Arhitectul Ion D. Berindey, studiu monografic · Arhitectul Ion D. Berindey, studiu monografic 4 I. INTRODUCERE. METODE DE CERCETARE. SURSE BIBLIOGRAFICE. STADIUL ACTUAL AL CERCETĂRII

Arhitectul Ion D. Berindey, studiu monografic

1

Universitatea de Arhitectură si Urbanism „Ion Mincu”, Bucureşti

Şcoala doctorală „Spaţiu, Imagine, Text, Teritoriu” (SITT)

Arhitectul Ion D. Berindey,

studiu monografic

Teză pentru obţinerea titlului de doctor

Specializarea Arhitectură

REZUMAT

Conducător ştiinţific: prof. dr. arh. Nicolae Lascu

Doctorand: lect. arh. Elena-Sidonia Gheorghiş (Teodorescu)

Bucureşti, 2013


2

CUPRINS

Lista abrevierilor...............................................................................................................6

I. INTRODUCERE. METODE DE CERCETARE. SURSE BIBLIOGRAFICE.

STADIUL ACTUAL AL CERCETĂRII........................................................................... 7

I.1. Surse bibliografice. Stadiul actual al cercetării…………………….………....….8

II. DATE BIOGRAFICE..............................................................................................23

III. BIROUL ARHITECTULUI ION D. BERINDEY..............................................37 III.1. Adresele biroului...................................................................................................37

III.2. Etapele unui proiect..............................................................................................37

III.2.1. Convenţii, acorduri, contracte între beneficiar şi arhitect..………………...…...37

III.2.2. Teme-program…………………………………………………………....….… 39

III.2.3. Anteproiectul…………………………………………………………………...39

III.2.4. Memorii………………………………………………………………………....40

III.2.5. Caiete de sarcini şi devize estimative; antemăsurători………………..….……..41

III.2.6. Contracte cu antreprenorii…………………………...……..………………..….41

III.2.7. Proiectul şi autorizaţia de construcţie……………………....………………...... 42

III.2.8. Recepţia lucrărilor………………………………………………..……………. 44

III.3. Scrisori adresate lui Ion D. Berindey..................................................................45

III.4. Modul de lucru cu clientela................................................................................. 46

III.5. Arhitecţi care au lucrat în biroul de arhitectură Ion D. Berindey...................48

III.6. Desene şi adnotări ale arhitectului..................................................................... 49

IV. LUCRĂRILE ARHITECTULUI ION D. BERINDEY...................................... 51

IV.1. Locuinţe individuale............................................................................................ 51

IV.1.1. În Bucureşti......................................................................................................... 51

IV.1.2. În Craiova...........................................................................................................149

IV.1.3. În Constanţa........................................................................................................155

IV.1.4. În Roşiorii de Vede............................................................................................ 158

IV.1.5. În Cioceni, jud. Prahova..................................................................................... 159

IV.1.6. În Floreşti, jud. Prahova..................................................................................... 159

IV.1.7. În Padea, jud. Dolj...............................................................................................161

IV.2. Clădiri publice...................................................................................................... 163

IV.3. Arhitectură funerară............................................................................................188

IV.4. Lucrări de urbanism............................................................................................193

IV.5. Alte tipuri de lucrări............................................................................................199

IV.6. Lucrări rămase în stadiul de proiect..................................................................204

V. ANALIZA UNOR CLĂDIRI REPREZENTATIVE PROIECTATE DE ION D. BERINDEY...........................................................................................................215

V.1. Palatul Cantacuzino din Bucureşti......................................................................216

V.2. Palatul Culturii din Iaşi....................................................................................... 231

VI. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA OPEREI ARHITECTULUI

ION D. BERINDEY. ÎNCADRAREA ÎN CURENTELE

EPOCII................................................................................................................................243

VI.1. Clasificarea stilistică schematică a clădirilor sale ..........................................249 VI.2. Elemente stilistice în clădirile proiectate de Ion D. Berindey..........................251

VII. CONCLUZII.....................................................................................................261 VIII. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ...................................................................265 IX. SURSELE ILUSTRAŢIILOR...................................................................... 273


3

X. ANEXE.............................................................................................................275 X.1. Cronologie...........................................................................................................275

X.2. Lista lucrărilor arhitectului Ion D. Berindey................................................. 282

X.2.1. Locuinţe individuale

X.2.2. Clădiri publice

X.2.3. Arhitectură funerară

X.2.4. Lucrări de urbanism

X.2.5. Alte tipuri de lucrări

X.2.6. Lucrări rămase în stadiul de proiect

X.3. Documente.....................................................................................................287

Documentul nr. 1 - Fragmente din discursul rostit de Ion D. Berindey cu ocazia

Congresului al VIII-lea al arhitecţilor, care a avut loc la Viena, între 18 şi 23 mai 1908,

reprezentând oficial guvernul României, reprodus de Theodor Cornel în Figuri

contimporane din România. Dicţionar biografic ilustrat, sub direcţiunea d-lui Th. Cornel.

Partea I + Număr de Crăciun 1911 (Ediţia a II-a), Bucureşti, 1909-1911, Socec, pp. 268-

269.......................................................................................................................................289

Documentul nr. 2 – CONVENŢIUNE între Societatea de Binefacere „Regina Elisabeta” şi

arhitectul Ion D. Berindey. Biblioteca Naţională, FSG, p. CCLXXXIII, d. 7, f. 64 f.-

v........................................................................................................................................... 291

Documentul nr. 3 - MEMORIU pentru imobilul proiectat pe terenul din strada Carol,

proprietatea d-nei Margot Orăscu...................................................................................... 293

Documentul nr. 4 - CONVENŢIUNE între Toma Stelian şi Ion D. Berindey pentru clădirea

din şos. Kiseleff, nr. 10........................................................................................................297

Documentul nr. 5 - Schiţa de program pentru construirea Azilului de Infirmi

„Elisabeta”...........................................................................................................................303

Documentul nr. 6 - MEMOIRE EXPLICATIF des Constructions à édifier sur la Place du

Palais Royal, emplacement appartenant à Mr. Al. E. Lahovary, Ministre plénipotentiaire de

Roumanie à Vienne.............................................................................................................319

Documentul nr. 7 - Arborele genealogic al lui Ion D. Berindey, după

Mihai Sorin Rădulescu........................................................................................................325

Documentul nr. 8 - Biblioteca Naţională, Fondul Saint-Georges, p. CCLXXIV, d. 7, f. 66-

67…………………………………………………...…………………………….…..…...329

Documentul nr. 9 - Procesul verbal pentru recepţia provizorie a Palatului Excelenţei sale d-l

Gr. Cantacuzino, Biblioteca Naţională, FSG, p. CCLXXIV, d. 7, f. 62-64………………333

X.4. Harta clădirilor proiectate de Ion D. Berindey în Bucureşti…….……..340

X.5.Harta clădirilor proiectate de Ion D. Berindey în Bucureşti –

detaliu..……………………………………………………………………………….......341

X.6. Harta clădirilor proiectate de Ion D. Berindey în

ţară…………………..........................................................................................................342


4

I. INTRODUCERE. METODE DE CERCETARE. SURSE BIBLIOGRAFICE. STADIUL ACTUAL AL

CERCETĂRII

Lucrarea de faţă a avut drept obiectiv realizarea unei monografii a unuia dintre

numele de seamă ale arhitecturii româneşti, Ion D. Berindey (1871-1928), dorind să

evidenţieze contribuţia acestuia la istoria arhitecturii româneşti, contribuţie destul de neglijată

în perioada comunismului şi insuficient studiată până acum.

Cele mai cunoscute lucrări ale sale, Palatul Cantacuzino din Bucureşti şi Palatul

Administrativ (astăzi, al Culturii) din Iaşi reprezintă embleme ale României moderne, clădiri

iconice pentru oraşele unde au fost edificate, adevărate repere ale arhitecturii de început de

secol XX. Pe lângă acestea, câteva reşedinţe particulare faimoase ale lui Berindey sunt: casa

Assan, casa Toma Stelian, casa Arion, casa Florescu, Muzeul Kalinderu, casa şi observatorul

Urseanu din Bucureşti, Palatul de la Floreşti, Hipodromul demolat de la Băneasa, casa

Romanescu din Craiova.

Prin cercetarea planurilor şi desenelor din arhive şi a documentelor păstrate în arhiva

Ion D. Berindey din Fondul Saint-Georges al Bibliotecii Naţionale, am încercat să clarific

unele aspecte legate de viaţa şi opera sa. Informaţiile care circulau despre Ion D. Berindey

erau adesea eronate, confuzia fiind sporită de faptul că acesta este fiul arhitectului Dumitru

Berindey şi tatăl arhitectului Ion I. Berindey (Berindei). Uneori, clădirile lui Ion I. Berindey îi

sunt atribuite lui Ion D. Berindey, un exemplu fiind casa avocatului Bălănescu, din bd. Dacia,

nr. 75, al cărei proiect se păstrează în arhivele Primăriei Capitalei, iar autorizaţia de

construcţie a fost obţinută în 1927, an în care Ion I. Berindey obţinuse deja diploma de

arhitect la Şcoala de Arte Frumoase din Paris.

Metoda de cercetare a fost corelarea surselor bibliografice cu proiectele păstrate atât

în arhive, cât şi în Muzeul Naţional de Artă al României şi analiza in situ a clădirilor, acolo

unde a fost posibil. Studiul acestor arhive a adus numeroase clarificări în legătură cu

proprietarii clădirilor proiectate şi cu anii în care acestea au început să fie construite. Cele 700

de desene din această arhiva au făcut parte iniţial din preţiosul fond Al. Saint-Georges. Una

dintre sursele cele mai importante ale cercetării mele a fost valoroasa arhivă a arhitectului Ion

D. Berindey din Muzeul Naţional de Artă al României, Cabinetul de Desene şi Gravuri.

Această teză nu ar fi putut fi scrisă fără o cercetare minuţioasă a tuturor acestor fonduri

preţioase.

