Etichete

Arhive lunare: august 2013

Roșcovele

29 joi Aug 2013

POSTED BY HIGHWAY IN UNCATEGORIZED

≈ 4 COMENTARII

carobe, roșcove

RÓȘCOV s.m. (substantiv masculin) Ceratonia siliqua. Arbust arhaic, aparținând unui gen primitivdin familia Fabaceae acum virtual extinct. Poate crește până la 15 m, formând o coroană bogată,semi-sferică, susținută de un trunchi cu scoarță aspră, foarte apreciat ca arbore ornamental.Dezvoltă frunze pinate, cu foliole eliptice și fructe sub formă de păstăi lungi, numite roșcove, caresunt comestibile și au un gust dulceag aparte.

Originile roșcovului au cuprins o arie întinsă, din bazinul Mării Mediterane până în Iranul de astăzi.În prezent este cultivat pe toate continentele cu climă cald temperată, în special ca planta decorativă.Se întâlnește și la noi în țară, mai ales în zonele sudice, prin parcuri și grădini.

Roșcovul înflorește toamna și face flori roșii, micuțe, aranjate în niște pămătufuri ce ies uneori directdin trunchi. Roscovele sunt păstăile lungi, purtătoarele semințelor, drepte sau curbate și tari laîmbinare. Au nevoie de un an întreg ca să se coacă complet, apoi cad pe pământ.

Numele roșcovului vine din slava veche și se regăsește în majoritatea limbilor est-europene: рожков(bulgară), rogač (bosniacă și croată), расцутеа (macedoneană), рожковое (rusă), рогач(sârbă), ріжкове (uraineană). Internațional, roșcovul este cunoscut drept carob, un cuvânt antic dinOrient, care astăzi este folosit în armeană, ebraică, arabă, dar și în limbile Occidentale: carob(engleză), caroube (franceză), algarroba (spaniolă). Acest termen străvechi este și sursa caratului,unitate de măsură a metalelor prețioase. În Antichitatea romană, un solid (monedă romană de aur)era verificat să aibă puritatea – cantitatea corectă de aur – prin contracântărire cu 24 de boabe deroșcov – 24 de carobe.

Consumul roșcovelor este pomenit de la începuturile istoriei. Primele scrieri mesopotamiene lemenționează ca sursă pentru sucuri și dulciuri și le laudă versatilitatea culinară. Cea mai vechedintre ele este chiar Epopeea lui Ghilgameș, una dintre cele mai timpurii scrieri literare cunoscute.

Partea care se consumă în stare scrudă este interiorul păstaiei. Are un gust dulceag, aproape floral șipe vremuri copii, le culegeau și rodeau păstăile până la coajă. Se folosesc în forme diverse – pudră(obținută din măcinarea păstăilor întregi cu coajă și semințe), bucățele din interior, sau sirop – întorturi și prăjituri, de multe ori ca substitut pentru praful de cacao.

Roșcovele sunt bogate în zaharuri naturale (sucroză, fructoză și glucoză). Din păstăile zdrobite sefăceau compoturi, lichioruri și sirop de mii de ani, din Iran până în Portugalia, trecând prin nordul șiprin sudul Mediteranei. Siropul se folosea, alături de miere, ca îndulcitori ai acelor vremuri vechi,înainte de industrializarea zahărului din sfeclă sau trestie.

Siropul era folosit și ca remediu împotriva diareei și a problemelor cauzate de starvație (studiimoderne au confirmat valabilitatea afirmațiilor străvechi). Este considerat o sursă naturală de calciu– conținutul său de calciu este de 3 ori mai ridicat decât cel al laptelui. Este, de asemenea, bogat înfier, forfor și fibre naturale.

Semințele se folosesc în hrana animalelor și, pisate, ca agent de îngroșare în mâncăruri.

