ANUL XXIV lULIE-AÜGÜaT 1944 tin. 7-â

CULTURA CREŞTINA REVISTĂ L U N A R A

DECLINUL EUROPEI CREŞTINE?

Poate fi stabilită o oarecare legătură între evenimentele politico-militare şi manifestarea sentimentului religios, aşa cum apare în com­plexul acţiunilor ce definesc spiritualitatea caracteristică a unei epoci. Ne gândim fireşte la creşterea devoţiunii religioase atunci când de pre­tutindeni creşte ameninţarea, iar orizontul stă sub semnul incertitudinii. In împrejurări de grave tulburări nu e timp pentru controverse de ordin najional, nici nu e folositoare discuţia interminabilă ce vrea să dea o soluţie oarecare unor probleme de conştiin|ă. — Când societatea e sguduita din temelii în vâltoarea luptelor sângeroase, fiecare om vede limpede cât de neînsemnate îi sunt puterile proprii, cât de pu|in con­tează în faţa catastrofelor care dărâmă *>tate şi pustiesc popoare.— Gândul şi sufletul omului cutremurat îş. aminteşte atunci de ajutorul divin, care în ultima instanţă, chiar pentru indiferenţi, poate coborî în inimi o consolare, o rază de nădejde. — Prin această creştere a sen­timentului religios multe suflete îşi regăsesc un echilibru necesar pen­tru a trece neînfrânte în furtună...

Europa creştină în două mii de ani de istorie sbuciumată a cu­noscut experienţele cele mai costisitoare şi a trecut prin tulburări de dimensiuni apocaliptice. Dacă azi se reeditează o dramă des repetată a prăbuşirilor, dacă spiriíul a trecut prin focul încercărilor, dacă incer­titudinile ameninţă popoare şi ţări, pilda trecutului, credinţa în eterni­tatea Cerului care va asigura triumful binelui şi al sfinţeniei sunt puncte sigure de reper ca să nu cădem în disperare. Prefaceri şi reforme de tot felul au sguduit puternic temeliile de granit ale creştinismului.— Bi­serica s'a născut în mijlocul celor mai aspre împotriviri şi a triumfat glorios în contra puterii absolute a stăpânirilor adverse. — Peste cre­dinţa creştină a milioanelor de oameni au trecut epoci de linişte şi

© B.C.U. Cluj

35Ô CULTURA CREŞTINA Nr. 7-8

epoci de aspră încercare, cu prăpăd şi răscoliri îndelungate ; libertatea şi toleranţa n-au favorizat totdeauna practica pioasă a virtujilor cre­ştine. Autoritatea Bisericii n-a fost recunoscută decât treptat şi după multe greutăji ridicate de puterea politică, pentru ca mai apoi să ajun­gă un factor important pentru reglementarea şi respectarea ordinei în stat.

In Europa mai ales, încă din epoci antice, conştiinţa omenească nu şi-a putut refuza binefacerile unui sprijin spiritual adus de credinţa creştină.— Nu e nevoe sa fii un exaltat şi nici un mistic ca să simţi de atâtea ori nevoia de a recurge la sprijinul divin. Controversa, dacă e sau nu o bineiacere credinţa în Dumnezeu şi practica preceptelor religioase, poate avea loc numai în spirite dominate total de raţiune, de raţiunea care slujeşte omului să se ridice dacă ea urmează anu­mite legi, dar care minează în el puterea credinţei dacă se sprijină exclusiv pe ea.— Predominarea raţiunii nu întronează întotdeauna în om forţa constructivă, nici entuziasmul creiator, ci poate mai degrabă duce la prăvălire şi negaţie crezuri şi adevăruri mari, adevăruri reve­late nu construite prin speculaţia filosofică.

Grandoarea culturii şi a civilizaţiilor nu e un produs al îndoelii, nici a scepticismului, ci a raţiunii condusă de luminile credinţii într'un ideal de desăvârşire şi progres spiritual.— Istoricii, din cea mai înde­părtată antichitate până în vremurile noi, până în contemporaneitate, au subliniat odată cu concludenta mărturie a faptelor, că există o le­gătură strânsă între starea morală a naţiunilor şi creşterea puterii lor politice. E deajuns pentru aceasta să amintim istoria lui Thuchidide la Grecii vechi, a lui Sallustiu la Romani, să amintim pe Montesquieu mai ales, ca să ne putem convinge că morala în antichitate, credinţa creştină mult deasupra oricărei filosofii morale vechi, garantează ordi­nea şi puterea unei naţiuni,

Porunca de căpetenie a moralei creştine este tocmai începutul bunei înţelegeri între oameni : iubeşte pe Dumneseu, iubeşte pe aproa­pele ca pe tine însuţi. — Nici oamenii între ei, nici naţiunile în ra­porturile de interes reciproc, nu se pot dispensa de această lege a iu­birii. Ura este dogma anarhiştilor, iubirea este religia celor ce râvnesc adevărata pace şi caută în credinţa creştină Cerul, pavăză sigură îm­potriva oricăror răsmeriţe pământeşti.

•

Azi, în mijlocul unui sbucium universal, creştinismul oare n'a vin­decat cu nimic sufletul ros de porniri atroce, de patimi fără hotar?

Duşmănia de acum dintre popoare, atât de vădita, nu este decât rodul haosului semănat de propăvăduirea tuturor spiritelor măcinate de îndoială, de necredinţă ; suflete devastate de atotputernicia raţiunii, care

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINA 35t

în rătăciri şi căutări fără liman a surpat orice echilibru în sufletul omu­lui ajuns să fie un apostol al negaţiei, al forţei naturale, adeptul înfo­cat al ideologiilor extremiste, spirit radical şi autonom, minte luminată în care stă însuşi centrul Universului şi de care depindea destinul umanităţiii.

Răsboiul acesta crunt a schimbat puţin rânduelile păcit păzită de apostolii reacţiilor împotriva oricărei ierarhii spirituale, recunoscute gla­suri protestatare în epoca pacifică a manifestelor incendiare răspân­dite printre uimirea, teama şi aşteptările pline de groază ale celor ce prevedeau un apogeu al crizei, aşa cum îl cunoaştem azi.

Acum oamenii, deveniţi soldaţi cu arme ucigătoare în mâini, pe­depsesc aspru pe omul acela copleşit şi mândru de victoria atâtor ani de rătăcire, de nestăpânită revoltă împotriva sufletului său. — Omul acela antebelic, teribil în gândul lui de a răsturna totul, de a inova totul, de a fi cu orice preţ nou, original, mare, unic; eroul tuturor ră­tăcirilor care totuşi în atâtea momente de singurătate şi reculegere îl caută pe Dumnezeu, îşi amintea cu nostalgie de bucuria liniştii dorită de conştiinţa sbuciumată a europeanului civilizat şi ateu.

Europa acest bătrân şi încercat continent în care au şezut şi pe care l-au apărat oşti de cavaleri medievali, continent depe care s'au recrutat cruciaţii apărători ai creştinismului, tărâm de înflorire a cul­turii Renaşterii, pregătită de stăruinţa şi crezul creştinesc al mănăstiri­lor călugăreşti, astăzi bătrânul continent îşi reneagă parcă tradiţia ce lor două milenii de apărare eroică a credinţei, ca să se lase târât în-f̂urtuna vrăjmăşiiior neegalate în istorie. Ca şi cum s'ar fi rupt echili­brul între moştenirea scumpă a trecutului şi datoria ce-i revine pentru viitorul culturii şi civilizaţiei universale, cel mai glorios continent e fră­mântat de deslănţuiri de forţe primare, dând spectacol de primitivism cu care n'are să se laude prea mult posteritatea.

Am crezut cu tot sufletul nostru tineresc, cu un entuziasm justifi­cat de împliniri strălucite pe toate tărâmurile culturii — împliniri ale spiritului cu care ne-am mândrit şi care impuneau obligaţii faţă de o moştenire rară, am crezut în progresul nu numai al civilizaţiei dar al spiritualităţii însăşi, pe care nu o concepeam să fie materializată, aşa cum de multă vreme susţinuse Oswald Spengler, de către progresul technic al maşinismului, şi iată că în pustiirea de azi o credinţă scum­pă s'a clătinat şi abia dacă-şi mai poate regăsi un ascunziş în suflete tari, fără teamă de ruine şi cadavre, ca să nu fie strivită de groaza acestui prăpăd imens.

Poate că, aşa cum credeau înţelepţii Greciei antice, Nemesis ve-ghiază asupra celor ce au greşit prin orgoliu, prin îngâmfare, prin acel „hybris" din tragediile clasice, călcând porunca măsurii, a cumpătării-:

© B.C.U. Cluj

552 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-8

dată de dreptatea divină ca să-i fie omenirii îndreptare de viaţă demnă, Nemesis care nu lăsa, în concepţia înţelepţilor antici, ça nici gândul să se ridice deasupra voinţei şi a poruncii divine, trimite toate încer­cările grele asupra oamenilor ca să le amintească de raportul ce există între om şi Dumnezeu : creiator şi stăpân, iar omul, creatură şi supus Lui. — Europa celui de al doilea răsboiu mondial stă sub legile unei purificări necesare ; o ispăşire pe care justiţia divină o trimite ca să deschidă perspectivele unei noi îndreptări aşteptate. Numai unui spec­tator cu Judecată superficială şi sceptică i s'ar putea părea că suntem inevitabil pe pragul unei prăbuşiri şi destrămări totale, aşa cum scrie Pascal în ^Pensées" vorbind despre căderea omului: „Noi alergăm . fără grije spre prăpastie, după ce am pus ceva înaintea noastră care să ne împiedice s-o vedem". Aşa cum se întâmplau şi odinioară, ameninţări de catastrofale prăbuşiri, aşa şi în zilele noastre popoarele într'o încleştare dramatică îşi dispută victoria armelor, în vreme ce în sângele ce curge se elimină şi veninul atâtor fărădelegi, vinovăţia atâ­tor crime comise în anii uitării de Dumnezeu. — Inviforarea de azi este un sever avertisment pentru a reveni la adevărurile eterne, pe care le doreşte mintea şi inima omenească. — Chiar dacă natura acceplă ero­rile la care o conduce raţiunea şi calculele ei savante, natura însăşi ajunge să plătească scump toate greşelile, fiindcă îndepăriându-se de poruncile moralei, trecând peste orice virtuţi — ea va ajunge în con­flict cu legile inimii, cu aspiraţiile sufletului, iar antagonismul interior se va reflecta în raporturile dintre oameni, şi în viaţa comunităţii acest fapt nu va rămânea fără repercursiuni grave.

•

întocmai ca viaţa omului, viaţa comunităţii îşi are crizele ei gra­ve; istoria în această privinţă este pilduitoare: calea de progres a u-manităţii este presărată cu iluzii şi erori, cu prăbuşiri şi biruinţe stră­lucitoare într'un amestec de grandios şi dramatic.

După epoci de depresiuni morale urmează întotdeauna o criză: în grele însângerări se caută o deslegare a celor mai importante pro­bleme, se preconizează soluţii în violente ciocniri pentru o mai fericită organizare a lumii — a vieţii fiecăruia. In această privinţă experienţa veacurilor ne-a lăsat drept învăţătură demnă de a fi insuşită în mo­mente de răscruce, că rezolvarea conflictelor politice şi sociale are să înceapă cu refacerea morală a omului, iar triumful omeniei în societate e condiţionat de liniştirea conştiinţei individuale, de potolirea spi­ritului negativist, destructiv, prin întoarcerea sa spre practica porunci­lor creştine şi spre cultul pietăţii religioase, aşa cum o cere o puter­nică credinţă creştină.

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINA 555

Plutarch, vechiul autor de tratate morale în care s'a sintetizat în­ţelepciunea filosofilor greci, scrie cu dreptate: „E măi uşor să clădeşti o cetate în văzduh decât să alcătueşti o societate omenească fără cre-dinfa religioasă".— Glasul conştiinţă omeneşti nu e un produs al lumii materiale şi nici nu slujeşte interesele de bună stare fizică, ci vine din lumea de deasupra noastră şi ne vorbeşte despre idealul unei existenfe desăvârşite, conforme cu învăţătura Bisericii'creştine, conforme cu a-devărurile pururi valabile...

Aceste adevăruri în care toţi credem, sunt astăzi aşa de uşor călcate în picioare de interesele imediate ale taberelor în luptă pe viaţă şi pe moarte. In dosul uriaşelor mase de material stă însă conştiinţa sbuciumată a omului care însufleţeşte lupta. In fortificaţiile care prote-jază pe luptător se sbate un suflet în căutare de sprijin şi consolare, când ţine piept unei perpetue ameninţări de pierzanie ; în dosul fron­tului inima grijulie a celor părăsiţi caută lumina întăritoare a Cerului, iar în lacră mile ce se varsă îa singurătate stă cristalizată toată amără­ciunea rătăcirilor trecute, toată durerea imperfecţiunii omeneşti şi tot regretul despărţirilor, a despărţirii de legile omeniei şi ale înfrăţirii, despărţire de sărbătoarea altor vremi de paşnică fericire.

Fără alegere fiecare om cântăreşte într'o dramatice participare; în balanţa nădejdilor şi a temerii sale, asprimea condiţiei umane: omul, regele făpturilor, genialul inventator de maşini de tot felul, omul în plin şi crescut progres de când Prometheu a furat focul din OHmp şi 1-a adus oamenilor ca să le îndulcească traiul, omul veacului al XX-lea mândru de civilizaţia epocii sale, e strivit ca o neînsemnată vie­tate sub bombe şi şenile iar viaţa lui e mai ieftină decât preţul unui glonte şi dispare mai repede decât fulgerarea unei schije rătăcite. Cu mintea trează, cu o cugetare lucidă, oamenii se pândesc unul pe altul ca să se nimicească. Toată priceperea lor stă în a găsi cele mai per­fecţionate maşini de nimicire ; toată teama lor că ei vor pieri mai de­grabă decât duşmanii din faţa lor. Virtutea supremă este aceea a dis­trugerii cât mai mari, cât mai crude.

Şi în acest mod omul, lăsat să lucreze după capriciile şi bunele sale plăceri, ajunge să-şi dea seama curând despre valoarea morală a-înţelepciunii sale lipsită de credinţă, îndepărtată de porunca Bisericii şi de mustrările unei conştiinţe aşa zisă „eliberată" de prejudecăţi, dar pulverizată în îndoială, necredinţă, în negaţie şi haos lăuntric*.

In această ciocnire de forţe, în această desorieniare se arată simpto' mele unei crize a spiritualităţii europene ce răvăşeşte toate valorile tra­diţionale, dar din apogeul căreia putem vedea mai îndepărtate orizon­turi de nouă înseninare...

© B.C.U. Cluj

354 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-8

Tema declinului Europei creştine este justificată de tulburările în­tinse, care fac posibile cele mai îndrăzneţe ipoteze cu privire la viito­rul continentului nostru sbuciumat. — Dacă îndelungate cercetări au dus pe înveţa|i ca Spengler la concluzia că spiritualitatea europeană cedează treptat cuceririlor civilizaţiei, (aceasta fiind o cultură materia­lizată) atnci ar fi, poate, dintr'un punct de vedere îndreptăţită şi cre­dinţa că învăţătura religiei creştine rămâne ineficace în faţa pornirilor de expansiune şi imperialism nesăbuit; ea n-a putut opri mersul im­placabil al istoriei ajuns în această culminaţie a dramei sale.

Problema pusă însă în acest fel, are un aspect mai complex, ca să poată fi rezolvată în chip aşa de sumar. Am pus mai sus premi-zele unei interpretări în spiritul creştin, amintind de o criză a conş­tiinţei europene tulburată de spiritele inovatoare, îndrăzneţe şi origi­nale, o-criză care nu e nici prima nici ultima prin care trece Europa creştină.

Nimeni nu se îndoeşte că în această lume plină de contraste şi ciudăţenii, alături de necredincioşii adepţi ai technicei şi progresului mecanic, există suflete de vrednicie morală, de pietate profundă, de statornică încredere în ajutorul divin. Fiecare din noi, dacă n'a avut ocazia, a auzit cel puţin de manifestări de creştinească atitudine în împrejurări excepţionale.— Când sprijinul material ne scapă prăbuşin-du-se sub sguduituri, când puterea trupească se surpă în bătaia furtunii, slăbiciunea firii ne împinge să nădăjduim şi să recurgem Ia ajutorul ceresc. întotdeauna încercările grele au fost prilej de tainică întâlnire a omului cu creştinul din el; o rememorare a învăţăturii despre suflet, viaţa de dincolo de moarte, despre Dumnezeu şi puterea harului ce­resc; o revenire sub cupola de protecţie a Bisericii.

Nu e greu de înţeles cum, în actualele împrejurări vitrege pentru cultura şi spiritualitatea europeană, cultul religios nu e în înflorire, cel puţin ca toate celelalte manifestări, nu dispune de linişte şi pace ca să arate mai limpede numărul şi calitatea celor ce-1 practică devotaţi chemării lor de creştini.

Dar nu se poate spune că Biserica a dispărut. Ea trăeşte dea­supra tuturor vitregiilor, întărită prin misiunea sa de a propăvădui nor­mele evanghelice ale împăcării şi iubirii între oameni; ea trăeşte în inimile strivite de dureri fără seamăn, şi menţine nădejdea în îndreptarea oamenilor şi a veacului acesta funest ; ea mângâe, tocmai când trebue mai mult, rănile deschise şi lacrămile amare, punând sub ochi icoana unei alte vieţi cu răsplata meritată pentru cei ce suferă: „Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângâia".

Europa creştină trăeşte convulsiunile crizei care o sgudue din te­melii, dar nu s'a lăsat cutropită de paganism chiar dacă acest măcel

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINA 355

aminteşte de epoci primitive stăpânite de concepţia dreptului forţei na­turale, cu dispreţuirea libertăţii şi demnităţii umane.

Europa îşi epuizează forţele haotice, de descompunere, în aprigă întrecere destructivă, — se consumă în acest răsboiu nu numai vitali­tatea oştilor ci şi rezervele spiritului cufundat în toate îndoelile şi in­certitudinile. Dar mai presus de toate creşte în toate gândurile, în ini­ma oamenilor de pretutindeni, dorul imens după armonie, dorul păcii, a eliberării de data asta nu de nelinişti plăsmuite savant şi imaginar ca un alt „Mal de siècle", ci de prăpădul şi ameninţarea vrăjmăşiilor.

Şi cum se pregătesc în taină sufletele oamenilor pentru sărbă­toarea de mâine a păcii ! Cu ce intenţii curate îşi vor strânge mâna cei mai aprigi duşmani ,* cât de sincere vor fi îmbrăţişările celor ce se vor regăsi în liniştea altui ev al renaşterii, al progresului... Primejdiile de acum pregătesc teren pentru ridicarea nouă a spiritului, care fră­mântat în suferinţe şi lacrămi va ieşi mai purificat, mai aproape de drumul creştinismului curat. Căci în Europa, răsboiului acestuia îi sunt necunoscute multe feţe ascunse şi poate nu suntem departe de adevăr afirmând că religia creştină, întro tacită reacţie în contra ereziilor mo­derne a atâtor formule haotice în manifestările spirituale,şi spiritul evla­viei pătrunde mai adânc în conştiinţe tocmai prin această epuizare a forţelor negative, haotice, din om şi popoare.

Generaţia antebelică, acea generaţie a ereziilor cumplite, se ma­cină azi dramatic apărând unele idealuri politice crescute din cultul forţei şi al revanşei, în vreme ce popoare mici sunt târâte şi ele în foc atunci când se văd ameninţate de dominaţia celui mai tare.— Ciocni­rea imperialismelor consumă puteri uriaşe, iar Europa întreagă sânge­rează abundent după ce a sfidat prin glasul atâtor vizionari cele mai elementare drepturi ale omului. — Generaţia tânără care a apărat în­totdeauna ideile generoese, astăzi îşi caută, îşi doreşte o regăsire dem­nă lângă vechile idealuri ale tradiţiei europene, credincioasă misiunii sale culturale şi de civilizaţie, pildă şi avangardă pentru celelalte con­tinente.

Cine mai agită azi probleme religioase cu atât de pornită ură contra dreptei credinţe creştine, ca înainte de răsboiu? Conflictul ac­tual 1-a pus pe om în faţa unor realităţi aspre şi 1-a învăţat să se gân­dească la condiţia specifică a vieţii sale, problemă mai importantă de­cât ori cât de numeroase şi savante teorii filosofice ori politice.— Po­poarele îşi apără cu eroism existenţa etnic í şi organizează în spirit de largă şi vrednică filantropie opere de ajutor şi asistenţă socială; mai mult: privesc şi participă cu nădejdi întăritoare la procesiuni comune pentru pace, pentru îmblânzirea spiritelor, pentru îndreptarea vremurilor.

© B.C.U. Cluj

356 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 7-8

Sub ameninfarea constantă a misticei săbii a lui Damocles, ge­nunchii se înmoaie iar rugăciunea înaltă, de pe buzele celor mari şi mici, imn de preamărire lui Dumnezeu, ori un gând de cerere şi de ocrotire prin ajutorul divin atotputernic. Căci sabia din mitologie atârnată cu un fir de păr deasupra capului fiecăruia din noi, ne aminteşte perpetuu de clipa morţii şi ne (ine în stare de veghe; dar căderea ei a ridicat viaja unui frate, a unui prieten, a unei persoane dragi din familie, şi acest eveniment a stârnit nu numai regrete ci a iscat teribile semne de întrebare pentru o conştiinjă adormită ori pierdută în necredinţă şi fărădelegi. Poate un gând şi o întrebare : ce se va alege de om după moarte ? Poate o nedumerire : aşa de mare e nimicnicia noastră încât în floarea vieţii el poate fi uşor secerat de moarte; poate o îndoială: unde sunt, să-1 ajute, soluţiile raţiunii sale speculative? deasupra ade­vărurilor aflate de ea nu sunt oare şi alte adevăruri pe care, dacă min­tea nu le cuprinde,cu siguranţă că inima Ie doreşte fierbinte?; — nu nouă ni se adresează oare şi alte chemări ce depăşesc biologia unui simplu şi banal ciclu de viaţă?.

Gândul omului, şi deopotrivă al luptătorului, ascultă şoapta inimii în care s'a revărsat sentimentul religios, şi cutremurat de catastrofa din urul său şi impresionat de nenumărate sacrificii din partea comuni-ăţii întregi, raţionalistul neînduplecat al vremurilor de pace a devenit un cucerit de o judecată mai dreaptă, un om al afectului măsurat de dimensiunea tulburării sale sufleteşti, un om întors cu faţa spre Dumnezeu.

In această sincopă a istoriei europene, criza spiritului vine să eli­mine atâtea neajunsuri cărora li s'a înfeudat mintea şi voinţa contim­poranilor. — Cugetul omenimii resimte necesitatea unei alte directive, care să nu elimine aspiraţiile sale spre desăvârşire morală după po­runca Bisericii. Inima europeanului îşi cere drepturi egale cu raţiunea sa atotputernică odinioară, drepturi de a râvni bucuria liniştii şi a îm­păcării sufleteşti. Amestecul de durere, de regret, de căinţă şi de nă­dejde în sufletul omului de azi deschide perspectiva Cerului, de unde crede că-i va veni un ajutor eficace; un ajutor şi o luminată îndrep­tare pentru ca să nu mai repete experienţa trăită după primul răsboiu mondial. Desigur că, pus în faţa unor mari adevăruri şi consumat de drama contemporană, europeanul astăzi dă mai multă dreptate credin­ciosului Pascal: „Inima îşi are raţiunile ei, pe care raţiunea însăşi nu le cunoaşte", afirmaţie care în vremuri trecute de pace nu convingea pe nimeni.

Dar Europa acestui teribil măcel a început să cunoască mai deaproape prezenţa divină în rânduiala faptelor, în desfăşurarea eve­nimentelor. Se revoltă şi protestează şefi politici când sunt distruse

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINĂ 357

biserici şi mănăstiri; e considerată drept crimă uciderea chiar neinten­ţionată a preojilor şi a călugărilor; — bunuiile cultului creştin sunt considerate ca aparţinând culturii europene; — se apelează la Bise­rică şi la autoritatea ei supremă, Sf. Părinte, ca la un for de înaltă şi înţeleaptă judecată. Toate acestea sunt simptoame că un nou şi aşteptat reviriment animă intenjiile şi aspirafiile conducătorilor şi ale popoarelor, de orice nuanţă politică ar fi.

De altfel o cât de superficială apropiere de psihologia europea­nului contemporan cu acest măcel, va îngădui să ne convingem de prefuirea şi consideraţia fajă de religia şi de [credinţa creştină — de teama de a nu repeta greşelile comise după celălalt răsboiu mon­dial, cum şi îngrijorarea tuturor de a găsi drumul drept al ridicării spirituale odată cu cea socială şi materială. De unde, fireşte, şi con-clusia că nu poate fi vorba propriu zis de un declin cert al Europei creştine.

Se poate spune că am trecui peste faza maximă a eclipsei sen­timentului religios, eclipsă, care a lăsat în întunerec continentul nostru pe care, odată cu această eclipsă, au început să se ciocnească furios forţele oarbe ale puterii lumeşti aservită unor scopuri diabolice. Oricât de paradoxal ar părea, se simte astăzi, dacă nu sosită cel puţin în per­spectivă de a fi o împlinire, destinderea sufletească, echilibrul cuge­tului, liniştea ce o dă conştiinţei sbuciumate credinţa şi iubirea de Dumnezeu. — Fără acest echilibru moral nici un progres, oricât ar fi de strălucit în realizări de mare valoare, nu va reuşi să „umanizeze" pe om; fără crezul etic al cetăţeanului, poporul poate creşte îh putere, dar nu va avea certitudinea de a clădi ceva durabil, ceva grandios, în care să se reflecte nu numai ştiinţa ci şi conştiinfa europeanului a-cestui veac al XX-lea.

• • După ce şi-a făurit o existenţă dusă între două cataclisme, gene­

raţia tuturor îndrăsnelilor, generaţia atinsă de morbul îndoelii şi a ne­gaţiei totale, a părăsit dialectica raţionamentelor menite să facă epocă în istoria spiritului european, prin abdicarea delà valorile tradiţiei şi prin inaugurarea unor curente ultradecadentiste, generaţia unei menta­lităţi curioase şi originale dinaintea actualului răsboiu s'a izolat în rân­durile armatei, care sângerează pe atâtea fronturi în apărarea vieţii şi a libertăţii iar nu a modei culturale anterioare, din care puţin lucru va rămâne odată trecută prin vămuirea timpului şi a judecăţii limpezi.

Timpul nu consacră — şi lucrul acesta şi acum poate fi con­statat— aberaţiile, oricât de ingenioase ar fi în creaţiile culturale voite cu orice preţ originale. Spiritele pot fi derutate dar nu definitiv con­vertite spre formule arbitrare, potrivnice canoanelor tradiţionale, pe care

© B.C.U. Cluj

358 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-8

omenirea Ie-a găsit prin continue sforţări seculare în năzuinţa ei de a înfăptui binele, adevărul şi frumosul. — Criza aceasta e semnul ho-tărît al unei desmeteciri. Cu cât prăpădul îşi măreşte proporţiile, cu atât mai mult omul resimte mai intens nostalgia vremurilor de pace; îl chinue dorul după o vieaţă liniştită, demnă, liberă; îl copleşesc aspi­raţiile spre activităţi mai nobile, mai aproape de natura spirituală a fiinţei sale. Se înrădăcinează tot mai adânc convingerea în tăria şi ne­cesitatea sentimentului religios, care a guvernat de când lumea socie­tăţi şi popoare efemere în durata lor aici, dar toate deopotrivă mărtu­risind credinţa în perenitatea unei alte lumi deasupra celei pământeşti. Conducători şi conduşi au limpede în minte, în vremuri de crâncene bătălii mai ales, sau de adânci prefaceri, învăţătura că există un Dum­nezeu, există o putere divină care intervine în faptele muritorilor. Marele comandant de oşti, care a fost Napoleon, spunea că „Nu poţi cârmui o lume fără Dumnezeu; poţi numai s'o astâmperi cu tunul". Cu al'e cuvinte, e de datoria celor ce sunt chemaţi să cârmuiască noroa­dele, datorie în care stă garanţia puterii şi a adevăratei linişte: restau, rărea cultului religios şi a Bisericii creştine în funcţiunea ei de supremă autoritate în guvernarea sufletelor, în îndreptarea omenirii pe căile de­săvârşirii spirituale. Fără această restaurare popoarele zadarnic vor tot încerca şă se „astâmpere cu tunul". împăcarea va fi numai un com­promis, iar ameninţarea va pluti deasupra capetelor tuturor oamenilor ca o sabie a Iui Damocles.

Ostile înarmate şi diplomaţii inteligenţei europene sunt cu toate forţele mobilizaţi pentru a ajunge la o formulă capabilă să aducă o adevărată împăcare între tabere; prin orice mijloace se tinde spre o omenie de durată şi nimeni nu mai nutreşte gândul de răsmeriţă, nici nu sa­tisface voluptăţile aşa de cultivate odinioară a neliniştii, a revoluţiei in­terioare ori pe plan cosmic; oameni de Stat cari au propovăduit acel „vivere pericolosamente" au ieşit din arenă şi nu contează decât ca mutre fără putinţă în conceptul autorităţii politice a Statelor europene. Dar nimic, cu toate schimbările, nimic nu s'a clintit din dogma, din învăţătura, din puterea nu numai spirituală ci chiar politică a Bisericii creştine. Nici progresul tehnic, oricât de extraordinar ar fi, nici specu­laţiile raţionale oricât de îndrăsneţe s'ar insinua înţelegerii omeneşti, nici ereziile oricât de diabolic ar fi răspândite în exaltare nemăsurată, n'au putut smulge din rădăcini sentimentul religios, n'au putut dărâma Biserica lui Hristos. Cu toate cuceririle ştiinţei, când e vorba de pa­cificarea societăţii omeneşti, de organizarea vieţii sociale, de echili-librarea sufletelor, se aşteaptă efecte mai sigure apelând la conştiinţa morală a oamenilor decât bizuindu-se pe calcule seci înafară de cre­dinţele şi nădejdile sufletelor.

© B.C.U. Cluj

359

Novalis avea dreptate să scrie cu multă vreme în urmă: „ştiinţa nu-i decât jumătate, credinţa este cealaltă jumătate"; de acest adevăr se convinge europeanul prins în măcelul acestui crunt răsboiu. Acţiuni* plină de tumultul ciocnirii armelor, în clipe de reculegere îi corespunde o tăinuită coborîre a gândului în adâncurile conştiinţei care-1 caută pe Dumnezeu.

Să nu fie credinţa chiar jumătatea conţinutului sufletesc izvor al oricăror acţiuni şi oglinda tuturor contemplaţiilor solitare, totuşi ea trăeşte mai mult ca în alte vremuri în suflete simple şi îndurerate şi dă ocol şi celor mai luminate minţi. De aceea, în momente de răscrufe, Europa creştină, în apogeul frământărilor ei politice şi militare, n'a re­nunţat la grandoarea creştinismului constructiv, cu toate jertfele ce-a trebuit să facă. Dacă Charles Péguy a trebuit să moară la începutu celui dintâi răsboiu mondial, evlavia creştină şi spiritul şi-a găsit un vrednic interpret în Armand Godoy. Creştinismul şi cultul virtuţilor morale cunosc epoci de înflorire şi epoci de slăbită afirmare, dar nu cunosc sincope în care să dispară orice preocupări religioase. Există crize, ca în cultura şi manifestările spirituale profane, dar nu scăpată în declin iremediabil care ar echivala cu o moarte a tradiţiei creştine europene şi ar lăsa fără nădejde, inutile, strădaniile de a aduna înfr'o înfrăţire universală, sub cupola Bisericii, pe toţi cei învrăjbiţi azi. — Sprijin societăţii în crizele grave prin care a trecut, îndreptar de vieaţă demnă pentru om, mijloc de refacere a echilibrului obştesc, credinţa creştină e şi pentru viitor chezăşia biruinţă spirituale în care Europa crede cu tărie.

• * Sub ochii noştri se reeditează — pentru a câtea oară? — aspra

însângerare a umanităţii biciuite de foc şi moarte. Imense mase de oa­meni şi de material sunt pustiite în deslănţuirea de ură şi răsbunare. Sub zodia lui Marte, zeu aducător de prăpăd şi ruine, conştiinţa uni­versală resimte atâtea sguduituri puternice, încât e foarte greu să vezi sfârşitul acestui cataclism, şi mai greu încă să prevezi transformările pe care le va suferi societatea.

Un lucru e cert: ceice poartă răspunderea conducerii, ca şi oa­menii de rând, creiatorii ca şi muncitorii cei mai simplii, cu toţii detestă erorile pe care singuri le-au comis — şi probabil se vor feri de a cădea în păcatele vechi, făptuite odată.

Europa, prin glasul rugăciunii şi prin elocvenţa lacrimilor amare, îşi caută calea spre adevărata biruinţă care să împace popoarele şi să îmblânzească spiritele. Bucuria reculegerii luminează judecata mi­lioanelor de oameni peste care s'a abătut furia pustiirii. — Impreju rările constrâng la o înfrăţire în acelaşi destin, o regăsire umilă sub

© B.C.U. Cluj

360 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-8

incertitudinile zilei de mâine, o apropiere de adevărurile tari ale rea­lităţii crude, care desvălue înlr'o preţioasă şi necesară revelajie con. dijia umană în toată mizeria ei. — In atâtea ocazii necredincioşii pot vedea mâna lui Dumnezeu, iar raţionaliştii iau contact adesea cu mi­nunile Cerului, care atunci când nimeni nu se aşteaptă, intervine mân­tuitor de primejdii.

Chiar dacă oamenii vor uita repede, după ce pacea va fi un fapt împlinit, că au sângerat din belşug, în memoria fiecăruia va ră­mânea un fapt, o întâmplare, o amintire grozavă prin care a trecut şi cäSb toate îi vor vorbi despre slăbiciunea şi păcatele firii omeneşti, în-demnându-1 să se apropie mai încrezător de adevărurile credinjei, de poruncile Bisericii, aşa cum în primejdie cu ioţii deopotrivă oamenii s'au adunat în tinda lăcaşurilor sfinte, în jurul altarelor creştine, când pe neaşteptate s'au văzut că sentimentul religios este strâns legat de teama omului din celea mai îndepărtate epoci supus forjelor naturii. Ruperea echilibrului şi a înţelegerii paşnice între oameni şi popoare vine să accentueze acest sentiment, iar în vremurile noastre societatea moderne, sub influenta unei glorioase tradiţii creştine, nu refuză solu­ţiile morale ale cultului creştin, pentru ca să-şi asigure cel puţin li­niştea sufletească atunci când orizonturile se întunecă iar puterea o-menească e ineficace.

Răsboiul însă mai are şi o altă latură care, mai ales azi, cu pre­cădere faţă de toate celalalte probleme poate, e accentuată ca un fel de deslegare esenţială de încremenirile unei ordini nenaturale, defec­tuos alcătuită. E problema ridicării şi a îmbunătăţirii condiţiei fizice şi morale a maselor mari de oameni simpli. E un lucru firesc ca răs­boiul să niveleze pe oameni: în concepţie, în felul de a purta riscurile şi sarcinile, în aspiraţii şi credinţe există un popor luptător iar nu o clasă socială oarecare. Rezultatele acestei lupte pe teren politic şi social nu pot fi încă precizate. Mai degrabă pot fi puse în evidenţă, cum am arătat mai sus, unele atitudini elocvente pentru a contura spi­ritualitatea nu creiatoare în această vacanţă a activităţii culturale, ci spi­ritualitatea aceea de esenţă creştină, care întoarce spre Dumnezeu min­tea mulţimilor şi gândul celor ce caută rânduiala dreaptă pentru îm­păcarea de mâine. Virtuţile creştine nu sunt născociri de bigoţi, ci practici de iubire socială intre cei năpăstuiţi, iar credinţa şi nădejdea sunt, chiar fără a cunoaşte învăţătura Bisericii, puncte de sprijin pen­tru suflete sbuciumate care mai cred încă într'o lume mai bună, mai dreaptă. Curajul şi eroismul sunt susţinute de un ideal de progres şi de afirmare a unor bunuri spirituale ca libertatea, dreptatea socială, morala publică, valori care să garanteze pacea de mâine,

© B.C.U. Cluj

Ni. 7-8 CULTURA CREŞTINA 361

Europa îşi caută febril, în această ciocnire uriaşă, înţelelepciunea pierdută a tradiţiei culturale susţinută de credinţa în desăvârşirea spi­ritului. Poate că după o perioadă de întunecime» de falsă cucerire Culturală care în atâtea cazuri a degradat pe ont, Europa "creştină din vâlvătăile unui imens incendiu va ieşi mai purificată, cu o conştiinţă mai demnă de altă epocă de strălucită afirmaţie a geniului ei ereiator şi va reedita o nouă renaştere spirituală, ţinând pas cu progresul extraordinar al civilizaţiei sale...

In această gravă criză prin care trece omenirea cu toate neajun- . şurile şi grozăviile ei, se oglindeşte perfect omul cu sufletul său în­depărtat de Dumnezeu. Prima şi cea mai însemnată consecinţă a a-cestui măcel este revanşa slăbiciunii şi a necredinţei, pe care o su­portă omul. El a semănat vânt şi acum culege furtună; a propovăduit neliniştea şi reaejiunea, acum îl chinue rodul desbinării, a ales lupta cu sau fără sens, şi iată că sfârşeşte lamentabil, ucis fără cruţare pe toate câmpiile Europei. Nu e nevoie să se deschidă cerurile ca o mi­nune să-1 convingă de preţul valorilor positive care îl desăvârşesc pe om, căci luptătorul de acasă sau de pe front, pretutindeni numai luptător, a ajuns să regrete pacea vremurilor drepte, a ajuns să laude virtutea creştină şi morala constructivă a sufletelor orien­tate spre Dumnezeu. Se consumă energii fără nici o socoteală şi măsură, pentrucă oamenii s'au animat construind ipoteze şi utopii, mai ales utopii de toată frumuseţea. Thucydide, istoricul grec, spunea în urmă cu 24 de secole, că „răsboiul este un dascăl aspru". — Aspru de bună seamă, pentrucă el ne învaţă să primim drept realităţile vieţii şi misterele morţii; — aspru pentrucă face să curgă sânge mult, ca o-menirea să dorească şi să cauie cu osteneală grea drumul dreptăţii şi al iubirii obşteşti; — aspru pentrucă rătăcirea şi păcatul trebuesc puri­ficate spre binele altor generaţii mai înţelepte.