Pornind de la analiza desenelor şi schiţelor din Muzeul Naţional de Artă al României

şi căutând apoi în Arhivele Naţionale ale României, Direcţia Municipiului Bucureşti şi în

Arhivele Primăriei Generale, Serviciul Tehnic, am reuşit să identific o serie de clădiri despre

care nu se ştia că au fost proiectate de Ion D. Berindey. Câteva dintre descoperirile pe care le-

am făcut în arhive sunt:

- casa Daniel Patrulius din str. Dionisie Lupu, nr. 43, colţ cu strada pictor Arthur Verona (fostă strada Dionisie, 39) (1905)

- casa Dumitru Apostol, astăzi Filiala pentru copii şi tineret „Ion Creangă” a Bibliotecii Metropolitane Bucureşti, str. Christian Tell, nr. 10 (1907)

- casa Eliza Zănescu din str. Emil Balaban, nr. 6 (1909) - casa Leopold Gsur (devenită casa Nicolae Titulescu), şos. Kiseleff, nr. 47

(1911)

- casa Sever I. Pleniceanu, din strada Jean-Louis Calderon, nr. 46 (1912) - casa colonelului Alexandru Zamfirescu, din str. Ion Slătineanu, nr. 22 (1912)


5

- casa Gheorghe Stoicescu, din str. Jean-Louis Calderon, nr. 82, colţ cu str. Dumbrava Roşie (1914)

- imobilul de raport Ion şi Maria Sterian, piaţa Pache Protopopescu, nr. 9 (1914)

- imobilul de raport Aurel şi Margot Orăscu, str. Franceză, nr. 9 (1915) - Azilul Regina Elisabeta - astăzi, Institutul Naţional de Gerontologie şi

Geriatrie Ana Aslan, str. Căldăruşani, nr. 9 (1902-1915)

- extinderea Fabricii de ciocolată „C. Berindey”, care era situată în str. Puţul cu Apă Rece, nr. 37 (1921-1922) – demolată

Un proiect inedit descoperit într-un catalog din 1906 este proiectul Palatului

Păcii din Haga, realizat în 1906 de Ion D. Berindey pentru un concurs internaţional şi

publicat de Societatea de Arhitectură din Amsterdam

Fotografie din Biblioteca Naţională, FSG, p. CLXXX, dosar 7, 1904, f. 56, Revista Poporului,

anul al XIII-lea, 1904, articolul Omagiu şi recunoştinţă arhitectului Ioan D. Berindey

Lucrarea de faţă este structurată în cinci părţi, fără să socotesc introducerea şi

concluziile, cărora li se adaugă anexele.

În Capitolul II. Date biografice, sunt prezentate genealogia familiei Berindey, câteva

repere ale vieţii arhitectului, unele documente inedite aflate în Fondul Saint-Georges al

Bibliotecii Naţionale sau în arhive personale.

Capitolul III încearcă să surprindă organizarea biroului arhitectului Ion D. Berindey,

un birou modern de la începutul secolului XX, în care etapele unui proiect - de la primele

crochiuri până la atenta supraveghere a execuţiei - respectau toate regulile şi normele acelor

timpuri.

Capitolul IV. Lucrările arhitectului Ion D. Berindey este cel mai voluminos, întrucât

aici sunt descrise:

- locuinţele individuale proiectate de acesta în special în Bucureşti, cărora li se

adaugă reşedinţele din Constanţa, Craiova, Floreşti, Roşiorii de Vede şi conacele din

Cioceni şi Padea

- clădirile publice

- arhitectura funerară

- lucrările de urbanism

- alte tipuri de lucrări


6

- lucrări rămase în stadiul de proiect, proiecte nefinalizate sau despre care nu am găsit

date de arhivă care să le confirme realizarea.

Am ales să analizez mai aprofundat acele clădiri pentru care am găsit la arhive

planurile din dosarele de autorizaţie sau despre care nu se ştia că sunt opera arhitectului

Ion D. Berindey, una dintre dificultăţile studiului fiind lipsa informaţiilor despre anumite case.

Capitolul V prezintă două clădiri reprezentative pentru creaţia lui Ion D. Berindey,

Palatul Cantacuzino din Bucureşti şi Palatul Culturii din Iaşi, amândouă devenite emblematice

pentru oraşele în care au fost înălţate.

Capitolul VI. Consideraţii generale asupra operei arhitectului Ion D. Berindey.

Încadrarea operei arhitectului Ion D. Berindey în curentele epocii doreşte să restabilească

locul arhitectului în istoria arhitecturii româneşti, încercând să surprindă complexitatea

căutărilor stilistice ale creaţiei sale, tributară în ansamblul ei eclectismului de influenţă Beaux-

Arts, cu influenţe diverse. În cazul clădirilor de factură eclectică de tip academic, distingem

două subtipuri din care derivă toate celelalte: Palatul Cantacuzino şi casa Alexandru Florescu.

Propunerea de clasificare stilistică schematică a clădirilor este reluată sub formă de tabel în

care sunt enumerate caracteristicile stilistice ale clădirilor sale.

Anexele lucrării cuprind cronologia vieţii şi operei arhitectului, documente inedite

legate de activitatea sa şi hărţile repartiţiei teritoriale a clădirilor proiectate de Ion D. Berindey

în Bucureşti şi în ţară.

II. DATE BIOGRAFICE

Ion D. Berindey (Berindei) (28 iunie 1871, Bucureşti – 29 august 1928) este unul

dintre pionierii arhitecturii româneşti. Tatăl său, Dumitru (Dimitrie) Berindei (1831-1884), a

fost primul arhitect român ca origine etnică1, care a absolvit cursurile Şcolii de Arte Frumoase

din Paris (1853-1859)2, fiind elev al arhitectului Henri Labrouste. Dumitru Berindei a fost

ministru al Lucrărilor Publice în cabinetul Ion Ghica din 1870-1871. Aşa cum arată istoricul

Dan Berindei, Dumitru Berindei «activează în cercul tinerilor studenţi români apropiaţi de

exilaţii paşoptişti, fiind unul din redactorii „Junimei Române”, unde a publicat articolul

Trecutul şi prezentul, atribuit multă vreme lui N. Bălcescu. [...] Reîntors în ţară s-a manifestat

ca om de cultură, scriind, între altele, în „Revista Română” (Studii artistice asupra Romei

antice, Bucureşti, studiu istoric, Despre arte şi despre cultura lor în ţara Românească, Repede

ochire asupra arhitecturii bizantine etc.)»3.

Istoricul Mihai Sorin Rădulescu scrie despre genealogia lui Ion D. Berindey:

„Ion D. Berindey descindea direct din marele postelnic Constantin Cantacuzino, din

Nicolae Slătineanu, ctitorul bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Slatina, din

Gavril Drugănescu, constructorul palatului de la Floreşti-Stoeneşti (Drugăneşti) de lângă

Bucureşti, din clucerul Ianache Văcărescu († 1714) şi din reprezentanţi ai altor vechi neamuri

din Ţara Românească (Ştirbeii vechi, Cândeştii ş.a.).”4

În 1887, pleacă la Paris, renunţând la Şcoala de Poduri şi Şosele pe care o începuse la

Bucureşti şi se înscrie la Şcoala de Belle Arte, Secţia de Arhitectură. Aici este admis în anul

1 Înaintea sa, urmaseră şcoala de Belle Arte, la Paris, arhitecţii Iacob Melik, de origine turcă şi

Gaëtan Augustin Bourelly (Gaetano Burelly), italian de origine, născut la Bucureşti. 2 Clasa a II-a şi clasa I. 3 Dan Berindei, articolul Familia Berindei. Note biografice în: Sturdza, Mihai Dim. (coordonator şi coautor), Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică şi biografică,

volumul I, Editura Simetria, 2004. 4 Mihai Sorin Rădulescu, Genealogii, Editura Albatros, Bucureşti, 1999, p. 163.


7

1889, în urma unui concurs, printre primii, după ce a urmat la Paris, cursurile arhitectului

Duray, timp de doi ani. Între 1889 – 1897, are ca îndrumători, profesori celebri, precum

Charles Girault, Pierre Jérome Honoré Daumet, Esquié. O mare parte a arhitecţilor români din

acea perioadă şi-au făcut studiile la Paris la Şcoala de Belle Arte: Ion Mincu,

Alexandru Săvulescu, Dimitrie Maimarolu, Nicolae Ghika-Budeşti, Petre Antonescu.

În timpul petrecut la Paris, Ion D. Berindey s-a ocupat şi cu mişcarea naţională, atât

în colonia română, cât şi printre studenţii români de acolo. Între anii 1895 şi 1897, a ajuns

reprezentantul tinerimii româneşti din Paris, ocupând catedra de limba română la şcoala de

adulţi din al II-lea arondisment şi i s-a încredinţat preşedinţia secţiei pariziene a Ligii

culturale române, care avea ca scop adâncirea relaţiilor cordiale care existau între Franţa şi

România. Astfel, Berindey şi-a făcut numeroşi prieteni „nu numai printre artiştii distinşi pe

care îi frecventase, ci în toate mediile unde se afirmase activitatea lui dezinteresată”.5

Ion D. Berindey a obţinut diploma de arhitect dată de Şcoala de Arte Frumoase din

Paris, în urma unui examen oficial, în 18976, an în care se întorcea în ţară. Abia reîntors, i se

încredinţează să clădească locuinţa particulară a generalului Eraclie Arion.

În 1899, Gheorghe Grigore Cantacuzino, pe atunci prim-ministru şi ministru de

interne, l-a numit pe Ion D. Berindey, arhitect-şef al Serviciului Tehnic al Ministerului de

Interne, unul dintre cele mai importante din ţară, funcţie pe care a ocupat-o după arhitectul

Alexandru Săvulescu, timp de doi ani (3 iunie 1899 - 29 martie 1901).

În anul 1900, a fost însărcinat de C. C. Arion, ministrul educaţiei şi al artelor

frumoase, să fie profesor la Secţia de Arhitectură a Şcolii de Arte Frumoase (de Belle Arte)

din Bucureşti. Arhitectul Toma T. Socolescu (1883-1960) îl evocă astfel:

„Pentru atelier, în vremea mea erau doi profesori: I. Berindey, care îndruma elevii

către stilurile franceze ale Ludovicilor, pe care şi el le practica, ca şi către arhitectura

eclectică franceză pe care o făcuse în şcoală la Paris. Profesorul de atelier, către care se

îndrepta majoritatea elevilor, era însă I. Mincu, cu care se studiau cele mai multe proiecte în

arhitectura românească."7

Ion D. Berindey a fost profesor onorific de proiecte de arhitectură şi a funcţionat ca

profesor al şcolii de arhitectură din septembrie 1900 până în iunie 1906.8

În 1900, a fost vicepreşedinte al Societăţii Arhitecţilor din Bucureşti, dar în acelaşi

an a demisionat din această funcţie, din pricina volumului lucrărilor sale. Apoi, este numit

din nou, vicepreşedinte9, după cum urmează: între 14 decembrie 1900 – 11 ianuarie 1905 şi

între 22 martie 1916 – 23 ianuarie 1919. Este membru al acestei societăţi între 23 ianuarie

1919 – 23 februarie 1926.

În primul număr al revistei Arhitectura, apărut pe 4 ianuarie 1906, Berindey

semnează cuvântul Către cititori!.

Din comitetul de redacţie făceau parte: George Sterian, Ion Berindey,

Toma Dobrescu, Alexandru Tzigara-Samurcaş, Ştefan Burcuş, Nicolae Ghica-Budeşti,

Victor Stephănescu, Victor Simionescu, Remus Iliescu.

Berindey subliniază în acest cuvânt de deschidere, importanţa profesiunii de

arhitect, îndemnându-i pe arhitecţi să se grupeze şi să acorde respect profesiunii îmbrăţişate.

5Biblioteca Naţională, FSG, p. CLXXX, dosar 7, 1904, fila 55, Revista poporului, anul al XIII-lea, 1904,

articolul Omagiu şi recunoştinţă arhitectului Ioan D. Berindey. 6 Diploma este eliberată în data de 19 decembrie 1897. 7 Toma T. Socolescu, Amintiri, Editura Caligraf, Bucureşti, 2004, p. 33. 8 Cf. Grigore Ionescu, Şaptezeci şi cinci de ani de la înfiinţarea învăţământului de arhitectură din România,

în revista Arhitectura, anul XX, nr. 5(138)/ 1972, p. 37. 9 ***, Solemnitatea inaugurării localului Societăţii Arhitecţilor Români şi serbarea a 39 de ani de la înfiinţarea acestei societăţi, Atelierele E. Marvan, Bucureşti, 1930.


