniu, iar mulţimea acestora reprezintă patrimoniul de cunoştinţe.

Cunoştinţele reprezintă o însumare în timp a tuturor informaţiilor dobândite într-un anumit domeniu.

Data este forma de reprezentare materială a informaţiei. Datele reprezintă suportul formal al informaţiei care se concretizează în cifre, litere, simboluri, coduri şi alte semne plasate pe suporţi tehnici de date.

Datele reprezintă obiectul prelucrării pentru informatică, materia primă a acesteia şi numai prin asociere cu realitatea pe care o reflectă, se poate spune că informatica generează informaţii.

Datele obţinute în urma procesului de prelucrare pot avea calitatea de informaţii pentru o anumită categorie de utilizatori sau rămân simple date dacă îşi pierd calitatea de noutate semantică.

În practică, de multe ori termenul de informaţie este utilizat pentru a desemna date, iar expresia "prelucrarea informaţiilor" înlocuieşte expresia "prelucrarea datelor". Se poate considera că datele prelucrate, în măsura în care afectează în sens pozitiv comportamentul receptorilor (oameni sau maşini), au calitatea de informaţii.

În procesul prelucrării şi utilizării informaţiilor, acestea sunt privite din trei puncte de vedere:

- din punct de vedere sintactic, când se urmăreşte aspectul formal al reprezentării acestora, în sensul că datele care se prelucrează se supun riguros anumitor reguli de validitate;

- din punct de vedere semantic, urmărindu-se semnificaţia, înţelesul informaţiei (conţinutul real al informaţiei) ce derivă din datele prelucrate;

- din punct de vedere pragmatic, urmărindu-se utilitatea, adică măsura în care sunt satisfăcute cerinţele utilizatorilor.

Deşi informatica are în vedere în primul rând aspectul formal al informaţiei, în procesul prelucrării datelor nu se poate face abstracţie de nici unul dintre cele trei aspecte (sintactic, semantic şi pragmatic). Chiar dacă în procesul prelucrării datelor se porneşte de la un interes pragmatic, acesta nu se poate realiza dacă nu se respectă anumite reguli de sintaxă şi semnificaţie privind datele supuse prelucrării.

1.3. Sistem economic şi sistem informatic

Conceptul de sistem desemnează un ansamblu de elemente dependente între ele, formând un tot organizat care pune ordine în gândirea teoretică sau activitatea practică dintr-un domeniu sau altul.

Sistemul economic defineşte componente şi ansambluri economice. O firmă, o corporaţie, o ramură a economiei naţionale, sunt sisteme economice. Însăşi economia naţională sau economia mondială văzute la nivel global, sunt sisteme economice complexe (macrosisteme). Un sistem economic reuneşte într-o structură ierarhică, un ansamblu de elemente considerate subsisteme cu legături reciproce.

Un sistem economic transformă un INPUT, care este reprezentat de ansamblul factorilor de producţie, într-un OUTPUT, reprezentat de produsele şi serviciile destinate pieţei sub controlul unei bucle de reglaj – feedback, asigurată de sistemul de management.

Procesul de transformare este un proces dinamic care face ca sistemul să evolueze pe o anumită traiectorie descrisă de starea sistemului În concluzie unui sistem îi sunt caracteristice:

- ansamblul intrărilor; - ansamblul ieşirilor; - p e transfomare; - s istemului şi starea internă.

Noţiu

elemente intde activitate

În aneconomic co

- sist- sist

rocesul dtructura s

transformare structură - stare

ieşiri intrări

feedback

Fig. 1.1. Schema de principiu a unui sistem

nea de sistem economic desemnează un ansamblu de erdependente, prin intermediul cărora se realizează obiectul al unei unităţi economice. aliza structurii organizatorice şi funcţionale a unui sistem mplex, se disting următoarele componente: emul decizional; emul operaţional;

- sistemul informaţional. Sistemul decizional este format din ansamblul de specialişti care,

prin metode şi tehnici specifice prognozează şi planifică, decid, organizează, coordonează, urmăresc şi controlează funcţionarea sistemului operaţional, cu scopul îndeplinirii obiectivelor stabilite.

Sistemul operaţional reprezintă ansamblul de resurse umane, materiale şi financiare precum şi întregul ansamblu organizatoric, tehnic şi funcţional, care asigură realizarea efectivă a obiectivelor stabilite prin deciziile transmise de sistemul decizional.

Sistemul informaţional cuprinde ansamblul informaţiilor, fluxurilor şi circuitelor informaţionale, precum şi totalitatea mijloacelor, metodelor şi tehnicilor, prin care se asigură prelucrarea datelor necesare sistemului decizional.

El asigură legătura între sistemul decizional şi sistemul operaţional în dublul sens: prin prelucrarea şi transmiterea deciziilor de la sistemul decizional către sistemul operaţional, respectiv prin înregistrarea, prelucrarea şi transmiterea informaţiilor de la sistemul operaţional către sistemul decizional. Sinoptic, structura unui sistem economic este redată în fig. 1.2.

Resurse informaţii informaţii bunuri - servicii

informaţii raportări obiective decizii

Sistemul operaţional

Sistemul decizional

Sistemul informaţional

Fig. 1.2. Schema de principiu a unui sistem economic

Un sistem economic este un sistem viabil. Aceasta presupune că

toate fluxurile de resurse sau tehnologice dintr-un sistem economic au la bază desfăşurarea unor activităţi umane, implicând pe de o parte o succesiune de procese şi fluxuri informaţionale, iar pe de altă parte, conducând la generarea permanentă de noi informaţii şi fluxuri informaţionale.

Sistemul informaţional asigură gestiunea tuturor informaţiilor din cadrul unui sistem economic, folosind toate metodele şi procedeele de care dispune. Informaţiile sunt sesizate şi înregistrate în cadrul unui sistem economic la nivelul unor verigi organizatorice şi funcţionale care se numesc posturi de lucru. O secvenţă de mai multe posturi de lucru, logic înlănţuite, formează un circuit informaţional.

Un post de lucru se individualizează prin următoarele elemente: - date de intrare; - timp de staţionare; - operaţii de prelucrare; - date de ieşire. Ansamblul informaţiilor şi deciziilor (caracterizate prin conţinut,

frecvenţă, calitate, volum, formă, suport), necesare desfăşurării unei anumite activităţi sau operaţii şi care se transmit între două posturi de lucru, formează un flux informaţional.

Între circuitul informaţional şi fluxul informaţional există o strânsă dependenţă în sensul că circuitul informaţional reflectă traseul (drumul) şi mijlocul care asigură circulaţia unei informaţii de la generarea ei şi până la arhivare, iar fluxul informaţional reflectă ansamblul informaţiilor vehiculate, necesare unei anumite activităţi.

Sistemul informaţional cuprinde, într-o concepţie unitară, circuitele şi fluxurile informaţionale, la care se adaugă metodele şi tehnicile de prelucrare a informaţiilor.

Sistemul informatic este o componentă a sistemului informaţional şi anume, acea parte a acestuia care preia şi rezolvă sarcinile de culegere, prelucrare, transmitere, stocare şi prezentare a datelor, cu ajutorul sistemelor de calcul.

Pentru a-şi îndeplini rolul în cadrul sistemului informaţional, sistemul informatic cuprinde ansamblul tuturor resurselor, metodelor şi tehnicilor, prin care se asigură prelucrarea automată a datelor.

Resursele sistemului informatic se grupează în următoarele categorii:

- cadrul organizatoric al activităţii supuse informatizării, deci

activitatea care face obiectul sistemului informatic şi datele primare vehiculate în cadrul acesteia;

- metodele şi tehnicile de proiectare a sistemului informatic; - ansamblul de echipamente prin intermediul cărora se realizează

culegerea, verificarea, prelucrarea, memorarea şi transmiterea datelor, respectiv redarea rezultatelor prelucrării, reunite sub denumirea generică de HARDWARE;

- sistemul de programe care asigură utilizarea eficientă a resurselor hardware precum şi rezolvarea unor clase de probleme specifice unui anumit domeniu, programe reunite sub denumirea de SOFTWARE;

- baza informaţională; - ansamblul de resurse umane implicate.

Procesul de prelucrare automată a datelor în cadrul unui sistem informaţional, reprezintă tocmai procesul prin care datele sunt supuse operaţiilor de culegere, transmitere, prelucrare şi stocare.

Culegerea datelor constă în sesizarea lor la locurile unde sunt generate şi transpunerea lor pe suporturi adecvate prelucrării automate. La acest moment datele se numesc date primare.

Prelucrarea datelor constă în transformarea acestora din date primare în rezultate finale, în urma parcurgerii unei succesiuni de operaţii impuse de cerinţele utilizatorilor, specificul echipamentelor de calcul şi a tehnologiei de prelucrare.

Transmiterea datelor asigură vehicularea atât a datelor primare de la sursele generatoare, către sistemele de prelucrare automată cât şi a rezultatelor prelucrărilor către beneficiari.

Stocarea datelor constă în memorarea şi păstrarea (arhivarea) lor pe suporturi de memorie specifice, în scopul unor consultări şi prelucrări ulterioare.

Coordonatele moderne ale realizării sistemelor informatice relevă preponderenţa utilizării reţelelor de calculatoare ca suport hardware şi a sistemelor de gestiune a bazelor de date ca suport software, baza de date fiind nucleul informaţional al oricărui sistem informatic.

Deschiderea largă oferită de Internet face din utilizarea bazelor de date distribuite pe reţele de calculatoare implementate la nivelul firmei şi interconectate în reţele mai mari, soluţia cea mai viabilă şi cea mai des aplicată pentru valorificarea eficientă în procesul de manangement a performanţelor remarcabile oferite de performanţele PC-urilor de astăzi.

2. COMPONENTE ALE CALCULATOARELOR 2.1. Configuraţia şi arhitectura unui

sistem de calcul Un sistem electronic de calcul – denumit în mod curent calculator,

reuneşte din punct de vedere fizic şi funcţional două componente de bază: - componenta hardware; - componenta software. Componenta hardware reprezintă ansamblul elementelor fizice,

care compun calculatorul electronic: circuite electrice, componente electronice, dispozitive mecanice şi alte elemente materiale ce intră în structura fizică a calculatorului electronic.

Componenta software cuprinde totalitatea programelor, reprezentând "inteligenţa calculatorului", prin care se asigură funcţionarea şi exploatarea sistemului de calcul.

Prin intermediul acestor programe, utilizatorul are posibilitatea de a comunica cu sistemul de calcul, introducând date, programe şi comenzi, primind rezultatele prelucrării şi diverse mesaje. O parte din date, rezultate sau programe pot fi memorate pentru prelucrări ulterioare.

Componentele hardware sunt asamblate fizic pentru a îndeplini următoarele funcţii de bază:

- funcţia de introducere a datelor şi programelor; - funcţia de prelucrare; - funcţia de memorare; - funcţia de afişare a mesajelor şi rezultatelor.

Arhitectura unui sistem de calcul defineşte ansamblul integrat de unităţi funcţionale, în conformitate cu un set de principii şi reguli standardizate, formând un tot unitar şi având ca scop realizarea funcţiilor sistemului la un anumit standard de performanţă. Componentele funcţionale ce formează arhitectura unui sistem de calcul sunt (fig. 2.1.):

a) unitatea centrală (UC) care cuprinde: - unitatea de comandă-control (UCC); - unitatea aritmetico-logică (UAL); - memoria internă (MI);

b) unităţi de memorie (memoria externă);

c) unităţile de intrare-ieşire. U C

UCC UAL

MI

UNITĂŢI DE MEMORIE

UNITĂŢI DE IEŞIRE

UNITĂŢI DE INTRARE

Fig. 2.1. Arhitectura generală a unui sistem de calcul

Unităţile de intrare, unităţile de ieşire şi unităţile de memorie externă se mai numesc şi unităţi periferice.

La calculatoarele personale, unitatea standard de intrare este tastatura, iar unitatea standard de ieşire este monitorul. Hard-discul şi floppy-discul fac parte din unităţile de memorie externă.

Unitatea aritmetico-logică (UAL) efectuează operaţiile aritmetico-logice, iar unitatea de comandă-control dirijează şi controlează toate operaţiile efectuate de calculator. Cele două unităţi alcătuiesc împreună unitatea centrală de prelucrare (UCP)- denumită şi procesor. Tehnologia actuală de fabricaţie într-o formă miniaturizată, i-a conferit acestuia denumirea de microprocesor.

Configuraţia sistemului de calcul desemnează, mulţimea tuturor componentelor concret asamblate şi conectate pentru a realiza un sistem de calcul, privite din punct de vedere al caracteristicilor tehnice şi funcţionale.

Configuraţia oricărui sistem de calcul se înscrie între două limite: o limită inferioară- numită configuraţie de bază- definită de numărul minim necesar de componente pentru ca sistemul de calcul să fie operaţional şi o limită maximă rezultată prin adăugarea de noi componente, până la limita

maximă admisă de unitatea centrală. Între cele două limite se poate realiza orice altă configuraţie admisă, pentru a răspunde cât mai bine cerinţelor utilizatorului.

Configuraţia unui sistem de calcul se poate privi atât din punct de vedere al structurii externe, cât şi din punct de vedere al structurii interne.

Structura configuraţiei externe este vizibilă utilizatorului, cuprinzând toate componentele fizice distincte care sunt conectate la unitatea centrală prin intermediul porturilor şi controllerelor, aşa cum se observă în figura 2.2).

C C O MEMORIA O N I N T E R N A N T T R R O O L UNITATEA UNITATEA L L ARITMETICO DE COMANDA L E LOGICA SI CONTROL E R R

PRINTER

MONITOR

MODEMMICROFON

MOUSE

HARD DISC

TASTATURA

CDRFD

Fig. 2.2. Configuraţia unui sistem de calcul Unitatea centrală este plasată într-o carcasă dreptunghiulară

numită CASE. În structura configuraţiei externe alături de microprocesor şi

memoria internă amplasate pe o placă de circuite- numită placă de bază, se regăsesc şi unităţi de memorie externă (hard disc, floppy disc FD, unitatea

de CD ROM – CDR şi sursa de alimentare. Echipamentele periferice (tastatura, mouse-ul, monitorul,

imprimanta) sunt cuplate la unitatea centrală prin intermediul unor conectori, la porturi plasate în partea din spate a carcasei.

Structura configuraţiei interne este mai complexă şi are în vedere toate componentele ce se pot individualiza, atât cele exterioare cât şi cele din interiorul carcasei calculatorului.

Structura internă este realizată prin asamblarea unui număr variabil de plăci cu circuite electronice integrate (module de memorie, plăci de extensie, unităţi CD-ROM, controllere de hard disc şi floppy disc, conectori, etc.) şi componente fizice compatibile între ele, care îndeplinesc funcţii precise în cadrul sistemului. Trei dintre aceste componente interne, placa de bază, microprocesorul şi memoria internă, au rol hotărâtor în definirea performanţelor întregului sistem de calcul; celelalte componente se conectează la placa de bază prin adaptoare integrate sau prin intermediul unor plăci de extensie.

2.2. Placa de bază Suportul fizic pe care sunt implementate componentele

arhitecturale ale unui PC este constituit din placa de bază a sistemului (mainboard, motherboard).

Evoluţia continuă şi extinderile arhitecturale au generat o modificare corespunzătoare a tehnologiei şi logicii plăcilor de bază.

2.2.1. Identificarea componentelor pe o placă de bază În fig. 2.3. este redată o placă de bază cu magistrală PCI/ISA ca

principal suport pentru microprocesoare Pentium şi AMD. Pe o astfel de placă se găsesc în principal următoarele componente: ► soclu pentru microprocesor (CPU-Central Processing Unit);

► socluri pentru memoria internă DRAM, alcătuită dintr-un număr variabil de cip-uri SIMM (Single In line Memory Module) cu 72 de pini (SIMM1, … SIMM4) şi DIMM (Dual In line Memory Module) cu 168 de pini (DIMM1, DIMM2), în vederea configurării în funcţie de solicitările utilizatorului;

► memoria cache şi memoria ROM-BIOS;

12

► adaptoare pentru conectarea echipamentelor de memorie externă:

• interfaţa IDE ( Integrated Device Electronic) ce permite cuplarea a două hard disc-uri sau un hard disc şi o unitate CD-ROM;

• interfaţa SCSI ( Small Computer System Interface) destinată conectării pe aceiaşi magistrală a mai multor dispozitive de intrare-ieşire diferite (hard disc-uri, floppy disc-uri, casete magnetice etc.); SCSI nu este integrată simultan cu interfaţa IDE; ► socluri ISA (International Standard Architecture), pentru conectarea adaptoarelor pe 16 biţi păstrate pentru compatibilitatea cu echipamente periferice mai vechi;

► sloturi PCI ( Peripheral Control Integrated ) pentru conectarea adaptoarelor pe 32 şi 64 de biţi;

► porturile seriale COMM1, COMM2 pentru unităţi periferice lente care lucrează cu transmisie serială: modem, mouse, scanner, imprimantă serială, plotter etc;

► porturile paralelele LPT1, LPT2 de regulă, pentru imprimante; ► portul USB (Universal Serial Bus) este de fapt o magistrală de

mare viteză, care poate înlocui vechile porturi seriale COMM1, COMM2; ► interfaţa AGP (Accelerate Graphic Port) destinat exclusiv

plăcilor grafice pentru îmbunătăţirea calităţii procesării graficii 3D şi a efectelor video.

► cuplor pentru placa de sunet şi modem AMR (Audio Modem Riser);

► cuplor CNR (Communication Network Riser) adaugă la funcţiile AMR şi posibilităţi de cuplare în reţea.

► cipsetul care asigură funcţionalitatea tuturor componentelor plăcii de bază;

► ceasul intern; ► sursa de alimentare

COMM Controller MPU PS2

Tastatură MouseMIDI/ joystick

ROM BIOS

Ceas de timp real

Porturi seriale

Porturi paralele

BaterieCOMM

Legături între magistrala PCI şi magistrala ISA

USB

PCI4 PCI3 PCI2 PCI1

Mag

istra

la P

CI

Le uri între magistrala locală şi

ma rala PCI

găt

gist

Magistrala locală a CPU

Controler DRAM şi

cache

AGP

Memoria cache L2

Adaptor FDD

CNR/AMR

SCSI

Cipset

4 3 2 1 SIMM 2 1

DIMM

DRAM

IDE

CPU

ISA4 ISA3 ISA2 ISA1

Cipset

Fig. 2.3. Placă de bază

2.2.2. Rolul şi funcţionalitatea componentelor Vor fi trecute succint în revistă rolul şi funcţionalitatea fiecărei componente, detalii şi explicaţii urmând a fi prezentate în paragrafele următoare ale acestui capitol.

a) Memoria internă DRAM şi memoria cache. ROM-BIOS Pentru a avea acces la date şi instrucţiuni, microprocesorul este

conectat la memoria internă DRAM (Dynamic Random Access Memory) - memorie dinamică cu acces aleator al cărei conţinut este volatil, pierzându-se odată cu întreruperea sursei de alimentare.

În scopul asigurării unui timp de acces cât mai redus şi o reîmprospătare a conţinutului corelată cu asigurarea unei interfeţe cu magistrala locală a microprocesorului, memoria DRAM comunică cu magistr ala locală a microprocesorului printr-un dispozitiv numit controler DRAM.

Actualele microprocesoare lucrează la o frecvenţă care nu permite memoriilor DRAM să-şi sincronizeze activitatea cu acestea, motiv pentru care între microprocesor şi DRAM se plasează o memorie mai mică având un timp de acces mai apropiat de cel al microprocesorului, numită memorie cache. Memoria cache este o memorie SRAM (Static RAM) în care se încarcă porţiuni din DRAM ce vor fi accesate foarte rapid, ceea ce creează iluzia că toată memoria DRAM este disponibilă la aceeaşi viteză cu cea a memoriei cache.

Circuitul care supraveghează transferul din memoria DRAM în memoria cache se numeşte controler de cache; aceasta de regulă, este inclus în acelaşi cip cu controlerul DRAM.

ROM-BIOS (Read Only Memory-Basic Input Output System) este o memorie al cărei conţinut nu este volatil, deci această memorie nu este destinată utilizatorului pentru a înscrie date sau programe, ci doar pentru a a folosi conţinutul existent. În general, în memoria ROM se regăsesc programele care asigură compatibilitatea comunicaţiei între componentele hardware existente în configuraţia calculatorului. Totodată, în memoria ROM-BIOS se află programul care încarcă automat sistemul de operare de pe un dispozitiv periferic (de obicei, hard-disc) în momentul pornirii calculatorului.

Actualele ROM-BIOS încorporează facilităţi de inscripţionare (flash memory) în funcţie de configuraţia PC-ului, alocând resursele

potrivit standardului de conectare şi utilizare Plug and Play (PnP) atunci când se adaugă sau se deconectează componente în/din configuraţia iniţială.

b) Microprocesorul Un factor hotărâtor în viteza de prelucrare a oricărui calculator îl

constituie performanţa microprocesorului. La rândul ei, performanţa unui microprocesor este dată de următoarele caracteristici: viteza de execuţie a instrucţiunilor programelor, memoria internă pe care o poate adresa direct şi memoria cache integrată.

1. Viteza de execuţie este dependentă de lungimea cuvântului de memorie şi viteza ceasului.

Lungimea cuvântului este determinată de capacitatea regiştrilor microprocesorului, capacitate corelează cu numărul de linii al magistralei de date: 8, 16, 32, 64 biţi.

Viteza ceasului se măsoară prin numărul de milioane de impulsuri electrice pe care le generează circuitul de ceas intern al microprocesorului într-o secundă (megahertzi-Mhz) .

2. Memoria internă care o poate adresa direct este determinată de capacitatea registrului de adrese, dependentă de lungimea cuvântului şi corelată cu numărul de linii al magistralei de date; de exemplu, 32 linii de adresă pot accesa 232 adrese de memorie (4 G de RAM), iar 36 linii de adresă pot accesa 236 (64 G de RAM) adrese de memorie.

3. Memoria cache integrată pe cipul microprocesorului (cache L1) interpune un bloc de memorie rapidă SRAM între microprocesor şi DRAM în care sunt păstrate datele şi instrucţiunile pe care microprocesorul le va solicita în momentele imediat următoare; efectul acestei interpuneri conduce de cele mai multe ori la eliminarea timpului de aşteptare de către microprocesor, a încărcării datelor sau instrucţiunilor programelor din memoria internă DRAM.

c) Echipamentele periferice Echipamentele periferice sepot grupa funcţional în trei categorii, după funcţia de bază pe care o îndeplinesc:

- echipamente periferice de intrare( tastatura, mouse etc) care au ca principală funcţie, introducerea datelor, comenzilor, programelor în calculator;

- echipamente periferice de ieşire (monitoare, imprimante etc)

având ca funcţie de bază, extragerea (afişarea) rezultatelor intermediare sau finale ale prelucrării;

- echipamente periferice de intrare-ieşire care se prezintă sub forma dispozitivelor de memorie externă (hard disc, floppy disc, compact disc, casete magnetice etc) care păstrează date şi/sau programe pe o durată nederminată, în vederea reutilizării ulterioare sau destinate arhivării; ele se numesc şi echipamente de intrare-ieşire deoarece permit atât introducere (scrierea) cât şi extragerea (citirea) informaţiilor pe suportul de memorie externă. Echipamentele periferice de intrare respective cele de ieşire se ataşează la PC prin intermediul porturilor şi adaptoarelor, care la rândul lor se conectează la microprocesor prin intermediul magistralei principale aflate pe placa de bază.

Adaptoarele sunt constituite din circuite ce se ataşează magistralei PC-ului, constituind interfaţă cu magistrala care conectază echipamentele specifice de intrare/ieşire. Adaptoarele se prezintă fie sub forma unor plăci separate ce se introduc în conectorii de extensie ai plăcii de bază, fie sunt integrate total în placa de bază a PC-ului;

Porturile sunt interfeţe hardware (conectori) plasate pe latura exterioară a plăcii adaptorului sau direct pe placa de bază, în care se introduc mufele cablurilor de conectare a perifericelor.

d) Interfaţa serială şi paralelă În funcţie de modul de transmitere a semnalelor electrice între

echipamentele periferice şi plăcile adaptoare (numite şi controllere), interfeţele de comunicaţie şi implicit porturile care asigură conectarea directă a echipamentelor, se clasifică în două categorii:

o interfeţe (porturi) seriale; o interfaţe (porturi) paralele.

Majoritatea dispozitivelor periferice de intrare se pot conecta la magistrala PC-ului prin porturile de comunicaţie serială denumite COMM1 şi COMM2. În vederea transferului de date către memoria internă RAM, datele sunt transmise serial prin interfaţă sub forma de şiruri secvenţiale de biţi având câte un bit de start şi unul de sfârşit. Standardul pentru interfaţa serială este interfaţa RS-232-C.

Controlerul de tastatură şi mouse are complexitatea unui microprocesor la scară redusă, având rolul de a transfera date către microprocesor prin intermediul magistralei şi a nivelurilor de întreruperi 1

(tastatură), 12 (mouse PS/2) concretizate în: - codurile de scanare asociate tastelor acţionate; - coordonatele cursorului activate de mouse pe suprafaţa

monitorului. Imprimantele se cuplează prin intermediul unui port paralel, port prin intermediul căruia datele sunt transferate pe linii paralele spre deosebire de portul serial, unde datele sunt transmise bit cu bit pe o singură linie, deci mai lent. Interfaţa paralelă a fost dezvoltată astfel încât să suporte transferul de date bidirecţional, ceea ce a condus la conectarea unei diversităţi de dispozitive.

e) Conectorii de extensie

Pentru adăugarea de noi echipamente, PC-ul dispune de conectori ce permit ataşarea la magistrală a noi adaptoare care să facă legătura dintre noile echipamente şi magistrală. Materializarea adaptoarelor constă într-o placă separată ce se introduce în conectorii de extensie. Cea mai uzuală placă ataşată în conectorii de extindere o reprezintă placa adaptorului video ce permite cuplarea monitorului la magistrala PC-ului.

f) Magistrala Magistrala PC-ului (sau ansamblul magistralelor constituente ale arhitecturii de bază ale unui PC) are rolul de a realiza interconectarea microprocesorului cu memoria şi cu adaptoarele care se cuplează prin porturile sau conectorii specifici. De obicei, un PC dispune de mai multe tipuri de magistrale şi cip-uri care realizează legătura dintre acestea.

g) Cipsetul Cipsetul plăcii de bază este o componentă electronică deosebită

care asigură logica de funcţionare a plăcii de bază. Placa de bază este doar un suport fizic de interconectare electrică a componentelor. Cipsetul este de fapt cel ce coordonează, sincronizează şi controlează toată circulaţia de informaţii pe magistralele plăcii de bază. Cipsetul asigură corelaţia dintre setul de instrucţiuni ale microprocesorului cu sarcinile pe care le poate înţelege placa de bază şi le poate transmite spre execuţie celorlate dispozitive.

Un cipset este în general împărţit în două părţi: north bridge şi

south bridge. North bridge-ul se ocupă cu funcţiile principale,cum ar fi comunicarea cu memoria RAM, cache, cu conectorii PCI şi AGP, în timp ce South bridge-ul conţine elementele mai puţin importante (controllerul de hard disc SCSI sau IDE, controllerul serial şi cel USB).

Evoluţia procesoarelor şi dezvoltarea cipseturilor sunt două procese strâns legate, fapt pentru care anumite cipseturi sunt proiectate pentru a profita de anumite caracteristici constitutive ale unui procesor.

Piaţa este dominată de trei mari producători Intel, AMD şi VIA (VIA produce cipseturi atăt pentru Intel cât şi pentru AMD).

h) Alte elemente arhitecturale

După cum s-a observat din prezentarea componentelor arhitecturale anterioare, legătura dintre componente se realizează prin intermediul controlerelor materializate printr-un set de cip-uri comune sau specifice diverselor arhitecturi. Dintre cipurile de bază ale majorităţii arhitecturilor se pot specifica:

- controllerul de întreruperi (Intel 8259 A); - controllerul de timp (numărătorul) Intel 8254; - controllerul DMA Intel 8237; - cipuri de legătură dintre magistrala locală a microprocesorului şi celelalte tipuri de magistrale ale sistemului.

2.2.3. Considerente practice

O placă de bază va suporta procesoare numai de un anumit tip (de exemplu, Pentium III, Pentium IV sau AMD Athlon). Primul motiv este că procesoarele au conectori fizic diferiţi unul de celălalt. Cel de-al doilea motiv pentru care diferă plăcile de bază este cipsetul utilizat. Deşi diferite modele de plăci de bază pot avea opţiuni diferite, sunt câteva componente cheie care sunt prezentate la toate modelele. Astfel, pe orice placă de bază există un soclu pentru procesor, module de memorie, sloturi de extindere pentru placa video sau pe cea de sunet, conectori pentru HDD şi CD-ROM, porturi seriale, paralele şi de tastatură. Pe primele plăci de bază procesorul se conecta pe un mic piedestal numit socket, care prezenta orificii ce corespundeau ca amplasament, cu pinii de pe procesor. Din păcate, procesoarele puteau să fie introduse

incorect de neprofesionişti, ceea ce ducea invariabil la arderea cipului. Următoarea generaţie de plăci de bază a introdus o primă îmbunătăţire: în colţul interior al socketului a apărut un pin suplimentar, eliminându-se posibilitatea introducerii greşite a procesorului în socket. O a doua îmbunătăţire s-a numit ZIF (Zero Insertion Force), socket care prezenta o minimanetă care în poziţia ridicată, permitea introducerea/ scoaterea cu uşurinţă a procesorului, iar în poziţia lăsată, maneta bloca procesorul în soclu, aliniind în acelaşi timp pinii de pe procesor cu orificiile de pe socket. Cel mai comun socket ZIF este Socket 7, folosit de multe generaţii de procesoare Pentium. Deşi soluţia ZIF funcţiona bine, lansarea microprocesorului Intel Pentium II s-a făcut într-un format SECC (Single Edge Contact Cartridge) care se asemăna cu un slot PCI şi a fost denumit Slot 1. Un motiv pentru introducerea acestui tip de conector a fost amplasamentul memoriei cache la procesoarele Intel Pentium II, pentru care nu a fost găsită o soluţie tehnologică mulţumitoare în formatul vechi tip socket.

AMD a folosit Socket 7 pentru procesoarele K6, dar a ales alt format pentru Athlon. Slot A a fost similar cu Slot 1, dar procesorul se conecta diferit de Intel Pentium II, pentru a evita confuziile.

În acest timp, Intel a lansat procesorul Celeron care avea iniţial forma SECC, dar s-a mutat pe socket când memoria cache a fost inclusă pe cip. Noul format al procesorului Celeron se numea PPGA (Plastic Pin Grid Array) şi număra 370 pini, fapt pentru care conectorul s-a numit Socket 370.

Când cache-ul Level 2 a putut fi integrat în procesoarele Pentium III, Intel s-a reîntors la formatul de socket. Deşi aceste noi procesoare foloseau tot Socket 370, diferenţele de alimentare făceau imposibilă folosirea lor în plăcile de bază existente care lucrau cu Celeron. De aceea a apărut formatul FCPGA (Flip Chip Pin Grid Array) în care nucleul procesorului se află în partea de sus a cipului, nu în cea de jos. Pachetul FCPGA a modificat şi funcţiunile câtorva pini, fapt pentru care noile procesoare nu mai funcţionau în vechile socketuri. Plăcile de bază cu Socket 370 pot adapta ambele tipuri de procesore (Pentium III şi Celeron) fără nici o problemă.

Şi AMD s-a întors la formatul de socket pentru ultima sa generaţie de procesoare Thunderbird pentru care se foloseşte Socket A cu 462 de pini, în timp ce pentru microprocesoarele Duron, AMD foloseşte tot Socket A.

Tehnologiile folosite la memoriile interne au urmat calea dezvoltării procesoarelor, evoluând în diverse forme. Până cu relativ puţin timp în urmă SIMM-urile de 72 de pini au reprezentat mare parte din memoria instalată în calculatoarele Pentium şi compatibile.

SIMM-urile au însă un mare dezavantaj: trebuie instalate în perechi de module identice, aşa că dacă se doreau de exemplu, 8 M de memorie trebuia să fie instalate două module de câte 4 M unul lângă altul; au urmat DIMM-urile care se puteau instala şi câte unul.

DIMM-urile sunt deocamdată în trei variante: PC66, PC100 şi PC133, numerele semnificând viteza maximă la care li se garantează funcţionarea.

Clasificările pe viteze au fost făcute datorită frecvenţei suportate de magistralele Pc-urilor (FSB-Front Side Bus). Împreună cu multiplicatorul intern al procesorului, FSB-ul determină frecvenţa de lucru a microprocesorului. O memorie PC 100 va rula la 66 MHz, dar inversul nu este întotdeauna valabil.

Următoarea generaţie de memorii (Rambus) poate fi întâlnită în PC-urile high-end, inclusiv la Pentium IV, dar este semnificativ mai scumpă decât DIMM-urile. AMD include suport în cipseturile sale pentru memorii DDR (Double Data Rate), mai rapid decât RAM-ul PC 133 şi semnificativ mai ieftin decât Rambus. Cele mai multe plăci de bază au interfeţe EIDE (Enhanced IDE), iar unele au controllere SCSI (Small Computer System Interface). SCSI este semnificativ mai rapid, mai ales în medii multitasking şi suportă mai multe dispozitive, dar este în acelaşi timp şi mai scump. Noile standarde EIDE sunt însă suficient de rapide pentru majoritatea utilizatorilor individuali.

Interfaţa EIDE a evoluat de la IDE, care suporta HDD-uri şi CD-ROM-uri pe un acelaşi standard. Aceasta a devenit UDMA (Ultra Direct Memory Access), care a evoluat din DMA şi care a oferit rate de transfer mai mari.

UDMA33 era capabilă de transferuri la viteza de 33,3 MBps. Fiecare canal putea suporta două dispozitive (de exemplu, un HDD şi un CD-RW), iar plăcile de bază erau în general dotate cu câte două canale.

Pentru ca o conexiune UDMA66 să funcţioneze, placa de bază şi toate dispozitivele conectate trebuie să suporte UDMA66. UDMA100 este ultima generaţie a interfeţei, care suportă rate de transfer de până la 100 MBps.

Formatul sloturilor de extindere a variat şi el în timp. După ISA, pe cale de dispariţie, PCI-ul a devenit standardul pentru plăcile de extensie şi ulterior a mai apărut un model de slot destinat exclusiv plăcilor grafice: AGP. AGP este special proiectat pentru a oferi rate mari de transfer necesare graficii complexe, iar ultima generaţie de plăci video a fost lansată exclusiv în acest format.

Un alt slot nou este AMR conceput pentru a conecta placa de sunet şi un modem.

Plăcile de bază au diferite forme şi dimensiuni. Pentru a uşura proiectarea carcaselor, au fost standardizate anumite formate. Cel mai întâlnit format este acum ATX. Specificaţiile ATX dictează atât plasamentul conectorilor pe placa de bază (pentru alinierea cu carcasa), cât şi alte detalii cum ar fi forma conectorului de alimentare. Există şi variaţii ale acestui format - de exemplu, MicroATX preia specificaţiile de bază ale ATX, dar are mai puţine sloturi de extensie pentru a putea să încapă în carcase mai mici. Pe lângă ATX, mai există două alte formate standard; AT a fost standardul de facto înainte de ATX, iar NLX este folosit la PC-urile slimline.

Conectorii pentru plăcile multimedia şi perifericele USB sunt ataşaţi direct pe o placă ATX, fapt care îi face mai uşor de instalat decât vechiul format AT (unde majoritatea conectorilor se ataşau de placa de bază prin cabluri). Astfel, pe o placă de bază normală se găsesc două porturi PS/2 (unul pentru tastatură şi unul pentru mouse), două porturi USB seriale şi unul paralel. Unele plăci au integrat şi suportul video, eliminând astfel necesitatea unei plăci grafice separate, caz în care se mai adaugă un conector pe placa de bază.

Soluţiile grafice integrate elimină adăugarea unei placi video separate şi au un cost redus, dar penalizează la capitolul performanţa 3D; o problemă similară se referă la plăcile cu sunet integrat. Acestea oferă posibilităţi de procesare la nivel de bază şi nu au o calitate foarte bună, deci utilizatorii pretenţioşi trebuie să se orienteze spre altceva.

Cele mai multe plăci de bază sunt compatibile cu plăcile de extensie, indiferent de producător. Sunt şi unii producători care din dorinţa de a ţine sub control o piaţă câştigată, preferă să-şi impună o anumită originalitate în fabricarea diverselor plăci sau a altor componente. Utilizatorii care şi-au procurat calculatorul (sau placa de bază) de la un asemenea producător, vor depinde de acesta ori de câte ori vor dori să-şi dezvolte sistemul sau să-şi înlocuiască unele componente.

Orice utilizator ar trebui să ştie atunci când cumpără un calculator, că tipul şi performanţele plăcii de bază îi asigură compatibilitatea şi dezvoltarea performanţelor întregului sistem.

Pentru stabilirea criteriilor de alegere a unui calculator personal, trebuie avute în vedere următoarele caracteristici ale plăcii de bază: tipul şi performanţele microprocesorului acceptat de placa de bază; viteza de lucru a plăcii de bază; mărimea şi tipul memoriei rapide (cache) care să funcţioneze la

viteza maximă a plăcii de bază; mărimea şi tipul de memorie RAM admisă; tipul de magistrală utilizat ; tipul BIOS-ului utilizat si compatibilitatea cu memoria ROM; numărul de interfeţe incluse (controllere, conectori de magistrală,

porturi seriale şi paralele şi alte adaptoare standard); sistemul de gestionare a alimentării.

2.2.4. O nouă arhitectură a plăcii de bază În ultimul timp atât compania Intel cât şi AMD au introdus pentru

ultimele tipuri de microprocesoare Intel Pentium IV respectiv AMD Athlon, o nouă arhitectură pentru plăcile de bazâ - arhitectura de tip Hub. Principala diferenţă dintre arhitectura anterioară de tip Bridge şi noua arhitectură de tip Hub constă în separarea magistralei PCI (care acum este externă şi conectată la sloturile PCI), de magistrala internă a PC-ului. Sporul de performanţă obţinut prin noua arhitectură s-a concretizat în dublarea vitezei pe magistrala PCI.

În figura 2.4. este redată noua arhitectură a plăcii de bază (denumită Intel Net Burst micro-arhitecture) bazată pe o tehnolologie complet nouă care să susţină microprocesoarele Intel Pentium IV

Semnificaţia componentelor din figura 2.4.: GMCH – Graphic and Memory Controller Hub ICH2 - Input/Output Controller Hub 2 LCI – LAN Connect Interface FWH – Firmware Controller Hub AC’97 – Audio Codec 97

Pentium IV

AGP 4X GMCH SDRAM/ DDR

UDMA ICH2 AC’97

USBFMH

PCI LCI

Fig.2.4. Arhitectura Intel Net Burst

GMCH este cipsetul în care se regăseşte controlerul video inte- grat, interfaţa AGP şi interfaţa pentru memoria SDRAM /DDR; el asigură transferul datelor între microprocesor, memoria DRAM, controlerul AGP şi controlerul de intrare/ieşire ICH2. Alături de conectarea video convenţională, este disponibilă şi o interfaţă digitală pentru dispozitive flat-panel şi conectarea la echipamente TV standard. ICH2 realizează legătura cu interfaţa ATA IDE, porturile USB, interfaţa sunet-modem, PCI, LCI respectiv interfaţa de intrare/ieşire; ICH2 cuprinde: un controler pentru două canale ATA IDE ce asigură o rată de transfer

de 100 MB/s prin UDMA; o interfaţă pentru conectarea la o reţea locală LAN care prin tehnologia

Intel Single Driver poate atinge 10/100 Mbps Ethernet; un codor/decodor digital/analogic AC’97 care acceptă şase canale

audio; pentru transmisii live se utilizează tehnologia SoundMax complet surround;

patru porturi USB dintre care două interne şi două externe;

cinci sloturi PCI. FWH cuprinde flash ROM-BIOS cu suport multilingvistic şi bootare rapidă. Tot aici se regăseşte şi un program de criptare avansată util îndeosebi in comerţul electronic.

2.3. Memoria internă 2.3.1. Rol, caracteristici funcţionale şi parametrii Memoria internă este o componentă pasivă care păstrează pe durata

prelucrării, atăt programele care se execută cât şi datele cu care operează

programele. Microprocesorul care este componenta activă ce realizează efectiv

prelucrarea datelor, iniţiind un permanent schimb de informaţii cu memoria internă. El preia succesiv instrucţiunile de program, solicită datele aferente iar rezultatele le depune tot în memoria internă de unde sunt ulterior afişate sau stocate pe medii magnetice.

Atât datele cât şi instrucţiunile ce compun programele, sunt alcătuite din punctul de vedere al utilizatorului din litere, cifre si caractere speciale. Pentru a putea fi memorate şi prelucrate de calculator, ele trebuie convertite într-un format intern recunoscut de componente, format numit cod binar.

Codul binar foloseşte numai două simboluri pentru reprezentarea informaţiilor şi anume cifrele binare 1 şi 0; o cifră binară care poate avea numai valorile 1 sau 0 se numeşte bit ( prescurtarea de la binary digit).

Pentru a codifica oricare din cifrele de la 0 la 9 cu care operează sistemul de numeraţie zecimal ar fi de ajuns patru cifre binare. Dar pentru că trebuie codificate deopotrivă şi literele alfabetului şi caracterele speciale, operatorii aritmetici, parantezele, virgula, punctul etc. s-a calculat că este necesar un şir de 8 cifre binare (8 biţi).

Un şir de 8 biţi se numeşte byte. Bitul se botează cu „b” iar byte-ul cu „B”. Nevoia de standardizare a impus pe plan mondial un sistem de codificare binară a datelor, cifre, litere, caractere speciale, pe 8 biţi denumit ASCII - American Standard Code for Information Interchange.

S-a recurs la reprezentarea binară a datelor datorită componentelor electronice care puteau menţine numai două stări stabile, stări care au fost asociate valorilor 1 şi respectiv 0. Tehnologia de realizare a memoriilor interne pentru stocarea informaţiilor binare a evoluat de la circuitele basculante bistabile, la la circuite integrate realizate într-o tehnologie MOS (Metal Oxid Semiconductor). Progresul tehnologic s-a reflectat prin creşterea capacităţii de stocare şi a vitezei de lucru a circuitelor de memorie. Cantitatea de memorie folosită se exprimă prin următoarele unităţi de măsură:

1 Kilobyte = 1024 bytes (210

bytes) 1 Megabyte = 1024 KB (2

10 kilobytes) = 2

20 bytes

1 Gigabyte = 1024 MB (210

megabytes) = 230

bytes 1 Terabyte = 1024 GB (2

10 gigabytes) = 2

40 bytes

1 Pentabyte = 1024 TB (210

terabytes) = 250

bytes 1 Exabyte = 1024 PB (2

10 petabytes) = 2

60 bytes

1 Zettabyte = 1024 EB (210

exabytes) = 270

bytes 1 Yottabyte = 1024 ZB (2

10 zettabytes) = 2

80 bytes

Transferul datelor în/din memorie se realizează la nivelul unei

unităţî de adresare numită cuvânt de memorie – word, cu variantele: semicuvânt – halfword şi dublu cuvânt – double word.

Primele PC-uri au fost proiectate pentru a lucra cu cuvinte de memorie de 8 biţi, apoi s-a trecut la cuvântul de 16 biţi, în prezent generalizându-se tehnologia pe 32 de biţi, dar există şi calculatoare care lucrează cu cuvinte de memorie pe 64 de biţi.

Extinderile multimedia (MMX – Multimedia Extensions) utilizate de microprocesoarele Intel şi AMD au introdus suplimentar patru tipuri de date ce se prelucrează pe 64 de biţi:

- byte împachetat prelucrat în grupuri de câte opt; - cuvânt împachetat ce se prelucrează în grupuri de câte patru; - dublu cuvânt împachetat a cărui prelucrare se realizează în gru-

puri de câte două; - cuvânt quadruplu. Principial, memoria internă poate fi privită ca o succesiune

adiacentă de adrese de memorie, fiecare adresă având proprietatea de a memora un byte. Fiecare adresă este unică, servind la identificarea directă şi rapidă a oricărui byte din memorie

Memoria sistemelor de calcul este caracterizată de următorii parametrii:

a. capacitatea – reprezintă numărul maxim de bytes pe care îi poate stoca memoria la un moment dat; capacitatea se exprimă în multiplii de bytes: KB, MB, GB, TB;

b. timpul de acces – reprezintă intervalul de timp dintre solicitarea unei date/informaţii din memorie şi obţinerea ei:

∆t = t2 - t1 unde ∆t – timpul de acces t1 – momentul solicitării unei date/informaţii din memorie t2 – momentul obţinerii datei/informaţiei solicitate

c. rata de transfer reprezintă numărul de bytes ce se transferă

în/din memorie într-o unitate de timp; d. modularitatea reprezintă posibilitatea divizării memoriei în

module de memorie cu o anumită capacitate, cu posibilitatea extinderii în funcţie de configuraţie. Transferul datelor în memorie se numeşte scriere, iar extragerea informaţiilor din memorie se numeşte citire, ambele operaţii efectuându-se sub supravegherea UCP. Schimbul de date/informaţii cu memoria este redat în fig. 2.5.

Introducere adresă preluată Introducere/extragere de pe magistrala de adrese date/informaţii preluate

de pe magistrala de date

Registru de adresă

Registru de date Decodificator

MEMORIE INTERNĂ

Semnal de comandă scriere Semnal de comandă citire Fig. 2.5. Scrierea şi citirea în/din memoria internă Localizarea unei informaţii în memorie se realizează prin specificarea adresei într-un registru de adrese. După localizarea adresei în memorie, dacă se emite un semnal de scriere, datele conţinute în registrul de date se transferă în memorie sau dacă este o comandă de citire, datele conţinute la adresa specificată sunt aduse în registrul de date. Intervalul de timp necesar unei referiri la memorie se numeşte ciclu de memorie (a nu se confunda cu timpul de acces) pe parcursul căruia conţinutul registrului de adrese rămâne nemodificat. Dispozitivele fizice care alcătuiesc memoria internă trebuie să indeplinească anumite cerinţe ca :

- existenţa a două stări stabile pentru memorarea datelor; - volum şi timp de acces cât mai redus; - preţul pe megabyte cât mai scăzut;

- realizare modulară cu posibilităţi de extindere. Dispozitivele au la bază circuite semiconductoare integrate plasate pe o pastilă (cip) de siliciu, care asigură o mare densitate pe unitatea de volum. Celulele binare sunt aranjate în grupuri de opt linii a câte opt coloane aşa cum se observă din fig.2.6. Încărcarea celulelor binare se realizează trimiţând curent electric prin liniile şi coloanele de selectare; în punctele în care firele încărcate electric se intersectează, celulele binare sunt poziţionate pe “1”, celelalte rămânând pe “0”.

CAS1 CAS2 CAS3 CAS4 CAS5 CAS6 CAS7 CAS8

RAS1 RAS2 RAS3 RAS4 RAS5 RAS6 RAS7 RAS8

Fire încărcate

00110011

01001010

Fig. 2.6. Organizarea memoriei integrate RAS – Row Addres Strobe CAS – Column Addres Strobe

Din punct de vedere al rolului pe care-l îndeplineşte în funcţionarea

sistemului, memoria internă se divide în următoarele categorii: memoria RAM: memoria ROM;

memoria cache;

2.3.2. Memoria RAM Memoria RAM este o memorie cu acces direct realizată din module

(cipuri) de diverse capacităţi. Este o memorie volatilă în care utilizatorul prin programele care le lansează în execuţie, poate scrie şi citi date. Ea este practic, memoria de lucru curentă. Dacă se doreşte păstrarea conţinutului din această memorie în vederea reutilizării ulterioare, acesta va fi salvat, adică va fi memorat pe un suport de memorie externă( hard disc, floppy disc, de exemplu) înante de a părăsi aplicaţia respectivă.

Din punct de vedere al principiului de stocare a datelor memoria

RAM poate fi de tip: • DRAM (Dynamic Random Access Memory; • SRAM (Static Random Access Memory.

Memoria DRAM este o memorie cărei conţinut se pierde dacă prin semnalele de comandă nu se specifică reîncărcarea celulelor cu un anumit conţinut. Operaţia se numeşte „reîmprospătarea memoriei” (refreshing memory), ea constând în recitirea conţinutului la intervale de timp prestabilite şi reînscrierea lui la aceleaşi adrese. De exemplu, un cip de 8 MB necesită reîmprospătarea conţinutului la fiecare 32 de milisecunde. Memoria SRAM este o memorie care păstrează conţinutul celulelor binare fără a necesita operaţia de reîmprospătare. Pentru a face dintr-o memorie DRAM o memorie SRAM, ar fi necesar un simplu comutator pentru a bascula între transferul semnalelor electrice sau păstrarea lor (circuite flip- flop).

Ultimele noutăţi preconizate de proiectul IBM, prevăd utilizarea

celulelor de memorie bazate pe joncţiuni tunel magnetice dispuse pe un substrat de siliciu (MTJ –Magnetic Tunneling Join) pentru realizarea de memorii magnetice MRAM(Magnetic RAM), a căror viteză de citire/scriere va fi de aproximativ 10 ns. Spre deosebire de DRAM şi SRAM care folosesc celule electrice, MRAM utilizează celule magnetice ce nu-şi vor pierde conţinutul odată cu întreruperea alimentării. Ca

performanţe, MRAM va fi aproape la fel de rapidă ca SRAM şi de şase ori mai rapidă decât DRAM.

O altă noutate aparţine corporaţiilor Toshiba şi Infineon Technology care vor lansa module de memorie FeRAM iniţial cu o capacitate de 32 MB/modul, tehnologia de elaborare bazându-se pe construirea celulelor de memorie din materiale feroelectrice. Asemănător memoriilor MRAM, memoriile FeRAM vor avea un conţinut nevolatil care va combina înalta densitate a memoriilor DRAM actuale, cu performanţele memoriilor SRAM.

Memoria CMOS

Memoria CMOS este o mică zonă din memoria RAM care are un circuit de alimentare separat de la un acumulator cu litiu. Datorită acestuia informaţia din memoria CMOS se va păstra şi după ce se opreşte calculatorul. Din acest motiv memoria CMOS se comportă ca o memorie permanentă, nevolatilă. Avantajul său esenţial constă în aceea că informaţiile înscrise aici se pot actualiza oricând este nevoie prin folosirea unui mic program al sistemului de operare numit SETUP. În memoria CMOS se introduc o serie de parametrii şi informaţii de control ca de exemplu: parole, data curentă şi ora, informaţii despre setări ale echipamentelor din configuraţie etc.

2.3.3. Memoria ROM. ROM-BIOS Alături de memoria de lucru RAM utilizată pentru execuţia diverselor aplicaţii în curs de execuţie, calculatoarele personale dispun de circuite de memorie care păstrează programe necesare pentru funcţionarea sistemului, programe ce nu-şi modifică de regulă, conţinutul. Aceste programe speciale sunt păstrate într-o memorie nedistructibilă numită memorie ROM (Read Only Memory). Informaţiile din memoria ROM sunt destinate numai citirii, deci nu pot fi modificate sau şterse. Rolul acestei memorii este de a stoca programe cu grad mare de generalitate şi o frecvenţă sporită de utilizare. Plasarea acestor programe în partea de hardware a unui sistem de calcul oferă avantajul vitezei şi siguranţei în execuţie, comparativ cu implementarea lor ca software, care ar avea doar avantajul flexibilităţii .

Iniţial cipurile ROM au fost realizate ca memorii capacitive (CROS - Capacitive Read Only Storage) şi inductive, cu transformatoare (TROS). În prezent se folosesc circuite semiconductoare integrate ce au permis o mai mare flexibilitate în fixarea conţinutului, chiar eventuale ştergeri şi modificări ale conţinutului. Dintre variantele de memorii ROM realizate cu elemente semiconductoare integrate se menţionează :

• PROM (Programmable ROM - memorii ROM programabile) sunt memorii al căror conţinut nu este fixat din construcţie; conţinutul poate fi înscris după dorinţa utilizatorului, dar o dată ce a fost înscris nu se mai poate modifica sau şterge;

• EPROM (Erasable PROM) sunt memorii PROM ce pot fi şterse, dar numai prin procedee speciale utilizând un generator de radiaţii ultraviolete;

• EEPROM (Electrically EPROM) sunt memorii EPROM care nu necesită surse de radiaţii ultraviolete, ci doar un curent de voltaj înalt pentru ştergerea conţinutului; spre deosebire de EPROM, ele nu trebuie scoase din soclurile în care sunt montate pe placa de bază. Dacă EPROM trebuia ştearsă integral pentru a se reînscrie, EEPROM execută operaţia de ştergere şi rescriere a fiecărui byte în mod independent.

• Flash ROM sunt actualele EEPROM dar care folosesc voltajul normal pentru ştergerea şi reînscrierea conţinutului (5V sau 3,3V). Ştergerea şi reînscrierea datelor se poate realiza pentru unul sau mai multe blocuri de memorie, existând posibilitatea ca pentru modificarea anumitor blocuri să fie solicitat un voltaj mai mare- cum este cazul blocului de boot ce are inclusă protecţia anumitor blocuri împotriva ştergerilor, bloc ce poate fi modificat numai printr-un voltaj superior.

ROM – BIOS

Cea mai importantă parte a programelor de sistem care coordonează activitatea PC-ului şi furnizează servicii esenţiale pentru programele de aplicaţii, sunt implementate din construcţie în memoria ROM, constituind sistemul de intrare/ieşire de bază BIOS (Basic Input Output System).

ROM – BIOS-ul conţine programe de conversaţie cu elementele hardware ale PC-ului. Scopul principal îl constituie încărcarea sistemului de operare de pe dispozitivul de iniţializare şi autotestarea componentelor în momentul pornirii PC-ului (dispozitivul de iniţializare este de obicei hard-disc-ul, CD-ROM-ul sau portul de reţea). De cele mai multe ori, programele conţinute în ROM-BIOS sunt transferate pentru execuţie în DRAM care este mai rapidă prin tehnica ROM-shadowing. Cele mai noi tipuri de BIOS încorporează facilităţi de determinare a configuraţiei interne şi de alocare a resurselor prin intermediul standardului PnP (Plug and Play- conectare şi folosire).

Organizarea componentei ROM – BIOS este redată în fig. 2.7.

Programe de pornire

* POST * Iniţializare

Încărcarea sistemuluide operare de pe disc

Extensii iniţializare

Fig. 2.7. Organizarea componentei ROM – BIOS Programele de pornire sunt activate odată cu punerea sub tensiune a PC-ului; cuprind următoarele programe:

a) POST – Power On Self Test care realizează autotestarea PC-ului constând în detectarea eventualelor erori în funcţionarea componentelor.

b) Iniţializarea – prin care se crează vectorii de întrerupere care vor declanşa comutarea la rutina de testare a întreruperii la apariţia unei solicitări de întrerupere; totodată, iniţializarea stabileşte şi configuraţia componentelor PC-ului.

Pentru rutinele ce nu se găsesc în setul standard, BIOS-ul este pregătit a accepta o serie de extensii; astfel, orice echipament nou îşi

plasează propria sa memorie ROM – BIOS într-o locaţie unică, pentru a nu intra în conflict cu alte extensii BIOS standard.

Dacă cipurile ROM–BIOS sunt de tip Flash ROM, acestea pot fi inscripţionate prin înlocuirea vechiului conţinut; în caz contrar, se schimbă cipurile de BIOS de pe placa de bază.

2.3.4. Memoria cache Memoria cache interpune un bloc de memorie rapidă SRAM între

microprocesor şi un bloc de DRAM. Un circuit special denumit controller de cache încearcă să menţină în memoria cache, datele sau instrucţiunile pe care microprocesorul le va solicita în momentul următor apelând la un algoritm statistic de anticipare. Dacă informaţia cerută se află în memoria cache (cache hint), ea poate fi furnizată fără stări de aşteptare; dacă informaţia cerută nu este în memoria cache (cache miss), ea este transferată din RAM la viteza corespunzătoare RAM-ului, constituind un eşec cache. Un factor major ce determină performanţele cache-ului este cantitatea de informaţie conţinută; cu cât cache-ul este mai mare, cu atât cantitatea de date tranferată este mai mare. Practic, cache-ul este cuprins între 256 K şi 2-4 M. Dezavantajul unui cache mai mare îl reprezintă costul, cipurile SRAM mai rapide majorând costul întregului sistem. Configuraţia logică a memoriei cache se referă la modul în care este aranjată memoria în cache şi la modul în care este adresată, ceea ce reprezintă de fapt modalitatea prin care microprocesorul stabileşte dacă informaţia solicitată la un moment dat este sau nu disponibilă în cache. Principalele opţiuni arhitecturale sunt: maparea directă, asociativitatea completă şi asociativitatea pe set. Memoria cache mapată direct divide memoria cache în blocuri adresate prin linii, corespunzător liniilor de încărcare folosite de microprocesoare (Intel pe 32 biţi permite adresarea în multiplii de 16 bytes a blocurilor de 128 biţi). Memoria internă este divizată în blocuri, astfel că liniile din cache corespund locaţiilor blocurilor respective din memorie. Problema mapării directe este că un program poate solicita date localizate în adrese situate în blocuri diferite de memorie, cache-ul necesitând reîmprospătări continue – ceea ce echivalează cu eşecuri cache. Modalitatea opusă de abordare a arhitecturii mapate direct o

reprezintă memoria cache complet asociativă. În acest model, fiecare linie a cache-ului poate fi asociată cu orice bloc al memoriei interne; controller-ul de cache verifică adresele fiecărei linii în memoria cache pentru a determina dacă o cerere de memorie a microprocesorului este o reuşită sau un eşec. Cu cât sunt mai multe linii de verificat, cu atât timpul este mai mare. Un compromis între memoria cache mapată direct şi cea complet asociativă este memoria cache asociativă pe set, care divide memoria cache în mai multe blocuri mapate direct. Cache-ul este descris prin numărul de moduri în care este divizat; astfel, un cache asociativ pe patru căi este format din patru cache-uri mapate direct. Acest aranjament rezolvă problema deplasării între blocuri cu aceiaşi indecşi de linie; cu cât sunt mai multe moduri pentru un cache, cu atât mai mult va căuta controller-ul cache să determine dacă informaţia solicitată este sau nu în cache, ceea ce măreşte timpul de acces, micşorând avantajul împărţirii în seturi. Majoritatea producătorilor de PC-uri consideră cache-ul asociativ pe patru căi, compromisul optim dintre performanţă şi complexitate. O modalitate de a micşora aşteptarea este recurgerea la arhitecturi cache de transfer în mod burst care elimină necesitatea trimiterii unei adrese diferite pentru fiecare operaţie de citire sau scriere a memoriei, orice operaţie identificând o secvenţă de adrese adiacente; în acest mod, un cache poate reduce timpul de acces cu 54%, dar reducerea apare la scriere, fără nici o îmbunătăţire la citirea unor adrese individuale de cache. Pentru microprocesor, cache-urile pot fi externe sau interne. Un cache intern (cache L1), numit cache primar, este construit în circuitul microprocesorului, iar un cache extern (cache L2) sau cache secundar, foloseşte un controller extern şi cipuri de memorie externă. Cache-ul primar deţine un potenţial de accelerare mai mare decât cache-ul secundar din cauza conectării sale directe la circuitul intern al microprocesorului. La microprocesoarele Pentium, transferul datelor dintre cache-ul intern şi celelalte componente ale microprocesorului se realizează printr-o linie de 128 de biţi care necesită două cicluri datorită magistralei de date de 64 de biţi. Cache-ul secundar este implementat pe magistrale de 128 biţi având un mod de adresare orientat pe linie – streamlined (burst mode). Cache-ul intern păstrează însă un avantaj de performanţă de două până la cinci ori asupra acestui mod de adresare avansat. Un cache este folosit pentru stocarea oricărui tip de informaţie

(instrucţiuni sau date) – denumit cache unificat, sau este împărţit funcţional în cache de instrucţiuni şi cache de date; această împărţire poate duce la îmbunătăţiri de performanţă, fiind folosită de microprocesoarele Pentium, unele microprocesoare Motorola şi majoritatea micro- procesoarelor RISC. Pentru a adăuga flexibilitate şi expandabilitate cache-urilor secundare, în calculatoarele ce au proiectate seturile de cipuri corespunzătoare, Intel a lansat propriul standard pentru cache-ul instalabil cache-on-a-stick (abreviat COAST). Modelul de bază foloseşte un conector CELP cu 160 pini. Specificaţia COAST este flexibilă şi permite folosirea unor cache-uri secundare de diferite tehnologii.

2.3.5. Formate fizice de RAM

Un cip de memorie apare ca un strat de siliciu de câţiva milimetri. Pentru a fi uşor de manevrat, cipurile de memorie sunt închise ermetic într-o capsulă care asigură protecţia siliciului. Cipurile sunt lipite unul lângă altul pe modulele de memorie, ocupând astfel o suprafaţă mai compactă de câţiva centimetri. Modulele de memorie astfel constituite, apar sub forma unor circuite integrate cu conectori externi, pentru a fi introduse în soclurile disponibile pe placa de bază. Modulele de memorie sunt prevăzute cu conectori CELP (Card Edge Low Profile), având 30-83 pini pe fiecare parte a modulului. Cipurile disponibile pe piaţă sunt construite în diverse formate fizice. Primele cipuri (SIP, DIP) erau sudate pe placă, deci fixe. Următoarea generaţie de cipuri de RAM (SIMM, DIMM, RIMM) au fost realizate în aşa fel încât să poată fi introduse/scoase din soclu şi înlocuite. Cipul de tip SIMM (Single In line Memory Module) leagă contactele de pe ambele părţi ale modulului şi furnizează un singur semnal, în timp ce un cip DIMM (Dual In line Memory Module) preia semnale separat de pe fiecare parte a modulului. Cele mai multe PC-uri verifică cipurile de RAM de fiecare dată când se porneşte sau se resetează calculatorul; în acest scop, la fiecare byte al memoriei se ataşează un bit suplimentar numit bit de control al parităţii, bit care permite să se determine dacă un anumit byte de memorie conţine numărul corect de zerouri binare (parity check). Controlerul de memorie face totalul celor nouă biţi memoraţi, verificând dacă totalul rămâne impar; în caz negativ invalidând datele memorate.

Există însă procedee care pot efectua atât detectarea, cât şi corectarea unor erori. Un exemplu îl constitue procedeul ECC (Error Corection Code) care necesită trei biţi suplimentari pentru fiecare byte memorat; procedeul poate să localizeze bitul eronat, iar eroarea poate fi remediată (tehnologia se mai numeşte şi EDAC Error Detection And Corection ). IBM foloseşte ECC pe calculatoarele care se utilizează ca servere într-o reţea de calculatoare. Primele SIMM-uri cu 30 de pini permiteau o stocare de nouă biţi pentru fiecare byte (un bit extern pentru verificarea parităţii). Pentru magistrale mari de date a fost proiectat SIMM-ul cu 72 pini care încorporează patru bancuri de memorie pe acelaşi modul; SIMM-urile cu 72 pini au conectorii plasaţi pe ambele părţi ale modulului de memorie. Asemănător SIMM-urilor cu 30 pini, SIMM-urile cu 72 pini pot fi cu paritate sau fără paritate; cele cu paritate sunt numite şi SIMM-uri de 36 de biţi, iar cele fără paritate SIMM-uri de 32 de biţi. SIMM-urile cu 72 pini sunt disponibile la capacităţi de 8 MB, 16 MB şi 32 MB/modul . Odată cu apariţia noilor microprocesoare PENTIUM şi AMD, SIMM-urile cu 72 pini şi-au pierdut mult din utilitate deoarece pentru magistralele de date pe 64 biţi, erau necesare două SIMM-uri de 72 pini la un bank de memorie. Pentru a asigura extinderea la 64 biţi, s-au dezvoltat module cu mai multe conexiuni pentru a permite o adresare mai largă, denumite DIMM-uri. Modelele rezultate au 168 de conexiuni poziţionate pe cele două părţi ale cipului de memorie, cele două linii de conectori fiind independente. DIMM-urile actuale se regăsesc uzual, sub forma modulelor de 64 MB, 128 MB şi 256 MB pe modul. SIMM-urile de 72 pini sunt convenabile pentru desktop-uri , dar sunt prea mari pentru laptop-uri; producătorii de PC-uri miniaturizate au transformat SIMM-urile de 72 pini astfel că în locul conectării pinilor de pe cele două părţi ale modulului au introdus spaţii pe fiecare parte pentru a avea două semnale separate. Astfel, lungimea modulului s-a redus la jumătate, iar rezultatul fiind module SODIMM (Small Outline Dual In line Memory Module) numite astfel datorită dimensiunilor reduse ale modulului şi celor două linii de conectori independenţi de pe fiecare parte a modulului. Un SODIMM cu 72 pini este echivalent cu un SIMM de 72 pini, cu conectori pe ambele părţi ale modulului asemănător DIMM-urilor.

Pentru microprocesoarele Pentium IV, Intel a elaborat un nou tip de

memorii RAM de tip magistrală, numite memorii Rambus. Ele nu pot fi montate în socluri de SIMM sau DIMM, necesitând socluri speciale numite RIMM –uri (Rambus In line Memory Module).

2.3.6. Formate logice de RAM

Încărcarea cipurilor de memorie prin adresarea liniilor şi coloanelor consumă timpi de ordinul nanosecundelor, timpi ce provoacă întârzieri la răspunsurile furnizate microprocesoarelor; dacă se adaugă şi timpul necesar reîmprospătării, se obţin limitele performanţei cipului de memorie. Pentru a mări performanţele memoriei , proiectanţii au dezvoltat o serie de tehnologii care să depăşească aceste limite , orientându-se asupra modului în care sunt procesate datele intern – moduri ce constitue formatele logice ale memoriilor interne RAM. Primele memorii au folosit tehnologia Static Column RAM care efectua citirea unei coloane de memorie şi scrierea adresei pe linia de adresă a cipului, trimiţând apoi semnalul –CAS. Odată ce coloana a fost înregistrată , se poate trimite un nou set de adrese prin care se va indica o linie, activând apoi semnalul RAS; în tot acest timp semnalul CAS este menţinut activ, pentru a indica faptul că acea coloană a rămas constantă . Tehnologia FPM (Fast Page Mode) foloseşte o variantă similară: controlerul de memorie trimite mai întâi o adresă de linie, apoi activează semnalul RAS; cât timp semnalul RAS este activ, se trimite o adresă a semnalului CAS pentru a indica o anumită celulă. Dacă RAS este ţinut activ, controlerul poate trimite una sau mai multe adrese urmate de un impuls al semnalului CAS pentru a indica celule din cadrul aceleiaşi linii. În terminologia de adresare a memoriei, linia este numită pagină, iar cipurile care utilizează această tehnologie sunt numite page-mode RAM. PC-ul poate astfel accesa mai rapid celulele dintr-o pagină de memorie, asigurând un timp de acces între 25-30 ns. Pentru a accesa însă alte pagini, se vor schimba ambele adrese, ceea ce va genera întârzieri. O altă tehnologie utilizată este EDO (Extended Data Out) care lucrează cel mai bine în combinaţie cu o memorie cache. În esenţă, EDO este o variantă a memoriei FPM care permite accesul repetat la biţii din

cadrul unei pagini de memorie, fără a genera întârzieri. Dacă DRAM se descarcă după fiecare operaţie de citire şi necesită timp de reîncărcare înainte de a fi citită din nou, EDO păstrează datele până când primeşte un alt semnal, fapt realizat prin modificarea cuantei de timp alocate pentru semnalul CAS. Linia de date mai rămâne activă un interval de timp după ce linia CAS este dezactivată. Se elimină astfel timpul de aşteptare necesar pentru un ciclu separat de citire/scriere , deci se pot citi/scrie date la viteza cu care cipul poate să selecteze adresele . Pentru o rată de transfer dată, memoria EDO va fi cu 30 % mai rapidă decât FPM . Pentru a câştiga mai multă viteză cu EDO, compania Micron Tehnology a adăugat cipului EDO, circuite care să-l facă compatibil cu modul de transfer ‘burst’ folosit de microprocesoarele Pentium. Noul cip de memorie numit BEDO (Burst EDO DRAM) realizează toate operaţiile de citire şi scriere în serii de câte patru cicluri-numite burst-uri. Aceiaşi tehnologie este regăsită şi sub numele de generic pipeline nibble mode DRAM, pentru că transferul datelor se realizează în serii de câte patru cicluri pe linia de asamblare (pipeline).

Adresarea normală solicită cicluri alternante datorită multiplexării

operaţiilor, iar cipurile de memorie nu pot opera simultan cu microprocesoarele. Pentru a accesa date la fiecare ciclu de ceas, s-a reproiectat interfaţa de bază astfel încât cipurile de memorie să poată opera sincron cu microprocesoarele, constituindu-se astfel memoriile SDRAM ( Synchronous DRAM ).

Deşi schimbarea interfeţei cipului poate evita blocările sistemului, ea nu aduce nici o contribuţie la creşterea vitezei. Cipurile SDRAM sunt realizate cu stadii de operare multiple şi independente astfel încât cipul poate să acceseze o nouă adresă înainte de terminarea procesării adresei precedente. Cipurile SDRAM au un timp de acces de 10 ns, fiind utilizabile pentru magistrale de memorie de 100 Mhz. Cipurile actuale au anumite limite care reduc frecvenţa la aproape 66 Mhz; SDRAM-urile nu vor opera la frecvenţe mai mari de 100 Mhz deoarece sloturile SIMM-urilor devin nesigure la frecvenţe mai înalte. Timpii de acces suportaţi de diversele tehnologii pentru starea de aşteptare zero la o frecvenţă dată a magistralei, sunt redaţi în tabelul

următor: Frecvenţa magistalei

de memorie FPM EDO Burst

EDO SDRAM

25 Mhz 70 ns 70 ns 70 ns 12 ns 33 Mhz 52 ns 70 ns 70 ns 15 ns 50 Mhz N/A 52 ns 70 ns 12 ns 66 Mhz N/A N/A 52 ns 10 ns

Memoriile DDR (Double Data Rate) sunt realizate într-o tehnologie SDRAM cu posibilitatea dublării frecvenţei de la 100 la 200 Mhz, în timp ce DDR 2 sunt optime pentru pentru actualele PC-uri ce lucrează la o frecvenţă a magistralei de 400 Mhz.

Memoriile EDRAM (Enhanced DRAM) fac DRAM-urile companiei Ramtron mai rapide, prin adăugarea unor blocuri mici de memorie cache statică pe fiecare cip. Cache-ul operează la viteză înaltă (în mod obişnuit 15 ns), astfel încât poate să acopere cererile de date ale microprocesorului fără a adăuga stări de aşteptare generate de operaţia de reîmprospătare. Memoria CDRAM (Cached DRAM) realizată de Mitsubishi adaugă o memorie cache pe fiecare cip utilizând un model de tip asociativ pe set; cipul iniţial de 4 MB avea încorporată o memorie cache de 2 K şi folosea două buffere de câte un cuvânt (16 biţi) pentru transferul dintre cache şi circuitele externe. Spre deosebire de EDRAM, CDRAM permite atât cache-ului cât şi DRAM-ului principal să opereze independent una de cealaltă. Cache-ul este suficient de rapid pentru a transfera date în mod burst la o frecvenţă de 100 Mhz. Modelul RDRAM (Rambus DRAM) al firmei cu acelaşi nume foloseşte un cache RAM static de 2048 K cuplat la DRAM printr-o magistrală foarte largă, ce permite transferul unei pagini de memorie în cache într-un singur ciclu. Cache-ul este destul de rapid, furnizând datele la un timp de acces de 10 ns. Rata de transfer poate ajunge la 800 Mb/sec dublu faţă de SDRAM. Modelul Rambus cere o modificare radicală a

plăcii de bază pe care se instalează, soclurile purtând denumirea de RIMM (Rambus In line Memory Module). Deocamdată sunt utile pentru sisteme care includ integrare video. Capacităţile disponibile actual sunt de 64 MB, 128 MB şi 256 MB/modul, dar există potenţial pentru crearea modulelor de 1 G şi 2 G care să funcţioneze pe magistrale ale sistemului de 200 Mhz. În locul unui bloc de memorie în care fiecare celulă este adresată de numărul liniei şi coloanei, memoria MDRAM (Multibank DRAM) produsă de MoSys Incorporated desparte informaţia stocată într-un număr de bank-uri de memorie separate. În modelul MDRAM iniţial (4 MB), fiecare din cele 16 bank-uri de memorie păstra 256 K; bank-urile sunt legate printr-o magistrală centrală de date care accesează fiecare bank individual. Modelul permite unui bank de memorie să trimită sau să primească un volum de date şi printr-un singur ciclu de ceas, să comute la un alt bank pentru a efectua transferul următor. Deoarece fiecare bank de memorie dispune de o interfaţă de 32 biţi care lucrează ca şi SDRAM, cipurile de MDRAM operează la viteze de transfer de până la 1 G/s. Problemele de acces la memorie apar cu precădere în sistemele video, la care memoria este folosită ca un buffer de cadre pentru imaginile de pe ecran înmagazinate sub formă digitală şi alocată pentru fiecare element al imaginii. Întreg conţinutul buffer-ului este citit de 44 - 75 ori pe secundă. Între timp PC-ul poate încerca să scrie o nouă informaţie în buffer pentru ca aceasta să apară pe ecran. Cu memorii DRAM obişnuite, aceste operaţii de citire şi scriere nu pot fi executate simultan, una trebuie să o aştepte pe cealaltă, timpul de aşteptare afectând în mod negativ performanţele video, viteza sistemului şi răbdarea utilizatorului; aşteptarea poate fi evitată cu un cip special de memorie care să aibă două căi pentru accesul fiecărei locaţii. O astfel de memorie permite citirea şi scrierea simultană; cipurile de memorie video denumite VRAM ( Video RAM ) permit citirea completă şi scrierea aleatoare la un port, în timp ce la celălalt port se permite doar citirea secvenţială care corespunde necesităţilor de scanare ale unei imagini video. Un model VRAM cu două porturi este WRAM (Windows RAM) elaborat de compania Samsung, util la sistemele video proiectate să asiste o interfaţă grafică gen Windows. Cipul de bază WRAM păstrează 8 MB aranjaţi în plane de 32 biţi, fiecare plan fiind compus din 512 x 512

celule. Patru cipuri asigură memoria necesară pentru a afişa cu o rezoluţie de 1024 x 768, 1024 x 1024 în True Color pe 24 biţi.

2.4. Microprocesoare

2.4.1. Rol şi caracteristici Microprocesorul îndeplineşte funcţiile unităţii centrale de prelucrare UCP(în literatura de specialitate se regăseşte sub denumirea de CPU – Central Proccessing Unit). El este un circuit integrat programabil alcătuit din milioane de tranzistori. Microprocesorul decodifică instrucţiunile de program, solicită operanzii, execută operaţii aritmetico-logice şi transmite altor componente din sistem mesaje şi semnale de control, sincronizând întreaga funcţionare a calculatorului. Programele sunt introduse în memoria calculatorului sub formă binară, reprezentând coduri de instrucţiuni. Un cod de instrucţiune semnifică configuraţia semnalelor de la pinii microprocesorului care declanşează în interiorul acestuia, execuţia unei anumite operaţii. Fiecare instrucţiune are o semnificaţie pentru microprocesor. De exemplu, instrucţiunea codificată 0010110 comandă executarea unei operaţii de scădere. Alte instrucţiuni cer microprocesorului să adune, să înmulţească, să împartă, să deplaseze biţi, să facă operaţiuni logice – comparări, repetări, modificare de biţi sau doar să aştepte. Totalitatea instrucţiunilor pe care le înţelege un microprocesor reprezintă setul de instrucţiuni. Programele şi datele asociate lor se află în memoria RAM, iar pentru a fi executate sunt preluate instrucţiune cu instrucţiune de microprocesor, rezultatele fiind plasate apoi tot în memoria RAM de unde pot fi afişate ulterior. Aşa se explică intensul trafic de informaţii - adrese, date, instrucţiuni – dintre microprocesor şi memoria RAM, care se desfăşoară pe magistralele corespunzătoare aflate pe placa de bază. Registrul este componenta de bază a microprocesorului. El este capabil să memoreze temporar un şir de biţi. Numărul şi rolul acestor registre a evoluat de la 8 regiştrii la PC 8086, la 128 de regiştrii la un Pentium. Performanţele unui procesor sunt dependente direct de capacitatea

registrului care poate fi 8, 16, 32, 64 sau 128 de biţi. Procesoarele Intel 8086 erau procesoare pe 8 biţi, Intel Pentium sunt procesoare pe 32 de biţi iar Intel Itanium este un procesor pe 64 de biţi. Capacitatea registrului se corelează cu mărimea cuvântului de memorie. O altă componentă a microprocesoarelor o reprezintă unitatea aritmetico – logică ce execută prelucrările aritmetice şi operaţiile logice prin intermediul a două componente:

o unitatea de calcul în numere întregi care este unitatea de execuţie propriu-zisă;

o unitatea de calcul în virgulă mobilă (FPU – Floating Point Unit) care iniţial, era o unitate independentă ataşată la microprocesor, numită coprocesor matematic.

Calculele în virgulă mobilă au reprezentat un câştig important sub aspectul vitezei şi preciziei calculelor. Creşterea vitezei de prelucrare a microprocesorului se obţine şi prin executarea în paralel a unor instrucţiuni prin tehnica de superscalare posibilă prin includerea mai multor unităţi ALU în structura microprocesorului. Unitatea de comandă şi control decodifică şi execută instrucţiuni, gestionează cererile de acces la memorie, controlează şi sincronizează funcţionarea tuturor componentelor din configuraţie pe principiul întreruperilor. Logica de definire şi implementare a setului de instrucţiuni pe care-l recunoaşte şi-l poate executa un calculator, împarte micropro-cesoarele în două clase numite şi platforme:

o microprocesoare CISC; o microprocesoare RISC

CISC (Complet Instruction Set Computing), a fost standardul iniţial folosit pentru setul de instrucţiuni al micropocesoarelor. RISC (Reduced Instruction Set Computing) reprezintă o simplificare a structurii instrucţiunilor, o reducere a numărului lor etc ,în favoarea creşterii vitezei de execuţie , repectiv al paralelismului execuţiei simultane. Setul standard de instrucţiuni a fost extins succesiv cu instrucţiuni pentru aplicaţii multimedia care realizează optimizarea prelucrărilor grafice 3D, a efectelor audio – video şi imaginilor în mişcare, prin extensiile de instrucţiuni MMX (la familia de procesoare Intel) şi 3Dnow! (la familia de procesoare AMD).

Unitatea de comandă şi control dispune de un circuit de ceas (numit ceas intern) ce constă dintr-un generator de impulsuri construit dintr-un cristal de cuarţ, ce emite semnale electrice cu o frecvenţă care a evoluat de la 4,7 Mhz (la microprocesorul I8086) la peste 2 Ghz la actualele Intel Pentium IV şi AMD Athlon (un megahertz echivalează cu 1.000.000 impusuri de ceas generate într-o secundă). Pe baza acestor semnale numite şi impulsuri de tact, sunt sincronizate toate activităţile UCP. Frecvenţa ceasului intern este un parametru important, dar nu reprezintă viteza reală la care lucrează calculatorul. Memoria cache inclusă pe cipul microprocesorului (cache L1 – cache de nivel 1 ) optimizează traficul de date dintre memoria RAM şi microprocesor. Caracteristicile unui microprocesor sunt următoarele:

viteza de lucru; mărimea memoriei RAM adresate direct; setul de instrucţiuni.

Viteza de lucru depinde la rândul ei, de următoarele elemente: - frecvenţa ceasului intern;

- frecvenţa de lucru a plăcii de bază; - dimensiunea magistralelor; - capacitatea regiştrilor;

- tehnologia de fabricaţie (care a trecut succesiv de la tehnologia pe 0.28 µ, la tehnologia pe 0.08 µ cu tensiuni de 2 V, fapt ce a permis creşterea numărului de tranzistori la 42 de milioane la Pentium IV).

Placa de bază şi memoria RAM determină o reducere a vitezei reale de lucru a microprocesorului faţă de frecvenţa proiectată de lucru. Sistemele actuale utilizează un circuit sintetizor de frecvenţă cu care se stabileşte frecvenţa de lucru a plăcii de bază. Odată cu apariţia microprocesorului Pentium, s-a introdus conceptul de multiplicare a frecvenţei. Microprocesoarele care lucrează în acest sistem funcţionează la o frecvenţă de ceas de câteva ori mai mare decât frecvenţa plăcii de bază pe care sunt montate. Factorii de multiplicare a frecvenţei sunt: 1.5x, 2x, 2.5x, 3x, … De exemplu, un microprocesor cu frecvenţa de 200 MHz montat pe o placă de bază ce are factorul de multiplicare 4x, poate atinge frecvenţa de 200 x 4 = 800MHz. Chiar dacă pe microprocesor este indicată frecvenţa maximă la care

lucrează, el poate fi folosit la o frecvenţă superioară printr-un procedeu de setare software numit overclocking. Performanţele de ansamblu ale unui microprocesor sunt apreciate prin intermediul unui indice sintetic denumit Icomp, introdus de IBM în 1992. Prin acest indice se evaluează performanţele unui microprocesor pe un banc de probă, un PC, care este pus să ruleze un set complex de aplicaţii din următoarele domenii: calcule economice numerice cu volum mare de date, calcule inginereşti în virgulă mobilă, grafică 3D, aplicaţii Java. Spre exemplu indicele Icomp pentru un Pentium III la 500 Mhz a fost 1650, iar pentru un Pentium IV la 1 Ghz a fost 3280.

2.4.2. Microprocesoare Intel Pentium. Pentium IV şi Itanium

Înfiinţată în 1968, a ajuns la o cifră de afaceri de peste 14 miliarde dolari şi un profit anual de peste 7 miliarde dolari, având 15 fabrici, concernul Intel domină lumea microprocesoarelor. După seria de microprocesoare x86 (8086, 80286, 80386, 80486) în anul 1993 Intel lansează familia de procesoare Pentium, care s-a succedat rapid în versiunile Pentium Pro, Pentium MMX, Pentium II după 1997, Pentium III după 1999, iar acum Pentium IV domină piaţa. Prima generaţie de microprocesoare Pentium a păstrat compatibili-tatea cu microprocesoarele precedente, având posibilitatea de a executa două instrucţiuni simultan, ceea ce îi conferă o tehnologie superscalară comună microprocesoarelor RISC. Arhitectura de bază (fig. 2.8) a microprocesorului Pentium include următoarele componente:

1. Două unităţi de execuţie pentru operaţii cu numere întregi ( U şi V) asimilate unor linii de asamblare (pipelines); unităţile lucrează ca un ansamblu ce execută instrucţiunile microprocesorului, dar numai unitatea U poate executa setul complet de instrucţiuni. Pentru cele două unităţi de execuţie se decodifică simultan două instrucţiuni, iar execuţia lor se realizează tot simultan, cu condiţia ca a doua instrucţiune să nu depindă de rezultatul primei instrucţiuni. Ambele unităţi lucrează pe 32 de biţi.

2. Unitatea de virgulă mobilă - FPU (Floatting Point Unit) organizată tot sub forma unei linii de asamblare (pipeline) ce conţine unităţi pentru execuţia hardware a adunării, înmulţirii şi împărţirii.

3. Memoria cache de nivel 1 (cache L1-Level 1) este divizată în două părţi: - 8 K pentru instrucţiuni (code cache); - 8 K pentru date (cache data). Circuitele de interfaţă integrate în cip, descompun programul ce se execută în cuvinte de date şi cuvinte de cod pe care le depun în memoriile cache corespunzătoare; accesul simultan la cele două memorii cache permite introducerea datelor prin interfaţa magistralei, concomitent cu citirile efectuate de unitatea de execuţie. Cele două memorii deşi sunt asociative în ambele sensuri, diferă prin modul de rescriere a informaţiilor ce le conţin:

- în memoria cache pentru date, informaţiile pot fi modificate direct (rescrise) – “write back”; - în memoria cache pentru cod, informaţiile pot fi modificate numai după un acces suplimentar la memoria DRAM – “write through”.

Fiecare memorie cache include un mecanism TLB (Translate Lookaside Buffer) care translatează adresa liniară în adresă fizică. Se poate instala şi o memorie cache secundară – cache L2 (de regula, 512 K) formată din cipuri SRAM pe placa de bază, având un timp de acces mai mic.

Magistrala de adrese este de 32 de biţi ceea ce oferă un spaţiu de 232 (4 G) memorie adresabilă. Magistrala externă de date este de 64 de biţi, ceea ce permite transferul unui volum de date în/din microprocesor de două ori mai mare decât pe magistralele de 32 de biţi.

Memoria cache pentru instrucţiuni

TLB

Interfaţa

cu magis-tralele

Buffer de decodificare anticipată a instrucţiunilor

Unitate U aritmetică

întregi

Unitate V aritmetică

întregi

Unitate de anticipare a salturilor

256 biţi

32 biţi32 biţi

Unitate de virgulă mobilă

64 biţi

4. Bufferul de decodificare anticipată a instrucţiunilor (Prefetch Buffer)

Codul din memoria cache este testat pentru a sesiza din timp eventualele instrucţiuni de salt anterior încărcării acestora în unităţile de execuţie; decodificarea instrucţiunilor se realizează deci anticipat, ulterior ele fiind transmise unităţilor de execuţie atunci când sunt solicitate. Transferul instrucţiunilor din memoria cache pentru cod către unităţile de execuţie se realizează printr-o magistrală de 256 biţi, dimensiunea mare a acesteia permiţând aducerea secvenţelor de instrucţiuni cu o viteză mai mare decât capacitatea unităţilor de execuţie. 5. Unitatea de anticipare a salturilor BTB (Branch Target Buffer) Unitatea de anticipare a salturilor rezolvă organizarea liniei de linie de asamblarea potrivit căreia instrucţiunile sunt tratate într-o manieră strict secvenţială, astfel că atunci când apar instrucţiuni de salt, să fie încărcată pe linia de linie de asamblarea secvenţei de instrucţiuni corespunzătoare destinaţiei saltulului. Prima generaţie de microprocesoare Pentium apărută în mai ’93, lucra la frecvenţa de 60 şi 66 Mhz (P54C).

A doua generaţie (martie ’94) necesită schimbarea plăcii de bază, având ca principale caracteristici:

- frecvenţa iniţială de 90, 100 Mhz; ulterior lucra la 120, 133, 150, 166 şi 200 Mhz;

- plăcile de bază lucrează la frecvenţa de 60, 66 Mhz; - include APIC – Advanced Programable Interrupt Controller

(controler de întreruperi programabil avansat); - existenţa unei interfeţe pentru procesor dual care suportă

multiprelucrarea simetrică SMP ( Symmetric MultiProcessing) solicitată de sistemele de operare OS/2 şi Windows NT.

Pentium Pro disponibil din 1996 la frecvenţe de 150,166,180 şi 200 Mhz a introdus: - trei pipelines pentru instrucţiuni interne;

- cache–ul de date asociativ de 8 K are patru căi de transfer, iar cache–ul de cod de 8 K are două căi pentru instrucţiuni primare;

- cache-ul L2 de 256 K, 512 K este integrat; - execuţia dinamică a instrucţiunilor prin mecanismele de branch

prediction şi speculative execution, permite execuţia instrucţiu-nilor în orice ordine.

A treia generaţie (P55C) disponibilă din ianuarie ’97 (socket 7 pe placa de bază) a încorporat tehnologia multimedia MMX (MultiMedia eXecution) în generaţia a doua, având ca noutăţi: - frecvenţa de 166, 200, 233 Mhz; - cache de cod de 16 K;

- adăugarea a 57 de instrucţiuni pentru funcţii audio, video şi grafică;

Unitatea MMX include aplicaţii multimedia şi comunicaţii care încorporează SIMD (Single Instruction Multiple Data), tehnică ce permite unei instrucţiuni să execute anumite funcţii pe mai multe seturi de date. Pentium II (P6) - Pentium Pro Klamath lansat în mai 1997 depăşeşte performanţele unui Pentium la 200 Mhz de circa 1,6-2 ori, lucrând la frecvenţe de 233, 266 şi 300 Mhz; noutăţi incluse: - cache L1 dispune de 16 K pentru cod şi 16 K pentru date; - cache L2 integrat de 512 K – 1 M;

- arhitectura DIB ( Dual Independent Bus) - magistrală duală independentă: una pentru cache L2 şi cealaltă pentru memoria internă.

Pentium II (P6) – Pentium Pro Deschutes lucrează la 300,333

Mhz, acceptând o arhitectură AGP (Accelerated Graphic Port) care permite conectarea unui subsistem grafic la setul de cipuri, printr-o magistrală de mare viteză ce degrevează magistrala PCI de transferul unui volum mare de date. Magistrala PCI asigură o rată de transfer de 132 M/s iar magistrala AGP la 66 Mhz pe 32 de biţi are o rată de transfer de 533 M/s. Memoria video pentru AGP este alocată dinamic din memoria sistemului în funcţie de necesităţi, şi poate fi accesată rapid de controlerul grafic.

CELERON şi MENDOCINO. Sub numele de cod Covington, a

fost microprocesorul Celeron, conceput pentru producţia de serie care să înlocuiască Pentium la categoria PC-urilor cu preţ sub 1000 $ (Basic PC).

În principal, Celeron-ul păstrează nucleul de la Pentium II, renunţându-se la cache-ul L2 şi la carcasa de deviere a căldurii, ceea ce a permis producerea unui procesor mai simplu şi mai ieftin. Mecanismul utilizat este denumit SEPP (Single Edge Processor Package); pentru aerisire se foloseşte un ventilator care ocupă toată suprafaţa cipului, fiind plasat direct pe procesor.

La fel ca şi Pentium II, Celeron este conceput pentru slot 1, fiind implementat pe o placă de bază microATX (ceva mai mică decât plăcile de bază ATX normale); pentru a păstra un preţ redus şi la placa de bază, micro ATX nu include facilităţi cum sunt: suport pentru procesor dual, gestionarea a mai mult de 256 M de RAM, suport pentru memorie ECC şi controlul a mai mult de trei sloturi PCI .

La scurt timp după lansarea microprocesorului Celeron în continuarea liniei Covington, Intel a realizat microprocesorul produs sub numele de cod Mendocino care a reintegrat cache-ul L2. XEON un alt Pentium elaborat de Intel dispune de următoarele caracteristici:

- ca şi Pentium II Xeon are memorie cache L2 de la 512 K la 2M - două cipset–uri cu suport multiprocesor, ceea ce oferă posibili-

tatea utilizării mai eficiente pentru servere şi staţii de lucru echipate cu până la patru procesoare;

- frecvenţa de tact de 400 Mhz în cazul cache–lui L2 de 512 KB şi 1 MB, respectiv 450 Mhz pentru un cache L2 de 2 M;

- sporirea siguranţei prin adăugarea unor componente şi carac-teristici pentru administrare şi monitorizare:

senzor termic pentru urmărirea temperaturii cipului; verificarea şi corectarea erorilor de date apărute pe

parcursul transferului pe magistrale; suport complet pentru ca două procesoare să realizeze

aceleaşi operaţii cu acceleaşi date, urmate de verificarea rezultatelor; magistrală de gestiune a sistemului pentru urmărirea

activităţii procesorului, printr-o interfaţă pentru două noi componente de memorie ROM destinate partajării informaţiei cu software–ul şi hardware–ul de gestiune a sistemului; utilizează o nouă platformă numită arhitectura de

memorie server extinsă care dispune de două moduri de adresare a memoriei pe 36 de biţi, o extensie a adresei de pagină pe 36 biţi şi o extensie a dimensiunii de pagină pe 36 biţi, ceea ce permite accesarea şi adresarea a până la 64 G de RAM.

KATMAI continuă seria microprocesoarelor Pentium având un nume de cod care reprezintă numele extensiei setului de instrucţiuni al arhitecturii KNI (Katmai New Instruction); cele 70 de instrucţiuni noi susţin aplicaţiile multimedia, accelerând îndeosebi grafica şi imaginile video. Pentru a obţine mai multă performanţă prin intermediul acestor instrucţiuni (viteza, calitatea imaginii), ca şi la MMX este necesar un software capabil să exploateze efectiv instrucţiunile respective. Iniţial a fost proiectat să lucreze la o frecvenţă de tact de 450 şi 500 Mhz, dar ulterior a atins o frecvenţă de 800 Mhz. Odată cu introducerea tehnologiei MMX, Intel a introdus SIMD (Single Instruction Multiple Data) cu rolul de a permite prelucrarea simultană a mai multor seturi de date printr-o singură instrucţiune - situaţie frecvent întâlnită în aplicaţiile multimedia; MMX include însă doar instrucţiuni în virgulă fixă care nu accelerează grafica 3D ce solicită prelucrări în virgulă mobilă. KNI extinde acest procedeu care devine SIMD-FP (Floating Point), prin includerea operaţiilor în virgulă mobilă; în

acest scop KNI dispune de un set de opt registre suplimentare indepen-dente a câte 128 de biţi, fiecare registru fiind capabil să prelucreze si-multan patru valori exprimate în virgulă mobilă simplă precizie (32 biţi x 4 = 128 biţi). Dacă instrucţiunile MMX folosesc registrele de virgulă mobilă ale coprocesorului ceea ce nu permite utilizarea simultană a instrucţiunilor în virgulă mobilă, cu instrucţiuni MMX, Katmai lucrează cu registre suplimentare care nu afectează registrele coprocesorului. Windows 98 oferă posibilitatea exploatării noii tehnologii furnizate de Katmai, în timp ce Windows 2000 suportă fără probleme noile instrucţiuni. O altă caracteristică a arhitecturii Katmai o constituie Memory Streaming prin intermediul căreia programul comunică în prealabil microprocesorului, datele preconizate a se încărca; există mai multe opţiuni ce rămân la latitudinea software-ului în a opta pentru încărcarea datelor în toate cache-urile, doar în cache-ul L2 sau în nici un cache. După prelucrare, se poate alege între scrierea datelor în cache sau direct în memoria internă. A doua generaţie a microprocesorului Katmai s-a dezvoltat sub numele de cod Coppermine, fiind realizat într-o nouă tehnologie de fabricaţie a tranzistorilor (0,18 microni) spre deosebire de tehnologia anterioară care utiliza structura de 0,25 microni. Această tehnologie permite fabricarea de microprocesoare mai rapide care să poată depăşi frecvenţa de 500 Mhz, oferind totodată şi spaţiu suplimentar pentru componente adiţionale care vor putea fi astfel integrate pe cipul microprocesorului (Intel utilizează aceiaşi strategie ca la a doua generaţie de Celeron numită Mendocino). Un alt microprocesor elaborat de Intel este Tanner, procesor care utilizează tehnologia Katmai pentru work stations şi servere; în principal, este un Katmai dotat (ca şi Xeon) cu cache L2 în variantele 512 K, 1 M si 2 M care în prima fază a lucrat la o frecvenţă de 500 Mhz. Mergând pe linia Coppermine, pentru servere şi work stations au apărut microprocesoarele Cascades care au inclus ca principale caracteristici: KNI, cache L2 integrat, cache L3 în carcasa microproceso-rului şi o frecvenţă de peste 500 Mhz.

