CUPRINS

CUPRINS...................................................................................................................................1

Capitolul I. Aspecte introductive...............................................................................................2

1.1. Istoricul probei cu martori...............................................................................................2

1.2. Noțiunea și importanța declarațiilor martorilor în procesul penal...................................2

Capitolul II. Pregătirea ascultării martorilor..............................................................................4

2.1. Aspecte generale ale pregătirii ascultării martorilor.......................................................4

2.2. Elementele tactice aplicate în vederea ascultării.............................................................8

Capitolul III. Noțiunea și importanța ascultării minorilor.......................................................13

3.1. Importanța ascultării minorilor......................................................................................13

3.2. Procesul formării declarațiilor în conștiința minorului.................................................15

Capitolul IV. Ascultarea propriu-zisă a martorului minor.......................................................16

4.1. Pregătirea în vederea ascultării......................................................................................16

4.2. Discuţiile prealabile.......................................................................................................19

4.3. Relatările libere.............................................................................................................26

4.4. Întrebările......................................................................................................................27

Capitolul V. Fixarea şi aprecierea declaraţiei minorului.........................................................30

Capitolul VI. Practică judiciară................................................................................................32

BIBLIOGRAFIE:.....................................................................................................................34

1

Capitolul I. Aspecte introductive

1.1. Istoricul probei cu martori

Unul dintre cele mai vechi mijloace de probaţiune şi printre cele mai utilizate în

cadrul procesului judiciar îl reprezintă declaraţiile martorilor, a victimelor şi a făptuitorilor.

Legislatorii celor mai vechi timpuri, utilizând proba cu martori în justiţie, au privit-o cu

scepticism, limitând creditul ce trebuia să se acorde depoziţiilor1.

În concepţiile empirice şi mistice de tip arhaic se permitea organelor judiciare să

interpreteze în mod liber şi arbitrar proba cu martori. Astfel, jurământul “cu brazda pe cap”

sau instituţia conjuratorilor, cunoscute şi folosite în vechiul drept românesc constituiau

manifestări concrete a unor concepţii juridice. Concepţiile juridice despre probe erau în

concordanţă cu concepţiile politice şi sociale. Aşa se explică regulile de drept ce permiteau ca

nobilul să fie crezut înaintea ţăranului, clericul înaintea laicului, bărbatul înaintea femeilor2.

Mărturisirea era “regina probelor” (proba probatissima), dar era obţinută de cele mai

multe ori prin tortură sau prin procedee de constrângere. De asemenea, existau şi reguli ce

susţineau lipsa de temei a unui singur martor – testis unus testis nullus – sau reguli ce

exprimau necesitatea dublării numărului de martori faţă de cei anterior ascultaţi, pentru a se

dovedi contrariul unei depoziţii, acestea fiind aspecte ale formalismului cantitativ3.

Toţi legislatorii au fost călăuziţi de ideea relativităţii depoziţiilor martorilor, deoarece

mărturia se bazează pe recepţia senzorială şi este totdeauna lacunară datorită organelor

noastre de simţ ce sunt imperfecte. În pofida multiplelor surse de erori, mărturia este o probă

utilă organelor judiciare, folosită pentru stabilirea adevărului în procesul penal.

1.2. No iunea i importan a declara iilor martorilor în procesul penalț ș ț ț

În activitatea de soluționare a cauzelor penale declarațiile martorilor constituie

mijlocul de proba cel mai frecvent folosit. Pentru a sublinia importanța acestei probe unii

autori au denumit martorii ca fiind „ochii și urechile justiției”.

Definind martorul, art. 78 din Cod. pr. pen. arată că este persoana fizică care are

cunoștință despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea

adevărului în procesul penal, iar prin declarațiile martorilor se înțelege relatările făcute în fața

1 N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Ed. Paideia, București, 1996, pag. 332;2 I. Neagu, Drept procesual penal. Partea generală, vol. I, Ed. Euro-Trading, București, 1992, pag. 147;3 T. Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, Ed. Științifică, București, 1973, pag. 183;

2

organelor judiciare de către persoanele care au cunoștințe de natură să servească la aflarea

adevărului într-un proces penal.

În principiu, orice persoană fizică, fără deosebire de sex, vârstă, religie, cetățenie,

situație socială, poate fi chemată ca martor în procesul penal, indiferent de starea sa fizică

(orb, surd sau mut), dacă ascultarea se face cu privire la fapte care le-a perceput cu simțurile

sănătoase. Pot fi ascultate ca martor și persoanele care prezintă infirmități psihice, dacă au

momente de luciditate în care să poată reda conștient cunoștințele pe care le au. Nu se

interzice ascultarea unor minori, chiar la o vârstă fragedă și nici a persoanelor aflate la o

vârstă înaintată, dacă se constată că au facultatea de a parcurge și de a reda corect ceea ce au

perceput1. De asemenea, pot fi ascultate ca martori și persoanele care au fost condamnate

pentru mărturie mincinoasă. Se impune însă ca declarațiile unor astfel de persoane să fie

apreciate cu maximă prudență de către organul judiciar.

Cu privire la minori apreciem că aceștia pot fi ascultați ca martori atunci când organul

judiciar consideră că minorul are capacitatea de a percepe, memora și reda ceea ce a văzut

sau a auzit. Din această cauză, în funcție de particularitățile bio-psihice ale minorilor normali,

unii dintre ei pot fi ascultați de la o vârstă mai fragedă, alții de la o vârstă mai apropiată de

majorat.

Importanța mijlocului de probă a declarațiilor martorilor, este de necontestat în

procesul penal. De aceea, organul judiciar trebuie să depună toată stăruința pentru a identifica

și asculta ca martor persoanele care au cunoștință despre vreo faptă sau vreo împrejurare ce

pot ajuta la aflarea adevărului și soluționarea operativă și temeinică a cauzei penale.

Importanța declarației martorului rezultă și din faptul că acesta este, de regulă,

neinteresat în cauză. Martorul îmbracă forma cea mai vie, mai expresivă de a prezenta,

reproduce faptul infracțiunii în toată realitatea sa, în tot zbuciumul său și în aspectele sale

complexe fizico-psihice2.

Importanța declarației martorului rămâne însă în sfera abstractului, dacă sunt ignorate

de către organul judiciar condițiile obiective și subiective în care subiectul a perceput fapta

sau împrejurarea în legătură cu care este ascultat, precum și posibilitatea denaturării

intenționate sau neintenționate a realității percepute.

Capitolul II. Pregătirea ascultării martorilor

1 G. Theodoru, Drept procesual penal, Ed. Cugetarea, Iași, 1996, pag. 323.2 Al. Ionaș, I. Măgureanu, Ascultarea persoanelor în procesul penal, Ed. Omnia Uni S.A.S.T., Brașov, 2001, pag. 94.

3

2.1. Aspecte generale ale pregătirii ascultării martorilor

Apărută într-o epocă de plină evoluţie a procesului penal român, timp în care, sub

forma sintetică a unor adagii, s-au cristalizat o seamă de principii al căror adevăr, în bună

parte nici astăzi nu a fost dezminţit, instituţia mărturiei a reprezentat o îndelungată perioadă

de timp aproape singurul mijloc de probă.

Proba relativ simplă şi uşor de administrat, dar adeseori anevoios de a fi apreciată,

modalitate firească de informare a organelor judiciare a cărei valoare a fost discutată,

mărturia îşi păstrează şi astăzi nealterarea, utilitatea1.

Caracterul complex al probei testimoniale, importanţa sa în stabilirea adevărului în

procesul judiciar, impun o pregătire serioasă, minuţioasă, a acestei activităţi procedurale,

precum şi o desfăşurare a sa pe baza normelor procesual penale şi regulilor tactice

criminalistice, în scopul obţinerii unor declaraţii sincere, complete, care să servească

realmente la aflarea adevărului.

Pregătirea ascultării martorilor este o activitate absolut necesară, ce se cere efectuată

în toate împrejurările, indiferent de gradul de dificultate al cauzei. În linii mari, pregătirea

audierii presupune studierea datelor existente la dosar, stabilirea persoanelor care trebuie

ascultate, cunoaşterea personalităţii acestora, a naturii relaţiilor pe care le pot avea cu

subiecţii infracţiunii, stabilirea locului, a momentului şi a modului de chemare, precum şi

pregătirea actelor materiale ce pot fi folosite de organul judiciar cu acest prilej2.

Dacă probei testimoniale în procesul penal îi revine un rol predominant, aceasta se

datorează naturii împrejurărilor ce urmează a fi dovedite, şi nu faptului că ar fi proba ideală,

elementul de informare cu valoare superioară celorlalte probe. Dimpotrivă, mărturia

constituie proba a cărei valoare a fost înconjurată fie de o deplină încredere, invocându-se

capacitatea martorului de bună credinţă de a recepţiona şi reproduce fidel faptele, fie de o

neîncredere totală sau parţială, invocându-se imperfecţiunea organelor noastre senzoriale3.

Proba testimonială constituie un element fragil, nesigur de informare, adeseori

înşelător, periculos, cu o valoare aleatorie. Chiar depoziţia martorului de bună credinţă, a

martorului sincer, animat de dorinţa de a ajuta organele judiciare poate fi inexactă, datorită

unor multiple cauze obiective şi subiective de alterare. “O mărturie pe deplin fidelă constituie

1 A. Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Ed. Junimea, Iași, 1979, pag. 7-8;2 E. Stancu, Criminalistica. Tactica şi metodologia criminalistică, vol. II, Ed. Actami, Bucureşti, 1995, pag. 66-67;3 C. Suciu, Criminalistica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag. 215;

4

excepţia şi nu regula”, este ideea însuşită de toţi cei ce au cercetat mărturia, idee sintetizată de

William Stern.

Problema mărturiei trebuie pusă astfel: “cunoscând limitele naturale ale mărturiei în

general, şi ale unui martor în special, trebuie găsite procedeele tactice cele mai eficiente

pentru a obţine de la martor tot ceea ce poate da şi procedeele analitico-critice cu ajutorul

cărora să se reuşească ca, dintr-un material aparent incoerent să se extragă adevărul cu cât

mai multă verosimilitate”1.

Reuşita ascultării martorilor impune o pregătire prealabilă minuţioasă, menită a

asigura cele mai propice condiţii de efectuare a acestei activităţi.

Pregătirea în vederea ascultării martorilor impune organului judiciar o seamă de

obligaţii, indispensabile fiind următoarele:

1) Studierea dosarului cauzei – are ca scop principal stabilirea faptelor şi

împrejurărilor ce pot fi clarificate pe baza declaraţiilor martorilor, precum şi stabilirea

cercului de persoane care cunosc, în parte sau în totalitate aceste fapte, dintre care vor fi

selecţionaţi martorii. Studiul materialelor cauzei presupune un serios examen al întregului

material probator existent, adică analiza fiecărei probe, verificarea sursei din care provine,

urmată de o sinteză a ansamblului probelor, a tuturor împrejurărilor2.