8

El afirmă că: „Architectura este tot atât de folositoare societăţii ca şi celelalte arte,

cari îndulcesc moravurile şi temperează caracterele.” El consideră că aceia care cultivă artele

trebuie să deştepte şi în ceilalţi sentimentul frumosului, şi, aşa cum „muzicantul ne desvoltă

sentimentul sufletului cu sunetele-i armonioase”, arhitectul trebuie să le vorbescă semenilor

despre „părţile frumoase ale unei opere architectonice”.

„Şi dacă muzica este architectura sunetelor, architectura este muzica spaţiului!”

Autorul militează pentru „o lege bine alcătuită”, a profesiunii de arhitect.

Cuvântul Către cititori! este urmat de o Expunere de motive şi de primul Proiect de

lege. Dispoziţiuni relative la titlul de architect şi la titlul de conductor desemnator.

În 1904, a fost însărcinat împreună cu alţi colegi, de Ministerul Educaţiei (ce se

numea atunci Ministerul Instrucţiunii Cultelor), cu elaborarea unui program definitiv al

Şcolii de Arhitectură.

În articolul După o jumătate de veac din revista Arhitectura nr. 1 (ianuarie-martie

1941), număr jubiliar, referindu-se la legea corpului arhitecţilor, arhitectul I. D. Enescu scria

că în 1906 Ion D. Berindey „prezintă, fără rezerve, forurilor hotărâtoare un proect de 8

articole şi semnat de peste 50 arhitecţi, prin care se cerea îngrădirea titlului şi se instituia un

Consiliu tehnic superior de arhitectură, care să controleze exerciţiul profesiunii. Proectul

acesta a fost susţinut de Berindey şi în parlamentul din 1918 din care a făcut parte.”10

Deţine funcţiile de membru al consiliului permanent din Ministerul Instrucţiunii şi

membru al consiliului superior de pe lângă Ministerul Lucrărilor Publice. Berindey a făcut

parte din comitetul planului de sistematizare şi regulament.

La 1 august 1905, comisarul general al Expoziţiei Generale Române din 1906,

doctorul Constantin I. Istrati, îl numeşte Inspector General al lucrărilor din Câmpul

Filaretului, pe arhitectul Ion D. Berindey. Pentru această expoziţie, proiectează două

pavilioane: Pavilionul Casei Staadecker şi Pavilionul Comisiunii Europene a Dunării. „În

acelaşi timp, este numit tot inspector general de lucrări în Austria, pentru care a primit şi

însemnate distincţii.”11

În 1906, ia parte la Congresul Internaţional de la Haga, invitat de Fundaţia Carnegie

ca arhitect străin participant la un concurs pentru construcţia Palatului Păcii de la Haga, la

care au participat 216 proiecte. Juriul a apreciat în mod special 46 de proiecte, între care şi

cel realizat de arhitectul Ion D. Berindey, proiect care a fost reţinut. Proiectul său s-a păstrat

într-un catalog12

ce aparţinea arhitectului Alexandru Baucher, arhitect care a lucrat în biroul

de proiectare al lui Ion D. Berindey.

Proiectul propus de Ion D. Berindey este conceput pe un plan compact, simetric, a

cărui formă în plan este aproape un pătrat, în manieră eclectică de influenţă franceză, faţada

principală amintind de Palatul Marele Trianon de la Versailles (1687, arhitect Jules

Hardouin-Mansart) şi de Micul Trianon de la Versailles (1762-1764, arhitect Jacques-Ange

Gabriel).

Ion D. Berindey a primit în ianuarie 1908, din partea împăratului Austriei,

însemnele Ordinului Francisc Iosif, în gradul de ofiţer.

10 I. D. Enescu în articolul După o jumătate de veac din Arhitectura nr. 1 (ianuarie-martie 1941), număr

jubiliar, p. 12. 11 Mircea I. Berindey, op. cit., p. 26. 12

Concours international de la Fondation-Carnegie. Le Palais de la Paix à La Haye. Reproductions des 6 projets primés et de 40 autres projets, choisis par la SOCIÉTÉ D’ARCHITECTURE D’AMSTERDAM et

publiés sous sa direction, Éditeur Henri Laurens, Paris, 1906. Volumul a fost publicat la 28 noiembrie

1906.


9

Cu ocazia Congresului al VIII-lea al arhitecţilor, care a avut loc la Viena, între 18 şi

23 mai 1908, profesorul Berindey a fost însărcinat cu reprezentarea oficială a guvernului

României şi a luat parte cu însufleţire la acţiuni, ţinând trei discursuri, dintre care într-unul

„rezumă sforţările de educaţie artistică în domeniul arhitectural în România, fiind interpretul

statului român cu privire la crearea unui Minister al Artelor Frumoase” (Mircea I. Berindey,

op. cit., p. 26). Discursurile ţinute la acest congres se refereau la organizarea învăţământului

artistic, conservarea monumentelor istorice şi întreţinerea muzeelor.

„În modul acesta, sper că guvernul se va convinge din ce în ce mai mult de

necesitatea că gustul pentru artele frumoase trebuie dezvoltat, printr’o atenţie crescândă şi

deosebită pentru învăţământul desenului în toate şcolile; - să se mărească dragostea pentru

artă, dragoste[a] pentru frumosul şi utilul în artă care trebuie să vieţuiască în naţiune.

Eu cred că nimic nu poate dezvolta mai mult simţul de observaţiune necesar pentru

a escita interesul, de cât desenul, care este pentru ochiu ceace este cuvântarea pentru ureche.

Noi architecţii avem datoria de a alimenta această dragoste pentru artă, dragostea

pentru frumosul care va trebui să cucerească întreaga naţiune şi poporul. – Cât mă priveşte

pe mine mă voi sili cât voi putea pentru a convinge guvernul meu de a lua în consideraţie

rezoluţiunea congresului nostru la care aderez complectamente atât în numele meu cât şi în

numele architecţilor români.”13

În timpul primului Război Mondial, între anii 1916 – 1918, a fost inspector

general al Crucii Roşii şi vicepreşedinte în Comisia Interimară a Capitalei14

.

În 1918, arhitectul Ion D. Berindey întocmeşte un proiect de lege pentru apărarea

profesiunii de arhitect. Societatea Arhitecţilor Români luase fiinţă în 1891 şi fusese

recunoscută ca persoană juridică, la 7 martie 1903. În 1902, la intervenţia Societăţii

Arhitecţilor Români, profesiunea de arhitect era menţionată în nomenclatorul legii

meseriilor. Legea Spiru Haret care propunea definirea profesiunii de arhitect nu a fost votată

în 1904. În 1907, Ion Mincu prezenta guvernului un proiect de lege care prevedea definirea

obligaţiilor arhitectului, introducerea certificatelor de liberă practică, organizarea serviciilor

de arhitectură ale statului, înfiinţarea unui consiliu superior de arhitectură sub supravegherea

căruia să se execute clădirile publice.

În 1921, profesorul Ion Petrovici, fost Ministru al Lucrărilor Publice repunea în

discuţie legea Ion Mincu din 1907. În final, legea pentru organizarea Corpului Arhitecţilor

din Serviciile Publice a fost promulgată la 4 iulie 192115

.

„Nemulţumiţi pesemne de prestaţia şi orientarea Societăţii Arhitecţilor Români, dar

şi de lipsa de opoziţie a acesteia faţă de admiterea în rândurile sale a unor membri fără

diplomă de arhitect, un grup de profesionişti decişi înfiinţează în 1925 Societatea

Arhitecţilor Diplomaţi din România [...]. Conducerea Societăţii este încredinţată unor

arhitecţi cu mare renume în epocă:

Preşedinte: Berindei D. Ion

Vicepreşedinţi: Antonescu P.

N. Ghica-Budeşti

Secretar: Duiliu Marcu

13 Th. Cornel, op. cit. (v. Documentul nr. 1). 14

Mircea I Berindey, Note din activitatea arhitecţilor Dumitru I. Berindey, Ion D. Berindey si Ion I. Berindey,

Academia, Biblioteca RSR, Bucureşti, 1988, p. 27. 15 Legea era propusă de profesorul Ioan Petrovici, ca urmare a stăruinţelor Comitetului Societăţii Arhitecţilor

Români, din care făceau parte: preşedintele Societăţii, Petre Antonescu, Statie Ciortan, Paul Smărăndescu, Ion D. Berindey, Ştefan Burcuş, Daniel Renard, Dumitru Herjeu, Ioan Socolescu, S. Vasilescu, N. Stănescu,

şi I. Traianescu (cf. ***, 1864-2007. De la „Regulamentul” A. I. Cuza/ Kogălniceanu la Ordinul Arhitecţilor

din România, O.A.R., Bucureşti, 2007).


10

Membri: Doneaud E.

E. Lăzărescu

P. Smărăndescu

N. Nenciulescu

Gh. Nicolau”16

Această nouă societate va scoate două numere ale unui periodic, care – deşi

anunţat ca apariţie lunară - va apărea numai în iunie 1927 şi în mai 1928, abordând subiecte

legate de activitatea şi statutul societăţii. Primul număr al periodicului acestei societăţi

conţinea şi o secţiune intitulată Îndatoririle profesionale ale arhitectului, un subiect

abordat de Ion D. Berindey încă din 1906, când, în primul număr al revistei Arhitectura

scrisese pe această temă17

.

Ion D. Berindey fost căsătorit cu Eliza Zănescu18

(1897), cu care a avut doi fii, Ion

(1897- 1982) şi Alexandru (1899-1975), cu Ecaterina (Caterina) Laptev (1903-191519

) cu

care a avut un fiu, Dumitru, şi o fiică, Ana-Maria (1909-1915), şi cu Roxana Mavrocordat

(din 1921). A fost membru al Societăţii Române de Literatură şi Artă. Pe 11 mai 1914 i se

acordă diploma de membru activ al Societăţii Geografice Române înfiinţate la 15 iunie

1875. A fost deputat20

de Teleorman. Pe 4 noiembrie 1925 primeşte brevetul şi însemnele

de Comandor al Ordinului „Steaua României”. În 1928 este membru al Comisiei speciale

pentru aplicarea regulamentului de construcţii şi alinieri.

Moare la 29 august 1928, în vârstă de 57 de ani, din cauza unui stop cardiac21

şi

este înhumat la Cimitirul Bellu (fost Şerban Vodă), figura 26, locul 1622

, împreună cu tatăl

său. La moartea sa, Constantin Bacalbaşa publică un articol, în care scrie: «Ion Berindeiu

„clăditorul” pe care moartea ni l-a răpit alaltăieri cu o lovitură de trăznet, a fost unul dintre

superioarele suflete artistice, arhitectul care în clădirile sale suprapunea nu numai cărămizi

şi tencuială, dar şi geniul constructor de mare estetică.