PentiumIVPentium IV cunoscut şi sub numele de cod Willamette, este cel mai nou model al familiei de microprocesoare Intel pe 32 de biţi, care lucrează la frecvenţe mai mari şi înregistrează performanţe superioare faţă de modelele precedente. Principalele noutăţi aduse de Pentium IV sunt: 1. Tehnologie hyper-pipeline (cu banda de asamblare în 20 de etape). Cu introducerea unei linii de asamblare în 20 de etape, Intel a reuşit să facă procesorul să meargă la viteze foarte mari. În cazul unei instrucţiuni plasată pe o linie de asamblare în 10 etape, în timpul fiecărui impuls de ceas, o zecime este prelucrată şi este nevoie de 10 cicluri de ceas pentru a termina. Deci, unei benzi de asamblare de la Pentium IV îi trebuie 20 de cicluri de ceas pentru a termina o instrucţiune, în fiecare etapă prelucrarea fiind destul de redusă ceea ce diminuează durata dintre două impulsuri de tact. Numărul total de cicluri necesare procesării unei instrucţiuni se numeşte timp de latenţă. O linie de asamblare mai lungă înseamnă o latenţă mai mare. 2. Cache cu urmărirea ordinii de execuţie a instrucţiunilor (Trace Cache). Trace Cache-ul este un cache de instrucţiuni care încearcă să înregistreze instrucţiunile în ordinea lor de execuţie. Acest lucru simplifică procesarea, asigurându-se că instrucţiunile sunt în ordinea corectă. 3. Motorul de execuţie rapidă. Operaţiile cu întregi sunt procesate de către unităţile de execuţie pentru întregi. În mod normal, o unitate procesează o instrucţiune numai în partea crescătoare a impulsului de tact, dar Pentium IV poate procesa şi în partea descrescătoare a acestui impuls, reuşind astfel să dubleze viteza de lucru pentru anumite operaţii cu întregi. 4. Magistrala de sistem la 400 MHz are 64 căi de adresare şi face posibilă o viteză de transfer de 3,2 G între procesor şi controlerul de memorie. Pentium III putea transfera doar 1,06 G la o frecvenţă de 133 MHz. Pentium IV lucrează prin intermediul a două canale de transmisie cu RDRAM, la o viteză de 3,2 G pe secundă. 5. Execuţia dinamică avansată. Unitatea de execuţie rapidă asigură un număr mai mare de instrucţiuni (126), dintre care unităţile de execuţie pot alege; acest lucru permite microprocesorului să evite aşteptările care apar atunci când o instrucţiune foloseşte datele furnizate de o altă instrucţiune. Unitatea aduce şi o mai mare acurateţe în predicţia salturilor (branch prediction), rata de predicţie greşită fiind cu 33% mai mică. Acurateţea este posibilă datorită implementării unui buffer de 4 K ce

stochează mai multe detalii despre ramurile accesate anterior, dar şi datorită unui nou algoritm de predicţie. 6. Cache-ul de transfer este un cache de nivel 2 de 256 K ce măreşte fluxul de date de la cache-ul de nivel 2 către microprocesor. Acest cache transferă 32 B la fiecare impuls de tact, deci poate transmite 44,8 G pe secundă (la Pentium III se puteau transmite 16 G pe secundă). 7. SSE2 înseamnă 76 de noi instrucţiuni SIMD, astfel încât există în total 144 de instrucţiuni pentru mărirea performanţei lucrului în virgulă mobilă şi a aplicaţiilor multimedia. Setul de instrucţiuni este destinat atât pentru întregi pe 128 biţi cât şi pentru numere în virgulă mobilă dublă precizie, tot pe 128 biţi. Datorită noilor instrucţiuni programatorul are o mobilitate mai mare deoarece acestea permit calculelor de tip SIMD să fie efectuate în virgulă mobilă cât şi pe întregi împachetaţi în registrele MMX. Prezentând o arhitectură cu totul nouă, Pentium IV este destinat aplicaţiilor multimedia şi Internet, cum ar fi editare video, encodare şi încărcare de materiale în format video pe Internet, encodare MP3 şi aplicaţii de vizualizare 3D. Pentru a rula astfel de programe, noua arhitectură a procesorului Pentium IV (NetBurst) conţine o magistrală de date la 400 MHz, noi tehnologii de realizare a memoriei cache şi a canalului de date, alături de un set îmbunătăţit de instrucţiuni interne şi un coprocesor matematic optimizat pentru aplicaţii multimedia. Modificările de arhitectură care au dus la îmbunătăţirea performanţelor obţinute în aplicaţiile de tip Internet (viteza superioară, canal de comunicaţie mai mare, set nou de instrucţiuni SSE2, dimensiune redusă a memoriei cache, magistrala de date mărită) nu se dovedesc la fel de benefice în cazul aplicaţiilor uzuale. Astfel de programe obişnuiesc să depună mari cantităţi de date în memoria cache şi în plus, mărirea magistralei de memorie la 3,2 GB pe secundă nu este atât de semnificativă pentru aplicaţiile de birou, acestea accesând de foarte multe ori memoria cache şi nu memoria principală. Pentium IV a fost conceput pentru a suporta frecvenţe de ceas foarte mari. În viitor, Intel se aşteaptă ca noua sa arhitectură să poată parcurge drumul de la cei 1,5 GHz în prezent la nu mai puţin de 5 GHz în următorii patru ani. Datorită magistralei de date mai scurte, procesorul Athlon de la AMD (ca şi Pentium III) prezintă un grad mai scăzut de erori faţă de Pentium IV în cazul aplicaţiilor ce necesită folosirea anumitor instrucţiuni

din memoria cache de nivel 2 sau din memoria principală. Erorile apar mai frecvent în cazul aplicaţiilor ce conţin instrucţiuni alternative, decât în cazul aplicaţiilor multimedia. Pentium IV foloseşte memoria cache de nivel 2 pe 128 de octeţi, faţă de numai 64 de octeţi pe baza cărora este construită memoria cache a procesorului Athlon. Chiar dacă memoria cache de nivel 2 a lui Pentium IV poate fi accesată de microarhitectura internă în câte 32 de octeţi, datele sunt citite şi scrise în memoria sistemului pe 128 de octeţi. Pentru aplicaţiile multimedia acest lucru este benefic deoarece aplicaţia poate citi sau scrie succesiv 128 bytes de date. De cealaltă parte, în cazul aplicaţiilor ramificate, este foarte posibil să se utilizeze doar un număr mic de octeţi dintr-o linie completă a memoriei cache, pentru ca apoi să se treacă la o altă locaţie. Astfel, se înregistrează o creştere a timpului de aşteptare între accesarea diferitelor locaţii de memorie pentru a transporta 128 bytes.

Itanium Itanium cunoscut sub numele de cod Merced, este primul din linia de procesoare pe 64 de biţi (IA-64 Intel Architecture) destinate pentru staţii de lucru performante şi servere de întreprindere, de e-Business şi servere folosite în cunoscuta reţea Internet. Caracteristicile procesorului Itanium includ execuţia paralelă a instrucţiunilor, adresabilitate mare a memoriei, detecţia şi corecţia erorilor, performanţa ridicată în lucrul cu virgula mobilă, unităţi de execuţie multiple, lăţime mare de bandă, viteza magistralei de 2,1 G, cache L3 de 2 şi 4 MB şi frecvenţe de 800 şi 733 MHz. Tehnologia pe 64 biţi măreşte considerabil viteza de procesare prin posibilitatea manipulării datelor pe 64 de biţi, faţă de 32 de biţi la sistemele Pentium şi Athlon. Arhitectura IA-64 se bazează pe conceptual EPIC (Explicitly Parallel Instruction Computing) care îmbină resurse masive de procesare, cu compilatoare inteligente care fac execuţia paralelă a instrucţiunilor explicită pentru procesor. EPIC permite procesoarelor Itanium să efectueze până la 20 de operaţii simultan. Compatibilitatea cu aplicaţiile şi sistemele de operare IA-32 ajută la protejarea investiţiilor şi uşurează tranziţia la arhitectura pe 64 biţi. Deşi IA-64 este similară microprocesoarelor RISC în privinţa

competitivităţii în lucrul pe virgulă mobilă şi are aceleaşi limite de adresare, ea are trăsături avansate care permit rezolvarea încetinelii memoriei şi limitărilor codului. De asemenea, are mare putere de recuperare a erorilor. La ora actuală, procesoarele CISC (Intel, AMD, Cyrix) şi RISC (Compaq, HP, IBM, Sun, etc.) tind să devină tot mai complexe. Pentium IV, de exemplu are un pipeline cu 20 de stagii. Creşterea complexităţii pe lângă avantajele accelerării unei părţi a programelor are şi dezavantaje printre care limitarea la un prag de frecvenţe de lucru, creşterea consumului, reducerea extensibilităţii. Scopul EPIC este să reducă din complexitatea procesorului prin optimizarea compilatoarelor. Al doilea obiectiv este paralelismul execuţiei care se face în compilator, fapt de importanţă majoră pentru performanţa unei aplicaţii. Unul din cele mai importante motive pentru care Itanium nu e acum pe piaţă este faptul că încă se lucrează la optimizarea compilatoarelor. O altă caracteristică a IA-64 este extensibilitatea. IA-64 are 128 regiştrii generali şi 128 de regiştrii pentru operaţii în virgulă mobilă. Itanium are patru pipeline-uri pentru instrucţiuni generale şi două pentru virgulă mobilă, dar viitoarele procesoare vor avea până la 8, 16, 32 pipeline-uri. O arhitectură pe 64 de biţi aduce avantaje mai ales pentru aplicaţiile ce rulează pe servere, care pot folosi astfel mai mult decât cei patru G la care e limitată arhitectura IA-32, adică 18 miliarde de G. Spaţiul de adrese virtual pentru un procesor IA-64 este de un milion de teraocteţi. De asemenea, faptul că într-un ciclu de tact, pe un singur pipeline se prelucrează de două ori mai multe date faţă de IA-32 aduce un avantaj de putere considerabil care se va simţi în cazul unui server dedicat calculelor laborioase. Itanium are cache Level 1, 2 şi 3. Cache-ul L1 are tot 16 K pentru instrucţiuni şi 16 K pentru date, asociativ pe patru căi, iar lăţimea liniei de date este de 32 de biţi. Cache-ul L2 va fi de 96 K şi cu linia de 64 de biţi. Cache-ul L3 are valoarea maximă de 4 M şi se află pe carcasa procesorului, nu în chip. Memoria maximă suportată este de 16 G iar frecvenţa magistralei FSB (Front Side Bus) este de 100 MHz şi de 133 Mhz, modul de transfer fiind DDR; astfel, rata de transfer va fi în jur de 2,1 G/s. Itanium face pereche cu cipset-ul 460 GX, care suportă până la patru procesoare şi 64 G RAM.

O gamă largă de sisteme de operare funcţionează în prezent pe sisteme bazate pe procesorul Itanium, printre acestea numărându-se Windows XP pe 64 biţi, Linux IA-64, Project Monterey (AIX-5L), Novell Modesto şi HP-UX. Windows-ul pe 64 de biţi se bazează pe Windows 2000; rulat pe procesoare Itanium, permite prelucrarea mai eficientă a aplicaţiilor ce vehiculează mai multe date în memorie, iar procesorul le poate accesa mai rapid. Astfel, se reduce timpul de încărcare al datelor în memoria virtuală sau timpul de căutare, citire şi scriere pe suporturile de memorie, făcând ca aplicaţiile să se execute mai rapid. Itanium va oferi suport pentru Unix care nu exista la arhitecturile pe 32 de biţi actuale. Generaţia Pentium IV pe 32 de biţi este mai mult o platformă Windows NT; deşi suportă SCO Unix şi Solaris pe 32 de biţi niciodată nu a penetrat piaţa utilizatorilor de Unix pe sistemele mari. Intel a început un program de promovare a arhitecturii IA-64 încă din 1998. A lansat detalii despre microarhitectura Itanium înainte de apariţia pe piaţă a procesorului, fapt fără precedent în istoria calculatoarelor, pentru a permite programatorilor să scrie aplicaţii şi compilatoare pe 64 biţi şi pentru a încuraja dezvoltatorii Linux să adopte Itanium. A distribuit mii de servere şi workstations şi a publicat informaţii tehnice şi unelte de dezvoltare. Microsoft şi Intel au pus la dispoziţia programatorilor kituri de dezvoltare de software (SDKs) şi de drivere (DDKs): astfel, a fost lansată versiunea 5.0 a compilatoarelor Intel C++ şi Fortran pentru Windows, care pot crea executabile pe 64 de biţi. Itanium este mult mai dependent de calitatea compilatoarelor decât cipurile Intel anterioare. De exemplu, nu optimizează automat instrucţiunile, lăsând asta pe seama compilatorului. Procesoarele x86 reordonează multe instrucţiuni automat, făcând scrierea de compilatoare mai uşoară. De asemenea, codul rulat trebuie să fie capabil să folosească un număr cât mai mare din unităţile de execuţie paralele. Alte microprocesoare pe 64 de biţi sunt: UltraSparc de la Sun Microsystems, Alpha de la Compaq, PA-RISC de la Hewlett- Packard şi Sledgehammer de la AMD. La ora actuală există circa 6000 de procesoare Itanium care lucrează în sistemele a 15 producători, dar ele nu sunt identice, existând mai multe variante.

2.4.3. Microprocesoare AMD

AMD este concurentul firmei intern, aparut în celebra Sunnyvale

California şi care s-a extins recent prin dechiderea unei filiale în Dresda. În !991 avea un decalaj de 6 ani în urma firmei Intel. AMD scoatea atunci pe piaţă primul său 386. În 1999 decalajul a fost eliminat. AMD prin microprocesorul Athlon concurează putenic microprocesorul Intel Merced.

Athlon

Procesorul AMD Athlon este primul membru al noi familii de procesoare AMD (a 7-a generaţie) destinat pentru aplicaţiile care necesită o mare putere de procesare. Se integrează în sisteme: desktop, workstation şi server. Microprocesorul Athlon include multiple decodoare de instrucţiuni x86, cache level 1 de 128 K, trei linii de calcul pentru întregi, trei linii de calcul al adresei, cea mai evoluată unitate de virgulă mobilă superscalară, cu tehnică out of order, trei căi ce suportă toate instrucţiunile MMX şi 3Dnow!, unitate de control a instrucţiunilor cu 72 de intrări, o magistrală sistem de 200 Mhz, care poate fi dusă la 400 MHz. Unitatea FPU poate realiza 2,4 Gigaflops în simplă precizie şi mai mult de 1 Gigaflops în dublă precizie, la 600 MHz. Procesorul AMD Athlon e bazat pe o arhitectură x86 de a 7-a generaţie care include o microarhitectură superscalară optimizată pentru frecvenţe mari de ceas. Memoria cache, de 128 KB, e împărţită în 64 K cache pentru instrucţiuni şi 64 K cache pentru date. Componenta Branch Prediction Table este bidirecţională şi conţine 2048 de intrări. Decodoare multiple de instrucţiuni Athlon include trei decodoare complete de instrucţiuni x86 care aduc instrucţiunile x86 în MacroOP-uri cu lungime fixă. În loc să execute instrucţiuni x86 care au lungimi varabile, între 1 şi 15 octeţi, Athlon execută MacroOP-uri, cu lungime fixă, ceea ce menţine eficienţa codificării instrucţiunilor, rezultând un plus de viteză. Unitatea de control a instrucţiunilor Odată ce MacroOP-urile sunt decodificate, cel mult trei MacroOP pe ciclu sunt trimise către unitatea de control a instrucţiunilor (UCI). Aceasta este un buffer cu 72 de intrări care gestionează execuţia şi terminarea tuturor MacroOP-urilor,

redenumirea de regiştrii pentru operanzi şi care controlează orice excepţie. UCI transmite MacroOP-urile către planificatorul de execuţii multiple. Linii de execuţie Athlon conţine un planificator de MacroOP cu 18 intrări pentru întregi sau generare de adrese şi o unitate de virgulă mobilă (FPU) sau planificator multimedia, cu 36 de intrări. Aceste planificatoare transmit MacroOP către cele nouă linii independente de execuţie: trei pentru calcule cu întregi, trei pentru calcule de adresă şi trei pentru execuţia de instrucţiuni MMX, 3Dnow! şi x86, pentru virgulă mobilă. Athlon oferă cel mai avansat şi mai puternic motor de calcul în virgulă mobilă prezent pe un microprocesor x86. Acesta se bazează pe 3 unităţi de virgulă mobilă cu tehnică out of order, fiecare cu funcţionare pe un singur ciclu de ceas. Aceste trei unităţi (FMUL, FADD, FSTORE) execută toate instrucţiunile x87, MMX şi pe cele 3DNow! extinse. Utilizând o formatare a datelor şi tehnica cu o singură instrucţiune, mai multe date (SIMD), bazată pe tehnica MMX, Athlon poate furniza patru rezultate, simplă precizie pe 32 de biţi, pe un ciclu de ceas, rezultând perfoamanţa de 2,4 Gigaflops la 600 MHz. Branch Prediction, oferă o logică sofisticată pentru predicţia instrucţiunilor alternative cu scopul de a reduce sau elimina întârzierile datorate instrucţiunilor de salt. Athlon implementează tabela de predicţe a salturilor bidirecţională, cu 2048 de intrări. Tehnologia 3DNow! Athlon include tehnologia 3DNow! pentru aplicaţii multimedia 3D; tehnologia include setul original de instrucţiuni 3DNow!, constituind primul set de instrucţiuni x86 ce foloseşte tehnologia SIMD pentru operaţii în virgulă mobilă, destinat accelerării proceselor 3D. Athlon mai include în 24 de instrucţiuni noi cu următoarele funcţii:

- 12 instrucţiuni care îmbunătăţesc calculele cu întregi folosite în aplicaţii de recunoaşterea vocii şi procesare video;

- 7 instrucţiuni care accelerează traficul datelor pentru detalii grafice şi aplicaţii Internet;

- 5 instrucţiuni pentru procesarea digitală a semnalului (DSP) care îmbunătăţesc performanţa aplicaţiilor de comunicare cum ar fi modemuri soft, MP3 şi procesarea Dolby Digital Sorround a sunetului.

În dezvoltarea tehnologiei 3DNow!, AMD a păstrat setul de instrucţiuni simplu, dar puternic. Planul AMD era de a furniza performanţa SIMD, păstrând uşurinţa implemntării pentru programatori. Setul relativ

restrâns de instrucţiuni 3DNow! extinse, permit producătorilor de soft să adopte cu uşurinţă această tehnologie. Arhitectura Cache de înaltă perfoamanţă include cache L1 de 128 K, pe 64 biţi, Translation Lookaside Buffer pe mai multe niveluri, un controller cache L2 cu interfaţă pe 72 de biţi, 64 pentru date şi 8 biţi ECC, ceea ce permite conectarea a 8M de SRAM. De asemenea, Athlon include suport pentru arhitecturile cu 512 K cache, mai puţin costisitoare. Memoria cache L1 a procesorului cuprinde opt bancuri pentru a susţine accesul multiplu. Cache-ul de instrucţiuni suportă pre-decodificarea datelor pentru a susţine decodoarele multiple de instrucţiuni. Structura TLB minimizează întârzierile în accesarea memoriei. Controller-ul de cache L2 funcţionează la o frecvenţă programabi-lă, pentru compatibilitatea cu diversele standarde pentru SRAM, inclusiv DDR. Interfaţa Bus cu sistemul, la 200 MHz, fiind cea mai rapidă de pe platformele x86, foloseşte tehnologia Digital Alpha EV6 pentru a creşte simţitor performanţa. Interfaţa Bus prezintă trăsături ca: sincronizare cu sursa pentru operaţiuni de 200 MHz-400 MHz, transfer burst pe 64 bytes, protecţie ECC pe 8 biţi pentru date şi instrucţiuni, semnale de tensiuni mici, pentru plăci de bază de cost redus, abilitatea de a adresa mai mult de 8 terabytes de memorie. Interfaţa Bus implementată pe Athlon e capabilă să asigure o viteză de transfer maximă de 1,6 G pe secundă, de două ori cât cea a generaţiei anterioare de procesoare. Deşi funcţionează la 200 MHz, interfaţa Bus poate fi configurată să funcţioneze la 400 MHz. Athlon se montează pe slotul A, fapt ce aduce avantajul unui cost redus şi compatibilitatea cu Slot 1 şi deci cu sloturile, sursele de alimentare şi coolerele existente. Microarhitectura procesorului AMD Athlon, de a 7-a generaţie, precum şi magistrala sa performantă, îi permite să atingă performanţe neatinse de un procesor x86, asigurând cea mai înaltă performanţă în calculele cu întregi, în virgulă mobilă şi în multimedia.

Duron Cel mai nou membru al familiei procesoarelor AMD, Duron este destinat pieţei de PC-uri ce necesită performanţe ridicate la un preţ accesibil. Duron este conceput şi realizat cu gândul la viitor, furnizând flexibilitatea necesară generaţiilor următoare de aplicaţii şi nevoilor

crescute de putere de calcul. Se poate spune că odată cu apariţia procesoarelor AMD Duron, performanţa superioară şi puterea de calcul ridicată a devenit mai accesibilă. Rezultatele obţinute arată că AMD Duron este cu până la 25 la sută mai performant decât un procesor Intel Celeron la aceeaşi viteză de ceas. Caracteristicile tehnice ale acestui microprocesor sunt în principal:

• Viteza ridicată a magistralei: Duron beneficiază de front side bus (FSB) la 200 MHz, oferind o lăţime de bandă de trei ori mai mare decât procesoarele Intel Celeron (66 MHz): 192 K de cache pe chip, permitând performanţe superioare în multe tipuri de aplicaţii, cum ar fi pachete business, editare de imagini, etc.

• FPU (Floating Point Unit) superscalar cu tehnologie 3DNow!: AMD Duron oferă trei pipeline-uri în virgulă mobilă. Tehnologia 3DNow! ajută la îmbunătăţirea considerabilă a performanţei în special în aplicaţii grafice.

Thunderbird Este numele celei de-a doua generaţii de procesoare AMD Athlon. Thunderbird este construit în tehnologie aluminiu/cupru 0.18 microni şi beneficiază de o arhitectură îmbunătăţită. Cea mai semnificativă diferenţă faţă de generaţia anterioară de procesoare Athlon constă în faptul că la noile procesoare Thunderbird, memoria cache level 2 se află chiar în chipul procesorului. Acest lucru contribuie la creşterea performanţelor prin mărirea considerabilă atât a frecvenţei cache L2 cât şi a lăţimii magistralei interne de date cu procesorul. Noua tehnologie de fabricaţie permite construcţia procesoarelor Thunderbird, atât în formatul procesoarelor Athlon tradiţional (Slot A), cât şi în noul format Socket A al procesoarelor AMD Duron. Iată cîteva din caracteristicile care au impus acest microprocesor:

• 256 Cache L2: Memoria cache L2 a procesoarelor Thunderbird este integrată pe acelaşi chip cu procesorul propriu-zis. Rezultatul este că atât procesorul, cât şi memoria cache L2 pot rula la aceeaşi frecvenţă de ceas. Astfel, timpul de aşteptare necesar procesorului pentru a primi date de la memoria cache L2 este redus la zero.

• Performanţă îmbunătăţită: noua arhitectură Thunderbird permite creşterea frecvenţei memoriei cache de nivel 2, cât şi creşterea

lăţimii magistralei interne de date cu procesorul, ceea ce duce la performanţe îmbunătăţite.

• 37 milioane de tranzistori: faţă de 22 milioane (generaţia anterioară de procesoare Athlon).

• Suportat de plăcile de bază Athlon şi Duron: Procesoarele Thunderbird sunt suportate de cipset-urile existente pentru procesoarele Athlon şi Duron: AMD 750, AMD 760, VIA Apollo KX133 şi VIA . Viitorul anunţă performanţe spectaculoase în arhitectura microprocesoarelor care vor fi realizate într-o nou variantă constructivă avînd la bază noile descoperiri şi aplicaţii ale nanotehnologiei.

2.5. Memoria externă

Memoria externă are rolul de a păstra informaţiile (programe şi date) pe o durată nedeterminată. Pentru orice calculator, memoria externă constituie o completare şi o extindere a memoriei interne, prezentând două particularităţi deosebite faţă de memoria internă:

- este nelimitată ca volum; - este nevolatilă, informaţiile rămân stocate pe o durată nedeterminată. La calculatoarele personale memoria externă este constituită din discul flexibil, discul fix, discuri optice, CD-ROM-ul şi DVD-ul, caseta magnetică şi altele. Oricare ar fi dispozitivul prin care se materializează memoria externă, el cuprinde următoarele componente:

1. mediul de memorare, reprezentat de suportul fizic propriu-zis pe care se stochează datele: floppy-disc (FD), hard-disc (HD), compact-disc (CD), etc. 2. unitatea fizică de memorare, constituită din mecanismul de antrenare şi acces la mediul de memorare: unitatea de floppy-disc (FDD), unitatea de hard-disc (HDD), unitatea de compact-disc, etc. 3. interfaţa, materializată prin componentele care să permită conectarea la PC a unităţilor fizice de memorare; 4. programele capabile să controleze transferul bidirecţional de semnale dintre unitatea fizică de memorare şi celelalte componente ale

PC-ului; programele se regăsesc sub numele de drivere localizate în BIOS. 2.5.1. Floppy-discul

Discul flexibil reprezintă suportul de memorie externă întâlnit la

toate calculatoarele personale. El este confecţionat dintr-o folie de plastic flexibil acoperită cu un strat de material feromagnetic şi introdus într-un suport de protecţie.

În prezent la calculatoarele personale cel mai utilizat este floppy discul cu diametrul de 3,5 inches având o capacitate de 1,44 MB(fig.2.9.).

Informaţiile sunt înregistrate fizic în piste şi sectoare. Pistele sunt cercuri concentrice dispuse pe suprafaţa discului, de regulă în număr de 80. Sectoarele sunt segmente de pistă în număr de 18 sectoare/pistă la FD de 1,44 MB. Un sector are 512 bytes.

Sistemul de operare utilizează pentru transfer ca unitatea de alocare clusterul care în cazul FDD are exact un sector de 512 bytes.

Unitatea de floppy-disc (FDD) îndeplineşte următoarele funcţii: - imprimă o viteză de rotaţie constantă de 360 rotaţii pe minut FD-

ului introdus în unitate, moment în care FD-ul este operaţional; - deplasează capetele de citire/scriere pe pistele corespunzătoare

adreselor solicitate, transmise prin intermediul interfeţei. - dezactivează rotirea FD-ului atunci când este apăsat butonul de

scoatere a mediului de memorare din unitate.

1

2

345

6

a)

1

2 3

4 5

pentru formatare de 1,44 Mb

b)

Fig. 2.9. Floppy discul 3,5 inches 1 - fantă de protecţie fizică;

2 - fantă de fixare şi antrenare;

3 - discul propriu-zis; 4 - fanta pentru scriere/citire; 5 - suport de protecţie (plic sau casetă).

Rata de transfer la FD-ul de 1,44 MB este de 500 KB/s. Fiecare pistă este identificată unic printr-o adresă fizică iar sectoarele au un prefix ce serveşte la identificarea acestora. Aceste elemente permit accesul direct la datele stocate pe floppy disc. Fiecare sector are la sfârşitul său un sufix, o informaţie utilizată la verificarea corectitudinii transpunerii datelor pe floppy. Pentru a putea fi folosite, floppy discurile se formatează, procedură care se realizează sub controlul sistemului de operare şi care are ca rezultat verificarea integrităţii fizice a pistelor şi respectiv a sectoarelor şi creearea adreselor fizice despre care am amintit. Portul adaptor de FDD admite conectarea a două FDD de 3,5 “ ce pot fi montate şi în cascadă - daisy chain, (fig. 2.10.). FDD-ele dispun de blocuri selectoare ce se configurează pentru a selecta numărul unităţii.

Controlerul FDD-ului are două funcţii principale: - conversia comenzilor generate de BIOS, în semnale ce controlează FDD; - co nalelor generate de capetele de citire/scriere, într-o formă înţe lelalte componente ale PC-ului.

nversia semleasă de ce

0 1

Adaptor pentru FDD

Magistrală

sistem

Fig. 2.10. Legătura pentru două FDD

Hard disc-ul stochează fişierele şi extinde capacitatea RAM a PC-ului cu memoria virtuală. El lucrează acum la capacităţi de ordinul gigabytes. Hard disc-urile diferă prin tehnologie de fabricare, interfaţă, viteză şi capacitate de stocare a datelor - toate aceste elemente fiind interdependente.

Mediul de memorare al hard disc-ului este alcătuit dintr-o colecţie de platane circulare, fiecare având două feţe pentru stocarea informaţiilor. Mulţimea pistelor care au aceeaşi distanţă faţă de centru (ax) formează un cilindru (fig. 2.11.) . Un cilindru poate fi imaginat ca o stivă verticală de piste.

Unitatea de hard disc are câte un cap de citire/scriere pentru fiecare faţă a platanelor; toate capetele sunt montate pe un mecanism special care asigură deplasarea lor pe orizontală. Capetele sunt deplasate înainte şi înapoi simultan pe suprafeţele platanelor; ele nu se pot deplasa independent unul de celălalt deoarece sunt montate pe acelaşi suport.

Unitatea de hard disc are viteză de funcţionare de cel puţin zece ori mai mare decât cea a unei unităţi de floppy disc (3600 RPM), dar actualmente viteza de rotaţie este de 7200 RPM, 10000 RPM şi chiar 15000 RPM (fig.2.12.).

Fig. 2.11. Alcătuirea fizică a unui hard disc

cilindrul 0

cilindrul

platane

Pista 0,1,2,….,k

2.5.2. Hard-discul

• carcasă.

Fig. 2.12. Componentele HDD

Componentele de bază ale unei unităţi de hard disc tipic sunt următoarele:

• platanele (disc platters) – mediul de memorare; • capetele de citire/scriere (read/write heads); • mecanismul de poziţionare capete (head actuator); • motorul de rotaţie platane (spindle motor); • circuitul electronic de comandă şi control a unităţii; • cabluri şi conectori; • elemente de configurare (strapuri, micro-comutatoare); Platanele, motorul de rotaţie, capetele şi mecanismul de poziţionare

capete sunt închise într-o carcasă etanşă numită Ansamblul Capete-Disc (Head Disc Assembly) tratată ca o componentă unitară.

Diferitele tipuri de interfeţe limitează viteza cu care sunt transmise informaţiile între HDD şi PC şi prezintă diferite niveluri de performanţă în funcţionare. Deşi utilizatorii se concentrează mai ales asupra timpului mediu de acces declarat de producător (timpul necesar capetelor de citire/scriere pentru a fi poziţionate de la o pistă la alta), rata de transfer dintre HDD şi PC este mult mai importantă deoarece unităţile cheltuiesc mai mult timp pentru scrierea sau citirea informaţiilor decât pentru mişcarea capetelor. Viteza cu care este încărcat un fişier conţinând un

puri de interfeţe de hard disc: ST

program sau date este influenţată cel mai mult de rata de transfer a datelor care la rândul ei, depinde şi de interfaţa folosită.

De-a lungul anilor s-au folosit mai multe ti-506/412, ESDI, IDE, SCSI; dintre acestea, numai ST-506/412 şi

ESDI se pot numi intefeţe dintre unitate şi controler, SCSI şi IDE fiind mai mult interfeţe la nivel de sistem.

IDE (Integrated Drive Electonics) este un termen general aplicat tuturor HDD-erelor care au un controller integrat în unitate; ansamblu format din combinaţia unitate/controller este conectat la unul din porturile de pe magistrala plăcii de bază. Comitetul de standarde internaţionale ANSI a elaborat pentru interfaţa IDE standardele CAM ATA (Common Acces Method Advaced Technology Attachment -specificaţia ATA-1), ATA-2 (numită EIDE – Enhanced IDE) şi ATA-3 care definesc semnalele conectorului cu 40 de pini.

ATA îşi construieşte sistemul de adresare pe baza modelului unui HDD. B

e adresarea a 16 capete diferite pe suprafaţa disculu

de transfer:

Diferen l în care folosesc resursele

în modul burst, ceea ce presupune că se va s

I (Small Computer System Interface) nu este o interfaţă de

locurile de date au atribuite adrese bazate pe o schemă formată din: capete, piste şi sectoare.

Standardul ATA permiti, fiecare din ele având până la 65.536 piste răspândite pe această

suprafaţă. Fiecare pistă conţine până la 255 sectoare de 512 bytes fiecare. Făcând înmulţirile, rezultă că limita de adresare a ATA poate fi de 136.902.082.560 bytes sau 127,5 G.

ATA suportă două clase largi - PIO (Programmable Input Output); - DMA (Direct Memory Access). ţa între PIO şi DMA priveşte modu

PC-ului: în timp ce prin modurile PIO, microprocesorul controlează direct fiecare byte ce trece prin interfaţă şi scrie direct valorile din regiştri de control ale interfeţei, transferurile DMA presupun evitarea microprocesorului şi mutarea datelor direct în memorie, introducând şi un anumit grad de procesare paralelă.

Transferurile DMA opereazăelecta cuvântul de început şi de sfârşit al transferului, urmate de

transferul întregului bloc de date. Performanţele actuale ale dispozitivelor ATA (Ultra ATA/Ultra DMA) asigură o rată de transfer de 33 M/s, 66 M/s şi 100 M/s. SCSdisc, ci o interfaţă la nivel de sistem. SCSI nu este un tip de controller, ci o

SCSI la istemu

ANSI datează din 1986. SCSI-2 conţine

bunătăţiri, una dintre acestea fiind m

Dimensiune Rata de Număr d

Observaţii

magistrală care acceptă până la 8 sau 16 echipamente. Unul dintre ele (adaptorul gazdă) funcţionează ca o poartă între magistrala SCSI şi magistrala sistemului, celelalte şapte pot fi echipamente periferice: hard-discuri, unităţi de casetă magnetică, unităţi CD-ROM, DVD ş.a. Majoritatea sistemelor pot accepta până la patru adaptoare s l gazdă, deci un total de 28/60 de echipamente. Unele implementări SCSI mai recente permit ataşarea a 31 dispozitive pe fiecare magistrală. Standardul SCSI defineşte parametrii fizici şi electrici ai unei magistrale paralele de I/O folosită pentru legarea calculatoarelor şi echipamentelor periferice. Standardul acceptă echipamente periferice cum sunt unităţile de disc, de bandă magnetică şi CD-ROM.

Primul standard SCSI definit de şi definiţii suplimentare referitoare la comenzi pentru accesul la

unităţi CD-ROM (posibilităţi de redare a sunetelor), unităţi de casetă magnetică, unităţi inscriptibile, unităţi optice şi alte periferice; în afară de acestea, s-a obţinut şi o viteză mai mare (numită FAST SCSI-2). O altă caracteristică a standardului SCSI-2 este posibilitatea de a aşeza comenzile într-o coadă de aşteptare, ceea ce permite unui periferic să accepte mai multe comenzi şi să le execute în ordinea cea mai eficientă (caracteristica este utilă pentru sistemele de operare multitasking care pot trimite pe magistrala SCSI mai multe cereri în acelaşi timp). Una dintre opţiunile SCSI-2 se referă la un mod de transfer sincron rapid, având rata de transfer de două ori mai mare decât cea standard; el poate fi combinat opţional cu un mod de transfer numit Wide SCSI pe 16 biţi. În SCSI-2 este prevăzut şi modul de transfer Wide SCSI pe 32 de biţi.

Standardul SCSI-3 a adus anumite îmodul FAST 20 (Ultra SCSI ), prin care s-a mărit viteza de patru ori,

ceea ce asigură o rată de transfer de 20 M/s pentru o magistrală SCSI standard şi de 40 M/s pentru o magistrală Wide SCSI.

ImplementareSCSI magistrală

(biţi) transfer (M/s)

e unităţi suportate

SCSI-1 Asincron 8 5 8 SCSI-2 8 10 8 Fast SCSI-2 16 20 8 Fast+Wide SCSI-2 32 40 8 Fast+Wide

SCSI-3 8 10 8 Fast SCSI-3 16 20 16 Fast+Wide SCSI-3 32 40 32 Fast+Wide SCSI-3 32 80 16 W ide+Ultra 2SCSI-3 32 160 16 Ultra

Canale SCSI pe bază de fibră optică este o denumire folosită

File Allocation ble)

Capacitate partiţie hard-disc Dimensiunea clusterului

pentru interfaţa serială ce foloseşte un canal fizic pe fibră optică şi protocolul caracteristic cu un set de comenzi specifice. Poate realiza un transfer de 200M/s, având o capacitate de extindere de până la 126 de periferice situate la o distanţă de cel mult 10 km. Structura tabelei de alocare a fişierelor (FAT-Ta pe disc, impune anumite restricţii de capacitate adresabilă a hard-discurilor; astfel, structura fat pe 16 biţi folosită de prima versiune Windows 95, impunea o limită de 2 G, dimensiunea maximă a unui cluster fiind de 64 de sectoare. Trecând la FAT pe 32 de biţi, Windows 98 şi 2000 pot trata partiţii de hard disc de până la 2 G.

260 M 512 B 8 G 8 K 32 G 16 K 2 T 32 K

2.5.3. Discuri magneto-optice

Discurile magneto-optice şi-au găsit aplicabilitatea în special în realizarea arhivelor de date sau copii ale datelor de pe HD-uri. Unitatea de disc magneto-optic se numeşte Zip-drive. Firmele Iomega şi Maxtor domină piaţa acestor echipamente. Tehnologia magneto-optică utilizează un laser optic pentru a extinde posibilităţile unui sistem de memorare magnetic convenţional.

Într-un sistem magneto-optic, mediul de memorare este un material magnetic diferit de cel folosit la FD şi HD; partea optică asistă mecanismul magnetic pentru a-i face percepţia mai rafinată. Înaintea scrierii datelor pe un disc magneto-optic (MO), o undă laser este îndreptată pe locul unde mecanismul magnetic va scrie date, pregătind astfel mediul de memorare pentru a-l face inscriptibil. Citirea discurilor MO se realizează printr-un procedeu pur optic: unda laser citeşte datele înregistrate magnetic pe disc.

Combinaţia dintre tehnologia magnetică şi cea optică oferă discurilor magnetice posibilitatea de a memora date la o densitate ridicată, fapt ce se explică prin câmpurile magnetice care se risipesc odată cu mărirea distanţei dintre mediul de memorare şi capetele de citire/scriere, în timp ce razele laser se focalizează pe suprafaţa mediului de memorare (fig. 2.13.).

Toate discurile MO sunt protejate de un material invulnerabil la factorii externi, forma de prezentare fiind aceea de cartuş (cartridge). Densitatea de memorare este foarte ridicată, oferind unui platan al discului o capacitate mare de memorare.

Fig. 2.13. Diferenţa dintre câmpul magnetic şi razele laser

Discurile MO includ două tipuri de dimensiuni (5.25” şi 3.5”) şi seamănă cu FD-urile de 3.5” în exterior, dar apar mai groase. În fig.2.14. este ilustrat un disc MO de 5,25”.

Fig. 2.14. Disc MO de 5,25” standard ISO

Spre deosebire de HD-uri care memorează datele în piste

concentrice şi cilindrii, discurile MO utilizează o pistă continuă în spirală care îmbunătăţeşte transferul datelor deoarece capetele de citire/scriere nu trebuie să se deplaseze între piste pe durata transferului (considerentul este util numai pentru datele memorate secvenţial).

Standardele ISO prevăd capacităţi multiple, fiecare bazată pe viteza de citire/scriere şi densitatea de memorare; la fiecare viteză există două capacităţi ce depind de aranjarea discurilor în sectoare (1024 B, 512 B). Astfel, cea mai mare capacitate a unui disc MO este de 2.6 G (1.3 G pe o faţă), cu sectoare de 1024 B, în timp ce discurile de 2.3 G au sectoare de 512 bytes.

Câteva modele de discuri MO de 5.25 inches sunt redate în tabelul de pe pagina următoare:

Capacitatea de bază a unui disc MO de 3.5 inches este de 128 M cu 512 B/sector, 25 sectoare/pistă şi 10000 piste/disc (este folosită o singură faţă a discului), dar există şi modele de 230 M, numărul pistelor pe disc fiind de 17900, fiecare pistă având un număr de 25 de sectoare pe o pistă.

Unele firme producătoare includ alături de standardele ISO şi

propriile forme de stocare. De exemplu, discul MO Tahiti produs de Maxtor măreşte capacitatea de 650 M ISO printr-un format special şi o metodă proprie de stocare a datelor, capacitatea atinsă fiind de 1 G.

Capacitate Viteză Mărime sector

Standard

2.6 G 4x 1024 bytes ISO/IEC 14517 2.3 G 4x 512 bytes ISO/IEC 14517 2.0 G 3x 1024 bytes ISO/IEC 13842 1.7 G 3x 512 bytes ISO/IEC 13842 1.3 G 2x 1024 bytes ISO/IEC 13549 1.2 G 2x 512 bytes ISO/IEC 13549 652 M 1x 1024 bytes ISO/IEC 10089 594 M 1x 512 bytes ISO/IEC 10089

Comparativ cu HDD-urile, unităţile de discuri MO au un dezavantaj din punct de vedere al performanţei, deoarece fiecare operaţie de scriere necesită trei treceri prin capul de citire/scriere:

la prima trecere se şterge discul prin alinierea tuturor domeniilor magnetice în aceeaşi direcţie;

la a doua trecere se înscriu datele; la a treia trecere verifică dacă modificările au fost efectuate şi

dacă datele au fost memorate fără erori. Unele unităţi folosesc tehnologia cu unică trecere (care de fapt,

presupune două treceri: una pentru o operaţie combinată de ştergere şi scriere, iar a doua pentru verificare), purtând denumirea de tehnologie Direct Over Write.

Majoritatea unităţilor de discuri MO de 3.5 inches operează la turaţia de 3600 RPM, având rata de transfer în mod burst de 5 M/s.

2.5.4. Compact discuri

Compact discul constituie un alt suport de memorie externă cu caracteristici superioare faţă de discurile flexibile. CD-ROM-ul (Compact Disc Read Only Memory) reprezintă suportul de memorie în plină ascensiune datorită facilităţilor deosebite pe care le prezintă, atât în ce priveşte tehnologia avansată de fabricaţie, cât şi în ce priveşte modul de

organizare şi de accesare a informaţiilor. Stocarea şi accesarea datelor pe CD-ROM-uri, se realizează prin mijloace optice cu o viteză mult mai rapidă, care reduc numărul de componente mecanice şi măresc fiabilitatea suportului. De aici şi denumirea lor de discuri optice.

Preocupările în acest domeniu se remarcă îndeosebi după anul 1980, în urma unei înţelegeri între renumitele companii Philips şi Sony. Până la această dată fiecare dintre cele două companii realizase, după propriile concepţii şi tehnologii, anumite variante de CD-ROM-uri însă abia în anul 1982, ca urmare a înţelegerii stabilite, acestea au definitivat standardul actualelor CD-ROM-uri.

Discurile CD-ROM şi discurile CD-audio sunt asemănătoare. Ele sunt identice ca suport, ca principiu de citire, şi ca mărime şi format fizic, însă diferă din punct de vedere al conţinutului informaţional şi al unităţilor hard pentru înregistrare şi redare.

Un CD-ROM introdus într-o unitate CD-audio, în mod sigur nu va putea fi citit şi va produce zgomote stridente fără nici o semnificaţie întrucât această unitate nu este prevăzută cu facilităţi de decodificare a informaţiei. Un CD-audio, introdus însă într-o unitate de CD-ROM, va putea fi citit şi redat fără probleme. Principalele caracteristici ale CD-ROM sunt:

- capacitatea de stocare; - timpul de acces; - rata de transfer; - dimensiunea buffer-ului; - interfaţa. Capacitatea de stocare la un CD este de 682 M, organizaţi în 99 piste cu cel puţin 300 sectoare/pistă.

Timpul de acces este mai mare ca la HD, fiind cuprins între 400 ms. şi 800 ms., în timp ce la hard disc-uri timpul de acces se situează sub 20 milisecunde. La unităţile CD cu viteze de lucru de peste 12X se foloseşte tehnica de acces CAV (similară cu cea utilizată la hard-discuri), astfel că viteza de rotire rămâne constantă iar timpul de acces creşte.

Rata de transfer se referă la cantitatea de informaţie ce se transferă într-o secundă şi poate fi cuprinsă între 150 K/s (la primele tipuri de unităţi de CD-uri) şi peste 7800 K/s. Rata de transfer depinde, în primul rând de timpul de acces şi de viteza de lucru a unităţii CD.

Viteza de lucru reprezintă un parametru care influenţează direct rata de transfer şi timpul de acces şi se stabileşte în raport cu primul tip de

unitate CD numit single-speed (1X), care lucra cu un transfer de 150 KB/secundă. Faţă de acesta s-au dezvoltat apoi celelalte variante din ce în ce mai performante, la viteze de 2xSpeed, de 4xSpeed, de 8xSpeed ş.a.m.d. ajungându-se în prezent până la 48x şi 52x, pentru care rata de transfer este de 7200 K/s, 7800 K/s respectiv. Cele mai multe unităţi de CD sunt livrate cu chipuri de memorie temporară de 256 K (buffer) sau câţiva mega, ceea ce permite o rată de transfer mai mare.

Există trei tipuri de interfeţe (IDE/ATAPI, SCSI şi particulare), IDE oferind cel mai bun raport preţ/performanţă.

Sistemele ce lucrează sub Windows includ toate driver-ele necesare unităţii CD-ROM, efectuând automat instalarea software-ului necesar. Windows recunoaşte automat majoritatea unităţilor CD-ROM IDE, iar cu adăugarea driver-elor specifice ASPI, majoritatea unităţilor CD-ROM SCSI.

Totodată, Windows asigură o serie de facilităţi pentru CD-uri, cea mai importantă fiind funcţia Autoplay care permite ca la instalarea unui CD în unitate, Windows să-l pornească automat, fără intervenţia utilizatorului. Totodată, aplicaţia CD Player permite audiţia CD-urilor audio în timpul lucrului la calculator, dispunând de controalele grafice asemănătoare unei unităţi standard pentru CD-uri audio şi de funcţii avansate găsite la unităţile audio cum ar fi audiţie aleatoare, ordine programabilă de audiţie şi capacitatea de a salva liste de audiţie.

Compact discuri inscriptibile (CD-R) În configuraţia unui PC au apărut şi unităţile de inscripţionare a

CD-urilor. Unitatea se numeşte CD-R adică CD-Recordable. Ea poate scrie o singură dată informaţiile pe CD, dar o poate face pe porţiuni, CD–ul umplându-se pe măsură ce se fac noi inscripţionări.

Mediul de memorare al CD-urilor şi operarea unităţilor de inscripţionare, fac operaţia de înregistrare a CD-urilor mai complexă decât o copiere de fişiere într-un HD.

Deoarece înregistrarea pe CD se realizează secvenţial, unitatea de inscripţionare primeşte şi scrie datele în fluxuri continue ce nu pot fi întrerupte. O întrerupere a fluxului de date poate provoca erori de înregistrare. Mai mult, pentru a folosi capacitatea maximă de memorare a CD-ului, numărul de sesiuni în care este inscripţionat discul este bine să fie limitat, fiecare sesiune necesitând cel puţin 13 MB din capacitatea discului

pentru pistele început şi de sfârşit. Dacă sistemul nu poate trimite date către unitatea de inscripţionare

a CD-ului suficient de rapid, rezultatul este o eroare denumită buffer underrun, situaţie în care se va mări capacitatea buffer-ului (dacă software-ul o permite) sau se construieşte un CD virtual pe hard-disc care se va copia ulterior pe CD. Este bine ca scrierea pe CD să fie singura aplicaţie care rulează pe PC în acel moment, orice întrerupere a sesiunii de înscriere a CD-ului poate conduce la pierdere de timp, de sesiune sau a întregului disc.

În funcţie de unitatea de CD-R şi de software-ul disponibil, există două moduri de scriere :

a) crearea unui CD virtual pe hard-disc care se va copia apoi pe CD integral; este modul cel mai uşor de inscripţionare atât pentru sistem cât şi pentru CD, deoarece CD-ul virtual deja există sub forma unui fişier cu întreaga structură de directori necesară pentru CD. Sistemul va trebui doar să citească hard-disc-ul şi să trimită un flux de date către CD-R. b) crearea CD-ului direct pe unitate.

Discurile utilizate în CD-R sunt diferite de CD-ROM-uri deoarece necesită o suprafaţă înregistrabilă pe care raza laser să o modifice pentru a scrie datele; suprafaţa îmbracă forma unui strat suplimentar de vopsea. De asemenea ele dispun de o spirală de formatare permanent ştanţată pe fiecare disc. CD-R are un strat de bază protector din plastic policarbonat transparent, deasupra căruia există un strat reflector subţire cu rolul a reflecta raza laser pentru a fi detectată de unitate. Între stratul reflector şi ultimul strat, CD-R-ul are un strat special de vopsea fotoreactivă care îşi schimbă reflectivitatea sub acţiunea unei raze laser foarte puternice.

CD-ul înregistrează datele în blocuri logice; deşi pot avea dimensiuni de 512, 1024 sau 2048 de bytes, numai formatul cu 2048 de bytes are o utilizare răspândită.

La fel ca în cazul CD-ROM-urilor, viteza CD-R-ului este dată de rata de transfer a datelor măsurată în multipli ai vitezei de bază (150 K/s). Primele CD-R-uri operau la o viteză de 1x, fiecare generaţie dublând viteza iniţială. CD-R-urile au două viteze, una pentru scriere şi una pentru citire, viteza de scriere fiind în mod invariabil, egală sau mai mică decât cea de citire. Factorii care determină rata de transfer a datelor sunt: viteza sursei de date (a hard disc-ului) fragmentarea datelor şi interfaţa dintre sursă şi CD-R.

Majoritatea CD-R-urilor dispun de buffere care să trateze problema

incetinirilor temporare în fluxul datelor, care ar putea rezulta din mişcarea repetată a capului de citire/scriere a hard-discului pentru a aduna bucăţi din fişierele fragmentate. Chiar şi cu ajutorul acestor buffere, scăderile de ritm au efecte asupra fluxului de date spre CD-R.

Software-ul actual pentru CD-R-uri este orientat spre interfeţele SCSI, funcţionând cel mai bine în cazul fişierelor de pe hard-disc-uri SCSI. Atunci când datele provin de pe un hard disc IDE sau EIDE, software-ul lucrează mai încet, micşorând viteza de scriere de la 4x, la 2x sau 1x. Există software care nu permite decât operaţii de copiere de pe unităţi SCSI de citire a CD-urilor. Pentru a lucra cu CD-uri IDE sau EIDE, este necesară crearea unui fişier-imagine pe hard-disc.

Compact discuri reinscriptibile (CD-RW) CD-ReWritable se comportă mai mult ca un hard disc

convenţional, decât ca un CD-R. Datorită timpului scurt de viaţă al acestui mediu sensibil, CD-RW funcţionează cel mai bine dacă se reduc la minim operaţiile de actualizare a datelor care poate consuma prematur suportul. Cu toate că sunt uşor de folosit şi flexibile, cei mai mulţi fabricanţi nu cred că CD-RW va înlocui CD-R-ul datorită costurilor. Acea substanţă sensibilă ce acoperă CD-ul permiţând reincripţionarea datelor este mult mai costisitoare decât simpla ştanţare a CD-R-urilor.

2.5.5. Discuri digitale DVD

DVD-urile (Digital Versatile Disc) constituie a doua generaţie de dispozitive de stocare fotomecanice. Folosind tehnologia dezvoltată de Toshiba, DVD-ul are ambele feţe operaţionale, iar informaţia citită de pe disc este identică cu cea de pe CD. Iniţial produs pentru a stoca filme, suportul poate fi folosit pentru orice fel de memorare, inclusiv pentru producţia multimedia interactivă.

Dacă CD-ul şi-a început existenţa ca un suport de destinaţie clară şi apoi s-a modificat pentru a se adapta la aplicaţii pe care producătorul iniţial nu le-a prevăzut, DVD-ul şi-a început existenţa ca o tehnologie cu destinaţii multiple. Scopul lui e să înlocuiască toate tipurile de suport al datelor (video casete, audio CD-uri şi toate celelalte tipuri de aplicaţii bazate pe CD). Cu toate că primele DVD-uri nu au inclus şi mecanisme de înregistrare, această tehnologie nu se va lăsa mult aşteptată.

DVD-ul reprezintă o colecţie de standarde adoptate iniţial în

decembrie 1995, ca rezultat al celor două propuneri aflate în competiţie: una făcută de compania Toshiba, iar cealaltă de către companiile Sony şi Philips.

Asemănător CD-urilor, fiecare aplicaţie a DVD-urilor are propriul subtitlu: DVD-video pentru aplicaţii video şi distribuţie de filme, DVD-audio cu sunet de înaltă calitate şi capacitate ce depăşeşte pe cea a CD-urilor, DVD-ROM pentru distribuţia software-ului şi a altor colecţii voluminoase de date, DVD-RAM înregistrabil asemănător cu CD-R-ul.

Suportul DVD semănă cu CD-ul, dar spre deosebire de un CD convenţional, DVD-ul este alcătuit din două discuri lipite unul de celălalt. Fiecare disc poate fi înregistrat pe ambele părţi. Discul rezultat dispune deci, de patru suprafeţe de înregistrare.

Pista în spirală a DVD-ului e ştanţată mai dens, pentru a-i conferi o capacitate mai mare. Discul se învârte cu o viteză mai mică decât a CD-urilor, viteza de rotaţie variind de la 600 RPM în exterior, la 1200 RPM în interior. Viteza de bază a DVD-ului este de 7x/8x, modelele recente ajungând la 16x/48x.

Standardele DVD cele mai utilizate în aplicaţiile multimedia pentru imagine şi sunet sunt:

Standard Feţe Capacitate Timp de rulare

DVD-5 1 4,7 G 133 min DVD-9 1 8,5 G 240 min DVD-10 2 9,4 G 266 min DVD-18 2 17,0 G 480 min

Produsele lansate iniţial au fost conforme cu standardul DVD-5,

format proiectat pentru necesităţile industriei cinematografiei şi videocasetelor, ce permitea unui film (după modelul Hollywood) să încapă pe un singur disc. Spre deosebire de videocasete, aceste filme vor avea imagine şi sunet de calitate digitală, iar sunetul nu va fi doar stereo, ci pe opt canale surround.

Deoarece costul de multiplicare a DVD-urilor este o fracţiune din cel al multiplicării videocasetelor, industria de specialitate va căuta să impună noul suport cât mai repede posibil. Driverele pentru DVD se instalează exact ca driverele de CD-ROM; deşi folosesc aceleaşi interfeţe, capacităţile şi formatele lor diferite

necesită software special.

2.6. Echipamente periferice de intrare/ieşire

Echipamentele periferice de intrare – ieşire au rolul de a asigura comunicarea între unitatea centrală şi mediul exterior, prin intermediul unor unităţi de interfaţă. Principalele funcţii ale echipamentelor periferice de intrare respectiv de ieşire pot fi grupate astfel:

- asigură introducerea datelor, a programelor şi a comenzilor în memoria calculatorului;

- asigură redarea (afişarea sau tipărirea rezultatelor prelucrării într-o formă accesibilă utilizatorului);

- asigură înregistrarea, stocarea şi păstrarea volumelor mari de informaţii (date şi programe) pe suporturi de memorie externă, în vederea unor prelucrări şi utilizări ulterioare ale acestora;

- asigură supravegherea şi posibilitatea intervenţiei utilizatorului pentru funcţionarea corectă a sistemului în timpul unei sesiuni de lucru;

- asigură dirijarea automată a sistemului de calcul şi manipularea programelor prin comenzi transmise de utilizator.

Potrivit acestor funcţii, echipamentele periferice se pot grupa astfel: - echipamente periferice de intrare prin intermediul cărora se

asigură introducerea datelor, a programelor, transmiterea unor comenzi manuale, citirea unor imagini etc. (tastaturi, scannere ş.a.);

- echipamente periferice de ieşire, care servesc la redarea rezultatelor prelucrărilor, a mesajelor, a programelor şi a altor informaţii (monitoare, imprimante);

- echipamente cu funcţii mixte (fax-modemul); - echipamente pentru dirijare a cursorului (mouse-ul, trackball).

2.6.1. Tastatura

Tastatura, făcând parte din configuraţia minimă a oricărui

calculator, serveşte pentru introducerea informaţiilor de orice natură - date, programe, comenzi.

Tastaturile au evoluat odată cu evoluţia calculatoarelor, de la cele

mai diverse, spre o standardizare atât a funcţiilor acestora cât şi a numărului de taste, a modului de simbolizare şi de organizare (dispunere) a acestora. Astfel o tastatură standard, pentru a putea realiza funcţiile pentru care este destinată, dispune de următoarele tipuri de taste:

Taste alfa-numerice dispuse în zona centrală a tastaturii servesc pentru introducerea textelor alfa-numerice, a caracterelor speciale şi a unor comenzi (caracterele alfabetice pot fi introduse în format majuscul sau minuscul);

Taste numerice cu ajutorul cărora se introduc date numerice. Acestea sunt dispuse în două zone: un grup de taste numerotate de la 0 la 9 dispuse pe un singur rând deasupra tastelor alfabetice şi un alt grup simbolizate tot cu cifrele 0-9 având o dispunere matriceală, plasate în partea dreaptă a tastaturii (acestea sunt utilizate pentru introducerea rapidă a datelor, îndeosebi de către operatori cu rutină). Unele taste numerice au funcţii duble şi sunt simbolizate corespunzător.

Taste funcţionale simbolizate cu F1,F2,..F12, servesc pentru lansarea unor comenzi sau activarea unor funcţii diferite de la un produs software la altul.

Taste pentru deplasarea cursorului şi a textului pe ecran care grupează tastele cu săgeţi, tasta TAB şi tastele următoare: PgDn - determină deplasarea înainte a textului cu o

pagină-ecran; PgUp - face deplasarea înapoi a textului cu o pagină-ecran; HOME - mută cursorul în colţul din stânga sus, dacă se află

pe prima coloană, indiferent de linie, sau mută cursorul la începutul liniei curente;

END - poziţionează cursorul la sfârşitul liniei curente, sau în colţul din stânga jos, dacă se află pe ultima coloană a unei linii.

Taste pentru schimbarea funcţiei altor taste folosite individual sau apăsate în combinaţie cu una sau două taste: CAPS-LOCK - este o tastă alternativă care face trecerea de la

scrierea alfanumerică cu majuscule (litere mari) la scrierea cu minuscule (litere mici) şi invers;

SHIFT - are aceeaşi funcţie ca şi CAPS-LOCK însă are efect numai cât este ţinută apăsat;

ALT - acţionată împreună cu alte taste determină generarea unei comenzi sau chiar a unor

instrucţiuni de program (ex.în limbajul BASIC); CTRL - se utilizează în combinaţie cu alte taste pentru

generarea şi transmiterea unor comenzi de control şi dirijare;

Taste pentru control şi corecţie

Din această categorie fac parte tastele care servesc pentru corecţii într-un text afişat sau, pentru controlul unor funcţii ale sistemului cum sunt: PAUSE/BREAK - suspendă temporar afişarea liniilor pe ecran sau,

în asociere cu tasta CTRL, poate să suspende execuţia unui program. (Reluarea afişării sau execuţiei programului astfel întrerupt, se face acţionând o tastă oarecare);

PRINT-SCRN - tipăreşte pe imprimantă conţinutul ecranului; ENTER - marchează terminarea unei linii introdusă de la

tastatură (o comandă, o instrucţiune sau o linie de date) şi transmiterea acesteia către calculator, concomitent cu avansul la rândul (linia) următor;

ESC - suspendă execuţia programului sau a comenzii curente şi face să se revină la pasul (ecranul) imediat anterior;

INSERT - este o tastă alternativă care selectează fie modul de lucru INSERT, când orice caracter tastat se inserează în poziţia cursorului, fie modul de lucru EDIT, când caracterul tastat îl substituie pe cel din dreptul cursorului;

DEL - şterge caracterul din dreptul cursorului; BACKSPACE - şterge primul caracter de la stânga cursorului.

Tastatura se comportă, în timpul lucrului, ca un mic calculator, în sensul că are capacitatea de a memora temporar o linie de date, o linie de comandă sau de instrucţiuni de program şi permite efectuarea corecturilor necesare, înainte de transmiterea acestora în memoria internă a calculatorului (înainte de acţionarea tastei ENTER). Acest lucru este posibil pentru că tastatura are un microprocesor propriu şi un buffer de memorie RAM .

Fiecare tastă are asociat un cod numeric, care este un cod ASCII numit cod de scanare. Microprocesorul este capabil să sesizeze momentul

apăsării unei taste şi momentul eliberării sale putând genera repetitiv codul de scanare al tastei menţinute în poziţia apăsat.

După modul cum sunt dispuse tastele alfabetice, tastaturile sunt standardizate în două tipuri:

- tastatura de tip anglo-saxon la care tastele alfabetice încep cu literele Q W E R T Y..; - tastatura de tip francez la care tastele alfabetice încep cu literele A Z E R T Y...; Tastaturile au un cod intern propriu care poate fi schimbat prin

comenzi de configurare, în funcţie de particularităţile ţării în care se utilizează tastatura respectivă – regional settings.

2.6.2. Scanner-ul

Scanner-ul reprezintă un echipament opţional în cadrul unui sistem de calcul, care se utilizează pentru captarea imaginilor în vederea prelucrării acestora cu calculatorul. Cu ajutorul unui sistem de senzori, scanner-ul preia imagini, desene şi texte, pe care le scanează (operaţia se mai numeşte şi digitalizare) şi le transmite calculatorului care le memorează, sub forma unor fişiere, după care acestea pot fi supuse prelucrării. Senzorii scanner-ului se numesc celule CCD (Charge Coupled Device), care sunt de fapt condensatori încărcaţi electric şi sensibili la lumină.

Operaţia de scanare constă în împărţirea imaginii în puncte individuale numite pixeli, prin luminarea imaginilor, care sunt apoi percepute prin intermediul senzorilor, în funcţie de intensitatea luminii. Intensitatea luminii depinde, la rândul ei, de conturul şi luminozitatea imaginii scanate.

La scannerele existente pe piaţă, o celulă CCD poate recunoaşte până la 2048 de trepte de luminozitate.

Cu ajutorul unui software adecvat imaginile digitalizate sunt transmise calculatorului pentru prelucrare. Prelucrarea ulterioară poate consta în finisarea contururilor, redimensionare, mutare, rotire, colorare, umbrire, suprapunere etc. Principalele caracteristici care definesc performanţele unui scanner şi calitatea imaginilor scanate sunt:

- puterea de rezoluţie; - viteza de scanare; - calitatea software-ului utilizat.

Rezoluţia este dată de numărul şi mărimea celulelor de citire CCD, şi se exprimă în număr de pixeli pe inch sau dot per inch prescurtat dpi.

Cele mai răspândite scannere au rezoluţii de 200, 300 şi 600 pixeli/inch. Cea mai acceptabilă este considerată rezoluţia de 300x600 dpi (dots per inch). Imaginea scanată este cu atât mai fidelă cu cât rezoluţia este mai bună. O îmbunătăţire a rezoluţiei presupune implicit creşterea densităţii de pixeli si micşorarea dimensiunii acestora. Pentru scanarea unor imagini color s-a ajuns până la rezoluţii de 4800 sau 9600 dpi.

Viteza de scanare depinde de o serie de factori dintre care mai semnificativi sunt următorii:

- viteza de reîncărcare a celulelor CCD în timpul scanării, care la rândul ei depinde de tehnologia de fabricaţie a acestor condensatori; - numărul de treceri, atunci când se scanează imagini color (pentru scanere la care principiul de percepere a culorilor are la bază repetarea scanării); - tipul şi mărimea imaginilor scanate, ştiut fiind că o imagine cu multe detalii şi nuanţe va încetini viteza întrucât sesizarea fiecărui detaliu necesită timp suplimentar şi treceri repetate. Încercările de îmbunătăţire a rezoluţiei, prin creşterea numărului de

senzori, conduc implicit la scăderea vitezei de scanare. Cele două caracteristici, rezoluţie şi viteză se află într-un raport invers proporţional.

2.6.3. Monitorul

Monitorul sau display-ul reprezintă componenta care împreună cu tastatura face parte din configuraţia de bază a oricărui calculator personal, fiind destinat pentru afişarea, pe ecran, a informaţiilor alfanumerice şi grafice.

După tehnologia de construcţie şi principiul de afişare monitoarele sunt de două tipuri: monitoare cu cristale lichide (LCD-uri) şi monitoare cu tub cinescop.

Display-urile cu cristale lichide, numite şi ecrane plate, având la bază o tehnologie mai sofisticată, care determină şi un cost mai ridicat, încă de la apariţia lor au făcut, cu greu concurenţă celor cu tub catodic. Până nu de mult acestea erau folosite exclusiv pentru calculatoarele portabile, laptop-urile. In ultimul timp însă, datorită perfecţionării tehnologiei de fabricaţie, ecranele plate devin un concurent tot mai de

temut pentru display-urile cu tub cinescop, constituind o alternativă reală, care trezeşte tot mai mult interesul utilizatorilor. Funcţionarea ecranelor plate are la bază proprietatea unor cristale lichide, de a căpăta o anumită orientare stabilă pe o axă optică, sub influenţa luminii şi a unui câmp electric.

Monitoarele cu tub catodic – Cathod Ray Tube CRT - sunt cele mai răspândite datorită costului mai redus şi a calităţii afişării. Acestea sunt construite şi funcţionează pe principiul tubului cinescop având la bază o tehnologie probată în timp şi devenită clasică în televiziune. Monitoarele prezintă următoarele caracteristici mai importante:

- calitatea grafică a afişării; - dimensiunea ecranului (diagonala) şi dimensiunile imaginii afişate; - numărul de culori; - viteza de lucru; - gradul de periculozitate al radiaţiilor pe care le emite; Există două moduri distincte de afişare a informaţiilor pe ecran:

modul text sau alfanumeric şi modul grafic. Afişarea în modul text se realizează la nivel de caracter, ţinând

seama de împărţirea ecranului în zone convenţionale numite zone-caracter, care, în majoritatea configurărilor, sunt alcătuite din 25 de linii şi 80 de coloane (caractere pe linie). În fiecare zonă se afişează un singur caracter din 256 posibile (litere, cifre, caractere speciale). În modul grafic, ecranul este văzut ca o matrice de puncte luminoase numite „pixeli”. Fiecare pixel numit şi element de imagine, la monitoarele color este compus din trei elemente de culoare: roşu, verde, şi albastru. Obţinerea numeroaselor nuanţe de culoare se realizează prin variaţia intensităţii iluminării pixelilor.

Calitatea grafică este asigurată de doi factori: o definiţia; o rezoluţia.

Definiţia monitorului este dată de dimensiunea punctelor ce formează imaginea. Cu cât dimensiunea unui punct este mai mică, cu atât definiţia este mai bună şi cu cât numărul de puncte este mai dens, spunem că rezoluţia este mai bună. În ce priveşte definiţia, în producţia de monitoare, s-a ajuns la o valoare standard de 0,28 mm pentru diametrul unui pixel, valoare întâlnită la majoritatea ecranelor, fiind considerată o rezoluţie bună. Există şi

variante de monitoare cu definiţie superioară, cu diametrul unui pixel sub 0,28 mm. Rezoluţia desemnează dimensiunea matricei de pixelli pe care o poate afişa monitorul, deci numărul maxim de puncte ce pot fi afişate pe suprafaţa unui ecran. Nu s-a ajuns la o standardizare deplină dat fiind diversitatea monitoarelor şi numărul mare de producători. Cele mai cunoscute monitoare şi caracteristicile aferente sunt date în tabelul următor:

Afişare grafică Tipul Monitorului

Afişare text Rezoluţie (pixeli) Culori

HERCULES

25x80 caract.

720x348

2 culori

CGA

25x80 caract.

16 culori

640x200 320x200

2 culori 4 culori

EGA

25x80 caract. 43x80 caract.

640x350 640x350

16 culori 16 culori

VGA

25x80 caract. 50x80caract.

640x480 640x480 800x600

16 culori 16 culori

SVGA

25x80 caract. 43x80 caract.

800x600

1024x768 1024x768

16 sau

256 culori

SVGA-L/R

45x80 carct.

132x43 caract. 132x45 caract.

256 culori

640x480 800x600

1024x768 1280x1024

16 sau 256 culori

Viteza de lucru se referă la frecvenţa de baleiere. Imaginile sunt afişate pe ecran cu ajutorul a trei tunuri (fascicole) electronice care iluminează fiecare pixel ce formează ecranul. Mişcarea repetată a acestor fascicole pe orizontală şi pe verticală, pentru a acoperi o întreagă imagine de ecran, se numeşte baleiere. Viteza cu care se baleiază o linie de pixeli se numeşte frecvenţă de baleiere pe orizontală, iar viteza cu care se baleiază întregul ecran se numeşte frecvenţă de baleiere pe verticală. Baleierea se realizează, în mod obişnuit, linie de linie sau din două

în două linii după tehnica întreţeserii. Frecvenţa de baleiere se măsoară în hertzi sau kilohertzi şi exprimă numărul de baleieri/secundă pentru o linie sau pentru intregul ecran. Unele monitoare lucrează cu o singură viteză iar altele cu mai multe viteze, numite monitoare multisync, putându-se configura după cerinţe.

Monitoarele multisync lucrează cu frecvenţe între 40 şi 90 Hz şi pot fi conectate la orice calculator fiind compatibile cu orice placă video.

Dimensiunea ecranului este reprezentată de mărimea diagonalei exprimată în inches. Dimensiunile mai frecvent întâlnite sunt de 12; 14; 15 inches; cea mai tipică fiind de 14 inches, cu tendinţa de extindere a celor de 15 inches care se încadrează mai bine în normele ergonomice şi de consum redus de energie. Dimensiunile afişării se referă la posibilitatea monitorului de a reda imagini în două sau trei dimensiuni. Cele cu trei dimensiuni sunt mult mai costisitoare. Imaginea afişată pe monitor poate fi reglată şi manual, putându-se interveni asupra luminozităţii, contrastului, poziţiei şi geometriei imaginii, borduri, culori etc.

2.6.4. Imprimanta

Imprimanta reprezintă o componentă periferică opţională utilizată

pentru obţinerea datelor tipărite pe documente sau hârtie obişnuită. Spre deosebire de alte echipamente periferice, imprimantele sunt fabricate într-o gamă foarte mare, în diverse tipuri şi de către un mare număr de firme.

Principalele caracteristici după care se disting diferite tipuri de imprimante sunt:

- mecanismul de tipărire şi principiul de funcţionare; - viteza de tipărire; - dimensiunea liniei tipărite; - calitatea grafică a tipăririi (rezoluţia); - memoria proprie; - existenţa unui limbaj propriu (POSTSCRIPT); - fiabilitatea şi costul.

Cea mai frecventă clasificare a imprimantelor se face după mecanismul de tipărire. Pc-urile folosesc următoarele tipuri de imprimante:

- imprimante matriceale; - imprimante cu jet de cerneală;

- imprimante laser. Imprimantele matriceale sunt foarte răspândite şi pot fi cu 9, 18

sau 24 de ace. Mecanismul de tipărire, la aceste imprimante este format dintr-un set de ace montate în capul de imprimare, care în momentul primirii impulsurilor percutează o bandă tuşată, numită "ribbon". Viteza de tipărire este de 150-400 caractere pe secundă. Există şi imprimante matriceale rapide care asigură viteze mari de imprimare, de până la 800 caractere pe secundă sau chiar mai mult.

Imprimantele cu jet de cerneală utilizează circuite electronice şi mecanisme electromecanice foarte sofisticate care permit preluarea cernelei dintr-un cartuş (rezervor special) şi pulverizarea sa printr-un sistem de duze. Cerneala are proprietăţi sicative ridicate, adică se fixează rapid pe hârtie. Aceste imprimante sunt tot mai mult utilizate datorită comodităţii în imprimarea color şi a calităţii tipăririi.

Imprimantele laser asigură cea mai înaltă calitate a tipăririi, având la bază principiul xerox-ului. Cu ajutorul unor raze laser se obţine o polarizare electrostatică a unui cilindru special, care la rândul lui atrage şi se încarcă pe suprafaţa sa cu o pulbere de grafit fin numită toner, pulbere care este depusă apoi pe hârtie. În continuare hârtia este supusă unui tratament termic pentru fixare. Viteza de tipărire este foarte diferită de la un tip de imprimantă la altul în funcţie de modelul constructiv folosit şi în funcţie de principiul de tipărire. O imprimantă laser asigură o viteză de tipărire între 5 şi 20 pagini pe minut sau chiar mai mult, în funcţie de gradul de umplere şi de calitatea imprimantei, în timp ce o imprimantă matriceală obişnuită imprimă cu o viteză medie sub 5 pagini pe minut.

Calitatea grafică a tipăririi depinde, ca şi la monitor, de rezoluţia imprimantei care se exprimă la fel prin numărul de pixelli pe inches. Cea mai bună rezoluţie este asigurată de imprimantele laser (în medie 600 dpi), urmată de imprimanta cu jet de cerneală.

Imprimantele dispun de o memorie proprie care serveşte pentru stocarea informaţiilor aflate în aşteptarea tipăririi. Când se generează o comandă de tipărire, programul de aplicaţie transmite şi informaţiile către imprimantă iar aceasta le stochează în propria memorie după care începe tipărirea. Dacă volumul informaţiilor de tipărit depăşeşte capacitatea memoriei proprii atunci transferul acestora către imprimantă se face treptat, astfel că programul de aplicaţii va ţine sistemul ocupat până la terminarea tipăririi. La imprimantele evoluate există posibilitatea

extinderii memoriei prin adăugarea de noi module (SIMM-uri), astfel ca acestea să fie capabile să preia un volum mai mare de date (sau întregul volum) şi prin aceasta să se reducă timpul de aşteptare şi să se degreveze unitatea centrală a sistemului.

O altă caracteristică a imprimantelor este fiabilitatea acestora, adică posibilitatea de a funcţiona fără defecţiuni, o perioadă cât mai lungă. În cea mai mare parte imprimantele pot fi conectate fie la porturile seriale fie la porturile paralele. In mod curent ele sunt conectate la porturile paralele, întrucât se asigură transferul mai rapid al datelor, porturile seriale sunt folosite pentru periferice lente.

Imprimantele sunt însoţite şi de un soft propriu pentru instalare care pune la dispoziţia utilizatorului şi un mic meniu cu opţiuni prin care se pot stabili setările imprimării.

2.6.5. Unităţi de fax şi modemuri

Oricare dintre utilizatori ştie că în mod obişnuit, fax-ul serveşte pentru transmiterea şi recepţionarea documentelor prin intermediul reţelei telefonice. Un fax independent reprezintă un dispozitiv conectat la un post telefonic, iar transmiterea de documente se realizează ca şi mesajele prin selectarea numărului de telefon al destinatarului.

În ultimul timp serviciile de fax sunt tot mai mult preluate de către PC-uri, care adaugă facilităţi suplimentare operaţiei de transmi-tere/recepţie a documentelor. Astfel prin integrarea unităţii de fax într-un PC, se creează posibilitatea programării faxului cu facilităţi de gestiune a mesajelor, stocarea textelor, programarea transmiterii, comunicarea cu alte PC-uri etc.

Modemul (MOdulator/DEModulator) reprezintă un dispozitiv hard serial care facilitează comunicarea între două calculatoare sau între un calculator şi un fax independent, în vederea schimbului de informaţii pe linii de telefon. Prin intermediul modem-ului semnalele sunt preluate de la calculatorul sursă, sunt mai întâi modulate şi transformate din semnale digitale în semnale analogice şi apoi sunt transmise pe linia telefonică. La recepţia semnalelor , modemul de pe calculatorul destinaţie le demodulează şi le reconverteşte din semnale analogice în discrete, făcându-le apte de a fi recepţionate şi înregistrate de către calculatorul destinaţie. Se pot astfel transmite şi recepţiona orice document, fişiere de date sau comenzi, mesaje de poştă electronică, etc.

Modularea datelor face posibilă transmiterea acestora pe linii telefonice obişnuite iar comprimarea asigură reducerea timpului de transmisie prin creşterea volumului de date transmise pe unitate de timp. Utilizarea reţelelor de fibre optice elimină folosirea modemurilor.

La majoritatea calculatoarelor actuale facilităţile de comunicaţie sunt implementate cu ajutorul fax-modem-ului care devine în prezent una dintre cele mai importante componente hardware din configuraţia unui calculator, prin intermediul căreia se realizează atât transmiterea de faxuri cât şi obţinerea de servicii on-line (exemplu comunicare prin Internet).

Prin intermediul fax-modem-urilor se realizează legătura hard atât între două calculatoare cât şi între un calculator şi un fax obişnuit aflate la distanţă. Comunicarea efectivă însă presupune şi instalarea unui program de comunicaţie adecvat care, de regulă, este livrat odată cu modemul.

Dispozitivele fax-modem pot fi interne (plăci de fax-modem cuplate la conectorii plăcii de bază), sau externe care se conectează la calculator prin porturile acestuia.

Principalele caracteristici ale dispozitivelor fax-modem se referă la viteza de transmisie şi rezoluţia transmisiei (acurateţea mesajului recepţionat). Viteza de transmisie se exprimă în biţi pe secundă (bps) şi variază în funcţie de performanţele plăcii şi caracteristicile reţelei (2400; 4800; 9600; 14400; 28800; 56000 bps, sau chiar mai mult).

2.6.6. Mouse-ul

Cel mai utilizat echipament de intrare/ieşire este Mouse-ul. El este

astfel conceput încât, utilizatorul să nu fie obligat să ţină minte toate comenzile de care are nevoie, pe parcursul unei sesiuni de lucru. Prin intermediul cursorului mouse-ului utilizatorul poate să activeze orice meniu, submeniu, comandă sau altă opţiune afişată pe ecran şi necesară derulării lucrărilor curente.

Mouse-ul a trecut din categoria perifericelor opţionale, în categoria celor obligatorii, pe măsură ce au fost create programe şi sisteme de programe care sunt greu de manipulat fără mouse şi pe măsură ce au fost realizate anumite interfeţe grafice care-l ajută pe utilizator să se orienteze cu uşurinţă pe ecran.

Pentru utilizarea mouse-ului este necesară cunoaşterea unor termeni specifici:

- cursor - semnifică simbolul afişat pe ecran specific mouse-ului,

având forme diferite în funcţie de programul în exploatare, poziţia lui pe ecran etc. şi constituie mijlocul de reper al opţiunilor; - clic (click) - semnifică apăsarea şi apoi eliberarea rapidă a butonului din stânga sau dreapta mouse-ului având ca efect selectarea, activarea sau marcarea unei opţiuni, unui meniu, submeniu sau comenzi ; - dublu clic (double click) - semnifică două clicuri de mouse care se succed la un interval foarte scurt, şi care conduc la lansarea în execuţie a unor programe sau execuţia unor comenzi simple; - glisare (drag)- semnifică deplasarea mouse-ului ţinând butonul din stânga apăsat, având ca efect marcarea unui text, mutarea unor obiecte sau ferestre, copierea, etc. În timpul utilizării, mouse-ul se deplasează pe masa de lucru,

utilizatorul urmărind pe ecran cursorul acestuia ce se va deplasa în acelaşi sens. Se pot astfel activa comenzi din meniurile Windows, sau comenzi specifice anumitor programe, afişate pe ecran şi care pot fi activate, printr-un clic sau două clicuri, prin acţionarea butoanelor mouse-ului.

Rezultă că mouse-ul este util numai în măsura în care pe ecran există afişate anumite opţiuni din care se pot selecta şi activa cele necesare pe parcursul unei sesiuni de lucru.

Utilizarea mouse-ului simplifică modul de operare prin tastatură, acesta putând cumula funcţiile mai multor taste: tastele de deplasare a cursorului, tasta ENTER, tasta ESC, tastele PgDn şi PgUp precum şi orice tastă funcţională (F1-F12) sau alte taste sau opţiuni afişate pe ecran. Următoarele modele de mouse (Intellymouse) dispun şi de o rotiţă între cele două butoane, pentru derularea rapidă a informaţiilor dintr-o fereastră ca şi când s-ar acţiona bara de defilare verticală.

După modul cum sunt conectate şi cum comunică cu calculatorul distingem trei tipuri de mouse şi anume:

- mouse serial, care se conectează la unul din porturile seriale, fiind mouse-ul cel mai utilizat şi acceptat de orice program; - mouse cu placă de interfaţă proprie (numit şi mouse de magistrală) care se conectează la calculator prin intermediul unui conector de extensie, sau printr-un port special intern (fiind mai rar utilizat); - mouse optic (fără fir) care comunică cu calculatorul prin intermediul unui semnal radio preluat şi prelucrat de către o placă de interfaţă specială.

2.7. Magistralele

Magistralele sunt ansambluri de circuite prin care se realizează

circulaţia datelor între componentele unui calculator. Ele îndeplinesc două funcţii majore:

- asigură legătura fizică şi comunicaţia între diferite componente ale calculatorului; - asigură fluxul datelor în timpul prelucrării acestora şi a fluxului de semnale care întreţin sistemul în stare de funcţionare. Denumirea de "magistrale" a fost dată pentru a sublinia importanţa

lor în realizarea comunicării între componentele calculatorului. Fluxul datelor pe magistrale este paralel şi se realizează pe 8, 16,

32 sau 64 de biţi, în funcţie de natura informaţiilor şi de caracteristicile plăcii de bază.

După natura informaţiilor pe care le vehiculează, magistralele pot fi: magistrale de date, magistrale de comenzi, magistrale de control şi magistrale mixte.

La PC-uri se întâlnesc următoarele magistrale: - magistrala principală a sistemului; - magistrala microprocesorului; - magistrala memoriei RAM; - magistrala de adrese. a. Magistrala principală, numită şi magistrala de intrare/ieşire,

este cea mai solicitată în timpul funcţionării calculatorului, asigurând transportul datelor de la şi către orice dispozitiv (unităţile de disc, imprimantă, dispozitive de afişare ş.a.). Solicitarea cea mai mare vine din partea plăcii video.

Tipul şi performanţele magistralei principale constituie una dintre caracteristicile principale ale plăcii de bază şi deci ale calculatorului. Din punct de vedere al tehnologiei şi al arhitecturii lor, magistralele principale sunt fabricate astăzi într-o gamă foarte largă. Dintre acestea cele mai recunoscute tipuri sunt următoarele:

- magistrala ISA (Industry Standard Architecture); - magistrala MCA (Micro Channel Architecture); - magistrala EISA (Extend ISA);

- magistrala VESA (Video Extended Standard Arhitecture); - magistrala PCI (Peripheral Component Interconect). - magistrala AGP (Accelerated Graphic Port). Schema de principiu a magistralei principale la un calculator

personal este redată în figura 2.15.

Fig.2.15. Schema de principiu a magistralei principale

Magistrala ISA (Industry Standard Arhitecture) produsă de firma IBM şi cunoscută în trei variante: varianta pe 8 biţi, specifică primelor PC-uri IBM-XT, lansate pe piaţă în anul 1981; varianta îmbunătăţită pe 16 biţi folosită la PC-AT-286 şi varianta cu 32 biţi folosită la calculatoarele cu microprocesoare 386 sau mai puternice.

Odată cu lansarea primei variante de magistrală ISA sunt definite o serie de reguli standard obligatorii pentru producătorii de plăci de interfaţă (modemuri, controlere ), pentru asigurarea compatibilităţii cu placa de bază. A doua variantă de magistrală ISA, care respectă regulile stabilite de prima variantă, este lansată în anul 1984 odată cu PC-ul AT-286. Magistrala MCA a fost concepută de firma IBM, cu caracteristici superioare, capabilă să asigure transferul datelor pe 32 biţi, fiind impusă de generaţiile de procesoare 386 si 486. Acest tip de magistrală, deşi superior magistralei ISA, a avut o viaţă scurtă datorită incompatibilităţii cu cele precedente şi a unor condiţii impuse producătorilor de către firma IBM care deţinea licenţa. Astfel că la scurt timp, într-o acerbă luptă de concurenţă va fi creată magistrala EISA care asigură atât transferul datelor pe 32 biţi cât şi compatibilitatea cu magistrala ISA. Magistrala EISA (Extended Industry Standard Arhitecture), considerată o a treia variantă ISA, este o versiune mult superioară celor

anterioare, fiind o extindere a standardului iniţial la 32 biţi, impusă de apariţia procesoarelor rapide 386 şi 486, asigurând şi compatibilitatea cu cele precedente . Magistrala EISA se realizează prin efortul a nouă mari companii (fără IBM), şi echipează calculatoarele începând din anul 1989. Magistrala VESA (Video Electronics Standard Association) numită magistrală locală sau VL-Bus este o dezvoltare, începând cu 1992, a celei precedente, asigurând transferul datelor pe 32 de biţi şi accesul la memorie cu viteza microprocesorului. Pe placa de bază conectorii magistralei apar ca extensii ale conectorilor de bază ISA sau EISA.

Magistrala VESA este creată din necesitatea sporirii vitezei de lucru a plăcii de bază în concordanţă cu cerinţele impuse de noile performanţe ale plăcilor video, create între timp, prin comunicarea directă cu unitatea centrală de prelucrare.

Toate tipurile de magistrale anterioare lucrau la viteze foarte mici. In timp ce microprocesorul şi plăcile video au evoluat ajungând la performanţe foarte mari, vechile magistrale produceau "gâtuirea" sistemului.

Toate corecturile şi îmbunătăţirile aduse magistralelor, vizau în primul rând creşterea debitului de transport şi mai puţin sporirea vitezei de lucru. Magistrala locală aduce o sporire a vitezei de lucru printr-o nouă dispunere a componentelor pe placa de bază prin plasarea unora (în principal placa video) în zona magistralei microprocesorului unde viteza este superioară. Primele calculatoare echipate cu acest tip de magistrală au fost cele cu procesoare de tip 486.

Datorită unor neajunsuri (sunt dependente de procesorul 486, viteza de lucru scăzută în cazul adăugării mai multor plăci de extensii, uneori generând conflicte în funcţionare), magistralele de tip VL-Bus nu s-au generalizat.

Magistrala PCI (Peripheral Component Interconnect bus) este o magistrală locală avansată care este lansată de firma Intel şi se dezvoltă paralel şi la concurenţă cu magistrala VL-Bus urmărind eliminarea tuturor neajunsurilor semnalate la toate celelalte anterioare, în primul rând prin crearea unei magistrale intermediare, intercalate între magistrala procesorului şi magistrala principală (prin intermediul unor circuite bridge), care evită conectarea directă a componentelor la magistrala microprocesorului. Se obţine astfel o sporire a vitezei de lucru şi o sincronizare mai bună asigurând evitarea conflictelor de orice natură.

Magistrala PCI s-a dovedit una din cele mai sigure, cu performanţe net superioare, fapt pentru care majoritatea calculatoarelor comercializate pe piaţă în prezent, sunt echipate cu plăci de bază având magistrale de acest tip. Schema de principiu a magistralei PCI este redată în figura 2.16.

Fig. 2.16. Schema de principiu a magistralei PCI

Magistrala AGP (Accelerated Graphics Port) reprezintă cea mai recentă îmbunătăţire adusă performanţelor plăcii de bază, care conduce la o creştere substanţială a vitezei de prelucrare şi afişare grafică (oferă o rată de transfer de peste 500 MB / sec). Magistrala este prevăzută cu unul sau două porturi grafice AGP pentru conectarea plăcilor grafice. Pentru echiparea calculatoarelor de tip laptop şi notebook, se produc magistrale performante pe plăci de bază de mici dimensiuni cu conectori adecvaţi componentelor miniaturizate. Acestea ţin seama de standarde stabilite de către asociaţia PCMCIA (Personal Computer Memory Card International Association).

Având performanţe sporite, magistralele PCMCIA au devenit cele mai utilizate în fabricarea calculatoarelor portabile, fiind un model de referinţă pentru toţi producătorii (se vorbeşte de sisteme portabile compatibile PCMCIA).

b. Magistrala microprocesorului asigură legătura şi fluxul datelor între microprocesor şi magistrala principala a sistemului şi între microprocesor şi memoria cache având circuite pentru date, pentru adrese

şi pentru control. Astfel, magistrala microprocesorului Intel Pentium are 32 de linii pentru adrese şi 64 de linii pentru date şi un număr de linii de control. c. Magistrala memoriei serveşte pentru transportul datelor între magistrala microprocesorului şi memoria RAM prin intermediul unor cipuri care asigură corelarea vitezelor a două magistrale. d. Magistrala de adrese se foloseşte pentru operaţii de adresare a memoriei, dimensiunea ei depinzând direct de mărimea memoriei.

4. SISTEME DE OPERARE

Conţinutul capitolului urmăreşte înţelegerea rolului şi funcţiilor unui sistem de operare alături de extinderile actuale (multitasking, memorie virtuală, multiprelucrare). Este trecută în revistă succint, toată gama sistemelor de operare existentă astăzi pe PC-uri (MS-DOS, OS/2, Unix/Linux, VMS, Windows), prin MS-DOS introducând şi descrierea conceptelor fundamentale. Windows include atât componentele majore cât şi însuşirea modului de lucru prin exemple şi aplicaţii astfel încât utilizatorul să poată dobândi cunoştinţele necesare atât pentru lucrul cu interfeţele grafice Windows 98, Windows 2000, Windows XP, cât şi cu interfaţa grafică KDE.

4.1. Generalităţi

În capitolul anterior au fost descrise succint, principalele componente ale unui sistem de calcul, arătându-se rolul fiecăreia şi modul în care acestea contribuie la prelucrarea automată a datelor (fig. 4.1.).

Date de prelucrat

Fişiere de date

Baze de date

Sistemul de calcul

Hardware

Software

Programe de sistem

Programe de aplicaţie

Fig. 4.1. Componentele hardware şi software ale sistemului de calcul Un sistem de calcul nu poate să prelucreze date fără să fie programat, un program constând dintr-o succesiune de instrucţiuni care converg către soluţia problemei ce se rezolvă. Sistemul de calcul dispune pe lângă componenta fizică (hardware) şi o componentă logică (software) alcătuită din ansamblul programelor şi procedurilor care asigură îndeplinirea funcţiilor

sistemului de calcul şi din programele aplicative care asigură prelucrarea automată a datelor (software). Mulţimea datelor care urmează a fi prelucrate este organizată în fişiere sau baze de date.

4.1.1. Rolul unui sistem de operare

La nivelul unui sistem de calcul există două categorii de programe:

programe de sistem care coordonează activitatea componentelor fizice ale sistemului şi asistă utilizatorul la dezvoltarea programelor de aplicaţii (software de bază), cel mai important fiind sistemul de operare;

programe de aplicaţii care sunt destinate să rezolve probleme specifice unei clase de probleme (software de aplicaţii).

Sistemul de operare constă dintr-o colecţie integrată de programe de sistem, ce oferă utilizatorului posibilitatea folosirii eficiente a resurselor sistemului de calcul (memorie internă, timp UCP, control magistrală, dispozitive periferice), concurând la dezvoltarea programelor de aplicaţie.

HARDWARE

SISTEM DE OPERARE

Aplicaţie 1 Aplicaţie 2 Aplicaţie n

Fig. 4.2. Sistemul de operare: interfaţă hardware – utilizatori

Se poate aprecia că un sistem de operare acţionează ca o interfaţă între componenta hardware a unui sistem de calcul şi programele de aplicaţie ale utilizatorului (fig. 4.2.).

Majoritatea sistemelor de operare, pentru a răspunde rolului de

interfaţă hardware-utilizatori, sunt organizate pe două niveluri: nivelul fizic care este apropiat de partea de hardware a

sistemului de calcul, interferând cu aceasta prin intermediul unui sistem de întreruperi;

nivelul logic care este apropiat de utilizator interferând cu aceasta prin intermediul unor comenzi, limbaje de programe, utilitare, etc.

Potrivit acestor două niveluri, sistemele de operare cuprind în principal două categorii de programe (fig. 4.3.):

a) programe de comandă-control cu rolul de coordonare şi control a tuturor funcţiilor sistemului de operare, cum ar fi: procese de intrare/ieşire, execuţia întreruperilor, comunicaţia hardware-utilizator; b) programe de servicii (prelucrări) executate sub supravegherea programelor de comandă-control, fiind utilizate de programatori pentru dezvoltarea programelor de aplicaţie.

Programele de comandă – control cu principala componentă supervizorul (denumit şi monitor sau executiv) coordonează activităţile tuturor celorlalte componente ale sistemului de operare. Cele mai frecvent utilizate componente ale supervizorului sunt încărcate în memoria internă; aceste componente sunt referite ca rutine rezidente, deoarece sunt păstrate în memoria internă pe tot parcursul execuţiei de către sistemul de calcul a oricăror programe.

Rutinele tranziente rămân în memoria externă cu celelalte componente ale sistemului de operare şi sunt încărcate în memoria internă de către rutinele rezidente atunci când sunt solicitate (fig. 4.4.).

Supervizorul execută operaţiile de intrare/ieşire şi alocă magistrala pentru diverse unităţi de intrare/ieşire în scopul transferului.

4.1.2. Componentele sistemului de operare

SISTEMDE

OPERARE

PROGRAME DE COMANDĂ-CONTROL

PROGRAME DE SERVICII

Gestiunea resurselor fizice

Planificarea, lansarea şi urmărirea execuţiei

Depistarea şi tratarea evenimentelor

Translatoare de limbaje şi editoare de legături

Biblioteci de sistem

Încărcător

Editoare de texte

Programe de gestiune colecţii de date

Operaţii cu cataloage şi fişiere

Comprimare, decomprimare şi

programe antivirus

Alte utilitare Fig. 4.3. Componentele unui sistem de operare

Programele de comandă-control controlează şi coordonează UCP în timpul execuţiei programelor din memoria internă în sensul recepţionării şi transmiterii de mesaje către periferice prin intermediul magistralei; afectarea dispozitivelor periferice de intrare/ieşire etc.

Programe de comandă-control

Programe de

servicii

Programe de

aplicaţii

Rutine rezidente

(supervisor)

Rutine

tranziente

Alte rutine şi programe de

aplicaţii

Memorie internă Memorie externă

Încărcarea sistemului de operare

Apeluri ale rutinelor

rezidente

control

Fig.4.4. Rutine rezidente şi tranzitorii

Programele de servicii cuprind următoarele categorii de

programe: translatoare de limbaje care au rolul de a traduce programele

sursă scrise în diverse limbaje de programare, în formă binară recunoscută de sistemul de calcul. Programul în formă binară se numeşte programul obiect. Translatoarele de limbaj pot fi:

o asambloare – componente specifice fiecărui sistem de calcul;

o compilatoare – componente specifice unui anumit limbaj de programare evoluat;

o interpretor – care după translatarea fiecărei instrucţiuni o şi execută.

editoarele de legături prelucrează modulele obiect, le asamblează într-un modul executabil, task, preluând eventual şi module obiect din bibliotecile de sistem; el alocă adresele reale de memorie;

încărcătorul încarcă în memoria internă în vederea execuţiei, programele executabile;

editoarele de text sunt componente destinate creării şi modificării programelor sursă, asimilate unor texte;

utilitare care sunt destinate să execute anumite funcţii specifice: transfer de fişiere, sortare, interclasare, compresie/decompresie date, etc.;

bibliotecarul şi bibliotecile de sistem creează şi gestionează module obiect ale sistemului, apelabile din programele de aplicaţii;

organizarea colecţiilor de date este tratată de către componente ce vizează gestiunea operaţiilor de intrare /ieşire prin fişiere, baze de date.