În urma analizei şi sintezei probelor existente anterior ascultării martorilor, a

considerării faptelor şi împrejurărilor de fapt în ansamblul lor, organul judiciar va putea să

stabilească care anume împrejurări sunt dovedite de materialul probator existent, care anume

împrejurări urmează a fi precizate, iar în raport de situaţia de fapt, care dintre acestea ar putea

fi precizate prin mijlocirea declaraţiilor martorilor. În urma acestui examen, organul judiciar

va putea determina obiectul probaţiunii în pricina dată, adică sfera faptelor şi a împrejurărilor

de fapt ce urmează a fi dovedite. Când anumite aspecte ale cauzei pot fi precizate prin

declaraţii ale martorilor, rezultatul studiului materialelor cauzei trebuie să îmbrace forma

scrisă, organul judiciar trebuind să noteze toate aspectele ce urmează a fi dovedite, deoarece

acestea vor sta la baza elaborării planului de ascultare a martorilor. Materializarea în formă

scrisă a rezultatului studierii datelor cauzei este justificată prin faptul că există posibilitatea ca

organul judiciar să confunde informaţiile actuale cu cele dobândite anterior, având în vedere

existenţa unor elemente de asemănare între diverse cauze ce trebuie soluţionate.

Studierea dosarului presupune o aprofundare a tuturor datelor, informaţiilor existente

în cauză, a altor materiale cu caracter probator, inclusiv o eventuală documentare în vederea

1 T. Bogdan, op. cit., pag. 179;2 E. Stancu, op. cit., pag. 67;

5

elucidării unor aspecte de ordin tehnic, care ies din cadrul judiciar, dar care pot servi indirect

elucidării unor împrejurări ale cauzei1.

2) Stabilirea martorilor de către organul judiciar – este o operaţie care se face pe

baza criteriilor procesuale şi criminalistice.

Ascultarea martorilor presupune cunoaşterea, identificarea celor care au perceput

împrejurări legate de infracţiune sau de infractor. Identificarea martorilor constituie atributul

atât al organelor judiciare cât şi al părţilor, precizarea sferei celor ce urmează a fi ascultaţi în

această calitate constituind atributul exclusiv al organelor judiciare.

În primul rând sunt identificate persoanele care au avut posibilitatea să perceapă direct

faptele şi împrejurările cauzei, precum şi acelea ce cunosc sau deţin indirect date referitoare

la fapte, din surse ori pe căi sigure, cât mai apropiate de adevăr. Din rândul acestora vor fi

selecţionate persoanele care, potrivit legii, pot depune mărturie. Adaptând art. 80 Cod de

procedură penală rezultă că minorul care este rudă cu învinuitul sau inculpatul nu este obligat

să depună mărturie2.

În cursul urmăririi penale, cei ce urmează a fi ascultaţi ca martori nu sunt întotdeauna

cunoscuţi în momentul începerii procesului. Dacă împrejurările comiterii faptei conduc logic

la concluzia că anumite aspecte legate de infracţiune ar putea fi percepute de martori, iar

identitatea acestora nu este cunoscută, organele judiciare, paralele cu efectuarea altor

activităţi, încep investigaţiile menite a identifica pe cei ce ar putea contribui la rezolvarea

cauzei penale. Astfel, modul, timpul, locul săvârşirii infracţiunii furnizează indicii cu privire

la categoriile de persoane în rândul cărora s-ar putea afla martorii. Persoanele ce pot fi

ascultate ca martori pot fi cunoscute organelor judiciare din mai multe surse exterioare

propriilor investigaţii – de indicaţiile cuprinse în actele de sesizare a organelor judiciare şi de

precizările făcute de părţi în proces.

Singura condiţie cerută ca o persoană să fie ascultată ca martor o constituie

cunoaşterea unor fapte sau a unor împrejurări de fapt, de natură să servească la aflarea

adevărului (art. 78 Cod de procedură penală).

În ipoteza în care există un număr mare de persoane deţinătoare de informaţii este

indicată o selectare a martorilor pe baza calităţii datelor pe care le deţin, a personalităţii lor, a

subiectivităţii şi poziţiei faţă de cauza cercetată. Sunt evitate astfel datele inutile, colaterale,

lipsite de semnificaţie, care pot deruta ancheta3. Un criteriu de delimitare a cercului de

persoane ce urmează a fi ascultate ca martor trebuie să-l constituie măsura în care informaţiile 1 E. Stancu, op. cit., pag. 67;2 A. Ciopraga, op. cit., pag. 143-144;3 V. Bercheșan, I. L. Sandu, Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpaţi, Craiova, 1992, pag. 131-132;

6

acestora concură la cunoaşterea unor împrejurări esenţiale, fără de care pricina nu poate fi

lămurită. Organul judiciar nu poate opera însă de la început o selecţie a martorilor pe criteriul

importanţei lor, deoarece presupunerea organului judiciar poate fi exactă sau inexactă. Dacă

organul judiciar s-ar mărgini la ascultarea doar a unor martori e posibil ca, ulterior, să se

constate ca martorii ale căror depoziţii au fost considerate irelevante să-şi dovedească

importanţa. Există şi posibilitatea unor diferenţieri de percepţie, memorie şi reproducere între

martori, astfel încât anumite împrejurări nepercepute de unii martori să fie precizate prin

ascultarea altora. La delimitarea cercului de martori desemnaţi de părţi trebuie să se ţină

seama de faptul că, de regulă, acestea propun ascultarea acelor persoane ale căror declaraţii

consideră că le vor fi favorabile. De aceea, criteriul de delimitare a cercului martorilor

propuşi de părţi trebuie să-l constituie concludenţa probelor pentru lămurirea unor aspecte

până atunci necunoscute1. Astfel, selectarea martorilor impune clasificarea naturii, relaţiilor

acestora cu persoanele implicate în săvârşirea infracţiunii, fiind cunoscut că sentimente de

genul prietenie-duşmănie faţă de făptuitor, sau existenţa unor alte interese conduc la alterarea

declaraţiilor şi chiar la mărturie mincinoasă.

Martorii ce au dat declaraţii în cursul urmăririi penale urmează a fi ascultaţi din nou în

faţa instanţei de judecată, în măsura în care ascultarea lor se consideră a fi utilă.

3) Cunoaşterea personalităţii martorilor – presupune obţinerea de date cu privire la

profilul psihologic, la pregătire, ocupaţie şi la natura eventualelor relaţii cu persoanele

antrenate în săvârşirea infracţiunii. Această operaţiune este necesară pentru eficacitatea

ascultării. De asemenea, trebuie cunoscută poziţia martorului faţă de faptă, precum şi

condiţiile în care acesta a perceput aspectele în legătură cu care este ascultat2.

Aprecierea probei testimoniale este o activitate complexă, care implică cunoaşterea

faptului testimonial în întregul său, atât sub raportul martorului, cât şi al depoziţiei. Este

importantă cunoaşterea deplină a martorului sub raportul aptitudinilor sale de percepţie, de

memorare, de reproducere şi de recunoaştere, adică a personalităţii biopsihologice a

martorului. Examenul martorului nu poate face abstracţie de conştiinţa sa socială, de

trăsăturile sale caracteriale şi temperamentale, de poziţia martorului în pricina dată, de

raportul în care acesta se află cu părţile şi cu ceilalţi martori. Credibilitatea mărturiei se

măsoară prin aptitudinile fizice şi intelectuale ale martorului, prin sensibilitatea şi

emotivitatea sa.

1 A. Ciopraga, op. cit., pag. 145-146;2 E. Stancu, op. cit., pag. 68;

7

În opinia unor autori, examenul martorului, sub raportul capacităţii de a depune

mărturie, prezintă cea mai mare importanţă practică, dar datorită dificultăţilor ce le prezintă,

această idee nu şi-a găsit nici în literatură, nici în practica judiciară, o deplină rezolvare.

Un alt element important al credibilităţii personale a martorului îl constituie

cunoaşterea acestuia sub raportul trăsăturilor sale temperamentale. Trăsăturilor de caracter ale

martorului le corespund anumite aprecieri morale pozitive sau negative. Constituie trăsături

pozitive următoarele însuşiri: principialitate, sinceritate, onestitate, corectitudine, modestie,

generozitate etc. Dimpotrivă, constituie trăsături ce atrag o considerare negativă sub raport

moral: necinstea, nesinceritatea, egoismul, laşitatea etc. şi care, ca şi cele dintâi, pot constitui

un criteriu de apreciere a credibilităţii martorului. Cu toate acestea, cunoaşterea martorului

sub aspectul moralităţii sale este o condiţie necesară dar insuficientă pentru valoarea

mărturiei, întrucât nu oferă o certitudine, ci este doar un singur criteriu dintr-o multitudine.

Există martori indiferenţi la tot ce se petrece în jurul lor, fiind preocupaţi numai de eul

lor propriu. Mărturia acestor persoane poate fi, deşi exactă, săracă în amănunte şi

superficială.

În concluzie, pentru pronunţarea unei soluţii temeinice şi corecte, pentru confirmarea

sau infirmarea învinuirii unor persoane, instanţa trebuie să manifeste un rol activ şi pe planul

cunoaşterii martorilor.

2.2. Elementele tactice aplicate în vederea ascultării

Pregătirea ascultării martorului sub raport tactic se va face în funcţie de sarcinile

anchetei şi de activităţile destinate soluţionării lor, astfel cum au fost ele planificate de către

organul judiciar în vederea aflării adevărului, pe etape.

1) Determinarea ordinii de audiere – se face de către organul judiciar după

determinarea problemelor ce se cer clarificate. Ordinea şi modalitatea chemării martorilor în

faţa organelor judiciare au adânci implicaţii tactice. De cele mai multe ori, ordinea chemării

martorilor nu e indiferentă. Martorii principali, cei care au perceput în mod nemijlocit faptele,

vor fi ascultaţi înaintea martorilor indirecţi, care au obţinut datele cunoscute prin mijlocirea

altor persoane sau prin zvon public. Ordinea de ascultare se mai stabileşte şi în funcţie de

natura relaţiilor dintre martori şi părţile din proces, ca şi de poziţia lor faţă de cauză. Potrivit

specificului anchetei penale şi complexităţii ei, ascultarea martorilor se poate efectua fie

înainte, fie după ascultarea părţilor în proces.