Alături de Mincu – alt mare suflet de artist, pierit prematur, Berindeiu a fost

arhitectul care lasă în urma lui, nu numai ziduri înălţate, dar podoabe arhitecturale, demne

de orice mare oraş civilizat.»23

III. BIROUL ARHITECTULUI ION D. BERINDEY Lucrarea aceasta scoate în evidenţă şi aspecte mai puţin cunoscute ale personalităţii

lui Ion D. Berindey, cum ar fi contribuţia sa în domeniul urbanismului şi organizarea

biroului arhitectului. Teza prezintă pe larg modul de organizare şi de desfăşurare a

proiectelor în biroul condus de arhitectul Berindey, descriind toate etapele prin care proiectul

de arhitectură trecea: convenţii, acorduri, contracte între beneficiar şi arhitect/ teme-

program/ anteproiectul/ memorii/ caiete de sarcini şi devize estimative; antemăsurători/

16Ana-Gabriela Tabacu, Arhitectura în periodicele de specialitate până la sfârşitul celui de-al Doilea Război

Mondial, teză de doctorat, UAUIM, Bucureşti, 1999, p. 60. 17 Ibid. 18 De care divorţează. 19 Ecaterina Laptev a murit în 1915, împreună cu fata lor, Ana-Maria. 20 Alţi parlamentari, deputaţi şi senatori dintre primii noştri arhitecţi au fost: D. Berindei, Al. Orăscu,

Gr. Cerchez, I. Mincu, V. Secară, P. Antonescu, C. Iotzu, T. Socolescu, G. M. Cantacuzino, I. Roşu,

I. D. Enescu, menţionaţi de I. D. Enescu în articolul După o jumătate de veac, în Arhitectura nr. 1 (ianuarie-

martie 1941), număr jubiliar, p. 16. 21Mircea I. Berindey, op. cit., p. 29. Conform spuselor nepotului său, acad. ist. Dan Berindei, a murit înecat

în mare. 22Gheorghe Bezviconi, Necropola Capitalei. Dicţionar enciclopedic (ediţia a II-a, revăzută şi completată),

Editura Museum, Chişinău, 1997, p. 53. 23 Mircea I. Berindey, op. cit., p. 24.


11

contracte cu antreprenorii/ proiectul şi autorizaţia de construcţie/ recepţia lucrărilor, întregite

de scrisorile pe care beneficiarii şi colaboratorii i le trimiteau, de modul de lucru cu clientela,

de arhitecţii care au lucrat în biroul de arhitectură Ion D. Berindey, de desene şi adnotări

inedite ale arhitectului.

Biroul creat de arhitectul Ion D. Berindey este unul dintre primele birouri de

arhitectură bine organizate şi moderne din România. Numărul impresionant de lucrări ale

arhitectului, documentele păstrate în Fondul Saint-Georges al Bibliotecii Naţionale, în

arhivele Primăriei şi în Arhivele Naţionale ale României şi cele peste 700 de desene păstrate

în arhiva Ion D. Berindey a Muzeului Naţional de Artă al României demonstrează acest

lucru.

În teză sunt prezentate etapele unui proiect tipic realizat în biroul de arhitectură Ion

D. Berindey, aşa cum rezultă din documentele cercetate în arhive, secretul lucrului bine

făcut la Berindey fiind nu numai talentul şi studiile universitare făcute la Şcoala de Beaux-

Arts din Paris între 1889-1897, ci şi meticulozitatea cu care fiecare proiect era întocmit.

Din documentele păstrate în arhive, cunoaştem câteva nume de arhitecţi care au

lucrat în biroul acestuia, dintre care revine numele lui Paul I. Cristinel. În 1908, Berindey a

fost ajutat de acesta şi de Alexandru Baucher (Bocher), iar în 1912, „ajutorii” pentru

supravegherea lucrărilor de construcţiune a Palatului de Justiţie24

din Iaşi sunt Paul I.

Cristinel şi Nicolae (Filip) Bănescu.

Alţi arhitecţi care au lucrat în biroul acestuia apar într-o fotografie din revista

Ilustraţia, anul XIV (sept. - dec. 1925), nr. 115-118: fiul său, Ion I. Berindey – de asemenea

absolvent al Şcolii Beaux-Arts din Paris (1924), Niculae Ţonea, Niculae Covaci, Adrian

Petrescu.

Numeroase desene ale arhitectului Ion D. Berindey şi ale biroului său de arhitectură

fac parte din colecţia dedicată desenelor de arhitectură, din cadrul Cabinetului de Desene şi

Gravuri al Muzeului Naţional de Artă al României.

După aproape un secol în care proiectele lui Berindey au stat uitate în depozitele

muzeelor, acestea pot prinde viaţă şi pot vorbi generaţiilor actuale şi viitoare de arhitecţi,

trezindu-le admiraţia şi conştiinţa valorii de breaslă.

IV. LUCRĂRILE ARHITECTULUI ION D. BERINDEY

Ion D. Berindey a fost unul dintre cei mai prolifici şi apreciaţi arhitecţi români din

primele trei decenii ale secolului al XX-lea. De la concepţia generală până la ultimul detaliu,

nimic nu era lăsat la voia întâmplării, imaginaţia şi talentul fiind fericit completate de

preocuparea pentru detaliu şi minuţiozitatea. Întotdeauna îşi urmărea lucrările, cerea ca pe

şantier să i se supună (atenţiei) elementele ce urmau a fi montate, iar clienţii săi,

reprezentanţi de seamă ai burgheziei acelei epoci, îl rugau să supravegheze toate tipurile de

lucrări.

IV.1. Locuinţe individuale IV.1.1. În Bucureşti 189825-1899 - Casa gen. Eraclie Arion, bd. Lascăr Catargiu, nr. 15, astăzi,

sediul Agenţiei Naţionale pentru Integritate; monument istoric

24 Biblioteca Naţională, Fondul Saint-Georges, p. CLXXX, d. 6, fila 20. 25 Am boldat anii în care clădirile au fost autorizate la primărie.


12

1900-1901 - Casa Grigore P. Olănescu, bd. Lascăr Catargiu, nr. 51 - demolată în 1989

1901-1902-1906 - Palatul Gheorghe Grigore Cantacuzino (Casa cu Lei), Calea Victoriei, nr. 141 - astăzi, Muzeul Naţional George Enescu şi sediul Uniunii

Compozitorilor din România; monument istoric

1901- 1902 - Vila Vasile Gănescu, şos. Kiseleff, nr. 9; monument istoric

1902-1903 -1906 - Casa Alex. G. Florescu, strada Henri Coandă, nr. 22; monument istoric

1901-1904-1905 - Casa George G. Assan, Piaţa Lahovary, nr. 9 - astăzi, Casa Oamenilor de Ştiinţă, monument istoric

1905 - Casa George Solacolu, strada Visarion, nr. 8 (colţ cu bd. Lascăr Catargiu) (în ruină)

1905 – Casa Daniel Patrulius – strada Dionisie Lupu, nr. 43, colţ cu strada Arthur Verona

1906 (1905-1915) - Muzeul şi casa Kalinderu, strada dr. Sion, nr. 2 - 4; monument istoric

1906-1907 - Casa Dumitru T. Apostol, strada Christian Tell, nr. 10; astăzi adăposteşte Filiala pentru copii şi tineret „Ion Creangă” a Bibliotecii Metropolitane

Bucureşti.

1908-1910 - Casa amiral Vasile Urseanu (astăzi, Observatorul Astronomic şi Muzeul Ştiinţelor Experimentale), bd. Lascăr Catargiu, nr. 21; monument istoric

1909 - Casa Eliza Zănescu, strada Emil Balaban, nr. 6; monument istoric

1909 -1913 – Casa dr. Ioan E. Costinescu, strada Thomas Massarik, nr. 31

1911–1914 - Casa şi garajul Emanuel şi Catherina Kretzulescu, bd. Dacia, nr. 15, colţ cu strada Henri Coandă

1911 – Casa Leopold Gsur, şos. Kiseleff, nr. 47, astăzi sediul Fundaţiei Nicolae Titulescu; monument istoric

1911 – Vila Maria Ioanidi, bd. Dacia, nr. 79; monument istoric; astăzi, reşedinţa ambasadorului Braziliei

1911 – Casa Ion şi Irina Procopiu, strada Dumbrava Roşie, nr. 5; monument istoric

1911 - Casa C. A. Tănăsescu, strada Dumbrava Roşie, nr. 11; monument istoric

1912-1913 – Casa Nicolae Poenaru-Iatan, strada Polonă, nr. 2 –– în prezent, reşedinţa Ambasadorului Canadei la Bucureşti; monument istoric

1912 – Casa Sever I. Pleniceanu, strada Jean-Louis Calderon, nr. 46

1912 – Casa col. Alex. Zamfirescu, strada Ion Slătineanu, nr. 22

1912 – Casa Ana Berindey, strada Maria Rosetti, nr. 26A, intersecţie cu str. Donici

1913 (1909-1915) - Casa Adina şi Emil Costinescu, strada Polonă, nr. 4, actuala Ambasadă a Japoniei; monument istoric

1913 - Casa Ion Cămărăşescu, bd. Lascăr Catargiu, nr. 39, colţ cu strada Gina Patrichi; monument istoric

1908-1912-1914 - Casa Toma Stelian, şos. Kiseleff, nr. 10, monument istoric

1913-1915 - Casa Hugo Staadecker, strada Dumbrava Roşie, nr. 4; monument istoric

1912-1914 - Casa Marioara Voiculescu, strada Spiru Haret, nr. 14


13

1911-1915 - Casa Grigore Filipescu, strada Nicolae Filipescu, nr. 40 - astăzi, Secretariatul de Stat pentru Culte din Ministerul Culturii şi Cultelor

1914 - Casa Gheorghe Stoicescu, strada Jean-Louis Calderon, nr. 82

1914 – Imobilul de raport Ion şi Maria Sterian, piaţa Pache Protopopescu, nr. 9

1911 – Casa Ana şi Alexandru Tărtăşescu, strada Dumbrava Roşie, nr. 9; monument istoric

1915 (1914-1922) – Imobilul de raport Aurel şi Margot Orăscu, strada Franceză, nr. 9; monument istoric. Până în 2008, a adăpostit Studioul de Teatru Casandra.