4.1.3. Funcţiile unui sistem de operare

Pentru a îndeplini rolul de interfaţă între hardware şi utilizatori,

un sistem de operare îndeplineşte următoarele funcţii: a) pregătirea şi lansarea în execuţie a programelor de aplicaţie

(fig. 4.5.), cunoscută şi ca dezvoltarea interactivă a unui task; În acest sens sistemul de operare trebuie să dispună de un editor de texte pentru a introduce şi modifica un program sursă (program scris într-un anumit limbaj de programare), de un translator pentru limbajul de programare folosit - asamblor, compilator, interpretor - care să traducă instrucţiunile programului sursă într-o formă recunoscută de sistemul de calcul (program obiect), de un editor de legături care să realizeze legătura între diverse module obiect sau să apeleze la module obiect existente în bibliotecile sistemului respectiv la module obiect din biblioteca utilizatorului care au fost deja catalogate, pentru a construi structura pe segmente impusă de sistemul de calcul în vederea execuţiei programelor (program obiect executabil). Odată constituită structura pe segmente, programul va fi gata de execuţie, execuţie care va fi precedată de încărcarea în memoria internă a programului (componenta sistemului de operare ce realizează acest deziderat se numeşte încărcător); dacă lansarea în execuţie se realizează automat după încărcarea programului în memorie, încărcătorul este de tip LOAD and GO.

PROGRAM OBIECT

EDITOR DE LEGĂTURI

Alte dispozitive periferice de ieşire

PROGRAM SURSĂ

Monitor

EDITOR DE TEXTE

Biblioteci de sistem

TRANSLATOR

Biblioteci utilizator

ERORI

NU

DA

PROGRAMOBIECT

EXECUTABIL

ÎNCĂRCĂTOR

Imprimantă

Fig. 4.5. Lansarea în execuţie a unui program

b) alocarea resurselor necesare executării programelor prin

identificarea programelor ce se execută, a necesarului de memorie şi a dispozitivelor periferice, identificarea şi protecţia colecţiilor de date;

c) operaţii cu fişiere şi cataloage de fişiere: sortare, interclasare, comprimare/decomprimare date, detectare şi eliminare viruşi etc. prin programele utilitare disponibile;

d) planificarea execuţiei lucrărilor după anumite criterii (timp de execuţie, priorităţi, tehnica FIFO, LIFO etc.) pentru utilizarea eficientă a UCP în cazul lansării mai multor programe în execuţie;

e) coordonarea execuţiei mai multor programe prin urmărirea modului de execuţie a instrucţiunilor programelor, depistarea şi tratarea erorilor, lansarea în execuţie a operaţiilor de intrare /ieşire şi depistarea eventualelor erori;

f) asistarea execuţiei programelor de către utilizator prin comunicarea sistem de calcul-utilizator atât la nivel hardware, cât şi la nivel software;

g) posibilitatea generării de către utilizator a unui sistem de operare pe măsura configuraţiei de care dispune. În forma cea mai generală, la calculatoarele personale există două tipuri de sisteme de operare:

1. monotasking,care execută o singură sarcină la un moment dat, realizând două funcţii de bază:

încărcarea şi execuţia programelor; asigurarea unei interfeţe omogene cu dispozitivele periferice.

Se mai adaugă un interpretor de comenzi pentru dialogul cu utilizatorul.

2. multitasking, la care nucleul sistemului de operare trebuie să asigure în plus, partajarea timpului între programele ce se execută şi gestiunea alocării resurselor sistemului, componentele principale sunt:

supervizorul – lansează, opreşte sau suspendă aplicaţiile; planificatorul – reglează timpul de execuţie pentru operaţiile

în curs; alocatorul de resurse evidenţiază resursele libere sau alocate; modulul de gestiune pentru intrări /ieşiri ce asigură dialogul

cu perifericele. La nucleul sistemului de operare se adaugă interpretorul de

comenzi sau interfaţa grafică, sistemul de gestiune al fişierelor, sistemul de gestiune al bazelor de date şi programe de comunicaţie.

4.2. Dezvoltări ale sistemelor de operare

4.2.1. Multiprogramare

UCP poate executa numai o instrucţiune într-o anumită cuantă de timp şi nu poate opera decât cu date ce se găsesc în memoria internă. Dacă sistemele de calcul dispun de un sistem de operare simplu, atunci prelucrarea mai multor programe se realizează serial unul după altul, ceea ce conduce la o ineficientă utilizare a UCP care deşi operează cu viteze foarte ridicate, trebuie să aştepte încărcarea lentă a datelor şi programelor în memoria internă de la dispozitivele periferice de intrare,

apoi transferul rezultatelor din memoria internă către dispozitive periferice de ieşire. Multiprogramarea sau multitasking-ul măreşte eficienţa utilizării UCP prin alocarea efectivă a resurselor sistemului de calcul şi deplasarea în timp a vitezelor scăzute ale dispozitivelor periferice de intrare/ieşire; la un moment dat mai multe programe sunt rezidente în memoria internă, UCP executând o instrucţiune dintr-un program, apoi următoarea instrucţiune a programului, până ce acest program solicită o operaţie de intrare/ieşire, moment în care se va da controlul dispozitivului periferic pentru execuţia operaţiei de intrare/ieşire, iar UCP va trece la execuţia unei instrucţiuni din alt program; similar vor fi parcurse toate programele, până când UCP ajunge să execute din nou la primul program. Această manieră de execuţie a programelor rezidente în memoria internă apare pentru utilizator ca o execuţie simultană a programelor care în acest caz se numesc concurente. În fig. 4.6. este arătată comparaţia între prelucrarea serială şi multiprogramare (prelucrare paralelă).

P1

P2

P3

P2

P1

P3

P1 P2

P3

P3

P2 P1

P3 P2

Intrare

Prelucrare

Prelucrare serială Ieşire

1 2 3 t Intrare Prelucrare

Prelucrare paralelă Ieşire 1 2 3 t

Fig. 4.6. Prelucrarea serială şi paralelă

În aceste condiţii, fiecare program este plasat într-o zonă relativ independentă a memoriei RAM numită partiţie; fiecare partiţie are asociat un număr ce reprezintă prioritatea sa la execuţie faţă de celelalte partiţii. Ţinând seama de natura operaţiilor şi prioritatea partiţiilor, sistemele de operare ce lucrează în multitasking posedă algoritmi de planificare şi control al concurenţei execuţiei aparent paralele a programelor.

4.2.2. Memoria virtuală

O limitare a multiprogramării este aceea că fiecare partiţie trebuie să poată încărca întregul program, deoarece acesta este rezident în memorie până la execuţia sa completă; solicitările vor fi astfel limitate de spaţiul fizic de memorie internă disponibilă. În acest context, memoria virtuală se bazează pe principiul potrivit căruia numai porţiunile programului care vor fi referite în momentul imediat de către microprocesor trebuie să fie în memoria internă, celelalte părţi ale programului şi datele pot fi păstrate în memoria externă. Memoria virtuală oferă sistemului capacitatea de a adresa memoria externă ca şi când ar fi o extensie a memoriei interne, ceea ce creează iluzia unei memorii nelimitate. Adresele locaţiilor de memorie reală sau virtuală sunt indicate de către sistemul de operare; dacă datele sau instrucţiunile necesare nu se află în memoria reală, atunci porţiuni din memoria externă ce conţin datele sau programele solicitate sunt transferate în memoria reală, concomitent cu plasare unor porţiuni din memoria reală care nu vor fi referite imediat, pe suportul de memorie externă, denumit mecanism de evacuare temporară (swapping).

Există două modalităţi de implementare a memoriei virtuale: a) segmentarea, prin care fiecare program este divizat în blocuri

de diverse dimensiuni numite segmente, care sunt părţi logice ale programului; sistemul de operare alocă spaţiu de memorie în concordanţă cu lungimea acestor segmente;

b) paginarea, prin care memoria reală este divizată în arii fizice de lungime fixă numite pagini; ele au aceeaşi lungime pentru toate programele, lungimea unei pagini depinzând de caracteristicile sistemului. Comparativ cu segmentarea, paginarea nu ia în considerare porţiunile logice ale programului, dar oferă o protecţie sporită la

interferenţele ce pot avea loc în cadrul transferurilor dintre memoria reală şi memoria externă.

4.2.3. Multiprelucrare

Multiprelucrarea implică legarea a cel puţin două UCP ce lucrează împreună; instrucţiunile unui program pot fi executate simultan de către UCP diferite sau fiecare dintre UCP-urile conectate pot executa programe diferite.

Unul din obiectivele multiprelucrării este de a degreva o anumită UCP cu caracteristici mai performante (numită slave) de aplicaţii curente cum sunt de exemplu, tabelări de date, editări de texte, operaţii cu fişiere, etc.; pentru a realiza acest deziderat, la o UCP slave este cuplată o UCP mai puţin performantă denumită master, dar care coordonează toate activităţile din sistem; astfel, în timp ce UCP master coordonează operaţiile de intrare/ieşire, UCP slave mare execută operaţii complexe

UCP 1 MAINFRAME

- date- comunicaţii - control

Alte dispozitive periferice de intrare /ieşire

UCP 2

Memorieexternă

Fig. 4.7. Configuraţia unui sistem de multiprelucrare cu două UCP

UCP master este referită ca front-end proccessor, având rolul de

interfaţă între o UCP slave şi dispozitivele periferice de intrare/ieşire; dar UCP master poate fi utilizată şi ca interfaţă între UCP slave şi o bază de date memorată pe unităţi de memorie externă, situaţie în care

UCP master se referă ca back-end processor fiind responsabilă de menţinerea bazei de date.

Sistemele de multiprelucrare pot lucra şi cu mai multe UCP, acestea nediferind esenţial de cele care lucrează cu o singură UCP (standalone). Fiecare UCP poate avea memorie proprie sau toate UCP-urile pot accesa o memorie unică, activitatea fiecăreia fiind controlată integral sau parţial de supervizor. În cazul unor prelucrări complexe de date, fiecare UCP poate fi dedicată unor părţi din program specifice cum ar fi prelucrările de intrare /ieşire sau prelucrări aritmetice; în mod alternativ, două UCP pot fi utilizate împreună pentru un acelaşi program în vederea furnizării unor răspunsuri rapide în multe din aplicaţiile solicitate (fig. 4.7.)

Coordonarea mai multor UCP solicită un software de nivel înalt în special pentru planificarea execuţiei şi utilizarea eficientă a resurselor sistemului.

4.3. Sisteme de operare pentru calculatoare personale

Principalele sisteme de operare existente astăzi pe PC-uri sunt:

interfeţele grafice Windows, Linux, Unix, MS-DOS, OS/2, Apple/Macintosh DOS, VMS şi Windows.

MS-DOS (Microsoft Disk Operating System) a fost lansat în 1981 de firma Microsoft şi în 1985 a devenit standardul sistemelor de operare pe microcalculatoare cu microprocesoare pe 16 biţi (Intel 8086 şi 8088) prin MS-DOS versiunea 4.3. Versiunile ulterioare oferă facilităţi pentru desfăşurarea activităţii utilizatorului prin punerea la dispoziţie a unor opţiuni de alegere din meniu, comparativ cu versiunile anterioare care presupuneau cunoaşterea sintaxei fiecărei comenzi; drept urmare, software-ul special – denumit DOS SHELL – a făcut din sistemul de operare MS-DOS un sistem uşor de utilizat, cu meniu disponibil pentru comenzi. Ultima versiune este MS-DOS 7 sub interfeţele grafice Windows. Sistemul de operare MS-DOS a fost proiectat în principal, să execute un singur program pentru un singur utilizator.

DR-DOS a fost introdus de firma Digital Research Corporation, şi include DOS Concurent care suportă execuţia mai multor programe în acelaşi timp.

Apple DOS a fost introdus pe PC-urile de tip Apple, care se bazează pe microprocesoare diferite decât cele folosite de IBM, deci incompatibil cu clasele de PC-uri de tip IBM; iniţial a fost destinat pentru un singur utilizator care execută un program la un anumit moment.

Un sistem de operare mult mai puternic este Macintosh DOS proiectat să fie utilizat pe PC-uri de tip Apple /Macintosh DOS (implementat cu microprocesor Motorola 68040) ce permite multiprogramare şi memorie virtuală.

Apple Computer a lansat următoarea generaţie de sisteme de operare constituită din Mac OS X 10.2 Jaguar şi Mac OS X 10.3 Panther.

OS/2 (Operating System/2) a fost introdus în 1988 de IBM şi Microsoft şi a fost proiectat să preia avantajele microprocesoarelor Intel 80286 şi 80386 pentru seria de microcalculatoare IBM PS/2 pe 32 biţi. OS/2 este un sistem de operare multitasking, fiind capabil să adreseze 16 MB memorie internă şi necesită 1.5 MB memorie internă şi spaţiu pe disc; versiunile construite în jurul microprocesorului I 80386 sunt şi multiutilizator (maxim 16 utilizatori simultan). Deşi spaţiul adreselor fizice este de 16 MB, prin mecanismul memoriei virtuale spaţiul adreselor virtuale poate accesa până la 32 MB. OS/2 păstrează majoritatea comenzilor MS-DOS în special pentru operaţiile cu fişiere şi periferice. Pentru a permite comutarea între aplicaţii, utilizatorul OS/2 dispune de o interfaţă PM (Presentation Manager) orientată pe ferestre pentru introducerea comenzilor, selectarea taskurilor ce se vor executa, gestiunea taskurilor şi altele. Versiunile recente OS/2 Warp şi OS/2 Warp Connect aspecte grafice şi de operare similare şi conţin pachetul Bonus Pack care include un procesor de texte, un program de tip foaie electronică de calcul (spreadsheet), generator de diagrame, sistem de gestiune a bazelor de date, generator de rapoarte; utilitare pentru accesoriile: plăci audio, fax/modem, video, etc. OS/2 Warp Connect facilitează conectarea la Internet on-line Compuserve cu CIM pentru OS/2,

respectiv cu Hyper ACCESS Lite la alte servicii on-line, la un Bulletin Board System sau la alt PC.

UNIX a fost iniţial creat pentru minicalculatoare, pentru a mări disponibilităţile sistemului: memorie virtuală, multiutilizator şi multitasking; rescris în limbajul C, a fost portabil pe o gamă mai largă de sisteme de calcul: mainframes, microcalculatoare, de unde şi unul din marile sale avantaje.

Actualmente, sistemele de operare UNIX sunt proiectate de mai multe firme specializate, ceea ce a condus la existenta mai multor versiuni cum sunt: AIX, SCO-ODT, HP-UX, SOLARIS, Digital, UNIX, IRIX, Linux, ş.a.

Trăsăturile principale ale sistemului de operare UNIX sunt: 1) sistemul de fişiere structurat pe mai multe niveluri, ceea ce permite mai multor utilizatori să lucreze cu acelaşi calculator în acelaşi timp (multiuser); 2) orice utilizator curent poate solicita execuţia mai multor programe în acelaşi timp (multitasking); 3) un program utilizator poate să transmită rezultatele sale altui program; 4) utilizatorul poate redirecta rezultatele programului său de la un dispozitiv periferic la altul; 5) existenţa unui interpretor de comenzi şi un limbaj adecvat, cunoscut sub denumirea de Shell; 6) foloseşte un limbaj structurat numit µC, pentru programarea sistemelor; 7) includerea unor componente pentru editarea textelor şi formatarea lor pentru tipărire; 8) utilizarea de tehnici evoluate pentru conectarea sistemelor de calcul care operează sub UNIX sau alt sistem de operare; 9) nu impune vreo limită la eventualele modificări determinate de specificul aplicaţiei. OpenVMS iniţial denumit VMS (Virtual Memory System) a fost

conceput în 1976 ca un sistem de operare pentru noua linie de calculatoare pe 32 de biţi a firmei DEC (Digital Equipment Corporation), numită VAX (Virtual Address eXtension). Primul model VAX (11/780) a fost denumit Star, de aici şi numele de cod Starlet pentru sistemul de operare VMS, nume care se păstrează şi astăzi pentru biblioteca sistem (STARLET.OLB). Versiunea actuală a sistemului de

operare este OpenVMS 7.3. OpenVMS este un sistem de operare pe 32 de biţi cu suport pentru multitasking, multiprocesor şi memorie virtuală. Conceput ca un sistem de operare de uz general care rulează atât în mediile de dezvoltare, cât şi în mediile de producţie, OpenVMS poate fi implementat pe toată seria de calculatoare Alpha a firmei DEC (actualmente un departament al firmei Compaq Computer Corporation, care la rândul ei a fost achiziţionată de firma Hewlett-Packard), cât şi pe seriile de calculatoare VAX, Micro VAX, VAX Station şi VAX Server. Pentru ambele categorii de platforme OpenVMS asigură facilităţi de multiprocesare simetrică (Symmetric MultiProcessing – SMP).

Sistemul de operare OpenVMS poate fi configurat pentru a oferi performanţe maxime în medii foarte variate ca de exemplu domenii care necesită calcule şi operaţii de intrare/ieşire intense, medii client/server, sau execuţie în timp real. Performanţa sistemului depinde de tipul de calculator, memoria internă disponibilă, numărul şi tipul discurilor, etc.

La ora actuală există aproximativ 450000 de sisteme OpenVMS instalate în întreaga lume. Produsele Alpha/OpenVMS sunt apreciate datorită performanţei, securităţii, siguranţei în funcţionare, facilităţilor de interconectare oferite, posibilităţilor de upgrade ulterior şi costurilor foarte scăzute de întreţinere.

Acestea sunt dovedite şi de poziţia ocupată pe piaţă: 1) numărul 1 în domeniul sistemelor integrate din domeniul medical; 2) 90% din sistemele producătorilor de procesoare; 3) peste 50% din sistemele de facturare; 4) 66% din transferurile financiare se fac pe maşini Alpha cu OpenVMS; 5) 5 din cele mai mari 10 burse ale lumii; 6) peste 80% din loterii. În România, sistemele Alpha/OpenVMS/Oracle sunt folosite de

către Ministerul Industriei şi Comerţului, Mobifon (Connex), Registrul Independent al Acţionarilor REGISCO S.A., SNCFR şi în sistemul bancar

Windows este o interfaţă grafică orientată pe ferestre; utilizatorul poate lansa concomitent mai multe aplicaţii fiecare în fereastra ei, existând posibilitatea de efectuare a schimbului de informaţii între programe ce se execută în ferestre distincte. Se consideră ca apariţia sa marchează momentul în care calculatoarele

IBM şi compatibile, au putut egala facilităţile de utilizare şi viteza calculatoarelor din gama Macintosh.

Windows 3.11. for Wokgroups, este un sistem de operare pe 16 biţi şi spre deosebire de Windows 3.1., dispune suplimentar de facilităţi pentru lucru în reţea a grupurilor de utilizatori conectaţi; aceştia pot efectua transferuri de date, mesaje, informaţii prin simpla selectare şi activare a unor comenzi şi funcţii disponibile.

Windows NT (New Tehnology) apărut iniţial în anul 1992, a evoluat până la versiunea 4.0, fiind comercializat în două variante: Windows NT Workstation şi Windows NT Server; principalele caracteristici se pot sintetiza în:

lucrul în modul multitasking; utilizarea ca un sistem client/server; operarea în modul exclusiv protejat; folosirea până la 4 GB de memorie internă RAM; facilităţi avansate de gestionare a fişierelor; stabilitatea deosebită în exploatare; gestiunea discurilor de până la 16 T.

Windows NT a fost proiectat în ideea compatibilităţii cu interfeţele grafice precedente, Windows 3.1. şi Windows 3.11. for Workgroups. Este implementat atât pe platforme Intel, cât şi pe platforme bazate pe microprocesoare RISC.

Windows 95 lansat în exploatare în 1995 ca sistem de operare de sine stătător (nu necesită prezenţa platformei MS-DOS) are ca principale caracteristici:

mod de lucru multitasking preemptiv care deţine în permanenţă controlul asupra timpului de lucru şi a aplicaţiilor;

modul de lucru multithreading ce permite executarea în paralel a mai multor procese ale aceleaşi aplicaţii;

executarea de aplicaţii pe 32 de biţi; exploatarea ca sistem de operare cu interfaţă grafică; folosirea platformei de operare DOS numai pentru

executarea aplicaţiilor elaborate pentru DOS; folosirea unei interfeţe de programare a aplicaţiilor pe 32 de

biţi; includerea ca parte integrantă a sistemului de operare, a

standardului Plug and Play.

Windows 95 spre deosebire de versiunile precedente, încearcă să fie un compromis de sistem de operare ce lucrează pe 32 de biţi, păstrând compatibilitatea cu aplicaţiile pe 16 biţi. Windows 95 încorporează majoritatea facilităţilor regăsite la celelalte interfeţe grafice, adăugând şi altele noi.

Windows 98 este un sistem de operare pe 32 de biţi complet integrat cu Internetul, constituindu-se ca un suport pentru noile tehnologii hardware şi păstrând compatibilitatea cu Windows 95 faţă de care apare ca un upgrade.

Windows 2000 este proiectat pentru organizaţii de orice dimensiune şi oferă siguranţă sporită şi scalabilitate, costuri mai reduse, respectiv servicii pentru aplicaţii derulate prin Internet. Windows 95/98 şi NT despărţite în ultimii ani, sunt combinate în Windows 2000, dotat pentru aplicaţii profesionale, multimedia, jocuri, cu o mare amprentă asupra securităţii datelor. Windows este considerat începând cu versiunea 98, ca un sistem de operare destul de stabil. Windows Millennium Edition (Windows Me) extinde Windows 98 Second Edition cu elemente preluate din Windows 2000 şi este ultima versiune de Windows 9x lansată de Microsoft. Necesitatea îmbunătăţirii versiunii Windows 9x a fost o cerinţă reală având în vedere faptul că această serie de sisteme de operare este cea mai populară pentru mediul Windows pe 32 biţi, fiind scrise aproape toate versiunile celor mai căutate aplicaţii. Pe de altă parte, aproximativ 95% dintre programele educaţionale sunt scrise pentru Windows 9x.

Windows Millennium şi-a găsit destul de greu o poziţie pe piaţă, integrându-se undeva între versiunea Second Edition Windows 98 şi Windows 2000 de la care preia numeroase caracteristici. Destinat fiind segmentului home-user spre deosebire de Windows 2000, Windows Millennium s-a dovedit greu de plasat în ierarhia numeroaselor versiuni ale sistemului de operare de la Microsoft, fiind uneori catalogat drept Windows 98 Third Edition sau Windows 95 Service Pack 5.

Windows XP este ultima generaţie a celui mai răspândit sistem de operare din lume. Acest sistem de operare bazat pe tehnologia NT pentru staţiile de lucru.

Windows 2003 este un sistem de operare destinat serverelor şi este bazat pe tehnologia Microsoft .NET.

4.4. Fişiere şi directoare - concepte de bază Sistemul de operare este un sistem de programe care intră în funcţiune la pornirea microcalculatorului, asigurând în principal următoarele activităţi:

gestiunea operaţiilor de intrare/ieşire; gestiunea datelor pe suportul de memorie externă; controlul încărcării în memoria internă, punerii în funcţiune şi încetării activităţii programelor utilizatorului.

Conceptele de bază utilizate sunt: fişier, unitate, director, cale, prompter şi specificator de fişier. Pentru a realiza gestiunea datelor pe suportul de memorie externă, acestea sunt memorate sub o formă care să permită manipularea lor ca o entitate denumită fişier ce se poate identifica prin numele său.

Fişierul este conceptul fundamental pe care se bazează organizarea structurală a tuturor informaţiilor memorate pe discuri magnetice şi gestionate de sistemul de operare. Un fişier este o colecţie de informaţii (date de prelucrat, programe, comenzi, texte, imagini, sunete), omogenă din punct de vedere al naturii precum şi al cerinţelor de prelucrare, organizată după reguli bine determinate şi memorată pe un suport tehnic de pe care pot fi citite automat de calculator în timpul prelucrării. Fişierul se identifică după numele şi extensia atribuită la creare.

Orice fişier are un nume alcătuit din două părţi: numele propriu-zis – numele după care poate fi identificat

fişierul şi care este obligatoriu; extensia sau tipul – opţional.

Tipul sau extensia fişierului este un şir de caractere alcătuit din unu până la trei caractere, pentru sistemul MS-DOS şi peste trei caractere pentru sistemele de operare pe 32 de biţi. Extensia trebuie să se separe de numele propriu-zis prin caracterul special punct (.).

Dacă pentru anumite fişiere extensia este obligatorie şi impusă prin folosirea numai a anumitor grupe de caractere (cum sunt .dll, .exe, .avi, .sys, .doc etc.), atunci acestea sunt considerate cuvinte rezervate şi au un rol determinant în prelucrarea fişierelor respective.

Unele din extensiile obligatorii (denumite şi extensii standard) sunt ataşate la numele propriu-zis al fişierelor în mod implicit de către programul cu care sunt create fişierele respective.

După extensie, se identifică următoarele tipuri de fişiere: fişiere executabile; fişiere de sistem; fişiere text; fişiere grafice; fişiere multimedia.

În tabelul nr. 4.1 sunt prezentate câteva exemple de extensii de fişiere.

Tabelul nr. 4.1. .exe, .com, .bat fişiere executabile .sys fişiere ce conţin un driver sau informaţii

aparţinând sistemului .lib fişiere conţinând o bibliotecă de programe .dll fişiere dintr-o bibliotecă de programe de legătură

cu acces dinamic .bmp fişiere imagine de tip BITMAP .jpg fişiere imagine de tip JPEG .gif fişiere imagine de tip GIF .prg fişiere program-sursă în limbajul FoxPro .doc documente Word .xls foi de calcul Excel .ppt prezentări PowerPoint .mdb baze de date Access .wav fişiere de sunet .avi fişiere video

Fişierul executabil asociat editorului de texte Notepad este

notepad.exe. Se observă că numele fişierului este notepad şi estensia este exe, aceasta fiind despărţită prin punct de nume.

Unitatea (device) reprezintă un echipament periferic identificat printr-un nume simbolic de dispozitiv. Numele de dispozitiv pentru unităţile de disc magnetic constă dintr-o literă urmată de caracterul special două puncte (:); de exemplu litera A: identifică unitatea de dischetă, litera C: identifică discul, iar F: identifică unitatea de CD-ROM.

Un disc poate fi împărţit logic în mai multe discuri virtuale numite partiţii, care se identifică tot printr-un nume simbolic asociat (de exemplu: D:, E: pentru trei partiţii logice). Directorul (folder) este un concept fundamental pe care se bazează organizarea memoriei externe a PC-urilor pe niveluri ierarhice arborescente pentru gestionarea fişierelor pe dischete sau discuri. Un director se constituie ca o tabelă, ca un catalog ce conţine nume de fişiere, dimensiunile acestora exprimate în octeţi, data când fişierele au fost create sau modificate şi eventual numele de subdirectori incluşi.

Directorul apare ca o zonă virtuală de disc alocată unui grup de fişiere. O comandă este limitată implicit numai la prelucrarea fişierelor şi programelor din directorul curent, dacă nu s-a specificat în mod explicit un alt director.

Atunci când numărul de fişiere dintr-un director este destul de mare sau când există mai mulţi utilizatori, fiecare utilizator având fişiere proprii, se pot folosi subdirectori incluşi într-unul din directori; în acest caz, organizarea structurală poartă denumirea de sistem de directori multinivel sau sistem ierarhizat de directori; primul nivel este constituit din directorul rădăcină (root) creat automat atunci când se formatează discul, director la care se conectează ceilalţi directori (fig. 4.8.).

În figura 4.8 se identifică următoarele componente ale structurii arborescente:

D1, … , Dn directori legaţi la directorul ROOT SD21, … , SD2n subdirectori aparţinând directorului D2 F1 , … , Fn fişiere aparţinând directorului ROOT F21,. . .,F2n fişiere aparţinând unui subdirector derivat din

subdirectorul SD21 Directorul care conţine subdirectori se numeşte director de

origine sau director părinte.

\ D1 \ D2 \ Dn F1 Fn

\SD21 \SD2n

F2n F21

\ROOT

Fig. 4.8. Organizarea arborescentă pe disc

Atunci când se folosesc directori multinivel, la MS-DOS este

necesar să se precizeze unde sunt situate fişierele în sistemul de directori de pe discul implicit, folosind în acest scop o cale (path). O cale este o secvenţă de directori separaţi prin caracterul special “\” (backslash), secvenţă ce trebuie parcursă pentru a ajunge la directorul care conţine fişierul. Sintaxa generală este următoarea: [\nume_director_1][\nume_director_2...]\nume_director_n

Un nume de cale este o cale urmată de un nume de fişier, având

sintaxa următoare:

[\nume_director_1][\nume_director_2...]\nume_fişier Numele unei căi poate conţine orice număr de directori;

restricţia este să nu aibă o lungime mai mare de 260 de caractere. Dacă un nume de cale începe cu caracterul \ (backslash)

sistemul de operare caută fişierul începând cu directorul rădăcină, iar dacă începe cu numele directorului de lucru, căutarea se realizează începând de la acest director. De exemplu o cale care începe cu

directorul rădăcină este: \windows\sol.exe iar când fişierul este în directorul curent, în cazul de faţă windows, se scrie: sol.exe. Prompterul sistemului de operare MS-DOS este un simbol afişat pe ecranul monitorului format din numele dispozitivului urmat de cale şi de semnul >. Prezenţa prompterului semnifică faptul că sistemul aşteaptă comenzi. Specificatorul de fişier este termenul folosit pentru a desemna fără ambiguităţi un fişier memorat pe un disc. El se compune din numele unităţii, cale şi numele şi extensia fişierului:

[nume_dispozitiv][\cale]\nume_fişier

De exemplu c:\windows\explorer.exe este un specificator complet de fişier.

Când se folosesc directori multinivel, pentru prelucrarea mai uşoară a fişierelor dintr-un director, în numele şi extensia fişierelor se pot folosi caracterele speciale ? şi * denumite şi metacaractere (wildcards).

Semnul ? semnifică faptul că orice caracter poate ocupa poziţia respectivă. De exemplu dacă se doreşte căutarea fişierelor care au extensia BMP şi numele lor este alcătuit din cinci caractere, primele patru fiind POZA, se specifică în fereastra de căutare POZA?.BMP. Următoarele fişiere pot fi returnate ca rezultat al căutării: POZA1.BMP, POZA2.BMP, POZA3.BMP.

Simbolul * semnifică faptul că orice şir de caractere poate fi inclus în specificatorul de fişier începând cu poziţia respectivă, atât în numele fişierului cât şi în extensie. De exemplu:

*.BMP - semnifică toate fişierele cu extensia .BMP; PROG.* - fişierele cu numele PROG şi orice extensie; *.* - semnifică toate fişierele şi toate extensiile.

Discurile gestionate de sistemul de operare MS-DOS au o structură standard care le asigură portabilitatea de la un calculator la altul. Datele memorate pe disc sub forma unor fişiere sunt precedate de următoarele zone speciale:

zona de BOOT – este zona în care se află memorat programul de încărcare a sistemului de operare de pe disc (pista zero, sectorul zero a oricărui disc);

tabela FAT (File Allocation Table) tabela de alocare a fişierelor - serveşte pentru gestiunea spaţiului alocat fişierelor de pe disc;

zona ROOT – zona alocată directorului rădăcină ce serveşte pentru inventarul directorilor, subdirectorilor şi a conţinutului acestora.

Aceste zone nu sunt accesibile utilizatorului obişnuit. Ele sunt create în momentul formatării discului şi sunt gestionate automat de către sistemul de operare. 4.5. WINDOWS Sistemul de operare WINDOWS a apărut în urma unui proces laborios, prin care s-a urmărit perfecţionarea sistemului MS-DOS în sensul eliminării unor dezavantaje şi apropierea mai puternică dintre calculator şi utilizator, prin impunerea modului de lucru meniu. Calculatoarele personale care operau sub MS-DOS, nu-şi puteau valorifica integral performanţele hardware în continuă creştere, datorită limitărilor generate de filozofia acestui sistem care se caracterizează prin modul de lucru linie-comandă, absenţa multitasking-ului, organizarea memoriei interne şi programe pe 16 biţi. Modul de lucru linie-comandă al sistemului de operare MS-DOS se bazează pe:

introducerea de la tastatură a unor comenzi însoţite de parametrii şi uneori, de confirmarea sau anularea unor acţiuni sau consecinţe ale comenzilor lansate;

afişarea pe monitor a unor mesaje în legătură cu comenzile primite, a unor întrebări privind opţiunile pentru efectuarea acţiunii dorite şi a informaţiilor solicitate de utilizator.

Trebuie recunoscut că acest mod de lucru este greoi şi rigid, obligând utilizatorul la o pregătire specială pentru a se familiariza cu sintaxa comenzilor şi este mai convenabil ca parametrii să fie ceruţi automat de sistem atunci când se lansează o comandă. De la această idee s-a plecat în realizarea programelor utilitare tip PcShell, Norton Commander, Dos Navigator sau X-Tree Gold. De altfel, la ultimele versiuni MS-DOS au apărut şi comenzi tip meniu (de exemplu, comenzile Mem Maker, Edit, Defrag şi chiar un Shell încorporat).

Modul de lucru meniu asigură dialogul dintre utilizator şi calculator pe baza unor liste de opţiuni sau comenzi afişate pe ecran, din care utilizatorul trebuie să le activeze pe cele dorite; avantajul faţă de modul de lucru linie-comandă este că utilizatorul nu trebuie să tasteze linia de comandă şi să memoreze sintaxa comenzilor deoarece acestea sunt afişate sub formă de opţiuni pe ecranul monitorului. Totodată, interfaţa dintre utilizator şi calculator este mai prietenoasă, deoarece utilizatorul nu mai trebuie să scrie multe comenzi, atenţia sa fiind concentrată permanent la ce se întâmplă pe ecranul monitorului. Avantajele au făcut ca sistemul de operare MS-DOS să fie înlocuit treptat cu sistemul de operare Windows. Deschizător de drumuri a fost firma Macintosh care în 1984 a introdus în lumea PC-urilor conceptul GUI (Graphical User Interface) prin intermediul căreia comunicarea utilizator-calculator a devenit mai prietenoasă. Firma Microsoft preia şi dezvoltă conceptul GUI şi în anul 1985 apare pe piaţă sistemul Windows 1.0. Era doar începutul şi specialiştii au afirmat că nu a fost deloc promiţător. Numele de Windows (ferestre) vine de la faptul că fiecare program se execută într-o fereastră distinctă. Fereastra este o zonă de formă dreptunghiulară ce apare pe ecran. Pe suprafaţa ecranului pot exista mai multe ferestre, fiecare fereastră corespunzând unui anumit program. Windows reprezintă un sistem de programe şi comenzi conceput şi dezvoltat pe un mediu de interfaţă grafică de utilizator (GUI- Graphical User Interface) care se pot selecta, instala şi executa pe calculatoare personale, în funcţie de configuraţiile hardware disponibile şi de cerinţele utilizatorilor. Simbolurile grafice (denumite pictograme) sunt mici desene sugestive ale unor elemente cu care operează sistemul Windows, însoţite de un text explicativ afişat sub desene. Alături de pictograme, Windows include şi alte forme de prezentare grafică: butoane, casete de dialog, bare de navigare. De la prima versiune denumită Windows 1.0 (1985), s-a ajuns astăzi la utilizarea curentă a interfeţelor Windows 95/98, Windows 2000, Windows Millenium, Windows XP şi Windows 2003.

Elemente de interfaţă grafică

Interfaţa grafică Windows începând cu Windows 95, pune la dispoziţia utilizatorului un mod specific de aranjare, vizualizare şi activare a programelor. Pentru familiarizarea cu acest mod de operare, se vor prezenta conceptele de bază cu care se operează: Fereastră, Meniu, Casetă de dialog, Buton, Desktop, Pictogramă, Clipboard. Fereastra este conceptul central al aplicaţiilor Windows. Fiecare aplicaţie Windows are asociată o fereastră. Fereastra este o suprafaţă dreptunghiulară care individualizează activitatea curentă desfăşurată de calculator ca urmare a unei comenzi sau a unui program lansat de operator. Există mai multe tipuri de ferestre:

de navigare, prin intermediul cărora se pot investiga un grup de aplicaţii, cum este de exemplu fereastra asociată pictogramei My Computer;

de aplicaţie, specifice programelor executabile; document, ferestre de lucru utilizate pentru crearea unui

document, de exemplu în Word sau a unei foi de calcul în Excel; ele apar în interiorul ferestrei de aplicaţii;

de dialog, cum este fereastra Run din meniul butonului Start, ferestre utile pentru introducerea unor informaţii de control necesare executării unor aplicaţii.

O fereastră afişată pe ecran conţine o serie de elemente standard prin intermediul cărora sunt posibile o serie de operaţii:

deplasarea unei ferestre pe spaţiul de lucru; redimensionare – readucerea ferestrei la dimensiunile

iniţiale; minimizare – ascunderea temporară a ferestrei şi plasarea

pictogramei asociate pe bara de taskuri sau pe linia de stare; maximizare – afişarea ferestrei la dimensiunile maxime ale

ecranului; defilarea conţinutului ferestrei în plan vertical sau orizontal; închiderea ferestrei şi implicit a aplicaţiei. În fig. 4.9 este prezentată o fereastră Windows şi elementele

constitutive ale acesteia.

4.5.1. Interfaţa grafică Windows

6

1 5

8

9

7

4 32

8

10

Fig. 4.9. Fereastră Windows şi elementele acesteia

În tabelul nr. 4.2 sunt prezentate elementele unei ferestre.

Tabelul nr. 4.2.

1. meniul System pentru închiderea, redimensionarea sau mutarea ferestrei;

2. bara de titlu care permite mutarea ferestrei într-o altă poziţie pe spaţiul de lucru; Bara de titlu conţine numele ferestrei în partea stângă şi cele trei butoane de lucru (minimizare, maximizare, închidere) în partea dreaptă.

3. butonul de minimizare;

4. butonul de maximizare, respectiv restaurare;

sau 5. butonul de închidere Close;

6. meniul principal;

7. toolbar (bara cu instrumente) conţine un set de pictograme pentru cele mai uzuale comenzi folosite pe durata sesiunii de lucru cu un anumit program. Această facilitate vine în întâmpinarea utilizatorului de a declanşa rapid o comandă cu un singur clic, fără a mai activa meniul principal şi a selecta apoi comanda. Este o soluţie mult mai elegantă decât utilizarea tastelor funcţionale, a combinaţiilor de taste hot keys sau short cuts. Bara de instrumente poate fi vizualizată şi completată cu seturi suplimentare de pictograme faţă de cele standard, seturi asociate unor proceduri de operare complexe; seturile de pictograme sunt extrase dintr-o bibliotecă proprie fiecărui program; opţional, utilizatorul poate să-şi insereze prin tehnica “click & drag” diverse pictograme pentru anumite comenzi apelând la meniul Tools, opţiunea Customize, pentru

a-şi personaliza bara de lucru;

8. bara de defilare;

9. bara de stare

10. colţ pentru redimensionarea ferestrei

Fructificarea facilităţii de procesare multitasking se realizează deschizând mai multe ferestre în care se lansează în execuţie diverse programe ce vor rula independent, aparent în paralel. Ferestrele deschise pe ecran pot fi rearanjate apelând la opţiunile meniului View, în două moduri cascadă (Cascade) şi mozaic (Tile). La un moment dat, o singură fereastră este considerată fereastra curentă. Fereastra care are această proprietate are bara de titlu intens colorată, celelalte având bara de titlu inhibată. Comenzile transmise şi mesajele afişate aparţin aplicaţiei care se execută în fereastra curentă. Comutarea pe o altă fereastră care să devină fereastră curentă, se face cu un clic pe bara de titlu a ferestrei respective.

Meniurile sunt grupuri de comenzi prin intermediul cărora se realizează funcţiile unui program. Există trei tipuri de meniuri:

orizontale (Bar); verticale (PopUp); combinate (PullDown sau Cascade).

Într-un meniu combinat Pull Down, unui submeniu Bar i se asociază un meniu PopUp afişat imediat sub denumirea sa, apărând ca o descompunere a meniului în comenzi, pe verticală. (fig. 4.10). Meniul combinat Cascade, realizează acelaşi lucru numai că descompunerea este în plan orizontal, aşa cum este de pildă meniul butonului Start (fig. 4.13). Pentru a selecta şi lansa o comandă, meniul trebuie activat cu tasta ALT, sau cu mouse-ul cu un clic pe bara de meniu. Selecţia unei comenzi dintr-un meniu echivalează cu marcarea ei prin deplasarea cursorului, în timp ce lansarea comenzii în execuţie se poate face:

tastând Enter; tastând litera subliniată din numele comenzii;

acţionând clic. În unele cazuri, anumite comenzi nu sunt disponibile, fiind afişate într-o tonalitate de culoare gri deschis în caseta meniului. Anularea unei selecţii se face cu tasta ESC sau cu un clic în afara casetei meniului. Atunci când o comandă este urmată de puncte de suspensie înseamnă că este necesară introducerea unor parametri suplimentari pentru execuţia comenzii; parametri se introduc prin intermediul unor casete de dialog şi butoane. Un element specific în meniuri este semnul de validare (check mark) ca o bifă. Opţiunile bifate sunt active, deci comanda se va executa ţinând seama numai de opţiunile bifate. Schimbul de informaţii între utilizator şi calculator privind parametrii, mesajele şi opţiunile comenzilor se face prin intermediul casetelor de dialog şi butoanelor asociate acestora.

Fig. 4.10. Meniuri orizontale şi verticale

O casetă de dialog este o mică fereastră dreptunghiulară afişată pe ecran, independent de aplicaţia care se execută, (fig. 4.11). Ea conţine parametrii şi opţiunile din care utilizatorul va selecta pe cele necesare prelucrării curente şi va introduce parametrii care-i sunt solicitaţi.

Fig. 4.11. Casetă de dialog cu butoane

Casetele de dialog însoţesc comenzile care intră în meniu şi sunt urmate de trei puncte de suspensie; există mai multe tipuri de casete de dialog grupate astfel:

casete de text; casete cu liste; casete cu opţiuni exclusive; casete de validare; casete cu pagini de opţiuni.

Casetele de text se utilizează atunci când utilizatorul introduce explicit de la tastatură o comandă sau parametrii comenzii sub forma unui şir de caractere. Un exemplu îl constituie caseta comenzii Run din meniul butonului Start (fig. 4.16).

Selecţia unei opţiuni se face cu un clic pe caseta cu liste. Dacă lista conţine un număr de opţiuni care nu încap în chenarul casetei sunt puse la dispoziţie butoanele de defilare pentru parcurgerea listei înainte sau înapoi (listele se mai numesc şi liste derulante). Derularea unei liste se poate face şi acţionând butonul Browse pentru răsfoirea listei, existând opţiuni asemănătoare celor utilizate de programul Explorer sau pachetul de programe Norton.

Unele casete pot să afişeze un model al elementului selectat (preview) pentru a vizualiza şi a decide asupra opţiunii care se va selecta. Un exemplu este caseta asociată opţiunii Font din meniul Format al procesorului de texte Word. Casetele cu opţiuni exclusive conţin opţiuni care se exclud reciproc; în consecinţă, se va marca cu un clic punctul din stânga opţiunii dorite. Spre deosebire de casetele cu opţiuni exclusive, casetele de validare conţin un set de opţiuni din care pot fi active la un moment dat mai multe, toate, sau nici una dintre ele. Opţiunile selectate şi deci active, sunt marcate cu o bifă de selectare în partea stângă. Un exemplu îl constituie lista cu opţiuni a comenzii Toolbar din meniul View a procesorului de texte Word. Windows şi programele care rulează sub Windows pot afişa pe ecran un grup de mai multe pagini de opţiuni suprapuse. Fiecare pagină are o etichetă în partea superioară cu numele paginii, dar la un moment dat numai o singură pagină este activă (cea afişată prima pe ecran). Cu un clic pe eticheta unei alte pagini, pagina curentă este înlocuită cu pagina selectată ce devine acum pagina activă. Un exemplu îl constituie grupul de pagini al de proprietăţi ale meniului Start şi ale barei de stare (fig. 4.19.). Butoanele au formă dreptunghiulară încadrate de un chenar, având în interior un text autoexplicativ. Butoanele pot fi acţionate cu un clic, Enter sau tasta Space. Există următoarele tipuri de butoane:

butoane de comandă, care declanşează execuţia operaţiei selectate;

butoane de opţiuni care permit selectarea modului de continuare a procesului de prelucrare şi sunt:

o butoane radio; o butoane de marcare (check).

În fig. 4.11 sunt prezentate principalele tipuri de butoane existente în aplicaţiile Windows. Acţionarea unui buton de comandă marchează sfârşitul dialogului şi continuarea procesului de prelucrare. Încheierea schimbului de informaţii într-un dialog utilizator-calculator şi continuarea procesului de prelucrare se produce prin acţionarea unui buton asociat casetei de dialog sau ferestrei documentului sau aplicaţiei.

Clipboard-ul este o zonă de memorie RAM ce permite transferul de informaţii, secvenţe de text, imagini grafice, porţiuni şi chiar un ecran întreg de la o aplicaţie la alta sau de la un document la altul în cadrul aceleaşi aplicaţii, constituindu-se ca una din facilităţile prelucrării multitasking. Informaţiile sunt plasate automat în Clipboard atunci când se execută comenzile Copy, Cut sau s-a acţionat tasta PrtScr. Inserarea informaţiilor aflate în zona Clipboard într-un alt text se realizează prin comanda Paste. Comenzile Edit, Cut, Paste se află în meniul Edit al programelor sub Windows. Pictograma (Icon) este un mic desen simbolic asociat unui obiect Windows, obiect ce poate fi o componentă hardware, un director, un fişier, un program executabil, un grup de programe sau de fişiere; desenul este însoţit şi de un text, care denumeşte pictograma respectivă.

Există patru tipuri de pictograme: program; fişier/director; calculator; componentă hardware.

Executând un dublu clic pe o pictogramă de program, programul va fi încărcat în memoria RAM şi lansat în execuţie; dacă se acţionează cu un clic pe o pictogramă de director, pe ecran se va afişa cuprinsul directorului respectiv. Un clic pe pictograma unui fişier echivalează cu comanda de lansare în execuţie a aplicaţiei asociate fişierului. Sesiunea de lucru Windows Prin sesiune de lucru se înţelege perioada de timp în care un utilizator se găseşte în dialog cu sistemul de calcul pe durata unei aplicaţii. Sesiunea de lucru poate fi considerată şi perioada de timp în care un utilizator foloseşte individual un calculator care este conectat la o reţea. În esenţă, sesiunea de lucru este cuprinsă între momentele de pornire şi de oprire a calculatorului, momente între care calculatorul execută o serie de operaţii specifice sub controlul sistemului de operare instalat. Sub sistemul de operare Windows aceste operaţii se execută în funcţie de versiunea instalată. Pentru a deschide o sesiune de lucru se porneşte calculatorul având grijă ca să nu fie introdusă o dischetă în unitatea A:. Sistemul

execută automat procedura de autotestare a configuraţiei hardware, încărcarea sistemului de operare şi iniţializarea sesiunii de lucru. În cazul conectării calculatorului la o reţea, accesul este condiţionat de introducerea unei parole în fereastra de dialog Enter Network Password la care utilizatorul trebuie să introducă informaţiile referitoare la numele de utilizator (User name) şi parola (Password). După introducerea acestor informaţii, acţionarea butonului OK şi efectuarea de către sistem a operaţiilor de validare necesare, pe întreg ecranul monitorului se afişează interfaţa de lucru a sistemului de operare Windows. Pentru încheierea sesiunii de lucru, utilizatorul nu trebuie să acţioneze imediat butonul de întrerupere a alimentării cu energie electrică deoarece va pierde informaţii din fişierele cu care a lucrat. Astfel, el va executa un clic pe butonul Start din care va alege comande Shut Down sau Turn Off ce conţine mai multe opţiuni, în funcţie de versiunea de sistem de operare instalat:

Shut down – oprirea definitivă a calculatorului; Restart – repornirea calculatorului; Restart the computer in MS-DOS mode – repornirea pentru

lucrul în sistemul de operare MS-DOS, folosind comenzile acestui sistem de operare (în cazul Windows 95 şi 98);

Log Off – închiderea tuturor programelor şi menţinerea resurselor partajate la dispoziţia unui alt utilizator conectat la o reţea;

Standby – calculatorul trece într-o stare în care consumul de energie este foarte scăzut, fiind pregătit pentru reluarea stării anterioare la apăsarea unei taste;

Hibernate – toate datele aflate în memoria RAM sunt salvate pe disc într-un fişier special, după care calculatorul se opreşte; la repornirea acestuia, datele sunt încărcate din fişierul special în memoria RAM şi sistemul se va regăsi în starea de dinaintea intrării în modul de hibernare.

După alegerea şi execuţia opţiunii Shut down, va apărea o fereastră cu mesajul: Please wait while your computer shuts down prin care utilizatorul este atenţionat să aştepte până când sistemul va termina aplicaţiile aflate în lucru, va închide fişierele folosite şi va disponibiliza resursele alocate. Dacă aceste operaţii s-au executat normal şi nu au fost semnalate motive conflictuale, majoritatea calculatoarelor se opresc

automat, având în vedere că sursele de alimentare sunt ATX. În cazul în care oprirea nu se face automat, pe ecranul monitorului se afişează mesajul: It’s now safe to turn off your computer, după care utilizatorul poate închide în siguranţă calculatorul, acţionând întrerupătorul reţelei electrice. După autentificare, pe ecranul monitorului se afişează suprafaţa de lucru (desktop-ul), ce conţine în partea de jos bara de lucru (fig. 4.12.), denumită şi bară de operaţii sau bară de taskuri. În partea stângă a barei de lucru se găseşte butonul Start de unde utilizatorul poate să înceapă lucrul cu componentele Windows. Desktop-ul desemnează suprafaţa de lucru a sistemului de operare Windows. Este de fapt fundalul ce acoperă ecranul din momentul lansării în execuţie a programului. Pe această suprafaţă sunt plasate obiectele cu care se interacţionează în mod uzual (fig. 4.12.). Există un grup de elemente principale ce apar implicit pe spaţiul de lucru: My Computer, Recycle Bin, My Documents. În cazul în care calculatorul este conectat la o reţea de calculatoare apare şi pictograma Network Neighborhood. My Computer (calculatorul meu) este un driver care afişează descrierea fizică a componentelor hardware din configuraţia PC-ului: floppy discul, discul, imprimanta şi panoul de control Control Panel, utilizabil pentru setări hardware. În Recycle Bin (coşul de gunoi) se găsesc fişierele şi directoarele care au fost şterse sau mutate acolo şi de unde pot fi recuperate ulterior. Fişierele se pot recupera numai dacă nu se au fost şterse definitiv din Recycle Bin. My Documents oferă posibilitatea de a grupa într-un singur loc documentele cu care se lucrează.

Fig. 4.12. Interfaţa grafică Windows

Network Neighborhood oferă posibilitatea de a investiga reţeaua de calculatoare la care cuplat calculatorul pe care se lucrează. Se pot afla ce staţii de lucru mai sunt conectate şi ce resurse se pot utiliza în cadrul reţelei. Pe spaţiul de lucru pot fi create şi salvate fişiere, fiecare având asociat o pictogramă. Fiecare pictogramă poate fi mutată oriunde pe spaţiul de lucru, scop pentru care se procedează astfel:

1) se plasează cursorul pe pictogramă şi se apasă butonul stânga al mouse-ului (se execută un clic); 2) cu butonul ţinut apăsat, se deplasează mouse-ul prin glisare pe desktop şi apoi se eliberează butonul stânga.

Utilizatorul are posibilitatea să adauge sau să elimine pictograme ale diverselor programe, altele decât cele standard înscrise de Windows pe Desktop. Adăugarea unei pictograme se realizează prin crearea unui shortcut. Butonul Start şi bara de taskuri aflate pe ultima linie a ecranului, servesc la mai buna organizare a sesiunii de lucru. Acţionarea

butonului Start determină activarea meniului cascadă. Din meniul afişat pe ecran se pot selecta şi lansa în execuţie programele dorite.

Fig. 4.13. Meniul Start cu principale opţiuni

Prin executarea unui singur clic pe pictograma butonului Start, pe suprafaţa de lucru se afişează meniul Start (fig. 4.13.) Opţiunile meniului Start sunt următoarele:

Programs/All programs; Documents/My Recent Documents; Settings; Find/Search; Help and Support; Run; Log Off Turn Off Computer

Opţiunile Programs, Documents, Settings şi Find/Search sunt organizate structural sub formă de meniu tip cascadă, astfel că prin

marcarea şi glisarea la dreapta cu mouse-ul, se poate trece la opţiunile situate pe alte niveluri ierarhice. Opţiunea Programs afişează grupurile de programe care pot fi lansate în execuţie. În opţiunea Programs, grupurile de programe se afişează ca pictograme de directoare, iar programele se afişează cu pictogramele specifice. Din caseta cu opţiuni, utilizatorul poate lansa în execuţie orice program existent în calculator. De exemplu, dacă utilizatorul doreşte să lanseze în execuţie programul Media Player (fig. 4.14.) va proceda astfel:

un clic pe butonul Start; se poziţionează indicatorul mouse-ului succesiv pe opţiunile

Programs, Accessories, Entrertainment şi Media Player; un clic pe Media Player, după care pe ecranul monitorului

va apare fereastra de dialog Media Player. Cu opţiunea Documents, utilizatorul poate regăsi rapid documentele recent folosite; după activarea opţiunii, din lista afişată se va selecta numele documentului care doreşte să se deschidă. Deschiderea documentului selectat va fi precedată de lansarea automată în execuţie a programului folosit pentru prelucrarea lui. De exemplu, dacă documentul a fost prelucrat cu procesorul de texte Word, atunci va fi lansat în execuţie procesorul de texte Word şi apoi deschis documentul respectiv. Din opţiunea Settings utilizatorul poate să stabilească condiţiile de lucru pentru folosirea resurselor sistemului în funcţie de cerinţe. Astfel, cu Control Panel se poate efectua configurarea sau reconfigurarea sistemului, prin adăugarea şi eliminarea unor componente hardware (cu Add New Hardware) şi software (cu Add/Remove Programs).

Fig. 4.14. Meniul Programs cu opţiunile structurate în cascadă

Cu opţiunea Find/Search se poate căuta şi localiza rapid orice

fişier existent pe disc, fără a cunoaşte unde se găseşte şi numele exact: din lista afişată se va alege File or Folders după care utilizatorul este aşteptat să introducă numele fişierului sau o parte din nume.

Opţiunea Help permite utilizatorului să folosească sistemul de asistenţă software care poate fi răsfoit după trei criterii de clasificare: Contents, Index şi Find; Contents prezintă domeniile mari de informaţii (topics-uri), Index clasifică informaţiile în ordine alfabetică, iar Find permite căutarea de informaţii în acces direct, prin specificarea termenului sau operaţiei pentru care se solicită explicaţii.

Cu opţiunea Run utilizatorul poate să lanseze imediat în execuţie programe specificând numele programului în caseta afişată, sau numele unor documente care doreşte să le deschidă. Utilizatorul are posibilitatea să adauge sau să elimine programe în cascadă arborescentă a meniului butonului Start.

Bara de taskuri este plasată iniţial în partea de jos a ecranului şi ea conţine pe lângă butonul Start:

pictogramele programelor folosite frecvent (se pot activa ulterior cu un simplu clic)

programele ale căror ferestre au fost minimizate temporar în timpul sesiunii de lucru; totodată, se poate comuta de la un program aflat pe bara de taskuri, la alt program.

ora exactă şi butonul de control al volumului plăcii de sunet Proprietăţile barei de taskuri pot fi modificate astfel încât acesta

să fie: afişată permanent sau ascunsă (hidden), dar poate fi afişată poziţionând indicatorul mouse-ului pe marginea de jos a suprafeţei de lucru sau apăsând combinaţia de taste Ctrl + Esc; De asemenea, bara de taskuri poate fi redimensionată prin mărirea înălţimii, trăgând în sus de marginea superioară cu mouse-ul şi poziţionată cu ajutorul mouse-ul în orice parte a ecranului. Orice program aflat în execuţie şi orice document deschis se afişează cu butonul propriu pe bara de lucru (fig. 4.15.). Ele pot fi activate cu un clic, fereastra acestuia fiind afişată pe suprafaţa de lucru ca fereastră curentă. La rândul ei, orice fereastră poate fi minimizată executând un clic pe butonul de minimizare sau închisă cu un clic pe butonul de închidere.

Fig. 4.15. Bara de task-uri cu numele ferestrelor deschise

Lansarea în execuţie a unui program se poate realiza în mai

multe moduri: 1. de pe desktop, cu un clic pe pictograma asociată programului, în cazul în care acesta există; 2. din meniul butonului Starti, dacă este instalată aplicaţia; 3. cu comanda Run a butonului Start indicând specificatorul fişierului executabil sau selectându-l prin intermediul opţiunii Browse, (fig. 4.16.); 4. de pe bara de lucru cu un clic pe pictograma programului, dacă există; 5. prin intermediului aplicaţiei Explorer, cu dublu click pe fişierul asociat aplicaţiei.

Fig. 4.16. Fereastra de dialog Run

Închiderea unui program şi cedarea controlului sistemului de operare se face fie printr-un clic pe butonul de închidere al ferestrei, fie apelând comanda Exit disponibilă în meniul File al fiecărui program, respectiv comanda Close din meniul sistem asociat ferestrei. Windows Explorer poate fi considerat programul utilitar cel mai folosit pentru managementul fişierelor şi a directoarelor. Pentru lansarea în execuţie a programului utilitar Windows Explorer se poate proceda în mai multe moduri:

executând un clic pe pictograma Windows Explorer afişată pe bara de scurtături (Quick Launch) pe bara de taskuri în dreapta meniului Start;

deschizând meniul Start, selectând Programs, apoi Windows Explorer, dacă bara de scurtături nu este creată;

folosind My Computer pentru a avea acces pe discul si calea unde se găseşte fişierul executabil corespunzător (C>:\Windows\ Explorer.exe)

După lansarea în execuţie, se afişează fereastra Windows Explorer (fig. 4.17), care asemănător oricărei ferestre de aplicaţie, conţine bara de titlu, bara de meniuri, bara cu instrumente de lucru şi bara de stare.

Fig.4.17. Fereastra Windows Explorer

Caracteristica esenţială a ferestrei Windows Explorer este

divizarea în două panouri (stânga şi dreapta). Panoul din stânga permite:

prezentarea schematică a unităţilor de discuri şi directoarele de pe suprafaţa de lucru, existente în calculator sau în alte calculatoare (dacă se lucrează în reţea) şi deplasarea (navigarea) rapidă prin structura de directoare;

afişarea unei imagini a structurii directoarelor; copierea sau mutarea de documente prin alunecare şi fixare.

În panoul din stânga, toate obiectele existente pe suprafaţa de lucru sunt afişate cu pictograma specifică şi cu numele corespunzător. Unele obiecte au în faţa pictogramei semnul + sau semnul –. Semnul + (plus) menţionează că obiectul respectiv este afişat sub formă restrânsă,

conţinând cel puţin un director, iar semnul – (minus) arată că obiectul este afişat sub formă expandată. Executând un clic pe semnul +, obiectul se va afişa expandat, iar cu un clic pe semnul –, obiectul se va afişa sub formă restrânsă Panoul din dreapta este cel mai folosit pentru efectuarea de operaţii obişnuite cu documente: copiere, deschidere, ştergere şi alte operaţii. În acest panou sunt afişate în detaliu dosarele care au fost selectate în panoul din stânga. În panoul din dreapta se afişează în detaliu conţinutul directorului selectat în panoul din stânga; conţinutul poate fi afişat cu pictograme mici sau mari sau ca o listă simplă sau detaliată, în funcţie de pictograma selectată pe bara de unelte de lucru dintre ultimele patru pictograme. De asemenea, în acest panou se pot executa şi alte operaţii folosind celelalte pictograme sau opţiunile din bara de meniuri (File, Edit, View, Tools, Help). Dacă numărul obiectelor existente pe suprafaţa de lucru este mai mare decât spaţiul de afişare (pe verticală) disponibil pe panou sau dacă lăţimea panoului nu este suficient de mare pentru afişarea în întregime a structurii sau conţinutului unui director selectat, atunci pe panoul respectiv apar automat barele de derulare (pe verticală sau orizontală) cu cele două butoane de derulare; pentru a vizualiza în întregime conţinutul unui panou, se fixează indicatorul mouse-ului pe unul din cele două butoane de derulare şi executând clic pe butonul din stânga, se poate deplasa conţinutul panoului cu câte un rând sau o coloană în direcţia respectivă; deplasarea se poate face şi prin fixarea indicatorului mouse-ului pe bara de derulare, executând clic pe butonul din stânga şi trăgând mouse-ul în direcţia dorită. Suprafaţa de afişare a celor două panouri se poate modifica, mărind sau micşorând lăţimea unui panou faţă de celălalt panou. În acest scop, pe bara verticală care separă cele două panouri se fixează indicatorul mouse-ului, se aşteaptă până când acesta se transformă într-o săgeată dublă, se apasă butonul din stânga şi ţinându-l apăsat se trage mouse-ul în direcţia dorită; după ce s-a obţinut suprafaţa de afişare în mărimea dorită, se eliberează butonul mouse-ului. Bara de meniuri (fig. 4.17.) conţine alături de elementele de meniu comune tuturor ferestrelor şi elemente specifice:

trecerea directă la un alt director; schimbarea directorului curent cu cel de origine;

determinarea unui disc sau un director din reţea să se comporte ca şi cum ar fi local;

operaţii de decupare, copiere, respectiv de adăugare a unui document sau director;

anularea ultimei operaţii efectuate; ştergerea obiectului selectat; afişarea ferestrei cu proprietăţile obiectului selectat; execuţia comenzilor de sortare şi afişare documente din

fereastră (afişare cu pictograme mari sau mici, afişare sub formă de listă simplă, respectiv afişare sub formă de listă detaliată).

Bara de stare situată în partea de jos a celor două ferestre (fig. 4.17), furnizează informaţii despre numărul obiectelor selectate (directoare, fişiere), spaţiul de memorie pe disc ocupat de obiecte şi spaţiul de memorie disponibil.

4.5.2. Windows XP

Windows XP integrează punctele forte ale versiunii Windows

2000 – securitatea crescută, administrabilitatea şi fiabilitatea cu cele mai bune caracteristici de business ale Windows 98 şi Windows Me – Plug and Play, interfaţa cu utilizatorul uşor de folosit şi serviciile inovative de support. Sistemul de operare Windows XP este distribuit în două ediţii: Windows XP Home şi Windows XP Professional. Pentru a instala Windows XP pe un PC sunt necesare resursele hardware prezentate în tabelul nr. 4.3.

Tabelul nr. 4.3 Componenta Cerinţe CPU Pentium 233 MHz sau echivalent

Memorie 64 MB minimum; 128 MB recomandat, 4 GB maximum

Spaţiu pe disc Între 1.5 GB şi 2 GB minimum

Reţea Adaptor de reţea (pentru Windows XP Professional)

Monitor şi placă grafică Placă grafică şi monitor cel puţin VGA

Componenta Cerinţe

Alte dispozitive Unitate de CD-ROM drive, 12X sau mai rapid, sau unitate de DVD drive, sau unitate de dischetă de 3.5-inch ca drive A

Accesorii Tastatură şi mouse

Din punctul de vedere al Plug&Play, acesta lucrează la fel ca cel din versiunile anterioare de Windows, componentele ataşate fiind detectate fără probleme. Ca de obicei, fiecare versiune de Windows poate recunoaşte o gamă din ce în ce mai mare de componente hardware, iar Windows XP nu se abate de la această regulă, fiind la zi cu multe din noile apariţii.

Noutăţile şi îmbunătăţirile existente în Windows XP sunt: Automatic Update este un serviciu care permite actualizare

automată a sistemului de operare prin intermediul Internetului;

CD Burning permite salvarea informaţiilor pe CD asemănător salvării pe dischete sau disc magnetic;

ClearType, o tehnologie nouă care permite triplarea rezoluţiei orizontale pentru randarea textului prin software;

Compressed Folders permite copierea de fişiere şi directoare într-un director comprimat, ceea ce are ca efect comprimarea acestora, reducându-se spaţiul ocupat pe disc;

Suport pentru Fax, ceea ce permite trimitea de faxuri prin intermediul reţelei;

Fast User Switching permite comutarea între utilizatori fără a obliga un utilizator să închidă toate aplicaţiile care rulează şi să încheie sesiunea înainte de conectarea celuilalt utilizator;

Instant Messaging permite utilizatorilor să comunice uşor utilizând multimedia audio, video şi date în timp real prin intermendiul Internetului;

Internet Connection Firewall (ICF) protejează calculatorul când acesta este conectat la o reţea;

Web Distributed Authoring and Versioning (WebDAV) redirector este un nou mini-redirector care suportă protocolul WebDAV protocol pentru partajarea documentelor prin intermediul HTTP.

Avantajele sistemului de operare Windows XP sunt date de: Implementare şi integrare mult uşurate - Windows XP

asigură o administrare avansată, implementare şi instrumente pentru suport tehnic care fac sarcina administratorilor de sistem mai uşoară. Windows XP se integrează fără probleme în mediile existente ale Windows 2000 Active Directory, oferind şi politici noi de sistem;

Mobilitate – Windows XP aduce facilităţile inovative în mobilitate cum ar fi Remote Desktop care permit lucrul la distanţă şi accesarea calculatorului de la distanţă, prin intermediul conexiunii la reţea;

Securitate la nivel de business – Caracteristicile de securitate de prim nivel vizează apărarea fişierelor importante, informaţiilor, activităţilor pe Internet şi confidenţialitatea, cum ar fi Internet Connection Firewall;

Fiabilitate sporită – Comunicaţiile cu clienţii şi partenerii -Windows Messenger şi conferinţele online permit comunicarea şi colaborarea directă, folosind programul de comunicare interactivă cu text, audio sau video;

Pivotul reţelei unei companii de dimensiuni mici – Companiile mici pot partaja acum mai uşor resurse valoroase şi dispozitive, cum ar fi documente, faxuri, imprimante şi chiar conexiuni Internet.

Fig. 4.18. Interfaţa Windows XP

În ceea ce priveşte interfaţa grafică, s-au înregistrat o serie de

schimbări faţă de sistemul de operare Windows 2000, (fig. 4.18.). În meniul Start a fost adăugate: a o listă cu programele cele mai recent utilizate; programele instalate se regăsesc la opţiunea All Programs; două butoane pentru închiderea sesiunii curente: Log Off şi

Turn Off Computer; legături către My Documents, My Recent Documents, My

Pictures, My Music, My Computer, Control Panel, conexiuni Internet, imprimante şi faxuri.

. Fig. 4.19. Proprietăţile barei de stare şi ale meniului Start

Opţiunile din meniul Start şi ale barei de taskuri pot fi

configurate prin intermediul proprietăţilor butonului Start, (fig. 4.19.). După acţionarea cu un clic pe butonul drept al mouse-ului, se poate alege din meniul Start care dintre opţiuni să fie expandabile (Dial-Up NetWorking, My Documents, Control Panel, My Pictures, Printers). Includerea Control Panel în această categorie este favorabilă, deoarece până acum doar secţiunea Printers putea fi accesată direct din butonul de Start fără deschiderea unor ferestre suplimentare. Dintre celelalte opţiuni ale proprietăţilor meniului Start se mai poate aminti afişarea sau nu în meniu a rubricilor Run, Favorites şi Logoff.

Interfaţa specifică Windows XP poate fi schimbată cu interfaţa clasică Windows din caseta de proprietăţi a meniului Start şi din pagina Display properties din Control Panel.

Fig. 4.20. Control Panel în Windows XP

Configuraţia directoarelor se face din Control Panel cu noi

opţiuni, spre deosebire de versiunile anterioare în care setările se făceau prin intermediul Windows Explorer. Tot în Control Panel (fig. 4.20.) a fost introdusă rubrica Scanners and Cameras ce confirmă orientarea Windows XP spre partea de multimedia.

Scanerele şi camerele video sunt mai uşor de instalat sub Windows XP şi se pot configura astfel încât să lanseze anumite programe specificate de utilizator când se scanează o imagine.

Windows XP suportă ultimele standarde în materie de echipamente hardware.

Windows XP prezintă o serie de noutăţi în legate de multimedia.

Astfel, Media Player prezintă o serie de caracteristici noi, având integrat un sistem de căutare a fişierelor în tot PC-ul, cu posibilitatea de a selecta anumite fişiere (de muzică sau filme) fără a le mai deschide unul câte unul sau director cu director. Design-ul este mult îmbunătăţit permiţând alegerea unor skin-uri, dar şi a unor vizualizări mai interesante (fig. 4.21.). Suportul pentru skin-uri a fost îmbunătăţit, adăugându-i-se codec-uri noi (deşi încă nu poate reda nici un format Real Media) şi un egalizator cu diverse module de vizualizare, apropiindu-se din acest punct de vedere de player-ele cu mai mare impact pe piaţă (WinAmp sau Sonique). Dar aspectul cel mai important este posibilitatea de a face CD ripping în format WMF (Windows Media Format). Fişierele obţinute sunt în general cu 3-5 % mai mici decât cele în format MP3, la aproximativ aceeaşi calitate.

De asemenea, egalizatoarele grafice şi audio permit o personalizare mai pronunţată. La acestea se mai adaugă şi o serie de opţiuni asupra performanţelor, a player-ului propriu-zis, a dispozitivelor ataşabile (player-e portabile de MP3 de forma clasicelor walkman-uri), a modului de copiere de pe CD-uri precum şi a calităţii la care se fac aceste copieri.

Suportul pentru căutarea şi utilizarea posturilor de radio de pe Internet a devenit un element puternic şi bine determinat, sistemul de căutare având opţiuni referitoare la tipul postului de radio, banda, limba folosită, locaţia (33 ţări), frecvenţa etc.

Fig. 4.21. Media Player din Windows XP

Entuziasmul iniţial în faţa acestor aspecte inovatoare este însă

temperat de faptul că Media Player 9 este deja disponibil sub formă de download pe site-ul Microsoft.

Microsoft pune un puternic accent pe domeniul multimedia, concluzie sprijinită de apariţia lui Movie Maker 2, un program de editare video, asemănător cu cele care se găsesc în pachetul software al unei plăci video cu posibilităţi de captură sau al unei camere digitale. Pentru a putea utiliza toate facilităţile oferite de Movie Maker 2, sunt necesare cel puţin un Pentium II la 300 Mhz, 64 MB RAM, 2 GB spaţiu liber pe disc şi o componentă hardware capabilă de captură audio/video. Utilitarul conţine şi o serie de autocorectoare a imaginilor, sunetelor, precum şi a legăturii dintre acestea. Uşurinţa cu care poate fi folosit, compensează lipsa mai multor opţiuni de editare, astfel încât oricine poate să-şi organizeze filmele de vacanţă şi să le transfere pe un suport oarecare sau să le prezinte pe internet. Interfaţa drag&drop este mai mult decât familiară. Wizard-ul serviabil simplifică foarte mult

lucrurile având inclus un film de prezentare a lucrului cu Movie Maker 2.

În ceea ce priveşte Internetul, se constată o integrare foarte mare a sistemului Windows XP şi apariţia unor programe, instrumente şi mecanisme noi sau îmbunătăţite.

Internet Explorer 6 este inclus în Windows XP în ciuda procesului anti-trust în care unul din capetele de acuzare era interconectarea dintre browser-ul Internet şi sistemul de operare. Ultima versiune conţine numeroase elemente care ar adăuga un plus de eficienţă paginilor Web, dacă designerii se vor decide să utilizeze instrucţiunile HTML suplimentare.

O altă opţiune utilă este posibilitatea de a face o vizualizare a paginilor Web înainte de imprimare. Această vizualizare, nu funcţionează prea bine cu paginile ce conţin elemente de Java Script. De asemenea, Internet Explorer este disponibil şi pentru download separat.

Tehnologia IntelliSense încorporată în Internet Explorer salvează timp prin efectuarea unor operaţii de rutină în mod automat, cum ar fi: completarea adresei de Web şi a formularelor în locul utilizatorului, detectarea automată a stării reţelei şi a conectării.

Când se scrie o adresă de Web (în Address bar) folosită frecvent, este pusă la dispoziţie o listă de adrese similare din care se poate alege adresa dorită. Dacă o adresă a unei pagini de Web este greşită, Internet Explorer caută o adresă similară, încercând să găsească adresa corectă.

Pentru a căuta un Web site, se apasă butonul Search; apoi, în spaţiul rezervat pentru introducerea obiectului căutării, se poate scrie un cuvânt, cuvinte sau chiar o frază care descrie aproximativ ceea ce se doreşte a fi căutat. După terminarea căutării, paginile de Web rezultate pot fi vizionate fără ca lista de rezultate a căutării să dispară. Totodată căutarea se poate face şi scriind direct în Address bar. Se pot scrie direct nume, denumiri, cuvinte, iar Internet Explorer face legătura în mod automat cu site-ul care îndeplineşte cel mai bine cerinţele utilizatorului dar mai oferă şi o listă de alte site-uri care îndeplinesc o mare parte din aceste cerinţe.

Pentru a viziona pagini de Web similare cu cea care se vizualizează, nu este necesară o căutare, fiind de ajuns să fie folosită opţiunea Show Related Links. Apăsând butonul History se va afişa o listă a celor mai recente pagini de Web accesate, listă din care se poate

alege imediat adresa uneia din aceste pagini. Adiţional, această listă a celor mai recente pagini de Web accesate poate fi aranjată în funcţie de nevoile utilizatorului şi de asemenea, se poate face o căutare numai printre adresele paginilor de Web din această listă.

În timpul explorării pe Internet, se poate asculta orice post radio de tip Internet. Se poate alege dintre o gamă variată de posturi radio, care la rândul lor pot fi adăugate în lista de favorite. Opţiunea de Radio este disponibilă în Internet Explorer împreună cu toate caracteristicile ei doar dacă Windows Media Player este instalat. Folosind Content Advisor, se poate selecta ca anumite elemente ale paginilor de Web să nu poată fi vizionate folosind caracteristicile paginii selectate, caracteristici care au fost definite de Comitetul PICS (Platform for Internet Content Selection). Folosind zonele de securitate, se pot defini anumite niveluri de securitate pentru diferite arii de Web pentru a mări protecţia PC-ului.

Dacă se vizitează un site de pe Web care a fost scris în mai multe limbi, Internet Explorer încărca automat setul de caractere necesar pentru ca respectiva pagină de Web să poată fi vizionată corect în respectiva limbă ce a fost solicitată.

Microsoft Windows poate actualiza PC-ul în mod automat,prin căutarea ultimelor noutăţi referitoare la pachetele şi componentele sale, fără perceperea unor taxe suplimentare. Windows determină care actualizări sunt necesare sistemului pe care este instalat şi informează prompt de fiecare dată când o astfel de actualizare devine accesibilă. Actualizarea automată are loc doar dacă PC-ul este conectat la Internet şi dacă Windows-ul a fost înregistrat la Microsoft. Pentru această operaţie, se va selecta din meniul Start, opţiunea Settings, urmată de Control Panel, de unde se lansează fereastra de dialog System, în care există Automatic Updates.

În ceea ce priveşte stabilitatea, Windows XP este cel mai stabil sistem de operare din familia Windows, căderile de sistem fiind mult mai rare şi erorile mult mai puţin criptice. Însă metodele folosite pentru obţinerea unui plus de stabilitate lasă de dorit şi îşi au dezavantajele lor. În primul rând, Microsoft a rupt definitiv legăturile cu trecutul şi a eliminat MS-DOS din Windows. Se mai poate încă intra în modul linie de comandă, însă nu se mai poate iniţializa PC-ul în mod MS-DOS doar folosind Emergency Boot Disk, metodă care nu lasă suficientă memorie

liberă pentru rescrierea BIOS-ului sau alte astfel de operaţii care necesită rularea doar din linia de comandă.

În plus, Windows XP nu permite ca o aplicaţie să scrie ceva în fişierul Autoexec.bat sau alte fişiere mai vechi de sistem; când se întâmplă acest lucru, înlocuieşte conţinutul cu propriile sale instrucţiuni considerate mai sigure. Astfel, driverele de MS-DOS nu mai funcţionează cum trebuie, iar unele jocuri sau programe de MS-DOS nu merg decât în fereastră

Opţiunea System Files Protection este una dintre noile modalităţi de prevenire a căderilor sistemului, prin plasarea unor restricţii software în ceea ce priveşte suprascrierea DLL-urilor Windows-ului sau a altor fişiere de sistem de importanţă vitală. Când un program reuşeşte totuşi să suprascrie un fişier de sistem, modulul de protecţie care funcţionează în background, va înlocui fişierul cu cel din CAB-urile Windows-ului. Singurul dezavantaj este un spaţiu ocupat de sistemul de operare pe disc mai mare.

Cea mai importantă opţiune preluată din Windows 2000 este System Restore care face un backup al fişierelor din sistem în mod automat la fiecare 10 ore de funcţionare sau la cererea utilizatorului (fig. 4.22.). Dacă prin instalarea unui nou hardware a unui nou program Windows XP sau o altă aplicaţie ce a fost instalată în prealabil funcţionează precar, System Restore poate ajuta la rezolvarea acestei probleme prin restaurarea PC-ului la o stare de funcţionare anterioară declanşării problemei. În acelaşi timp cu îndepărtarea problemei în cauză, sunt protejate toate fişierele create pe perioada cuprinsă între momentul de restaurare şi momentul apariţiei problemei. Păstrarea evidenţei se realizează prin intermediul unor salvări ale informaţiilor esenţiale, denumite puncte de restaurare (restore points) sau puncte de verificare (checkpoints). Punctele permit revenirea întregului sistem la starea în care se afla atunci când punctele de restaurare au fost construite.

Fig. 4.22. System Restore din Windows XP

Uneori se pot şterge accidental sau pot fi corupte fişiere vitale pentru funcţionarea unor programe. Pentru îndepărtarea acestor neregularităţi, ar fi nevoie de o eventuală reinstalare a programelor, instalare care nu asigură 100% revenirea la statutul sistemului deţinut anterior deteriorării programului respectiv. System Restore este capabil să restaureze în întregime partiţiile tuturor discurilor; numărul punctelor de restaurare depinde de intensitatea activităţii, de mărimea partiţiei pe care se află Windows şi de spaţiul care a fost alocat pentru crearea punctelor. System Restore se prezintă sub forma unui calendar, uşurând astfel alegerea unui punct dorit. În acest scop este necesară doar selectarea ultimului moment în care sistemul nu se confrunta cu probleme.

Având în vedere că numărul punctelor variază şi în funcţie de intensitatea activităţii, pentru o zi pot exista mai multe puncte de restaurare sau nici unul. Tipuri de puncte de restaurare sunt următoarele:

Sistemul iniţial de puncte de verificare, care este creat imediat ce PC-ul este pornit după instalare Windows XP sau la prima pornire a unui nou PC. Selectând acest sistem, nu se

vor restaura programele instalate în perioada cuprinsă între instalarea Windows-ului şi momentul efectuării restaurării şi nici un fişier creat de utilizator în aceeaşi perioadă de timp. Dacă System Restore va avea nevoie de spaţiu pe disc, el va elimina orice alt punct, păstrându-l doar pe cel iniţial.

Puncte de verificare sistem. System Restore creează în mod regulat puncte de verificare, chiar dacă nu au avut loc modificări importante. Aceste puncte de verificare create automat, se fac la fiecare 10 ore de funcţionare continuă şi la fiecare 24 ore. Dacă PC-ul nu este folosit o perioadă mai mare de 24 ore, System Restore va crea nu nou punct de verificare. Selectând un astfel de punct de verificare, programele vor reveni la starea lor precedentă.

Puncte de verificare ce poartă denumirea unui program. La fiecare instalare a unui nou program ce foloseşte Installshield şi Windows Installer, System Restore creează un punct de verificare. Selectând un astfel de punct de verificare, programul instalat va fi şters împreună cu toate referirile, iar programele care au fost modificate prin instalare vor reveni la starea lor precedentă. Dacă instalarea unui program nu foloseşte formele precizate mai sus, se poate restaura de la un punct de verificare anterior instalării acestuia.

Puncte de verificare întocmite automat de Windows referitor la actualizări. Dacă se efectuează o actualizare a Windows-ului, System Restore creează de asemenea un punct de verificare înaintea instalării actualizării. Acest punct va fi creat doar la instalare şi nu la copierea actualizării. Punctele astfel create pot servi situaţiilor în care actualizările cauzează un conflict cu alte programe sau componente.

Puncte de verificare create manual. Utilizatorul poate crea în orice moment puncte de verificare ce poartă denumiri definite de acesta. Astfel de puncte sunt utile când se anticipează efectuarea unui număr mare de modificări ce pot afecta stabilitatea sistemului.

În orice moment se pot anula efectele unei restaurări; anularea se face automat doar atunci când System Restore eşuează în restaurarea unui anumit punct de verificare.

Protecţia fişierelor se poate realiza şi prin File Signature Verification care identifică fişierele ce nu corespund din punctul de vedere al semnăturii şi furnizează următoarele informaţii: nume, locaţie, data modificării, tipul fişierului şi versiunea (fig.4.23.).

Fig.4.23. File Signature Verification din Windows XP

Cu opţiunea de hibernare, PC-ul poate fi stins în siguranţă, chiar

dacă sunt deschise fişiere nesalvate. Când sistemul este repornit, totul revine la starea în care a fost înainte de a fi oprit. Hibernarea poate fi configurată să înceapă după un anumit număr de minute în care PC-ul nu a fost folosit. În această stare, PC-ul est ferit de degradare fizică deoarece se comportă din aproape toate punctele de vedere ca şi calculator oprit.

Opţiunea Standby este folosită îndeosebi pentru conservarea energiei, fiind utilă sistemelor portabile ce folosesc baterii sau acumulatoare. Spre deosebire de hibernare, Stanby-ul opreşte doar discul şi monitorul, plasând sistemul într-o stare de consum minim de energie. Singura avertizare este aceea că Stanby-ul nu salvează conţinutul memoriei astfel încât la o mică întrerupere de curent, informaţiile din memorie se pierd instantaneu. Aşadar, este recomandat ca înainte de intrarea în Stanby, toate fişierele deschise să fie salvate.

Windows XP îmbunătăţeşte sistemul de Help incluzând numeroase programe de asistenţă de tip wizard printre care se numără şi Home Networking, destinat celor care îşi instalează o reţea acasă (între camere, între apartamente sau între blocuri). Wizard-ul creează o dischetă cu configuraţia, dischetă ce poate fi folosită pentru a include în reţea un alt calculator. Wizard-ul Network Connection asistă în crearea conectărilor prin telefon la Internet, în reţeaua locală etc. Se pot seta protocoalele şi serviciile necesare pentru fiecare conectare în parte, având mai mult control asupra configurărilor calculatorului pentru lucrul în reţea.

Există încorporat în sistem şi un Internet Connection Wizard care asistă la setarea unui Internet Provider şi instalarea software-ului necesar. Directorul My Network Places conţine locaţiile cel mai recent vizitate.

Când se lucrează într-o reţea, se pot afla uşor resursele reţelei care se foloseşte. Folosind facilitatea Search For People, se pot localiza persoane în Windows Address Book.

Interconectarea PC-ului cu scannere şi camere foto digitale se face prin intermediul protocolului WIA (Windows Image Aquisition); pentru o cameră digitală compatibilă, permite managementul imaginilor fără ca acestea să fie transferate pe calculator, iar procesul de scanare este mult simplificat de prezenţa unui Wizard.

Windows XP include Outlook Express 6.0 pentru citirea şi gestionarea e-mail-ului. Sistemul conţine şi diferite facilităţi pentru trimiterea, recepţionarea, direcţionarea către imprimantă sau monitor, a fax-urilor. Organizarea conferinţelor pe internet se poate face cu programul Microsoft NetMeeting.

Includerea MSN Messenger-ului permite interacţiunea utilizatorilor pentru o serie de jocuri on-line. Există o serie de servicii sau de site-uri la care accesul se poate face prin intermediul unui .NET passport care poate fi creat utilizând un cont existent pe Microsoft Hotmail sau prin intermediul MSN Messenger şi a unei legături la Internet.

Folosind Windows XP, există mai multe posibilităţi de conectare a calculatorului la o reţea:

cuplarea la un alt calculator folosind o conectare directă prin cablu; conectarea directă prin cablu reprezintă o legătură a

porturilor de I/O a două calculatoare, legătură realizată cu un singur cablu şi nu prin modem-uri sau alte interfeţe.

legarea la o reţea privată folosind un modem, un adaptor ISDN (Integrated Services Digital Network – o linie de telefon digitală folosită la obţinerea unei lăţimi de bandă mai mare).

legarea la o reţea folosind o conectare VPN (Virtual Private Network). VPN reprezintă o extensie a unei reţele private care cuprinde legături încapsulate, criptate şi autentice, cu reţelele publice sau private de pe Internet.

Pentru conectarea la un LAN (Local Area Network), sunt necesare următoarele resurse:

software-ul client care conectează calculatorul la un server. De exemplu, Client for Microsoft Networks pentru conectarea la o reţea Microsoft;

software-ul de service care asigură accesul la resursele reţelei;

protocolul de reţea care reprezintă limba în care comunică calculatorul pe reţea. Pentru a comunica unul cu celălalt, calculatoarele trebuie să folosească acelaşi protocol (de exemplu, TCP/IP).

Dacă PC-ul este legat fizic la o reţea în timpul operaţiei de Setup, Windows XP detectează automat placa de reţea şi instalează driver-ul cel mai apropiat de cerinţele plăcii dacă nu chiar cel al plăcii.

Când se activează Network Connection Wizard se afişează următoarele opţiuni:

Dial-up către o reţea privată prin intermediul unui modem şi a unei linii telefonice, sau printr-o linie ISDN; opţiunea se poate folosi pentru a realiza transferuri de pe reţeaua de la locul de muncă;

Dial-up către Internet prin intermediul unui modem şi a unei linii telefonice, sau printr-o linie ISDN. Se poate folosi această opţiune pentru a conectarea la un ISP (Internet Service Provider);

Conectarea la o reţea privată prin Internet poate folosi ISP pentru conectare la o reţea privată, prin care se creează o conectare prin intermediul unei VPN, prin Internet între calculatorul de acasă şi reţeaua de la locul de muncă.

4.6. Linux şi Interfaţa grafică KDE 4.6.1. Arhitectura sistemului de operare Linux Sistemul de operare Linux a fost dezvoltat ca o versiune

distribuită gratuit de UNIX, UNIX fiind unul dintre cele mai utilizate sisteme de operare în lume, mult timp standardul pentru staţii de lucru de înaltă performanţă şi servere mari. Pentru că UNIX este un produs comercial, el trebuie cumpărat pentru fiecare platformă pe care rulează. Licenţele pentru versiunile UNIX pentru PC-uri sunt destul de scumpe şi de aceea, în tentativa de a face UNIX-ul disponibil fără costuri pentru cei care vor să-l experimenteze, un număr important de sisteme UNIX pentru domeniul public au fost dezvoltate de-a lungul anilor. Una dintre primele astfel de versiuni ale UNIX-ului a fost Minix, scrisă de Andrew Tanenbaum. Cu toate că Minix nu avea un set foarte mare de caracteristici, a fost un mic sistem de operare ce putea fi folosit pe PC-uri. Pentru a extinde Minix-ul, un număr de programatori au început dezvoltarea unui sistem de operare mai puternic care să profite de avantajele arhitecturii microprocesorului I 80386. Unul din primii proiectanţi ai acestui sistem cunoscut ulterior sub numele de Linux, a fost Linus Torvalds de la Universitatea din Helsinki. El a lansat o primă versiune a Linux-ului în 1991. O versiune comercială, aproape fără nici un bug, a fost lansată pentru programatori în martie 1992. Curând, mulţi programatori au început să lucreze la Linux şi pe măsură ce provocarea şi dorinţa de a construi un sistem de operare asemănător UNIX-ului a început să prindă, Linux-ul a crescut cu o rată remarcabilă. Deoarece numărul celor care lucrau la Linux creştea, într-un final acest sistem de operare a fost terminat şi acum include toate instrumentele ce se pot întâlni într-o versiune comercială a UNIX-ului. Linux-ul continuă să crească pe măsură ce adaptează noi caracteristici şi programe care original, au fost scrise pentru versiunea comercială a UNIX-ului.

Linux este un sistem de operare complet multitasking şi multiuser care se comportă ca sistemele de operare UNIX în termenii comportamentului nucleului şi a suportului pentru periferice (fig. 4.24.). Linux are toate trăsăturile UNIX-ului, plus câteva extensii recente care i-au adăugat mai multa flexibilitate.

Programe utilizator

Interfaţa apelurilor de sistem

Gestiunea fişierelor de

sistem virtuale

Gestiunea memoriei

Gestiunea proceselor

Servicii de reţea

Drivere fişiere de sistem

Drivere protocol TCP/IP

Driver de hard disc

Driver de floppy disc

Driver de reţea

Hard disc Floppy disc Placă de reţea

Fig. 4.24. Componentele nucleului Linux

Pentru a face ca Linux-ul să fie acceptat la scară largă, el suportă un număr de sisteme de fişiere inclusiv cele compatibile cu DOS şi OS/2. Linux-ul este ideal pentru dezvoltare de aplicaţii şi experimentare cu noi limbaje. Diferite compilatoare, inclusiv C, C++, Fortran, Pascal, Modula-2, LISP, Ada, Basic şi Smalltalk vin prin distribuirea software-ului. Multe dintre compilatoarele Linux-ului, instrumente, debuggere şi editoare provin de la proiectul GNU Free Software Foundation.

4.6.2. Interfaţa grafică KDE

După ce s-a realizat autentificarea prin introducerea corectă a numelui de utilizator şi a parolei, primul ecran al interfeţei grafice KDE care va apărea va fi Desktop-ul (fig. 4.25.). Acesta este împărţi în două zone. Prima, si cea mai mare, este spaţiul de lucru, un spaţiu virtual unde şi de unde se pot accesa şi scrie fişiere, aplicaţii, etc. În acest spaţiu se găsesc iniţial cinci pictograme: Start Here, Home, Floppy, CD/DVD-Rom şi Trash.

Fig. 4.25. Interfaţa grafică KDE

Efectuând dublu clic pe pictograma Start Here, se lansează în

execuţie aplicaţia Konqueror, (fig. 4.26.).

Fig. 4.26. Directorul virtual Start-Here

Managerul de fişiere permite accesul imediat la anumite aplicaţii

(Applications), configurări (Preferences), setări ale serverului sau setări ale sistemului (Server Settings, respectiv System Settings) prin intermediul zonei din dreapta. În zona din stânga acestei ferestre, conform preferinţelor proprii, se accesează la directoarele existente pe disc, sau se pot audia sau viziona un fişier media, accesa reţeaua LAN sau Internet-ul, etc., accesul la aceste facilităţi făcându-se prin intermediul pictogramelor laterale aflate in extremitatea stângă a ferestrei.

Fig. 4.27. Konqueror utilizat ca manager de fişiere

Accesând pictograma Home de pe spaţiul de lucru, o fereastră a

aceluiaşi browser, Konqueror, se va deschide, afişând conţinutul directorului utilizatorului curent, în cazul de faţă, numele utilizatorului fiind Home.

Fig. 4.28. Directorul asociat utilizatorului curent

Pictogramele Floppy si CD/DVD-Rom oferă accesul la cele două dispozitive, aceste două pictograme fiind vizibile numai în cazul în care sistemul este înzestrat cu acestea.

Pictograma Thrash este utilizată pentru a accesa directorul în care sunt stocate fişierele şi directoarele care au fost şterse. Este permisă restaurarea acestor fişiere şi directoare sau ştergerea lor permanentă de pe disc.

A doua zonă, cunoscută ca şi panoul (panel), ce conţine mai multe zone cu pictograme:

zona de start, de unde se accesează în mod direct aplicaţii; zona de control a spaţiilor de lucru; zona de control a spaţiului de lucru curent; zona aplicaţiilor care rulează transparent (tray); zona ceasului.

Primul element al spaţiului Panel este butonul cu pictograma specifică distribuţiei Linux instalată, în cazul de faţă Red Hat, asociat meniului K Menu. Acesta este un meniu derulant, care, în momentul accesării cu un singur clic stânga al mouse-ului oferă posibilitatea de a alege aplicaţiile care vor fi lansate în execuţie.

Fig. 4.29. Spaţiul Panel al interfeţei KDE

Meniu K Menu (fig. 4.29.) este împărţit in patru zone:

zona de configurare; • • • •

zona de rulare a comenzilor in mod text; zona aplicaţiilor standard si a comenzilor; zona celor mai frecvent / recent utilizate aplicaţii.

Fig. 4.30. Opţiunile meniului K Menu

În spaţiul Panel, imediat după K Menu, sunt aliniate cinci

shortcut-uri în versiunea standard a distribuţiei: Web Browser, Email, OpenOffice.org Writer, Impress si Calc, care permit accesarea Internet-

ului, verificarea email-ului, fie rularea unei aplicaţii precum editarea unui text, conceperea unei prezentări sau deschiderea unei foi de calcul.

Urmează zona de control a spaţiilor de lucru, prin intermediul căreia se poate accesa unul dintre cele patru spaţii de lucru setate din maximum 16 posibile (fig. 4.31.).

Fig. 4.31. Zona de control a spaţiilor de lucru

Trecerea de la un spaţiu de lucru la altul se mai poate efectua şi

prin utilizarea simultană a tastelor Ctrl si TAB.

4.7. Aplicaţii de arhivare prin compresie 4.7.1. Compresia de date Compresia datelor este un proces prin care, pe baza unor

algoritmi special realizaţi, dintr-un bloc de date de o anumită dimensiune se obţine un bloc de dimensiune mai mică decât dimensiunea iniţială. Operaţia opusă compresiei de date este decompresia, care readuce blocul de date la forma iniţială.

Compresia de date se realizează fără pierdere de informaţii şi cu pierdere de informaţii. În cazul fişierelor grafice compresia se realizează în general cu pierdere de informaţie.

Există o serie de algoritmi de compresie de date prin intermediul cărora se realizează această compactare. Dintre cei mai cunoscuţi algoritmi se remarcă: Huffman, LZ77 şi LZW. Pentru compresia fişierelor multimedia (grafică, audio, video) există algoritmi şi standarde de compresie cum ar fi RLE, MPEG, JPEG.