Europa postbelică va trebui refăcută ţinând seamă de realităţile legate de sufletul omenesc, acordând o egală importanţă activităţii spi­rituale nu numai celei materiale. O nouă lumină trebue să îndrepte gândul popoarelor; spiritul credinţei creştine trebue să însufleţească marile şantiere de reconstrucţie a lumii întregi. Generaţia care va be-nefecia de favorurile păcii are să-şi amintească poate, privind măreţele catedrale zidite de înaintaşi — catedrale cu turnuri spre Cer ca o mustrare pentru veacul nostru, că peste hiatusul cauzat de răsboiu, ea trebue să lege tradiţia creştină a Europei într'o demnă continuitate de cultură adevărată, în mijlocul căreia omul să-şi împlinească destinul şi să-şi desăvârşească chemarea. Alté altare vor răsări dintre ruinele' celor distruse azi, altare de închinare pe care azi le caută, Ie

© B.C.U. Cluj

3é2 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-8

cercetează însetata lume de pace şi de vieată de tihnă şi libertate Cât de înfrântă iese mândria şi orgoliul omului modern din a-ceastă luptă uriaşă ! Cei mai îndârjiţi propagatori a ideilor anticreştine au încetat să mai cuvânte, pe când preocuparea lor constantă este salvarea vieţii şi a bunurilor agonisite cu trudă. — Propaganda ateistă de odinioară afişează azi cu îndrăsneală şi generositate idei umani­tare, fluturând idealuri de tămăduire a neajunsurilor organizaţiei sociale şi politice dinainte. — Toate programele politice ale Statelor în luptă înscriu tendinţa de reformare a societăţii, ca să nú se repete povestea cu ereziile care au surpat aşa de grabă cele mai bune intenţii ale celor ce-au făcut pacea trecută, — după cataclismul celuilalt răsboiu.

E nevoie poate de această sguduire din temelii, ca oamenii să înceapă a avea memorie; o memorie care să Ie spună ceva despre ceeace a clădit odată pe teren cultural Europa creştină, să Ie reîm-prospeteze pagini de splendid elogiu făcut Bisericii şi credinţei cre­ştine, de genii ca Pascal ori Chateaubriand, să contureze viu şi eloc­vent în mintea tuturor puterea de creaţie a geniului creştin prezent de două mii de ani în toate vremurile şi în toate părţile lumii prin con­tribuţia însemnată la progresul general a tuturor popoarelor. — Dacă taberele azi învrăjbite şi-ar reîmprospăta unele fapte trecute, dacă oa­menii ar purta mai conştienţi în ei imaginea altor epoci de împăcare şi de rodnică activitate pe toate tărâmurile, nici în trecut, nici în viitor n'ar putea crede că Europa se poate dispensa de izvorul de energii nesecate care este credinţa creştină, ci şi-ar domina hotărîji procesul istoric, îndrumându-1 spre o resolvire paşnică şi în continuă linie as­cendentă. — In cea mai îndârjită încăerare a popoarelor, cuvintele lui H. Taine sunt încă valabile şi pline de adevăr: „Vechea Evanghelie este şi astăzi cel mai bun ajutor al simţului care face cu putinţă vie­ţuirea împreună a oamenilor".

încă înainte de a începe actualul conflict armat, învăţaţi cu in­tuiţii remarcabile au prevăzut o criză în cultura şi politica europeană. Se vorbea chiar de un declin iremediabil definit prin formule ca „moartea culturii", „prăbuşirea Europei" sfârşitul apocaliptic al popoa­relor surpate în progresul tehnicei şi al civilizaţiei. — Privind mani­festările culturale ale acelei epoci, azi un bun al trecutului peste care am trecut, cele mai cutezătoare ipoteze erau posibile pentru a anticipa într'o lămurire savantă felul în care continentul nostru se va culremura când va ajunge la apogeul crizei de care se vorbea. Calculele acele erudite nu cuprindeau însă în ele soluţii de ordin moral. Nu printr'o reîntoarcere la credinţa creştină se intrevedeau unele deslegări ale crizei în creştere continuă; dar nu se conta nici pe măcelul acesta

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINA 363

care să elimine elementele de desagregare a societăţii. Şi iată că a-tunci când oamenii nu se mai aşteptau, se produce o intervertie a valorilor, o ciocnire a forţelor haotice pentru a limpezi calea de urmat în viitor. Poate că încă se aşteaptă epuizarea materială a vreunei ta­bere ca să se decidă biruinţa pe câmpurile de bătălie. De multă vreme însă sufletele fără pace îşi găsesc reazim în moralul ce le sus­ţine credinţa în nădejdea de mai bine. Chiar după ce vor înceta osti. lităţile, ani de zile va fi nevoie de un moral sănătos în popoare, ca să poată depăşi lipsurile şi pagubele cauzate de răsboiu.

Odinioară învingătorul ajungea să profite materialiceşte incalcu­labil de pe urma victoriei sale. In epoca modernă epuizarea şi dis­trugerile le suportă aproape la fel fiecare tabără. De aceea lupta grea va continua dincolo de hotarele răsboiului, lupta de refacere, strădania de a închega o nouă rânduială socială — concentrarea energiilor pentru a pune baze unei epoci de renaştere spirituală.

Factor de importanţă primordială este şi pentru viitorul Europei echilibrul moral al omului, cultul virtuţilor tradiţionale — întărirea con­vingerilor sale religioase. — In suferinţa universală de azi s'au di-solvat revoltele spiritului, orgoliul unei conştiinţe devastată de anarhice îndrăsneli, şi cugetele s'au purificat pentru a putea înţelege mai bine înţelepciunea învăţăturii creştine. Puterea destructivă a negaţiei şi a îndoelilor s'a măcinat în ardoarea căutării lui Dumnezeu. — Alături de armele ce scapără moarte şi foc pustiitor, luptătorul îşi poartă un cuget trist, un dor nemărginit de a regăsi pacea pierdută. Cu totul altele sunt preocupările oamenilor prinşi în această criză, decât în alte vremuri de sbucium spiritual, care parcă anticipau frământările Europei de azi.

In apogeul crizei prin care trece continentul nostru, în loc să se vorbească cu interes de cartea lui Spengler, se făuresc plănuiri pentru o reconstrucţie generală; în loc să se propovăduiască haosul şi anarhia, neamurile îşi concentrează toate energiile pentru a se apăra şi a salva patrimoniul cultural al naţiunii; în loc să-şi creieze tinerii faima cu vreun op revoluţionar ca „Un uomo finito" sau ca „Pe culmile dispe­rării" a unui Emil Cioran, se scriu pagini despre „Europa nouă, despre o nouă ordine, despre necesitatea de a adânci sentimentele de umanitate, virtuţile morale în om".

Se caută o ieşire spre luminiş, se proslăveşte viaţa şi se doreşte mântuirea, într'o lume care se surpă în distrugeri şi pustiire. Răsboiul acesta a rezolvat problema sufletelor bolnave de îndoială şi nelinişte — a tăiat din rădăcini răul de care suferea tineretul bătrân înainte de vreme şi, în locul moleşirii de odinioară, a rânduit eroismul şi sacrifi­ciul, pregătind o mentalitate mai sănătoasă pentru o nouă epocă de

© B.C.U. Cluj

364 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-8

înflorire şi de redresare creştină. — Peste catastrofele acestui cumplit măcel, azi gândul tuturora iată-1 ca niciodată înfrăţit în chemarea păcii, în invocarea lui Dumnezeu, în respectul autorităţii Bisericii. De aceea, poate, sunt îndreptăţite unele speranţe de remediere a relelor care s'au abătut furtunos asupra Europei delà 1914 încoace...

Europa creştină n'a murit, chiar dacă ar fi prefăcută toată în ruine. Mai rămâne, ca în cutia din mit a Pandorei, nădejdea şi credinţa că Europa atâtor milenii de cultură şi civilizaţie nu poate sfârşi atât de lamentabil — rămâne un crez care a menţinut toată generaţiile încer­cate în crize ca aceste de azi: după o epocă de depresiune a spiri­tualităţii creiatoare va urma o nouă ridicare, o nouă întărire a ener­giei intelectuale şi morale.

După aceste consideraţii înşirate mai sus, opinia că Europa creş­tină ar fi ajuns într'un declin iremediabil nu e justificată cu nimic. — Trebue să distingem, prin acest haos de forţe distructive, şi orientările sufletelor spre Dumnezeu — trebue să descriem cu judecată obiectivă bunele intenţii de a da societăţii şi popoarelor o organizaţie solidă fundamentată pe ideal de vieată demnă, conformă cu natura morală a omului şi a societăţii întregi. — Lucrurile şi transformările se petrec sub ochii noştri; imperiul forţei brutale, alimentate de ideologii extre­miste, se destramă cu trecerea fiecărei zile ; culminaţia crizei înseamnă şi pulverizarea ei. — Aşa cum ne duce natura însăşi — spiritul de aven­tură şi dorul de inedit, aşa acum în mijlocul unei dramatice încăerări trecem prin suferinţe şi pierderi dureroase ca să ne putem bucura mai intens de binefacerile păcii; trebue să epuizăm tentaţiile incertitudinii şi ale haosului ca să dorim cu înfocare buna înţelegere, tihna, sigu­ranţa zilei db mâine.

Ca în concepţia greacă antică a dramei, menită să producă aceea „Katharsis" de patimi şi de păcate ca sufletul să ajungă curat, Europa creştină are nevoe de purificare pentru ca să rămână, ca în trecut, o uriaşă cetate a luminii. Şi nimeni nu-şi închipue că fără Biserica creş­tină, sau cel puţin fără spiritul creştinismului creiator, s'ar putea dura o ordine politică, socială, culturală, demnă de o tradiţie glorioasă în Europa.

GH. BULGĂRE

© B.C.U. Cluj

FILOSOFIÄ SFÂNTULUI AUGUSTIN

I.

Scurtă privire asupra vieţii sfântului Augustin.

In domeniul filosofiei creştine, ca şi în gândirea omenirii în ge­neral, sfântul Augustin este un deschizător de drumuri ; unul din acele genii ce aruncă lumină asupra unei întregi epoce şi a problemelor ce s'au frământat în ea. Aportul lui în gândirea filosofică constitue o latură permanentă a spiritului european.

Pentru înţelegerea filosofiei lui — ceeace acest studiu intenţionează să o facă —, socot necesară o scurtă privire asupra viejii acestui mare sbuciumat care a fost sfântul Augustin, pentrucă viata acestuia, în des­făşurarea ei atât de diversă şi în acelaş timp atât de intensă ca trăire lăuntrică, a fost strâns legată de opera sa, pe care, în mare măsură, o explică şi o luminează.

Viata sfântului Augustin ne este cunoscută din chiar operele lui: „Confessiones" şi „Retractationes", precum şi din „Vita Augustin!", scrisă de prietenul său Possidius.

•

Aureliu Augustin s'a născut în 13 Noemvrie 354, la Tagaste, mic oraş în Numidia, dintr'o familie de condijie mijlocie. Tatăl său, Patri­ciu, a fost păgân şi s'a botezat numai în momentul morjii (371). Mama lui, sfânta Monica, a fost, în schimb, o admirabilă creştină, care prin pietatea şi sfinţenia viejii a ştiut să exercite asupra sufletului impresio­nabil şi foarte nuanţat al fiului ei, una din acele influente morale ce se dovedesc totdeauna rodnice şi hotărîtoare.

Şcoala elementară o face în casa părintească, apoi în Madaura. Intre anii 370-^374 studiază oratoria în Cartagena, pentrucă mai târziu să exercite profesiunea de retor, ocupatiune atât de invidiată pe atunci. In această vreme (369) sfântul Augustin este pradă unei puternice crize sufleteşti, pe care o descrie foarte plastic în ale sale „Mărturisiri" („-Confessiones"), operă de o foarte fină observaţie şi analiză psiholo­gică, totdeauna actuală şi îmbietoare pentru eternul omenesc ce se de­gajează din paginile ei. Ceva mai târziu (373) viaja sa ia o nouă

2

© B.C.U. Cluj

366 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-8

direcţie prin citirea cărţii „Hortensius" a lui Cicero, în care acesta face un elogiu înţelepciunii. Prin ea, Augustin prinde dragoste de filosofic

Are o tinereţe păcătoasă. Cade rob sensualităţii celei mai des-măţate. îşi pierde de vreme credinţa, devenind la etatea de 18 ani ma-nicheist, şi rămâne în această sectă 9 ani (373—382). Nemulţumit de doc­trina manicheistă (—amestec inconsistent de elemente religioso-filosofice şi de reverii orientale, sintetizate de Mani într'un dualism grosier şi material, cu ideea centrală: lupta dintre principiul binelui şi principiul răului, în om—), de a cărei falsitate se convinge mai apoi, după ce întreprinsese studii temeinice de astronomie şi matematică, dă în scep­ticism, ajungând să dubiteze de toate. Dar mintea sa, veşnic neliniştită şi agitată, nu-şi poate găsi astâmpăr în gândirea disolvantă a acestei filosofii şi în curând va trece la neo-platonici, a căror misticism filo­sofic va lăsa urme de neşters în gândirea sfântului Augustin, după cum se va vedea într'un capitol special din acest studiu.

In anul 384, ajungând profesor de retorică în Milano, — datorită protecţiei prefectului Symm8chus, — cunoaşte pe sfântul Ambroziu şi, pătruns de sfinţenia ca şi -de cuvântările acestuia, se întoarce spre ca­tolicism, considerându-se catehumen.

Convertirea definitivă are loc în anul 386, cunoscând misterul în­trupării. Sfântul Pavel îl satisface pe deplin, pe el, care până acum n'a luat Scriptura în mână pentru repulsia ce o simţea faţă de simplicita­tea stilului. — Se simte chemat spre un fel superior de viaţă creştină. Invitaţia din grădină: „Tolle, lege ; tolle, lege" îl determină să deschidă Scriptura. Face o puternică impresie asupra Iui textul sfântului Pavel, în epistola către Romani: „Ca ziua să umblăm cu cuviinţă, nu în os­peţe şi în beţii, nu în necurăţie şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pismă; ci vă îmbrăcaţi în Domnul Nostru Isus Hristos, şi plăcerea trupului să nu o faceţi întru pofte".1)

La .Cassiciacum, aproape de Milano, la vila prietenului său Ve-recundus, trăeşte câteva luni în adâncire şi contemplaţie. Aci au loc întreţinerile filosofice cu discipolii săi despre : adevăr, certitudine, ade­vărata fericire prin filosofie, problema răului etc.

In anul 387 revine la Milano şi „fiul atâtor lacrimi, care nu pu­tea pieri", primeşte botezul din mâinile marelui episcop Àmbroziu, în zilele de 24-26 Aprilie. In acelaş an, la Osiia, deplin mângâiată, sfânta Monica închide pentru totdeauna ochii.

Spre sfârşitul anului 388 se reîntoarce la Tagaste şi întemeiază o mănăstire, unde trăieşte viaţă aspră, de rugăciune şi sărăcie. Trei ani mai târziu (391) este chemat prin aclamaţiunea mulţimii la preoţie .în

1) C. XIII, v. 13 14.

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINA

Hippona. In anul 395 este numit coajutor întru episcopie de către epis­copul Valeriu, pentru ca în anul următor să fie ales, tot prin aclama­ţie, episcop în locul acestuia, care murise.

Dumnezeu îl încarcă de daruri deosebite, revelându-i-se o seamă de misterii, mai ales acela al întrupării şi îndeosebi al Trinităţii. Luptă

^ ţ i deplin succes contra manicheismului, pe care-1 şi desfiinţează, con­tra donatismului, pelagianismului şi arianismului. Devine astfel „patri­arhul vieţii religioase în Africa de Nord şi în acelaş timp reformato­rul clerului". )

Moare în 28 August al anului 430, în vârstă de 76 de ani, în a treia zi a asediului Hipponei de către Vandali, tocmai când era che­mat la sinodul ecumenic din Efes.

H-Opera filosofică a sfântului Augustin.

Cele mai multe şi mai importante scrieri ale sfântului Augustin se ocupă cu teologia catolică, pe care o explică, o precizează şi o adânceşte. Influenţa sa capitală, de care se vorbeşte şi astăzi atât de mult, se exercită în acest domeniu. Alături de celalalt titan al gândirii şi al simţirii creştine, Sfântul Torna de Aquino, — sfântul Augustin este cel mai adânc şi mai original teolog creştin. Cu o perspicacitate ne­întâlnită până Ia el, marele Doctor al Bisericii apusene abordează aproape toate problemele teologice, într'un mod cu totul nou şi plin de viaţă. In întemeierea dogmelor el va servi multe secole drept model pentru teologi. „Până în veacul al XIH-lea Augustin rămâne maestru în cele dumnezeeşti, dar nici mai târziu, când locul său va fi ocupat de Aristoteles, ideile augustiniene nu vor păli cu totul".2) (Autorul citat aci se gândeşte desigur la Aristotel încreştinat de sfântul Torna).

Opera teologică a sfântului Augustin parte este de pură creaţie, punând în lumină şi rezolvând probleme de credinţă, parte de natură polemică, isvorîtă din necesitatea de a apăra dogma creştină atacată din toate părţile de eretici. Providenţialitatea sfântului Augustin, atât de mult accentuată în lumea teologică, se explică prin faptul că el a apă­rut într'o vreme când ereziile au fost mai periculoase şi loveau mai cu rmultă furie în edificiul spiritual al Bisericii creştine. Ori, marele docto a combătut cu rezultate absolut depline rătăcirile manicheiştilor, ale donatiştilor (apărând Biserica şi Sacramentele), ale pelagianiştilor (apă­rând graţia şi doctrina despre păcatul original) şi ale arienilor.

1; F. Cayrè A. A.: Precis de Patrologie, pag. 606. 2) Mircea Florian: îndrumare în Filosofic Bucureşti 1921, pag. 153.

2* © B.C.U. Cluj

CULTURA CREŞTINA Nr. 7-8

In studiul de faja ne vom ocupa numai de aspectul filosofic din opera grandioasă a sfântului Părinte, făcând abstracţie de cea strict teologică. Ţinem s'o spunem dintru început, că această distincpune nu este şi nu poate fi netă, fiind o accentuată interpenetrare între gândirea teologică şi filosofică a acestuia.

Dintre operele sfântului Augustin, acele cari prezintă mai netdl gândirea sa filosofică sunt următoarele:

1) „De apto et pulchro", Singura carte scrisă înainte de conver­tirea sa şi care nu ni-s*a păstrat.

2) „De libero arbifrio"> dialog în trei cărji, început la Roma, în anul 388, (cartea I-a), continuat la Hippona, înainte de anul 395 (car­tea H-a şi a Hl-a) şi care arată isvorul răului în libertate. Scrierea a-ceasta desbate problema libertăţii: dece ne-a dat Dumnezeu o liber­tate susceptibilă de a păcătui. In legătură cu această chestiune, vor­beşte şi despre prestanţa lui Dumnezeu. Scopul lucrării este de a apăra doctrina libertăţii atacată de manichei.

3). „De duabus animabus", scrisă între anii 391-392, în care neagă existenta celor două suflete emanate : unul ca provenind delà principiul bun — Dumnezeu, celălalt, ca fiind opera principiului rău.

4). „De natura boni", scrisă în anul 404, după alfii în 405. Lu­crarea aceasta sintetizează mai bine doctrina anti-manicheistă a sfân­tului Augustin. — Iată felul lui de a argumenta în această problemă : Fiecare fiinţă, materială ori imaterială, este bună în esenţa sa, adică în ceeace o constitue, deoarece are de autor pe Dumnezeu ; ori, răul nu este o entitate, el fiind totdeauna o lipsă, un deficit; deci nu putem concepe un principiu absolut rău al lucrurilor.

5). Dialogurile filosofice, scrise sau cel puţin începute toate la Cassiciacum, între convertire şi botez (Sept. 386-Martie 387) şi cuprin­zând cercetările şi ezitările spiritului său până la cucerirea sa defini­tivă. Dialogurile sunt o operă de pură filosofie din tinereţe, nu fără o oarecare pretenţie. Ele n'au adâncimea „Confesiunilor", dar au stilul cel mai ales şi limba cea mai pură. Sunt esseuri literare simplu scrise, dar cu artă şi elegantă.— Scopul cercetărilor sale filosofice, după cum reiese din concluziile cărţii a IH-a din „Contra Academicos" — este : de a-şi conduce raţiunea la credinjă, apoi credinţa sa la Hristos, şi în sfârşit, ceeace constitue însăşi temeiul filosofiei sale : el nu caută la platonicieni decât explicări în armonie cu credinţa sa. 1)

Avem opt dialoguri filosofice de ale sfântului Augustin, primele patru datând delà Cassiciacum, celelalte de mai târziu. Ele sunt ur­mătoarele :

l) Dictionnaire de Théologie Catholique, col. 2273.

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINA 369

a). „Contra Academicos", trei cărji, scrise în anul 386, în care combate scepticismul nouei Academii, apărând adevărul, certitudinea. Tema lucrării este, că rajiunea poate atinge certitudinea şi nu trebue să se mulţumească numai cu probabilitatea.

b). „De beata oiţa", (386) în care sfântul Augustin dovedeşte, că adevărata fericire nu se află decât în cunoaşterea lui Dumnezeu, şi aceasta mai cu seamă numai în viafa viitoare. In lucrarea aceasta ne înfăţişează apoi un minunat tablou al umanităţii „călătorind pe ocea­nul vieţii spre portul filosofiei".

c). „De ordine", două carp, scrise în acelaş an (386), cu sco­pul de a ne arăta care este adevăratul rol al răului, aşa cum Provi­denţa îl are în planul Ei.

d). „Soliloquia", două cărji, datând din anul 387, scrise sub for­ma de întreţinere a sfântului Augustin cu rajiunea sa. In prima carte caută să cunoască pe Dumnezeu şi propriul său suflet, arătând cari sunt virtuple de lipsă pentru a câştiga această cunoaştere. In cealaltă carte constată, că adevărul este nemuritor. De aci, sfântul Augustin ajunge la nemurirea sufletului, însuşire ce rezultă în mod firesc din faptul că în el locuieşte adevărul, dovedit ca fiind nemuritor.

e). „De immortalitate animae", apărut în Milano, în anul 387, completând „Soliloquia". Dovada nemuririi sufletului o face pornind tot delà veşnicia adevărului.

f). „De quantitate animae" (388), scriere^e continuă tema celor­lalte două cărji anterioare, arătând însuşirile sufletului ce decurg din nemurirea acestuia. Două sunt în deosebi aceste însuşiri: mărimea şi demnitatea lui.

g). „De magistro", apărut în anul 399, şi care fine de doctrina cunoaşterii. Lucrarea este toată un dialog desfăşurat între sfântul Au- \ gustin şi fiul său Adeodatus, în care sfântul Părinte expune celebra sa teorie a Cuvântului „singurul stăpân al sufletelor".

h). „De musica", dialog scris între anii 387-391, în care expune technica ritmului, a metrului şi a versului, cu scopul „de a ridica spi­ritul ritmului, potrivind trupurile şi sufletele ritmului neschimbător al adevărului veşnic".

Forma dialogului din scrierile filosofice face dovada, că sfântul Augustin a fost inspirat din Plato şi Cicero.

6). In categoria scrierilor filosofice se poate încadra şi „De ci-vitate Dei libri XXII", scrisă, cu dese întreruperi, între 413-426, soco­tită ca fiind opera cea mai de seamă a marelui doctor, deşi obişnuit se înşiră între operele apologetice-polemice. Ea este o filosofie a is­toriei, ce înfăţişează raporturile dintre creştinism şi paganism, demon­strând totodată faptul că evolujia istoriei se face în cadrele prevederi­lor Providenjei,

© B.C.U. Cluj

370 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-8

Motivul pentru care s|a scris opera aceasta a fost acela de a răspunde acuzaţiilor făcute de păgâni, cari, in urma invaziunilor barba­rilor şi a cuceririi Romei de către Alaric, Ia 410, i-au făcut responsa­bili pe creştini de nenorocirile aduse asupra imperiului roman. Proble­ma care se punea deci era aceea a Providenţei relativ la imperiul ro­man. Dar acest cadru era prea strâmt pentru gândirea sfântului Au­gustin şi astfel el a îmbrăţişat într'o largă privire destinele lumii gru­pate în jurul religiei creştine, care singură poate conduce omenirea la scopul final.— Sfântul Augustin a lărgit sensul cuvântului „cetate", cre-ind un sinonim: „societate". După el, nu sunt decât două societăţi: a celor buni şi a celor răi. „Cetatea Iui Dumnezeu" (civitas Dei) este societatea tuturor credincioşilor lui Dumnezeu, din toate timpurile şi din toate locurile; „cetatea pământească" (civitas terrena) sau a diavolului este societatea tuturor duşmanilor lui Dumnezeu.

Triumful „Cetăţii lui Dumnezeu" este adevăratul centru al planu­lui divin.1) Aceste două cetăţi morale, zidite prin iubiri contrare, tot­deauna şi peste tot confundate aci pe pământ, sunt în luptă continuă. Rezultatul final se ştie însă, căci „Dumnezeu nu asistă indiferent la a-ceastă luptă, ci prin Providenţa Sa pregăteşte triumful cetăţii cereşti, triumf ce va veni la timpul său".2)

Subiectul aşa de vast al acestei opere, cu adevărat genială, îm-brăţişeză toate problemele ce frământă spiritul omenesc, şi sfântul Au­gustin are vederi profunde şi originale. Opera aceasta este pe drept cuvânt „o teologie trăită în cadrul istoric al umanităţii şi explică ac­ţiunea lui Dumnezeu în lume".3)

Dăm o scurtă analiză a acestei opere : Partea I (cărţile I-X) are un caracter defensiv, răsturnând acuzaţiile păgânilor contra Bisericii, pentru ca apoi să atace el păgânismul. Arată neputinţa zeilor romani, apoi adevăratele cauze ale decăderii imperiului roman şi converteşte termenul „Destin" la acel de „Providenţă". Face apoi o critică înver­şunată teologiei păgâne, întâiu vechei mitologii populare, apoi teolo­giei filosofilor şi demonologiei neo-platoniciene.

In partea H-a (cărţile XI-XXII) expune doctrina celor două cetăţi. Şi anume: a) originea celor două „cetăţi" în creaţiunea îngerilor şi separarea acestora în buni şi răi, apoi în creaţiunea omului, căderea şi cauza păcatului;

b) progresul lor, desfăşurat într'un cadru istoric, şi ; c) scopul celor două cetăţi ; şi în urmă, Escatologia,

1) Diet, de Thèol. Cath. col. 2290. 2) F. Cayrè op. cit. pag. 633, 3) Diet, de Thèol. Cath. col. 2291.

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINA 371

Amintim aci, Ia sfârşitul înşirară operelor filosofice ale sfântului Augustin, că studiul filosofiei nu este pentru el o pură ocupaţie inte­lectuală, doctrină teoretică seacă, ci „un drum spre Dumnezeu" ; trăire a sufletului, totdeauna în legătură cu viata morală, cu desăvârşirea creş­tină şi cu iubirea supranaturală a lui Dumnezeu.

împărţirea filosofiei sfântului Augustin. Vorbind de opera filo­sofică a sfântului Augustin în general, constatăm, că el a tratat, şi încă cu multă profunsime, aproape toate problemele filosofice. Este adevă­rat însă, că problemele acestea au fost tratate fără o ordine logică şi fără o metoda, căci sfântul Augustin n'a intenjionat să prezinte a-ceste probleme, cu solujiile lor, într'o înlănţuire, să-i zicem profesio­nală, academică, ci a fost preocupat de apărarea gândirii filosofice fată de diferitele rătăciri ce s'au ivit.

Centrul filosofiei sale este fără îndoială Dumnezeu, care este ra­ţiunea întregei existente, cauza a tot ceeace există şi îndreptarul în-tiegei viefi. Din acest motiv acei care s'au ocupat cu filosofia sfântu­lui Augustin obişnuesc să-i împartă filosofia sa în trei parfi: a) filoso­fia raţională; b) filosofia naturală; şi c) filosofia morală. Aşa pro­cedează între alpi D. Barbedette. ). După Paulo Geni-) filosofiei ra­ţionale îi corespunde Logica, in care sfântul Augustin tratează : 1) cer­titudinea şi 2) modul în care intelectul cunoaşte; filosofiei naturale îi corespunde Fizica sau Filosofia reală, conţinând şi Metafizica noastră, în care tratează două mari probleme: 1) Dumnezeu, cu con­sideraţie a) la Existenţa Sa şi b) la Atributele Sale şi 2). Creaturile: a) Cosmologia,5^) Angelologia şi c) Psihologia; sub filosofia morală se înţelege Etica sfântului Augustin.

Ţinând seamă de această împărţire a filosofiei sfântului Augustin, după ce vom arăta Isuoarele doctrinei sfântului Augustin şi influenţa neo-platonismului (Cap. III), vom trata, în capitole separate, următoa­rele probleme: Problema cunoaşterii la sfântul Augustin (Cap. IV); Cosmologia sfântului Augustin (Cap. V) ; Problema răului la sfân­tul Augustin (Cap. VI) ; Problema libertăţii la sfântul Augustin (Cap. VII); Psihologia sfântului Augustin (Cap. VIII); Etica sfântului Au­gustin (Cap. IX). La urmă ne vom ocupa de Influenţa sfântului Au­gustin, exercitată şi transmisă peste veacuri asupra gândirii creştine în general (Cap. X).

(Va urma) TEODOR RACOVIŢAN

li Histoire de la philosophie, ed. XVI, 1933 2) Brevis conspectus Históriáé philosophiae ed. IV, Romae 1932.

© B.C.U. Cluj

Dr. CONSTANTIN PAVEL 1876—1934

— SCHIŢE PENTRU MONOGRAFIE*) —

III.

La 3 Noemvrie 1918 Românii din Beiuş înfiinţează un Con­siliu Naţional Român sub preşedinţia lui Dr. loan Ciordaş, cu scopul de a organiza sfaturile săteşti şi de a menţinea ordinea. In acest Consiliu C. Pavel deţinea postul de secretar general.

In aceeaşi lună (22. XI) Comitetul Naţional Român rupe tra­tativele cu delegaţia guvernului maghiar, după ce la 10. XI ceruse exerciţiul deplinei suveranităţi peste ţinuturile româneşti din Un­garia şi Transilvania şi după ce ia 12 Noemvrie armata română intrase in Târgu-Mureş.

La 1 Decemvrie 1918 Românii din Transilvania şi Ungaria pecetluesc la Alba-Iulia mormântul robiei de veacuri şi cu degete tremurătoare întorc foaie după foaie cartea istoriei româneşti, pentru a o lăsa deschisă definitiv la pagina unirii tuturor Românilor sub un singur sceptru regal.

Hămas acasă, la dorinţa preşedintelui, Dr. C. Pavel organi­zează manifestaţia Românilor din Beiuş, una .in cugete şi simţiri" cu delegaţia trimisă la Alba-Iulia, şi tâlcueşte pe înţelesul tuturor importanţa istorică a acestei zile. întruniţi în sala cea mare a li­ceului de băeţi, Românii de aici şi jur ascultă cuvântarea profe­sorului, după care, ieşind pe străzile oraşului ridică, pentru întâia-dată, peste marea de capete capabile de auto-cârmuire, intectuali, popor şi şcolari, steagul românesc, cântă cântece naţionale învă­ţate, desigur, in taină şi proclamă voinţa lor, a majorităţii, de a se uni cu România.

«...Graiul nostru — zicea Pavel — rupt din graiul celor mai mari şi luminate neamuri din lume graiul doinelor, graiul rugăciu­nilor noastre către Dumnezeu, văzutu-1 am in batjocura acelora ce ne stăpâneau şi huzuriau din truda şi sudoarea noastră.

•) Vezi partea HI în „CulturQ Creştină' Nr. 5 -6 din 1944.

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINĂ 373

Cărturarilor noştri li-s'au luat condeiele, poeţilor roştri li-s'au zdrobit lirele, preoţilor li-s'au interzis altarele, iar scriitorilor noştri li-s'au oprit tiparele.

Ani dea-rândul în şcolile noastre siliţi am fost cu aspră şi neiertătoare poruncă, să grăim grai străin şi neînţeles de prun­cuţii noştri şi aşa aşteptau delà noi să-i cuminţim şi luminăm.

Resemnaţi şi abătuţi, de icoanele altora trebuia să ne apro­piem şi cu dânşii dimpreună >prăznuirile şi bucuriile altora aveam să le împărtăşim.

Aici, în şcolile Bisericii noastre româneşti, subt ochii slăviţilor ctitori, cari dm vechi icoane blând priveau la noi, siliţi am fost să preamărim glorii străine, ori chiar pe sanghinarii neamului nostru.

Nevoiţi am fost să vestim, că cutare Sultan de câteori a sărit de pe tron în faţa cutărei lupte, dar despre tine, neamul nostru, despre trecutul tău sfinţit prin atâtea dureri, nimic.

Toate începuturile tuturor liftelor de pe stepele Asiei trebuia să le descâlcim şi să le îndesăm cu lopata în fiii tăi, neam ro­mânesc, dar despre începutul şi aşezarea ta in pământul lucrat şi apăfat de tine, tăcea scrisul din carte şi trebuia să tăcem şi noi 4 4. ')

Zilele mântuirii erau aproape. Dar Bihorul avea să mai depună pe altarul libertăţii naţionale şi alte jertfe mai proaspete: Ciordaş, Bolcaş, Bogdan, Pălcuţiu, etc.

La 27 Dec. 1918 armata română intra in Cluj, dar se opreşte la Ciucea şi Zam. Suferinţele Românilor de dincoace de această linie demarcaţională sporesc, gărzi şi trupe săcueşti refugiate din Ardeal se năpustesc asupra Bihorului, la Beiuş dezarmează garda naţională românească şi se instalează aici sub comanda căp. Ver-böczy; în noaptea de 3—4 Aprilie sunt ridicaţi şi dispar Dr. loan Ciordaş şi Bolcaş; intelectualii Români sunt trecuţi pe lista neagră şi siliţi a se prezenta de două ori pe zi în faţa comandamentului militar, până când în ziua de 19 Aprilie 1919 „Beiuşul şi valea Crişului-Negru pentru vecie trecură subt stăpânire românească şi subt gloriosul sceptru al M. Sale, Regele Ferdinand I" ' ) .

C. Pavel a rămas tot timpul la postul de veghe, trecut pe lista neagră, supus la umiliri, suspectat şi urmărit, destinat unui trist sfârşit. Primejdia îl ocoleşte, însă, datorită prevederii, care il mână in momentul critic spre serviciile prietenului său Dr. Cornel Nyeş, medicul şef al spitalului, unde stă ascuns de Joi seara până Sâmbătă dimineaţa — 17—19 Apr., — când este întâmpinat de o

1) Dr. C. Pavel, Zile traite, Beiuş 1926 p. 11. 2) Zile trăite, p. 30.

© B.C.U. Cluj

374 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 7-8

ştafetă cu : „Trăiască România-Mare" şi să vii domnule că husarii români, — cavaleria — sunt în piaţă şi domnul cel mai mare vă aşteaptă la Negru" !)•

Ales membru al Marelui Sfat National delà Sibiu, C. Pavel cu­vânta în şedinţa delà 11 August 1919: „Am stat aici zilele aceste cum stai într'un lăcaş sfânt, unde, — după scurgerea a mii de ani de obidă şi dispreţ, — azi se celebrează cea mai solemnă, cea mai mare şi mai sfântă slujbă pe altarul obijduitului neam ro­mânesc, neam de sate şi preoţi cum am fost, cum suntem şi cum vom mai fi o leacă de vreme" ! 8 )

In acelaş an este trimis de circumscripţia electorală a Be-iuşului deputat în cel dintâi parlament al României-Mari.

Vin desamăgirile. Energiile naţionale se fărâmiţează în par­tide, moravuri noui stăpânesc viaţa socială, generaţia biruitoare s), dacă nu vrea să rămână pentru totdeauna izolată, e silită să se adapteze vremii, îndepărtându-se astfel de idealurile luptelor iniţiale.

Lui C. Pavel îi vin în această vreme două decoraţii: Coroana României în grad de Cavaler (1922), Coroana României în grad de Ofiţer (1923), iar mai târziu (1926) acelaşi ordin în grad^de Comandor...

In toamna anului 1925 Const. Pavel este numit prefect al Să­lajului, post pe care îl ţine până la 3 Aprilie 1926.

Trei decenii de activitate cărturărească, cu strălucite lecţii la catedră, conferinţe, lucrări tipărite, nu i-au adus atâta publicitate ca instalarea delà 2 Noemvrie 1925. Gazetele româ­neşti şi minoritare locale îi închină pagini întregi în preziua şi ziua instalării şi, lucru curios, toate se refer la prestanţa lui de om al cărţii şi niciuna, cu toate că ocupa un post politic, la meritele lui politice, în înţeles restrâns Ia merite de om al parti­dului. Chiar adversarii săi politici din acea vreme, naţional ţără­niştii, fuziune pe care C. Pavel a judecat-o aspru în 1923, repre-zentaţi prin Gazeta de Duminecă*) delà Şimleul-Silvaniei, ii recu­nosc meritele cărturăreşti şi nu-i găsesc nici o meteahnă.

Aceasta înseamnă, că C. Pavel n'a făcut niciodată o politică îngustată de interesele unui partid. Omul, care din hrisoave cu­noscuse marea taină a rezistenţei noastre, pentru care pătimirile oamenilor noştri politici din a'doua jumătate a veacului trecut nu

1) Idem, p. 29. 2) Patria, Sibiu, 12 Aug, 1919. 3) T. Roşu, op. cit. p. 7. 4) Aceasta scria la 1 XI. 925: »... O carte bună va rămânea şi atunci, când

nici dracul nu va şti, cine au fost prefecţii de azi.