8

Ordinea chemării martorilor nu e indiferentă, uneori este necesar ca martorii să fie

chemaţi la intervale diferite de timp, pentru a se evita contactul dintre ei. Alteori, tot

considerente de ordin tactic impun chemarea acestora deodată, pentru confruntarea lor în

cazul constatării unor neconcordanţe între declaraţii. La stabilirea ordinii de audiere se va

avea în vedere şi posibilitatea verificării declaraţiilor celorlalţi martori, victime şi învinuiţi1.

2) Fixarea momentului audierii – adică fixarea momentului şi locului audierii este

un element tactic, în strânsă legătură cu ordinea de ascultare.

Momentul ascultării unui martor trebuie ales în aşa fel încât să se evite pericolul

înţelegerii cu ceilalţi martori în ceea ce priveşte mărturia, dar şi pericolul de a fi influenţaţi de

diferite părţi în proces, în momentul audierii acestora. Posibilitatea venirii în contact a

martorilor între ei poate fi evitată prin citarea în zile diferite, sau în aceeaşi zi, dar la ore

diferite, intervalul de timp fiind suficient de mare. Atunci când există condiţii, martorii pot fi

citaţi indiferent de ora aleasă pentru audiere, în încăperi diferite, reducându-se astfel

posibilitatea contactului dintre ei. Organul judiciar trebuie să ţină cont la stabilirea

momentului audierii de programul de activitate şi de natura funcţiei martorului ce trebuie

ascultat. Astfel, martorii vor fi audiaţi în afara orelor de program, excepţie făcând cazul în

care este o situaţie deosebită.

Locul audierii este de regulă sediul organului judiciar. Nu se exclude însă posibilitatea

audierii la locul de muncă dacă audierea nu poate fi amânată. Locul audierii poate fi un spital,

locul săvârşirii faptei, domiciliul sau reşedinţa etc., în situaţii deosebite.

Ascultarea martorilor se poate face acolo unde organul judiciar consideră că poate

exercita o influenţă favorabilă pentru obţinerea declaraţiilor. Nu este recomandabilă audierea

martorilor în sediile unor persoane juridice sau servicii administrative sau în locurile în care

se desfăşoară activităţi la care participă şi alţi oameni.

3) Organizarea audierii – presupune întocmirea unui plan de ascultare pentru fiecare

persoană în parte, mai ales în cazurile dificile sau complicate.

În planul de ascultare vor fi incluse: probleme de clarificat, întrebările pregătite pentru

aceasta, ordinea de adresare a întrebărilor, eventuale date desprinse din materialele existente

la dosar, date ce pot fi folosite în timpul anchetei2. Utilitatea unui asemenea plan se resimte în

acele pricini în care natura şi sfera informaţiilor presupuse a fi cunoscute martorilor comportă

un grad ridicat de dificultate, fiind de strictă specialitate, sau când mărturia prezintă o

importanţă deosebită, fiind singura sursă de informare. Există cauze mai puţin complicate, în

1 C. Suciu, op. cit., pag. 218;2 E. Stancu , op. cit., pag. 70;

9

cazul cărora nu este necesar planul de ascultare, fiind suficientă notarea împrejurărilor ce

trebuie dovedite şi ordinea precizării lor.

Elaborarea planului de ascultare a martorului se plasează în momentul final al

activităţii de pregătire în vederea audierii şi se întemeiază pe acele elemente rezultate în urma

studierii materialelor cauzei, a precizării cercului de persoane, a modalităţii şi ordinii de

chemare a martorilor, a culegerii de informaţii cu privire la martorii importanţi1.

În privinţa conţinutului planului, întrebările se vor conduce după principiul mobilităţii

şi dinamismului, ele putându-se completa şi reformula în funcţie de particularităţile şi de

evoluţia întregii anchete.

Formularea întrebărilor e impusă de necesitatea acoperirii tuturor aspectelor cauzei,

de necesitatea evitării posibilităţii rămânerii nelămurite a unor împrejurări. Ordinea,

succesiunea întrebărilor trebuie să urmeze o linie firească, logică, o întrebare să pregătească

pe cealaltă, să decurgă firesc din ea.

Organizarea audierii impune şi pregătirea înscrisurilor, a fotografiilor, a unor mijloace

materiale de probă care se consideră a fi necesare martorului pentru lămurirea unor

împrejurări, verificări de date sau în scop practic, pentru a ajuta martorul să-şi amintească

cele văzute.

Condiţia ce trebuie respectată este ca ascultarea să se facă cât mai repede, într-un timp

cât mai apropiat de cel al perceperii faptei2.

Activitatea de audiere a martorilor are un caracter organizat datorită planului de

ascultare, deoarece se evită prin întocmirea acestuia posibilitatea rămânerii nelămurite a unor

aspecte, asigurându-se obţinerea unor declaraţii complete şi fidele.

Modul corect de formulare a întrebărilor, succesiunea logică a acestora, momentul

psihologic optim de audiere asigură obţinerea unor declaraţii exacte.

La formularea întrebărilor trebuie să se ţină seama de faptul că martorul poate fi şi de

bună credinţă, dar şi de rea credinţă. Astfel, ţinându-se cont de diversele atitudini pe care le

poate adopta martorul, organul judiciar trebuie să-şi pregătească o serie de răspunsuri

posibile, ce vor constitui punctul de plecare pentru formularea altor întrebări, când este cazul.

Planul de ascultare al martorului va trebui să cuprindă coordonate ce pot fi modificate

în raport de unele situaţii survenite. Dacă prin răspunsurile obţinute la unele întrebări se

precizează aspecte ce formau obiectul altor întrebări, devine superfluă adresarea întrebărilor

pregătite. Uneori, prin răspunsurile date, martorul relevă împrejurări necunoscute, în raport

1 A. Ciopraga, op. cit., pag. 150;2 I. Mircea, Criminalistica, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1978, pag. 154;

10

cu care se impune precizarea unor alte aspecte şi formularea unor noi întrebări, sau adaptarea

celor cuprinse în planul iniţial întocmit.

Adaptarea planului la situaţii neprevăzute solicită organului judiciar o gândire tactică,

spirit de observaţie, capacitatea de a se orienta şi de a rezolva aspectele nou apărute.

Asigurarea cadrului şi contactului psihologic optim între anchetator şi anchetat depinde de

atitudinea şi de modul de comportare a organului judiciar. De aceea, anchetatorul trebuie să

adopte o atitudine plină de calm, seriozitate, obiectivitate, înţelegere şi încredere faţă de cel

anchetat. Prin aceasta, martorul este convins de inutilitatea ascunderii adevărului. Se

recomandă din punct de vedere tactic, a se încerca familiarizarea martorului cu mediul

judiciar, cu atmosfera încăperii unde se desfăşoară audierea. Acest lucru se realizează printr-

un ton adecvat, prin întrebări şi discuţii exterioare cauzei, menite să distragă atenţia

martorului asupra locului unde se află. Organul judiciar trebuie să manifeste o atitudine plină

de interes faţă de martor şi depoziţia sa, să sublinieze importanţa unor declaraţii sincere

pentru aflarea adevărului, pentru înfăptuirea justiţiei1.

Atitudinea indiferentă faţă de cele relatate de martor, graba, impresia că cele relatate

sunt bine cunoscute de organul judiciar sau o subliniere expresă în acest sens, ori

necunoaşterea materialului cauzei constituie stări ce se transmit martorului, convingându-l că

organul judiciar duce o muncă formală şi poate fi uşor indus în eroare. Dezaprecierea

declaraţiilor martorului se va reflecta în lipsa de interes a acestuia faţă de depoziţia ce o va

da, fiind un element negativ pentru fidelitatea mărturiei. Organul judiciar trebuie să manifeste

acelaşi interes faţă de toate aspectele relevate de cel audiat, pentru a nu-l influenţa. Dacă faţă

de unele aspecte manifestă indiferenţă, iar faţă de altele un interes marcant, această atitudine

a organului judiciar poate indica martorului direcţia pe care acesta doreşte să o imprime

depoziţiilor sale.

Consecinţele întrebărilor sau atitudinilor sugestive ale organului judiciar se pot

repercuta în două direcţii. Astfel, e posibil ca martorul să nu opună nici o rezistenţă, dând

declaraţii în sensul dorit de cel care audiază, sau sesizând intenţia organului judiciar de a

dirija audierea într-o anumită direcţie, martorul să opună rezistenţă acestor întrebări. Se obţin

în acest mod declaraţii ce nu corespund adevărului2. În timp, exercitarea îndelungată a

profesiei poate avea ca efect apariţia unor deformaţii profesionale ce se concretizează în

suspiciuni exagerate faţă de martor, în tendinţa de a considera martorul un participant la

infracţiune, atunci când, în declaraţiile lui apar erori sau inexactităţi. Această atitudine duce la 1 T. Bogdan, op. cit., pag. 178;2 N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologia judiciară, Casa de editură şi presă “Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1992, pag. 170;

11

pierderea încrederii martorului în organul judiciar, făcând imposibilă stabilirea contactului

psihologic.

Organul judiciar trebuie să manifeste înţelegere faţă de martorul aflat sub stăpânirea

unor stări emoţionale. De asemenea, trebuie curmată orice manifestare a martorului dacă

acesta îşi permite anumite intimităţi sau adoptă o poziţie de aroganţă ori plictiseală, printr-o

atitudine fermă a organului judiciar.

De asemenea, pe lângă întocmirea planului de ascultare, organul judiciar este dator să

dispună chemarea martorilor şi să asigure prezenţa la activitatea procesuală. Organele de

urmărire sunt obligate să citeze persoanele ce urmează a fi audiate. În virtutea rolului lor

activ, acestea pot dispune din oficiu chemarea oricăror persoane ca martor într-o cauză

penală.

Pentru buna desfăşurare a ascultării martorului minor şi realizarea scopului care se

urmăreşte în raport cu natura cauzei, cu problematica ce trebuie lămurită şi cu situaţia fiecărui

martor în parte, organul judiciar trebuie să ia şi alte măsuri pregătitoare, citând părintele,

tutorele, curatorul sau educatorul, pentru a fi prezenţi la audiere, în situaţia în care martorul

nu a împlinit vârsta de 14 ani.

Capitolul III. No iunea ț i importan a ascultării minorilorș ț

3.1. Importan a ascultării minorilorț

12

De multe decenii şi mai ales în ultimii ani asistăm, nu numai la noi, dar şi pretutindeni

în lume la o îngrijorătoare creştere a criminalităţii în rândul adolescenţilor şi al tinerilor

adulţi, la o înmulţire, perfecţionare şi organizare a formelor de activitate infracțională

juvenilă. Furturile, tâlhăriile, violurile şi în general infracţiunile de violenţă săvârşite

individual sau în bandă proliferează siguranţa socială fiind grav pusă în pericol1.