Pentru compresia şi decompresia fişierelor există o serie de programe utilitare care implementează diverşi algoritmi de compresie. La majoritatea programelor de compresie care există la ora actuală, compresia fişierelor se realizează prin arhivare, din mai multe fişiere necomprimate rezultă un singur fişier comprimat. Pentru decompresia arhivelor trebuie utilizat un program de arhivare care recunoaşte tipul de respectiv de arhivă.

Fişierele comprimate conţin pe lângă datele comprimate şi informaţii legate de codurile utilizate pentru comprimare, precum şi informaţii privind fişierele existente în arhivă.

Dicţionarul arhivei reprezintă o zonă de memorie tampon pentru fişierul de date. Dimensiunea dicţionarului reprezintă necesarul de memorie pentru extragere şi influenţează viteza cu care se realizează operaţiile cu arhivele.

Principalele tipuri de arhive, identificate prin extensiile fişierelor sunt: arhivă sunt: ACE, ARC, ARJ, BZ2, CAB, GZ, ISO, JAR, LHA, LZH, RAR, TAR, UUE, Z, ZIP şi ZOO.

Există posibilitatea ca o arhivă să fie compusă din mai multe fişiere denumite volume, în acest caz având o arhivă multiplă. Arhivele multiple sunt utile în cazul în care se doreşte stocarea unei arhive mari pe dischete sau alte medii mobile de stocare, caz în care se împarte arhiva în fişiere de dimensiune mai mică. La arhivele multiple nu pot fi adăugate, actualizate sau şterse fişiere. Extragerea fişierelor din arhive se face accesând primul volum al acesteia.

Arhivele solide sunt un tip special de arhive în care datele sunt tratate ca un flux continuu şi sunt utile atunci când sunt arhivate fişiere de dimensiuni reduse de acelaşi tip. Arhivele solide sunt greu de actualizat şi nu pot fi modificate. În cazul în care este extras un singur fişier dintr-o arhivă solidă, trebuie dezarhivate toate fişierele care preced acel fişier. În cazul în care un fişier din arhivă este corupt, fişierele care îl urmează nu mai pot fi dezarhivate.

Există posibilitatea să fie create arhive care pentru decompresie să nu necesite un program de arhivare instalat în sistem. Aceste arhive speciale se numesc arhive SFX (Self Extracting Archive). Arhivele SFX se prezintă sub forma unui fişier executabil care conţine un modul de extragere precum şi datele efective din arhivă. Modulul de extragere ocupă circa 10-50 KB.

În tabelul nr. 4.4 sunt prezentate principalele aplicaţii de compresie cu arhivare şi adresele de Internet de unde acestea pot fi descărcate.

Tabelul nr. 4.4

7-Zip http://www.7-zip.org/ARJ & ARJ32 http://www.arjsoftware.com/BigSpeed Zipper http://www.bigspeedsoft.com/FreeZip http://members.ozemail.com.au/~nulifetv/freez

ip/PKZIP http://www.pkware.com/PowerArchiver http://www.powerarchiver.com/PowerZIP http://www.trident-software.com/Quick ZIP http://www.quickzip.org/TurboZIP http://www.filestream.com/turbozip/UltimateZip http://www.ultimatezip.com/WinAce http://www.winace.com/WinRAR http://www.rarlab.com/WinZip http://www.winzip.com/

În subcapitolele următoare sunt prezentate trei din cele mai

utilizate programe de arhivare existente la ora actuală pentru platforma Windows.

4.7.2. Programul de compresie WinZip . Unul din cele mai populare programe de arhivare WinZip este

realizat de către firma WinZip Computing, Inc. Programul recunoaşte următoarele tipuri de arhive: TAR, gzip, UUencode, XXencode, BinHex, MIME, ARJ, LZH şi ARC.

Interfaţa grafică a programului WinZip este prezentată in fig. 4.32.

Fig. 4.32. Interfaţa programului WinZip

În meniul File se găsesc opţiunile New Archive şi Open Archive

care permit crearea unei arhive noi, respectiv deschiderea unei arhive existente. Adăugare de fişiere la o arhivă existentă se realizează folosind opţiunea Add din meniul Actions (fig. 4.33.).

În meniul Actions există opţiunea pentru extragere tuturor fişierelor sau a fişierelor selectate din arhivă şi opţiunea Delete pentru ştergerea fişierelor din arhivă după anumite criterii, a celor selectate sau a tuturor fişierelor din arhivă.

Fig. 4.33. Fereastra de dialog pentru adăugarea de fişiere la arhive

WinZip Pentru crearea volumelor multiple, se salvează arhiva pe

dischetă şi în momentul în care nu mai este spaţiu, se cere introducere celei de-a doua dischetă şi aşa mai departe până când sunt arhivate toate fişierele.

4.7.3. Programul de compresie WinRar

Utilitarul de compresie WinRAR este realizat de Eugene Roshal.

Programul WinRAR recunoaşte următoarele formate de arhive pentru

decompresie: RAR, ZIP, CAB, ARJ, LZH, TAR, GZ, ACE, UUE, BZ2, JAR, ISO şi poate crea arhive de tipul RAR şi ZIP.

Fig. 4.34. Interfaţa programului WinRAR

În meniul File există opţiunea Open Archive pentru deschiderea unei arhive existente. Pentru crearea unei noi arhive, se selectează fişierele ce urmează a fi comprimate folosind opţiunea Add files to archive din meniul Commands (fig. 4.35.).

Fig. 4.35. Fereastra de dialog de creare a unei arhive cu WinRAR

Extragerea fişierelor din arhive se realizează cu opţiunea Extract

to the specified folder din meniul Commands. Programul WinRar permite crearea de volume multiple. Acest lucru se realizează prin intermediul opţiunii Split to volumes, bytes în momentul în care se creează arhiva. Primul fişier din cadrul arhivei va avea extensia RAR, celelalte volume vor avea extensiile R00, R01 şi aşa mai departe sau ataşează la numele fişierului secvenţa .part1, .part2 etc., păstrându-se extensia .RAR.

De asemenea, se pot crea şi arhive de tipul SFX prin selectare butonului Create SFX archive la creare arhivelor.

WinAce poate crea arhive de tipul ACE, ZIP, LHA, MS-CAB şi

decomprima fişierele de tipul ACE, ZIP, LHA, MS-CAB, RAR, ARC, ARJ, GZIP, TAR, ZOO.

Fig. 4.36. Interfaţa programului WinAce

Creare unei arhive cu WinAce se realizează selectând opţiunea

Create din meniul File (fig. 4.36.). Deschiderea unei arhive existente se realizează prin intermediul

opţiunii Open din meniul File. Extragerea fişierelor dintr-o arhivă se face cu opţiunea Extract to din meniul File.

Arhivele multiple au extensiile ACE pentru primul volum şi în continuare C01, …, C99, 100, …, 999, ceea ce permite ca o arhivă să fie compusă din maxim 1001 părţi.

Există posibilitatea de a crea arhive solide, precum şi arhive de tipul SFX, (fig. 4.37.).

4.7.4. Programul de compresie WinAce

Fig. 4.37. Fereastra de dialog de creare arhivă şi adăugare de fişiere

cu WinAce

a) b)

Fig. 4.38. Meniul contextual modificat de programele de arhivare

În cazul în care la instalarea programelor de arhivare s-a dorit include

în mod Sharew

4.8. Viruşi şi antivirus

4.8.1. Viruşi

Viruşii informatici sunt programe care îşi reproduc propriul cod ataşând

or prin includerea

2. infectat; ici o modificare, fie

atacatoare care nu îndeplinesc simultan aceste proprie

ea fişierelor şi faza

conduce în timp la degradarea performanţelor sistemului.

rea de opţiuni de arhivare şi dezarhivare în meniul contextual, prin activarea acestui meniu pentru un fişier sau director, prin clic dreapta de mouse executat pe acesta, se oferă posibilitatea arhivării fişierului sau directorului din context (fig. 4.38a) sau a dezarhivării fişierului, în cazul în care acesta este de tip arhivă (fig. 4.38b).

Toate programele de arhivare prezentate sunt oferiteare şi ele pot fi utilizate gratuit o perioadă de 30 de zile. După

această perioadă, ar trebui cumpărate licenţe pentru fiecare program. Programele sunt funcţionale şi după trecerea acestui termen pentru evaluare.

u-se la fişiere executabile. Codul virusului rulează atunci când programul infectat este lansat în execuţie. Un program este considerat ca fiind virus dacă prezintă următoarele proprietăţi:

1. modifică programe de sistem sau utilizatpropriilor sale structuri în acestea; recunoaşte că un program este deja

3. pentru programele infectate, fie nu va face nva modifica programul, ducând până la urmă la gâtuirea sistemului. Programele tăţi intră în categoria programelor asociate viruşilor. În execuţia viruşilor se întâlnesc două faze: infectarde atac. Faza de infectare se realizează în momentul în care este

executat un program care conţine un virus şi acesta se ataşează în sistem. Faza de atac constă în execuţia secvenţei de program scrisă pentru aceasta şi constă fie în distrugerea anumitor fişiere şi date de pe calculator, fie în afişarea unor mesaje. Faza de atac este se realizează la o dată sau ora fixă sau ori de câte ori este executat programul virusat. Unii viruşi nu au nici o manifestare, ei doar se înmulţesc, ceea ce va

şi program

lculatoare xecutabile sunt acei viruşi care se ataşează

fişierelor executabile (COM, EXE, SYS, BIN, OVR, LIB, OBJ, BAT) şi se ex

limbaj

magnetice. În momentul în care sistemul este po

mail es

Există mai multe categorii de viruşi: viruşi de fişiere; viruşi de macro; viruşi de boot; viruşi falşi (hoax); viruşi de email

e asociate viruşilor: cai troieni viermi internet viermi de ca

Viruşii de fişiere e

ecută şi preiau controlul atunci când fişierul se execută. Tipul fişierului ce urmează a fi virusat, se determină după extensia acestuia.

Viruşii de macro sau macroviruşii sunt secvenţe de cod ataşate fişierelor de date. Un macro este o secvenţa de cod scrisă folosind un

de script, cum ar fi Visual Basic for Application (VBA), inclusă într-un fişier de date (documente, foi de calcul, prezentări) care permite prin execuţie să controleze şi să particularizeze comportamentul aplicaţiei prin execuţia acestui cod. Viruşii de macro sunt specifici documentelor Microsoft Office şi programelor similare şi cei mai răspândiţi sunt pentru aplicaţiile Word, Excel şi Outlook. Viruşii de macro sunt asemănători cu celelalte tipuri de viruşi, principala diferenţă fiind faptul că nu sunt ataşaţi fişierelor executabile, ci fişierelor de date. Viruşii de macro au o răspândire foarte mare, având în vedere utilizarea pe scară largă a documentelor electronice. Melissa este unul din cei mai cunoscuţi viruşi de acest tip.

Viruşi de boot infectează codul sistem din boot-ul dischetelor sau al MBR-ului discurilor

rnit de pe discheta sau discul infectat, virusul se încarcă în memoria calculatorului, de unde pot infecta orice fişier care se execută.

Viruşii de e-mail se transmit prin intermediul poştei electronice, şi majoritatea utilizează Microsoft Outlook. Denumirea de viruşi de e-

te dată de modul în care aceştia se răspândesc. Exemple de astfel de viruşi sunt Loveletter, Nimda, Klez şi alţii. E-mail-urile sunt trimise pe adresele găsite în Address Book la calculatorul infectat. Cei care primesc e-mail-uri infectate sunt mai puţin atenţi la ceea ce primesc, având în vedere faptul că destinatarul este cunoscut.

ză anumite funcţii utile sa

obicei în alte sisteme prin interme

şti viruşi falşi cred că este un virus a

ocentajul reprezentă număru

Tabelul nr. 4.5. Nr. crt.

Virus Apariţii

Programele de tip Cal Troian ascund o funcţionalitate rău intenţionată în programare care pretind ca realizea

u oferă divertisment, cum ar fi un screen saver, un joculeţ, o prezentare. Acţiunea acestor programe poate fi sau nu distructivă, supărătoare sau nu. Programele de tip Cal Troian se pot propaga ca parte a unor viruşi care infectează fişiere.

Programele de tip vierme sunt similare viruşilor în sensul că sunt programe care se autocopiază de

diul reţelelor şi de cele mai multe ori influenţează modul în care funcţionează calculatorul infectat. Spre deosebire de viruşi, programele de tip vierme există ca entităţi separate şi nu se ataşează altor fişiere şi datorită asemănării cu viruşii, programele de tip vierme sunt asociate acestora. Un exemplu de astfel de program este viermele ILOVEYOU care a infectat milioane de calculatoare.

Viruşii falşi (hoax) sunt avertismente despre viruşi inexistenţi, creând alarme false. Cei care primesc ace

devărat şi iau măsuri împotriva acestora şi retransmit mesajul şi altor persoane prin intermediul poştei electronice.

Conform Kaspersky Labs în luna August 2003 primii 20 de viruşi sunt cei prezentaţi în tabelul nr. 4.5., unde pr

l de incidente înregistrate.

(%) 1 I-Worm.Sobig 61.4 2 I-Worm.Mimail 4.06 3 I-Worm.Tanatos 3.49 4 Worm.Win32.Lovesan 3.17 5 I-Worm.Klez 1.09 6 I-Worm.Lentin 0.67 7 Worm.P2P.SpyBot 0.66 8 Macro.Word97.Thus 0.60 9 Macro.Word97.Saver 0.60 10 Backdoor.BeastDoor 0.50 11 Backdoor.SdBot 0.48 12 Win32.Parite 0.41

13 VBS.Redlof 0.36 14 Backdoor.Optix.Pro 0.29 15 I-Worm.Roron 0.25 16 TrojanDropper.Win32.Freshbind 0.22 17 Worm.Win32.Muma 0.20 18 Win32.Xorala 0.19 19 Worm.Win32.Welchia 0.19 20 I-Worm.Gibe 0.19 Alte p rograme distructive 20.86

În fig. 4.39. sunt prezentate grafic ponderile tipurilor de

rograme de tip virus înregistrate. p

Viermi de reţea (90.47%)

Programe de tip TroiViruşi (5.67%) an (3.85%)

Fig. 4.39. Categoriile de programe de tip virus înregistrate în luna

August 2003

Rata de apariţie de no oarte mare, de circa 300 de oi viruşi pe lună, la ora actuală existând peste 68000 de viruşi.

i viruşi este fn

4.8.2. Programe antivirus 4.8.2. Programe antivirus

ea viruşilor şi a programelor asociate viruşilor se utilizează programe antivirus. Programele antivirus au un m

Pentru detectarea şi eliminar

otor de căutare a viruşilor după semnăturile viruşilor existenţi, care sunt stocate în fişiere specifice fiecărui antivirus. Datorită ratei foarte mari de apariţie a viruşilor, este necesară actualizarea frecventă a fişierelor de semnături, în scopul detectării tuturor viruşilor şi a programelor asociate acestora apărute până în momentul respectiv.

Norton AntiVirus, Symantec, www.symantec.com i cunoscute

e antivirus. Este utilizat pentru protecţia mesajelor de e-mail, a saje

chnologies, Inc., ww.mcafee.com

Norton AntiVirus 2004 este unul din cele maprogramme lor instante şi a altor fişiere prin eliminarea automată a viruşilor, viermilor şi a Cailor Troieni. Ca noutăţi se remarcă posibilitatea de detectare a altor ameninţări, altele decât viruşii, cum ar fi urmărirea programelor care captează tastatura şi faptul că scanează automat arhivele înainte de a fi deschise. Prin intermediul LiveUpdate se actualizează automat semnăturile noilor viruşi care apar. Worm Blocking şi Script Blocking pot detecta noi viruşi.

McAfee VirusScan, Network Associates Tew

VirusScan este o soluţie antivirus uşor de utilizat ce furnizează o

protecţ ă împotriva ultimelor ameninţări ale viruşilor în timp real. V

rilor apărute

dentificaţi;

ie avansatirusScan verifică automat actualizările apărute atât la definiţiile

noilor viruşi cât şi la software. VirusScan permite scanarea e-mail-urilor, a mesajelor instante primite, identificarea altor ameninţări (Spyware, Adware) şi este integrat cu Windows Explorer.

Dintre mecanismele incorporate în VirusScan se remarcă: ScriptStopper, pentru detectarea noilor ameninţăşi împiedicarea lor de infectare a calculatorului;

WormStopper, utilizat pentru detectarea noilor viermi internet transmişi prin e-mail;

AutoClean, ce permite eliminarea automată a viruşilor în momentul în care aceştia sunt i

4.8.2. Programe antivirus

McAfee Security Center, pentru informaţii la zi privind informaţii legate de securitatea calculatorului şi ultimele ameninţări care pot să afecteze calculatorul.

PC-cillin, TrendMicro, www.trendmicro.com

PC-cilin oferă protecţie împotriva viruşilor şi securitatea

Internetului pentru utilizatori de PDA-uri şi PC-uri. PC-cillin combină detecţia şi eliminarea avansată de viruşi cu un firewall integrat pentru protecţia sistemului împotriva persoanelor şi a codului rău intenţionat care ameninţă în timpul utilizării poştei electronice şi a Internetului. Noile caracteristici precum protecţia Wi-Fi şi Outbreak Alert ajută la securizarea calculatorului în cazul conectării la reţele fără fir, respectiv, informează din timp asupra posibilei apariţii de noi viruşi. TrendMicro este unul primii trei furnizori de produse antivirus din lume, împreună cu McAfee si Symantec deţinând 80% din piaţă.

BitDefender, Softwin, http://www.bitdefender.com

BitDefender, este al treilea produs antivirus de acest tip din lume care a primit certificarea ICSA pentru Windows XP. BitDefener a fost lansat în Noiembrie 2001 şi furnizează soluţii de securitate pentru mediul de afaceri de azi, permiţând managementul ameninţărilor curente asupra reţelelor de calculatoare (LAN, WAN).

Fig. 4.40. Soluţii de protecţie oferite de BitDefender

Suita BitDefender furnizează soluţii de protecţie antivirus pentru

toate punctele vulnerabile din cadrul reţelelor, prin securizarea Gateways, serverelor Internet, serverelor de e-mail, servele de fişiere şi staţiile de lucru.

F-Prot Antivirus, Frisk Software, www.f-prot.com

Programul antivirus F-Prot este realizat pentru platforme multiple: Windows, Linux, BSD şi DOS.

F-Prot Antivirus for Windows este proiectat să ruleze pe Windows 95, 98, ME, NT, 2000, 2003 şi Windows XP. F-Prot Antivirus for Windows necesită puţine resurse pentru a rula şi a proteja datele.

F-Prot Antivirus for Linux este realizat pentru staţiile de lucru ce rulează sistemul de operare Linux. F-Prot Antivirus for Linux Workstations este gratuit pentru utilizare pentru uzul personal sau pe staţii personale. F-Prot Antivirus for Linux Workstations utilizează noul motor de scanare F-Prot şi în plus utilizează un sistem euristic pentru identificare viruşilor. F-Prot Antivirus for Linux a fost dezvoltat special pentru ameninţările viruşilor specifici staţiilor de lucru Linux. El furnizează protecţie

integrală împotriva viruşilor de macro şi a altor forme de software rău intenţionat (cai Troieni).

F-Prot Antivirus for BSD a fost dezvoltat special pentru eradicarea viruşilor care ameninţă staţiile de lucru pe care rulează FreeBSD, NetBSD, or OpenBSD.

F-Prot Antivirus for DOS este un program antivirus care se lansează din linia de comanda DOS. F-Prot Antivirus for DOS este gratuit pentru uzul personal şi este inclus în pachetul F-Prot Antivirus for Windows.

KAV – Kaspersky Antivirus, Kaspersky, www.kaspersky.com

Kaspersky Antivirus este un pachet antivirus integrat ce permite identificarea celor mai cunoscuţi viruşi polimorfici şi, datorită motorului integrat de compresie şi decompresie, poate căuta şi identifica viruşii şi în fişierele arhivate.

Fig. 4.41. Interfaţa grafică KAV

Pentru platforma Windows, licenţele pentru un singur utilizator

acasă sunt disponibile în variantele Personal şi PersonalPro, pentru mai mulţi utilizatori licenţa Workstation iar pentru server licenţa Server.

KAV for DOS – Antiviral Toolkit Pro este de asemenea o aplicaţie antivirus integrată şi se bucură de aceleaşi facilităţi ca şi aplicaţie antivirus pentru Windows.

Fig. 4.42. Interfaţa grafică Kaspersky Anti-Hacker

Kaspersky Anti-Hacker este un firewall personal care protejează

calculatoarele pe care rulează sisteme de accesuri neautorizate la date şi alte atacuri.

Norman Virus Control, Norman, www.norman.com

Norman Virus Control (NVC) este un program antivirus care monitorizează calculatorul pentru depistarea de software rău intenţionat (viruşi, viermi şi alte tipuri de cod distructiv). NVC poate detecta şi elimina viruşi cunoscuţi şi necunoscuţi de pe discuri, dischete, ataşamente de e-mail. NVC verifică fiecare fişier automat şi elimină posibilii viruşi automat.

Panda Antivirus, Panda Software, www.pandasofware.com

Produsele Panda Antivirus sunt destinate protecţiei staţiilor de lucru, a serverelor de fişiere şi a serverelor de poştă electronică. Panda

Antivirus este realizat pentru platforme multiple: Windows, Linux şi Novell.

Panda Antivirus Titanium detectează şi elimină toate tipurile de viruşi, cai troieni, viermi şi cod rău intenţionat ActiveX şi Java şi datorită tehnologiei euristice este eficient detectarea noilor viruşi apăruţi. De asemenea, Panda Antivirus este conceput pentru identificarea viruşilor transmişi prin poşta electronică şi Internet.

Panda Antivirus Platinum include în plus un firewall pentru protecţia împotriva acţiunilor hacker-ilor şi un instrument de blocare a scripturilor. RAV – Romanian AntiVirus, GeCAD Software, www.rav.ro

RAV este antivirus produs de GeCAD Software, România. În 2003 tehnologia RAV a fost vândută companiei Microsoft împreună cu canale de distribuţie. RAV oferă soluţii pentru ISP-uri portaluri, pentru companii, pentru utilizatorii acasă şi pentru utilizatorii şi pentru instituţii de învăţământ şi guvernamentale.

3. REŢELE DE CALCULATOARE 3.1. Ce este o reţea de calculatoare

O reţea de calculatoare este alcătuită dintr-o colecţie de

calculatoare interconectate printr-un mediu fizic de comunicaţie, care a evoluat de la cablul telefonic la transmisia prin satelit. Comunicarea fizică între calculatoarele din reţea oferă utilizatorului individual avantaje deosebite, de la schimbul reciproc de mesaje la accesul de oriunde şi oricând la resursele hardware şi software ale reţelei. Aceasta însemnă:

- accesul la baze de date aflate pe alte calculatoare; - folosirea unor programe aflate în alt loc decât pe propriul hard

disc; - utilizarea în comun a unor echipamente hardware conectate la

reţea. Expansiunea rapidă a reţelelor s-a datorat atât progresului din domeniul echipamentelor de conectare cât şi al sistemelor de operare, ceea ce s-a reflectat în creşterea vitezei şi siguranţei în funcţionarea reţelelor. În acelaşi timp s-a îmbunătăţit şi raportul preţ/performanţă, fapt reflectat prin reducerea costurilor de prelucrare a datelor, un alt element care a contribuit la succesul reţelelor de calculatoare.

Primii paşi se fac începând cu anii ’70, mai întâi prin conectarea mai multor terminale la un calculator central pentru accesul de la distanţă necesar introducerii datelor, apoi a programelor şi recepţionarea rezultatelor. Este momentul teletransmiterii urmat de teleprelucrarea datelor.

Începând cu anii ’80 interconectarea calculatoarelor denumite şi noduri ale reţelei, devine un lucru obişnuit. Apar tot mai multe reţele formate în special din minicalculatoare.

O reţea este acum o grupare de calculatoare puternice denumite noduri centrale (NC), care comunică pe canale de transmisie centrale (CTC) la care se conectează calculatoarele utilizatorilor, alcătuind nodurile utilizator (NU) care comunică pe canale de transmisie utilizator (NTU), aşa cum se vede şi în fig. 3.1. Odată cu expansiunea PC-urilor, după anii ’90, interconectarea lor în reţele de calculatoare amplasate în firme, instituţii, magazine, etc devine

ceva aproape subînţeles. Chiar şi calculatorul de acasă este conectat la reţeaua Internet.

Noduri centrale Noduri Noduri utilizatori utilizatori

Fig. 3.1. Reţea de calculatoare

3.2. Tipuri de reţele de calculatoare Tipurile de reţele se diferenţiază în funcţie de anumite criterii. La modul cel mai general, ele se clasifică după următoarele criterii:

a) aria geografică în care operează; b) tehnologia de comunicare.

Aria geografică în care operează o reţea depinde de distanţa maximă dintre două noduri ale reţelei. Astfel se pot distinge:

- reţele locale ( LAN – Local Area Network); - reţele metropolitane ( MAN – Metropolitan Area Network); - reţele pe arie extinsă (WAN – Wide Area Network). Reţelele locale LAN admit maxim câţiva kilometri distanţă între

calculatoarele reţelei. Conectarea fizică se face prin cablu coaxial, cablu torsadat şi mai recent prin fibră optică. Ele sunt specifice firmelor, instituţiilor, universităţilor etc. Reţelele metropolitane MAN cuprind ca arie o localitate, interconectând eventual mai multe reţele LAN. Reţelele WAN se întind la scară naţională sau mondială, reţeaua Internet fiind cel mai bun exemplu de astfel de reţea. Tehnologia de comunicare separă reţelele în două categorii:

- reţele fără comutare; - reţele cu comutare.

1. Reţelele fără comutare sunt reţele în care nodurile sunt conectate prin echipamentele specializate cunoscute sub denumirea de „canale de comunicaţie”. Pe aceste canale se întâlnesc două tipuri de legături (fig.3.2.): - legături punct la punct;

- legături multipunct.

legătură punct la punct legătură multipunct

Fig.3.2. Tipuri de legături

Legătura punct la punct conectează două noduri la un canal de comunicaţie dedicat transmisiei. Legătura multipunct conectează mai multe noduri la un nod central prin partajarea aceluiaşi canal de comunicaţie. Nodul central asigură şi rezolvarea conflictelor de acces pe canalul comun. 2. Reţelele cu comutare pot fi la rândul lor: - reţele cu comutare fizică (de circuite); - reţele cu comutare logică. a) comutarea de circuite sau comutarea fizică asigură selectarea şi

rezervarea unui canal fizic de transmisie care rămâne, ca şi calculatoarele care comunică, conectate pe o perioadă de timp proporţională cu durata apelului. b) comunicarea logică este de două feluri: - comutare de mesaje; - comutare de pachete. Comutarea de mesaje este tehnologia prin care mesajul, care se mai numeşte cadru sau frame, este transmis de la sursă la destinaţie ca o entitate unică. Mesajul tranzitează unul sau mai multe calculatoare intermediare până la destinaţie, traseul fiind stabilit pe baza unor algoritmi de dirijare. Comutarea de pachete fragmentează un mesaj în unităţi numite „pachete”. Pachetele conţin în antetul lor informaţii care permit refacerea mesajului la destinaţie în condiţiile în care pachetele au fost dirijate aleatoriu pe traseele găsite libere. Se asigură astfel o mai bună utilizare a resurselor reţelei, mesajele ajungând mai rapid la destinaţie.

3.3. Reţele locale Reţelele locale sunt alcătuite din staţii de lucru conectate la un calculator central numit server. Ele sunt diferenţiate de particularităţile următoarelor elemente:

- mediul de transmisie; - topologie; - tehnica de transmisie; - protocolul de comunicaţie.

Vom trece în revistă în cele ce urmează câteva caracteristici descriptive ale elementelor enumerate.

3.3.1. Mediul de transmisie Mediul de transmisie este reprezentat de cablul de transmisie a semnalelor electrice între calculatoare. Acesta poate fi:

- cablul torsadat (răsucit), - cablul coaxial; - fibra optică.

Mediul de transmitere influenţează viteza, calitatea şi securitatea

transmisiei. Cablul de fibră optică este cel mai folosit acum pentru că asigură viteze de transmisie între 100 – 1000 Mbps (mega biţi pe secundă) e drept cu costuri de instalare mai ridicate. Prin cablul de fibră optică se pot transmite pe distanţe mari, în condiţii de calitate şi securitate sporite, date, voce, imagini video, fax.

3.3.2. Tehnica de transmisie Tehnica de transmisie este o caracteristică absolut inginerească dependentă şi de mediul de transmitere. Se pot utiliza două metode de transmisie: în bandă de bază şi în bandă largă. Tehnica de transmisie în bandă largă este mai complexă şi asigură viteze mai mari.

3.3.3. Topologie Topologia unei reţele este percepută în mod uzual ca o reprezentare grafică a geometriei de interconectare a calculatoarelor. Există următoarele topologii de bază: topologia magistrală, topologia inel şi topologia stea. Pe baza acestora se construiesc actual reţele cu topologii complexe.

Topologia magistrală – BUS, se caracterizează prin aceea că toate nodurile (staţiile) reţelei sunt interconectate total, un nod putând comunica cu oricare din celelalte noduri ale reţelei (fig.3.3.). Transmisia se face folosind un singur canal fizic numit magistrală – BUS.

Fig. 3.3. Topologie magistrală

PC PCPC Printer serverr

Gestiunea comunicării în reţea o asigură server-ul, care este de

regulă un PC mai performant decât staţiile de lucru. Topologia inel – RING se caracterizează prin aceea că o staţie de lucru este conectată doar cu staţiile vecine (fig.3.4.). Transmiterea datelor în cadrul inelului se face unidirecţional ( topologia este cunoscută şi sub

numele de topologie TOKEN – RING).

PC

PC

Printer

PC

serv

PC

PC

Fig. 3.4. Topologie inel

O astfel de reţea este vulnerabilă deoarece dacă una din staţii se defectează, reţeaua nu mai este funcţională. Deficienţa se elimină prin includerea unui dispozitiv numit HUB cu funcţia de repetor al mesajelor care circulă de la staţia sursă la staţia destinaţie. Prin această modificare topologia inel devine topologie stea-inel. Topologia stea – STAR, se caracterizează printr-o conectivitate totală a staţiilor de lucru (fig.3.5.).

PC

PC

serv PC

PC

PC

Printer

Fig. 3.5. Topologie stea

Topologii complexe se obţin prin plasarea unor elemente de interconectare suplimentare ( hub-uri) pentru optimizarea performanţelor reţelei. Se pot astfel menţiona:

a) topologii cu înlănţuire – daisy chain care se obţin prin conectarea serială a hub-urilor de interconectare a grupurilor de staţii de lucru ale unei reţele mari (fig.3.6.).

HUB HUB

SERVER RE•EA

PrinterPC

PC

PC

PC

PC

PC

Fig. 3.6. Topologie daisy chain

b) topologii ierarhice care pot fi în varianta inele-ierarhice, varianta ierarhică-stea sau alte combinaţii de topologii ierarhice (fig.3.7.).

Tokenring

Tokenring

Tokenring

S E R V E R

S E R V E R

S E R V E R

PC

PC

PC

PC PC

PC

Tokenring

Fig.3.7. Topologie inele ierarhice

3.3.4. Protocoale de comunicaţie Datele se comunică de la un nod sursă al reţelei la nodul destinaţie conform unui set de reguli precise, standardizate pe plan mondial cunoscut sub denumirea de protocol de comunicaţie. Şirul de biţi care reprezintă datele ce se transmit pe canal se încapsulează alături de un grupaj de biţi ce servesc pentru adresare şi regrupare la destinaţie. Acest tren de biţi se numeşte cadru sau frame. Protocolul de comunicaţie stabileşte dimensiunea, structura, manipularea şi controlul cadrelor care se transmit pe reţea. Pentru a se asigura compatibilitatea conectării şi comunicaţiei la nivelul reţelei şi între reţele pe lângă standardizarea protocoalelor a mai fost necesară şi o standardizare în plan hardware şi software astfel încât structura ierarhică pe nivele de comunicaţie în reţea să fie unanim acceptată şi implementată identic de toată lumea.

Modelul de referinţă ISO/OSI Conectarea şi comunicaţia într-o reţea de calculatoare respectă o propunere dezvoltată de Organizaţia Internaţională pentru Standarde. SISTEMUL A SISTEMUL B

7. Aplica•ie 6. Prezentare 5. Sesiune 4. Transport 3. Re•ea 2. Leg•tur•

date 1. Fizic

Fig. 3.8. Modelul conceptual de

M E D I U L

F I

Propunerea este cunoscută ca mo

Aplica•ie 7. Prezentare 6. Sesiune 5. Transport 4. Re•ea 3. Leg•tur• date

2.

Fizic 1.

referinţă ISO/OSI

Z I C

delul ISO/OSI – RM, Open

System Interconection Reference Model pentru arhitectura reţelelor deschise. Până la apariţia sa modelul uzual al arhitecturii reţelelor a fost modelul TCP/IP, care coexistă încă în multe aplicaţii. Diferenţierea pe 7 nivele propuse de standardul ISO/OSI a fost necesară din considerente tehnologice şi pentru individualizarea componentelor software de reţea. Un nivel al unui sistem nu poate dialoga decât cu nivelul similar al celuilalt sistem, respectând regulile protocolului de comunicaţie. Protocolul de comunicaţie va conţine componente specializate pe nivele, şi anume protocol la nivel aplicaţie, protocol la nivel prezentare, protocol sesiune si pentru sistemul de legătură va funcţiona protocolul reţea, legătură date şi la nivel fizic. Pe verticală interfaţa dintre două nivele adiacente asigură operaţiile primitive şi serviciile utilizate de nivelul superior. La nivelul de bază se face efectiv o comunicare fizică dar la celelalte niveluri comunicarea pe interfaţă este o comunicaţie virtuală care utilizează semnalul nivelului fizic. Nivelul fizic realizează transmisia impulsurilor electrice utilizând un anumit mediu de comunicaţie, cablu torsadat, coaxial sau fibră optică, o anumită tehnică de comunicaţie şi o reţea de transmisie. La acest nivel nu se face verificarea corectitudinii datelor. Nivelul reţea asigură dirijarea cadrelor prin reţea, determinân-du-se pentru fiecare cadru calea de urmat de la nodul sursă la nodul destinaţie. Cadre adiacente pot urma trasee diferite, urmând ca mesajul original să fie recompus la destinaţie. Nivelul transport asigură secvenţializarea şi transmiterea corectă a datelor, sincronizează ritmul de transmitere şi asigură retransmiterea cadrelor pierdute sau eronate. Nivelul sesiune asigură conexiunea logică între două staţii prin iniţierea, desfăşurarea şi la sfârşit închiderea unui dialog în timpul căruia se comunică mesaje specifice unei aplicaţii. Nivelul prezentare asigură transformarea mesajelor în formatul convenabil terminalelor care le vor afişa. Nivelul aplicaţie asigură serviciile de bază ale reţelei: transferul de fişiere, accesul de la distanţă, Telnet, poşta electronică, accesul Web.

Protocoale de comunicaţie Comunicarea informaţiilor calculator-calculator sau calculator-

server se poate realiza în două moduri: - fără conexiune, similar transmiterii unei scrisori; - cu conexiune, similar convorbirii telefonice.

Comunicarea fără conexiune este numită şi serviciu de „datagram”. Datagram este un mesaj fără confirmare. Dacă se doreşte totuşi confirmarea, receptorul trebuie să trimită el un mesaj explicit. Comunicarea cu conexiune este numită şi serviciu „sesiune”, care presupune o conexiune logică pentru confirmarea apelului, derularea transmisiei şi închiderea sesiunii. Cele mai cunoscute protocoale utilizate pentru comunicaţia în reţea şi pe care le vom comenta pe scurt sunt protocoalele: IPX/SPX, TCP/IP si NETBIOS/NETBEUI.

a) protocolul IPX/SPX Protocolul, sau mai corect stiva de protocoale IPX şi SPX au fost

dezvoltate de firma Novell ca standard de reţea pe baza protocolului XNS – Xerox Network Systems, pe care firma Rank Xerox la folosit la prima generaţie de reţele LAN cu topologie BUS cunoscute ca reţele EtherNet.

IPX - adică Internetworking Package Exchange, este un protocol orientat pe mesaje tip datagram utilizat pe gestiunea mesajelor PC – PC.

SPX - Sequenced Package Exchange, este orientat pe comunicarea cu conexiune asigurând transmiterea mesajelor în orice sens între calculatoarele conectate la aceeaşi reţea LAN .

IPX/SPX include patru din cele şapte straturi specificate de standardul ISO/OSI: aplicaţie, internetworking, legătura de date, şi accesul la mediul fizic permiţând o bună funcţionalitate.

b) protocolul TCP/IP Pentru comunicarea pe Internet la ora actuală practic toate

sistemele de operare folosesc familia de protocoale TCP/IP – Tansmition Control Protocol / Internet Protocol. Protocolul a fost dezvoltat de Departament of Defence din SUA într-o arhitectură ierarhică, spre deosebire de standardul ISO /OSI care are o arhitectură stratificată. Dacă standardul ISO/OSI este mai adecvat mecanismelor de interconectare a calculatoarelor, protocolul TCP/IP se dovedeşte a fi cel mai adecvat protocol pentru interconectarea reţelelor, deci şi pentru interconectarea reţelelor LAN în reţele MAN şi WAN. Cele două grupe de protocoale TCP şi respectiv IP realizează funcţii diferite dar corelate.

Nivelul aplicaţie conţine protocoale TCP pentru accesul la distanţă, partajarea resurselor şi pentru aplicaţii uzuale ca Telnet, SMTP–Simple Mail Transfer Protocol, HTTP şi altele. Nivelul transport are rolul de a transporta datele de la un nod central la altul. Nodurile centrale se numesc „calculatoare HOST” sau gazdă. La acest nivel pe lângă protocolul TCP se foloseşte şi protocolul UDP - User Datagram Protocol.

Nivelul reţea sau internetworking asigură conectarea reţelelor prin intermediul protocolului IP. Acesta asigură separarea şi identificarea datagramelor, adresarea în Internet, circulaţia datelor, direcţionarea lor către calculatoarele aflate la distanţă etc.

Calculatoarele conectate la aceeaşi reţea LAN pot comunica local utilizând protocoale dedicate, de exemplu:

- X.25 pentru reţele cu comutare de mesaje; - X.21 pentru reţele cu comutare de pachete; - IEEE.802.x pentru reţele locale având topologii diferite. c) NETBIOS/NETBEUI

Sistemul de operare cel mai răspândit pentru reţele Windows NT are capacitatea de a separa serviciile de reţea de protocoalele de comunicaţie, fapt ce permite beneficiarilor să aleagă dintre protocoalele de comunicaţie dorite TCP/IP, IPX/SPX şi mai recent NETBEUI. Acest lucru este posibil datorită componentei NETBIOS – Network Basic Input/Output System creat în 1984 de IBM. Microsoft introduce suplimentar conceptul NETBEUI - Netbios Extended User Interaface pentru diferenţierea în cadrul protocolului Netbios a funcţiilor cu care se operează la nivelul protocolului de acces de funcţiile cu care se operează la nivelul serviciilor de reţea, îmbunătăţire care aduce o mai bună flexibilitate configurării comunicaţiilor din reţea. In cadrul acestui protocol este disponibil şi sistemul SMB – System Message Blocks care implementează o serie de servicii de partajre a fişierelor, imprimantei şi alte servicii utilizator la nivelul aplicaţiei.

3.4. Modelul CLIENT – SERVER Iniţierea şi derularea schimbului de mesaje în reţelele de

calculatoare actuale se desfăşoară după noul model client - server.

Clientul este reprezentat de aplicaţia sau mai simplu de programul care rulează pe staţia de lucru a utilizatorului. De exemplu, OUTLOOK EXPRESS este o aplicaţie client. Clientul adresează o cerere către server.

Serverul trebuie văzut ca o colecţie de programe care rulează de regulă pe un alt calculator decât clientul. Condiţia este ca aplicaţia client să cunoască adresa de server. Dacă reţeaua este o reţea complexă cu mai multe servere atunci clientul este preluat mai întâi de un server de nume. Serverul identifică şi rezolvă cererea clientului trimiţându-i înapoi acestuia rezultatul prelucrării. În exemplul anterior, OUTLOOK EXPRESS va primi de exemplu lista mesajelor din cutia poştală Inbox aflată pe serverul de e-mail.

Complexitatea cererilor a crescut datorită performanţelor intrinseci ale serverelor tot mai puternice şi software-ul tot mai specializat. Se asistăm la o diferenţiere a serverelor pe funcţii, astfel că o conectare se va realiza după caz la un:

- File Server; - Database Server; - Communication Server ; - E-Mail Sever; - Application Server; - Printer Server. Modelul client - server se poate implementa în diverse variante în

funcţie de particularităţile mediului tehnologic al reţelei.

3.5. Echipamente de interconectare Problemele de interconectare a calculatoarelor, a reţelelor LAN, MAN şi WAN sunt determinate de creşterea numărului de staţii dintr-o reţea şi din faptul ca platformele hardware şi software ale reţelelor care se interconectează sunt diferite.

Standardul ISO/OSI rezolvă tocmai aceste probleme permiţând utilizarea de dispozitive hardware care să asigure cerinţe diferitelor nivele ale structurii de interconectare. Dispozitivele şi nivelurile la care sunt utilizate sunt următoarele:

nivelul 1, fizic – repetoare; nivelul 2, legătură date – punţi; nivelul 3, reţea – rutere;

nivelul 4, transport – pasarele; nivelul 5 şi mai sus, - porţi de acces aplicaţie.

Repetoarele sunt cunoscute şi sub denumirea de HUB-uri. Ele se folosesc în cazul unor trasee prea lungi de cablare. Printr-un hub trec toate cablajele unei reţele LAN. Hub-ul funcţionează ca un repetitor şi distribuitor de semnale electrice sau optice ce reprezintă copii ale şirurilor de biţi care se transmit între diferite segmente de cablu de reţea. Punţile – bridge, sunt echipamente care asigură conectivitatea la nivelul legăturii de date a două reţele care pot avea topologii diferite, de exemplu o reţea Ethernet cu o reţea TokenRing. Ele au în componenţa lor microprocesoare şi utilizează rutine software dedicate. Comutatoarele – switch-uri, sunt asemănătoare hub-urilor, utilizând componente hardware pentru comutarea mesajelor între reţele cu viteze diferite. Ca şi punţile, comutatoarele operează la nivelul 2 ISO/OSI, dar au performanţe tehnice mai mari, ceea ce la fac mult mai eficiente. De exemplu una din facilităţi o constituie transmisia de tip full-duplex, deci în ambele sensuri ale canalului de comunicaţie, un mare avantaj pentru creşterea vitezei de lucru a reţelei. Routere, sunt componente inteligente, chiar PC-uri, care lucrează la nivelul 3, asemănătoare conceptual cu bridge-urile. Router-ul dispune de un software care pe baza unor algoritmi de dirijare transmite pe rute optime datele între reţele. Rutele individuale modifică ordinea de sosire a cadrelor, acestea fiind rearanjate în final pentru a putea fi transferate corect la nivelul superior. Pasarele de transport – transport gateway, se utilizează pentru interconectarea reţelelor ce folosesc protocoale de comunicaţie diferite. De exemplu ISO/OSI şi TCP/IP. Pasarelele de acces / aplicaţie – application gateway, ca şi pasarelele de transport asigură compatibilitatea comunicaţiei între reţele care folosesc protocoale distincte dar sunt ceva mai puţin performante decât acestea. Ele permit staţilor de lucru dintr-o reţea să acceseze resursele unei aplicaţii aflate pe un server la distanţă. Reţea backbone – coloană vertebrală, sunt reţele specializate pentru interconectarea unor reţele LAN individuale, care pot opera apoi în paralel pentru comunicarea cu exteriorul, evitându-se congestionările pe reţea. Administrarea reţelei, adăugarea, eliminarea unor staţii din reţea se face cu mai multă uşurinţă.

Ziduri de protecţie – FireWalls, sunt destinate prevenirii virusării şi accesării neautorizate a reţelei. Un zid de protecţie este alcătuit din două routere pentru filtrarea mesajelor (pachetelor) şi o poartă de acces de aplicaţie. Aceste elemente pot fi configurate de administratorul de reţea pentru examinarea completă atât a mesajelor care intră cât şi a celor care ies din reţea. Alături de criptarea datelor, zidurile de protecţie au menirea de a spori securitatea datelor care circulă mai ales prin reţeaua Internet. Conectarea a două calculatoare pe linie telefonică

Transmiterea informaţiilor digitale pe linie telefonică se poate face numai prin interpunerea unui echipament de modulare-demodulare între cele două calculatoare, bine cunoscutul modem. Unii preferă legătura prin cablul TV dar asta nu-i scuteşte de modem.

Modemul primeşte semnalul binar de la calculator şi îl converteşte într-un semnal având frecvenţa în domeniul semnalului vocal. La destinaţie, modemul pereche reconverteşte semnalul vocal într-un şir de biţi. Protocoalele SLIP şi PPP sunt indispensabile pentru utilizarea unui modem. Aceste protocoale permit transmiterea pe linie serială a pachetelor IP.

Protocolul SLIP- Serial in Line Internet Protocol utilizează un mecanism simplu de încadrare a datagramelor şi transmiterea lor pe linia serială. Datagramele, sub forma şirurilor de biţi sunt încadrate de caractere speciale care punctează începutul şi sfârşitul datagramei SLIP nu face controlul şi corecţia transmisiei. El poate fi utilizat numai pentru datagrame IP.

Protocolul PPP – Point to Point Protocol asigură transmisia datagramelor pe legături seriale punct la punct.

Indiferent de protocolul utilizat calculatorul se comportă aproape la fel ca orice nod Internet, având acces la serviciile interactive: Telnet, FTP, WWW, E-mail. Serviciile Internet sunt acum disponibile şi prin telefonia mobilă.

5. EDITOARE DE TEXTE

5.1. Noţiuni generale Calculatorul personal poate fi transformat într-o veritabilă maşină de scris, chiar într-o mini-tipografie cu ajutorul unei clase de programe specializate, numite EDITOARE sau PROCESOARE DE TEXTE. Primul program de acest gen care s-a impus utilizatorilor, a fost programul Wordstar al firmei Wordstar - MicroPro. În scurt timp pe piaţă au apărut şi alte programe care s-au bucurat de un mare succes, ca de exemplu programele: Wordperfect, News, Harward - Graphics, Ventura publisher, etc. Apariţia şi dezvoltarea noului sistem de operare Windows a însemnat un salt calitativ şi pentru noile versiuni ale editoarelor de texte. În competiţie se află acum Wordperfect for Windows, Word şi Writer din suita Open Office. Principala sarcină a editoarelor de texte o constituie preluarea unui text introdus de la tastatură, supunerea acestuia unui şir de operaţii de prelucrare şi apoi tipărirea lui la imprimantă. Crearea, salvarea, regăsirea şi tipărirea reprezintă ciclul de viaţă al unui document. Editoarele de texte oferă numeroase facilităţi de tehnoredactare cum sunt: posibilitatea utilizării unei game variate de tipuri de caractere, de dimensionare şi formatare a pagini, de generare de tabele, ecuaţii, grafice, desene, corecţii imediate etc. Un text introdus se poate corecta pe loc (fie prin aplicarea automată a unor reguli, fie la iniţiativa utilizatorului), se pot aplica automat regulile de despărţire în silabe – hyphening şi de corectare a greşelilor de ortografie, sau se poate corecta într-o frază distinctă ulterioară. Editoarelor de texte destinate publicului larg, li s-au adăugat o categorie nouă de programe, destinate cu precădere activităţii editurilor şi tipografiilor. Aceste programe sunt cunoscute ca aplicaţii “DTP - Desktop Publishing”. Dintre cele mai cunoscute aplicaţii DTP amintim: QuarkX Press, Adobe PageMaker, Frame Maker, Corel Ventura Publisher.

Programele DTP oferă profesioniştilor, pe lângă tot ceea ce face un editor de texte, noi funcţii cum sunt: definirea şi corectarea graficii unei pagini, controlul coordonatelor obiectelor unei pagini, manipularea imaginilor, importul şi modificarea proporţiilor acestor imagini, lucrul cu o mare varietate de corpuri şi stiluri de literă, italizarea - înclinarea literelor la un anumit grad, rotirea şi scalarea textului şi imaginilor, separaţia culorilor, luminozitatea imaginii, controlul distanţei dintre caractere prin kerning şi tracking, etc. Alegerea unui editor de texte, sau a unui program DTP, depinde de puterea calculatorului de care dispunem, de natura specifică a textelor cu care se operează curent, de performanţele proprii ale fiecărui program, şi nu în ultimul rând de pregătirea profesională a personalului operator. Rămânem la părerea că cel mai bun program este cel pe care-l ştii cel mai bine.

5.2. Funcţiile unui editor de texte Editoarele de texte, indiferent de denumire sau de producător, constituie o categorie distinctă de programe cu funcţii şi facilităţi comune. Funcţiile unui editor de texte se concretizează în ansamblul de comenzi grupate pe submeniuri ale meniului principal. În consecinţă putem spune că principalele funcţii ale unui editor de texte sunt: - crearea de documente; - editarea documentelor; - gestiunea documentelor pe floppy sau hard disc; - analiza lexicală a documentelor; - formatarea paginii textului; - scrierea stilizată; - crearea şi procesarea desenelor şi imaginilor; - generarea şi prelucrarea tabelelor şi graficelor; - procesarea ecuaţiilor; - tipărirea documentelor; - help. Acestora li se pot adăuga şi funcţii speciale, proprii anumitor procesoare de texte. Crearea unui document înseamnă preluarea într-o zonă de memorie RAM a unui text, pe măsură ce este introdus de la tastatură, iar

la sfârşit salvarea acestuia sub forma unui fişier ASCII pe floppy sau hard-disc. Editarea unui document desemnează ansamblul operaţiilor de corectare şi actualizare a textului unui document. Am fi tentaţi să credem că editarea înseamnă tipărirea textului, dar în informatică termenul are accepţiunea pe care am precizat-o mai sus, aceea de corectare, de modificare. În categoria operaţiilor de editare se includ: ştergerea, mutarea, copierea, sau adăugarea de cuvinte, propoziţii, fraze în cadrul textului; căutarea şi înlocuirea unor cuvinte cu altele. După actualizarea textului avem posibilitatea ca noua versiune să înlocuiască vechea versiune sau să o memorăm într-un fişier distinct.. Procesoarele îşi realizează automat, la intervale fixe de timp, copii, amprente, după fişierul pe care-l prelucrăm, pentru a preveni pierderea integrală a textului în cazul unor incidente, ca întreruperea alimentării de la reţea, manevre greşite, etc. Gestiunea documentelor permite operatorului să lanseze comenzi uzuale asupra fişierelor, fără a părăsi sesiunea de lucru Word. Astfel, avem acces la lista folderelor şi a fişierelor din folderul curent, se pot salva, deschide sau tipări documente, se poate schimba driverul sau folderul curent. Mai nou se poate utiliza şi meniul contextual, clic dreapta, pentru operaţiile de ştergere, copiere, mutare, redenumire sau vizualizarea proprietăţilor fişierelor. Orice procesor de texte poate lucra cu două sau mai multe documente deschise simultan, fiind posibilă transferarea informaţiilor între aceste documente . Analiza lexicală este funcţia prin care editorul de texte poate controla, semnala şi corecta scrierea unui text - spelling, şi opţional poate realiza automat despărţirea în silabe - hyphenation. Pot fi verificate nu numai textele redactate în limba engleză dar şi cele în română pentru care există un tezaur de cuvinte integrat pachetului de programe realizat de Microsoft. Formatarea / paginarea textului desemnează ansamblul de operaţii prin care se aranjează textul în pagină. Vom include în această categorie de operaţii următoarele: - dimensionarea paginii, prin stabilirea formatului de pagină, A4, A5, a marginilor stânga, dreapta, de jos, de sus; în acest fel se

dimensionează pagina fizică, reală, ce va apare la imprimantă şi pagina logică cu care lucrează operatorul; procesoarele de texte lucrează acum în sistemul WYSIWYG (What You See is What You Get), astfel că ceea ce se vede pe ecran este exact ceea ce se va tipări la imprimantă; - alinierea, centrarea, textului pe pagină, numerotarea paginilor, eventual şi a capitolelor subcapitolelor şi paragrafelor; - scrierea la un rând, la două rânduri, scrierea normală sau scrierea pe coloane a textului; - inserarea antetului de pagină, a notelor de subsol, pregătirea textului pentru realizarea automată a tabelei de cuprins şi a tabelei de referinţe încrucişate. Opţiunile de formatare, numite şi "setări" se pot stabili la începutul sesiunii de lucru şi rămân valabile pentru întregul document dar se pot schimba pe parcurs chiar de la un paragraf la altul. Scrierea stilizată se referă la facilităţile oferite pentru alegerea corpului de literă, numit în mod curent "font", pentru stabilirea mărimii caracterelor, a modului de evidenţiere (îngroşat, înclinat sau subliniat), pentru utilizarea indicilor şi a exponenţilor în text, pentru încadrarea unei porţiuni de text în chenar, umbrirea textului, culori şi altele. Editoarele de texte oferă şi modele prestabilite de paginare şi stilizare a unui text. Utilizatorul are la dispoziţie o bibliotecă de modele numită "style gallery". Setările corespunzătoare modelului ales se atribuie documentului în curs de prelucrare. Crearea şi procesarea desenelor şi imaginilor include operaţiile prin care utilizatorul poate insera în textul documentului desenele proprii, scheme şi imagini. Desenele se realizează cu elemente stilizate, săgeţi, linii şi figuri şi corpuri geometrice. Unele desene pot fi preluate dintr-o bibliotecă proprie, numită "ClipArt Gallery" sau pot fi importate din alte fişiere. Imaginile mai pot fi preluate de pe un scanner, de la o video cameră, cameră foto digitală, de pe Internet sau prin "captarea imaginii" direct de pe ecran. Pot fi importate de asemenea grafice şi tabele create cu un program de calcul tabelar de tipul Lotus sau Excel. Figurile grafice pot fi supuse unor operaţii de prelucrare în sensul de a fi mărite, micşorate, rotite, încadrate de text, etc. Generarea şi prelucrarea tabelelor şi graficelor este funcţia concretizată de ansamblul de operaţii prin care utilizatorul poate defini

un tabel sau un grafic prin simpla precizare a numărului de linii şi coloane ale tabelului. Se pot modifica dimensiunile implicite ale coloanelor şi rândurilor, pot fi adăugate sau eliminate rânduri şi coloane. Se pot introduce formule pentru calcule pe orizontală şi verticală într-un tabel. Graficul se va afişa în locul tabelului pe baza căruia a fost realizat Procesarea ecuaţiilor este o funcţie complexă realizată de către o componentă specializată numită "editorul de ecuaţii". Pentru lucrul cu editorul de ecuaţii utilizatorul are la dispoziţie o bibliotecă bogată de simboluri matematice şi operatori cu care se pot redacta texte ştiinţifice. Ecuaţiile pot fi mărite, micşorate, sau stilizate şi inserate în text, unde dorim. Tipărirea documentelor este una din funcţiile cele mai importante oferind numeroase facilităţi de tipărire a unui document. Afişarea pe imprimantă este controlată printr-un set de parametri de şi opţiuni stabilite de utilizator şi care se referă în principal la: tipărirea integrală sau selectivă a documentului; numărul de copii tipărite; calitatea imprimării, normală-draft, medie sau superioară; modul de aşezare a textului în pagină: A4, normal, pe lungime - Portrait, sau pe lăţime – Landscape. Înaintea redactării unui document, obligatoriu trebuie verificată marca de imprimantă pe care se va tipări documentul. Editorul de texte poate să-şi selecteze modelul de imprimantă din lista de altfel cuprinzătoare de mărci şi modele furnizată de sistemul de operare. Înaintea tipăririi textul poate fi previzualizat pe ecran, în forma sa reală de aşezare în pagină. Dacă nu ne convine modul de aranjare în pagină a textului, evident vom face corecţiile de rigoare şi abia după aceea vom tipări textul. Help, este funcţia nelipsită din structura pachetelor de programe ce rulează acum pe PC-uri. Este suficient să apăsăm tasta F1 şi un bogat volum de explicaţii ne stă la dispoziţie, ca o mini documentaţie tehnică. Mai mult, se pot exersa rapid operaţiile ce ne-au pus probleme întrebare, direct din textul help.

5.3. WORD XP Editorul de texte Word XP face parte din performanta suită de programe pentru aplicaţii de birotică MS - Office alături de Excel programul de calcul tabelar, PowerPoint programul de prezentări şi Access sistemul pentru gestiunea bazelor de date.

5.3.1. Sesiunea de lucru Apelarea programului Sistemul de operare Windows pune la dispoziţia utilizatorului posibilităţi multiple de lansare în execuţie a programului Word, dintre care menţionăm: 1 – prin selectarea din lista de programe astfel:

a – activăm meniul Start cu un clic de mouse pe icon-ul acestui meniu; b - deplasăm mouse-ul în fereastra asociată acestui meniu, pe opţiunea Program;

c - ne deplasăm cu cursorul pe icon-ul programului Microsoft Office afişat în fereastra din dreapta;

d – alegem cu un clic iconul programului Microsoft WORD care va fie lansat în execuţie.

2 – dacă pe ecran există pictograma ataşată programului Word, atunci executăm dublu clic pe aceasta;

3 – se activează utilitarul Windows Explorer cu ajutorul căruia se caută programul Word în folderul Program Files, subfolderul Microsoft Office.

Una din marile facilităţi Windows este aceea că un document creat anterior cu Word-ul se deschide automat printr-un dublu clic pe denumirea documentului pe care o putem regăsi în lista de documente afişată de meniul Documents al butonului Start. După lansarea în execuţie Word îşi afişează pe monitor fereastra de aplicaţie. În fereastra de aplicaţie putem deschide unu sau mai multe documente noi, pentru a introduce text, sau unu sau mai multe documente deja create pentru diverse prelucrări. Fiecare va avea propria fereastră document. Lista lor şi selectarea altei ferestre document în locul celei curente se realizează

apelând la meniul Window din meniul principal. Încheierea sesiuni Încheierea sesiunii de lucru are două momente:

- închiderea documentului; - închiderea programului.

Închiderea documentului se face activând meniul File şi selectând comanda Close, parcurgând următoarea procedură: 1 - deplasăm cursorul pe meniul File şi-l activăm cu un clic; 2 - selectăm cu un clic opţiunea Close; 3 - din caseta de dialog alegem una din cele trei opţiuni afişate:

- Yes, pentru salvarea documentului înaintea încheierii sesiunii de lucru;

- No, pentru abandonarea documentului şi încheierea sesiunii de lucru; - Cancel, pentru anularea comenzii de încheiere a sesiunii de lucru şi continuarea lucrului cu Word.

Dacă dorim salvarea documentului sub forma unui fişier,opţiunea YES va trebui să precizăm în continuare discul, folderul şi numele fişierului ce va păstra acest document. Închiderea programului şi revenirea în Windows se face apelând din meniul File comanda Exit sau rapid executând clic pe butonul de închidere din bara de titlu a ferestrei de aplicaţie. Dacă din grabă nu am salvat sau nu am închis înainte de această comandă ferestrele document, atunci, grijuliu, programul Word ne va întreba dacă salvăm sau nu documentul înainte de închiderea sesiuni.

5.3.2. Ecranul editorului WORD După lansarea în execuţie a programului WORD, pe monitor se afişează un ecran de lucru similar celui prezentat în figura 5.1. Împărţirea ecranului se poate modifica prin intermediul comenzilor din meniul View sau meniul Tools, adăugând, eliminând linii, sau modificând ordinea şi conţinutul acestora. Ecranul de lucru, afişat iniţial, poate avea următoarea structură:

Fig. 5.1. Ecranul Word

Linia 1 este bara de titlu a ferestrei de aplicaţie pe care este scris numele documentului şi al programului, Microsoft Word. În colţul din dreapta al barei sunt cele trei butoane specifice ferestrelor Windows:

0 pentru minimizarea ferestrei; 2 pentru maximizarea/restaurarea ferestrei; x pentru închiderea ferestrei şi deci a sesiunii Word. Linia 2 este linia meniului principal WORD. Ea conţine meniurile: FILE, EDIT, VIEW, INSERT, FORMAT, TOOLS, TABLE, WINDOW şi HELP. În partea dreaptă a acestei linii este plasat butonul pentru închiderea ferestrei documentului. Acest buton se foloseşte atunci când dorim să închidem documentul curent, fără a închide sesiunea WORD. Linia 3 conţine icon-urile standard, pentru activarea celor mai frecvente operaţii, ca de exemplu: salvarea unui document, tipărire, vizualizare, inserare de tabele, help. Această linie se numeşte Standard ToolBar, adică bara cu instrumentele de lucru standard. Icon-urile sunt

grupate aici după natura operaţiilor. Mai importante sunt următoarele icon-uri:

Open, deschiderea unui document existent;

Save, salvarea documentului;

New, deschiderea unui document nou;

Print, imprimare;

Preview, pr

Cut, decuparea unei plasearea în clipboar

Copy, copselectate;

Undo, anulează ulforma anterioară a

permite prestla un tabel in

permite desenarea d

e vizualizarea paginii;

secvenţe de text sau figurii selectate şi d;

ierea în clipboard a textului sau figurii

Paste, inserarea în text a figurilor, textului, etc., plasat în clipboard;

a de anulare

Redo, renunţarea la comandanterioară;

tima operaţie revenindu-se la textului;

abilirea numărului de coloane şi de linii iţial;

permite apelarea unui tabel Excel;

e tabele şi chenare.

Linia 4 este o nouă bară cu instrumente de lucru din numeroasele Toolbars-uri disponibile. De exemplu, poate fi Formating Toolbar cu icon-urile pentru formatarea textului, anume pentru selectarea corpului de literă (font), a mărimii caracterelor (size), de evidenţiere a textului: bold , italic underline ; de aliniere a

textului în pagină: . Barele cu lucru pot fi plasate şi în alte poziţii pe ecran, bara Drawing de multe ori se află în partea de jos a ecranului. Linia 5 este rigleta cu "stopurile de tabulare", care serveşte pentru a stabili marginile textului şi poziţiile în care se va opri cursorul la apăsarea tastei TAB. Reamintim că numărul şi ordinea Toolbars-urilor este opţional selectarea lor se face din meniul View opţiunile Toolbars. Conţinutul unei bare se modifică prin opţiunea Customize din acelaşi meniu View. Aria de lucru reprezintă o zonă de 20 de linii şi 80 de coloane din documentul pe care-l redactăm. Această zonă poate fi mărită la dimensiunea întregului ecran cu opţiunea Full Screen din meniul View. Linia 6 este linia cu butoanele pentru "defilarea" pe orizontală a textului cu care deplasăm textul la stânga sau la dreapta. Pe marginea dreaptă a ecranului se află bara cu butoane de defilare pe verticală care ne permite deplasarea în sus sau în jos a textului în aria de lucru. Linia 7 este linia de stare pe care sunt afişate informaţii despre comanda curentă ce se execută. Tot aici sunt afişate diverse mesaje şi comenzi care constituie elementele dialogului program-utilizator. Un element important pe ecranul monitorului este cursorul care are mai multe forme, în funcţie de acţiunea ce urmează a fi executată. Principalele simboluri asociate cursorului sunt prezentate în tabelul nr. 5.1.

Tabelul nr. 5.1.

Forma cursorului

SEMNIFICAŢIE

⏐ Locul unde se va însera caracterul tastat de operator, se numeşte „punct de inserţie” şi este afişat intermitent

__ Sfârşitul fizic al textului introdus.

Cursorul este folosit pentru a selecta printr-un clic o comandă, o opţiune, un icon dintr-un meniu

I Cursorul se află în aria de lucru a ecranului

Cursorul este pe una din marginile unei ferestre ce poate fi redimensionată prin deplasarea mouse-ului cu butonul clic apăsat

5.3.3. Meniul principal

Meniul principal al procesorului de texte WORD este un meniu de tip pulldown. El este alcătuit din următoarele submeniuri opţiuni pe care le vom numi în continuare, pentru simplitate, tot meniuri:

FILE, conţine în principal opţiuni de activare a comenzilor pentru prelucrări la nivel de fişier/document: salvarea documentului, deschiderea unui document salvat anterior, închiderea documentului, tipărirea, setarea paginii de lucru, setarea imprimantei, vizualizarea documentului înaintea imprimării sale, trimiterea prin fax sau e-mail a documentului, închiderea sesiunii de lucru;

EDIT, conţine opţiuni de activare a comenzilor pentru corectarea textului: copieri, mutări, ştergeri de cuvinte, fraze, căutarea şi înlocuirea unor cuvinte cu altele;

VIEW, conţine opţiuni pentru selectarea modului de vizualizare

a textului: normal pagină logică, macheta paginii fizice layout cu vizualizarea marginilor, a antetului de pagină, a notelor de subsol, etc.;

INSERT, conţine opţiuni pentru includerea în text a notelor de

subsol, a numărului paginii, a datei calendaristice, a orei, a unor simboluri speciale, a ecuaţiilor, a unor imagini sau fişiere;

FORMAT, conţine opţiuni pentru comenzile de formatare a textului: alegerea tipului şi dimensiunii caracterelor, scrierea pe coloane, trasarea de chenare, umbre, redactarea listelor, etc.;

TOOLS, conţine opţiuni pentru comenzi de interclasare a documentelor, despărţirea în silabe, corectarea textului pe baza unui tezaur de cuvinte (dicţionar) şi a unor reguli gramaticale, gestiunea paginilor cu opţiuni ale meniurilor şi ale barelor cu instrumente de lucru.

TABLE, conţine opţiuni pentru crearea/redimensionarea, formatarea unui tabel, includerea formulelor de calcul într-un tabel, linierea tabelului, adăugarea sau ştergerea de linii şi coloane etc.;

WINDOW, conţine opţiuni pentru selectarea ferestrei curente dintr-o listă de ferestre active asociate documentelor deschise simultan;

HELP, conţine opţiuni pentru apelarea şi afişarea unor explicaţii ajutătoare privind modul de operare şi modul de invocare a comenzilor Word.. Ca în orice meniu standard MS – Office comenzile se pot selecta din meniul principal cu un clic sau cu o combinaţie a tastelor Alt, Ctrl sau Shift şi o altă tastă, de regulă literă. Combinaţiile tastei Alt cu literele pentru activarea meniului principal se văd uşor chiar pe meniu. Un inventar al celorlalte combinaţii de taste pentru comenzi rapide este realizat în tabelul următor.

Tabelul 5.2. Comanda Combnaţia Comanda Combinaţia New Ctrl + N Fiind Ctrl + F Open Ctrl + O Replace Ctrl + H Save Ctrl + S Go To Ctrl + G Print Ctrl + P Ins hyperlink Ctrl + K Undo Ctrl + Z Spelling F7 Cut Ctrl + C Help F1 Paste Ctrl + V What Is Shift + F1 Select All Ctrl + A Select Up Shift +

Select Down Shift + Select character Shift + 5.3.4. Setări implicite

De fiecare dată procesorul Word îşi începe sesiunea de lucru folosind o serie de parametrii ce au valori stabilite în mod implicit, sau cum se mai spune: setări implicite. Câteva dintre cele mai semnificative setări implicite se referă la dimensiunea pagini, a marginilor, tipul şi mărimea fontului, modul de vizualizare a zonei de lucru pe ecran, tipul de imprimantă, etc. Setarea paginii se realizează cu parametri ce se pot vizualiza şi schimba folosind comanda Page Setup din meniul File. Legat de pagina trebuie să punctăm două concepte - pagina fizică; - pagina logică. Pagina fizică este pagina aşa cum se va tipări la imprimantă. Afişarea ei pe ecran ne îngăduie să vedem marginile, antetul de pagină, notele de picior, numărul de pagină, etc.

Fig. 5.2. Fereastra comenzii Page Setup

Pagina fizică se vizualizează apelând la opţiunea Print Layout din meniul View. Pentru că aceste elemente nu ne sunt necesare tot timpul pe ecran în timpul redactării textului, putem opta mai bine pentru vizualizarea paginii logice, în care elementele mai sus menţionate sunt ascunse, simplificându-se ecranul de lucru. Pagina logică se vizualizează apelând la opţiunea Normal din acelaşi meniu View, Setarea paginii fizice vizează următoarele elemente: - dimensiunea paginii - page size; - dimensiunea marginilor - margins; - modul de alimentare cu hârtie - paper source; - macheta paginii – layout; Aceste setări pot fi stabilite pentru întregul document sau numai pentru o anumită secţiune a sa. Caracterele dactilografiate pot fi micşorate sau mărite prin scalare de la 10% la 500% faţă de dimensiunea la care în mod normal sunt redate pe ecran – 100%.

Fig. 5.3. Fereastra pentru setarea fontului Setările implicite, atât ca număr cât şi ca tip, sunt foarte numeroase, începând cu directorul curent în care sunt salvate documentele şi terminând cu liniatura tabelelor. Nu le putem epuiza în acest paragraf.

5.3.5. Crearea şi gestiunea documentelor

Introducerea textului – punctul de inserţie Primul exerciţiu de lucru cu programul Word, trebuie să fie introducerea unui text simplu pentru a ne obişnui cu modul de operare. Cum procedăm : 1 - lansăm în execuţie programul şi aşteptăm afişarea pe ecran a

primei pagini din document; 2 - introducem de la tastatură următorul text:

Programul de funcţionare al bibliotecii: LUNI - VINERI : 8 - 20 SAMBĂTĂ : 8 - 14 DUMINICĂ : închis

Câteva indicaţii de operare: a) pentru a lăsa 2-3 rânduri libere la început, sau oriunde în text,

e suficient să apăsăm tasta Enter pentru fiecare rând liber; b) pentru a începe textul mai din interior, un paragraf nou, vom

apăsa tasta Tab; c) pentru a lăsa spaţii libere între cuvinte vom apăsa bara de

spaţiu; d) trecerea cursorului pe linia următoare la sfârşitul unui

paragraf pentru a începe textul de la capăt se face apăsând tasta Enter.

Pe măsură ce tastăm textul se observă o liniuţă clipitoare verticală care se numeşte punctul de inserţie. El arată poziţia cursorului în text locul unde va apare litera tastată.

Mici corecţii In timpul creării unui document, acesta este vizualizat pe măsura introducerii de la tastatură, textul putând fi cu uşurinţă urmărit şi corectat direct pe ecran. În consecinţă, când observăm o greşeală, trebuie să deplasăm cursorul în dreptul acesteia şi o corectăm pe loc. Deplasarea punctului de inserţie se face uzual cu un clic de mouse-ul sau cu tastele de dirijare a cursorului. Se pot utiliza şi o serie de combinaţii de taste (vezi tabelul 5.3.) pentru creşterea vitezei de operare în deplasarea punctului de inserţie prin text. Tabelul 5.3. Taste Efect Taste Efect Ctrl Salt cuvânt dreapta Ctrl Salt cuvânt stânga End Salt la sfârşit de rând Ctrl End Salt la sfârşit de doc Home Salt la început rând Ctrl Home Salt la început doc Deplasarea textului pe ecran se mai poate realiza apelând şi la barele de defilare pe orizontală sau pe verticală.. Vom opera astfel: 1 - poziţionăm săgeata cursorului pe bara de defilare;

2 - apăsăm şi ţinem apăsat butonul clic stânga şi deplasăm cursorul în sensul dorit. Operaţia se numeşte "a glisa” cursorul, în termeni tehnici: "drag the cursor".

Ştergerea caracterelor se poate face cu ajutorul tastelor: - Backspace, care şterge caracterul situat la stânga cursorului; - Delete, care şterge caracterul de deasupra cursorului.

Dacă ţinem apăsată tasta Backspace, se vor şterge în continuare caracterele situate la stânga cursorului. Dacă ţinem apăsată tasta Delete se şterg în continuare caracterele situate la dreapta cursorului. Refacerea textului şters Acele cuvinte, caractere, şterse din greşeală sau dactilografiate în plus, în general orice modificare nedorită a textului faţă de momentul

207

anterior se poate repara cu comanda Undo din meniul Edit. Diacriticele româneşti şi despărţirea în silabe Word XP ne permite scrierea caligrafică corectă a textelor în limba română. Selectarea limbii romane şi a opţiunii de despărţire în silabe se face din meniul Tools opţiunea Language. Acest lucru are ca efect modificarea tastaturii PC-ului. Câteva dintre aceste modificări sunt prezentate în tabelul următor. Tabelul 5.4.

Tasta Litera Tasta Litera \ â | Â [ ă { Ă ] î } Î ; ş : Ş

Verificare gramaticală şi auto corecţii De aceste facilităţi beneficiem în Word XP dacă selectăm din meniul Tools opţiunea Spelling and Grammar. Firma MicroSoft a realizat şi un dicţionar românesc care trebuie activat pentru buna funcţionare a verificărilor gramaticale şi ortografice. Foarte util este iconul opţiunii Spelling and Grammar plasat pe linia de stare a ecranului de lucru, prin care se poate selecta vizualizarea sau ascunderea erorilor de sintaxă depistate. Simboluri speciale O gamă impresionantă de simboluri din matematică, fizică, litere greceşti, arabe, chirilice, simboluri monetare, săgeţi, mici iconuri şi multe altele ne sunt puse la dispoziţie pentru a fi introduse în text prin meniul Insert opţiunea Symbol. Caseta de dialog ne oferă o listă cu clase de simboluri. Fiecare clasă are o paletă de simboluri din care vom selecta unul un clic pe butonul Insert după care închidem caseta cu un alt clic pe butonul Close. Salvarea documentului Dacă dorim unor prelucrări ulterioare orice document trebuie salvat, memorat, într-un fişier. Pentru prima dată salvarea unui

document se face cu comanda Save As respectând următoarea procedură 1 - activăm cu un clic meniul File; 2 - fiind prima salvare vom selecta comanda Save As, prin care

suntem invitaţi să precizăm folder-ul, numele şi eventual extensia noului fişier. Aceste informaţii se introduc prin intermediul casetei de dialog afişată peste imaginea textului nostru;

3 - acţionăm butonul Save cu un clic sau apăsăm simplu Enter şi o copie a documentului nostru va fi depusă pe hard-disc. Textul documentului se va afla în continuare pe ecran, deci putem să mai introducem text în continuare. După ce am mai introdus încă o porţiune de text, putem repeta acţiunea de salvare pentru a preveni pierderea accidentală a textului introdus. De această dată, pentru salvări intermediare vom alege din meniul File comanda Save simplă. Este o salvare rapidă. Tocmai de aceea avem la dispoziţie şi un icon, sub forma unei diskete, în linia Toolbar. Închiderea documentului La terminarea definitivă a textului este cazul să închidem documentul pentru a începe eventual procesarea unui alt document. Comanda de închidere este Close din meniul File, sau acţionarea directă a butonului de închidere a documentului . Prin caseta de dialog a acestei comenzi suntem invitaţi să optăm pentru includerea sau nu, eventual a ultimelor modificări în copia documentului deja memorată pe hard-disc prin comenzile anterioare Save şi Save As. Dacă vom opta pentru salvarea ultimelor modificări sau adăugiri pe text, atunci vom fi invitaţi să confirmăm sau să indicăm eventual un nou "specificator de fişier" pentru salvarea documentului. După închiderea unui document, ecranul este pregătit pentru deschiderea unui document nou. Regăsirea unui document Pentru a prelucra un document creat şi salvat anterior este necesar, în primul rând, să-l aducem din hard-disc în memoria RAM.

Identificarea şi transferul unui document din fişierul de pe hard-disc sau floppy, în memoria RAM echivalează cu regăsirea şi deschiderea documentului – prin comanda Open din meniul File. Comanda se poate lansa în execuţie într-unul din următoarele două moduri:

- cu mouse-ul, un clic pe meniul File şi unul pe comanda Open; - tastând simultan tastele CTRL şi O. Trebuie să introducem elementele necesare identificării corecte a fişierului conform specificatorului de fişier, şi anume: - discul; - folderul; - numele şi extensia fişierului. Dacă nu cunoaştem toate aceste elemente avem la dispoziţie, în cadrul casetei de dialog liste ce pot fi răsfoite. Consultare sau răsfoirea - browse, înseamnă derularea textul în sus, sau în jos, în cadrul listei. După introducerea/selectarea precisă a fişierului, fie se apasă pe tasta Enter, fie se acţionează asupra butonului Open, şi documentul va fi copiat în memoria internă Meniul contextual Word XP are acum posibilitatea să folosească pentru gestiunea documentelor memorate în fişiere ASCII, meniul contextual Windows obţinut prin clic dreapta executat intr-o casetă a comenzilor Open sau Save As. Graţie acestui meniu vom putea opera, după cum se ştie, cu comenzile Cut, Copy, Paste, Delete, Rename, Send To, şi Properties.

5.3.6. Editarea documentelor Termenul de editare, aşa cum am precizat, desemnează un ansamblu de operaţii de prelucrare a unui text existent. Meniul Edit care include aceste operaţii, este prezent în meniurile tuturor procesoarelor de texte. În principal, operaţiile ce reprezintă conţinutul editării se referă la:

- modificarea textului (inserări, ştergeri, înlocuiri); - copieri şi mutări; - refacerea textului şters.

Conceptul de bloc Corecţiile ca şi formatările textului se pot face în două moduri:

- la nivel de caracter; - la nivel de bloc.

Blocul reprezintă o suită adiacentă de caractere. Marcarea sau selectarea unui bloc se face astfel: 1 – plasăm cursorul pe prima literă a blocului; 2 – glisăm cursorul spre dreapta sau stânga până la ultima literă. În loc de mouse putem să deplasăm cursorul cu tastele Shift + săgeată. Blocul poate cuprinde unul sau mai multe caractere, propoziţii, fraze sau pagini de text, chiar tot textul dacă dorim. Dacă avem ceva mai multă îndemânare putem selecta câte un rând întreg poziţionând cursorul pe marginea dreapta a ariei de lucru şi executăm un clic. Dacă ţinem apăsată şi tasta Shift când executăm clic vom rânduri adiacente .Deselectarea unui bloc se face executând un clic oriunde în afara blocului. Mai sunt şi alte variante de selectare a unor porţiuni de text, de exemplu: - selectarea unui singur cuvânt, executăm dublu clic pe acel cuvânt;

- selectarea unei linii, ţinem apăsată tasta Ctrl şi executăm un clic pe linia de text respectivă; - selectarea unui grup de linii se face deplasând cursorul la stânga la/începutul rândului, până ce cursorul arată ca o săgeată, apoi apăsăm clic şi cu butonul apăsat, glisăm-deplasăm (drag) cursorul pe următoarele linii, în sus sau în jos; - un grafic sau un tabel se selectează cu un simplu clic.

Deplasarea prin text – semne de carte bookmarks Punctul de inserţie, cursorul, poate fi deplasat desigur mouse-ul Cu tastele cu săgeţi, page-down şi page-up, cu butoanele de pe barele de defilare dar şi cu comanda Go To din meniul Edit. Comanda Go To ne permite saltul direct la o pagină cu un anumit număr cu condiţia să indicăm umărul paginii.

Semnul de carte bookmark este de fapt un cuvănt cu rol de eticheta de identificare a unui paragraf. Semnul de carte nu este vizibil pe ecran. El se inserează cu comanda Insert > Bookmark . Saltul prin text la un anumit semn de carte se face cu comanda Go To > Bookmark din meniul Edit. Caseta de dialog a comenzii ne va afişa lista semnelor de carte din text din care vom selecta numele folosit ca bookmark. Adăugiri şi ştergeri de text Completarea textului cu fraze, propoziţii sau cuvinte se face prin dactilografierea noului text la sfârşit sau oriunde în document. Pentru a adăuga câteva cuvinte la sfârşitul textului vom proceda astfel: 1 - apăsam tastele Ctrl+End pentru poziţionarea cursorului la sfârşitul textului;

2 - apăsăm tasta Enter pentru a plasa punctul de inserţie, ce apare ca o bară verticală clipitoare, pe linia următoare, ca să începem textul cu un paragraf;

3 - dactilografiem obişnuit textul în continuare. Adăugarea de caractere în text se face diferenţiat, în funcţie de modul de lucru ales şi anume: modul Insert şi modul Typeover. Modul INSERT este modul normal de lucru în care noile caractere se introduc în text începând cu poziţia curentă a cursorului. Restul textului este automat deplasat spre dreapta. Modul TYPEOVER este modul de lucru în care textul introdus de la tastatură suprascrie textul original. Alegerea modului de lucru se face acţionând tasta Insert. La prima apăsare va fi selectat modul Insert. La o nouă apăsare trecem în modul Typeover Pe linia de stare a ecranului se poate remarca indicatorul OVR atunci când am selectat modul Typeover. Trebuie să reţinem faptul că după tastare caracterul apare la stânga cursorului. Încercaţi cu titlu de exerciţiu să apăsaţi de câteva ori tasta Insert şi urmăriţi schimbarea modului de lucru pe linia de stare. Pentru ştergerea unui caracter se apelează la una din tastele Delete sau Backspace. Ştergerea unui cuvânt la stânga cursorului se face rapid apăsând tastele Ctrl + Backspace. Ştergerea unui cuvânt la dreapta cursorului se face apăsând Ctrl + Delete. Blocurile după marcare se şterg cu tasta Delete sau comanda Cut din meniul Edit. Un bloc dintr-un text odată selectat poate fi înlocuit cu un nou

text prin simpla dactilografiere a noului text. Copierea, mutarea textului Putem copia caractere cuvinte, propoziţii, fraze, dintr-un loc în altul al textului. Prin copiere se creează un duplicat al frazei originale care rămâne la locul ei în text. Mutarea înseamnă dislocarea frazei originale şi plasarea ei, inserarea ei, într-o altă parte a textului. Atât pentru copierea cât şi pentru mutarea unui text, avem la dispoziţie mai multe proceduri de operare dintre care menţionăm: a) copierea unui text utilizând meniul principal:

1 - selectăm blocul de text; 2 - activăm meniul Edit şi selectăm comanda Copy;

3 - plasăm cursorul în noua poziţie şi apăsăm clic sau Enter; 4 - activăm meniul Edit şi selectăm comanda Paste. Dacă preferăm să lucrăm cu combinaţii de taste (shortcuts), fără a mai activa meniul principal, atunci selectăm direct: - comanda Copy, cu tastele Ctrl+C; - comanda Paste, cu tastele Ctrl+V; Desigur mai sunt şi alte tipuri de selecţii care pot fi vizualizate şi consultate în meniul Help. b) Copierea unui text folosind tehnica "clic & drag": 1 - se selectează textul;

2 - se poziţionează cursorul în interiorul blocului de text selectat ce apare pe ecran în modul "video-reverse";

3 - se apasă şi se ţine apăsată tasta Ctrl şi apoi cu butonul clic apăsat glisăm mouse-ul în noua poziţie din text: eliberăm butonul şi tasta; pe durata deplasării cursorul îşi schimbă forma pe ecran.

Copierea, respectiv mutarea unor porţiuni de text este facilitată de faptul că Windows pune la dispoziţia utilizatorului, aşa cum s-a mai spus,o mică zonă de memorie RAM, numită clipboard, unde poate fi păstrată temporar o informaţie copiată sau decupată dintr-un text Odată memorată, informaţia din această zonă poate fi plasata într-un alt document sau alipită într-o altă zonă a textului.

Word XP ne oferă şi o serie de opţiuni referitoare la modul de alipire (Paste) a blocului din Clipboard, e suficient un clic pe iconul afişat după selecţia comenzii Paste. Căutarea şi înlocuirea caracterelor Intr-un text se poate căuta prima apariţie a unui caracter şi apoi el poate fi înlocuit, numai el sau toate apariţiile sale, cu un alt caracter. 1 – activăm meniul Edit şi selectăm comanda Find; 2 – introducem în casetă caracterul căutat; 3 – executăm clic pe comanda Replace; 4 – introducem noul caracter şi executăm clic pe unul din butoanele Replace sau Replace All. Avem la dispoziţie diverse opţiuni de căutare şi înlocuire a caracterelor. Salvarea versiunilor Word XP ne permite să salvăm distinct versiunile succesive ale aceluiaşi document. Pentru aceasta trebuie să apelăm la opţiunea Version a meniului File. Caseta de dialog a acestei opţiuni ne solicită un comentariu care ne va permite diferenţierea dintre versiuni. Selectarea uneia dintre versiuni după deschiderea documentului original se face apelând tot la opţiunea Version.

5.3.7. Tipărirea unui document

Înaintea tipăririi documentului trebuie să verificăm de fiecare dată că setările sunt corecte. Este vorba de driverul de imprimantă în primul rând. Setările sunt vizibile în caseta de dialog afişată de comanda Print din meniul File. Schimbarea driverului se face direct în rubrica în caseta Printer name care afişează lista driverelor instalate în sistem.

Fig. 5.5. Fereastra parametrilor de tipărire

Imprimanta cu care se tipăreşte textul este una din imprimantele vizibile si prin intermediul ferestrei My Computer. Prin intermediul acestei ferestre, din care selectăm icon-ul Printers, ne fixăm asupra unei imprimante pe care o definim ca imprimantă implicită şi astfel suntem scutiţi de erori de setare a imprimantei. Previzualizarea textului Din păcate procesorul Word nu este un procesor de tip Wysiwyg. Pe ecranul Word nu avem imaginea reală a paginii de text ce va apărea pe hârtia tipărită la imprimantă. De aceea este necesară previzualizarea paginii – Preview înaintea tipăririi. Previzualizarea textului se face selectând din meniul File comanda Print Preview. Imaginea paginii reale apare într-un dreptunghi alb, dimensiunea textului o putem modifica mărind-o sau micşorând-o procentual. O mică bară cu instrumente de lucru ne stă la dispoziţie în loc de meniul de lucru. Utilizând aceste icon-uri putem trece direct la tipărire sau putem închide operaţia de previzualizare cu comanda Close.

Opţiuni de tipărire Operatorul are la dispoziţie diverse opţiuni de tipărire, care se referă la: - numărul de copii tipărite; - tipărirea integrală, selectivă sau numai a paginii curente, - tipărirea numai a paginii curente; - tipărirea separată a paginilor cu soţ respectiv a celor fără soţ. Unele opţiuni avansate de imprimare se stabilesc prin acţionarea butonului Options al casetei., de exemplu ordinea de listare a paginilor. Pagini LANDSCAPE In mod normal pagina este orientată pe verticală, acest mod numindu-se, modul Portrait. Orientarea paginii pe lăţime, sau orizontală, se numeşte orientare de tip Landscape. Un astfel de mod de aşezare a textului în pagină este util în cazul unor tabele mai mari sau tabele însoţite şi de grafice, etc. Aceste moduri de orientare se stabilesc cu comanda Page Setup din meniul File. Pentru a putea avea în acelaşi document pagini normale portrait dar şi pagini landscape este necesar ca la începutul şi sfârşitul unei pagini landscape, de exemplu, să inserăm un separator, numit section break. Procedura de operare este următoarea: 1 - activăm meniul Insert şi selectăm comanda Break;

2 - selectăm opţiunea Section Break on Next Page; pe ecran apare o linie dublă marcând sfârşitul unei secţiuni - End Section; 3 - din meniul File selectăm Page Setup şi apoi opţiunea Landscape; 4 - după introducerea textului, în pagina pe care am setat landscape, refacem setarea normală de tip Portrait repetând paşii 1-3;

La terminarea tipăririi procesorul Word revine la documentul aflat în lucru, exact la ecranul în care eram situaţi atunci când am lansat comanda de tipărire. Tipărirea faţă-verso De multe ori tipărirea faţă-verso este mai mult decât necesară, mai ales pentru economie de hârtie. Ea se realizează folosind un mic truc şi anume:

1 – tipărim mai întâi paginile fară soţ, schimbând în comanda Print optiunea Print All pages in range cu opţiunea Print Odd pages; 2 – aşezăm paginile tipărite în ordine crescătoare şi le reintroducem în imprimantă; 3 – tipărim paginile cu soţ folosind acum opţiunea Print Even pages.

Nu este cazul să intrăm în detalii mult prea tehnice privitoare la setul de opţiuni disponibile prin comanda Options din caseta de dialog a comenzii Print, care interesează doar în cazul unor manevre complicate de afişare la imprimantă a textului unui document. Tipărirea rapidă Tipărirea rapidă, pagină cu pagină, a întregului document se declanşează dacă se acţionează un clic pe icon-ul ce simbolizează o imprimantă, şi care este plasat pe bara de instrumente Toolbar Acelaşi lucru se realizează dacă activăm meniul File şi selectăm comanda Print, din a cărei fereastră de dialog (fig. 5.5.) optăm direct pentru apăsarea butonului de confirmare OK. Comanda de tipărire se poate lansa şi dintr-un ecran Preview, apelănd fie la icon-ul comenzii Print, fie la meniul principal.

5.3.8. Scrierea pe coloane

Definirea coloanelor Citind un ziar sau parcurgând o carte de telefon sau unele reviste tehnice şi comerciale, se constată că textul scris pe coloană se parcurge cu mai multă uşurinţă decât textul scris pe întreaga lăţime a paginii.

Avem la dispoziţie două modalităţi de scriere: pe coloane paralele sau stil ziar;

Coloanele paralele sunt

o modalitate uzuală pentru scrierea textului pe coloane independente. Ele se comportă ca şi coloanele unui tabel în care înscriem un text oarecare.

După umplerea primei coloane din pagina curentă se trece implicit la prima coloană de pe pagina următoare. Un exemplu de redactare pe coloane paralele este cartea de telefon.

Coloanele stil ziar au proprietatea că se comportă ca o pagină de text cu o lăţime mai mică. Ecranul poate fi împărţit pe verticală în 2, 3 sau mai multe coloane de lăţime egală sau diferită, care se vor afişa pe aceeaşi pagină format A4. După ce textul umple o coloană, cursorul se mută implicit la

începutul coloanei următoare pe aceeaşi pagină A4.

Schimbarea modului de scriere normal, tip pagină, cu modul de scriere tip coloană se face parcurgând următoarea secvenţă de operare:

a) folosind opţiunile

meniului principal: l - verificăm poziţionarea

cursorului în locul din care dorim schimbarea modului de scriere pe coloane;

2 - activăm meniul Format din meniul principal şi selectăm opţiunea Columns;

3 - din caseta de dialog vom selecta numărul de coloane şi domeniul de aplicare al opţiunii: "numai pentru această secţiune" (this section) sau "de la acest punct în continuare pentru întregul document" (this point forward).

4 - activăm butonul OK; b) folosind bara de unelte din panoul de control:

1 - verificăm poziţionarea cursorului în locul din care dorim schimbarea modului de scriere pe coloane; 2 - activăm icon-ul column din bara cu unelte şi cu

butonul clic apăsat pe căsuţa ce indică numărul de coloane în care vrem să împărţim ecranul;

3 - eliberăm butonul de clic al mouse-ului şi introducem în continuare textul;

Dacă dorim să revenim la "normal" adică la scrierea în modul pagină, vom opta pentru "o singură coloană pe pagină", în consecinţă vom executa aceeaşi procedură de operare doar că numărul de coloane în care se împarte ecranul, de această dată, este "unu". Introducerea şi vizualizarea textului pe coloane Textul se introduce de la tastatură în maniera obişnuită, începând cu prima coloană. Lucrând în modul „normal” de vizualizare a textului (View Normal), constatăm că pe ecran este afişată o singură coloană, coloana curentă în care se introduce textul de la tastatură. Pentru a vizualiza, cum e şi firesc, toate coloanele unei pagini A4, trebuie sa schimbăm opţiunea de vizualizare, procedând astfel: 1 - activăm meniul View; 2 - selectăm opţiunea Page Layout apoi Full Screen eventual; din modul acesta se revine la normal cu un simplu

ESC. Mai putem vizualiza pagina împărţită pe coloane utilizând opţiunea Print Preview din meniul File. Deplasarea de la o coloană la alta Dacă dorim să trecem la coloana următoare fără să aşteptăm sfârşitul coloanei curente trebuie să apăsăm combinaţia de taste Ctrl+Shift+Enter. Această opţiune echivalează cu comanda Column Break din meniul Insert, care trebuie să fie activă. Dacă dorim să începem textul pe o pagină nouă, trebuie să forţăm trecerea la început de pagină cu combinaţia de taste Ctrl+Enter. Pentru plasarea rapidă a cursorului la începutul coloanei următoare putem folosi combinaţia de taste Alt+săgeată în jos, iar pentru deplasarea la începutul coloanei precedente folosim combinaţia de taste Alt+săgeată în sus. Ajustarea coloanelor Dimensiunile coloanelor ca şi spaţiul care le separă pot fi modificate utilizând caseta de dialog a comenzii Columns din meniul Format (fig. 5.6).

Fig. 5.6. Fereastra pentru setarea scrierii pe coloane-text Principalele setări se referă la: - lăţimea coloanelor se stabileşte prin opţiunea Width; - distanţa dintre coloane se stabileşte prin opţiunea Spacing; - linie verticală ]ntre coloane opţiunea Line Between. Dacă s-a optat pentru coloane de lăţime egală prin utilizarea opţiunii Equal Column Width, atunci nu vom putea modifica aceşti parametri sau spaţiul dintre coloane. Va trebui să dezactivăm această opţiune, dacă dorim totuşi să modificăm aceşti parametri. Sunt situaţii în care textul înscris în coloanele aceleiaşi pagini nu umple uniform cele două coloane. Este desigur inestetic.Egalizarea textului în coloane sau balansarea lungimii coloanelor curente cum se mai numeşte acestă operaţie, se realizează astfel:

1 - poziţionăm cursorul, punctul de inserţie, la sfârşitul textului din ultima coloană:

2 - selectăm comanda Break din meniul Insert; 3 - selectăm opţiunea Continuous şi apoi O.K.

5.3.9. Liste

O listă este alcătuită dintr-o secvenţă de cuvinte, termeni, definiţii enumerări, scrise una sub alta pe rânduri succesive. Sunt două categorii de liste:

- liste ordonate: - liste neordonate

Listele ordonate au ca particularitate faptul că termenii sunt numerotaţi., în in listele neordonate s intr-un sim ).

Cr

PuToadas În

vreme ce temenii dbol special (bullet

1. Informatică

2. Comerţ 3. REI

a) listă ordonată

earea unei liste se face astfel: 1 – se redactează lista de termeni unu2 - se selectează lista 3 – activăm meniul Format comand Numbering după care alegem tip termenilor listei.

tem să începem crearea listei şi cu pasulolbar. Intr-o listă putem face modificăăugiri de termeni. Pentru a adăuga untfel:

1 – poziţionăm cursorul la sfârşitul 2 – apăsăm Enter;

3 – Introducem noul termen. chiderea unei liste se face apăsând de dou

un doar evidenţiaţi pr

Informatică

Comerţ REI

b) listă neordonată

l ub altul

a Bullets and ul de marcare al

3 sau folosind iconurile din ri, ştergeri de termeni sau termen în listă procedăm

liniei după ultimul caracterŞ

ă ori succesiv tasta Enter..