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINĂ 375

erau simple amintiri istorice, ci îndreptar de vieată, care ştia unde duce fărimiţarea unităţii sufleteşti la neamurile proaspăt ieşite din robie, nu se putea mărgini la hotare dictate de partide şi de in­terese personale. El privea Ia întreaga configuraţie a politicia­nismului românesc cu strângere de inimă. „România-Mare, scria el 1 ) , e o divinitate şi interesele ei superioare şi vitale nu pot fi o marfă de târguieli ocazionale... Nicăiri sărăcia minţii şi pe urmă sărăcia inimii: lipsa de sentimente, de pregătire, de judecată şi pri­cepere, n'a distrus şi nu distruge mai mult, ca în politică" (1. c. p. 56).

Şi astfel se întâmplă, că C. Pavel prezintă unul din puţinele cazuri din România postbelică, în cari prietenul şi adversarul po­litic cad de acord în reliefarea meritelor unei personalităţi ce prin ea însăşi se situează deasupra măruntelor certuri şi fricţiuni cotidiene.

Dar rolul său de căpetenie a Sălajului încetează în curând. Schimbarea de guvern determină întoarcerea profesorului la ca­tedră. La 2 Aprilie 1926 o gazetă minoritară sciia: „Acum, în-tr'adevăr, ne simţim datori a apărea ca tălmaci ai opiniei publice, când ne exprimăm dorinţa, ca El (C. Pavel) să fie menţinut în postul său. In speranţa, că aceasta se poate întâmpla, nici nu voim să ne luăm rămas bun delà dânsul".2)

C. Pavel îşi reia îndeletnicirile cărturăreşti. O serie de co­memorări ce se succed începând cu acest an, evocând ilustre figuri de arhierei şi cărturari Bihoreni, îl angajează pe el să le desluşească înţelesul. Astfel, după ce tipăreşte cartea cu memorii Zile trăite (1926), la 28 Noemvrie se înfăţişează în Auşeu, satul natal al Iui Alessandru Roman, unde în cadrul serbărilor aniver­sare — centenarul naşterii — rosteşte un cuprinzător discurs co­memorativ. La 2 Octomvrie anul următor ia parte la pelerinajul delà Recea, satul natal al episcopului Mihail Pavel, organizat de episcopiile Orăzii şi Gherlei din prilejul împlinirii unui veac delà naşterea marelui arhiereu, unde, printre alţii, cuvântează cu verva-i cunoscută şi profesorul beiuşean.

Abia întors acasă, la 13. XI este chemat să evoce în sala teatrului „Regina Maria" din Oradea-Mare vieaţa şi activitatea celuilalt Academician bihorean, a Iui Iostf Vulcan, festivitate orga­nizată de Reuniunea „Cele trei Crişuri" la desvelirea bustului neui­tatului dispărut.

In timp ce făcea ultimele corecturi la monumentala sa operă Şcoalele din Beiuş (350 p a g . + 40 gravuri), după o seriedé articole

1) Alex. Roman (1927) p. 56. 2) „Szilágyság". Zălau,

© B.C.U. Cluj

376 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 7-8

privitoare Ia acest subiect, chemări Ia centenarul şcoalei Iui S. Vulcan, Beiuşul îmbracă haină de sărbătoare. Doi miniştri, Dnii Dr. C. Angelescu şi Al. Lapedatu, 3, episcopi Uniţi, 1 ortodox (Roman Ciorogariu) preoţi, profesori, foşti elevi, cărturari, popor, ridică prin prezenţa lor fastul serbărilor. — In cadrul şedinţei co­memorative C. Pavel face istoricul şcoalelor din Beiu?. Era acum în largul său. Ochii scapără scântei, glasul ia sunet de trâmbiţă, trupul întreg se frământă, sufletul se scaldă în apele limpezi ale evlaviei, plânge cu plânsul neamului, se închină la altarul rugilor sale, seînfioară de suferinţele lui, se bucură când zorile luminii de carte îi scaldă fruntea înăbuşită de trudă, se urcă pe culmile mândriei, urcuş greu dar neîntrerupt, când află legea împământenită aci, legea rezistenţei cu orice preţ, priveşte în mută adoraţie stupina culturală din care 22.732 de albine crescute în fagurul plămadei daco-romane îşi duc de aici mierea dragostei de neam şi de limbă; un veac de trudnică ogorîre culturală a ţarinei româneşti, cu 132 de muncitori harnici, şi 10 căpetenii...

C. Pavel vorbea transfigurat. Vorbea în numele poporului din munţii Bihării, a acelui popor pentru care şcoala Beiuşului a fost vreme de 100 de ani „lumină ce luminează tuturor celor din casă", strajă a conştiinţei naţionale, invitare la cultură şi progres; în nu­mele Iui, care pătrunsese ca nimeni altul semnificaţia acestei scoale şi a jertfei arhiereilor Orădani; în numele generaţiei noa­stre, a celor ce începem să pierdem noţiunea cuiburilor de re­zistenţă din trecutul neamului. C. Pavel intrupa imaginea biblică a prorocului de pe muntele Sinai.

Peste cuvântarea lui se aşternură atunci două glasuri venite de sus, din Olympul istoriografiei româneşti, cari nu se sfiau să accentueze cu acest prilej contribuţia Bisericii Unite la progresul general al culturii româneşti. Unul era al D-lui Al. Lapedatu, ministru al Cultelor, prezent acolo, iar celălalt al lui N. Iorga. D. Al. Lapedatu spunea : i)

„Azi mai mult ca oricând mă gândesc la adevărul cuvintelor cuprinse într'un raport al meu către Academie, prezentat acum 25 de ani, pe când Dimitrie Sturdza era încă în viaţă, raport în care, relatând părţi ale luptei tragice a neamului românesc, arătam cum unirea cu Roma s'a făcut din interese naţionale şi culturale româneşti.

Intr'adevăr, dacă unirea cu Roma s'a înfăptuit pentru scopuri politice, nu mai puţin adevărat este că ea a fost întrebuinţată

1) După ziarul Naţiunea, Cluj, 2 VI. 1928.

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINA 377

pentru promovarea celor mai iminente interese nationale : întărirea noastră culturală.

Iar printre bunurile culturale, pe care unirea le-a adus, figu­rează trezirea conştiinţei naţionale, care a dus la realizarea idea­lului neamului nostru.

Acum 25 ani, când făceam afirmaţiunea arătată, eram tânăr, aşa încât cuvintele mele puteau fi considerate prea avântate. De atunci a trecut însă un sfert de veac, timp în care cercetările mele istorice m a u confirmat că nu spuneam decât cel mai incontesta­bil adevăr. Şi astfel, constatând că nu m'am înşelat, pot face astăzi aceleaşi afirmaţiuni.

Căci dacă trăim în plină tradiţie culturală, dacă se pot serba centenare de acestea culturale la Blaj, Beiuş, Bucureşti şi Iaşi, se datoreşte urmărilor pe care unirea cu Roma le-a avut pentru viaţa noastră culturală. Din aceste urmări s'au împărtăşit zecile de mii de pregătitori ai luptei mari pentru desrobire.

Acum o sută de ani, când se punea temeiul acestor şcoli, se creiau condiţiile prielnice naşterii nouilor îndrumători ai neamului cari au fost piatra unghiulară a marelui edificiu naţional.

Dar binefacerile unirei cu Roma nu au fost numai de ordin cultural, căci chiar şi întreaga noastiă organizare politică până la 1848 se datoreşte deasemeni rezultatelor unirii.

As'ăzi nu mai este riscat a afirma că biserica unită cu Roma a stat totdeauna şi sub toate raporturile în serviciul neamului ro­mânesc "...

N. Iorga scria în Neamul Românesc (7 VI 1928) : „Beiuşul şi-a celebrat cu o extraordinară pompă centenarul şcolilor lui.

Biserica unită, împotriva căreia în timpul din urmă s'a des-lănţuit furtuna unei uri aşa de neîndreptăţite, date fiind serviciile pe care ea le-a adus naţiei în cele mai aspre vremuri, poate fi mândră, alături de întreaga obşte românească, de opera pe care, în umbra orăşelului de provincie din Apusul românesc, au îndepli­nit-o mai multe generaţii de dascăli"...

IV. La 8 Ianuarie 1930 ziarul Gazeta de Vest din Oradea anunţa

pe cititorii săi, că Preşedintele Republicii Franceze a acordat or­dinul Legiunea de Onoare prof. dr. Const. Pavel din Beiuş, pentru ca ziarul „Patria" din Cluj să vestească la 31 Ianuarie acelaşi an că ordinul a fost remis în cadrul unei serbări frumoase de către consulul Franţei din Cluj.

© B.C.U. Cluj

378 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-8

Pentruce venea această distincţie? într'un număr din Octomvrie 1914 ziarul „Nagyvárad" din

Oradea reproducea şi comenta unele fragmente d'ntr'un studiu al Prof. Pavel publicat în «Unirea" (Blaj), în care autorul milita pen­tru scoaterea literaturii române de sub influenţa moralei franceze.

Asupra acestei idei C. Pavel va reveni mai târziu (1931) şi va scrie... „Şi oricât ne-am ţine de pulpana Occidentului şi ne-am in­spira din scrisul hipermodern al acestuia, e fapt incontestabil, că nu odată sub formă de literatură, din Apusul luminii am adus în mândra Ţară Românească nu arta cea adevărată, care curăţă şi înalţă, ci mai de grabă histerie şi scâncete patologice, mirosul şi fumul tavernelor".i)

C. Pavel se afla alături de N. Iorga. Tradiţionalist, biserican, om al poporului, el nu putea grăi altfel, nu putea nutri simpatie pentru feluritele curente morbide delà periferia Parisului. Şi dacă, în privinţa aceasta, putea fi socotit ca un potrivnic al culturii fran­ceze, el afla tot în Franţa „rugăciunea Parisului", adevăratele di­recţii spirituale vrednice să altoiască cultura popoarelor tinere". In aceeaşi vreme, însă, — scria el tot acolo — să nu uităm că dacă Franţa — să zicem — a avut un Voltaire, Zola, Baudelaire, Ana­tole France ş. c. 1., tot atunci ea a dat lumii prin viaţa şi activi­tatea marilor apologeţi şi oratori bisericeşti: Bossuet, Fenelon,La-cordaire, Bougaud, Dupanloup, Didon, ş. c. !. tot atâtea ci chiar mai multe şi mai puternice contragreutăţi moralizatoare".

Prin 1924 se aşează la Beiuş, în internatul lui M. Pavel, con­dus până atunci de preoţi de mir, o ramură a ordinului călugă­resc Assumptionist, trecută la ritul oriental.— Intre C. Pavel şi aceşti călugări francezi relaţiile cordiale delà început se schimbă în prie­tenie. Profesorul beiuşean, prins de sonoritatea particulară à limbii franceze, căuta un mediu prielnic pentru a o deprinde cumsecade.

II află în anturajul acestor sprinteni monahi din Be uş, cari înfiinţează acolo un cerc franco-român, cu lecturi, conversaţii şi conferinţe în limba franceză. C. Pavel, preşedinte al cercului, ţine şi el conferinţe — îl pasiona prin 1929 Ronsard — şi e de faţă la toate solemnităţile prilejuite de vizitele demnitarilor Francezi ia Oradea şi la Beiuş. — Astfel îi vine Legiunea de Onoare în grad de Cavaler, al cărei semn distinctiv îl purta cu mândrie cusut pe reverul kaiserrokului său cenuşiu.

In vremea aceasta făcea corecturi Ia Miron Pompiliu (Bei; ş 1930), pentru ca în curând să păşească în Senatul Român ca

1) Ep . Dim. Radu, p, 38.

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINĂ

Senator de Bihor, sub guvernarea de scurtă durată Iorga-Argetoianu. Din activitatea lui parlamentară rămâne discursul comemorativ: Episcopul Dlmitrie Radu (Beiuş 1932) rostit la 8 Decemvrie 1931 cu ocazia tristei aniversări a morţii ilustrului prelat.

La 6 Noemvrie 1932 C. Pavel, împreună cu întreg ţinutul Be-iuşului, trăieşte o zi mare. Nicio întrunire politică nu adunase până aci atHa popor în Beiuş ca manifestaţia anti-revizionistă organi­zată de ziarul „Universul". Preşedinte al adunării era C. Pavel. El spunea în acea zi, deschizând şedinţa adunării demonstrative şi protestatare : „Suntem de aproape două mii de ani în Ardealul nostru, populând încâlcituri de ponoare şi alte locuri, pe unde altă limbă de om de mult ar fi pierit. Dar noi am rămas... Vom ocroti şi apăra împotriva oricărui alt neam această mândră alcătuire a pătimirilor şi idealurilor noastre de veacuri, căci aceasta este Ro­mânia Mare, întregită, una şi deapururi nedespărţită"...

N'a ajuns să vadă peste opt ani spulberarea jurămintelor. La 19 Ma-tie 1934 închide ochii pentru totdeauna „plecând genunchii Domnului", după o lungă şi grea suferinţă, doborât de cancer, în Sanatorul Sf. Iosif din Oradea, spre a se întoarce, la capătul unei efemere străluciri lumeşti, în pământul din care a fost „întremat".

(Va urma)

EUG. POTORANU

© B.C.U. Cluj

ACTIVITATEA POLITICA Ä LUÏ TIMOTEI CIPÄRIU *)

împăratul, prin rescriptul cu data de 21 Aprilie 1863, a convocat dieta Transilvaniei pentru toamna acestui an la Sibiu. Românii ardeleni au participat cu mare însufleţire la alegerile de deputaţi pentru această dietă, prin care ei îşi văd realizat visul de veacuri, de a fi egal îndreptăţi cu celealalte naţionalităţi... Şi fiindcă acum pentru întâia oară participa şi neamul nostru la o luptă electorală, ierarchii bisericii unite şi ortodoxe s'au văzut îndemnaţi să-şi lămurească credincioşii asupra rosturilor acestei diete deoparte, de altă parte asupra felului cum să participe la alegeri şi cum să voteze. Mitropolitul Şuluţiu a adresat credincioşilor lui acest circular:

„Onorate în Christos Frate, In anul 1861 ziua 3 Octombre, sub numărul 663, cu acea firmă

speranţă că dieta Transilvaniei, care după preaînaltele dispoziţiuni era în prospect de a se ţinea în 4 Noembre a anului aceluia, nu am lipsit delà îngrijirea părintească, ce deapururea am purtat-o şi o purtăm întru inima noastră, pentru a stărui cu toată ocaziunea efeptuirea celor de folos şi de lipsă spre mântuirea binelui comun al preaiubitei noa­stre naţiuni, prin un circular cătră clerul şi poporul nostru credincios din arhidieceză emis a-i da inviajiune şi instrucţiune ce ar avea de urmat cel îndreptăţit la alegerea deputaţilor la dietă. Dar acea dietă din unele cauze sontice neputându-se ţinea pe acel timp, ci amânân-du-se până acuma, Preaînălţata Sa ces. reg. şi apostolică maiestate prin prea-înalt graţiosul său decret din 21 Aprilie a. c. în care între propoziţiunile regeşti la locul prim se cuprinde: efeptuirea egalei îndreptăţiri a naţiunii române şi a religiunilor ei, iar în locul al doi­lea, întrebuinţarea celor trei limbi usitate în ţară în comunicaţiunea publică oficioasă, cari ambe propoziţiuni pe naţiunea noastră o ating şi o interesează mai deaproape, s-a îndurat preagraţios a convoca dieta Transilvaniei pe 1 Iulie a. c. la Sibiu.

Drept aceea acest act fiind nu numai cel mai întâi şi mai mo-mentuos, dar şi cel mai solid fundament pe care naţiunea noastră are

• ) Vezi „Cultura Creştina" Nr, 3-4 şi 4-5 din 1944.

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTIN*

a-şi întemeia şi a-şi statornici egalitatea tuturor drepturilor, dimpreună cu existenta şi fericirea sa politică naţională, care va să facă epocă nouă în istoria patriei şi naţiunei române, cugetăm că ziua aceia când se vor face alegerile deputaţilor la dietă va fi de tot românul preţuită şi folosită spre acest scop cu toată receruta seriozitate şi înţelepciune, pentrucă după cum îşi va desfăşura najiunea noastră la alegerile de­putaţilor din dietă activitatea, zelul şi nizuinţa sa naţională, aşa ne va şi consolida sau ne va ruina fericirea, existenta şi egalitatea naţională, pe mai multe veacuri.

De unde dară am aflat prea cu cale a deştepta toată atenţiunea şi mintea tuturor credincioşilor noştri fii spre ziua cea mare şi memo» rabilă a alegerii deputaţilor la dietă, şi părinteşte a le aduce aminte ba a-i şi obliga la straşnica împlinire a datoriei celei mari şi sfinte, pe care fiecare Român o are, nu numai către sine, către fiii şi stră­nepoţii săi ci şi către întreaga sa naţiune, c ă :

1) în tot comitatul, districtul sau scaunul, poporul român ca fraţi fără desehilinire de confesiune, având mai dinainte bună înţelegere laolaltă cu preoţimea şi inteligenfa sa, fiecare Român, care după Prea-înalta ordinajiune regească şi după lege va avea drept de alegere de deputat la dietă, punând toate ale sale alte trebi şi interese private la o parte (că acum ori niciodată este ziua în care să ne părăsim ve­trele şi lucrurile noastre şi să alergăm unde ne chiamă binele comun al patriei şi al naţiunei) să nu cruţe nici osteneala nici spese, ci cu inima voioasă pe ziua şi la locul acela, cari vor fi hotărîte spre ale­gere de deputaţi la dietă, fără preget să alerge, şi acolo tot poporul român din acel comitat, district sau scaun, întro unanimitate cu preoţi-mea, cu inteligenţa sa mireană să-şi dea votul şi să-şi aleagă pe de­putaţii săi.

2) Pe tot ce e sfânt şi va să promoveze binele de comun al prea iubitei noastre naţiuni şi al patriei, vă aducem aminte ca să aveţi întru toate una şi aceiaşi bună înţelegere, pentrucă cu concordie cresc şi se întăresc toate lucrurile cele mici pe când prin discordie se risipesc şi cele mari şi tari, şi nu cumva să vă desbinaţi din interese private în privinţa persoanelor pe care aţi voi să le alegeţi deputaţi la dietă.

3) Aşteaptă cu toată dreptatea întreaga naţiune şi deodată şi crede că şi inteligenţa ei, punând la o parte tot interesul ei şi ţinând Înain­tea ochilor numai binele de comun al naţiunei şi al patriei, se va feri ca de ciumă de corteşcheduiri, de a forma partide, şi de a trage pe a sa parte alegerea, favoarea şi drepturile poporului, din ce se nasc certe dăunoase, ci va da câmp larg poporului să-şi aleagă liber depu­taţi pe aceia în cari poporul are mai mare încredere, ţinând brava in­teligenţă română între sine numai acea nobilă emulaţiune ca fiecare

3 © B.C.U. Cluj

382 CULTURA CRE$TINÄ Nr. 7-8

să fie gata á ceda voturile sale mai bine altui confrate român inteli­gent dintre ai noştri, decât să stârnească certe şi partide, pentru ca să fie doară niai Bine el ales, decât alt frate al său. Din partea înal­tului regim regesc încă s-au făcut necesarele dispozitfuni la toate res­pectivele jurisdicjiuni de administraţiune politică, ca să fie cu luare aminte» pentru ca nu cumva alegerile de deputaţi să se întroarcă în fa­vorul Cuiva cu sila, ori cu înşelăciune, ci acelea să fie libere, adecă fiecare îndreptăţit să-şi poată da liber votul său la alegerea de depu-tafi pentru acela care-1 va judeca după o matură judecată şi după cu­noscuta aceluia conduită politică-civilă şi morală mai apt, mai conşti-entios şi mai consecvent întru apărarea cauzei celei drepte a natiunei noastre şi a patriei, pe baza celor până aci de najiunea întreagă lu­crate în conferentele sale nationale".

Dupăce arată dispoziţiile regulamentului provizor de votare, în legătură cu alegerile pentru dietă, circularul continuă:

4) „Inteligenta şi poporul român fată cu alte naţionalităţi cu cari Românul spre perfecta egalitate a tuturor drepturilor doreşte a încheia pace şi frăţietate eternă, şi pe baza acesteia a se ferici şi pe sine şi comuna noastră patrie, să păzească în vorbe şi în toate faptele buna cuviinţă, tonul şi tactul cel omenos, pacinic şi frăţesc, încunjurând cer­tele şi tot prilejul care ar putea provoca acele certe, cari şi în dietă încă ar putea mult împiedica pacinica şi mai grabnica pertractare şi hotărâre a drepetelor postulate ale naţiunii noastre. Să arătăm şi cu acest prilej ca şi până acum totdeauna, că Românul e naţiunea cu care conlocuitoarele naţiuni pot pururea trăi în cea mai adâncă pace şi frăţietate, numai dacă vor voi ele, şi nu-şi vor bate capul să se urce la o supremaţie, sau să scurte naţiunea română în scadentele sale, pe cari le are la toate drepturile şi beneficiile civile şi politice ale pa­triei comune.

Incredintându-mă în nobilul caracter al iubitei noastre naţiuni, că cu to{ii se vor nevoi din toate puterile, nu numai toate acelea din cari am făcut mai sus pomenire, ci şi alte de cari soi dară pomenire n-am făcut, însă iubiţii noştri fii români vor afla că sunt bune şi conducă­toare la fericirea naţiunii şi a dulcei noastre patrii, cu tot zelul şi scum-pătatea vor împlini..."

In toiul luptelor electorale s'a aruncat şi T. Cipariu, fiind ales de­putat în judeţul Cetăţii de Baltă. După terminarea alegerilor s'a des­chis dieta în Sibiu, la 15 Iulie 1863. Terminându-se formalităţile de ri­goare s'a citit mesagiul Tronului în care erau expuse proiectele prin­cipale de legi cari aveau să fie supuse desbaterii dietei. Ele erau :

1). Efeptuirea egalei îndreptăţiri a na|iunei române şi a reli-giunilor ei.

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINĂ

2). întrebuinţarea celor trei limbi usitate în jară, în comunicaţie oficioasă publică.

Procedându-se la alegerea secjiunilor, în şedinţa delà 22 Iulie t . Cipariu a fost ales preşedintele secjiunei VI. De asemeni a fost ales la 29 Iulie în comisiunea pentru autentificarea proceselor verbale şi în cea petiţionară.

Participând activ la toate desbaterile dietei, T. Cipariu a luat în repefite rânduri cuvântul pentru a susjine una sau alta din tezele pre­zentate şi desbătute în şedinţe, înfăţişând totdeauna punctul de vedere românesc. Astfel în şedinja delà 26 August, în legătură cu inarticula-rea naţiunii române şi a confesiunilor ei, T. Cipariu spune:

„înaltă casă, Trebuesc a premite mai înainte, cum că proiectul de lege al comisiunei, precum s'a tipărit, cuprinde în sine unele gre­şeli, parte de stil, parte reale, parte de tipar. Comisiunea dietală mi-a încredinţat în urmă ca, textul proectului român sa se revadă a doua oară, ca să consune cu cel german. Din această cauză îmi iau cute* zarea mai înainte, de a prelege înaltei case acest text în acea formă, precum mai aproape corespunde însuşi Menţiunilor acestei comisiuni".

După citirea proectului T. Cipariu {ine următoarea cuvântare: „înaltă casă, când am luat asupră-mi sarcina de confèrent, cu-

care m-a onorat respectabila comisiune, compusă în sensul regulamen­tului acestei înalte case spre consultarea întâiului proect de lege şi spre formularea unei păreri de propus înaltei case spre deciziune, când luai asupră-mi, zic, această onorabilă însărcinare, numai decât am simţit greutatea acestei întreprinderi, şi mi-a părut mult rău, că acel confrate onorabil care fusese însărcinat cu formarea proectului eşit sub numele comisiunei dietale ad hoc, nu se afla de fată, — ca însuşi să-şi apere din cuvânt în cuvânt şi să motiveze mai pe larg acest proect nou de lege, care s-a împărţit înaltei case în toate trei limbile tării, şi care acum s'a prèles.

Mi-a părut foarte mult rău, pentrucă obiectul este atât de impor­tant, pentru că aşteptarea naţiunei române atâta este de încordată, pen­trucă rezolujiunea acestei grele chestiuni cere atâta capacitate, atâta sânge rece şi atâta circumspecjiune în toate laturile, câi flecarele din noi şi cu atât mai vârtos eu însumi, ne simţim şi caută să ne simţim oareşcum strâmtaţi sub greutatea acelei mari responsabilităţi ce zace pe umerii noştri, dacă cumva din o cauză sau alta, din slăbiciune sau precipitare, seu dintru un neastâmpăr rău calculat am comite vreo eroare, a cărei consecinţă să aibă triste şi neplăcute urmări pentru vii­torul najiunii române despre a cărei existentă politică chiar acum se tratează — sau şi dacă numai am nimeri sau dorinţele naţiunii noastre,

3» © B.C.U. Cluj

CULTURA CREŞTINA Nr. M

sau intenjiunile cele, mai curate ale naţiunilor surori ale acestui mare principat al Transilvaniei.

Nu am lipsă, cred eu, să întemeiez momentul chestiunei prezente -—o serie lungă de secoli a trecut pe pământul patriei noastre, în cari această naţiune harnică şi respinsă de toate părjile, ajunse la soarta cea mai de pe urmă a hilojilor spartani, şi a sclavilor Ameri-cei liberale, — în cari ea pe acest pământ era fără patrie, fără nici iin drept politic, fără nici o viajă nafională, fără nici o apărare sau scurtată din partea statului pentru carele-şi vărsă sângele în oştirile asupra popoarelor barbare inimice acestei ţări, fără de a secera şi gloria viriujilor militare pentru najiunea sa, — carea în sudoarea feţei sale-şi nutrea nu numai numeroasa-şi familie ci tot deodată contri­buia spre susfinerea unei caste privilegiate, care-i închisese din par-te-şi toată uşa spre o eluptare din această servitute umilitoare.

Insă gratie spiritului civilizator, grajie inimei neînfrânte a naţiunei şi graţie geniului protector al In. case Domnitoare, aurora emancipării naţionalităţii române din Transilvania n-a putut să se mai deferească nici să se mai acopere de greii nouri şi întunecoşi, ce nu suferea răspândirea luminei şi libertăjii pe orizontul Transilvaniei. Astăzi însă, acea auroră ce numai speranţe ne promitea în viitor, ce numai pre­cursor era al unui soare deplin luminător, şi a unei zile măreţe pen­tru* naţiunea română, astăzi zic, începe a face loc acelui soare şi ace­lei zile, de care atâta au suspinat părinţii noştri, ca să le vadă ci nu le-au văzut. Această zi de astăzi va să înceapă o epocă în viata na­ţională a românimei transilvane, o epocă, care ne place a crede că va fi spre mulţumirea, nu numai a casei suverane, ce ne-a luat sub protectiunea sa, ci şi spre mulţumirea tuturor naţionalităţilor cari delà providenţă sunt puse în mijlocul nostru nu spre împărăcherea şi asu­prirea unei alteia, ci spre împrumutată ajutorire şi conlucrare spre ace­laşi scop, care e înflorirea acestei patrii binecuvântate delà natură, însă până acum mult rămasă înapoi, numai şi numai din acea cauză, că această frăţească cointelegere între naţionalităţile patriei a fost lip­sit cu totul, pentrucă fiecare naţionalitate credea cum că interesele particulare sunt o cărare mai sigură spre a ajunge la acest scop do­rit, pentru că fiecare credea cum că fericirea patriei e identică numai cu bunăstarea unei sau altei naţionalităţi, iar nu în bunăstarea tuturor fiilor acestui pământ.

Sperăm însă, sau ce e mai mult, avem şi convingerea, că acele idei' triste şi funeste, cari rejinură atât de îndelungat progresul fericirii acestei patrii scumpe, au făcut şi vor face Ioc acelor idei de civiliza­ţie, de dreptate, de libertate şi de umanitate, cari sunt caracterul epo-celor mari glorioase, şi la cari ca la un scop suprem aleargă întreaga

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINA 385

omenime din toate puterile şi Ia cari în urmă sperează că va şi ajunge pe scurt sau pe lung, pentrucă acel scop e sfânt, etern — pentru că el e dorirea inimii omeneşti şi postulatul naţiunii supreme, pentrucă e postulatul, cuvântul şi voia Iui Dumnezeu.

Acestui postulat nimenea cu ştiinţă nu i se poate subtrage, şi sunt convins cumcă naţiunea română de aici înainte intrând şi ocupând lo­cul ce i se cuvine între naţiunile Transilvaniei, cu atât mai puţin _se va subtrage, cu cât însăşi a gustat mai mult decât altele amarul epocei trecute, mai mult decât altele a gustat jugul despotismului şi al spiri­tului de invidie, intoleranţă, ură naţională şi mai (ales) personală şl putem zice al spiritului de neumanitate. Naţiunea română împreună cu confesiunile ei, inarticulată prin legea care e obiectul zilei, va şti res­pecta cu unanimitate, iubire, reverinţă şi frăţietate, pe toate naţiunile şi naţionalităţile Transilvaniei, inarticulate sau nearticulate, toate confe­siunile recepté sau încă nerecepte, şi nu va pune din partea sa nici o piedică liberului exerciţiu al deplinei libertăţi individuale, al convicţiu­nilor politice şi religioase — şi va observa cu scumpătate înaltele prin­cipii ale umanităţii carele sunt proclamate şi recunoscute de toate na­ţiunile civilizate. Comisiunea consultătoare al cărei o avui şi eu onoa­rea de a fi membru încă a purces tot din aceste principii, şi când cu o unanimitate cordială între toţi membrii ai acestei comisiuni s'a învoit întru recunoaşterea naţiunii române şi a confesiunilor ei, pe deplin şi întocmai precum sunt recunoscute încă mai de mult cele până aci aşa numite naţiuni şi confesiuni recepté şi regnicolare ale Transilvaniei cu toate drepturile naţionale şi individuale civile şi politice, fără nici o diferenţă de naţiune sau confesiune — totdeodată a crezut de a sa sfântă datorinţă cu carea e datoare umanitatea şi spiritul public al Eu­ropei, precum şi actele fundamentale ale imperiului, a da espresţune totodată şi acelei convingeri cumcă prin* inarticularea naţiunii române şi confesiunilor ei în sistema regnicolară a Transilvaniei, înalta casă nu voeşte nici de cum ca spiritul esclusiv, intolerant şi invidios, care a domnit în sistemul vechi al Transilvaniei, să mai domnească şi de aici înainte, ci din contră, cumcă înalta casă ştie împăca interesele naţiunilor şi ale indivizilor în acel mod, care să răspundă şi dreptelor dorinţe ale naţiunei române, precum şi cerinţelor timpului şi a spiritu­lui de umanitate. înalta casă, care e chemată a delibera şi a decide în merit în această cauză atât de momentuoasă, e tot odată rugată cu profundă umilinţă să ia în nume de bine şi aceste puţine desco­periri ce avui onoarea a le respica din acest loc, ca confèrent al co-misiunei ad hoc, recomandând totodată elaboratul aceleiaşi comisiuni spre acceptare din partea înaltei case".

© B.C.U. Cluj

386 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-8

In şedinţa din 31 August ia cuvântul din nou în legătura cu titlul proectului de lege referitor Ia inarficularea nafiunii române şi a con­fesiunilor ei, comunicând deputaţilor între altele:

»In dubla pozitiune în care mă aflu, ca referent şi ca deputat, îmi iau voe a-mi face şi eu reflexiunile mele la întâiul proect de lege. Şi pentru ca să încep delà început, părerea mea este că înainte de toate, în legea ce se va forma pentru naţiunea română şi confesiunile ei, numai decât să se pună „articol de lege", pentrucă Domnilor, nu­mirea de proect stă numai până atunci, până când e în stadiul des-baterilor, ear după aceea e articol de lege. Aceasta schimbare cu atât mai vârtos o recomand înaltei case, cu cât ea corespunde dorinţei na­ţiunii române care de atâtea sute de ani a cerut ca naţionalitatea ei şi confesiunile ei să se recunoască şi să se inarficuleze prin un articol de lege ca naţiune recepta a patriei, pentrucă inarficularea nu în­seamnă alta decât a scrie ceva într'un articol. Trecând mai încolo, în cele ce se cuprind în argumentul general al acestui titlu, aflu o dife­renţă între proectul înaltului regim şi întral comisiunei.

Eu ca membru şi referent al comisiunei mă simţesc îndatorat a da ceva desluşire, pentruce în textul comisiunei a rămas afară „Durch­führung" sau „efectuirea egalei îndreptăţiri", şi de ce comisiunea a pri­mit numai singur titlul „proect de lege despre egala îndreptăţire" ? Cauza mi-se pare a fi fost singur aceia, că numirea de „efectuire", mai multor membri ai comisiunei li s'a părut a nu fi destul de clară, alta pentru că se pare că nu corespunde textului; a socotit deci comisiunea că este de lipsă să se lase afară. Şi eu, atât ca referent cât şi ca membru al dietei, mă alătur Ia opiniunea comisiunei şi de aceia propun, ca să se lase afară numirea de „Durchführung".

Mai încolo vine Domnilor, atât în proectul înaltului regim cât şi intr'al comisiunei numirea „egală îndreptăţire". Aici nu ca referent, ci ca membru al dietei vreau să vorbesc. Egala îndreptăţire, după a mea părere, încă este un termen foarte echivoc. Cel puün înainte de două zile am avut în înalta casă o interpretare a acestui cuvânt, care nu corespunde dorinţelor noastre. Am auzit cumcă „egala îndreptăţire" aci însemnează atâta cât egala îndreptăţire nu numai cu toate naţionali­tăţile din patrie şi cele cari sunt recepté, dar cu toate naţionalităţile de pe lume... Eu am zis că egala îndreptăţire în acel înfeles, în care aici s'o grăit, nu mă mulţumeşte, pentrucă naţiunea română a cerut egala îndreptăţire nu cu toate naţiunile din lume ci numai cu acelea cari în Transilvania au fost recepté după drepturile politice.

Insă după ce şi această numire poate să aducă ceva îndoială, că nu corespunde naţiunii române, aşa eu aş zice, că aci în loc de acest termen general, să şe pună unul mai real, şi după părerea mea să şe

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINĂ 387

zică aşa: „despre drepturile politice ale najiunii române şi ale confe­siunilor ei"; pentrucă Românii, Domnilor, tot aceasta au cerut, şi ei numai atunci se pot afla îndestuliţi, dacă îşi vor vedea dorinţele lor în mod real împlinite. Dar de cumva înalta casă nu va afla de bună pro­punerea mea, atunci voiu să se zică: „Articolde lege pentru naţiunea română şi a confesiunilor ei în Transilvania".

Tot în legătură cu acest proiect de lege vorbeşte şi în şedinţa delà 1 Sept. declarând :

„înaltă cameră, După cuvintele cari până acum s'au zis şi s'au desfăşurat, se vede destul de clar înţelesul acestei legi, care astăzi este obiectul zilei, şi mai ales par. I. Cu toate acestea, Domnilor, cred că este de mare însemnătate a aduce înainte că între paragraful acesta dintâi al regimului şi între al comisiunei, nu este în esenţă nici o di­ferenţă.

După a mea părere, guvernul a purces din două puncte de ve­dere. Cel dintâi a fost, că după mărinimitatea sa a voit ca prin acest articol de lege să ne mulţumească şi să împlinească acele seculare dorinţe ale naţiunii române, ear de altă parte a voit totodată ca să se susţină şi principiile umane şi măreţe cari s-au propus prin diploma din 20 Octombrie 1860.

De aceste principii s'a ţinut şi comisiunea când a lucrat opera­tul său. A purces deci tot din aceste principii. Iar toată diferenţa care poate s'ar afla între paragraful întâi al comisiunei dietale şi al guver­nului, este numai singură aceia, că în paragraful I. al proectului de lege compus din partea guvernului principiul pentru înălţarea naţiunii ro­mâne la rangul celorlalte naţiuni nu s-a apărat în destul, şi poate că, din altă parte, principiul celălalt al recunoaşterii egalei îndreptăţiri a celorlalte naţiuni în proectul comisiunei nu s'a esprimat din destul.

După părerea mea, guvernul în acest paragraf al proectului de lege, unde se zice: naţiunea română este prin lege recunoscută, pre­cum şi confesiunile ei, prin cuvântul naţiune a voit să înţeleagă toc­mai aceea ce după legile patriei noastre se înţelege, adecă o naţiune cu oarecari drepturi politice, legate de ea ca naţiune.

Această numire de naţiune, ce ocură în proectul de lege al înal­tului guvern, după a mea părere, e un semn, că însuşi guvernul a voit ca naţiunea română să se recunoască prin lege, tocmai precum cele­lalte naţiuni ale patriei mai dinainte sunt prin lege cunoscute. Insă co­misiunea nu s'a mulţumit numai cu termeni- generali, ci a voit să spună mai clar şi să adauge că sunt recunoscute prin lege, întocmai ca şi celelalte naţiuni, întru înţelesul constituţiunii Transilvaniei.

De oarece eu cred Domnilor, că cuvântul naţiune în înţelesul constituţiunii Transilvaniei, tocmai aceea însemnează ce este dorirea

© B.C.U. Cluj

388 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-8

noastră, aş fi de părerea că par. I. al proectului regesc, să se pri­mească numai cu o mică modificaţiune.

Şi aceasta ar sta întru atâta, ca să se lase un cuvânt afară, şi să se pună altul în locu-i. Cuvântul care să se lase afară ar fi „ebenfalls", fiindcă este o espresiune nu prea clară dacă se va zice: întocmai se recunosc cu celelalte naţiuni. Totodată din altă parte aş vrea ca în locul acestui termen să se pună că naţiunea română se recunoaşte prin lege, împreună cu confesiunile ei recepté.

Acest adaus sau cuvânt dă şi mai mare înţeles acestui paragraf, şi este cu atât mai vârtos a se adauge, cu cât este un termen juridic, adoptat în legile Transilvaniei şi usitat până la 1848, un termen juridic, care cuprinde în sine toată momentuositatea lucrului. Şi ca să trecem pe lângă legile Transilvaniei Aprobate şi Compilate, să venim singur numai la diploma leopoldină unde se zice numai decât în art 1 : „usus trium receptarum religionum". Asemenea se zice afară de aceea şi în alţi articoli de lege, precum în art. Nouelares delà 1791, pe care nu vreau să-1 cetesc din cuvânt în cuvânt, şi anume în art. 5,15 şi 53 din cari aceasta se cunoaşte mai pe larg.