1922-1925 – Casele cuplate I. Săbăreanu şi C. Leonida, bd. Dacia, nr. 81

1923 - Casa Ana Berindey (mama arhitectului, născută în 1847), strada Roma, nr. 14; monument istoric

192526 - Casa memorială Maria Filotti, strada Vasile Pârvan, nr. 12; monument istoric. Proiectată în colaborare cu fiul său, arhitectul Ion I. Berindey

27

Casa Ştefănescu, bd. Lascăr Catargiu, nr. 55 – demolată

Casa Ion D. Berindey, strada Paris, nr. 7; monument istoric

Casa Iarca, strada Ion Călin, nr. 23

Casa Zănescu, strada Nicolae Filipescu, nr. 32

IV.1.2. În Craiova 1903-1907 - Casa Nicolae Romanescu, strada Unirii, nr. 57 - devenită Casa

Universitarilor, monument istoric

1908 (1904-1913) - Casa Alexandru şi Gabriela Poenaru – strada Eugeniu Carada, nr. 10; monument istoric

IV.1.3. În Constanţa 1904-1905 - Casa fraţilor Armenac şi Kevork Manissalian, şos. Elisabeta,

colţ cu strada Romană – bombardată (3.08.1941) şi demolată

IV.1.4. În Roşiorii de Vede 1916 - Vila amiral Urseanu

IV. 1.5. În Cioceni, jud. Prahova 1906-1909 - Conacul Grecianu – demolat după 1948

IV.1.6. În Floreşti, jud. Prahova 1911-1913 - Palatul de la Floreşti, construit de către „Nababul” Cantacuzino -

început în 1911, acesta nu a apucat să fie terminat până la moartea acestuia, în 1913;

monument istoric.

IV.1.7. În Padea, jud. Dolj 1907 - Conacul bancherului N. N. Popp

26 Cf. Mircea I. Berindey, op. cit., p. 31. 27 Ibidem.


14

IV.2. Clădirile publice În creaţia arhitectului Ion D. Berindey, clădirile publice ocupă un loc mai puţin

însemnat decât reşedinţele particulare, dar ele sunt remarcabile prin modul de rezolvare a

cerinţelor de temă, prin aportul creativ al arhitectului şi prin abilitatea de tehnolog a acestuia.

Cea mai reprezentativă lucrare publică a lui Ion D. Berindey este Palatul Culturii

din Iaşi (numit în epocă Palat Administrativ, de Justiţie şi al Poştelor), care constituie pentru

lucrarea de faţă, un studiu de caz şi va fi analizat în Capitolul IV.

Celelalte clădiri publice pe care le prezint în continuare sunt expresia unor căutări

stilistice diverse şi a unor rezolvări de temă în concordanţă cu cele mai noi descoperiri din

vremea când au fost proiectate.

1899-1900-1902 - Leagănul Sf. Ecaterina din Bucureşti, bd. mareşal Averescu, nr. 17; monument istoric

1902-1903(inaugurarea primei aripi)-1915 - Azilul Regina Elisabeta din Bucureşti, strada Căldăruşani, nr. 9

1905-1907 - Hipodromul de la Băneasa, demolat în 1956

1905-1906 – Pavilionul Casei Staadecker de la Expoziţia Generală Română din 1906, Bucureşti (demolat)

1905-1906 – Pavilionul Comisiunii Europene a Dunării de la Expoziţia Generală Română din 1906, Bucureşti (demolat)

1909 – Corpul Avocaţilor (anexă la construcţia Palatului Justiţiei din Bucureşti), Splaiul Independenţei, nr. 5, Bucureşti

1915 (1912-1921) – Palatul Sindicatului Ziariştilor (Casa Presei); astăzi, Teatrul Foarte Mic - bd. Carol I, 21, Bucureşti

1906-1925 (inaugurarea) – Palatul Justiţiei, Administrativ şi Poştei din Iaşi, strada Ştefan cel Mare şi Sfânt, nr. 1; astăzi, Palatul Culturii; monument istoric

Până în 1904 - Craiova – îi sunt atribuite Muzeul Aman28 (strada Kogălniceanu, nr. 9) şi Spitalul orăşenesc

29.

Clădirile publice proiectate de Ion D. Berindey – deşi mai puţine decât locuinţele – au

fost rezolvate de acesta cu maximă seriozitate, de la conceperea temei şi alegerea stilului, până

la execuţia de detaliu, arhitectul fiind şi diriginte de şantier pentru toate lucrările proiectate.

IV.3. Arhitectură funerară

1904-1905 – Capela N. Creţulescu – Leordeni

1906 - Cavoul colonelului Petre Macca, Mănăstirea Pasărea

1906-1907 - Capela familiei Toma Stelian30, cimitirul Bellu

1908-1909 - Cavoul familiei Poroineanu, cimitirul Bellu, fig. 19

1911 - Cavoul Cronberg

1913 – Lespede pe mormântul lui Grigore Loghady

1923-1924 – Mausoleul Toma Stelian, cimitirul Bellu, secţiunea IV, figura 80-6

31 (în 1925, moare Toma Stelian).

28 Cf. Th. Cornel, op. cit. Aceste lucrări nu sunt confirmate de cercetările de arhivă. 29 Ibid. 30

Apare deja în lista de lucrări din Figuri contimporane din România. Dicţionar biografic ilustrat, sub direcţiunea d-lui Th. Cornel. Partea I + Număr de Crăciun 1911. (Ediţia a II-a), Socec, Bucureşti, 1909-1911. 31 Bezviconi, Gheorghe, op. cit., p. 202.


15

Capela Pantazi

Cavoul Caiser – schiţă de monument funerar.

IV.4. Lucrări de urbanism

1904-1906 - proiect pentru Planul General al oraşului Bucureşti, neconcretizat.

În august 1905, este numit inspector general al expoziţiei naţionale jubiliare din Parcul Carol din 1906. Pentru această expoziţie, a proiectat Pavilionul

Comisiunii Europene a Dunării şi Pavilionul Casei Staadecker;

1914 – Planul de aliniere şi sistematizare a Craiovei, împreună cu inginerul M. Colleanu.

IV.5. Alte tipuri de lucrări

1907-1909 – Grajdurile, sera, detalii pentru casa Hermann Spayer, Bucureşti, strada Batişte, nr. 24A.

1913 – Garaj clădirea Alexandru Florescu, strada Henri Coandă, nr. 22.

1921-1922 – Extinderea fabricii de ciocolată C. Berindey32, Bucureşti, strada Puţul cu Apă Rece, nr. 37 (demolată)

Mobilierul bisericii comunale - Comuna Miroşi, judeţul Argeş.

Lucrări grafice: afiş pentru o acţiune a Societăţii Corporatiste pentru încurajarea Micului Agricultor; medalia Societăţii Principele Mircea.

IV.6. Lucrări rămase în stadiul de proiect

Despre unele lucrări (sau proiecte de lucrări) nu am găsit încă alte surse în afară

de desenele (proiectele) de la Secţia de Grafică a M.N.A.R., care să confirme faptul că au

fost realizate de arhitectul Ion D. Berindey. O parte dintre ele probabil au rămas în faza de

proiect. Acestea sunt:

În Bucureşti

1906 – imobilul Alexandru Em. Lahovary – Calea Victoriei, nr. 102, colţ cu strada Clemenţei (actuala C.A. Rosetti), proiect de schiţă.

1906-1907 – casă de administraţie şi remisă – Alexandru Marghiloman, bd. Colţea, intersecţie cu strada Mercur.

casa Nacian33

1907 - transformări la Casa Deleanu – strada Icoanei, nr. 49.

1910 - Clubul Tinerimii Române – proprietar P. Greceanu.

casa Dimitrescu – Parcul Ioanid.

1911-1912 – casa dr. Petre Herescu - Parcul Ioanid.

1913 – garajul S. Rosenthal – strada Vasile Lascăr

1913 – casa N. Ionescu, strada Lipcenului, nr. 9.

1913 - sediu de bancă în Bucureşti

1913-1916 - Creditul Funciar Rural fondat în 1913.

32 Constantin A. Berindey (1874-1943) a fost văr primar cu Ion D. Berindey, inginer chimist, industriaş, director

al Fabricii de ciocolată Berindei. 33 pomenită în Dicţionarul lui Th. Cornel, Figuri contimporane din România.


16

1914 – garaj ing. Marcu.

1915 – casa Bogdan.

1916 – casa C. Turnescu.

1916 – casa Finţescu.

casa Lekman

casa Lupescu.

casa Voinescu, strada Popa Tatu, nr. 109.

vila Relly.

În ţară

Şcoală primară rurală – Administraţia Domeniului Coroanei.

1903 - casa Petrini, Galaţi.

1906 – 1911 - Palatul Administrativ din Ploieşti

1908 - casa Dimitri M. Burillianu, Turnu Severin.

1909-1910 – casa G. Popescu – strada Mihai Vodă, Craiova.

1912 - casa Răscanu, Iaşi (planul garajului).

1914 – casa G. G. Vorvoreanu, Craiova.

1916 – casa doamnei Pavlovici – Buiceşti.

1918 – fermă pentru creşterea vitelor

În Haga, Olanda

1906 - participare la concursul internaţional pentru construcţia Palatului Păcii de la Haga

V. ANALIZA UNOR CLĂDIRI REPREZENTATIVE PROIECTATE DE ION D. BERINDEY

V.1. Palatul Cantacuzino din Bucureşti Monument istoric de valoare naţională şi universală, conform Listei

Monumentelor Istorice 2004, cod B-II-m-A-19869, Palatul Cantacuzino este inclus,

alături de Ateneul Român, în Lista Patrimoniului European, cod L-35-125-C-a. Astăzi,

Palatul Cantacuzino adăposteşte Muzeul Naţional George Enescu şi Uniunea

Compozitorilor din România.

Palatul Gheorghe Grigore Cantacuzino, situat pe Calea Victoriei, nr. 141 (fost

161-165), a fost proiectat şi construit între anii 1901-1906, de arhitectul Ion D. Berindey

pentru Gheorghe Grigore Cantacuzino (1832-1913), supranumit „Nababul” pentru uriaşa

sa avere, care, ajuns în 1899, şeful partidului conservator şi prim-ministru, a hotărât să-şi

construiască cea mai frumoasă locuinţă din Bucureşti. În 1899 Gheorghe Gr. Cantacuzino

era cel mai bogat om din ţară, cu 20 de moşii mari, cu o avere evaluată la trei milioane de

lei, „poate cel din urmă reprezentant al boierului mare de odinioară”, cum spunea Nicolae

Iorga.34

La 1 iunie 1901, Gheorghe Grigore Cantacuzino îl angajează pe tânărul arhitect

Ion D. Berindey, ale cărui studii făcute la Paris le-a finanţat, printr-o convenţie

preliminară, care îl obliga pe Berindey să prezinte până la 15 noiembrie 1901, un

34 Cf. Ion Bulei, Lumea românească la 1900, editura Eminescu, Bucureşti, 1984, p. 86.


17

anteproiect al casei, devizul estimativ, planul de execuţie în detaliu, caietul de sarcini,

supravegherea execuţiei, verificarea situaţiei contabile35

.

„Artistul a depus atât de multă hărnicie, a condus lucrările cu atâta energie, încât

chiar către sfârşitul anului 1904 clădirea era aproape terminată, astfel încât princesa Irina

N. Ghica, fiica d-nei şi d-lui Cantacuzino, se putea muta în aripa stângă, iar peste câteva

luni, iluştrii proprietari se mutară din vechea clădire [...].”36

Autorizaţia de construcţie a clădirii a fost obţinută în data de 12 iunie 190237

.