Etichete

Bile raw cu nucă,sirop și pudră de roșcove. (rețeta aici)

Clătite raw cu pudrăde roșcove. (rețeta aici)

Baraboiul

27 marți Aug 2013

POSTED BY HIGHWAY IN UNCATEGORIZED

≈ 7 COMENTARII

alunele, baraboi, barabule, gușnică, maranioi

BARABOI. Chaerophyllum bulbosum. Plantă tuberculoasă, foarte populară pe vremuri, cultivată caplantă alimentară pentru rădăcinile sale cărnoase, de mărimea și forma morcovilor, ușor zaharoaseși cu gust plăcut aromatic.

Cum îl recunoaștem?

Baraboiul este o plantă erbacee anuală, din familia Apiaceae, originară din regiunea eurasiatică, dela Atlantic până în Caucaz. Se întâlnește în flora spontană din toate zonele de relief cu excepția celeialpine și crește prin tufărișuri, prin păduri, prin locuri necultivate sau părăsite, acolo unde solul estesuficient de umed. Înflorește în iunie-iulie.

Dezvoltă o tulpină fistuloasă (alungită și goală pe dinăuntru), înaltă până la 2 m, cu peri aspri labază, iar la partea superioară glabră (lipsită de perișori). Are o culoare verzui-albăstrie (glaucă) cupete purpurii. Frunzele sale sunt alcătuite din mai multe segmente compuse cu aspect puternicfranjurat. La vârful tulpinii apare o inflorescență de forma unei umbrele întoarse, compusă dintr-omultitudine de floricele albe, purtătoarele semințelor. Acest tip de floare a dat numele inițial alfamiliei, Umbelliferae, denumire pe care o veți întâlni în unele clasificări mai vechi. Rădăcina estetuberculoasă, are o formă alungită, bombată, ca de bulb și este comestibilă.

Etimologie

Cuvântul baraboi vine din slava veche și se regăsește în limbile Europei de Est sub diferite forme,astăzi regionalisme chiar și în acele limbi: baraboi (bulgară), baraboly (maghiară), barabolia(ruteană).Bulbii baraboiului erau numiți în vechime barabule. Însă, odată ce cartoful a fost adoptat tot maimult în culturile naționale începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, baraboiul șirădăcinile sale comestibile au fost încet, încet abandonate, iar numele trecut aproape cu totul asupranoilor tuberculi de cartof.

Un alt nume folosit în mod tradițional este pluralul alunele, denumire atribuită de cele multe oriunei alte plante înrudite cu baraboiul – măndălacul (Bunium bulbocastanum).

Țările anglo-saxone nici măcar nu mai au o denumire pentru el. Îi se spune turnip-rooted chervil,tuberous-rooted chervil, bulbous chervil sau parsnip chervil ceea ce s-ar traduce aproximativ prinhasmățui bulbos sau tuberos. Dar, spre deosebire această altă rudă a sa, frunzele baraboiului sunt

toxice – doar rădăcina este comestibilă.

Utilizări culinare

În prezent, baraboiul este foarte rar cultivat, căci tradiția folosirii lui a dispărut în aproape toatăEuropa, cu rare excepții. Specia se perpetuează pe cont propriu în flora spontană, de unde rar esteculeasă. Cred că motivul principal estet faptul că familia umbeliferelor conține specii extrem detoxice, iar asemănarea cu ele poate fi fatală celor ce nu știu să o identifice corect.În prezent, totuși, barabulele de baraboi sunt redescoperite de fermierii aventuroși, ce au ca targetpersoanele interesate să consume și altceva. De aceea, un kilogram din aceste rădăcini se vindefoarte scump în piețele organice din țările occidentale, undeva la 17 euro. În Franța, unde este

cunoscut sunt denumirea de cerfeuil tubéreux, este considerat o delicatesă și apare pe lista unorrestaurante foarte rafinate, ca ingredient de lux.

Și nu este de mirare, căci acești tuberculi cărnoși au un gust dulceag și aromat, care a fost asemănatalunelor de pădure.

