Asigurari Si Reasigurari ID

Asigurări şi reasigurări – curs universitar ID

2

Universitatea “Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu Facultatea de Ştiinţe Economice si Gestiunea Afacerilor

Departamentul ID

Conf. Univ. Drd. Văduva Maria

ASIGURARI SI REASIGURARI

- CURS ID -

TÂRGU JIU 2011


3

Cuprins

CAPITOLUL I

REASIGURĂRILE - ÎNCEPUTURI, NECESITĂŢI ŞI FORME DE

MANIFESTARE.................................................................................................. 5

1.1.Necesitatea reasigurării, funcţionarea şi utilizarea…………………………..5

1.2. Funcţiile reasigurării………………………………………………………..12

Test de autoevaluare ………………………………………………………...14

CAPITOLUL II

CONTRACTUL DE REASIGURARE…………………………………...…15

2.1. Definirea contractului de reasigurare……………………………………...15

2.2. Principiile care stau la baza contractului de asigurare…………………….17

Test de autoevaluare ……………………………………………………....18

CAPITOLUL III

DERULAREA CONTRACTULUI DE REASIGURARE…………………23

Test de autoevaluare ……………………………………………………..

CAPITOLUL IV

FORME DE REASIGURARE……………………………………………….27

4.1. Tipuri de contracte proporţionale………………………………………….28

4.2. Forma şi conţinutul contractului de reasigurare proporţională…………….33

4.3.Rezilierea contractului de reasigurare………………………………………44

4.4. Forma şi conţinutul contractului de reasigurare neproporţională………......52

4.5. Reasigurarea neproporţională………………………………………………53

Test de autoevaluare ……………………………………………………….56


4

CAPITOLUL V

METODE DE REASIGURARE……………………………………………...58

5.1. Metode reasigurare…………………………………………………………58

5.1.1. Metoda facultativă……………………………………………….58

5.1.2. Metoda contractuală……………………………………………...69

5.2. Pool-urile de asigurare……………………………………………………...75

Test de autoevaluare ………………………………………………………77

CAPITOLUL VI

PIAŢA INTERNAŢIONALĂ A ASIGURĂRILOR ŞI

REASIGURĂRILOR………………………………………………………….79

6.1.Caracterizare generală…………………………………………………….79

6.2.Intermedierea în asigurări şi reasigurări…………………………………..79

Test de autoevaluare ……………………………………………………...96

BIBLIOGRAFIE …………………………………………….……………..97


5

CAPITOLUL I

REASIGURĂRILE - NECESITĂŢI, FUNCŢII

1.1.Necesitatea reasigurării, funcţionarea şi utilizarea 1.2.Funcţiile reasigurării

1.1. Necesitatea reasigurării funcţionarea şi utilizarea

reasigurării

A. Necesitatea reasigurării Asigurarea şi reasigurarea suferă schimbări

apărând noi tipuri de contracte cunoscute sub numele de reasigurări financiare. Majoritatea contractelor de reasigurare se prezintă sub formă tradiţională.

Creşterea totală a valorilor cuprinse în asigurare a condus la creşterea răspunderii asigurătorilor ajungându-se în situaţia că o singură societate de asigurare nu putea să acopere daunele. Fondul de asigurare constituit de o singură societate de asigurare devine insuficient pentru acoperirea unor daune mari ţiind necesară cooperarea internaţională în domeniul asigurărilor.

Societăţile de reasigurare realizează dispersia riscurilor prin mecanismul coasigurării respectiv al reasigurării.

Coasigurarea constă în participarea mai multor societăţi de asigurare la asigurarea unui bun de valoare mare. Încheierea contractului de asigurare se realizează de un singur asigurat cu mai multi asiguratori care preiau fiecare o anumită cotă de risc suportabilă în mod independent. La producerea daunei asiguratul tratează probleme legate de constatarea daunei, stabilirea şi plata despăgubirii cu una din societatile participante, care este societatea garantă şi care acţionează în numele tuturor, la lichidarea daunei fiind necesară aprobarea fiecăruia dintre coasiguratori, plasarea riscului necesitând uneori un timp îndelungat iar decontarea daunelor este greoaie. Din acest motiv, coasigurarea nu a avut o dezvoltare prea mare.

Reasigurarea este o formă de asigurare prin care o companie sau o organizaţie de asigurări poate transfera acte la un alt asigurător (reasigurător) partial sau în întregime, obligaţiile sale de plata ce decurg din contractele de asigurare pe care le-a încheiat. Această metodă permite unei companii de asigurări, numit reasigurat, cedent sau asigurător direct să se protejeze împotriva riscului care depăşeşte puterea sa financiară, în schimbul plăţii de către acesta a unei anumite sume denumită, primă de reasigurare. La rândul său reasigurătorul poate ceda o parte din reasigurările acceptate de el, operaţiunea fiind

E Coasigurarea

E Reasigurarea

E Necesitatea Reasigurări

Roby

Highlight

Roby

Highlight

Roby

Highlight

Roby

Highlight


6

retrocesiune (retrocedare), compania cedentă fiind retrocedent iar reasigurătorul retrocesionar.

Reasigurarea apare ca o nouă asigurare care se bazează pe un contract de reasigurare ce se încheie între două societăţi de asigurare prin care prima cedează în întregime sau parţial răspunderea ce şi-a asumat-o iniţial prin contractul de asigurare.

Reasigurarea prezintă anumite trăsături care o deosebesc de asigurarea directă.

1. acţionează numai prin intermediul asigurării, întâi există operaţiunea de asigurare, din care apoi decurge reasigurarea;

2. în timp ce asigurarea directă se practică între o societate de asigurare denumită asigurător şi persoane fizice sau juridice în calitate de asiguraţi, reasigurarea intervine numai între două societaţi de asigurare deci contractul de reasigurare se încheie numai între persoane juridice.

3. reasigurarea acoperă partea de riscuri ce depăşeşte limitele de cuprindere ale asigurătorilor şi reduce astfel răspunderea lor în activitatea de asigurare.

4. nu toate contractele de asigurare sunt supuse principiului indemnizării (despăgubirii) cu excepţia poliţelor de viaţă, accidente, boală, în timp ce toate contractele de reasigurare sunt contracte de despăgubire fiind limitate la plăţile făcute de reasigurat conform asigurărilor la care a subscris.

5. aproape toate asigurările directe (cu excepţia celor maritime şi de aviaţie) sunt în principal interne iar reasigurarea este prin natura sa o activitate internaţională.

În România pănă la 1.01.1991, cât a funcţionat monompolul statului în domeniul asigurărilor, despre operaţiuni de reasigurare pe plan intern nu putea fi vorba. În prezent, ca urmare a faptului că există şi funcţionează mai multe societăţi de asigurare, reasigurare se practică şi pe plan intern având în vedere că ele nu au capacitatea de a prelua singure un volum mare de riscuri.

6. creează condiţii de lărgire a câmpului de activitate al societăţilor de asigurare şi le permite acestora să prezinte garanţii mai mari. Reasigurarea are ca scop satisfacerea unor nevoi multiple ale asiguratorului direct.

În raporturile de reasigurare societăţile de asigurare apar într-o dublă postură: pe de o parte ele cedeaza altor companii de asigurări din diferite ţări o parte din riscurile asumate în cadrul asigurării directe având calitatea de reasiguraţi iar pe de altă parte primesc în reasigurare diferitele riscuri dobândind calitatea de reasigurători. Operaţiunile de primire în reasigurare se numesc reasigurare activă iar cele de cedare în reasigurare, reasigurare pasivă.

F Trăsăturile reasigurări

F Scopul

Reasigurări

Roby

Highlight

Roby

Highlight


7

În afară de reasigurat şi reasigurător, reasigurarea mai cuprinde următoarele elemente: contract de reasigurare, prima de reasigurare, comisionul de reasigurare, participarea reasiguratului la profitul reasigurătorului şi brokerii de reasigurare.

Pentru a înţelege mai bine rolul activităţii de reasigurare trebuie să analizăm modul în care asiguratorii stabilesc primele de asigurare.

Un asigurător îşi propune să pretindă de la asigurătorii săi o sumă de bani care împreună care împreună cu beneficiile obţinute în urma plasamentelor în fondurile de asigurare, să fie suficientă pentru acoperirea tuturor cererilor de despăgubire a celorlalte costuri şi pentru obţinerea unui beneficiu rezonabil. Uneori s-ar putea ca el să nu reuşească acest lucru deoarece:

1. concurenţa pe piaţă îl forţează la reducerea primelor de asigurare;

2. costurile totale generate de plata despăgubirilor depăşesc suma ce a fost luată în calcul la stabilirea primelor de asigurare;

3. beneficiile rezultate din plasamentele financiare sunt mai mici decât cele planificate, ex: din cauza scăderii ratei dobânzii;

4. costurile sale administrative se dovedesc a fi mai mari decât cele prognozate. Costurile legate de plata despăgubirilor pot fi mai mari deoarece asigurătorul a subestimat pierderile posibile sau au avut loc mari fluctuaţii ale acestor pierderi. Fluctuaţile legate de marimea pierderilor pot să apară datorită următoarelor cauze:

a) Fluctuaţii datorate mărimii portofoliului Un asigurător nu poate fi mai sigur decât un deţinător de poliţă

în legătură cu frecvenţa sau mărimea pierderilor viitoare. El poate fi sigur că, cu cât în portofoliul său de asigurat sunt incluse mai multe riscuri individuale cu atât costurile totale aferente despăgubirilor plătite pe o anumită perioadă se vor apropia mai mult de costurile prognozate. Astfel, costurile globale implicate de plata despăgubirilor, în cazul portofolilor mici (compuse dintr-un număr mic de unităţi de expunere asigurate) tind să fluctueze mai mult decât costurile aferente portofolilor mari.

b) Riscuri individuale mari Fluctuaţii mari pot sa apară dacă portofoliul conţine un numar mic de riscuri individuale mari. Ex: Dacă portofoliul unui asigurător maritim este compus dintr-o multime de iahturi şi alte ambarcaţiuni mici asigurate pentru sume de maximum 100.000$ plus un numar mic de nave oceanice asigurate pentru sume ce depăşesc 10 milioane $ atunci chiar o singură pierdere a unui tanc petrolier, să zicem, poate modifica costurile aferente plăţii despăgubirilor într-un anumit an.

E Elemente

în reasigurări

Roby

Highlight

Roby

Highlight

Roby

Highlight


8

c) Unităţi de expunere la risc interdependente Dacă există o interdependenţă între unităţile de risc incluse în cadrul unui portofoliu atunci costurile globale legate de despăgubiri pot fluctua mai mult decât ar fi de aşteptat, deoarece dacă unul dintre asiguraţi suferă o pierdere este foarte probabil ca şi ceilalţi să aibă aceleaşi probleme. Ex: dacă obiectul asigurării îl constituie proprietăţile imobiliare iar asigurarea este împotriva calamităţilor naturale, un cutremur sau un uragan poate cauza daune unui număr mare de clădiri asigurate la acelasi asigurător.

d) Fluctuaţii statistice (care ţin de probabilităţi) Situaţia cererilor de despăgubire cărora trebuie să le facă faţă un asigurator în decursul unui an poate fi afectată de circumstanţe care modifică repartiţia probabilistică a evenimentelor statistice. Ex: o epidemie severă poate face ca situaţia cererilor de despăgubire cu care se confruntă un birou de asigurări de viaţă să fie mult mai proastă decât cea indicată în tabelele statistice privitoare la mortalitate deoarece aceste tabele oferă doar probabilităţile, pe termen lung, de moarte în cadrul diferitelor grupe de vârstă. Reasigurarea nu este menită să-l ajute pe asigurat să facă faţă nerealizărilor în materie de câştiguri din plasamente financiare sau să se descurce cu creşterile neprevăzute ale cheltuielilor. Însă ea poate oferii mijloace de a contracara riscurile legate de fluctuaţiile costurilor aferente despărţirilor- în funcţie de tipul de reasigurare pe care a achiziţionat-o compania cedentă (reasiguratul) reasigurătorul va contribui la plata unor despăgubiri în numele reasiguratului. Reasigurarea poate oferii un ajutor financiar temporar pe timpul perioadelor în care activitatea de asigurare este neprofitabilă din cauza concurentei intense sau din cauza creşterii frecvenţei sau mărimii cererilor de despăgubire.

B.Funcţionarea reasigurării Reasigurarea se poate manifesta în mai multe ipostaze permiţând ca riscurile asiguraţilor să fie distribuite cât mai larg între un număr mare de asigurători şi reasigurători. În Marea Britanie, asigurarea

împotriva incendiului pentru o mare fabrică este coasigurată (împărţită între câţiva asigurători sau coasigurători). Compania de asigurări A acceptă, în mod obişnuit, o parte mai mare din asigurare decât doreşte să-şi menţină în contul propriu şi ulterior, cedează o parte din risc către unul sau mai mulţi reasigurători.

Funcţionarea Reasigurări

Roby

Highlight

Roby

Highlight

Roby

Highlight


9

La rândul lor toţi sau o parte dintre reasigurătorii companiei A pot ceda o parte din riscul pe care l-au acceptat: reasigurarea achiziţionată de reasigurator este cunoscută sub numele de contract de retrocesionare (retrocedare). Dacă un incendiu deteriorează fabrica, fabricantul va face cererea de despăgubire către coasiguratorii iniţiali. Compania A este răspunzătoare de plata părţii ei şi îşi poate recupera o parte din pierdere de la reasigurătorii ei şi, la rândul ei compania A îşi va recupera o parte din pierdere de la compania a) şi de la ceilalţi retrocesionari. Reasigurarea este într-o mare măsură o afacere internaţională iar riscurile mari sunt distribuite între companii de reasigurare care activează în toată lumea. În eventualitatea unei pierderi asigurate majore sau a unui dezastru natural într-o anumită ţară, reasigurătorii, din toată lumea vor contribui la plata despăgubirilor. Figura prezintă modul în care riscul asigurat este distribuit atât între reasigurători cât şi între coasigurători deşi coasigurarea nu este un procedeu obişnuit în cazul asigurărilor auto, a asigurărilor de răspundere civilă şi a altor asigurări de accident şi chiar în cazul asigurărilor împotriva incendilor, în unele ţări. Coasigurarea şi reasigurarea diferă în mod fundamental. În cazul coasigurării există o relaţie contractuală între deţinătorul poliţei şi coasigurător, în eventualitatea unei pagube fiecare coasigurător este direct şi separat răspunzător faţă de deţinătorul poliţei pentru plata părţii sale de pagubă. Contractul de reasigurare se încheie între compania cedentă şi reasigurător- deţinătorul iniţial de poliţă nu este parte în acel contract. În virtutea principiului secretului contractului, deţinătorul original al poliţei nu se bucură de nici un drept şi nu are nici o răspundere în cazul unui contract de reasigurare. Dacă din anumite motive, un deţinător de poliţă nu îşi poate recupera daunele de la asigurătorul, sau el nu îi poate obliga pe reasigurătorii săi la plata părţilor din respectivele daune.

C. Utilizarea reasigurării Cumpărarea unei reasigurări implică plata unui preţ, prima de reasigurare. Există câteva motive pentru care asigurătorii se decid să plătească pentru a se reasigura:

a) Stabilirea costurilor implicate de despăgubiri. Fluctuaţiile costurilor globale legate de despăgubiri pot pune în pericol atât profitabilitatea cât şi solvabilitatea unei companii de asigurări şi principalul motiv pentru care se cumpără o reasigurare este de a limita

E Utilizarea

Reasigurării

E Stabilirea Costurilor

Implicate în Despăgubiri

Roby

Highlight

Roby

Highlight


10

mărimea fluctuaţilor costurilor ce trebuie plătite din resursele proprii. Asigurătorul poate achiziţiona diverse forme de reasigurare care pot limita mărimea fluctuaţilor costurilor ce trebuie plătite din resursele proprii. Asigurătorul poate achiziţiona diverse forme de reasigurare care pot limita costul implicat de fluctuaţile datorate: – cererile de despăgubire individuale foarte mari

- acumulările de pierderi în urma unui eveniment; - acumulări neobişnuite de cereri de despăgubire în cursul

unui an. Cea mai importantă este necesitatea ca o companie să se protejeze împotriva pierderilor ce i-ar putea periclita solvabilitatea, iar autoritatea de supraveghere a activităţii de asigurări va fi interesată să vadă că aranjamentele de reasigurare sunt adecvate acestui scop. S-ar putea ca o companie să dorească să limiteze încă şi mai mult fluctuaţile legate de plata despăgubirilor pentru a evita pierderile suficient de mari care ar putea pune în pericol plata dividentelor anuale, chiar dacă costul reasigurării ar reduce profiturile prognozate.

b) Flexibilitatea şi capacitatea de garantare O companie de asigurări cu profituri stabile şi cu creşterea constantă şi sigură se poate bucura de încrederea publicului şi intermediarilor de asigurări, câştigând astfel un avantaj competitiv. Însă pentru a intra în noi afaceri ea va avea probabil nevoie şi de capacitatea de a garanta riscurile cu sume asigurate sau cu limite de indemnizare mai mari decât cele de care ar putea dispune din veniturile proprii. Reasigurarea îi poate oferii această capacitate suplimentară. În multe ţări în curs de dezvoltare există fie o simplă companie de asigurări (aflată în proprietatea statului) fie un număr limitat de companii de asigurări relativ mici, locale. Singurul mod în care aceste companii ar putea realiza acoperirea unui risc major, cum ar fi o mare platforma industrială sau o companie de transporturi aeriene de stat constă în reasigurarea masivă pe piaţa internaţională a reasigurării. Uneori o companie de asigurări trebuie să accepte un risc pe care nu şi-ar dori să-l garanteze, poate la cererea unui client important sau broker important. În loc să păstreze riscul el îl poate reasigura, total sau parţial, la un reasigurator care este fericit să accepte o asemenea afacere. Reasiguratorii au ajutat la lansarea asigurărilor de viaţă pentru persoanele substandard calculând primele de asigurare şi oferind protecţie persoanelor suferinde de boli cum ar fi bolile de inima sau diabetul.

F Flexibilitatea

şi Capacitatea de Garantare


11

c) Finanţare. Multe reasigurări sunt cumpărate din raţiuni pur financiare. În majoritatea ţărilor regulamentele de supraveghere a activităţii de asigurări cer unei companii de asigurări să menţină o relaţie bine precizată între veniturile rezultate din primele de asigurare, capitalul lor combinat şi rezervele lor libere (adică o marjă minimă de solvabilitate) diferenţa între activele şi pasivele sale, altele decât datoriile faţă de acţionari exprimata ca procentaj din venitul rezultat din primele de asigurare, din care se scad primele de reasigurare). La calcularea marjelor de solvabilitate, asigurătorilor direcţi li se permite să deducă din venitul rezultat din primele de asigurare o parte din primele plătite către raesigurători, achiziţionarea de reasigurări le permite astfel asigurătorilor direcţi să-şi crească volumul afacerilor, ex: înainte de 1978, o mică companie de asigurări din Marea Britanie trebuia să-şi menţina o marja de solvabilitate de 20%, aşa că o companie cu capital şi rezerve libere de 250.000 lire putea: a) să facă toate afacerile pe cont propriu permiţându-i-se să încheie contracte de asigurare pentru care venitul total rezultat din primele de asigurare să aibă valoare maximă de 1.250.000 lire (250.000 * 100 : 1.250.000 = 20%; b) să creasca volumul de afaceri pe care îl putea accepta prin reasigurare ex: dacă ele reasigură 80% din toate contractele pe care le acceptă, venitul său brut total s-ar putea ridica la 6.250.000 lire, deoarece marja de solvabilitate de 20 % ar fi putut fi încă atinsă (primele de asigurare ar fi reprezentat 80% din 625.000 lire adică 5.000.000 lire, iar venitul din primele de asigurare din care se scade valoarea primelor de reasigurare ar fi tot 1.250.000 lire. Regulamentele cu privire la solvabilitate impuse de Comunitatea Europeană pentru activitatea de asigurări generale sunt mai complexe decât cele arătate, ele reducând la jumătate deducerile legale de reasigurări.

d) Asistenţa tehnică şi alte tipuri de asistenţă. Marile companii de reasigurare oferă o asistenţă tehnică considerabilă clienţilor cu privire la garantarea unor riscuri mari şi neobişnuite şi cu privire la tratarea cererilor mari de despăgubire. Ele ajută si la instruirea angajaţilor; la organizarea sistemelor de contabilitate. Deşi este puţin probabil ca un asigurător să cumpere o reasigurare numai pentru a se bucura de asemenea servicii, ele sunt o atracţie suplimentară.

E Finanţare


12

1.2. Funcţiile reasigurării

Reasigurarea are ca scop satisfacerea multor nevoi ale asigurătorului direct, îndeplinind o serie de funcţii:

a) protejează asiguratorii direcţi de pierderile determinate de producerea riscurilor ce pot pune în pericol solvabilitatea lor, reasigurarea face posibilă creşterea capacităţii asiguratorului de a primi mai multe riscuri decât ar fi altfel capabil să accepte. El îşi poate reduce obligaţia faţă de asigurat trecând excesul de expunere la risc asupra reasigurătorului (prin ceea ce se numeşte dispersia riscului sau pulverizarea riscului) . O daună de proporţii mari care ar putea duce la insolvabilitatea companiei de asigurări este distribuită unui număr mai mare de reasigurători, în funcţie de proporţia în care fiecare dintre ei s-a angajat iniţial. Ex: unele ţări sunt în mod particular expuse riscurilor naturale (cutremure, inundaţii, secete, uragane) care pot produce mari pagube întregii economii naţionale şi populaţiei. Prin reasigurare apare posibilitatea ca asigurătorii interni să-şi transfere o parte din pierderi asupra reasigurătorilor internaţionali. Reasigurarea înzestrează pe asigurătorii direcţi cu capacitatea complementară de a accepta riscuri mai mari, aceştia putând reţine pe contul lor numai partea de risc pe care o pot suporta fără a le afecta substanţial situaţia financiară.

b) ajuta asiguratorul să obţina un anumit grad de stabilitate a ratei daunelor prin dispersarea pierderilor mai mari pe o perioada mai îndelungată prin contractele de protecţie contra catastrofelor.

c) Se realizează o dispersare mare a riscurilor prin practica reciprocităţii prin care asigurătorii primari îşi plasează contractul de reasigurare pe o baza reciprocă astfel încât compania cedentă va oferi o parte dintr-un contract al său unui reasigurător capabil săi ofere altul în schimb În acest fel fiecare reasigurător îşi măreşte numărul de riscuri pe care-l asigură.

d) Creşte flexibilitatea asiguratorului privind dimensiunile şi tipurile de riscuri precum şi volumul activităţii pe care acesta le poate subscrie.

e) Reasigurarea presupune stabilitate prin evitarea fluctuaţilor referitoare la daune de la un om la altul.

f) Creşte capacitatea de subscriere a asiguratorului a noi riscuri sau a mai multor riscuri independent de propriile sale posibilităţi în mod deosebit acest lucru este important în cazul riscurilor de catastrofă.

g) Sprijină finanţarea operaţiunilor de asigurări pentru compania cedentă făcând posibil în acelaşi timp ca aceasta să-şi poată

F Funcţiile Reasigurări

Roby

Highlight


13

creşte volumul activităţii mai rapid decât ar putea fără o creştere corespunzătoare a capitolului de bază.

h) Permite societăţii cedente să se retragă dintr-o categorie de afaceri sau o zonă geografică pentru o anumită perioadă de timp prin cedarea integrală a riscului în reasigurare.

i) Permite companiei cedente să intre rapid într-o categorie de afaceri sau o nouă zonă geografică prin înfinţarea unei reprezentanţe şi dezvoltarea unui anumit volum al afacerilor sau prin negocierea şi preluarea unor contracte de reasigurare de la companiile ce acţionează deja în acea categorie sau zonă.

j) Reasiguratorul poate oferi asistenţa şi servicii tehnice pentru riscurile mari, complexe sau speciale prin oferirea de informaţii;

k) Oferă posibilitatea, companiilor cedente de a obţine o gamă largă de servicii de la marile companii de reasigurări şi de la unii brokeri de reasigurări care au o experienţă mondială în domeniul asigurărilor şi reasigurărilor. Ele pot beneficia şi de consultanţă în administrarea afacerilor în stabilirea daunelor în procedurile de plată şi în domeniul pregătirii personalului pentru acest gen de act. Multitudinea şi caracterul penetrant al funcţilor reasigurării atestă rolul important al acesteia în creşterea încrederii în afaceri a agenţilor economici în reducerea numărului şi amplorii falimntelor în sporirea stabilităţii proceselor economice, în general în asigurarea unui plus de fluiditate şi dinamism în derularea relaîilor economice internaţionale.