Piatra de temelie a fost pusă pe 3 aprilie 1902, iar inaugurarea palatului a avut loc la 29

ianuarie 1906, printr-un „mare dineu, urmat de un bal uluitor, fără precedent în ţară”,

după cum îşi amintea Maria Cantacuzino-Enescu, nora Nababului. Recepţia definitivă a

Palatului Cantacuzino a avut loc la 12 octombrie 190638

. Ion D. Berindey a fost şi

arhitectul diriginte de şantier al lucrării executate sub antrepriza Thoma Kanzler39

.

Impozanta clădire a palatului a beneficiat de asemenea, de un inginer inovator,

Dumitru Marcu, care va introduce ca noutate în structura clădirii de zidărie portantă,

elemente de beton armat şi metal.

Monumentalul palat, amplasat pe tronsonul nordic al Căii Victoriei, a fost creat

după modelul reşedinţelor nobiliare pariziene (hôtel particulier), clădiri aşezate în

mijlocul lotului de teren, în jurul cărora se amenajau grădini. Construcţia eclectică -

realizată în stil academist de factură Beaux-Arts - îmbină armonios elemente de stil

neobaroc, neorococo, neoclasic francez şi Art Nouveau.

Clădirea se desfăşoară pe 5 niveluri: subsol parţial, demisol, parter înalt cu

supantă (parţială), etaj 1 şi mansardă. Palatul este, din punct de vedere volumetric, format

din două părţi: un volum tip bară spre Calea Victoriei, simetric faţă de axul central est-

vest articulat de volumul înalt al aulei cu parter şi supantă, dezvoltat de asemenea pe axul

central.

Iată descrierea palatului, făcută de cronicarii vremii, la inaugurare: „Un splendid

imobil cu faţada în stil Ludovic al XIV-lea, cu plafoane pictate de artişti renumiţi, cum

sunt: Petraşcu, Vermont, Voinescu şi Mirea; cu bronzuri şi statuete realizate de sculptorul

Storck; cu lemn sculptat şi fier forjat ieşit din mâinile meşterilor bucureşteni; cu

încălzire centrală prin calorifer cu vapori sub presiune; cu 600 de lămpi incandescente - o

adevărată operă de artă în întregul ei.” 40

Acestă clădire emblematică a Bucureştiului a fost decorată de artişti faimoşi în

epocă. Pictorii Nicolae Vermont (1866-1932), Gheorghe Demetrescu Mirea (1852-1934)

şi Costin Petrescu (1871-1954) sunt autorii picturilor murale, Emil Wilhelm von Becker

(1881-1952) realizează sculpturile exterioare şi interioare ale palatului, grupuri alegorice

cu mascaroni, statui, motive antropomorfe, zoomorfe şi florale şi stema princiară a

familiei Cantacuzino situată în cadrul frontonului semicircular de deasupra uşii de intrare.

Intrarea în palat se face urcând scările monumentale din curte spre piano nobile;

dintr-un vestibul generos, se pătrunde într-un hol central, axat pe intrarea în aulă. Pe

35 Biblioteca Naţională, FSG, arhiva Ion D. Berindey, p. CCLXXIV, d. 7, f. 52 f.-v., Convenţiunea dintre

G. Gr. Cantacuzino şi Ion D. Berindey. 36 Rus-Alan, Palatul Cantacuzino în România ilustrată, anul IV, număr jubiliar, aprilie-mai 1906, p. 117. 37DMBAN, fond PMB, Serviciul Tehnic, dosarul 258/ 1902, autorizaţia de construcţie nr. 20 din 12.06.1902.

Adresa era Calea Victoriei, 161-165. 38 Biblioteca Naţională, FSG, arhiva Ion D. Berindey, p. CCLXXIV, d. 7, f. 65 f.-v. 39 Thoma Kanzler a încheiat contractul cu Gh. G. Cantacuzino pe 17 martie 1902 şi a fost, de asemenea, şi

antreprenorul vilei Vasile Gănescu, proiectată tot de I. D. Berindey în şos. Kiseleff, nr. 9. 40 Cf. revista Flacăra, anul XXII, nr. 919, 13 ian. 1973, p. 23.


18

dreapta holului central se aflau apartamentele Ecaterinei Cantacuzino (astăzi spaţiile

Muzeului „George Enescu”), iar pe stânga, camerele semiprivate ale lui

Gheorghe Grigore Cantacuzino (astăzi, sediul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din

România).

Mobilierul palatului şi decoraţia sa interioară au fost executate de casele Kriéger şi

Mercier din Paris (tapiserii, candelabre, lămpi, vitralii, mobilier în stil Ludovic al XIV-lea

şi Ludovic al XVI-lea41

etc). Stucaturile, lemnul sculptat, feroneria şi majoritatea

bronzurilor au fost executate la Bucureşti, de casele Storck, Gaiser, Haug, Wilhelm Dietz

etc. după desenele şi sub atenta supraveghere a arhitectului Ion D. Berindey42

. Alţi

specialişti cu care Berindey a colaborat au fost: Baguès (lustre, instalaţia electrică şi

feroneria de artă, o parte din bronzuri şi şeminee), August Zwoelfer (oglinzi), Macovici

(poleire), Mailler (aparate de gaz), La Fontaine (lăcătuşerie).

Etajul 1 era destinat apartamentelor tinerelor familii, printre care şi lui Mihail şi

Marucăi Cantacuzino. Dormitorul matrimonial era proiectat în axul central al intrării.

Etajul este accesibil prin scara laterală amplă, situată în partea stângă a planului, care nu

are legătură vizibilă şi directă cu partea publică a parterului nobil, etajul 1 fiind astfel izolat

de zona de primire a hoch-parterului.

Palatul Cantacuzino a fost prima clădire cu încălzire centrală prin calorifere cu

vapori sub presiune din Bucureşti. Instalaţiile clădirii erau foarte moderne pentru acea

vreme.

41Stilul Ludovic XVI este caracterizat printr-o largă inspiraţie din arta antică greco-romană, reprezentative

fiind Micul Trianon şi hotelurile particulare din Place de la Concorde (arh. Jacques-Ange Gabriel) şi prin

planimetria simetrică a edificiilor, dominată de rectanglu, păstrând linia curbă la abside, alcovuri, saloane

ovale sau circulare. În timpul domniei lui Ludovic XVI (1774-1792), se introduc: salonul de muzică,

budoarul şi sufrageria, ca încăperi obligatorii. Cf. Irina Cios et al., Dicţionar de artă. Forme, tehnici, stiluri artistice. A-M, Editura Meridiane, Bucureşti, 1995, vol. 1, p. 263. 42Cf. L’inauguration du palais Cantacuzène, în Bucarest Mondain, 5 Février 1906, p. 2, Biblioteca

Naţională, FSG, pachetul CCLXXIV, dosar 7, filele 66-67 (vezi Documentul nr. 8).


19

Faţada principală a Palatului. Sursa: DMBAN, fond PMB, Serviciul Tehnic, d. 258/1902.

După moartea Nababului, în 1913, palatul a fost locuit de Ecaterina (născută

Băleanu), ulterior trecând în posesia fiului său, Mihail G. Cantacuzino şi a soţiei acestuia,

Maria (Maruca, născută Rosetti-Tescanu), care va moşteni palatul în 1929. După decesul

prematur al soţului, Maruca se va recăsători în 1937, cu George Enescu. În 1913, văduva

Ecaterina G. Cantacuzino începe demersurile pentru construirea casei mici din spatele

palatului, în acelaşi an, obţinând autorizaţia de construcţie eliberată de Primăria Oraşului

Bucureşti. Cuplul Enescu a locuit, între 1945-1946, în casa mai mică din spatele palatului,

destinată iniţial, administraţiei clădirii43

. Astăzi această casă a devenit Casa Memorială

George Enescu. Ea a fost realizată după proiectul arhitectului I. Leoneanu şi construită de

acelaşi antreprenor, Thoma Kanzler, într-o manieră stilistică asemănătoare palatului, dar

simplificată. Anexa din strada Gheorghe Manu (fostă strada Verde) era deja ridicată în 1913,

autorizaţia ei de construcţie datând din 9 noiembrie 191144

, iar arhitecţii fiind

Grigore Cerchez (1850-1927) şi I. Leoneanu.

În anii ’40, palatul a adăpostit sediul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, apoi, din

1947, Institutul de Studii Româno-Sovietice. După moartea lui George Enescu în 1955, soţia

sa a lăsat prin testament palatul şi clădirile anexe, muzeului dedicat memoriei compozitorului.

Din 1955, aici funcţionează Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România, iar din

1956, casa adăposteşte şi Muzeul Naţional „George Enescu”.

În 1958, pentru a pregăti palatul devenit muzeu, în vederea desfăşurării primei ediţii

a Festivalului Internaţional George Enescu, s-a amenajat scena din aulă şi s-au făcut primele

43 Casa din spatele palatului şi dependinţele încă nu fuseseră ridicate în 1911. Înălţarea casei ce adăpostea „uzina

electrică” (centrala electrică) la parter, cu un etaj şi mansardă parţială are loc în 1913, cf. Arhivelor PMB, d. 548/1913, arhitect fiind I. Leoneanu. (A.C. nr. 302/ 24.08.1913) 44 DMBAN, Serviciul Tehnic, d. 526/1911. Anexa servea drept: garaj, remisă şi atenanse la parter şi locuinţă la

etaj.


20

retuşuri interioare. A doua intervenţie majoră a avut loc după cutremurul din 1977, când s-a

încercat o schimbare de destinaţie a imobilului, dar actul de donaţie prevedea în acest caz

revenirea în proprietatea familiei Cantacuzino… şi regimul comunist nu a riscat un scandal

internaţional.45

Muzeul a fost redeschis abia după decembrie 1989, timp în care s-au produs

degradări importante şi au dispărut multe dintre ornamentele iniţiale: cariatidele, candelabrele,

o parte din mobilier etc. O a treia intervenţie s-a produs în 1990, când la iniţiativa Uniunii

Compozitorilor şi Muzicologilor din România, a fost realizată „Consolidarea şi restaurarea

Palatului Cantacuzino”, iar UCMR a revenit în clădirea unde îşi avusese sediul şi între anii

1956 – 1977. Abia în 1992 s-a redeschis oficial Muzeul Naţional George Enescu. În forma

actuală, muzeul ocupă cinci săli din clădire, în care sunt expuse obiecte ce au aparţinut

marelui compozitor: manuscrise, scrisori, partituri, pianul şi viorile sale, biblioteca, tablouri,

piese de mobilier, fotografii etc.

V.2. Palatul Culturii din Iaşi

Între anii 1906-1926, Ion D. Berindey reclădeşte Palatul Justiţiei, Administrativ şi

al Poştei din Iaşi pe temeliile fostei Curţi Domneşti a Moldovei, operă grandioasă, de factură

romantică, în care arhitectul încearcă să reînvie stilul neogotic. În anul 1955, destinaţia

Palatului Administrativ este schimbată într-una culturală46

. Astăzi, Palatul Culturii din Iaşi

este sediul Complexului Muzeal Naţional “Moldova” Iaşi şi cuprinde: Muzeul de Istorie al

Moldovei, Muzeul Etnografic al Moldovei (1943), Muzeul de Artă, Muzeul Ştiinţei şi

Tehnicii „Ştefan Procopiu” şi Centrul de Conservare-Restaurare a Patrimoniului Cultural. În

prezent, Palatul Culturii este închis pentru restaurare, în cadrul programului guvernamental de

reabilitare a monumentelor istorice47

. Ansamblul Palatului Culturii, Palatul Culturii şi Ruinele

Curţii Domneşti din secolele XV-XVIII sunt monumente istorice (coduri LMI: IS-II-m-A-

03957.01 şi IS-II-m-A-03957.02).