Un tabel este alcătuit din rânduri - rows, şi coloane - columns, care în lipsa altor precizări au aceeaşi mărime. Pentru definirea unui tabel putem folosi două alternative: a) icon-ul Insert table, din bara de unelte a panoului de

control ; b) comanda Insert table, din meniul Table. Iconul Insert table, odată selectat, afişează pe ecran o grilă pe care, dacă deplasăm cursorul cu butonul clic apăsat, putem fixa numărul de linii şi coloane pe care-l dorim. Deplasând cursorul la dreapta mărim numărul de coloane, iar dacă deplasăm cursorul în jos, se constată că se măreşte numărul de rânduri. Este suficient să se ridice degetul de pe butonul mouse-ului şi tabelul apare în text, în punctul de inserţie indicat de cursor. Comanda Insert table din meniul Table afişează pe ecran o casetă de dialog în care utilizatorul introduce explicit numărul de coloane şi numărul de rânduri ale tabelului.

Fig. 5.7. Caseta de dialog pentru setarea tabelelor

Dacă am greşit şi dorim eliminarea tabelului din txt executăm un clic pe simbolul de selecţie din colţul stânga sus şi apăsăm tasta Delete. Iniţial toate coloanele respectiv rândurile au aceeaşi dimensiune. Fomate predefinite Caseta de dialog conţine o opţiune interesantă numită Auto Format. Această opţiune permite utilizatorului să aleagă un format de

5.3.10. Tabele WORD

Crearea unui tabel

tabel prestabilit, dintr-o suită de exemple pe care le poate derula în această casetă. Word XP afişează o mică imagine a tipului de tabel selectat. Dialogul se încheie cu un clic pe butonul OK. Formatele predefinite diferă prin liniatură, culoare, capul de tabel etc. Splitarea şi concatenarea celulelor O celulă, sau un grup de celule situate pe aceeaşi coloană, chiar şi o coloană întreagă până la urmă, pot fi "splitate", adică divizate în 2, 3 sau mai multe subcoloane cu comanda Split cells din meniul Table. Dacă este vorba de mai multe celule, ele trebuie în prealabil selectate, marcate, prin drag-are cu mouse-ul, adică menţinând butonul clic apăsat, mouse-ul deplasându-se în direcţia dorită. Concatenarea (merge), înseamnă alipirea a două sau mai multe celule adiacente situate pe acelaşi rând sau pe aceeaşi coloană. Din mai multe celule se face una singură. Comanda este Merge cells şi se activează după selectarea celulelor cu mouse-ul. Din acelaşi meniu Table. Aceste operaţii sunt utile pentru desenarea capetelor de tabel. Introducerea, alinierea şi orientarea textului În celulele unui tabel se poate introduce text, cifre şi chiar formule de calcul pe orizontală sau verticală. După introducerea datelor în celula tabelului se apasă tasta TAB în loc de Enter cum am fi tentaţi. Atenţie, apăsarea tastei Enter are ca efect crearea unui nou rând pe linia respectivă.. Acţionând tastele Shift+Tab punctul de inserţie se va deplasa la stânga.cu o coloană. Deplasarea în sus şi în jos, se face cu tastele cu săgeţi. Automat se adaugă o linie într-un rând dacă textul introdus într-o celulă este mai mare decât dimensiunea coloanei. O linie albă, fără text introdusă în plus se elimină dacă aducem cursorul pe prima poziţie din stânga a liniei în cauză, şi apăsăm tasta Backspace. Datele dintr-o celulă, rând, coloană sau tot tabelul se aliniază stânga, dreapta sau pe centru folosind butoanele din Format Toobar . Orientarea textului pe verticală este necesară de multe ori pentru introducerea datelor într-o coloană. Iată cum procedăm 1 – ne poziţionăm în coloana dorită; 2 - selectăm din meniul Format comanda Text Direction;

3 – selectăm stilul de scriere şi introducem textul Opţiune de reorientare a textului este valabilă doar pentru celula în cauză, în celulele următoare textul se va scrie normal. Modificări într-un tabel Modificările care se pot opera într-un tabel sunt de mai multe feluri, şi anume:

- modificarea conţinutului anumitor celule ale tabelului; - modificarea mărimii celulelor;

- adăugări, ştergeri de rânduri sau coloane; Modificarea conţinutului celulelor nu presupune decât deplasarea cursorului în celula pe care dorim să o modificăm şi corectarea conţinutului acesteia prin suprascriere. Reamintim că deplasarea prin tabel se face utilizând şi tastele Tab, Shift+Tab şi tastele cu săgeţi. Modificarea mărimii celulelor se referă la înălţime (hight) şi lăţime (width). Modificarea acestor dimensiuni se realizează folosind acelaşi meniu Table, prin pagina de opţiuni Properties. Din căsuţele de dialog optăm pentru modificarea fie a rândului fie a coloanei şi pentru modul de aliniere a textului în celulă. Mai avem la dispoziţie şi o posibilitate rapidă de a mări sau micşora lăţimea unei coloane utilizând mouse-ul.

1 - plasăm cursorul exact pe linia ce separă două coloane sau două rânduri, cu atenţie pentru a ne opri exact când şi-a schimbat cursorul forma într-o mică cruce; 2 - cu butonul clic apăsat deplasăm linia de separare în sensul dorit.

Adăugările şi ştergerile se pot opera nu numi asupra textului dar şi asupra rândurilor sau coloanelor. Adăugirile se fac cu comanda Insert din meniul Table Noile rânduri sau coloane se aşează deasupra, dedesubtul respectiv la stânga sau la dreapta punctului de inserţie. În cazul în care cursorul se află în afara tabelului, după ultimul rând al acestuia, atunci printr-o mică casetă de dialog suntem invitaţi să introducem numărul de rânduri cu care dorim să extindem tabelul. Ştergerea unui rând sau a unei coloane ne obligă mai întâi la selectarea plasarea cursorului pe rândul sau coloana respectivă şi apoi

activarea comenzii Delete Row sa Colomn din meniul Table. Sortarea rândurilor Rândurile unui tabel pot fi aranjate în ordine crescătoare sau descrescătoare a valorilor uneia sau mai multor coloane desemnate drept chei de sortare. Procedura de operare este următoarea: 1 - se plasează cursorul în interiorul tabelului şi se selectează întregul tabel prin comanda Select Table; 2 - se selectează şi se activează comanda Sort; 3 - se fixează prin caseta de dialog (fig. 5.9): - prima coloană după care se va face sortarea: Sort by; - tipul datelor, Type: cifre sau text; - ordinea de sortare: crescător sau descrescător: ascending/descending;

4 - efectuăm un clic pe butonul OK şi datele din tabel vor fi rearanjate conform opţiunilor utilizatorului.

Fig. 5.8. Caseta cu parametri de sortare

5.3.11. Desene şi imagini Procesoarele de texte au posibilitatea de a include într-un text

elemente grafice, desene, diagrame, imagini de ecran. se construiesc cu instrumentele de desenare (draw), pot fi preluate din biblioteca procesorului, pot fi importate din alte aplicaţii, de pe scanner sau videocameră. Aceste elemente ca şi graficele şi ecuaţiile sunt obiecte independente faţă de textul de bază. Ele au propriile proprietăţi, pot fi scalate, centrate, aliniate, deplasate şi încadrate independent în text. Doă concepte trebuie lămurite în legătură cu modul de integrare a acestor obiecte grafice într-un text ASCII, şi anume conceptele:

- canavas; - frame.

Canavas este un concept introdus odată cu versiunile Word 2000 şi Word XP. El apare ca un cadru de lucru dreptunghiular, care desemnează şevaletul, pagina de bloc de desen, planşeta de lucru pe care operatorul îşi plasează formele geometrice, liniile, săgeţile, ecuaţiile, graficele. În continuare ansamblul desenat va fi tratat ca o singură figură care poate fi deplasat prin text cu totul, poate fi redimensionat, rotit, etc. Desenând în această zonă de lucru suntem scutiţi ulterior de suita de comenzi de grupare a figurilor individuale într-o figură complexă. Frame este dreptunghiul care încadrează şi individualizează fiecare obiect grafic dintr-un text. Acest dreptunghi are la colţuri şi pe centrul laturilor mici pătrăţele de redimensionare. După desenarea unei figuri este nevoie să execută un clic în afara frame-ului. Ori de câte ori dorim să ştergem sau să modificăm (edităm) un astfel de obiect grafic (o figură) trebui să executăm mai întâi un clic pe figură şi vom vedea că apare frame-ul care-l încadrează Numai acum putem să acţionăm asupra conţinutului frame-ului, să-l formatăm. Desene Desenele realizate direct cu Word se compun cu ajutorul liniilor, săgeţilor sau figurilor geometrice şi altor forme disponibile pe bara de instrumente Drawing Toolbar . AutoShapes este caseta cu clasele de figuri şi forme de desenare grupate astfel:

- linii, - conectori; - forme de bază;

- săgeţi; - simboluri pentru scheme logice; - stele şi forme neregulate; - forme pentru adnotări şi explicaţii; - alte forme din biblioteca procesorului.

Butoanele pentru culoare de fundal, pentru text şi desen tridimensional completează bara Drawing.

Fig. 5.8. Bara instrumentelor de desenare

Semnificaţia fiecărui icon o aflăm dacă întîrziem o secundă cu săgeata mouse-ului pe icon. Simbolurile pot fi vizualizae şi din meniul Insert comanda Picture opţiunea Autoshapes. Procedura de desenare este următoarea: 1 - selectăm cu un clic simbolul desenului şi instantaneu pe ecran Wordul trasează cadrul dreptunghiular de lucru (canavasul); vom observa că se schimbă forma cursorului într-o cruce; 2 – dacă dorim să eliminăm cadrul de desenare trebuie să apăsăm tasta Esc sau să executăm un clic pe butonul Undo; 2 - deplasăm cursorul în locul din text unde vom insera desenul; 3 - acţionăm butonul clic stânga şi apoi cu butonul clic apăsat manevrăm cursorul ca pe un creion, mărind sau micşorând desenul;

4 - eliberăm butonul mouse-ului şi desenul va fi încadrat într-un frame-ul creat automat în Word.

Desenele create pot fi modificate sau şterse aşa cum vom prezenta ceva mai târziu în acest subcapitol. Dacă am selectat greşit un simbol îndreptăm greşeala executând încă odată clic pe acel simbol. Imagini Procesorul Word dispune de o bibliotecă bogată de figuri,

desene, grupate pe categorii: animale, plante, diverse semne şi simboluri, alb-negru sau color. Ele se pot selecta din meniul Insert, opţiunea Picture. Pentru inserarea unui desen în text vom proceda astfel: 1 - poziţionăm cursorul în locul în care dorim să apară desenul; 2 - selectăm meniul Insert opţiunea Picture;

3 - alegem opţiunea Clip Art sau From file, după cum imaginea va fi luată din biblioteca de imagini a produsului Microsoft Word (dacă se foloseşte opţiunea clip art), respectiv dintr-un fişier creat în prealabil cu un editor de imagini sau obţinut prin scanare (opţiunea from file); dacă scannerul este pornit putem opta direct pentru opţiunea From Scanner;

4 - selectăm din lista afişată desenul sau obiectul dorit; 5 - activăm butonul Insert şi desenul va fi plasat în text. Desenul poate fi repoziţionat, încadrat într-un chenar sau şters aşa cum vom prezenta ceva mai târziu în acest capitol. Capturi de imagini ecran De multe ori este necesar, ca imaginea unui ecran să fie reţinută şi inserată în cadrul unor lucrări (reviste, cărţi, pliante, etc.). Procedura de operare, în acest caz este următoarea:

1 - apăsăm tasta Print Screen, pentru a reţine imaginea ecranului într-o zonă de memorie numită clipboard; aşa cum se întâmplă şi dacă se comandă operaţia cut; 2 - deplasăm cursorul în poziţia în care dorim să inserăm imaginea ecranului ;

3 - activăm meniul Edit, şi apoi comanda Paste. Există procesoare, Corel Photo-Shop, Paint Shop Pro - PSP, care permit decuparea numai a unei porţiuni din imagine şi memorarea ei într-un fişier care poate fi ulterior inserat în text. Şabloane WordArt Într-un text putem insera bannere, titluri sau chiar cuvinte ca atare scrise stilizat conform unor şabloane predefinite pe care le furnizează WordArt un mic editor din furnitura MS Office. Sunt disponibile 30 de formate de scriere din care alegem unul cu un clic. Textul introdus va fi redesenat conform şablonului ales. Procedura e

simplă: 1 – activăm meniul Insert, comanda Picture opţiunea WordArt 2 – executăm clic pe tipul de şablon dorit şi apăsăm O.K; 3 – selectăm tipul şi mărimea fontului (36 este cam mare); 4 – dactilografiem textul şi apăsăm O.K. În text va apare titlul stilizat, bine înţeles încadrat într-un frame, deci va trebui să executăm un clic în afara frame-ului. Diagrame Un element interesant î-l reprezintă diagramele sau organigramele care sunt destinate pentru a releva legăturile ierarhice din

cadrul unei firme, sau alt tip legături dintre anumite elemente. Este vorba de 6 şabloane de diagrame. Elemntele, figurile geometrice cu care sunt create disgramele se numesc shapes. Unei diagrame standard i se pot şterge sau adăuga noi elemente. Desenarea lor e simplă; 1 – executăm clic pe iconul Insert Diagram de pe bara Drawing ; 2 – selectăm tipul de diagramă; 3 – adăugăm text, efecte de culoare etc.

Diagramele au numeroase opţiuni de formatare înscrise pe o bară cu instrumente afişată odată cu canavasul pe care se desenează diagramea. Încadrare în text

228

Pe lângă opţiunile de formatare referitoare la redimensionarea desenelor, schemele de culori, linii etc., un element important îl reprezintă încadrarea desenului în text – wrapping text arround the picture. Avem câteva opţiuni care se selectează din meniul Format Picture opţiunea Layout . Desenul poate fi plasat

în spatele textului (behind) în faţa textului (in front) iar textul poate „curge” în linie, sau pe lângă desen, prin dreapta, stânga sau de ambele părţi în funcţie de opţiunea de aliniere: left, right ori center.

5.3.12. Grafice Graficele se realizează din meniul Insert opţiunea Picture. Înainte de orice tentativă de apelare a editorului de grafice trebuie să reţinem însă următoarele:

- un grafic se elaborează având ca sursă de date un tabel; - denumirile coloanelor sunt variabilele care se înscriu pe axa OX - valorile înscrise în coloanele tabelului se reprezintă pe axa OY - denumirile rândurilor din coloana 1 sunt reluate în legenda graficului. Editorul de grafice se apelează după ce am selectat integral tabelul cu datele sursă. Pentru crearea unui grafic procedăm astfel:

1 - se selectează întregul tabel sau numai coloanele care se reprezintă grafic, coloanele separate se selectează ţinând tasta Ctrl apăsat, nu uitaţi coloana întâi;

2 - selectăm din meniul Insert comanda Picture opţiunea Chart; 3 – selectăm meniul Chart din noul meniu principal afişat de Word;

4 - din fereastra afişată selectăm clasa şi apoi tipul de grafic din cadrul tipologiei afişate, executând un clic pe imaginea graficului care ne convine;

5 - urmează o secvenţă de ferestre de dialog ce permit introducerea elementelor specifice unui grafic:

- dispunerea seriilor de date în tabel, pe coloane, pe linii şi poziţia elementelor pentru axa OX şi pentru legendă;

- denumirea axelor şi titlul graficului; - - amplasarea legendei etc.

6 - acţionăm butonul O.K. graficul apare în text şi trebuie să executăm un clic în afara lui pentru a încheia procedura.

Iată şi un exemplu. Pornind de la tabelul de mai jos şi aplicând procedura descrisă mai sus obţinem graficul corespunzător.

LUNA VENITURI CHELTUIELI

Ianuarie 200.000 130.000

Februarie 150.000 110.000

Martie 220.000 180.000

0

50

100

150

200

250

VENITURI CHELTUIELI

IanuarieFebruarieMartie

Modificarea figurilor şi graficelor Modificarea figurilor şi graficelor, le vom mai numi obiecte în continuare, este privită sub aspectul: redimensionării; deplasării acestora dintr-o poziţie în alta a textului; eliminării din text sau modificării conţinutului acestora. Este bine ca aceste modificări să fie făcute în modul Page Layout, opţiune disponibilă în meniul View Redimensionarea se realizează selectând mai întâi obiectul cu un clic simplu în interiorul său. Obiectul, fie el text într-un chenar, sau un desen, ori un grafic, va apare într-un frame ce are în colţuri şi pe mijlocul laturilor câte un mic pătrat numit "punct de redimensionare".

Plasăm cursorul pe oricare din aceste puncte, el îşi modifică forma apărând ca o liniuţă cu săgeţi la ambele capete. Cu butonul clic apăsat se deplasează mouse-ul în sensul dorit, pentru mărirea sau reducerea dimensiunii chenarului. Desigur şi conţinutul chenarului se modifică corespunzător. La sfârşitul operaţiei se execută un clic în afara obiectului. Deplasarea obiectului într-o altă poziţie în text are la bază facilitatea Clic and Drag a procesoarelor de text sub Windows. Este suficient să selectăm obiectul cu un simplu clic pe obiect, apoi cu butonul clic apăsat (cursorul îşi schimbă forma), deplasăm obiectul în poziţia dorită din text. La sfârşitul deplasării executăm un clic în afara imaginii şi operaţia se încheie. Un obiect putem să-l copiem, să-l mutăm utilizând comenzile Cut, Copy, Move, Paste din meniul Edit. Eliminarea unui obiect din text se poate face selectând obiectul şi apelând la opţiunile Cut sau Delete din meniul Edit. Şi mai simplu, executăm un clic pe obiectul selectat si apoi apăsăm tasta Backspace sau Delete si obiectul dispare. Modificarea conţinutului sau editarea unui obiect înseamnă operarea unor schimbări ale formei, ale textului sau a altor elemente ce fuseseră stabilite la momentul creării obiectului. De exemplu pentru un grafic, putem schimba titlul, tipul, chiar şi datele din tabelul pentru care s-a construit graficul, şi alte elemente. În interiorul figurilor geometrice se poate înscrie un text dacă, după selecţia figurii, executăm un clic dreapta şi apelăm la opţiunea Add Text.

5.3.13. Ecuaţii Procesorul Word are şi un editor de ecuaţii MS-Equation 3.0 disponibil prin selectare din meniul Insert opţiunea Object. O ecuaţie se compune cu ajutorul variabilelor, constantelor şi operatorilor aritmetici, relaţionali, etc. Există o gamă largă de simboluri specifice formulelor matematice. Ele sunt disponibile prin intermediul unui meniu cu grupe de simboluri ce se afişează pe ecran de îndată ce editorul a fost lansat în execuţie.

Grupele de simboluri se referă la:

- operatorii aritmetici, relaţionali şi logici; - spaţii şi paranteze; - indici şi exponenţi; - reuniune, intersecţie; - litere şi simboluri greceşti; - fracţii şi radicali; - sumă şi produs; - integrale şi derivate; - matrice şi determinanţi.

Editorul de ecuaţii deschide şi un frame pentru compunerea formulei. Trebuie să fixaţi cu grijă locul unde va fi inserată formula. Executaţi mai întăi un clic pe grupa de simboluri şi după aceea selectaţi simbolul dorit apoi tastaţi operanzii. Deplasarea de la un element la altul al ecuaţiei se face cu tastele cu săgeţi, cu Tab sau cu mouse-ul. Încercaţi editarea formulei:

∑ ∑

∑ ∑

= =

= =

+

n

i

n

iii

n

i

n

iii

yx

yx

1 1

1 1

22

*

La terminarea redactării ecuaţiei se execută un clic în afara cadrului în care s-a tastat ecuaţia. Ecuaţiile, ca orice obiect inclus într-un frame pot fi redimensionate, mutate, schimbat stilul de afişare, pot fi prelucrate în conformitate cu orice alte opţiuni comune obiectelor Windows. Verificaţi meniul Format Object.

5.3.14. Index şi cuprins 5.3.14.1. Generarea Indexului

Un index reprezintă o listă ordonată de termeni şi paginile din text unde se regăsesc aceşti termeni. Crearea unui index ordonat alfabetic se poate realiza într-unul din următoarele moduri:

a. marcarea entităţilor; entităţile fiind cuvinte, fraze sau simboluri, din documentul care conţine textul dorit;

b. crearea unui fişier de concordanţă, în care se vor introduce, toate entităţile (cuvinte, fraze sau simboluri) care vor apare în index.

a. Metoda marcării entităţilor

Pentru a crea un index, trebuie mai întâi marcate entităţile din document, care vor apare în index. Odată marcate toate entităţile, trebuie ales un format pentru prezentarea indexului. Word-ul colectează entităţile, din întregul document, le sortează alfabetic, păstrează numărul paginilor, găseşte şi elimină duplicatele de pe aceeaşi pagină şi afişează indexul în document. Intrările într-un index sunt de mai multe feluri:

- înregistrări principale; - înregistrări secundare, aflate în relaţie de subordonare faţă

de înregistrările principale; - referinţe încrucişate (cele de tipul Vezi şi.......).

Etapele ce trebuie parcurse pentru realizarea unui index sunt:

Etapa I. Marcarea entităţilor Este etapa în care se formează indexul – această etapă se

realizează în următorii paşi: 1 - din meniul Insert se selectează opţiunea Reference apoi

Index and Tables, apoi tab-ul Index, se apasă butonul Mark Entry sau se apasă combinaţia de taste ALT+SHIFT+X. Fereastra Mark Index Entry (fig. 5.14.) va rămâne deschisă până când toate entităţile care vor apare în index vor fi marcate;

Fig. 5.14. Fereastra Mark Index Entry

2 - se selectează de pe una din paginile documentului, entitatea (simbolul, cuvântul, fraza) care va fi folosită în index ;

3 - pentru introducerea elementului selectat ca înregistrare principală în index, se poziţionează mouse-ul în fereastra Mark Index Entry, în căsuţa Main Entry;

4 - pentru crearea unei subînregistrări, după introducerea textului în câmpul Main Entry (aşa cum am văzut mai sus), în Subentry se introduce de la tastatură cuvântul sau fraza dorită;

5 - pentru crearea unei referinţe încrucişate, în fereastra Main Index Entry, se selectează opţiunea Cross-Reference şi se introduce textul dorit Vezi şi ....... (o înregistrare principală sau subînregistrare în index).

6 - se apasă butonul Mark All, din aceeaşi fereastră, pentru a marca toate apariţiile elementului, în documentul curent. Marcarea are ca efect introducerea perechii de litere XE (IndeX Entry) ca text ascuns, lângă fiecare apariţie în document a entităţii selectate. Paşii 2 - 6 (marcarea textului) se repetă pentru toate entităţile care se vor introduce în index.

Etapa II. Se poziţionează cursorul în document, în locul unde va

apare indexul. Etapa III. Din meniul Insert, se selectează opţiunea Reference

apoi Index and Tables, tab-ul Index şi de aici se alege formatul în care va apare indexul (secţiunea Formats a ferestrei Index and Tables), numărul de coloane pe care va apare afişat indexul (secţiunea Columns a ferestrei), etc. şi în final se apasă butonul OK.

b. Metoda fişierului de concordanţă Fişierul de concordanţă conţine un tabel care are pe fiecare rând

câte o entitate care va apare în index. Paşii care trebuie parcurşi sunt:

Etapa I. Se crează şi se salvează pe disc fişierul de concordanţă, care este un fişier Word care conţine un tabel care pe fiecare rând are câte o entitate ce trebuie căutată şi marcată ca intrare în documentul de indexat. Trebuie ca forma cuvintelor, din documentul de indexat, să se regăsească în tabel, fără modificări.

Etapa II. Se deschide documentul ce conţine textul de indexat. Etapa III. Din meniul Insert se selectează opţiunea Reference

apoi Index and Tables, tab-ul Index şi se apasă butonul AutoMark. În fereastra care se deschide se selectează numele fişirului de concordanţă şi se apasă butonul Open. Astfel se marchează toate entităţile care apar în tabelul conţinut în fişierul de concordanţă.

Etapa IV. Se poziţionează cursorul în document, în locul unde va apare indexul;

Etapa V. Din meniul Insert se selectează opţiunea Reference apoi Index and Tables, tab-ul Index şi se apasă butonul OK. 5.3.14.2. Generarea cuprinsului

Pentru a genera un Cuprins, trebuie folosite stilurile de titluri încorporate (de la Heading 1 la Heading 9) pentru titlurile de capitole, subcapitole, paragrafe, un grup de cuvinte de la începutul paragrafului care vor fi incluse în cuprins. Odată folosite aceste stiluri de titluri, se poate alege un format pentru a crea cuprinsul. La generarea cuprinsului, procesorul de texte caută cuvintele scrise cu anumite stiluri, le

ordonează crescător după nivelul titlului (1-9) şi le afişează. Odată creat cuprinsul, acesta poate fi folosit pentru a sări, în document, la pagina dorită, apăsând clic în cuprins pe numărul paginii. Paşii ce trebuie parcurşi sunt următorii:

Etapa I. Se stabileşte formatul fiecărui nivel al titlului astfel: 1 - din meniul Format se selectează opţiunea Styles and

Formatting; 2 - se selectează pe rând titlurile (heading) de la nivelul 1 la 9,

din secţiunea Pick formatting to apply; 3 - se apasă clic dreapta pe numele titlului (heading …), apoi se

alege Modify; 4 - în fereastra Modify style se poate vedea forma implicită a

titlului. Dacă se doreşte modificarea acesteia, în secţiunea Formatting se alege tipul, stilul şi dimensiunea dorite pentru Font. Se bifează opţiunea Automatically Updates, apoi OK;

5 - se repetă operaţiile de la paşii 2, 3 pentru toate heading-urile.

Etapa II. Se selectează, pe rând, fiecare titlu de capitol, subcapitol, etc. şi se stabileşte, pentru fiecare nivel heading-ul alegând numele heading-ului corespunzător din toolbar-ul Formatting (fig. 5.15);

Etapa III. Se poziţionează cursorul în document, în locul unde va apare indexul;

Fig. 5.15. Toolbar-ul Formatting

Etapa IV. Din meniul Insert se selectează Reference, apoi Index and Tables, apoi Table of Contents, din secţiunea Formats se alege un stil şi se apasă butonul OK.

5.3.15. Lucrul cu documente multiple Procesorul de texte Word poate deschide simultan şi poate opera cu mai multe documente odată. Fiecare document deschis va primi un număr de ordine, iar ca nume i se asociază numele fişierului de

provenienţă. Lista acestor documente se vizualizează activând meniul Window din meniul principal. Un singur document este însă operaţional la un moment dat. Este documentul marcat cu un semn distinctiv în stânga şi al cărui text este afişat pe ecran. El va fi considerat documentul curent. Schimbarea documentului curent se face utilizând meniul WINDOW. În fereastra acestui meniu, ce se afişează în momentul activării sale, deplasăm cursorul pe numele fişierului dorit şi tastăm Enter sau executăm un clic. Putem astfel să trecem rapid dintr-un document în altul. Lucrul cu două sau mai multe documente, deschise în acelaşi timp, ne îngăduie transferul de text rapid dintr-un document în altul. Procedura de copiere este următoarea:

1 - se deschide documentul sursă şi respectiv documentul destinaţie;

2 – se selectează, din meniul Window, fişierul sursă; 3 – se marchează blocul de text ce urmează a fi copiat;

4 – se selectează meniul Edit, opţiunea Copy, şi atunci o copie a blocului de text este plasată în memoria temporară Clipboard;

5 - selectăm acum cu ajutorul meniului Window documentul destinaţie;

6 - deplasăm punctul de inserţie în text, la locul dorit; 7 - selectăm meniul Edit opţiunea Paste şi textul păstrat în Clipboard se va insera în documentul destinaţie. 8 - la terminarea prelucrării celor două documente acestea trebuie închise pe rând.

O altă modalitate de a lucra cu două ferestre simultan constă în divizarea ecranului în două arii de lucru. In fiecare se va afişa o altă porţiune de text din acelaşi document Textul poate fi derulat şi prelucrat independent în fiecare din cele două arii active pe ecran. Procedăm astfel 1 – selectăm din meniul Window comanda Split; 2 – deplasăm linia separatoare a ariilor de lucru în poziţia dorită din text şi executăm un clic; 3 – la sfârşit revenim la normal selectând comanda Remove

Split din acelaşi meniu Window . 5.3.16. Interclasarea documentelor

Interclasarea documentelor reprezintă o procedură complexă, cu multe opţiuni, care în esenţă realizează combinarea textului conţinut în două documente, unul principal, Main Document, şi unul secundar numit document sursă de date, Data Source. Interclasarea documentelor este o operaţie avantajoasă în cazul în care dorim, să transmitem acelaşi text, o ofertă de afaceri de exemplu sau o invitaţie, mai multor persoane, clienţi, schimbând să zicem numai numele, funcţia şi denumirea firmei căreia dorim să-i adresăm oferta. Textul fix al ofertei, de obicei o pagină, va fi documentul principal iar un tabel Word cu numele, funcţia şi respectiv denumirea firmei va fi documentul sursă de date. Interclasarea acestor două documente va avea ca rezultat un al treilea document, memorat într-un fişier distinct care va conţine câte o pagină, o ofertă, pentru fiecare client prezent în tabelul din documentul sursă de date. Procesorul Word generează automat aceste pagini, în cazul nostru plasând corespunzător în textul ofertei, în locurile marcate distinct, numele, funcţia şi denumirea firmei pentru fiecare client. Procedura de operare are trei etape:

- crearea documentului principal; - crearea documentului sursă de date; - interclasarea documentelor, care are doi paşi:

1. plasarea în textul documentului principal a denumirii câmpurilor care se vor prelua din documentul sursă de date; 2. interclasarea propriu-zisă;

Termenul de câmp reprezintă de fapt denumirea coloanei din tabelul din documentul sursă de date. Tabelul poate conţine câte coloane dorim dar pentru o anumită interclasare se pot alege numai anumite coloane din care datele se preiau automat.

Procedura de interclasare, datorită numeroaselor sale opţiuni, permite şi introducerea manuală a unor câmpuri, generarea automată a altora – cum ar fi numărul curent al documentului, sau selectarea anumitor rânduri din tabel pentru care se va face interclasarea, etc. Să vedem acum în detaliu procedura de operare:

a) crearea documentului principal Documentul principal, în cazul exemplului nostru va conţine

textul oarecare al ofertei, dar atenţie, trebuie să lăsăm spaţiu în text pentru plasarea ulterioară a numelui, funcţiei şi firmei clientului.

1 - deschidem un document nou apelând la meniul File comanda Open, opţiunea New ; 2 - activăm meniul Tools şi selectăm comanda Mail Merge;

3 - din fereastra afişată activăm cu un clic butonul Create al opţiunii nr. 1 Main Document (fig. 5.16.);

Fig. 5.16. Interclasarea documentelor

4 - alegem acum formatul de document tip scrisoare (circulară)

Form Letters, rămânând să exersaţi mai târziu şi celelalte formate disponibile: etichetă – Mailing List, plic – Envelope sau Catalog;

5 - activăm cu un clic butonul comenzii New Main Document pentru a trece efectiv la redactarea textului ofertei noastre;

Observaţie: Dacă textul documentului principal ar fi fost deja redactat atunci la pasul 1 am fi deschis acest document iar acum la pasul 5 am fi activat butonul comenzii Active Window .

6 – executăm un clic pe butonul Close ca să putem trece efectiv la dactilografierea textului propriu zis al ofertei, text obişnuit doar cu câte două spaţii goale în acele locuri unde intenţionăm să plasăm numele, funcţia şi denumirea firmei clientului;

7- salvăm documentul cu comanda Save As din meniul File cu un nume la alegere; 8 – fără să închidem documentul trecem la etapa următoare;

b) crearea documentului sursă de date Sursa datelor pentru completarea documentului principal, în

varianta cea mai simplă este un doument care conţine doar un tabel Word. Reţineţi că denumirile coloanelor tabelului, plasate pe primul rând al acestuia, reprezintă câmpurile de date care sunt utilizate de procedura de interclasare pentru completarea documentului principal. Procedura de operare pentru crearea tabelului cu numele, funcţia şi denumirea firmei este următoarea:

1 - activăm meniul Tools şi selectăm comamnda Mail Merge; 2 - din fereastra acestei comenzi activăm cu un clic comanda

Get Data a opţiunii cu numărul 2 Data Source; 3 - pe ecran apare o fereastră pentru introducerea denumirii

coloanelor tabelului; procesorul Word afişează un tabel predefinit cu denumiri de coloane standard în caseta “field name in header row”; acţionând butonul Remove Field Name putem elimina pe oricare dintre denumiri, chiar şi pe toate, şi să introducem propriile denumiri de coloane (câmpuri) în caseta Field Name după fiecare denumire acţionându-se butonul Add Field Name;

Vă propunem să acţionăm butonul Remove Field Name până eliminăm toate denumirile după care să le introducem pe cele care ne interesează: numele, funcţia, firma, după fiecare denumire nu uitaţi să acţionaţi butonul Add Field Name;

4 - operaţia de preformare a tabelului se încheie cu un clic pe butonul OK după care vom trece la introducerea efectivă a datelor pe fiecare rând al tabelului acţionând butonul Edit Data Source din cadrul

aceleiaşi opţiuni numărul 2. 5 - introducerea datelor se face prin intermediul unei machete

afişate pe ecran cu casete pentru fiecare câmp; după fiecare câmp se apasă tasta Enter iar la terminarea unui rând se apasă butonul Add New;

6 – încheiem crearea tabelului cu un clic pe butonul OK; c) interclasarea datelor După acest OK suntem repoziţionaţi automat în textul

documentului principal unde trebuie să marcăm locul unde se va insera fiecare câmp din tabel. Vom proceda astfel:

1 - poziţionăm cursorul în text; 2 - acţionăm cu un clic butonul comenzii Insert Merge Field

aflat pe Toolbar; 3 - din mica listă de câmpuri afişată lângă butonul amintit

selectăm denumirea câmpului care trebuie inserat în acel loc; în text denumirea câmpului va fi încadrată de paranteze unghiulare;

4 - după inserarea ultimului câmp acţionăm butonul Merge tot din Toolbar pentru a declanşa interclasarea propriu zisă. Fereastra care se afişează imediat ne permite să alegem destinaţia fişierului care rezultă prin interclasare:

- într-un nou document - direct pe imprimantă

Dacă am ales un nou document este firesc să ni se solicite folderul şi numele fişierului în care se va memora acest document. Rezultatul interclasării poate fi vizualizat pagină cu pagină pentru fiecare din clienţii înscrişi în tabel.

Utilizatorul are la dispoziţie numeroase opţiuni pentru condiţionarea operaţiei de interclasare şi folosirea şi a altor surse de date.

5.3.17. Elemente de tehnoredactare 5.3.17.1. Principii de machetare a documentelor Machetarea unui document are în vedere, după setarea paginii, dispunerea în pagină a textului, a titlurilor şi subtitlurilor a desenelor, figurilor astfel încât informaţiile cuprinse în document să fie cât mai

accesibile cititorului. În literatura de specialitate1 se vehiculează 4 principii ale machetare a documentelor:

proximitatea; alinierea; repetiţia; contrastul.

Aceste principii sunt corelate, nu se aplică singular, se aplică în strânsă legătură unul cu altul. Proximitatea În conformitate cu principiul proximităţii, al vecinătăţii, informaţiile între care există o legătură semantică trebuie plasate alături pentru a forma un grup informaţional care să fixeze atenţia cititorului.

Fig. 5.17. Proximitatea informaţilor

Informaţiile fără legătură trebuie distanţate, fără să ne temem că risipim inutil spaţiul documentului. Prin aplicarea acestui principiu se asigură o imagine vizuală bună a documentului, privirea fiind ghidată spre parcurgerea succesivă a grupurilor de informaţii Proximitatea ănseamnă şi o spaţiere aerisită a textului pentru a uşura individualizarea informaţiilor relevante ale paginii.

1 Robin Williams Iniţiere în design, Editura Corint, Bucureşti, 2003

Alinierea În conformitate cu acest principiu nimic nu trebuie aşezat în pagină la întâmplare, în mod arbitrar, fiecare element trebuie să aibă o legătură vizuală cu celelalte elemente de pagină. Alinierea textului vizează modul în care va fi plasat începutul sau sfârşitul unei linii. Sunt disponibile pe Toolbars următoarele opţiuni:

- align left, textul va fi aliniat la marginea stângă, în vreme ce marginea dreaptă va fi dantelată;

- align right, textul va fi aliniat la marginea dreaptă;

- center, întregul text va fi centrat în pagină;

- justified, prin care textul va umple complet o linie începând din marginea stângă până în marginea dreaptă. Alinierea dă senzaţia de ordine şi disciplină. În vreme ce alinierea stânga, dreapta conferă o linie de fermitate, mai oficială textului, alinierea centrat este mai degrabă obositoare. Nu se recomandă utilizarea a două stiluri de aliniere pe aceeaşi pagină. Trebuie să ne îngrijim cu atenţie de alinierea desenelor şi încadrarea lor convenabilă în text. Repetiţia Conform acestui principiu stilul machetei trebuie repetat în întreaga lucrare. Este vorba de utilizarea aceluiaşi tip de font pentru titluri, subtitluri, simboluri, stil de desenare, linii, săgeţi etc. Respectând acest principiu se creează senzaţia că fiecare pagină aparţine unui întreg, care este documentul procesat. Contrastul Principiul contrastului spune că dacă două componente nu sunt exact la fel atunci ele trebuie să fie complet diferite, să contrasteze. Contrastul se obţine din diferenţa de mărime a fontului, din

stilul de evidenţiere : îngroşat – bold, cursiv – italic sau subliniat – underline. Se mai poate apela la chenare şi umbre, la combinaţii de culori, la redactarea unor porţiuni de text cu un font mai

243

mic şi cursiv etc. Contrastul te ajută să reţii elementele importanta ale paginii de la prima privire. Pagina devine mai clară şi mai atractivă.

5.3.17.2. Lucru cu fonturi Fontul sau litera este componenta elementară de bază a unui document. Acum avem la dispoziţie zeci de tipuri de fonturi care diferă prin conturul şi grosimea literelor, prin detaliile de caligrafie. În general se acceptă o grupare a fonturilor în 6 categorii care sunt prezentate în tabelul următor:

Tabelul 5.10. CLASIC MODERN SERIF sans

Serif script decorative

Courier Arial MS Mincho Batang Book A Extravaganza Garamond Batang Century Impact Comic Improve Palatino Ultra SimSun Lucida Monotype Juniper Times Verdana Sylfaen MS Sans Volante Scarlet Fonturile serif au o terminaţie sub formă de liniuţă (serif) care marchează capetele literei. Fonturile sans serif nu au nici o terminaţie de caracter asigurăn o lectură fluentă. Fonturile clasice – old style, sunt parcă scrise cu peniţa ceea ce face ca să apară diferenţe de grosime în conturul literelor, mai ales la liniile curbe. Fonturile moderne au un aspect geometric,relizat evident pe dispozitive tehnice de scriere. Fonturile script includ acele fonturi scrise cursiv de mană, legate cu o caligrafie parte. Fonturile decorative sunt utile pentru bannere, titluri sau majuscule incorporate , care se scriu pe două sau trei linii la ănceput de frază. Combinarea mai multor fonturi pe o pagină trebuie să ţină seama de concordanţa respectiv contrastul care se creează.

Concordanţa se obţine în cazul în care se foloseşte o singură familie de fonturi care diferă ca stil sau mărime. Contrastul apare atunci când se combină fonturi şi elemente separate diferite unele de altele. Dacă nu stăpânim bine aceste două deziderate se ajunge la o stare conflictuală de asociere deranjantă a unor fonturi. Contrastul dintre fonturi se obţine operând cu următoarele atrbute:

- mărime; - grosime; - formă; - direcţie; - culoare.

Mărimea unui font se stabileşte în puncte tipografice. Un astfel de punct are dimensiunea de 1/72 dintr-un inch, aproximativ 0.0352 cm. Asta înseamnă că o literă de 72 de puncte are mărimea de un inch, sau o literă de 36 de puncte are cam 1 cm. Grosimea se referă la conturul literei. Există fonturi proiectate pentru grosimi diferite:

- normale; - subţiri (light); - îngroşate (bold); - semi sau supra îngroşate.

O pagină fără contrast de grosime este o pagină monotonă.. Se recomandă în consecinţă accentuarea unor cuvinte, definiţii, titluri prin scrierea stilizată cu litere aldine - bold sau bold – italic. Forma literelor se referă în primul rând la litere mari – uppercase şi literele mici – lowercase Un alt contrast de formă se obţine prin scrierea înclinată care se mai numeşte cursivă sau italizată. Direcţia de scriere a unui cuvânt contribuie la evidenţierea informaţiei transmise. Astfel scrierea pe o linie înclinată în sus denotă optimism, entuziasm. Textul poate fi scris pe verticală, de sus în jos sau invers, dar asta în cazul unor tabele sau desene incluse în text, nu în frazele cursive, obişnuite. Culoarea are un rol important în creşterea lizibilităţii unui document. Trebuie să alegem cu atenţie culoarea de fundal – background cu cea a literelor – foreground. Iată câteva combinaţii care

scot mai bine în evidenţă textul documentului mai ales dacă el se va tipări color: alb pe roşu, roşu pe alb, albastru pe alb, alb pe albastru, negru pe galben sau pe culori foarte deschise calde. 5.3.17.3. Secţiuni şi paragrafe Textul unui document se împarte în paragrafe şi secţiuni. Opţiunile de machetare – formatare se pot aplica fie întregului document fie numai unei secţiuni sau paragraf. . Paragraful este o porţiune continuă de text cuprinsă între două apăsări de ale tastei Enter. În interiorul unui paragraf toate rândurile sunt tratate identic în ceea ce priveşte alinierea Secţiunea poate conţine unul sau mai multe paragrafe O secţiune se delimitează prin inserarea unui punct Section Breaks la începutul său şi un nou punct Section Breaks la sfârşitul său apelând la meniul Insert. Un exemplu, un tabel prea lat se poate înscrie într-o secţiune cu pagină setată pe tipul Landscape. Anularea marcajului de secţiune se face cu tasta Backspace pentru ştergerea punctului Section Break . 5.3.17.4. Spaţierea şi indentare Spaţierea pe verticală a textului, se face dactilografiind textul la un rând, la un rând şi jumătate sau la două rânduri.

Fig. 5.18. Fereastra cu parametri de indentare şi spaţiere

Procedura de operare este următoarea:

1 - selectăm meniul Format; 2 - selectăm submeniul Paragraph; 3 - din caseta Line Spacing selectăm opţiunea Single la un rând,

1,5 Line la un rând şi jumătate, sau Double la două rânduri; 4 - executăm un clic pe butonul OK. Spaţierea pe orizontală, pentru a alinia coloanele de text, se realizează cu ajutorul tastei Tab şi a stopurilor de tabulare. La apăsarea tastei Tab cursorul sare automat la următorul stop de tabulare. Poziţia tabilor se vede pe rigleta orizontală care se afişează cu opţiune Ruler din meniul View. Distanţa dintre stopuri se fixează prin acţionarea butonului Tab din fereastra de opţiuni a meniului Paragraph Ei mai pot fi fixaţi aleatoriu executând câte un clic pe rigleta Ruler. Eliminarea unui stop de tabulare de pe rigletă se face prin glisarea lui în afara rigletei prin tehnica bine cunoscută clic & drag. Indentarea unui paragraf, face ca rândurile unui paragraf să nu se mai înceapă la marginea stângă şi sa se termine la marginea dreaptă

a paginii ci mai în interiorul paginii. Ea are două variante: - indentare stânga – left indentation; - indentare dreapta – right indentation.

***********************

**********************

**************

************* *************

*************

a) Indentare stânga b) Indentare dreapta

Identarea la stânga forţează începerea şi continuarea automată a tuturor rândurilor paragrafului e mai din interior, şi anume din poziţia în care a fost fixat stopul de indentare. Indentarea la dreapta forţează terminarea rândurilor mai în interior faţă de marginea dreaptă a textului Poziţia stopului de indentare se poate se poate modifica prin increase – decrease indent , cele două butoane din Toolbar. Putem opta pentru tratarea diferenţiată a primei linii a paragrafului cu ajutorul opţiunilor Special First line sau Hanging din fereastra de setări. Mai avem posibilitatea să optăm pentru separarea paragrafelor cu una sau mai multe linii goale la apăsarea tastei Enter dacă folosim opţiunea Spacing din acelaşi meniu Format Paragraph:

- spacing before, lasă linii goale la începutul viitorului paragraf; - spacing after lasă linii goale după paragraful curent.

5.3.17.5. Formatarea paginii O serie de opţiuni privesc pagina ce urmează a fi tipărită la imprimantă. Aceste opţiuni se referă la: - dimensiunea paginii fizice; - orientarea paginii; - dimensiunea marginilor.

Opţiunile sunt disponibile în meniul File submeniul Page-Setup. Dimensiunea paginii fizice - paper size, depinde de formatul în care lucrăm, A4, A5 sau alte dimensiuni pe care le fixăm în inch sau cm. Se precizează separat lungimea paginei - height, şi lăţimea - width. Orientarea paginii - opţiunea orientation din submeniul menţionat, se referă la cele două moduri de tipărire a textului pe pagină:

- Portrait, este modul normal de tipărire, pagină aşezată vertical; - Landscape, este modul de tipărire pe orizontală.

Marginile paginii - nu sunt vizibile pe ecran în modul normal de vizualizare - view normal. Se pot vizualiza cu opţiunea Page Layout din meniul View sau afişăm pagina cu Print Preview din meniul File. Modificarea marginilor se face fie pentru a introduce mai mult text în pagină fie pentru a avea loc mai mult pentru antet sau note de subsol. Modificarea marginilor top - sus, bottom - jos, left - stânga, right dreapta, se face din meniul File, Page Setup opţiunea Margins. -

5.3.17.6. Antet sau subsol de pagină Antetul este o secvenţă de text care se afişează pe fiecare pagină în zona special alocată în marginea superioară. Subsolul de pagină este secvenţa de text plasată pe marginea de jos a documentului. Textul poate fi diferit pentru paginile cu soţ - even, respectiv paginile fără soţ - odd, sau se poate tipări opţional numai pe prima pagină. Submeniul Header and Footer din meniul View are o fereastră de dialog ce cuprinde caseta în care introducem textul şi o mică bară de icon-uri pentru opţiuni de afişare şi plasare a textului.

După dactilografierea şi aranjarea textului se execută un clic pe butonul Close. Oricând putem modifica textul repetând procedura de la crearea sa. În modul View Page Layout cu un dublu clic pe textul

antetului activăm meniul şi caseta ce conţine acest text, actualizându-l. 5.3.17.7. Note de picior – footnotes 2 Nota de picior este un text explicativă, o indicaţie bibliografică asociată unui termen şi este plasată în subsolul paginii. Fiecare notă de picior are un număr de ordine începând cu 1. Acest număr este plasat în text lângă termenul cu care este asociată nota, asemeni unui exponent. Procesorul Word permite inserarea notelor de picior prin utilizarea meniului Insert opţiunea Footnote (fig. 5.19.). În mod automat, notele sunt numerotate, şi plasate una sub alta în subsolul paginii, despărţite de textul propriu zis printr-o linie. Procedura de operare este următoarea:

1 - poziţionăm cursorul după ultima literă a cuvântului; 2 - selectăm meniul INSERT opţiunea Footnote şi dacă setările implicite sunt satisfăcătoare executăm clic pe butonul O.K.

3 - introducem textul notei de picior; notele de subsol se înscriu automat în text, cu un font de dimensiuni mai mici;

Fig. 5.19. Fereastra opţiunii Footnote

4 - executăm un clic pe butonul Close pentru a încheia

2 Exemplu de NOTA DE PICIOR

redactarea notei şi a reveni la documentul sursă. Notele de subsol se pot modifica ca stil şi conţinut ca orice text, dacă comutăm modul de vizualizare a textului pe View Footnote. Eliminarea unei note de subsol, atât textul propriu zis cât şi marcajul din pagină, se face ştergând cu totul cuvântul care a făcut obiectul notei. Notele de picior se mai numesc şi adnotări. 5.3.17.8. Numerotarea paginilor Procesorul de texte Word nu numerotează automat paginile. Utilizatorul trebuie să apeleze la comenzi pentru numerotarea paginilor. Meniul Insert submeniul Page Number ne permite selectarea opţiunilor de plasare a numărului paginii într-o anumită poziţie astfel:

Fig. 5.20. Inserarea numărului de pagină

Prin fereastra afişată se stabileşte poziţia numărului şi alinierea: - bottom of page, în subsolul paginii; - footer of page, deasupra paginii; - alignment: left, right, center. Pentru precizarea formatului şi numerotării paginii de început se activează opţiunea Format din fereastra prezentată mai sus, care va duce la apariţia pe ecran a ferestrei:

Fig. 5.21. Formatul numărului de pagină

Odată fixată opţiunea cu un clic, într-o mică casetă a ferestrei de dialog, prin funcţia Preview, putem vizualiza cum apare numărul pe pagină. După aceasta este suficient să executăm un clic pe butonul OK. 5.3.17.9. Chenare şi umbre O porţiune de text poate fi marcată în mod deosebit prin încadrarea sa într-un chenar – border şi poate fi umbrit – shading cu tonalităţi de gri sau alte culori. Aceste operaţii sunt disponibile în meniul Format opţiunile Borders and Shading.

Fig. 5.22. Fereastra pentru umbre şi borduri Chenarele se comandă prin opţiunea Borders, urmând să alegem şi stilul liniei, din caseta de dialog în care este afişat şi un desen exemplificativ. Umbrele se obţin prin opţiunea Shading. Putem alege tonuri de la 5% gri la 100% negru, precum şi diferite modele de haşuri. Putem alege şi varianta pentru umbrire color.. Totul se încheie cu un clic pe butonul OK.

5.3.18. Procesarea unor documente uzuale în corespondenţa de afaceri Rezolvarea corespondenţei de afaceri apelând la un procesor de texte aduce multe beneficii. Pe lângă uşurinţa de redactare, în sensul introducerii, corectării şi completării, respectiv modificării textului, menţionăm estetica corespondenţei. Mai consemnăm şi avantajul păstrării pe suporturi magnetice a

documentelor, în vederea refolosirii, precum şi transmiterea lor directă prin intermediul facilităţilor de comunicţie tip FAX sau prin poştă electronică. Este bine să cunoaştem câteva reguli de bază utilizate în conceperea celor mai uzuale documente folosite în corespondenţa de afaceri. Ne vom ocupa, nu însă în cele mai mici detalii, de: scrisoarea de afaceri, procesul verbal, memorandum-ul, oferta şi faxul: Scrisoarea de afaceri Scrisorile de afaceri sunt cele mai frecvente documente vehiculate în munca de birou. Ele se diferenţiază în funcţie de evenimentul care le generează. Întâlnim astfel: - scrisori în prima formă, simplă, draft; - scrisori de răspuns la solicitări diverse; - scrisori concise de informare - sumar; - scrisori oficiale pentru anunţuri; - comenzi şi confirmări de comenzi; - scrisori de solicitare servicii sau plăţi; - scrisori de recomandare; - cereri şi răspunsuri pentru acordarea de referinţe; - scrisori pentru personalul de conducere; etc. Rezultă clar că varietatea conţinutului şi formelor scrisorilor de afaceri este foarte mare. Dar se impun câteva reguli referitoare la elementele ce alcătuiesc structura unui astfel de document: antetul scrisorii, formulele de început şi de sfârşit, datarea, înregistrarea, confidenţialitatea şi verificarea valabilităţii scrisorii. a) antetul Antetul scrisorii trebuie să conţină o serie de elemente ce au drept scop identificarea corectă a expeditorului, şi anume:

- sigla; - denumirea firmei; - adresa; - numărul de înregistrare în registrul comercial; - codul fiscal;

- numărul de telefon, fax; - numărul contului şi banca la care este dechis; - adresa e-mail sau adresa paginii WEB pe Internet.

Antetul este obligatoriu în scrisorile oficiale şi opţional în scrisorile personale. De regulă, antetul este separat de textul scrisorii printr-o linie ceva mai groasă. Mai estetice sunt scrisorile tipărite pe hârtie cu antet pre tipărit, eventual şi culori, fapt ce ne scuteşte de introducerea acestuia. In acest caz însă trebuie stabilită cu mare atenţie dimensiunea marginii superioare a pagii ca să nu ne suprapunem cu textul scrisorii peste antetul pre tipărit. b) adresa de interior Adresa de interior este adresa destinatarului care trebuie să înceapă cu numele persoanei, adresa firmei şi poziţia, funcţia, acestuia în cadrul firmei. Această adresă se plasează în prima treime de sus a paginii astfel încât să fie vizibilă prin fereastra transparentă a plicului. c) subiectul scrisorii In cazul scrisorilor personale, subiectul scrisorii se formulează în mod expres. In scrisorile de afaceri, va trebui să ne obişnuim, că încă din prima frază cel ce citeşte scrisoarea să obţină o informaţie sintetică despre scopul şi conţinutul scrisorii. Această informaţie va alcătui subiectul scrisorii. De regulă subiectul scrisorii este o frază scurtă, concisă. In cazul utilizării unor documente tipizate această informaţie este furnizată de însuşi titlul documentului. d) mesajul scrisorii Mesajul scrisorii este de fapt conţinutul propriu-zis al scrisorii. El se introduce cursiv cu grija cuvenită pentru centrarea textului în pagină, alinierea paragrafelor, marcarea, sublinierea unor pasaje mai importante din text, toate acestea pentru a asigura o mai mare lizibilitate textului. e) încheierea, semnătura şi data In încheierea scrisorii după o formulă de politeţe, se introduc numele expeditorului, data şi eventual un număr de înregistrare. Datarea

scrisorii este foarte importantă, uneori fiind necesară şi înscrierea orei la care a fost redactat textul. Semnătura nu se pune decât după numele întreg al expeditorului şi eventual şi funcţia acestuia. Procesul verbal Procesul verbal este documentul pe care se consemnează concluziile unei şedinţe sau întruniri de afaceri. Un proces verbal trebuie să conţină în structura sa următoarele:

- antetul documentului care, ca orice antet cuprinde: sigla, denumirea, adresa firmei şi celelalte elemente: telefon, fax, cod fiscal, contul bancar;

- titlul documentului: PROCES VERBAL - subiectul, o frază care precizează tipul întrunirii, organismul de

conducere implicat sau denumirea întrunirii; - data la care s-a ţinut şedinţa, întrunirea; - participanţii ca număr total şi dacă este cazul şi nominal; - absenţii motivaţi şi nemotivaţi; - tematica şedinţei, ordinea de zi enumerată pe puncte; - consemnări pe scurt din luările de cuvânt;

Pe baza proceselor verbale se întocmesc “extrasele de procese verbal” la solicitarea organelor de conducere, pentru justificarea unor decizii colective, sau la cererea unor participanţi sau persoane implicate în discuţiile şi concluziile elaborate în cadrul şedinţelor. Memorandum - notă internă În firme, instituţii, se practică în mod uzual comunicarea între compartimente, birouri, servicii sau chiar persoane individuale, de obicei pe linie ierarhic-funcţională, cu ajutorul unor note scrise cunoscute ca "note interne", circulare pe stil vechi, iar acum pe stil nou "memorandum" sau mai scurt "memo". Un document de tip "memo" trebuie să conţină următoarele elemente: - titlul documentului: NOTĂ INTERNĂ; - destinatarul, în formularea: CĂTRE; - expeditorul, în formularea : DE LA; - data; - motivul sau subiectul comunicării.

Atât destinatarul cât şi expeditorul sunt nume de persoane sau colective de persoane. Notele interne servesc pentru convocări, invitaţii personale adresate salariaţilor, reamintirea unor evenimente de interes general, reuniuni, şedinţe, manifestări ştiinţifice, etc. Notele interne se distribuie organizat, fiind însă obligaţia angajaţilor să-şi verifice zilnic corespondenţa şi să-şi planifice activitatea, agenda de lucru, în consecinţă. Fax-ul O modalitate frecventă şi rapidă de corespondenţă o reprezintă FAX-ul. Un fax poate fi considerat orice text transmis prin binecunoscutul aparat. Acum locul aparatului fax poate fi luat chiar de către PC-ul dumneavoastră. Rigoarea necesară în afaceri şi implicit în corespondenţa de afaceri impune fixarea câtorva repere obligatorii de urmărit în redactarea unui fax. Trebuie să reţinem că aceste documente se arhivează, la ele se vor face trimiteri şi referiri, fiind folosite în situaţii speciale ca acte legale. Elementele fax-ului sunt:

- antetul cu sigla, denumirea, adresa firmei, telefon, cod fiscal, cont bancar, etc.; - titlul documentului: F A X; - data şi numărul de înregistrare; - numărul total de pagini transmise; - destinatarul şi numărul său de fax; - expeditorul, ca persoană fizică; - mesajul propriu-zis;

Datarea corectă, riguroasă , mergând până la consemnarea şi a orei de transmitere, precum şi unele elemente de identificare, capătă o şi mai mare importanţă într-un Fax când este utilizat ca document primar în sistemul informaţional al afacerilor economice. Paginile unui fax se numerotează în mod special precizându-se mai întâi numărul curent al paginii şi în continuare numărul total de pagini ale fax-ului. De exemplu pagina 1 din 5 (1/5), apoi pagina 2 din 5 până la pagina 5 din 5, dacă presupunem că faxul a avut 5 pagini.

Oferta Oferta este unul din documentele ce se întocmeşte pentru a stimula cererea clienţilor potenţiali. Ofertele se mai întocmesc şi ca răspuns la cererile partenerilor de afaceri. Oferta stă la baza declanşării negocierilor contractuale. Având în vedere aceste considerente o ofertă trebuie să conţină, pe lângă datele de identificare ale destinatarului, în general, următoarele elemente:

a) date de identificare a ofertantului: antetul cu denumirea firmei,

adresa, telefon, fax, cod fiscal, cont (opţional numele managerului care reprezintă oficial firma sau numele persoanei fizice care se ocupă de tranzacţie); b) date referitoare la obiectul ofertei:

- denumirea produsului/sortimentului - cantitate; - câteva caracteristici tehnice de bază şi date privind calitatea;

c) preţul de ofertă, orientativ sau ferm; d) termenele de livrare, condiţiile de plată şi de garanţie;

e) date referitoare la transport, ambalare şi etichetare şi alte informaţii utile în debutul oricărei negocieri; f) validitatea ofertei, adică termenul până la care preţul ofertei rămâne valabil .

Oferta se încheie cu o formulă de politeţe, apoi data, numele şi semnătura expeditorului. Uneori o ofertă cadru se interclasează cu o listă de adrese ale clienţilor, pentru a putea expedia un acelaşi text la mai mulţi parteneri de afaceri. Procedura a fost deja prezentată în manual. Desigur, au mai rămas neexplorate multe facilităţi ale procesorului WORD, dar spaţiul şi obiectivele prezentei lucrări nu ne îngăduie să ne extindem prea mult cu acest capitol.

6. PROGRAME DE CALCUL TABELAR 6.1. Noţiuni generale

Programele de calcul tabelar sunt cunoscute în literatura

informatică şi sub denumirea de "editoare de tabele" sau programe "spreadsheet". Ele pun la dispoziţia utilizatorilor trei facilităţi importante şi anume:

- înregistrarea şi prelucrarea datelor sub formă tabelară; - construirea şi afişarea sub formă grafică a datelor din tabele; - lucrul cu baze de date. Conceptul original introdus de această categorie de produse

software este FOAIA ELECTRONICA DE CALCUL - electronic spreadsheet, sau pe scurt foaia de calcul.

Foaia de calcul, este un tabel uriaş, o matrice cu 16384 de linii şi 256 de coloane, ceea ce ar înseamna un tabel de 7 m lăţime şi 114 m lungime. Pe ecran se afişează doar o mică porţiune din acestă foaie, o fereastră mobilă formată de regulă din 20 linii şi 8 coloane standard. Dar, ne putem deplasa cu ajutorul tastelor de navigare în orice zonă a foii de calcul.

La intersecţia unui rînd cu o coloană se află o CELULĂ (CELL). Celula este considerată unitatea elementară de prelucrare dintr-o foaie de calcul.

Fiecare celulă este unic identificată prin adresa sa, coordonatele sale, reprezentând coloana şi rîndul din care face parte.

In celulele foii de calcul se pot înscrie diferite date: numere, formule de calcul, funcţii şi texte alfanumerice.

Utilizatorul poate plasa cursorul pe oricare celulă din foaia de calcul şi poate folosi adresele celulelor în orice formulă de calcul.

Datele conţinute în celulele foii de calcul pot fi supuse diverselor prelucrări: operaţii aritmetice, operaţii logice, sortări, calcule statistice (minim, maxim, medie, sumă) etc. Se pot prelucra coloane sau rânduri întregi, sau se pot face operaţii de calcul matricial. Rezultatele pot fi redate sub formă grafică sau pot fi tipărite la imprimantă.

Punctul forte al programelor de calcul tabelar îl constituie faptul că la orice schimbare a unei date din oricare celulă a unui tabel creat pe

foaia de calcul, se refac simultan toate calculele, din întregul tabel, care intră în relaţie cu celula respectivă.

O astfel de facilitate este deosebit de folositoare în situaţiile decizionale, când dorim să aflăm răspunsuri la întrebări de genul: ce-ar fi dacă schimb aceste date cu altele? Orice variantă poate fi încercată operând modificările dorite şi pe ecran vom avea instantaneu rezultatele calculelor. Nu ne satisfac aceste variante, nu-i nimic, revenim la varianta iniţială.

Generaţia programelor de calcul tabelar a fost inaugurată de apariţia în anul 1970 a programului VISICALC (VISIble CALCculator) urmat de produsul LOTUS al firmei cu acelaşi nume. Competiţia în lumea programelor de calcul tabelar este dură. Dacă într-o vreme firma BORLAND cu produsul QUATTRO luase un oarecare avans, produsul EXCEL al firmei MICROSOFT intră în forţă pe piaţă relansînd astfel din nou competiţia în domeniu. Ca răspuns la această provocare, firma LOTUS a lansat versiunea LOTUS for Windows cu o foaie de calcul tridimensională. QUATTRO apare şi el în versiunea for Windows integrat în pachetul COREL WORDPERFECT SUITE un concurent redutabil al produsului MICROSOFT OFFICE.

Pentru a înţelege principiile generale de lucru cu un program de calcul tabelar vom ilustra prezentarea noastră cu exemple realizate cu programul EXCEL sub WINDOWS.

6.2. Concepte de bază

Foaia de calcul Toate programele de calcul tabelar operează cu o serie de concepte specifice care se raportează la conceptul fundamental de foaie de calcul pe scurt “Sheet”. Aşa cum s-a menţionat, foaia de calcul tabelar, în imaginea utilizatorului, este o matrice cu ale cărei elemente se pot face orice fel de calcule aritmetico-logice. Componentele elementare ale unei foi de calcul sunt CELULE dispuse pe linii şi coloane, în ele se introduc de la tastatură date şi formule de calcul şi se obţin rezultatele.

Pentru a înţelege tehnica de lucru cu un procesor de calcul tabelar, este necesar să discutăm semnificaţia următoarelor concepte de bază: carte

(BOOK), rând (ROW), coloană (COLUMN), celulă (CELL), adresă (ADDRESS), zonă (RANGE), etichetă (LABEL), formulă (FORMULA), funcţie (FUNCTION).

Cartea (book) Pentru mai multă flexibilitate în prelucrarea datelor, programele de calcul tabelar sub Windows generează la momentul lansării în execuţie, trei, şase sau chiar mai multe foi de calcul independente, denumite iniţial Sheet1, Sheet2, Sheet3 etc.

Ele ne apar ca foile unui caiet, ale unei CĂRŢI (BOOK), plasate virtual una după alta. Cu un simplu clic oricare dintre aceste foi poate fi adusă în faţă pe ecranul de lucru. Utilizatorul poate lucra individual cu fiecare foaie ca şi când aceasta ar fi singura foaie de calcul activă, dar poate să utilizeze într-o foaie adresele, datele conţinute de celelalte foi ale cărţii. Cartea conţine deci, un număr de foi care se prelucrează împreună într-o sesiune de lucru Excel în sensul că:

- prin lansarea în execuţie programul de calcul tabelar generează în memeoria RAM, automat, o carte cu mai multe foi de calcul tabelar independente; - salvarea unei foi de calcul într-un fişier pe disc echivalează cu salvarea întregii cărţi, cu toate foile aferente, indiferent că au fost sau nu utilizate; - deschiderea unui fişier are ca efect aducerea în memoria RAM a cărţii memorate în fişier cu toate foile sale. Numărul de foi de calcul (sheet) dintr-o carte (book) este

opţional. Utilizatorul poate să-şi creeze câte cărţi doreşte într-o sesiune de

lucru. Vom discuta mai târziu în acest capitol, concret, cum se lucrează cu mai multe foi de calcul simultan. Observaţie: De mai multe ori ne vom referi la temenul de foaie de calcul, pentru operaţiile de deschidere, salvare, închidere, dar se va subînţelege că de fapt este vorba despre “cartea” cu toate foile sale deschise implicit.

Rândul Rândurile foii de calcul sunt numerotate în ordine crescătoare începând cu numărul 1. Dacă de exemplu foaia programului LOTUS for DOS avea 8192 de rânduri acum Excel 2000 are 65.536 de rânduri. Numerele rândurilor se afişează pe partea stângă într-o bordură ce mărgineşte foaia de calcul.

Coloana Coloanele foii de calcul sunt identificate printr-o literă sau o combinaţie de două litere. O foaie de calcul are 256 de coloane. Prima coloană este denumită A, a doua coloană B, apoi după terminarea literelor alfabetului se continuă cu combinaţii de două litere AA, AB, AC, ş.a.m.d. Coloana cu numele IV reprezintă ultima coloană a foii de calcul, coloana cu numărul 256.

Celula Celula reprezintă spaţiul situat la intersecţia unei coloane cu un rând, care poate înregistra, la un moment dat, un singur tip de date ce poate fi introdus de la tastatură sau poate rezulta în urma unei anumite operaţii. Celula este unitatea elementară cu care operează programele de calcul tabelar. Celula este folosită ca operand în formulele şi funcţiile de calcul. Iniţial toate celulele au aceeaşi dimensiune, dar ulterior acestea se pot modifica, prin comenzi de formatare a tabelului. Celula curentă este celula activă pe care este poziţionat pointerul de adresare, sau indicatorul de celulă, un dreptunghi ce semnifică poziţia curentă a cursorului. Întotdeauna, datele introduse de la tastatură, vor fi plasate în celula curentă numai după apăsarea tastei ENTER sau a uneia din tastele de navigare, tastele cu săgeţi. Deplasarea pointerului de adresare, a dreptunghiului ce marchează celula curentă se va prezenta în subcapitolul următor.

Adresa

Adresa unei celule conţine informaţii pentru identificarea unică a celulei. Ea este alcătuită din: - litera sau combinaţia de litere ce desemnează coloana; - numărul ce identifică rândul în care figurează celula.

Într-o celulă din foaia de calcul se pot introduce de la tastatură următoarele categorii distincte de informaţii: - numere; - text, compus din caractere alfanumerice şi speciale, spaţii; - adresele altor celule; - secvenţe de comenzi pentru crearea de macroinstrucţiuni; - formule de calcul; - funcţii. Procesorul de calcul tabelar va asocia celulei, imediat ce s-a tastat primul caracter, un atribut ce va desemna în continuare tipul celulei care va fi după caz: numeric, şir de caractere, formulă sau funcţie.

Zona sau domeniul Zona este formată dintr-un grup de celule adiacente. una sau mai multe coloane sau rânduri. O zonă nu poate avea decât o formă dreptunghiulară sau pătrată. Celulele situate într-o zonă se prelucrează simultan în acelaşi mod. Ele se pot de exemplu însuma, se pot afişa, se pot sorta, copia sau muta în bloc. O zonă este adresată prin intermediul coordonatelor sale, coordonate desemnate prin termenul “range”. Coordonatele unei zone se dau precizând adresa celulei din colţul din stânga sus şi a celulei din colţul dreapta jos, separate prin două puncte.

A B C D E F D

1

2

3 zona 1 Z

4 O

5 N

6 A

7 zona 2 3

8

Zona 1 de exemplu, are coordonatele B2:D4, zona 2 are coordonatele A7:D7 iar zona 3 are coordonatele F3:F7. Zonelor li se pot asocia pe lângă adrese şi un nume - range name, pentru a face mai uşoară redactarea formulelor sau funcţiilor..

Formule Formulele sunt expresii prin intermediul cărora se realizează calcule cu datele din celulele foii de calcul. Formula se introduce în celula respectivă, este evaluată pe loc, iar pe ecran, în celulă se afişează direct rezultatul. O formulă se compune din operanzi şi operatori alcătuind expresii. Expresiile alcătuite cu operatori aritmetici se numesc expresii aritmetice. Operatorii aritmetici sunt : "+" pentru adunare, "-" pentru scădere, "*" pentru înmulţire, "/" pentru împărţire şi “ ⌃ ” pentru exponenţiere. Expresiile alcătuie cu operatori logici şi relaţionali se numesc expresii logice. Operanzii pot fi constante sau variabile. Constantele sunt construcţii sintactice elementare ce nu-şi modifică valoarea pe parcursul prelucrării. Se întâlnesc următoarele tipuri de constante: - constante numerice; - constante alfanumerice sau şiruri de caractere; - constante logice. Constantele numerice sunt fie numere întregi cu sau fără semn, fie numere reale. Un număr poate avea până la maxim 15 cifre. Constantele alfanumerice reprezintă un text alcătuit din litere, cifre sau caractere speciale, încadrat la dreapta şi la stânga de ghilimele. Numărul maxim de caractere admis este de 256. Constantele logice numite TRUE pentru valoarea adevărat şi FALSE pentru valoarea fals, se scriu ca atare, sau pot rezulta din evaluarea unor expresii logice. Operatorii logici sunt cunoscuţii: NOT, AND, OR. Tabelele de adevăr pentru aceşti operatori sunt următoarele:

A NOT A A B A OR B A B A AND B T F F F F F F F

F T F T T F T F T F T T F F T T T T T T

Operatorii relaţionali cei mai folosiţi sunt: > mai mare – greather; < mai mic – less; = egal – equal. Pe post de variabile sunt folosite adresele celulelor luate în calcul, sau funcţii din biblioteca de funcţii predefinite proprie fiecărui program de calcul tabelar. În orice formulă se pot folosi paranteze rotunde. Pentru a atenţiona programul că este vorba de o formulă, aceasta trebuie să înceapă cu un caracter special, "=" în cazul Excel. Regulile privind prioritatea operaţiilor sunt aceleaşi ca pentru orice expresie matematică. În expresiile complexe mai întâi se execută operaţiile aritmetice, apoi relaţionale şi la sfârşit cele logice, rezultatul fiind desigur o constantă logică. Un exemplu simplu, prezentat în tabelul următor, foloseşte formule pentru calculul stocului final: A B C D E 1 Produsul Stoc iniţial Intrări Ieşiri Stoc final 2 Floppy disc 100 5 25 80 3 Mouse 50 0 10 40

Formula de calcul a stocului final este următoarea:

Stoc final = Stoc iniţial + Intrări – Ieşiri

In consecinţă în celula E2 se va introduce formula:

=B2 + C2 – D2

În această celulă va apărea direct rezultatul calculelor. Orice modificare operată ulterior în celulele B2, C2, D2 va corecta instantaneu şi valoarea din celula E2. Corespunzător în celula E3 se înscrie formula: =B3 + E3 – D3.

A NOT A A B A OR B A B A AND B T F F F F F F F

Funcţii Pentru o serie de calcule mai complexe procesoarele de calcul tabelar dispun de un număr apreciabil de funcţii predefinite. Aceste funcţii realizează calcule standard cu datele unei celule, sau a unei zone de celule. O funcţie are un nume unic şi o listă de argumente. Forma generală a unei funcţii este următoarea:

=nume-funcţie(arg1,arg2,...)

Numele funcţiei începe întotdeauna cu caracterul ‘=’. Numele se compune din două sau mai multe caractere. Argumentele unei funcţii pot fi: adrese de celule, adrese de zone de celule, constante, sau chiar alte formule şi funcţii. Argumentele trebuie separate prin virgulă sau punct şi virgulă, în funcţie de setările implicite. Dacă într-o funcţie un argument este omis intenţionat, atunci în locul lui trebuie pusă o virgulă. Rezultatul evaluării unei funcţii este afişat în celula în care s-a introdus textul funcţiei. Iată spre exemplu funcţia:

= sum(B3 : B9)

are ca rezultat însumarea datelor începând cu celula B3 şi până la celula B9 inclusiv. Dacă celulele nu conţin numere se semnalează o eroare de calcul prin afişarea textului “#value” în loc de rezultatul aşteptat. Există o gamă bogată de funcţii, ce pot fi grupate pe categorii, de la funcţii matematice, financiare, statistice până la cele mai diverse funcţii de manipulare a conţinutului celulelor foii de calcul. Principalele categorii de funcţii sunt concentrate în tabelul 1. O listă completă a acestor funcţii, precum şi modul lor de apelare şi utilizare, se poate obţine cu ajutorul meniului Help.

Matematice Calcule aritmetice şi funcţii trigonometrice

ABS, COS, SIN, TAN, LOG, LN, SQRT, PI, ROUND, EXP, MOD,SUM

Statistice Calcul de indicatori satistici pe serii de date

AVERAGE, COUNT, MAX, MIN, STD, CORELL

Financiare Calcul dobânzi, rate, împrumuturi,termene

SLN, STD, DDB, RATE, TERM, FV, PV,PMT

Logice Evaluare expr. logice IF,FALSE, TRUE,

Data şi ora Calcul şi afişare data calendaristică şi ora

DATE, DAY, HOUR, MONTH, SECOND, YEAR, TIME

Calcule în baze de date

Calcule de indicatori într-o bază de date

DAVERAGE, DCOUNT, DMAX, DMIN, DSTD, DSUM, DVAR

Prelucrări şiruri de caractere

Prelucrarea unor şiruri de caractere

CLEAN, CHAR, SEARCH, VALUE, REPEAT, LEN

Speciale Diverse evaluări ale datelor din celulele foii de calcul

COL, ROW, ISERR, CEL, VLOOKUP,HLOOKUP

Tabelul 1

TIPUL FUNCŢIEI

ACŢIUNEA EXEMPLE

Pentru introducerea datelor, într-o celulă anume este necesar ca acestă celulă să fie selectată ca celulă curentă. Pentru aceasta trebuie să deplasăm dreptunghiul pointerului de adresare, sau "cursorul" la adresa care desemnează celula în cauză.

Deplasarea pointerului de adresare prin foaia de calcul se realizează în mai multe moduri:

- cu ajutorul tastelor cu săgeţi; - cu ajutorul mouse-ului; - cu comanda Go To din meniul Edit sau cu tasta F5.

Acţionând tastele cu săgeţi ne deplasăm la stânga, la dreapta, în sus, în jos cu câte un rând sau o coloană.

Tastele Pg Up respectiv Pg Dn ne permit să ne deplasăm cu un ecran (16 - 22 rânduri) în sus sau în jos.

Tasta Tab respectiv combinaţia Shift Tab ne permite deplasarea cu câte un ecran la dreapta respectiv la stânga. Tastând Alt + PgDn sau Alt + PgUp obţinem acelaşi efect.

Cu un singur clic al mouse-ului pe celula dorită, realizăm plasarea pointerului de adresare în acea celulă. Pentru deplasarea rapidă la o celulă a foii de calcul apelăm comanda GoTo, fie cu tasta F5 fie din meniul Edit (Ctrl + G). Acestei comenzi trebuie să-i furnizăm şi adresa celulei la care dorim să ajungem.

Rapid se ajunge pe ultimul rând sau pe primul rând acţionând simultan tastele Ctrl + ↓ sau Ctrl + ↑. Dacă suntem atenţi vom observa că în mod normal se deplasează numai dreptunghiul luminos iar informaţiile afişate pe bordura orizontală şi verticală rămân neschimbate atâta timp cât rămânem în cadrul celor 8 coloane şi 20 linii afişate initial pe ecran. Dacă apăsăm tasta Scroll Lock vom remarca faptul că se deplasează textul scris între cele două borduri, dreptunghiul nostru luminos stând pe loc. Revenirea la stilul obişniut de deplasare se face apăsând încă o dată tasta Scroll lock.

6.3.2. Selectarea celulelor de lucru

Selecţia unei celule, pentru a fi obiectul unei prelucrări, echivalează cu plasarea pointerului de adresare pe acea celulă. Cu alte cuvinte, celula curentă, marcată de dreptunghi, este celula activă, ce

6.3. Lucrul cu foaia de calcul

6.3.1. Navigarea prin foaia de calcul

urmează a fi prelucrată. Aşa cum am făcut precizarea, se pot prelucra cu o singură

comandă şi un grup de celule, ce alcătuiesc o zonă de celule. In vederea prelucrării o zonă fie că trebuie indicată prin

coordonatele sale - range, fie se marchează de la tastatură sau cu mouse-ul prin glisare cu butonul clic stânga apăsat. Zona marcată apare în video-reverse şi se consideră că a fost selectată.

Selectarea unei zone de la tastatură se realizează apăsând tasta Shift şi una din tastele cu săgeţi.

Un rând întreg se selectează apăsând tastele Shift şi Spaţiu, sau clic pe numărul rândului din bordura verticală a foii.

O coloană întreagă se selectează apăsând tastele Ctrl + Spaţiu, sau clic pe numele coloanei din bordura orizontală a foii.

Foaia de calcul integral, se selectează apăsând simultan tastele Ctrl + Shift + Spaţiu sau clic pe colţul stânga sus al foii de calcul aflat la intersecţia celor două borduri.

In interiorul unei zone selectate nu ne putem deplasa de la o celulă la alta cu tastele cu săgeţi. Deplasarea totuşi a cursorului prin zona selectată de la o celulă la alta se face cu tasta Enter, iar în sens invers cu tastele Shift + Enter.

6.3.3. Crearea unui tabel Crearea unui tabel, fie el şi un tabel simplu, necesită parcurgerea

a cel puţin două etape: - proiectarea tabelului; - introducerea datelor . Proiectarea tabelului se face la masa de lucru în funcţie de

natura problemei de rezolvat, de algoritmii pe care îi vom utiliza în calcule, de grafica imaginii pe ecran şi alte considerente.

Introducerea datelor este partea operaţională, ea se va repeta ori de câte ori vom folosi foaia de calcul.

Proiectarea tabelului Proiectarea tabelului este prima etapă în procesul de creare a

unui tabel. Un tabel, în accepţiunea programelor de calcul tabelar se defineşte prin două elemente:

- structură;

- conţinut. • Structura unui tabel are în vedere elemente generale şi stabile ale tabelului şi anume:

- titlul tabelului; - denumirile coloanelor sau capul de tabel; - denumirile rândurilor; - formulele şi funcţiile de calcul;

Aceste elemente se stabilesc clar de la început şi se introduc ca elemente fixe ale tabelului.

• Conţinutul este reprezentat de datele propriu-zise. Ele sunt elementele variabile dintr-un tabel, în sensul că se schimbă în mod firesc atunci când reluăm programul de calcul; stocurile, facturile, salariile, se prelucrează lunar, sau zilnic, deci mereu se reiau calculele dar cu alte seturi de date însă pe aceeaşi structură de tabel. În funcţie de natura datelor de intrare şi firesc a rezultatelor,

trebuie stabilite încă din etapa de proiectare o serie de parametri. Opera-ţiile de stabilire a acestor parametri sunt numite setări şi se referă la:

- dimensiunea coloanelor; - alinierea datelor în cadrul unei celule sau pe întreaga coloană; - poziţia punctului zecimal; - opţiuni speciale de afişare a rezultatelor.

Putem lucra cu setările implicite ale programului conform cărora: - celula are o mărime standard de 9 caractere; - alinierea textului se face implicit la stânga, iar a numerelor implicit la dreapta; - numărul de zecimale implicit este doi, etc.

Schimbarea acestor setări se va discuta în capitolul "Formatarea tabelelor". Pentru exemplificare am proiectat tabelul din fig. 6.3 care pe baza datelor de intrare din figura 6.1 permite oţinerea situaţiei din figura 6.2.

RAPORT LUNAR DE PRODUCŢIE

PRODUSUL CANTITATE COST PREŢ

MEDIU UNITAR

A 4000 120 160 B 1200 410 440 C 1600 850 950 D 6300 1000 1600 E 1500 300 310 F 470 550 650

Fig. 6.1. Datele de intrare

Pentru proiectarea unui tabel care să răspundă cerinţelor formulate în situaţia finală, în raport cu datele de intrare, se face o analiză a problemei care trebuie să se finalizeze, cu precizarea clară a următoarelor elemente:

- numărul de linii şi denumirea lor; - numărul de coloane şi denumirea lor; - formulele de calcul din celulele în care se afişează rezultatele

ANALIZA RENTABILITĂŢII PRODUCŢIEI Produsul Cantitate Cost

mediu Preţ

unitarProfit pe bucată

Valoare

A B C D E F

Valoarea totală a producţei: **** Costul total al producţiei : **** Profitul total al firmei : **** Rata r e n t a b i l i t ă ţ i i : ****

Fig. 6.2. Situaţia rentabilităţii pe produs şi pe întreprindere

A B C D E F 1 Produs Cantitate Cost Preţ Profit/buc Val.totală. 2 A = D2 – C2 = B2 * D2 3 B = D3 – C3 = B3 * D3

4 C = D4 - C4 = B4 * D4

5 D = D5 – C5 = B5 * D5

6 E = D6 – C6 = B6 * D6

7 F = D7 – C7 = B7 * D7

8 Val. totală 9 Cost total =b2*c2+b3*c3+. 10 Profit total =b8 – b9 11 Rata rentab =b10 / B9 *100

Fig. 6.3. Structura tabelului

Coloana E, zona E2:E7 este destinată calculului profitului unitar pe produs după relaţia:

profit pe bucată = preţ unitar – cost mediu

care în termenii formulelor dintr-o foaie de calcul tabelar se transcrie astfel:

=D2 – C2

Din celula E2 până în celula E7 se înscrie corespunzător textul formulelor de calcul pentru rândurile următoare.

Coloana F, zona F2:F7 este destinată calculului volumului valoric al vânzărilor pe fiecare produs, după relaţia:

Valoare = Cantitate * Preţ unitar

care în termenii formulelor dintr-o foaie de calcul revin la relaţiile înscrise în fig. 6.3 , de exemplu pentru celula F2:

=B2 * D2

Celula B8, încasări totale, va conţine suma vânzărilor valorice din coloana F, pentru calculul căreia folosim funcţia SUM - sumă:

=SUM(F2:F7)

Celula B9, costuri totale pe întreprindere, va conţine suma costurilor totale pe fiecare produs. Costul total se calculează înmulţind costul mediu pe produs cu cantitatea produsă, deci formula de calcul este :

=B2*C2+B3*B3+B4*C4+B5*C5+B6*C6+B7*C7

Putem să utilizăm o zonă de celule oarecare în afara tabelului, ca zonă de lucru, în care să calculăm costurile totale pe fiecare produs, aşa cum am făcut şi cu valoarea încasărilor, şi apoi să le însumăm.

Celula B10, profitul total, va conţine diferenţa dintre valoarea producţiei si costurile totale

Celula B11, rata rentabilităţi, se calculează ca raport procentual între profitul total pe firmă şi volumul costurilor totale:

rata rentabilităţii = profit/cost * 100

ceea ce se transcrie în termenii calculului tabelar astfel:

= B10/B9 * 100

În acestă primă abordare a proiectării unui tabel nu mai insistăm şi asupra altor elemente de detaliu privind structura tabelului.

După definitivarea proiectării tabelului, inclusiv plasarea formulelor în celule, se trece la introducerea datelor, cu precizarea că se introduc mai întâi elementele fixe, capul de tabel, formulele şi funcţiile de calcul şi numai după aceea se introduc datele propriu-zise, adică elementele variabile.

Introducerea datelor în tabel Sunt câteva reguli ce trebuie respectate la momentul introducerii

datelor, în funcţie de tipul acestora: numerice, şir de caractere, formule sau funcţii. Iată regulile generale:

- se selectează, mai întâi, celula în care se introduc datele, pentru că datele introduse de la tastatură sunt plasate todeauna în celula curentă; - datele tastate sunt afişate mai întâi pe panoul de control, ca şi adresa celulei curente, ele sunt transferate în celulă pe foaia de calcul numai la apăsarea tastei Enter sau a unei taste de deplasare a cursorului; până nu apăsăm o astfel de tastă mai putem corecta datele tastate; - la terminarea tastării datelor putem apăsa:

- Enter, şi pointerul de adresare, cursorul, se mută în jos cu un rând;

- Tab, şi cursorul se mută la dreapta cu o coloană; - săgeată, şi pointerul se mută înapoi în direcţia săgeţii.

Introducerea textului Textul se introduce prin dactilografiere simplă de la tastatură.

Excel consideră şirul de caractere introdus drept un text dacă acesta începe cu o literă. Dacă este aşa, şirul de caractere poate să conţină şi numere şi caractere speciale. În situaţia în care dorim totuşi să fie considerat text un şir care începe cu o cifră atunci trebuie să începem prin a tasta mai întâi un apostrof.

Apostroful (‘) este un prefix care precede orice şir de caractere determinând alinierea textului în celulă la stânga care este de fapt şi alinierea implicită a oricărui text. Acestă opţiune şi încă altele se pot modifica prin formatarea tabelului.

Textul care depăşeşte spaţiul celulei curente nu va fi trunchiat, ci pur şi simplu va ocupa un număr mai mare de celule spre dreapta. Mărimea unei coloane se poate însă ajusta astfel încât să cuprindă tot textul care a depăşit mărimea celulei (vezi §6.4.4.) AutoComplete este una din opţiunile uilizate pentru creşterea vitezei de introducere a textelor. Dacă această opţiune este activă atunci textul din celula precedentă este repetat în celula curentă cu condiţia să înceapă cu aceeaşi literă. Excel chiar ne permite să folosim o listă cu textele introduse în coloana curentă, listă care poate fi afişată cu un clic dreapta urmat de comanda Pick From List. Din listă ne putem alege oricare text dorim. Activarea/dezactivarea opţiunii AutoComplete pentru Excel se face astfel:

1 - activăm meniul Tools; 2 - selectăm Options; 3 - în pagina Edit, în caseta Enable AutoComplete for Cell plasăm sau eliminăm bifa de activare.

WordArt şi ClipArt, cunoscutele facilităţi Word pentru scrierea unor titluri sau sigle stilizate se pot utiliza şi în cazul programelor de calcul tabelar apelând la meniul Insert.

Introducerea numerelor De la bun început facem precizarea că numerele se tastează

direct începând cu prima cifră semnificativă sau semnul algebric. Mulţi începători fac greşeala de a încerca să centreze numerele în celulă, tastând la început spaţii înaintea primei cifre semnificative a numărului. Este o greşeală şi ea este semnalată doar când folosim aceste celule în calcule. Calculele nu se pot face pentru că, tastarea unui spaţiu înaintea numărului face ca informaţia din celulă să fie considerată drept un şir de caractere, spaţiul fiind tratat drept ceea ce şi este un caracter alfabetic. Numerele se introduc respectând următoarele reguli:

- trebuie să înceapă cu o cifră sau cu unul din semnele algebrice + sau - sau semnul valutar ($); - pot fi cuprinse între 10-99 şi 1099 ; - numerele pot fi întregi sau reale, partea întreagă se desparte de partea zecimală printr-un punct; - nu se admit spaţii sau virgule ca separatori; - se poate folosi şi formatul ştiinţific de scriere în virgulă mobilă, de exemplu: 8.07E + 05 = 807.000 Numerele prea mari, la introducere sunt trunchiate, iar

rezultatele prea mari fac să se tipărească un şir de asteriscuri în locul rezultatului aşteptat. Atunci, va trebui să procedăm la mărirea coloanei, reformatând celula, de fapt coloana în cauză. Alinierea numerelor se face implicit la dreapta, în conformitate cu poziţia punctului zecimal.

Autofill este o opţiune care înlesneşte completarea unei coloane cu numere în ordine strict crescătoare sau în ordine, cu zilele săptămânii sau lunile anului. Vom proceda astfel:

1 - introducem primul element, un număr, Monday sau January sau altă zi ori luna; 2 - plasăm cu grijă cursorul pe pătrăţelul din colţul dreapta jos al pointerului de adresare al celulei curente, pătrăţel care se numeşte “cursor de încărcare”, moment în care apare o cruciuliţă; 3 - cu butonul clic stânga apăsat se glisează mouse-ul în sensul de auto umplere, ceea ce va avea ca efect umplerea celulelor cu numere în ordine strict crescătoare sau cu celelalte zile ale săptămânii sau cu lunile anului.

Formulele de calcul se introduc de regulă începând cu semnul "=". Formulele se scriu cursiv cu sau fără spaţii. Se admit paranteze, dar atenţie, numărul de paranteze închise trebuie să fie egal cu numărul de paranteze deschise.

In momentul introducerii, textul formulei apare în panoul de control în dreptul adresei celulei curente.

După apăsarea tastei Enter, sau a altei taste de încheiere a textului, în celula curentă apare rezultatul calculelor.

Ori de câte ori deplasând pointerul de adresare, cursorul întâlneşte o celulă al cărei conţinut s-a obţinut printr-o formulă de calcul, pe panoul de control vom putea citi textul formulei.

Atunci când se efectuează corecţii masive în formulele unui tabel, sau pentru întocmirea documentaţiei, putem modifica opţiunea standard de afişare şi în locul rezultatelor în celulele foii de calcul putem să vizualizăm formulele de calcul folosite.

În exemplul nostru, faptul că unele formule trebuie repetate doar cu schimbarea adreselor unor celule nu ar deranja, pentru că exemplul este mic. Dar în realitate redactilografierea unor formule, cum sunt cele din coloanele E şi F, îngreunează munca de operare. Avem posibilitatea să înlăturăm acest neajuns prin copierea formulelor.

Copierea formulelor Posibilitatea copierii formulelor reprezintă o facilitate

remarcabilă a procesoarelor de calcul tabelar. O formulă dintr-o celulă poate fi copiată, deci reprodusă, într-una sau mai multe celule adiacente, adresele celulelor incluse în formulă modificându-se automat în mod corespunzător.

Dacă zona de celule în care se face copierea este situată în jos, pe coloană, sub celula sursă, numele coloanelor se păstrează constant, modificându-se corespunzător numai adresele rândurilor. La fel, dacă celula se copiază într-o zonă de celule dispusă orizontal, pe acelaşi rând, atunci rămâne constant numărul rândului dar se modifică adresa coloanelor. In acest fel formulele de calcul îşi păstrează semnificaţia logică, respectând algoritmul de prelucrare, doar că se translatează adresele celulelor cu care se operează.

Modul concret de efectuare a operaţiei de copiere a formulelor se va prezenta în paragraful 6.4.6: modificarea unui tabel.

Introducerea formulelor

Introducerea funcţiilor Funcţiile se introduc în celula curentă începând întotdeauna cu

simbolul simbolul ”=”. Textul funcţiei nu admite spaţii. Se pot folosi numai paranteze rotunde pentru gruparea calculelor.

Trebuie respectată întocmai sintaxa funcţiei şi anume: numele, numărul, tipul şi ordinea argumentelor. Reamintim că în unele funcţii un argument poate fi înlocuit cu o valoare implicită, dacă pe poziţia sa în lista de argumente plasăm o virgulă.

Procesorul de calcul tabelar nu trece mai departe, dacă o funcţie este greşită sintactic. Ea trebuie scrisă corect, iar dacă este cazul se solicită ajutor apăsând tasta F1. Procesorul Excel dispune de facilitatea FUNCTION WIZARD, vrăjitorul funcţiilor. Acest vrăjitor, al cărui icon are simbolul fn ne călăuzeşte pas cu pas în alegerea funcţiei, operanzilor şi operatorilor cu ajutorul casetei de dialog care se afişează pentru fiecare funcţie selectată.

Corecţii Corecţiile se pot face în două faze în funcţie de momentul

sesizării greşelilor. Astfel, greşelile de introducere a datelor se pot rezolva pe loc, dacă nu a fost apăsată încă tasta Enter sau una din tastele cu săgeţi. Se şterg caracterele eronate şi se tastează cele corecte.

Dacă însă greşelile au fost sesizate după ce a fost apăsată tasta Enter, iar datele au ajuns în celulă, sau dacă eroarea a fost observată mai târziu, atunci pentru corectare procedăm astfel:

1 - plasăm pointerul de adresare, cursorul, pe celula cu date eronate; 2 - apăsăm tasta F2 - Edit; 3 - operăm corecţiile şi încheiem cu Enter, săgeată ori Tab. Uneori însă e de preferat să ştergem datele dintr-o celulă şi apoi,

eventual, să reintroducem altele. Nimic mai simplu: 1 - plasăm pointerul de adresare pe celula eronată; 2 - tastăm spaţiu şi apoi Enter, pentru a şterge celula; 3 - reintroducem corect datele. Ştergerea unor zone de celule, rânduri, sau coloane, se face cu

ajutorul comenzilor din meniul principal, ce vor fi discutate mai pe larg în capitolul dedicat modificărilor unui tabel.

6.4. Programul EXCEL

6.4.1. Sesiunea de lucru

Programul Excel elaborat de firma Microsoft face parte din sistemul integrat de programe MS-Office, alături de procesorul de texte Word, sistemul de gestiune a bazelor de date Microsoft-Access şi de programul de prezentare grafică PowerPoint.

Excel este principalul concurent al produselor LOTUS 1-2-3 şi Quattro Pro. Versiunile programului Excel pot fi rulate sub sistemele de operare Windows, Windows NT, OS/2 şi Apple OS/MacIntosh.

Apelarea programului Lucrând cu Windows vom proceda în felul următor; 1 - activăm meniul butonului Start; 2 - deplasăm mouse-ul pe meniul Programs şi apoi la dreapta pe Microsoft Excel; 3 - executăm un singur clic pe dreptunghiul ce marchează programul Excel, şi acesta va fi lansat în execuţie, pe monitor fiind afişat ecranul de lucru Excel.

Dacă avem icon-ul produsului (shortcut-ul) pe desktop atunci e suficient un dublu clic pe acest icon pentru lansarea Word-ului în execuţie.

Incheierea sesiunii După terminarea procesului de prelucrare, încheierea sesiunii de

lucru se poate face în două moduri: - cu salvarea pe disc a foii de calcul; - fără salvarea foii de calcul. Alegerea modului de încheiere a sesiunii de lucru este la

latitudinea utilizatorului, care va trebui să răspundă corect la întrebările formulate de fiecare dată când se selectează meniul File comanda Exit pentru a încheia sesiunea de lucru. Deci, vom proceda astfel:

1 - deplasăm cursorul pe meniul File şi-l activăm cu un clic, pe ecran afişîndu-se meniul pop-up asociat; 2 - selectăm din acest meniu cu un clic, comanda Exit;

3 - din caseta de dialog prin care suntem întrebaţi despre opţiunea de salvare sau nu a foii de calcul putem opta pentru una din cele trei variante:

- Yes, pentru salvarea foii de calcul înaintea închiderii sesiunii de lucru; - No, pentru abandonarea foii de calcul şi apoi închiderea sesiunii; - Cancel, pentru anularea comenzii.