14

Test de autoevaluare

1. Definiţi reasigurarea ?

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………… 2. Definiţi Coasiguirarea ? ………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

3. Care sunt trăsăturile reasigurări ? ………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

4. Care este scopul principal al reasigurări ? ……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………… 5. Care sunt cauzele fluctuaţiilor legate de mărimea pierderilor ? ……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………… 6. Ce presupune conceptul legat de „utilizarea reasigurări” ? ……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………............................................................................................................................ 7. Care sunt funcţii reasigurări?. ………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

& Timp estimat

30 min.


15

CAPITOLUL II CONTRACTUL DE REASIGURARE

2.1. Definirea contractului de reasigurare 2.2. Principiile care stau la baza contractului de asigurare

2.1. Definirea contractului de reasigurare

Relaţia stabilită între reasigurător şi reasigurat pe baza liberului consimţământ care exprimă acordul de voinţă al părţilor în legătură cu acceptarea (cedarea) de riscuri în reasigurare este finalizată într-un document numit contract de reasigurare. În literatura de specialitate întâlnim diferite definiţii date acestui tip de contract ex: Lordul Mausfield consideră contractul de reasigurare ca pe o nouă asigurare efectuată printr-o nouă funcţie pentru acelaşi risc care a fost iniţial asigurat pentru a despăgubii subscriitorii ca urmare a subscrierilor lor anterioare, ambele poliţe sunt în vigoare în acelaşi timp. În SUA, curtea supremă de justiţie din Ohio definea în 1929 ca fiind contractul în care o persoană din anumite considerente acceptă să despăgubească o altă persoană pentru o pierdere sau răspundere totală sau parţială determinată de un risc pe care acesta din urmă şi la asumat conform unui contract separat şi distinct ca asigurător al unei terţe părţi. Tot în America, societăţile de reasigurări de viaţă consideră că un contract de reasigurare este un acord între două companii dintre care una acceptă să cedeze iar cealalta acceptă să preia o afacere de reasigurare în conformitate cu prevederile specificate în contract. Contractele de reasigurare şi poliţele de reasigurare nu sunt sinonime: contractele de reasigurare sunt contracte pentru asigurare iar poliţele de reasigurare sau cesionări sunt contracte de asigurare. Contractul de reasigurare reprezintă întelegerea stabilită între două părţi: reasigurător şi reasigurat, prin care reasigurătorul preia o parte din risc de la reasigurat în schimbul unei sume denumite “prima de reasigurare” pentru care se obligă să-i plătească acestuia din urmă partea din despăgubire cuvenita în cazul producerii riscului, conform condiţiilor convenite în contract. Contractul se consideră încheiat odată cu semnarea lui de părţi.

E Definirea

Contractului de

Reasigurare

Roby

Highlight


16

Din analiza definiţiilor de mai sus se desprind câteva elemente comune care constituie trăsăturile acestui contract:

· Contractul de reasigurare este condiţionat de existenţa unui contract de asigurare încheiat între asigurat şi asigurător;

· Contractul de asigurare şi cel de reasigurare există în acelaşi timp;

· Contractul de reasigurare este un contract separat încheiat între reasigurător şi reasiguratul său la care asiguratul original nu este parte; în cazul producerii riscurilor asigurate, reasiguratorul este răspunzător pentru partea sa de risc numai în faţa companiei cedente şi nu şi în fata, asiguratului care primeşte, despăgubirile de la asiguratul său. În cazul în care reasigurătorul dă faliment, compania cedentă nu este exonerată de obligaţia de a plăti întreaga sumă ce rezultă din poliţa de asigurare. Între reasigurător şi asiguratorul original nu există nici o legătură. De la această regulă există două excepţii prima în cazul în care între reasigurător şi asiguratul său original există un angajament special prin care reasigurătorul este direct raspunzător faţă de acesta, situaţie în care, pe poliţa de asigurare apare şi numele reasigurătorului. A doua excepţie apare când reasiguratorul ia asupra sa activele şi pasivele companiei cedente pentru a-şi asuma responsabilitatea directă faţă de asigurat. Această cumpărare totală a asigurătorului de reasigurător are loc în cazul în care compania cedentă se afla în stare de faliment.

· Despăgubirea totală sau parţială va fi suportată numai pentru răspunderea pe care asiguratorul direct şi-a asumat-o prin contractul de asigurare. Reasigurătorul urmează soarta asiguratului direct atât în privinţa pierderilor suportate cât şi în privinţa participării la beneficiu în cazul în care nu se înregistrează daune companiei cedente, i se va restitui o cotă din prima de reasigurare deoarece se consideră ca un merit al său, faptul ca a ştiut să dirijeze afacerea cu abilitate. În practica internaţională nu există o formă standard a contractului de asigurare.

F Trăsăturile

Contractului de

Reasigurare


17

2.2. Principiile care stau la baza contractului de asigurare Activitatea de reasigurare, în general, şi contractul de reasigurare în particular, se desfăşoară pe baza unor principii ferme. Aceste principii trebuie cunoscute de parţile acordului de reasigurare şi respectate. Acestea sunt:

· Obligativitatea existenţei unui interes asigurabil · Relaţia dintre părţi se bazează pe cea mai mare bună credinţă · Contractul de reasigurare este un contract de despăgubire · Obligativitatea existenţei în momentul încheierii contractului

de reasigurare, a unui obiect al reasigurării

Principiul interesului asigurabil Contractul de asigurare nu se poate încheia în afara interesului asigurabil şi validitatea contractului de reasigurare este condiţionată de existenţa acestuia. Lordul Brett consideră că interesul asigurabil este pierderea pe care propietarii ar putea-o suferii conform poliţei". O altă definiţie a interesului asigurabil în care accentul este pus pe aria de cuprindere a interesului companiei cedente este “obiectul pe care reasiguratorul îl asigură, este obiectul asigurat iniţial. În acest loc, el are un interes asigurabil până la limita răspunderii pe care el o poate suporta în conformitate şi ca urmare a contractului său de original de asigurare”. Se observă că interesul asigurabil al unui asigurator original sau al unui retrocesionar este limitat la dimensiunile pierderilor pe care el le poate suporta conform poliţelor subscrise. Răspunderea depinde de următorii factori:

· Suma asigurată, respectiv limita despăgubirii · Obiectele asigurate; · Pericolele acoperite.

Interesul asigurabil este un drept patrimonial pe care asiguratul şi respectiv compania cedentă doresc să-l păstreze sau să-l obţină sau obligaţia patrimonială pe care aceştia ar dori să o evite. În contractele de reasigurare, reasigurarea unui risc sau a unei clase de riscuri are efect numai după ce compania cedentă acceptă preluarea acestuia de la asigurat, adică atunci când interesul asigurabil există în momentul încheierii asigurării.

E Principiile care stau la

baza contractului

de asigurare

E Principiul Interesului Asigurabil

Roby

Highlight


18

Principiul maximei bunei credinţe

Acest principiu universal este aplicat cu stricteţe şi rigurozitate deosebite în reasigurări. Raţiunea sa provine din natura activităţii de reasigurare şi din faptul că în cazurile cele mai frecvente în funcţie de metoda şi forma de reasigurare (facultativă sau contractuală) poliţele de asigurare sunt grupate de compania cedentă şi reasiguratorul nu ştie ce reasigură practic, în special la reasigurarea neproporţională, excedent de daună bazânduse numai pe buna credinţă a cedentei. În virtutea acestui principiu informaţile pe care parţile le oferă reciproc sunt luate ca atare şi considerate adevărate. În cazul în care se dovedesc ca nereale partea vătămată poate cere despăgubiri şi anularea contractului. Asiguratorul direct este obligat să dezvăluie în întregime orice fapt material referitor la riscul ce va fi reasigurat. Într-o tranzacţie de reasigurare compania cedentă are aceeaşi poziţie faţă de reasigurator pe care o are şi asiguratul original faţă de compania de asigurări. Legea engleză referitoare la asigurarile maritime (1906) defineşte circumstanţele materiale astfel: “orice circumstanţă este materială când va influenţa judecata unui asigurator prudent în stabilirea primei sau a deciziei privind acceptarea riscului. Există unele excepţii de la acest principiu în asigurări când asiguratul nu este obligat să informeze pe asiguratorul sau dacă faptele nu sunt expres menţionate în contract. Acestea sunt:

· Faptele pe care nu le cunoaşte şi în mod normal nu se aşteaptă să le afle;

· Faptele care diminuează riscul; · Faptele care sunt cunoscute sau prezumtate a fi cunoscute de

asigurător, adică faptele de notorietate comună sau cele pe care un asigurător printr-o anumită clasă de asigurări le poate lesne afla. În cazuri frecvente în practica internaţională se obişnuieşte ca un contract de asigurare/ reasigurare să se încheie prin agenţi sau brokeri. Obligaţia privind notificarea se extinde şi asupra lor şi trebuie să aducă la cunoştinţa părţilor toate datele şi faptele menţionate şi cele pe care le-au descoperit în cursul activităţii lor. Între activitatea de asigurare şi cea de reasigurare există anumite deosebiri în ceea ce priveşte aplicarea acestui principiu.

F Principiul maximei

bunei credinţe

Roby

Highlight

Roby

Highlight

Roby

Highlight

Roby

Highlight


19

În timp ce în asigurări, asiguratul, necunoscător al principiilor şi cutumelor privind asigurarea are obligaţia de a informa compania de asigurări în timpul negocieri asupra tuturor datelor şi informaţilor neceasare şi utile acestuia din urmă, în cazul reasigurărilor, această datorie revine companiei cedente. Principala deosebire este aceea că în cazul reasigurărilor părţile contractante, sunt experte, cunoscătoare în egală măsură a afacerilor ce vor fi încheiate şi a normelor de principii juridice ce le guvernează. În situaţii litigioase un reasigurat (companie cedentă) nu se poate apăra dacă a transmis reasigurătorului informaţii incorecte sau incomplete pe care el la rândul său le-a primit de la asiguratul original. Dacă, spre exemplu declaraţile făcute de un asigurat sunt false dar garantate de acesta ca adevarate în poliţa de asigurare şi preluate în acelaşi mod în contractul de reasigurare reasiguratorul se poate exonera de răspundere dacă descoperă adevărul. Pentru ca acordul de reasigurare să decurgă normal, compania cedentă trebuie să furnizeze informaţii complete reasigurătorului în privinţa riscului şi a sumei reţinute de compania cedentă pentru aceeaşi proprietate pentru care se cere reasigurarea. În perioada de derulare a afacerii compania cedentă are obligaţia de a informa reasigurătorul asupra tuturor faptelor materiale şi a evenimentelor ce apar. Datoria de informare este reciprocă atât în asigurare cât şi în reasigurare. Lord Mansfield arăta în legătură cu principiul menţionat că buna credinţă interzice oricarei părţi să ţină secret ceea ce ştie să îl atragă pe celălalt într-o afacere ingnorând faptele sau crezând altceva decât ce este în realitate. Poliţa va fi nulă faţâ de subscriitori dacă ascunde fapte, dacă este asigurat un vas pentru voiajul despre care el ştie că sa realizat deja şi dacă a acţionat pentru a primi prima. Având în vedere deosebirile dintre reasigurarea facultativă şi reasigurarea contractuală este necesară o distincţie între faptele ce trebuie aduse la cunoştinţă de părţi şi durata obligaţilor lor conform celor două metode.

În cazul reasigurării facultative compania cedentă trebuie să ofere informaţii complete privind riscul individual pentru care doreşte să obţină protecţia reasigurătorului. Aceste informaţii sunt incluse într-o formă prescurtată a contractului denumită “slip” care cuprinde toate particularităţile materiale ale riscului pentru afacerea respectivă, reţinerea cedenţei, suma asigurată etc. La asigurarea contractuală aplicarea principiului este substanţial diferită deoarece compania cedentă grupează mai multe poliţe după anumite criterii iar reasigurătorul prin natura contractului nu cunoaşte

Roby

Highlight


20

multe detalii referitoare la riscurile individuale cedate, suma asigurată etc, el acceptă afacerea bazându-se pe experienţă şi priceperea cedentei şi pe încredere. Trebuie subliniat faptul că datoria de informare reciprocă este atât înainte de încheierea contractului (în faza de negociere) cât şi în faza de derulare a acestuia iar principiul ”celei mai mari bune credinţe” este prezent în ambele faze. Dacă una dintre părţi constată că acest principiu a fost încălcat, contractul poate fi anulat “ab initio” dar numai dacă acest drept a fost exercitat în timp rezonabil, în caz contrar el va rămâne în vigoare.

c) Principiul despăgubirii Despăgubirea reprezintă suma de bani plătită de reasigurător reasiguratului său corespunzător pierderii suferite de acesta din urmă în conformitate cu condiţiile contractului de reasigurare. În această sumă nu se include nici un profit pentru reasigurat. Principiul despăgubirii este parte integrantă a oricărui contract de reasigurare, chiar dacă asigurarea originală nu este întotdeauna un contract de despăgubire ex: asigurările de viaţă. Compania cedentă trebuie să dovedească faptul că daunele pentru care cere despăgubiri de la reasiguratori se încadrează în termenii contractelor de asigurare şi reasigurare. Reasigurătorul este răspunzător faţă de compania cedentă numai pentru partea de daună pentru care este răspunzătoare faţă de asigurat, în timp ce pentru plăţile “ex: graţia” făcute de asigurător asiguratului său, el nu va primi nici o despăgubire. Dimensiunile despăgubirii suportate de reasigurător depind de tipul poliţei originale ex: în cazul poliţei evaluate pentru o avarie totală se despăgubeşte valoarea asigurată iar pentru o avarie parţială se despăgubeşte cota respectivă a daunei din valoarea asigurată în ceea ce priveşte poliţele neevaluate, despăgubirea pentru avaria totală este egală cu valoarea asigurabilă iar pentru valoarea parţiala cota corespunzătoare din valoarea asigurabilă. În practică se obişnuieşte ca reasigurătorul să despăgubească compania cedentă cât mai repede şi numai după ce acesta a plătit despăgubirea corespunzătoare asiguratului său. Dacă răspunderea reasiguratului scade ca urmare a exercitării cu succes a dreptului de subrogare, reasigurătorul are dreptul expres exprimat de a revendica reducerea corespunzătoare a răspunderii sale.

F Principiul

Despăgubiri

Roby

Highlight

Roby

Highlight

Roby

Highlight

Roby

Highlight

Roby

Highlight


21

d) Principiul privind obiectul contractului de reasigurare În momentul încheierii contractului de reasigurare, este obligatorie existenţa unui obiect. Dacă în cazul asigurării directe obiectul îl constituie interesul financiar al deţinătorului poliţei privind proprietatea asigurată în reasigurarea subiectului este răspunderea pe care asiguratorul a acceptat-o prin contractul de reasigurare. Toate contractele de reasigurare vor fi contracte de asigurare a răspunderii. Deoarece răspunderea depinde de existenţa obiectului asigurării, validitatea reasigurării depinde în mod egal de aceeaşi condiţie.

Tst de autoevaluare

1. Definiţi contractul de reasigurare ?

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………… 2. Enunţaţi care sunt trăsăturile contractului de reasigurare ? ………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

3. Care este interesul asigurătorului în cazul „principiului interesului asigurabil”?

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………… 4. Care este obligaţia asigurătorului în cazul „principiului maximei bunei credinţe”? ……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………… 5. Principiul despăgubirii. Efecte? ………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

E Principiul

privind obiectul

contractului de

asigurare

& Timp estimat

30 min.


22

6. Ce presupune utilizarea „principiului privind obiectul contractului de asigurare”? ……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………............................................................................................................................ 7. În practica internaţională există o formă standard a contractului de reasigurare?.

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………

8. Când se consideră încheiat un contract de reasigurare?

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………


23

CAPITOLUL III DERULAREA CONTRACTULUI DE

REASIGURARE Practica reasigurărilor obligă compania să furnizeze reasigurătorului detalii complete privind riscurile cedate cuprinse într-un document denumit “borderou”. Borderourile includeau informaţii privind primele de reasigurare şi daunele iar pe baza lor se întocmeau deconturile la intervale stabilite trimestrial sau semestrial. Pentru uşurarea activităţii administrative treptat, cantitatea necesară de informaţii incluse în borderouri a început să scadă limitându-se numai la detaliile strict necesare. După al doilea război mondial, în unele situaţii s-a renunţat complet la ele, principiul celei mai mari bune credinţe reprezentând baza pentru această decizie. Datorită naturii reasigurării facultative borderourile se folosesc în continuare dar într-o formă simplificată. După încheierea contractului de reasigurare, indiferent de tip, operaţiunile cele mai importante sunt legate de decontări. Acestea se fac pe baza unor evidenţe financiare şi contabile ţinute riguros de ambi parteneri contractuali. Toate mişcările de fonduri, sume, pe care părţile şi le datorează reciproc se vor reflecta în conturi deschise atât la compania cedentă cât şi la reasigurător. Detalile se stabilesc prin acordul părţilor deşi în ultimii ani s-a încercat standardizarea posturilor conturilor. Există unele diferenţe între reasigurarea facultativă si reasigurarea contractuală. În cazul reasigurării facultative compania cedentă sau brokerul, dacă este cazul are obligaţia de a oferi reasigurătorului, trimestrial, informaţii referitoare la sumele pe care ea le datorează reasigurătorului şi pe care le are de încasat de la acesta. Într-o forma simplificată, contul deschis la compania cedentă pentru o anumită afacere va cuprinde:

Contul la reasigurarea facultativă

Sume datorate reasigurătorului

Sume datorate de reasigurător

- prime brute de noi reasigurări - restituirea unor prime brute

Roby

Highlight

Roby

Highlight


24

- prime brute reânnoite - comisioane pe restituirea primelor brute

- prime brute suplimentare despăgubiri taxe supracomision

Similar, la contractul de reasigurare proporţională,

deconturile se fac, de regulă tot trimestrul, deşi în unele cazuri perioada, poate fi mai mare. Inexistenţa borderourilor obligă com-pania cedată la întocmirea acelor evidenţe într-un timp stabilit de comun acord, de obicei după încheierea perioadei confirmat ulterior de reasigurator, de obicei în termen de 15 sau 30 zile după primirea ei.

Sume datorate de compania cedată reasiguratorului

Sume datorate de reasigurator, companiei cedate

0 1 - prime minus reţineri (prime nete) - recuperări - comision de reasigurare - depozite eliberate de prime - taxă de primă - dobândă la depozit - sold datorat de reasigurator - sold din contul curent al anului trecut - deconturi ale reasiguratorului - alte sume - daune de casă plătite de reasigurator - sold datorat de reasigurator

- taxe la brigada incendiului - prime de reasigurare eliberate - daune plătite - rezerve create de prime - taxa asupra dobânzii - sold datorat reasiguratorului - sold din contul curent al anului trecut - deconturi efectuate de compania cedată - alte sume - sold datorat reasiguratorului

Unele companii preferă întocmirea unor „conturi tehnice” cu

un număr mai mic de elemente în care sunt cuprinse numai primele, comisioanele şi daunele, iar soldul se va transfera într-un „cont curent” care va include mişcările de depozite, dobânda şi alte taxe.


25

Importantă pentru reasigurator este pierderea dobânzii determinată de întârzierea plăţii, primei, fapt care poate avea efecte negative asupra întregii tranzacţii.

Având în vedere că afacerile cedate prin contract provin din toate părţile lumii, partenerii agreează o întârziere rezonabilă în efectuarea deconturilor, stipulându-se în contract că, deconturile vor fi trimise de îndată ce va fi posibil pentru încheierea perioadei respective (trimestru, semestru, an).

O situaţie mai deosebită privind deconturile, se întâlneşte la rezilierea contractului şi în perioada următoare. În acest sens, se folosesc două metode specifice numai contractului de reasigurare proporţională: metoda „run-off” şi metoda „clean-cut” al căror scop este şi acela de a economisi o parte din res. fin. şi umane ale societăţii implicate.

Pentru înţelegerea lor trebuie să avem în vedere următoarele: - dacă un contract proporţional va fi realizat, societatea cedantă

îşi va retrage portofoliul de prime de la reasiguratorul său urmărind să-l redistribuie noului reasigurator. Acest lucru va elibera pe vechiul reasigurator de răspunderea pentru cesiunile expirate la aceea dată, dar el va rămâne răspunzător pentru partea sa proporţională din daunele în suspensie la aceea dată. În con-secinţă, compania cedentă va avea de emis două seturi de deconturi pentru noul reasigurator pentru afacerile cedate pe perioada următoare şi pentru reasigurator până la stingerea daunelor.

Prin metoda „run-off” acoperirea daunelor se face în timp, pe perioade de mai mulţi ani până la stingerea naturală a riscurilor.

Conform metodei „clean-cut” compania cedentă preferă să încheie contul pentru fiecare an, iar soldul este reportat ăn anul următor.

- reasiguratorul plăteşte o sumă globală şi se eliberează de răspundere pentru partea sa din daunele în suspensie la data rezilierii. Această sumă poartă denumirea de „portofolii de daună” şi se determină ca o cotă precontuală (80-100%) aplicată asupra nivelului estimativ al daunelor în suspensie la data rezilierii, urmând ajustarea acestora la o dată ulterioară (de obicei în termen de tri luni). Totodată vechiul reasigurator va fi creditat cu o sumă corespunzătoare cotei proporţională din suma estimativă a primelor întârziate, iar noul reasigurator va fi debitat.

Prin acest sistem, răspunderea reasiguratorului est „absolut” terminată la reziliere reducând munca personalului companiei cedente care în cazul adaptării celeilalte metode, era necesară încă multă vreme după rezilierea contractului.

E Metoda

„Run-Off” Metoda

„Clean-Cut”

Roby

Highlight

Roby

Highlight


26

În privinţa reasigurării neproporţionale, formalităţile sunt mai mult simple, deoarece cesiunile de riscuri nu sunt individuale, ci grupate.

Principalele prevederi se referă la prime, depozitul de prime şi comisionul pe profit care se stabileşte la începutul anului şi se regularizează la sfârşitul anului. La contractele neproporţionale compania cedentă nu percepe comision, iar singurele scăzăminte sunt brocherajul pe diferite taxe. Daunele sunt tratate ca „ daune de casă” şi sunt plătite la cerere şi nu prin deconturi. Daunele de casă se întâlnesc la contractele proporţionale şi neproporţionale şi apar într-un post separat al contractului, ele reprezintă o sumă mare care se solicită a fi plătită imediat (4 zile) şi nu trimestrial. Se întâlnesc în cazul reasigurării de catastrofe, incendiu, cutremur şi uneori în reasigurarea marină şi aviatică.