În 1906, arhitectul Ion D. Berindey este chemat la Ministerul de Justiţie de către

ministrul Toma Stelian şi însărcinat pentru întocmirea proiectului de reclădire a Palatului

Administrativ din Iaşi, pe fundaţiile vechii Curţi Domneşti.

Curtea Domnească din Iaşi este atestată documentar din 143448

. Pe baza cercetărilor

arheologice, se presupune că vechimea Curţii Domneşti ar fi mai mare (secolul al XIV-lea).

Între anii 1806-1812, prinţul Alexandru Moruzi construia un impunător palat neoclasic.

Afectat de incendii, Palatul Domnesc va fi refăcut de Mihail Sturdza între anii 1841-1843. În

1843, Palatul Domnesc devenea Palat al Ocârmuirii, iar după Unirea din 1859, acesta devine

Palat Administrativ. Palatul suferă mai multe incendii, iar în 1904, este luată decizia

reconstrucţiei sale. Şantierul s-a deschis în 1907, lucrările continuând cu întreruperi până la

izbucnirea Primului Război Mondial.

În lucrarea Note din activitatea arhitecţilor Dumitru I. Berindey, Ion D. Berindey şi

Ion I. Berindey, Mircea I. Berindei evocă etapele esenţiale ale construcţiei Palatului:

„Dificultăţile bugetare au făcut ca construcţia să fie executată numai din excedente financiare,

45 Articolul Casa cu doi lei în Magazin istoric, anul XLIII - serie nouă - nr. 9 (510), sept. 2009, p. 30. 46 http://ro.wikipedia.org/wiki/Palatul_Culturii_din_Ia%C8%99i 47 Cf. http://www.palatulculturii.ro/. 48 Prima menţiune o avem din 8 octombrie 1434, într-un document emis de către Ştefan al II-lea, fiul lui

Alexandru cel Bun.


21

astfel că niciun moment nu se dispunea de sume îndestulătoare. Antrepriza a oprit până la

urmă lucrările, neputând fi plătite.

Clădirea fiind neterminată, a fost folosită de trupele ruseşti în perioada 1916-1918, de

către unităţile militare române, în cele din urmă fiind transformată ca spital [...]”49

În 1921, se acordă fondurile necesare terminării construcţiei, care a fost inaugurată

cu mare fast, în prezenţa familiei regale, duminică, 11 octombrie 1925. Începând cu anul

1925, când s-a întors din Franţa, Ion I. Berindey, proaspăt absolvent al Şcolii Beaux-Arts de la

Paris (în 1924), îl va ajuta pe tatăl său la proiect şi la urmărirea lucrărilor de la Palatul

Administrativ şi de Justiţie. Construcţia Palatului a început în 1908, dar a fost întreruptă pe

timpul războiului şi reluată în 192050

. Fondurile veneau foarte greu de la Bucureşti şi a fost

nevoie de mai multe intervenţii pe lângă Ministerul de Justiţie pentru ca banii să ajungă la

Iaşi.

De-a lungul timpului, palatul a suferit mai multe restaurări, care au avut loc în

perioadele 1954-1960 şi 1977-1988, cea de-a doua implicând lucrări de consolidare a

structurii de rezistenţă şi de înlocuire a acoperişului51

.

În prezent, pe amplasamentul din spatele Palatului Culturii, s-a construit un proiect

imobiliar de anvergură (Palas), integrând un centru de afaceri, spaţii comerciale, hoteliere,

apartamente, cea mai mare parcare subterană din ţară şi o grădină publică, toate pe o

suprafaţă construită de 270.000 m.p.52

„Palatul Culturii se distinge printr-o magistrală monumentalitate, pusă admirabil în

valoare de spaţiul ambiant ce permite edificiului să-şi decupeze nestingherit contururile pe

fundalul colinelor molcome ale Buciumului.” (Claudiu Paradais) Din păcate, cuvintele

istoricului de artă Claudiu Paradais (1933-2006) nu mai sunt valabile astăzi, în urma

realizării acestui mare proiect imobiliar. Inaugurarea complexului Palas a fost făcută pe 31

mai 2012.

„Împlinindu-şi parcă un destin romantic, acest palat era integrat unui sit pitoresc, în

mijlocul unui parc şi oglindit în apele unui lac de la poalele colinei plantate care răspundea

părţilor laterale ale clădirii.”53

Aşa cum arată Gheorghe Curinschi Vorona, „clădirea este construită din cărămidă,

cu planşee de lemn pe traverse de beton. Exteriorul este tratat în simili-piatră, iar elementele

decorative sunt realizate din ipsos. Astfel, această clădire, de mare amploare şi

monumentalitate, este realizată din materiale puţin durabile. Ceea ce îi dă valoare este

compoziţia de ansamblu, în care autorul a găsit un raport potrivit între desfăşurarea

orizontală a corpurilor şi verticala turnului, precum şi o anumită consecvenţă stilistică.”54

Edificiul „urmăreşte să reediteze formele vechilor palate comunale, întotdeauna

înzestrate cu un turn monumental”55

, iar stilul pe care Berindey l-a ales pentru aceasta a fost

cel neogotic. Clădirea aparţine romantismului de şcoală germană.

Faţada principală – simetrică – are în axul compoziţiei un turn cu orologiu cu

carillon, ce intonează la fiecare oră începutul „Horei Unirii”. Sub turnul-donjon, se găseşte

intrarea principală.

Potrivit lui Ion D. Berindey, arhitectul „nu poate să fie şi puţin poet şi, în acelaşi

timp, şi un istoric, căci el este cel care transmite din veac prin poemele de piatră istoria

49 Berindey, Mircea I., op. cit., p. 32.

50 http://www.bzi.ro/adevarul-despre-constructorii-palatului-culturii-75775 51 Cf. Aurora Fecheci, Iaşii – arhitectură şi legendă, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2003. 52 Cf. http://www.palasiasi.ro/. 53 Monica Mărgineanu-Cârstoiu, Romantismul în arhitectură, Editura Meridiane, Bucureşti, 1990, p. 217. 54 Gheorghe Curinschi, Monumentele de Arhitectură din Iaşi, Editura Meridiane, Bucureşti, 1967, p. 54. 55 Ibid.

http://www.bzi.ro/adevarul-despre-constructorii-palatului-culturii-75775


22

naţiunii sale. Aşadar într-un edificiu al dreptăţii, el vede îndată o sală mare centrală, bolţi

înalte, aer, spaţiu, lumină necesare pentru cei ce trebue să se întrunească zile întregi […].”56

Planul aproape simetric rezolvă iluminarea şi aerisirea spaţiilor prin crearea a două

curţi interioare rectangulare. Dintr-un hol central, pe două niveluri, accesul la etaj se poate

face prin intermediul a două scări monumentale situate faţă în faţă. Sălile mai importante, de

exemplu, Sala Curţii de Apel, au plafoane cu grinzi aparente, iar pereţii sunt îmbrăcaţi în

lambriuri din ipsos fiert în ulei, obţinându-se un material de duritatea lemnului şi înfăţişarea

stejarului (soluţia Henri Coandă). În revista Ilustraţia, Ion D. Berindey îşi descrie astfel

opera: „Palatul meu cred că impune. După ce îl veţi vizita în amănunt, vă voiu da toate

explicaţiile asupra chipului cum am înţeles luminatul, încălzitul, ventilaţiile, termostatele,

termometrele la distanţă, curăţirea prin gol (wacum cleaner), apelul electric cel mai la

îndemână pentru avocaţi etc. – totul pornind din Centrala maşinelor, ce se află în sub-sol,

unde este în adevăr sufletul clădirei, de unde se distribue prin conducte circulaţia,

răspândindu-se ca sângele în vinele unei fiinţe, de acolo trăeşte şi palpită acest palat.”57

Clădirea Palatului rămâne cea mai reprezentativă operă a neogoticului din ţara

noastră, una dintre ultimele expresii are romantismului în arhitectura oficială şi o efigie a

oraşului Iaşi .

Fotografie aflată în Biblioteca Naţională, Fondul Saint-Georges, pachetul CLXXX, dosarul 6, fila 40,

pe verso este scris: Palatul Ad-tiv Iaşi reclădit de arhitectul I. D. Berindey 1924

VI. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA OPEREI ARHITECTULUI ION D. BERINDEY. ÎNCADRAREA ÎN

CURENTELE EPOCII

Creaţia arhitectului Ion D. Berindey îmbină elemente de eclectism de factură

Beaux-Arts, romantism, neorococo, cu tendinţe neoromâneşti şi cu elemente moderne de

56 Ion D. Berindey, articolul De vorbă cu profesorul Berindey, în Ilustraţia, anul XIV, nr. 115-118, sept. –

dec. 1925, p. 198. 57 Ibid.


23

concepţie 1900, atât în compoziţia de ansamblu, cât şi în rezolvarea decoraţiei, bogat

reprezentată.

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, în Bucureşti sunt ridicate numeroase

clădiri de factură eclectică, proiectate de arhitecţi străini sau români cu studii în afara ţării, în

special la École des Beaux-Arts din Paris. Dintre cele mai reprezentative menţionăm:

Ateneul Român (1886-1888, Albert Galeron şi Leonida Negrescu), Ministerul Agriculturii

(189458

, Louis Blanc), Palatul Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni (1896-1900,

Paul Gottereau), Banca Naţională (1883-1885, Cassien Bernard şi Albert Galeron), Palatul

Poştelor (189959

, Alexandru Săvulescu), Palatul de Justiţie (1890-1895, Albert Ballu,

continuat de Ion Mincu). Arhitectura reflectă înnoirile epocii, iar în oraşele mari apar clădiri

publice sau particulare în stilul Parisului celui de-al Doilea Imperiu. Elita politică îşi

construieşte case impozante, de cele multe ori în spiritul academismului de şcoală franceză.

De altfel, „noul tip de om politic al veacului XIX este educat în Occident”60

. Remarcăm

faptul că pentru acest tip de comanditar proiectează în principal Ion D. Berindey, el însuşi

fiind un aristocrat, educat la Paris, având legături puternice cu mulţi dintre beneficiarii

lucrărilor sale, cum ar fi: Gheorghe Grigore Cantacuzino, Emil Costinescu, Alexandru G.

Florescu, Toma Stelian, Nicolae Romanescu. Dintre aceste reşedinţe, reprezentativ pentru

arhitectura eclectică de factură academică pe care o practică Berindey este Palatul

Cantacuzino. Acesta poate fi considerat, pentru creaţia arhitectului, nu numai o lucrare de

referinţă, ci şi un cap de serie pentru alte locuinţe eclectice, cum ar fi: casa G. Assan, casa G.