Prin intermediul organelor sale de simţ şi al gândirii abstracte, omul cunoaşte ceea ce

se întâmplă în lumea înconjurătoare şi păstrează multă vreme în memorie imaginile

evenimentelor ce se produc în faţa sa. Astfel că el are capacitatea să reproducă în conştiinţa

sa faptele şi fenomenele petrecute cu multă vreme în urmă. Deci şi infracţiunile, percepute în

timpul săvârşirii lor, pot fi reproduse de subiectul receptor şi redate altor persoane cu

suficiente caracteristici generale şi de detaliu pentru a fi înţelese cu uşurinţă. Martorii oculari,

infractorii şi chiar victimele, percepând nemijlocit procesul săvârşirii infracţiunii, sunt în

măsură să facă relatări utile despre modul şi împrejurările în care a fost comisă. De aceea,

ştiinţa criminalistică elaborează metodele tactice de ascultare a acestor persoane2.

În conformitate cu definiţia dată de Dicţionarul de criminalistică, ascultarea este un

act procedural prin care învinuitul, inculpatul, celelalte părţi din procesul penal, martorii sau

experţii sunt chemaţi să dea declaraţii sau explicaţii în faţa organelor de urmărire penală sau

instanţelor de judecată în conformitate cu legea şi cu respectarea regulilor de tactică

criminalistică3.

Audierea martorului are ca sarcină principală obţinerea de la acesta a declaraţiilor

complete şi veridice, care să reflecte just realitatea obiectivă4. Pentru aceasta este necesar:

1) ca cel ascultat să fie capabil să perceapă exact faptele, să le memoreze şi să le

reproducă just;

2) ca el să dorească sincer, fără să ascundă nimic, să comunice anchetatorului toate

faptele pe care le cunoaşte.

Potrivit prevederilor Codului de procedură penală, în art. 81, persoana care nu a

împlinit vârsta de 18 ani poate fi ascultată ca martor. În legătură cu martorul minor, se

precizează că, până la vârsta de 14 ani, ascultarea se va face în prezenţa unuia dintre părinţi

ori a tutorelui, sau a persoanei căreia îi este încredinţat spre creştere şi educare. O altă

1 C. Turianu , Răspunderea juridică pentru faptele penale săvârşite de minori, Ed. Continent XXI, Bucureşti, 1995, pag. 22-23;2 I. Mircea, op. cit., pag. 152;3 I. Anghelescu, N. Dan, I. Grigorescu, D. Sandu, M. Constantin, I. R. Constantin, I. Sima, Dicţionar de criminalistică, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, pag. 25;4 S. A. Golunski, Criminalistica, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, pag. 315;

13

prevedere procedurală se referă la faptul că minorul care nu a împlinit 14 ani nu depune

jurământ, organul judiciar având însă obligaţia de a-i atrage atenţia să spună adevărul.

Cu toate că minorului i se atrage atenţia să spună adevărul, cele declarate de el vor

prezenta o relativitate. Dintre cauzele principale1 care determină relativitatea mărturiei unui

minor, aşa cum au fost evidenţiate în literatura de specialitate, sunt următoarele:

a) imperfecţiunea organelor de simţ ale minorului însoţite de o serie de factori

obiectivi sau subiectivi;

b) procese psihice distorsionate, dintre care subiectivismul, selectivitatea psihică şi

mai ales constructivismul psihic al minorului au rol determinant;

c) convingerea cvasi-generală sau formarea unor opinii specifice organelor judiciare,

doritoare să vadă în declaraţia minorului o reproducere absolut fidelă, o

"fotografie obiectivă" a faptelor la care a asistat, lucru greu de realizat în practică2.

d) particularităţile psihologiei organului judiciar, esenţială atât în luarea declaraţiilor,

cât şi în evaluarea lor.

În esenţă, se poate spune că, mărturia minorului reprezintă o trecere a realităţii pe de o

parte prin filtrul subiectivităţii minorului, datorită gradului său de dezvoltare, dar şi

particularităţilor psiho-individuale ale copilului, iar pe de altă parte o trecere prin filtrul

organului judiciar care apreciază valoarea probantă a declaraţiilor minorului.

Particularităţile psihice care influenţează relativitatea declaraţiilor minorilor şi a

copiilor mici depind de vârstă. În această privinţă, copiii pot fi împărţiţi convenţional în

câteva grupe de vârstă: preşcolari, de vârsta învăţământului elementar, de vârsta

învăţământului mediu. Audierea adolescenţilor de vârsta claselor superioare din învăţământul

mediu se deosebeşte puţin de audierea martorilor şi învinuiţilor maturi3. Cu prilejul audierii

copiilor din celelalte grupe de vârstă, anchetatorul trebuie să ţină seama de psihologia fiecărei

grupe.

Audierea minorilor în calitate procesuală de martori, învinuiţi sau victime ale unor

infracţiuni prezintă o deosebită importanţă pentru buna desfăşurare a procesului penal, pentru

descoperirea adevărului şi stabilirea dreptăţii.

Astfel, ascultarea se face pe de o parte pentru obţinerea datelor referitoare la cauza

cercetată, la modul săvârşirii acesteia şi la persoana făptuitorului pentru stabilirea adevărului,

iar pe de altă parte pentru a cunoaşte mai bine personalitatea infractorului, cauzele şi

1 E. Stancu, op. cit., pag. 54;2 T. Bogdan, I. Santea, R. Drăgan-Corneanu, Comportamentul uman în procesul judiciar, Ed. Ministerul de Interne, Bucureşti, 1983, pag. 106-107;3 S.A. Golunski, op. cit., pag. 346;

14

mobilurile care au determinat săvârşirea infracţiunii în vederea combaterii şi prevenirii

delincvenţei juvenile.

3.2. Procesul formării declara iilor în con tiin a minoruluiț ș ț

În întreaga literatură de specialitate juridică, criminalistică sau de psihologie judiciară,

se subliniază pe bună dreptate că veridicitatea declaraţiilor unui martor minor chiar de bună

credinţă fiind, ca şi aprecierea forţei lor probante nu poate fi concepută fără cunoaşterea

mecanismelor psihologice care stau la baza formării mărturiei1. Martorul minor de bună

credinţă este un preţios auxiliar al justiţiei, prin faptul că relatările sale furnizează elemente

pentru stabilirea adevărului material necesar pentru rezolvarea proceselor: "Autoritatea

relatărilor minorilor – spune un jurist sovietic2 – este consecinţa unei prezumţii de bună

credinţă, de capacitatea de a percepe exact şi de a reda impresiile percepute. Se presupune că

minorul este înzestrat cu toate însuşirile fizice şi psihice necesare în acest scop, cu organe ale

simţurilor normal dezvoltate, cu un psihic şi cu dezvoltare intelectuală normală. Problema

fundamentală asupra căreia trebuie să se concentreze întreaga noastră atenţie este aceea a

forţei probante a arătărilor minorului, a măsurilor de înlăturare a erorilor judiciare cauzate de

percepţii greşite ale martorilor care redau impresiile lor". S-ar părea că ne contrazicem:

martorul minor fiind de bună credinţă, poate să relateze instanţei altceva decât realitatea

obiectivă?

La această întrebare, în cunoştinţa legilor psihologice trebuie să răspundem afirmativ:

Da! Minorul poate să greşească dintr-o serie întreagă de motive, chiar în cazul prezumţiei

bunei credinţe, dar cunoaşterea legilor psihologice ne înarmează cu înţelegerea sursei acestor

greşeli şi ne fac capabili să putem conduce minorul cu maximum de veridicitate posibilă.

Capitolul IV. Ascultarea propriu-zisă a martorului minor

4.1. Pregătirea în vederea ascultării

Caracterul complex al probei testimoniale, importanţa sa în stabilirea adevărului în

procesul judiciar impun o pregătire serioasă, minuţioasă a acestei activităţi procedurale,

1 C. Suciu, op. cit., pag. 577;2 Citat după A. Safanov – Manualul anchetatorului penal, 1955 (trad. românească), pag. 61;

15

precum şi o desfăşurare a sa atât pe baza normelor procesual penale, cât şi potrivit regulilor

tactice criminalistice în scopul obţinerii unor declaraţii sincere şi complete care să servească

realmente aflării adevărului.

Pregătirea ascultării minorului este o activitate absolut necesară, în special în faza de

urmărire penală ce se cere efectuată în toate împrejurările, indiferent de gradul de dificultate

al cauzei. Înainte de audierea primară, în majoritatea situaţiilor, organul judiciar încă nu a

discutat nemijlocit cu minorul ce urmează a fi ascultat. Indiferent de calitatea pe care minorul

o are în proces, pregătirea ascultării lui trebuie să constea atât din activităţi general valabile

pentru orice ascultare, indiferent de vârsta persoanei, cât şi din activităţi specifice, cerute de

vârsta şi de gradul dezvoltării sale psihice1.

Pregătirea ascultării impune cunoaşterea cât mai completă prin obţinerea de date de la

familie, rude, vecini, profesori, colegi de muncă, cu privire la comportament, dezvoltare

intelectuală, situaţia la învăţătură, pasiuni, cerc de prieteni, raporturile cu colegii. Acelaşi

lucru este necesar şi în alegerea persoanei care urmează să-l asiste pe minor la audiere (dacă

are sub 14 ani), persoană care să-i inspire încredere şi siguranţă, în majoritatea cazurilor

aceştia fiind părinţii, bunicii sau alte rude apropiate.

Fireşte că şi în ascultarea minorilor nu sunt lipsite de interes eventualele legături sau

interese în cauza cercetată, inclusiv cele ale persoanei care îl asistă pe minor la audiere.

Faptul că minorii nu au maturitatea psihică, dezvoltarea intelectuală şi experienţa

necesară folosirii eficiente a drepturilor procesuale acordate de lege a determinat instituirea

unei proceduri de urmărire şi judecată speciale.

Unul dintre cele mai importante momente ale pregătirii îl constituie întocmirea

planului de ascultare. În urma studierii dosarului cauzei se stabilesc problemele care urmează

să fie lămurite prin ascultare cu fiecare minor sau alte categorii de martori ce urmează a fi

audiaţi. Stabilirea problemelor ce urmează să fie lămurite prin ascultare este obligatorie

pentru a nu se omite anumite aspecte esenţiale cunoscute minorilor, cu valoare pentru aflarea

adevărului.

Avându-se în vedere multitudinea problemelor care trebuie să fie lămurite prin

ascultare, poziţia minorului în cauză, datele ce caracterizează personalitatea acestuia,

necesitatea prezentării unor mijloace de probă cu ocazia ascultării, se impune întocmirea unui

plan de ascultare pe baza problemelor respective. Planul conţine întrebările care urmează a fi

adresate minorilor şi poate fi întocmit pentru fiecare minor în parte (dacă sunt audiaţi mai

mulţi minori) sau pentru fiecare martor în parte (dacă cei audiaţi sunt şi minori şi majori).