O particularitate a barabulelor este cantitatea mare de zaharuri ce se intensifică odată ce tuberculiiau fost culeși și depozitați la rece pentru mai multe săptămâni (până la două luni). Amilasa, oenzimă prezentă în rădăcini, transformă glucoza în zahăr, făcând barabule și mai dulci odată cutrecerea timpului.

Barabulele de baraboi se consumă fierte, gătite la aburi sau coapte, în modalități asemănătoarecartofilor sau morcovilor. ■

Cânepa

Etichete

14 miercuri Aug 2013

POSTED BY HIGHWAY IN UNCATEGORIZED

≈ 5 COMENTARII

aldan, hăldan

CÂNEPA s.f. Cannabis sativa. Este o plantă erbacee anuală din familia Cannabaceae cu talie înaltă,de 2-3 m, putând crește până la 5 m în cazuri excepționale. Are o tulpină neramificată, frunzelanceolate lungi, cu marginea zimțată și inflorescențe dense, semicompacte.

Istoria cultivării cânepii este foarte veche, fiind consemnată din neoliticul timpuriu (acum 12.000 deani) ca sursă pentru obținerea de fibre textile, ulei, hrană, ca mediu în practicile spirituale șireligioase ancestrale sau ca plantă medicinală. Fiecare parte a cânepei are o întrebuințare diferită șise prelucrează în acord cu uzul său.

Termenul cannabis, din care derivă și românescul cânepă, s-a păstrat dintr-un cuvânt de origine scită

Termenul cannabis, din care derivă și românescul cânepă, s-a păstrat dintr-un cuvânt de origine scităsau tracă. Grecii l-au importat și apoi romanii și astfel a ajuns cunoscut civilizațiilor occidentale.Cuvântul este unul foarte vechi, cu rădăcini indo-europene. Popoarele orientale antice (akadienii,babilonienii și asirienii) îl cunoșteau și ei sub forma qunnabu. Înțelesul originar era care face fum,demonstrând obiceiul ancestral de-a folosi planta în scopuri practice și recreative.

În mod tradițional, din cânepă se obțineau ulei, ceară, rășină, sfoară și frânghie, fibre textile pentruvestimentație și fibre aspre pentru saci și împletituri, turte furajere și combustibil vegetal.Prelucrarea industrială adaugă la această listă celuloza din care se poate obține hârtie, plăciaglomerate pentru industria mobilei, mătase artificială, puf pentru izolare între plăcile de rigips.

Îmi amintesc foarte bine, pentru că şi mama avea câte 40-50 de mănuşi de cânepă (legături formate dincâteva zeci de plante de cânepă). La recoltarea cânepii, îi tăiam rădăcina, tăiam şi de vârf, formamlegături, după care mergeam şi făceam în vale o topile (o adâncitură în albia râului, n.r.), ca să se aduneapă multă. Aşezam legăturile una cu rădăcinile încoace şi vârfurile încolo, cealaltă invers şi tot aşapuneam până le aşezam toate în apă. Pe urmă puneam o rudă de lemn dintr-un capăt în celălalt şi oţâpie, adică băga nişte ţepi şi punea şi de-a lungul şi de-a latul rude de lemn ca să stea cânepa în apă, căea e uşoară. O fixa cu nişte lemne ca să stea acolo şi punea o greutate peste ea. Dacă erau bolovani,puneau bolovani, dacă nu, puneau numai lemne. Când vedeam că tună, fulgeră, e vreme grea, toatefemeile fugeau la vale, pentru că dacă venea puhoiul, apă mare, lua cânepa şi ţi-o ducea. Dacă era ţâpităbine, stătea două săptămâni în apă. După doua săptămâni, mergeai să vezi dacă s-o topit, adică atuncicând frecai cânepa în mână se vedea fuiorul. Atunci o spălai frumos, o băteai pe apă până când se făceaalbă. Băgai cânepa verde în apă şi o scoteai albă. O aduceam şi o întindeam pentru ca să se usuce, dupăcare o zdrobeam cu zdrobalăul. Ieşea puzdărul, o zdrobeam tătă, tătă şi făceam fuiorul. După ce am făcutfuioarele, le trăgeam prin hecelă. Hecela e ca o perie mare cu dinţi de fier, pe care o puneam la talpă, jos,şi trăgeam fuiorul şi la un capăt şi la altul şi ce cădea, care era mai scurt, se numea câlţi. Şi fuiorul,după ce-l trăgeam, îl puneam deoparte. În celaltă zi îl trăgeam prin perie cu dinţi de fier, mai deasă, casă iasă spuma, cel mai fin fuior. Şi din ăla se torcea firul subţire din care sunt făcute aceste cămeşi şipoalele care-s pe mine. Astea făcute de bunicile noastre. Din câlţi se trăgea un fir mai gros, pentru saci,ştergare sau lipideauăle care le puneau pe pat, povesteşte Ileana Graţia Pop, din Ciumărna, colecţionarşi creator de artă populară, pentru transilvaniareporter.