Deconturile vor cuprinde în general numai plata, prime fie la începutul perioadei de acoperire prin formarea unei prime de depozit ajustată la o anumită cotă din prima la contractele protejate la terminarea contractului. Prima stabilită poate fi fixă caz în care nu mai este necesară ajustarea pentru că nivelul ei este independent de primele de asigurare de la contractele de bază. Dacă prima calculată ce se va plăti reasiguratorului la sfârşitul perioadei este mai mică decât prima plătită la începutul contractului se numeşte „primă ded depozit” iar reasiguratorul va trebui să înapoieze diferenţa societăţii cedente.


1. Ce este borderoul?

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………… 2. Ce reprezintă „conturile tehnice”? ……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………… ……………………………………………………………………………… 3. Ce presupune utilizarea metodei „run-off”? ……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………… 4. Ce presupune utilizarea metodei „Clean-Out” ? ……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

& Timp estimat

30 min.


27

CAPITOLUL IV FORME DE REASIGURARE

4.1. Tipuri de contracte proporţionale 4.2. Forma şi conţinutul contractului de reasigurare proporţională 4.3. Rezilierea contractului de reasigurare 4.4. Forma şi conţinutul contractului de reasigurare neproporţională 4.5. Reasigurarea neproporţională

Alegerea metodei şi a formei de reasigurare reprezintă

rezultatul mai multor criterii pe care asiguratorul le are în vedere: tipurile de asigurare, dimensiunile şi riscurile asigurate, obiectul asigurat, interesul privind gradul de protecţie pe care doreşte să-l obţină prin reasigurare.

Se practică două forme principale de reasigurare: 1. - reasigurarea proporţională 2. - reasigurarea neproporţională

1. Reasigurarea proporţională

Prin reasigurarea proporţională reasiguratorul

acceptă o răspundere stabilită ca o proporţie din suma asigurată iniţial prin contractul de asigurare directă, daune înregistrate repartizându-se între compania cedentă şi reasiguratori în mod direct proporţional cu acoperirea acordată.

Reasigurarea proporţională a fost prima formă de reasigurare utilizată şi ea s-a dezvoltat din sistemul coasigurării prin care mai mulţi asiguratori împărţeau între ei în proporţii convenite o parte a asigurării directe. A devenit populară datorită cantităţii mici de muncă administrativă pe care o implică şi datorită comodităţii.

Se practică la toate categoriile de afaceri şi la toate tipurile de protecţie.

E Reasigurarea Proporţională

Roby

Highlight


28

4.1. Tipuri de contracte proporţionale Reasigurarea proporţională este legată de noţiunile de capital

şi angajament. Reasiguratorul preia o parte din acesta, obţine aceeaşi proporţie din primă şi suportă în aceeaşi măsură daunele. Această formă de reasigurare obligatorie respectă principiul conform căruia reasiguratorul urmează soarta reasiguratului.

Contractele de reasigurare proporţională sunt de 2 tipuri: - contract „cotă-parte” - contract „excedent de sumă”

Indiferent de tipul de contract, acesta trebuie să conţină în forma sa prescurtată,în mod obligatoriu, următoarele informaţii: clasa afacerii, limitele teritoriale, tipul de contract, limita răspunderii, răspunderea maximă, comisionul pe profit, depozitul de prime, dobânda la depozit, depozit de daune, portofolii de afaceri, borderouri conturi, notice-ul de reziliere, (3 luni) după caz, brokerajul (suma cuvenită pentru renumerarea brokerului, plătită de reasigurator şi stabilită ca o cotă procentuală din prima de reasigurare), date şi informaţii statistice (informaţii privind primele brute, comisioanele, daunele plătite, daunele în suspensie, rezervele de prime reţinute şi eliberate pentru fiecare an dinaintea anului contractual pe o perioadă de cel puţin 5 ani.

A. Contractul de reasigurare „cotă-parte” Acest tip de contract reprezintă cea mai simplă formă de

reasigurare prin care reasiguratorul consimte să preia în reasigurare o anumită proporţie din fiecare, acceptat de compania cedentă

prin contractul iniţial de asigurare suportând proporţional toate daunele în schimbul aceleiaşi proporţii din toate primele directe mai puţin comisionul de reasigurare.

Caracterizarea contractului „cotă-parte” 1. Contractul cotă-parte presupune o identitate de interese a

celor doi parteneri. Rata daunei este aceeaşi la ambii, întrucât ei acoperă într-o anumită proporţie toate riscurile subscrise în contul respectiv, iar rezultatele sunt aceleaşi în mărime relativă dar diferite în mărime absolută(în funcţie de cota procentuală acceptată).

F Tipuri de Contracte

Proporţionale

Contractul de Reasigurare „cotă-parte”

Roby

Highlight

Roby

Highlight


29

Rata daunei se exprimă ca un raport procentual între mărimea daunelor şi volumul primelor.

100´=

primedauneRd

Cunoaşterea ratei daunei este foarte importantă pentru

reasigurator, putând influenţa în mod decisiv acceptarea preluării riscurilor în reasigurare, deoarece, exprimă rezultatele tehnice ale derulării contractului, gradul său de profitabilitate.

2. Compania cedentă are posibilitatea de a subscrie riscuri de valori mai mari decât îi permite capacitatea sa financiară proprie reţinând pe contul său numai cota pe care o poate suporta, iar diferenţa o cedează în reasigurare umană sau mai multor reasiguratori.

3. Societatea cedentă nu are posibilitatea selecţiei riscurilor subscrise în detrimentul reasiguratorului şi comisionul solicitat este mai mare.

4. Faţă de toate celelalte tipuri de contracte, modul de administrare este mai simplu şi cheltuielile administrative sunt mai reduse.

5. Contractul se reînnoieşte automat de la o perioadă la alta fiind un contract de tip continuu, rezilierea trebuie modificată în timp util de obicei 3 sau 6 luni.

6. Este considerat a fi cel mai profitabil tip de contract pentru ambii parteneri, motiv pentru carte este mult utilizat.

7. Contractul se pretează cel mai bine societăţilor cedent mici sau celor ce încep subscrierea unei noi categorii de afaceri.

În contract trebuie să se specifice că reasiguratorul direct va ceda în mod automat iar reasiguratorul va accepta o cotă agregată din fiecare risc subscris ce cade sub incidenţa contractului. Exemplu – să presupunem că un asigurator direct are 100 de poliţe de incendiu în portofoliul său de riscuri din care:

- 10 poliţe a 300000 $ capital asigurat/poliţe - 20 de poliţe a 200000 $ capital asigurat/poliţe - 30 de poliţe a 150000 $ capital asigurat/poliţe -40 de poliţe a 100000 $ capital asigurat/poliţe

Un reasigurator care acceptă să preia în sistemul cotă-parte a cotei de 30 % din portofoliul asiguratului va avea în contract următoarea configuraţie:

- 90000 $ pentru fiecare poliţă a 300 000 $ - 60 000 $ pentru fiecare poliţă a 200 000 $ - 45 000 $ pentru fiecare poliţă a 150 000 $ - 30 000 $ pentru fiecare poliţă a 100 000 $

E Calcul

rata daunei


30

Din asigurare directă compania cedentă a obţinut un volum de prime brute totale de asigurare reprezentând 12 000 $ din care va ceda reasiguratorului contravaloarea a 30 % adică 3600 $.

Din asigurarea directă compania cedentă a obţinut un volum de prime brute totale de asigurare reprezentând 12 000 $ din care va ceda reasiguratorului contravaloarea a 30 % adică 3600 $.

Dacă apare o avarie totală de 200 000 $ reasiguratorul va suporta 30 % din despăgubiri, respectiv 60 000 $, iar dacă apare o avarie perţială de 40 000, reasiguratorul va suporta 30 % din despăgubiri, respectiv 12 000.

Prin acest contract se obţine o securitate maximă pentru reasigurator şi că datorită simplităţii sale administrarea şi gestinoarea sa e uşoară nu necesită multă muncă. În companiile de asigurări în care lucrează un personal experimentat, cantitatea de muncă este mică şi acesta poate fi orientat spre alte aspecte ale afacerilor. Compania cedentă poate subsicrie şi alte riscuri deoarece reasigurarea se face automat iar reasiguratorul primeşte o cotă din fiecare risc, echilibrându-şi portofoliul de afaceri. Această situaţie crează o convergenţă a intereselor celor două părţi care deseori cooperează în special în ceea ce priveşte pregătirea cadrelor.

Contractul cotă parte îl dezavantajează pe asigurătorul original deoarece nu-i permite selecţionarea riscurilor, el având obligaţia de a ceda o anumită proporţie din toate riscurile. El obţine o protecţie excesivă în unele cazuri şi insuficientă în altele. De multe ori, asiguratorul este obligat să cedeze o parte din riscurile mici pe care capacitatea sa financiară i-ar permite să le reţină în întregime pe contul său. Compania cedentă preferă să cedeze o cotă mai mare din anumite riscuri şi o cotă mai mică din altele.

Această formă de reasigurare este folosită în general de companiile noi pentru reasigurarea unor noi clase de riscuri sau pentru o nouă zonă geografică. Poate fi întâlnită şi în cazul unui portofoliu foarte omogen, a unor riscuri de natură şi dimensiuni comparabile, dar asemenea situaţii nu sunt frecvente.

De multe ori, reasigurarea cotă-parte apare ca o parte distinctă a unor programe de reasigurare utilizate pentru realizarea unor schimburi reciproce de afaceri, clasele de afaceri în care este dificil de definit un singur risc; reducerea expunerii companiei cedente prin poliţele ce acoperă pericole naturale, clasele de afaceri în care incidenţa şi dimensiunile pierderilor sunt nesigure.

Deseori, acordurile cotă-parte reprezintă o practică de subscriere în grup, prin care membrii unui grup nu participă direct la o reasigurare subscrisă de unul dintre ei, ci o împart în sistemul reasigurării proporţionale până la limitele agreate, înainte de a fi cedată la alţi reasiguratori din afara grupului.


31

B. Contractul de reasigurare „excedent de sumă” Contractul „excedent de sumă” este considerat a fi cea mai

obişnuită şi mai utilizată formă de reasigurare prin care reasiguratorul consimte să preia o parte dintr-un risc pentru o anumită limită denumită „plin” sau „linie” reţinută de compania cedentă prin contul sau primind în schimb echivalent proporţional din prima brută (minus comisionul de reasigurare) şi angajându-se să suporte în aceeaşi proporţie daunele apărute.

Compania cedentă reasigură numai acele sume pe care le să le reţină prin contul său. Este un contract de tip proporţional de tip proporţional deoarece prima aferentă fiecărui risc este cedată reasiguratorilor în aceeaşi proporţie în care este cedată în reasigurare prima asigurată a riscului respectiv, iar daunele se recuperează de la reasigurator pe baza aceluiaşi calcul procentual.

Trăsăturile acestui tip de contact sunt: - este structurat în „plinuri”, capacitatea contractuală

exprimându-se într-un multiplu de plinuri (un plin reprezintă suma maximă pe care compania cedentă acceptă să şi-o reţină pe cont propriu);

- compania cedentă are posibilitatea de a selecta riscurile dezavantajând reasiguratorii şi din acest motiv comisionul perceput de cedentă este mai mic decât în cazul contractului Q/S (contract de reasigurare cotă –parte) acesta fiind unul dintre avantaje ale reasiguratorilor; reasi-guratorii primesc numai anumite riscuri, deci cele mai profitabile de valori mari care cu greu le pot asigura un portofoliu echilibrat.

- modul de administrare este mai laborios şi cheltuielile de administrare a contractului sunt mai mari atât pentru compania cedentă cât şi pentru reasiguratori.

- prin acest tip de contract asiguratorul direct beneficiază de toate avantajele protecţiei automate de reasigurare. Răspunderea reasiguratorului începe automat şi simultan cu cea a societăţii cedente imediat ce este depăşită reţinerea sa proprie. Deosebirea principală dintre contractul cotă-parte şi cel de excedent de sumă, constă în faptul că în acesta din urmă compania cedentă reasigură numai aceea parte din orice risc ce depăşeşte nivelul propriei reţineri, acesta depinzând de capacitatea companiei cedente, de gradul riscului, de calitatea riscului şi situaţia riscurilor subscrise, de componenţa portofoliului, de frecvenţa şi de intensitatea sinistrelor şi de natura obiectului asigurat. În stabilirea liniei reţinerii se vor avea în vedere aceiaşi factoripe care se bazează calcularea primelor. Unele companii îşi elaborează tabele de reţineri pe baza ratei primei aplicate

E Contractul

de reasigurare „Excedent de suma”

Roby

Highlight

Roby

Highlight


32

la asigurările originale. ? al cedenţei , contractul excedent de sumă este forma ideală în timp ce ? al reasiguratorului „echilibrul portofoliului este contestabil. Un contract de reasigurare „surplus” este împărţit în mai multe „plinuri” egale ca valoare, din care primul plin constituie reţinerea proprie a companiei cedete, iar celălalt se reasigură. Reasiguratorii îşi pot exprima partea de subscriere în două moduri: - în fracţiuni de plinuri - în procent din excedentul de sumă Dimensiunea plinurilor se stabileşte de compania cedentă iar numărul lor poate varia de la 2-3 până la 200 raportul dintre reţinerea acesteia şi suma reasigurată trebuie să fie rezonabil şi acceptat de reasiguratori influenţându-le decizia. El se situează în jurul valorii de ¼ sau 1/5; când scade exemplu la 1/20 sau chiar mai mult se negociază cu reasiguratorii până se ajunge la o înţelegere în vederea încheierea contractului de reasigurare. De obicei, companiile mari de asigurări cu capacitate mare de absorbţie se limitează la un număr mai mic de plinuri (în medie 5) în timp ce companiile mici au tendinţa de a împătţi contractele în mai multe plinuri (20-60). Numărul lor depinde şi de tipul de risc asigurat ex. pentru reasigurarea de accidente, conform uzanţelor internaţionale numărul plinurilor este cuprins între 9 şi 14, pentru reasigurarea de incendiu între 20-60. Conform contractului „excedent de sumă” compania cedentă îşi poate reţine pe cont propriu toate primele pentru riscurile subscrise aflate sub limita reţinerii. Prin cedarea sumelor ce depăşesc nivelul reţinerii compania cedentă reduce gama daunelor posibile ce o pot afecta aces-tea transferându-se asupra reasiguratorilor. Asiguratorul original va avea tendinţa de a-şi păstra pe contul său aşa zisele riscuri „bune” de a oferi în reasigurare o parte din riscurile „rele”. Reasiguratorul va primi o parte disproporţionată a riscurilor într-o structură de multe ori dezavantajoa-să. Dezavantajul inevitabil al acestuia care este în acelaşi timp un avantaj al companiei cedente, rezidă în dezechilibrul portofoliului cedat care poate să continue o gamă restrânsă de afaceri, de cele mai multe ori cu o frecvenţă mare de producere a evenimentelor asigurate, ceea ce duce la plata de reasigurare a unor despăgubiri mari sau foarte mari; dezechilibrul portofoliului se poate crea şi ca urmare a distribuţiei afacerilor după dimensiunea tot mai mare a riscurilor. Faţă de alte forme contractuale de reasuigurare, cantitatea de muncă şi costurile pentru administrarea şi gestionarea contractului „excedent de

F Contractul

de reasigurare „surplus”


33

sumă” sunt mai mari, forţa de muncă trebuie să fie foarte bine pregătită şi comisionul perceput de compania cedentă este mai mare. În vederea reducerii cheltuielilor şi a costurilor cantităţii de muncă administrativă se obişnuieşte să se folosească înregistrarea poliţelor pe borderouri în care apar sistematizate toate datele contractuale ale acestora. Introducerea pe scară largă a sistemelor informatice de calcul şi evidenţă contribuie substanţial la economia de timp şi de bani. Companiile nou înfiinţate ce nu pot oferi un portofoliu echilibrat de afaceri în vederea obţinerii unui contract „excedent de sumă” pentru riscuri mari se practică reasigurării combinate „cotă-parte” şi „excedent de sumă” deoarece includerea unor reasigurări facultative pentru fiecare risc mare este dificilă şi costisitoare. 4.2. Forma şi conţinutul contractului de reasigurare proporţională În practica internaţională a reasigurărilor, datorită diferenţelor dintre formule de reasigurare, nevoile specifice ale societăţilor cedante, datorită unor reglemăntări legale locale, nu există contracte standard. Marile companii de reasigurare au elaborat contracte tip pentru diverse forme de reasigurare incluzând şi forme alternative în funcţie de împrejurările şi condiţiile concrete. În situaţia în care protecţia este propusă şi aranjată de un asigurator direct sau de un broker acesta propune de cele mai multe ori şi forme contractuală. Indiferent de tipul de contract există anumite clauze obligatorii: - denumirea părţilor contractuale; - data începerii contractului; - definirea formei de reasigurare, tipul de risc protejat, zona geografică pe care o acoperă riscul, limitele răspunderii contractuale; - excluderile ; - nivelul global al primei sau modul de calcul al acesteia stabilind baza de calcul inclusiv taxele sau alte cheltuieli ce vor fi recuperate de cedentă de la reasigurator ; - comisionul şi ce participare la profit se deduce şi comisionul de reasigurare reţinut din partea de primă cuvenită reasiguratorului, proporţional cu cota de participare ; - despăgubirile specificând şi condiţiile şi termenul privind avizarea daunelor către reasigurator şi plata acestora; - decontarea ;

E Forma şi conţinutul

contractului de

reasigurare proporţională

E Clauze Obligatorii


34

- arbitrajul, procedura ce va urma în eventualitatea apariţiei unor litigii ; - încheierea, nota de reziliere a contractului şi modul de derulare a răspunderii. În cazurile în care un contract cuprinde afaceri subscrise în două sau mai multe valute este obligatorie înscrierea clauzei valutare specificându-se moneda de plată a primelor şi a daunelor, precum şi cursurile de schimb folosite pentru achitare. În unele situaţii dacă este nevoie se mai pot include şi alte clauze, cum ar fi furnizarea borderourilor de daune la contractul „excedent de sumă”, reţinerea depozitele de prime şi daune, etc. Pentru economie de timp şi muncă se întâlnesc frecvent contracte formulate prescurtat ca o listă în care se întâlnesc contracte formulate prescurtat ca o listă în care se specifică detaliile fiecărui contract individual (obligatorii sunt: numele şi adresa părţilor contractante, domeniul contractului, limitele răspunderii şi data începerii contractului.

Iniţierea unei afaceri de reasigurare proporţională La încheierea unui nou acord de reasigurare personală pentru evitarea oricăror suprapuneri cu contractul pe care îl înlocuieşte, trebuie stabilită cu precizie data începerii răspunderii asumate de reasigurător şi data terminării contractului. La terminarea unui contract de reasigurare proporţională răspunderea pentru portofoliul cedat poate dura până la data reânnoirii anuale sau până la data expirării poliţei de asigurare directă, eventual în condiţiile unei limite de 12 luni de la data terminării. În acest caz deşi noul contract va intra în vigoare de la o anumită data trebuie prevăzut modul de aplicare asupra poliţelor individuale încheiate de asigurătorul direct prin intermediul clauzei de începere în care să se menţioneze că acest contract va acţiona în legătură cu toate asigurările ce privesc riscurile emise sau reânnoite sau după data specificată în contract. Majoritatea contractelor stabilesc răspunderea reasiguratorului pentru riscurile cedate numai la data emiterii sau reânnoirii poliţelor de asigurare directă. Această metodă este folosită în contractele maritime şi de aviaţie care se încheie pe un an de subscriere. La alte tipurii de contracte cum ar fi cele de incendiu uneori cele de accidente, la terminarea lor părţile obişnuiesc să încheie întreruperea răspunderii prin plata în întregime sau parţială a daunelor.

F Iniţierea unei

afaceri de reasigurare

proporţională


35

Această practică conduce la apariţia a două feluri de răspundere în legătură cu noul contract astfel:

1. noul reasigurător poate accepta să preia răspunderea pentru daunele produse în timpul perioadei neexpirate ale cesiunilor aflate încă în vigoare la data terminării vechiului contract. Clausa de începere a vechiului contract va trebui să specifice acest aspect astfel “acest contract va funcţiona în legătură cu toate daunele întâmplate sau după data de… la poliţele în vigoare, emise sau reânnoite” Termeni folosiţi trebuie adaptaţi în funcţie de tipul de asigurare în cauză “ex.: daunele întâmplate” poate fi înlocuit cu daunele descoperite. Metoda “daunele întamplate” este deosebit de simplă. În cazul încheierii unui nou contract nu se pune problema ca vechiul reasigurător rămas încă “in risc” să-şi continue răspunderea privind poliţele în vigoare la data terminării contractului. Astfel se evită orice complicaţii administrative datorate unui portofoliu direct de asigurare protejat la un moment dat, parţial de un contract vechi şi parţial de cel nou care îl înlocuieşte. Noul reasigurător poate primi un portofoliu suplimentar echivalent cu rezerva pentru riscul încă nexpirat care în mod normal este egal cu portofoliul de primă retras vechiului reasigurător.

2. La data expirării contractului poartă răspunderea pentru un număr de daune în suspensie ce vor fi plătite. În contract se poate stabili ca noul reasigurător să-şi asume răspunderea pentru cota reasigurată a daunelor finale pe care le va suporta în schimbul unui portofoliu suplimentar de daune bazat pe costul volumului de daune în suspensie

Clauza operativă

Prin clauza operativă se stabilesc obligaţiile părţilor contractante referitoare la cedarea / acceptarea părţii de risc, ea se va exprima prin următoarea menţiune: “reasiguratul va ceda iar reasigurătorul va accepta prin reasigurare proporţia specificată în document (numită de acum în colo cota reasigurătorului) a acelor asigurări specificate în document”.

Această clauza delimitează net metoda facultativă de cea contractuală de plasare a riscurilor în reasigurare. Desigur că pentru fiecare tip de contract se specifică în termenii cei mai clari riscurile reasigurate.

De exemplu la contractul cotă-parte riscurile reasigurate constau în toate afacerile încheiate de cedenta iar la contractul

E Metoda „Daunele Întâmplate”

E Clauza operativă

Roby

Highlight


36

“excedent de sumă riscurile reasigurate se menţionează exact adică excedentul fiecărei asigurări încheiată peste nivelul propriei reţineri în limita contractului.

În cazuri destul de frecvente atunci când trebuie asigurată protecţia unui contract de potenţialul destabilizator al unuii risc foarte mare, reasigurătorul poate accepta încheierea unor reasigurări individuale facultative asupra contractului. În alte situatii cedenta poate obţine protecţie numai pentru riscul daunelor catostrofale prin încheierea de contracte “excedent de daună”.

Contractul de reasigurare trebuie să mai specifice în această clauză operativă sau într-o anexă următoarele aspecte:

a) categoria de afaceri de asigurare la care se aplică contractul ; b) zona geografică din care provin afacerile ; c) natura şi limita răspunderii reasigurătorului;

a) Categoriile de asigurare În general, contractele acoperă mai multe grupe de riscuri care

se pot produce deodată sau care pot fi antrenate unele de altele. Cel mai frecvent sunt asociate riscurile de incendiu cu cele de accidente; riscurile maritime şi cele de aviaţie sunt asociate mai rar cu alte categorii.

Dezavantajul combinării mai multor clase de asigurare în acelaşi contract este dat de faptul că rezultatele lor nu sunt identice.

Este foarte important să nu existe dubii şi posibilităţi multiple de interpretare privind proporţile contractului.

Este periculoasă folosirea unor termeni cu un inţeles mai larg decât adevărata intenţie a parţilor de aceea termenii contractului trebuie să exprime precis acest lucru.

b) Zona geografică din care provin afacerile Stipularea acestui aspect nu incunbă dificultăţi atunci când

compania cedentă acţionează într-o singură ţară şi nu încheie afaceri externe.

Pentru grupele de asigurări în care poliţa originală de asigurare oferă protecţie pentru daunele întâmplate oriunde în lume, contractul de reasigurare îi urmează calea.