Dacă s-a răspuns cu Yes programul va solicita, în continuare atribuirea unui nume sub care se salvează tabelul creat.

Aceste opţiuni vin în ajutorul utilizatorului pentru a-i da posibilitatea să-şi salveze foaia de calcul în caz că nu a făcut-o. Dacă foaia de calcul a fost închisă (Close) sau salvată (Save sau Save As) înainte de închiderea sesiunii, programul nu mai afişează caseta cu cele trei opţiuni, închizându-se sesiunea de lucru Excel fără nici-un alt dialog.

6.4.2. Ecranul Excel

Imediat după lansarea în execuţie, programul Excel afişează un

ecran de lucru care respectă structura şi grafica prietenoasă a produselor integrate în pachetul MS-Office. Ecranul Excel, ca de altfel toate programele sub Windows, este împărţit în patru zone cu următoarea destinaţie:

1 - panoul de control; 2 - aria de lucru efectivă; 3 - informaţii de stare, privind controlul procesului de prelucrare; 4 - informaţii de stare privind alte programe activate sub Windows; acestă zonă, opţional, poate fi suprimată. Panoul de control sau fereastra document Excel cuprinde

cinci linii şi o arie de lucru pe care le vom analiza în continuare. Linia 1 este linia, sau bara de titlu, pe care este scris "Microsoft

Excel" urmat de numele fişierului din care s-a deschis foaia de calcul sau "BOOK1" dacă deschidem sesiunea pentru a creea o foaie de calcul nouă. In colţul din dreapta, apar cele 3 butoane destinate manipulării ferestrei de aplicaţie Windows:

0 pentru minimizarea ecranului; 2 pentru redimensionarea ecranului; x pentru închiderea sesiunii.

Butonul de minimizare are ca efect închiderea temporară a ferestrei programului Excel, înscrierea icon-ului acestuia pe linia Taskbar, şi revenirea în desktop-ul Windows. Cu un clic pe icon-ul programului în linia taskbar se reafişează ecranul Excel. Atenţie, execuţia programului nu este suspendată. El este în continuare activ, numai că în acest fel, mai putem deschide şi o altă sesiune de lucru cu un alt program ce va lucra în paralel cu Excel.

Utilizând combinaţia de taste Alt + Tab putem să inspectăm pe rând fiecare program ce a fost activat în paralel sub Windows.

Butonul de redimensionare are dublă acţiune. La o primă apasare reduce iar la următoarea reface dimensiunea ecranului.

Butonul de închidere are un efect similar comenzii Exit din meniul File; încheie sesiunea Excel.

Linia 2 este linia meniului principal. Ea conţine submeniurile: File, Edit, View, Insert, Format, Tools, Data, Window, şi Help. În

partea dreaptă a acestei linii se află cele trei butoane pentru minimizare, redimensionare şi închidere a ferestrei document, adică a cărţii curente, desigur fără a se părăsi sesiunea de lucru Excel. După închidere utilizatorul poate continua cu deschiderea unei noi cărţi cu foi de calcul.

Linia 3 conţine icon-urile standard pentru cele mai frecvente operaţii. Această linie se mai numeşte Standard Toolbar, bara cu instrumente standard de lucru. Unele icon-uri sunt comune cu cele de la Word: open, close, save, print, print preview, cut, copy, paste. Iată însă şi câteva icon-uri specifice programului Excel:

însumare, selecţie funcţii predefinite, sortare ascendentă sau descendentă;

apelul generatorului de grafice, afişarea barei cu instrumente de desenat – drawing toolbar.

Plasând prin tehnica "clic and drag" iconul "?" asociat help-

ului on-line, pe un icon sau o comandă dintr-un meniu, vom putea citi într-o fereastră informativă câteva explicaţii suplimentare în legătură cu comanda respectivă.

Linia 4 conţine icon-uri destinate activării comenzilor folosite pentru formatarea datelor ce se introduc într-o foaie de calcul. Este linia Formating Toolbar. Aici se găsesc icon-uri pentru schimbarea corpului de literă (Arial, Times New Roman etc.), a dimensiunii literelor, a stilului de afişare: bold, italic, underline precum şi a modului de aliniere, stânga, dreapta, centrat. Regăsim icon-uri pentru afişarea simbolurilor monetare, a procentului, şi alte icon-uri întâlnite şi la programul Word.

Linia 5 este linia pe care se afişează adresa şi conţinutul celulei curente. Este numită şi Formula Bar, deci bara pe care se vizualizează şi funcţiile sau formulele introduse în celula curentă.

Pe această linie se afişează butoanele utilizate pentru redactarea formulelor şi funcţiilor:

- butonul „=” schimbă modul manual cu modul asistat (Edit) de redactare a formulelor în această zonă de referinţă; - butonul „bifă” este echivalentul tastei Enter cu care încheiem redactarea formulei;

- butonul „X” este butonul Cancel. Executând un clic pe butonul ‘=’ utilizatorul poate trece imediat

la redactarea formulei pe această linie. În cazul funcţiilor, uilizatorul, pentru propria informare, poate deschide cu un clic în partea stângă a liniei o casetă tip listă pentru vizualizarea şi selecţia unei funcţii predefinite.

Aria de lucru efectivă este încadrată de bordura orizontală cu denumirea coloanelor şi bordura verticală cu numerotarea rândurilor. În mod normal, la deschiderea sesiunii de lucru, această zonă conţine primele 9 coloane, de la A la I şi primele 24 de rânduri. Pointerul de adresare este plasat pe celula A1.

Excel poate opera simultan cu mai multe foi de calcul dispuse în planuri paralele. Ele se numesc după cum am mai precizat Sheet1, Sheet2 ş.a.m.d. Numărul lor depinde de versiunea de Excel cu care lucraţi. Zona de lucru poate fi utilizată pentru una din aceste foi, selectate din linia de selecţie a foilor de calcul afişată în partea de jos a ecranului. Dar zona de lucru poate fi splitată şi folosită la afişarea datelor din mai multe foi de calcul odată, aşa cum vom vedea în capitolul "Lucru cu foi multiple".

Zona informaţiilor de stare începe cu Linia 6, care este linia de selecţie a foii de lucru curente. Numele foii de lucru curente este afişat normal, negru pe alb, celelalte nume fiind afişate umbrit.

Pe linia de stare se mai găsesc şi săgeţile pentru derularea stânga dreapta a celulelor foii de calcul.

Cursorul mouse-ului îşi schimbă forma în funcţie de zona ecranului în care este plasat, tocmai pentru a atenţiona utilizatorul asupra acestui lucru. Asfel în zona panoului de control, cursorul are forma obişnuită de săgeată, iar în zona ariei de lucru are forma unei cruciuliţe.

6.4.3. Meniul principal

Totalitatea comenzilor Excel sunt grupate într-un meniu propriu

Pull-Down, compus din: - submeniuri tip bar afişate orizontal, pe care le vom denumi în continuare tot meniuri; - submeniuri tip Pop-Up, afişate în ferestre verticale ce conţin comenzile şi opţiunile asociate submeniului bar selectat.

Submeniuri Submeniurile tip bar ale meniului principal Excel sunt în număr

de 9, şi anume: File - conţine în principal comenzi pentru prelucrări la nivelul

întregii foi de calcul: deschiderea unei noi foi de calcul sau a uneia salvate într-un fişier, închiderea, salvarea, tipărirea unei foi de calcul. In fereastra File sunt listate denumirile ultimelor fişiere în care s-au salvat foi de calcul Excel. Cu un clic, oricare din acestea pot fi aduse în aria de lucru;

Edit – conţine comenzi pentru corectarea conţinutului unei foi de calcul: copierea unor celule, ştergerea întregii foi de calcul, deplasarea la o adresă oarecare şi altele;

View - conţine opţiuni privind afişarea sau nu a diverselor linii ale ecranului, precum şi redimensionarea suprafeţei de lucru;

Insert - conţine comenzi pentru adăugarea de noi elemente într- un tabel construit pe foaia de calcul: celule, rânduri, coloane, grafice;

Format – conţine comenzi pentru modificarea denumirii, stabilirea alinierii şi a modului de afişare a datelor într-o celulă, sau pe un întreg rând, coloană, pe o zonă sau pe toată foaia de calcul;

Tools – conţine o serie de opţiuni pentru realizarea de scenarii pe baza înlănţuirii tabelelor într-o prezentare animată, protejarea prin parole a foii de calcul, crearea de macroinstrucţiuni, precum şi altele legate de setările implicite ale sesiunii Excel, şi anume culori, modul de afişare standard a ecranului, modul de calcul ca şi recalcularea formulelor şi funcţiilor, tipul şi mărimea fontului implicit etc;

Data - conţine comenzi pentru prelucrarea datelor dintr-un tabel în mod similar unei baze de date în care ordinea şi tipul coloanelor corespunde cu succesiunea şi descrierea câmpurilor, iar rândurile reprezintă înregistrările bazei de date; sunt disponibile astfel comenzi privind sortarea bazei de date, subtotaluri, selectarea unui grup de înregistrări pe baza unui filtru de selecţie etc;

6.4.3. Meniul principal

Totalitatea comenzilor Excel sunt grupate într-un meniu propriu

Window – conţine comenzi pentru operarea simultană cu mai multe foi de calcul ce pot fi aduse pe rând sau simultan în aceeaşi zonă de lucru pe ecran;

Help - conţine comenzi pentru afişarea şi parcurgerea selectivă a textului cu explicaţii ajutătoare privind modul de aplicare a comenzilor şi opţiunilor Excel.

Dat fiind faptul că în mod normal pe ecran sunt vizibile permanent atât submeniurile meniului principal cât şi butoanele celor mai uzuale comenzi, nu mai este necesară activarea meniului principal. Activarea unuia din submeniuri se face apăsând simultan tastele Alt + litera subliniată cu o liniuţă, ce identifică submeniul.

Selectarea şi activarea unei comenzi

Selectarea unei comenzi Excel se poate face prin trei moduri: - din meniul principal; - cu un clic pe butonul comenzii din panoul de control; - apăsând simultan o combinaţie de taste numite shortcuts.

Pentru selectarea unei comenzi va trebui să procedăm astfel: 1 - selectăm meniul cu un clic sau apăsând simultan tastele Alt şi Litera care identifică meniul; 2 - deplasăm cursorul în dreptul comenzii/opţiunii dorite; 3 - activăm comanda cu un clic sau apăsând tasta Enter. Cu un singur clic în afara ferestrei unui meniu, sau apăsând tasta

ESC, anulăm selecţia meniului sau a comenzii. Comenzile se execută asupra celulei pe care este plasat

dreptunghiul ce reprezintă celula curentă sau asupra zonei de celule selectate. Uneori este nevoie să selectăm o celulă cu un dublu clic în interiorul acesteia, sau în unele situaţii celula sau zona de celule ce se prelucrează se desemnează prin coordonatele lor explicite.

Pentru operativitate, în activarea unor comenzi, programul Excel oferă posibilitatea utilizării tastelor funcţionale F1..F12. Fiecare dintre acestea poate fi utilizată independent (individual) sau în următoarele combinaţii:

- Shift + tasta funcţională; - Ctrl + tasta funcţională; - Ctrl + Shift + tasta funcţională; - Alt + Shift + tasta funcţională.

Fiecare mod de acţionare are ca efect o anumită comandă. Iată

spre exemplu comenzile asociate apăsării tastelor funcţionale individual:

F1 - help, activează meniul cu explicaţii; F2 - editează conţinutul unei celule; F3 - plasează un nume într-o formulă; F4 - repetă ultima comandă; F5 - Go to, salt necondiţionat la o adresă de celulă; F6 - salt la următoarea fereastră deschisă în aria de lucru; F7 - Spelling, verificarea scrierii corecte; F8 - extinderea unei selecţii; F9 - recalculează formulele şi funcţiile; F10 – activează linia meniului principal; F11 - creează un grafic; F12 - Save as, salvează foaia de calcul curentă.

Pentru a vedea şi comenzile asociate combinaţiilor tastelor funcţionale cu tastele Shift, Alt, Ctrl, se poate apela meniul help.

6.4.4. Formatarea tabelului

Formatarea tabelului, aşa cum am mai afirmat, desemnează ansamblul de operaţii legate de definitivarea formei şi structurii unui tabel precum şi a modului de afişare a datelor în tabel.

Opţiunile de formatare sunt disponibile în meniul Format şi vizează stabilirea atributelor de afişare pentru celule, rânduri sau coloane, care în termeni specifici se numesc setări şi care se referă la : redimensionarea celulelor, ajustarea mărimii coloanelor, schimbarea fontului, alinierea datelor în celule, stabilirea numărului de zecimale, stabilirea unor chenare, copierea setărilor etc.

Redimensionarea celulei Setarea standard pentru celula ariei de lucru, când pe ecran apar

24 rânduri şi 9 coloane, depinde de tipul şi mărimea fontului ales. De exemplu, lucrând cu fontul Times-New-Roman, dimensiunea de 10 puncte (1 punct = 1/72 inch), într-o celulă vor încape 8 caractere. Ca să încapă mai multe caractere modificăm lungimea (Width) celulei sau a

unei zone de celule marcate în prealabil, procedând astfel: 1 - selectăm celula sau zona de celule; 2 - selectăm meniul Format opţiunea Column; 3 - selectăm din fereastra acestei opţiuni comanda Width; 4 - ştergem cu tasta Backspace dimensiunea veche 8,5 şi introducem noua lungime a celulei. Mai avem la dispoziţie şi modalităţi mai rapide de ajustarea

coloanelor. De exemplu putem proceda astfel: 1 - executăm un clic pe litera coloanei aflată pe bordura orizontală; 2 - plasăm cursorul pe linia separatoare dintre coloane şi când acesta îşi schimbă forma într-o cruciuliţă glisăm mouse-ul în stânga sau dreapta.

In situaţia în care textul introdus înr-o celulă este mai mare şi dorim să ajustăm lăţimea celulei pentru a cuprinde exact textul introdus, vom proceda astfel:

1 - executăm un clic pe litera coloanei aflată pe bordura orizontală; 2 - plasăm cursorul pe linia separatoare dintre coloane, dar pe bordura orizontală, şi când acesta îşi schimbă forma într-o cruciuliţă executăm un clic. Pentru modificarea înălţimii (High) unei celule, a unei zone de

celule, sau rânduri procedăm astfel: 1 - selectăm celula sau zona de celule; 2 - selectăm din meniul Format opţiunea Rows şi apoi opţiunea High; 3 - ştergem cu Backspace dimensiunea veche 12,75 şi introducem noua înălţime a rândului. Schimbarea fontului În afara procedurii deja familiare de a opera schimbarea

dimensiunii acestuia folosind comenzile din casetele panoului de control, putem apela la meniul Format astfel:

1 - selectăm celula sau zona de celule; 2 - activăm meniul Format şi selectăm comanda Cells, opţiunea Font;

3 - selectăm din caseta de dialog tipul, mărimea, size-ul literei şi culoarea, eventual şi efecte speciale: plasarea textului ca indice sau exponent; 4 - confirmăm setările executând un clic pe butonul OK. Pentru titluri speciale, antet sau un text desebit ca format se

poate apela la scrierea stilizată folosind şabloanele disponibile în minibiblioteca WordArt. Ca şi în Word se activează meniul Insert, comanda Picture, opţinea WordArt. Putem să selectăm opţiunea ClipArt dacă în loc de text stilizat dorim o figură din această bibliotecă Windows.

Alinierea datelor În mod implicit numerele se aliniază la dreapta iar textul se

aliniază la stânga într-o celulă. Pentru schimbarea modului de aliniere putem apela la butoanele din panoul de control:

- align left, pentru aliniere stânga; - align right, pentru aliniere dreapta; - center, centrat. Putem apela şi la meniul Format, comanda Cells, opţiunea

Alignment din caseta căreia selectăm alinierea pe orizontală, verticală şi modul de scriere a textului, normal sau pe orizontală, de sus în jos şi invers.

Formatul de afişare al numerelor Numerele se afişează în mod implicit în formatul denumit

General. Acest format de exemplu pentru fontul Times New Roman 10, este următorul:

- pentru numerele întregi, 8 poziţii din care una pentru semn; - pentru numerele reale, 8 poziţii din care una pentru semn, 5 la partea întreagă, una pentru punctul zecimal şi două pentru partea fracţională. Acest format se poate modifica în sensul reducerii sau măririi

numărului de poziţii zecimale. Un număr introdus într-o celulă poate fi reprezentat, în funcţie de

semnificaţia sa sub formă de: date calendaristică, oră, minut, secundă, procent, fracţie ordinară, cu semn valutar, ş.a. Toate aceste opţiuni sunt disponibile în meniul Format, comanda Cells, opţiunea Number.

Chenare, linii şi culori Meniul Format Cells dispune de două opţiuni ce sporesc

semnificativ grafica unui tabel prin încadrarea unor zone sau grafice în chenare şi schimbarea paletei coloristice.

Opţiunea Border permite încadrarea într-un chenar, sublinierea unei celule sau a eventualelor grafice create pe foaia de calcul.

Opţiunea Patterns permite alegerea culorilor pentru umplerea unei celule sau zone de celule, deci pentru fond. Celula se selectează cu un dublu clic iar zona se selectează prin tehnica "clic & drag" cu ajutorul mouse-ului.

Culoarea fontului, să zicem a "cernelii", se stabileşte prin intermediul opţiunii Color din comanda Font a meniului Format Cells.

Copierea formatărilor Setările fixate pentru o celulă pot fi atribuite unei alte celule cu

uşurinţă folosind icon-ul "Format Painter" - pensula de formatare, din bara cu instrumente de lucru din panoul de control astfel:

1 - selectăm celula sursă plasând dreptunghiul pointerului de adresare pe celulă; 2 - executăm un clic pe butonul "pensulei de formatare" din panoul de control; 3 - deplasăm cursorul pe celula în care dorim să copiem setările privind formatarea datelor şi executăm un clic. 6.4.5. Gestiunea tabelelor

Se ştie că foaia de calcul este generată în memoria RAM. Pentru

a nu pierde datele introduse şi rezultatele obţinute prin calcule, tabelul trebuie salvat pe un floppy sau hard disc. Programul Excel asigură, prin meniul File, o serie de operaţii uzuale pentru gestiunea fişierelor, fără a părăsi sesiunea de lucru. Cele mai importante sunt: - Save as, memorarea într-un fişier a foii de calcul;

- Open, încărcarea de pe disc în memoria RAM, în aria de lucru, a unei foi de calcul salvate anterior; - Save, rescrierea în acelaşi fişier a unei foi de calcul în curs de

prelucrare; - Close, închiderea unei foi de calcul, create sau modificate, se poate face cu sau fără salvarea noii versiuni; - New, crearea unei foi de calcul noi, cu setări implicite standard. Salvarea unui tabel După terminarea prelucrării unui tabel este necesară memorarea

acestuia pe floppy sau hard disc sub forma unui fişier pentru a putea fi prelucrat ulterior. Acestă operaţie, aşa cum s-a mai menţionat, se numeşte frecvent "salvarea fişierului".

Comanda de salvare este disponibilă în meniul File, în două variante: Save as şi Save.

Prima dată când salvăm un tabel folosim oricare din aceste comenzi, Save as sau Save. Procedura de operare este simplă:

1 - selectăm meniul File; 2 - selectăm comanda Save as sau Save; 3 - tastăm în fereastra de dialog, numele fişierului, în dreptul rubricii File name, şi doar dacă e necesar, modificăm prin derularea listei, discul şi directorul în care va fi plasat fişierul ce va conţine tabelul nostru; 4 - confirmăm comanda cu un clic pe butonul OK. Fişierele create de Excel au extensia implicită XLS. Comanda

Save este utilă în cazurile în care, după efectuarea unor actualizări la un tabel creat şi salvat anterior, dorim să rememorăm tabelul în acelaşi fişier sub acelaşi nume cu care a fost salvat iniţial. În acestă situaţie nu ni se mai solicită introducerea specificatorului de fişier. Dacă dorim însă ca tabelul actualizat să fie memorat într-un fişier nou, cu un alt nume, atunci vom utiliza comanda Save as.

În ambele cazuri, zona de lucru Excel rămâne pe ecran la dispoziţia operatorului pentru a continua prelucrarea tabelului.

Dacă dorim să încheiem definitiv prelucrarea acestuia apelăm la comanda Close.

Deschiderea/ închiderea foii de calcul După lansarea în execuţie a programului Excel, acesta ne pune la

dispoziţie o carte cu un set de foi de calcul albe, noi. Dar dacă dorim să

prelucrăm un tabel salvat într-un fişier, atunci trebuie să "încărcăm" datele din acel fişier XLS, în zona de lucru a ecranului. Această acţiune se realizează cu comanda Open din meniul File.

Comanda Open are o fereastră de dialog prin care putem specifica: discul, folderul şi numele fişierului.

După încheierea prelucrării unui tabel şi salvarea acestuia într-un fişier XLS se procedează la închiderea foii de calcul cu comanda Close din meniul File.

În situaţia în care nu am efectuat salvarea tabelului, comanda Close afişează o casetă de dialog cu trei butoane prin care suntem invitaţi să optăm pentru a salva, a nu salva modificările operate, sau pentru a anula comanda Close.

Aria de lucru salvată nu înseamnă toată foaia de calcul, ci doar porţiunea în care s-a lucrat efectiv.

Oricând mai putem deschide în paralel noi foi de calcul cu comanda New din meniul File. 6.4.6. Modificarea unui tabel

Modificările unui tabel Excel vizează copierile, mutările, adăugările, ştergerile unor zone, rânduri sau coloane sau numai a conţinutului unei singure celule din foaia de calcul.

Copierea celulelor Copierea este operaţia prin care conţinutul unei celule,

considerate celulă sursă, este plasat într-o altă celulă, numită celulă ţintă sau destinaţie. Dacă celula conţine o formulă sau o funcţie apar deosebiri în modul de realizare a operaţiei de copiere, în funcţie de modul de adresare a celulelor prezente ca operanzi în cadrul acestor formule sau funcţii.

Deosebirile apar datorită celor două moduri de adresare a celulelor:

- adresare relativă; - adresare absolută. Adresarea relativă este modul obişnuit de scriere a adresei unei

celule compusă din denumirea coloanei urmată de numărul rândului. Prin copierea formulelor sau funcţiilor ce conţin celule cu adrese

relative au loc următoarele translatări de adrese: - dacă copierea se face pe verticală, adresa rândului va fi incrementată crescător cu 1, iar denumirea coloanei rămâne neschimbată, tocmai pentru a respecta logica calculelor între rânduri; - dacă copierea se face pe orizontală, denumirile coloanelor se modifică corespunzător iar numărul rândului rămâne neschimbat.

Procedura de operare pentru copierea formulelor pentru exemplul din fig. 6.4 este următoarea:

1 - poziţionăm pointerul de adresare, dreptunghiul cursorului, pe celula sursă, care este în exemplul nostru F4; 2 - selectăm din meniul Edit comanda Copy şi vom observa că chenarul dreptunghiului este dublat de un dreptunghi format din linie întreruptă pulsatoare; 3 - poziţionăm cursorul pe prima celulă a zonei de destinaţie, apoi deplasăm mouse-ul cu butonul clic apăsat în jos, marcând întreaga zonă de destinaţie, în cazul nostru până în celula F13; 4 - apăsăm Enter şi formula va fi replicată în toate celulele din zona ţintă cu modificarea în ordine crescătoare a adreselor relative, în cazul nostru numai a rândului din adresă, din C4 la C5, până la C13; Aceste comenzi se pot executa utilizând butoanele din

Toolbars sau din meniul contextual care se activează cu un clic cu butonul dreapta al mouse-ului.

Observaţie - cota de piaţă se determină ca raport procentual între cifra de afaceri a unei firme şi totalul vânzărilor pe piaţa produsului; - cota relativă de piaţă se determină ca raport procentual între cifra de afaceri a unei firme şi cifra de afaceri a firmei lider; numai pentru firma lider cifra sa de afaceri se împarte la cifra de afaceri a următoarei firme în clasament.

Dacă copiem o celulă într-o zonă de celule imediat dedesubt pe aceeaşi coloană sau la dreapta pe acelaşi rând procedăm mai simplu

astfel: 1 – poziţionăm pointerul de adresare pe celula sursă şi executăm un clic pe pătratul din colţul din dreapta jos al chenarului, când cursorul va fi simbolizat printr-o cruciulţă (+); 2 - tragem mouse-ul în jos până pe ultima celulă a zonei ţintă şi cu butonul apăsat, tehnica "clic & drag", formula s-a copiat eliberăm butonul şi executăm un clic în afara zonei ţintă.

Adresarea absolută a unei celule se realizează plasând semnul "$" fie înaintea numelui de coloană, fie a numărului de rând, fie înaintea ambelor coordonate.

Prin copiere, partea de adresă marcată cu $ nu se va mai modifica, în sensul incrementării, ci va rămâne neschimbată în toate formulele.

În exemplul prezentat în fig. 6.4 este folosită adresarea absolută pentru celula C$14. In formulele de calcul ale cotei absolute de piaţă, adresa acestei celule, care conţine totalul vânzărilor celor 10 companii, rămâne constantă.

Fig. 6.4. Calculul cotei de piaţă absolute

Fig 6.5. Formulele pentru calculul cotei de piaţă

Mutarea celulelor Spre deosebire de comanda Copy, care lasă neschimbată celula

sau zona de celule sursă, operaţia de mutare dizlocă informaţia din zona sursă, ce rămâne astfel liberă, şi o plasează în zona de destinaţie.

Operaţia de mutare, ca şi operaţia de copiere respectă aceleaşi reguli de translatare a adreselor de celule ca şi în cazul operaţiei de mutare. Deci, adresele relative se incrementează iar adresele absolute rămân neschimbate.

Procedura de operare apelează la meniul Edit şi la zona de memorie temporară numită CLIPBOARD, specifică programelor sub Windows:

1 - selectăm celula sau zona de celule sursă; 2 - executăm un clic pe butonul Cut din panoul de control sau selectăm această comandă din meniul Edit; datele vor fi extrase din zona de celule sursă şi plasate în zona de memorie Clipboard; 3 - deplasăm cursorul la adresa de început a zonei de destinaţie şi selectăm din meniul Edit comanda Paste;

Şi mutarea se poate comanda cu butoanele, Cut , Paste din Toolbars. La fel de bine putem utiliza şi comenzile meniului contextual afişat printr-un clic cu butonul dreapta al mouse-ului.

Inserarea de coloane, rânduri Termenul de inserare desemnează operaţia de includere a unui

rând sau a unei coloane suplimentare în interiorul unui tabel. Comenzile pentru operaţiile de inserare sunt disponibile în meniul Insert.

Inserarea unei coloane necesită următoarea procedură de operare:

1 - selectăm coloana în faţa căreia dorim să facem înserarea, unei noi coloane, executând un clic pe litera coloanei respective; 2 - selectăm din meniul Insert opţiunea Columns şi apăsăm Enter; coloana în cauză va fi eliberată de date şi întreg tabelul cu date şi cu formule se va muta la dreapta cu o coloană. Inserarea mai multor coloane necesită marcarea unui număr

echivalent cu numărul de coloane pe care dorim să le inserăm şi în consecinţă cu care se va deplasa tabelul spre dreapta, făcând loc noilor coloane. Datele, formulele şi funcţiile vor fi transferate corespunzător pe noile poziţii recalculate automat. Procedura este următoarea:

1 - selectăm zona de coloane plasând cursorul pe prima coloană din zonă, apăsăm tasta Shift şi executăm un clic pe litera ultimei coloane din zonă; 2 - selectăm din meniul Insert opţiunea Columns si apăsăm Enter, tabelul va avea o zonă liberă formată din coloanele marcate la punctul 1. Inserarea unui rând sau a mai multor rânduri este similară

cu operaţia de inserare a coloanelor cu precizarea că, în loc de Columns selectăm opţiunea Rows din meniul Insert.

Rândurile sunt inserate deasupra cursorului iar coloanele la stânga cursorului, toate referinţele translatându-se corespunzător.

Stergerea coloanelor si a rândurilor

Ştergerea conţinutului unei coloane, a unui rând sau a unei zone de celule este o operaţie disponibilă în meniul Edit prin comanda Clear. Se procedează astfel:

1 - selectăm coloana cu clic pe numele coloanei, sau a rândului sau selectăm obişnuit o zonă de celule prin tehnica "clic & drag"; 2 - selectăm din meniul Edit comanda Clear şi conţinutul zonei marcate este anulat; 3 - executăm un clic în afara zonei de celule şterse. Acţiunea comenzii Clear este realizată şi de tasta Delete de pe

tastatură. Atenţie, comanda Delete din meniul Edit elimină fizic, să zicem, o coloană sau un rând cu deplasarea la stânga sau la dreapta dacă este vorba de coloane, sau în sus ori în jos dacă ştergem rânduri.

Putem selecta întreaga foaie de calcul cu un clic pe pătrăţelul din colţul stânga sus al foii de calcul, pentru ca apoi să ştergem conţinutul tuturor celulelor foii de calcul.

Asocierea unui nume foii de calcul Utilizatorul are posibilitatea de a atribui explicit un nume unei

foi de calcul, care aşa cum aţi observat primesc numele Sheet1, Sheet2 etc. Pentru aceasta este suficient să executăm un dublu clic pe eticheta foii de calcul din linia 6 şi apoi să tastăm noul nume. Acest nume va apare acum pe linia 6 a ecranului de lucru Excel.

Vizualizarea formulelor şi funcţiilor Se ştie că, în mod implicit, după introducerea unei formule sau

funcţii într-o celulă în locul textului acesteia, apare valoarea rezultată din calcule.

Dacă dorim să revedem formula sau funcţia dintr-o celulă e suficient să deplasăm pointerul de adresare pe celula în cauză şi în panoul de control se poate citi textul formulei sau funcţiei.

Dacă dorim să vizualizăm pe foaia de calcul toate formulele şi funcţiile în locul datelor, un lucru absolut necesar în etapa de punere la punct a unui program pentru întocmirea documentaţiei, atunci operăm astfel:

1 - selectăm meniul Tools şi apoi opţiunea Options; 2 - în caseta de dialog View din fereastra afişată marcăm cu un clic opţiunea Formulas, în micul pătrăţel din stânga în care va apare binecunoscuta "bifă" de setare "ON"; 3 - executăm un clic pe butonul OK şi pe foaia de calcul apar

funcţiile şi formulele în locul valorilor. Revenirea la setarea iniţială, cu valori în locul formulelor şi

funcţiilor, se face apelând aceeaşi paşi 1, 2, 3. Un clic pe pătrăţelul opţiunii Formulas în care se află bifa de setare ON are ca efect anularea sa.

În caseta View avem diverse opţiuni de inhibarea afişării unor elemente ale foii de calcul: bordurile rândurilor, coloanelor, haşurile, etc.

Îngheţarea capului de tabel Menţinerea pe loc a denumirii coloanelor unui tabel, acţiune pe care am numit-o ‘îngheţarea capului de tabel’ este chiar o necesitate în cazul tabelelor care se întind pe mai multe ecrane.

Pentru a ‘îngheţa' o porţiune din tabel şi a permite derularea normală a celorlalte rânduri vom proceda astfel:

1 - executăm un clic pe oricare celulă situată pe rândul imediat următor sub zona pe care dorim să o îngheţăm; 2 - activăm meniul Window şi selectăm comanda Freeze Panes; Anularea acestei opţiuni se realizează cu comanda Unfreeze

Panes din acelaşi meniu Window. 6.4.7. Lucru cu mai multe foi de calcul

Procesorul de calcul tabelar Excel permite operarea alternativă

sau simultană cu mai multe foi de calcul. Lucrul alternativ cu mai multe foi de calcul se rezumă la activarea unei alte foi de calcul cu un simplu clic pe linia de selecţie a foilor de calcul botezate Sheet1, Sheet2, etc.

Lucrul cu mai multe foi de calcul simultan înseamnă aducerea acestora în aceeaşi arie de lucru pe ecran, în ferestre distincte. Utilizatorul se poate deplasa de la o fereastră la alta cu cursorul preluând şi legând cu uşurinţă datele din zonele prezente în zona de lucru de pe ecran.

Procedura de operare este următoarea, presupunând că începem chiar de la crearea tabelelor:

1 - construim un tabel în prima foaie de calcul Sheet1, care va fi foaia de calcul principală;

2 - selectăm cu un clic în linia 6, linia de selecţie a foilor de calcul, foaia următoare să zicem Sheet2, şi construim şi aici un tabel; 3 - adăugăm această foaie într-o listă de foi de calcul ce vor fi utilizate simultan selectând din meniul Window comanda New Window; 4 - reluăm paşii 2 şi 3 cu foaia de calcul Sheet3 să zicem; 5 - după terminarea etapei de creare şi adăugare a foilor de calcul în listă, trecem la afişarea lor pe aceeaşi zonă de lucru pe ecran selectând din meniul Window comanda Arrange şi apoi din caseta de dialog a acestei comenzi alegem opţiunea Tilled, de afişare simultană, câte o fereastră pentru fiecare foaie prezentă în listă. Numai una din ferestre este totuşi activă la un moment dat, în

sensul că numai asupra datelor tabelului din fereastra activă se execută comenzile curente ale utilizatorului. Fereastra activă are bara de titlu marcat distinct. Activarea unei alte ferestre, pe aceeaşi zonă de lucru, se face cu un clic pe suprafaţa acesteia.

Din lista de foi de calcul putem insera în aria de lucru foi care nu sunt adiacente utilizând combinaţia Ctrl şi clic pentru selecţia acestora. Trecerea de la o foaie la alta se realizează şi cu butoanele din bara de defilare orizontală din linia 6 a ecranului de lucru.

Lucrul simultan cu mai multe foi de calcul înseamnă că putem să construim formule şi funcţii de calcul cu adrese de celule preluate din foi distincte. In acest caz, adresa unei celule dintr-o altă foaie de calcul va avea ataşat în faţă numele foii de calcul: Sheet1, Sheet2, etc. după caz. Numele foii de calcul este separat de adresa celulei prin simbolul "!" - semnul exclamării.

Se spune că numele foii de calcul urmat de semnul exclamării este un calificator, iar acestă modalitate de lucru cu adresele foilor de calcul se numeşte calificare. Adresele celulelor din alte foi de calcul sunt adrese absolute. Procedura de operare în aceste cazuri, pentru construirea unei formule, de exemplu, este următoarea:

1 - activăm fereastra tabelului în care construim formula; 2 - tastăm formula până la momentul în care dorim să inserăm adresa unei celule din altă fereastră; 3 - activăm cu un clic fereastra din care preluăm celula;

4 - deplasăm pointerul de adresare pe celula folosită drept operand şi executăm un clic, celula fiind marcată de un dreptunghi din liniuţe mobile; 5 - apăsăm Enter şi adresa absolută a celulei, inclusiv calificatorul său sunt inserate în formula noastră, cursorul revenind în fereastra iniţială. Formulele şi funcţiile astfel construite pot fi copiate, mutate,

şterse ca orice formulă sau funcţie obişnuită. 6.4.8. Tipărirea tabelelor

Tabelul utilizatorului conţinând date introduse, rezultatele

calculelor, inclusiv graficele pot fi tipărite utilizând comanda Print din meniul File. Foaia de calcul este tipărită pe pagini. Putem fixa manual un delimitator de pagină.

Inserarea unui delimitator de pagină Delimitatorul de pagină marchează sfârşitul paginii curente şi

începutul unei noi pagini. Procedura de operare este următoarea: 1 - deplasăm pointerul de adresă pe primul rând al paginii noi şi executăm un clic cu mouse-ul; 2 - selectăm din meniul Insert comanda Page Break, şi observăm deasupra rândului apariţia unei linii întrerupte ce marchează începutul unei noi pagini, în plan orizontal; Dacă cursorul este plasat într-o altă poziţie decât coloana A,

vom constata că la stânga lui apare un marcator de pagină vertical, o linie punctată ce stabileşte limita dintre ultima coloană a paginii curente şi prima coloană a paginei următoare.

Alegând, spre exemplu, celula E9 ca punct de marcare a delimitatorului de pagină, vom constata că zona de lucru vizibilă pe ecran a fost împărţită în 4 pagini prin cele două linii sunt punctate, una orizontală la stânga sub rândul 8 şi una verticală la stânga coloanei E.

Ştergerea unui delimitator de pagină Procedura de operare este absolut identică cu cea de la

momentul inserării unui delimitator de pagină: 1 - deplasăm pointerul de adresare pe celula aflată imediat sub delimitatorul orizontal respectiv la dreapta delimitatorului

vertical şi executăm un clic; 2 - selectăm din meniul Insert comanda Remove Page Break; Dacă ne plasăm pe celula aflată în dreapta delimitatorului de

pagină vertical, acesta nu este şters prin comanda dată. Această comandă de introducere a delimitatorului de pagină operează numai deasupra şi la stânga celulei curente. Stabilirea ariei incluse într-o pagină poate fi realizată şi prin opţiunile comenzii Page Setup din meniul File.

În caseta de dialog a acestei opţiuni avem la dispoziţie rubrica Print Area în care tastăm adresa, coordonatele zonei de celule pe care dorim să o tipărim.

Previzualizarea paginii Comanda Print Preview din meniul File ne permite să

vizualizăm pe ecran forma reală a paginii A4 ce va fi tipărită. Avem la dispoziţie şi un buton de comandă a acestei operaţii pe panoul de control, care are forma unei lupe pe hârtie. Pentru previzualizare procedăm astfel:

1 - executăm un clic pe butonul Print Preview; 2 - opţional, din meniul afişat putem alege comanda Zoom pentru a mări imaginea; 3 - executăm un clic pe butonul Close pentru a reveni la ecranul normal Excel.

Numerotare, margini, antet şi note de subsol Comanda Page Setup din meniul File ne oferă o serie de

posibilităţi pentru modificarea unor setări implicite astfel: - opţiunea Page, ne permite stabilirea dimensiunii, orientării Portrait sau Landscape şi numerotării paginilor; - opţiunea Margins, ne permite modificarea marginilor stânga, dreapta, sus şi jos precum şi centrarea textului în pagină; - opţiunea Header/Footer ne permite înscrierea unui text ca antet de pagină (Header) sau notă de subsol (Footer). Putem înscrie texte diferite în colţurile din stânga, sau dreapta, şi

pe centrul paginii deasupra sau în subsolul paginii, dacă alegem opţiunile Custom Header sau Custom Footer.

După introducerea textelor, cu un Print preview ne putem

convinge de modul cum apar aceste elemente în pagină. Tipărirea Comanda de tipărire este disponibilă în meniul File şi este

comanda Print. Desigur, există şi un buton în panoul de control care are forma unei imprimante. Comanda Print are o casetă de dialog prin care putem seta:

- foaia de calcul, una din cele 16; - paginile, toate sau selectiv; - numărul de copii; - prin opţiunea "properties" putem alege modul normal de tipărire PORTRAIT sau modul LANDSCAPE - pe lăţime. Dacă dorim să tipărim numai graficul dintr-o pagină, e suficient

să activm acest grafic cu un dublu clic şi să declanşăm operaţia de tipărire. Mai înainte însă de comanda efectivă Print, se obişnuieşte fixarea unor setări prin intermediul opţiunilor comenzii Page Setup din meniul File. De exemplu, pentru imprimantele matriciale se recomandă activarea opţiunii Print in Black and White, şi după aceea activarea butonului Print. Trebuie să fim atenţi ca tipul de imprimantă conectată efectiv să corespundă cu tipul de imprimantă setat prin opţiunile comenzii Print.

6.4.9. Sortare şi filtrare

Sortare

Sortarea poate fi simplă sau o putem complica. Pentru început să învăţăm sortarea simplă a unui tabel.

Sortarea se face în funcţie de datele înscrise într-o coloană. Rândurile tabelului sunt rearanjate în ordinea crescătoare (ascending) sau descrescătoare (descending) a datelor din coloana aleasă drept cheie de sortare.

Intr-un tabel, în mod standard putem sorta datele după 3 chei de sortare, după 3 coloane, fiecare având propria disciplină de aranjare: crescătoare sau descrescătoare.

Putem construi şi liste proprii cu cheile de sortare - custom sort list, dar aceasta complică puţin lucrurile. Procedura de operare este următoarea:

1 - selectăm întregul tabel ce se va sorta; 2 - selectăm din meniul Data comanda Sort; 3 - în caseta de dialog a comenzii Sort fixăm ordinea coloanelor folosite drept cheie de sortare şi disciplina de sortare pentru fiecare coloană; 4 - confirmăm setările printr-un clic pe butonul OK. În situaţia în care dorim rearanjarea coloanelor şi nu a

rândurilor, activăm din caseta de dialog a comenzii Sort, butonul Options. în noua casetă de dialog ne putem alege noua variantă de sortare: Left to Right.

Filtrarea Opţiunea de filtrare Filter din meniul Data ne permite

extragerea dintr-un tabel numai a acelor rânduri care au o aceeaşi valoare pe coloana folosită drept filtru. In acest fel putem vizualiza numai un subset de date din întregul tabel. Procedura de operare este următoarea:

1 – se marchează tabelul de date care se filtrează; 2 – se activează meniul Data şi se selectează opţiunea Filter; 3 – se selectează în continuare comanda Autofilter; 4 – pe ecran apare un marcaj (săgeată) în dreptul fiecărei

coloane, dacă executăm clic pe acest marcaj se deschide o casetă care conţine toate valorile distincte ce apar pe coloană; se punctează cu mouse-ul acea valoare care va fi folosită drept filtru de selecţie;

5 - în tabel vor rămâne numai acele rânduri care conţin pe coloana de filtrare valoarea selectată.

De reţinut că restul rândurilor din tabel nu sunt eliminate fizic ci doar ascunse. Vizualizarea din nou a întregului tabel se face selectând comanda Show All din opţiunea Filter a meniului Data. Nu vă aventuraţi în calcule pe tabele filtrate pentru care se iau în calcul şi rândurile care nu se văd. De tipărit se pot tipări fără grijă.

6.4.10. Construcţii grafice

În multe situaţii o coloană sau un rând dintr-un tabel reprezintă de fapt, în sens statistic, o serie de date ce ilustrează fie evoluţia în dinamică a unui fenomen, fie corelaţia dintre două procese economice

exprimat cantitativ sau valoric Fără să complicăm lucrurile, pentru construirea unui grafic, de regulă, trebuie să ne fixăm asupra următoarelor elemente principale;

- coloana ce va constitui axa Ox; - coloana sau coloanele ce se vor reprezenta pe axa Oy; - denumirea graficului, a axelor şi legenda.

În funcţie de semnificaţia datelor din tabel se alege în primul rând tipul graficului cel mai reprezentativ.

Tipuri de grafice Programul Excel poate crea mai multe tipuri de grafice, fiecare

tip la rândul său, având câteva formate particulare.

.

Fig. 6.6. Categorii şi tipuri de grafice Graficele linie - LINE, ilustrează evoluţia în timp, deci

dinamica unui fenomen. Pe axa Ox se reprezintă timpul iar pe axa Oy se

vor reprezenta valorile seriilor cronologice. Aceste grafice se mai numesc si cronograme sau histograme.

Grafice suprafaţă - SURFACE, sunt o variantă a graficelor LINE, segmentele de linie fiind înlocuite cu arii planare bidimensionale.

Graficele dreptunghi au două variante şi anume: - dreptunghiuri orizontale, BAR; - dreptunghiuri verticale, COLUMN.

Aceste grafice ilustrează evoluţia în dinamică a unui proces economic. Dreptunghiurile au baza egală. Cele de tip BAR se construiesc pe axa Oy iar cele de tip COLUMN se construiesc pe axa Ox. Suprafaţa dreptunghiului este proporţională cu valoarea indicatorului reprezentat.

Graficele circulare sunt de două feluri:

- PIE, plăcintă; - DOUGHNUT, covrig.

Ambele tipuri de grafice circulare sunt diagrame de structură şi ilustrează ponderea fiecărui element într-un întreg, fie că este vorba de procente sau de simple mărimi relative. Sectorul de cerc dintr-un grafic PIE sau segmentul circular dintr-un grafic DOUGHNUT sunt proporţionale cu ponderea părţilor în întreg.

Pe un grafic circular nu se reprezintă decât o coloană. Graficele reţea - RADAR, seamănă cu o pânză de păianjen şi

sunt o variantă a graficelor linie, dar e vorba de linii care parcurg un traseu circular în sensul acelor de ceasornic. Se folosesc mai rar.

Graficele XY - servesc pentru ilustrarea legăturii dintre două procese interdependente. Un proces cauză se reprezintă pe axa Ox, iar un proces rezultat se reprezintă pe axa Oy, fiind vorba de o funcţie de tipul:

y = f (x) Graficele 3D - sunt grafice tridimensionale şi reprezintă

variante în spaţiu de tip cilindru, con sau piramidă.

Crearea unui grafic Avem la dispoziţie, pentru crearea unui grafic, comanda Chart

din meniul Insert şi mult mai rapid butonul Chart din Toolbar.

Procedura de operare este simplificată de maniera autoexplicativă a fiecărei casete de dialog prin care trecem parcurgând următoarele etape:

1 - selectăm din meniul Insert comanda Chart şi alegem tipul de grafic şi se trece cu Next la pasul următor; 2 - se precizează dacă este vorba de serii pe linie sau serii pe coloane; se introduc coordonatele ariei pe care o reprezentăm grafic; putem face selecţia acestora chiar înainte de activarea meniului Insert, folosind tehnica clic & drag; Observaţie: dacă coloanele nu sunt alăturate le putem selecta explicit ţinând tasta CTRL apăsată şi le marcăm cu mouse-ul prin glisare ori, putem să introducem în caseta de dialog adresele coloanelor, zonă cu zonă, separând adresele prin virgulă. 3 - urmează o pagina de opţiuni prin intermediul căreia se pot stabili mai multe elemente de detaliu: titlul graficului şi al axelor, haşuri, legendă, etichete pentru valorile înscrise pe grafic etc; 4 - executăm clic pe butonul Finish; 5 - graficul este încadrat într-un frame ce poate fi mărit sau micşorat acţinând asupra pătratelor de redimensionare aflate pe colţuri; în final executăm un clic în afara dreptunghiului (fram-ului) ce încadrează graficul. Un grafic este un obiect creat pe foaia de calcul, şi el poate fi în

consecinţă plasat în altă poziţie cu tehnica clic & drag, sau micşorat, mărit, ori eliminat din foaia de calcul.

Activarea unui grafic, selecţia sa, în vederea efectuării unor modificări, ca de exemplu: schimbarea tipului de grafic, a titlului sau a altor elemente constitutive, se face cu un clic în interiorul chenarului ce încadrează graficul.

Aşa cum am mai specificat, graficele se pot tipări fără nici o problemă odată cu tabelul sursă.

6.4.11. Funcţii statistice şi funcţii financiare Biblioteca de funcţii pre definite a programului Excel însumează

cca 240 de funcţii grupate în 9 clase.

Dintre acestea ne oprim asupra mai întâi asupra funcţiilor financiare, 54 la număr, remarcabile prin utilitatea lor în munca economiştilor.

Vom discuta doar câteva dintre ele, detalii putându-se obţine suplimentar din Help-ul programului.

Funcţii statistice Funcţiile statistice sunt folosite în prelucrarea seriilor de date. O

serie de date este de fapt o coloană sau un rând dintr-un tabel. Pentru calculul unui indicator statistic, folosind o astfel de funcţie procedăm astfel:

1 - plasăm cursorul după ultima celulă a seriei de date; 2 – activăm meniul Insert şi comanda Function 3 – alegem categoria de funcţii Statistical şi apoi derulăm lista de funcţii pentru a selecta-o pe cea dorită.

Iată câteva exemple de funcţii statistice, nu foarte complicate: ♦ Min, pentru determinarea valorii minime dintr-o serie; ♦ Max, pentru determinarea valorii maxime dintr-o serie; ♦ Average, pentru determinarea mediei aritmetice a termenilor; ♦ Countif, pentru calculul numărului de apariţii ale unui număr într-o serie, se mai numeşte frecvenţa de apariţie a termenului, de exemplu funcţia: = Countif(A2:A10,=400) va returna numărul de apariţii ale cifrei 400 în zona de celule A2 – A10; ♦ Trend şi Growth sunt două funcţii pentru extrapolarea

termenilor unei serii. Veţi înţelege mai bine ce înseamnă extrapolarea, ca tehnică de prognoză, dacă considerăm că dispunem de o serie de 21 de termeni reprezentând cursul valutar euro – leu pe primele 21 de zile ale unei luni şi dorim să aproximăm cursurile pentru ziua a 21-a, a 22-a, a 23-a si aşa mai departe până în a 31 zi.

Funcţia Trend se foloseşte în cazul în care apreciem că evoluţia seriei reale este de tip liniar şi extrapolarea se face după o funcţie, care se mai numeşte şi ecuaţie de regresie liniară, de forma:

y = a + bx

Funcţia Growth se foloseşte în cazul în care apreciem că evoluţia seriei reale este de tip exponenţial şi extrapolarea se face după o funcţie de forma:

y = a + bx

unde: y – este termenul prognozat al seriei x – este termenul real al seriei a, b sunt coeficienţii ecuaţiei de regresie determinaţi pe baza metodei celor mai mici pătrate, o metodă specifică statisticii.

Procedura de operare, în cazul acestor funcţii de extrapolare, este următoarea: 1 – selectăm cu clic dreapta temenii seriei reale şi continuăm să marcăm cu butonul clic dreapta apăsat şi următoarele celule în care vor apărea termenii prognozaţi, 2 – eliberăm butonul de clic dreapta; 3 – selectăm din meniul popup afişat funcţia Trend sau Growth . Funcţii financiare

Pentru calcule specifice domeniului bancar se folosesc funcţii care au următorul format general:

nume-funcţie(d’,n,S,V0,V1,tip)

unde:

n d’ - este rata dobânzii (rate) exprimată procentual, fie anuală, fie lunară şi în acest caz se reprezintă sub forma d’/12; n n - este numărul de perioade (nper), de regulă luni, dacă lucrăm cu ani atunci folosim forma: n*12; n S - este suma de plată (pmt – payment); n V0 - este valoarea prezentă (pv) a creditului sau investiţiei; n V1 - este valoarea viitoare a (fv) a creditului sau investiţiei; n tip - este 0 sau 1 după cum plata se face la începutul respectiv la sfârşitul perioadei, lună sau an.

a) funcţia NPER, calculează numărul de perioade în care trebuie plătită periodic o sumă S astfel încât un depozit bancar V0 să ajungă la suma V1, când banca acordă o rată a dobânzii pe perioada egală cu d'. Dacă este vorba de rambursarea unui împrumut (credit) atunci valoarea creditului este V0 şi V1 va fi zero. Suma S, pentru că reprezintă o plată, are semnul minus.

De exemplu NPER(20%/12,- 200,8000,0,1) va returna valoarea 64.51, adică pentru a stinge un credit de 8000$, plătind periodic 200$ când rata dobânzii este 20% anual, vor fi necesari cca. 65 perioade, adică 5 ani şi câteva luni.

Vă atenţionăm că rata dobânzii lunare, când rata anuală este de exemplu 20%, se scrie sub forma “20%/12”. Numărul de perioade, de rate, lunare se scrie tot într-un format specific, de exemplu 4*12 înseamnă 48 de rate plătite pe 4 ani.

b) funcţia PMT, payment, calculează suma periodică de plată S, pentru achitarea unui credit V1, contractat pe ‘n’ perioade , la o rată a dobânzii d'. Funcţia calculează plăţile lunare, dacă restituim împrumutul lunar, plăţi compuse din rata din credit plus dobânda aferentă lunii.

De exemplu, PMT(12.5%/12,30*12,50000,0,1) calculează valoarea 528,13, deci un credit pe 30 de ani (30*12), în valoare de 50000, contractat la o rată a dobânzii de 12,5% anual, va trebui achitat în rate egale de 528,13 $ lunar. Suma, pentru că este o plată va fi tipărită în roşu. Dacă valoarea creditului o înscriem în tabel cu semnul minus, fiind de altfel o datorie de achitat, atunci rezultatul se afişează normal.

c) funcţia IPMT, interest payment, calculează numai dobânda

efectivă ce se plăteşte într-o anumită lună din intervalul pentru care am contractat creditul. De exemplu pentru creditul nostru de 50.000$ în ultima luna de plată, a 360-a, apelul IPMT(12.5%/12,360,30*12,-50000) va returna valoarea de 5.50$ reprezentând dobânda ce va fi achitată la acea dată. Creditul, pentru că este o datorie se trece cu minus.

d) funcţia FV - future value, calculează valoarea finală V1 a

unor ‘n’ depuneri periodice constante S, într-un cont bancar, pentru care

banca ne va plăti dobândă calculată la o rată a dobânzii d' fixă pe toată perioada de depunere.. Dobânda se capitalizează, adică se adaugă lunar în cont şi va produce la rândul ei dobândă

De exemplu, apelul FV(10%/12,4*12,-100), calculează valoarea 5873 adică, depunând constant 100$, în fiecare lună, 4 ani de zile, în condiţiile în care banca îmi acordă o dobândă de 10% anual, se vor aduna în final aproape 5873$.

e) funcţia PV – prezent value, calculează valoarea reală astăzi a

unei sume care urmează a-mi fi plătită ulterior într-un anumit număr de rate. E simplu, 1.000.000 de lei astăzi nu mai fac 1.000.000 de lei peste un an ci mai puţin datorită inflaţiei, să zicem. Mai putem gândi şi astfel, dacă în loc să primesc banii puţin câte puţin aş avea toată suma şi aş depune-o în bancă, evident aş câştiga dobânda plătită de bancă. Ei bine tocmai această sumă o voi pierde. Iată de ce 1.000.000 primit de abia peste un an nu mai “face” un 1.000.000. Cât valorează, putem afla tocmai cu această funcţie care ia în considerare dobânda care se pierde nedepunând banii într-o bancă ceea ce ar echivala şi cu pierderile datorită inflaţiei.

De exemplu, 1.000.000 lei care mi se vor plăti abia peste un an, valorează astăzi, dacă rata inflaţiei este de 40% anual, numai 674.700 de lei. Apelul funcţiei este: FV(40%/12,1*12,,-1000000,1)

f) funcţia RATE, calculează rata dobânzii d' percepută de bancă

pentru un credit pentru care se cunoaşte creditul, valoarea ratei plătite constant lunar băncii şi numărul de rate în care se rambursează creditul.

De exemplu, dacă la un împrumut pentru un autoturism de 8000$ ni se fixează o rată lunară de rambursare de 100$ pe 4 ani atunci funcţia RATE(4*12,-100,8000), determină valoarea 2%. Asta înseamnă o rată a dobânzii de 2% lunar sau 24% anual.

Tabele cu una sau două variabile

Excel ne permite să calculăm ce valori ar returna diferite funcţii atunci când li se modifică un parametru, deci o intrare. Programul construieşte automat un tabel cu două coloane:

- prima coloană este coloana cu valorile parametrului care se modifică,

- coloana a doua este coloana cu rezultatul calculelor. În cazul funcţiilor financiare construirea acestor tabele este

benefică pentru a compara, de exemplu, diversele rate de restituire a unui credit în condiţiile unei rate a dobânzii fluctuante

Fig. 6.7. Tabel cu o variabilă Un exemplu: Să presupunem că un credit de 4500 euro, pe 3 ani, se va restitui

iniţial în condiţiile unei rate fixe a dobânzii de 3.50% pe an. E interesant să calculăm şi suma de plată pentru restituirea creditului în cazul în care rata dobânzii s-ar modifica la 4% sau 5%. Procedura de operare pentru rezolvarea problemei ca în figura 6.7 este următoarea:

1 – introduceţi în celula B2 suma -4500, creditul; 2 – introduceţi în B3 numărul de ani 3; 3 - introduceţi în B4 rata dobânzii 3.5%; 4 – în C7 introduceţi funcţia PMT

nu uitaţi să înmulţiţi numărul de ani cu 12 ca să rezulte suma de plată lunară; 4 – introducem în B8 rata dobânzii de 4% iar în B9 5%, atenţie celula B7 trebuie să rămână necompletată

5 - marcăm cu mouse-ul zona B7 – C9; 6 – selectăm din meniul Data comanda Table; 7 – executăm clic pe caseta Column input cell şi introducem adresa celulei care se modifică B4; 8 – O.K şi în celulele C8, C9 avem rezultatele. Tabele cu două variabile Aceste tabele se mai numesc şi tabele cu două intrări pentru că

acceptă modificarea în cadrul unei formule de calcul a doi dintre parametrii iniţiali.

În exemplul anterior putem construi un tabel în care să calculăm sumele de plată în condiţiile în care se modifică nu numai rata dobînzii ci şi numărul de ani de restituire a creditului.

Fig. 6.8. Tabel cu două intrări Procedura de operare pentru exemplul de mai sus redat şi în

figura 6.8 este următoarea: 1 – introducem creditul în B2, anii în B3 şi rata dobânzii în B4; 2 – introducem anii de restituire a creditului în zona C7 – E7; 3 – introducem ratele modificate 4%, 5%, în celulele B8, B9; 4 – introducem în B7 funcţia PMT cu datele sale iniţiale din celulele B2 – B4; 5 – marcăm zona B7 – E9; 6 - selectăm din meniul Data comanda Table; 7 – executăm clic pe caseta Column input cell şi introducem adresa ratei dobânzii care se modifică B4; 9 – executăm clic în caseta Row input cell şi introducem adresa numărului de ani care devine variabil B3;

8 – O.K şi în celulele C8, C9 avem rezultatele. Funcţii pentru calculul amortizării O categorie de funcţii financiare aparte este cea destinată

calculelor amortizării echipamentelor. Este vorba de funcţiile: SLN, SYD, DDB:

a) funcţia SLN - shight line depreciation, calculează după metoda linear valoarea amortizării A, a unui utilaj cu valoarea de inventar V, din care se recuperează, prin casare, suma S, şi care are o durată de viaţă de "n" perioade, de regulă ani.

În fiecare perioadă "i", deci în fiecare an, amortizarea are o valoare constantă.

b) funcţia SYD, sum of the year digit depreciation, calculează valoarea amortizării anuale după metoda amortizării cumulate.

În fiecare an, amortizarea are o altă valoare, începând cu valori mai mari şi terminând cu valori mai mici, astfel încât după o scurtă perioadă de funcţionare utilajul este în bună parte amortizat.

Fig. 6.9. Funcţii pentru calculul amortizării

c) funcţia DDB - double declining balance, calculează amortizarea anuală a unui utilaj după metoda regresivă.

Şi această metodă de calcul permite o amortizare rapidă a utilajului în prima parte a ciclului de viaţă, când de exemplu cheltuielile cu reparaţiile utilajului sunt mai mici. Mai târziu, apariţia acestor cheltuieli cu revizii şi reparaţii nu vor afecta costul produsului prea mult pentru că scad tocmai cheltuielile cu amortizarea. Ba chiar mai mult, aceste utilaje se pot vinde la un preţ bun, la un moment dat, având totuşi un număr nu prea mare de ore de funcţionare, dar fiind recuperată prin amortizări o bună parte din valoarea de achiziţie. Graficul funcţiilor de caclul al amortizării este prezentat în fig. 6.10.

F ig . 6 .1 0 .

Alegerea unei metode sau alta de calcul depinde de mulţi factori tehnico-economici, iar o analiză comparată a amortizării anuale deter-minată prin cele trei metode se va dovedi oricând utilă. Să presupunem că avem un utilaj cu valoarea de inventar de 1000 $, şi din casări recuperăm o valoare reziduală de 100 $. Durata lui de viaţă este de 8 ani. Incercaţi, într-o foaie de calcul, să urmăriţi valorile funcţiilor de calcul a amortizării şi reprezentarea grafică, pe baza exemplului dat.

Atenţie la modul de introducere a funcţiilor şi formulelor. O greşeală frecventă o constituie tastarea unui spaţiu la început sau a unui

alt caracter în loc de “=”. Funcţia sau formula va fi considerată în acest caz doar un şir de caractere şi în locul rezultatului aşteptat, în celulă apare chiar textul formulei sau funcţiei. Greşeala se poate vedea în linia panoului de control. Textul formulei greşite începe cu cu apostrof Remedierea este simplă, fie retastăm corect, fie apăsăm tasta F2 - Edit, şi ştergem apostroful din prima coloană.

6.4.12. Funcţii logice, funcţii de căutare şi aplicaţii

economice Funcţia IF Se apelează la funcţia logică IF pentru alegerea unei anumite variante de continuare a algoritmului de prelucrare a datelor.

În Excel, funcţia IF evaluează o expresie (condiţie) logică şi în funcţie de rezultat, adevărat sau fals, returnează valori diferite în celula în care a fost înscrisă. Forma generală a funcţiei este următoarea:

@IF(exp-log, expA,expB)

unde: - exp-log, este expresia logică construită cu ajutorul operatorilor aritmetici, relaţionali şi/sau logici, operanzii fiind adrese de celule, constante, funcţii sau alte formule;

- expA, este valoarea returnată dacă expresia este adevărată; - expB, este valoarea returnată dacă expresia logică este falsă.

Expresiile expa şi expB pot fi constante numerice, logice, sau şiruri de caractere plasate între ghilimele sau alte funcţii sau formule. În exemplul prezentat mai jos tipul balanţei comerciale, echilibrat, excedentar sau deficitar se determină cu următoarea funcţie logică:

=IF(D9>0,"Excedentar",IF(D9=0,"Deficitar","Echilibrat"))

După cum se observă se admit construcţii IF în IF, care se mai numesc şi IF-uri imbricate. Numărul de paranteze deschise trebuie să fie egal cu numărul parantezelor închise.

Fig. 6.11. Calculul soldului balanţei comerciale

Dacă dorim să includem într-o expresie logică complexă secvenţe de expresii legate prin operatorii logici AND sau OR atunci e bine să vă reamintiţi că este necesar să deschideţi o paranteză în care plasaţi mai întâi operatorul logic AND sau OR şi apoi lista operanzilor separaţi prin virgulă. Deci operatorul logic nu se plasează între operanzi, precum operatorii aritmetici obişnuiţi, ci se plasează la începutul expresiei după care urmează lista operanzilor. De exemplu funcţia IF(AND(3>2,4<5),”O.K”,”NU”) va returna desigur şirul de caractere “O.K.” pentru că expresia logică testată va fi adevărată.

Funcţia VLOOKUP

Din categoria funcţiilor de căutare şi regăsire am optat pentru exemplificarea modului de operare cu funcţia VLOOKUP care realizează căutarea pe verticală a unei valori într-un vector coloană ce poate fi chiar şi prima coloană a unei matrici. Dacă valoarea căutată, fie număr, fie şir de caractere alfanumerice, a fost găsită, atunci funcţia poate returna valoarea oricărui alt element al matricei situat pe aceeaşi linie cu elementul găsit dar aflat pe altă coloană a matricei. Pentru aceasta trebuie să respectăm următorul format al funcţiei:

VLOOKUP(şir,adresă domeniu,număr coloană)

Fig. 6.12. Utilizarea funcţiei VLOOKUP pentru calcule într-o factură

In exemplul din fig. 6.12. preţul unitar al fiecărui produs se preia din matricea I$3:J$8, neapărat în adresare absolută. Căutarea în această matrice denumită ‘nomenclatorul preţurilor’ se face după denumirea produsului din coloana ‘C’. Funcţia de căutare înscrisă în coloana ‘D’ este următoarea:

VLOOKUP(B5,I$3:J$8,2)

Denumirea este căutată pe prima coloană a matricei iar preţul unitar este extras din coloana a doua a matricei. Observaţie: Denumirile înscrise în prima coloană a matricei trebuie sortate în ordine strict alfabetică. În mod similar operează funcţia HLOOKUP care realizează căutarea pe orizontală a unei valori într-o matrice de date.

6.4.13. Scenarii Excel ne oferă comanda Scenarios din meniul Tools pentru adăugarea, editarea şi afişarea scenariilor cu modulul Scenarios Manager. Prin scenariu se înţelege o suită de tabele cu aceeaşi structură dar care diferă prin datele prelucrate şi prin rezultatele obţinute.

Fig. 6.13. Crearea unui scenariu Avem posibilitatea să analizăm ce se întâmplă cu evoluţia unor indicatori atunci când operăm modificări în datele iniţiale sau chiar în unele relaţii de calcul ale tabelului. Fiecare scenariu va fi un tabel cu un nume distinct în care s-au operat modificări faţă de tabelul precedent Scenariile incluse într-o listă derulantă se pot afişa unul câte unul pe ecranul de lucru. Primul pas în realizarea unui scenariu îl constituie crearea tabelului original, sau tabelul numărul unu care se înscrie aşa cum este în lista de scenarii :

1 - activăm meniul Tools, comanda Scenarios, opţiunea Add; 2 - tastăm în caseta Scenario name numele atribuit scenariului; 3 - executăm direct un clic pe butonul OK, numele scenariului va apare în lista de scenarii;

Urmează acum crearea următorului tabel care va conţine date sau formule modificate faţă de primul scenariu. Suntem în continuare în caseta de dialog a modulului Scenarios Manager şi vom proceda astfel:

4 - executăm un clic pe butonul Add;

5 - tastăm numele acestui nou scenariu; 6 - tastăm în caseta Changing cells adresa celulei sau zonei de celule care se vor modifica în acest tabel; 7 - pentru fiecare celulă din zona indicată se vor introduce noile date sau formule, după care încheiem cu clic pe butonul OK.

Pentru vizualizarea ulterioară a scenariilor vom utiliza din meniul Tools, aceeaşi comandă de apel a managerului de scenarii, Scenarios, selectând opţiunea Show. Din lista scenariilor afişată acum pe ecran se aleg scenariile pe rând, închizând de fiecare dată fereastra pentru a nu acoperi ecranul. Acelaşi Scenarios Manager ne permite să revenim asupra unor scenarii pentru a le modifica, cu comanda Edit. Au rămas desigur numeroase facilităţi ale procesorului Excel pe care utilizatorul pasionat le va descoperi, convingându-se de performanţele remarcabile ale procesoarelor de calcul tabelar.

6.4.14. Tabele pivot a) caracteristici de grupare şi grade de total Multe aplicaţii economice necesită centralizarea datelor, totalizarea lor. Aceste calcule presupun sortarea prealabilă a datelor primare Acele coduri sau denumiri după care se face sortarea / gruparea datelor se numesc „caracteristici de grupare” . De exemplu contractele de export ale unei firme se grupează pe ţări şi în cadrul fiecărei ţări pe firme. Din centralizarea contractelor derulate pe un an să zicem, vor rezulta două categorii de totaluri: - totalul pe fiecare firmă prin însumarea contractelor aferente;

- totalul pe fiecare ţară prin însumarea totalurilor pe firme. Este clar ca datele din tabelul contractelor de export trebuie sortate pe ţară mai întâi şi în cadrul ţării pe firme. În acest caz se consideră că:

- firma este CARACRETRISTICA MINORĂ; - ţara este CARACTERISTICĂ MAJORĂ Între cele două caractristici există o relaţie ierarhică. Dacă apar mai

mult de două caracteristici atunci între caracteristica majoră şi caracteristica minoră apar CARACTERISTICILE INTERMEDIARE. În consecinţă vom calcula mai multe grade de totaluri:

- totaluri minore, de exemplu pe fiecare firmă; - totaluri intermediare , de exemplu pe fiecare ţară; - totaluri majore.

tabelul 1 NR. CONTR

DATA PRODUS TARA FIRMA CANTI TATEA

PREŢ VALOARE

1 12-01 grău ES Dolors 4 20 60 2 14-01 grău I Fotana 5 21 105 3 19-02 porumb F Racing 6 12 72 4 30-03 orz F Petit 5 18 90 5 14-05 porumb ES Dolors 6 22 132 6 17-10 grau ES Ribera 4 20 80 7 22-11 porumb I Fontana 7 10 70 8 27-11 orz I Trevi 8 10 80

In tabelul 1 sunt consemnate contracte de export înscrise în ordinea lor cronologică Tabelul trebuie sortat pe “ţări” şi apoi pe „firme”. tabelul 2 NR. CONTR

DATA PRODUS TARA FIRMA CANTI TATEA

PREŢ VALOARE

1 12-01 grău ES Dolors 4 20 60 4 14-05 porumb ES Dolors 6 22 132 6 17-10 grau ES Ribera 4 20 80 4 30-03 orz F Petit 5 18 90 3 19-02 porumb F Racing 6 12 72 7 22-11 porumb I Fontana 7 10 70 2 14-01 grău I Fotana 5 21 105 8 27-11 orz I Trevi 8 10 80

Caracteristica minoră

Caracteristicamajoră

Ne propunem să obţinem următoarea situaţie centralizatoare. tabelul 3

S P A N I A F R A N Ţ A I T A L I A PRO- DUSUL Dol

ors Ribera

Total

Petit

Racing

Total

Fontana

Trevi

Total

TOT. GEN

cant GRĂ

U val.

cant POR

U

MB

val

cant OR

Z val

Tot. cant

Total val

Procedura de operare este urmatoarea:

1. Construim tabelul initial, chiar nesortat şi-l selecăm; 2. Selectăm meniul DATA şi optiunea TABLE PIVOT

3. Executăm clic pe butonul NEXT pentru că datele sunt intr-

un tabel Excel şi creeăm un tabel Pivot; şi din nou clic pe NEXT pentru ca deja am selectat aria cu datele iniţiale;

4. Alegeţi plasarea rezultatelor aceeaşi foaie sau intr-o foaie

separată, dar NU APASAŢI încă butonul Finish; executăm clic pe butonul Layout

Prin tehnica “click and drug” plasăm câmpurile pe rânduri si coloane astfel:

- plasăm câmpul “produs” în caseta “row”; - plasăm câmpurile “ţara” şi apoi “firma” în caseta “column”;

- plasăm câmpurile “cantitate” şi apoi “valoare” în caseta “data”

şi observăm că ele implicit vor fi însumate; dacă dorim un alt mod de prelucrare ale acestor câmpuri executăm dublu clic pe butonul “sum of…” apărut şi se afişează o fereastră cu multiple opţiuni de calcul;

- plasăm aceleaşi câmpuri “cantitate” şi “valoare” şi în caseta “page” pentru a obţine şi totalurile generale pe intreprindere.

- încheiem cu un clic pe OK şi apoi e FINISH.

7. MICROSOFT POWERPOINT

7.1. Prezentare generală

PowerPoint este un produs software, parte componentă a pachetulului Microsoft Office destinat realizării de prezentări grafice pe calculator.

PowerPoint este folosit pentru realizarea de prezentări care să asiste vorbitorul în expunerea unui material, în prezentarea unui produs, sau care să-l înlocuiască chiar, în prezentarea unor informaţii.

O prezentare este compusă dintr-o suită de pagini, fiecare pagină ocupând un ecran. Acest set de pagini se memorează sub forma unui fişier, putând fi ulterior modificat, afişat pe ecran sau tipărit.

O prezentare poate fi derulată pagină cu pagină pe un calculator independent, sau poate fi prezentată în reţea, pe mai multe calculatoare în acelaşi timp, în sistem de conferinţe.

PowerPoint oferă posibilitatea de valorificare a prezentărilor în mai multe formate şi anume:

- prezentare derulată pe ecranul calculatorului sau proiectată pe un ecran prin intermediul unui videoproiector, - prezentare creată pentru realizarea diapozitivelor de 35 mm, - prezentare publicată pe Web, - prezentare imprimată pe hârtie, - prezentare imprimată pe folii transparente, - crearea, în acelaşi timp cu prezentarea, de materiale imprimate pentru auditoriu, cum ar fi: sumarul prezentării, un rezumat al prezentării, sau note explicative.

7.2. Concepte de bază

Principalele concepte cu care operăm în crearea unei prezentări

sunt: Diapozitiv (slide) Este componenta elementară cu care operează PowerPoint şi

corespunde unei pagini a prezentării. Slide-ul poate conţine text, imagini, sunet, animaţie, clipuri video şi diagrame. Elementele ce compun un slide vor fi denumite generic obiecte. Există 2 tipuri de

diapozitive: diapozitive - titlu şi diapozitive - conţinut. Fiecare secţiune a prezentării conţine un diapozitiv-titlu şi mai multe diapozitive conţinut.

Schema diapozitivului (layout) Fiecare diapozitiv are modul său propiu de organizare a

obiectelor care-l compun. Acesta se stabileşte în momentul creării diapozitivului şi poartă numele de layout. PowerPoint 2000 dispune de 24 de layout-uri predefinite, oferind tot atâtea posibilităţi de a combina diferitele tipuri de obiecte şi modul lor de poziţonare pe un slide; de exemplu un slide conţine un titlu şi un grafic, altul un titlu, o parte de text şi un clip video.

Locul unde va fi plasat fiecare obiect este marcat prin linii punctate. Pentru introducerea obiectului trebuie să poziţionăm mouse-ul în zona dorită şi să apasăm clic (fig. 7.1.). Layout-ul unui slide poate fi modificat după crearea acestuia.

Diapozitiv principal (master slide) Diapozitivul principal este cel care stochează informaţii despre

formatul şi poziţia obiectelor comune tuturor diapozitivelor prezentării; aceste obiecte pot fi: titlul, textul (tipul fontului, dimensiunea fontului, culoarea), alte obiecte care apar pe fundal (imagini, sunete, text). Există un slide master pentru paginile de titlu şi un master pentru cele de conţinut. Orice schimbare efectuată în master slide, se va propaga în toate slide-urile de acel tip conţinute în prezentare. Profitând de această proprietate, ori de câte ori vrem să modificăm înfăţişarea diapozitivelor unei prezentări putem face modificările o singură dată, diapozitivului principal şi aceste modificări vor fi aplicate automat tuturor slide-urilor existente şi celor care vor fi adăugate ulterior.

Schema de culori este formată dintr-un set de 8 culori care vor fi

utilizate drept culori de bază de către diapozitivele prezentării – pentru culoarea textului sau a fundalului. Se poate alege o schemă de culori pentru un diapozitiv sau pentru întreaga prezentare. Există predefinite mai multe scheme de culori, din care se alege schema activă (acea schemă care va fi utilizată), astfel încât culorile alese să fie în armonie cu celelalte diapozitive şi cu culorile obiectelor conţinute de fiecare diapozitiv în parte.

Fig. 7.1. Exemplu de schemă a unui diapozitiv

Nota Este folosită pentru prezentarea de informaţii suplimentare

despre ideile expuse în diapozitivele prezentării. Secţiune O suită de diapozitive ale unei prezentări pot fi grupate din punct

de vedere conceptual într-o secţiune. O prezentare poate fi construită din mai multe secţiuni (logice); începutul unei noi secţiuni este marcat prin prezenţa unui diapozitiv-titlu.

Prezentarea Este formată dintr-o succesiune de diapozitive concepute pentru

a expune o serie de idei, pentru a argumenta un punct de vedere sau pentru a convinge auditoriu să ia o decizie. Prezentarea poate fi tipărită, afişată pe ecranul calculatorului sau transformată în fotodiapozitive de

35 mm sau în folii transparente pentru retroproiector. Din punct de vedere conceptual, prezentarea este formată din mai multe secţiuni.

7.3. Funcţii

Funcţiile produselor pentru realizarea de prezentări pe calculator sunt reprezentate de totalitatea operaţiilor necesare pentru a crea şi gestiona o prezentare, pentru adăugarea de efecte speciale precum tranziţii între slide-uri, imprimarea unei ritmicităţi în derularea slide-urilor, gestionarea clipurilor video, a sunetelor, a imaginilor statice şi a hiperlegăturilor.

7.3.1. Crearea unei prezentări În funcţie de tipul de prezentare care se doreşte a fi creat, de

conţinutul prezentării şi de experienţa utilizatorului, se poate folosi unul din cele 3 moduri de lucru disponibile pentru realizarea unei prezentări.

După lansarea produsului, va apare fereastra din fig. 7.2, în care trebuie selectat un mod de lucru. În continuare vor fi prezentate cele trei moduri de lucru principale, oferite de PowerPoint.

• AutoContent wizard (conţinut automat) Este cea mai simplă modalitate de a realiza o prezentare. În acest

caz se foloseşte wizard-ul pentru realizarea prezentării, acesta oferind sugestii privind conţinutul textului fiecărei pagini cât şi forma de prezentare a acestuia. Produsul ne asistă în toate etapele realizării unei prezentări, şi anume:

- în alegerea unui tip de prezentare, - oferă idei legate de conţinutul prezentării în funcţie de tema aleasă, - în formatarea şi organizarea prezentării. Tematica prezentărilor este diversă şi se referă la: chioşcuri

informaţionale, prezentări generale ale firmelor, prezentări de proiecte, calendare, certificate şi chiar pagini Web.

Fig. 7.2. Modurile de lucru pentru crearea unei prezentări

• Template (şablon) Permite crearea sau selectarea unui anumit model de diapozitiv şi

utilizarea lui ca fundal pentru toate diapozitivele prezentării. În acest caz, conţinutul şi forma de prezentare a fiecărui diapozitiv în parte va fi stabilită de utilizator, fără a fi asistat de produs.

• Blank presentation (prezentarea vidă) Această modalitate de lucru este recomandată utilizatorilor care

au deja o experienţă în realizarea prezentărilor deoarece produsul nu oferă nici un fel de sugestii referitoare la conţinutul sau forma de prezentare a diapozitivelor.

Crearea unei prezentări cu AutoContent wizard Crearea unei prezentări cu asistenţa produsului, atât în ceea ce

priveşte conţinutul diapozitivelor cât şi forma de prezentare se face parcurgând următorii paşi:

1 – Dacă este prima prezentare pe care o realizăm, după lansarea produsului, avem în faţă ecranul din fig. 7.2. Selectăm opţiunea AutoContent wizard, apoi apăsăm butonul OK.

Dacă nu, din meniul File selectăm opţiunea New şi apoi AutoContent Wizard; 2 – selectăm opţiunea Presentation type, apăsând clic mouse în pătratul aflat în dreptul acestei opţiuni. 3 - Alegem o categorie de prezentări din cele disponibile şi anume General, Corporate, Projects, Sales/Marketing şi Carnegie Coach în funcţie de subiectul prezentării, iar în partea dreaptă a ecranului apar tipurile de prezentări corespunzătoare fiecărei categorii. Alegem una din aceste prezentări şi apăsăm butonul Next; în fig. 7.3. este prezentată fereastra modului de lucru autocontent wizard.

Fig. 7.3. Modul de lucru AutoContent Wizard

4 - alegem locul unde va fi rulată prezentarea: pe ecranul unui calculator, prezentarea va fi publicată pe Web, prezentarea va fi imprimată alb-negru sau color, se vor realiza slide-uri de 35 mm. După alegerea opţiunii dorite se apasă butonul Next; 5 - în ultimul pas introducem câteva informaţii care particularizează prezentarea şi anume: titlul prezentării, eventual textul care va apare în subsolul (footer-ul) fiecărui slide, data

ultimei actualizări, numărul slide-ului. Apăsăm unul din butoanele Next sau Finish. O primă formă a prezentării poate fi vizualizată selectând din

meniul View opţiunea Slide show. În continuare vom comuta în modul de vizualizare slide view

(selectând butonul de pe toolbar-ul modurilor de vizualizare aflat în partea stângă jos a ferestrei PowerPoint) şi vom lua pe rând fiecare slide al prezentării pentru a adăuga şi/sau modifica informaţiile specifice.

Modificarea diapozitivelor va fi prezentată în secţiunile următoare ale acestui capitol.

Crearea unei prezentări utilizând un template Dacă dorim să folosim această modalitate pentru crearea unei

prezentări procedăm astfel: 1 - selectăm a doua opţiune (template), în ecranul prezentat în fig. 7.2. şi apăsăm butonul OK; dacă nu mai este prezent ecranul din fig. 7.2., selectăm din meniul File opţiunea New, apoi alegem Design Templates; 2 - parcurgem lista template-urilor disponibile, selectăm varianta dorită şi apoi apăsăm butonul OK; 3 - apare fereastra de dialog New Slide, din care trebuie să alegem layout-ul dorit, în funcţie de obiectele pe care vrem să le avem pe primul diapozitiv al prezentării şi apoi apăsăm butonul OK; 4 - introducem titlul şi celelalte elemente de conţinut ale diapozitivului; 5 - din meniul Insert¸ selectăm opţiunea New Slide şi apoi alegem un layout pentru următorul diapozitiv; 6 - adăugăm elementele specifice acestui diapozitiv; Paşii 5 şi 6 se repetă pentru fiecare diapozitiv al prezentării. 7 - după ce am terminat crearea diapozitivelor selectăm din meniul File opţiunea Save şi introducem numele cu care va fi salvat fişierul care conţine prezentarea şi apăsăm butonul Save. Pentru a vedea cum arătă prezentarea, selectăm din meniul View

opţiunea Slide Show. Pentru a întrerupe derularea prezentării în orice moment, apăsăm

tasta ESC.

Putem reveni la orice diapozitiv al prezentării pentru a-l modifica.

Crearea unei prezentări plecând de la prezentarea vidă Crearea prezentării, în această variantă se face astfel: 1 - selectăm opţiunea Blank Presentation din ecranul prezentat în fig. 7.2. şi apoi selectăm un layout pentru primul slide. Dacă am făcut deja alte operaţii în Power Point şi ecranul amintit nu mai e prezent pe ecran, din meniul File alegem opţiunea New şi apoi Blank Presentation. Noua prezentare va utiliza schema de culori, titlul şi fonturile implicite; 2 - introducem titlul şi celelalte elemente de conţinut ale diapozitivului iniţial; 3 - din meniul Insert¸ selectăm opţiunea New Slide şi apoi alegem un layout pentru următorul diapozitiv; 4 - adăugăm elementele specifice acestui diapozitiv; Paşii 3 şi 4 se repetă pentru fiecare diapozitiv al prezentării. 5 - după ce am terminat crearea diapozitivelor selectăm din meniul File opţiunea Save şi introducem numele fişierului care conţine prezentarea şi apăsăm butonul Save. Pentru a vedea cum va arăta prezentarea, selectăm din meniul

View opţiunea Slide Show. Pentru a întrerupe derularea prezentării apăsăm tasta ESC.

Indiferent de modul de realizarea a unei prezentări aceasta poate

fi salvată şi publicată pe un site Web. Pentru acesta, după definitivarea conţinutului prezentării, selectăm din meniul File opţiunea Save As Web Page. Efectul este crearea unui fişier index, în format HTML cu numele dat la salvare şi a unui folder cu acelaşi nume care conţine fişiere HTML corespunzătoare celorlaltor slide-uri ale prezentării.

Strâns legate de crearea unei prezentări şi de posibilităţile de modificare ulterioară a acestora, indiferent de modul ales iniţial pentru crearea prezentării, sunt modalităţile de vizualizare a prezentării pe care le vom prezenta în continuare.

PowerPoint dispune de mai multe forme de vizualizare, fiecare fiind utilă într-o anumită fază a creări unei prezentări. Cea mai simplă modalitate de a comuta între o vizualizare şi alta este apăsarea

butoanelor aflate pe toolbar-ul din colţul stânga jos în fereastra PowerPoint prezentat în continuare.

Slide show

Outlline view Slide view

Slide sorter view

Normal view

Normal view Acest mod de vizualizare împarte fereastra PowerPoint în 3 părţi

sau panele: o parte utilă pentru organizarea a prezentării, o parte care conţine slide-ul curent şi una dedicată notelor slide-urilor. Acest mod de vizualizare oferă posibilitatea de a lucra în acelaşi timp asupra tuturor aspectelor legate de prezentare. În fig.7.4. este prezentat modul de vizualizare normal.

Panelul pentru organizarea prezentării permite vizualizarea şi modificarea conţinutului oricărui slide al prezentării. Aici apar titlurile şi conţinutul fiecărui slide; trecerea de la un slide la altul se face prin clic pe tilul slide-ului (care este precedat de icon-ul ). Orice modificare de text făcută în acestă secţiune este realizată în conţinutul slide-ului. Utilizând tehnica “click and drag” adică selectând un slide şi trăgându-l, putem modifica ordinea slide-urilor în cadrul prezentării.

Panelul slide-ului permite vizualizarea şi modificarea coţinutului fiecărui slide, adăugarea de grafice, filme, sunete şi crearea de animaţii şi hiperlegături.

Panelul pentru note permite adăugarea şi editarea notelor pentru vorbitor.

Cele trei paneluri sunt prezente şi la salvarea prezentării ca pagină Web. Singura diferenţă este dată de faptul că panelul de organizare a prezentării este înlocuit cu un cuprins.

panelul pentru organizarea prezentării

panelul slide-ului panelul pentru note

Fig. 7.4. Modul de vizualizare normal Outline view Acest tip de vizualizare este util în momentul organizării

conţinutului diapozitivelor prezentării, deoarece oferă o imagine asupra punctelor principale ale fiecărui diapozitiv. Pentru a comuta în această formă de vizualizare se apasă butonul de pe toolbar-ul prezentat anterior. În momentul comutării în acest tip de vizualizare, va apare toolbar-ul Outlining.

Butoanele acestuia ne permit: - trecerea de la un slide la altul, - schimbarea ordinii diapozitivelor, în cadrul prezentării,

- schimbarea ordinii textului în cadrul fiecărui diapozitiv, - vizualizarea numai a titlurilor diapozitivelor sau atât a titlurilor cât şi a ideilor principale, - schimbarea nivelul de indentare al titlului sau al textului.

Slide view Pentru a comuta în acest format de vizualizare se apasă butonul

. Acest format este util pentru modificarea diapozitivelor, ulterior creării lor. Se poate vizualiza un întreg diapozitiv, sau ne putem concentra atenţia asupra unei anumite porţiuni a diapozitivului, pe care o mărim prin selectarea opţiunii Zoom din meniul View.

Trecerea de la un slide la altul, în aceast mod de vizualizare se face utilizând scroll bar-ul verical din partea dreaptă a ferestrei Power Point.

Slide sorter view În acest mod de vizualizare sunt expuse pe acelaşi ecran toate

diapozitivele prezentării, în miniatură, astfel încât putem adăuga, şterge sau schimba ordinea diapozitivelor. Pentru a comuta în acest tip de vizualizare selectăm butonul . Tot în acest mod de vizualizare se pot adăuga temporizări în derularea diapozitivelor şi tranziţii de la un diapozitiv la altul. Aceste efecte se pot realiza cu ajutorul butoanelor de pe toolbar-ul Slide Sorter.

Slide show Acest mod de vizualizare permite derularea prezentării pe

ecranul calculatorului. Comutarea în acest mod se face selectând din mediul View, opţiunea Slide show sau selectând butonul de pe toolbar.

7.3.2. Crearea unui nou diapozitiv

Crearea unui nou diapozitiv se face astfel: 1 - selectăm din meniul Insert opţiunea New Slide; 2 - din fereastra de dialog cu titlul New Slide, alegem schema de organizare pentru diapozitiv; dacă diapozitivul este un diapozitiv titlu al secţiunii vom alege prima variantă (title slide), altfel una din celelalte disponibile, în funcţie de obiectele care trebuie să apară în diapozitiv şi de poziţionarea acestora. În partea dreaptă jos a ferestrei apare denumirea generică a layout-ului selectat. Pentru vizualizarea variantelor de organizare disponibile folosim scrool-bar-ul vertical.

7.3.3. Crearea notelor pentru vorbitor şi a

rezumatelor

Notele sunt folosite pentru a detalia conţinutul diapozitivelor, sau pentru a da unele explicaţii referitoare la ideile prezentate. Notele pot fi introduse la crearea diapozitivelor, sau pot fi adăugate după aceea.

Fiecare diapozitiv are în partea inferioară o secţiune în care pot fi adăugate note. Această secţiune este evidenţiată în modul de vizualizare notes page.

Rezumatele sunt utile pentru rememorarea ulterioară a punctelor cheie din timpul prezentării. Se pot tipării de la unul până la 6 diapozitive dintr-o prezentare pe o pagină de hârtie.

Crearea rezumatelor se face: 1 - din meniul View selectăm opţiunea Master şi apoi Handout Master; Prin intermediul butoanelor toolbar -ului Handout Master

selectăm numărul de diapozitive care vor apare pe o pagină. 2 - putem adăuga text, header şi footer, dată, oră şi număr de pagină pe fiecare pagină a rezumatului. Aceste elemente nu vor fi vizibile decât în rezumat, nu şi în prezentare; 3 - apăsăm butonul Close de pe toolbar-ul Master.

4 - din meniul File selectăm opţiunea Print;

5 - în fereastra Print, selectăm numărul de diapozitive care vor fi imprimate pe o pagină, în rubrica Print what. 7.3.4. Tipărirea unei prezentări

Se pot imprima: -întreaga prezentare, -anumite diapozitive ale prezentării, -notele vorbitorului, -rezumatul prezentării.

Acestea pot fi imprimate color sau alb-negru. Pentru tipărirea întregii prezentări sau numai a unei părţi a

acesteia se procedează astfel: 1 - se deschide prezentarea pe care dorim s-o tipărim. Acest lucru se face selectând din meniul File, opţiunea Open şi alegând fişierul care conţine prezentarea; 2 - identificăm diapozitivele care trebuie tipărite şi numărul de copii; 3 - selectăm din meniul File opţiunea Print. În fereastra de dialog Print, la rubrica Print what alegem sursa care se imprimă, introducem numărul de exemplare şi apăsăm butonul OK.

7.3.5. Efecte multimedia: animaţie, sunet, video

Diapozitivele unei prezentări pot conţine texte şi grafice animate,

efecte sonore şi animate, chiar filme. Aceste elemente sunt incluse în paginile unei prezentări pentru:

- a scoate în evidenţă cele mai importante elemente ale prezentării, - a controla fluxul informaţional, - a capta atenţia auditoriului şi a creşte interesul pentru prezentare.

1. Animaţia Animaţia poate fi realizată în mai multe variante şi anume: - prin animarea textului, - animarea anumitor componente ale unui grafic,

- schimbarea ordinii în care apar într-un diapozitiv obiectele animate, - adăugarea unor efecte după apariţia obiectului animat. Toate tipurile de animaţii sunt realizate prin intermediul opţiunii

Custom Animation din meniul Slide Show.

• Animarea textului se poate face prin: - apariţia pe rând a literelor ce compun textul, - animarea la nivel de cuvânt prin apariţia pe rând a cuvintelor, - animarea textului la nivelul unui paragraf. Pentru animarea textului sau a altor obiecte ale unui diapozitiv se

procedează astfel: 1 - se vizualizează diapozitivul care conţine textul sau obiectul de animat, în modul Slide view; 2 - se selectează opţiunea Custom Animation din meniul Slide Show; 3 - din fereastra de dialog care conţine obiectele neanimate (Slide objects without animation), selectăm obiectul dorit şi apoi apăsăm Animate; 4 - dacă dorim ca animarea să fie declanşată de apăsare clic mouse selectăm On click mouse; Dacă însă dorim ca animaţia să înceapă automat, selectăm opţiunea Automatically şi introduce numărul de secunde între 2 animaţii succesive. 5 - alegem opţiunea Effects. Selectăm unul din efectele disponibile la Entry animation and sound. Pentru a vedea rezultatul unui efect putem apăsa în orice moment butonul Preview, aflat în fereastra Custom Animation.

În acelaşi mod putem selecta din lista sunetelor disponibile, unul care să însoţească animaţia.

Dacă obiectul care se animă este un câmp cu text, se poate seta modul în care va apare textul din câmp şi anume tot textul odată, un cuvânt după altul sau literă cu literă. Selectarea opţiunii dorite se va face în fereastra Introduce text.

• Animarea componentelor unui grafic Pot fi animate părţile componente ale unui grafic realizat cu

Microsoft Graph astfel:

1 - se vizualizează diapozitivul care conţine graficul care va fi animat, în modul Slide view; 2 - se selectează opţiunea Custom Animation din meniul Slide Show; 3 - din fereastra Timing selectăm numele graficului care va fi animat şi apoi apăsăm Animate; 4 - pentru debutul animaţiei la apăsarea mouse-ului, selectăm opţiunea On click mouse. Pentru realizarea unei animaţii care să înceapă automat, selectăm opţiunea Automatically şi introduce numărul de secunde care trebuie să trecă între 2 animaţii succesive; 5 - selectăm opţiunea Chart Effects. Selectăm unul din efectele disponibile la Entry animation and sound. În acelaşi mod putem selecta din lista sunetelor disponibile, unul care să însoţească animaţia. Ordinea în care vor apare seriile şi/sau categoriile fiecărui grafic

se stabileşte la Introduce chart elements. Legenda poate să fie sau nu animată, în funcţie de setarea sau nu a butonului Animate grid and legend.

• Schimbarea ordinii în care apar într-un diapozitiv obiectele animate Pentru schimbarea ordinii de apariţie şi animare a obiectelor unui

diapozitiv se procedează astfel: 1 - se vizualizează diapozitivul care va fi modificat, în modul Slide view; 2 - se selectează opţiunea Custom Animation din meniul Slide Show; 3 - în fereastra Animation order, apare ordinea în care se va

realiza animarea obiectelor. Dacă acestă ordine trebuie schimbată, se selectează obiectul care trebuie schimbat şi se apasă pe una din săgeţile pentru mutarea obiectului în locul dorit.

• Adăugarea unui efect după apariţia obiectului animat Există posibilitatea de a adăuga un efect la terminarea animaţiei

unui obiect.

Astfel, acesta poate fi ascuns automat sau la apăsare clic mouse sau i se poate schimba culoarea. Pentru acesta se procedează astfel:

1 - se vizualizează diapozitivul care conţine obiectul, în modul de Slide view;

2 - se selectează opţiunea Custom Animation din meniul Slide Show;

3 - selectăm opţiunea Effects. Din fereastra Animation order selectăm obiectul căruia vrem să-i adăugăm efecte şi alegem opţiunea dorită la rubrica After animation.

2. Adăugarea sunetelor a clipurilor muzicale şi video Într-o prezentare pot fi incluse secvenţe muzicale, clipuri audio şi

video. In mod implicit clipurile video şi audio pornesc atunci când apăsăm iconul corespunzător în timpul show-ului.

Pentru a insera un clip într-un diapozitiv al unei prezentări trebuie ca la crearea diapozitivului să se selecteze ca layout pentru acel diapozitiv una din variantele care conţine media clip. Pentru modificarea opţiunilor clipului şi anume momentul de început al acestuia, pentru a adăuga hiperlegături se foloseşte opţiunea Action Settings a meniului Slide Show. Apăsând dublu clic în zona indicată (în funcţie de layou-ul ales), putem introduce fişierul care conţine clipul.