Pe vremuri, România, alături de Ucraina, Polonia și Rusia era printre cele mai mari producătoare decânepă – astăzi se mai cultivă 800 de hectare sub o legislație opresivă. Cazuri care ar putea fi hilare,dacă nu ar fi mai degrabă tragice, au apărut în presă – cu bătrâne acuzate de producție de droguri,

în condițiile în care cultivarea de cânepă în gospodărie este o datină străveche. De multe ori cânepa,cu tulpina ei înaltă și dreaptă, era plantată pe post de araci, ca fasolea să se cațăre pe ea, sau alteplante să fie legate în postură verticală.

Uleiul extras din semințele de cânepă se folosea pe vremuri la gătit, drept substanță inflamabilă înlămpile de iluminat sau se amesteca cu pigmenți naturali pentru obținerea vopselelor. Tot dinsemințe se făceau, și se mai fac încă prin anumite regiuni rurale, turtele de julfă.

Turtele sunt foi de aluat din făină apă și sare, întinse cu făcălețul cât mai subțiri, apoi coapte pe plită.În general, foile sunt pregătite cu câteva zile înainte și sunt lăsate să se întărească. Umplutura seprepară din semințe de cânepă zdrobite în piuă, din care se obține o pastă care se va da prin sită sautifon pentru a îndepărta cojile și care apoi este pusă la fiert cu apă. Din acest amestec rezultă ospumă densă ce se ia cu lingura și se bate bine într-o strachină ca să crească și mai mult. Aceastăspumă este numită julfă în Moldova și jufă în Ardeal, ambele cuvinte provenind din slava veche șifiind înrudite etimologic cu “zeamă”. Spuma se așează peste prima foaie, împreună cu mierelichidă, uneri cu nucă presărată. Se suprapun astfel până la 20 de straturi.

Acest lapte de cânepă se poate consuma si simplu, fără fierbere, și este o băutură consistentă șiplăcută la gust, asemănătoare laptelui de soia. În bucătăria modernă el poate fi obținut în blender,fără tot efortul de pisare pe care îl făceau străbunicile noastre. O altă rețetă aici.

Lapte din semințe decânepă zdrobită în piuă și tras prin tifon.

În Europa medievală semințele erau zdrobite ca mai sus și se puneau ca umpluturi în plăcinte șiprăjituri sau ca adaos la supe. Astăzi dietele vegane și raw redescoperă semințele de cânepă șiblogurile culinare mustesc de rețete cu chifteluțe vegetale tăvălițe prin cânepă, brioșe, batoane desemințe caramelizate, pireuri de fructe cu lapte de cânepă.

Spre deosebire de adevăratele lactate, bogate în omega 6, laptele de cânepă conține acizi omega 3 șiproteine vegetale, care au un efect benefic asupra organismului.