Insă Domnilor, aşi voi să se adauge acest cuvânt şi din acea cauză pentrucă naţiunea română, de când a venit la conştiinţa de sine, totdeauna a pus mare însemnătate şi mare temei pe această numire. Ea de câte ori a petiţionat la Maiestatea Sa, sau prin înalta dietă a Transilvaniei sau prin ministerul Majestăţii Sale, totdeauna s'a rugat ca nu numai să se facă odată şi ea părtaşe la drepturile politice ale pa­triei, ci totdeauna s'a rugat ca să se primească în numărul celorlalte naţiuni şi religiuni recunoscute prin lege.

Mi-se pare că tocmai aşa a făcut şi Ia dieta din 1743—44, ceeace se poate cunoaşte din rezoluţiunea sau articolul ce i s'a dat. Tocmai aşa a petiţionat naţiunea română chiar şi în anul 1791, când ea, între altele, a dat la dietă şi o suplică liberă către Majestate, tipărită în Sibiu, tot în acel an, în care la pag. 50 se scrie (citează din Supplex libellus Valachorum). Apoi continuă : Intru acest înţeles Domnilor, încă şi în timpurile cele mai nouă, naţiunea română totdeauna aşa s'a des­coperit. Aşa au făcut Românii în adunarea naţională delà Blaj în 15 Mai 1848, descoperindu-şi tocmai în punctul 1 dorinţa naţiunii şi de-clarându-se de naţiune de sine stătătoare. In înţelesul acesta au trimis atunci şi o deputaţiune la dieta Transilvaniei, pe care au rugat-o ca despre unirea Transilvaniei cu Ungaria să nu se trateze până când şi naţiunea română nu va fi recepta şi recunoscută ca parte constitutivă a Transilvaniei. Chiar şi de aici încoace tot în acest mod s'a decla­rat naţiunea română, precum: în congresul naţional din Ianuarie 1861 ţinut aici la Sibiu, despre ce protocolul conferinţelor apriat grăeşte la.

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINĂ 389

şedinţa a doua din 14 Ianuarie 1861 zicând c ă : „şi aşa să se facă cât mai curând reprezentaţiune către Majestate, ca la cea mai dea-proape dietă transilvană, să o îndatoreze pe aceasta prin o propozi-ţiune regească, a trata despre recipiarea naţiunii române din Transil­vania ca naţiune politica în sistemul statului transilvan". Aceasta do­rinţă a naţiunii române a fost şi este, cred eu, până în ziua de astăzi. Şi chiar înaltul guvern al statului tot aceasta a voit, numai cât cuvân­tul acesta „recepté" nu ştiu din ce cauză nu s'a pus în paragraf. Insă pentru odihnirea naţiunii- române, cred eu că ar fi de lipsă să se adaoge. Intru celelalte primesc par. 1 al proectului de lege cu acea­stă modificare. Ştiu însă Domnilor, şi sunt convins despre toţi că ştiu, cumcă s'au schimbat împrejurările delà 1848 încoace, şi ştiu şi aceia, şi recunoaştem toţi că spiritul acela esclusiv, care a domnit până atunci în sistema Transilvaniei, mai mult nu poate să domnească.

Pentru aceia socotesc Domnilor, că şi dacă se va adăuga acest cuvânt: recepté, în paragraf, nu se va face nimănui nici o supărare şi nici o nemulţumire.

Cu toate acestea, cred eu că după formularea acestui proect de lege, e de lipsă ca după ce în par. 1 s'a zis colectiv despre naţiunea română şi confesiunile ei, numai decât să se pună alt paragraf nou, care să sune anume şi despre conafiunea română, precum apoi par. 2 al înaltului guvern vorbeşte numai despre confesiunile naţiunii ro­mâne. După aceşti trei paragrafi sunt de părere, că în par. 4 să intre o formulare, care să se refereze la celelalte naţionalităţi ale Transil­vaniei, sau măcar şi ale întregului imperiu.

Acest paragraf nou, al doilea în serie, după a mea părere ar avea să cuprindă în sine despre naţiunea română aceea ce stă la titu­latura acestui proect de lege, că adecă naţiunea română este îndrep­tăţită în deplin cu toate celelalte naţiuni recepté ale Transilvaniei, şi aşa să se formuleze în modul următor:

„Naţiunea română, ca recepta sau regnicolară, are toate acele drepturi politice pe cari le au celelalte naţiuni recepté ale Transil­vaniei".

înaltă cameră, încă o mică observaţiune. D-l deputat al Media­şului a propus înaltei camere şi respective nouă, cari suntem de con­fesiunea greco-catolică, ne-a pus întrebarea dacă suntem tot de o con­fesiune cu confesiunea romano-catolică ori ba? Pentrucă altmintrelea d-l deputat nu poate să înţeleagă cuvântul „als solche".

Intradevăr la această întrebare nu noi am fi îndatoraţi a răspunde, ci înaltul guvern, care a întrebuinţat cuvântul acesta. Mi-se pare însă că acelaşi a şi desfăşurat pe deplin această expresiune atunci, când

© B.C.U. Cluj

390 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-8

în par. 2 zise despre religiunea gr.-calolică, că să aibă o pozijie de sine stătătoare.

Toată lumea ştie că noi în credinţă suntem una cu biserica romano-catolică. Insă pe lângă unitatea dogmelor, este o mare diferenţă în toată consiitujiunea internă a bisericii noastre. Pentru care cauză în privinţa internă nu suntem atârnători de biserica catolică, ci avem ierarchie deosebită, cu Arhiepiscopul sau Metropolitul nostru. Când din contră, dacă ar trebui să fim şi în vieaţa ierarchiei una cu biserica romano-catolică, atunci nici biserică n'ar trebui să mai avem. Deci, mi-se pare Domnilor, că din acestea destul de clar se recunoaşte că, confesiunea gr.-catolică trebue să se numească ca atare, de sine stătătoare, fiindcă chiar şi în afacerile sale ierarhice este independentă de orice altă confesiune".

Dieta ardeleană din Sibiu a lucrat din luna Iunie 1863 şi până la 31 Octomvrie din acest an, când a fost prorogată. S'a redeschis din nou la 23 Mai 1862 şi şi-a continuat lucrările până la 29 Octomvrie.

Românii au luat parte şi la lucrările senatului imperial din Viena deschis la 18 Iulie 1863. In a treia sesiune a lui, împăratul 1-a disol-vat, din pricina că Ungurii au vrut pe încetul să-i câştige încrederea, şi monarhul încerca acum o tot mai puternică apropiere între Maghiari şi Coroană. Venind Francise Iosif I la Budapesta, la 6 Iunie 1865 i-s'a făcut o primire strălucită. Timpul petrecut în capitala Ungariei 1-a con­vins că acum era momentul prielnic să caute să realizeze împăcarea cu neamul unguresc. De acum steaua lor era în continuă urcare, pe când cea a naţionalităţilor din Ungaria — şi îndeosebi a Românilor — cobora în plin declin.

Dovadă între altele a fost şi rescriptul împărătesc cu data de 19 XI 1865, prin care dieta Transilvaniei era convocată Ia Cluj. Prin aceasta dispoziţie împărătească, dieta delà Sibiu — legal alcătuită — era disolvată iar cea delà Cluj urma să fie convocată după alt temei, Ungurii având adecă majoritatea în ea. De altă parte, dieta aceasta a fost convocată mai ales pentru revizuirea legii de uniune a Transilva­niei cu Ungaria.

Nemulţumirile Românilor ardeleni faţă cu noua situaţie creiată prin convocarea dietei delà Cluj, s'a manifestat în o formă concretă, prin consfătuirea delà 21 Noemvrie 1865, ţinută sub presidenţia mitro­politului Alexandru Sterca Şuluţiu, la care au participat clericii şi mirenii mai de seamă ai acestei biserici. Aici după lungi desbateri s'a ajuns la concluzia că, în dieta delà Cluj Românii ardeleni nu pot lua parte, fără să pericliteze drepturile naţionale deja câştigate prin legile sanc­ţionate de Domnitorul ţării.

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINĂ 391

Dieta delà Cluj s'a deschis la 19 Noemvrie 1865 iară ca T. Ci* pariu să fi fost ales între membrii ei. Cauza Românilor şi de data aceasta a fost apărată cu toată tăria şi convingerile, de mitropolijii Şulujiu şi Şaguna, şi de ceilalţi deputaţi români. Deputaţii unguri — în majoritate — au alcătuit o adresă de mulţumită pe care au îna­intat-o împăratului, tocmai ca prin astfel de atitudini să poată stoarce cât mai mari drepturi legale pentru naţiunea lor. Românii, Ia rândul lor — sub forma unui protest — au înaintat şi ei — ca membrii ai dietei — o altă suplică monarhului, arătând credinţa neamului nostru faţă de dinastia habsburgică, apoi ilegalitatea constituirei şi funcţionării dietei delà Cluj — în asemănare cu cea delà Sibiu — mai ales în ce priveşte discuţiile şi hotărîrile referitoare Ia legea de uniune a Tran­silvaniei cu Ungaria.

„Faţă cu astfel de împrejurări şi voind a rămânea credincioşi convingerilor noastre, ce este una din cele mai morale datorinţe ale membrilor diefali către tron şi patrie, precum şi către sine însuşi, nu ne putem lăsa în pertractarea asupra momentuosului obiect aflător la ordinea zilei în dieta prezentă, fără periclitarea intereselor patriei în genere şi în special a pururea credincioasei naţiuni române ai cărei fii suntem, ci ne vedem siliţi de îndemnul celei mai curate convingeri a ne întoarce către Majestatea Voastră ces. reg. apostolică cu încre­dere fiască şi cu cea mai omagială supunere, cu acea preaumilită pro­punere, ca să Vă înduraţi preagraţios Majestatea Voastră a relega chestiunea privitoare la uniunea Transilvaniei cu Ungaria la o dietă ardeleană convocată pe o bază corespunzătoare deopotrivă atât dife­ritelor interese ale ţării, cât şi dreptului public ardelean, restituit prin preaînalta diplomă împărătească din 20 Octomvrie 1860, amplificat şi recunoscut din nou prin art. 1 de lege din anul 1863.

In fine, cutezăm cu cea mai adâncă reverinţă a atrage atenţiunea părintească a Majestăţii Voastre ces. reg. apostolice asupra articolului de lege privitor la o lege electorală şi subşternut spre preaînalta sanc­ţionare, cu preaumilită reprezentaţiune a dietei ardelene, convocată în anul 1863 în libera cetate reg. Sibiu, care articol de lege, stabilit de dieta amintită este, luând afară vreo câteva modificări neesenţiale, în toate consunător cu proectul respectiv de lege, împărtăşit acelei diete de către regimul Majestăţii Voastre ca propozifiune regească.

Indurându-Vă Majestatea Voastră a sancţiona preagraţios acel articol de lege, s'ar câştiga prin aceia, după preaumilită noastră părere, o bază legală, constituţională, corespunzătoare atât diferitelor interese ale patriei, cât şi principiului egalităţii de drepturi pentru toate naţio­nalităţile şi locuitorii ei, fără privire la naştere şi confesiune, depus

© B.C.U. Cluj

392 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 7-8

preagraţios de Majestatea Voastră ces. reg. apostolică în preaînalta diplomă împărătească din 20 Octomvrie I860".

Rezultatul luptelor purtate de Românii ardeleni vreme de doi ani, pentru apărarea independenţei acestei provincii şi ridicarea neamului nostru pe aceiaşi treaptă de egalitate cu Ungurii şi cu Saşii, a fost că împăratul prin două rescripte regeşti a declarat dieta transilvană de disolvată şi toate lucrările ei împreună cu legile votate şi sancţionate, le-a socotit ca fiind fără valoare. „In urma tuturor acestora, toate con-cluzele dietei din Sibiu, convocată pe 1 Iulie 1863 şi disolvată prin rescriptul nostru regesc datat din 1 Septemvrie 1863, Ie punem afară din vigoare", declară hârtia împărătească.

Ungurii au câştigat şi de data aceasta bătălia politică şi diplo­matică. Românii ardeleni pentru multă vreme au fost scoşi definitiv din vieaţa politică a statului.

T. Cipariu văzând năruite şi acum — ca şi de atâtea ori altă­dată — nădejdile Românilor în făgăduielile împărăteşti făcute de curtea din Viena, s'a retras din vâltoarea luptelor politice, interesându-se însă până la sfârşitul vieţii de soartea neamului său şi sub acest raport. Că în adevăr a urmărit toată lupta dusă pe teren politic de fruntaşii Românilor de dincoace de Carpaţi: ierarhi, clerici şi mireni, ne stau mărturie marele număr de scrisori primite delà prietenii vieţii noastre publice de pretutindeni, corespondenţele lui din „Gazeta Transilvaniei", articolele din Arhivul pentru filologie şi istorie, şi mai ales participa­rea Ia alcătuirea şi redactarea pronunciamentului delà Blaj. A crezut însă învăţatul canonic şi pasionatul filolog, că destinele neamului no­stru el le poate servi mai bine şi cu mult mai reale rezultate pe ce­lălalt tărâm: al studiilor temeinice întreprinse asupra trecutului istoric şi a evoluţiei limbii româneşti. Grija celor politice a lăsat-o în mâna altora cari n'au uitat — până aproape de moartea lui T. Cipariu — în momentele grele pentru Români, să-j ceară părerea, sfatul şi pro-ectele întemeiate pe un mare trecut de luptă şi pe adânci studii şi cercetări istorice şi filologice, puse toate numai în slujba poporului său de veacuri neîndreptăţit.

(Sfârşit)

ŞTEFAN MANCIULEA

© B.C.U. Cluj

REALISMUL ÎN METÄFlSlCA POSTULATĂ CONCEPŢIA D-LUI EUG. SPERANŢIA*)

V. Valoarea reală, adică ontologică şi transcendentă a primelor principii

Din conceptul fiinţei izvoresc în chip formal trei principii, numite primare, fiindcă intelectul le sesisează înainte de toate celelalte. Primul se naşte atunci când fiinţa se raportă la sine: fiinţa este fiinţa ; ceeace este, este; ceeace.nu este, nu este — principiul identităţii; al doilea; fiinţa nu este nefiinţa — al contradictiunii. Acesta din urmă are două sensuri: un sens ontologic: acelaşi lucru nu poate să fie şi sâ nu fie in aceeaşi oreme şi sub acelaşi raport (legea flintei); un sens logic: un lucru nu poate fi în aceeaşi oreme şi sub acelaşi raport afirmat şi negat. Toate izvoresc din realitatea substanţei, fiindcă in­teligenta întâi sesizează fiinţa substanţială.

Aceste principii sunt evidente, fiindcă negarea lor implică con­tradicţie. Căci dacă nu e adevărat că ceeace este este, trebue să fie adevărat că ceeace nu este, este, sau că ceeace este nu este.

Dar nu aceasta ne interesează acum, fiindcă d. Speranţia recu­noaşte că legile identităţii şi a non-contradicjiunii sunt exigente insur­montabile ale cugetării. Cât priveşte problema, dacă ele guvernează numai gândirea subiectivă, ori doară sunt şi legile flintei? Cu alte cuvinte: Se bucură aceste principii de o valoare ontologică, ori poate n'au decât o valoare logică ? Delà acest răspuns atârnă nu numai me-tafisica bazată pe ele, ci întreagă ştiinţa. Idealiştii le neagă valoarea ontologică, că adică ele ar fi şi legile realităţii. Dar d. Speranţia? D-sa ezită între una şi alta, înclinând mai tare sprë idealism, ca să fie consecvent. Să vedem cele două atitudini ale d-sale referitoare la această gravă problemă. „Că aceste legi corespund sau ba la oare­care proprietăji ale lucrurilor în sine, nu va fi niciodată dovedită, căci aceste proprietăji ale lucrurilor obiectiv existente, nu ne sunt cunoscute decât cu ajutorul şi mijlocirea cugetării noastre a cărei desfăşurare este

*) Vezi Cultura Creştină, nr. 5-6 din 1944.

© B.C.U. Cluj

m eULTURÀ CREŞTINA Nr. n supusa ea însăşi acestor legi; prin aplicarea acestor legi ajungem să cu­noaştem ceva" (p. 114). Iată o afirmaţie cu grave consecinţe pentru cuge ;

tare şi pentru obiectul ei. Aceasta presupune: întâi că cunoaşterea se exer­cită înainte de sesizarea obiectului şi că gândirea nu gândeşte nimic; căc. din moment ce gândirea începe să gândească o realitate oarecare o-biectivă, ea nu poate să afirme că ceeace nu este, totuşi este, fără să nu se contrazică. Prin urmare, cugetarea trebue să tină seamă de realitate, fiindcă principiile primare înainte' de a fi legi ale cugetării, sunt legi ale realităţii, altfel cunoaşterea ar fi anterioară realităţii pe care o cunoaşte, cu alte cuvinte: cunoaşterea ar fi înainte de a fi. Pentru ce i-se pare dlui Prof. Speranfia că aceste legi nu sunt ale lucrurilor? Fiindcă, spune d-sa, „lucrurile nu ne sunt cunoscute decâj cu ajutorul şi prin mijlocirea cugetării, a cărei desfăşurare este ea însăşi supusă acestor legi". De aci ar urma: fiindcă lucrurile ne sunt date prin cugetare, noi nu putem şti nimic dacă legile lor sunt legile cugetării, sau, mai clar: noi nu cunoaştem lucrurile după cum sunt, fiindcă le cunoaştem prin cunoaştere. Or, problema esenţială tocmai aci zace: Cu toate că proprietăjile lucrurilor ne sunt date prin cu­noaştere, cunoaşterea acestor proprietăţi este ea reală, ori ba? D-sa nu se poate nici cum debarasa de teroarea idealistă, care crede că tot ceeace ne este dat prin gândire nu poate fi realitate în sine, ci numai gândire, fiindcă gândirea nu se cunoaşte decât pe sine. Dar oare nu pentru aceea este cârmuită gândirea de aceste legi inflexibile fiindcă aceste sunt legi ale realităţii gândite? Dacă realitatea ar avea alte legi, oare gândirea ar fi cârmuită tot de acestea? Cum ar fi cu putinţă cunoaşterea unei realităţi a cărei legi ar fi deosebite de legile cugetării ? Numai într'un singur caz e cu putinţă, când gândirea nu s'ar gândi decât pe sine însăşi deapururi; în acest caz ar putea să cugete în opoziţie diametrală cu realitatea. Dar ce ar mai rămânea atunci din ştiinţă, care, împotriva idealismului, nu renunţă să rămână o se­sizare a realităţii. Prin urmare, dacă legile cugetării n'ar fi identice cu ale realităţii, nu spunem numai atât că în însăşi inima realităţii ar zace o gravă disarmonie, ci că simţurile şi inteligenta n'ar avea nici un rost, fiindcă prin ele n'am putea cunoaşte nimic. Simţurile s'ar intui numai pe sine, iar inteligenţa s'ar restrânge exclusiv la actele şi pro­cesele proprii.

Insă cunoaşterea nu pleacă delà sine, fiindcă atunci ar trebui să plece înainte de ce ar exista; ea pleacă delà un obiect deosebit de ea; or, dacă pleacă delà realitate, delà fiinţă, atunci nu ea, ci această realitate îi prescrie primele legi pe care inteligenţa şi le însuşeşte, făcându-şi-le proprii; astfel nu legile cugetării cârmuiesc realitatea, ci dimpotrivă, raţiunea este cârmuită în cunoaştere de legile realităţii.

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINĂ 3$$

Pentru a învedera şi mai bine acest lucru mai adaugem Că, dacă între ordinea logică şi cea ontologică ar fi contradicţie, atunci con­tradicţia şi absurdul ar fi numai inconcepfibil, dar perfect realizabil în realitatea externă; or, se ştie, absurdul aparţine mai curând dome­niului subiectiv decât celui obiectiv, concret. Ar urma ca absurdul să nu poată fi gândit că există, pe când în realitate ar fi perfect posibil; cu alte cuvinte, în realitate un lucru care nu poate exista, ar putea exista. O altă urmare a acestei atitudini obiective ar fi aceea după care, dacă raţiunea ar prescrie legi realităţii, atunci tot ceeace ar fi conceptlbil ar şi exista în realitate. Talerii din minte i-am putea pipăi şi în palmă.

Toate aceste lucruri sunt de veacuri tranşate de către principii metafisicei realiste: Aristotel şi sfântul Torna. Acesta din urmă, despre originea experimentală a primelor principii ale cugetării spune: „ Omnis nostra cognitio originaliter consisfit in notitia primorum principiorum indemonstrabilium, Horum autem cognitio in nobis a sensu oritur" ')• Gândirea îşi formulează primele legi în raport cu realitatea sensibilă. Pentru Aristotel: „imposibilitatea logică de a afirma şi nega în aceeaşi vreme predicatul şi subiectul, reazimă pe imposibilitatea ontologică a coexistentei contrariilor" {Met. IV, 4, 1005, b 95, Trad. Tricot, T. I, p. 123 nota 1). Din aceste motive nu putem primi convingerea dlui Speranjia: „II y a, donc, un supposition générale que Ies choses ne peuvent étre vraies que si elles se soumettent aux lois de notre pensée" (p. 116). Noi credem că invers e adevărat: „Les lois de notre pensée ne peuvent être vraies que si elles se soumettent aux choses". Ceeace adauge d-sa îndată după cuvintele citate mai sus, nu poate schimba cu nimic sensul idealist: „Nous pensons toujours les choses comme gouvernées par les lois de notre pensée. Et donc, que les lois de la pensée et celles de la possibilité des Etres seraient identiques" (ibid.). Mai cu seamă propoziţia din urmă ar putea fi azi exprimată şi de un gânditor realist, fiindcă acelaşi lucru îl afirmă şi realiştii: legile gândirii sunt identice cu ale realităţii. Dar problema rămâne mereu deschisă: „care dintre cele două feluri de legi sunt o-riginare?" D-sa spune că soluţia problemei i se pare „presqu' in­différent"; or în această „indiferenţă" se joacă destinul celor două me-tafisice; căci dacă atribuim prioritate legilor minţii, atunci aceste n'au nimic cu realitatea şi ar putea să fie opuse legilor cari o cârmuiesc pe aceasta; dacă însă sunt originare legile realităţii pe care apoi ra­ţiunea şi-le însuşeşte din sesizarea realităţii, atunci aceste sunt identice cu ale mintii, fiindcă raţiunea nu poate avea alte legi. D. Speranţia

l) De Veritate, q. X, art. 6, Praeterea.

© B.C.U. Cluj

S06 CÜLTUftA CREŞTINA Nr. 7-8

rămâne pe lângă prima alternativă şi cu aceasta dovedeşte că totuşi problema nu-1 lasă indiferent; astfel ceeace a spus mai sus că „noi gândim lucrurile ca pururea cârmuite de legi care ar fi aceleaşi cu ale cugetării", trebue înţeles că gândirea prescrie aceste legi realităţii. Iată propriile cuvinte: „ L'existence de ces lois possède pour nous une sorte de primordialité par rapport à l'existence de choses elles-mêmes: ces sont elles qui doivent être vraies avant que les choses soient..." (p. 114). Deci, e de prisos să mai insistăm asupra acestei grave pro­bleme: Legile cugetării, principiile primare, au primordialitate în raport cu existenţa însăşi a lucrurilor; aceste legi sunt adevărate înainte ca lucrurile să fiel... Dar cum pot fi adevărate aceste legi, înainte ca lu­crurile să fie şi totuşi să guverneze lucrurile reale? Numai dacă ade­vărul este independent de lucruri, aşa precum şi este în idealism. Le­gile cugetării au un adevăr al lor, care însă nu este acela al lucru­rilor. Vivat solipsismul; în veci pomenirea ştiinţei!

VI. Idealismul este un părăsit al Realismului Spuneam la începutul asestor consideraţii că metafisica idealistă

se menţine şi trăieşte numai din împrumuturi ascunse pe care le face realismului, împrumuturi care sunt discordante într'o ţesătură idealistă. Prezenţa acestor elemente străine nu poate fi cu nimic justificată Io-giceşte, de aceea te cuprinde un fel de milă faţă de eforturile sterile pe care le depun idealiştii spre a justifica realismul pe care cu dibăcie l-au filtrat, prin poarta din dos, în sistemul lor.

Analizând metafisica dlui Speranţia, impresia fundamentală pe care o încerci este, fără îndoială, cea trasată mai sus; linia generală, structura esenţială a ei rămâne idealismul metafisic. Scoborîndu-te însă la particularităţile diferitelor sectoare, uneori eşti ispitit să crezi că nota realistă încă ar fi suficient marcată, şi astfel ceeace ar caracte­riza această concepţie n'ar fi idealismul, ci cel puţin eclectismul, dacă nu chiar realismul moderat.

După originea sintetică a acestei concepţii, ne socotim datori să înfăţişăm şi aspectul analitic al acesteia, prezentând şi câteva trăsă­turi realiste — cele mai caracteristice — ale operei dlui Speranţia.

„Chestiunile pe care le punem şi răspunsurile pe care le for­mulăm se referă la realitatea empirică. Materialul empiric este acela care vine pe primul plan şi interesează spiritul. Trebue făcut delà în­ceput deosebire între cuprinsul câştigat şi cuprinsul „postulat" sau în prealabil decretat de către exigenţele intrinsece ale spiritului" (p. 72). Primele două fraze", de altfel toate trei, au înţeles realist; nu vedem însă cum se acordă cu ideea fundamentală a sistemului care are Ia bază elementul aprioric pe care-1 implică întrebările şi răspunsurile.

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 OULÏURÀ CREŞTINA

Dar găsim o mărturie realistă şi încă referitoare la însuşi izvorul metafisicei d-sale: „E adevărat, în chip psihologic acele (postulatele) nu pot fi gândite înainte de începutul experienţei, căci activitatea noa­stră intelectuală nu este pusă în lumină decât după lovitura de biciu dată de sensibilitate şi încă prin numeroase asemenea lovituri" (p. 76). Cuvinte de aur, pe care o tradiţie filosofică mai mult decât bimilenară n'a făcut decât să Ie confirme. Numai că, dacă postulatele nu pot fi gândite înainte de începutul experienţei, dacă activitatea intelectuală începe cu experienţa sensibilă, atunci nu mai există postulate, fiindcă ceeace este după, nu mai este a priori experienţei. De altcum această afirmaţie perfect adevărată ţine numai până la punct, fiindcă ceeace urmează este lichefiat şi evaporat în idealism. „Insă ideea de fiinţă exterioară subiectului cugetător sau ideea de „lucru" este implicată în orice posibilitate de experienţă şi nu constitue decât „forma goală", anticipativ disponibilă pentru a primi anumite cuprinsuri. Numai prin şi după intuiţia sensibilă, după ce lucrul apare ca acesta sau acela, ideea generală de „lucru" sau fiinţă devine explicită. (Ibid). Aceasta nu înseamnă altceva decât că ideea preexistă obiectului a cărui idee este, iar în momentul experienţei lucrurile vin şi se aşează în aceste tipare goale de orice cuprins. Noi ştiam că ideea este ideea a ceoa sau a cuiva, ideea unui lucru, ea nu există fără lucrul pe care-1 reprezintă. Ce deosebire ideea generală, ea nu este anterioară, ci posterioară expe­rienţei; dar ea naşte prin abstracţie delà caracterele particulare ale lucrurilor. Formele aceste goale anticipativ disponibile, cum le carac-terieaza d-sa, oare ce reprezintă? Lucrurile pe care le va experimenta subiectul ori altele? Dar dacă lucrurile nu vor încape în aceste cuti goale? Cine va garanta adecuaţia dintre lucru şi ideea, „forma goală" anticipată? Descartes garanta potrivirile cu Dumnezeu. D. Speranţia nu ne spune cine ia garanţia că acele „cuprinsuri" vor fi potrivite cu ideea anticipativ fabricată.

„A recunoaşte existenţa unui adevăr obiectiv, înseamnă a recu­noaşte o existenţă care se distinge de cugetare, înseamnă a afirma un dat caretrebue să fie conceput ca independent de subiectul cuge­tării" (p. 79). Foarte adevărat, dar numai cu condiţia, trebue spus, dacă cunoaşterea se bucură de valoare obiectivă, numai atunci poate fi vorbă de adevăr obiectiv. In această concepţie însă obiectul cauzează şi specifică cunoaşterea, ideile nu sunt independente şi anterioare obiec-elor; ele n'au decât rolul de a mijloci cunoaşterea, objectum quo.

Şi dacă am recunoscut cu plăcere adevărul de mai sus, pasagiul următor aceluia nu-1 putem primi: „Adevărata formulă, constituind punctul de plecare al oricărei teorii realiste, este mai curând: Cogito ergo credo (credo aliquid esse quod Veritas appelatur)" (p. 80). In ce

4 © B.C.U. Cluj

CULTURĂ CREŞTINA Nr. n

se deosebeşte oare formula d-sale de aceea a Iui Descartes. Noi credem că e mai realistă a lui Descartes, dacă din capul locului s'ar putea vorbi aci de realism — decât cea formulată de d. Spe-ranjia. Descartes pleacă delà cugetare şi ajunge Ia fiinţa subiectivă; d-sa pleacă delà cugetare şi ajunge la, cugetare. Unde e realismul aci? Punctul de plecare' al teoriei realiste nu începe cu cogito, fiindcă a nosse ad esse non valet ilatio; formula realistă pleacă delà realitate: res sunt, ergo cogito. Nu e mai puţin greşită nici constatarea după care: „credinţa în adevăr precede în chip formal credinţa în existenţa lucrurilor" (p. 81, 82). Doar nu poţi crede mai înainte într'un lucru la care nu poţi ajunge decât prin mijlocirea unui alt lucru şi în acesta, care-ţi mijloceşte credinţa, să crezi numai ulterior. Lucrurile premerg adevărului; ori, cum ai putea să crezi în ele numai după ce ai crezut adecuarea lôr cu inteligenţa? E ceva natural. Oa­menii fac întâi primii, apoi următorii, fiindcă nu-i pot face la înce­put pe cei din urmă, cum face cel ce crede întâi în adevăr, apoi în lucruri din care naşte adevărul.

Astfel de dificultăţi se găsesc destule, în orice sistem care cu orice preţ vrea să se menţină în a priorism, fără să renunţe totuşi la contactul cu realitatea externă. Ele îşi găsesc cauza în neputinţa de a împăca contrariile: postulatele idealiste, cu realismul funciar al cuge­tării omeneşti.

Distincţia clasică dintre subiect şi obiect o susţine şi dl. Speran-ţia. Insă câtă deosebire între înţelesul pe care-1 dau realiştii şi acela pe care-1 dă d-sa acestor noţiuni fundamentale. „Subiectul este princi­piu activ şi formativ, spune d-sa, sau chiar procesul formal, dar proces de gândire. Obiectul este „cuprins" în general; este principiu pasiv şi „posibilitate de cuprins de gândire. Şi unul şi altul deci nu pot fi definiţi decât ca gândibili şi în funcţie de gândire" (p. 86). Nu rămâne nici o îndoială : subiectul este proces de gândire ; obiectul cuprins de gândire, totuşi: „Subiectul nu este cauza existenţei obiectului în sine; nici obiectul nu este cauza existenţei în sine a subiectului" (ibid), deşi amândoi sunt gândire. Realismul nu diluiază subiectul în proces de gândire şi obiectul în cuprins de gândire nici în actul în­suşi al cunoaşterii. Aceşti doi termeni rămân cu fiinţa lor ontologică şi în procesul cunoaşterii, care nu face decât stabileşte un raport unic între două realităţi ontologice, dintre cari una are capacitatea de a de­veni alta (într'un anumit sens), păstrându-şi însă fiinţa sa proprie.

VII. Ecouri kantiane în Metafizica postulată.

După aceste spicuiri nu ne rămâne decât să căutăm originea ur­melor idealiste din concepţia d-lui Speranţia. Există oare vr'o asemă­nare între „Critica Raţiunii Pure" şi Sistemul de Metafisicâ implicată

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 CULTURA CRE$TÏNA

în postulatele cugetării''? Cei ce au urmărit analizele noastre de până aci şi îşi mai aduc aminte de temeliile filosofiei kantiane, auîavut prilejul şi până aci să vadă urmele acestei mari concepţii, în gândirea d-lui Speranjia; de aceea noi ne restrângem cele de spus la câteva date, luate la întâmplare, dar destul de semnificative.

Există două feluri de cuprinsuri de conştiinţă, după Autorul nos­tru: cuprins câştigat şi cuprins postulat. „Cât priveşte cuprinsul pos­tulat, trebue făcut deosebire între funcţiunile sau procesul de elaborare de o parte, şi între conştiinţa acestor procese. Zărite interior, consta­tate ca evenimente reale cari se pun în „noi înşine", ele sunt înşile materia anumitor date care figurează în inventarul nostru mental. [...] Sunt la început date pur formale, însă care, luând loc în cuprin­sul total al conştiinţei, devin printr'un fel de cristalizare ceva ştiut sau cunoscut a priori, astfel, spre pildă, adevărul nu este din natura sa decât o formă derivând dintr'o anumită operajie prin care se disting anumite cuprinsuri de gândire şi se separă de altele. Dar această for­mă, pe care cugetarea o poate îmbrăca, se substanjializează devenind obiectul cugetării noastre, Peri-cuprins" (p. 74). Deci postulatele (me­reu ele) din date pur formale, ce sunt la început, devin prin cristali­zare înşile ceva ştiut sau cunoscut a priori. Adevărul însuşi nu este ceeace credea lumea: adaequatio rei et intellectus, ci o formă nă­scută din distrugerea şi separarea anumitor cuprinsuri de conştiinţă. Tot ca şi la Kant, cu deosebirea că acest din urmă 1-a definit ceva mai simplu, însă fondul este identic. Kant spune că : „Adevărul este acor­dul cunoştinjii cu ea însăşi" (Logik, Einleitung, VII) sau : în concor­danta cunoştinjei cu... ceeace în reprezentare cuprinde condiüa nor­mei... care o distinge de oricare altă percepţie... (Krit. der rein. Vem. edit orig. p. 236). Că d. Speranjia îşi însuşeşte în întregime formula idealistă a adevărului, ni-o spune Ia pag. 213, unde scrie : „Noi nu cu noaştem lucrurile în ele înşile, ci concepte şi raporturi de concepte (concepte secundare sau relationale) care sunt fiinje create de gândi­rea noastră". Aşa a spus şi Descartes înainte de d. Speranţia; aşa a spus şi Kant : acordul ideilor între sine ; acordul cunoştinţei cu nprma care distinge reprezentările. Şi într'una şi într'alta este prezent agnosti­cismul şi scepticismul. Dar totuşi autorul nostru merge ceva mai de­parte : „Cât priveşte conformitatea (ideilor) cu lucrurile, o presupunem, pur şi simplu şi credem în ea fără să ajungem la ceva mai mult în această privinţă". (Ibid. nota). Prin urmare, întreaga noastră cunoştinţă este numai presupusă, numai bănuită; unde-i certitudinea? Ce s'a ales cu adevărul obiecţii), despre care vorbia mai sus dl. Speranjia ? Ori acesta este adevărul obiectiv ? Presupunerea acordului dintre idei şi lucruri? Poate din aceste motive pretindea d-sa o credinţă a priorică

4* © B.C.U. Cluj

CULTURA CREŞTINA Nr. 7-8

în adevăr. Insă această credinţă într'un acord presupus este absurdă. Aci există acord real între lucruri şi intelect, deci adevăr, şi în acest caz credinţa în el este inutilă, fiindcă îl ai ; ori nu există acest acord, ori e falş, însă atunci credinţa e oarbă, superstiţioasă şi iraţională.

Dacă „în obiectele pe care le cunoaşte spiritul îşi caută propria sa urmă, opera sa" (pag. 176), atunci în realitate nu cunoaştem nimic ce n'am fi cunoscut de mai înainte ; însă mai înainte raţiunea nu cu­noştea nimic, fiindcă dacă ar fi cunoscut nu se mai îndrepta spre lu­cruri; iar acuma cum ar putea cunoaşte eeva, dacă nu-şi caută decât propriile sale urme. Deci, nici înainte, nici după procesul cunoaşterii noi nu cunoaştem nimic. In acest caz o metafisică nu este posibilă, fiindcă o cugetare care nu se cugetă decât pe sine, sau ceeace ea a introdus în lucruri (p. 217) are postulată întreagă cunoaşterea, ceeace echiva­lează din punct de vedere al adevărului obiectiv cu vidul absolut, cu nici un fel de cunoaştere.

Dacă am cerca să definim caracterul fundamental al Metafisicei postulate, oare cum i-am spune? Ce fel de metafisică este aceasta? Realistă nu este. Idealistă pură ? Nu este. O indicaţie ne dă însuşi Au­torul ei: este o „ştiinţă a eului", (p. 172). Am putea-o numi metafisică subiectivă; însă este implicată şi obiectivitatea; dar această obiectivi­tate nu este de natură ontologică, privind realitatea experimentală, în sine. Atunci o putem defini: Sistemul de metafizico implicata în pos­tulatele oricărei cugetări este o metafizică a „obiectivitătii pur subiective". La formularea acestei definiţii ne ajută însuşi Autorul, Ia pag. 213 unde vorbeşte de „obiectivitate pur subiectivă". Este o psiho­logie ale cărei acte sunt metamorfozate şi cristalizate în realităţi care constitue apoi obiectul acestei metafisice.

Ajunşi aci sesizăm distanţa imensă care desparte promisiunea cu­prinsă în prima propoziţie a cărţii: „Metafisică, afirmarea fiinţei în sine"... şi concluzia sau ceeace ne-a dat într'adevăr: fiinţa care for­mează obiectul acestei metafisice, nu există decât ca gândire obiec­tivizată.

Viii. Aspectul creştin el Metafisicei postulatelor. Nu putem încheia aceste cercetări fără să prezentăm un alt as­

pect, caracteristic, al acestei metafisice : „acordul între această metafi. sică cuprinsă în postulatele oricărei gândiri omeneşti şi premisele ini­ţiale ale doctrinei Bisericii" (p. 301). Nu vrem să spunem că doar cu acest aspect ar fi epuizate toate marile probleme pe care le pune opera d-lui Speranţia. Rămâne un mare capitol încă neatins: acela al raţiunii practice sau analitica cugetării practice, cum o numeşte d-sa. Asupra acestei părţi, întrucât în liniile ei fundamentale ne găsim de

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINĂ 401

perfect acord, nu întârziem. Ceeace am avut de spus asupra uneia din problemele acestei părţi : La loi de la loi, am spus.