Societăţile de reasigurări aleg diferenţiat pe categorii de asigurare dacă acceptă contracte pentru “întreaga lume” sau încheiate separat pentru teritorii diferite.

În practica internaţională uzaţele diferă ex: asigurătorii britanici încheie contractele de incendiu şi cele de accidente pe baza “întreaga lume” sau combină afacerile interne cu externe în acelaşi contract. Această combinare de afaceri interne şi externe oferă avantajul stabilităţii relative pe termen lung şi rezultatelor reasigurărilor

F Aspecte ale

cauzei operative

Roby

Highlight

Roby

Highlight


37

deoarece probabilitatea că în mai multe ţări să se înregistreze simultan daune este mai mică decât pentru o singură ţară sau un număr mic de ţări iar rezultatele proaste dintr-un an ale unei ţări sunt compensate de profitul din altă ţară.

Aceasta practică nu este lipsită de inconveniente. Cel mai mult este invoncat faptul că reasigurătorii sunt obligaţi să accepte afaceri care, plasate individual ar fi neacceptabile, existentă posibilităţii ca propietarii poliţelor dintr-o ţară să fie finanţaţi mai mulţi ani de cei din alte părţi este un dezavantaj.

c) natura şi dimensiunea răspunderii reasigurătorului Aceste elemente trebuie să fie diferite şi delimitate concis şi clar

deoarece sunt importante pentru ambele părţi contractante. Posibilele neclarităţi sau confuzii în formularea acestei clauze pot duce la litigii cu consecinţe dintre cele mai grave.

Răspunderea asumată de reasigurător se specifică în conţinutul contractului sau în anexa acestuia.

Formularea acestei clauze diferă în funcţie de tipul contractului. În contractul cotă-parte se întâlneşte sub următoarea formă: compania cedentă se angajază să cedeze iar reasigurătorul să accepte o anumită cotă din fiecare reasigurare încheiată de societate, ce intra sub incidenţa termenilor şi condiţilor contractuale în funcţie de limita monetară pentru fiecare risc.

În contractul “excedent de sumă care presupune un grad mai mare de complexitate trebuie să se specifice: cota reasigurătorului pentru fiecare surplus cedat de reasigurat pentru fiecare risc ce cade sub incidenţa contractului, limita sumei pe care o va accepta reasigurătorul pentru fiecare risc– exprimată ca o cotă din suma reţinută de cedentă pe cont propriu şi modul de stabilire a reţinerii netă a cedenţei pentru fiecare risc.

Modificări ale atitudinii companiei cedente

În practica reasigurărilor există situaţii în care în perioada de valabilitate a contractului compania cedentă îşi modifică politica de subscriere, tipul de afaceri acceptate şi reţinerea proprie pentru diferite tipuri de riscuri.

Acest ultim aspect are o importanţă deosebită în special în cazul contractului excedent de sumă datorită legăturii existente între suma asigurată iniţial, reţinerea cedenţei şi cota de participare a reasigurătorului”.

Orice schimbare a condiţilor contractuale venite din partea companiei cedente trebuie avizată reasigurătorului, acest lucru se menţionează în contract printr-o clauză specială care se întâlneşte într-

E Modificări

ale atitudinii companiei

cedente

Roby

Highlight

Roby

Highlight

Roby

Highlight


38

o formulare de genul “reasiguratul se angajează să nu introducă fără aprobare reasigurătorului nici o schimbare în legătură cu acceptare deja stabilită si politica de subscriere la afacerile la care se referă contractul”.

Este posibilă dorinţa cedentei de a modifica unele condiţii ale contractului de reasigurare începând cu data reânnoirii acestuia. În acest caz în contract se specifică faptul că orice schimbare a limitei răspunderii trebuie pusă în discuţie pentru a se ajunge la un acord în acest sens, iar în condiţiile contrare, contractul va opera de la data efectivă a schimbării ca şi cum aceasta nu ar fi avut loc sau până la rezilierea lui, răspunderea reasigurătorului nu se va extinde decât dacă el agrează noi termeni contractuali propuşi de compania cedentă.

Borderouri

Borderourile sunt documente ce se întocmesc pentru o evidenţă

centralizată a riscurilor cedate. Săptămânal compania cedentă pe baza intrărilor din registrul de

reasigurări întocmeşte un borderou preliminar care cuprinde informaţii succinte privind fiecare cesiune de riscuri.

El reprezintă un tabel în care sunt incluse următoarele rubrici: numărul cesiuni, numărul poliţei, numele asiguratorului original, descrierea riscului, suma asigurată sau dauna maximă posibilă, reţinerea proprie a cedentei, suma reasigurată.

La sfârşitul lunii pe baza acestor borderouri preliminare se întocmesc borderouri definitive care cuprind detalii finale. Orice modificare a cesiunilor riscurilor a primei de reasigurare sau rezilierea unei cesiuni preliminare va fi inclusă într-un borderou modificat al cărui scop este ca reasigurătorul să poată identifica în documentele sale prima suplimentară sau prima returnată ce va fi inclusă în următorul decont trimestrial.

Elaborarea tuturor acestor borderouri implică o mare cantitate de muncă şi un nivel ridicat de cheltuiei ca urmare a creşterii dimensiunii şi complexităţii riscurilor. Pentru eliminarea acestui dezavantaj şi pentru simplificarea lucrărilor borderourile preliminare au dispărut din practica reasigurărilor folosindu-se numai cele definitive (lunare) în următoarele cazuri:

- când reasiguratul compania cedentă este o societate nouă sau se angajează într-un nou tip de asigurare ;

- Când se obţin protectii “top” ex: pentru contractul excedent de sumă de gradul doi şi trei şi pentru contractul de reasigurare facultativ-obligatorie ;

F Definiţia

Borderourilor

Roby

Highlight

Roby

Highlight

Roby

Highlight


39

- Când un reasigurător solicită detalii în legătură cu cesiuni care depăşesc un anumit nivel pentru aşi putea căuta o protecţie proprie de obicei pentru un risc individual.

Cu toate acestea dimensiunea şi complexitatea riscurilor de incendiu şi a celor maritime obligă la o schimbare de atitudine a reasigurătorilor, care cer reintroducerea unor borderouri pentru riscurile foarte mari deoarece în multe cazuri asigurarea originală este coasigurată iar acestora li se poate cere să răspundă pentru acelaşi risc în baza cesiunilor diferiţilor asigurători direcţi. Uzanţele în materie nu prevăd nici un fel de condiţionări referitoare la frecvenţa furnizării borderourilor. Practica borderourilor s-a extins şi în domeniul daunelor. Prin borderourile de daune, a căror existenţă este expres prevăzută în contract, compania cedentă oferă reasigurătorului toate informaţiile necesare privind daunele individuale la solicitarea daunelor de casă. Deşi în practica internaţională a reasigurărilor ce stă la baza relaţiilor contractuale este buna credinţă, partenerii acţionând orbeşte deseori în contract se prevede printr-o clauză specială autorizarea de inspectare a documentelor cedentei la cererea reasigurătorului. Erorile şi omisiunile ce pot să apară în administrarea unui contract privind înregistrarea cesiunilor, calcularea reţinerilor proprii determină răspunderi ireversibile pentru reasigurător. Contractele conţin o clauză de rectificare a erorilor chiar după producerea daunei. Prin conţinutul clauzei, aceste greşeli nu trebuie să afecteze termenii fundamentali ai contractului sau obligaţia de bună credinţă. Pentru evitarea unor situaţii de ambiguitate şi neclaritate privind natura erorilor sau a omisiunilor, se obişnuieşte să se specifice natura acestora (se referă la înregistrarea cesiunilor, pregătirea şi furnizarea deconturilor).

Calcularea primei şi a comisionului de reasigurare Metoda de calcul privind prima de reasigurare şi comisionul este una din reglementările cele mai importante ale contractului de reasigurare proporţională. Prin clauza respectivă, reasigurătorul este autorizat să primească pentru fiecare reasigurare cedată o proporţie din prima brută originală egală cu proporţia sumei cedate din suma asigurată. Din prima brută se scad anumite cheltuieli: taxe locale, cheltuieli de expertiză, ancheta şi procedura, comisioanele şi supracomisioanele şi scăzămintele de brokeri, rezultatul reprezentând prima netă de reasigurare pe care o primeşte reasigurătorul. În contract trebuie menţionat modul în care se folosesc aceste scăzăminte al căror nivel se va stabili în funcţie de cotaţiile în vigoare la data negocierii

E Calcularea primei şi a comisionului de reasigurare


40

contractelor astfel încât reasigurătorul să fie protejat împotriva atribuţiilor arbitrare ale guvernului privind creşterea sau impunerea taxelor. Comisionul se poate determina prin două metode: prin metoda cotaţiei fixe şi prin metoda variabilă. Nivelul comisionului fix depinde de mai mulţi factori: domeniul asigurat, tipul contractului (cotă parte sau excedent de sumă), rangul excedentului, zona geografică. Practic, el reprezintă o cotă procentuală ce se aplică asupra primei brute de reasigurare. Ex.: Într-un contract de reasigurare proporţională, prima e reasigurare este de 10.000 USD iar comisionul cedat companii de asigurări directe este de 30%. În aceste condiţii, comisionul este 30/100 x 10000 = 3000 iar prima netă de reasigurare este diferenţa dintre prima brută şi comision, deci 7000 USD. În stabilirea Comisionului prin metoda în scală se are în vedere rata daunelor şi nivelul absolut al daunelor (comisionul este în relaţie invers proporţională cu aceşti factori), reasigurătorul cedează companiei directe un comision mare, în ani, bani, în care nu se înregistrează daune şi un comision mic în anii în care se produc evenimentele asigurate. În cazuri frecvente, când nu se produc nici un fel e daune în perioada contractuală (de obicei un an) se percepe şi o cotă de participare la beneficiu (comision asupra pr. din afaceri – „profit comission”). Se consideră că existenţa profitului are la bază dibăcia şi grija exercitată de compania cedentă în conducerea afacerii şi apare ca normală pretenţia ei de a câştiga un profit din tranzacţia pe care a cedat-o reasigurătorului.

Veniturile societăţii rezultă din: 1) primele din anul curent; 2) daunele în suspensie din anul anterior; 3) rezervele din prime neîncasate în avans din anul anterior. Cheltuielile societăţii sunt alcătuite din: 1) comisioane plătite în anul în curs; 2) daunele plătite în anul în curs; 3) rezervele de prime neîncasate din anul în curs; 4) daune în suspensie la sfârşitul anului în curs; 5) cheltuielile reasigurătorului (cota procentuală din primele nete pentru anul curent); 6) deficitele financiare rămase din anii anteriori; 7) alte cheltuieli.

Roby

Highlight

Roby

Highlight

Roby

Highlight

Roby

Highlight

Roby

Highlight

Roby

Highlight

Roby

Highlight

Roby

Highlight

Roby

Highlight

Roby

Highlight

Roby

Highlight


41

Veniturile şi cheltuielile preluate din anii anteriori nu apar în primul an de activitate al societăţii. Profitul anual rezultat din diferenţa dintre venituri şi cheltuieli asupra cărora se aplică cota procentuală corespunzătoare comisionului pe profit, care variază în limite largi, de la 2,5% până la 50% . Frecvent nivelul său se situează în jurul valorilor de 15 – 20%.

I. Avizarea daunelor şi cooperarea părţilor contractuale în domeniul daunelor

Conform principiului universal acceptat, responsabilitatea în administrarea daunelor este de competenţa companiei cedente. Acesta are obligaţia de a aviza prompt societatea de reasigurări care ar putea-o implica într-o răspundere substanţială şi privind toate noutăţile ce pot să apară referitoare la natura daunelor, costul prezumat. Necesitatea unor informaţii cât mai complete este generată de faptul că reasigurătorul trebuie, la rândul său, să-şi notifice proprii retrocesionari în legătură cu daunele mari. De multe ori se scurge un interval de timp considerabil înainte ca asigurătorii originali să fie avizaţi asupra evenimentelor ce pot duce la apariţia unei daune, iar mărimea daunei poate fi doar estimată. Compania cedentă are nevoie de o marjă de timp pentru avizarea daunelor către reasigurător, aspect menţionat în contract sub forma „reasiguratul va aviza pe reasigurător privind producerea daunelor într-un interval de timp rezonabil”. Uneori, clauza poate stipula chiar avizarea imediată, dar în această situaţie dimensiunea daunei este stabilită de părţi de comun acord. În absenţa unor menţiuni contrare conducerea negocierilor privind daunele revine companiei cedente atât cu asiguratul original cât şi cu reasigurătorul, care va răspunde în limita cotei sale de participare stabilită în contract. Pentru evitarea unor posibile litigii privind răspunderea reasigurătorului, se obişnuieşte specificarea expresă în contract a excluerilor cum ar fi: „indiferent de termenii şi condiţiile poliţei societăţii cedente, reasigurătorul nu va fi răspunzător pentru daunele decurgând din rea credinţă sau ultraj formulate împotriva cedentei”. În privinţa modului de conducere şi administrare a daunelor, contractul conţine clauze speciale privind cooperarea în conducerea şi plata daunelor, plăţi „ex gratia” şi cheltuieli cu litigiile. Reasigurătorul îi cere companiei cedente să-l informeze permanent în legătură cu toate modificările care ar putea afecta costul daunelor avizate şi să coopereze în conducerea şi lichidarea acestora; interesul de a acţiona în acelaşi mod este cu atât mai mare cu cât compania cedentă are mai puţină experienţă. Plăţile „ex gratia”


42

(potrivit înţelegerii dintre părţi, pe cale amiabilă), se stabilesc, odată cu cota de răspundere a reasigurătorului. Dacă pe parcursul derulării contractului apar neînţelegeri între părţi, ele pot fi soluţionate prin conciliere, pe cale amiabilă sau prin apelarea la o terţă parte. În situaţia în care compania cedentă a decis contestarea unei daune, ea va face cheltuieli mari în acest scop, urmând ca acestea să fie recuperate de la reasigurător dacă se dovedeşte că dreptatea este de partea sa.

Plata daunelor

Modalitatea de plată a daunelor se constituie ca o clauză aparte a contractului. De regulă, la reasigurarea proporţională există două posibilităţi distincte de plată în funcţie de dimensiunea daunei sumele pentru daunele mici se achită în cadrul deconturilor trimestriale iar daunele mari se plătesc separat.

Plata sumelor mici se face la intervale mai mari pentru a evita o aglomeraţie de cecuri şi pentru a economisi o cantitate apreciabilă de muncă. Întârzierea cu trei luni a achitării sumelor corespunzătoare unor daune mari poate produce dezechilibre financiare considerabile companiei cedente.

Înţelesul termenilor de “daună mică” şi daună mare” se explică în contract.

Pentru daunele mici, clauza contractuală va cuprinde următoarea menţiune: “reasiguratul va tine evidenţa tuturor daunelor iar ele vor fii avizate reasiguratorului pe un borderou împreună cu sau înainte de decontarea trimestrială. Reasiguratul va avea dreptul să ceară plata imediată de la reasigurător corespunzător proporţiei sale din fiecare daună egală cu /sau care depăşeşte suma specificată în contract.

Pentru orice despăgubire corespunzătoare unei daune mari (peste o sumă cuvenită) reasigurătorul este obligat să plătească partea ce-i revine în 15 zile de la solicitare sau imediat, la cererea cedentei. O asemenea clauză poate fi formulata astfel: cota reasigurătorului pentru fiecare daună va fi debitată prin decontare dar când o sumă totală de recuperat de la reasigurătorii săi pentru fiecare daună va depăşi suma de plată (moneda de plată) pentru cota sa se va face pe termen de 15 zile de la comunicare.

La interval de 3 luni de la încheierea fiecarui an, compania cedentă are obligaţia de a furniza reasigurătorului o listă cu toate daunele în suspensie şi cu sumele corespunzătoare nivelului răspunderii sale.

F Plata

daunelor

Roby

Highlight


43

Rezerva de prime şi rezerva de daune în suspensie Pentru multe categorii de afaceri se obişnuieşte ca reasiguratul

să reţina o anumita proporţie din prima plătibilă reasigurătorului constituind rezerva de primă sau depozit de prime. Scopul său este de a se asigura ca reasigurătorul îşi va îndeplini obligaţiile contractuale.

Reasigurătorii se opun unor asemenea practici fiind dezavantajaţi, deoarece sunt lipsiţi de o parte din volumul de prime ce li se cuvin şi nu dispun de venituri la timp pentru investiţii.

Ei solicită companiei cedente o dobândă pentru fondurile reţinute, nivelul acesteia fiind negociabil.

Volumul rezervelor de primă se stabileşte prin aplicare unei cote procentuale fixe, aplicată asupra primei brute. Nivelul cotei se situează între 35-40%. Acest depozit se restituie în anul următor.

Uneori la rezilierea unui contract reasigurătorul permite companiei cedente să folosească rezervele de prime pentru a acoperii daunele ce se vor plăti după expirarea contractului până la expirarea naturală a poliţelor.

Clauza în care se precizează toate aspectele privind depozitul de rezerve de prime poate fi formulată astfel:

a) reasiguratul va reţine de la reasigurător un depozit de rezerve de prime calculat ca procent din prima cedată reasigurătorului potrivit deconturilor. Acest depozit reţinut va fi eliberat reasigurătorului în decontul corespunzător anului următor.

b) Reasigurătorul poate solicita oricând eliberarea rezervei de primă reţinută în totalitate şi înlocuirea sa cu titluri de valoare după cum convin parţile iar reasigurătorul va primi toate dividendele şi alte drepturi ce i se cuvin. Când depozitul este constituit din titluri de valoare reasiguratul va avea dreptul să îl debiteze pe reasigurator şi să reţină în “cash” orice deficit între rezervele de prime necesare şi valoarea bond-urilor reţinute. Depozitul astfel creat va fi reţinut de reasigurat până la acoperirea cu titluri depuse de reasigurător.

c) Reasiguratul îl va credita pe reasigurător prin deconturi cu dobândă calculată anual din suma de rezerve creată, oricând, în perioada respectivă.

d) Se declară în mod expres, că toate sumele în titluri de valoare reţinute de reasigurat potrivit acestei clauze rămân în proprietatea reasiguratului şi sunt ţinute de acesta în calitate de girant al reasigurătorului şi pot fi folosite de reasigurat numai în cazul şi în limita sumei când reasigurătorul nu-şi mai onorează răspunderea acestui acord.

Reasigurătorii pot fi obligaţi să depoziteze o rezervă de daună pentru acoperirea cheltuielilor estimate ale daunelor în suspensie.

E Rezerva de

prime şi rezerva de daune în suspensie


44

Rezerva de daune este fixată la 100% din valoarea estimată a daunelor în suspensie, corectă printr-o clauză de ajustare anuală sau trimestrială în funcţie de posibilităţile cedentei de a furniza informaţii. În practică se întâlneşte cel mai frecvent ajustarea trimestrială care este preferabilă din următoarele motive.

a) dacă nu s-a convenit ca daunele mari să se achite conform clauzei de “cash- loss” din rezervele de daune, compania cedentă câştigă prin primirea unor sume cash, în timp ce reţine şi rezervele de daune pe o perioadă de 12 luni până la ajustare.

b) În acest mod este mai uşor de rezolvat problema determinării cu acurateţe a daunelor în suspensie.

Clauza din contract referiotoare la constituirea rezervelor pentru daune în suspensie are aceeaşi formă ca şi cea privind rezervele de prime dar cu următoarele menţiuni.

a) depozitul se crează în bani (cash) sau în garanţii (securities); b) plata dobânzii asupra depozitului de daune se va face la o cotaţie

agreată de compania cedentă; c) daunele de casă (cash-losses) vor fi plătite de reasigurător din

rezervele de daună.

4.3 Rezilierea contractului de reasigurare Decizia de reziliere a contractului de reasigurare poate fi luată

de oricare din părţi din mai multe motive ce pot fi grupate în două categorii:

a) motive ce ţin de voinţa părţilor de a renunţa la reânoirea contractului atunci când compania cedentă sau reasigurătorul pot dar nu mai vor să continue relaţia contractuală. Acestea sunt motive de ordin obiectiv iar rezilierea este un act voluntar întreprins de una din parţi ex: rezilierea contractului poate fi determinată de nemulţumirea reasigurătorului în privinţa rezultatelor afacerii şi inexistenţa speranţei de obţinere a unui profit pentru perioada următoare găsirea de reasigurat a unor reasigurători care acceptă termeni mai avantajoşi de încheiere a contractului, schimbarea şi revizuirea contractului. În oricare din aceste situaţii sau din alte situaţii similare, partea care decide rezilierea contractului este obligată sa notifice celeilalte părţi într-un termen rezonabil de obicei de trei luni.

b) Motive ce ţin de imposibilitatea continuării şi reânnoirii contractului deşi părţile doresc prelungirea relaţiei contractuale. Aceste motive sunt obiective nu ţin de voinţa părţilor, rezilierea este un act involuntar, dar inevitabil. Se includ situaţiile de insolvabilitate a uneia dintre părţi, impunerea unor noi reglementări privind controlul schimburilor care împiedică soluţionarea conturilor şi îndeplinirea

F Rezilierea

Contractului de Asigurare


45

obligaţiilor contractuale, precum şi diferite cazuri de forţă majoră ce trebuie prezentate explicit.

În contractul de reasigurare este obligatorie menţionarea dreptului ambelor părţi de a rezilia contractul perioada minimă de preavizare (care a devenit tipică în practica actuală) şi categoriile de motive ce pot fi acceptate pentru reziliere. Preavizarea în timp util a rezilierii (care poate ajunge până la şase luni) este necesară părţilor (în special pentru compania cedentă) pentru a-şi aranja noi contracte.

Insolvabilitatea uneia dintre părti o implică şi pe cealalaltă în paguba, fiind astfel o problemă de maximă îngrijorare ce trebuie tratată cu toată seriozitatea de către ambii parteneri. Pentru compania cedentă este recomandabil să nu aştepte până la dovedirea insolvabilităţii reasigurătorului ci să poată rezilia contractul şi să-şi poată găsi protecţia în altă parte de îndată ce i se prezintă reclamaţia de lichidare.

Un aspect important îl constituie riscurile neexpirate. Ca regulă generală, reasiguratorul ramâne în risc până la expirarea sau reânnoirea asigurării originale. Există situaţii în care pot să apară schimbări fundamentale ale condiţiilor incluse în contract prin menţiunea “Dudden death” (terminare bruscă) care obliga la terminarea imediată a contractului. Este prudent din partea companiei cedente să transfere cesiunile existente unui nou reasigurător. În alte situaţii compania cedentă prefera să termine concomitent contractul şi cesiunile existente pentru a evita dificultăţi administrative.

Raportarea şi stabilirea daunelor se face cu întârziere după expirarea contractului deşi ele s-au produs în perioada în care acestă era în vigoare. În asemenea situaţii daunele se suportă de reasigurător conform condiţiilor contractuale perioada de plată putându-se extinde de–a lungul mai multor ani.

Retragerea şi redistribuirea portofoliului

Clauza de terminare a contractului dă dreptul ambelor părti de a retrage cesiunile existente.

Dacă reasigurătorul poate cere retragerea, compania cedentă se poate afla în imposibilitatea de a-şi reasigura riscurile şi devine astfel expusă unor potenţiale daune mult mai mari decât le-ar putea suporta conform propriei sale reţineri.