Deși astăzi acest obicei este cu totul dispărut la noi în țară, fruzele tinere de cânepă se puneau înmâncare sau în salate, la fel și lăstarii.

Herodot raporta prin secolul V î.e.n. că locuitorii Sciției (un teritoriu vast care se întinde dinDobrogea până la Munții Caucaz) înhalau fumul obținut de semințele de cânepă arse, atât înscopuri rituale, cât și pentru propria plăcere. Și iată că am crescut ca popor și nu există niciundocument istoric care să afirme vreun rol negativ al consumului de cânepă până în epoca modernă.

Portul tradițional din spațiul carpato-dunăreano-pontic era confecționat de milenii din fibrenaturale, cânepă și in, dar astăzi obiceiul cultivării cânepii a fost înlocuit cu o adevărată isterienațională, alimentată de jurnalismul prost făcut, lipsa de educație profesională a poliției și uitare.Generațiile urbane cunosc cânepa doar prin asociere cu marijuana, un produs al unei varietăți deCannabis sativa, anume Cannabis sativa var. Indica, sora cânepii de la noi, specifică însă zonelor cuclimă caldă, acolo unde inflorescența plantei femală poate dezvolta cantități mai mari de CBD.

Datorită compușilor activi, sativa produce o stare ușor euforică plăcută, ridicând starea de spirit autilizatorului și reducând nivelul de stres. Indica pe cealaltă parte relaxează mușchii și lucrează îngeneral ca analgezic, inducând o stare de somnolență. De aceea în medicină, Cannabis sativa esterecomandat pacienților ce suferă de depresie, în timp ce Cannabis indica este potrivit mai degrabăcelor cu dureri persistente, cum ar fi cele cauzate de cancer.

Interdicția cultivării canabisului și implicit a cânepii are o istorie relativ recentă și explicabilăeconomic. Prima dată a apărut Marihuana Tax Act în 1937, care interzicea cultivarea, producția șifolosirea canabisului, marijuanei și a cânepii – un act legislativ forțat de câțiva afaceriști influenți dinindustria lemnului și a textilelor. Motivul? În 1935 fusese inventat decorticatorul, ceea ce făcea casemințele de cânepă să devină un substituent excelent pentru lemn în obținerea celulozei. Iar asta le

amenința afacerile. De asemenea, fusese inventat nylonul, un produs în care investea una dintre celemai puternice familii de la acea vreme, Du Pont – produs care nu ar fi prins pe piață dacă industriade textile tradiționale nu îi făcea cumva loc.

Etichete

Coarnele

13 marți Aug 2013

POSTED BY HIGHWAY IN UNCATEGORIZED

≈ UN COMENTARIU

coarne, corn

CORN s.n. Cornus mas. Este un arbust de talie medie ce poate crește până la 12 m, care aparținefamiliei Cornaceae. Specia este originară din Europa meridională și Orient, până în sud-vestul Asiei.Are lemnul tare, scoarță brun închis cu ramuri verzi când sunt tinere și frunze ovate cu marginidrepte, lucioase, opozite. Florile cornului sunt mici, galbene, cu 4 petale, adunate câte 10-20 îninflorescențe ce apar înaintea frunzelor. Cornul dezvoltă fructe roșii, de tip drupe, ușor alungite de 2cm, care conțin un singur sâmbure și sunt cunoscute popular drept coarne.

Cornul crește în flora spontană din zonele de câmpie și deal, prin lăstărișuri sau păduri de foioase șise culege la sfârșitul lui august și septembrie. Coarnele sunt comestibile în stare proapătă, darnecoapte au un gust astringent. La coacere coarna devine roșu închis sau galben intens și are ungust duce-acrișor, între merișoare și vișine. Procesul de coacere continuă după ce fructul este culessau cade din copac. Ele conţin zaharuri, substanţe tanoide, cornină, acizi organici, diverse substanţeminerale şi vitamina C.