Aspectul creştin al acestei metafisice îl cercetăm numai din mo­tivul fiindcă însuşi Autorul ţine să-1 scoată în evidenţă mereu şi-i for­mează, aşa zicând, ultima şi principala concluzie. D. E. Speranţia gă­seşte un acord perfect între principiile metafisicei d-sale şi creştinism.

Noi ne permitem a face şi în această privinţă câteva rezerve. Deşi recunoaştem cu plăcere că una dintre fundamentalele nizuinţe ale autorului este aceea de a face atârnătoare şi a reduce toate la Primul şi Supremul Principiu al întregei existenţe, la Dumnezeu. In această privinţă d. Speranţia are pagini într'adevăr frumoase. Sunt capitole, ca spre pildă Nemurirea, care aduce o dovadă inedită ; Libertatea vo­inţei, spiritualitatea şi cu deosebire atotputernicia diuinâ, care vădesc mare pătrundere şi originalitate în autorul lor.

In ce priveşte acordul fundamental cu dogmele creştine, pentrucă o filosofie oarecare să-1 poată realiza, se recere un punct de vedere comun asupra unor adevăruri de supremă importanţă. Care sunt acele adevăruri creştine pe care este absolut necesar să le adopte o filosofie pentrucă între credinţă şi raţiune să se realizeze un minim de preala­bilă înţelegere?

Primul este din domeniul epistemologiei şi priveşte valoarea o-biectivă a cunoaşterii ietelectuale, adică acel adevăr după * care cu­noaşterea omenească nu are numai valoare logică, subiectivă, ci se bucură şi de valoare ontologică şi transcendentă. De aci urmează nu­mai decât că, primele principii — cu deosebire al cauzalităţii — au valoare nu numai în domeniul cunoaşterii, ci şi al existenţei. De ce pretinde dogmatica creştină acceptarea acestui adevăr din partea filo­sofiei ? Fiindcă altfel existenţa lui Dumnezeu se poate postula, se poate chiar şi crede, dar nu se poate demonstra cu certitudine din existenţa lucrurilor; or, acest fapt, că adică din considerarea existenţii lumii ra­ţiunea poate demonstra existenţa lui Dumnezeu, este un adevăr revelat. Sfântul Pavel ni-1 spune : „ Cele nevăzute ale lui Dumnezeu, delà fa­cerea lumii s'au făcut cunoscute prin făpturi, şi se văd, ca şi veş­nica lui putere şi Dumnezeire". (Rom. I, 20). Biserica spune Ia fel: „Deum, rerum omnium princípium et finem, naturali rationis lumine per ea quae facta sunt, hoc est per visibilia creationis opera, tarn-quam causa per effectus, certo cognosci, adeoque demonstrări etiam posse", afurisind pe cei ce ar învăţa altfel. Dacă filosofia neagă pu­tinţa cunoaşterii lui Dumnezeu pe cale a posteriori, cum este cunos­cută cauza prin efect, nu poate fi principial creştină.

In locul al doilea, se recere ca să se recunoască deosebirea e-şen'ială între Dumnezeu şi lumea, materială sau spirituală. „Deuş,,,

© B.C.U. Cluj

402 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-8

praedicandus est re et essentia a mundo distinctus; osândit mate­rialismul şi panteismul sub orice formă, chiar dacă e deghizată sub numele de modernism „sau filosofie nouă". Ca un corolar al acestui adevăr, dogma creştină învaţă că lumea a provenit delà Dumnezeu prin creaţie, deci nu prin emanaţie şi nici creaţie subiectivă, etc.

Aceste două mari adevăruri sunt sinteza mai multora, de aceea dacă ele sunt principial acceptate, un acord iniţial este cu putinţă.

Din acest punct de vedere cum se prezintă Metafizica d-lui Speranţia ?

După cele premergătoare, răspunsul este uşor. Dacă d-sa acordă cunoştinţei omeneşti valoare obiectivă, adică ontologică şi transcen­dentă, şi în măsura în care o acorde, este mai aproape ori mai de­parte de credinţa Bisericii creştine. Convingerile filosofice pe care le exprimă în Metafizică, nu. sunt prea categorice; astfel, cu privire la a-cest punct, noi ne îndoim că d-sa acceptă pe deantregul acest punct de vedere. Fiindcă nu e suficient să afirmi şi să postulezi (să presu­pui) existenţa lui Dumnezeu; aceasta trebue dovedita ca a oricărei realităţi; dacă nu, atunci trebue crezută. Dar şi credinţa îşi are ulti­mul temeiu tot în existenţa şi veracitatea lui Dumnezeu.

Cât priveşte ideea de Dumnezeu, Autorul nostru îl numeşte în felurite chipuri: Etre'plus, Esprit, L'Idéal etc., folosind când una, când alta din aceste numiri. Nedumire ar putea naşte următoarea în­trebare a d-sale: „Ce este deci acest Ideal? — Nu-i decât un alt nume al spiritualului. Idealul este ceeace există exclusiv ca idee, adică în gândire, dar gândirea este funcţia proprie a spiritului. Şi acelaşi este deodată principiul formativ şi creator..." (p. 181). Să nu cumva să în­semneze acest pasagiu că Idealul — Dumnezeu, n'are decât existenţa ideii. Afirmaţia pare a justifica teama noastră. In acest caz Dumnezeu este creaţia noastră. Suntem teogonici.

Apriorismul,, care are rolul principal în această concepţie, nu pu­tea, fireşte, să lase neinfluenţată nici această problemă; ori influenţa lui, mai cu seamă aci, este dezastruoasă. Autorul ne spune că noi care ne gândim cu ajutorul formelor şi a postulatelor spiritului omenesc, noi trebue să începem prin a Ie recunoaşte valoarea şi consecinţa lor logică. Criticii acestui fel de a vedea nu pot să cugete decât după aceste norme, căci altfel nu pot să fie înţeleşi de oameni. Dacă calc cadrele cugetării omeneşti, cine mă asigură că voiu găsi ceva mai si­gur? Ori, această cugetare conformă cu exigenţele cugetării: „prin ideea de Dumnezeu începe şi prin ea noi ajungem să înţelegem ceva, în chip omenesc — chiar dacă această idee de Dumnezeu nu se oferă Imediat, çlar şi explicit conştiinţei noastre critice", (pg. 185) (...) „Din

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINA 403

moment ce aceste principii generale se găsesc printre primele funda­mente apriorice ale cugetării noastre, din moment ce constitue condi­ţia oricărei cunoaşteri, rezultă că o cercetare asupra Iui Dumnezeu nu este refuzată raţiunii noastre"... (Ibid). Adică ideea de Dumnezeu este apriorică conştiinţei noastre ; ea garantează şi face posibilă cunoaşte­rea oricărui lucru. Până aci e clar ; deşi nu e prea logic, fiindcă ideea de Dumnezeu naşte ca orice idee, din considerarea realităţii, şi nu e anterioară cunoaşterii; afară de aceasta, ideea de Dumnezeu raţiona-bilă, este cea mai înaltă, deci nu poate fi între cele dintâi : Teodiceea este încoronarea Metafisicei. Contradicţie se găseşte şi mai departe: căci dacă această idee se găseşte printre formele fundamentale aprio­rice, dacă ea «constitue însăşi condiţia oricărei cugetări şi cunoaş­teri", cu alte ' cuvinte, dacă conştiinţa o are în posesia sa ca zestre naturală, atunci ce rost mai are să o cauţi ; nu cauţi ceeace nu-ţi lip­seşte şi în acest caz, ea ar trebui să fie cea mai clară dintre toate. Or, realitatea e departe de a confirma aceste presupuneri.

Ne îndoim apoi de ortodoxia filosofică şi creştină a următoarei mărturisiri: „L'Etre-plus, la mystérieuse donnée suprême, au carac­tère inconditionné et absolu, vers laquelle notre esprit tend â remon­ter de plus en plus" (Probl. Nr. 1). Et, puisque cette donnée est a priorique et structurelle à notre pensée, il est explicable qu' au-delà de soi-même, le sujet pensant suppose l'existence de quelque choses qui n'en depend pas et que la référence au transcendant soit obligatoire et inhérent á la pensée" (p. 177). Această frază nu poate evita panteismul. Acest dat „l'Etre-plus" nu numai că este aprioric, ci este structural gândirii noastre; or, dacă e structural, atunci nu poate fi decât de aceeaşi structură cu gândirea; prin urmare, natura lui Dumnezeu, natura omenească. Ceeace urmează repetă dificultatea logică pe care am semnalat-o mai sus, adică, acest dat structural cu­getării face posibilă presupunerea unui lucru existent dincolo de ea. Or, o cugetare care are un dat aprioric şi structural nu explică, cre­dem, de loc presupunerea existenţei aceluiaşi dat, dar de această dată transcendent, fiindcă acest dat ori e aprioric, structural, adică imanent cugetării şi atunci presupunerea existenţei lui transcendente e nelogică şi forţată ; ori acest dat nu este structural şi aprioric, ci de altă natură şi a posterioric, în acest caz prezenţa lui în cugetare e raţionabilă, fiindcă izvoreşte din caracterul obiectiv pe care-1 au primele principii ale cugetării.

Artificială, esoferică şi foarte contestabilă apare şi cosmologia d-sale, în special: „La procession des Etres". Imaginile cu „epilamp-sis, apangosme, epinoéma, şi catqstaşe" supt încercări destul de

© B.C.U. Cluj

404 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 7-8

riscante, din punct de vedere al dogmelor, de a explica prin ele actul procesiunii fiinţelor, care rămâne un mister.

Abstrăgând insă de dificultăţile semnalate, d. Eugen Speranjia rămâne unul dintre gânditorii români care ş'a apropiat mai mult de fi-losofia creştină atât prin sinteza convergentă spre acelaşi Principiu, care este Dumnezeu, cât şi prin varietatea problemelor creştine, din care cea mai mare parte le rezolvă in spirit creştin.

Admirăm fără rezervă monumentalitatea operei, claritatea, frumu­seţea limbii franceze, ingeniozitatea unor idei, clasicismul unor pasagii, coerenja construcţiei, pre cum şi hotărârea cu care se susţin unele puncte de vedere, chiar şi dacă sunt creştine. „Tous ces attributs şe racordent parfaitement et 1' Etre-plus, le principe créateur... s'imposent à notre logique humaine comme aspects divers d'un seul Principe né­cessaire, celui-ci correspond entièrement á la notion de DIEU, telle que nous l'a légués la tradition religieuse. — Nier Dieu, c'est renon­cer á la faculté de penser logiquement..." (p. 184).

Despre om, iată cât de frumos se exprimă Autorul: „L'homme est un être dont la vie s'élance comme la flèche des cathédrales, pour percer le ciel de la spiritualité et y respirer le vent de l'au-delà" (p. 295).

Am cercetat sistemul de metafisică al d-lui Eug. Speranţia din punctul de vedere al concepţiei realiste, adică în ce măsură această filosofie satisface exigenţele unei cunoaşteri realiste. Şi dacă acest punct de vedere nu-1 acopere în întregime, are totuşi meritul de a fi, între filosofiile româneşti, cea mai sistematică. Noi, care căutăm realitatea şi justificarea ei în fiecare operă filosofică, ne-am fi bucurat în mod deosebit dacă această operă filosofică, românească, s'ar fi integrat în întregime pe linia realismului clasic, aristotelico-tomist, concepţie care singură salvează valoarea obiectivă a cunoştinţei omeneşti, împăcând în chip logic-natural idealismul moderat cu realismul moderat, ima­nenţa subiectivă cu transcendenţa obiectivă, Raţiunea cu Credinţa. Avem totuşi mângăierea că d. Prof. Speranţia, în metafisică d-sale, a găsit multe din principiile etern valabile ale Tomismului, dovadă că raţiunea omenească în chip firesc se îndreaptă, cum spun tomiştii, spre fiinţă, adică spre realitate.

(Sfârşit) IOAN MICLEA

© B.C.U. Cluj

MUNCĂ ÎN CONCEPŢIA CREŞTINĂ*) Organizarea muncii sociale

In economia socială, pentru realizarea produselor agentul principal e munca, factorul principal e capitalul, iar ambientul cel mai prielnic al producţiunii e fără îndoială tovărăşia, sau aso­ciaţia, deoarece tovărăşia sporeşte intensitatea muncii şi cantitatea capitalului, armonizează şi dirijează eforturile lor într'o singură acţiune de interes comun.

De fapt omul, ca fiinţă socială, nu află pe deplin satisfăcute toate nevoile sale în sânul celor două societăţi indispensabile, familia şi societatea civilă. Pentru a progresa şi a se desăvârşi are nevoie să-şi unească inteligenţa proprie şi forţele lui fizice cu ale celorlalţi oameni. De unde se deduce evident că are un drept natural al tovărăşiei sau al asocierii pentru desfăşurarea muncii. Libertatea asociaţiilor economice e complementul celorlalte liber­tăţi civile.

Nu trebue înţeles că asemenea asociaţii economice s'ar bu­cura de o absolută independenţă faţă de puterea civilă. Activitatea şi desfăşurarea lor au limitele cerute: a) de scopul ce-1 urmăresc, căci nimeni nu poate avea dreptul să facă o asociaţie cu un scop contrar vieţii omului, contrar legilor morale; b) au limitele cerute de drepturile superioare, potrivit principiului colisiunii drepturilor. Astfel o asociaţie particulară nu poate fi legitimă, dacă e contrară binelui comun al societăţii. De aci izvoreşte dreptul puterii civile asupra asociaţiilor naturale, mai ales economice.

Când mai multe persoane îşi unesc puterile spre un scop comun, ele alcătuesc o asociaţie în înţelesul cel mai larg. In înţe­lesul mai restrâns al cuvântului, asociaţia e unirea stabilită şi organizată, prin contract formal, a forţelor mai multor persoane într'un anumit câmp de activitate. Dacă o asociaţie pune ceva în comun cu scopul ca membrii să se bucure de profit, o asemenea asociaţie ia numirea de societate. Sunt fel de fel de societăţi de acest gen, cu fel de fel de denumiri.

*) Vezi „Cultura Creştină" Nr. 5-6 din 1944.

© B.C.U. Cluj

406 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 7-8

Organizarea creştină a muncii

In evul mediu organizarea muncii sociale s'a tăcut în mod înfloritor prin corporaţiuni. Papa Leon XIII zice despre ele: „Prea vădite au fost foloasele corporaţiunilor medievale, precum fac mărturie un mare număr de documente. Prin ele au înflorit artele". Asemenea corporaţiuni alcătuiau ordinea socială din acele vre­muri, sub influenţa principiilor creştineşti despre demnitatea per­soanei omeneşti, despre valoarea muncii, despre dreptul de pro­prietate, despre dreptate şi dragoste între oameni; ele au fost produsul istoric al religiozităţii şi al moralităţii, pătruns adânc în popor prin predicaţiunea insistentă a evangheliei timp de o mie de ani. Din punct de vedere al organizaţiei, alcătuiau acele corporaţiuni o economie, pe care am putea-o numi economie re­gulată sau dirijată. Corporaţiunile cuprindeau trei feluri de per­soane in sec. XIII: maeştrii, valeţii, şi începătorii sau ucenicii. Aproape fiecare meserie avea corporaţiunea proprie; aşa era cor-poraţiunea croitorilor, a frizerilor, a negustorilor, a tâmplarilor, a lăcătuşilor, etc. Statutele lor erau aşa fel alcătuite, încât între ele domnea concordia, deaceea erau excluse grevele, revoltele lucră­torilor, erau excluse fraudele, era limitată concurenţa, era regulată vânzarea, conform spiritului creştinesc. Au durat aceste aşeză­minte sociale pentru organizarea muncii până la revoluţia franceză, deoarece cu slăbirea spiritului creştinesc dintre oameni, a slăbit şi acest organism până la totala dispariţie. Turgot, în 1776, a inspirat regelui Franţei un edict prin care s'au anulat toate cor­poraţiunile vechi. Iar în 1791, luna Martie, Constituanta şi a însuşit decretul, anulând definitiv corporaţiunile, şi în locul lor a apărut liberalismul economic.

Distrugerea violentă a corporaţiunilor a fost călcarea unui drept natural şi al libertăţii. Fără îndoială corporaţiunile aveau nevoe de multe reforme după nouile timpuri şi cerinţe ale stărilor economice schimbate. Cu multă înţelepciune vorbeşte în această chestiune Papa Leon XIII: „Secolul trecut a distrus vechile cor­poraţiuni, cari au fost pentru lucrători un adăpost sigur. Odată cu revoluţia au dispărut din legi principiile şi simţemintele religioase, precum şi din toate instituie publice, iar lucrătorul s'a văzut izolat Şi părăsit la voia inumană a patronului şi la lăcomia brutală a, concurenţei neînfrânate",

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINA 407

Organizarea laică a muncii Societatea, după concepţia liberală, nu e decât o masă uni­

formă, alcătuită de indivizi puşi alături şi legaţi numai la exterior; e o colecţiune de entităţi elementare omogene, cari sunt supuse unei compresiuni mecanice a puterii publice. Dacă amestecul pu­terii publice e în gradul cel mai mic posibil, atunci libertatea de iniţiativă e absolută până la aberaţii; iar dacă amestecul statului e în gradul cel mai mare, atunci se suprimă libertatea individulu'. Acestea sunt două extreme deopotrivă de periculoase în economia politică. In întâiul caz e regimul absolut liberal, la care s'a ajuns în zilele din urmă şi caie a produs criza economică ce-şi face încă ravagiile în lume; în al doilea caz avem regimul centralist tiranic, panteonul statal, concretizat în bolşevism. Cea mai gravă problemă economică, în urma suprimării corporaţiunilor, e diri­jarea raţională a libertăţii muncii, pentru a nu ajunge Ia nici unul din cele două extreme amintite, ci a păstra calea de mijloc. Ceeace împiedecă nespus de mult, în acest sistem, a afla un e-chilibru stabil, e concurenta liberă, care exclude orice intervenţie a vreunei puteri superioare în funcţionarea vieţii economice şi care aduce dizordine în producţie, în repartiţie şi în consumul bogăţiilor. Astfel, prin concurenţa liberă, s'a introdus în economie lupta aprigă între producători, pentru a desface produsele proprii în condiţiuni favorabile.

Pentru socialişti tot răul din societate vine delà concurenţă, de aceea ea trebue distrusă, trebue confiscată, zic ei, în folosul colectivităţii, trebue înlocuită cu acţiunea directă a statului. Pentru economiştii liberali, concurenţa liberă absolută e cel mai mare bine pentru societate, e instrumentul indispensabil al progresului, e pârghia civilizaţiei, e regulatorul economiei. De fapt, concurenţa liberă a adus dezastrul de acum.

Necesar şi corect este să se modereze, să se limiteze în mod echitabil concurenţa liberă, să se înlăture abuzurile ei, mai ales: a) să se suprime sau cel puţin să se limiteze excesele speculaţiunii şi jocul bursei; b) să se favorizeze şi să se desvolte asociaţiile profesionale, sindicatele şi corporaţiunile, după nouile cerinţe ale timpurilor moderne.

Criza sistemului liberal economic In urma primului răsboi mondial din 1914 regimul capitalist e

pe cale să dispară. Sombart, in Istoria capitalismului, descrie cau­zele de îmbătrânire ale acestui sistem; Lucien Romier vorbeşte despre învechirea capitalismului; iar guvernatorul băncii engleze,

© B.C.U. Cluj

408 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-8

In 1931 profetizase că după şase luni trebuia să moară cu desă­vârşire. Ia asemenea împrejurări, pe când se pregătesc pompele funebre ale sistemului liberal, trebue să se gândească cei chemaţi la succesorul lui. Ce regim economic va lua locul regimul liberal?

Economia socială de azi din întreaga lume se frământă în căutarea unui echilibru. Sociologi de vază, economişti experimen­taţi şi bărbaţi de stat se trudesc a afla o nouă formulă, pentru a pregăti cel puţin un tonic de oferit sau de impus economiei în descompunere. Rusia, nici nu se încheiase bine răsboiul din 1818, a şi strigat faimosul Eureka, am aflat. Cel mai bun urmaş al ble­stematului capitalism e comunismul, pe care 1-a şi introdus în casa proprie cu propunerea fermă de a-1 realiza în lumea întreagă. Alte popoare se trudesc prin fel de fel de polemice şi congrese să găsească alte sisteme, propunând mai ales o economie dirijată şi controlată de Stat.

Cuvântul Bisericii catolice

Catolicii n'au rămas nepăsători în faţa anarhiei economice produse de liberalism. Ameninţarea socialismului comunist i-a îm-pintenat şi mai mult la căutarea unei soluţiuni a chestiunii sociale, care să fie în armonie cu principiile eticei creştine. — In toată jumătatea secolului trecut şi aceste câteva decenii ale secolului al douăzecilea, toţi catolicii militanţi au făcut propagandă intensă pentru corporaţiunile creştine, cu toate greutăţile de a le acomoda la nouile condiţiuni ale timpului.

Cel dintâiu care a ridicat flamura pentru corporatism a fost Papa Piu IX prin „motu proprio" din 14 Mai 1852. Au contribuit apoi la elaborarea planului corporatist pe baze noui bărbaţi de seamă: Taparelli In Italia, Ketteler în Germania, Vogelsang în Austria şi, cel mai activ, La Tour du Pin din Franţa.

Pentru acest mare sociolog şi economist francez nouile cor-poraţiuni, împreună cu magistratura statului şi statutele lor, trebue să alcătuiască garanţiile stării profesionale ale oricărui membru; trebue să fie de un caracter privat, libere de încătuşerile mai mult sau mai puţin directe ale puterii civile. Deşi libere în înfiin­ţare, ele trebue să tindă spre obligativitate, ca să poată exercita o funcţiune politică, iar statul trebue să le asigure desvoltarea prin anumite retuşări şi concesiuni. Puterea publică nu le impune norme proprii, ci caută să le armonizeze pentru a le păstra sfera interesului particular, care totuşi să nu fie spre paguba folosului public. Mai mult. Corporaţiunile trebue să fie înzestrate cu un patrimoniu inalienabil pentru ca să poată înfrunta dissocupaţia

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 ÔULÎURA CRÉSTINX 409

membrilor, sä poată da pensii, să poată da existenţă celor în nevoi, să poată întreţine şcoli profesionale. Corporaţiunile să aibe dreptul de a da brevete de capacitate profesională la toţi agenţii producţiunii; să aibă o proprie jurisdicţie; statutele lor să aibă tăria de lege; să poată regula producţia; să poată fixa preţurile; să vegheze asupra calităţii produselor, învoind concurenţa asupra bunătăţii mărfurilor mai mult decât asupra preţurilor de vânzare*).

In sfârşit, reprezentanţii locali şi provinciali ai corporaţiu­nilor să aleagă membrii marelui sfat al corporaţiunilor, sau senatul corporativ, care ar trebui să înlocuiască parlamentul într'un mod oarecare.

•

Directive pontificale Propovăduitorul cel mai autoritar al corporaţiunilor în sensul

de mai sus a fost fără îndoială Papa Leon XIII. In diferite dis­cursuri şi în mai multe enciclice propusese organizaţiile profesio­nale. Despre aceasta însă a tratat în mod magistral în enciclica „Rerum novarum" din 25 Mai 1891. Tot în acelaş sens, după Leon XIII, au vorbit Pia X, Benedict XV şi Piu XI, care cu o-cazia împlinirii a 40 de ani delà publicarea enciclicii „Rerum no­varum" a dat, în 15 Mai 1931, eciclica „Quadragesimo anno" asupra chestiunii sociale economice.

In cele două eciclice „Rerum novarum" a Iui Leon XIII şi „Quadragesimo anno" a lui Piu XI, care alcătuesc cadrul social economic conform evangheliei, se vede spiritul viu al noului aşe­zământ economic social. In ele se află tot ce priveşte corectarea salariilor, potrivit cu exigenţele nu numai ale lucrătorului ci şi ale familiei lui; în ele se elimină centralizarea ipertrofică a sta­tului; se recomandă reconstituirea corporaţiunilor profesionale; în­fiinţarea înţelegerilor internaţionale prin institute durabile; în ele se simte că Biserica nu numai că nu se teme, ci din contra încu­rajează şi previne înoirile cerute de progres.

Biserica nu vrea schimbări precipitate şi violente, ci preco­nizează o evoluţie asemănătoare cu cea din ordinea naturală, unde schimbările se fac lent şi pe nesimţite. Această procedură, pru­dentă şi moderată, va trebui urmată şi în procesul de corectare a viţiilor capitalismului modern, ori, la nevoe, la înlocuirea lui treptată cu un sistem social economic mai corespunzetor postula­telor dreptăţii. Aceste postulate, Biserica nu încetează a le vesti şi a le afirma cu toată imparţialitatea şi cu perfectă obiectivitate.

') „Vers un ordre social chrétien". Bauchesne, 1927, p. 13.

© B.C.U. Cluj

410 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-5

Ea este mai pre sus de clase şi stări sociale, tocmai de aceea vorbeşte lămurit bogaţilor şi săracilor, patronilor şi muncitorilor, arătând exagerările unora şi altora precum şi obligaţiile ce le revin într'o ordine de armonie socială. — In acelaş timp, este că­lăuzită, în problema socială, de un realism înţelept. Departe de optimismul gol şi uşuratic, izvorît din ignoranţa asupra firii omului şi asupra cauzelor adânci ale marilor probleme sociale, ea nu promite paradisuri pământeşti. Ea cunoaşte pe om în toate tainele lui, ea cunoaşte pe omul integral, şi atât din lumina clară ce o are, cât şi din lunga experienţă a vieţii, de două milenii, ea vede clar şi departe, are un orizont din cele mai largi asupra vieţii so­ciale. — Deactea nu şi pune nădejdea în progresele tehnicei eco­nomice şi politice, oricât de promiţătoare ar fi, dacă acestea nu se razimă pe principiile nesurpate ale moralei evanghelice; căci nu argumentele omeneşti vor putea să înlăture firea originală a omului, atât de aplecată spre egoism.

Cu asemenea viziune clară şi cu siguranţa că vieaţa de faţă nu e decât o probă de pregătire la alta cu adevărat fericită, le aminteşte printre alte virtuţi şi virtutea resemnării şi a răbdării. Aceasta nu pentru a da o injecţie de morfină celor ce suferă şi pentru a trece cu fericire la o distribuţie mai echitabilă a bogă­ţiilor; ci pentru a încadra conduita omului în supremele principii ale ordinei morale, adecă pentru a conforma voinţa omului cu aceea a lui Dumnezeu, şi a face din suferinţele inerente convie­ţuirii sociale, un mijloc de ispăşire şi un merit pentru cealaltă vieaţă mai bună. Iată cum se exprimă enciclica „Rerum novarum": „Multele suferinţe, cu cari e presărată vieaţa de pe pământ, Isus Hristos, care ne-a răscumpărat cu înbelşugare nu le-a înlăturat; dar le-a întors în tot atâtea imbolduri spre virtute şi în materie de merit; aşa că nici un fiu al lui Adam nu poate ajunge în cer, dacă nu calcă pe urmele pline de sânge ale lui. El însuşi, Isus, îmbră­ţişând de bună voe munca şi durerile, le a îndulcit asprimea, nu numai cu pilda lui ci şi cu harul lui, cu speranţa răsplătirii, în care chip ne-a făcut mai uşoară suferinţa". — Aceeaşi doctrină o aflăm în enciclica „Quadragesimo anno", unde în actuala răspântie a ordinei sociale restaurarea morală a societăţii e pusă ca şi con-diţiune sine qua non: „Dacă considerăm lucrurile cu o mai mare atenţiune şi mii adânc, vedem cla ' că la aceasta atât de dorită restaurare a societăţii trebue să preceadă o întreagă reînoire a spiritului creştinesc, delà care, din nefericire, s'au îndepărtat atâţia dintre aceia cari se ocupă cu ale economiei sociale; altmintrelea

© B.C.U. Cluj

Nr. 5-6 CULTURA CREŞTINĂ 411

toate sforţările vor cădea în vid, căci nu se va clădi pe stâncă ci în nisip".

Apostolatul în economia socială

Pentru a ridica la acest mare ideal munca, nu-i nimic mai destoinic şi mai decisiv decât organizaţiile profesionale ale mun­citorilor călăuzite de spiritul creştinesc. Nu sociologii ci sfinţii vor ridica societatea!

Spre acest scop s'au ivit instituţiuni, cari au ca ţintă a da lucrătorului gustul vieţii lăuntrice; cari urmăresc deşteptarea fla-cărei desăvârşirii creştineşti; cari se străduiesc a spiritualiza lumea muncitoare pentru a face o reacţie în contra materialismului atât de ameninţător în forma socialismului comunist de astăzi.

O creaţie recentă de felul acesta e Ordinul Lui Isus Lucră­torul, întemeiat în Noemvrie din 1926 în oraşul Tours, aproape de mormântul sfântului Martin. Nu sunt călugări în adevăratul înţeles al cuvântului membrii acestui Ordin, ci tovarăşi ai unei corpora­ţiuni laice de bărbaţi şi femei celibatari, peste vârsta de 18 ani, legaţi intre ei cu anumite régule aprobate de Sfântul Scaun. Scopul lor este să ducă o vieaţă creştinească exemplară, muncind, în-frânându-s » delà tot ce e oprit de legea creştină, iar drept cod special al vieţii lor e enciclica .Rerum novarum". Acest ordin de lucrători, sau mai bine de creştini doritori de muncă, se desvoltă tot mai mult în Franţa.

O altă organizaţie, care şi a propus ca ţintă încreştinarea şi sfinţirea muncii pentru masele lucrătorilor, îşi are originea în El­veţia, la Geneva, cu numele care e şi program: „L'ouevre Aposto­lique de Iésus-Ouvrier", Opera apostolică a lui Isus-Muncitorul. A luat fiinţă în 1916 din râvna abatelui Schuh, bărbat cu multă experienţă, şi foarte bun cunoscător al situaţiei prezente şi a ne­voilor urgente pentru clasele proletare. A răsărit această insti­tuţie tocmai în oraşul unde au avut sediul marile aşezăminte in­ternaţionale, în frunte cu societatea Naţiunilor şi Oficiul interna­ţional al muncii. In mijlocul atâtor alte societăţi în cari prevalează grijile economice şi politice şi interesele pământeşti profesionale, prea adesea în mod excesiv, a fost foarte bine venuă această a-sociaţie care are menirea mai presus de orice să formeze morali­ceşte mulţimea lucrătorilor. In 1928 asociaţia a trecut sub condu­cerea Părinţilor Dominicani şi înfloreşte tot mai mult, intensifi-cându-şi câmpul de activitate cu acela al Acţiunii Catolice,

© B.C.U. Cluj

412 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-8

Iooirea societăţii şi restaurarea sensului creştin a muncii o urmăreşte, împreună cu aceste şi alte asociaţii similare, şi puter­nica organizare a mirenilor de pretutindeni, cunoscută sub denu­mirea de „Acţiune Catolică", în care se încadrează şi Agru-l nostru. Ideea călăuzitoare a acestei înmănuncheri de energii creştine re­formatoare e formulată încă de Părinţii conciliului Vatican, cari au socotit cooperarea laicilor la răspândirea credinţei o datorie: „Toţi credincioşii, zic ei, dar mai ales aceia cari sunt înzestraţi cu o oarecare autoritate sau sunt în învăţământ, sunt rugaţi din dra­goste către Hristos, ba le şi poruncim în numele aceluiaşi Hristos Dumnezeu, ca să se străduiască cu râvnă ca aberaţiile sociale să fie înlăturate şi astfel lumina credinţei să strălucească cu cea mai mare curăţie. Printre datoriile ce ne leagă de Dumnezeu şi de Biserică, cea dintâiu e fără îndoială aceea de a se sili fiecare după capacitatea proprie, să răspândim învăţătura creştinească şi să înlăturăm greşelile".

Acelaşi este şi gândul Papii Leon XIII în enciclica sa din 10 Ianuarie 1890, despre apostolatul muncii, despre acţiunea ca­tolică şi în chip deosebit al celui ce a desăvârşit şi a pus în mişcare întreaga *acţiune Papa Plu XI, numit din acest motiv şi „Pontificele Acţiunii catolice" sau al apostolatului laic pentru încreştinarea societăţii.

* Cred că nu pot să încheiu mai bine aceste consideraţiuni,

decât cu cuvintele Papii Piu XI, adresate unui grup de francezi din asociaţia „La France du travail", în ziua de 20 Mai 1929.

„Onoarea muncii, care îndreptăţeşte vieaţa şi o susţine; o-noarea muncii, care procură satisfacţiile şi plăcerile nobile ale sufletului! Onoarea Muncii care e în acelaş timp ispăşire pentru păcatul omenirii şi mijloc colectiv şi sintetic al celor mai sublime virtuţi! Onoarea muncii, care nobilitează vieaţa omenească şi mai mult cea creştinească! Onoarea muncii, care a fost respectată, înălţată şi divinizată de însăşi persoana Răscumpărătorului, de Fiul lui Dumnezeu, care aproape întreaga lui vieaţă de pe pământ şi-a închinat-o muncii şi a făcut din muncă instrumentul cel mai de seamă al răscumpărării noastre universale!

ONOARE, OBOARE MUNCII! (Sfârşit)

P. DOMINIC NECULĂEŞ

© B.C.U. Cluj

CONTRIBUŢII LA BIBLIOGRAFIA ROMÂNEASCA VECHE

— (CATECH1SMUL DE LA TYRNAVIA DIN 1726) —

In 1636 apare Ia Pojon (Bratislava) Catechismul Iui Petru Cani-siu în româneşte. In Efemeridele Colegiului Iezuit delà Tirnavia (Sâm­băta Mare) în 2 Februarie 1636 se găseşte o notiţă despre acest ca­techism: „Accepi a Karán Sebes a nosiris pafribus catechismum P. Cani6ii e latino in linguam Valachicam imprimendum Posonii opera P. Iacobi Némethi". Nu se cunoaşte nici un exemplar1). In 1696 o mai tipăreşte la Tirnavia iezuitul Francise Szúnyog2). S'a tipărit „de isnoavă" în 1703 la Cluj de către Gheorghe Buitul. Bibliografia Ro­mânească Veche 3) reproduce titlul după Szabó4). E închinat „Illustri-simo et Reverendisimo" Atanasie Anghel Popa, Mitropolitul Ardealului.

Catechismul lui Canisiu s'a mai retipărit în 1726 la Tirnavia (Sâmbăta Mare). Ediţia din 1726 o pomeneşte întâiul bibliograf român, doctorul Vasilie Popp5). Bibliografia Românească Veche') nu cunoaşte exemplare. Reproduce titlul după Vasilie Popp. Preotul Bonaventura Morariu spune că există un exemplar în biblioteca Seminarului Fran­ciscan delà Hălăuceşti.7) Nu descrie mai amănunţit cartea. La 1 Sep­temvrie 1943 am cercetat biblioteca Seminarului delà Hălăuceşti, dar cartea nu mai era acolo. Biblioteca Centrale Arhidiecezană din Blaj posedă două exemplare complete, în stare foarte bună, compactate. Pe un exemplar găsim pe foaia de titlu sigilul cu numele lui Timoteiu Cipariu, şi o semnătură Ioann Schwartz. A fost a învăţatului canonic Timoteiu Cipariu. Al doilea exemplar a fost a Mitropolitului Victor Mihályi de Apşa. Semnează la început, însemnând anul 1865. Mai no­tează: „Pretiulu legarei 60 cr. v. a." Titlul cărţii este : „Catechismuşu sau învăţătură creştinească. In folosul neamului rusesc din Ţara Ungu-

1) Bibliografia Românească Veche. Tomul I. p. 532. N. Iorga: Socotelile Braşovului. Analele Academiei Române. M. S. I. Vol. XXI, p. 187. Archiw für siebenbürgischen Landeskunde. N. Folge, Vol. XIX, p. 629.

2) Nilles: Symbolae. Vol. I, r>. 137. B. R. V. Vol. I, p. 339. 3) Tomul I p. 447. 4) Régi magyar könyvtár. Vol. I. p. 586. 5) Diseitaţie despre tipografiile româneşti în Transilvania, Sibiu, 1838, p.92. 6) Tomul II p. 27. 7) Almanahul revistei populare catolice Viaţa pe 1925 p. 62—71.