7.3.6. Efecte de tranziţie şi temporizări

Efecte de tranziţie Captarea atenţiei auditoriului se poate face şi prin modificarea

modului de trecere de la un slide la altul, prin cele două tehnici: tranziţie şi temporizare. Efectele de tranziţie se obţin astfel:

1 - se trece în modul de vizualizare Slide sorter selectăm diapozitivul sau diapozitivele cărora vrem să le adăugăm efecte de tranziţie. Selectarea mai multor diapozitive se face ţinând tasta Shift apăsată şi cu ajutorul mouse-ului alegem pe rând toate diapozitivele cărora vrem să le aplicăm acel efect;

2 - din meniul Slide Show selectăm Slide Transition; 3 - în fereastra de dialog Effects alegem tranziţia dorită, apoi

viteza de derulare a acesteia;

4 - putem alege ca moment al declanşării pentru tranziţiei, una din variantele care apar în fereastra Advance şi anume la apăsarea butonului mouse-ului (On mouse click) sau începerea în mod automat a derulării tranziţiei, după un anumit timp (Automatically after …. seconds);

5 - apăsăm butonul Apply pentru a asocia efectul de tranziţie diapozitivelor selectate sau butonul Apply to All pentru a aplica acelaşi efect tuturor diapozitivelor prezentării;

6 - vizualizarea rezultatului se face selectând din meniul View, opţiunea Slide Show.

Efectul de temporizare Implicit, trecerea de la un diapozitiv se face prin apăsare clic

mouse. Există posibilitatea ca trecerea de la un diapozitiv la altul să se facă automat, setând timpul în care diapozitivul rămâne pe ecran.

Există 2 variante de lucru pentru realizării temporizării şi anume: - stabilirea timpului pentru fiecare slide, - folosirea facilităţii de repetiţie. Aceasta constă în înregistrarea

şi apoi redarea comportamentului diapozitivelor în prezentare.

Setarea timpului pentru fiecare diapozitiv se face: 1 - în modul de vizualizare Slide Sorter, selectăm diapozitivul

pe care vrem să-l temporizăm; 2 - în meniul Slide Show, selectăm Slide Transition; 3 - la Advance, selectăm Automatically after şi introducem

timpul în care diapozitivul va rămâne pe ecran; 4 - apăsăm butonul Apply pentru a asocia acest timp

diapozitivului curent sau butonul Apply to All pentru a asocia timpul tuturor diapozitivelor prezentării. Repetiţia se realizează astfel:

1 - în meniul Slide Show, selectăm opţiunea Rehearse Timings pentru a începe vizualizarea în mod repetiţie. Va apare fereastra Rehearsal. In această fereastră, contorul care este declanşat la intrarea în fereastră contorizează intervalul de timp cât va rămâne primul diapozitiv pe ecran;

2 - trecerea la următorul diapozitiv se face apăsând butonul Timpul din partea stângă a ferestrei reprezintă durata cumulată a proiectului, cel din dreapta reprezintă intervalul în care diapozitivul curent rămâne pe ecran. 3 - se repetă paşii 1 şi 2 pentru toate diapozitivele; 4 - când ajungem la sfârşitul prezentării apăsăm tasta ESC şi salvăm înregistrarea, apăsând butonul Yes din fereastra de dialog care apare. 7.3.7. Hiperlegături Hiperlegăturile pot fi folosite într-o prezentare pentru a realiza o

parcurgere nesecvenţială a silde-urilor unei prezentări. Dintr-un slide al unei prezentări se poate sări la un altul din cadrul aceleiaşi prezentări, la o altă prezentare PowerPoint, la un document Word sau la o foaie de calcul creată cu Microsoft Excel. Se poate crea o hiperlegătură (hyperlink) plecând de la orice obiect, incluzând text, tebele, grafice, imagini.

Pentru inserarea unei hiperlegături se procedează astfel: 1 – se selectează obiectul care va fi legătura; 2 – din meniul Insert alegem opţiunea Hyperlink, sau de pe

toolbar apăsăm butonul ; 3 – în fereastra din fig. 7.5. apăsăm butonul File pentru a alege

fişierul cu care se va face legătura, sau introducem adresa paginii Web. În momentul rulării prezentării, adică atunci când prezentarea e

în modul de vizualizare Slide Show, hiperlegăturile sunt sensibile la prezenţa mouse-ului. Acest lucru este indicat prin transformarea cursorului din forma obişnuită de săgeată, în mână. Dacă apăsăm clic pe hiperlegătură se va face trecerea la slide-ul sau documentul cu care s-a făcut legătura (cel selectat la pasul 3).

Dacă, de exemplu, s-a selectat un document Word, se va deschide în paralel cu prezentarea PowerPoint-ul, documentul Word selectat. În continuare putem modifica documentul Word folosind procedurile cunoscute.

Fig. 7.5. Fereastra folosită pentru crearea unei hiperlegături

8. INTERNET Ultimele decenii s-au caracterizat printr-o explozie informaţională fără precedent în istoria omenirii, fapt ce a dus la creşterea importanţei resurselor de comunicaţie.

Schimbul de informaţii reprezintă motivaţia existenţei reţelelor de calculatoare interconectate, în cadrul cărora se detaşează mediul de reţele extrem de complex constituit de Internet.

Noţiunea internet reprezintă o colecţie de reţele separate fizic, interconectate pentru a forma o singură reţea logică. Internet (scris cu I mare) este reţeaua mondială ce interconectează reţelele din diferitele părţi ale planetei într-o singură reţea logică, fig. 8.1. Internet formează un mediu informaţional şi de calcul, oferind un volum imens de servicii şi resurse: biblioteci şi baze de date, fiind în acelaşi timp şi o imensă comunitate de persoane din toate domeniile vieţii economico-sociale, situate în diverse puncte geografice, care pot oricând să partajeze informaţii.

Mediul Internet este eterogen, nu este proprietatea unui guvern, a unei companii sau universităţi, nu este o singură reţea ci un grup de reţele aranjate din punct de vedere logic într-o ierarhie, nu constituie o componentă software/ hardware de sine stătătoare şi este utilizat zilnic de oameni de toate specializările şi interesele imaginabile.

Internet-ul permite interconectarea calculatoarelor indiferent de platformă. Acest lucru a devenit posibil prin faptul că s-au stabilit o serie de reguli privind comunicaţia între calculatoare. Aceste reguli sunt denumite protocoale şi definesc modul de lucru al aplicaţiilor pentru a se face înţelese între ele. Dacă reţeaua la care suntem conectaţi este Internet atunci vom depinde de o colecţie de protocoale reunite sub denumirea TCP/IP. Suita TCP/IP este constituită dintr-o mulţime de protocoale, fiecare dintre ele asigurând transferul datelor în reţea într-un format diferit şi cu opţiuni diferite. În funcţie de necesităţile aplicaţiei, putem utiliza unul sau altul din protocoalele suitei TCP/IP pentru transmiterea informaţiilor pe Internet.

Câteva din beneficiile aduse de folosirea Internetului sunt: - schimb rapid şi comod de informaţii prin utilizarea unor

servicii specializate ca: poşta electronică; transferul de fişiere, de imagini, a secvenţelor audio şi video; vizualizarea unor fişiere cu informaţii de tip text, etc.;

- se pot primi informaţii şi se pot face actualizări regulate ale subiectelor de interes prin intermediul listelor de distribuţie prin e-mail (mailing lists) organizate pe subiecte de interes, fiecare membru al grupului primind automat informaţiile care apar în reţea;

- e permis accesul la mii de arhive informaţionale din întreaga lume, prin intermediul unor servere specializate în gestiunea şi rezolvarea cererilor de vizualizare şi expediere a componentelor arhivelor;

- se lărgesc posibilităţile de divertisment, etc.

Staţie de lucru

PC Terminal MAC

Reţeaua Internet

Reţea locală sau regională

Mainframe

Gateway

PC

PC

PC PC

PC LAN

Staţie de lucru Fig. 8.1. Alcătuirea mediului Internet

8.1. Istoricul Internet-ului Precursoarele reţelei mondiale numită Internet sunt două reţele

apărute în Statele Unite: ARPANET a Departamentului Apărării al SUA şi NSFNET a Fundaţiei Naţionale de Ştiinţă.

ARPANET La mijlocul anilor '60, în plin Război Rece, Departamentul

Apărării al SUA a vrut să creeze o reţea care să poată fi folosită în cazul declanşării unui război nuclear. În acea perioadă reţelele telefonice tradiţionale cu comutare de circuite erau vulnerabile sub aspectul performanţei - pierderea unui linii sau a unui comutator ducea la reducerea considerabilă a comunicărilor din reţea. Proiectul a fost dezvoltat de Agenţia de Cercetare pentru Proiecte Avansate a Departamentului Apărării – ARPA.

Agenţia, a apelat la mai multe universităţi şi firme pentru dezvoltarea acestui proiect. Proiectul iniţial prevedea ca subreţeaua să fie constituită din minicalculatoare conectate prin linii de transmisie, astfel încât fiecare calculator să fie legat de cel puţin alte două calculatoare, pentru a asigura siguranţa în funcţionarea reţelei. În cazul în care unele linii sau calculatoare se defectau, mesajele puteau fi dirijate automat pe căi alternative.

Evoluţiile ulterioare au arătat că protocoalele ARPANET existente nu erau potrivite pentru a rula pe mai multe reţele. Astfel a apărut protocolul TCP/IP, care a fost proiectat special pentru comunicarea inter-retele, obiectiv esenţial în condiţiile în care tot mai multe reţele de mici dimensiuni erau legate la ARPANET. Pentru a încuraja adoptarea noilor protocoale, ARPA a încheiat contracte cu Universitatea California din Berkeley, pentru integrarea protocoalelor în Berkeley Unix. Cercetătorii de la Berkeley au dezvoltat o interfaţă de programare cu reţeaua şi au scris numeroase aplicaţii, utilitare şi programe de administrare care să simplifice interconectarea. Aceste produse soft au răspuns necesităţilor concrete ale multor universităţi care dispuneau de câteva minicalculatoare conectate într-un LAN.

În anii '80, la ARPANET s-au conectat multe alte reţele. Pentru o accesare cât mai eficientă a calculatoarelor într-o inter-retea de dimensiuni tot mai mari s-a creat sistemul numelor de domenii (DNS - Domain Naming System), care gestiona calculatoarele în domenii şi punea în corespondenţă numele calculatoarelor cu adresele IP. DNS a fost ulterior preluat de Internet, ca un sistem de baze de date distribuit, generalizat, folosit pentru a memora informaţii referitoare la procedurile de atribuire a numelor.

În 1983, ARPANET conţinea sute de calculatoare, era stabil şi se bucura de succes. În acest moment, ARPA a încredintat

administrarea reţelei Agenţiei de Comunicaţii a Apărării (DCA - Defense Communications Agency), care a izolat partea militară a reţelei într-o reţea numită Milnet şi a prevăzut porţi stricte între aceasta şi subreţeaua de cercetare rămasă. Reteaua Milnet există şi astăzi.

În 1990, ARPANET era deja surclasat de reţelele mai moderne cărora le dăduse naştere; a fost închis şi demontat dar contribuţia sa covârşitoare în crearea reţelei globale Internet rămâne actuală.

NSFNET La sfârşitul anilor '70, ARPANET avea un impact enorm asupra

cercetării universitare din SUA deoarece permitea cercetătorilor să partajeze date şi să colaboreze la diverse proiecte de cercetare. Cu toate acestea, nu toate universităţile aveau contracte de cercetare cu Departamentul Apărării, contracte necesare pentru conectarea la ARPANET. În încercarea de a realiza un acces universal, Fundaţia Naţională de Ştiintă din SUA (NSF - National Science Foundation) a organizat o reţea virtuală numită CSNET, care asigura suport pentru linii telefonice şi avea conexiuni cu ARPANET şi cu alte reţele.

În 1984, NSF a iniţiat dezvoltarea unei reţele de mare viteză, succesoare a ARPANET-ului, care să fie deschisă tuturor grupurilor de cercetare din universităţi. Astfel, s-a constituit prima reţea de arie largă bazată pe TCP/IP, care conţinea o subreţea asemănătoare cu cea din ARPANET, formată din 6 supercalculatoare aflate în oraşe răspândite pe cuprinsul SUA. Ulterior, NSF a finanţat peste 20 de reţele regionale care s-au conectat la reţeaua principală, legând mii de universităţi, laboratoare de cercetare, biblioteci şi muzee. Reţeaua astfel formată a fost denumită NSFNET.

Treptat, cererile tot mai numeroase de conectare la NSFNET au început să depăşească posibilităţile de finanţare guvernamentale şi, în plus, numeroase organizaţii comerciale interesate de conectare nu puteau realiza acest lucru din cauza statutului NSF. Primul pas spre comercializare a fost apariţia corporaţiei nonprofit ANS (Advanced Networks and Services), constituită de firmele MERIT, MCI si IBM. În 1990, ANS a preluat NSFNET şi a înlocuit legăturile de comunicare crescând viteza de la 1.5Mbps la 45Mbps, formând ANSNET.

În decembrie 1991, Congresul SUA a autorizat crearea unei noi reţele naţionale de cercetare şi învăţământ, NREN (National Research and Educational Network), care era un succesor mai rapid (funcţiona la

viteze de ordinul gigabiţilor) al NSFNET-ului. Obiectivul urmărit era o reţea naţională la viteza de 3Gbps, funcţională înainte de sfârşitul secolului, ca un prototip al unei super-magistrale informaţionale.

Reţele comparabile cu NSFNET au apărut şi în Europa, cum ar fi reţeaua EBONE axată pe cercetare sau EuropaNET - pe domeniul comercial. În plus, fiecare ţară europeană are una sau mai multe reţele naţionale (similare cu reţelele regionale NSF).

Internet După 1 ianuarie 1983, TCP/IP a devenit unicul protocol oficial

al ARPANET-ului, ceea ce a adus creşterea considerabilă a numărului de utilizatori, calculatoare şi reţele conectate la ARPANET. Această creştere a devenit exponenţială după integrarea reţelelor ARPANET şi NSFNET. La mijlocul anilor '80, oamenii au început să privească inter-reteaua ca o reţea globală de sine stătătoare şi să o numească Internet.

Prin extinderea reţelei Internet din Statele Unite s-a format o reţea mondială Internet care permite unui număr extrem de mare de utilizatori din întreaga lume să aibă acces la un imens volum de informaţii depuse în baze informaţionale aflate în noduri speciale ale reţelei şi transferate folosind protocolul de referinţă TCP/IP.

Creşterea numărului de calculatoare conectate la Internet se datorează şi conectării unor reţele deja existente (reţeaua de fizică spaţială NASA, reţeaua de sisteme de calcul a IBM-ului, etc.).

Calculatoarele personale se pot conecta la Internet folosind o linie telefonică uzuală, un modem (pentru conversiile de date între formele analogică şi digitală) şi un program software folosit pentru realizarea comunicaţiei. Aceste calculatoare primesc uzual o adresă IP temporară şi pot avea acces la serviciile de informare şi comunicare specifice Internet-ului prin schimburi de date cu alte calculatoare din Internet; transferurile de informaţii fiind intermediate de router-ul furnizorului de servicii la care sunt conectate.

Cele mai populare servicii disponibile în mediul Internet sunt: • Poşta electronică (E-mail) – permite transmiterea de mesaje private şi de fişiere ataşate mesajelor, uneia sau mai multor persoane. • Liste de e-mail-uri (Mailing List) – permite unui grup de oameni să poarte discuţii de grup prin intermediul poştei electronice şi oferă o modalitate de a distribui ştiri între membrii grupului.

• Grupuri de ştiri (Usenet newsgroups) – permite discuţii de grup folosind un sistem de servere de ştiri pentru stocarea mesajelor din peste 10000 de teme. • Conversaţii în timp real (chat online) - oferă o modalitate pentru derularea discuţiilor în timp real; participanţii citesc mesajele scrise unul altuia, la interval de câteva secunde de când acestea au fost scrise. • Conferinţe de tip voce şi video – permit transmiterea de mesaje vocale, însoţite de imagini în timp real, precum şi partajarea altor aplicaţii. • WWW (World Wide Web) este un sistem distribuit de pagini legate între ele, pagini ce pot conţine text, imagini, sunete, video şi alte tipuri de informaţii. • Transfer de fişiere – permite descărcarea fişierelor de pe servere publice de fişiere, inclusiv o mulţime de programe.

Caracterul academic, guvernamental şi industrial pe care l-a avut

Internet-ul, până în 1990, s-a transformat odată cu apariţia noii aplicaţii WWW (World Wide Web), care a adus în reţea milioane de utilizatori neprofesionişti.

WWW a fost inventat de fizicianul Tim Berners Lee de la CERN şi a făcut uşor de folosit facilităţile existente. Prin programele de navigare (Mosaic, Netscape, Internet Explorer) apărute, WWW a făcut posibil ca un site să pună la dispoziţie un număr de pagini de informaţie conţinând text, imagini, sunete, video şi legături între pagini (hipertext). Acest sistem s-a dovedit foarte util pentru informarea utilizatorului în domenii diverse. În scurt timp, au apărut diverse tipuri de pagini: hărţi, tabele cu cotaţii de bursă, cataloage de bibliotecă, programe radio înregistrate, pagini personale etc.

Extinderea Internet-ului urmează o curbă exponenţială, odată cu creşterea performanţelor şi accesibilităţii serviciilor oferite.

8.2. Modul de lucru al Internet-ului Reţeaua Internet este o reţea cu comutare de pachete. Serverele din Internet sunt conectate între ele prin intermediul routerelor, legând reţele diferite de tip Ethernet, Token Ring, linii telefonice, etc. În vederea transmiterii datelor, mesajele sunt împărţite în componente de dimensiuni mai mici, numite pachete şi care, pe lângă conţinutul

propriu-zis, au ataşate informaţiile de adresare necesare. Neavând legături directe cu toate celelalte routere, un router decide traseul optim pe care trebuie să-l urmeze un pachet până la destinaţie, folosind informaţia de adresă conţinută în pachet.

Regulile folosite pentru a stabili cum şi unde să se livreze pachetul sunt cuprinse în protocoale. Protocolul Internet (IP) este format dintr-un set de astfel de reguli, astfel că fiecare router va cunoaşte ce trebuie să facă cu pachetele cu date care ajung la el. Protocolul IP foloseşte o schemă de adresare care face posibilă identificarea fiecărui calculator conectat la reţea prin intermediul unei adrese unice.

Identificarea maşinilor din Internet se realizează folosind adresele Internet sau adresele IP. Fiecare calculator conectat la Internet trebuie să aibă o adresă IP unică, pentru a putea comunica eficient cu celelalte calculatoare conectate la Internet. Adresele IP sunt segmentate într-o structură ierarhică şi sunt formate din 4 numere cuprinse între 0 şi 256, separate între ele prin puncte. Adresa Internet (IP) este memorată pe 4 octeţi şi este alcătuită din două părţi: adresa reţelei din care face parte calculatorul şi adresa calculatorului. Alegerea tipului de adresă se face în funcţie de numărul de calculatoare şi de gruparea acestora în diverse subreţele, ţinând cont şi de extinderile viitoare.

Astfel, adresele IP se împart în 3 clase, împărţire realizată în funcţie de dimensiunile celor două câmpuri (adresa reţelei şi adresa calculatorului):

1. Adresele Internet de clasă A sunt folosite pentru câteva sute de reţele care suportă mii de maşini şi e alcătuită din 8 biţi - adresa de reţea şi 24 biţi adresa calculatorului.

2. Adresele Internet de clasă B sunt folosite pentru câteva sute sau mii de maşini. Adresa din această clasă este alcătuită din 16 biţi pentru adresa de reţea şi 16 biţi de adresa calculatorului.

0 ID reţea Identificator calculator

1 0 Identificator reţea Identificator calculator

1 1 0 Identificator reţea ID calculator 0 1 2 3 2 3 24 31

0 1 2 1 5 16 31

0 1 7 8 31

Clasa A Clasa B Clasa C

Formatul adreselor de Internet de clasă A,B,C.

3. Adresele Internet de clasă C pentru milioane de reţele care au maxim 256 de maşini fiecare. Această adresă este alcătuită din 24 biţi adresa de reţea şi din 8 biţi adresa calculatorului. Adresa unei maşini vizibile din orice nod al Internet-ului se numeşte adresă reală. Din motive de securitate şi legate de numărul extrem de mare de calculatoare din Internet, care nu pot fi referite în totalitate folosind adresele de 4 octeţi, pentru adresarea calculatoarelor din reţelele locale se folosesc de obicei adrese false, care vor fi gestionate doar în interiorul reţelei respective de către serverul (serverele) acesteia, prin mecanisme specifice. Serviciile de bază de informare şi comunicare din Internet sunt asigurate însă prin intermediul maşinilor cu adrese IP reale care pot fi servere de e-mail, servere de ştiri, servere web, servere ftp. Acestea pot fi "arondate" reţelelor locale, asigurând şi comunicarea cu calculatoarele din interiorul acestora prin intermediul unor protocoale adecvate.

Protocolul TCP preia informaţia ce trebuie transmisă şi o împarte în mai multe părţi cărora le atribuie câte un număr. Pentru a transmite prin reţea secvenţele astfel obţinute se foloseşte câte un plic TCP cu informaţia scrisă pe el. Plicul TCP este introdus apoi într-unul IP şi este transmis în reţea. Imediat ce există informaţie de transmis într-unul din plicurile IP, reţeaua transportă acel plic prin liniile de comunicaţie. La receptor, un produs software care foloseşte TCP colectează plicurile, extrage datele şi le ordonează după numărul fiecărui plic. Dacă lipseşte ceva, cere transmiţătorului să retransmită datele respective. După primirea tuturor datelor şi aranjarea lor în ordinea corectă, ele se transmit unui program de aplicaţii ce foloseşte acest serviciu de comunicaţie.

Protocolul TCP creează impresia existenţei unei conexiuni fizice directe între orice sursă şi destinaţie.

În anumite situaţii, se poate folosi un protocol mai simplu, şi mai ieftin decât TCP, numit UDP (User Datagram Protocol), dar acesta nu se ocupă de mesajele piedute, şi nici de menţinerea datelor în ordinea corectă (mesajele transmise sunt scurte iar dacă răspunsul nu apare într-un interval de timp prestabilit, mesajul va fi retransmis).

Conectarea unui calculator la Internet Pentru ca un calculator să poată fi conectat la Internet trebuie

folosit un furnizor de servicii (Internet Service Provider - ISP), care

oferă, contra cost, unul sau mai multe conturi pentru conectare la Internet.

Un calculator este conectat la Internet dacă este legat la un alt calculator sau la o reţea care este la rândul ei conectată la Internet.

Există mai multe metode de conectare la Internet, fiecare necesitând diferite tipuri de echipamente hardware: 1. Conectare prin dial-up – presupune existenţa unui modem instalat

pe calculator şi a unei linii telefonice pentru conectarea la un calculator al furnizorului de servicii Internet. Majoritatea furnizorilor de servicii de tip dial-up permit conectarea la viteze de 14,4 kbps, 28,8 kbps şi 56 kbps. Viteza de transfer a informaţiilor depinde atât de viteza conexiunii cât şi de viteza suportată de modem. Folosind acest tip de conexiune, calculatorul se conectează numai atunci când se doreşte utilizarea unui serviciu Internet, după care se deconectează.

2. Conectare folosind linii de tip ISDN, ASDL şi linii telefonice dedicate Unii furnizori de servicii Internet permit conectarea la viteze mai mari decât cele permise de liniile telefonice obişnuite. Integrated Services Digital Network (ISDN) şi Asymmetric Subscriber Digital Line (ASDL) sunt 2 tipuri de linii telefonice digitale, de viteză mare care oferă o modalitate mai rapidă de conectare la Internet. Unele companii de telefonie oferă linii speciale de tip ISDN sau ASDL şi echipamentele hardware speciale pentru conectarea calculatoarelor la aceste linii speciale. ISDN este o linie telefonică îmbunătăţită care poate fi utilizată atât pentru accesul rapid la Internet cât şi pentru convorbiri telefonice obişnuite. Folosind o singură linie se poate naviga pe Internet în timp ce se vorbeşte la telefon. ISDN este în totalitate digitală, acest lucru însemnând că nu mai e necesară transformarea semnalului din digital în analog pentru transmisie şi invers la recepţie. ASDL este o tehnologie mai nouă şi optimizează descărcarea fişierelor de volum mare pe calculator. Dacă se doreşte conectarea continuă a calculatorului la Internet, se utilizează, pentru conectarea calculatoarelor, linii telefonice închiriate. Există diferite viteze de transmisie a informaţiilor pe aceste linii, cele mai răspândite fiind liniile de tip T1 care permit

transferul informaţiilor la viteza de 1,5 Mbps şi T3 la viteza de 44 Mbps. Pot fi închiriate şi fracţiuni ale liniei T1.

3. Conectare folosind cablu TV şi DSS Unele companii ce oferă servicii TV prin cablu oferă şi accesul la Internet folosind acelaşi cablu şi un modem special pentru conectarea la Internet. DSS (Digital Satellite Systems) sau difuzarea informaţiilor folosind sateliţi, presupune utilizarea unei antene, a unui cablu coaxial, a unui adaptor special pentru calculator şi a unui software dedicat pentru conectarea la Internet. Datele sunt recepţionate la o viteză mare, via satelit, dar sunt transmise folosind o conexiune de tip dial-up.

4. WebTV Web TV presupune folosirea unui televizor şi nu a unui calculator pentru conectarea la Internet. WebTV este cea mai răspândită modaliatate de conectare la Internet folosind un televizor şi este dezvoltată, în parte, de Microsoft. Pentru utilizarea WebTV este necesară existenţa unui receptor WebTV care conectează televizorul la linia telefonică; ecranul televizorului va fi folosit pe post de monitor, telecomanda pentru navigare pe Web şi tastatura pentru transmiterea şi recepţionarea mesajelor de poştă electronică.

Alegerea furnizorului de servicii Internet Indiferent de modalitatea de conectare aleasă, aceasta presupune selectarea unui furnizor de servicii. Principalele criterii care trebuie avute în vedere la alegerea furnizorului de servicii sunt:

• Existenţa unui număr de telefon local – majoritatea furnizorilor de servicii Internet oferă multe numere, pentru conectarea la Internet. Este de dorit ca furnizorul de servicii selectat să aibă şi un număr local, pentru a nu apare întârzieri şi din cauza conectării la o centrală telefonică aflată la mare distanţă.

• Preţul – variază în funcţie de viteza maximă permisă pentru conectare, de tipul abonamentului: cu conectare 24 ore din 24, 7 zile din 7 sau doar într-un anumit interval orar.

• Viteza de conectare şi tipul de conectare acceptat. • Accesibilitate – înaintea alegerii furnizorului de servicii este

bine să vă interesaţi la alţi abonaţi ai furnizorului dorit, dacă au

probleme datorate imposibilităţi conectării la Internet, din cauza liniilor ocupate.

Există mai multe tipuri de servicii pe care le poate oferi un cont Internet:

• Căsuţe poştale de tip POP3 – aproape sigur contul de Internet va permite utilizarea serviciului de poştă electronică şi va oferi una sau mai multe căsuţe poştale şi adresele corespunzătoare, pe un server de tip POP3.

• Spaţiu pentru un site Web – multe conturi de Internet prevăd alocarea unui spaţiu de mici dimensiuni pe un server Web, astfel încât se poate stoca un site Web propriu, accesibil de pe orice calculator conectat la Internet. Pentru un spaţiu mai mare se percep, în general, taxe suplimentare.

• Găzduirea unui domeniu – presupune existenţa unui nume de domeniu propriu; contul de poştă electronică şi adresa site-ului Web vor aparţine astfel propriului domeniu şi vor fi stocate pe serverul furnizorului de servicii. Dacă se doreşte crearea unui site Web mai mare sau a unuia sigur, a unor aplicaţii de comerţ electronic sau sunt necesare opţiuni avansate pentru rularea scripturilor de pe site, trebuie utilizat un server propriu pentru găzduirea site-ului.

8.3. Sistemul de nume de domeniu

Este dificil de reţinut şi folosit adresa IP a calculatorului cu care

dorim să conversăm. Din acest motiv, proiectanţii Internet-ului au dezvoltat sistemul DNS (Domain Name System) care permite referirea calculatoarelor prin nume ca de exemplu ftp.microsoft.com sau www.ase.ro, în locul adresei IP a calculatorului.

DNS a fost creat pentru a putea aloca şi gestiona pentru fiecare calculator conectat la Internet a câte unui nume simbolic, asociat adresei IP a calculatorului respectiv. DNS este o metodă ierarhică, distribuită de organizare a spaţiului de nume al Internetului.

8.3.1. Spaţiul de nume La început, Internet-ul utiliza un sistem structurat pe un singur

nivel pentru a asigna nume calculatoarelor. Cu alte cuvinte, numele dat

unui calculator nu reprezenta în nici un fel o relaţie între acesta şi reţeaua căreia îi aparţinea.

În perioada de început a Internet-ului, un astfel de sistem nu reprezenta o problemă - era vorba despre un număr redus de sisteme. Odată cu trecerea timpului, Internet-ul a crescut foarte mult ajungând astăzi să interconecteze zeci de mii de reţele, fiecare dintre acestea, la rândul ei, conţinând o mulţime de calculatoare. Deoarece asignarea câte unei adrese unice pentru milioanele de calculatoare a depăşit cu mult posibilităţile unei singure organizaţii, sistemul iniţial de atribuire de nume calculatoarelor a evoluat într-un sistem ierarhic. Practic, astăzi, atribuirea de adrese unice cade în responsabilitatea mai multor companii şi organizaţii, aflate pe diferite nivele ierarhice.

Prin sistemul numelor de domenii, într-un nume asignat unei maşini, există un număr variabil de domenii (cel mult 5), separate prin "."; fiecare domeniu corespunde unui anumit grup, ultimul domeniu din nume având nivelul cel mai "înalt". Domeniile se restrâng succesiv de la dreapta la stânga. Componentele numelor pot avea o lungime de maximum 64 de caractere, întregul nume nu poate să depăşească 255 de caractere şi nu se face distincţie între literele mari şi cele mici.

În vârful ierarhiei, se află rădăcina. Ca şi directorul rădăcină de pe un calculator, rădăcina sistemului DNS nu are nici un nume. Toate celelalte sisteme un câte un nume. În continuare, DNS-ul divizează fiecare domeniu în subdomenii. Nivelul imediat inferior rădăcinii DNS-ului este constituit din trei domenii: 1. Arpa - este un domeniu special care mapează adresele IP zecimale în nume de domenii şi nu domeniile în adrese IP zecimale. 2. Domeniile organizaţionale generice, reprezentate prin etichete alcătuite din trei litere, ca de exemplu com, edu sau gov. 3. Domeniile geografice reprezentate prin etichete alcătuite din două litere (codificarea ţărilor) aşa precum se specificã în documentul ISO 3166. Grupul domeniilor organizaţionale cuprinde şapte categorii de bazã. În cadrul tabelului următor sunt prezentate domeniile organizaţionale. Domeniu Descriere Com Organizaţii comerciale, de afaceri Edu Organizaţii educaţionale, universităţi Gov Organizaţii guvernamentale din SUA

Int Organizaţii internaţionale Mil Organizaţii militare din SUA Net O reţea care nu se încadrează în nici unul din celelate categorii Org O organizaţie ce nu se încadrează în nici unul din categorile enumerate Sistemul ierarhic distribuie responsabilitatea atribuirii de nume la diferite nivele ale ierarhiei. Astfel Internet Network Information Center (InterNIC) se ocupă doar de domeniile generice. InterNIC transmite responsabilitatea atribuirii de nume diferitelor organizaţii. Fiecare organizaţie este responsabilă pentru o anumită porţiune a structurii arborelui DNS. Ariile de responsabilitate sunt numite zone. Organizaţiile responsabile de o anumită zonă pot să treacă la divizarea zonei şi să transmită responsabilitatea atribuirii numelor altor organizaţii. Această subdiviziune continuă până când se ajunge în situaţia în care o singură persoană poate să-şi asume responsabilitatea atribuirii numelor într-o zonă bine definită. O astfel de persoană poartă numele de administrator DNS.

Unui nume DNS i se pun în corespondenţă mai multe informaţii decât strict adresa IP corespunzătoare: tipul gazdei (server de mail, server DNS, etc.) şi perioada de timp în care asocierea este valabilă. Unui PC conectat la Internet printr-un router al unui furnizor de servicii şi folosind o linie telefonică, i se va atribui o adresă IP temporară, a cărei asociere cu calculatorul respectiv trebuie să fie valabilă doar pe durata conexiunii. În schimb, serverul furnizorului de servicii şi serverele de e-mail sau web ale diverselor instituţii, servere care trebuie să poată fi accesate oricând, trebuie să aibă adrese IP stabile. Mulţimea de informaţii pusă în corespondenţă cu o adresă IP se numeşte înregistrare de resurse.

Fiecărui domeniu i se asociază o multime de înregistrări de resurse care se poate reduce la adresa IP. De fapt, prin DNS se stabileşte corespondenţa între numele de domenii şi înregistrările de resurse corespunzătoare, reţinute într-un fişier specific domeniului. Acest fişier, va fi interogat pentru aflarea adresei IP a unui nume DNS. Practic, o înregistrare de resurse este un 5-uplu care conţine: numele domeniului, timpul său de viaţă, tipul înregistrării (adresă IP, domeniu care acceptă poşta electronică, numele serverului de domeniu, nume de domeniu etc.) păstrat într-o formă codificată, clasa (informaţie Internet sau non-Internet) şi o valoare dependentă de tipul înregistrării (un număr -

adresă Internet, un nume de domeniu sau un şir de caractere care descrie elementul). Aceste informaţii se reţin pe serverele DNS în fişiere speciale.

8.3.2. Servere de nume În sistemul DNS, serverele de nume sunt folosite pentru

adresarea fişierelor de host-uri reţinute de toate calculatoarele gazdă. Fiecare server de nume va şti astfel adresele anumitor zone (de exemplu, într-o reţea locală) şi adresele altor servere de nume. Folosirea unui singur server de nume pentru întreaga reţea nu este convenabilă. Astfel, solicitarea unei adrese poate fi rezolvată local sau prin intermediul altor servere de nume care cunosc acea adresă. Serverele de nume aflate la distanţă vor reţine în memorie înregistrările de resurse pe o durată proporţională cu timpul de viaţă din înregistrarea corespunzătoare. Responsabilităţile serverelor de nume se pot reprezenta sub forma unor structuri ierarhice în care informaţia despre nume şi adresă se menţine în mod distribuit, în cadrul serverului responsabil şi nu în întreaga reţea. 8.3.3. Înregistrarea numelor de domenii Pentru înregistrarea unui nume de domeniu este necesar un calculator conectat la Internet, căruia îi va fi asociat numele şi alte două calculatoare gazdă, conectate şi ele la Internet, care vor oferi serviciul de nume pentru domeniul înregistrat. Gestiunea zonelor edu, com, net şi org este asigurată de serviciile de înregistrare ale InterNIC, prin intermediul site-ului aflat la adresa www.internic.net.

Pentru înregistrare trebuie parcurşi următorii paşi: 1. Se verifică dacă numele domeniului care se doreşte a fi înregistrat

există deja; pentru aceasta se foloseşte secţiunea WHOIS de pe pagina principală a InterNIC.

2. Doar dacă domeniul solicitat nu există încă, se solicită furnizorului de servicii Internet să ofere serviciu de nume de domeniu pentru domeniul ales; de obicei acesta presupune plătirea unui abonament.

3. Se completează formularul online aflat pe site-ul InterNIC; formularul conţine informaţii despre numele, adresa, numerele de telefon şi fax, adresa de e-mail, persoane de contact, adresele IP ale celor 2 servere de nume de domeniu.

4. Dacă toate informaţiile introduce sunt corespunzătoare, InterNIC-ul trimite confirmarea înregistrării domeniului şi factura pentru plata domeniului. Pentru înregistrarea domeniilor în zonele corespunzătoare ţărilor,

zone de genul ro, us, uk etc. trebuie să se apeleze la organizaţiile desemnate să gestioneze domeniul din ţara respectivă. În România, de acest lucru se ocupă RNC (Romanian National Computer Network); adresa web care poate fi folosită pentru înregistrare de domenii în zona .ro fiind www.rnc.ro. O listă cu organizaţiile care gestionează domeniile corespunzătoare fiecărei ţări se găseşte la adresa www.iana.org.

8.3.4. Servere, clienţi şi porturi

Multe din calculatoarele gazdă aflate pe Internet, oferă servicii altor calculatoare conectate la Internet. Calculatoarele care oferă servicii altor calculatoare sunt numite servere. Calculatoarele conectate la Internet care folosesc serverele pentru a obţine informaţii se numesc clienţi. De exemplu, când calculatorul se conectează la Internet şi programul de e-mail descarcă mesajele primite, de pe serverul de e-mail al furnizorului de servicii Internet, acest program este un client de poştă electronică. Principalele tipuri de servere folosite în mediul Internet sunt: • Servere de poştă electronică – gestionează mesajele recepţionate şi cele transmise. Mai precis, serverele de tip Post Office Protocol (sau POP3) stochează e-mail-urile sosite iar serverele de tip Simple Mail Transfer Protocol (SMTP) gestionează e-mail-urile transmise. Clienţii de e-mail primesc mesajele recepţionate, transmit mesajele către un server de e-mail şi permit citirea, scrierea, salvarea şi imprimarea mesajelor. • Servere Web stochează pagini web şi transmit paginile ca răspuns la cererile provenite de la clienţii web, adică de la browserele web. • Servere FTP (File Transfer Protocol) stochează fişierele care pot fi transferate pe sau de pe un calculator care are instalat un client FTP. • Servere de ştiri stochează articole cu informaţii pentru grup, informaţii care pot fi citite sau transmise prin intermediul unui client de ştiri.

• Servere de IRC permite comunicarea online în reţeaua Internet folosind un client IRC.

Un calculator gazdă poate rula mai multe tipuri de programe de tip server. Pentru a putea realiza acest lucru, fiecare tip de server răspunde pachetelor transmise unui port anume. Porturile sunt numerotate şi folosirea lor este standardizată pe Internet. Cele mai răspândite porturi şi serviciile corespunzătoare lor sunt:

Numărul portului

Serverul

21 FTP 23 Telnet 25 SMTP 80 WWW 110 POP3 194,6667 IRC 532 Usenet newsgroups

8.4. Poşta electronică Poşta electronică sau e-mail-ul face parte din categoria

aplicaţiilor consacrate ale reţelelor de calculatoare, fiind utilizată de un număr din ce în ce mai mare de persoane. Poşta electronică s-a dovedit mult mai eficientă decât cea clasică deoarece mesajele electronice ajung foarte repede la destinaţie şi permit transmiterea unor informaţii de diverse tipuri.

La ora actuală, numărul mesajelor de poştă electronică îl depăseşte cu mult pe cel al scrisorilor clasice şi asigură o comunicare eficientă între persoane, indiferent de localizarea lor geografică. Acest schimb rapid de idei constituie o premisă importantă pentru colaborarea între persoane şi s-a dovedit extrem de util atât în cercetare şi educaţie, cât şi în industrie sau comerţ.

Poşta electronică (Electronic Mail sau prescurtat E-Mail) este un sistem care permite unui utilizator individual să transmită un mesaj altui utilizator, mesajul fiind livrat într-o cutie poştală (mail box) unde destinatarul îl va găsi mai târziu. Din punct de vedere al emiţătorului, pot exista unul sau mai mulţi adresanţi.

Avantajele poştei electronice sunt evidente: viteză, siguranţă în expediere, posibilităţile de a adăuga textului imagini şi sunet, apoi facilitatea de redirectare şi nu în ultimul rând posibilitatea de prelucrare şi reexpediere a mesajelor.

Un sistem de poştă electronică este format din două componente principale: un client e-mail şi un server e-mail. Un client e-mail este o staţie de lucru sau PC pe care rulează un program numit agent utilizator. Acesta oferă interfaţa utilizatorului cu sistemul de poştă electronică şi oferă facilităţi de a crea, trimite şi recepţiona mesaje (e-mail-uri), precum şi posibilitatea gestionării acestora de fiecare utilizator.

Serverul e-mail trebuie să permită păstrarea mesajelor primite de toţi utilizatorii care sunt înregistraţi pe acest server. În plus, serverul trebuie să dispună de un pachet software – agent utilizator server- care să interacţioneze cu agentul utilizator de pe fiecare client şi care în plus trebuie să gestioneze transferul mesajelor e-mail pe Internet. Această componentă software este numită agent pentru transferul mesajelor şi se ocupă cu trimiterea şi recepţionarea mesajelor e-mail către/de la alte servere e-mail care sunt conectate direct la Internet.

8.4.1. Concepte de bază

Poşta electronică nu operează cu concepte sofisticate. O parte din aceste concepte au fost preluate chiar de la sistemul de poştă clasic: cutia poştală, mesaj sau scrisoare, adresă expeditor, adresă destinatar. 8.4.1.1. Cutia poştală Toate mesajele primite de un abonat pe serverul de e-mail la care este conectat, sunt memorate în acelaşi fişier având numele dat de abonat, fişier care se numeşte cutie poştală de sistem - system mailbox. După ce abonatul îşi verifică cutia poştală mesajele sunt transferate în cutia poştală personală aflată pe calculatorul de la care s-a conectat. Utilizatorul poate opta pentru păstrarea unei copii a mesajelor pe serverul de e-mail, sau pentru ştergerea acestora odată ce au fost transferate pe calculatorul personal. Mesajele sunt păstrate, local, într-una din următoarele trei secţiuni, în funcţie de provenienţa lor: - Inbox, mesajele primite,

- Outbox, mesajele expediate, - Trash, mesajele şterse. Se pot crea în plus şi alte secţiuni care asemeni unui folder vor putea păstra mesajele salvate, copiate sau mutate aici de utilizator. 8.4.1.2. Mesajele Termenul de mesaj înlocuieşte foarte adesea termenul de scrisoare pentru că este mai cuprinzător. Prin e-mail se pot transmite alături de text şi imagini, sunet, programe, elemente care în nici un caz nu pot fi interpretate ca scrisori. Mesajul are două părţi: antetul mesajului şi conţinutul (corpul) mesajului, iar programul de poştă electronică mai asociază implicit fiecărui mesaj un indicator de stare.

Antetul Antetul este alcătuit dintr-o secvenţă standard de informaţii dintre care unele sunt introduse de operator obligatoriu sau opţional, iar altele sunt câmpuri cu valori implicite genarate de programul de poştă electronică. Câmpurile completate automat de programul de poştă sunt:

- From: -care conţine adresa de e-mail a expeditorului; - data: -la care este trimis mesajul;

Câmpurile care trebuie introduse de utilizator sunt următoarele: - To: -adresa destinatarului, acest câmp e obligatoriu;

- Subject: -descrierea, pe scurt, a conţinutului scrisorii, acest câmp este opţional;

- Cc: -carbon copy, în acest câmp se pot scrie adresele destinatarilor care vor primi copii identice ale mesajului, adrese separate prin virgulă; fiecare destinatar va vedea lista celorlalţi corespondenţi în antetul mesajului, este un câmp opţional;

- Bcc: -blind carbon copy, ca şi în cazul carbon copy-urilor, destinatarii ale căror adrese sunt înscrise în acest câmp vor primi acelaşi mesaj, doar că, în acest caz, în antetul mesajului nu vor mai fi prezente şi adresele celorlalţi corespondenţi;

Corpul mesajului Acesta reprezintă textul propriu-zis al mesajului. Programele de

poştă electronică dispun de un editor propriu cu un set minim de comenzi pentru redactarea şi corectarea mesajelor.

Mesajele pot fi redactate off-line şi cu editoare de texte obişnuite, de exemplu Word şi apoi inserate în mesajul electronic prin tehnica “cut & paste”. Un text mai lung se poate salva într-un fişier ASCII şi apoi ataşat mesajului utilizând facilitatea “File Attachment” disponibilă la mai toate programele de e-mail.

Vorbind de ultimile versiuni ale programelor de e-mail acestea au de acum posibilitatea de a trimite şi de a primi mesaje ce conţin elemente multimedia, secvenţe HTML, aşa cum apar ele pe Web.

Pentru creşterea vitezei de transmitere/recepţie se poate opta numai pentru transmisia textului, adică opţiunea ‘send plain text only ‘.

Indicatorul de stare

Indicatorul de stare este un caracter creat şi modificat automat de program pentru a informa utilizatorul despre natura mesajului şi ultima operaţie de prelucrare suferită de mesajul respectiv. Putem şti dacă este vorba de un mesaj nou necitit, de un mesaj expediat ca răspuns, de un mesaj şters logic, de un mesaj care nu trebuie transmis mi departe, de un mesaj important, sau un mesaj care are un fişier ataşat etc. Valorile sau simbolurile acestui indicator se afişează atunci când vizualizăm sumarul unei cutii poştale.

Tabela index Toate mesajele dintr-o cutie poştală, standard sau creată de

utilizator, sunt inventariate într-o tabelă distinctă, asociată implicit fiecărei cutii poştale, tabelă numită "index" sau "sumar". Aici se încriu automat o serie de elemente de identificare ale mesajului preluate din antetul acestuia: adresa expeditorului sau a destinatarului, data, subiectul precum şi indicatorul de stare.

Toate programele de poştă electronică ne permit să afişăm şi să parcurgem acest sumar pentru a selecta după dorinţă scrisoarea pe care dorim să o deschidem pentru a o citi integral.

8.4.1.3. Adresa e-mail Singurul indiciu pe care îl are sistemul de e-mail pentru a livra un mesaj este adresa destinatarului. Aceasta este de forma: nume_utilizator@domeniu. Numele utilizatorului este numele contului pe care acel utilizator îl deţine. Pe baza domeniului dintr-o adresă e-mail se poate transfera mesajul pe maşina destinatarului, iar pe baza numelui din adresă se realizează livrarea locală a mesajului în casuţa poştală a destinatarului. Iată un exemplu de adresă e-mail:

tsurcel@ ase.rounde: tsurcel - este user name, numele de login al utilizatorului; ase.ro - este domain name, numele complet al domeniului pentru referirea calculatorului la care este conectat PC-ul de la care operează utilizatorul. În locul numelui complet al domeniului se poate folosi şi adresa IP a calculatorului. De exemplu adresa e-mail tsurcel@sunu.rnc.ro poate fi înlocuită cu adresa tsurcel.@192.162.16.31 cu care este identică. 8.4.1.4. Aliasuri - nicknames Alias-ul sau "porecla" este un cuvânt care se foloseşte pentru a substitui adresa unui corespondent sau un grup de adrese de corespondenţi. Scopul substituirii este evident acela de a se evita tastarea adreselor lungi de e-mail şi implicit eliminarea riscului de a greşi. Automat la expedierea mesajului aliasul este însă înlocuit cu adresa reală a destinatarului. Definirea unui alias - nickname, se face în mod diferit de la un program de poştă la altul. Alias-urile sunt memorate alături de alte informaţii utile în agende de adrese ce pot fi vizualizate şi actualizate.

8.4.2. Funcţionarea sistemelor de e-mail Sistemele de poştă electronică au uzual două componente: una

care permite utilizatorilor să citească şi să transmită scrisori, componentă formată din programe locale, numită "agent utilizator", iar cea de-a doua, care transportă mesajele de la sursă la destinaţie, prin

aplicaţii care se execută în fundal şi transferă mesajele se numeşte "agent de transfer de mesaje".

"Agenţii" utilizator sunt programe care acceptă o varietate de

comenzi pentru compunerea şi primirea răspunsului la mesaje şi pentru manipularea cutiilor poştale. Aceste programe pot avea diferite tipuri de interfeţe, de la cele bazate pe meniuri şi icon-uri la cele care acceptă comenzi sub forma unor succesiuni de caractere introduse de la tastatură. Astfel că, deşi modul lor de utilizare diferă, funcţiile oferite, referitoare la trimiterea şi citirea mesajelor, sunt aceleaşi.

Se mai poate spune că agenţii utilizator gestionează cutiile poştale, afişându-le conţinutul si aşteptând "comenzi" referitoare la mesajele din cutiile poştale, pe care le execută. Aceste comenzi pot fi de următoarele tipuri: afişare de mesaj, trimitere de mesaj, răspuns la un mesaj, ştergere de mesaj, mutarea unui mesaj, deplasarea pe următorul mesaj, citirea unei noi cutii poştale, părăsirea sistemului de mail.

"Agenţii" de transfer al mesajelor de la emiţător la receptor au

rol de transport, de a stabili o conexiune de la maşina sursă la cea destinaţie şi de a transmite mesajul. Funcţionarea agenţilor de transfer nu necesită intervenţia utilizatorilor sistemului de mail.

8.4.2.1. Programe de interfaţă cu utilizatorul

Există o mare varietate de programe de care permit utilizatorilor să folosească sistemul de e-mail într-un mod extrem de accesibil. Aceste programe pot avea o interfaţă vizuală, specifică aplicaţiilor Windows (Microsoft Outlook Express, Eudora), sau o interfaţă bazată pe meniuri şi comenzi (utilitarul Pine sub Linux). Indiferent de modul de utilizare, aceste programe asigură funcţii specifice referitoare la prelucrarea mesajelor de e-mail:

a) redactarea şi expedierea mesajelor; b) primirea şi memorarea mesajelor; c) editarea şi reexpedierea mesajelor; d) gestiunea cutiilor poştale; e) gestiunea agendei de adrese; f) tipărirea mesajelor; f) asigurarea securităţii mesajelor.

Aceste funcţii sunt disponibile prin comenzile sistemului de meniuri propriu fiecărui program de poştă electronică.

Redactarea şi expedierea mesajelor

Această funcţie permite utilizatorului să-şi compună textul scrisorii de la tastatură şi să-l expedieze la adresa de e-mail pe care a indicat-o în antetul scrisorii. Orice program de poştă electronică are încorporat propriul editor de texte ce oferă inclusiv funcţii de analiză lexicală. In plus editorul de texte poate lucra cu o agendă de adrese unde utilizatorul, în dreptul aliasului, a trecut adresa completă de e-mail a acestuia. Dacă dorim neapărat putem redacta mesajul şi cu un editor de texte clasic, dar ne complicăm. Versiunile recente ale multor programe de poştă electronică pot include şi transmite într-o scrisoare şi elemente multimedia, imagini animate şi sunet.

Primirea şi memorarea mesajelor Este funcţia complementară celei dintâi. Utilizatorul nu trebuie să iniţieze nici o acţiune pentru a primi şi a păstra mesajele adresate de alţi corespondenţi. El le va găsi pur şi simplu în cutia poştală de pe serverul host. Deci, această funcţie e total transparentă pentru utilizator. Acesta doar îşi verifică periodic cutia poştală parcurgând lista mesajelor primite, după care le va citi şi în extenso.

Editarea şi reexpedierea mesajelor Editorul programului de poştă electronică ne permite tratarea conţinutului mesajului ca pe orice text asupra căruia putem să operăm diverse corecţii: adăugări, ştergeri, formatări, copieri, mutări de caractere, fraze, paragrafe. Un mesaj primit se poate, în consecinţă, modifica şi reexpedia celui ce ni l-a trimis. Programul de poştă electronică, la iniţierea unui răspuns inversează automat adresele, expeditorul devenind acum destinatar iar adresa noastră va apare în câmpul de adresă a expeditorului. Mesajele pot fi redirecţionate către alţi destinatari, în caz că se doreşte ca mesajul să ajungă şi la o altă adresă e-mail.

Gestiunea cutiilor poştale Această funcţie permite utilizatorului manipularea mesajelor,

atât a celor primite cât şi a celor trimise, prin comenzi specifice la nivel de fişier.

Avem posibilitaea de a vizualiza lista cutiilor poştale şi sumarul mesajelor aflate în oricare cutie poştală. Utilizatorul îşi poate salva mesajele în fişiere ASCII pe hard discul propriu, le poate şterge logic şi fizic, le poate transfera dintr-o cutie poştală în alta. Oricând utilizatorul îşi poate crea sau şterge cutii poştale personale.

Gestiunea agendei de adrese

Agenda cu adrese, address book, grupează în ordine alfabetică numele, adresa de e-mail precum şi alte date ale corespondenţilor, persoane fizice sau firme. este vorba despre adresa de acasă, telefon, fax, mobil sau adresa de la servici, departmentul, funcţia şi altele. Orice persoană sau firmă inclusă în agendă este desemnată cu termenul de “contact”. Prin gestiunea agendei cu adrese înţegem operaţiile de adăugare de noi persoane, de modificare sau chiar eliminare din agendă a datelor acestora. Desigur e de ajuns un clic pe numele, aliasul, persoanei în agendă pentru a-i prelua adresa sa de e-mail şi ai trimite un mesaj. Agenda de adrese poate fi disponibilă şi în Windows Explorer cu condiţia să o importăm din Outlook Express.

Tipărirea mesajelor Este o funcţie obişnuită pe care o realizează toate programele de

poştă electronică. Tipărirea la imprimantă este controlată prin intermediul unor setări software la care avem acces prin meniul comenzii Print.

Securitatea mesajelor Securitatea mesajelor de poştă electronică a ridicat şi ridică în continuare destule probleme. Există în acest sens şi realizări deosebite în special în direcţia criptării mesajelor, validării autenticităţii expeditorului, a semnăturii acestuia etc. Proiectul PEM - Privacy Enhaced Mail este una din realizările importante în acest sens prin care s-a impus un set de standarde care au permis scrierea de pachete de programe puternice, cum este pachetul de programe PGM - Pretty Good

Privacy dezvoltat de Zimmermann în SUA şi puternicul Kerberos Autentification Server realizat în cadrul proiectului Athena de cercetătorii de la MIT . Programele obişnuite de poştă electronică folosesc un prim nivel de securitate furnizat de parola de acces pe serverul de interconectare şi apoi parola de acces la cutia poştală Utilizatorul îşi poate schimba parola de access ori de câte ori doreşte sau este forţat la anumite intervale de timp să o reînoiască, schimbând cel puţin două din simboluri utilizate în vechea parolă.

Majoritatea sistemelor de e-mail oferă facilităţi suplimentare

faţă de cele enumerate mai sus. Astfel, utilizatorii sistemelor de e-mail îşi pot crea cutii poştale (mail boxes) sau foldere pentru păstrarea mesajelor primite şi a celor transmise. Acestea pot fi gestionate prin comenzi speciale de creare şi distrugere, inspectarea conţinutului, inserare şi ştergere de mesaje etc.

Se pot crea liste de adrese de poştă electronică (mailing lists) prin care mesajele să poată fi trimise unui grup de persoane: când se trimite un mesaj, se vor expedia copii identice pentru toate persoanele din listă.

Alte facilităţi evoluate sunt: copiile la indigo, poşta de prioritate mare, poşta secretă (criptată) - înainte de trimiterea mesajului, acesta este codificat iar la destinaţie se asigură posibilitatea decriptării lui, receptorii alternativi - pentru situaţii în care receptorul primar nu este disponibil.

Mesajele se înregistrează iar iniţiatorul poate verifica dacă un mesaj s-a transmis sau nu sau se poate realiza o notificare automată în cazul în care mesajele nu ajung la destinaţie. În plus, există facilităţi de tip forward, prin care pentru utilizatorii care se deplasează pe o anumită perioadă poşta îşi pot primi mesajele acolo unde se găsesc. De fapt, aceste funcţii sunt rezultate ale acţiunii sistemului de transfer al mesajelor.

8.4.2.2. Sistemul de transfer al mesajelor Modul în care mesajele ajung la destinaţie este transparent

pentru utilizator; acest lucru este extrem de important deoarece asigură o largă accesibilitate tuturor utilizatorilor.

Această componentă a sistemelor de e-mail asigură: • transferul mesajelor, respectiv transmiterea acestora de la emiţător

la receptor, pe baza unor conexiuni de reţea (create pentru emiterea mesajelor şi eliberate ulterior). Transferul mesajelor se realizează automat, fără intervenţia utilizatorului.

• raportarea se referă la informarea emiţătorului unui mesaj despre starea acestuia (dacă a fost livrat, respins, pierdut). Confirmarea primirii unui mesaj poate fi foarte importantă, în unele situaţii ea poate avea şi semnificaţie juridică. În cazul în care un mesaj nu ajunge la destinaţie (are o adresă greşită sau nu se poate stabili o conexiune de reţea până la destinaţie în timp util), emiţătorul va primi automat un mesaj de avertizare.

• dispoziţia este pasul final al comunicării şi se referă la acţiunea realizată asupra mesajului de către receptor, după primirea lui (eliminare înainte de citire, citire şi stergere, citire şi salvare etc.). Prin intermediul agenţilor utilizator, sistemele de e-mail fac posibilă regăsirea şi recitirea mesajelor anterior salvate, trimiterea lor mai departe (forward) sau alte operaţii de prelucrare a lor. Funcţiile de bază a sistemului de transfer al mesajelor se realizează

prin intermediul unor protocoale specifice. Cu toate că utilizatorul serviciului de e-mail interacţionează nemijlocit doar cu clientul e-mail, se impun câteva precizări legate de protocoalele care asigură transferul mesajelor de pe un calculator pe altul deoarece un utilizator poate fi pus în situaţia de a trebui să-şi configureze un program client de e-mail. Transferul elementar al mesajelor între două maşini din Internet este realizat prin intermediul protocolului SMTP.

SMTP (Simple Mail Transport Protocol) - este protocolul

consacrat de transport e-mail în Internet. În general, pentru trimiterea unui mesaj între două maşini din Internet se realizează o conexiune de tip SMTP care constă într-o etapă de autentificare şi transferul efectiv. Din punctul de vedere al utilizatorului singura interacţiune cu acest protocol constă în specificarea numelui server-ului SMTP (server-ul care se va "ocupa" de mesajele acestuia). Acest nume se obţine de la administratorul de sistem.

Protocolul SMTP stabileşte regulile după care funcţionează un program (care rulează în background) care se execută pe maşina destinaţie a unei conexiuni TCP, având rolul de a accepta conexiunile şi

de a copia mesajele primite în cutiile poştale corespunzătoare. Dacă un e-mail nu poate fi livrat, se returnează transmitătorului un mesaj de eroare.

Livrarea finală a mesajelor Adesea, utilizatorii lucrează pe PC-uri care nu sunt conectate

direct la Internet, ci prin intermediul unor servere care pot primi şi trimite mesaje de poştă electronică. Într-o asemenea situaţie, PC-urile trebuie să comunice cu un server de e-mail printr-un protocol de livrare. Un protocol simplu, care permite aducerea mesajelor dintr-o cutie poştală aflată la distanţă şi depozitarea lor pe maşina utilizatorului, este POP3 (Post Office Protocol). Acesta este protocolul uzual folosit pentru accesarea mail-urilor de pe un server de mail de către calculatoarele dintr-o staţie locală. Aşa după cum îi spune şi numele, acest protocol lucrează pe principiul unei căsuţe poştale: programul client se conectează la anumite intervale de timp la server-ul POP3. La o conexiune sunt trimise mesajele din outbox-ul clientului şi aduse mesajele noi de pe serverul de POP3. Autentificarea se realizează la nivel de utilizator, pe baza unei parole. Numele server-ului este furnizat de administratorul de sistem, la fel ca şi numele contului POP.

Protocolul POP3 conţine comenzi pentru conectarea şi deconectarea utilizatorilor, aducerea şi ştergerea mesajelor. De exemplu, în configurarea sistemului Outlook Express se va cere nu numai numele serverului de mail, ci şi protocolul prin care staţia locală comunică cu acesta.

IMAP (Interactive Mail Access Protocol - protocol interactiv de acces la poşta electronică) este un protocol de livrare mai sofisticat, adoptat şi el ca standard Internet. Acesta este proiectat pentru utilizatorii care folosesc mai multe calculatoare. Acest protocol functionează pe principiul păstrării unui depozit central de mesaje pe serverul de e-mail, care poate fi accesat de fiecare maşină (mesajele nu se copiază pe maşina personală a utilizatorului).

DMSP (Distributed Mail System Protocol - protocol distribuit pentru sistemul de poştă) este diferit de POP3 şi IMAP prin faptul că nu presupune că toată poşta se află pe un singur server. Utilizatorii pot "descărca" mesajele de pe server pe o staţie de lucru, un PC sau un calculator portabil, apoi se pot deconecta de la server, citi mesajele şi

scrie răspunsurile, iar ulterior să se reconecteze, moment în care poşta se retransferă şi sistemul se resincronizează.

Multe sisteme de livrare oferă facilităţi suplimentare, cum ar fi filtrarea mesajelor: la sosirea mesajelor se pot verifica anumite condiţii şi executa acţiuni corespunzătoare. Definirea unor astfel de reguli permite punerea în evidenţă a anumitor mesaje (de exemplu, de la o anumită persoană) sau eliminarea mesajelor nedorite chiar fără a fi afişate.

O altă caracteristică a sistemelor de livrare este posibilitatea de a trimite temporar poşta la o altă adresă, prin mecanisme de tip forward. Această facilitate este foarte utilă dacă într-o anumită perioadă, utilizatorul nu îşi poate accesa serverul uzual de mail, de exemplu, din cauza unor restrictii de securitate.

8.5. FTP FTP (File Transfer Protocol) este un protocol pentru transferul fişierelor. Protocolul HTTP utilizat de browsere pentru aducerea informaţiilor codate HTML în calculatorul client este suficient pentru fişierele text şi pentru imaginile asociate deoarece aceste fişiere sunt în general de mici dimensiuni. Transferarea unor fişiere mari pune unele probleme de viteză şi de siguranţă a conexiunii ceea ce face protocolul HTTP ineficient. În acest caz se utilizează protocolul FTP.

Protocolul FTP presupune împărţirea fişierului de transferat într-un număr de blocuri de dimensiune fixată şi trimiterea acestor blocuri spre client. Pe calculatorul client are loc rearanjarea blocurilor în ordinea corectă, refăcându-se astfel fişierul original.

Principalele avantaje ale utilizării FTP-ului sunt viteza de transfer crescută şi posibilitatea reluării unui transfer întrerupt din punctul în care a apărut întreruperea. În acest fel o legătură întreruptă nu presupune reluarea transferului de la început, realizându-se astfel o importantă creştere a vitezei de lucru.

În general, conectarea la un anumit server presupune deţinerea unui cont pe calculatorul respectiv. În acest caz utilizatorul se identifică prin numele contului şi parola şi ca urmare primeşte dreptul de a utiliza calculatorul respectiv pentru a copia fişiere pe şi de pe server. Majoritatea serverelor FTP permit şi conectarea limitată a celor care nu au cont pe calculatorul respectiv printr-o conexiune numită anonimă:

numele de utilizator este anonymous sau guest, parola - adresa de e-mail. În acest caz utilizatorul are drepturi de citire din anumite directoare, de obicei aflate toate în directorul Pub din rădăcină şi, uneori drepturi de scriere într-un director numit Upload. Pentru copierea unui fişier de pe server pe calculatorul local se foloseşte termenul download iar pentru transferul invers - upload.

FTP a fost utilizat iniţial prin trimiterea de comenzi spre server într-o sesiune Telnet. Deşi în ultimul timp au apărut programe care oferă o interfaţă grafică deosebită pentru a uşura lucrul cu comenzile FTP, folosirea comenzilor, în linie de comandă, este o metodă care poate fi aplicată indiferent de sistemul de operare sau dotarea cu programe a unui calculator conectat la Internet.

În sistemele Windows deschiderea unei sesiuni FTP se face lansând programul "ftp.exe", interpretorul de comenzi FTP, aflat de obicei în directorul "Windows" sau directorul "sistem".

Clientii FTP sunt programe care oferă o interfaţă grafică simplă între utilizator şi comenzile pe care le aşteaptă serverul FTP. În acest mod utilizatorul nu este obligat să cunoască toate aceste comenzi şi în plus au avantajul de a se putea afişa în acelaşi timp a mai multor informaţii despre server. În figurile 8.2 respectiv 8.3 este prezentată interfaţa programului WS_FTP, unul din cei mai răspândiţi clienţi FTP.

Fig. 8.2. – Interfaţa de conectare a produsului WS_FTP

Fig. 8.3. – Interfaţa de lucru a produsului WS_FTP

Browser-ele Web au posibilitatea de a accesa server-ele FTP.

Adresa scrisă trebuie să indice faptul ca protocolul utilizat este FTP ca în exemplul următor: ftp://cronos.ase.ro/. Se poate specifica şi un nume de utilizator şi o parolă, dar în acest mod de accesare a unui cont securitatea este minima: ftp://nume_utilizator:parola@cronos.ase.ro. Browser-ul trimite comenzile FTP necesare iar din răspunsul server-ului se obţine o pagină în format HTML pe care o afişează.

În afara dezavantajului amintit, al lipsei securităţii parolei (oricine poate vedea parola), browser-ele nu oferă unul din avantajele transferului FTP: un transfer întrerupt nu poate fi reluat din punctul întreruperii. Acest lucru face ca browser-ele, deşi oferă conexiuni FTP funcţionale, să nu fie potrivite în cazul copierii unor fişiere de mari dimensiuni pe conexiuni de viteză redusă.

8.6. Grupuri de ştiri

Reţeaua de ştiri (net news) este una din cele mai populare aplicaţii ale reţelelor de calculatoare, asigurând informarea şi comunicarea prin intermediul transmiterii şi recepţionării de mesaje din domeniile de interes corespunzătoare grupuri de ştiri. Reţeaua tradiţională de ştiri este denumită USENET şi este diferită de Internet.

Un grup de ştiri creează un cadru pentru discuţii pe teme bine determinate. La el subscriu persoanele interesate de acel subiect. Membrii unui grup de ştiri pot folosi un tip special de program (ca "agent utilizator"), care să permită citirea tuturor articolelor sau a mesajelor transmise într-un grup de ştiri. Acest program se numeşte cititor de ştiri (news reader) şi realizează, şi transmiterea mesajelor într-un grup de ştiri: fiecare articol trimis unui grup de ştiri va fi transmis automat tuturor membrilor grupului, indiferent de localizarea lor geografică.

Durata transmisiei mesajelor de ştiri variază de la câteva secunde la câteva ore, în funcţie de localizarea în reţea a emiţătorului şi receptorului. Deşi au o implementare diferită, grupurile de ştiri au o funcţionalitate similară cu listele de poştă electronică.

Recent, au apărut implementări alternative, care urmăresc aceleaşi obiective de informare şi comunicare. Acestea se referă la produse software speciale care implementează liste de discuţii şi la trimiterea ştirilor sub formă de mesaje de mail prin intermediul unor furnizori de servicii care permit subscrierea la diverse domenii de interes pe site-uri speciale.

8.6.1. Domenii clasice de interes în Usenet Numărul foarte mare al grupurilor de ştiri din Usenet a

determinat realizarea unei ierarhi, prin intermediul căreia să poată fi gestionate mai uşor. Oficial, ierarhiile de ştiri derivă din următoarele domenii principale:

• Alt - arbore alternativ al ierarhiei oficiale, folosit pentru orice alte teme,

• Comp - calculatoare, ştiinta şi industria calculatoarelor, • Humanities - literatură şi ştiinţe umaniste, • Misc - domeniu mixt (temele care nu se încadrează în celelalte

domenii), • News - gestiunea grupurilor de ştiri, • Rec - activităţi recreative, sport, muzică, • Sci - ştiinţe fizice şi inginereşti, • Soc - aspecte sociale, • Talk - dezbateri, pamflete, polemici, argumentări.

În afară de ierarhiile oficiale, mai există ierarhii regionale sau pentru limbi diferite de cea engleză.

Fiecare din categoriile menţionate mai sus se împarte în subcategorii, care se divid la rândul lor, pe acelaşi principiu ierarhic. Separarea categoriilor din specificarea completă a unui domeniu se face prin puncte (.). De exemplu, comp.lang se referă la limbaje de programare iar comp.lang.c - la limbajul de programare C. Pot exista mai multe categorii de acelaşi nivel, care se pot înlocui între ele în specificările complete, astfel încât să se refere subdomeniul dorit

8.6.2. Programe pentru ştiri Există numeroase programe de citire a ştirilor (news readers) cu

interfaţă de tip comandă sau vizuală. În cursul rulării, aceste programe verifică fişiere de informaţii specifice pentru a vedea cărui grup de ştiri îi aparţine un anumit utilizator, apoi afişează o linie de rezumat pentru fiecare articol şi aşteaptă ca utilizatorul să selecteze unul sau mai multe articole pentru citire; acestea vor fi afişate pe rând. După ce au fost citite, ele pot fi salvate, şterse, tipărite etc.

Programele pentru ştiri permit utilizatorilor să subscrie sau să renunţe la subscrierea făcută la anumite grupuri de ştiri. De fapt, schimbarea unei subscrieri revine la editarea fişierului local în care apar grupurile de ştiri la care a subscris utilizatorul. În acest sens, se poate face o analogie între subscrierea la un grup de ştiri şi urmărirea regulată, periodică a unei anumite emisiuni de televiziune sau radio.

Programele care gestionează grupurile de ştiri au şi facilităţi de poştă electronică. Utilizatorul poate să compună mesaje şi să le trimită către destinatarii doriţi; peste cel mult o zi, mesajele vor ajunge la toţi membrii grupului de ştiri respectiv. Un anumit mesaj se poate transmite, folosind o singură comandă, mai multor grupuri de ştiri. O altă facilitate este restricţionarea distribuţiei geografice a poştei.

Pentru a reduce traficul de informaţii rezultat din numeroasele întrebări ale celor care subscriu la Usenet pentru prima dată, multe grupuri de ştiri şi-au construit documente FAQ (Frequently Asked Questions), unele extrem de lungi şi bine documentate, care încearcă să răspundă tuturor întrebărilor uzuale (ale începătorilor). Aceste documente sunt trimise prin poştă periodic sau la subscrierea unui nou utilizator, de către cei care le gestionează.

Deşi majoritatea persoanelor folosesc numele real la transmiterea mesajelor, unele dintre ele doresc să rămână anonime, în special când transmit informaţii unor grupuri de ştiri controversate sau când trimit anunţuri cu caracter personal. Pentru a rezolva această problemă au apărut retransmiţătorii anonimi (anonymous remailers), care sunt servere cu acces la mesajele de poştă electronică, cărora le schimbă câmpurile Sender:, From: şi Reply-To:, astfel încât să includă referinţe către retransmiţător în loc de transmiţător. Unele servere de acest tip asociază un număr fiecărui utilizator şi folosesc acest cod asociat. Există modalităţi de regăsire a utilizatorului cu un anumit cod asociat, la care se poate apela în cazul în care comunicările intră sub incidenta legii.

Implementarea grupurilor de ştiri în Usenet Unele din grupurile de ştiri de mici dimensiuni sunt

implementate ca liste de poştă electronică, astfel încât un mesaj trimis pe adresa listei va ajunge, într-o copie, la fiecare adresă din listă.

Această abordare nu este convenabilă pentru grupurile de dimensiuni mari, pentru că, prin numărul mare de mesaje transmise către diverse destinaţii, ar putea produce un blocaj al serverelor. De aceea, se preferă o altă implementare: fiecare site (campus universitar, companie sau furnizor de servicii Internet) care oferă serviciul de ştiri memorează mesajele sosite pe un server care functionează şi ca server de ştiri, într-un director (news) cu subdirectoare specifice (comp, sci etc.), care conţin la rândul lor subdirectoare. Cititorii accesează articolele de ştiri din subdirectorul corespunzător domeniului de interes. Această metodă are avantajul de a reţine articolele de şiri într-un exemplar unic în cadrul unui site, în subdirectorul corespunzător. După un anumit număr de zile, termenul de accesare a articolelor expiră si acestea sunt eliminate de pe disc.

Pentru a avea putea primi ştiri prin Usenet, fiecare site trebuie să aibă o sursă de ştiri (newsfeed) de la un alt site Usenet. Mulţimea serverelor de ştiri formează o reţea de noduri conectate prin legături care constituie de fapt reţeaua Usenet. Uzual, fiecare site îşi va testa sursa pentru a vedea dacă au apărut ştiri noi de la conectarea precedentă. Dacă da, ele vor fi colectate şi depuse în subdirectorul

adecvat din news. O altă modalitate, mai rar folosită, este ca o sursă să stabilească contactele cu serverele destinaţie când apar ştiri noi.

Protocolul folosit pentru transmiterea ştirilor în Usenet se

numeşte NNTP (Network News Transfer Protocol) şi este similar cu SMTP - se bazează pe conexiuni TCP, funcţionează pe modelul client-server şi foloseşte comenzi de tip text. NNTP a fost proiectat pentru a realiza propagarea mesajelor de ştiri de la o maşină la alta şi pentru a permite utilizatorilor conectaţi la un calculator care nu poate primi ştiri să le citească la distanţă.

8.7. Securitatea transmisiei datelor Pe măsura răspândirii aplicaţiilor care presupun interconectarea

calculatoarelor şi a cunoştinţelor despre protocoalele folosite în reţelele de calculatoare, pericolul interceptării şi decodificării datelor în timpul transferării mesajelor în reţea a crescut, indiferent dacă transferul se face într-o reţea locală, într-un mediu format din mai multe reţele interconectate, sau în mediul Internet. Au fost dezvoltate o serie de tehnici de securizare a datelor care atunci când sunt combinate oferă un înalt nivel de confidenţialitate pentru informaţiile transmise prin reţea. Aceste tehnici sunt: ● Integritatea datelor – oferă siguranţa receptorului că mesajul primit este identic cu cel emis, ● Secretizarea / confidenţialitatea datelor – protejează conţinutul mesajului transmis în reţea împotriva citirii sau interceptării neautorizate, ● Autentificarea originii datelor– permite receptorului mesajului să determine în mod sigur identitatea expeditorului, ● Nonepudierea – garantează originea şi integritatea tranzacţiei din punctul de vedere al expeditorului. Integritatea şi secretizarea sunt realizate prin intermediul criptării datelor, iar autentificarea şi nonepudierea necesită schimbul unui set de mesaje criptate între cele 2 părţi care comunică.

Criptarea datelor (sau cifrarea datelor) presupune ca partea

emiţătoare să prelucreze toate datele înaintea transmiterii, astfel încât dacă acestea sunt accidental sau intenţionat interceptate în timpul

transferului, să nu poată fi înţelese de interceptor. Datele trebuie să poată fi însă imediat decriptate sau descifrate de receptorul autorizat, pentru a obţine mesajul iniţial.

Majoritatea metodelor de criptare implică folosirea unor chei de criptare sau criptografice care trebuie să fie cunoscute numai de cele două enităţi care comunică. Înaintea criptării datelor, acestea sunt denumite text-în-clar, iar după criptare text cifrat sau codificat. Transformarea unui mesaj clar în mesaj cifrat poartă numele de cifru. Securizarea datelor transmise în reţea se poate face realizând un criptosistem. Acesta este format dintr-unul sau mai mulţi algoritmi de criptare, cheile folosite de algoritmii de criptare, un sistem de gestiune a cheilor, textul în-clar (textul original) şi textul codificat.

Algoritmul de criptare este aplicat textului-în-clar şi se obţine textul cifrat. Textul cifrat este transmis la destinaţie unde se foloseşte algoritmul complementar pentru a obţine textul în-clar transmis.

Securitatea unui sistem care foloseşte chei de criptare se bazează în special pe păstrarea secretă a valorii cheii şi nu atât pe ascunderea algoritmului folosit pentru criptare. Există mulţi algoritmi puternici de criptare publici. Principala problemă a unui criptosistem este stabilirea unei modalităţi sigure de creare şi de comunicare a cheii între cele două părţi.

O altă problemă este autentificarea, în acest sens putând să apară două probleme: ● Identitatea persoanei sau sistemului care realizează criptarea: mesajul este criptat de persoana care deţine cheia la un moment dat. Acesta ar trebui să fie proprietarul cheii dar dacă sistemul a fost “spart” poate fi o persoană neautorizată. ● Identitatea persoanei sau sistemului care a emis cheile de criptare: sistemul trebuie să răspundă la întrebarea: Cheile primite de cele două părţi care comunică au fost create şi transmise de proprietarul autorizat?

EK (P)

Text în clar, P

Reţea de calculatoare

Intrus DK (E (P))

Ascultare/ “tragere cu urechea”

“Travestit”

Text în clar, P

Cheia de decriptare, Dk

Cheia de ptare, Ecri k

Text cifrat Fig. 8.4. – Schema generală de criptare a Alegerea unui algoritm de criptare, trebuie să facă presupunând că un mesaj transmis poate fi interceptat şi salvat, astfel că “intrusul” cunoaşte contextul în care mesajul interceptat poate fi folosit adică tipul informaţiilor schimbate. Scopul este alegerea metodei de criptare astfel încât un intrus chiar beneficiând de un calculator performant, să nu poată descifra textul codificat interceptat în timp util.

Există două tipuri de sisteme criptografice folosite astăzi: 1. criptografia cu cheie secretă (criptografia simetrică) – foloseşte

acceaşi cheie atât la cifrarea cât şi la descifrarea mesajelor. Aceste sisteme conduc la performanţe bune şi sunt folosite pentru protecţia datelor utilizatorilor. Securitatea criptării simetrice depinde de protecţia cheii folosite, managementul acestora fiind un factor vital în securitatea datelor, iar procesul de distribuire sigură a cheilor este foarte dificil. În acest caz administrarea cheilor include:

- generarea cheilor -presupune existenţa de mijloace pseudoaleatorii de creare a succesiunii de biţi ai cheii;

- distribuţia cheilor – modul în care se transmit şi se fac cunoscute cheile tuturor utilizatorilor cu drept de acces la informaţiile criptate;

- memorarea cheilor – presupune stocarea sigură a lor pe un suport magnetic, de obicei criptate sub o altă cheie, numită cheie master.

Problema fundamentală a utilizării criptografiei în reţele este accea a găsirii unor modalităţi de distribuire sigură, periodică a cheilor criptografice, acestea trebuind să fie schimbate cât mai des.

2. criptografia cu cheie publică (criptografia asimetrică) – foloseşte chei distincte de codificare şi decodificare (dependente una de alta). Una din chei, cheia privată este ţinută secretă şi este cunoscută doar de proprietarul ei. A doua cheie, cheia publică perechea cheii private este cunsocută partenerilor de dialog.

Nonrepudierea - folosirea sistemelor cu chei publice este utilă în garantarea identitatăţii emiţătorului documentului electronic transmis. Se exploatează proprietatea duală a sistemelor cu chei publice în care nu numai că receptorul este capabil să decripteze toate mesajele pe care le primeşte (şi care au fost criptate cu cheia publică), folosind cheia privată dar în plus orice receptor poate decripta un mesaj criptat cu cheia privată a emiţătorului folosind cheia publică a emiţătorului. Operaţiile de criptare şi de decriptare sunt realizate pe două nivele. Nivelul interior al criptării şi decriptării este cel deja prezentat. La nivelul exterior emiţătorul foloseşte propria cheie privată pentru a cripta mesajul original (textul-în-clar). Dacă receptorul poate decripta acest mesaj folosind cheia publică a emiţătorului, acest lucru reprezintă dovada că emiţătorul este cel care a iniţiat de fapt trimiterea mesajului.

Relaţia matematică dintre cheile publică şi privată permite emiţătorului să cripteze mesajul cu cheia sa privată şi receptorului să decripteze mesajul cu cheia publică a emiţătorului. Receptorul are astfel garanţia că mesajul aparţine emiţătorului a cărui cheie publică a folosit-o pentru decriptare. Autentificarea este necesară atunci când un client doreşte să acceseze informaţii sau servicii de la un server din reţea. Înaintea acordării accesului clientului la informaţiile de pe server, acesta trebuie să demonstreze că este un utilizator înregistrat. Odată autentificat îi este permis accesul utilizatorului la server. Procesul de autentificare poate fi realizat utilizând fie sistemul simetric fie cel asimetric. Principiul general al sistemului asimetric este prezentat în figura 8.3.

Sp(U, ts) (3)

Cp(U, tc, ts) (2)

Sp(U, Cp, tc) (1) Server

Sp, Ss

Timer, Ts

Client

Cp, Cs

Timer, Tc

Fig. 8.5. - Autentificarea uilizatorului folosind un sistem asimetric

unde: Cp, Cs – cheia publică respectiv cea secretă a clientului, Sp, Ss – cheia publică respectiv cea secretă a serverului, U – numele de utilizator al clientului, tc, ts – indicatorul timp al clientului, respectiv al serverului

Schema presupune că toţi utilizatorii potenţiali cunosc cheia

publică a serverului Sp. Clientul crează mai întâi un mesaj conţinând numele de utilizator al clientului, U, cheia publică a clientului Cp şi indicatorul timp tc. Acesta din urmă indică timpul la care a fost creat mesajul şi o înregistrare a acestuia este păstrată la client. Mesajul este apoi criptat utilizând Sp şi trimis serverului (1).

Serverul mai întâi decriptează mesajul utilizând propria cheie secretă Ss şi apoi încearcă să valideze numele de utilizator, verificând dacă există un utilizator cu numele U. Presupunând că acesta există, serverul trece la crearea unui mesaj de răspuns conţinând: numele utilizatorului (U), indicatorul timpului clientului (tc) şi un alt indicator de timp care precizează timpul la care a fost creat mesajul de răspuns de către server (ts). Serverul păstrează o înregistrare a acestuia şi codifică mesajul utilizând cheia publică a clientului Cp. Apoi transmite mesajul criptat clientului (2).

La receptarea răspunsului, clientul mai întâi decriptează mesajul folosind propria cheie secretă Cs şi dacă stabileşte că valoarea tc conţinută în mesaj este identică cu cea trimisă de el presupune că a fost autentificat de server. Urmează crearea şi transmiterea unui nou mesaj conţinând numele de utilizator al clientului şi indicatorul de timp al serverului ts, mesaj ce are rolul de a aduce la cunoştinţă primirea mesajului. Noul mesaj este din nou criptat utilizând cheia publică a serverului Sp, şi trimis serverului (3). Serverul îl decriptează folosind propria cheie secretă Ss şi dacă stabileşte că valoarea ts din mesajul recepţionat este identică cu cea transmisă de el, se pregăteşte să accepte serviciul cerut de client.

În ambele cazuri, timpul la care mesajul a fost recepţionat depăşeşte valoarea indicatorului de timp din mesajul de răspuns corespunzător cu mai mult decât un interval de timp acceptabil definit de sistem, mesajul este exclus şi accesul rămâne blocat. Sistemul simetric

Sistemul cu cheie privată este folosit de sistemul Kerberos pentru a rezolva probleme de securitate. Kerberos oferă o modalitate de a verifica identităţile participanţilor la tranzacţiile dintr-o reţea neprotejată, realizată fără a ne baza pe verificarea făcută de sistemul de operare local, şi presupunând că pachetele care circulă în reţea pot fi citite, modificate şi inserate după dorintă.

Mecanismul de bază pentru controlul securităţii adoptat de Kerberos este un set de tichete de criptare cunoscute sub denumirea de containere de control, folosite pentru controlul accesului la diferite servere care compun sistemul. Acesta include o serie de servere ale aplicaţiei – servere de fişiere, servere de poştă electronică – şi serverul sistem care distribuie biletele, cunoscut ca serverul de alocare a tichetelor. Toate mesajele schimbate între serverul de alocare a tichetelor şi utilizator şi între utilizator şi serverele aplicaţiei, sunt criptate folosind sistemul cu chei private, care sunt parte a tichetelor corespondente.

8.8. Elemente multimedia

Multimedia presupune combinarea mai multor medii: texte,

imagini statice şi dinamice, animaţii, clipuri video şi audio, de interes fiind cele derulate în intervale de timp bine determinate, eventual în interacţiune cu utilizatorul, cum ar fi mediile audio şi video (sunete si filme).

Serviciile de comunicare din Internet au evoluat în timp de la va variantele textuale (mesaje electronice, chat textual) la utilizarea unor tehnici mai complexe, cu caracteristici multimedia: poştă electronică în care se pot insera imagini, documente, filme video sau alte tipuri de obiecte, audioconferinţe, videoconferinţe, discuţii audio.

Facilităţile multimedia disponibile în reţelele de calculatoare au devenit curând foarte atractive pentru mulţi utilizatori. În acest context,

dezvoltarea tehnicilor de integrare cât mai performantă a acestora în serviciile oferite de retelele de calculatoare este extrem de actuală.

Pentru a fi prelucrate cu ajutorul calculatorului, datele audio şi video trebuie convertite într-un digital, fişierele obţinute putând fi redate şi prelucrate cu produse software specifice (multimedia). De exemplu, sistemele de operare Windows sunt prevăzute cu o gamă de accesorii multimedia pentru redarea şi procesarea fişierelor audio-video (Sound Recorder, CD Player, MIDI, Media Player - care redă fişiere audio-video).

Imaginea Imaginile pot fi împărţite în două mari tipuri: - imagini generate de calculator- imagini vectoriale, - imagini obţinute prin digitizarea documentelor şi pozelor -

imagini bitmap. Deşi ambele tipuri de imagini sunt afişate ca o matrice

bidimensională de elemente de imagine individuale, o imagine grafică este reprezentată diferit în sistemul de fişiere al sistemului. Aceasta este forma unui program şi atâta timp cât această formă necesită mai puţină memorie decât matricea de elemente corespunzătoare graficele sunt transferate în această formă.

În cazul imaginilor şi al documentelor digitizate, singura formă de reprezentare este o matrice de elemente de imagine bidimensională.

Sunetul Undele audio vor fi convertite în formă numerică (digitală) de

un convertor analogic-numeric specific. Procesul de transformare poate introduce erori ("zgomote") dar acestea sunt în general minore, nedetectabile de urechea umană. Formatele digitale al informaţiilor sonore sunt necesare pentru prelucrările sau transmisiile digitale ale datelor sonore: accesarea acestora prin intermediul calculatoarelor sau retelelor de calculatoare, convorbiri telefonice prin linii analogice şi centrale digitale, crearea CD-urilor audio etc.

Fişierele de sunet pot fi uşor prelucrate pe calculator, prin intermediul unor programe specifice, care permit utilizatorilor să înregistreze (memoreze), să redea, să editeze sau să mixeze unde sonore provenite din surse multiple. Unul din cele mai cunoscute formate pentru prelucrări muzicale este formatul MIDI (Musical Instrument

Digital Interface), o interfaţă digitală standard care simulează diverse instrumente muzicale şi efecte speciale, inclusiv sunete din natură sau produse de diverse aparate şi asigură gestiunea lor. MIDI este un echivalent informatic de redare/ creare a unei partituri sonore şi poate fi folosit de către muzicieni ca un instrument de dezvoltare pentru secvenţele de sunet.

Mesajele audio conţin frecvent mesaje într-o formă vocală; pentru transmiterea lor eficientă pe cale digitală, s-au creat sisteme de generare şi transmisie a vocii care folosesc modele de sisteme vocale ce reduc vocea la câţiva parametri esentiali, cu proprietăţi fonetice particulare.

Video Derularea imaginilor video are la bază succedarea unui anumit

număr de imagini statice în fiecare secundă. Dacă se utilizează cel puţin 25 de imagini pe secundă, ochiul uman nu sesizează faptul că imaginile sunt discrete, ci le percepe ca imagini continue, în mişcare. Acest principiu stă la baza tuturor sistemelor de producere a filmelor, inclusiv a televiziunii - care este în esenţă, analogică.

Într-un sistem digital, fiecare cadru este reprezentat sub forma unei grile dreptunghiulare de puncte luminoase numite pixeli. Pentru o imagine în alb si negru, un bit (0 sau 1) este suficient pentru reprezentarea unui pixel. Nivelurile de gri (în număr standard de 256) se pot reprezenta dacă fiecare pixel este codificat pe 8 biţi. Sistemele color uzuale cu 256 de culori folosesc în consecintă tot 8 biti pentru reprezentarea unui pixel. Evident, pentru reprezentarea unui număr mai mare de culori ar trebui utilizati mai multi biti în codificarea fiecărui pixel dar introducerea unui număr mai mare de culori nu este relevantă din moment ce ochiul uman nu ar putea distinge diferente infime între două nuante apropiate.

O imagine retinută prin codificarea fiecărui pixel continut este de tip BiT Map (hartă de biti, BMP) si are dimensiuni destul de mari. Un format de dimensiuni mult mai mici pentru memorarea imaginilor si, în consecintă, larg utilizat, este GIF. Există programe care permit conversia unor tipuri de reprezentări ale imaginilor în alte tipuri de reprezentări.

Configuratiile obisnuite ale monitoarelor de calculator sunt: 640×480 pixeli (VGA), 800×600 pixeli (SVGA), 1024×768 pixeli

(XVGA). Această caracteristică, dată de numărul de pixeli de pe ecran, se numeste rezolutie. Raportul dintre numărul de pixeli pe orizontală si verticală, important pentru simetria figurilor, se numeste raport de aspect si are valoarea 4/3. Acest raport asigură o compatibilitate între tuburile electronice ale monitoarelor si televizoarelor.

Numărul de cadre derulate pe secundă pentru imaginile animate, ca si în cazul analogic, este de cel putin 25. Monitoarele de înaltă calitate a calculatoarelor redesenează ecranul de 75 de ori pe secundă (sau chiar mai des) iar pentru eliminarea pâlpâirii, acelasi cadru de reafisează de câteva ori la rând. Procesul de reafisare este simplificat de faptul că într-un calculator imaginea ecranului este memorată.

Compresia datelor multimedia Informaţiile multimedia au dimensiuni foarte mari; de aceea,

pentru transmiterea lor trebuie găsită o formă comprimată echivalentă sau foarte apropiată - cu o dimensiune considerabil redusă dar păstrând în esenţă aceleaşi informaţii. Un factor important în buna funcţionare a transmisiilor multimedia actuale îl constituie aplicarea tehnicilor de compresie dezvoltate în ultimele decenii.

Păstrarea într-o formă comprimată a datelor multimedia are avantaje evidente şi din punctul de vedere al memoriei externe necesare pentru a le reţine. În plus, trebuie să existe produse software capabile să prelucreze datele în acea formă.

Compresia datelor transmise presupune aplicarea unui algoritm de codificare a datelor înainte de a le transmite şi a unui algoritm de decodificare la destinaţie (acesta din urmă va reconstrui forma initială, sau o formă foarte apropiată de aceasta, din datele comprimate). Practic, este important ca algoritmul de decodificare să fie rapid si puţin costisitor din punctul de vedere al resurselor folosite fiindcă într-o reţea de calculatoare, un fişier comprimat reprezentând informaţii multimedia poate fi accesat şi transferat repetat, de mai mulţi utilizatori. În cazul în care anumite informaţii multimedia se transmit în timp real - de exemplu, în videoconferinţe, codificarea rapidă a datelor este de asemenea importantă pentru a se asigura eficienţa transmisiei.

Aceste necesităţi, la care se adaugă faptul că diferenţe minore în secvenţele multimedia sunt adesea imperceptibile de către om, dau o caracteristică importantă a codificărilor/ decodificărilor multimedia: procesul de codificare/ decodificare nu trebuie să fie perfect reversibil

dar trebuie să fie rapid şi să furnizeze o formă comprimată foarte apropiată de forma iniţială, si de dimensiuni convenabile. Acceptarea unui număr mic de informaţii pierdute este foarte avantajoasă pentru ratele de compresie uzual necesare. Astfel, algoritmii de compresie cu pierderi mici de informatie în rezultat fată de forma originală sunt adesea preferati celor care furnizează o iesire absolut identică dar sunt mai costisitori.

Urmărind aceste principii, au fost adoptate două standarde de codificare: pentru compresia imaginilor statice cu tonuri continue - standardul JPEG (Joint Photografic Experts Group) iar pentru filme - MPEG (Motion Picture Experts Group), care foloseste codificarea JPEG pentru fiecare cadru separat.

Aceste tipuri de codificări sunt foarte importante pentru eficienţa memorării şi transmiterii imaginilor statice şi animate; de exemplu, o imagine va fi mult mai convenabil memorată în format JPEG decât în format BMP. Imaginile animate au uzual dimensiuni mult mai mari.

8.9. Tehnologii şi soluţii Web 8.9.1. WWW WWW (World Wide Web) abreviat cu “Web-ul” sau uneori cu

“Net-ul” este o colecţie vastă de documente electronice sau pagini legate între ele, care sunt păstrate în fişiere aflate pe milioane de servere distribuite în reţeaua globală Internet. Web-ul este acum cea mai mare sursă de date transferate pe Internet.

În anul 1989, plecând de la o idee a lui Tim Berners-Lee a fost creat un prim sistem bazat pe hypertext, sistem folosit ca suport de distribuţie a informaţiilor de cercetătorii de la European High-Energy Particle Physics (CERN). Conceptul de hypertext presupune existenţa unor legături între documente diferite aflate pe acelaşi calculator sau în locaţii diferite, prin intermediul unor legături care oferă utilizatorului posibilitatea realizării unui salt de la un document/pagină, la alt document, printr-un clic mouse.

Ulterior conceptul de hypertext a fost extins şi astfel s-a

dezvoltat conceptul de hypermedia. Diferenţa dintre cele două concepte este dată de faptul că în cazul hypermediei se pot conecta şi imagini

statice sau dinamice, clipuri audio şi video, documente de diferite tipuri şi nu numai fişiere text.

În 1993 Marc Andreesen de la National Center for Super-Computing Applications (NCSA) a pus bazele primului browser grafic WWW Mosaic, care s-a bucurat de o mare popularitate. Acesta înfiinţează în 1994 o nouă companie, Netscape Communication Corporation care a creat cunoscutele browsere WWW, Netscape.

Tehnologia WWW se bazează pe crearea unui sistem client-server, fig. 8.6.

Calculatorul client

răspuns

cerere Aplicaţie

server

Calculatorul server

Aplicaţie client

Protocol de comunicaţie

Fig. 8.6. Modelul client-server Astfel un client (browser WWW) va cere informaţia şi o va

prezenta utilizatorului şi un server WWW va răspunde la cereri. Cele două componente folosesc, pentru a putea coresponda, un protocol de comunicaţie numit HTTP, protocol aflat la nivelul aplicaţie al modelului OSI.

8.9.2. HTTP HTTP este un protocol standard de aplicaţii utilizat pentru obţinerea unei pagini Web şi a altor informaţii legate de o astfel de pagină ca de exemplu imagini sau secvenţe video/audio. Acesta este un protocol simplu de cerere-răspuns: browser-ul Web trimite un mesaj de cerere şi serverul Web transmite mesajul de răspuns.

O astfel de tranzacţie cuprinde patru părţi: -o conexiune, -o cerere, -un răspuns şi -închiderea canalului de comunicaţie. În general, un program client HTTP stabileşte o conexiune TCP la portul 80 al sistemului aflat la distanţă. În continuare clientul HTTP trimite o cerere către serverul HTTP. După ce serverul trimite un răspuns la cererea clientului are loc suspendarea conexiunii - suspendare iniţiată de server sau de client. Fiecare tranzacţie HTTP urmează acelaşi prototip.

Legătura dintre client şi server se realizează de obicei prin intermediul unei singure conexiuni. De foarte multe ori însă, este posibil să existe mai mulţi intermediari, cei mai des folosiţi fiind proxy şi gateway.

Un proxy este un intermediar sofisticat: el primeşte cererile din partea clientului, rescrie o parte a mesajului sau chiar întreg mesajul după care va transmite mesajul modificat către serverul adresat iniţial. Practic un proxy se substituie clientului iniţial. Răspunsul serverului va sosi tot la proxy care după o rescriere a mesajului îl va trimite către client. Dinspre server nu se mai "vede" cine este adevăratul client: toţi clienţii care trec prin proxy sînt "ascunşi", serverul primind cereri doar de la proxy. Acest proxy poate face într-un singur loc o serie de verificări care ar fi greu de implementat pe mai multe maşini.