1 I. Mircea, op. cit., pag. 153;

16

Întrebările trebuie să fie scurte, clare, precise, să dea posibilitatea minorilor să

înţeleagă la ce trebuie să se refere în răspunsurile lor. Întrebările pot fi ordonate logic sau

cronologic, în raport cu ceea recunoaşte minorul, cu modul în care a perceput faptele ori

împrejurările săvârşirii lor, în raport de personalitatea şi psihologia minorului şi cu poziţia sa

în timpul ascultării.

Este interzisă folosirea întrebărilor sugestive ori a celor de natură să pună în

dificultate pe minor. În cazul unui minor despre care există date că încearcă să ascundă

adevărul, este indicat ca întrebările să fie prevăzute pe mai multe variante, să fie formulate

întrebări de rezervă.

Planul de ascultare a minorului este orientativ, pe parcursul ascultării va putea fi

modificat ori completat.

Planul de ascultare trebuie să se constituie într-un instrument de lucru, într-un ghid

obligatoriu; numai în acest mod problemele pot fi lămurite printr-o singură ascultare,

evitându-se chemările repetate în faţa organului de urmărire penală.

În ce priveşte locul de ascultare, acesta poate fi sediul organului judiciar, locul de

muncă (dacă minorul este încadrat în muncă) sau un loc apropiat ca atmosferă de mediul în

care trăieşte minorul (şcoală, cămin) mai ales dacă are o vârstă sub 10 – 12 ani.

În cazul în care minorul este bolnav, el poate fi audiat la domiciliu sau la instituţia

unde se află internat pentru tratament. Pentru audierea unui minor grav bolnav este necesar să

se obţină aprobarea scrisă a medicului şi, în măsura posibilităţilor, audierea acestuia să se

facă în prezenţa medicului curant.

"Legea procesuală penală dă dreptul ca chemarea martorilor pentru a fi audiaţi să se

facă prin trimiterea de citaţii sau prin telefonograme. Alegerea mijlocului de chemare pentru

audiere este determinată de considerente de ordin tactic. De exemplu, dacă în timpul audierii

învinuitul indică un martor minor pentru stabilirea alibiului său, atunci un asemenea martor

trebuie să fie chemat neîntârziat, înainte ca învinuitul sau rudele acestuia să fi reuşit stabilirea

unei înţelegeri cu minorul" – remarcă profesorul doctor S.A. Golunski în lucrarea sa

"Criminalistica".

Pentru buna desfăşurare a ascultării şi realizarea scopului pe care-l urmăreşte, în

raport cu natura cauzei în care se efectuează, cu problematica ce trebuie lămurită şi cu situaţia

minorului, trebuie să fie luate şi alte măsuri pregătitoare, cum ar fi: invitarea părintelui,

tutorelui, curatorului sau educatorului1, când minorul nu a împlinit vârsta de 14 ani; invitarea

unui interpret în situaţia în care minorul nu cunoaşte limba română; selectarea şi pregătirea

1 Art. 81 Codul de procedură penală al României

17

materialelor ce vor fi folosite pe parcursul ascultării şi determinarea modului, a momentului

şi a ordinii în care vor fi folosite, asigurarea decontării cheltuielilor de transport şi cazare

impuse de deplasarea acestor persoane.

Pe lângă aceasta, în timpul ascultării trebuie creată ambianţa propice; biroul în care

urmează a se face ascultarea trebuie să fie mobilat sobru, fără obiecte în plus care ar putea

distrage atenţia minorilor. Pregătind ascultarea, organul de urmărire penală trebuie să

stabilească modalitatea în care-l va aborda pe minor, condiţiile care trebuie asigurate pentru

realizarea contactului psihologic cu acesta.

Una dintre cele mai importante probleme ale tacticii ascultării minorilor o constituie

atitudinea organului de urmărire penală în timpul desfăşurării acestei activităţi; succesul

ascultării depinde în mare măsură de modul în care se reuşeşte apropierea minorului.

Dificultatea constă în aceea că personalitatea fiecărui martor este individuală. Or, măiestria

celui ce conduce ascultarea constă tocmai în a găsi pentru fiecare un limbaj comun, o

"abordare individuală" în ştiinţa de a "citi" psihologia minorului şi a realiza contactul

psihologic. Procedeele tactice de ascultare sunt elaborate de tactica criminalistică pe baza

generalizării experienţei pozitive a organelor judiciare. Tactica ascultării se stabileşte în

fiecare cauză concretă, chiar în cazul fiecărui martor luat separat, pentru că, în ultimă

instanţă, fiecare persoană reprezintă un unicat.

La adoptarea tacticii de ascultare trebuie să fie avute în vedere şi unele consideraţii de

ordin mai general, dintre care merită a fi subliniate:

- natura cauzei în care se efectuează ascultarea;

- personalitatea şi psihologia minorilor;

- faptele şi împrejurările care prezintă importanţă pentru cauză cunoscute de minor;

- condiţiile în care minorii au perceput faptele ori împrejurările pe marginea cărora

urmează să depună ;

- poziţia minorilor faţă de părţile implicate în cauză, interesul lor de depune într-un

anumit fel, dacă sunt animaţi de dorinţa de a afla adevărul sau dimpotrivă sunt de

rea-credinţă;

- natura şi valoarea probelor ce urmează a fi folosite pe parcursul ascultării pentru

determinarea minorilor să facă declaraţii veridice şi complete;

- măsura în care organul de urmărire penală stăpâneşte problemele privind

psihologia mărturiei, cunoaşte particularităţile cauzei, posedă cunoştinţe temeinice

despre specificul activităţii din unitatea ori sectorul unde a fost săvârşită

infracţiunea.

18

4.2. Discuţiile prealabile

Organul judiciar începe ascultarea minorului cu luarea datelor personale atât lui, cât şi

persoanei care îl asistă în acest scop. Persoanele care asistă la audierea copilului trebuie să-l

ajute pe anchetator să învingă sfiala copilului şi să obţină de la acesta declaraţii exacte;

dimpotrivă, în alte împrejurări, el trebuie să tempereze tendinţa copilului de a descrie

fantezist faptele1.

Ascultarea minorului sub 14 ani ca martor se face numai în cazurile când cele

cunoscute de către acesta sunt deosebit de preţioase pentru cauza cercetată, când nu poate fi

înlocuit de către o persoană majoră în legătură cu cunoaşterea unor lucruri şi când gradul lui

de dezvoltare intelectuală permite ascultarea. Minorii se împart după vârstă în: preşcolari, de

vârsta învăţământului elementar şi de vârsta învăţământului mediu. Minorul va fi ascultat

creându-se o ambianţă în raport cu vârsta lui printr-o conversaţie la nivelul preocupărilor lui2.

Minorul sub 14 ani nu depune jurământ, dar i se va pune în vedere să spună adevărul

şi numai adevărul.

Identificarea minorului trebuie să aibă un caracter cât mai puţin oficial. Discuţiile

prealabile având drept scop nemijlocit familiarizarea minorului cu organul judiciar trebuie

duse de aşa manieră încât să se manifeste un evident interes pentru problemele care îl

preocupă pe minor. În această privinţă, nu trebuie uitat că în general, după doisprezece ani, la

minori gândirea concretă, dominantă până la această vârstă, devine logică şi abstractă, pentru

ei realul nu este altceva decât o particularitate a posibilului, astfel gândirea le este eliberată de

sub influenţa perceperii concrete. Cu alte cuvinte, fenomenul perceput este puternic îmbibat

cu propria personalitate.

a) Relaţia interpersonală anchetator – minor

Pentru a câştiga încrederea sa, magistratul trebuie să fie blând, încrezător, prietenos,

să adopte o atitudine pozitivă, aspect ce nu va fi neglijat pe întreaga perioadă a ascultării.

Pentru apropierea minorului sunt necesare discuţii prealabile, câteodată destul de

lungi, pe teme care îi sunt familiare, potrivit vârstei sale. Astfel se creează posibilitatea

cunoaşterii mai exacte a nivelului intelectual şi de cunoştinţe, a modului de exprimare, a

1 S. A. Golunski, op. cit., pag. 346;2 C. Suciu, op. cit., pag 582;

19

temperamentului1. Pot fi de asemenea depistate unele deficienţe psihice sau de dezvoltare

intelectuală, situaţie în care se solicită ajutorul unui specialist.

Pe măsură ce minorul începe să povestească despre preocupările sale, organul judiciar

şi persoana care asistă la ascultare trebuie să-l încurajeze, să-i pună întrebări ce solicită

explicaţii. Astfel, organul judiciar, cunoscând din faza pregătitoare a ascultării nivelul de

cultură generală a minorului, cunoştinţele tehnice şi profesionale, dacă este angajat în

producţie, pasiunile ce le are pentru muzică, literatură, sport, urmează să dirijeze discuţiile

spre acele domenii de activitate în care minorul respectiv este iniţiat şi pentru care simte mai

mare atracţie. Deoarece, antrenat în discuţii pe teme care îl interesează sau chiar îl

pasionează, se exprimă mai uşor, manifestă interes pentru ce se discută, uneori dă explicaţii

şi-şi argumentează părerile2.

În studierea psihologică a martorului minor, magistratul trebuie să utilizeze după caz

una sau mai multe metode de studiu: observaţia, metoda conversaţiei exploratoare, metoda

experimentelor de laborator şi metoda cercetării rezultatelor activităţii creatoare.

Observaţia este baza cea mai solidă a muncii psihologice. Minorul urmează să fie

observat în tot timpul în contact cu alţi minori, în dormitor, în club, în timpul ocupaţiei

dirijate şi libere, în timpul executării sarcinilor anume trasate, în timpul discuţiilor cu

experimentatorul.

Orice activitate a minorului – în timpul observaţiei – trebuie să se desfăşoare în

prezenţa şi prin colaborarea permanentă a cel puţin doi psihologi.

A doua metodă este metoda conversaţiei exploratoare, principala cale de contact cu

minorul. Asemenea conversaţii trebuie să aibă loc potrivit (nu în cabina prea mică sau prea

mare), într-un local unde să nu fie obiecte neobişnuite care distrag atenţia (aparate

psihologice) sau să îngrozească minorii la primul contact.

Minorul, ca urmare a internării şi a dominaţiei defensive, este în mare măsură inhibat,

ceea ce trebuie contrabalansat şi cu mijloace de ambianţă. Conversaţia trebuie să fie dusă pe

cât posibil de un magistrat de acelaşi sex cu minorul.

Conversaţia trebuie pregătită în prealabil conform obiectivului urmărit, pregătire care

presupune cunoaşterea aprofundată a antecedentelor economice, familiare, psihologice,

şcolare ale minorului.