© B.C.U. Cluj

4Í4 CULTURA CRÈSTÎNÀ Nr. U rească, dată afară prin osândia şi osteneala Mării Sale Domnului D. loan Iosif Decamilist, Ipiscopul Sebasiului şi a Muncaciului i. proci. Cinului preoţesc unit din legea grecească Vicarăşu Apostolicescu. în Ţara Unguriască întoarsă şi tipărită. Sâmbăta Mare, In Tipografia Aca-demicească. Anul de Ia Hs. 1726. Are formatul mic: 14'50X8"40. începe cu

nCuvântu către preoţi Gumu ni se cade nouă cari suntem puşi şi rânduiţi dină mila lui

Dumnezeu, spre grija sufletelor răscumpărate cu cinstitulu sângele Mântuitorului nostru Is. Hs, să ne aducem aminte de învăţătura apos-tolicească, care vasulu celu alesu Dumnezeescul Pavelu o lăsat tuturora Ipiscopiloru la Titu C. I. stih 7. zincându: Cadese Ipiscupului fără de păcate a fi, precurmi să cuvine slugii Iui Dumnezeu, adecă : nu mân­dru, nu mâniosu, nu beţivu, nu învrajbitoriu, nu pofiitoriu lucruriloru grozavei, ci primitoriu blându, treazu, direptu, sfântu, răbdătoriu, coprin-zătoriu cuvântului dreptu de învăţătură, ca să poată îndirepta spre învă­ţătura cea dreaptă şi a certa pe ceice să punu împotrivă. Aşişdere şl voi preoţiloru, cari sânteţi oiloru celor cuvântătoare al doilea păstoriu şi dinu darulu di/mnezeescu cuvântului lui Dumnezeu şi taineloru de Domnul nostru Is. Hs. pentru mântuirea neamului omenesc rânduite slugi credincioase. Ţineţi minte bine această învăţătură Apostolicească, căreia cu tot sufletul nostru urmându să vă îndireptaţi viaţa voastră şi năravurile voastre. Izgoniţi din inimile voastre mândria şi nu fiţi ase­menea fariseilor, care pe scaunele sale cu mare pompă şi deşarte po­doabă îmbracă, mândreşte umbla şi cu mândria Ioni ca nebunii învă­ţătura cea de folosu adevăratului Mesia o călca, făcându-se pe sine mai înţelepţi, măcar că prorociile nu înţelegea, ci sfinţi adevăraţi ur­măritori Mântuitorului nostru Is. Hs. care adevăratu au zisu de sine: Eu suntu bunu şi blându cu duhulu: care scoborî pe cei mândri şi înălţă pre cei smeriţi. Nu fiţi mânioşi, că mânia după cuvântul filoso­fului în nebunie, că cine se umple de mânie de multe ori cu aceasta fiind orbit să sloboade într'unele, de care apoi foarte — şi bănuieşte şi cu multă dosadă şi pătimire de vie se curăţeşte. Pentrucă orce creştinu ca să nu cază într'atâta, şi greutatea cadeisă să să feriască de unele lucruri ca acestea, care ducu pe om la pierzare, muncindu, ca totu omulu, care îi învăţat şi sucultă acestui nărav rău, sau păcatu, să se desvete şi să să îndirepteze în alte fapte bune, care să împo­trivea acestui nărav rău, adecă în blândeţe, umilinţă, răbdare şi alte greutăţi : Că în pătimirile voastre veţi birui sufletele voastre zice Dom­nul. Şi în alte locuri : Fericească cei blânzi, că ei vor moşteni pămân­tul: Fericească făcătorii de pace că aceia fii lui Dumnezeu să ror

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINĂ 415

chema. Nu punereţi veselia voastră întru bejie. Că cei mai urâtă avede, decâlu omulu amintire cinstitu şi de toţi priemahi, sau mai vârtosu cu darulu Duhului Sfântu împodobeşte în zăvisnică şi urâtă beţie şi mân­cări afară de seamă înecată? Că şi dobitoacele, cele fără înţeles, atâta mancă şi beau cât le pofteşte firea, ca să-şi poată ţine vieaţa: dară omulu care-i cu minte şi îi făcutu să caute la cele mai de susu, care mai pe urmă fericitu să le poată ajunge: Ca firii sale şi locomiei a face destulu şi afară de seamă, cu atâta grozăvie a numelui său, într'această parte mai josu decâtu dobitoacele a să lăsa, şi atâta rău­tate a aduce trupului să de care şi convoiulu doftoriloru le mărturi­seşte zicându : grijiji de împlerea pântecelui afară de samă, dinu care toate beteşugurile vinu în trupulu omului. Şi Dumnezeesculu Pavelu Apostolu iară zice, şi într'acest năravu, cu această învăţătură de mân­tuire ne îndeamnă la Efesu c. 1, stih 9 : Nu vă îmbătarăţi cu vin întru care ieste curvie. Pentru ca bogatulu celu ce să îmbracă în urşinicu şi pre să slobodie în toată deşărtăciunile aceştii lumi şi păcate peste păcate grămadie în fundul iadului s'a îngropatu : Ave puţine pentru lipsa sa beteşugul trupului sau pentru veselia inimii lui lucru rău: ci înă ospeţe, cârşme şi înă uliţă băuturile afară de samă şi urâte, alesu feţelor duhovniceşti sântu foarte contenite şi oprite de Sfintele Canoane : şi firii noastre beţia îi lucră foarte necuviosu şi înpotrivătoriu: Cându afară de samă şi de măsură fiindu îngreuiată în sîlă încâtu a se cu­raţi la starea ca mai nainte a să pune. Nu fi rece primitoriu spre bă­taia deaproapelui vostru, fără cându îi de lipsă pentru îndireptarea şi cându vă face cineva sală şi în pismă bucuroşi răbdaţi, avându nădej­dea plată de veci: aducându-vă aminte de credinţa creştinească care v'au învăţatu Domnu Nostru Is. Hs. încă fiind cu noi în trupu ome-nescu, zicându: De-ţi va da cineva o palmă peste obrazu, întoarce şi cealaltă parte : şi această pildă a pătimirii ne-au datu nouă în toată vieaţa sfinţiei sale, de vremece şi pe Petru mai marele Apostolilor, uceniculu sfinţiei sale celu mai iubitu, care vre să-I apere, nu l-au lăsatu ca să-1 apere cu sabie cându mânioşi Jidovii spre groaznică moarte îl prindu. Aşişdere şi voi cându simţiţi ce vă face cineva înu pizmă aduceti-vă aminte de cuvintele cu care s'au îmbucuratu adeve­rinţa cea vecinică fericiţi ceice pată izgonire. Bătaia două răutăţi aduce: una celui blhihi, alta celui ce bate, că celce bate aprinde pre celu bătuta spre htbaadă şi-1 împle de mânie; şi chiamă judeţulu pe pedep­sirea sa. Pentrucă mai bine este să să conteneşte de unele vrajbe ca aceste, ca sojia şi via(a voastră să fie pace, pildă, floare şi de folosu creştiniloru. Nu vă slobozâră|i în dobânzi urâte, că cine pofteşte multu bine a birui întraceastă lume, mintea Iui atâta să depărtează de lucru­rile cele cereşti, câtu nu se poate spune, câtă împiedecare şi pagubă

5*

© B.C.U. Cluj

416 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-8"

aduce mergerii înainte întru cele sufleteşti, şi diregătoriei griji păsto-toreşti lipite, această fără de socoteală poftă a lucruriloru celoru tre­cătoare, în care multe suilefe pieru şi cinulu besericescu, care amin­tire foarte-i luminatu şi cinstitu în ce cinstită şi nebăgată în samă şi nesocotitu pentru unii ca aceia care căutau acea dobândă fără soco­teală. Pentrucă Sfinţii Părinţi în Sfintele Săboare aşa tare au opriţii ca să nu să mestece preojii înu negustorii şi alte lucruri dinafară. Pen­trucă cu multu mai vârîosu trebue să să ferească şi de alte lucruri mai mici în folosulu trecătoriu, care lesne are putè dobândi dintru alte meş­teşuguri mireneşfi au jocuri şi carnete care nu să cuvin cinului preo-ţescu, şi care nu numai de Dumnezeu ci şi de mireni şi Sfintele So-boară îs oprite: şi nu numai mirenilor ci mai vârtosu şi preoţiloru: şi adevăratu nice o cinste nu poate aştepta preojii delà mireni, orcare întru acest nărav rău cu atâta paguba şi a cinsiii şi a sufletului său să făvălescu. Cătră oaspeţi alesu, cătră călători şi săraci fiji milostivi şi ieftini, dându-le bucuroşi sălaşu şi alte caresu de lipsă călătorilor, ca să poată la voi odihni şi răsufla, fiindu bătuţi şi „osteniji de drumu. Arătaţivă dragostea şi libodulu cătră toii întru cele slobode, ospătân-du-i, veselindu-i, bucurându-i şi vorbindu bucuroşi cu ei. Fiji trezi în toată vremea, mai alesu cându aveţi vorbă cu cineva au vi să faceţi ceva, care să cuvine deregălorii voastre : ca să nu să îndoiască şi să ia pildă rea ceice-s supuşi vouă întru cele sufleteşti: ca aşa dinu fap­tele şi viaţa voastră, nu ocară ci laudă să aveţi la toţi cei buni şi cinstiţi.

Iubiţi dreptatea care foarte va fi cunoscută şi beciuluită oameni-loru şi Dumnea-voastră; de nu veţi busului pe nimeni, neci în sufletu neci în iosagu, neci în cinste sau în chesiea ca bunu : ci grăbiţi ajunge cu ale voastre care v'au dăruitu milostivul Dumnezeu şi veţi întoarce orcărui cei alu său şi veţi face orce să cuvine şi-i direptu. Fiţi sfinţi şi răbdători, ferindu-vă de pofte strâmbe şi soţii cu prihană, de muieri, de vorbe grozave şi poveşti, de cântece lumeşti, de jocuri şi alte lu­cruri, care nu să cuvinu cinului preoţescu ; ci legea lui Dumnezeu neîncetatu o căutaţi, Sfânta Scriptură şi ale Sfinţilor fericiţilor părinţi cetiţi şi ispitiţi, ca să puteţi mai lesne şi sufletele voastre şi oile caresă încrezute grijii voastre cei păstoreşti, cu pâne sufletească a paşte şi mai pe urmă la păşunea cea cerească şi staulu celu de susu fără frică a le duce. Mai pe urmă fiţi prietini învăţăturii cei adevărate şi de mântuire şi cu oameni vestiţi cu învăţătura şi vieaţa bună creştinească şi nu pe cei care-s umflaţi. Cu înţelepciunea cea de şarpe a aceştii lumi şi muncescu a să arăta mai înţelepţi decâtu sântu, cinstiţi: ci pe cei caresă în Biserica Catolicească a Romii, plini de dreaptă şi ade­vărată învăţătura Sfintei Evanghelii: care ori putie proşti şi pe cei

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINA 417

leneşi, cari nu grijesc de mântuirea sa cea de vecie, îi învaţă pe cei răi a îndrepta şi pe ceice greşesc la cărarea cea de mântuire aduce. Pe aceştia cinstiji. Că alţii fiindu întorşi şi stricaţi cu învăţătura eriti-ciloru, suptu faguru de miere arătându-se înţălepţi, prin aceasta slobod în inimile oameniloru veninul eresurilom, cares pierzare sufleteloru de vecie: iară aceşti cu] învăţătură direaptă, adevărată şi de mântuire pe cei greşiţi îndireptează şi destoinici face oamenii a ţine darul dum-nezeescu, sufletelor sale făcătoriu de vieaţă. Pentrucă ca şi eu datoriu şi deregătorii mele ca să poci face destulu şi voi ca să cumu veţi putie mai lesne a învăţa sufletele care'sîncrezute păstorii voastre: ce să cade a şti şi a face credincioşi lui Hs. şi întâiu capetele şi păstorii loru cei sufleteşti; Acestu Catechismuşu sau învăţătură creştinească într'această cărţulie diregătorii voastre foarte de folosu foarte cu gându bunu o am strânsu : în care pe scurtu şi foarte alesu, la întălesulu şi folosulu sufîetescu acestui neamu rătăcitu (pentru ale carii ajutoriu şi bucurie amu primitu această muncă) toate articuluşurile credinţii, porun­cile lui Dumnezeu şi ale Bisericii, Tainele Testamentului Nou, Tatălu Nostru, Bucurate Maria şi alte lucruri care nu numai atâta's de lipsă pentru umplerea porunciloru. Şi altor lucruri grele, care de multe ori oinu, la întrebare şi mai alesu acele care greci ş'smatici, sau care s'au tăiatu de cătră Sfânta Biserica Romei în rânduelile şi cinurile loru fără oca au sucuitu a arunca şi a mişca împotriva Rânduieliloru le-am tăl­măciţii şi le-am deslegatu.

Pentrucă această învăţătură de mântuire cu acea poftă şi gându o cetiţi cu care poftă părintească o am adus'o şi eu ca ca (s)o primiţi şi câtu veţi putea mai bine şi mai vârtosu întrânsa vă ispitiţi şi cu viaţa voastră ei vă asemânarăţi. Că-i adevărată învăţătura Sfintei Bi­serici Râmleneşti şi Apostoltceşti care o mărturisîmu a o crede cându facem mărturisirea credinţei. Iară voi spre cinstea şi mulţumirea muncii mele cei păstoreşti şi ostenele în bătrâneţeloru mele, care amu pri­mitu pentru folosulu sufleteloru voastre, o primiţi aducându-vă aminte de mine purure în sfintele rugăciune ale voastre, care o poftescu să cază în mai bună şi mai mare mărire a Iui Dumnezeu, adăugaţi întăria sfintei uniri, care-i între Sfânta Biserica Râmlenească şi Gre­cească şi vă ispăşiţi".

Ce trebuie să facă preoţii cându or ore să de această învă­ţătură poprăiiloru?

Intracestu cuvântu înainte părinteşte v'amu îndemnatu pe voi cins­tiţi în Hs. fraţi, ca după învăţătura apostolicească vieaţa şi năravurile voastre să îndreptaţi. Aceasta vi se cuvine vouă întâi a gândi şi a păzi, ca până această învăţătură de folosu şi trăirile voastre şi faptele voastre cele bune, să fie lumină, vieaţa voastră înaintea oamenilor, ca

© B.C.U. Cluj

418 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 7-8

precum lumina aprinsă în sfeşnic luminează aşa şi voi să luminaţi pe cei ce-su înu întunerecul neştiinţei, înu prostie, în lucrurile cele de lipsă la vieaţa de vecie şi care să năzueşte şi învăluiţi în funinginea păcateloru, ca aşa fiindu întorşi prin voi la lumina cea de mainainte, la cunoştinţa vieţii de vecie să mărească pe Părintele vostru cărei în ceru. Că voi sânteţi în loculu Apostoliloru, cărora slujiţi Domnului Hs: mergeţi în toată lumea a propovădui cuvântul Evangheliei. Pentrucă umpleţi popreii voştri de învăţătura Sfintei Evanghelii, propovăduind adesea ori cuvântulu lui Dumnezeu înu Bisericile voastre, învăţându tineri şi bătrâni : prunci şi pruncele şi petoţi cari pot înţălege cuvântulu lui Dumnezeu tălmăcindu-Ie şi descoperindu-le toate, care Ie trebuie loru a crede şi a face, ca să miruiască vieaţa de vecie, ca până lenea voastră sufletele cu cinstitu şi scumpu sângele Domnului Hs răscum­părate să nu cază în jarulu blestematului diavolu şi ca să nu Ie caute oarecândva direptulu judeţu din mâinile voastre, cu mare pagubă sufle-teloru voastre.

A doua: Ca să puteţi umple aceste toate care am scrisu mai susu în toată Dumineca dupăce isprăviţi Sfânta Liturghie să dee ştire preotulu tuturoru poprăiiloru, ca înainte sau după vecernie să vie toţi la Sfânta Biserică, ca să Iusălceasiă învăţătură de mântuire care-i foarte de lipsă creştinilor ca să poată veni şi în curăţenie a trăi. Insă pentrucă să nu se întâmple nescari lucruri necuviincioase, bine ar fi ca într'o Duminecă să cheme bărbaţii, întralta femeile ; sau de voru veni toţi odată, o parte adică bărbaţii să se deschilinească dintre femei.

A trie : să înceapă preotul făcând cruce a zice : Tatăl Nostru, Bu-cură-te Maria, Credeul. Şi alte rugăciuni prescurtate, care er place poporului şi să vor întâmpla după vreme şi sărbătorile anului ai aşa să zică, ca să poată şi poporul a zice după elu dinu cuvântu în cuvântu.

A patra : să îndemne pe toţi, cari ştiu citi, ca să ţină dintr'aceste învăţături adică : o cărjălue maf nainte de Dumineca în care va fi în­văţătură să arate Ia o pereche de prunci, care va socoti, că să mai înţelepţi o rugăciune scurtă să o înveţe până Dumineca şi apoi Dumi­necă de rostu şi tare să o zică unulu, iară altulu : să asculte şi undeva greşi să le îndrepteze şi care dintraceşte va şi mai bine de câtu altulu ; săle cinstească cu ceva şi şi sa le laude înaintea altora, ca să-i tragă inima şi pe alţii Ia învăţătură.

Mai pe urmă după ce va face Preotul aşa, pecumu l-am învăţatu şi prunci care lu avutu leţche ospusă de rostu preotulu să le tălmă­cească şi să-i lumineze întreaga leţche de toate câtes întrânsa, sau poate şi de ire, dinu Sfânta Scriptură, care va socoti că loru şi altora, çare laudă pr fi mai de lipsă şi de folosu, sau poatele lua şi dinu

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINA 41#

Evanghelia, care să va întâmla întracea Duminecă, sau sărbătoare după anu, sau rânduiala Bisericii, când va vre să înveţe şi să facă Cate-chismu. Să muncească încă preotulu şi întraceasta ca să nu zăbovească oamenii cu învăţătura sa mai multu docât unu ceasu, ca să nu li să urască, ci să le fie dragu şi elu şi învăţătura Iui şi aşa inimile loru pentru lungimea vremii de cătră aceasta învăţătură de folosu să nu li să întoarcă.

Iară la sfârşitu dupăce va isprăvi aşa învăţătura, iară să zică cu ei o rugăciune frumoasă şi scurtă ca şi Ia începutu întracesta chipu, ca să poată zice şi norodulu după elu, cumu să cade. cu umilinţă şi isprăvindu aceste toate vine şi precumu se cade să deie laudă lui Dumnezeu, iară norodului, blagoslovenie şi slobozie amerge pe acasă în pace".

După cele două prefeţe urmează Catechismul propriu zis, cu în­trebări şi răspunsuri, împărţit în cinci capitole. La sfâşit are cuprinsul — Scara lueruriloru ce sâ cuprindu întraceasta cărtâluire. Capitolele cărţii sunt următoarele:

I. De credinţă şi Credeulu Apostoliloru. II. De nădejde şi de Rugăciunea Domnului. III. Delivovă sau dragoste şi de 10 porunci. IV. De tainele Sfintei Biserici. V. In care multe întrebări să desleagă. Cele două prefeţe reproduse mai sus sunt scrise — după cum se

vede din text — de un Episcop. Acel Episcop e loan Iosif Decamilîs, al Sebastului şi al Muncaciului. Era de origine greacă A studiat *) la Colegiul Grecesc din Roma. Acolo îl cunoaşte Caroinalul Kolonie«. Ii propune să meargă la Muncaciu pentru păstorirea Rutenilor uniţi. Cei mai mulţi Ruteni din acele părţi au trecut la Sfânta Unire în 1646, când a fost unirea delà Ungvar. De Camilis a fost numit vicar apos­tolic, apoi Episcop de Muncaciu. A fost recunoscut şi de preoţii ro­mâni din ţinutul Oradiei s) Avea jurisdicţie şi asupra Românilor din Maramureş. A murit în 1706. Catechismul de care ne ocupăm apare în româneşte după 20 de ani de la moartea lui De Camilis. Acest Episcop avea planuri măreţe şi se îngrijea în mod deosebit de Români. In 7 Aprilie 1691 scrie Episcopului de Agria despre situaţia religioasă

1) Papp G. Adalékok De Camilis Iózsef Munkácsi Püspök működéséhez. Miskolc, 1941.

2) Basilovics Jounik. O. S. B. M. Fundatio Koriathovics. Casovia, 1799. In: Keleti Egyház, 1940, An VII, p. 196.

3) N. iorga, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a Românilor, vol. II, Vălenii de Munte, 1909, p. 129. I. Ardeleanu, Istoria Diecezei Greco-Ca-tolice de Oradea, vol. II, p. 21—22.

© B.C.U. Cluj

420 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-8

a Diecezei ce conduce. Spune printre altele că vin călugări ai Arhie­piscopului de Ipek şi îndeamnă credincioşii să rupă sfânta unire ')• Vorbeşte de un Părinte Dumitru „Monasterii Archidiaconum meum Szathmariensem". Informează pe Arhiepiscopul de Agria „de Pseudo et Archiepiscopo Marmorossiensi". Ii vorbeşte despre Dominus loan-nes Presbyter Pagi Czumulofalva in Marmaruss, despre care spune că e „simplicissimus, rudis et schismaticus". A fosi în Transilvania şi spune că a ob|inut de la Principe dreptul de a fi Episcop. Episcopul De Ca-millis e informat că loan a fost sau se va duce la Mitropolitul Mol­dovei spre a fi consacrat. „Cum iam convenerit Consecranti dare quattuor boues et unum Vas Vini pro Consecratione". Intr'o altă epis­tolă spune că vrea să întemeieze mai multe parohii româneşti şi rutene Menjionez că la sfârşitul Catechismului lui De Camillis există o listă a greşelilor de tipar: „Greşelile aşa le îndirep'ează".

Aparijia şi răspândirea unui Catechism catolic atât de bun, tipărit în excelente condiţii technice, a stârnii valuri de protest între ortodocşi, împotriva lui De Camillis a fost tradusă o carte a Nichifor Theotokis Corfiotul, ajuns mai târziu Mitropolii de Cazan. Cartea a fost scrisă în 1763, dar abia Ia începutul secolului al XiX-Iea ajunge să se răs­pândească şi în grai românesc 3). Cuvintele lui Nichifor Theotokis au fost traduse în 1793, din porunca Iui Filaret, dar nu s'au iipărit. Se păstrează printre manuscrisele Mănăstirii Cernica, înregistrat la Nr. 151.

Cartea Iui Nichifor Theotokis a apărut în limba greacă, în anul 1775 la Halle 4). Theotokis a murit la anul 1700. Cartea sa împotriva lui Ca­millis se întitulează: „Pravoslavnicul răspuns". Combate Chatechismul catolic, din punct de vedere ortodox. Catechismele se răspândeau şi în manuscris, fn 1791 mănăstirea Horezu avea 376 de cărţi şi 46 de manuscriseB) Printre manuscrise era şi „cartea cu stihuri împotriva latinelor" care pare a fi tocmai combaterea scrisă de grecul Nichifor Theotokis. Savantul Nicolae lorga a găsit un exemplar manuscris în biblioteca mănăstirii Ghighiu, din judejul Argeş 6). Din Nichifor Theo­tokis s'a tradus în româneşte „ Chiriacodromion, ce cuprinde întru sine tâlcuirea tuturor Evangheliilor a Dumineciloru celor de preste anu. Şi

1) Originalul latin în Keleti Egyház, 1941, An VIII, p. 113—114. 2) Idem, p. 1 1 4 - 1 1 5 . 3) N. Iorga, op. c it , p. 171. Două biblioteci de mănăstiri: Ghighiu şi Ar­

geş, Bucureşti, 1904, p. 17—19. 4) Bodogae în Anuarul XX(II) al Academiei Teologice Andreiane din Sibiu

pe 1943—44, p. 274 5) I. Ionaşcu : Istoricul mănăstirii Hor.ez Vâlcea, Arhivele Olteniei, 1935»

p. 2 9 5 - 3 4 4 . 6) N. Iorga, op. cit., p. 48 după T. Bodogae, p. 262,

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINA 421

după fieşte care fâlcuire a Evangeliei şi osebitu cuvântulu peniru învă­ţătura năravurilor. Alcătuită de Prea Sfinţitul Arhiepiscopu Kir Nicifor. Iară acum tălmăcită după celu grecescu întru a doua domnie aceea a Prealuminatului nostru Domn Io Alexandru Constantin Moruz Voe-vod. Din porunca Prea Sfinţitului Arhiepiscop şi Mitropolit a toată Un-grovlahia Kirio Kyr Dositei. Cu a cărui blagoslovenie şi cheltuială s'eu şi tipăritu spre folosu celu de obşte alu Neamului Românescu. Intru al optâlea an alu Păstoririi Prea Sfinţiei sale. In Tipografia Sfintei Mi­tropolii la Bucureşti. La anul delà Hs. 1801. In luna lui Ianuarie. De Stanciu jSom. Tip." ')• Cartea a fost tradusă de călugării Gherontie şi Grigorie. Tot ei au tradus în 1799 din porunca aceluiaş Mitropolit: Carte folositoare de suflet despărţită în trei părji dintre cari cea din­tâi cuprinde învăţătură căiră duhovnic, a doua Canoanele Sfântului loan Pustnicu, iar a treia Sfătuire cătră ceîce să ispovedeşte 2 ) . In Pre­faţă cei doi traducători pomeniţi spun că — „şi la Chyriacodromion a prea sfinţitului Arhiepiscop al Astrahanului Kyr Nichifor Teotoki, carë iarăş din porunca Preasfinţiei Tale le-am tălmăcit"8).

Apariţia atâtor răspunsuri la Catechismul lui Canisius este un argument în plus pentru valoarea cu totul excepţională. In apus opera celebrului doctor al Bisericii, a Sfântului Petru Canisius, a avui efect tot aşa de mare *)• Sf. Peîru Canisiu a fost apostolul Germanici în timpul cruntelor războaie din secolul al XVI. Tocmai din cauza impor­tanţei sale o traduc6) iezuiţii în româneşte în 1636, în 1696 când „Edidit P. Franaiscus Szúnyog Ca-echismum6) Valachicum majorem Romano-Catholicum typo Valachico, Tyrnaviae 1696" şi în 1726 (sin­gura ediţie cunoscuta).

1) Bibliografia Românească Veche Vol. II. p. 422, 2) Idem p. 411. 3) Idem p. 411. Despre tipăriturile din epoca Mitropolitului Grlgore Das-

călu, v. monografia profesorului C. Tomescu (teză de doctorat la Chişinău). 4) Hézard: His'oire du catéchisme depius maissance de l'Eglise jusqii a

nosjours. Paris, 1900. 5) Horány: Nova Memoria Hungáriáé. Pestini, 1792, p. 187. 6) Andreiu Veress: Bibliografia Româno Ungară. Vol. I, p. 137 după Katontt,

História critica Regni Hungáriáé, Vol. XXXVIII, p, 891,

IOSIF E. NAGHIU

© B.C.U. Cluj

REVOLUŢIA MITROPOLITULUI ÄTÄNASIE — IDEI ŞI CONCLUSII DINTR'O CONFERINŢA —

Adeseori ne e dat să auzim, că azi nu mai are rost să avem o Biserică unită, supusă Romei, ci ar trebui să ne „întoarcem" la „Bi­serica strămoşească", „să refacem" unitatea spirituală a neamului nostru, unitate spartă, spun ei, prin Unirea mitropolitului Atanasie la 1698, şi definitiv Ia 1700. — Aşa s'a vorbit după Unirea politică din 1918, aşa s'a încercat să se demonstreze în 1940 la Alba-Iulia, cu ocazia adunării nationale prezidată de cei doi mitropoliji, aşa s'a vorbit după nenorocirea din 1940, spunându-ni-se, că dupăce cea mai mare parte a Uniţilor a fost trecută sub stăpânirea Ungariei, nu mai are rost ca o mână de Uniji să mai rămânem în „rătăcirea" lui Atanasie.

Judecata este ispititoare şi înşelătoare. Ea uită esenja problemei, de dragul unui aspect secundar. Unirea bisericilor este, mai pre sus de toate, problemă religioasă, chestiune de credinţă şi de conştiinţă. Numai în acest plan îşi poate ea găsi deslegarea adecvată.

Nu contestăm totuşi că ea are şi un aspect omenesc, national-cultural, care interesează neamul în cea mai mare măsură. Nimic nu ne împiedică deci să discutăm — fără a uita însă o clipă primatul credinjei pomenit mai sus — şi această lăture a problemei. O facem cu atât mai bucuroşi, cu cât adevărul religios se găseşte, în cazul nostru, în cel mai desăvârşit acord cu interesele nationale, în numele cărora ni-se cere în vremea din urmă restabilirea unităţii religioase.

Existenja unei societăţi, a unei institujii, e îndreptăţită atunci, când scopul pentru care a fost întemeiată serveşte binelui public, şi mijloa­cele de cari se foloseşte duc la acest scop. Existenja şi menţinerea mai departe a Bisericii Unite, ca o realitate permanentă în viaţa po­porului românesc, e justificată dacă se vor putea arăta, că en a co­respuns unei necesităji inexorabile atunci, când a luat fiinţă şi co­respunde [şi azi scopului, pe care şi 1-a fixat dintru început, de a înălfa, de a lumina şi a cultiva poporul românesc.

Nu vorbesc aci de scopul, pentru care Mântuitorul a întemeiat Biserica Sa, adecă despre mântuirea sufletului, ci vorbesc de scopul: temporal-vremelnic, pe care şi 1-a fixat dintru început Biserica Unită, luminarea şi cultivarea poporului, scoţându-1 din ignoranţă şi neştiinţă

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINĂ 423

si emanciparea sa polifică-naţională, care să conducă Ia unitatea spi­rituală şi la unitatea naţională a Românismului.

Fără să stăruiu, la acest loc — spaţiul strict măsurat al paginilor nu îngădue — asupra situaţiei jalnice în care se afla poporul româ­nesc, biserica română ortodoxă din Ardeal şi vlădicii ei când s'a făcut Unirea sub Teofil şi sub Atanasie (lucruri, dealtfel bine cunoscute de toţi câţi sunt cât de cât orientaţi într'ale trecutului religios-politic al românilor ardeleni), mă opresc, în cele ce urmează, la o seamă de constatări şi încheeri ce nu se poate să nu grăiască celor ce sunt în stare să iubească adevărul mai presus de toate. — începem cu

Legea strămoşească

Se aduce acuză mitropolitului Atanasie, că a părăsit „Legea stră-moşască". La noi în genere se face multă paradă cu cuvintele „Bise­rică strămoşească" şi „Lege strămoşească", neţinându-se seamă de ade­vărul istoric. Să vedem cum stăm cu această chestiune? Marele nostru istoric, D. Onciul, fost profesor la Universitatea din Bucureşti, şi membru al Academiei Române, în studiul său „Papa Formosus în tradiţia noastră istorică", publicat în „Lui Tifu Maibrescu omagiu", Bucureşti 1900, pag. 620—631) arată, că în ţinuturile româneşti cre­ştinismul s'a predicat în limba latină. E un adevăr istoric necontestat, că Românii s'au născut creştini. Atunci, când se ivesc Românii în zarea istoriei ca popor deosebit, ei erau încreştinaţi. Ei au primit cre­ştinismul în limba latină şi în formă romană, şi biserica lor a stat sub jurisdicţia arhiepiscopiei din Tesalonica, apoi a primei Iustiniane, şi după încetarea acesteia din nou a Thesalonicei, cari au fost sub ju­risdicţia scaunului patriarhal al Romei, până după încreştinarea Bul­garilor, întâmplată la 864. „Prin Bulgari şi odată cu dânşii, scrie D. Onciul, noi am fost despărţiţi de Biserica romană, delà dânşii am primit limba slavonă în biserică şi stat, care domină apoi viaţa noa­stră intelectuală până secolul al XV-Iea. Aşa ne-a fost fatalul destin al istoriei", încheie D. Onciul. — Tot la această concluzie ajunsese şi Gh. Şincai, care în Cronica sa, la a. 869, vorbind de substragerea noastră de sub jurisdicţia Romei, scrie: „Barăm, de nu s'ar fi întâmplat aceasta, că Românii mai fericiţi ar fi fost, de s'ar fi supus patriarhului din Roma, precum s'au fericit alte neamuri, pe cari înşine Ie vedem".

D. Ştefan Meteş, director al Arhivelor Statului din Cluj-Sibiu, şi membru corespondent al Academiei Române, altfel preot ortodox, scrie în „Istoria Bisericii şi a vieţii religioase a Românilor din Ardeal" (vol. I Arad 1918) următoarele: „In Biserica românească, su­pusă scaunului patriarhului din Roma a dominat, până către sfârşitul veacului al IX-lea, limba latină. Preoţii noştri din aceea vreme înde­părtată se sfinţi au de episcopii latini din dreapta Dunării. Aceasta era

© B.C.U. Cluj

424 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 7-8

o tradiţie de mai multe veacuri. Când Bulgarii ajung stăpâni în sudul Dunării şi introduc ritul slav în biserică, înfiinţând în veacul al IX-lea două scaune episcopale slave la Silistra şi Vidin, străbunii noştri, ur­mând vechia tradiţie, se duceau la numitele centre episcopale slave pentru sfinţirea de preoţi, antimise, şi alte trebuinţe creştineşti, deşi nu se mai puteau înţelege în limba latină, care era şi a bisericii româ­neşti de atunci. Şi fiindcă episcopii slavi nu ştiau latineşte, ca să în­veţe pe preoţii noştri, veniţi din nordul Dunării, în această limbă ru­găciunile de lipsă şi slujba bisericească, era natural, ca din secolul al X-lea mai ales, să se introducă practica, de a învăţa rugăciunile etc. în limba slavonă, nefiind nicăiri în apropiere episcopi creştini latini, unde ar fi putut merge preoţii noştri la sfinţire. Introducerea ritului slav deci începe a prinde rădăcini în biserica românească în veacul al X-lea, cucerindu-o cu totul în cel următor, înfărindu-se pentru a putea stăpâni în mai multe veacuri, până în al XVJII-lea..." (pag. 25). „Populaţia daco-romană creştină depinde în veacul al VI-lea de ierarhia bisericească din sudul Dunării, cum ne arată împăratul Iustinian în Novella XI din anul 535. lusiinian înfiinţează la 534 la Tauresium, (Procopolje de azi, în Serbia), locul său natal, un arhiepiscopat latin cu numele de Iustiniana Prima, supus Romei. Jurisdicţia bisericească se întindea şi asupra unor ţinuturi din nordul Dunării şi era exercitată fie direct de arhiepiscopul Iustinianei Prime, fie de preoţii trimişi de acesta, sau chiar de episcopii dependenţi de ea. In veacul al VH-lea arhiepiscopia Iustinianei Prime e nimicită de potopul slav, românismul din sudul Dunării scade tot mai mult, numărul episcopilor latini scade, menţinându-se ici colea câte unul, ca la Novae (sec. VII) şi la Abribus (sec. VIII) unul numit llrsus, care ia parte Ia sinodul al VH-lea ecu­menic din 887..." (pag. 17—18).

Am citat pe aceşti doi istoriografi — unul mort, celalat în viaţă — ca să arăt, că religia strămoşască şi biserica sfrămoşască a Românilor a fost cea creştină de rit latin, şi poporul românesc până după încreştinarea Bulgarilor (864) a stat sub jurisdicţia Papii delà Roma. „Prin Bulgari şi odată cu ei, cum scrie Onciul, noi am fost despărţiţi de Biserica romană... Aşa ne-a fost fatalul destin al istoriei".

Aşa stând lucrurile, e limpede răspunsul Ia acuza că mitrop. Ata­nasie a părăsit Biserica şi religia strămoşască prin Unirea cu Roma. Fiind Biserica noastră strămoşască cea apuseană latină, evi­dent, că Atanasie nu a făcut altceva decât s'a întors la vechia Bise­rică strămoşască a Românilor, primind jurisdicţia patriarhului delà Roma, dar păstrând rânduielile răsăritene,

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINA 425

A stricat legea? «

Altă acuză ridicată contra lui Atanasie e, că a stricat legea româ­nească. Precum se ştie, în manifestul din 1698 despre primirea Unirii cu Roma se spune, că „toată legea noastră... să stea pe loc", deşi ei au primit şi au mărturisit „toate cele ce Ie primeşte, Ie mărturi­seşte şi crede aceea (s. Maică Biserică romană), mai vârtos acele patru puncte, în cari păream până acuma desbinaţi". Să vedem pe scurt, cei cu cele patru puncte, cum le va fi explicat Atanasie preo­ţilor şi poporului său, aşa cum le cunoştea din convorbirile Iui cu iezuitul Baranyi:

1. Primatul Papii delà Roma: In svetilna a Xl-a delà utrenia de Duminecă, Biserica răsăriteană cântă: „După dumnezeiasca scu­lare de treiori pe Petru, iubeşti-mă, întrebându-1 Domnul, 1-a pus peste oile sale mai mare păstor..." In 16 Ianuarie Biserica răsări­teană serbează „închinarea cinstitului lanţ al slântului Apostol Petru" şi cântă între altele: „...Străluceşte lanţul tău, o verhovnice, pururea mărite, ca soarele ceresc... Roma nepărăsind, la noi ai venit prin cinstitele lanţuri, care ai purtat, celce ai. fost decât Apostolii mai întâi pe scaun şezător... Ca pe un mai mare al înţelepţilor apostoli şi descuetor al împărăţiei cerurilor te lăudăm..." In 29 Iunie sărbătorind pe sfinţii Petru şi Pavel, cântă Biserica răsăriteană: „Cu ce cununi de laude vom încununa pe Petru şi pe Pavel,... pe mai marii vestitorilor de Dumnezeu, pe acela adecă ca pe căpetenia Apostolilor, iară pe acesta ca pe celce mai mult s'a trudit decât ceialalţi..." In 2 Ian., Biserica orientală pomenind pe s. Silvestru Papa delà Roma, vorbeşte despre acest Papă aşa: „Imbogaţindu-te cu scaunul, căpetenie apostolilor te-ai arătat slujitor lui Dumnezeu prea minunat, împodobind, întărind şi mărind Biserica cu dogme dumnezeeşti..." Aşadar cărţile Bisericii din Răsărit recunosc pe Petru de cap al Bisericii, de ver-hovnic, şi pe Papa Silvestru de urmaş al lui Petru. Prin recunoaşterea Patriarhului delà Roma de cap al Bisericii, Atanasie şi sinodalii săi nu au stricat legea, ci, dimpotrivă, au îndreptat-o.

2. Sfântul Spirit purcede şi delà Tatăl şi delà Fitil ca dlntr'un singur izvor. In s. Scriptură şi în cărţile Bisericii răsăritene s. Spirit se numeşte Spiritul Tatălui şi Spiritul Fiului. Cum ar putea să fie al Fiului, dacă nu ar purcede şi delà Fiul, nu putem înţelege. — La Ve­cernia din Joia după Rusalii, la stihoavnă, Biserica răsăriteană cântă aşa: „Duhul sfânt, Dumnezeu de o fiinţă şi împreună pe scaun şezător cu Tatăl şi cu Cuvântul se cunoaşte, lumină prea desăvârşit, care a strălucit din lumină, din Tatăl cel tără de început, desăvârşit şi prin Fiul purcede, acestuia să-i strigăm, Mângăitorule, dătătorule de viaţă,

© B.C.U. Cluj

CULÎURA CREŞTINA Nr. H pace lumii tale dăruieşte". Spunându-li-se părinţilor adunaţi în sinoa­dele din 1697, 1698 şi 1700, că vor crede despre S. Duh aşa, cum spun la sfintele slujbe, au văzut şi ei că nu se strică legea.

3. Azima, pâne nedospită se poate folosi ia s. Cuminecătură, dar şi după Unire preoţii şi protopopii români vor continua a sluji cu pâne dospită, cu prescure. Le trebuia mai mult, ca să vadă, că legea lor stă pe loc? Pe ei nu-i interesa discuţia, că avut-a Mântuitorul la Cina cea de taină şi pâne dospită, sau nu. Ii interesa faptul, că în rânduelile sfintei Liturghii nu se schimbă nimic.