În cazul retragerii portofoliului, compania cedentă are dreptul de a primi primele neexpirate corespunzătoare existente iî portofoliul reasigurătorului, transferându-le unui nou reasigurător care îşi va asuma răspunderea pentru preţurile ce pot să apară în perioda sa. Cota de primă ce va fi returnată de vechiul reasigurător pentru perioada neexpirată pentru fiecare risc cedat, se calculează după formula:

E Retragerea şi redistribuirea portofoliului


46

ii

i PTU

PR ´= å

Ui - perioda neexpirată de asigurare Ti - perioada totală de asigurare Pi - prima netă de reasigurare (prima brută minus comisionul de

reasigurare) i - riscul cedat (se calculează pentru fiecare risc în parte) Când un portofoliu de riscuri neexpirate urmează să fie preluat

de alţi reasigurători compania cedentă le va plati prime egale corespunzătoare valorii returnate de ceilalţi reasigurători. Noii reasigurători cer sume mai mari; ex: dacă primul reasigurător şi-a executat dreptul de a termina contractul datorită unui istoric al daunelor nefavorabil din acelaşi motiv, noul reasigurător va cere o sumă mai mare decât cea propusă de asigurătorul direct (procent din răspunderea totală) în schimbul asumării răspunderii pentru riscurile neexpirate. Compania cedentă în asemenea situaţii, optează pentru a menţine acelaşi reasigurător pentru ca altfel va trebui să suporte cheltuieli mai mari.

Daunele în suspensie

Daunele ce au fost avizate provizoriu de compania cedentă dar

sunt în plin proces iar mărimea lor nu a fost încă stabilită, poartă denumirea de daună în suspensie. După determinarea lor ele vor fi suportate de reasigurător în proporţia cuvenită prin contract.

Perioada în care se va efectua plata daunelor de către reasigurător poate fi de ordinul lunilor şi mai frecvent al anilor.

Compania cedentă are dreptul de a-şi păstra rezervele tehnice până la achitarea integrală a sumei corespunzătoare daunelor şi are obligaţia de a credita reasigurătorul cu o rată scăzută a dobânzii. Reasigurătorul plăteşte numai dacă daunele în fiecare întâmplare depăşeşte o reţinere predeterminată.

Pentru înţelegerea contractului „excedent de daună” vom da un exemplu.

Să presupunem că într-un contract X/L de incendiu compania cedentă îşi fixează fransiza de 100.000$ pe care o poate suporta singură în cazul producerii daunelor care se pot ridica la o sumă de 700.000$. Este greu de găsit un reasigurător care să accepte preluarea riscului pentru zona de răspundere cuprinsă între 100.000$ şi 700.000$. În contract se stabileşte şi o limită superioară deasupra căreia reasigurătorul (R1) nu va mai fi răspunzător intrând într-o zonă

F Daunele în suspensie


47

care se va ceda printr-un alt contract X/L unui alt reasigurător R2 care, la rândul său va răspunde între limitele respective.

Să presupunem că reasigurătorul R1 va răspunde pentru daunele cuprinse între 100.000$ şi 500.000$. R2 va răspunde pentru cele cuprinse între 500.000$ şi 700.000$, iar R3 pe cele ce depăşesc 700.000$.

Dacă se produc evenimentele reasigurate şi se înregistrează o daună de 80.000$, ea va fi suportată în întregime de asigurător, dacă dauna este de 250.000$, reasigurătorul va despăgubi compania cedentă cu suma de 150.000$, dacă dauna este 600.000$ compania cedentă suportă 100.000$, R1 despagubeşte suma corespunzătoare întragului său excedent de daună de 400.000$. Pentru o pagubă de 1.000.000$ atunci asigurătorul va plăti 100.000$, R1 va suporta 400.000$, R2 va despăgubi în limita sumei de 200.000$, iar R3 diferenţa până la valoarea daunei 300.000$.

Zonele de răspundere pot fi egale sau inegale ca în exemplul nostru.

In contract ele se vor scrie astfel : pentru R1 400.000$/100.000$ sau 400.000$ XL 100.000$, pentru R2 200.000$/500.000$ sau 200.000$ XL 500.000$ adică răspunderea peste totalul fransizei şi al prejudiciului layer (zonă de răspundere).

Se poate afirma că reasigurătorii îşi limitează răspunderea la fracţiuni de daune. În ultimele două cazuri se observă că reasigurătorii R1 şi R2 vor plăti toată suma pentru care au subscris.

Acest lucru este cunoscut în limbajul de specialitate sub denumirea de „burned layer”, adică plătit complet. Dacă compania cedentă doreşte ca reasigurătorul să-şi prelungească protecţia asupra ei, aceasta trebuie să plătească o nouă primă suplimentară de reasigurare egală cu prima iniţială, acţiune denumită „reinstalare” ce se poate regăsi în contract ca o clauză distinctă.

În contract se poate face una din menţiunile: LOD, dacă perioada pentru care se reasigură riscurile este egală cu un an calendaristic sau RAB dacă perioada corespunde unui an de la data intrării în risc.

În funcţie de mărimea priorităţii contractele X/L sunt de două tipuri: a) contracte cu limită pentru prioritate „redusă” prin care atât compania cedentă cât şi reasigurătorul acceptă riscuri şi daune obişnuite ca mărime, a căror apariţie este relativ regulată şi protecţia se extinde asupra expunerii zilnice a afacerii acoperite. Compania cedentă îşi va fixa prioritatea la un nivel scăzut, astfel încât chiar şi pentru daunele mici, pentru fiecare poliţă şi pentru fiecare risc vor fi răspunzători şi reasigurătorii.


48

b) contracte „cu limită pentru prioritate ridicată” sau pentru „acoperiri catastrofă care oferă protecţie companiei cedente pentru riscul acumulării daunelor generate de o catastrofă, aflate în afara controlului normal al subscriitorilor ex. un cutremur care distruge un oraş. În încheierea unor asemenea contracte, experienţa reasigurătorului este foarte importantă. Prima stabilită este fixă şi neajustabilă.

Contractul „excedent de daună” este destinat reducerii răspunderii nete a companiei cedente pentru riscurile riscurile individuale sau pentru întâmplările individuale. Variantele contractului X/L sunt:

- pe bază de risc - pe bază de întâmplare

a) Contractul „excedent de daună pe bază de risc” Prin protecţia „excedent de daună” per risc reasigurătorul va suporta toate daunele care rezultă dintr-un eveniment calculate „risc cu risc” şi cu daunele ce rezultă dintr-un incident mare care provoacă o acumulare de daune sau dintr-un număr de daune ce pot să survină într-un an financiar.

În contract se va face menţiunea „per risc” sau „any-one risk”, iar forma de reasigurare va purta denumirea de „risk excess of loss”

Ex. În contractul încheiat cu primul reasigurător răspunderea acestuia era de 400.000$/100.000$ per risc. Incendiul produs a cauzat avarii la 3 clădiri învecinate, ale căror reparaţii s-au ridicat la 20.000$ pentru prima, 50.000$ pentru a doua şi 40.000$ pentru a treia. Se ia în considerare dauna per risc ce rezultă din producerea evenimentului şi deoarece nici una din clădiri nu a suferit o avarie individuală de cel puţin 100.000$, reasigurătorul nu va avea nimic de plătit.

b) contractul „excedent de daună pe bază de întâmplare”Conform acestui contract, reasigurătorul plăteşte toate daunele ce rezultă dintr-

un singur eveniment indiferent de numărul de riscuri ce au creat daune. Protecţia oferită prin „excedent de daună” per întâmplare este mai cuprinzătoare decât cea per risc şi include acumulările de daune

datorate unui singur incident, daune ce se extind şi asupra unor bunuri neacoperite prin contract. Răspunderea reasigurătorului este legată de reţinerea netă totală a cedentei ca rezultat al unei singure întâmplări şi

nu are nici o legătură cu despăgubirile pentru pagubele individuale suferite. În contract se va completa cu menţiunea „per occurrence” sau

„any-one event”. Reasigurarea prin acest contract este indicată în cazul în care un

portofoliu de riscuri este expus unei catastrofe ce poate să afecteze un număr mare de bunuri.

În exemplul prezentat anterior evenimentul care a determinat avaria este acelaşi pentru toate cele trei clădiri şi dauna totală este de


49

110.000$. Această sumă va fi repartizată în felul următor: 100.000$ vor fi plătiţi de compania cedentă, iar 10.000$ vor reprezenta despăgubirile suportate de reasigurător.

În afară de cele două tipuri de contracte (anyone event şi anyone risk) se mai practică contractul de reasigurare neproporţională „anyone program”

Faţă de reasigurarea proporţională, protecţia obţinută prin contractul excedent de daună conferă avantaje pentru ambele părţi contractante, dintre care mai reprezentative sunt următoarele:

1) Compania cedentă obţine acoperirea numai pentru daunele mari ce i-ar putea crea probleme financiare, astfel încât ea, îşi reduce răspunderea la limita monetară pe care o consideră optimă.

2) Reasigurătorul nu răspunde pentru mici care sunt şi mai frecvente, aflate sub limita stabilită şi compania cedentă îşi reţine o parte mare din prima de asigurare încasată.

3) Gestionarea contractelor este extrem de simplă, deoarece este vorba de daune mari şi se folosesc puţine conturi; în acelaşi timp, cheltuielile administrative sunt mult mai mici pentru ambele părţi decât în cazul reasigurării proporţionale. Compania cedentă nu mai trebuie să clasifice riscurile la care a subscris pentru a-şi determina reţinerea proprie şi pentru a-şi aranja conturile, aporturile de prime, daune. Contractul este de lungă durată şi conferă protecţie automată.

Nici acest contract nu este perfect fiind marcat de unele limite şi inconvenienţe. Mai importante sunt:

a) dificultatea stabilirii nivelului primei de reasigurare prin natura specifică a acestui tip de acoperire deoarece nu există o bază de la care să se pornească în calculul primei. În această privinţă relaţia dintre compania cedentă şi reasigurător apare ca o relaţie de piaţă între cumpărător şi vânzător, determinarea volumului primei, realizându-se prin înţelegerea dintre părţi, pe baza experienţei lor în acest tip de afaceri şi cu un grad de subiectivism mare. Faţă de reasigurarea proporţională volumul de prime încasat de reasigurător este foarte ridicat în raport cu mărimea despăgubirilor în cazul producerii evenimentelor;

b) protecţia oferită prin contractul X/L se extinde numai asupra pagubelor mari care apar de obicei mai rar şi daunelor mai mici şi mai frecvente sub limita reţinerii cedentei vor fi suportate în întregime de ea, afectându-i capacitatea sa financiară.

c) asistenţa financiară pe care reasigurătorul o acordă companiei cedente în scopul creşterii portofoliului său de afaceri este limitată sau practic inexistentă.

d) creşterea costurilor administrative şi de gestionare a contractului pentru reasigurător şi compania cedentă în cazul în care compania cedentă îşi stabileşte o limită redusă a reţinerii fiind nevoită


50

să-şi creeze mai multe angajamente într-un număr mai mare de layere cu mai mulţi reasigurători.

Contractul „excedent de rată a daunei” sau „oprire de daună”

Contractul „excedent de rată a daunei” presupune limitarea răspunderii reasiguratului la un anumit nivel al ratei daunei cedând în reasigurare ceea ce depăşeşte un anumit nivel procentual determinat din volumul de prime. Prin acoperirile de acest gen, reasigurătorul suportă daunele numai dacă pierderea totală a companiei cedente pentru un an depăşeşte o sumă prestabilită şi procentul veniturilor din primă

Limita reţinerii companiei cedente se stabileşte ca un procent din volumul primelor nete încasate din compania cedentă (de obicei 10%), iar diferenţa va fi suportată de reasigurător. Prin contract compania cedentă se protejează împotriva daunelor totale nete anuale într-un an financiar. Răspunderea reasigurătorului nu mai este legată de riscurile individuale sau de o acumulare de daune datorită unei singure întâmplări, ci se extinde la acumularea de daune datorită dimensiunii şi frecvenţei apariţiei lor. El nu va răspunde pentru daunele a căror valoare este mai mică decât rata daunei pentru anul anterior, ci numai pentru daunele aflate până la limita răspunderii contractului.

Aceste acoperiri se plasează numai societăţilor de primă clasă, deoarece reasigurătorul se bazează şi mai mult pe buna credinţă a cedentei; într-un astfel de contract, reasigurătorul poate profita uşor de reasigurător prin extinderea subscrierii ştiind că acesta din urmă va plăti.

Este o formă de reprezentare tot mai mult utilizată în practica internaţională şi este specifică acoperirilor pentru riscul de grindină deoarece oferă protecţia optimă.

Specificul acestui contract rezultă din următoarele trăsături: 1) reasiguratul îşi limitează răspunderea la un anumit

procent din primele încasate în legătură cu riscurile respective.

2) reasigurătorul nu este răspunzător pentru daunele întâmplate până când nu se atinge nivelul procentual de daunalitate limită prestabilit, nivel de la care începe răspunderea sa.

3) contractul „excedent de rată a daunei” funcţionează şi se administrează la fel ca un contract „excedent de daună”.

O astfel de protecţie conferă companiei cedente o garanţie absolută impotriva riscului ruinarii ei dac dupa plat primei de reasigurare I-au ramas suficiente rezerve pentru a suporta toate daunele pana la limita de oprire a daunei.

F Contractul „Excedent de rată a daunei”

F Trăsături


51

Baza de referinţă pentru determinarea fransizei este rezultatul anual al ratei daunei respectiv raportul procentual dintre volumul daunelor şi volumul primelor de reasigurare.

Ex: un reasigurător protejează 50% din prime, după o prioritate de 100% a primelor adică dacă rata daunelor este mai mică sau egală cu 100% reasigurătorul nu intervine.

Până la o concurenţă de 150% reasigurătorul rambursează 150% din prime.

Protecţia “stop loss” (oprire de daună) este tipică în reasigurarea pentru riscul de grindină şi pentru catastrofe naturale şi începe în general de la o rată a daunei de 70- 80%.

Avantajele contractului sunt semnificative pentru ambii parteneri şi anume:

1. oferă o protecţie foarte bună pentru compania cedentă pentru rezultatele anuale;

2. gestionarea afacerii este foarte simplă şi nu implică cheltuieli mari şi nici o cantitate mare de muncă.

Limitele sale se rezumă la dificultatea de a fixa prima de asigurare şi la faptul ca ea nu poate garanta nici un profit companiei cedente.

S-a încercat sintetizarea trăsăturilor celor trei tipuri de contracte de reasigurare neproprţională.

Tipul de

reasigurare O singură daună

peste nivelul reţinerii

companiei cedente

Acumularea de daune rezultate dintr-o singură întâmplare ce

depăşeşte reţinerea totală

Daunele nete totale reţinute într-un an ce

depăşesc o anumită sumă sau

o rată a daunei 1.Excedent de daună -per risc per întâmplare

-protejează -improbabil să fie protejat

-nu oferă protecţie - protejază

-nu oferă protecţie -nu ofera protecţie

2.Oprire de daună

nerelevant nerelevant protejată

O altă variantă a contractului de reasigurare neproporţională

este contractul “ Aggregate Excess, Loss” care funcţionează pe aceleaşi principii cu deosebire ca daunele ce depăşesc zona de răspundere a reasigurătorului vor fi suportate tot de compania cedentă.

Ex: dacă într-un aranjament de acest tip, reţinerea cedentei este de 1.000.000$ iar răspunderea reasigurătorului este de 500.000 per 1.000.000$ iar pentru o daună de 2.100.000$ societatea de asigurări va


52

suporta 1.000.000$ reasigurătorul 500.000$ iar diferenţa de 600.000$ va fi din nou în sarcina cedentei.

4.4. Forma şi conţinutul contractului de reasigurare neproporţională

Nu există o formă standard nici pentru contractul

neproporţional. Contractul este propus şi înaintat reasiguratorului în forma considerată optimă de compania cedentă în funcţie de programul de reasigurare şi de interesele acesteia din urmă mai mult decât la alte contracte (proporţionale) reasigurătorul în activitatea de subscriere a riscurilor are în vedere integritatea experienţa şi judecata companiei cedente.

Asigurătorul grupează mai multe poliţe de asigurare deşi care doreşte să reasigure o parte din contractul neproporţional şi reasigurătorul nu va fi interesat în riscurile individuale subscrise de cedenta şi numai în profitabilitate întregului portofoliu reasigurat.

Între cei doi parteneri exista un grad de încredere şi dorinţă de cooperare pe parcursul derulării afacerii incluzând notificarea promtă a tuturor daunelor de compania cedentă reasigurătorului sau precum şi colaborarea lor pentru stabilirea şi rezolvarea acestora. Înainte de începerea aranjamentului reasigurătorul va solicita cât mai multe informaţii privind natura afacerilor subscrise de viitorul reasigurat, condiţiile de plasare a riscurilor ce vor influenţa viitorul istoric al daunelor, politica de subscriere şi abilitatea personalului companiei.

În contract se menţionează că despăgubirile în suspensie intră în obligaţia de plată a reasiguratorului (exemplu – a devenit tot mai frecventă includerea în contractele proporţionale de incendiu a unei prevederi conform căreia reasiguratorul nu mai răspunde pentru daunele în suspensie la data terminării contractului, fie prin plata către compania cedentă a unei sume globale corespunzătoare, fie prin permisiunea de a reţine aceea parte din depozitul de prime echivalent daunelor în suspensie cunoscute în acerl moment). De obicei compania cedentă este cea care are dreptul de a obţine asupra retragerii portofoliului de daune şi asupra răspunderii pentru ultimele daune, deşi în mod normal răspunderea se va transfera noului reasigurator. O metodă de terminare a contractului este cunoscută sub denumirea de „clean-cut” prin care reasiguratorul plăteşte despăgubirile pentru retragerea portofoliului riscurilor neexpirate şi pentru portofoliul de daune.

Despăgubirile pentru portofoliul de daune se calculează că un procent fix din valoarea totală estimată a daunelor în suspensie. Mărimea acestei cote depinde de mai mulţi factori: veniturile procentuale din investiţii, inflaţia.

F Forma şi

conţinutul contractului

de reasigurare neproporţio

nală

Roby

Highlight


53

Datorită incertitudinii ivite deseori în estimarea pretenţiilor şi a despăgubiri-lor, ambele părţi îşi pot rezerva dreptul de a-şi revizui poziţia sau de a cere celeilalte părţi revizuirea atitudinii din portofoliu de daune în vederea schimbării condiţiilor.

Deseori, în locul asumării răspunderii de compania cedentă pentru cota parte reasigurată din despăgubirile în suspensie acordul poate să prevadă ca noul reasigurator să preia răspunderea în schimbul despăgubirii portofoliului de daune plătite de reasigurator.

Despăgubirea portofoliului de daune va fi decontată în acelaşi mod în care se realizează plata în cazul riscurilor neexpediate.

4.5. Reasigurarea neproporţională

Denumirea de reasigurare neproporţională îşi are originea în

lipsa oricărei relaţii directe, între volumul primelor încasate de asigurator şi cel cedat reasiguratorului şi între mărimea daunelor totale suportate de cedentă şi mărimea despăgubirilor plătite de reasigurator.

Ea are la bază două principii care o deosebesc fundamental de reasigurarea proporţională:

- în cazul producerii daunelor reasiguratorul nu va împărţi soarta cu compania cedentă în funcţie de condiţiile concrete stabilite în contract reasiguratorul pentru o daună mai mică poate să nu participe deloc la despăgubiri sau contribuţia cu dimensiunea pierderilor. Într-un studiu elaborat de un grup de specialişti ai Institutului de Asigurări din Londra se face următoarea precizare: „în reasigurare excedent de daună , interesele şi soarta reasiguratului şi a reasigurătorului pot fi considerabil diferite iar principiul aplicabil reasigurării proporţionale conform căruia reasiguratorul va urma soarta reasiguratului, poate fi aplicat într-un sens limitativ.

- spre deosebire de reasigurarea proporţională care se bazează pe împărţirea capitalurilor asigurate a primei şi a daunelor conform proporţiei iniţiale, reasigurarea neproporţională se bazează pe partejarea rezultatelor, foarte selective în cele mai multe cazuri. Prin contractul de reasigurare neproporţională, reasiguratorul participă numai la acoperirea acelor daune care depăşesc o anumită limită monetară stabilită de compania cedentă, reţinută de aceasta din urmă pe contul său. Ca formă de reasigurare este relativ recentă dar în ultimii ani utilizarea ei s-a extins. Un avantaj deosebit al reasigurării nepropotţionale îl reprezintă costurile foarte mici de administrare şi gestionare uşoară a contractului.

E Reasigurarea

Neproporţională

Roby

Highlight


54

Forma neproporţională se întâlneşte în reasigurarea de incendiu şi daune adiacente, catastrofe naturale.

a) Tipuri de contracte neproporţionale

Contractele de reasigurare neproporţională se clasifică în funcţie de modalitatea de exprimare a limbii monetare (ca o sumă absolută sau ca o cotă procentuală din volumul daunei). După acest criteriu, ele pot fi: A. Contracte de reasigurare excedent de daună (XOL sau XIL) care se subdivid în contracte de acoperire a daunei pe bază de risc şi pe bază de întâmplare

B. Contracte de reasigurare excedent de rată a daunei sau oprire a daunei Fiecare din aceste tipuri diferă sub aspectul naturii protecţiei oferite de reasigurator companiei cedente în mod special împotriva riscului de acumulări de daune şi de catastrofe.

Contractul „excedent de daune”

În reasigurări, daunele ce implică răspunderi mari sunt relativ rare. Frecvent subscriitorii Lloyd.s preferă să participe numai la protecţia pentru daune mari şi foarte mari deoarece pentru acestea cheltuielile administrative sunt mai mici şi evidenţa contractelor este mai uşurată. Acest tip de reasigurare a apărut mult mai târziu decât reasigurarea proporţională la sfârşitul secolului trecut ca o necesitate determinată de faptul că oferă o protecţie împotriva unor daune foarte mari ce implică cumulări de reţineri nete. Reasigurarea prin contractul XOL se întâlneşte în cele mai multe dintre domeniile enunţate (aviaţie, domeniul maritim, icendii, accidente, catastrofe naturale).

În contract compania cedentă stabileşte o limită monetară în suma absolută prin care se creează o zonă de răspundere ce reprezintă reţinerea sa proprie denumită „prioritate”. Reasigurarea se va face numai pentru valoarea ce depăşeşte prioritatea pentru care în caz de daune reasiguratorul va despăgubi compania cedentă. Zonele de răspundere în care se împarte excedentul de daune se numesc „prioritate”

F Tipuri de contracte

neproporţionale

F Contractul „excedent de daune”

Roby

Highlight

Roby

Highlight


55

Caracteristicile acestui contract sunt: - asiguratorul direct şi reasiguratorul nu au legătură cu sumele

asigurate acceptate, ci cu mărimea daunelor suferite, răspunderea reasiguratorului survenind după atingerea limitei prestabilită la încheierea contractului de reasigurare;

- din punct de vedere al rezultatelor înregistrate,reasiguratorul nu urmează soarta reasiguratului;

- prin încheierea contractului XOL reasiguratul cedează un volum relativ redus din primele subscrise, constituindu-şi o protecţie substanţială;

- prin contractul XOL se asigură de fapt o protecţie pentru reasigurat şi un mod de împărţire a riscurilor;

- în funcţie de dimensiunea priorităţii stabilite, contractele XOL pot fi: - o limită pentru prioritate redusă prin care reasiguratorul acceptă riscul ce implică o daunalitate regulată, iar reţinerea de bază a companiei cedente este astfel stabilită încât la apariţia unor daune să fie afectaţi şi reasigurătorii, scopul acestei acoperiri este de a reduce sau de a înlocui, reasigurarea proporţională obişnuită, este o metodă mult folosită de Llozd,s

- cu limită pentru prioritate ridică sau acoperiri, catastrofă prin care compania cedentă se protejează de cumulul daunelor aflate în afara controlului normal al sucrierilor. Acoperirile catastrofă oferă protecţie reasiguratorului împotriva unor daune catastrofale apărute pe bază de întâmplare;

- costurile de administrare a contractului XOL sunt reduse pentru ambii parteneri

- contractul se structurează şi se plasează pe „prioritate” protejând de regulă un cont de subscrieri şi mai rar, riscuri administrative;

- fluxul monetar este redus şi efectul de finanţare este modest; - contractul XOL se poate încheia: - pe bază de risc (caz în care reasiguratorul suportă daunele

pentru un risc individual sau în excesul unei sume predeterminate - pe bază de întâmplare.