1 E. Stancu, op. cit., pag. 79;2 I. Mircea, op. cit., pag. 274;

20

Pe această cale se stabilesc posibilităţile de gândire şi de exprimare ale minorului, a

"înzestrării mintale", elementele pozitive ale personalităţii minorului, moralitate, conştiinţă,

posibilităţi de autoapreciere etc.

În opoziţie cu unele practici, nu trebuie să se stabilească numai carenţe în

personalitatea lui, care de altfel sunt foarte importante, dar nu numai ele interesează, căci nu

se pot stabili principii de reeducare numai pe baza carenţelor.

Discuţiile trebuie începute după o perioadă de acomodare şi pe cât posibil plecându-se

de la date şcolare, cu mare grijă însă şi fără ca să aibă un caracter scolastic.

Pentru decurgerea în bune condiţii a conversaţiilor, vor trebui respectate următoarele

principii:

a) magistratul să nu noteze nimic în prezenţa subiectului ca minorul să nu creadă că

este vorba de întocmirea unui proces verbal de interogator;

b) magistratul să nu forţeze nota când primeşte un refuz căci şi acesta este

semnificativ în unele cazuri;

c) să nu facă aluzii că ar cunoaşte antecedentele minorului, deşi această conversaţie

are în faţă datele obiective furnizate de ancheta socială;

d) magistratul să ceară pe cât posibil la fiecare punct o autoapreciere şi judecată

morală a faptului relatat;

e) dacă minorul este suficient de antrenat şi i s-a câştigat încrederea, dar numai şi

numai în acest caz să i se ceară sub un titlu camuflat (ca de exemplu: ai avut o

viaţă interesantă?) o autobiografie1.

b) Probleme psihologice privind calităţile personale ale anchetatorului

În ascultarea minorului, ca de altfel în întreaga activitate de realizare a actului de

justiţie, un rol deosebit de important îl joacă personalitatea magistratului, a celorlalţi jurişti

sau organe de cercetare chemaţi să afle adevărul în cauză, să pronunţe o soluţie temeinică şi

legală.

Astfel "pentru a mulţumi pe toată lumea, un anchetator ar trebui să aibă înţelepciunea

proverbială a biblicului Solomon, răbdarea lui Hristos, logica lui Aristotel, rigurozitatea

ştiinţifică a lui Pasteur şi inventivitatea lui Edison". Fără îndoială că această imagine este

1 T. Bogdan, op. cit., pag. 213;

21

exagerată; nu este mai puţin adevărat însă că statul, opinia publică şi nu în ultimul rând

aparatul de justiţie formulează exigenţe atât de mari faţă de anchetator, încât un om obişnuit

cu greu face faţă tuturor acestor cerinţe multiple.

Se înţelege de la sine că şi munca anchetatorului prezintă o seamă de aspecte

psihologice şi că în această muncă, la fel ca orice domeniu de activitate umană, există şi

aspecte subiective, şi că personalitatea anchetatorului, vrând-nevrând, intră în joc pe acest

tărâm.

În timpul ascultării, ca şi în întreaga perioadă a cercetării unei fapte penale,

anchetatorul este obligat a da dovadă de corectitudine, răbdare, demnitate, înţelegere. El

trebuie să aibă puterea să recunoască şi să-şi controleze anumite trăsături ale personalităţii de

natură să se repercuteze negativ asupra cercetărilor cum ar fi, de exemplu, nervozitatea,

superficialitatea, duritatea, supraaprecierea propriilor calităţi, tendinţa de exagerare, de

suspectare a oricărei persoane audiate, indiferent de calitatea acesteia.

Dintre multiplele calităţi care se cer persoanei chemate să participe la înfăptuirea

justiţiei, o semnificaţie aparte au:

a) Creativitatea în gândire, în sensul evitării schemelor fixe, a şabloanelor, nicio

faptă, împrejurare sau persoană nefiind asemănătoare cu alta;

b) Capacitatea de prelucrare cu obiectivitate şi simţ critic a tuturor datelor,

informaţiilor obţinute în timpul urmăririi penale;

c) Capacitatea de stabilire a contactului psihologic cu persoana ascultată, ceea ce

presupune stăpânirea legilor permisivităţii;

d) Evitarea exagerărilor în interpretarea declaraţiilor sau a poziţiei adoptate de

persoana ascultată în calitate de învinuit;

e) Controlarea sentimentelor de simpatie sau antipatie faţă de cel ascultat în calitate

de învinuit.

Între calităţile pe care trebuie să le posede anchetatorul se evidenţiază cu deosebită

pregnanţă perseverenţa, în primul rând, perseverenţa lui de a verifica cu maximum de

rigurozitate toate variantele pentru a putea exclude cu certitudine rezonabilă orice posibilitate

de eroare. Numai perseverenţa poate să aibă drept rod apariţia adevărului.

În căutarea adevărului, alături de perseverenţă, este nevoie de o anumită mobilitate a

gândirii, de o elasticitate care să permită anchetatorului, în orice fază s-ar afla, abandonarea

unor ipoteze infructuoase şi adoptarea alteia. Perseverenţa, deci, se referă la "căutarea

neobosită a adevărului şi nu încăpăţânare în a-şi justifica cu orice preţ propriile presupuneri"1.

1 T. Bogdan, op. cit., pag. 193-194;

22

Greutatea mare a profesiei de anchetator decurge din aceea că poziţia anchetatorului faţă de

minor este esenţialmente deosebită de cea a celorlalţi profesionişti care lucrează şi ei cu

minorii. Profesorul, de exemplu, a început prin a fi elev el însuşi, deci cunoaşte procesul

didactic nu numai din teorie sau din poziţia celui ce stă la catedră, ci şi din poziţia celor ce

stau în bănci şi asupra cărora se exercită influenţa şi activitatea educativă şi didactică.

Medicul, la rândul lui, chiar dacă nu a suferit de toate bolile de care se ocupă, totuşi a fost şi

el bolnav şi poate înţelege boala şi prin prisma propriei experienţe.

c) Limbajul vorbit al anchetatorului penal în cadrul ascultării minorilor

Contactul îndelungat cu învinuiţii ori inculpaţii, în situaţii şi împrejurări complexe în

cauze cu un înalt grad de dificultate îşi pune amprenta formativă în educarea (în condiţiile

unui fond nativ existent) la anchetatori a unor calităţi speciale, ca: perspicacitatea, spiritul de

observaţie, insistenţa, subtilitatea deducţiilor şi sintezelor, rapiditatea sesizării unor relaţii şi

forţa argumentării logice, a căror rezultantă formează intuiţia profesională, aşa-zisul fler.

Un anchetator bun trebuie să fie o persoană căreia să-i placă să lucreze cu oamenii,

pentru că, altfel, nu va reuşi niciodată să câştige încrederea şi respectul celui ascultat, nu va

poseda niciodată forţa de persuasiune, ca o condiţie absolut necesară unei interogări eficiente.

Anchetatorul trebuie să posede capacitatea de a se exprima clar şi de a discuta în mod

inteligent, atribut al unei gândiri suple, mobile şi a unui înalt grad de profesionalism. El

trebuie să evite folosirea expresiilor cu caracter de jargon faţă de minorii care au un nivel de

cultură mai ridicat (se întâmplă îndeosebi în cazul minorilor – martori sau minori – părţi

vătămate). Faţă de minorii cu un grad redus de cultură şi educaţie (în special minorii

delincvenţi) va trebui să evite folosirea unui vocabular şi a unei pronunţii de licenţiat

universitar.

Alegerea cuvintelor, a combinaţiilor de cuvinte de către anchetatorul penal ca şi

construirea întrebărilor influenţează precizia exprimării anchetatorului penal şi a declaraţiilor

minorului. Unii anchetatori penali se orientează către stilul curent, ori, în limbajul uzual

există o serie de neajunsuri. Acest limbaj se caracterizează prin repetări, reticenţe, precizări,

omisiuni de cuvinte, exprimări neduse până la capăt, reveniri la cele spuse. În timpul discuţiei

acestea se completează cu gesturi, mimică.

Anchetatorul nu poate conta în procesul ascultării pe factorii nonverbali care

completează ceea ce nu s-a exprimat verbal. Aceasta nu înseamnă că exprimarea

anchetatorului trebuie să se apropie de textul scris. Se ştie că puţini oameni vorbesc cum

scriu.

23

Forma întrebărilor, forma de adresare către minor o determină anchetatorul penal

ţinând seama de considerente de ordin tactic şi de sarcina de a asigura caracterul precis şi

neechivoc al exprimării şi limbajului.

Potrivit legii procesuale, minorilor, în calitate de martori, părţi vătămate, învinuiţi sau

inculpaţi, este necesar să li se ofere posibilitatea de a relata liber împrejurările ce le sunt

cunoscute şi în legătură cu care aceştia sunt ascultaţi. Unii minori fac pauze multe şi lungi. În

asemenea cazuri, este necesar ca organul de urmărire penală să întreţină conversaţia prin

cuvinte, fraze care nu furnizează o nouă informaţie minorului. Dintre mijloacele cu ajutorul

cărora se întreţine o conversaţie, fac parte: repetarea cuvântului sau a frazei cu care minorul

şi-a terminat relatarea, demonstrarea verbală a atenţiei ("te ascult"), propunerea de a continua

relatările ("continuă", "mai departe"), propunerea de a relua cele spuse ("te-ai oprit la…"),

adăugarea, la fraza repetată după minor a unor conjuncţii, propoziţii care l-ar invita să

continue relatările ("ai ajuns la căminul cultural, şi…?", "te-ai întors acasă cu…?"), lămurirea

cauzei pentru care se face o pauză mai lungă.

Nu trebuie omis faptul că pauzele care au ca scop rememorarea evenimentelor,

oscilaţiile minorilor ascultaţi în alegerea unui răspuns au încărcătură logică. De regulă, nu

este indicată umplerea pauzelor în exprimarea minorilor cu cuvintele "bine", "în regulă".

Asemenea cuvinte se percep ambiguu în contextul declaraţiilor minorului care descrie

acţiunile infracţionale sau care face mărturii mincinoase.

În declaraţiile verbale se întâlnesc adesea cuvinte dialectale, de jargon, construite

grosolan. Asupra acestora trebuie să se atragă atenţia minorului, cerându-i-se să explice

sensul lor. Dacă, dat fiind gradul său redus de cultură, minorul foloseşte cuvinte şi fraze

indecente care exprimă relatări importante, trebuie să se procedeze la a i se face scurte

observaţii în sensul că aşa nu se vorbeşte. Împreună vor căuta cuvinte care atenuează

denumirile "indecente" ale unor obiecte, evenimente.