4. Purgatorul. De bună seamă, s'a spus în sinoadele amintite, că preoţii şi protopopii vor continua să slujească pentru morţi ca şi până atunci, iar despre morţi li-s'a spus, că unii merg în raiu, cari nu ar avea nevoie de slujbele noastre, alţii merg în focul de veci, de unde noi nu-i putem scoate, şi iarăşi sunt unii din cei morţi, pe cari îi ajutăm cu rugăciunile, cu pomenile şi mai cu seamă cu liturghiile noastre. Că aceştia sunt într'un loc numit purgator pe latineşte, sau tinda raiului şi tinda iadului pe româneşte, nu are importanţă, pentrucă preoţii şi protopopii uniţi cu Roma, laolaltă cu poporul lor, vor con­tinua să facă slujbe, pomeni şi alte fapte bune pentru cei morţi; ca şi până atunci. Aşadar Legea românească stă pe loc.

Fiind vorbă de Purgator, pomenesc la acest loc, ce se cere celor ce trec de altă credinţă în Biserica ortodoxă română, aşa cum se scrie în Euhologiu bogat, tipărit la Bucureşti în 1920, cu binecu­vântarea S. Sinod (pag. 510—511): „Mărturisesc, că trei cete sunt ale sufletelor acelora, cari se duc din lumea aceasta :

Cea dintâi este a sfinţilor, cari se duc Ia cer şi cu Hristos îm­părătesc, pe cari se cuvine a-i cinsti şi ai chema, ca pe ceice se roagă lui Dumnezeu pentru noi, ale căror şi moaştele se cuvine să le cinstim.

Cea de a doua este a sufletelor necredincioşilor păgâni, a ere­ticilor, a creştinilor cari au trăit păgâneşte şi fără pocăinţă au murit, al cărora este iadul şi focul gheenei; căci precum sfinţii în parte iau acum răsplătire, aşteptând să-şi ia bucuria cea desăvârşită cu trupul atunci la doua venire a Domnului nostru Isus Hristos, când vor învia morţii, aşa şi sufletele acelea în parte în munci, nu se muncesc acum cu desăvârşire, ci aşteaptă să-şi ia munca cu trupul atunci la nemi. tarnicul divan cu hotărîre veşnică.

A treia ceata de suflete sunt ale acelora, cari au murit întru po­căinţă, dar grăbindu-i moartea, nu au apucat a-şi face canonul, pentru cari şi sf. Biserică prin jertfa cea fără sânge a Stăpânului Hristos, cu rugăciunile, cu postul, cu milosteniile şi cu alte faceri de bine, mi-lostiveşte pe Dumnezeu şi le iartă păcatele".

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINA 42?

Aşa glăsueşte Euhologlu bogat de Bucureşti, care ne arată, că nici credinţa în ceata a treia nu strică legea.

Spunând protopopii şi preoţii adunaţi la sinoade, dupăce s'au dus acasă la credincioşii lor, că de aici încolo vor sta sub ascultarea Patriarhului delà Roma, ça şi înălţimea Sa împăratul, dar foală legea stă pe loc, poporul a primit Unirea, văzând, că nimic nu s'a schimbat în slujbele şi obiceiurile lor, ci toate se fac mai departe din aceleaşi cărţi, ca şi până atunci.

5. A desorganizat o Mitropolie? A pierdut rangul de mitropolit? După constatările istoriei fără prejudiţii, noi nu am avut o Mi­

tropolie organizată. Nu numai că nu erau episcopii sufragane, dar ce mitropolit e atunci, când el e subordonat unui episcop de neam strein şi de altă lege? Rangul de mitropolit nu 1-a pierdut din vina sa, ci pentrucă cei delà Bucureşti l-au trimis la „Episcopia Ardealului" şi prin urmare în această calitate l-au întărit împăratul şi Papa.

Laşi tate? Mediocritate?

Acuzat Atanasie de laşitate şi de mediocritate, i-se face o mare nedreptate prin aceasta. Laşul părăseşte lupta, fuge dè răspundere şi de piedecile, ce i-se pun în cale. Mitropolitul Atanasie nu a fost aşa. El nu a fugit de luptă şi de răspundere, ci dimpotrivă a luat lupta şi şl-a asumat răspunderea. Nu l-au înspăimântat nici agitaţiile Grecilor şi Sârbilor, nici ameninţările Calvinilor, şi nu l-au înfricoşat nici afuri­seniile mitropolitului delà Bucureşti şi a patriarhului din Constantinopol, iar venirea în Ardeal a patriarhului Dositeiu nu a fost în stare să-1 facă să dea înapoi. Stă dârz în faţa primejdiilor şi ameninţărilor şi stăruie în executarea planului de a-şi emancipa poporul şi Biserica. Că a avut uneori momente de îndoială? E şi natural, pentrucă aceasta denotă, că şi-a autocriticat şi controlat acţiunea. Nu a avui astfel de momente şi alţi reformatori ? Despre Luther se ştie, că pe când petrecea în cetatea Wartburg scria soţiei sale, fostei călugăriţe Eca-terina Bora, că de multeori îşi pune întrebarea, că oare numai el e pe calea adevărului şi toţi ceialalţi greşesc? Atanasie după ce şi-a făcut revizia conştiinţei, şi-a continuat opera, întărindu-o.

Mulţi socotesc pe Atanasie drept un om mediocru. E adevărat, că nu a avut multă ştiinţă de carte, dar a dat dovadă de multă înţe­lepciune şi prevedere. Cele două manifeste ni-I prezintă ca pe un om care ştie ce vrea. Cunoştea bine situaţia deplorabilă a clerului şi po­porului său, îşi da seamă de situaţia grea şi ruşinoasă a mitropoli­tului şi după multă chibzuinţă şi judecată a ales calea, care i-se părea mai potrivită şi mai sigură pe deoparte pentru mântuirea veşnică şi

© B.C.U. Cluj

42è CULTURA CREŞTINA Nr. 7-g

vremelnică a poporului său, pe de altă parte menţinerea pe mai de­parte a Legii, care forma viaţa poporulut românesc. Un om mediocru nu-i capabil de o astfel de faptă mare.

Revoluţia lui Atanasie

Revoluţia e mişcarea şi ridicarea maselor populare contra unui sistem asupritor, sub conducerea unui om hotărît pentru luptă şi pentru jertfă. Poporul românesc din Ardeal — delà vlădică până la opincă — era asuprit, nedreptăţit, schingiuit, nesocotit, iar legea lui batjocorită. Atanasie s'a ridicat împotriva acestor asupriri, apărându-şi sărăcia şi nevoile şi neamul. Era singura cale — atunci — pe care se putea a-junge Ia o uşurare generală şi el a păşit cu îndrăzneală şi cu hotărîre pe această cale, care ducea spre lumină, spre cultură şi spre bună­stare materială. Să ne însemnăm bine, că bunăstarea Iui materială era asigurată prin dania de 6000 de aspri, pe cari avea să-i primească în fiecare án la 1 Septemvrie şi prin moşia delà Merişani, primită delà Constantin Brâncoveanu. Dar el avea un cler şi un popor, care trăia în mizerie şi în întunerec, a cărui parte era batjocura, umilirea şi tot felul de nedreptăţi şi asupriri. Şi el a luat lupta, jertfindu-şi interesele sale materiale, pentru a putea îmbunătăţi soartea clerului şi poporului său prin Unirea cu Roma. Ceeace a făcut Atanasie e o adevărată re­voluţie; revoluţie nesângeroasă, cu arme spirituale. Şi cea mai reuşită revoluţie în trecutul românesc.

Să vedem, cum scriu despre situaţia Bisericii din Ardeal înainte de 1700 bărbaţii competenţi în materie : D. Sextil Puşcariu, profesor la Universitatea din Cluj-Sibiu şi membru al Academiei Române, scrie în „Istoria literaturii române veche" (I Sibiu 1920): „Intr'o vreme, când orice mişcare culturală se reflecta prin biserică, ortodoxismul nostru a fost evenimentul cel mai grav în urmări pentru desvoltarea noastră culturală, căci el ne-a legat pentru veacuri întregi cu cultura orientului, formând un zid despărţitor faţă de catolicismul vecinilor noştri din Vest şi din Nord, care ne-ar fi putut transmite cultura apu­seană" (pag. 13). Aşa înţelegem cuvintele lui Onciul: „Aşa ne-a fost fatalul destin al istoriei". Şi Atanasie a înfrânt fatalul destin şi a dă-rîmat zidul, ce ne despărţia de cultura apuseană.

D. Al. Lapedatu, profesor la Universitatea din Bucureşti şi membru al Academiei Române, fost ministru al cultelor, în discursul său de intrare în Academie, de faţă fiind şi Regele Ferdinand întregitorul, a spus următoarele : „Evenimentul capital, cu urmări norocoase pentru prefacerea în mai bine şi desvoltarea în folos general a vieţii cultu­rale şi, prin aceasta, a celei politice, din trecutul Românilor trăitori peste Carpaji a fost fără îndoială unirea unei însemnate părţi a lor

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINA

cu Biserica Romei, unire pusă la cale şi înfăptuită, e ştiut, şi cu scopuri politice streine neamului, dar care, din fericire, a sfârşit prin a servi interese ale noastre ale tuturor celor de dincolo, ca şl dincoace de munji. Faptul nu poate fi tăgăduit şi afirmarea lui e, desigur, o bana­litate. Totuşi faţă de anumite contestatiuni, o banalitate, dacă mă pot exprima astfel, necesară. Căci prin unire am ajuns în şcoalele din Apus, din Roma îndeosebi şi în cele ale călugărilor crescuji şi edu-caji acolo, In aceste şcoli au venit ai noştri în contact cu clasicitatea greco-romană şi cu opera istorică medievală şi modernă, din a căror învăfătură au tras cunoştinţe lămuritoare şi edificatoare asupra originel romane a neamului şi continuităţii lui neîntrerupte, pe teritorul Daciei traiane. Pe baza acestor cunoştinţe, prelucrate şi propagate printre cei de acasă, s'a restaurat vechia conştiinţă, amorţită, a latinităţii şi auto­nomiei noastre şi s'a născut — prin colaborarea, de sigur, şi a altor elemente — noua conştiinţă vie a drepturilor nationale. Pentru dobân­direa acestor drepturi s'au formulat cererile, precise şi pozitive, ale primelor manifestajiuni politice româneşti de peste Carpaji. In cadrele Bisericii unite s'au afirmat, în fine, mai întâi, aceste cereri şi prin lupta şi jertfa celui mai mare arhiereu al acestei Biserici — loan Ino-cenjiu Clain — s'au impus ele opiniei publice din Transilvania". — Tot d. Lapedatu scrie în alt loc: „Amănuntele asupra modului, cum s'a încheiat unirea Românilor cu Biserica latină, formează preocuparea istoriei obiective; căci asupra binelui cultural, ce ea ni-I'a adus, cu toţii suntem de o părere: că el este cel mai de seamă al trecutului nostru" (In „Prinos lui D. A. Stürza", „Pater János", pag. 310).

Prin Unire interesele materiale au fost atinse în măsură foarte mică, sabotate fiind diplomele împărăteşti de Calvinii încă puternici. Unele uşurări în soartea poporului şi unele îmbunătăţiri în soartea preotimei au fost totuşi objinute, iar episcopiei în locul moşiei delà Merişani, pierdută prin Unire, i-s'au dat moşiile delà Sâmbăta şi Gherla, schimbate apoi cu domeniul şi castelul delà Blaj. Au fost ob­ţinute însă rezultate culturale şi nationale, la cari nu s'au gândit cei cari ne-au invitat la Unire; dar s'a gândit Atanasie şi urmaşii săi, pu­nând Biserica în serviciul cauzei culturale şi nationale.

Să trecem în fugă, pe dinaintea ochilor noştri sufleteşti, ca într'un film de cinematograf, urmările grandioase ale operii lui Atanasie. înainte de toate e trimiterea tineretului românesc la şcoalele mari ale Apusului, după ce studiile primare şi secundare le făceau la şcoalele catolice din {ară. Ce a însemnat aceasta pentru Români? Bătrânul I. C. Brătianu a spus-o în parlamentul român în 4 Dec. 1881: „Şi trebue să ştiji, că chiar descoperirea noastră naţională ne-a venit de dincolo, de peste Carpati, prin acei Români, cari au fost trimişi la Roma, unde au învăjat să fie Români". (>

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINA 430

Cu Unirea s'au început luptele politice nationale. Marele arhiereu Inocentiu Micu Klein, la 1732, a dat primul semnal în dieta ardeleană, făurind programul luptelor şi revendicărilor nationale. înfruntând duş­mănia staturilor ardelene, a tuturor duşmanilor noştri, el a cerut drep­turi politice nationale pentru Românii din Ardeal, cei mai vechi şi cei mai numeroşi locuitori ai Ţării. A fost un trăznet venind din senin în sala de desbateri a dietei ardelene, şi furtuna deslănţuită a fost gro­zavă. Gigantul însă a stat cu capul în sus şi a înfruntat furtuna. Timp de 12 ani cu memorii la Curtea din Viena şi către dieta ardeleană, cu Vorbiri în dietă şi către popor, în vizitările canonice, îndrăzneţul vlădic a făcut să se cutremure blăstămata „unio trium nationum" şi să pârăie în încheieturile ei. Neînfricoşatul episcop a trebuit să plece în exil, dar lupta s'a continuat sub urmaşii săi.

Tot Inocentiu a plănuit şi a pus temelia şcoalelor din Blaj, cari s'au deschis sub urmaşul său, postelnicul episcop Petru Pavel Aron, Ia 1754. In faja acestor scoale Heliade Rădulescu, descoperindu-şi capul, a strigat: „De aici a răsărit soarele Românismului", iar profesorul Seulescu delà Universitatea din Iaşi scrie: »... se începea epoca fana­rioţilor, cea mai umilitoare şi degradantă guvernare cunoscută în istoria (arilor (româneşti]... La aceasta dată noi, în fara românească, zăceam în cea mai abominabilă mizerie morală şi socială. De nicăiri nici o speranfă. Peste tot decădere, înjosire şi întunerec. Clasa diriguitoare a boierilor înjosită şi persecutată, clerul înalt complect înstrăinat, clerul cel mic ignorant şi barbar, ţărănimea împilată şi stoarsă de dări, biruri, angarale şi corvezi. Pe neamul nostru îl aştepta perirea, neantul... Ei bine, atunci tocmai răsare providenţialul Blaj... Episcopul Inochentie Micul fundează la 1728 primele şcoli româneşti la Blaj, pe când, în acelaş timp, pe toată suprafaţa pământurilor neamului nostru nu exista un loc de cultură, în care să se vorbiască româneşte.

Dar, mai mult, Inochentie Micul trimite la Roma pe cei dintâi bursieri români. Blajul ne-a adus Ia Roma. Vă daţi seamă, de ce a însemnat trimiterea de studenţi Ia Roma; la Roma latină, la Roma străbună ? Blajul ne-a înviat, ne-a ridicat din mormântul slavono-grecesc pentru totdeauna". — Vorbind despre bărbaţii, cari au venit din şcolile apusene, d. Sextil Puşcariu scrie : „P. Maior, Gh. Şincai şi Sam. Clain şi tovarăşii lor au săvârşit minunea resurecţiunii poporului român şi au împrumutat direcţia, în care avea să se desvoalte spiritul public în tot cursul deceniilor următoare".

La şcoalele din Blaj se adunau copii doritori de carte din toate părţile Ardealului. Ca să le vină în ajutor, episcopul Petru Pavel Aron îi ajută cu pâne şi cu»fiertură, cum scrie Sam. Clain: „Pe vremea aceea era în Blaj peste 300 de învăţăcei, pe cari episcopul (Aron) îi

© B.C.U. Cluj

Nr. n CULTURA CREŞTINA 451

tinea cu pâne şi la praznice şi cu fiertură, pe unii încă şi cu haine şi cu cărţi. Şcoalele adeseori le cerceta şi căuta sporul". — Acest episcop, de când s'a călugărit, până Ia moarte a postit, nutrindu-se cu legumi crude şi cât a fost episcop a purtat un brâu de fler pe pielea goală peste mijloc şi la mâni din sus de coate, ne spune acelaş istoric. Ce icoană frumoasă ne trece pe dinaintea ochilor: Episcopul ajunând şi postind întruna, dă fiilor săi sufleteşti pâne şi fiertură cu carne!

Profesorii din Blaj au pornit grandioasa mişcare numită „Şcoala ardeleană", care a dus la deşteptarea conştiinţei nationale, la solidari' tatea latină şi la cunoaşterea temeinică a limbii noastre şi a trecu-tului românesc. Pentru ei nu erau graniţe, nu erau ţări supuse cutărei împărăţii, ci era Românismul de pretutindeni. Lor avem să le muljămim unitatea culturală, care ne-a adus unitatea politică.

Luptele politice au fost continuate. Episcopul Cr. Maior a păţit ca şi Inocentiu: a trebuit să lase scaunul vlădicesc şi să se retragă la mănăstirea din Alba-Iulia, restaurată de el. Episcopul Bob a orga­nizat bisericeşte — singura organizaţie posibilă atunci — pe Românii delà oraşe, ridicându-Ie biserici în Cluj, Târgu-Mureş, Reghin, Mediaş, Şimleu şi lăsând o fundaţie, din care să fie plătiţi preoţii şi protopopii delà oraşe. Tot el cu episcopul ortodox delà Sibiu, Gherasim Adamo-vici, au înaintat la Viena „Supplex libellus Valachorum", prin care cereau drepturi politice nationale pentru Români. — Abia s'a înfiinţat şi consolidat episcopia unită de Oradea şi îndată apar şcoalele ro­mâneşti din Oradea şi Beiuş, cari au luminat şi întărit pe Românii delà graniţa de Vest. — Când la 1842 guvernul ardelean a pus un termen de 10 ani pentru introducerea limbei maghiare în administraţia bisericească, delà Blaj s'a dat răspunsul, că nu în zece ani, dar nici în zece secole nu vor face aceasta.

Din cruţările vlădicilor delà Blaj şi ale unor canonici s'au înte­meiat fondaţii, dându-se burse elevilor săraci, ca să poată învăţa. Astfel au fost crescuţi o mulţime de intelectuali, tot atâţia luptători pentru cultura şi drepturile poporului românesc.

In toate mişcările culturale şi politice clerul unit şi intectualii uniţi au fost în frunte. Adunarea naţională din 315 Maiu 1848 a fost pre­gătită de profesorii şi elevii Blajului şi a fost presidată de episcopii Lemeni delà Blaj şi Şaguna delà Sibiu. înfiinţarea „Astrei" s'a făcut la stăruinţa uniţilor Cipariu şi Baritiu, susţinuţi de Mitropolitii Şuluţiu şi Şaguna. Uniţii au întemeiat liceul din Năsăud, iar episcopia de Gherla, abia înfiinţată, a întemeiat o teologie şi o şcoală normală pentru Românii din Nordul Ardealului. In conducerea Partidului na­ţional al Românilor din Transilvania, ca şl între osândiţii în procesul

e* © B.C.U. Cluj

432 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-8

Memorandului, intelectualii uniţi sunt în majoritate covârşitoare. Ori unde era vorbă de luptă şi de jertfă, unijii au fost în frunte. Aron Pumnul, Sim. BărnuHu, T. Cipariu, Titu Maiorescu, I. Micu Moldovan, Aug. Bunea şi alţi mulţi au fost crescuţi cu burse date de Biserica unită;

Iată> pe scurt, efectele revoluţiei mitropolitului Atanasie! Cu o astfel de revoluţie, cu o astfel de operă Orice neam ar putea să fie mândru. Şi noi avem dreptul să ne mândrim cu ea.

Dar va zice cineva, cum stăm cu problema unirii Bisericilor ro­mâneşti? Noi, preoţii, atât cei uniţi, cât şi cei ortodocşi, ne rugăm pentru unirea tuturor şi cerem unirea tuturor şi cerem unirea credinţei. Aşa în Postul mare, la Liturghia Sf. Vasile cel mare, ne rugăm în taină şi zicem: „Fă, Doamne, să înceteze desbinările Bisericilor, stinge întărîtările păgânilor, răsculările erezurllor de grab le nimiceşte cu puterea S. Tău Duh; pe noi pe toţi ne primeşte întru împărăţia Ta, făcându-ne fii luminii şi fii ai zilei, pacea Ta şi dragostea Ta dă. rueşte-o nouă". — Să continuăm a jie ruga cu toată încrederea, ca Domnul şi Dumnezeul nostru, care s'a rugat, ca toţi să fie una şi a promis, că va fi o turmă şi un păstor, să-şi verse darurile sale şi să ne ducă la unirea credinţei.

Până când va vrea Dumnezeu să facă minunea unirii bisericilor creştine, noi să ţinem cu tărie la Biserica noastră aşa după cum pre­vederile şi înţelepciunea lui Atanasie ne-au lasat-o, fiind convinşi, că pentru marele bine, pe care 1-a adus ea Poporului românesc, va trebui să se bucure de mare cinste şi să fie pusă Ia Ioc de frunte în Ţara românească-

OCTAVIAN POPA

Bibliografie : A. P. Harlan : Independenţa constituţională a Transilvaniei. Iaşi 1861. — A. Tr. Laurian: Documente istoiice despre starea politică şi ie-ratică a Românilor din Transilvania. Viena, 1850. — T. Cipariu: Acte şi Frag­mente. Blaj 1855. — O. Bariţiu: Părţi alese din Istoria Transilvaniei. Sibiu 1889. — Al. Pop: Desbinarea tn Biserica Românilor din Ardeal şi Ungaria. Bu­cureşti 1892. — Şematismul veneratului Cler al Arhidiecezei de Álba lulia şi Făgăraş. Blaj 1900. — N. Iorga: Istoria Românilor din Ardeal şi Ungaria. I Bu­cureşti 1915. — Sextil Puşcăria: Istoria Literaturii române, epoca veche. I. Sibiu 1921. — Şt. Meteş: Istoria Bisericii şi a vieţii religioase a Românilor din Ardeal şi Ungaria. I. Arad 1918. — Al. Lapedatu: Istoriografia română ardeleană, discurs de recepţie Ia Academia Română. — Pater János, In Prinos lui D. A. Sturdza. — N. Iorga: Istoria Bisericii româneşti. I. Bucureşti 1929. — Dr. I. Lupaş: Istoria Românilor, pentru cursul superior, ed. X . Bucureşti 1935.

© B.C.U. Cluj

O A M E N I ŞI F A P T E PREGĂTIRI NECESARE

Anii trec. Puterile sleesc. Răbdarea e pe sfârşite. Şi bleste­mul fine mereu. Sălbâtâcia creşte. Ororile iau din zi în zi înfăţişeri tot mai crâncene, mai abominabile.

Este firesc deci că prezentul, cu povara lui grozavă, ne stri­veşte. Avem nevoie de toate energiile pentru a birui isbirile clipei. A ne preocupa de viitor acum, când furtuna e în toiu, s'ar părea deci păgubitor: îngrijorările pentru mâne ar paraliza forfele comba­tive de azi. Şi inutil în acelaşi timp. Fiindcă noi nu suferim de megalomania naţională a unui popor vecin pripăşit în Europa acum vreo mie de ani. Noi ne dăm seama de ce suntem şi ce putem. Ştim că nu noi purtăm sorfii lumii. Nu ne arogăm „misiuni" mon­diale şi „mesianisme" ridicole. Răsboiul nu l-am pornit noi şi nu noi îl vom decide. La fel pacea şi viitoarea orânduire a lumii. Mer­gem unde nu vrem şi nu stă în puterile noastre să ne schimbăm drumurile. Noi atâta ştim: dreptatea e de partea noastră ; şi drep­tatea lui Dumnezeu este totuşi, în ultima analiză, factorul determi­nant al istoriei. Pe acest nevăzut mereu prezent în svârcolirile po­poarelor se întemeiază speranţele noastre de mai bine.

Această modestă resemnare pare cu totul conformă cu înţe­lepciunea creştină, care ne învaţă să nu ne îngrijim prea mult de nesiguranţele viitorului care trece de puterile noastre; „îi ajunge zilei necazul ei", cum ne învaţă Scriptura.

Dar, zice Bossuet, „este o abandonare în Dumnezeu născută din tărie şi din pietate; este însă şi alta, care provine din lene. A se lăsa în grija lui Dumnezeu fără a face din parte-ne tot ce putem, este laşitate şi nepăsare... Căci nu de geaba ne-a dat El o anumită înţelepciune, o prevedere, o libertate: ci vrea să ne folosim de ele. A nu face aşa, ci a zice în sine: »voi lăsa totul la voia întâmplării*; şi a crede că nu există înţelepciune omenească, sub pretextul că ea e subordonată lui Dumnezeu, însemnează a ne ridica împotriva Lui; înseamnă a voi\să scuturăm jugul şi a lucra în desnădejde".

Nu încape nici o îndoială: adevărata interpretare creştină a încrederii în Providenţă este aceasta din urmă, a lui Bossuet. Şi

© B.C.U. Cluj

434 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-8

nici o scuză nu se poate invoca împotriva obligaţiei fundamentale de-a pregăti viitorul cu toată ardoarea, cu toată înţelepciunea, cu toată prevederea de care suntem capabili. A lupta, a sângera, a sacrifica mii şi mii de viefi fără a şti de ce, fără a căuta o valo­rificare a atâtor suferinţe pentru un viitor mai bun, ci a lăsa totul în voia hazardului, ar fi cea mai mare dintre crimele tembelismului.

Nu cere nimeni, de bună seamă, să rezolvăm probleme care nu ne privesc ; ori şi dacă ne privesc, trec peste marginile puterilor noastre. Nici sorfii râsboiului, nici organizarea politică şi socială a Europei de mâne nu fine de noi; deşi în anumită măsură putem contribui şi noi la norocoasa lor deslegare. Ne avem însă noi problemele noastre proprii, de casă, pe care va trebui să ni le solufionăm singuri, după firea şi potrivit rosturilor noastre specifice. A aştepta pasiv cristalizările generale, pentru a împrumuta apoi de-a gata forme şi aşezări străine — cum, a făcut de atâtea ori în trecut spiritul nostru de maimuţăreală păcătoasă — ar însemna a nu fi tnvafat nimic din experienţele trecutului, şi a ne găsi vinovaţi faţă de Dumnezeu care vrea să acţionăm ca oameni, răspun­zători de buna utilizare a raţiunii şi puterii de prevedere ce ne-a încredinţat.

Avem impresia — şi ne-ar părea bine să fim desminţiţi — că ne găsim în această greşeală: nu pregătim viitorul. Ca particulari, vorbim mereu de necunoscutul ce ne aşteaptă. Facem toate combi­naţiile, optimiste şi pesimiste. O mare parte din energii ni le con­sumăm în griji şi ghicitorii privitoare la ziua de mâne. Ni se pare însă că avem de a face mai mult cu o slăbiciune decât cu o virtute naţională. Ne chinue setea de noutăţi şi sensational, ne biciueşte curiositatea ; lipseşte însă efortul sistematic, ordonat, al unei pregă­tiri constructive a viitorului. In alte ţâri şi alte părţi se creează in­stituţii, se ţin sfaturi oficiale şi neoficiale cu cei mai chemaţi dintre specialişti, presa are ca preocupare esenţială desbaterea diferitelor aspecte ale „lumii noue"; noi nici măcar nu înregistrăm ce fac şi ce zic alţii.

E momentul suprem, să ne smulgem din această nepăsare ori lipsă de atenţie. Fiindcă, oricât de înverşunată ar fi încă lupta pe fronturi, totuşi tempus urget, sfârşitul se apropie cu paşi repezi. Şi avem noi anumite preparative urgente de făcut, pentru a preîntâm­pina dezastre şi primejdii mai grele decât încercările ce ne sânge­rează acum.

Sfârşitul vine. Bubuitul tunului va amuţi şi sirenele nu vor mai şuera apropierea morţii din aer. Văzduhul se va linişti. — Va fi oare linişte şi în noi, şi la noi? Nu cumva vor isbucni atunci furii

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINA 435

şi patimi distrugătoare, ţinute până acum în frâu de disciplina mili­tară şi dirijate ordonat în serviciul apărării patriei? Să ne gândim niţel la toamna lui 1918. Ce s'ar fi ales atunci de Ardealul nostru, dacă înţelepciunea conducătorilor şi puterea fascinătoare a idealu­lui naţional conştient în sufletul mulţimilor n'ar fi creat „gărzile naţionale", susţinătoare a ordinei şi paznice a liniştei generale?!

— Situaţia ni se pare acum mai grea decât atunci. Ce facem pentru asigurarea disciplinei naţionale în mijlocul tulburării care se apropie ?

Să credem însă că vom trece norocoşi peste acest examen destul de greu. Ne vom dovedi destul de maturi ca neam ca să păstrăm disciplina şi să asigurăm liniştea trebuitoare ' noilor orân­duiri interne. — Ce vom face atunci ? Ce vom schimba din vechile şi învechitele întocmiri; şi cum! Căci reforme social-politice vor trebui să se facă neapărat. Şi încă mari, structurale. Ar fi o peri­culoasă amăgire a încerca să perpetuăm vechile nedreptăţi, păcă­toasele năravuri ale trecutului, măsluindu-le doar la suprafaţă. Ochii mulţimilor văd adânc. Orice încercare de păcăleală ar fi fatală. In acelaşi timp însă, pornirile mulţimilor sunt schimbătoare. Vânturi străine le duc adesea în direcţii greşite, dacă nu sunt din bună vreme cucerite pentru drumul drept al mântuirii adevărate.

Ce facem în privinţa aceasta ? Aproape nimic. S'au pornit, ce-i drept, anumite „campanii de lămurire" a mulţimilor. Destul de anemice însă. Şi ţintesc mai mult justificarea prezentului decât lă­murirea viitorului. Aceasta nici nu s'ar putea face, deoarece lipse­şte o viziune românească a viitorului în însăşi pătura conducătoare; lipseşte în preocupările publicisticei.

Am fi ajuns, ce-i drept, la un fel de acord în ce priveşte cau­zele dezastrului general, în care se încadrează şi cel naţional, al nostru. Realităţile ne-au silit să vedem şi să mărturisim că rădăcina răului este criza morală, disoluţia sufletească în care s'a prăbuşit omenirea. Se aud tot mai multe glasuri — fără a putea vorbi, din nenorocire, de umanimitate nici măcar în această direcţie — cari nu văd altă posibilitate de îndreptare decât revenirea la morala sănă­toasă, la omenia cinstită din trecut. Dar calea care duce Ia refa­cerea morală o văd puţini. Sunt puţini cei cari mărturisesc, şi mai rari cei cari meditează pentru o sinceră recreştinare a ţării în su­flete şi instituţii, deşi alt mijloc pentru însănătoşarea sufletului na­ţional nu există:

Chiar şi aceşti puţini împreună cu oamenii Bisericii, cari se găsesc prin vocaţie şi din oficiu în acşastă tabără — se opresc de

© B.C.U. Cluj

436 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-8

obicei aci : revenirea la credinţa şi morala creştină; şi cred că ast­fel se vor rezolva delà sine toate greutăţile şi problemele. — Peri­culoasă eroare. S'ar putea foarte bine, să fim cu toţii cinstitori ai Bisericii, doritori ai tnoirii creştine, şi totuşi să nu ştim da ţării, în organizaţia ei socială-politică, înfăţişare creştină. Fiindcă evanghe­lia nu-i cod social, şi cu atât mai puţin program politic. G este vieaţa sufletească, interioară, din care se desprind anumite principii călăuzitoare şi animatoare. Ordinea socialo însă trebue să şt-o ela­boreze fiecare neam potrivit firei, tradiţiilor şi realităţilor sale spe­cifice. Nu există o ţară creştină tip, universal şi etern valabilă. — Este deci necesară o sistematică aprofundare a spiritului social al evangheliei, şi o tot aşa de aprofundată cunoaştere a realităţilor naţionale în lumina evangheliei. E necesar, ca din aceste învăţături să se degajeze liniile mari ale supremelor comandamente naţionale, a permanenţelor noastre istorice, un fel de program minimal şi esenţial al valorilor şi directivelor fundamentale care să formeze catehismul naţional de toţi acceptat şi de nimeni discutabil, ori cât, în ce priveşte tehnica organizării şi metodele, părerile s'ar putea împărţi.

Fără această muncă de lămurire şi propagandă întemeiată pe cunoştinţe temeinice, nu-i posibilă nici înoirea morală a societăţii, nici refacerea creştină a ţării româneşti. Căci însăşi criza morală, pe care o admitem cu toţii drept cauză şi origine a răului, are ră­dăcini mai adânci. Ea însăşi porneşte din întunecarea cugetului, din rătăcirea minţit, din sfărmarea ordinei intelectuale. Pornind delà dezastrul Franţei, Henri Massis (în „Les idées restent") stărue con­vingător asupra acestui adevăr. „Decăderea unui popor mare începe totdeauna prin relaxarea fibrei intelectuale. Primele semne se arată în Slăbirea Ideilor, în părăsirea certitudinilor esenţiale din care se alimentează sentimentele fundamentale ale omului". Aici este a se căuta rădăcina ultimă a catastrofei: „iubirea de idei a început a se confunda, în multe capete, cu indiferenţa, cu apatia mintală care nu ştie decât să rătăcească între bine şi râu, şi care este cea mai proprie pentru a slăbi gustul afirmaţiunei virile, fecundante. Rezul­tatul a fost dispreţuirea inteligenţei, trădările spirituale, începând cu improbitatea limbajului, lipsa de respect pentru sensul adevărat al cuvintelor. Aşa s'a făcut că poporul care şi după trecutul râsboi, după vorba lui Jaques Rivière, „Singur mai ştia gândi", acum s'a arătat „atât de nesigur în cugetare, atât de incapabil de coordona­rea ei după o exactă vedere a lucrurilor, încât fermitatea ei în luptă şi în voinţa dé a trăi a fost atinsă aproape mortal. Chiar f / acolç

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINA 437

unde voinţa ei rămăsese încă sănătoasă, raţiunea nu o mai condu­cea: nu găsea în spiritul ei decât un chaos de idei confuse, de contradicţii, de incertitudini, mai potrivite pentru a o duce la rătă­ciri decât pentru a o călăuzi... Prăbuşirea Franţei este înainte de toate deficienţa inteligenţei". îndreptarea nu poate pleca, prin urmare, de cât tot numai de aici: ordine în idei. „Ideile adevărate, ideile care exprimă o justă adecvare a intelectului cu lucrurile, ideile care au soliditatea realului, numai ele ne pot salva...".

învăţătura ne sună şi noua, fiindcă şi boala este identică. Să profităm de ea, până mai avem puţin timp. Să încercăm marea soli­darizare a cugetului românesc în jurul valorilor esenţiale pe care va trebui să aşezăm—potrivit cu directivele „nouei ordine europene" — orânduirile vieţii româneşti aşa cum cer principiile evangheliei eterne şi poruncile fiinţei, tradiţiilor şi realităţilor noastre româneşti. O largă difuzare a învăţăturilor sociale creştine aşa cum sunt concentrate în câteva enciclice papale, ar fi astfel o operă naţională de importanţă. Ne-am permite apoi să recomandăm, între altele, cu toată căldura, citirea atentă a ultimei cărţi scrisă de d. Prof. Iuliu Moldovamb preşedintele „Astrei" : „Introducere în etnobiologie şi biopolitică". Se lămuresc acolo adevăruri de temelie şi se trag o seamă de învăţăminte înţelepte, care trebue să devie bun public al sufletului românesc.

In tot cazul, timp de pierdut nu mai avem. Nu numai prin Bi­serică, ci şi prin presa, şi în şcoală, să se înceapă marea lămurire a viitorului, care trebue să ne găsească perfect unificaţi în gândire, căci numai aşa vom putea fi una în simţiri şi în acfiunne.

A. P.

Sf. CIRIL DIN ALEXANDRIA La al XV-lea centenar al morţii sale

Biserica lut Hristos, atât de prigonită dealungul veacurilor, a avut întotdeauna oameni mari, atleţi ai credinjei, cari cu sabia spiritului au apărat învăţăturile ei sfinte de multele greşeli ale ereticilor. Aceştia sunt Sfinţii Părinţi, cari cu cât sunt mai îndepărtaţi de zilele noastre, cu atât strălucirea lor e mai mare. Mai ales cei din primele veacuri ale creştinismului sunt care de care mai însemnaţi, istoria vieţii lor confundându-se adesea cu însăşi istoria Evangheliei. Adevărate columne ale Bisericii, cu mintea lor luminată şi cu caracterul lor integru, ne-precupetind nimic, nici timp, nici sănătate, ei au salvat tezaurul cre­dinţei, de întinăciunea înşelătoare a erezurilor. De aceea cărjile sfinte sunt pline de cele mai alese laude Ia adresa lor, pe care creştinătatea recunoscătoare le cântă an de an, proslăvind amintirea lor.

© B.C.U. Cluj

438 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 7-8

Unul dinire aceşti stâlpi ai Bisericii a fost şi Sf. Ciril din Ale­xandria, delà a cărui moarte se împlinesc în acest an 1500 ani. E bine ca figura lui măreaţă de apostol al adevărului să fie evocată in aceste zile tulburi, când credinţa curată e atacată de atâţia duşmani.

Vieaţa. Despre copilăria Sf. Ciril ştim prea puţine lucruri: După cum pare, e de origine din Alexandria Egiptului, dintr'o familie de seamă, născut fiind între anii 370 - 3 7 5 . Nepot al patriarhului Teoíil al Alexandriei, care şi-a câştigat o tristă celebritate în istoria bisericească pentru duşmănia ce a purtat-o Sf. loan Gură de Aur, fiind sufletul con­ciliabulului din 403 ţinut la Calcedon (ad quercum = la stejar), înce­putul nenorocirilor marelui orator, Sf. Ciril a primit o educaţie reli­gioasă şi profană foarte aleasă, după cum rezultă din scrierile sale, care presupun că el cunoaşte bine nu numai Sf. Scriptură şi scriitorii creştini, dar şi scritorii păgâni. Foarte probabil că a petrecut câtva timp între călugării din deşertul Egiptului, fiind învăţăcelul Sf. Izidor Pelusiotul, căci numai astfel se poate explica marea familiaritate şi li­bertate cu care acesta îi scrie marelui episcop (Vezi cele 4 epistole ce i-le adresează, în Patr. Grecă t. LXXVIII col. 197, 361, 369, 365).