Solacolu, casele Tărtăşescu şi Tănăsescu, casa Alexandru Poenaru (Craiova) etc. Deşi mai

masive şi amplasate la o intersecţie de străzi (clădiri „de colţ”), casele Manissalian

(Constanţa), Kretzulescu, Ana Berindey (strada Maria Rosetti) şi Observatorul Urseanu au,

totuşi, caracteristici comune cu Palatul Cantacuzino: volumetrie impunătoare şi compactă, o

relativă simetrie a faţadelor, ordonarea golurilor verticale şi orizontale, împărţirea faţadelor

în registre orizontale, schimbarea raportului plin-gol în favoarea golurilor şi folosirea

sistemului de ferestre fără parapet (tip porte-fenêtre), traveea centrală sau colţul tratate mai

special, uneori într-un volum decroşat cu acoperiş înălţat şi lucarnă decorativă, cornişă bogat

decorată, proeminentă.

În timp ce la Palatul Cantacuzino şi la casa Assan, axul de simetrie al faţadei

principale este puternic marcat prin amplasarea intrării în volumul detaşat de corpul casei,

având acoperişul mai înalt în dreptul său şi o copertină peste peronul de onoare, la casele

Arion, Olănescu şi Toma Stelian, arhitectul pune accent pe unul sau două corpuri laterale

decroşate faţă de restul faţadei şi tratate mai special, prin ancadramente pe două niveluri,

frontoane, pilaştri, lei şi cariatide.

La scară mai mare, maniera eclectică de factură academică de compunere a

faţadelor e folosită şi la casele cuplate Leonida-Săbăreanu, la imobilul Ion Sterian, la

Sindicatul Ziariştilor, la imobilul de raport Darvari-Orăscu şi la câteva proiecte nefinalizate

(Clubul Tinerimii, casa Marghiloman, sediul de bancă, imobilul Lahovary).

Un alt tip de locuinţă eclectică, inspirat din arhitectura Micului Trianon este cel al

casei Florescu, reluat apoi la casele Poenaru-Iatan, Ion Procopiu, Hugo Staadecker şi chiar la

casa Ion D. Berindey din strada Paris. Aticul cu baluştri maschează podul cu pante line. O

58 Cf. Cezara Mucenic, Bucureşti. Un veac de arhitectură civilă. Secolul al XIX-lea, Editura Silex, Bucureşti,

1997, p. 30. 59 Ibid. 60 Ion Bulei, Românii în secolele XIX-XX. Europenizarea, Editura Litera, Bucureşti, 2011, p. 131. „La un

număr de 3000 de intelectuali est-europeni ai vremii 1102 au studii în ţară, 717 în Europa de Vest, 771 în

Europa de Est, 32 în Europa de Sud-Est.” (Ibid., pp. 131-132)


24

variaţie a acestui tip este Castelul Cantacuzino din Floreşti, unde porticul monumental cu

coloane duble aminteşte de Marele Trianon de la Versailles. Întâlnim acest portic şi la

reşedinţa Gsur, iar la casa Filipescu, coloanele duble sunt angajate.

În cazul clădirilor de factură eclectică de tip Beaux-Arts, distingem deci două

subtipuri din care derivă toate celelalte: Palatul Cantacuzino şi casa Alexandru Florescu.

În timp ce pentru aceste locuinţe luxoase, concepţia este monumentală şi

grandioasă, pentru anumiţi comanditari, Berindey proiectează case romantice, concepute

într-un eclectism pitoresc; acestea sunt casele Vasile Gănescu, Maria Ioanid(i),

Emil Costinescu, casa Ana Berindey de pe strada Roma sau proiectul casei G. Popescu din

Craiova, probabil la cererea acestora de a avea o locuinţă într-un anumit stil (fapt confirmat

în cazul conacului lui N. N. Popp din Padea) sau pentru a se înscrie în regulamentul zonei,

ca în cazul Parcelării Ioanid, unde se cerea proiectarea locuinţelor „de preferinţă în stilul

românesc”. Alături de Palatul Administrativ din Iaşi, aceste clădiri reprezintă o manifestare

târzie a romantismului.

Ion D. Berindey realizează Palatul Administrativ din Iaşi în stil neogotic matur,

între 1906 – 1926, ca o manifestare târzie a romantismului ce cunoscuse un reviriment

impresionant la sfârşitul secolului al XIX-lea61

.

Stilul neoromânesc este folosit în paralel cu cel eclectic, la locuinţe de mai mici

dimensiuni (casa dr. Ioan Costinescu, vila amiral Vasile Urseanu din Roşiorii de Vede), la

clădirile ce reprezentau programe arhitectonice noi, îndrăzneţe pentru începutul de secol,

Leagănul Sf. Ecaterina, Azilul Regina Elisabeta, pavilionul Comisiunii Dunărene, şcoala

rurală pentru Administraţia Domeniului Coroanei, sau chiar la mobilierul pentru biserica

Miroşi (influenţat de arhitectura populară). Observăm de asemenea tendinţa folosirii stilului

neoromânesc pentru clădirile legate de familia regală (Azilul Regina Elisabeta, şcoala rurală

pentru Administraţia Domeniului Coroanei, Leagănul Sf. Ecaterina, pavilioanele expoziţiei

ce sărbătorea 25 de ani de la încoronarea principelui Carol I ca rege al României şi 40 de ani

de domnie a lui Carol I). Alături de Ion Mincu, Grigore Cerchez, Ion N. Socolescu,

Nicolae Ghika-Budeşti şi Petre Antonescu, Ion D. Berindey poate fi considerat întemeietor

al şcolii noastre naţionale de arhitectură. Aceşti arhitecţi au adus din Occident, stilurile la

modă în timpul studiilor proprii, reinterpretându-le în manieră personală62

.

Arhitectura neoromânească poate fi considerată şi ea o variantă a eclectismului,

„mai ales în cazul clădirilor publice sau de mari dimensiuni”, având un limbaj „eclectic în

substanţă: elementele morfologice provin din analiza/descompunerea altor arhitecturi,

îndeosebi aparţinând tradiţiei locale, recompuse după o sintaxă academică, ceea ce ar susţine

continuitatea influenţei franceze.”63

Participant la concursul din 1906 organizat de Fundaţia Carnegie pentru Palatul

Păcii din Haga cu un proiect eclectic, Berindey a observat succesul pe care proiectul

câştigător l-a avut cu o soluţie ce reînvia arhitectura medievală olandeză, ceea ce l-a condus

poate către alegerea stilului neogotic64

– gest romantic, prin care idealiza trecutul – pentru

Palatul Administrativ din Iaşi. Elemente neogotice întâlnim şi la alte clădiri romantice ale

61 Ibid. 62 Monica Mărgineanu-Cârstoiu, op. cit., p. 206. 63 Ana Maria Zahariade, Influenţe franceze asupra arhitecturii din România, în Influenţe franceze în

arhitectura şi arta din România secolelor XIX şi XX, antologie coord. de Augustin Ioan, Editura ICR,

Bucureşti, 2006, p. 31. 64 Palatul Culturii din Iaşi este considerat o clădire a „neo-goticului matur” de Ana Maria Zahariade (Influenţe

franceze asupra arhitecturii din România în Influenţe franceze în arhitectura şi arta din România secolelor

XIX şi XX, antologie coord. de Augustin Ioan, Editura ICR, Bucureşti, 2006, p. 27).


25

sale (vila Costinescu din Parcelarea Ioanid, conacul N. N. Popp din Padea). Aceste clădiri

aparţin eclectismului pitoresc.

Uneori, aceste stiluri se întrepătrund, elemente neoromâneşti apar la casele romantice

(Gănescu, Maria Ioanidi sau Emil Costinescu). Această orientare a stării romantice spre

elaborarea unei arhitecturi naţionale se maturizează spre sfârşitul seco lului XIX, „devenind o

direcţie de căutări stilistice durabilă şi de sine stătătoare […] arhitectura neoromânească”65

.

Dintre clădirile cu elemente neoromâneşti proiectate de Berindey, Leagănul Sf. Ecaterina

(1900), Azilul Regina Elisabeta (1902), casa dr. Ioan E. Costinescu (1909) sau pavilionul

Comisiunii Europene a Dunării de la Expoziţia Generală din 1906 se înscriu în direcţia

căutărilor începute de Ion Mincu odată cu construirea casei Lahovary (1886), Şcolii Centrale

de Fete (1890) şi a Bufetului de la Şosea (1892).

„Numeroase clădiri eclectice – neorocaille sau în general neobaroce, din Bucureşti

sau din provincie – vădesc influenţe Art Nouveau. Printre acestea se află – pentru a aminti

doar câteva dintre ele – două lucrări ale arhitectului Ion D. Berindey: imobilul Sindicatului

Ziariştilor (azi Sindicatul Sanitar) din b-dul Republicii nr. 21B şi chiar Palatul Cantacuzino–

Nababul (azi Uniunea Compozitorilor) de pe Calea Victoriei […].”66

Paul Constantin mai

menţionează şi alte clădiri cu influenţe Art Nouveau: Muzeul Kalinderu, casa Assan,

Observatorul Urseanu, casa Arion, casa Florescu, casa Toma Stelian.67

Considerând

arhitectura neoromânească parte din curentul Art Nouveau, Paul Constantin include în această

clasificare: Leagănul Sf. Ecaterina şi casa doctorului Ioan Costinescu. „Pe tipologiile

consacrate prin practica academică se grefează motivele recunoscute ale arhitecturii

Art Nouveau: curbe organice ale consolelor care susţin bovindou-rile, ferestre în formă de

potcoavă sau arcade eliptice, copertine transparente, asemănătoare unor aripi de insecte, frize

cu proliferări vegetale, figuri feminine derivate din estetica simbolistă – suavele femmes-

fleurs cu părul despletit, care iau locul cheilor de arcade.”68

Clădirile proiectate de Berindey erau amplasate, în general, în zone centrale, iar

locuinţele beneficiau adesea de o curte generoasă, în care câteodată arhitectul proiecta şi un

corp separat pentru grajduri sau garaj. Hotarul dintre spaţiul privat şi cel al străzii, gardul

reşedinţei, nu era lăsat la întâmplare, ci era proiectat odată cu locuinţa, în maniera sa proprie,

astăzi păstrându-se o mică parte din aceste adevărate opere de artă realizate în fier forjat

(grilajul Palatului Cantacuzino, al casei Assan, al reşedinţei Florescu, al casei Filipescu).

Bun cunoscător al stilurilor clasice ale arhitecturii franceze, Ion D. Berindey le-a

folosit adesea în decoraţia interioară somptuoasă a reşedinţelor sale. Aceasta era în perfectă

concordanţă cu funcţiunile încăperilor. Arhitectul acorda o atenţie deosebită desenului

scărilor, feroneriei ornamentale (balustrade de scări şi de balcoane, grilaje şi porţi),

plafoanelor holu

Documents

Arhitectul Ion D. Berindey, studiu monografic · Arhitectul Ion D. Berindey, studiu monografic 4 I. INTRODUCERE. METODE DE CERCETARE. SURSE BIBLIOGRAFICE. STADIUL ACTUAL AL CERCETĂRII