Un gateway este similar unui proxy cu diferenţa că gateway-ul reprezintă un grup de servere. Serverele sunt "ascunse după gateway", nu se văd în restul lumii. Ele sunt toate reprezentate de gateway. Cererile sosite la gateway sunt dirijate către servere. De regulă are loc şi o conversie de protocol: din http înspre protocolul pe care îl cunoaşte sau îl foloseşte un anumit server. În acest fel serverele reprezentate printr-un gateway nu mai trebuie să "cunoască" http.

8.9.3. URL-uri

Fiecare cerere de acces la o pagină sau fişier are asociat un URL (Uniform Resource Locator). URL-ul cuprinde numele de domeniu al serverului pe care este stocat fişierul şi numele acestuia. Conţinutul fişierului respectiv este transferat browser-ului şi afişat pe ecran, în forma specificată de descriptorii HTML ai paginii. Formatul URL standard al unei pagini HTML este format din: 1 - protocolul aplicaţiei care va fi folosit pentru a obţine pagina; 2 - numele de domeniu al serverului; 3 - calea fişierului; 4 - numele fişierului. Ex: http://www.ase.ro/biblioteca/index.html 1 2 3 4

Majoritatea browser-elor permit folosirea şi a altor protocoale de aplicaţii, în afara HTTP-ului, pentru a obţine un fişier. În general acestea sunt protocoale standard pentru aplicaţiile Internet care datează dinaintea Web-ului. Câteva din cele mai răspândite protocoale folosite, sunt: ● ftp: pentru transferul unui fişier: Ex: ftp://ase.ro/pub/......... ● file: este utilizat pentru a indica faptul că fişierul se află pe acelaşi calculator cu browser-ul. Această facilitate este utilă când se crează pagini Web şi permite vizualizarea conţinutului acestora înaintea publicării lor pe Web. Ex: file: //hypertext/html/mypage.htm ● NNTP (Network News Transfer Protocol) este folosit sub forma news: pentru transferul mesajelor text asociate cu UseNet sau NetNews. Acesta constă într-o colecţie răspândită în toată lumea de grupuri de ştiri, fiecare fiind un forum de discuţii pe un subiect specific (ex.: COMP – are subiecte despre calculatoare, informatică şi industria calculatoarelor). O persoană interesată de un anumit subiect poate subscrie să devină membru la grupul de ştiri dorit putând apoi să trimită şi să recepţioneze articole la/de la toţi membrii aceluiaş grup. Ex.: news: comp.infosystems.www.authoring.html ● gopher: foloseşte protocolul Gopher. Sistemul Gopher este similar Web-ului în multe privinţe. Mai precis, este un sistem global de distribuire şi regăsire a documentelor. În Gopher, toată informaţia este în format text. După conectarea la un server Gopher, este prezentat un meniu de fişiere şi directoare organizate ierarhic, fiecare putând avea legături la meniuri de pe alte servere. Protocolul gopher permite folosirea browserului pentru realiza acest lucru într-o pagină Web. ● mailto: este protocolul care permite expedierea unui e-mail dintr-o pagină Web.

8.9.4. HTML & Microsoft Front Page 8.9.4.1. Microsoft Front Page Tehnologiile Web au crescut cu o ratǎ fenomenalǎ în ultimul

timp. S-a plecat de la HyperText Markup Language (HTML) pentru ca în zilele noastre sǎ se ajungǎ la HTML 4.0, extensie HTML pentru Netscape şi Internet Explorer, VRML, CGI, Java, ActiveX şi altele. Ca urmare a acestei curse a tehnologiei, au apǎrut numeroase instrumente care permit implementarea tehnologiilor apǎrute. Microsoft FrontPage este un instru-ment WYSIWYG (what you see is what you get) pentru crearea şi managementul site-urilor Web.

Problema este că fiecare editor de pagini Web este destinat să creeze pagini pentru un program particular de navigare Web şi dispune de o înţelegere limitată a limbajului bogat şi continuu îmbunătăţit care este HTML-ul actual. Astfel, dacă se utilizează Microsoft Front Page, locaţia arată în mod cert mai bine în Internet Explorer decât în Netscape Navigator; dacă însă se va utiliza.Adobe Page Mill sau Claris Home Page, efectul va fi invers.

Un răspuns la această problemă este dat de recenziile proiec-tanţilor Web care arată că imensa majoritate a locaţiilor Web premiate din Internet sunt codificate manual, nu cu ajutorul codificatoarelor de pagini. Un utilizator care se implică serios în dezvoltarea de pagini Web, va trebui să verifice toate paginile cu cele mai recente două ediţii ale celor două programe de navigare, atât pe Macintosh, cât şi pe un sistem Windows, ceea ce înseamnă un total de opt browsere diferite.

Pentru a învăţa limbajul HTML nu trebuie neapărat să avem la dispoziţie o legătură Internet, ci un simplu editor de texte (cum ar fi Notepad-ul) şi un program de explorare Web.

În esenţă, Limbajul de Marcare HiperText HTML (HiperText Markup Language) este un set de coduri speciale (controale sau marcaje) care se inserează într-un text, pentru a adăuga informaţii despre formatare şi despre legături. HTML se bazează pe Limbajul Generalizat Standard de Marcare (Standard Generalized Markup Language-SGML).

Microsoft FrontPage 2000 face parte din Microsoft Office 2000 şi este singurul instrument care permite crearea şi managementul site-urilor Web; totodată, beneficiazǎ de interfaţa specificǎ aplicaţiilor

Microsoft, astfel că utilizatorii Microsoft Office-ului beneficiază de un instrument uşor de manevrat pentru crearea propriului site Web.

Microsoft FrontPage dispune de douǎ moduri de lucru: explorer şi editor, cele douǎ moduri putând lucra şi combinat.

În modul explorer (fig.8.7.) se afişeazǎ site-ul Web într-o manierǎ asemǎnǎtoare cu Internet Explorer, ceea ce conduce la uşurarea muncii de creare şi menţinere a unui site Web, în special în cazul site-urilor complexe.

Fig.8.7. Modul de lucru explorer din Front Page 2000

Modul explorer permite mai multe cǎi de vizualizare a site-ului: 1) Folder View afişeazǎ fişierele şi directorii conţinuţi în site-ul

respectiv într-o manierǎ asemǎnǎtoare cu Windows Explorer. 2) Reports View afişeazǎ o listǎ cu toate paginile, imaginile şi alte

fişiere din site; lista afişată poate fi sortatǎ după titlu, autor, data creǎrii, data modificǎrii, mǎrime, dupǎ comentariile ce se adaugǎ;

3) Navigation View aratǎ legǎturile între pagini, permiţând atât schimbarea acestor legǎturi într-o manierǎ graficǎ, cât şi gǎsirea căii unei pagini într-o reţea;

4) Hyperlinks View afişeazǎ paginile care au legǎturi cǎtre documentul curent precum şi paginile cǎtre care sunt legǎturi din documentul curent;

5) Tasks View este o listǎ cu îndatoririle celor care lucreazǎ la menţinerea site-ului Web.

6) În modul editor este permisă editarea paginilor Web. Microsoft FrontPage suportǎ trei moduri diferite de a privi documentul care se editeazǎ, dintre care douǎ sunt moduri în care se poate edita, iar al treilea este de previzualizare:

1) Normal Este modul implicit în care se lucrează atunci când se lanseazǎ FrontPage. Orice document care se creazǎ sau se editeazǎ va fi afişat în modul Normal, care este un mod de tip WYSIWYG - acronim pentru „What You See Is What You Get” , care semnifică faptul că modul în care e afişat documentul coincide cu modul în care va arǎta în browserul Web. Modul de afişare include imagini, tabele, forme (butoane, casete de control-Check boxes), culoarea fundalului şi altele. Modul Normal se constituie ca o metodǎ uşoarǎ de editare a documentelor, degrevând utilizatorul de a scrie cod sursǎ.

2) HTML Acest mod permite modificarea manualǎ a codului sursǎ a documentului. Modificǎrile fǎcute asupra codului sursǎ sunt reflectate asupra modului Normal şi Preview. Este mai uşor de folosit decât un editor de text datoritǎ modului de vizualizare bazat pe culori. Este folosit acolo unde modul Normal nu mai dǎ roade, de exemplu la scrierea unui script. Construcţia unei pagini Web se realizeazǎ cu ajutorul tag-urilor. Mai jos este prezentat codul sursǎ a unui document simplu scris în format HTML:

<html> <head> <meta http-equiv=”Content Type” content=”text/html; charset=

windows-1252”> <meta name=”GENERATOR” content=”Microsoft FrontPage”> <meta name=”ProgId” content=”FrontPage.Editor.Document”> <title>New Page 1</title> </head> <body>

</body> </html> 3) Preview

Modul Preview ajutǎ la previzualizarea modului în care va arǎta documentul într-un browser Web. Modul de afişare include imagini, tabele, forme (butoane, Check boxes), culoarea fundalului. În acest mod nu se pot edita pagini. Pentru a comuta la unul dintre cele trei moduri de vizualizare, se va utiliza icoana din colţul stânga-jos al ecranului editorului (fig.8.8.).

Fig.8.8. Alegerea modului de editare Rǎspunzând nevoii de a crea instrumente puternice şi uşor de

utilizat pentru crearea paginilor Web, Microsoft FrontPage pune la dispoziţia utilizatorului câteva instrumente de creare rapidǎ a site-urilor Web dinamice. Aceste instrumente sunt Wizard-urile.

Page Wizard ajutǎ la generarea automată a conţinutul paginii de Web. Dacǎ se doreşte crearea de tabele sau cadre de pagină (frames) care sǎ includă anumite facilitǎţi, se va folosi Form Wizard şi WebBot. WebBots permite adǎugarea de elemente avansate site-ului precum: forme interactive, bare de navigaţie, instrumente de cǎutare şi forumuri de discuţie, activate la un singur clic de mouse. În principal, WebBots sunt de fapt nişte programe ce eliminǎ nevoia de a scrie propriile scripturi sau de a adǎuga comenzi HTML mai complexe.

Microsoft FrontPage include şi instrumente care efectuează întreţinerea site-urilor în mod automat, lucru absolut obligatoriu datorită schimbărilor zilnice ale adreselor site-urilor şi conţinutului lor, care ar presupune o activitate laborioasă pentru actualizare. De exemplu, folo-sind o caracteristicǎ numitǎ backlink, FrontPage verificǎ automat fiecare legătură din întregul site Web. Totodată, el examineazǎ legăturile din cadrul site-ului şi din exterior, generând un raport al legăturilor invalide sau a celor puse sub semnul întrebǎrii. Ulterior, se pot înlocui legǎturile pentru anumite pagini sau pentru toate paginile din site-ul Web.

FrontPage include şi un server Web numit Personal Web Server care suportǎ standardele Hypertext Transfer Protocol(HTTP) şi Common Gateway Interface (CGI). Dacǎ nu sedispune de un server

Web, se poate folosi Personal Web Server pentru a publica unul sau mai multe site-uri pe Internet. Dacǎ se dispune de un server, se poate folosi Microsoft Server Extension în care se va integra site-ul Web cu FrontPage

FrontPage include şi un instrument pentru administrarea serverului numit FrontPage Server Administrator care se ocupǎ cu securitatea şi accesul la server. Cu ajutorul acestui instrument, accesul la server este controlat prin parola şi adresa IP. Astfel sunt împiedicaţi utilizatorii fără drept de acces, sǎ modifice informaţiile existente. Drepturile de acces sunt împǎrţite pe următoarele categorii: adminis-tratori, autori şi utilizatori. Aceste drepturi se pot modifica. FrontPage-ul permte şi folosirea de firewalls printr-un proxy server.

Bara de meniuri este formatǎ din 10 meniuri cu peste 60 de opţiuni care includ toate comenzile accesibile pe toolbars precum şi altele adiţionale. În FrontPage meniurile nu afişeazǎ automat toate comenzile. În partea de jos a fiecǎrui meniu existǎ o dublǎ sǎgeatǎ orientatǎ în jos la acţionarea cǎreia va fi afişat meniul cu toate opţiunile sale (fig.8.9.).

Fig.8.9. Afişarea parţială/completă a unui meniu În meniul File, prima secţiune conţine comenzi pentru crearea, deschiderea şi închiderea de pagini şi site-uri Web care se pot afla pe hard disc sau pe un server Web. Dacǎ site-ul Web este pe hard disc atunci când este deschis un Web, în meniul File devine activă comanda Publish Web prin care se realizeazǎ publicarea acestuia pe un server

Web. Pentru a crea o paginǎ nouǎ sau un nou site, se alege opţiunea New. Pentru a deschide o paginǎ sau un site Web existent, se alege Open respectiv Open Web. Pentru a închide o paginǎ se alege opţiunea Close. Salvarea paginilor se poate realiza la locaţia curentǎ selectând Save, iar dacǎ se doreşte salvarea paginii la altǎ locaţie se foloseşte SaveAs. Pentru configurarea setǎrilor paginii în vedere imprimării se foloseşte opţiunea Page Setup;.înaintea imprimării unui document, se poate vedea cum va apare documentul în pagina cu ajutorul opţiunii Print Preview.

În rubricile In Recent Files şi Recent Webs sunt pǎstrate legǎ-turile cǎtre ultimele patru pagini respectiv Webs deschise, permiţând o redeschidere rapidǎ a lor.

Ultima opţiune este Exit care permite pǎrǎsirea FrontPage. Meniul Edit este folosit pentru funcţii de editare precum cut,

copy sau paste, respectiv opţiunile de undo şi redo organizate multinivel (de altfel, majoritatea opţiunilor meniului se întâlnesc în celelalte aplicaţii Microsoft Office). O opţiune specifică este AddTask din meniul Task care conduce la deschiderea unei casete de dialog cu ajutorul căreia se poate scrie un mesaj către un anumit utilizator; opţiunea este folosită pentru managementul site-ului, permiţând comunicarea diferitelor atribuţii între cei care se ocupă cu întreţinerea site-ului.

Meniul View, prin opţiunea ViewBar activează/dezactivează modurile de vizualizare a site-ului. În modul de vizualizare Page se pot edita documente Web, iar.în modul de vizualizare Folders, Navigation şi Hiperlink care afişează site-ul Web într-o manieră Explorer, se pot crea, şterge, redenumi directori şi pagini Web. Totodată, se pot copia, muta, importa şi exporta directori sau pagini. Se pot crea directori ascunşi (hidden) la care să nu aibă acces decât administratorul care se identifică prin caracterul _ pe prima poziţie a numelui.

Opţiunea Reports atât din meniu cât şi din bara de vizualizare, permite vizualizarea unor rapoarte privitoare la anumite aspecte; de exemplu, opţiunea summary crează un raport cu privire la diferite aspecte ale site-ului, iar opţiunea broken hiperlinks afişează legăturile distruse conţinute în toate documentele din site-ul respectiv.

Secţiunea Toolbars permite adăugarea sau scoaterea barelor de instrumente de pe suprafaţa de lucru. Opţiunea Reveal Tags permite afişarea tagurilor în modul de vizualizare şi editare Normal.

Meniul Insert este folosit pentru a adăuga elementele HTML documentului curent, elemente cu forme de diferite tipuri, imagini, hiperlinkuri, applet-uri Java, elemente ActiveX şi altele.

Meniul Format include opţiuni pentru formatul caracterelor şi paragrafelor care apar în pagină, a fonturilor, de modificare a stilului pentru fiecare dintre tag-uri sau de stabilire a unei theme pentru documentul curent (există mai multe tipuri de formate numite theme care pot fi aplicate paginilor Web). Thema defineşte modele pentru fiecare din elementele unui document HTML (forme, liste,etc).

Meniul Tools dispune de o serie de instrumente cum ar fi un corector ortografic şi gramatical, un editor de macrouri, un editor de scripturi prevăzut şi cu un depanator (debug) şi un editor VisualBasic. Tot din acest meniu se pot accesa instrumente prin care pot fi particularizate anumite caracteristici ale editorului (meniuri, bare de instrumente), se pot modifica anumite opţiuni legate de documentele care se editează (Page Options) sau ale editorului (Options).

Meniul Table include opţiuni pentru a adăuga o tabelă în pagina curentă (Insert Table) sau de a edita o tabelă (Draw Table); alte opţiuni devenind active numai după inserarea unei tabele în pagină: adăugarea sau ştergerea de linii/coloane, respectiv adăugarea/modificarea proprie-tăţilor tabelei curente. De exemplu, opţiunea Captions permite adăugarea unui titlu la tabelă.

Opţiunile din meniul Frames sunt active doar atunci când se lucrează cu documente de tip frames formate din mai multe cadre - mai multe pagini Web care pot fi editate. Se pot adăuga/şterge astfel de cadre.

Meniul Window este folosit pentru a avea acces rapid la oricare din paginile Web deschise sau de a deschide o nouă fereastră cu o pagină activată.

Meniul Help asigură accesul la documentaţia care însoţeşte aplicaţia Microsoft FrontPage.

Pentru a putea accesa comenzile din meniuri, se pot folosi barele de instrumente (Toolsbar) care asigură accesul mai rapid la comenzi. Când se lansează FrontPage, sunt afişate şi barele de instrumente Standard şi Formatting care pot fi poziţionate oriunde pe ecran.

Standard Toolbar (fig.8.10.) conţine multe dintre comenzile elementare, inclusiv comenzile legate de documente: New, Open, Save, Publish Web, Folder List, Print, Preview in browser, Check spelling, Cut, Copy, Paste, Format Painter, Undo, Redo, Insert Component, Insert Table, Insert Picture, Create, Edit Hyperlink, Refresh, Stop, Show, Hide, Help.

Fig.8.10. Bara de instrumente Standard Toolbar

Formatting Toolbar (fig.8.11.) se utilizează pentru a modifica formatul textului care apare în document (deci şi codul HTML) prin următoarele opţiuni: Select Style, Select Font, Select Font Size, Bold, Italics, Underline, Align left, Center, Align right, Numbered List, Bulleted List, Decrease Indent, Increase Indent, Highlight Color, Text Color.

Fig.8.11. Bara de instrumente Formatting Toolbar

Pictures Toolbar (fig.8.12.) este activă doar când există selectată o imagine, bara conţinând comenzi ce privesc editarea unei imagini: Insert Image, Text, Auto Thumbnail, Position Absolutely, Bring to Font, Send to Back, Rotate Left, Rotate Right, Reverse, Flip, More Contrast, Less Contrast, More Brightness, Less Brightness, Crop, Make Transparent, Black and White, Wash Out, Bevel, Resample, Select, Rectangle, Circle, Polygon, Highlight Hotspots, Restore.

Fig.8.12. Bara de instrumente Pictures Toolbar

Tables Toolbar (fig.8.13.) conţine comenzi legate de inserarea şi editarea tabelelor, cum sunt: Draw Table, Eraser, Insert Columns, Delete Cells, Merge Cells, Split Cells, Align Top, Center Vertcally, Align Bottom, Distribute Rows Evenly, Distribute Columns Evenly, Background Color, AutoFit.

Fig.8.13. Bara de instrumente Pictures Toolbar

8.9.4.2. HTML HTML este descris ca un limbaj de tag-uri, adică mici marcaje

(denumite etichete sau tag-uri) încorporate în textul unui document pentru a indica unui browser Web, cum trebuie să arate pagina hipertext atunci când aceasta e afişată pe ecran.

HTML s-a născut dintr-un limbaj mai complex SGML (Standard Generalized Markup Language-limbaj de marcaje generalizat standard).

Tag-uri sunt analizate gramatical sau interpretate de un browser Web; ele nu vor apărea pe ecran atunci când documentul care le conţine este încărcat de un browser Web.

Exemplu de tag: <B> Orice tag este alcătuit dintr-un element identificat prin numele

său (în exemplul anterior, B), încadrat de semnele < > cunoscute sub numele de brackets.

Unde există un tag de început, există şi un tag de sfârşit care se va specifica prin caracterul / înaintea numelui </B>.

Un tag este alcătuit dintr-un element, un atribut şi o valoare. Cuvântul care apare după numele elementului în structura tag-ului se numeşte atribut iar elementul după semnul = poartă numele de valoare.

Exemplu:

<FONT COLOR=“BLUE”> Textul va avea culoarea albastră; FONT este elementul, COLOR atributul, iar BLUE valoarea.

Documentele sunt formatate în HTML prin tag-uri, corespunzător unor reguli denumite DTD (Document Type Definition) care guvernează modul în care un document va fi formatat. Sursa autorizată de informaţii despre specificaţiile HTML şi HTML DTD este

World Wide Web Consortium (W3C), organizaţie care coordonează evoluţia Web-ului şi care include un grup de oameni care fac recomandări pentru apariţia de noi tag-uri, grup numit Internet Engineering Task Force.

8.9.4.2.1. Structura unui document HTML

În forma cea mai generală, un document HTML arată astfel: <HTML> începutul unui document HTML <HEAD> conţine elementele care definesc antetul documentului

<TITLE> este titlul documentului care va apare în lista Favorite

sau Bookmark a browserului Web. Titlul trebuie să fie descriptiv deoarece unele motoare de căutare folosesc titlul ca index.

</TITLE> <BASE> este folosit pentru a înregistra locaţia documentului

respectiv sub forma unui URL; este necesar atunci când documentul nu se accesează din locaţia originală.

</BASE> <ISINDEX> este un tag mai vechi care nu se recomandă în

crearea paginilor Web cu HTML 4.0 </ISINDEX> <META> conţine variabilele sistemului şi variabilele

utilizatorului </META> <SCRIPT> conţine un script Java sau un script VB. </SCRIPT> <STYLE> conţine informaţii despre stilul paginii. </STYLE> <LINK> defineşte o relaţie către alt obiect de pe Web; poate fi

folosit şi pentru a adăuga un script (Java Script). </HEAD>

<BODY> conţine toate celelalte elemente HTML </BODY> </HTML>

Prin clic dreapta pe un document, se poate selecta Page Properties; va apare o casetă de dialog care permite modificarea unor părţi din elementele secţiunii <HEAD> şi atributele elementelor din secţiunea <BODY>. Secţiunea General

Din secţiunea General se poate modifica titlul documentului şi locaţia la care se află sub formă de URL, respectiv se poate adăuga sunet (opţiunea Background sound ), setarea unui număr de repetări pentru un fişier audio sau repetarea acestuia la infinit. Secţiunea Background

În secţiunea Background se pot stabili o serie de atribute care privesc elementele din secţiunea <BODY>: fundalul, culoarea textului, legăturile. Totodată, se permite setarea unui efect numit rollover ce determină schimbarea fontului şi/sau culorii, când se trece cu mouse-ul peste o zonă de text sau imagine (această zonă este un hiperlink).

Dacă se doreşte stabilirea unei culori de fond pentru pagina respectivă, se va ţine seama de faptul că textul trebuie să fie vizibil şi că o imagine mare necesită un timp mare de încărcare.

Secţiunea Margins Secţiunea permite stabilirea anumitor margini (cea superioară şi

cea din stânga paginii) pentru document, exprimate în pixeli. De observat că atributele sunt suportate doar de Internet Explorer. Secţiunea Custom

În această secţiune sunt afişate tag-urile Meta (variabilele sistemului şi variabilele utilizatorului) de pe pagina curentă. Tag-urile Meta conţin informaţii despre pagină, dar nu afectează modul de afişare al paginii. În acest caz, numele Meta “Generator” arată un document Web a fost creat folosind Microsoft FrontPage 4.0.

Tag-urile Meta sunt frecvent folosite de către motoarele de căutare pentru a identifica o pagină. Secţiunea permite şi adăugarea de tag-uri Meta sau modificarea celor existente Secţiunea Language

Dacă se vor crea pagini Web în limbile diverselor ţări, se vor modifica setările din această secţiune prin adăugarea de tag-uri Meta

suplimentare pentru ca browser-ul să înţeleagă şi să afişeze pagina corect. Este necesar ca sistemul să aibă instalate fişiere pentru limbile utilizate, pentru ca pagina să fie afişata corect.

8.9.4.2.2. Elementele unui document HTML

Elementele HTML sunt componente care crează structura unui document HTML: tabele, imagini, forme, applet-uri etc.

Pentru a insera un element în pagină, se poziţionează cursorul în locul unde se va insera elementul respectiv şi din meniul Insert se alege elementul care se va insera.

Pentru a modifica atributele unui element se va selecta elementul respectiv, iar un clic dreapta duce la apariţia unui meniu cu mai multe opţiuni din care se alege Element Properties unde Element este numele elementului respectiv. O altă modalitate de a modifica atributele unui element este selectarea elementului, după care se apasă simultan tastele ALT şi ENTER. În urma acestei acţiuni va apare caseta de dialog care va permite modificarea atributelor.

Pentru a şterge un element, se selectează elementul respectiv şi se apasă tasta DEL. Antete (headings) <Hx></Hx>

Prin intermediul acestor tag-uri se controlează mărimea textului afişat pe ecran. Elementele H1 până la H6 sunt folosite pentru diviziuni majore în cadrul documentului. Antetele pot să apară în orice ordine în cadrul elementului BODY, dar pentru obţinerea de rezultate bune se recomandă folosirea succesivă a acestora. Mărimea textului variază de la foarte mare, prin folosirea tag-ului <h1>, la foarte mic prin tag-ul <h6>.

Pentru a schimba mărimea textului se poate folosi şi atributul Size al elementului Font, însă antetele oferă o mărime predeterminată şi necestiă mai puţin cod sursă decât utilizarea FONT SIZE = “x”.

Antetele por fi inserate prin alegerea mărimii dorite din meniul Style (fig.8.14.).

Paragrafe <p></p> Un paragraf înseamnă de fapt un rând. Paragrafele permit adăugarea de text în document, într-o manieră care inserează spaţiu la sfârşitul textului şi ajustează sfârşitul liniei pentru a se potrivi cu mărimea ferestrei browser-ului. Fiecare linie de text se întinde de-a

lungul lungimii ferestrei. De fiecare dată când se apasă ENTER, va fi inserat un nou paragraf. Tag-urile <p> respectiv </p> sunt plasate automat în jurul textului care se introduce.

Pentru a modifica proprietăţile unui paragraf, se acţionează cu clic dreapta în interiorul paragrafului şi se selectează Page Properties care afişează o casetă de dialog unde se pot modifica proprietaţile paragrafului respectiv. Se pot alege opţiuni ca Alignment, Indentation şi Line spacing.

Fig.8.14. Meniul Style

Front Page dispune şi de Preview pentru opţiunile selectate (fig.8.15.).

Browser-ele ignoră spaţiile multiple dintre paragrafe, atât în interiorul paragrafelor cât şi în cadrul tabelelor; pentru a utiliza spaţii între cuvinte sau paragrafe vide, FrontPage inserează un caracter invizibil cunoscut în HTML ca NBSP (non-breaking space). Dacă se comută de la modul Normal la HTML, se va obsreva că pentru spaţiu este utilizat caracterul &nbsp.

De exemplu: <P>text1&nbsp;&nbsptext2</P>

va afişa două spaţii între text1 şi text2. Tag-ul Break <BR>

Tag-ul <br> este similar cu <p> în sensul că termină rândul în punctul specificat de tag, dar nu crează un nou paragraf, deci nu inserează şi un rând vid. <br> se foloseşte acolo unde textul se doreşte să apară pe linia următoare. De exemplu, o adresă conţinută într-un paragraf, dar care ocupă mai multe rânduri.

Se poate insera un element <br> din meniul Insert folosind combinaţia de taste Shift + Enter, care însă nu va duce la apariţia casetei ce permite configurarea proprietaţilor acestui element.

Exemplu: <p> Bucureşti<br> Strada Calea Griviţei</p>

Fig.8.15. Caseta de dialog pentru modificarea proprietăţilor unui paragraf

Caseta de dialog Break Properties permite atribuirea unui astfel de element (fig.8.16.).

Fig.8.16. Caseta de dialog Break Properties Atributul Clear forţează o linie nouă. Dacă există o imagine în

partea stângă a paginii, atributul Clear Left Margin va muta cursorul pe prima linie care are marginea stângă liberă. Atributele Clear Margin şi Clear both Margins au acţiuni similare cu cele menţionate anterior.

Linii orizontale (Horizontal Rule)<HR> Tag-ul <hr> inserează o linie orizontală şi implicit un

nou paragraf după ea. Este util pentru separarea textului pe secţiuni, pentru divizarea unui document, pentru sublinieri de titluri. Pentru a insera o linie orizontală, din meniul Insert se alege Horizontal Line. Proprietaţile unei linii orizontale pot fi modificate făcând dublu clic pe linia respectivă, când va apare caseta de dialog din fig 8.17.

Fig.8.17. Caseta de dialog Horizontal Line Properties

WIDTH = număr modifică lăţimea de ecran ocupată de o linie orizontală. Cifrele pot fi exprimate în pixeli sau ca procent relativ la lăţimea ferestrei în care va fi afişat documentul. O valoare în jur de 970, ar ocupa complet lăţimea ecranului.Dacă se foloseşte un număr prea mare browser-ul va prelungi linia dincolo de marginea din dreapta a ecranului.

HEIGHT = n modifică grosimea liniei orizontale; numerele valide pentru n sunt de la 1 la 100.

ALIGN = left / right / center permite deplasarea corespunzătoare a liniei spre stânga, spre dreapta sau spre centrul ecranului; liniile ocupă implicit, întreaga lăţime a ferestrei.

COLOR defineşte culoarea unei linii. NO SHADE la afişarea liniei respective, nu va fi folosit efectul

de umbrire. Exemplu:

<p>text1</p> text 1 <br> _________________ <p>text2</p>

text 2 8.9.4.2.3. Tag-uri penttru formatarea textului Tag-ul <B></B> afişează cu aldine (îngroşat) o porţiune din text. Acest efect este util pentru scoaterea în evidenţă a anumitor elemente dintr-un document.

Tag-ul <I></I> afişează cu caracter italic (înclinat) o porţiune din text. De asemenea e utilizat pentru scoaterea în evidenţă a anumitor elemente.

Tag-ul <U></U> permite afişarea unei porţiuni de text subliniate. E utilizat în acelaşi scop ca şi tag-urile anterioare.

Tag-ul <SPAN></SPAN> permite ca o porţiune din text să poată fi colorată cu o anumită culoare.

Exemplu: <p><b>Bold,</b><u>Underline,</u><i>Italic</i><span style= “background-color: #FFFF00”>Colored Background</span></p> va avea ca efect în modul Preview: Bold,Underline,Italic,Colored Background

Tag-ul <FONT> permite alegerea fontului şi a

caracteristicilor, atributele fiind următoarele: FACE arată fontul cu care se scrie; SIZE indică mărimea fontului (implicit este 3) COLOUR specifică o culoare care este reprezentată printr-o valoare RGB (Red Green Blue) din intervalul {0,255} în format hexazecimal; implicit este negru;

Exemplu: <font face= “ Arial ” size = “4” colour = “#FF0000”>Roşu</font>

În FrontPage, pentru a modifica atributele elementului FONT se va deschide caseta de dialog Font reprezentată în fig.8.18.

Fig.8.18. Caseta de dialog Font În prima secţiune se pot modifica următoarele atribute: fontul, mărimea fontului, stilul fontului (bold, italic, underline) şi culoarea sa. Culoarea fontului se poate alege fie dintr-o listă predefinită, fie se poate construi o nouă culoare cu ajutorul ferestrei din fig.8.19. După definirea

unei noi culori, aceasta poate fi adăugată la lista de culori în vederea utilizării ei ulterioare.

Din caseta de dialog Font Properties pot fi accesate şi alte elemente de formatare a textului: <STRIKE> va tăia cu o linie textul scris </STRIKE>

<BLINK> textul va fi afişat cu intermitenţă </BLINK> <SUP> plasează textul ca indice superior </SUP> <SUB> plasează textul ca indice inferior </SUB>

<STRONG></STRONG> folosit pentru a afişa mai îngroşat; efectul este similar cu cel al tag-ului <B>

<EM></EM> folosit pentru a adăuga un efect de inclinare a textului ; efectul similar cu cel produs de tag-ul <I>

Fig.8.19. Caseta de dialog Color <SAMP></SAMP> este un tip de font folosit pentru prezentarea de exemple (sample).

<DNF></DNF> tot un tip special de font folosit pentru definiţii <CITE></CITE> permite includerea de citate din alte surse;

textul respectiv va fi afişat cu caractere cursive; acelaşi efect se obţine şi cu tag-ul <I>.

<VAR></VAR> folosit pentru variabile şi argumente a unor comenzi

<KBD></KBD> folosit pentru text introdus de utilizator <CODE></CODE> acest tag ca şi cele de la samp în jos, vor

insera text folosind un font monospaţiat cum este fontul Courier; totodată, el nu va plasa un nou rând dacă nu este monospaţiat.

Exemplu în mod HTML: <p>Normal <strike>Normal</strike></p> <p>Normal<span style=“text–decoration:overline”>Normal</span></ p> <p>Normal< blink>Normal</blink></p> <p>Normal ^Normal</p> <p>Normal _Normal</p> <p>< span style=”font-variant:small-caps”>Text 1</span></p> <p>< span style=”text-trasform: uppercase”>Text 2</span></p> <p>< span style=”text-trasform: capitalize”>Text 3</span></p> <p>< span style=”visibility: hidden”>Text 4</span></p> <p><strong>Text 5</strong></p> <p><em>Text 6</em></p> <p><samp>Sample</samp></p> <p><cite>Citation</cite></p> <p><dfn>Definition</dfn></p> <p><var>Variables</var></p> <p><kbd>User</kbd></p> <p><code>Code</code></p>

În modul Preview va arăta astfel: TEXT 1 Sample Normal Normal TEXT 2 Citation Normal Text 3 Definition Normal Normal

Normal

Variables Normal Normal

Text 5 User Normal Normal

Text 6 Code

<BASEFONT> este utilizat pentru a seta dimensiunea fontului prestabilit (fontul folosit pentru afişarea textului principal al documen-telor hipertext); valoarea implicită este 3. Fonturile de bază pot varia de la 1 la 2. FrontPage nu are un buton sau casetă de dialog care să permită introducerea lui.

<BLOCKQUOTE> se foloseşte pentru a introduce citate.Textul citatului va fi aliniat mai în interior faţă de textul normal şi nu poate depăşi lungimea unui rând. Pentru a introduce acest element se folosesc butoanele Increase Indent şi Decrease Indent.

Exemplu: <p>Proverb1</p> <blockquote> <blockquote> <p>Linia1</p> <p>Linia2</p> </blockquote> </blockquote> <p>Proverb2</p> <blockquote> <blockquote> <p>Linia3</p> </blockquote> </blockquote> În modul Preview va arăta astfel: Proverb1

Linia1 Linia 2

Proverb2 Linia 3

<ADRESS> pune la dispoziţie un mod de a include detalii

despre autorul documentului, eventual adresa din Internet a acestuia; textul este afişat înclinat(italic), fiind eliminate spaţiile dinaintea şi respectiv de la sfârşitul textului.

Pentru a insera acest tag se foloseşte lista Style de pe bara de instrumente Formatting.

Exemplu: Modul HTML Modul Prewiev <p>Trimiteţi informaţii la adresa:</p> <address> Trimiteţi informaţii la adresa: Bucureşti </address> Bucureşti <address> Str. Calea Griviţei Str.Calea Griviţei Sector 1 </address> <address> Sector 1 Mulţumim pentru cooperare. </address> <address> &nbsp; </address> <p>Mulţumim pentru cooperare .</p> Prin Symbol Option din meniul Insert, se pot introduce caractere speciale care nu se regăsesc pe tastatură; va apare o fereastră cu toate caracterele, iar dublu clic pe un anumit caracter va genera inserarea lui în pagină. FrontPage determină arbitrar cea mai bună metodă de a alinia antetele, paragrafele, imaginile, obiectele ActiveX, applet-urile Java şi tabelele, dar toate elementele includ şi facilităţi pentru aliniere; modificarea alinierii în pagină se realizează cu ajutorul butoanelor de pe bara de instrumente Format(stânga, dreapta, centrat), referi însă se pot face şi la început, mijloc sau sfârşit, în funcţie de elementul selectat. Dacă elementul este o imagine, setările se pot face din caseta de dialog Picture Properties. O poziţionare corectă a elementelor în pagină poate fi obţinută şi cu ajutorul următoarelor elemente:

• <DIV ALIGN=”value”></DIV> reprezintă o diviziune în cadrul documentului ce poate conţine mai multe tipuri de elemente;

• <CENTER></CENTER>centrează toate elementele pe care le conţine;

• <TD></TD>şi<TH></TH>suportă atributul de aliniere şi sunt folosite pentru alinierea textului din casetele unei tabele.

8.9.4.2.4. Elemente de tip listă

HTML implementează cinci tipuri de liste. Elementele de tip listă sunt formate din unul sau mai multe elemente LI (list item). Majoritatea elementelor de tip listă conţin un tag de deschidere şi un tag de închidere.

1) Bullted/Unordered List <UL></UL>

Componentele unei listei care apar cu obulină în faţă sunt liste neordonate (nenumerotate). Pentru a introduce o astfel de listă, se va folosi butonul Bullted List.

Exemplu: Modul HTML Modul Prewiev

<p>Exemplu de listă neordonată:</p> Exemplu de listă neordonată: <ul>

<li>primul element</li> . primul element <li>al doilea element</li> . al doilea element <li>altreilea element</li> . al treilea element </ul>

2) Numbered/Ordered List<OL></OL> Acest tag introduce o listă ordonată, numerotarea elementelor efectuându-se automat de către program. Pentru a introduce o listă ordonată se va folosi butonul Numbered List.

Exemplu: Modul HTML Modul Prewiev <p>Exemplu de listă ordonată:</p> Exemplu de listă ordonată: <ol> <li>primul element</li> 1. primul element <li>al doilea element</li> 2. al doilea element

<li>altreilea element</li>? 3. al treilea element </ol> <p>&nbsp;</p> 3) Definition List<DL></DL>

În acest tip de listă, fiecare componentă constă din unul sau mai multe elemente DT (Definition Terms), urmate de unul sau mai multe elemente DD (Definition Description). Pentru a crea o listă de definiţii, se alege Definition Term din meniul Style al barei de instrumente Format. După introducerea termenului cu ajutorul tag-ului <DT> urmată de acţionarea tastei ENTER, va fi inserat tag-ul <DD> pentru a realiza legătura între termen şi descrierea lui. Lista include şi un atribut de compactare prin folosirea căruia spaţiul ocupat de listă va fi mai redus.

Exemplu: Modul HTML Modul Preview

<dl> <dt>Termen</dt> Termen <dd>Aici urmează descrierea termenului</dd> Aici urmează </dl> descriera termenului

4) Directory List<DIR>

Directory List este o listă neordonată, în care fiecare element LI nu poate depăşi 24 de caractere.

5) Menu List<MENU>

Este tot o listă neordonată, în care fiecare element Li nu poate ocupa mai mult de o linie.

O listă de liste (Nesting List) se poate crea astfel:

1) Se plasează cursorul la sfârşitul elementului din prima listă care precede linia unde se va insera a doua listă şi apasă ENTER;

2) Se acţionează de două ori butonul Increase Indent; 3) Se introduc elementele din cea dea doua listă; 4) Pentru revenirea la prima listă şi adăugarea altor elemente, se va

folosi butonul Decrease Indent

Exemplu: Modul HTML Modul Preview <p>Lista de liste</p> Lista de liste <ul> <li>element 1 <ul> <li>element 11</li>

• element 1 o element11 o element12

• element 2 o element21

<li>element 12</li> </ul> </li> <li>element 2 <ul> <li>element21</li> </ul> <p>&nbsp;</li> </ul>

Pentru a modifica proprietăţile unei liste, se selectează List Properties din meniul afişat când se acţionează cu un clic dreapta pe lista respectivă; se va deschide caseta de dialog care permite modificarea proprietăţilor listelor. Pentru listele neordonate, există trei tipuri de buline: disc, circle şi square, iar pentru listele ordonate se poate selecta unul dintre cele cinci tipuri de scheme prdefinite. Pentru listele ordonate, se poate specifica un număr de la care se va începe numerotarea. Există şi o opţiune prin care se pot folosi imagini în locul bulinelor (bullets).

8.9.4.2.5. Hiperlegături şi ancore

O hiperlgătură sau legătura hipertext este un concept esenţial pentru Web. Întregul World Wide Web poate fi considerat ca o serie de legături cu diferite părţi ale Internet-ului. O hiperlegătură este o regiune pe ecran, activă la clicurile cu mouse-ul şi care invocă un URL. Odată invocat un URL valid, programul va încerca să localizeze resursa apelată şi o va afişa. O ancoră este o etichetă către care indică o hiperlegătură. Astfel, executand clic pe o hiperlegătură ce conţine adresa unei ancore, va rezulta o trecere imediată către ancoră. Ancorele sunt utile deoarece

pun la dispoziţie un mecanism prin care utilizatorul se poate deplase întru-un document hipertext, poate chiar între secţiuni diferite. Paginile de cuprins şi de index sunt primi candidaţi la folosirea ancorelor. Pentru crearea unei hiperlegături active se foloseşte tag-ul: <a href=”URL”>textul legăturii </a> unde URL este numele unei ancore sau a unei alte resurse Internet (de exemplu, un document hipertext), iar textul hiperlegăturii este un text care va deveni o regiune activă şi care va invoca o hiperlegătură la executarea unui clic. Exemplu: Modul HTML <p><a href=http://radu/>Pagina Radu Mârşanu</a></p> Modul Prewiev Pagina Radu Mârşanu URL-urile sunt folosite pentru accesul la diferite surse de informaţii din Internet. Un URL este o cale standard pentru a referi un protocol , un calculator gazdă, un port , o cale a unui director. Exemplu: Protocol://Host name:Port/cale Principalele tipuri de protocoale utilizate sunt:

• HTTP (HyperText Transfer Protocol) folosit pentru a accesa pagini hipertext, imagini sau fişiere text obişnuit; practic, prin intermediul HTTP poate fi accesat orice fişier individual din Internet, dacă se cunoaşte adresa exactă;

• FTP (File Transfer Protocol) este instrumentul fundamental pentru transferul fişierelor în Internet; practic, FTP este calea pentru acccesul la software, la informaţii în afara documentaţiei sau chiar a textului complet al unor cărţi şi publicaţii;

• NEWS (Grup de Ştiri) sunt locuri unde se pot trimite mesaje, respectiv se pot citi mesajele altor utilizatori.

• Exemplu: • news:alt.internet.services • Gopher este un predecessor al HTTP şi HTML, care se

constituie ca un sistem de regăsire şi transfer a informaţiilor ce

indexează titlurile a mii de fişiere din Internet, în special cele stocate pe servere FTP cu acces anonim şi pe alte servere Gopher;

• E-mail (Electronic Mail) este un URL care va lansa programul de transmitere a mesajelor;

• Exemplu: • mailto:webmaster@1stvirtual.com • Telnet (Remute Terminal Emulation) este URL-ul care va lansa

un program numit telnet pentru stabilirea unei conexiuni în timp real cu un alt calculator din Internet, în scopul interacţionării ca şi cum s-ar folosi local. Exemplu: telnet://media.mit.edu Există trei tipuri de legături:

1) legăturile interne - legături în cadrul unui document; sunt utile în cazul navigării printr-un document mare;

2) legături locale - legături către documente de pe server-ul local Pot fi definite ca adresă completă sau parţială (/web/index.htm);

3) legături externe – legături către documente de pe alte servere; în această situaţie, adresa URL trebuie să fie completă.

O legătură internă sau Bookmark este numele unei locaţii de pe pagina care indică o hiperlegătură. Acel nume este precedat de caracterul #.

Pentru crea o legătură internă, se va proceda astfel: 1. Se selectează textul din document (adică ancora) către care se doreşte

legătura, iar din meniul Edit se activează Bookmark; 2. În caseta de dialog care apare, se introduce numele ancorei sau se

acceptă numele pe care Front Page îl genereaza automat; 3. Se selectează textul care se doreşte a fi legătura către ancoră, iar din

meniul Insert se activează Hyperlink; 4. Se alege ancora care s-a definit anterior, legătura fiind astfel realizată.

Exemplu În modul HTML: <p><a name=”ancora”>ancora</a></p> <p><a href=http://radu/#ancora>legătura</a></p>

O legătură locală este o hiperlegătură către un document de pe acelaşi server. Acest tip de legătură poate fi creat din caseta de dialog Hyperlink astfel:

1. Se selectează textul care să realizeze legătura către alt document; 2. Se selectează Hyperlink din meniul Insert; 3. În caseta de dialog care apare, se introduce URL-ul documentului.

Exemplu În modul HTML: <p><a href=http:/radu/>legătura locală</a></p> O legătură externă se realizează parcurgând aceiaşi paşi, cu deosebirea că adresa URL va fi cea a unei resurse situate pe un alt calculator. Dacă se doreşte crearea unei legături externe, este recomandat să se trimită un e-mail către administratorul site-ului respectiv, pentru confirmarea legăturii.

8.9.4.2.6. Imagini

Formatele suportate sunt GIF şi JPEG: • GIF (Graphic Interchange Format) foloseşte maxim 256

culori şi realizează combinaţii ale acestora pentru a realiza culori noi; formatul GIF este util pentru butoane, iconuri şi alte imagini cu culori şi tonuri uniforme.

Formatul de imagine GIF poate conţine imagini transparente şi interţesute:

imaginile transparente sunt imagini ale căror culoare de fond este aceiaşi cu culoarea fondului programului browser care le afişează. Imaginile tranparente au un aspect mai plăcut decât imaginile ale căror fundal nu se potriveşte cu cel al browser-ului. Ele arată ca şi cum ar pluti deasupra paginii.

Pentru a crea o imagine GIF, se va utiliza un program de desenare care salvează imaginile în format GIF şi un utilitar care să salveze imaginea într-un format transparent.

imaginile interţesute nu se încărcă imediat, ci treptat, pe straturi. Ele se dovedesc utile deoarece pot fi încărcate simultan cu textul. O imagine neinterţesută poate fi încărcată doar pe porţiuni, observându-se porţiunile de imagini ce se încarcă pe măsură ce datele

sosesc din reţea. Imaginile interţesute nu apar de la început la rezoluţia maximă. Fiecare strat încărcat, măreşte rezoluţia până la încărcarea lor completă. (LviewPro şi WinGif sunt două exemple de programe care pot produce imagini GIF).

Alături de imaginile transparente şi interţesute, imaginile GIF pot conţine şi animaţie (se realizează cu software special). GIF-urile animate sunt constituite dintr-un număr de imagini GIF salvate într-un singur fişier şi redate unul după altul. Este de remarcat faptul că aceste GIF-uri măresc considerabil timpul de download.

• JPEG (Joint Photografic Expert Group) este cel mai bun format de fişier grafic deoarece conţine milioane de culori ce permit schimbarea gradului de compresie astfel încât să se creeze un echilibru între calitatea imaginii şi mărimea fişierului. Un format nou este Progressive JPEG care permite o compresie mai bună şi suportă şi imagini interţesute. Mai există şi alte formate ca PNG, BMP, TIFF, PCX dar nu sunt toate suportate de către browsere, motiv pentru care se recomandă evitarea lor.

Pentru a insera imagini în documentul curent se utilizează tag-ul <IMG>, având următoarea sintaxă:

<img align=left|right|top|middle|absmiddle|baseline|bottom|absbottom src=”URL-Nume_imagine” width=w-pixel height=h-pixel border=value vspace=value hspace=value alt=”Text”

Numele fişierului ce conţine imaginea este URL-Nume_imagine care se poate afla în orice locaţir din Internet sau pe discul local, alinierea fiind opţională.

Front Page oferă două căi de a insera o imagine: 1. Acţionarea butonului pentru imagini; 2. Selectarea rubricii Picture din meniul Insert

În urma oricăreia din acţiunile de mai sus, apare o casetă de dialog ce permite specificarea imagini care va fi adăugată în pagină. Aceasta poate fi pe calculatorul local, poate fi luată din Internet, poate fi scanată sau inclusă din Clip Art.

Pentru specificarea atributelor tag-ului<IMG>, respectiv modifi-carea proprietăţilor imaginilor, se va alege Picture Properties din meniul care apare ca urmare a acţionării butonului dreapta al mouse-ului atunci când imaginea respectivă este selectată în prealabil. Caseta de dialog oferă opţiunile prin care se pot modifica atributele elementului IMG:

• SRC (Picture Source) furnizează calea (URL-ul) de unde va fi preluată imaginea;

• ALT (Alternate Text) permite folosirea unui text alternativ care va apare în locul imaginii, atunci când funcţia Image Loading este dezactivată;

• BORDER (Border thickness) desenează un chenar de lăţimea valorii specificate (exprimată în pixeli), în jurul imaginii respective. De remarcat este faptul că o imagine care este şi hiperlegătură, va necesita un chenar care să indice acest lucru, deci o valoare BORDER=0 permite existenţa unei imagini într-o hiperlegătură, fără obişnuitul chenar albastru;

• HSPACE (Horizontal Spacing) controlează distanţa exprimată în pixeli, ce separă pe orizontală textul de imagini;

• VSPACE (Vertical Spacing) controlează distanţa exprimată în pixeli, care separă pe verticală textul de imagini;

• ALIGN (Alignament) alinierea imaginii în pagină; opţiunea include: Bottom, Middle, Top, Left, Right, TextTop, ABSMiddle, Baseline şi ABSBottom;

• WIDTH şi HEIGHT controlează dimensiunile fizice ale unei imagini, pentru a mări viteza de încărcare a imaginilor din reţea.

Imaginile se pot utiliza şi ca legături către alte resurse. Realizarea acestui lucru se face similar situaţiei în care se foloseşte text pentru realizarea legăturii.

Exemplu: <p><a href=http://radu/><img border=”0” src=”file:///C:/WINDOWS/TEMP/FrontPageTempDir/pe03166_.wmf” width=”130<p><a href=”http://radu/”></a></p> Image Maps

Imaginile de tip Image Maps sunt imagini care au fost divizate în regiuni care conţin legături; selectând o regiune a imaginii, se realizează

legătura către o nouă resursă. Image Maps sunt forme grafice de creare a legăturilor între două pagini.

Imaginile de acest tip sunt de două tipuri: 1. client side 2. server side

ambele necesitând o listă a coordonatelor regiunilor şi URL-urile cu care aceste regiuni sunt asociate.

Tipul Server side implică existenţa unei „hărţi” a imaginii, care este legată la imagine printr-un program care rulează pe un server Web.

Sintaxa: <a HREF=http://radu/picture.map> <IMG ISMAP SRC=”picture.gif” BORDER=0> </a>

Tipul Client side foloseşte o „hartă” a imaginii (map file) care este parte din documentul HTML şi este legată de imagine, de către browser. Sintaxa: <IMG SRC=”picture.gif” USEMAP=”#map1” <MAP NAME=”map1” <AREA SHAPE=”RECT” COORDS=”9,120,56,149” HREF=ceva.htm”> <AREA SHAPE=”RECT” COORDS=”100,200,156,249” HREF=“ceva.htm”> </MAP> unde SHAPE este forma unei regiuni: dreptunghi (rect), cerc (circ) sau poligon (poly).

O modalitate de a crea Image Maps este folosirea instrumentelor de pe bara Image când se va proceda astfel:

1. Se selectează imaginea, apoi tipul de instrument (cerc, dreptunghi, poligon) cu ajutorul căruia se defineşte o zonă de forma instrumentului;

2. În caseta de dialog apărută, se introduce URL-ul resursei către care se face legătura;.

3. Prin selectare şi clic pe zona definită din imagine, se realizează legătura cu resursa punctată de URL-ul introdus.

8.9.4.2.7. Tabele Pentru a crea o tabelă în FrontPage, se folosesc următoarele tag-

uri: <TABLE></TABLE> definesc tabela în general; <TR></TR> inserează un rând de tabel (Table Row) astfel că la

fiecare apariţie a construcţiei <TR>..</TR>, tot ceea ce se află între tag-uri va fi afişat pe un singur rând; numărul de perechi <TR></TR> dictează numărul de rânduri dintr-un tabel;

<TD>< /TD> (Table Definition) specifică elementele ce apar într-o coloană a tabelului. Deci, numărul de perechi <TD></TD> vor fi echivaletul direct al numărului de coloane din tabel; tag-ul <TD> poate afişa conţinutul aliniat, folosind left, right, center.

<TH></TH> defineşte un antet de coloană; <CAPTION></CAPTION>. Exemplu:

<table border=”1” width=”78%”> <tr> <th width=”50%”>Antet</th> <th width=”50%”>Antet</th> </tr> <tr> <td width=”50%”>linia1 coloana1</td> <td width=”50%”>linia1 coloana2</td> </tr> <tr> <td width=”50%”>linia2 coloana1</td> <td width=”50%”>linia2 coloana2</td> </tr> </table>

Antet Antet Linia1 coloana1 linia1 coloana2 Linia2 coloana1 linia2 coloana2

Pentru a insera o tabelă în pagină, se utilizează butonul Table de pe bara de instrumente Standard sau comanda Insert Table din meniul Table. Va apare caseta de dialog din fig.8.20. unde se pot indica atributele tag-urilor specifice tabelelor.

Fig. 8.20. Caseta de dialog pentru inserarea unui tabel

Rows / Columns la care se introduc numărul de linii / coloane ale tabelei;

Alignment alinierea tabelei la stânga, la dreapta, centru sau justify;

Width / Height dimensiunile tabelei exprimate în pixeli sau în procente;

Border produce desenarea unui chenar în jurul tabelului. Lăţimea chenarului specificată în pixeli, este determinată de numărul specificat după Border;

Cellpadding specifică spaţiul din jurul elementelor conţinute într-o celulă;

Cellspacing specifică spaţierea dintre structura celulei ca atare şi chenarul tabelului.

Pentru a modifica proprietăţile unei tabele, se alege Table Properties din meniul Table. În caseta de dialog apărută, se pot modifica valorile atributelor prezentate mai sus precum şi a culorii chenarului şi a fundalului.

Prin tag-ul <CAPTION> sau comanda Caption din meniul Table- Insert, se permite includerea unui text explicativ pentru tabel.

De asemenea, pot fi modificate şi proprietăţile unei celule reprezentată de tag-ul <TD> sau <TH>.

Pentru a adăuga linii / coloane, pentru a şterge linii / coloane şi pentru aliniere, se poate folosi bara de instrumente Table sau comenzile din meniul Table.

8.9.4.2.8. Cadre de pagină (Frames)

O pagină de tip frames, este o pagină care împarte fereastra

browser-ului în mai multe cadre (frames) sau regiuni separate; fiecare regiune (frame).are indicate paginile HTML asociate.

De exemplu, o pagină cu trei cadre este construită din patru pagini HTML. O pagină din cele patru, descrie divizarea unei ferestre în trei regiuni, va da un nume unic fiecărui cadru şi va reţine URL-urile care vor fi încărcate în fiecare cadru. Celelalte trei pagini sunt pagini HTML şi vor fi încărcate în regiuni ale paginii cadru (fig.8.21).

Fig.8.21. Pagină de tip cadru (frame)

Browser-ul transferă mai întâi pagina frame de pe server-ul Web, apoi împarte fereastra activă în mai multe cadre (în exemplul anterior, trei); ulterior, va încărca paginile HTML în regiunile indicate de pagina frame.

Structura unei pagini frame este diferită faţă de cea a unui document HTML normal:

<html> <head> <title>New Page 2</title> <meta name=”GENERATOR” content=”Microsoft FrontPage 4.0”

<meta name=”ProgId” content=”FrontPage.Editor.Document”> </head> <frameset rows=”64,*”> <frame name=”banner”scrolling=”no” noresize target=”contents”> <frameset cols=”150,*”> <frame name=”contents” target=”main”> <frame name=”main”> </frameset> <nonframes> <body> <p>This page uses frames, but your browser doesn’t support them.</p> </body> </noframes> </frameset> </html>

Se observă că tag-ul <FRAMESET> a luat locul tag-ului <BODY>, fiind cel care realizează divizarea paginii în mai multe cadre. Tag-ul <FRAME> denumeşte cadrele respective şi specifică paginile care vor fi încărcate în aceste cadre.

Când se lucrează cu pagini frame, editorul adaugă moduri de vizualizare noi:

• Normal View permite editarea în modul WYSIWYG a tuturor cadrelor;

• No Frames afişează pagina care va apare în browser-ele care nu au suport pentru pagini frame;

• HTML View permite editarea codului HTML în toate cele trei cadre;

• Frames Page HTML codul sursă al paginii frame; • Preview modul în care va apare pagina într-un browser Web <FRAMESET>- conţine informaţii despre modul cum va fi

divizată fereastra activă; dacă se utilizează frame template, proprietăţile acestui element sunt predeterminate. Modificarea proprietăţilor se realizează în Frames Page HTML.

Rows determină mărimea şi numărul de rânduri în care e împărţită fereastra (de exemplu, “360,120” sau “100,*”)

Cols determină mărimea şi numărul de coloane în care e divizată fereastra.

Frameborder are următoarele valori posibile 0, 1, YES, NO. Framespacing specifică distanţa în pixeli dintre cadre; valoarea

implicită este de 2 pixeli. <FRAME> defineşte un cadru din pagina frame. Pentru a edita

proprietăţile unui cadru, se alege Frame Properties din meniul Frame, caseta de dialog permiţând introducerea următoarele elemente: Name: numele cadrului folosit ca ancoră de alte documente HTML;

Resizable in Browser: permite utilizatoruli să modifice dimensiunea cadrelor din browser-ul Web;

Show Scrollbrs: specifică folosirea barelor de derulare pentru fiecare cadru, atunci fereastra e afişată într-un browser. Există trei opţiuni:

• If Needed folosite atunci când conţinutul ferestrei nu poate fi văzut fără derulare în jos;

• Never nu sunt folosite niciodată; • Always folosite tot timpul

Frame Size modifică mărimea unui cadru în raport cu celelalte cadre din pagină;

Column Width/Height este activă atunci când un cadru selectat aparţine unei coloane ce conţine şi alte cadre de aceeaşi mărime deasupra sau sub el şi permite modificarea mărimii cadrului. Modificarea se produce şi pentru celelalte cadre din coloană. Mărimea cadrelor din alte coloane va fi ajustată corespunzător;

Row Width/Height are aceiaşi semnificaţie cu Column Width/Height aplicată la nivelul unui rând;

Margin Width şi Margin Height se referă la distanţele de la marginea cadrului până la conţinut;

Initial Page este URL-ul paginii care va fi afişată în cadrul respectiv.

Pentru a crea o pagină frame, din meniul File se alege New, apoi

Frames Pages şi unul dintre formatele puse la dispoziţie de FrontPage. Pentru a modifica proprietăţile unei pagini cadru, se va folosi editorul HTML. Cu ajutorul comenzilor Split Frame şi Delete Frame pot fi adăugate sau şterse cadre din pagina frame.

Destinaţii (Targets) Deoarece există mai multe cadre cu care se lucrează, se poate

defini ca într-o fereastră să aibă loc o anumită acţiune. Numele cadrului devine în acest caz, valoare a atributului Target pentru orice element care are o legătură către alt document HTML. Atributul Target este folosit cu tag-urile <A>,<AREA>,<BASE> şi <FORM> şi are ca scop redirectarea legăturii către un cadru specificat.

Exemple: <A HREF=”framedoc.htm” TARGET=”nume frame”> <AREA SHAPE=”rect” COORDS=”5,15,25,40” HREF=”framedoc.htm” TARGET=”nume frame” <BASE TARGET=”nume frame”> <FORM ACTION=”cgi-bin/script.cgi” TARGET=”nume frame”>

Pentru a crea un cadru destinaţie în care să fie afişat o pagină către care există o hiperlegătură se va proceda astfel:

1. În caseta de dialog Hyperlink, se alege URL-ul paginii către care se va realiza legătura;

2. În secţiunea Target Frame (fig.8.22.) se alege cadrul destinaţie: • Page Default – cadrul destinaţie este cadrul (frame)

implicit; • Same Frame – cadrul destinaţie este cadrul ce conţine

hiperlegătura; • Whole page – cadrul destinaţie este întreaga fereastră; • New Window – cadrul destinaţie este o pagină nouă; • Parent Frame – cadrul destinaţie este cadrul care conţine

tag-ul frameset.

Fig.8.22. Fereastra Target Frame

8.9.4.2.9. Formulare Un formular este constituit dintr-un set de câmpuri de

introducere a datelor, care sunt procesate de către server. Datele sunt trimise de către server atunci când utilizatorul acţionează butonul Submits.

Tag-ul <form> are următoarea sintaxă: <form method=”metoda” action=”script”> <input type=”tip” size=”Mărime” name=”nume”> <input type=”submit” value=”textul butonului”> </form> Atributele elementului FORM:

ACTION este URL-ul unui program CGI care va primi datele din formular, le va procesa şi va trimite un răspuns către browser.

METHOD specifică metoda de transmisie a datelor. În mod obişnuit se folosesc metodele POST şi GET. Metoda Post transmite formularului datele într-un flux continuu, iar programul (scriptul server Web) care le recepţionează, le primeşte la intrarea standard (stdin). Metoda GET crează o variabilă de mediu numită QUERY-STRING, în care sunt memorate datele, variabilă care poate fi examinată de programul server pentru a extrage datele completate de utilizator în rubricile formularului. Aplicaţia CGI trebuie scrisă astfel încât să poată primi datele prin ambele metode.

ENCTYPE determină mecanismul folosit pentru criptarea datelor NAME este numele formularului folosit de către VbScript sau

JavaScript TARGET defineşte cadrul pentru o pagină frame Pentru a insera un formular, se activează comanda Form din

meniul Insert. Din caseta de dialog Form Properties se pot efectua modificări ale proprietăţilor formularelor.

Dacă nu se doreşte ca datele din formular să fie procesate de un script CGI, se va folosi opţiunea Send To pentru a genera un fişier de text care să le stocheze, respectiv Send to Database pentru a fi stocate într-o bază de date. Send to Other trimite datele către un program CGI. Pentru a adăuga câmpuri ascunse formei cu care se lucrează se va activa opţiunea Advanced.

Elementul FORM dispune de atribute numite “form fields” (câmpuri de formular). FrontPage suportă următoarele tipuri de forme: One-Line Text, Scrolling Text Box, Check Box, Radio Button, Drop-Down Meniu şi Push Button.

Inserarea câmpurilor se realizează cu ajutorul tag-ului <INPUT> care dispune de următoarele atribute: TYPE (tipul câmpului), NAME (numele variabilei transferate aplicaţiei CGI), VALUE (data asociată cu variabila), CHECKED, SIZE (numărul de caractere al câmpului), MAXLEGTH (numărul maxim de caracter acceptat). Text Boxes Pentru a modifica proprietăţile câmpurilor, se va activa din caseta Text Box Properties (fig.8.23.) una din opţiunile:

• Name–numele variabilei; • Initial Value–de obicei necompletat; • Width in Characters–numărul de caractere care pot fi

introduse; • Tab Order–ordinea în care se trece de la un câmp la altul; • Password field–o casetă folosită pentru introducerea parolei; • Validate–pentru validare câmpuri.

Fig.8.23. Caseta de dialog Text Box Properties Check Boxes sunt folosite la alegerea unei opţiuni din cele disponibile.

Prima opţiune este iar a doua este Pentru a modifica proprietăţile, se va activa una din opţiunile

furnizate de caseta de dialog Check Box Properties (fig.8.24.) anume:

Fig.8.24. Caseta de dialog Check Box Properties • Name-numele variabilei care e transmisă aplicaţiei CGI; • Value-implicit este ON; • Initial State-apare selectată sau neselectată în faza initială; • Tab Order-ordinea de trecere de la un câmp la altul.

Radio Buttons permit selectarea doar a unei opţiuni din mai multe posibile

Prima opţiune este , iar a doua opţiune este , Pentru a modifica proprietăţile, se activează caseta de dialog

Radio Box Properties (fig.8.25.): • Name-numele variabilei care e transmisă aplicaţiei CGI; • Value-implicit este ON; • Initial State- apare selectată sau neselectată în faza initială; • Tab Order-ordinea de trecere de la un câmp la altul; • Validate-pentru validarea datelor.

Fig.8.25. Caseta de dialog Radio Button Properties

Push Buttons sunt folosite cu JavaScript sau VBScript pentru declanşarea unei acţiuni.

Submit Modificarea proprietăţilor se realizează din caseta de dialog

Radio Box Properties (fig.8.26.):

Fig.8.26. Caseta de dialog Push Button Properties • Name-numele variabilei care e transmisă aplicaţiei CGI; • Value-implicit este ON; • Tab Order-ordinea de trecere de la un câmp la altul;

• Button Type-Submit, Reset, Normal Scrolling Text Box permite introducerea de text pe mai multe linii.

Proprietăţile ce se pot modifica din caseta de dialog Scrolling Text

Box Properties: • Name-numele variabilei care e transmisă aplicaţiei CGI; • Value-implicit este ON; • Initial State-dacă va apare selectată sau neselectată în faza

iniţială; • Tab Order-ordinea de trecere de la un câmp la altul; • Validate-pentru validarea datelor; • Width in Characters-numărul de caractere pe care le poate

introduce utilizatorul; • Number of Lines-numărul de linii al acestei casete.

8.9.4.2.10. Elemente speciale

Generator specifică faptul că pagina a fost creată folosind

Microsoft FrontPage 4.0 <meta name=”Generator” content=”Microsoft FrontPage4.0”></meta>

Refresh face ca browser-ul să reîncarce pagina automat. Celelalte instrucţiuni specifică intervalul de timp şi URL-ul care va fi folosit. În acest fel se pot încărca anumite pagini, fără ca utlizatorul care vizitează pagina să solicite acest lucru.

<META HTTP-EQUIV=”Refresh” CONTENT=”1”;URL=ht.htm”></META>

Description se utilizează pentru a introduce informaţii în secţiunea Head a paginii Web, pentru ca motoarele de căutare să afişeze aceste informaţii ca o descriere a site-ului respectiv. <META NAME=”description” CONTENT=”Acesta este site-ul meu”></META>

Keywords conţine informaţii folosite de motoarele de căutare drept cuvinte cheie (keywords) atunci cānd cineva doreşte să găsească un anumit site. <META NAME=”keywords” CONTENT=”numele produsului, numele serviciului, numele companiei, ţara, localitatea, obiect de activitate”></META> Author permite introducerea numele autorului în secţiunea Head a documentului. <META NAME=”author” CONTENT=”RaduMârsanu”></META>

Company permite introducerea numelui companiei. <META NAME=”company” CONTENT=”My company”></META>

Copyright specifică drepturilor de proprietate <META NAME=”copyright” CONTENT=”Copyright © 2002 Radu Mârsanu.All rights reserved”></META> Expires precizează data expirării documentului.

<META http-equiv=”Expires” CONTENT=”Tue,20 Aug 2005 14:25:27 GMT”></META>

Elementele Expires şi Refresh sunt variabile Meta ale sistemului (HTTP-EQUIV), iar celelalte sunt variabile Meta ale utilizatorului.

8.9.4.2.11. Adăugarea de sunet la pagina Web

În funcţie de browser-ul utilizat, se pot încapsula în document fişiere audio care pot fi ascultate atunci când pagina este încărcată; browser-ul va efectua operaţia de download a fişierul audio, apoi îl va executa.

Taguri-le utilizate: <EMBED> prin care se poate încapsula un fişier audio în pagină.

Tag-ul este suportat de Netscape Navigator şi de unele extensii ActiveX în Internet Explorer. Embed are următoarele atribute:

SRC defineşte URL-ul fişierului audio; CONTROLS poate include o consolă, butoane de play; AUTOSTART când este setat, fişierul audio va fi lansat imediat ce se încheie operaţia de download; HIDDEN dacă e setat, consola este ascunsă; LOOP defineste de câte ori se va repeta fişierul audio; VOLUME defineşte volumul la care va începe redarea audio;

HEIGHT înălţime în pixeli a consolei; WIDTH lăţime în pixeli a consolei.

Exemplu: <EMBED SRC=file:///c/file.wav WIDTH=”145” HEIGHT=”60” AUTOSTART=”true” LOOP=”2” VOLUME=”100” CONTROLS=”CONSOLE”HIDDEN=”TREE”> Sunt acceptate formatele:.wav,.au,.mid. Pentru a putea utiliza toate atributele elementului EMBED, în FrontPage se va introduce codul sursă în modul de vizualizare HTML. O altă metodă de adăugare a sunetului în pagină fără a scrie cod sursă, este de a folosi optiunea Insert Plug In care va deschide o casetă de dialog, iat cu ajutorul butonului Browse se va localiza fişierul audio, dar fără a avea acces la toate atributele elementului respectiv.

<BGSOUND> are aceeaşi funţionalitate ca şi tag-ul precedent, însă este suportat doar de Internet Explorer. Atributele acestui element sunt:

SRC defineşte URL-ul fişierului audio; LOOP defineste de câte ori va fi repetat fişierul audio; DELAY timpul între două repetări; TITLE textul care descrie respectiva melodie.

Exemplu: <BGSOUND SRC=file:///c|/start.wav LOOP=”2” TITLE=”Jungle” DELAY=”5”> Sunt suportate formatele:.wav,.au,.mid.

Pentru a insera un fişier audio, se poate edita codul în format HTML sau din Page Properties- >General->Background sound se va insera automat un fişier audio.

<MARQUEE> defineşte textul care va fi afişat într-o regiune

animată a browser-ului, având următoarele atribute: WIDTH lăţimea în pixeli a regiunii animate; HEIGHT înălţimea în pixeli a regiunii animate; LOOP:defineste de câte ori va fi animat textul respectiv într-o

anmită regiune; BGCOLOR defineşte culoarea de fundal a regiunii respective. BEHAVIOR defineşte modul în care va fi animat textul în

regiunea respectivă;

SCROLLDELAY setează numărul de milisecunde între două animaţii. Exemplu: <MARQUEE BGCOLOR=”#FFFF00” HEIGHT=”25” WIDTH=”200” LOOP=”2” SCROLLDELAY=”5”>TEXT</MARQUE>

Tag-ul este suportat doar de Internet Explorer. Pentru a insera un element MARQUEE în pagina Web, din meniul Insert se alege Components->Marquee; în caseta de dialog care apare, pot fi editate proprietăţile (atributele) acestui element.

<BLINK> permite afişarea cu intermitenţă a textului, rezultând

un efect de clipire. Efectul este util dacă se doreşte atragerea atenţiei utilizatorului. Viteza efectului de clipire este destul de mică (aproximativ o dată pe secundă), şi nu este activ decât după încărcarea completă a documentului. <BLINK> nu poate fi folosit pentru imagini, formulare şi obiecte asemănătoare.

Exemplu: <blink>text clipitor</blink>

Pentru a adăuga tag-ul unei porţiuni de text, se va selecta textul, apoi un clic dreapta; se alege Font Properties din meniu, iar în caseta de dialog Font Properties, se activează opţiunea Blink.

8.9.4.2.12. Inserarea de applet-uri Java în pagina Web Java este un limbaj de programare puternic şi complex, independent de sistemul de operare. Un applet este o mini aplicaţie creată cu acest limbaj de programare.Crearea de applet-uri depăşeşte scopul acestui capitol, motiv pentru care nu se va insista pe acest aspect.

În FrontPage se poate introduce un applet în pagina Web, prin

comanda Java Applet din meniul Insert. Opţiunile prezente în caseta de dialog Java Applet Properties se referă la atributele şi subelementele tag-ului <APPLET>.

Tag-ul <APPLET> conţine o refrinţă la codul necesar pentru a realiza un task. Acesta are un subelement, tag-ul <PARAM> care defineşte comportamentul applet-ului. Applet-ul are următoarele atribute:

CODEBASE-directorul unde este localizat applet-ul; CODE-defineşte applet-ul care va fi încărcat; WIDTH ŞI HEIGHT- dimensiunile zonei rezervate pentru

applet în browser; Tag-ul <PARAM> are două atribute: NAME-numele parametrului pentru a fi recunoscut de applet; VALUE-defineşte o valoare pentru parametrul specificat de

NAME. Exemplu: <applet width=”436”heigth”220” code=”Lake.class”> <param name=”IMAGE” value=”mistmorn.jpg”>Java </applet>

8.9.4.2.13. Inserarea unui control Active X

Tag-ul <OBJECT> permite inserarea unui program numit Internal Control în pagina HTML. ActiveX este un standard pentru Internet Controls şi poate evolua independent de standardele W3C şi HTML.

Un control ActiveX cunoscut şi sub numele de control OLE, este un obiect conceput cu scopul de a fi asociat cu diferite aplicaţii. Sunt foarte multe controale ActiveX dezvoltate de Microsoft care se pot insera într-o pagină, dar există posibilitatea de a folosi propriile controale create de exemplu, cu Visual C.

Pentru a adăuga un control ActiveX, se va selecta ActiveX Control din meniul Insert->Advanced. Va apare o casetă de selecţie, cu controalele existente pe calculator. Controalele ActiveX sunt adăugate în pagină folosind tag-ul <OBJECT> şi subelementele tag-ului <PARAM> care include următorii parametrii:

CLASSID conţine URL-ul care identifică în mod unic fiecare obiect; Controalele ActiveX, care sunt fişiere binare, sunt instalate şi înregistrate pe calculator, cu număr unic numit ID. Formatul pentru URL este: “clsid:12345678-1234-1234-1234-123456789012”

Pentru a afla această valoare, există un următoarele instrumente: Registry Editor, Ole Viewer şi ActiveX Control Insertion Device.

ID este sinonim cu parametrul NAME folosit pentru a referi un obiect din VBScript.

CODEBASE este URL-ul resursei care conţine implementarea unui obiect.

NAME este utilizat atunci când obiectul e situat într-un formular şi trebuie inclus cu alte câmpuri ale formularului în momentul transmiterii informaţiilor către server.

WIDTH, HEIGHT, ALIGN, HSPACE, VSPACE sunt parametrii prin care se modifică mărimea şi poziţia unui obiect în pagină.

Dacă obiectul specificat de CLASSID nu există pe calculator, browser-ul va folosi parametrul CODENAME pentru a determina unde este localizat pe un server din Internet şi de a descărca (download) fişierul necesar afişării obiectului. Acest URL este important deoarece trebuie specificate toate fişierele necesare pentru implementarea unui anumit obiect. Tipurile de formate de fişiere care pot fi folosite cu CODEBASE sunt:

• Portable executable file-este un fişier cu extensia.ocx sau.dll care va fi transferat, instalat şi înregistrat de către browser;

• Cabinet file(.cab)- conţine fişiere transferate comprimat; • Inf file(.inf)- specifică fişierele care trebuie descărcate şi

configurarea fişierrelor cu extensia.ocx. Exemplu:

<OBJECT> ID=”NewControl”

CLASSID=”clsid:123-1234-123-123-“ CODEBASE=http://server/control.ocx>

</OBJECT>

8.9.5. Soluţii Web avansate Informaţia vehiculată prin conexiunea între un browser Web şi

un client Web are caracter static. Pentru a adapta tehnologia Web la noi categorii de aplicaţii s-au adoptat o serie de soluţii care pot fi clasificate în două categorii:

● Soluţii server – oferă un cadru prin care se pot adăuga serverului funcţii suplimentare celor implementate de dezvoltatorii de software. Câteva soluţii de acest tip:

- Server Sides Include – SSI; - Common Gateway Interface – CGI; - soluţii specifice anumitor producători de servere WWW (API-uri specifice, Java Script Server, Java Server, Active Server Pages).

● Soluţii client – oferă posibilitatea creării paginilor Web dinamice care conţin diferite elemente de aplicaţie cu care utilizatorul poate comunica. Exemple de soluţii:

- Java; - Java Script; - ActiveX; - plug-in-uri; - cookie, - servlet-uri. Cea mai puternică soluţie client, din punctul de vedere al ofertei

de aplicaţii şi al securităţii, este soluţia Java. În continuare vom trece în revistă câteva din cele mai folosite dintre soluţiile deja amintite.

8.9.5.1. Interfaţa CGI Interfaţa CGI (Common Gateway Interface) este cea mai

populară soluţie server datorită faptului că este acceptată de majoritatea serverelor Web. Această soluţie implică o interfaţă standard de comunicare dintre serverul Web şi alte aplicaţii disponibile la partea de server. Serverele Web pot comunica prin această interfaţă, ceea ce face din ea o soluţie general valabilă, standardizată, prin care se pot extinde funcţiile diferitelor servere.

CGI este o interfaţă independentă de limbaj, ce permite realizatorilor de programe pentru WWW să genereze documente dinamice în diferite limbaje (de ex. C, C++, Perl, Tcl, etc.) care au posibilitatea de accesare a variabilelor de mediu şi care pot furniza o ieşire. Scopul CGI este furnizarea unui mecanism flexibil şi convenabil

pentru extinderea funcţiilor unui server HHTP peste limitele unor simple prelucrări şi afişări de fişiere.

Un program CGI, numit în mod uzual script, se execută pe serverul WWW, fie în mod explicit (apelat din cadrul paginii printr-o directivă specială), fie la preluarea informaţiilor aflate în cadrul câmpurilor unui formular interactiv sau coordonatele unei zone senzitive. Acest standard conferă interactivitate paginilor Web, documentele HTML putând astfel să-şi modifice în mod dinamic conţinutul şi să permită prelucrări sofisticate de date.

CGI prezintă dezavantajul unor implicaţii asupra securităţii sistemului.

8.9.5.2. Tehnologia Java Tehnologia Java prezintă o serie de avantaje care o fac deosebit de atractivă în dezvoltarea unor aplicaţii ce lucrează în sisteme distribuite, aplicaţii independente de platformă.

Câteva dintre acestea sunt: - Integrarea în cele mai importante browser-e WWW; se oferă posibilitatea de dezvoltare de programe care să se execute în cadrul unui client WWW şi care să furnizeze capabilităţi suplimentare browser-elor. - Independenţa faţă de platformă; un program Java se execută în cadrul unei maşini virtuale Java astfel că o aplicaţie Java poate fi executată pe orice platformă pentru care există un emulator de maşină Java. - Orientată pe obiect; limbajul Java care este în întregime obiectual oferă o mai mare modularitate, flexibilitate, robusteţe precum şi posibilităţi de reutilizare a codului. - Grad mărit de securitate; datorită posibilităţii de execuţie a programelor Java în sistem distribuit, se impune asigurarea unui grad mărit de securitate, măsurile de protecţie fiind implementate în diferite niveluri ale arhitecturii maşinii Java. - Integrarea la nivel de limbaj a unor noi tehnologii de programare: multithreading, mecanisme de sincronizare – thread-uri, mecanisme eficiente de tratare a excepţiilor.

8.9.5.3. Java Script Java Script este un limbaj de tip script orientat pe obiecte,

proiectat pentru dezvoltarea de aplicaţii simple. Între Java Script şi Java există doar o asemănare de nume, cele două tehnologii fiind diferite. Limbajul Java Script este utilizat la crearea de pagini HTML dinamice, la prelucrarea datelor din diferite forme incluse în pagina html, se pot transmite diferite comenzi browser-ului (de ex. deschiderea sau închiderea ferestrelor), se pot încărca în mod dinamic pagini de pe alte site-uri din Internet, se pot lansa anumite operaţii la apariţia unui eveniment generat la numite acţiuni ale utilizatorului în cadrul browser-ului, se pot aduce şi lansa în execuţie applet-uri Java. Applet-urile sunt componente software ale clientului Web care rulează într-un browser Web.

8.9.5.4. Cookie-uri Protocolul http este ne-orientat pe conexiune, ceea ce face

imposibilă păstrarea unor legături între două sau mai multe cereri provenind de la acelaşi browser WWW. Fiecare cerere a unui browser este tratată independent de celelalte, implicând o nouă conexiune cu serverul. Există însă cazuri când păstrarea unei astfel de legături este absolut necesară şi anume la autentificarea unui utilizator, printr-un nume de utilizator şi o parolă, precum şi în aplicaţiile de comerţ electronic în care se doreşte păstrarea articolelor selectate de utilizator din diferite pagini WWW, într-un coş virtual. Protocolul http nu oferă implicit posibilitatea evidenţierii conexiunilor hyperlink urmate de utilizator. Pentru a rezolva această problemă există mai multe soluţii.

O soluţie des utilizată este folosirea cookie-urilor, soluţie dezvoltată de firma Netscape Communication Corporation şi este suportată de un număr limitat de browsere. Cookie-urile oferă posibilitatea creării de legături între o cerere http şi următoarea, stocând informaţii de volum foarte mic pe maşina client.

Din motive de securitate, dimensiunea unui cookie este limitată la 4 KB, iar numărul de cookie-uri pe care un server îi poate stoca este limitat la 20. Acest lucru împiedică un atac prin care un server rău intenţionat ar ocupa spaţiul de pe hard disk-ul clientului, în urma stocării unei cantităţi mari de informaţie prin setarea unor cookie-uri. Setarea cookie-urilor se realizează astfel:

- proceduri iniţiate de server – prin folosirea CGI-urilor sau a altor modalităţi de programare la nivelul serverului;

- proceduri iniţiate de client – prin folosirea limbajului Java Script sau a applet-urilor Java. Odată setat un cookie de către un server Web, la o nouă cerere transmisă de browser respectivului server, în header-ul cererii http pe care browser-ul o trimite va fi inclusă şi informaţia stocată în cookie.

Astfel se realizează o procedură care să ofere o parte din avantajele unui protocol orientat pe conexiune.

8.9.5.5. Servlet-uri

Un servlet este o componentă software în partea serverului, scrisă în Java şi care extinde dinamic funcţionalitatea unui server (de obicei un server HTTP). Spre deosebire de applet-uri, servlet-urile nu afişează o interfaţă grafică utilizatorului, ci returnează doar nişte rezultate către client, de obicei sub forma unui document HTML.

De fapt, servlet-urile sunt clase Java care se conformează unei interfeţe specifice care poate fi apelată de server. Funcţionalitatea furnizată unui servlet nu este restricţionată serverelor Web, putând fi extinsă la servere FTP, Telnet, e-mail, servere de ştiri. Servlet-urile furnizează un cadru pentru crearea de aplicaţii care implementează paradigma cerere-răspuns. Când un browser trimite o cerere către server, serverul o trimite mai departe unui servlet. Servletul procesează cererea (uneori accesând o bază de date) şi construieşte un răspuns convenabil, de obicei în HTML, care e returnat clientului. Ca şi CGI-urile, servlet-urile permit interacţiunea în ambele sensuri între client şi server. Posibilităţile furnizate de servlet-uri: - construiesc dinamic şi returnează un fişier HTML pe baza cererii clientului; - procesează datele completate de utilizatori printr-un formular HTML şi returnează un răspuns; - facilitează comunicaţiile dintre grupuri de oameni prin publicarea de informaţii trimise de mai mulţi clienţi; - furnizează suport pentru autentificarea utilizatorilor şi alte mecanisme de securitate;

- interacţionează cu resursele serverului cum ar fi: baze de date, fişiere cu informaţii utile pentru client; - procesează intrări de la mai mulţi clienţi, fiind utilizate la jocuri în reţea; - permite serverului să comunice cu un applet client printr-un protocol specific şi păstrează conexiunea în timpul conversaţiei; - partiţionează un serviciu logic între servere sau între servlet-uri pentru a procesa eficient o problemă; - transmite cereri de la un server la altul cu scopul de a echilibra încărcarea serverelor.

8.9.6. Audio şi video în paginile Web În cazul paginilor Web care conţin doar text şi/sau imagini,

conţinutul fişierelor în care e stocată pagina Web este transferat de pe server pe maşina client. Browser-ul afişează apoi pagina pe ecran şi, în cazul unei pagini mari, utilizatorul poate folosi facilităţile de scrol pentru a vizualiza întreaga pagină.

În cazul fişierelor audio şi video, volumul de informaţii de transferat creşte liniar în timp şi este determinat de durata clipurilor audio/video.

Odată ce fişierul conţinând video şi/sau audio comprimat este transferat pe calculatorul pe care se află browser-ul Web, utilizatorul se aşteaptă ca fişierului video/audio să fie rulat imediat. Excepţie fac doar fişierele mici conţinând mesaje vorbite sau clipuri audio/video scurte. Acest mod de lucru se numeşte streaming. Datorită dimensiunii relativ mari a fişierelor cu secvenţele video/audio, timpul necesar transferului acestora de pe serverul Web pe clientul Web este mult mai mare decât timpul necesar transferului paginii Web ce conţine doar text şi eventual imagini. Pentru a depăşi diferenţele de timp în mod normal se foloseşte un buffer care păstrează un timp secvenţele video/audio ce trebuie rulate. Acesta lucrează folosind o disciplină FIFO (primul venit primul rulat) şi de obicei, păstrează câteva secunde de audio şi/sau video. Stream-ul de biţi comprimat recepţionat este apoi transferat buffer-ului şi nu se rulează nici o secvenţă de audio/video din buffer până când acesta nu este pe jumătate plin.

Fiecărei funcţii de compresie îi corespunde o funcţie de decompresie. Pentru a realiza aceste funcţii browserul foloseşte o serie

de aplicaţii suplimentare. Acestea se numesc play-ere media şi formează interfaţa între stream-urile media comprimate care intră şi plăcile de ieşire corespunzătoare de sunet şi/sau video.

8.9.7. Elemente de securitate WWW Cu toate că multe tipuri de afaceri au migrat, în ultimii ani, către

Internet, există o oarecare reţinere în folosirea serviciilor Web în sectoarele vitale ale societăţii umane, principalul motiv constituindu-l insecuritatea.

Internetul a fost proiectat, în prima fază, pentru cercetare şi nu pentru desfăşurarea unor tranzacţii comerciale importante, el constituind din ce în ce mai mult, ţinta unor atacuri ale hacker-ilor.

Securitatea WWW este abordată la trei niveluri: - securitatea clientului; - securitatea serverului; - securitatea canalelor de comunicaţie (a dialogurilor între client şi server). Aceste probleme de insecuritate a WWW sunt datorate faptului

că Internetul este un sistem deschis şi din cauza inexistenţei unui mecanism de securitate la nivel TCP/IP. Nici una din cele două entităţi Internet (clientul sau serverul) nu poate fi sigură de identitatea celeilalte. Astfel că există posibilitatea ca una din ele să efectueze o serie de operaţii care să afecteze siguranţa celeilelte. Mai mult, există posibilitatea implicării unei a treia entităţi în comunicarea între cele două, entitate care poate intercepta o serie de informaţii importante, le poate modifica sau poate lansa o serie de proceduri de atac asupra primelor două. Orice soluţie de securitate trebuie să aibă în vedere aceste elemente. Fără a intra în amănunte vom prezenta un exemplu de soluţie de securitate Web răspândită şi anume protocolul SSL (Secure Socket Layer). Acesta operează la interfaţa socket care se află în modelul de referinţă TCP/IP între nivelele transport şi aplicaţie. În esenţă, SSL se ocupă cu autentificarea serverului de către client şi a clientului de serverul Web folosind reguli de certificare recunoscute, verificarea făcându-se cu un algoritm de criptare (codificarea) simetric.

8.10. Intranet Intranetul este o reţea privată, de obicei LAN (Local Area

Network) care foloseşte un protocol Internet pentru conectarea calculatoarele, de obicei TCP/IP. Deoarece utilizează TCP/IP, un intranet poate folosi protocoalele care se bazează pe TCP/IP, ca de exemplu HTTP, SMTP şi POP3. Cu alte cuvinte, un intranet poate fi văzut ca un Internet de mici dimensiuni. Intranet-ul este numit şi web intern deoarece permite unei organizaţii să-şi construiască site-uri proprii pentru uz intern. Ca şi Internet-ul, intranet-ul gestionează mesajele de poştă electronică care au înlocuit în multe organizaţii, schimbul de documente (pe suport de hârtie) între diferitele compartimente ale organizaţiei. Pentru construirea unui intranet este necesară existenţa unui LAN şi trebuie adăugate protocoalele pentru serviciile Internet. Dar care sunt avantajele transformării unui LAN în intranet? Reţelele locale (LAN) au propriile protocoale de transport: NetBEUI (în cazul reţelelor Microsoft) şi IPX/SPX (reţelele Novell). Acestea sunt adecvate pentru accesarea fişierelor aflate pe alte calculatoare, utilizarea imprimantelor instalate în reţea, dar nu sunt compatibile cu Internetul şi nu pot fi utilizate cu serverele şi clienţii Web. Din fericire, cele 2 tipuri de protocoale pot fi instalate simultan pe calculatoarele din reţea. Plecând de la u intranet, se poate crea un extranet. Extranet-ul este un intranet care permite conectarea la reţeaua locală, folosind Internet-ul. Existenţa unui extranet este utilă dacă specificul activităţii organizaţiei presupune deplasarea pe teren a unor salariaţi (de exemplu agenţii de vânzări) şi este necesar ca aceştia să se conecteze prin Internet la intranet-ul organizaţiei; conectarea se realizează utilizând extranet-ul. Dacă însă, este necesar ca orice utilizator al reţelei private să poată vedea un set de pagini web propriu organizaţiei, nu este obligatorie existenţa unui intranet şi a unui server web. Acestea pot fi vizualizate în browsere folosind, la adresă, în locul protocolului http, protocolul file (file:///) urmat de numele fişierului Web.

8.10.1. Serviciile unui intranet Principalele servicii care pot fi realizate în cadrul unui intranet sunt:

• Transmiterea mesajelor de poştă electronică în cadrul organizaţiei şi către şi din Internet

• Grupuri de discuţii private – folosind un manager pentru gestiunea listelor de discuţii sau un server de ştiri accesibil numai utilizatorilor din cadrul organizaţiei; acesta poate încuraja salariaţii diferitelor departamente să schimbe informaţii între ei.

• Site-uri Web private – site-urile Web vor fi accesibile numai utilizatorilor intranetului. Acestea vor putea înlocui schimburile de hârtii între departamentele organizaţiei.

• Sistem de tip teleconferinţă – permite construirea şi utilizarea unui sistem de tip teleconferinţă, util dacă organizaţia are birouri în diferite locaţii.

8.10.2. Avantajele şi dezavantajele Intranet-ului Atât LAN-urile cât şi intranet-urile permit partajarea resurselor

hardware, software şi informaţiilor prin conectarea calculatoarelor. Nu este necesară crearea unui intranet pentru partajarea fişierelor, a imprimantelor sau pentru transmiterea de e-mail-uri între utilizatorii reţelei, LAN-ul este suficient pentru a realiza aceste lucruri. Câteva din principalele avantaje ale conectării calculatoarelor într-un intranet sunt:

• Intranetul foloseşte protocoale standard Protocoalele Internet sunt folosite pe un număr mare de calculatoare cu diverse configuraţii hardware şi software. Comunicaţia folosind protocoalele Internet se dezvoltă în permanenţă, prin apariţia de noi soluţii de comunicaţie şi produse software; aceste soluţii pot fi folosite într-un intranet.

• Intranetul este scalabil TCP/IP funcţionează bine în Internet, reţea cu milioane de calculatoare gazdă. Utilizarea lui într-un intranet permite conectarea oricâtor calculatoare la intranet.

• Componentele intranet sunt relativ ieftine sau chiar gratuite Deoarece Internatul a început ca o reţea academică şi militară şi nu avea obiective comerciale, există o tradiţie în dezvoltarea de software gratuit, în colaborare, pentru aplicaţiile Internet.

• Intranet-ul permite partajarea informaţiilor Orice utilizator al organizaţiei poate partaja informaţii cu ceilalţi utilizatori prin construirea unor pagini Web proprii şi publicarea lor în intranet. Datorită faptului că majoritatea procesoarelor de texte permit salvarea documentelor ca pagini web, crearea paginilor statice pentru intranet nu necesită o specializare suplimentară. Pentru tipărirea şi transmiterea rapoartelor, acestea pot fi transmise prin e-mail sau stocate pe un server şi transmise mesaje cu privire la locaţia în care acestea se află. Principalele dezavantaje ale Intranetului sunt:

• Investiţia financiară care trebuie realizată pentru construirea intranetului, constând în upgrad-area calculatoarelor, achiziţionarea de produse software dedicate, instruirea personalului în vederea utilizării sistemului.

• Angajaţii pot fi tentaţi să petreacă o parte din timp pentru consultarea site-urilor Internet şi în alte scopuri decât cele profesionale, şi asta în detrimentul sarcilor pe care le au de realizat.

8.10.3. Componentele unui intranet Orice intranet este format, în principal, din calculatoare de tip

server şi staţii de lucru, echipamente de reţea şi software specific. Majoritatea calculatoarelor conectate în cadrul intranet-ului sunt

staţii de lucru sau workstation. Acestea sunt calculatoarele folosite de utilizatorii obişnuiţi ai reţelei şi pot avea instalate diferite sisteme de operare: Windows, Macintosh sau Unix. Pe staţiile de lucru trebuie să fie instalate aplicaţii de tip client care să permită accesul la serverele reţelei. Cele mai răspândite programe de tip client care pot fi rulate pe staţiile de lucru sunt: clienţii de poştă electronică: Outlook Express, Netscape Messenger sau Eudora, browserele Web: Netscape Navigator sau Internet Explorer, clienţii pentru citirea ştirilor: Outlook Express, Netscape Collabra sau Free Agent, clienţii pentru conversaţii în timp real: mIRC sau Ircle. De fapt, staţiile de lucru ale intranet-ului pot rula orice clent Internet standard, putând accesa atât servicii Internet cât şi servicii intranet.

Majoritatea intranet-urilor, exceptându-le pe cele foarte mici, folosesc o parte din calculatoare pe post de server; acestea oferind servicii celorlaltor calculatoare din intranet. De exemplu, serverul de

fişiere stochează fişierele partajate de utilizatorii reţelei, serverul de imprimare controlează imprimanta folosită de toţi utilizatorii reţelei, serverul Web păstrează paginile web ale site-ului, serverul de poştă electronică controlează mesajele primate şi transmise de utilizatorii intranet-ului.

Ca şi staţiile de lucru, un server poate fi orice calculator pe care poate rula un sistem de operare de tip server. În plus, trebuie instalate programe de tip server, dedicate serviciilor dorite: server Web, server de poştă electronică etc, multe dintre serverele care rulează sub sistemul de operare Unix fiind gratuite.

Există posibilitatea de a folosi produse software ca intermediar între programele de aplicaţii şi intranet, pentru a putea accesa, de exemplu, o bază de date prin intermediul unui browser Web.

Componenta critică a intranet-ului este cablarea şi echipamentele hardware folosite pentru conectarea calculatoarelor. Cea mai răspândită modalitate de conectare a calculatoarelor într-un LAN se numeşte Ethernet. Există mai multe scheme de cablare, numite topologii, dar cele mai folosite fiind topologiile în stea şi bus. Pentru a putea conecta calculatoarele în intranet, fiecare calculator trebuie să aibă un adaptor de reţea Ethernet. În plus, în cazul topologiei în stea, trebuie să existe un echipament numit hub, folosit pentru cablarea tuturor staţiilor de lucru la server.

Multe intranet-uri sunt conectate la Internet, astfel încât utilizatorii pot utiliza toate serviciile Internet, sau doar o parte a lor, în funcţie de drepturile stabilite de administratorul intranet-ului.