E Caracteristici


56


1. Definiţi reasigurarea proporţională?

………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………

2.Care sunt tipurile de contracte de reasigurare proporţională?

………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………

3. Care sunt principalele caracteristici ale contractului de reasigurare „cotă-

parte”?

………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………

4. Enunţaţi principalele trăsături ale contractul „excedent de sumă”?

………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………

5. Clauze obligatorii în cazul contractului de reasigurare proporţională ?

…………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………

6. Explicaţi contractul de reasigurare „surplus” ?

………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………....

........................................................................................................................

7. Ce presupune metoda daunelor întâmplate ?.

………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………

& Timp estimat

45 min.


57

8. Aspecte ale „cauzei operative”? ………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………

9. Metoda de calcul a primei şi a comisionului de reasigurare ? ………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………

10. Motive de reziliere a contractului de reasigurare?

………………………………………………………………………… ……………………………………………………………………………………… ………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………… 11. Principalele tipuri de contracte de reasigurare neproporţionale?

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………… 12. Caracteristicile contractelor de reasigurare neproporţionale ?

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………


58

CAPITOLUL V

METODE DE REASIGURARE

5.1. Metode reasigurare

5.2. Pool-urile de asigurare

5.1. Metode reasigurare

În reasigurarea internaţională există două metode de bază:

metoda facultativă;

metoda contractuală.

Alături de acestea sau conturat şi alte metode care derivă din

cele de mai sus. Cele mai cunoscute şi mai frecvent întâlnite sunt:

- metoda „acoperire deschisă”;

- metoda „facultativă obligatorie”;

- „pool”-urile de reasigurare.

5.1.1. Metoda facultativă

Obiectul reasigurării facultative îl constituie localizarea

riscurilor individuale între companiile de asigurări directe.

Semnificaţia termenului „facultativ” se referă la faptul că

reasigurătorul nu este obligat să accepte şi să încheie tranzacţia în

condiţiile propuse de compania cedentă. Ea se practică pentru plasarea

unui risc, rest de risc sau clasă de riscuri specifice sau, când metoda

contractuală nu oferă partenerilor condiţiile pe care le doresc pentru

reasigurarea respectivă. Utilizarea sa a cunoscut un declin în cele mai

multe ţări deoarece implică un nivel ridicat al costurilor de

administraţie.

F Metode de

Reasigurare

F Metoda

Facultativă

Roby

Highlight

Roby

Highlight

Roby

Highlight

Roby

Highlight

Roby

Highlight


59

Prin această metodă fiecare risc propus spre reasigurare este

trata şi analizat separat, iar asigurătorul poate accepta sau refuza.

Reasigurarea facultativă se încheie prin contracte proporţionale dat în

ultima vreme s-a constatat tendinţa de a se încheia şi contracte

neproporţionale. Se foloseşte special pentru riscul de incendiu.

Definiţie, caracteristici

Reasigurarea facultativă este cea mai veche metodă de

reasigurare în prezent folosindu-se pentru anumite riscuri individuale,

ex. incendiu, accidente, unele riscuri maritime. Ea reprezintă baza pe

care s-a constituit şi s-a dezvoltat reasigurarea contractuală.

Reasigurarea facultativă apare ca opţională sau implicând o

posibilitate de alegere „o facilitate sau putere de a acţiona conform

unei alegeri libere”. În reasigurarea facultativă compania cedentă şi

viitorul reasigurător sunt liberi să cedeze şi să accepte sau să respingă

oferta având astfel posibilitatea de decide liber încheierea tranzacţiei.

Ea respectă principiul „dublei selecţii” pe de o parte, selecţia pentru

compania cedentă care decide dacă reasigură sau nu un anumit risc, iar

pe de altă parte, selecţia pentru reasigurător care-şi rezervă dreptul de

a accepta sau de a refuza ce i se propune.

Se consideră că din aceste considerente reasigurarea facultativă

este coasigurare deghizată.

Reasigurarea facultativă se foloseşte în general pentru plasarea

unor riscuri individuale. Sunt şi alte circumstanţe în care este

preferată:

când reasigurarea solicitată nu este atrăgătoare pentru reasiguratori

printr-o reasigurare contractuală; când riscul cedat spre reasigurare

este în afara riscurilor incluse într-un contract pentru că riscul asigurat

este în afara limitelor geografice sau în afara clasei de riscuri şi pentru

E Definiţie, Caracteristici


60

a putea astfel beneficia de experienţa reasigurătorilor pentru riscurile

speciale; în cazurile în care suma asigurată depăşeşte limitele

contractuale sau riscul este de asemenea factură încât compania

cedentă nu vrea să-l cedeze prin contract datorită efectului său

potenţial de stabilizator; când compania cedentă doreşte să-şi crească

capacitatea brută de acceptare pentru a reţine sau dobândi conducerea

într-o afacere de asigurare coasigurată; pentru reasigurarea sumelor ce

depăşesc limitele unui control deja existente; pentru limitarea

răspunderii companiei cedente şi a reasigurătorilor contractuali în care

riscurile sunt enorme; pentru reducerea expuneri în domeniile în care

datorită acumulării riscurilor compania cedentă este deja prea mult

implicată;

Reasigurarea facultativă oferă companiei cedentă un grad mai

mare de flexibilitate prin convenţia de reasigurare deoarece aceasta

rămâne singura modalitate în care reasigurătorul îşi poate exercita

dreptul de subscriere la mai multe nivele riscuri individuale

beneficiind de dreptul de a accepta sau respinge orice risc oferit. Prin

reasigurarea facultativă se reasigură un singur risc sau mai multe

riscuri cunoscute, de o valoare relativ mare ce se plasează singure.

Tranzacţiile de reasigurare facultativă se întâlnesc cel mai

frecvent sub forma reasigurării proporţionale dar în ultimi ani s-a

extins şi forma de asigurare neproporţionale (în special prin „excedent

de daună”).

Specific reasigurării facultative este faptul că atât compania

cedentă cât şi reasigurătorii sunt interesaţi în bunul mers şi calitatea

tranzacţiei, în adoptarea unor măsuri de remediere în cazul producerii

unor rezultate adverse. Este o comunitate de interese, un spirit de

cooperare pe care nu îl întâlnim la reasigurarea contractuală.

Reasigurarea facultativă prezintă şi unele dezavantaje care au dus la

înlocuirea treptată a acesteia cu reasigurarea contractuală. Dintre


61

acestea menţionăm: cantitatea mare de muncă administrativă, numărul mare de personal necesar şi costuri relativ ridicate implicate de

încheierea şi administraţia tranzacţiei pentru ambii parteneri. În

particular informaţiile detaliate ce trebuie puse la dispoziţia

reasigurătorului de către compania cedentă şi studiate şi analizate de

reasigurător pentru fiecare risc, atât la începutul reasigurării cât şi la

fiecare reînnoire, ridică costurile tranzacţiei. Compania cedentă

suportă şi unele pierderi din comisionul de reasigurare al cărui nivel

procentual este mai mic decât în cazul reasigurării contractuale. În

reasigurarea facultativă nu este permisă perceperea comisionului de pe

profit.

Deşi procedurile administrative au fost simplificate, sunt situaţii

în care apar întârzieri în plasarea reasigurării facultative; fiecare caz

în parte trebuie analizat separat şi negociat individual cu viitorul

reasigurător pentru a obţine acordul pentru acceptarea sau reînnoirea

tranzacţiei. De cele mai multe ori compania cedentă contractează mai

mulţi reasigurători, fiecare putând prelua o parte din întregul risc.

În multe situaţii compania cedentă în calitatea iniţială de

asigurător direct nu poate accepta imediat sau poate refuza solicitarea

asiguratului pentru un anumit risc sau un grup de riscuri ce depăşesc

propria capacitate de absorbţie.

Întârzierile ivite ca urmare a căutării unor reasigurători ce vor

accepta preluarea parţială a riscului sau refuzul reasigurătorului pot

duce chiar la pierderea afacerii iniţiale.

Folosirea reasigurării facultative este motivată în mare parte de

avansul tehnologiei moderne, de existenţa unor giganţi industriali, a

unor mijloace de transport şi a unor obiective economice

infrastructurale sau sociale cu o valoare ridicată expuse unor riscuri

mari. Inflaţia este un alt factor ce impune practicarea reasigurării

facultative.


62

Se estimează că cea mai mare parte a reasigurării facultative se

desfăşoară pe piaţa Londrei care posedă o experienţă deosebită şi

atrage afaceri din toată lumea, firmele de pe această piaţă oferind

asistenţă specializată companiilor interesate pentru încheierea unor

asemenea contracte, în special pentru reasigurarea maritimă şi aviaţie.

În ceea ce priveşte reasigurarea de accidente, metoda reasigurării

facultative este tot mai puţin folosită pentru că asigurătorii au elaborat

contracte standardizate adecvate pentru aproape toate tipurile de

tranzacţii de acest tip, în special sub forma reasigurării

neproporţionale. Reasigurarea facultativă apare numai pentru riscurile

excluse din aceste acorduri. În general, companiile de reasigurări evită

tranzacţiile de reasigurări de viaţă, iar atunci când acestea se încheie

sunt condiţionate de o afacere similară bazată pe reciprocitate

deoarece daunele suportate pot fi mari şi perioada de plată

îndelungată. Datorită specificităţii reasigurărilor de viaţă cei mai mulţi

reasigurători au înfiinţat un departament specializat pentru acest tip de

afaceri în care lucrează un personal cu înaltă calificare, talent. Primele

anuale de reasigurare sunt calculate actuarial ca sumă aplicabilă la

riscul de deces în anul respectiv. Caracteristic este faptul că nu există

o proporţie uniformă în stabilirea lor având valori mai mici pentru

tineri şi crescând gradat în anii următori.

Reasigurările facultative al aceloraşi cerinţe: sinceritate,

încredere, bună credinţă între părţile contractante.

Iniţierea, încheierea şi derularea unei asigurări facultative

Reasigurarea facultativă de iniţiază de o companie cedentă sau

de către brokerul său, care după ce se decide asupra riscului pe care-l

va reasigura, elaborează un document numit „slip” în care se vor

menţiona numele, adresa şi prezentarea sumară a reasiguratului

F Iniţierea,

închiderea şi derularea

unei asugurări

facultative


63

original, natura bunului asigurat (marfă transportată, mijloc de

transport sau orice alt bun mobil sau imobil), suma totală asigurată,

pericolele acoperite, prima de asigurare şi reţinerea proprie a

companiei cedente, comisionul şi suma cedată în reasigurare prin

contracte. Slipul se înaintează posibililor reasigurători cu care de

obicei are relaţii de afaceri şi care îl studiază şi decid dacă vor accepta

sau vor respinge oferta primită, moment în care între aceştia se

declanşează o corespondenţă. Ei pot prelua toată partea de risc

propusă de compania cedentă sau pot subscrie numai o cotă pentru

care se consideră apţi. Acceptarea se face prin semnarea slip-ului şi

remiterea sa către viitorul reasigurat moment în care contractul de

reasigurare facultativă se consideră încheiat.

Ex. – o particularitate a reasigurării facultative pentru incendiu

o reprezintă faptul că proprietatea alcătuită din mai multe bunuri ce

este asigurată ca un singur articol (total sum insured TSI sau total

insured value TIV) poate fi divizată în articole componente fiind

selectate doar unele dintre acestea de compania de reaigurare.

Răspunderea reasigurătorului începe la data semnării slipului în

care se va indica în mod obligatoriu proporţia de risc subscrisă. Toate

asigurările pentru un anumit risc se referă la aceeaşi perioadă iar

compania cedentă nu poate avea acoperirea completă a riscului decât

atunci când slipul a fost semnat de toţi reasigurătorii solicitaţi.

Acordurile de reasigurare facultativă trebuie făcute înainte ca

acoperirea să fie garantată la asiguratul iniţial. Slipul trebuie pregătit

cu toate detaliile privind riscul. Dacă în momentul înaintării slipului

compania nu posedă toate informaţiile cerute de reasigurător privind

riscul aceştia îl pot semna făcând menţiunea „cu condiţia verificării”

sau „cu condiţia evaluării” ceea ce reprezintă o acceptare provizorie

din partea lor. Acceptarea preluării riscului poate fi reconsiderată după

obţinerea informaţiilor şi reasigurarea anulată „ab imitio” dacă

E Exemplu


64

detaliile respective sunt considerate nesatisfăcătoare sau contrare

intereselor asigurătorilor şi condiţiile dorite.

Reasigurătorii preferă să ofere protecţia începând cu o dată

anterioară considerând că nu au apărut daune până în momentul

semnării dovedind prin aceasta încrederea lor. În comparaţie cu

această situaţie în reasigurarea contractuală nu se practică acest

sistem. Decizia reasigurătorului de preluare fermă a riscului sau de

respingere a acestuia se bazează pe discernământul şi judecata

asigurătorului direct de a accepta termenii şi condiţiile de asigurare în

relaţia cu asiguratul original.

Cota de reţinere a companiei cedente diferă în funcţie de

capacitatea sa, de natura şi dimensiunile riscului şi da valoarea totală

asigurată.

După semnare, următorul pas îl face compania cedentă care

trimite fiecărui reasigurător o notă de cerere care reprezintă un

rezumat al detaliilor riscului ce este asigurat în care sunt incluse

informaţii privind data începerii şi terminării protecţiei, suma

reasigurată, numele asiguratului original, reţinerea asigurătorului

direct. Răspunsul la această notă va fi dat de reasigurător prin

trimiterea unui alt document „notă de acceptare formală” (take note”

prin care acesta confirmă încheierea contractului de reasigurare în

condiţiile propuse de reasigurat. Există şi situaţii în care reasigurătorul

are unele rezerve pe care le menţionează pe slip la semnarea acestuia.

Dacă ele nu au fost remediate conform solicitării reasigurătorului, el

va face aceeaşi menţiune pe nota de acceptare iar intrarea în risc

(acceptarea răspunderii) va fi revocabilă până în momentul în care

punctul cu rezerve va corespunde cerinţelor reasigurătorului. De cele

mai multe ori, compania cedentă combină cele două documente într-o

notă de ofertă şi acceptare realizată în două exemplare pe care

asigurătorul o acceptă prin semnare remiţând un exemplar emitentului.


65

Pentru a reduce cantitatea de muncă impusă de aceste formalităţi

compania cedentă scurtcircuitează procedura prin trimiterea prin poştă

a unei oferte şi a unei note de acceptare pentru fiecare reasigurare în

limitele stabilite. În general se consideră că asigurările sunt acceptate,

caracterul facultativ al acestei metode dă dreptul reasigurătorului de a

respinge oferta, refuz ce trebuie trasnmis în termen de 48 de ore de la

primirea acesteia.

Stadiul final al încheierii reasigurării facultative îl constituie

emiterea poliţei de reasigurare. Înaintea completării acesteia,

compania cedentă are obligaţia de atrimite reasigurătorului o copie a

poliţei iniţiale de asigurare sau o specificaţie care trebuie să conţine:

numele, adresa, ocupaţia asiguratului, o descriere a proprietăţii

asigurate, periada de valabilitate a poliţei, prima de asigurare,

reţinerea proprie a cedentei şi prima de asigurare, reţinerea proprie a

cedentei şi prima repartizată reasigurătorului. Specificaţia este parte

integrantă a poliţei de reasigurare şi reprezintă baza încheierii

contractului de asigurare facultativă.

Când între compania cedentă şi reasigurător are loc un flux

regulat de tranzacţii şi relaţiile lor sunt tradiţionale nu se mai

eliberează poliţe de reasigurare, iar dovada încheierii contractului de

reasigurare facultativă o constituie semnarea slip-ului de reasigurător.

Conform acordului părţilor, la intervale regulate de timp, compania

cedentă completează un borderou care cuprinde aceleaşi informaţii

detaliate privind toate reasigurările din perioada respectivă. Acesta

este trimis reasigurătorului în două exemplare care îl semnează şi îl

ştampilează confirmând acordul său şi remiţând o copie companiei

cedente, înlocuind astfel emiterea poliţei de reasiguare. Pe baza

acestor borderouri se ţine evidenţa reasigurărilor, a încasării primelor

şi plăţii despăgubirilor. În acest fel borderoul înlocuieşte poliţa de

reasigurare având avantajul să includă într-un singur document toate


66

reasigurările dintr-o anumită perioadă, economiseşte o cantitate

apreciabilă de timp şi de muncă şi duce la reducerea substanţială a

costurilor.

Deoarece obţinerea semnăturilor pe slip de la toţi reasigurătorii

presupune timp şi muncă, s-a încercat găsirea unei soluţii care să

contracareze acest dezavantaj. Sistemul adoptat constă în “acoperirea

în cursul expedierii”, sistem prin care compania cedentă emite “note

de cerere” concomitent pentru toţi reasigurătorii pe care le expediază

prin poştă. Dacă în termen de 48 de ore de la primire reasigurătorul nu

îşi exprimă refuzul el este angajat în contractul de reasigurare.

Reînnoirea asigurării facultative

Datorită specificului riscurilor reasigurate, problematica

reînnoirii unei convenţii de reasigurare facultativă cere o abordare

individuală. Perioada de reasigurare coincide cu cea a asigurării

originale (în general, un an) iar reînnoirea acesteia din urmă duce la

reînoirea automată a reasigurării; reasigurătorul rămâne automat “în

risc”, începândcu data reînnoirii, dacă acesta este avizat de compania

cedentă. Scopul reînnorii automate este de a proteja compania

cedentă. Singura deosebire ce poate să apară se referă la data

reînceperii reasigurării care poate să fie ulterioară datei de începere a

asigurării originale.

Reasigurarea poate să fie reziliată de oricare dintre părţi la orice

dată de reînnorie a contractului; partea care doreşte întreruperea

tranzacţiei de reasigurare trebuie să-I notifice celeilalte părţi acest

lucru cu 30 de zile înaintea termenului de reînnoire, aspect stipulat în

mod expres în poliţa de reasigurare, ce excepţia poliţelor emise de

“Fire offices Comunittee” care sunt supuse regulilor proprii ale

acestuia. În absenţa unei astfel de notificări, reasigurarea facultativă

F Reînnoirea asigurării facultative


67

se continuă pe toată perioada de valabilitate a asigurării originale în

condiţiile contractuale stabilite.

Conform uzanţelor internaţionale corespondenţa între parteneri

are un aspect durabil, la intervale de timp de obicei de un trimestru,

sau mai rar de o lună, pe baza evidenţelor sale reasigurătorul

întocmeşte liste ce cuprind contractele de reasigurare ce expiră.

Acestea sunt trimise companiei cedente care marchează contractele

respective cu menţiunea “reînnoit” sau “reziliat” şi din care remit o

copie reasigurătorului scutind astfel timp şi muncă. Tot pe baza

acestor situaţii se echilibrează şi conturile între părţi facilitând

substanţial fluxul de lucrări pentru un număr însemnat de contracte de

reasigurare facultativă. La început, aceste calcule trimestriale sau

lunare se făceau de reasigurător şi se trimiteau spre confirmare

companiei cedente. Ele cuprindeau atât poliţele noi emise în această

perioadă cât şi cele reînnoite specificate în liste. Odată cu introducerea

borderourilor se obişnuieşte ca toate calculele să se facă de compania

cedentă deoarece aceasta este cea care cunoaşte asigurările originale

ce apar şi dispar în perioada respectivă şi să se trimită pentru

confirmare reasigurătorului.

În practica reasigurărilor maritime, de aviaţie, de incendii şi de

accidente, procedurile de reînnoire sunt dictate de cele ale pieţei

specifice din acel moment.

Primele brute de reasigurare ce rezultă din calcule sunt reduse

prin aplicarea unui comsion stabilit procentual şi care este însuşit de

compania cedentă. Scopul său este de a compensa cheltuielile acesteia

generate de administrareacontractului de reasigurare facultativă şi de a

recupera comisionul plătit agenţilor noi, fiind în general mai mic decât

la reasigurarea contractuală. El diferă în fucnţie de tipul de risc. Spre

exemplu, la reasigurarea de incendiu şi de accidente este cuprins între

20-25%iar în reasigurările externe poate ajunge până la 35%.


68

Reasigurarea facultativă nu implică comision pe profit.

Orice alte aspecte procedurale se pot stabili şi în alt mod

conform acordului părţilor.

Motivarea reasigurării facultative şi plata daunelor

Orice modificări intervenite în protecţia prevăzute la asigurarea

originală referitoare la creştere sau scăderea sumei asigurate,

substituirea sau adăugarea de noi proprietăţi la proprietatea asigurată,

includerea sau excluderea unor riscuri sau în aspecte materiale, cum ar

fi schimbarea primei, a dobânzi afectează inerent şi contractul de

reasigurare facultativă. Compania cedentă are obligaţia

reasigurătorului toate aceste aspecte pentru a fi acceptate de acesta

din urmă. În lipsa notificării în timp util, reasigurătorul nu va fi

răspunzător pentru daunele produse ca urmare a acestor modificări.

Ele se avizează prin slip la care se anexează o listă a tuturor

schimbărilor intervenite. Consimţământul reasigurătorului se obţine

prin semnarea şi remiterea lor companiei cedente. Pe baza lor se

operează în evidenţe contabile ale societăţii de reasigurări.

Răspunderea pentru stabilirea daunelor în asigurarea iniţială

revine asigurătorului direct; el va înştiinţa reasigurătorul asupra

tuturor prevederilor ce se suportă indiferent de dimensiunea lor.

Raportul daunelor va cuprinde toate datele referitoare la asigurarea

iniţială, la reasigurare şi prevederile suferite cum ar fi: numărul poliţei

de asigurare, numele şi adresa asiguratului, numărul şi valoarea

daunelor, data producerii daunei, dauna brută estimată, estimată ca

sumă absolută şi ca procent din suma asigurată, valoare estimată a

pierderii plătibile de reasigurător.

F Motivarea reasigurări facultative

şi plata daunelor


69

Durata şi extinderea răspunderii reasigurătorului vor depinde de

condiţiile contractuale stabilite iniţial între părţi, acesta neavând nici o

obligaţie faţă de asiguratul iniţial ci numai faţă de reasiguratul său.

5.1.2. Metoda contractuală

Această metodă este cel mai mult utilizată în reasigurările

internaţionale şi a apărut din necesitate. Ea este mai comodă,

cheltuielile de administrare şi cantitatea de muncă sunt mai mici şi se

pretează la toate categoriile de afaceri.

Reasigurarea contractuală este forma obligatorie care are la bază

principiul nou selecţiei pentru cele două părţi.

Contractul este încheiat între cedentă şi reasigurător pentru

reasigurarea unui ansamblu de riscuri fără posibilitatea de a alege un

singur risc sau grupuri de riscuri. Acest ansamblu de riscuri cedate de

asigurător poartă denumirea de portofoliu. Reasigurarea facultativă

este ataşată de noţiunea de risc luată individual, în timp ce

reasigurarea obligatorie este ataşată de noţiunea de portofoliu luată în

totalitate ca o sumă de riscuri.

Denumirea de obligatoriu a reasigurării contractuale vine de la

faptul că asigurătorul direct se obligă să cedeze toate riscurile fără

discriminări iar reasigurătorul se obligă să le accepte în întregime.

Reasigurătorul poate primi prima de reasigurare pentru toate riscurile

şi va suporta daunele în condiţiile concrete ale fiecărui tip de contract.

Reasigurarea obligatorie este importantă; în ultimele decenii s-

au dezvoltat noi forme de reasigurare. Cea mai mare parte a

reasigurărilor se realizează prin diverse forme contractuale,

preponderent prin contractul “excedent de sumă”, urmat de contractul

”excedent de daună”.