Anumite dificultăţi în alegerea denumirilor unor obiecte, ale unor caracteristici ale

acestora, întâmpină copiii până la vârsta de 14 ani1. Lor li se poate cere să descrie un obiect,

să-l compare cu altele, să aleagă un cuvânt cu sens apropiat sau contrar, să alcătuiască o

propoziţie cu un anumit cuvânt, să arate la ce serveşte obiectul la care se referă.

Cel mai important mijloc prin care se obţin relatări de la minor sunt întrebările

anchetatorului penal. Legea procesuală interzice să se pună întrebări sugestive. Pentru ca o

întrebare să nu fie sugestivă, în premisa ei se include numai informaţiile cuprinse deja în

1 E. Stancu, op. cit., pag. 78-80;

24

declaraţiile care au precedat întrebarea2. Astfel, întrebarea: "La ce oră v-aţi dus în parc?" va fi

o întrebare sugestivă dacă înainte de a fi pusă, persoana ascultată nu a vorbit nimic despre

vizitarea parcului. Această întrebare este perfect admisibilă dacă minorul a relatat deja că a

fost în parc.

Sarcina optimă, deşi nu uşoară, a anchetatorului penal, constă în faptul de a formula

întrebări ale căror răspunsuri să fie înţelese în afară de legătura dintre ele şi informaţia din

cuprinsul întrebării.

Minorii asimilează mai bine întrebările scurte. Nu este de dorit unificarea mai multor

întrebări într-o singură propoziţie, de exemplu: "Împreună cu cine, când şi în ce împrejurări ai

consumat băuturi alcoolice în cantină?". Minorii care dau declaraţii răspund de cele mai

multe ori incomplet la asemenea întrebări, ceea ce face necesară repetarea lor.

În timpul ascultării, minorul apelează la mimică, gesturi şi alte mişcări ale corpului.

Este bine ca anchetatorul să-i pună o întrebare suplimentară pentru lămuri cu exactitate

semnificaţia gestului făcut. De exemplu un minor poate fi întrebat: "La întrebarea pusă de

mine privind … tu ai dat din cap, ce înseamnă aceasta: da sau nu?".

Unii minori, în timpul ascultării, vorbesc puţin, răspund uneori monosilabic "da" sau

"nu" ori folosesc câteva cuvinte cuprinse în întrebarea ce i se pune. Unor astfel de copii

trebuie să li se pună întrebări care încep cu cuvintele "Cine?", "Ce?", "Unde?" care nu permit

confirmarea sau negarea lor monosilabică.

Prezintă o nuanţă comică întrebările care nu necesită răspunsuri complete sau parţiale,

ele fiind evidente, de exemplu: "Martor Popescu Cristian, care este numele, prenumele tău?"

Alteori înţelegerea întrebării este îngreunată de încălcările normelor ortoepice

(accente necorecte, pronunţia neclară a sunetelor, omiterea lor), deficienţele de tempo şi ritm

ale vorbirii, intonarea nedivizată a întrebărilor în anumite părţi semnificative. Limbajul

anchetatorului penal trebuie să corespundă, pe cât posibil, regulilor de pronunţie.

Pentru a sublinia frazele al căror sens prezintă importanţă, profitându-se de pauză,

acestea pot fi reproduse textual după ce au fost rostite de minor.

Ferm, exigent, dar nu dur, simpatic, fără a face concesii, anchetatorul trebuie să fie un

"actor înnăscut". El trebuie să poată simula furia, nerăbdarea, simpatia, fără a-şi pierde

vreodată sângele rece.

După ce a descoperit în mare trăsăturile personalităţii minorului şi a ales cea mai bună

metodă de atac, anchetatorul trebuie să fie capabil să-şi joace rolul.

2 C. Suciu, op. cit., pag. 585;

25

În acest sens, inutil adoptă o atitudine fermă, simulând o conduită forte, dacă privirea

rămâne blândă şi dacă vocea păstrează inflexiuni conciliante. De asemenea, degeaba se

încearcă o tactică amicală, de apropiere, simulând o conduită persuasivă, dacă nu se

corectează asprimea vocii şi scânteierea ameninţătoare a ochilor.

Cunoştinţele temeinice de psihologie şi contactul îndelungat cu munca de urmărire

penală formează cadrul în care anchetatorul ajunge să posede capacitatea de a intui trăsăturile

caracteriale şi psiho-temperamentale ale minorului pentru a şti ce întrebări, când şi cum

trebuie să le adreseze. În acest sens, practica demonstrează că ameninţările sau tonul tăios

îndârjesc unele persoane făcându-le refractare la colaborare. Dimpotrivă, deseori, o atitudine

de apropiere şi simpatie face să depăşească limitele tăcerii şi să se învingă rezistenţa altor

categorii de învinuiţi. La toate acestea se adaugă atitudini absolut particulare în raport cu

categoriile de învinuiţi minori: vanitoşi, orgolioşi, sensibili la flatare şi la aprecieri care-şi fac

din statutul de infractori un renume.

4.3. Relatările libere

A doua etapă a audierii, denumită "Relatare liberă", urmează după discuţiile

prealabile, când se observă că minorul şi-a format o oarecare încredere în organul judiciar şi

se află într-o evidentă relaxare emoţională. La începutul acestor relatări organul judiciar arată

fapta la care se referă audierea şi calitatea procesuală a minorului ascultat. Dacă este

făptuitor, i se prezintă învinuirea, cerându-i-se să dea o declaraţie scrisă asupra învinuirii,

după care să arate tot ce cunoaşte în legătură cu fapta respectivă şi totodată să propună probe

pentru a fi administrate în cauză. Când este martor sub 14 ani sau are calitatea de parte

vătămată în proces, i se cere să declare sincer tot ce ştie în legătură cu fapta cercetată1.

În cazul martorului minor această etapă începe prin adresarea unei întrebări generale,

întrebare temă de natură a da posibilitatea minorului să declare tot ceea ce ştie în legătură cu

faptele sau împrejurările pentru a căror lămurire a fost solicitat să depună. De exemplu:

"Spune ce cunoşti în legătură cu împrejurările săvârşirii furtului din data de 29 octombrie

1999 în magazinul X din Arad?".

Adresându-i o asemenea întrebare generală, minorul are posibilitatea să povestească

faptele, împrejurările în succesiunea lor logică, firească, să prezinte tot ceea ce crede că ar

interesa cauza, fără ca relatarea să fie limitată prin intervenţiile celui ce conduce ascultarea.

Relatarea liberă sau spontană oferă şi alte avantaje. Astfel, povestind ceea ce consideră că ar

interesa organul de urmărire penală, minorul poate prezenta şi unele fapte, întâmplări,

1 I. Mircea, op. cit., pag. 275;

26

împrejurări, detalii necunoscute până atunci, cu importanţă pentru cauză, ori elemente din

care să rezulte săvârşirea altor infracţiuni de către cei cu privire la activitatea cărora a fost

chemat să facă declaraţii.

Dacă nivelul intelectual, cultural, îl împiedică pe minor să facă o relatare liberă cât de

coerentă, este posibilă ajutarea lui, cu mult tact, fără însă a-l sugestiona sub nici o formă.

Relatarea liberă prezintă un anumit avantaj faţă de declaraţiile obţinute pe cale

interogativă, datorită spontaneităţii sale, faptele fiind prezentate aşa cum au fost percepute şi

memorate de martorul minor.

4.4. Întrebările

Formularea întrebărilor reprezintă ultima etapă activă a audierii, aceasta fiind socotită

momentul cel mai încordat al ascultării minorului. Datorită faptului că este vorba de o

categorie aparte de audiaţi – minorii – anchetatorul trebuie să ţină în formularea de întrebări

de particularităţile psihoindividuale ale minorului.

a) Particularităţile psihoindividuale ale minorilor

Fiecare minor prezintă o anumită "formulă" psiho-comportamentală, ce cuprinde, ce

cuprinde o serie de trăsături specifice. Cu toate acestea, diverşi autori au realizat anumite

tipologii, grupând minorii în raport cu anumite criterii într-un număr mai mare sau mai mic

de categorii. Există foarte multe asemenea tipologii, care însă nu se exclud între ele. Dacă

ţinem cont de mai multe criterii care stau la baza diverselor tipologii, putem contura un

"profil" al minorului luat în analiză. Astfel, minorul X este flegmatic, introvertit, astenic,

schizotim, hiperexact, orientat către o autoritate autocratică.

Cunoaşterea profilului de personalitate al minorului prezintă o mare importanţă pentru

organul judiciar care organizează o activitate de ascultare a acestuia. În primul rând în funcţie

de structura de personalitate minorul se va manifesta şi se va exterioriza într-un anumit fel în

timpul confruntării cu organul judiciar. El va manifesta o deschidere mai mare sau mai mică

în cadrul confruntării interindividuale cu organul judiciar. În al doilea rând, în funcţie de

structura de personalitate, minorul se va manifesta într-un anumit fel faţă de fapta comisă,

fiind mai mult sau mai puţin marcat de această faptă sau dimpotrivă, manifestând

indiferentism faţă de ea.

Neliniştea, anxietatea, pot pune stăpânire în mare măsură pe personalitatea minorului

producând unele dezorganizări sau asemenea stări pot fi total inexistente deşi faptele comise

27

sunt destul de grave. Astfel, regulile tactice de ascultare a minorilor nu au caracter de

generalitate, ele diferă în funcţie de vârsta la care sunt ascultaţi, de stadiul dezvoltării

psihosomatice.

b) Caracteristici ale întrebărilor

Ultima etapă a audierii nu are, teoretic, caracter obligatoriu. În practică, însă, sunt

numeroase cazuri în care organul judiciar este nevoit să formuleze întrebări în scopul

lămuririi unor aspecte neclare, confuze, a omisiunilor.

Veridicitatea, claritatea răspunsurilor care să completeze relatarea liberă este, fireşte,

condiţionată de modul de comunicare dintre organul judiciar şi minor, de modul de adresare a

întrebărilor şi de succesiunea acestora. Aceasta presupune claritate, concizie, precizie,

adaptabilitatea la personalitatea minorului, gradul de cultură, profesiunea (dacă e încadrat în

muncă) sau inteligenţa minorului.

Întrebările pot fi clasificate astfel: întrebări de completare, întrebări de precizare,

întrebări ajutătoare şi întrebări de control.

Întrebările de completare sunt necesare în cazurile în care minorul relatează mai puţin

decât ceea ce a perceput în realitate.

Caracterul incomplet al declaraţiilor obţinute pe calea relatării libere rezidă din cauze

obiective sau subiective diverse: recepţie distorsionată, memorare incompletă, redare

irelevantă cu omiterea unor episoade semnificative, atitudine de rea credinţă.