Coarnele se pretează excelent la gătit și din ele se face în mod tradițional gem, marmeladă, sosuri,dulceață, compot și sirop. Se pot consuma și uscate, ca atare, sau adăugate în preparate dulci sausărate. Fructele întregi, sosul sau pasta de coarne pot acompania minunat carnea friptă sau gătită lacuptor, sau legumele grilate, atunci când este nevoie de o nuanță acrișoară consistentă.

În Albania, Grecia, Armenia și Azerbaidjan coarnele sunt amestecate cu alcool pentru obținereaunor băuturi alcoolice populare. Acest tip de lichior este cunoscut și la noi dreptcornată. Ingredientele principale sunt fructele de corn, miere și alcool. Coarnele se pun într-odamigeană, se adaugă mierea și se lasă să fermenteze la soare câteva zile. Apoi se toarnă deasupraalcool (vodcă, țuică sau palincă). După o perioadă variabilă de timp se filtrează și se păstrează însticle. Rețeta are numeroase variații în ceea ce privește cantitățile folosite și ingredientele secundare(vanilie, rom, zmeură, zahăr), în funcție de gusturi și preferințe.

În Orient fructele sunt sărate și mâncate ca snack între mese. Ele pot fi uscate în cuptor sau la soareasemeni prunelor.

De-a lungul istoriei, civilizațiile Europei de est au consumat coarnele în moduri felurite, inclusiv camedicament, datorită cantității mari de vitamina C, calciu și potasiu, recomandate în cazul răcelii șigripei. Similar, medicina antică chineză a recomandat consumul fructelor de corn, shan zhu yu (山茱萸) pentru tonifierea rinichilor și a problemelor de ejaculare.

Datorită conţinutului în tanin, coarnele proaspete sau extracte din acestea se folosesc în tratareaenteritei şi enterocolitei. Tradițional erau utilizate în oprirea sângerărilor nazale, datorităproprietăților hemostatice.

Lemnul de corn este greu și spre deosebire de alte tipuri de lemn se scufundă în apă. Acest lucru l-afăcut preferatul artizanilor de-a lungul intregii istorii europene. Săgeti, arguri, sulițe și javeline erauconfecționate din lemn de corn. Dar utilitățile sale nu se opresc aici. Din scoarța de corn se obținea ovopsea naturală roșie care pe vremuri era folosită la vopsirea fesurilor turcești.

Denumiri în alte limbi: cornelian cherry, dogwood berry (engleză), corniolo (italiană), kızılcık(turcă).

Porumbar

Etichete

06 marți Aug 2013

POSTED BY HIGHWAY IN UNCATEGORIZED

≈ 6 COMENTARII

coțobrel, curcudel, mărăcine, porumb, porumbar, porumbea, porumbel, scorombar, spin, târn

PORUMBAR s.m. Prunus spinosa. Specie de arbust din genul Prunus, familia Rosaceae, originar dinzona meridională a Eurasiei și nordul Africii. În prezent a fost naturalizat în Noua Zeelandă șiAmerica de Nord. Se întâlnește în flora spontană din zonele de câmpie și deal, pe la margineapădurilor și a drumurilor, alături de corcoduș, măceș și soc.

Creşte până la 5 m sub formă de tufă deasă cu mulţi spini, cu rădăcini adânci și scoarţă cenușiu-închis. Lujerii sunt brun-roşcaţi, cu muguri mici, aglomeraţi spre vârful tulpinii. Are frunze elipticede 2-5 cm lungime. Florile sunt albe, hermafrodite şi apar înaintea înfrunzirii. Fructele sunt druperotunde de 1-2 cm, albastre, cu pulpa verzuie foarte acră, astringentă, lipită de sâmbure.

Denumirea botanică spinosa indică spinii caracteristici acestei specii. Numele românesc deporumbar vine din latinul palumbus care înseamnă porumbel. Alte denumiri regionale sunt: târn,coțobrel, curcudel, mărăcine, porumb, porumbea, porumbel, scorombar, spin.