E Metoda

Contractuală


70

Contractele diferă sub aspectuldetaliilor pe care le conţin, însă

principiile genralece stau la baza lor sunt aceleaşi indiferent de tipurile

lor.

Un acord de reasigurare este un acord, de obicei, în formă scrisă

încheiat între o companie cedentă (asigurător direct) şi unul sau mai

mulţi reasigurători prin care compania cedentă consimte să cedeze iar

reasigurătorul este de acord să preia în reasigurare toate riscurile

expuse de compania cedentă care intră în termenii acordului în

limitele stabilite.

Conform acestei metode, reasigurătorul nu mai examinează

separat fiecare risc individual şi nu are dreptul să refuze sau să

evalueze un singur risc dacă el nu este inclus în contract. El este

obligat să accepte atât riscurile bune cât şi pe cele rele.

Odată ce contractul a fost încheiat asigurătorul direct sau

reasigurătorul în cazul unui contract de retrocesiune poate obţine

automat reasigurarea pentru riscurile acceptate conform termenilor

acordului.

În principiu compania cedentă este obligată să acorde prioritate

contractului reasigurătorului şi numai dacă protecţia cerută depăşeşte

limitele contractului poate căuta plasarea surplusului în altă parte,

contractul rămânând în vigoare. Reasigurătorul este obligat să accepte

preluarea riscurilor oferite în reasigurare conform tratatului .

La începutul folosirii metodei contractuale se obişnuia ca

reasigurătorii să fie informaţi detaliat de compania cedentă asupra

unor aspecte precum: părţile din risc cedate, sumele reasigurate,

reţinerea proprie, rata primei. Aceste date erau incluse într-un

document numit borderou. Pentru că elaborarea şi trimiterea acestuia

la toţi reasigurătorii implică o cantitate sporită de muncă

administrativă, costuri suplimentare s-a renunţat la această practică la

scurt timp după apariţia metodei contractuale. Reasigurătorii trebuie


71

să lucreze “orb” şi denumirea de “contracte oarbe”, principiul “celei

mai bune credinţe”găsindu-şi aici o concretizare majoră.

Metoda contractuală îl avatajează atât pe reasigurător cât şi pe

reasigurat. Reasigurătorul are siguranţa obţinerii unui volum

substanţial de afaceri de la compania cedentă indiferent de forma

propusă (proporţională sau neproproţională). La tândul său

asigurătorul direct oferă spre reasigurare riscuri grupate în pachete în

forma şi în termenii contractuali cei mai potriviţi pentru interesul său.

Dezavantajul reasigurătorului este că acesta îşi pierde dreptul de

a-şi alege riscurile pentru reasigurare, drept pe care îl are la

reasigurarea facultativă fiind obligat să accepte global toate riscurile

pe care vrea să le cedeze compania de asigurări directe, atât riscuri

bune cât şi riscuri rele.

Metoda contractuală este principala modalitate folosită în

reasigurările internaţionale. Afacerile prin această metodă trebuie

privite şi considerate în legătură în strânsă dependenţă cu rezultatele

totale şi înainte de a accepta încheierea unei tranzacţii potenţialul

reasigurător va dori să obţină cât mai multe detalii privind portofoliul

reasiguratului, managementul său, activitatea de subscriere şi

despăgubirile pentru daunele produse elemente ce au o influenţă

hotărâtoare asupra deciziei privind derularea contractului.

Aranjamentele facultativ obligatorii-sau “open-covers”

Metoda facultativ obligatorie sau “open covers” a apărut ca un

răspuns la creşterea continuă a dimensiunii riscurilor individuale care

afectează toate tipurile de asigurare. Concentrarea producţiei în unităţi

mari şi diversificarea metodelor de producţia au dus la apariţia unor

dificultăţi pentru companiile de asigurare în privinţa posibilităţii de

E Aranjamentele facultativ obligatorii sau „open-covers”


72

absorbţie totală a uno riscuri foarte mari peste capacitatea lor.

Aranjamente de acest tip au apărut şi s-au extins în perioada anilor

1960-1970.

Pe piaţa reasigurărilor contractele de tip facultativ-obligatorii

sunt definite ca “fiind acele contracte încheiate între o companie

cedentă şi un reasigurător sau mai frecvent, între un broker şi un

reasigurător în care acesta din urmă are obligaţia de a accepta

reasigurările voluntar cedate de cealaltă parte”.

Protecţia oferită şi relaţia dintre asigurat şi reasigurător se

situează între metoda facultativă şi cea obligatorie răspunzând unor

caracteristici ale fiecăreia.

Ea este facultativă pentru asigurătorul direct care cedează o

parte din riscuri unui reasigurător în condiţiile în care el însuşi le

decide şi este obligatorie pentru reasigurător să accepte oferta în

configuraţia propusă de compania cedentă.

Acest tip de reasigurare are la bază principiul selecţiei pentru

compania cedentă şi principiul nou selecţiei pentru reasigurător.

Un angajament facultativ-obligatoriu combină elemente ale

reasigurării facultative şi ale reasigurării contractuale. Pentru

compania cedentă, cesionarea este opţională şi la discreţia sa nefiind

obligată să cedeze anumite riscuri ci putând dispune de ele după voia

sa.

Asemănarea cu metoda contractuală este aceea că reasigurătorul

intră într-o afacere cu un asigurător (de obicei în cazul reasigurării

facultative) care acceptă reasigurările oferite conform acordului

propus. Diferenţa este aceea că societatea de asigurări directe

(brokerul) nu este obligată să ofere riscurile pentru asigurare în timpul

derulării acordului.


73

Contractele facultativ-obligatorii reprezintă o modalitate de

reasigurare imediată a oricărui surplus de risc, asemănându-se şi sub

acest aspect cu reasigurarea facultativă.

Forma de reasigurare utilizată este reasigurarea proporţională

“excedent de sumă deşi se întâlnesc şi alte tipuri care sunt definite clar

în acorduri.

Prin ţinerea separată a aranjamentelor facultativ-obligatorii ele

nu deranjează echilibrul contractual şi se întâlnesc ca un supliment al

acestuia.

Textul unei convenţii “open-cover” (facultativ-obligatorii) nu

este standardizat dar trebuie să specifice în mod obligatoriu:

- definirea exactă a tipurilor şi naturii riscurilor ce pot fi

reasigurate;

- aria teritoarială care derivă din activitatea comercială, după caz;

- partea de risc distribuită reasigurătorului şi reţinerea proprie

stabilită ca răspundere masivă – linie monetară sau sumă fixă şi,

dup caz, pe clase de riscuri şi detalierea tuturor riscurilor cedate

şi a celor exluse;

- calcularea primei şi a comisonului companiei cedente;

- durata protecţiei (de obicei, un an cu posibilitatea prelungiri

până la rezilierea printr-o notificare) cu data începerii şi

terminrăii ei;

- măsuri ce se impun în legătură cu daunele;

- proceduri de decontare;

- reglementarea disputelor dintre părţi.

Înainte de acceptarea tranzacţiei reasigurătorul trebuie să se

asigure de buna credinţă şi sinceritatea companiei cedente şi a

brokerului, să se informeze asupra reputaţiei acestora. De multe ori el

introduce în acorduri o restricţie prin limitarea competenţei şi

răspunderii sale (ex. – într-un contract de reasigurare de incendiu,

E Textul unei convenţii „open – cover”


74

restricţii la afaceri din anumite teritorii) şi prin anumite excluderi (ex.

– unele tipuri de nave-tancuri, pescadoare sau unele riscuri acceptate

de compania cedentă printr-o reasigurare facultativă.

Metoda aranjamentelor facultativ-obligatorii este solicitată de

compania cedentă deoarece ea poate obţine o reasigurare imediată

folosind facilităţile oferite de metoda contractuală şi îşi poate mări

capacitatea de absorbţie prin unele riscuri speciale sau cu o frecvenţă

rară.

Reasigurarea facultativ-obligatorie dezavantajează într-o

oarecare măsură pe reasigurători, ceştia argumentând că sunt privaţi

de posibilitatea de a accepta sau respinge tranzacţii care astfel le-ar fi

oferite direct în sistemul coasigurării şi că nu exercită nici un control

asupra tranzacţiei primite. Ei se află într-o stare de incertitudine,

deoarece în cazul în care apare o nouă daună înainte ca societatea

cedentă să-şi completeze toate acordurile de reasigurare aceştia vor fi

răspunzători până la limita lor ca şi reasigurătorul în reasiguarea

contractuală chiar dacă în momentul producerii daunei nu li se cedase

în mod special nici o parte din risc.

Metoda aranjamentelor facultativ-obligatorii se foloseşte în

reasigurarea de incendii şi în reasigurările maritime pentru a oferi o

protecţie suplimentară pentru riscurile cu o apariţie foarte rară şi

neregulată sau pentru considerente exterioare tranzacţiei.


75

5.2. Pool-urile de asigurare

Această formă de reasigurare este caracteristică multor pieţe de

reasigurare. Ea se constituie prin participarea cu capital a mai multor

societăţi luând naştere o entitate de sine stătătoare care va avea ca

obiect de activitate reasigurarea unei anumite părţi a riscurilor

subscrise de aceste companii uneori în schimbul retrocedării către

companiile membre a părţii de risc iniţial acceptate.

Conducerea pool-ului este exercitată alternativ de una dintre

societăţile membre sau de o organizaţie stabilită având ca sarcină

principală împărţirea reasigurărilor cedate pool-ului între toţi membrii

în proporţiile agreate de aceştia sau proproţional cu volumul afacerilor

cedate (volumul de prime).

Un pool poate avea ca activitate reasigurarea unor anumite

riscuri specifice sau a unor anumite afaceri dintr-o categorie

determinată, ex. –incendiu, asigurări de viaţă, asigurări de aviaţie,

catastrofe naturale. În funcţie de convenţia dintre societăţile membre,

pool-ul poate păstra pe cont propriu o reţinere fixă din afacerile pe

care le primeşte devenind un reasigurător cu drepturi proprii.

Afacerile de tip „pool” pot fi administrate în moduri diferite în

funcţie de natura acestora. Conform principiului de organizare şi

funcţionare a pool-ului toţi membrii depun prima sau numai o parte a

ei pentru o categorie specială de tranzacţii într-un fond comun şi

împart daunele totale în aceeaşi proporţie sau intr-o proporţie

agregată. Profiturile şi cheltuielile se împart în acelaşi mod.

În cazul acceptări unor riscuri pentru asigurarea de o societate

membră aceste pot fi trecute în întregime pool-ului, o parte a lor pot fi

reţinute de societate şi se transferă pool-ului surplusul (ca plinuri sau

linie monetară) sau societatea reţine o cotă parte din acceptarea sa

cedând restul pool-ului. Afacerile astfel primite de pool sunt împărţite

E Pool-urile de

asigurare


76

şi retrocedate societăţilor particulare, fie fără reţinere din parte pool-

ului, fie după reţinere stabilită conform tabelului de limite întocmit de

pool sau pool-ul participă la afacerile primite pe bază de cotă – parte

împreună cu societăţile membre. Subscriitorul oricărei societăţi

particulare la un pool cunoaşte capacitatea şi caracterul subscriitorilor

celorlalte societăţi membre, mai ales când pool-ul acoperă un teritoriu

restrâns.

Pool-urile au fost create în unele ţări sau regiuni pentru a păstra

fluxul tranzacţiilor la ţara sau zona respectivă.

De cele mai multe ori, aranjamentele pool se bazează pe forma

reasigurării proporţionale dar se întâlnesc şi aranjamente de tip

excedent de daună (în special pentru riscurile catastrofă).

Utilizarea frecventă a aranjamentelor de tip pool are la bază

anumite avantaje specifice:

1. –societăţile membre ale pool-ului obţin o cotă-parte (uneori şi o

cotă excedent) dintr-o gamă mai mare de afaceri realizându-se

astfel o dispersare mai bună şi un echilibru al portofoliului lor;

2. –uneori, un singur risc, constituit din blocuri mari de afaceri, poate

fi mai uşor absorbit în asigurarea existentă decât în cazul în care

fiecare afacere ar fi tratată separat;

3. –pe pieţele de asigurări mai puţin dezvoltate, unde se manifestă o

instabilitate semnificativă, pool-ul de reasigurare coordoneză

activitatea şi resursele de asigurare pentru a face faţă cererii

apărând ca un reasigurator serios şi prin activitatea sa ajută la

fixarea cotelor de primire la un nivel corespunzător riscului

respectiv. Această situaţie este posibilă deoarece pool-ul pune la

dispoziţie evidenţa şi evoluţia primelor şi statistica daunelor la o

gamă largă de faceri.

Aranjamentele de tip pool nu sunt perfecte ele au şi

dezavantaje în special de ordin economic:

F Avantajele

utilizări pool-urilor


77

a) nivelul cheltuielilor creşte cu cheltuielile suplimentare

implicate prin introducerea unei faze intermediare în

plus în procedura de reasigurare (evidenţele şi

personalul necesar);

b) pericolul potenţial de acumulare de riscuri de natură

apropiată:

c) resursele membrilor pot fi insuficiente pentru a face

faţă unei confruntări cu pierdere de acest tip.

Practica internaţională a reasigurărilor cunoaşte o diversitate de

forme şi metode de acoperiri pretabile oricăror tipuri de riscuri sau

numai pentru anumite riscuri specifice. Se poate afirma că fiecare

contract în parte reprezintă un caz deosebit ce trebuie analizat separat.

Aceasta este posibil datorită varietăţii de situaţii cu care se confruntă

societăţile de asigurări directe şi de reasigurări. Încercările de

uniformizare a clauzelor contractual pentru diferite tipuri de

reasigurare nu au reuşit să surprindă în totalitate această diversitate.

Pentru lucrătorii din domeniul reasigurărilor se impune o pregătire

profesională deosebită, competenţă, cunoaşterea tuturor tipurilor de

tranzacţii a riscurilor, a acoperirilor celor mai potrivite astfel încât

afacerile să fie benefice pentru ambii parteneri.


78


1. Definiţi metoda facultativă?

………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………

2. Principalele caracteristici ale metodei facultative?

………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………

3. Plata daunelor în cazul asigurărilor facultative?

………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………

4. Definiţi metoda contractuală?

………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………

5. Ce trebuie să conţină textul unei convenţii „Open-Covers” ?

…………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………

6. Definiţi pool-urile de asigurare?

………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………....

........................................................................................................................

7. Care sunt principalele avantaje ale folosiri pool-urilor de asigurare?

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………........................................

....................................................................................

& Timp estimat

30 min.


79

CAPITOLUL VI

PIAŢA INTERNAŢIONALĂ A ASIGURĂRILOR ŞI

REASIGURĂRILOR

6.1. Caracterizare generală

6.2. Intermedierea în asigurări şi reasigurări

6.1. Caracterizare generală

Creşterea şi diversificarea activităţii economice, a schimburilor

internaţionale de valori au dus la crearea şi dezvoltarea unor pieţe

active şi concurente de asigurări şi reasigurări.

Asigurările şi reasigurările sunt marcate de un grad ridicat de

eterogenitate determinat de existenţa unei diversităţi de tipuri şi

categorii de afaceri rezultând pieţe ale asigurărilor şi reasigurărilor

fiecare fiind individualizată prin preponderenţa unor anumite tipuri de

tranzacţii, prin existenţa unor anumite societăţi de asigurări şi

reasigurări, mod de funcţionare, tranzacţionare, reguli.

Tranzacţiile internaţionale cu asigurări sunt marcate de

reglementările naţionale ale fiecărei ţări.

Dispersia internaţională a riscurilor mari prin intermediul

asigurării poate fi realizată:

a) prin asigurare directă posibilă prin participarea

asigurătorilor străini în calitate de coasigurători alături

de societăţile naţionale;

b) prin transferarea unei părţi a riscurilor asumate de

asigurătorii naţională prin reasigurarea internaţională.

Asigurătorul / reasigurătorul străin poate opera printr-o

societate locală, poate împuternici un agent în străinătate delegat prin

E Dispersia internaţională a riscurilor prin asigurări


80

contract să subscrie în numele său sau să înfiinţeze propriile filiale în

străinătate.

Asigurătorul / reasigurătorul poate exercita servicii de asigurare

în sensul că subscrie, de obicei la sediul său, asigurarea riscurilor

localizate în alte ţări. Astfel de servicii pot fi oferite naţionalilor (acasă

sau în străinătate) fie străinilor aflaţi în ţara sa . Această categorie de

afaceri poartă denumirea de „Business transfrontiere” termen mai mult

descriptiv dar mai puţin confuz decât „service business” folosit în

Uniunea Europeană.

Comerţul internaţional cu asigurări este redus în comparaţie cu

cheltuielile mondiale cu primele de asigurare şi cu tranzacţiile

internaţionale. Cota ce revine asigurătorilor străini diferă de la o ţară

la alta, dar a crescut mai ales datorită liberalizării comerţului în

diferite regiuni ale lumii şi fuzionărilor şi achiziţiilor în domeniul care

au marcat configuraţia şi evoluţia acestui sector. Eliminarea tuturor

restricţiilor ar putea duce la o creştere globală.

Pieţele de reasigurări nu pot fi tratate separat ci în corelaţie cu

pieţele de asigurări pe care se bazează. De cele mai multe ori, atât

asigurările cât şi reasigurările se tranzacţionează pe aceleaşi pieţe. Cea

mai puternică creştere a activităţii de asigurare şi reasigurare a avut

loc în ultimii douăzeci de ani.

La baza acestei evoluţii rapide se află următorii factori:

1) creşterea economică fără precedent a ţărilor

industrializate după al doilea Război Mondial, progresul tehnic şi

dezvoltarea socio-umană sub toate aspectele. Asigurările şi

reasigurările internaţionale au reprezentat singura cale ce a generat

capacitatea suficientă pentru a asigura satisfacerea acestor nevoi.

2) Schimburile intervenite în structura pieţelor de asigurări în

mai multe părţi ale lumii care au fost determinate de măsurile adoptate

în unele ţări în scopul limitării activităţii companiilor străine de

F Pieţele de reasigurări

F Factori ai dezvoltări rapide a

asigurărilor şi reasigurărilor


81

asigurări pe teritoriul lor instituind monopolul de stat în domeniul

asigurărilor.

Datorită dimensiunilor reduse ale acestor pieţe şi lipsei de

experienţă, noii asigurători interni care şi-au asumat răspunderea

pentru acoperirea riscurilor interne nu dispuneau de capacitate

suficientă fiind obligaţi să apeleze la facilităţile oferite de reasigurările

internaţionale.

Piaţa internaţională a asigurărilor şi reasigurărilor a fost

dominată de companii de profil din Marea Britanie, Germania,

Elveţia, Franţa, SUA, Japonia.

În acelaşi timp cu creşterea cererii de asigurare şi reasigurare s-

a produs o explozie în ceea ce priveşte numărul companiilor de profil

şi în alte ţări apărând noi pieţe în special în zonele libere şi în ţări ce

oferă facilităţi fiscale. Au luat fiinţă şi companii preponderent de

reasigurare care îşi desfăşoară activitatea pe plan naţional şi regional.

3) Îmbunătăţirea climatului în domeniul afacerilor directe,

care a împiedicat companiile internaţionale să-şi desfăşoare activitatea

ca asigurători direcţi pe pieţele internaţionale.

Companiile de reasigurare pentru a se menţine pe aceste pieţe

au fost obligate să încheie tranzacţii de reasigurare.

Creşterea relativ lentă şi chiar stagnarea nivelurilor veniturilor

obţinute din primele de asigurări directe în comparaţie cu cele din

reasigurări au dus la situaţia ca mulţi asigurători şi instituţii financiare

să investească în reasigurare din considerente economice.

4) Globalizarea serviciilor financiare şi a serviciilor de

asigurări au dus la o concentrare puternică a comerţului internaţional

cu aceste servicii.

Fuzionările care exprimă tendinţa de concentrare a ofertei

internaţionale vor determina o dominaţie şi mai puternică şi vor fi cele

care vor crea piaţa viitorului cu regulile sale.


82

Cele mai reprezentative pieţe de asigurări şi reasigurări sunt

concentrate în mari centre comerciale şi financiare ale lumii unde se

desfăşoară majoritatea acestor tranzacţii. Unele dintre acestea sunt

pieţe care serveau numai asigurătorilor direcţi locali şi care în urma

extinderii activităţii unor companii de asigurare şi-au deschis filiale

devenind internaţionale. Ex. – Londra, Japonia, SUA, Europa

continentală. Fiecare dintre acestea este o piaţă internaţională pentru

că o mare parte din afacerile încheiate provin de la societăţi de

asigurări şi reasigurări din alte ţări şi pentru că influenţează în mare

măsură uzanţele şi practicile altor pieţe. Ele diferă în ceea ce priveşte

dimensiunile, preponderenţa unor anumite categorii de afaceri, al

stilului, uzanţelor şi modalităţilor de încheiere a tranzacţiilor căpătând

unicitate. În cadrul acestor pieţe achiziţionează: societăţile de

asigurare, societăţile de reasigurare şi agenţiile de intermediere

(brokeri). Contractele de asigurare de valori mari dar şi cele de

reasigurare sunt încheiate direct; poziţia cea mai semnificativă o deţin

brokerii pentru stabilirea celor mai bune legături între părţile doritoare

să încheie contracte de asigurări şi reasigurări.

O caracteristică a acestor pieţe este aceea că deoarece sunt

prezente atât societăţi de asigurare cât şi societăţi de reasigurare, o

societate este simultan cumpărător şi vânzător de reasigurare.

Orice piaţă este alcătuită din cerere şi ofertă; pe pieţele de

asigurări şi reasigurări există clienţi şi ofertanţi.

În calitate de clienţi pot fi persoane fizice şi juridice care au

nevoie şi doresc protecţia pentru anumite riscuri la care sunt expuse.

Astfel, persoanele fizice solicită asigurări pentru locuinţe,

autovehicule, bunuri personale, asigurări de viaţă, accidente,

răspundere faţă de terţi. Deci, asigurările încheiate de persoanele fizice

reprezintă o parte importantă a pieţei. Cea mai mare parte a


83

asigurărilor sunt încheiate de persoane juridice ale căror poliţe au

valori mari sau foarte mari.

În calitate de ofertanţi ai acestor servicii apar societăţi

specializate. Natura acestora este deosebită şi este determinată de

activităţile specializate pe care le întâlnesc următoarele categorii de

firme:

1) purtători specializaţi ai riscului, adică asigurători şi

reasigurători care oferă protecţie clienţilor;

2) intermediari, cei mai importanţi sunt brokerii de asigurare

care acţionează ca reprezentanţi ai cumpărătorilor de asigurări sau

reasigurări în plasarea riscurilor şi obţinerea protecţiei; cea de a doua a

categorie o reprezintă agenţii de asigurare care oferă clienţilor poliţele

unui anumit asigurător;

3) firmele ce oferă servicii specializate asociate activităţii de

asigurare: constatatori, evaluatori, lichidatori de daune, consultanţi în

domeniul managementului de risc.

Asigurători şi reasigurători

Grupul vânzătorilor de asigurări şi reasigurări cuprinde

companiile de asigurare, reasigurare care primesc (acceptă) riscuri în

asigurare/reasigurare în schimbul primelor de asigurare/reasigurare

devenind asigurători/ reasigurători. Se constată că pe majoritatea

pieţelor naţionale şi internaţionale funcţionează un număr diferit de

companii autohtone sau străine. Este important pentru stabilirea pieţei,

pentru încrederea clienţilor şi pentru efectele pe care activitatea

societăţilor de asigurări şi reasigurări le generează pentru economia

respectivă ca ele să fie solvabile , să aibă o conduită adecvată şi să

ducă la creşterea sau menţinerea climatului de încredere al clienţilor în

ideea de protecţie prin asigurare şi în asigurătorii de pe piaţă.