Întrebările de precizare vizează acele aspecte la care minorul s-a referit, dar lipsa de

claritate impune unele detalieri. Acest gen de întrebări se referă la aspecte aparent secundare,

destinate circumstanţierii de loc, timp şi mod privind producerea agresiunii.

Întrebările ajutătoare sunt destinate reactivării memoriei şi înlăturării denaturărilor de

genul substituirilor sau transformărilor. Procedeul tactic îl constituie reamintirea prin

asociaţia de idei, îndeosebi prin contiguitate, ce reprezintă acele legături dintre obiecte şi

fenomene determinate de simultaneitatea producerii lor în timp şi spaţiu1. Dacă minorul nu

recurge singur la acest procedeu, organul judiciar îi poate sugera ideea asocierii faptului

temporar uitat unor alte fapte aflate în contiguitate spaţială şi temporară.

Întrebările de control destinate verificării unor afirmaţii sub raportul exactităţii şi

veridicităţii. Acest gen de întrebări este util întrucât permite verificarea poziţiei de fidelitate

sau de nesinceritate pe care o adoptă minorul2.

1 A. Ciopraga, op. cit., pag. 159;2 C. Suciu, op. cit., pag. 585;

28

Astfel, întrebările trebuie să fie clare, precise, concise şi exprimate într-o formă

accesibilă minorului, potrivit vârstei, experienţei, pregătirii şi inteligenţei. Dar acestea vor

viza strict faptele percepute de minor.

Capitolul V. Fixarea şi aprecierea declaraţiei minorului

Declaraţiile minorului date în cursul procesului penal se consemnează în scris potrivit

regulilor statuate de legea procesuală penală. Fixarea rezultatelor ascultării se face printr-un

proces verbal de ascultare care reprezintă mijlocul principal de fixare a declaraţiilor făcute în

faţa organului judiciar.

În majoritatea cazurilor completarea formularului declaraţiei începe după ce minorul a

redat liber faptele şi împrejurările pe care le cunoaşte, timp în care organul judiciar va nota

aspectele importante, unele amănunte semnificative, neclarităţile, eventualele contraziceri pe

care le va clarifica ulterior. Pe parcursul acestor însemnări nu trebuie să se neglijeze

observarea cu atenţie a minorului. Consemnarea depoziţiei minorului se va face într-o formă

29

cât mai fidelă şi precisă, cât mai apropiată de modul de exprimare al minorului, fiind interzisă

modificarea sau înlocuirea cuvintelor acestuia cu excepţia celor vulgare sau triviale. În

practică se manifestă tendinţa de reformulare a expresiilor minorului, de sintetizare a

relatărilor, aspect de natură să altereze obiectivitatea declaraţiei sau să se dea un alt înţeles

afirmaţiilor.

După fixarea declaraţiilor, făcută în etapa expunerii libere, se vor consemna

întrebările şi răspunsurile date de minor. Declaraţia este citită minorului şi semnată pe fiecare

pagină şi la sfârşit de organul judiciar, minor, persoana care îl asistă şi eventual de interpret.

Ca mijloc principal de fixare a declaraţiilor minorului, procesul verbal trebuie să

cuprindă într-o anumită formă şi succesiune declaraţiile făcute de minor indiferent în ce

calitate procesuală se află: martor, învinuit, inculpat, parte vătămată.

Declaraţiile minorilor trebuie verificate pe de o parte prin compararea conţinutului

acestora cu celelalte mijloace de probă – verificate – administrate în cauză, iar pe de altă

parte, prin efectuarea diverselor activităţi de urmărire penală.

Astfel, declaraţiile minorilor pot fi verificate prin ascultarea altor martori, a părţii

vătămate ori chiar a învinuitului. Când există contraziceri esenţiale, fie între declaraţiile

diferiţilor martori şi cele ale părţilor se foloseşte confruntarea.

Frecvent sunt folosite în acest scop reconstituirile, în mod deosebit, pentru a stabili

posibilitatea martorilor minori de a percepe şi memora în condiţiile date ceea ce au afirmat cu

ocazia ascultării. Studierea unor înscrisuri ori verificarea activităţilor pe care le-au desfăşurat

minorii în perioada în care afirmă că s-au aflat sau că nu s-au aflat la locul săvârşirii

infracţiunii, pot duce de asemenea la rezultate pozitive.

Aprecierea probelor constituie etapa finală a activităţii organelor de urmărire penală.

Aprecierea declaraţiilor minorilor reprezintă rezultatul verificării lor şi al concluziilor

formulate privind existenţa sau inexistenţa faptelor rezultate din declaraţiile respective. Astfel

spus, în esenţă, aprecierea declaraţiilor minorului constă în stabilirea sincerităţii şi

veridicităţii lor. Sinceritatea şi veridicitatea sunt aspecte diferite. Buna-credinţă a minorului

asigură obţinerea unor declaraţii sincere ceea ce nu înseamnă că întotdeauna sunt şi veridice.

Sinceritatea declaraţiilor minorului depinde de personalitatea acestuia, de convingerile

intime că tot ceea ce a afirmat reprezintă adevărul. Veridicitatea declaraţiilor reprezintă

corespondenţa între faptele relatate şi cele petrecute în realitate, de unde concluzia că, în

procesul ascultării minorilor, trebuie să se urmărească nu numai obţinerea unor declaraţii

sincere, ci şi veridice.

30

Cu prilejul ascultării şi aprecierii declaraţiilor martorilor minori, organul de urmărire

penală trebuie să ţină cont de vârsta şi gradul de dezvoltare intelectuală a acestora, de ele

depinzând posibilităţile şi capacitatea de percepere şi înţelegere a faptelor şi fenomenelor la

care au asistat. De asemenea nu trebuie omisă înclinaţia lor spre fantezie, concretizată în

tendinţa de a exagera anumite aspecte pe marginea celor percepute şi memorate.

Capitolul VI. Practică judiciară

Hotărârea bazată pe declarațiile unor martori minori ascultați în cursul

urmăririi penale fără a fi prezentă una dintre persoanele arătate în art.81 C.proc.pen.,

este casabilă în temeiul art. 3859 alin.1 pct.172 din același cod.

Decizia Completului de 9 judecători nr. 2 din 7 ianuarie 2002.

Inculpații B.A. și G.G. au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de

tâlhărie prevăzută în art.211 alin.2 lit. a, b și e C.pen., reținându-se că, la 9 februarie 1998,

împreună cu alte 2 persoane neidentificate, au atacat partea vătămată și i-au sustras 1500 de

dolari. Sesizat cu judecarea cauzei, Tribunalul București, secția a II-a penală, prin sentința nr.

204 din 18 iunie 1998, a achitat pe inculpați în temeiul prevederilor art.11 pct. 2 lit.a raportat

31

la art.10 alin.1 lit.c C.proc.pen., cu motivarea că probele administrate în cauză, parțial lovite

de nulitate, nu duc la concluzia că inculpații au făcut parte din grupul de 4 persoane care au

săvârșit tâlhăria. Apelul declarat de procuror a fost admis prin decizia nr.115/A din 22 martie

1999 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, dispunându-se condamnarea inculpaților

pentru infracțiunea menționată. Recursurile declarate de inculpați împotriva acestei decizii au

fost respinse prin decizia nr. 2140 din 26 aprilie 2001 a Curții Supreme de Justiție, Secția

penală. Împotriva hotărârilor pronunțate în cauză s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea

că instanța de apel și cea de recurs au reținut că faptele au fost săvârșite de inculpați pe baza

unor probe îndoielnice, declarațiile date de martori în cursul urmăririi penale, pe care s-au

întemeiat cele două instanțe, fiind luate cu încălcarea dispozițiilor legii.

Recursul în anulare este fondat.

Probele pe baza cărora s-a reținut participarea inculpaților la deposedarea victimei,

prin violență, de suma menționată, pe lângă că nu sunt de natură a convinge în mod

neîndoielnic că ei s-au aflat între cei care au atacat victima, dar nici nu au fost administrate cu

respectarea dispozițiilor legale. Sub acest din urmă aspect se constată că, potrivit art. 81

C.proc.pen., poate fi ascultat ca martor și minorul, cu precizarea ca,  pană la vârsta de 14 ani,

ascultarea lui se face în prezența unuia dintre părinți ori a tutorelui sau a persoanei căreia îi

este încredințat minorul spre creștere și educare. În cauză, la ascultarea ca martori de organul

de urmărire penală a doi martori minori, precum și la recunoașterea, din grup, de către aceștia

a celor doi inculpați, nu a fost prezenta vreuna dintre persoanele menționate în art. 81

C.proc.pen., deși minorii nu împliniseră vârsta de 14 ani. Mai este de observat că, în fața

instanței, unul dintre minori a revenit asupra declarațiilor de la urmărirea penală, susținând că

le-a dat sub influența unor promisiuni făcute de politiști, iar alte persoane care puteau face

relatări utile pentru stabilirea adevarului nu au fost ascultate de instanță.

Hotararile atacate fiind supuse cazurilor de casare prevăzute în art. 3859 alin.1 pct.172

si 182 C. proc. pen., recursul în anulare a fost admis, s-au casat hotărârile pronunțate în cauză

și s-a trimis dosarul la procuror pentru completarea urmăririi penale.

32

BIBLIOGRAFIE:

1. I. Anghelescu, N. Dan, I. Grigorescu, D. Sandu, M. Constantin, I. R. Constantin, I.

Sima, Dicţionar de criminalistică, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984

2. V. Bercheșan, I. L. Sandu, Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpaţi, Craiova,

1992

3. T. Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, Ed. Științifică, București, 1973

4. T. Bogdan, I. Santea, R. Drăgan-Corneanu, Comportamentul uman în procesul

judiciar, Ed. Ministerul de Interne, Bucureşti, 1983

33

5. A. Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Ed. Junimea, Iași,

1979

6. S. A. Golunski, Criminalistica, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1961

7. Al. Ionaș, I. Măgureanu, Ascultarea persoanelor în procesul penal, Ed. Omnia Uni

S.A.S.T., Brașov, 2001

8. I. Mircea, Criminalistica, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1978

9. N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologia judiciară, Casa de editură şi presă

“Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1992

10. I. Neagu, Drept procesual penal. Partea generală, vol. I, Ed. Euro-Trading,

București, 1992

11. E. Stancu, Criminalistica. Tactica şi metodologia criminalistică, vol. II, Ed. Actami,

Bucureşti, 1995

12. C. Suciu, Criminalistica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972

13. G. Theodoru, Drept procesual penal, Ed. Cugetarea, Iași, 1996

14. C. Turianu , Răspunderea juridică pentru faptele penale săvârşite de minori, Ed.

Continent XXI, Bucureşti, 1995

15. N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Ed. Paideia, București, 1996

16. Codul de procedura penală, modificat prin Legea nr. 202/2010

17. http://www.jurisprudenta.com/

34