Porumbar este prunul sălbatic, ancestral, cunoscut de la Dunăre până în Caucaz de acum mii și miide ani, înainte ca speciile actuale de prun să apară. Oamenii neolici și, nu mă îndoiesc, primii Homosapiens care au urcat spre Europa prin Balcani au consumat fructele acestea acre, la fel cum aufăcut-o și cu corcodușul. În vremurile acelea străvechi, Marea Neagră nu era deloc o mare, ci un lacimens cu apă dulce, pe malurile căruia au înflorit primele civilizații europene și unde creșteau, cusiguranță, lăstărișuri bogate de porumbari.

Primii pruni domesticiți, de care știm din textele antice, au fost pomeniți întâi de greci, apoi deautorii romani, fiind vorba despre Prunus domesticus, hibrid obținut din încrucișarea porumbaruluicu corcodușul. Pare greu de crezut astăzi când cultivările și selecțiile repetate cu grijă de-a lungul adouă mii de ani de istorie consemnată ne oferă în prezent o varietate atât de mare de soiuri de pruni.

Deși acre de-ți fac gura pungă, cum se spune popular, fructele de porumbar devin potrivite pentrumâncat atunci când sunt culese toamna târziu, în special după primele nopți de îngheț. Acest efectpoate fi reprodus și artificial cu fructele coapte – puse la înghețat și dezghețate, ele devin perfectepentru murat sau conservat.

Cea mai timpurie dovadă arheologică a consumului de fructe de porumbar se datorează unuidramatic accident petrecut în Alpii austrieci acum 5300 de ani. Un vânător neolitic, numit dearheologii contemporani Ötzi datorită masivului unde a fost descoperit în 1991, consumase cu

numai două ore înaintea morții sale aceste prune primitive. Știm acest lucru datorită analizelorștiințifice asupra conținutului stomacului său păstrat intact datorită congelării.

Fructele de porumbar sunt redescoperite de bucătăria occidentală și puteți găsi multe rețete peinternet dacă le căutați după termenii de limbă engleză sloes sau blackthorns. Sunt cât de poate depotrivite pentru gemuri, compoturi, marmelade, dulcețuri sau jeleuri. Gătite, fructele se pretează laorice fel de mâncare, de la garnituri la plăcite. Asemeni prunelor de cultură, fructele de porumbar sepot consuma uscate (și folosite astfel în mâncare).

Din zeama fructelor, lăsată la fermentat, se obținea pe vremuri un soi de vin. Se mai făcea, deasemeni, o băutură foarte asemănătoare cu vișinata sau caisata. Fructele se lăsau în damigeană cuzahăr și alcool după gust. Acest tip de lichior se întâlnește astăzi în zone ca Navarra, în Spania(patxaran), Marea Britanie (sloe gin), Italia (bargnolino sau prunella). Sunt sigură că țuicaromânească făcută astăzi din prune are la rândul ei o strămoașă uitată care se făcea din porumbar –așa mi se pare natural.

Se pare că fructele erau un vechi remediu pentru ameliorarea problemelor digestive, însăatât florile cât și frunzele erau culese pentru obținerea unor infuzii folosite de medicinapopulară. Ele conţin magneziu, potasiu, acizi organici, flavonoizi și kemferol cu efect antioxidant,anticancerigen și antiinflamator.

Porumbarul avea și alte întrebuințări casnice:

Datorită țepilor erau tocmai potrivite pentru ridicarea unor garduri vii care să protejeze țarcurilecu animale.Lemnul său rezistent și lucios era folosit în mod tradițional la confecționarea toiagelor, abastoanelor sau bâtelor.Zeama fructelor era un colorant natural și era folosită la vopsirea în albastru (pal) a țesăturilor dein.

Bloguieşte pe WordPress.com. The Chateau Theme.

Follow

Follow “Ierburi Uitate”

Powered by WordPress.com