E Asigurători şi reasigurători


84

Siguranţa şi securitatea financiară care din punct de vedere al

clientului se reflectă în capacitatea de a face faţă obligaţiilor de plată

asumate faţă de creditorii săi reprezintă punctul central al oricărei

aprecieri sau evaluări a acestora. În acest scop de folosesc o serie de

criterii, obiective şi subiective. O serie de indicatori economico-

financiari cu caracter general sau specific contribuie la crearea unei

imagini complete şi corecte. Acest lucru este realizat profesional de

„agenţii de rating” şi mai cunoscute fiind agenţiile americane Standard

and Poor’ s, Moody’a şi AM Best.

Rating-ul exprimă capacitatea debitorului (a companiei de

asigurare – reasigurare) de a face faţă obligaţiilor de plată către

creditori. Companiile de rating folosesc o clasificare iar clasa în care o

societate este încadrată o poziţionează în funcţie de aceste criterii. Cu

cât societatea se încadrează într-o clasă mai bună cu atât este mai

solidă sub aspect financiar putând să facă faţă obligaţiilor

contractuale; în ceea ce priveşte clienţii, rating-ul exprimă abilitatea

de a plăti daunele. Indiferent de scara convenţională utilizată, cele

două categorii principale sunt: societăţi „sigure” şi societăţi

„vulnerabile” . ca urmare a evoluţiei pieţelor şi a activităţii

asigurătorilor, rating-ul are un caracter dinamic şi sunt multe situaţii în

care de la un an la altul rating-ul unei companii se schimbă. Evaluarea

se bazează pe analiza cantitativă şi calitativă a informaţiilor

disponibile şi necesare.

Principalii factori în evaluarea companiilor de asigurări ţin de

mediul economic şi de afaceri; există şi factori individuali specifici:

riscul domeniului (ameninţarea potenţială a unor noi concurenţi,

ameninţarea substituirii anumitor produse sau servicii,

competitivitatea sectorului, puterea şi posibilitatea de negociere pe

piaţă între clienţi li asigurători, mediul legislativ); poziţia în raport cu

concurenţa; punctele „tari” şi punctele „slabe” ale companiei; strategia

F Rating-ul


85

şi managementul firmei, categoriile de asigurări practicate, produsele

oferite şi canalele de distribuţie utilizate; rezultatele financiare din

activitatea de asigurare; capitalizarea, indicatorii de solvabilitate şi

lichiditate; flexibilitatea financiară (capital şi sursele capitalului);

politica de investiţii, rezultatele obţinute şi riscul investiţional;

profitabilitatea, modul de calcul şi nivelul rezervelor; calitatea

managementului; modul de organizare, comportamentul de piaţă,

relaţiile dintre companiile membre ale grupului, gradul de dependenţă

faţă de compania mamă şi companiile subsidiare, activitatea

internaţională.

În privinţa metodelor de rating utilizate, se constată diferenţe în

modul de abordare şi de calcul deşi procedura utilizată este uniformă

din punct de vedere al agenţiei de rating. Atunci când rating-ul se

efectuează din propria iniţiativă a agenţiei se utilizează informaţiile

publice disponobile din rapoartele anuale ale asigurătorilor, în timp ce

atunci când se efectuează la cerere, se presupune şi accesul la

informaţii interne alături de contactul şi discuţiile cu managementul

asigurătorului.

Clasele de rating pot avea un caracter general oferind o imagine

globală asupra companiei de asigurare, atunci când analiza se bazează

pe indicatorii prezentaţi sau pot exprima anumite caracteristici atunci

când reflectă numai abilitatea de a plăti daunele sau solbilitatea

acesteia.

Rating-urile celor trei mari agenţii sunt diferite. Ex. – în cazul

AM Best nivelul “B+” indică o putere financiară foarte bună în timp

de la Standard and Poor’s “, B+” indică o companie vulnerabilă.

Moody’s este foarte prudentă şi rezervată în a da “notele” maxime.

Luând ca exemplu Standard and Poor’s rating-urile sunt

împărţite în două categorii: companii sigure, ale căror rating sunt cele

E Clasele de

rating

E Exemplu


86

din grupa A şi BBB şi companii vulnerabile care include retul

calificativelor.

Semnificaţia rating-urilor folosite este următoarea:

Companii sigure:

AAA – indică securitate financiară “superioară” în mod

absolut şi relativ; capacitatea de a face faţă obligaţiilor faţă

de asiguraţi este foarte mare prin varietatea condiţiilor

economice şi de subscriere;

AA – securitate financiară “ excelentă” capacitatea de a

face faţă obligaţiilor faţă de asiguraţi este puternică prin

varietatea mare a condiţiilor economice şi de subscriere;

A – securitate financiară “bună” capacitatea de a face faţă

obligaţiilor faţă de asiguraţi este sensibilă la condiţiile

economice şi de subscriere adverse;

BBB – securitate financiară adecvată dar capacitatea de a

face faţă obligaţiilor faţă de asiguraţi este sensibilă în

condiţiile economice şi de subscriere adverse.

Companii vulnerabile:

BB – securitatea financiară poate fi adecvată dar

capacitatea de a face faţă obligaţiilor faţă de asiguraţi, în

mod deosebit a celor pe termen lung, este vulnerabilă în

condiţiile economice şi de subscriere adverse;

B – securitatea financiară vulnerabilă, capacitatea de a

face faţă obligaţiilor faţă de asiguraţi fiind în mod special

vulnerabilă la condiţiile economice şi de subscriere

adverse.

CCC – securitatea financiară extrem de vulnerabilă,

capacitatea de a face faţă obligaţiilor faţă de asiguraţi este

pusă sub semnul întrebării, depinzând fundamental de

condiţiile economice şi de subscriere.


87

CC – incapacitatea de plată este iminentă pentru toate

obligaţiile de plată pe care le au, cu excepţia celor de

asiguraţi.

R – compania este deja sub supravegherea autorităţii de

supraveghere din ţara respectivă urmând adoptarea de

măsuri de reabilitare sau lichidare.

Upi - companii neclasificat, companii noi între 1-3 ani,

companii care sunt confruntate cu schimbări mari în

management sau activitatea curentă şi cele în încetare de

activitate.

Spi – rating-ul a fost suspendat datorită întârzieri în

primirea datelor de bază cărora se face rating-ul.

Rating-urile cuprinse între AA şi B se pot adăuga + sau – care

arată o poziţie relativă în categoriile respective şi nu exprimă tendinţa

către o categorie superioară sau inferioară.

Tipurile de companii pe care le întâlnim pe piaţă în calitate de

asigurători şi reasigurători sunt: companii de asigurări, companii

captive de asigurări şi reasigurări, asociaţii mutuale, companii de

reasigurări, sindicate Lloyd’s, pool – uri de subscriitori.

Companiile de asigurări (asigurători direcţi) sunt principalii

ofertanţi de asigurări şi cumpărători de reasigurări pe pieţele

internaţionale ale asigurărilor şi reasigurărilor.

Companiile de asigurări directe se consideră că desfăşoară un

volum de reasigurări mai mare decât companiile profesionale.

În această activitate nu există o practică uniformă: ele adoptă

atitudini şi tendinţe diverse în funcţie de dimensiunile lor, de tipurile

de riscuri, de formele de contractare a reasigurărilor, astfel încât nu se

poate face o generalizare a comportamentului lor în privinţa

reasigurărilor. Companiile mai prevăd în structura lor organizatorică

un departament specializat sau o sucursală ce se ocupă de primiri sau


88

cedări de reasigurări. Companiile de dimensiuni mai mici sau mojlocii

şi cele mari care doresc să preia riscuri prin sistemul reasigurării

folosesc metoda subcontractării acestei activităţi prin agenţiile de

subscriere sau apelează la brokeri.

Multe companii se limitează numai la o singură formulă

contractuală (ex. – se acceptă primirea riscurilor numai prin metoda

reasigurării faculative).

Pe unele pieţe o importanţă deosebită o au companiile de stat de

asigurări. Dimensiunile şi volumul afacerilor lor sunt reprezentative

mai ales în ţările în care asigurările sunt monopol de stat.

Prin activitatea de cedare de riscuri în reasigurare, companiile

de stat pot apare ca unicii cumpărători de reasigurări din ţările lor ce

achiziţioneză pe piaţa internaţională a reasigurărilor şi pot exercita o

influenţă mai mare decât cea a companiilor individual private.

Corporaţiile de stat de asigurări şi reasigurări au o activitate

specifică în fiecare ţară. Chiar dacă sistemul de asigurare sau

reasigurare nu este monopol de stat pot exista diferite reglementări

referitoare la anumite obligaţii ale companiilor privind asigurările şi

reasigurările. În unele ţări care se confruntă cu dificultăţi economice

apelarea la reasigurătorii internaţionali este exclusă pentru a păstra

rezervele valutare în ţară.

Reasigurătorii (societăţi specializate de reasigurare) apar în

calitate de vânzători, ofertanţi ai tranzacţiilor de reasigurare. Atunci

când efectuează afaceri de retrocedare a unei părţi din tranzacţia

iniţială de reasigurare ci apar în calitate de cumpărători de reasigurare

având la bază aceleaşi motive pe care le are şi asigurătorul direct când

solicită reasigurarea.


89

Retrocedarea se foloseşte în cazul unor riscuri mari ce pot duce

la pierderi catastrofale datorită unor pericole naturale. Reasigurătorul,

în calitate de cumpărător de reasigurare, caută protecţie sub forma

reasigurării neproporţionale dar o practică fracvent întâlnită pe piaţa

reasigurărilor internaţionale este şi cea a reciprocităţii.

Companiile profesionale de reasigurări sunt societăţi

specializate de reasigurări şi reprezintă categoria pricipală de

reasigurători prezenţi pe piaţa internaţională.

S – au înfiinţat companii de reasigurare sub forma de societăţi

comune cu parteneri din ţări diferite: Marea Britanie, Elveţia, Japonia.

Companiile de stat de reasigurare apar în postura de

cumpărători de reasigurare în cazul retrocedării unei părţi din riscurile

preluate; activitatea lor urmează practicile de reasigurare şi

retrocesiune ale companiilor private se reasigurare, cu unele resticţii

impuse de legislaţia ţării de origine.

În unele ţări, în special din continentul latino – american,

reasigurările interne sunt monopol de stat 100%, în timp ce în altele

este obligatorie reasigurarea numai la o anumită companie străină.

Companiile captive de asigurări şi reasigurări constituie o

categorie aparte a asigurătorilor şi a reasigurătorilor cunoscând o

dezvoltare deosebită în perioada postbelică strâns legată de formarea

marilor companii industriale şi comerciale.

În literatura de specialitate se apreciază că adevăratul motor al

actualei dezvoltări a companiilor captive de asigurări l-a constituit

complexitatea crescândă a tehnicilor de management al riscului. Ele

reprezintă o metodă frecventă în cazul societăţilor care au un

management al riscului adecvat, istoricul daunelor s-a dovedit a fi bun

iar capacitatea financiară proprie a deţinătorului companiei captive

este ridicată. Termenul “captiv” a început să fie folosit de 40 de ani

odată cu creşterea numărului companiilor create în mod expres pentru

E Retrocedarea

E Companiile captive de asigurări


90

furnizarea serviciilor de gestiune , societăţilor captive implantate în

Insulele Bermude. Acestea permiteau economii, motiv pentru care

societăţi transnaţionale şi-au creat propriile lor companii captive

pentru a beneficia de reglementări şi concesiuni fiscale.

Se estimează că în prezent în lume funcţionează 2000 de astfel

de companii aparţinând firmelor din ţări dezvoltate a căror activitate

se desfăşoară în ţările ce atrag investitori străini.

În optica nord-americană, “raţiunea de a fi” a companiilor

captive este folosirea lor ca un canal de reasigurare . cea mai mare

parte a operaţiunilor se concentrează în ţările dezvoltate.

Recurgerea la companii de asigurare captive este mai frecvent

întâlnită în unele sectoare ca: petrochimia, siderurgie, energetică,

industrie, farmaceutică, materiale de construcţii, industria alimentară,

industria extractivă, transporturi şi mai puţin în domeniul bunurilor de

consum şi industriale, construcţii. Obiectul lor de activitate se rezumă

la asigurările şi reasigurările de bunuri.

Companiile captive au configuraţii şi dimensiuni diferite. Unele

sunt organizate sub forma asociaţiilor mutuale (reciproce) altele sub

forma societăţilor pe acţiuni. Cele mai multe companii captive au

toate caracteristicile unei companii clasice de asigurări, dar sunt

administrate independent de societatea mamă.

După sfera de cuprindere a activităţii pe care o desfăşoară,

întâlnim pe piaţă două categorii de companii captive:

1) companii captive private care asigură numai riscurile

proprietarului lor. Acestea pot fi:

a) exclusive, când asigură numai riscurile singurei societăţi de

care aparţine;

b) de interes comun în situaţia în care aparţin şi asigură sau

reasigură mai multe societăţi. Ele au fost create de asociaţii

comerciale sau profesionale pentru a răspunde necesităţilor

F Categorii

de companii captive


91

membrilor lor în materie de asigurări şi se aproprie de

sistemul asigurărilor mutuale.

2) companii captive mixte care alături de asigurarea riscurilor

proprietarului său efectuează asigurări şi pentru terţe părţi.

O altă calsificare a companiilor captive are la bază relaţia dintre

acestea şi societatea mamă şi locul de implantare a acestora în raport

cu naţionalitatea şi sediul societăţii de care aparţin. Distingem asfel

categoriile următoare:

1) Companiile “oushore” care sunt societăţi de drept din ţara gazdă

ce îşi desfăşoară activitatea în acea ţară şi sunt supuse regimului fiscal

local. Ele reprezintă circa 15% din totalul companiilor captive.

2) Companiile “offshore” care sunt societăţi de drept străin ce îşi

desfăşoară activitatea în alte ţări în conformitate cu legislaţia din ţara

gazdă. Ele constituie majoritatea companiilor captive 85% din total

fiind situate în ţările ce oferă facilităţi fiscale, impozite reduse sau

scutiri.

În adoptarea deciziei de a înfiinţa o companie „offshore”,

proprietarul companiei va căuta condiţii favorabile: stabilitate politică,

control minim al schimburilor, regim fiscal şi condiţii optime pentru

investiţii, absenţa unor reglementări rigide în materie de asigurări,

comunicaţii internaţionale adecvate, etc.

Poziţia acestor companii pe piaţa internaţională a asigurărilor şi

reasigurărilor este considerabilă, dar activitatea lor nu poate influenţa

decisiv tendinţele manifestate de la o perioadă la alta.

Pentru reasigurări agenţiile de subscriere sunt folosite ca o

legătură între companiile cedente şi reasigurători, în cazul în care una

dintre părţi nu este reprezentată de piaţă. Ele sunt solicitate de

companiile cedente iar pentru serviciile prestate sunt remunerate prin

două metode distincte sau prin combinarea lor, perceperea unui

E Companiile „oushore”

E Companiile „Offshore”


92

comision asupra primelor sau prin împărţirea într-o proporţie

convenită a profitului rezultat din afacere.

Ele oferă în calitate de vânzări de reasigurare în măsura în care

sunt solicitate de companiile cedente pentru a li se găsi cei mai

potriviţi reasiguratori pentru riscurile pe care ele doresc să le cedeze.

Agenţiile de subscriere sunt specializate în anumite clase de afaceri iar

subscriitorii săi sunt recunoscuţi pe piaţă ca experţi. Ele nu mai au o

mare cătare pe piaţă internaţională deoarece prin statutul lor de

reprezentare a unor societăţi neagreate pe piaţă, au acţionat uneori

nelimitat, necontrolat în numele şi pe contul acestora.

Asociaţiile mutuale reprezintă o formă de asociere a mai multor

persoane care contribuie la crearea fondului de asigurare din care vor

despăgubiţi cei care vor suporta pagube. Ele nu au capital şi aparţin

contractanţilor asigurărilor astfel încât orice nou contractant devine

coproprietar al asociaţiei. În cazul în care istoricul daunelor se

dovedeşte a fi bun în activitatea asociaţilor, contribuabilii nu vor primi

nici un fel de venituri suplimentare şi vor putea beneficia de rate de

primă mai redusă. La începutul activităţii lor dacă fondurile create nu

erau suficiente, asociaţiilor li se solicitau contribuţii suplimentare.

Fiecare asociaţie decide singură care este politica adecvată

(participarea la profit, aplicarea unor prime reduse, acordarea de

bonusuri). Datorită nevoi de capital se constată un puternic fenomen

de demitualizare a acestora şi de transformare a lor în societăţi

comerciale.

Sindicatele Lloyd’s au o mare importanţă pe pieţele

internaţionale, în special pe piaţa Londrei. Ele au ca membrii persoane

fizice şi juridice care răspund pentru riscurile asumate fiind implicate

atât în asigurări cât şi în reasigurări.

F Asociaţile Mutuale


93

Pool-urile de subscriere marchează o varietate de aranjamente

organizatorice. Obiectivul lor constă în reducerea cererii pentru

reasigurări oferite de pieţele convenţionale de reasigurări prin

mobilizarea capacităţii locale sau prin încheierea de tranzacţii directe

de asigurare sau reasigurare.

După spaţiul geografic în care îşi desfăşoară activitatea pool-

urile pot fi:

- naţionale – se ocupă cu mobilizarea capacităţii de

asigurare directă a marilor riscuri. Unele dintre ele pot fi specializate.

Ele sunt implicate şi în activităţi internaţionale. Alte pool-uri interne

acţionează ca organizaţie de asigurare în care membrii individuali

cedează pool-ului o parte din asigurările directe la care au subscris şi

apoi împart riscurile respective în proporţiile convenite între toţi

membrii pool-ului prin retrocesiune.

- regionale – care au cunoscut o mare extindere în multe

părţi din lume. Activitatea pool-urilor este coordonată de o companie

care îşi asigură rolul de „leader”. Pool-urile de asigurare şi reasigurare

reprezintă o grupare de asigurători şi reasigurători ce constituie

organizaţie menită să desfăşoare o activitate de asigurare şi

reasigurare.

La vânzătorii de reasigurări pool-urile s-au constituit pe bază

locală şi regională sub forma unor asociaţii condusă de unul dintre

membrii sau ca o companie separată de reasigurare în care membrii

săi sunt acţionari.

Volumul afacerilor pe care acesta îl încheie este mic în raport

cu dimensiunile pieţei internaţionale ale asigurărilor. Ele nu pot fi

neglijate având în vedere rolul pe care îl au în asigurările şi

reasigurările acestor ţări . deşi aceste pool-uri au avantaje în domeniul

asigurărilor şi reasigurărilor prin modul lor de funcţionare le reduc

fluxul afacerilor internaţionale de reasigurări. Ele practică

E Clasificarea pool-urilor

după spaţiul geografic


94

reasigurările numai pentru protecţia împotriva unor catastrofe naturale

ce pot provoca pierderi pentru membrii săi.

6.2. Intermedierea în asigurări şi reasigurări

Asigurarea şi reasigurarea nu se încheie în mod direct între

părţile contractante ci prin intermediari.

În asigurări există două categorii de intermediari:

- agenţi de asigurare;

- brokeri de asigurare.

Deosebirile dintre ei sunt sintetizate în tabelul de mai jos:

Tabel

Prezentarea agenţilor de asigurare şi a brokerilor de asigurări Nr. crt. Agenţi de asigurare

Brokeri de asigurare

0 1 2 1 Reprezintă interesele

asigurătorului Reprezintă interesele

asiguratului/reasiguratului 2 Vând poliţele de asigurare ale

unuia sau mai multor asigurători

Cumpără asigurări /reasigurări pentru clientul său numit

principal 3 Persoane fizice care lucrează

full-time sau part-time pentru asigurătorul pe care îl

reprezintă pe baza unui contract

Persoane juridice independente, specializate în

intermediere în asigurări

4 Nu sunt profesionişti în asigurări

Sunt experţi în asigurări

5 Ca regulă, nu pot fi daţi în judecată pentru neglijenţă în

exercitarea profesiei

Pot fi daţi în judecată pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea

defectuoasă a sarcinilor lor 6 Remunerat de asigurător prin

salariu, comision sau o combinare a acestora

Uneori are atribuţii limitate (numai completarea cereri de asigurare) fără dreptul de a emite poliţa de asigurare

Remunerat de asigurător prin comision denumit brokeraj.

Atribuţii privind găsirea protecţiei optime pentru

client,închirierea contractului de asigurare uneori şi administrarea daunei

F Deosebiri

între brookeri de asigurare şi agenţi de asigurare


95

Agenţii de asigurare reprezintă un canal de distribuţie utilizat

mult de societăţile de asigurare pentru vânzarea poliţelor lor. Aceştia

sunt utilizaţi pentru asigurările încheiate de persoanele fizice (în

special asigurări de viaţă, autovehicule, bunuri).

În unele companii ei sunt implicaţi şi în activităţile legate de

constatarea, evaluarea şi lichidarea daunelor.

Piaţa internaţională actuală a asigurărilor şi reasigurărilor este

de neconceput fără prezenţa activă a brokerilor. Existenţa lor apare

necesară datorită ritmului rapid al modificării condiţiilor economice,

sociale şi politice în lume, schimbări periodice a legislaţiei unor ţări

privind reglementarea activităţilor de asigurare şi reasigurare

referitoare la depozitele de fonduri, restricţiilor privind transferul

fondurilor în afara ţări. Ei mobilizează o mare parte din capacitatea

mondială de asigurare şi reasigurare şi conferă pieţei o mare

mobilitate şi flexibilitate.

Termenul de broker desemnează persoanele juridice care

acţionează în calitate de intermediari pentru obţinerea partenerilor şi

angajarea unor afaceri de asigurare sau reasigurare reprezentând

clientul, adică asiguratul, în cazul asigurări, reasiguratul în cazul

resigurării.

E Agenţii de asigurare

E Definiţia Brokerilor


96


1. Cum se poate realiza dispersia internaţională a riscurilor?

………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………

2. Ce este rating-ul?

………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………

3. Enumeraţi clasele de rating?

………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………

4. Ce se înţelege prin retrocedare ?

………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………

5. Categorii de companii captive ?

…………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………

6. Definiţii companiile „offshore”?

………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………....

........................................................................................................................

7. Principalele deosebiri între brokerii şi agenţi de asigurări?.

………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………

& Timp estimat

30 min.


97

BIBLIOGRAFIE

1. Alexa C., Ciurel V. – „Asigurări şi reasigurări în comerţul

internaţional”, Ed. ALL BACk, Bucureşti, 1992.

2. Constantinescu D. A., „Asigurări şi reasigurări”, Ed. Brend,

Bucureşti, 1998.

3. Constantinescu D. A., Dobrin M., - „Asigurarea şi

managementul riscului”, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1998.

4. Lamberge H., -„Economie et Finance de L’Assurance et de la

Reassurance”, Delloz, Paris, 1981.

5. Popovici D., -„Teoria şi tehnica asigurării, reasigurării de

persoane”, Ed. Orizonturi universitare, Timişoara, 1999.

6. Purcaru I.,- „Matematică şi asigurări”, Ed. Economică,

Bucureşti, 1995.

7. Seuleanu V., Barna F., Herbei R., Mutascu M., Răileanu M., -

„Aigurări comerciale”, Ed. Mirton, Timişoara, 2001.

8. Văcărel I., Bercea F., - „Asigurări şi reasigurări”, Ed. Expert,

Bucureşti, 1998.

9. William A., Heins R., - „Risck, Management and Insurance”,

Me Gran Hill Book Company, 1989.

Zeatman, Rerome M., - „Manuel international de L’assurance”, Ed. Economic, Paris, 1998.

Documents

Asigurari Si Reasigurari ID