După moartea unchiului său (412), Sf. Ciril e înscăunat de episcop al Alexandriei, cu toată opoziţia ce i-au făcut-o duşmanii unchiului său. Caracter integru, întreprinzător şi combativ, uneori chiar prea impulsiv, făcut anume pentru a comanda, ca episcop s'a distins prin tăria şi energia de care a dat dovadă. Foarte ataşat de învăţătura tradiţiei, el nu ştie să cedeze nimic din convingerile sale. Numai către sfârşitul vieţii, dupăce chestiunea nestoriană a fost limpezită, el se arată mai îngăduitor, pentru a salva pacea în Biserică.

Plin de râvnă pentru Casa Domnului, imediat după înscăunare noul patriarh luă cele mai aspre măsuri împotriva duşmanilor Bisericii: închise bisericile ereticilor novaţieni şi le confiscă bunurile, apoi ex­pulza pe evrei, cari încontinuu agitau poporul contra creştinilor, tran­sformând sinagogile lor în biserici. Către 417, reparând o greşală a unchiului său, care din duşmănie faţă de Sf. loan Gură de Aur îl şter­sese din dipticele bisericii alexandrine, pune din nou numele acestuia din urmă în pomelnicele bisericii sale.

Insă numele Sf. Ciril e strâns legat de erezia nestoriană. El a fost omul providenţial care aşa precum Sf. Atanasie a apărat divi­nitatea Cuvântului împotriva ereticului Arie, apără unitatea personală a Cuvântului împotriva lui Nestorie, meritându-şi numele de „Doctor al întrupării". Nestorie ' ) născut în Germanicia (Siria) şi-a făcut studiile

1) Vezi mai multe, în M. Jugie: Ncstorius et la controverse nestorienne tParis 1912) şi Djct. theol. cath. art. «Neştorius" tom. XI, part. I,

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINA 439

la Antiochia, îmbrăţişând apoi chipul monahal în mănăstirea Euprepios din apropierea Antiohiei, probabil fiind învăţăcel al lui Teodor Mop-suestenul. Hirotonit preot, fu însărcinat cu predicarea. Dialectician de forjă, posedând o gândire forte şi mai ales dar de a vorbi, Teodosie al II-lea îl numeşte episcop al Constantinopolului. In această calitate el s'a arătat duşman neîmpăcat al tuturor ereticilor. Se spune că în ziua consacrării sale întru episcop (10 Aprilie 428) i s'ar fi adresat împăratului în felul următor : „împărate, dă-mi o tară curăţită de eretici, şi-fi voiu dărui în schimb cerul, stârpeşte cu mine ereticii şi eu voiu stârpi cu tine pe Perşi" (Perşii ameninţau imperiu] bizantin) ')• Cu ex­cepţia pelagienilor, faţă de care a avut o simpatie pronunţată, toţi e-reticii fură atinşi de măsurile severe ale noului episcop. Mirarea ace­stuia a fost nespus de mare când el însuş se vede acuzat de erezie: „Credeam că mult mai uşor ar fi putut lansa oamenii împotriva mea oricare altă calomnie decât aceea de a avea sentimente contrare or­todoxiei, eu care până în ziua de azi lupt contra tuturor ereticilor şi mă bucur de nenumărate duşmănii, pe care mi-le câştig în urma a-cestei atitudini" scria el prietenului său loan, episcop la Antiohia *).

Urmând pe Teodor, episcop de Mopsuestia, care nu se sflia să declare că „e o prostie să se spună că Maria e mama lui Dumnezeu" şi că „acela care s'a născut din Fecioara e acela care e din substanţa Fecioarei, însă Dumnezeu Cuvântul nu s'a născut din Maria" (Patr. Cp. tom. LXVI, col. 993 C şi col. 994 B) unde se vede limpede că se neagă maternitatea divină a Măriei, împărţindu-se Hristos în două: In Hristos omul, născut din Maria, şi în Hristos Cuvântul, nenăscut din Maria, Nestorie se declară împotriva numirii de Mamă a lui Dum­nezeu (theotocos), cu toată sminteala poporului şi cu toată împotri­virea călugărilor. Sf. Ciril, care îşi dădea seama ce înseamnă să împărţi pe Hristos în două, promiţând răscumpărarea neamului omenesc şi răpind Preacuratei aureola de mamă a lui Dumnezeu, cunoscând pe de altă parte şi glasul uniform al tradiţiei bisericeşti, se ridică împotriva încăpăţînatului eretic şi de aci încolo vieaţa sa e strâns le­gată de istoria acestei erezii. împotriva ereticului el afirmă sus şi tare că „Cuvântul şi-a unit tn mod ipostatic un trup însufleţit de un suflet raţional şi s'a făcut om într'un mod nespus şi necuprins... Naturile cari s'au unit pentru a forma o unitate adevărată erau di­ferite, însă din două a rezultat un singur Hristos şi un singur Fiu" (Ep. H-a către Nestorie).

1) Vezi Jugie op. cit. pg. 25. 2) Idem pg. 28.

© B.C.U. Cluj

440 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 7-8

Roma fiind informata atât de Nestorie cât şi de Ciril, se pro­nunţă deja din 430 contra nouei erezii, declarându-1 pe eretic excomu­nicat şi depus din scaun, dacă în decurs de 10 zile delà cunoaşterea acestei hotărîri nu-şi retractează greşala, însărcinând pe episcopul ale­xandrin cu executarea sentinţei. Nestorie, care era sigur că învăţătura sa nu putea fi greşită, convinse pe împăratul să judece cauza Iui într'un conciliu ecumenic, convocat pe anul 431 la Efez. La conciliu papa Celestin delegă pe episcopii Arcadie şi Proîectus şi pe preotul Filip, cu instrucţia precisă de a fi strâns uniţi cu sf. Ciril şi de a nu face altceva decât de a-1 constrânge pe eretic să se supună hotărîrilor luate în conciliu! roman delà 430. Conciliul trebuia să se inaugureze în ziua de Rusalii, adecă la 7 Iunie, însă mare parte din episcopi nu sosise la acea dată, de aceea fu amânat. Intre timp episcopii căutară să-1 convingă pe eretic să se lapede de greşală, dar el refuză spunând că nu poate spune că Dumnezeu a supt lapte sau că s'a născut dintr'o Vergură, nici că a avut două sau trei luni. Trecuseră deja două săptămâni şi loan de Antiohia cu alţi câţiva episcopi nu mai sosiau. La insistenţele episcopilor prezenţi, cu toată împotrivirea contelui Can-didian, legat imperial, în absenţa legaţilor papali sf. Ciril inaugură-conciliul la 22 Iunie 431 în biserica închinată Măriei, în pre­zenţa a 160 episcopi, numărul acestora ridicându-se Ia 198 când fu iscălită sentinţa de condamnare a ereziei. Examinându-se scrierile ere­ticului, acestea fură găsite pline de erezie, aşa încât Nestorie fu ana-tematizat, iar învăţătura sa fu condamnată ca eretică, proclamându-se cu sf. Ciril unitatea personală, ipostatică a lui Hristos şi afirmându-se în mod solemn că Preacurata e mama lui Dumnezeu. La auzul acestei ştiri, poporul efesin care aşteptă până seara târziu sfârşitul şedinţei, plin de entusiasm îi întovărăşi pe Sfinţii Părinţi până la locuinţe cu torţe şi cu lumânări aprinse. Către sfârşitul lunii, pela 26—27 sosi şi loan de Antiohia cu alţi episcopi orientali. Acesta auzind de condam­narea prietenului său Nestorie convocă un alt conciliu la care luară parte 43 episcopi unde depuse pe Ciril şi pe Memnon de Efez, care fuseseră sufletul conciliului din Eiez, declarându-i de eretici apolina-rişti. Sosind legaţii papali şi luând Ia cunoştinţă actele conciliului, ace­ştia aprobară condamnarea Iui Nestorie, iscălind actele.

In urma rapoartelor tendenţioase primite asupra conciliului, îm­păratul Teodosie al H-lea închise atât pe eretic, cât şi pe sf. Ciril, dar ultimul fu eliberat după trei luni la insistenţele poporului şi mai ales ale călugărilor în frunte cu arhimandritul Eutichie, ereticul de mai târziu, în timp ce Nestorie fu închis în mănăstirea de unde ieşise, apoi fu exilat la Petra în Arabia, iar de aci la Oasis în Egipt, unde compuse un fel de apologie a sa sub nume fals; Cartea lui Heraçlidus de Da-

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINA 441

mas, descoperită în ultima vreme, care a dat naştere Ia discuţii între teologi asupra hétérodoxie! lui Nestorie. Aci în pustie moare cu limba mâncată de viermi, după cum afirmă unii scriitori vechi (Vezi Jugie op. cit. pag. 61). Sf. Ciril se reîntoarce la Alexandria, căutând să se împace cu orientalii care nu condamnaseră încă pe Nestorie, până când în 433 fu iscălită de aiŢibele tabere o mărturisire de credinţă care să pună capăt neînţelegerilor. Dar şi după această dată sf. Ciril continuă să aibă neplăceri atât din partea duşmanilor, cari din cauza unor expresiuni nefericite îl considerau ca eretic, cât şi din partea prietenilor, cari îl acuzau de slăbiciune, până când la 17 Iunie 444 adormi în Domnul.

Scrieri. Sf. Ciril a fost nu numai un om de acţiune, ci şi un profund şi mare scriitor, cel mai mare scriitor pe care 1-a avut bise­rica orientală după Origen. Stilul său e foarte precis şi viguros în scrierile sale polemiste, căci el e mai întâi de toate un mare polemist. El are nenumărate scrieri dintre cari cele mai însemnate sunt:

Pe teren exegetic, în afară de multele comentarii asupra V. şi N. Testament, păstrate numai fragmentar, are tratatul Despre adoraţie în spirit şi adevăr şi Clafira (13 cărţi) în care caută figurile lui Hristos în Pentateuch, apoi are multe omilii, între cari multe omilii pascale. Pe teren dogmatico-polemic are: Contra lui Iulian împăratul, în 30 cărţi, în cari combate scrierea acestui împărat păgân contra creştinilor. Contra arienilor a scris : Tezaurul despre sfânta şi de o fiinţă Treime, iar contra apolinariştilor : Cartea contra sinousiaştilor. Cea mai bogată activitate literară a desvoltat-o contra nesiorianismului, scriind înainte de Conc. Efesin: Scholii despre întruparea Domnului, Despre dreapta credinţă către împ. Teodosie, idem către regine, Anatematismele, Apo­logeticul contra orientalilor, Explicarea celor XII anatematisme. După conciliu scrie Apologeticul către împ. Teodosie, dialogul „Că Hristos e unul" ş. a.

Prăznuind astăzi, după 1500 ani, amintirea sf. Ciril, apostol neîn­fricat al dumnezeirii lui Hristos şi al unităţii sale perfecte, să ne alipim cât mai strâns de învăţăturile tradiţionale ale Bisericii şi să fim gata să facem orice jertfă pentru ele, căci vremile sunt tot mai grele, iar duşmanii adevărului tot mai mulţi şi mai tari.

IOAN VESA

10 ANI DELA MOARTEA PROTOPOPULUI GEORGE SIMU

Scriem cu uşurinţă despre apostolii de seamă din apus. înre­gistrăm cu plăcere faptele eroice ale preoţilor din alte ţări. Ne aso­ciem bucuros comemorărilor pe care le are Biserica Română. Şl e foarte logic să fie aşa. Facem doar parte din Biserica universală a lui

© B.C.U. Cluj

442 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-8

Hristos. Dar foarte cu anevoie ne oprim asupra personalităţilor noastre de acasă, asupra umbrelor trecatului, asupra preoţilor cari poate dacă nu ne-ar fi aşa apropriaţi i-am cunoaşte mai bine. Căci, nu numai bi­serica, ci însuşi neamul nostru şi-a permamentizat existenta pe aceste plaiuri prin preoji, după cum azi în plin veac al XX, flacăra românis­mului în Ardealul de Nord, e susţinută de Vlădicii, protopopii şi preojii care sunt în fruntea comunităţilor româneşti. Iată de ce e bine să ne cunoaştem oamenii trecutului!

Una dintre figurile marcante ale bisericii române unite şi ale neamului românesc este protopopul Gheorge Simu, delà a cărui moarte se împlinesc 10 ani.

S'a născut în Gheja-Alba, la 4 Marte 1862, dintr'o familie preo­ţească. Liceul şi teologia le-a făcut la Blaj după care a urmat cursurile de ştiinţele naturale la Universitatea din Cluj. Preocupările sale, însă, erau de natură pastorală. Setea după suflete îl urmărea mereu. De-aceea se îndreaptă ca păstor sufletesc în satul de naştere, unde era considerat ca un profet trimis de Dumnezeu. Cercul de activitate însă era prea mic pentru un suflet aşa de mare. Cel dintâi care a observat acest lucru a fost Mitropolitul de pie memorie Victor Mihály, care în anul 1902 1-a numit protopop la Dumbrăveni. „Românii din Dumbră­veni şi satele acestei regiuni — scrie anuarul Liceului din Dumbrăveni, 1931—41 — nu-1 vor putea uita niciodată, căci a predicat pe Cristos cel Răstignit cu tot focul sfânt, împrumutat delà profesorii lui din Blaj, şi şi-a apărat neamul oropsit cu dârzenia caracteristică luptătorilor din Ardeal".

Frumos elogiu atât pentru profesorii din cetatea şcolilor cât şi pentru elevul care a ştiut utiliza şi difuza comoara moştenită delà ei, până în ziua de 22 Aprilie 1934 când i-a sunat ceasul plecării pe calea veşniciei,

A difuzat bogăjia cunoştinţelor sale, nu numai prin înflăcăratele discursuri, predici şi conferinţe, ci şi prin scrisul său plin de farmec. In unul din primele numere din „Unirea" 1901 îl găsim cu o frumoasă poezie „La programul „Unirei" din care reproducem prima strofă:

„S'a desvelitu stindardulu şi flutura în vântu, Pre elu stă scrisu : „Mărire şi pace pre pământu ! " Sionulu stralucesce in feerica splendire, Români! îmbrăcaţi astadi vesmintu de serbatoare; In haina dreptăţii şi-a păcii ve îmbrăcaţi, Christosu ve cheamă. astadi în lume se luptaţi" 1

Rânduri cari pare că sunt scrise anume pentru zilele noastre. A mai colaborat la „Cultura Creştină", „Preotul Român", Amicul

© B.C.U. Cluj

Nr. %è CULTURA CREŞTINĂ 445

Familiei", „Gazeta Transilvaniei", Tribuna", etc. A scris mai multe bro­şuri de nuvele, schiţe, versuri, etc. din care se vede „însufleţirea cu­rată şi sfântă" a protopopului George Simu. „Trăindu-şi zilele de farmec pline ale Memorandului a cunoscut asprimea justiţiei maghiare în două procese de presă, alăturea de tovarăşii lui de scris delà Gazeta Transilvaniei : Aurel Mureşanu... şi Casiu Maniu". — Intre altele are apoi un minunat studiu despre femele, întitulat „Evanghelia şi femeia" publicat în Anuarul Liceului Timoteiu Cipariu din Dum­brăveni, 1927 la care în loc de introducere are o splendită scrisoare adresată mamei sale din care pentru actualitatea ei reţinem următoarele :

Mama dragă, Intr'o Duminecă dimineaţa, dupăce am sosit acasă delà un bolnav,

pe care l-am spovedit şi cuminecat, m'am dus la temniţele tribunalului din Dumbrăveni să mângăi pe cei închişi şi să le propovăduiesc cu­vântul dulcelui Isus, pe care Tu l-ai iubit aşa de mult, şi când erai pe pământ m'ai învâţat şi pe mine să-1 iubesc mai presus de toate.

Aveam timp destul. Sfânta Liturghie trebuia începută la orele 10 şi era numai 8. Era postul mare, Dumineca a treia. Evanghelia spunea: „Ce-i va folosi omului lumea toată, dacă-şi va pierde sufletul său". In temniţă am avut ascultători : 21 bărbaţi şi 3 femei. Le-am pre­dicat pornind din textul mai sus pomenit. I-am lăsat cu lacrămi în ochi, şi eu am pornit delà ei tot aşa.

In drum spre casă trebuia să trec pe lângă o cârciumă. Erau înlăuntru, precum am observat, vreo 10 bărbaţi şi nici o femeie.

Ochii mei s'a împăienjenit de altfel de lacrămi decât cele din temniţă. Strada plină de bărbaţi fumând, şi ici colo câte-o femeie, gră­bită spre casă, sau spre sfânta biserică.

Sosind acasă, unde îmi este şi biserica, am intrat în sfântul lăcaş dumnezeesc, în biserica mea cu altarul ei cel sfânt, pe care femeile deşi erau abia la 11 Martie puseseră flori înflorite... un altar mamă dragă, aşa de scump, aşa de împodobit... aşa de curat. Dar ce-ţi mai spun eu?!. . — Tu-1 vezi de acolo, de unde eşti . . .—, e un colţ rupt din raiul unde te afli tu — din raiul Tău mamă dragă!

. . . Şi intrând în biserica mea... o aflu plină de femei şi vreo câţiva bărbaţi numai.

Aşadar... în temniţă, în cârciume, pe stradă: b ă r b a ţ i . . . iar în biserică femei". Am reţinut rândurile acestea, pentrucă, dacă autorul lor s'ar reîntoarce în lume şi privind cum bisericile sunt goale de bărbaţi, ar trebui să scrie: . . . pe front: bărbaţi,... în biserică: femei. Iar faptul că 1-a timpul său a fost silit să scrie. . . în temniţă, în cârciumă, pe stradă :

© B.C.U. Cluj

444 CULTURA CREŞTINĂ Nr. %%

bărbaţi, ar trebui să deie tuturor mult de gândit... Chiar şi celora care duc tineretul, în timpul sf. liturghii, la instrucţie. In ce priveşte activitatea naţională a protopopului Simu, e destul să amintim că în revoluţia din 1918, a fost preşedintele Consiliului National Român din plasa Dumbrăveni, şi tot dânsul a primit cu enfusiasm şi discursuri înflăcărate armata română desrobitoare. Pentru atitudinea sa neaoş românească Regele Ferdinand I 1-a numit membru al Ordinului Steaua României în gradul de ofiţer, după ce pentru activitatea sa bisericească Papa Benedict al XV-lea 1-a distins cu înaltul titlu de camerar papal, care numire a fost publicată în catedrala Blajului, în prezenta Nun­ţiului Apostolic din Bucureşti.

Iată pe scurt cine a fost şi ce a muncit protopopul George Simu. La 10 ani delà moartea Lui, cuvine-se să ne amintim de acest trunchiu de om, de acest apostol înflăcărat, de acest neobosit muncitor, de acea bunătate care cucerea pe toţi cu care venea în contact, de acea figură de protopop care a avut totdeauna conştiinfa înaltei sale misiuni, atât în linia naţională, cât şi în cea bisericească. Căci, protopopul Gheorge Simu „şi-a servit cu credinţă biserica şi neamul şi chema cu drag la Christos pe top* creştinii, iar pe Christos îl implora în ru­găciuni şi în predicile sale pline de duioşie, să mai vină... să se scoboare din Ceriuri pe pământ în inimile fiilor neamului omenesc, căci niciodată de când s'a suit la Ceriuri, n'a fost aşa mare lipsă de prezenta lui ca după răsboiu. El, Christos, ne-a ajutat să facem o Românie-Mare şi numai cu ajutorul şi după învăţătura Lui trăind, o vom putea susţine" (Anuarul Liceului Dumbrăveni, 1934).

Fă Doamne ca rugăciunile protopopului Simu în faţa Maiestăţii Tale, şi suferinţele altor doi prelaţi protopopi Arhiedecezani rămaşi în ţâră străină, să străbată la inima Ta de părinte, şi să te milostive şti de noi când va bate ceasul dreptăţii...

ALEXANDRU TODEA

GLAS DE PĂRINTE ÎNDURERAT Prasnicul Pogorîrii Sf. Spirit, a dat prilej şi anul acesta Sf. Pă­

rinte delà Roma să spună cuvânt de creştinească îndrumare lumii care, abătându-se delà calea luminată de împăratul Ceresc, a apucat pe povârnişul ce' a dus-o la cataclismul în care se sbate astăzi. „In acest conflict mondial — a spus Vicarul Domnului — când tragedia omenească se desfăşoară în jurul nostru, evenimentele din ultimul an au atins proporţii grave şi atroce, cari îngrozesc toate sentimentele creştine şi umane". Ceeace se petrece acum, sub ochii înmărmuriţi ai oricărui om în stare se mai judece omeneşte, e o privelişte de infern, întregită la câteva zije după cuvântarea Sf. Părinte, cu grozăviile

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINA 445

noului tărîm de distrugere şi moarte de plaiurile normande şi bre­tone, unde s'a făcut debarcarea forjelor aliate anglo-americane.

Perspectivele viitorului sunt dintre cele mai înfiorătoare. Delà înălţimea scaunului Sf. Petru, Sf. Părinte Pius XII cuprinde zările cu întunecimile lor, şi inima lui de Părinte obştesc se înduioşază de ceeace vede. Durerile fiilor săi sunt şi ale sale. „Odată mai mult simţim că este de datoria Noastră să împărtăşim neliniştile sufletelor — se destăinuie Dânsul — şi să deplângem tragediile, distrugerile» ruinele şi moartea ce se acumulează crescând..." Aspra realitate a uraganului pustiitor, care-i răsboiul de azi, a atins şi Cetatea Eternă * „Pămânfnl sfinţit din jurul Cetăţii Eterne a Sf. Petru şi Mama Civili­zaţiei, a trebuit să cunoască şi el metodele de azi ale răsboiului". Faptul acesta îl doare de nespus pe urmaşul vârhovnicului Petre. în­grijorarea şi durerea inimii sale creşte însă la gândul celor ce sufăr în toate părtile globului. „Ca şi marii Noştri înaintaşi — zice Sf. Pă­rinte — simjim că este de datoria Noastră în acest ceas de mizerie fără seamăn, să îndreptăm grija noastră pastorală spre glasurile care se ridică din toate părţile cerând ajutor. Trebue să-i ajutăm pe toti, fără deosebire de naţionalitate sau rasă, până când această lume fră­mântată va găsi în cele din urmă pacea".

Pentrucă e o lege a firii că nopţu să-i urmeze ziua, furtunii se­ninul, răsboiului pacea. Actualul Suveran Pontif, la fel cum înaintaşii săi, s'a străduit să înduplece cârmuitorii de popoare să caute căile păcii şi să meargă pe ele. Dar n'au fost ascultaţi. Urmările se văd. Viitorul însă trebue clădit pe temelii mai solide ca cele ale trecutului. Clipele pe cari le trăim sunt clipe de groază. Cu toate acestea pri­virile cugetătorilor se adâncesc în taina vremilor ce vor veni şi carj trebue să fie mai bune ca ale căror roduri le gustăm acum. Lumea are lipsă de ordine nouă. Şi acea ordine se va înfăptui. Conturele ei se întrezăresc. Cum zice Sf. Părinte: „In această perioadă tulbure, din fiecare naţiune se ridică glasuri pentru o nouă ordine. Ea va trebui să fie lipsită de concepţii false sau nefaste. Este semnificativ că în timp ce mijloacele de distrugere au atins o perfecţiune fără precedent şi în timp ce lumea este în ajunul unor evenimente şi mai dramatice şi decisive, problema păcii provoacă discujii din ce în ce mai întinse, deşi glasul moderaţiei este încă amestecat cu acela al violentei făţişe. Acesta din urmă aminteşte pe Cicero spunând: „Victorie complectă sau distrugere". Acest gând poate clătina chiar şi minjile acelora care prin firea lor ar fi înclinaţi să accepte o pace resonabilă. Este de cea mai mare importantă să se găsească soluţii care să fie reuşite nu numai în parte, ci complet şi durabile".

7 © B.C.U. Cluj

446 CULTURA CREŞTINA Nr. n

Lucrătorii răutăţii nu vor lipsi nici mâne, când se vor pune ba­zele nouei ordini. Credem însă cu tărie că, fiind prea bine cunoscută opera lor nefastă ee a dus la cataclismul de acum, nu vor mai izbuti.

Cauzele catastrofei Acum douăzeci, şi acum zece ani încă, ne lăfăiam în iluzii.

Trăiam zile dalbe şi, îmbătap de aparentele unui progres nelimitat, ga­rantat de cuceririle miraculoase ale tehnicei, ne scăldam fără grijă în valurile tuturor plăcerilor. Viaţa îşi pierduse caracterul ei de aspră realitate, de luptă bărbătească şi cinstită cu problemele de totdeauna ale existenţei.

Singură Biserica făcea notă discordantă în această amăgitoare simfonie a fericirii mechanizate. Ea ne avertiza mereu că, în dosid „crizelor" felurite şi parţiale ce se manifestau necontenit în diferitele sectoare ale convieţuirii mondiale, se ascunde una fundamentală şi originară, izvor şi cauză a tuturor celorlalte, şi anume: criza morală. Şi, ne mai spunea în consecinţă, că de nu vom ieşi să sanăm în rădăcină acest rău fonciar, o catastrofă generală este inevitabilă. Nu un de­zastru parţial, pentru anumite stări şi aşezări sociale, pentru anumite sectoare ale vieţii colective, ci o catastrofă pentru însăşi „civilizaţia albă", care a purtat făclia luminii de atâta timp în faţa popoarelor lumii.

Glasul Romei n'a fost ascultat; avertismentele ei însă n'au în­târziat a se realiza, mai crâncen şi mai dureros decât toate închi­puirile. — Şi durerea are, între multe roduri amare, şi unul deosebit de folositor: e dascăl bun, cuvântul căruia nu admite replică. Sub biciul de foc al suferinţii, am început a ne desmeteci. Căutăm cu în­frigurare tâlcul evenimentelor şi originea cataclismului. Şi pe zi ce trece, părerile se concentrează tot mai mult în jurul interpretărilor şi avertismentelor pe care le-a dat Biserica Domnului. La început a-fectivă şi instinctivă mai mult, convingerea a căutat pe încetul docu­mentări obiective reci, raţionale.

O întreagă literatură s'a scris, mai ales pornind delà prăbuşirea Franţei, ilustrarea cea mai tipică a desordinii morale care a provocat tragedia celui dintâi dintre stegarii civilizaţiei. O lapidară şi inapela-bilă judecată rostise încă Mareşalul Pétain, în primele zile ale prăbuşirii. Prea multe plăceri şi prea puţine leagăne — au dus Franţa la ruină.

R I

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINA 447

De curând a apărut o carte de documentare în acest sens. Scrisă de un medic cu grad de general, şi prefaţată de un academician, lu­crarea are toate garanţiile temeiniciei, oricât de aspre ar fi concluziile ei. Iată cum Ie rezumă d. C. Kiriţescu,m „Universul" din 20 Iulie c :

„Cauza fundamentală a dezastrului ar fi, după autor, în pierderea disciplinei morale, de care a suferit acest popor, în anii după întâiul războiu mondial. Cum s'a manifestat această pierdere a disciplinei morale? Cităm câteva din aceste fenomene. O oboseală excesivă, o epuizare a puterilor ţării din cauza marilor sforţări şi jertfe impuse de războiul trecut. O persistentă denatalitate. Slăbirea sentimentului re­ligios. Pierderea progresivă a demnităţii, dispariţia caracterului. Pier­derea gustului pentru efort, a dragostei şi respectului pentru muncă, contagiunea leneviei, propagată şi încurajată ca un drept. Coana crescândă- după plăcerile uşoare. Năvala spre mana Statului. întinderea alcoolismului. Dezertarea delà ţară... Unele din aceste scăderi s'au ivit din aceste cauze, şi la alte popoare, ameninţând cu scăderea uni­versală a inteligenţei şi a moralei, dar pe când aiurea s'au găsit oa­meni capabili de a opri prăbuşirea, însufleţindu-şi popoarele în nă­zuinţă spre un ideal, aci demoralizarea a fost încurajată de politiciani fără conştiinţă şi fără scrupul, exploatată şi transformată într'un sistem politic bazat pe linguşirea ei, ceeace, evident, a sporit decadenţa. Este spectacolul de totdeauna al demagogilor, care înfloresc pe pu­treziciunile sociale, fiindcă se hrănesc din ele".

Diagnosticul e pus pentru Franţa. S'ar putea însă schimba nu­mele cu România, fără să se modifice prea mult sentinţa. Ea este vala­bilă şi pentru noi, cu mici variaţiuni, ca şi pentru celelalte ţări euro­pene. — Să cităm, pentru mare tărie, şi o mărturie delà noi. Sub titlul: „De ce.ne mirăm?", d. Ion Colan examinează, în „Gazeta Transilvaniei" (1 Iulie 1944), aceeaşi problemă: „scrintelile" care ne-au dus fatal acolo unde suntem.

Toate manifestările de cultură şi artă au apucat-o, mai de mult, razna. „Din linii frânte, cuburi, ciocane, roţi dinţate şi jumătăţi de feţe de om ne-am confecţionat pictura deceniilor din urmă... Am conti­nuat-o cu muzica, dând tobei mari, tobelor mici şi tuturor tinichelelor enervant sunătoare, rol de armonie... Aceeaşi nelinişte [botezată «ne­liniştea sufletului contemporan»] ţintuia pe om de pământ, făcându-1 să tresară isteric la fiecare bucată muzicală de-o barbară sonoritate... A-ceasta muzică, preocupată de tehnica instrumentelor cât mai gălă­gioase, a mărit haosul din suflete, sincronizându-se perfect cu pictura, cu o anumită pretinsă pictură...

„Dansul a fost contaminat şi el şi niciodată n'am asistat la o mai mare destrăbălare coreografică patronată de societate, ca în

7* © B.C.U. Cluj

CULTURA CREŞTINA Nr. 7-8

aceste timpuri, când linia inferioară a fost înlocuită cu acrobaţia Har-lemului, când prin simţuri urma să rezolvi „neliniştea" de proastă ca­litate ce te stăpânea şi prin care omul vremurilor îşi justifica toate trăznelile. Dacă, făcând abstracţie de sălile de dans şi de ceaiuri dansante în care se bea alcool tare, ţi-ai fi prins odrasla în poziţia impusă de regulile dansului modern, sunt aşa de convins că ai fi a-nunţat Parchetul pentru atentat la bunele moravuri. — Dar fiindcă „lucrul" se petrecea în văzul tuturor, mama era fericită că fata îi e „jucată", neglijând procentul de desfrâu ce creştea în inima dansa­toarei, ca şi în a tânărului evoluat spre malagambism.

„In literaturo s'a tolerat pornografia şi obscenul. Fotografia, difuzată de anumite reviste ilustrate, punea snb ochii tineretului repro­duceri insinuante, desăvârşite din punct de vedere al amănuntului, pentru ca nimic din ce făcea farmecul necunoscutului să nu mai e-xiste pentru ceice întrau în vieaţa. Pudoarea a rămas haină pentru prăvălie de vechituri, cinstea sufletească a fost înlocuită — când a fost! — cu cea formală, echilibrului i s'a substituit saltul pe extreme, armonia de inferior prin zăpăceala manifestărilor ordonate de simţuri, de materie.

„Ne-am îndepărtat de credinţă, înainte de a şti cu ce vom în-locui-o. — Am ţinut trena maşinismului, dând vieţii un ritm halucinnat. Nu s'a mai mers; s'a sărit! Şi a sărit fiecare după antrenamentul la care s'au supus, sau a fost supus.

Şi n'am înşirat decât o parte din scrintelile veacului, deşi dacă am sta să analizăm toate manifestările vieţii noastre, microbul „neli­niştilor" l-am afla în toate compartimentele..."

„Iar acum privim buimăciţi cum se duce acest răsboiu şi ne mirăm candid de neomenia lui, ca şi când n'am şti că florile de iămâiţă de mult au fost aruncate în noroiu de fiecare, de mult am aruncat peste bord tot ce forma şi ne da dreptul să purtăm numele de oameni. — De ce să ne mirăm?

„Şi totuşi, — închee autorul — acest răsboiu, deşi pare para­doxal, va însemna şi o regăsire a omului. Nu o întoarcere, fiindcă istoria nu cunoaşte întoarceri, ci o luminoasă redescoperire a sufle­tului, astăzi copleşit de materia pe care însuşi răsboiul o consumă într'o proporţie fără echivalent în istoria altor încleştări dintre nea­muri. Cu cât se consumă mai multă materie, cu atât sufletul câştigă în valoare. Va fi, credem, această revalorizare a sufletului, poate cea mai de seamă victorie a celui de al doilea răsboiu mondial. — De n'am crede în ea, ar trebui să ne sinucidem". — Subscriem întocmai, (ap).

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINĂ 449

„Naţionalismul cărturarilor latinişti" In Dec. 1940, d. Lucian Blaga a deschis un ciclu de conferinţe

organizat de „Cercul studenţilor în litere şi filosofie" vorbind despre: „Latiniştii ardeleni, sau mesianismul cârtii". Afirmând necesitatea unor revizuiri istorice în prezentarea trecutului nostru, dsa a început cu latiniştii, din motivul că „spiritul ardelenesc anevoie va ajunge la o cunoaştere de sine fără de o justă punere în lumină a Şcoalei latiniste". Conferinţa poetului şi filosofului Blaga era deci începutul unor încercări de a ne înţelege trecutul într'o nouă perspectivă, în lu­mina mentalităţii şi spiritului de astăzi. — In „România Nouă" (16. XII. 1940) d. Chr. Dumitrescu rezuma importanta conferinţă în felul următor:

„Niciodată nu s'a subliniat înflăcărarea latiniştilor, cari în toate scrierile lor luptau pentru a ridica un popor rămas cu secole în urmă, la înălţimea unui «veac prea luminat* ? Ceeace istoria neglijase vreme de un mileniu, ei se simt chemaţi să împlinească ca Ia începuturi de lume, pornind delà Nimic. Cartea şi învăţătura erau pentru ei mijloa­cele unei mutaţiuni istorice, ce trebuia grăbită şi stimulată pe toate căile, ca să se răscumpere secolele pierdute. Samoil Micu scrie singur şaizeci de cărţi, cu toate că trebuia să dea întâi lupta cu cuvântul, şi mai ales cu cuvântul absent.

Şi ceialalţi latinişti, tot din dragostea de carte, au scris variat şi mult, în cele mai diverse domenii, printre cari filosofia ocupa un loc însemnat. Această pasiune a lor pentru carte, care nu avea nici o le­gătură cu simpla bibliofilie, e cu atât mai impunătoare, cu cât ştim în ce atmosferă de sbucium trăiau, cât de frământată era viaţa lor. Fără teamă de prigoană, pentru a-şi desăvârşi opera, ei erau când la Blaj, când la Roma, Viena sau Buda. Mesianismul cărţii, patima slovei, îi menţinea dârzi peste toate valurile şi prăpăstiile. Pentru ei cărţile erau cărămizi necesare zidirei lumei româneşti.

„încercarea latinistă nu răspundea unei tradiţii culturale ca la alte popoare; ea răsărea cu puterea proprie generaţiilor spontanee. Pasiunea »orighinalului«, ghicit ca substanţă prin străvezimea cuvân­tului rostit, şi tendinţa de a adopta cât mai mult limba vorbită la acel «orighinal» — prototipul latin —, au o adâncime ce depăşeşte filologicul. Modul propriu latiniştilor de a desfăşura şi de a propune problematica limbei româneşti desvălue în ei profund înclinări filoso­fice, fiind prin anatomia lor nativă spirite adânci şi constructive. Mo­mentul istoric în care au apărut latiniştii a îndrumat însă aptitudinile lor fireşti spre o problemă aprinsă de împrejurări. Un spirit pasionat, adânc şi prin excelenţă constructiv, care foarte probabil ar fi dat mi­nunate roade în metafizică şi în filosofie, a fost deviat prin împreju­rări şi necesităţi istorice spre o problematică prea strâmtă, prea de

© B.C.U. Cluj

450 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 7-8

detaliu, pentru astfel de aptitudini. „Problematica limbei româneşti — spune d. Blaga — a ieşit astfel complet desfigurată din atingerea ei cu aptitudini intelectuale menite altui spor şi altor depăşiri".

Tot ce au întreprins latiniştii a fost orizont şi măreţie. Pricina căderii lor a fost eroarea de aplicaţie, căci un duh filosofic de esenţă rară fusese deviat spre istoriografie şi fiologie. Apariţiile latiniste a-nunţă întâia oară, în stil mare, un potenţial specific ardelenesc.

«Spiritul ardelenesc — a încheiat d. Lucian Blaga — anevoie va ajunge Ia cunoaştere de sine, fără de o justă punere în lumină *a Şcoalei latiniste».

Şi conclusia cronicarului e aceasta: „Aşa cum i-a prezentat conferenţiarul, ca un prolog al spiritului ardelenesc, latiniştii devin, în ciuda rătăcirilor lor, mai actuali decât oricând".

Evenimentele anilor din urmă n'au făcut decât să sporească a-ceastă „actualitate". Redeşteptarea entusiasmului naţional, a pasiunii pentru lumină, a spiritului de jertfă şi a unei hotărîte orientări spiri­tuale româneşti spre apusul originilor, este astăzi pentru noi chestiune de viaţă şi de moarte.

In ciuda acestei evidenţe, se petrece tocmai contrarul. Cu sa­vantă şi calculată trudă, căutăm pe toate cărările să ne descotorosim de un balast care începe a ni-se părea supărător. Căutăm să înviem cu orice preţ pe Zamolxe şi ne lăpădăm de „tata Traian", declarân-du-ne fiii şi moştenitorii legitimi ai Iui Decebal. Şi dacă mai admitem în familie ceva rude, apoi ele nu pot fi decât slavii, cu care ne-am amestecat şi ne-am învălmăşit veacuri dearândul. — De geaba, răs-boiul răstoarnă nu numai rândueli politice şi ordinea socială, ci tur­bură în mare măsură şi împărăţia cugetării. Căci numai orbul nu vede, cât de periculoasă ne poate fi, între primejdiile de astăzi, o abatere, atât de nefirească, din drumul tradiţiilor şi a spiritului prin suflul căruia ne-am trezit la viaţă naţională conştientă.

Intre gânditorii cari şi-au păstrat judecata limpede şi nu se lasă dus de valul modei, este eminentul scriitor d. Emanoil Bucuţa. Inţele-legând pericolul actualei devieri, dsa ţine, ca şi d. Blaga în 1940, să ne tragă din nou atenţiunea asupra latiniştilor. Sub titlul din fruntea acestor şire, dsa publică în „Transilvania" din Iunie—Iulie 1944, un cald şi luminos articol, care trebue socotit adevărat memento pentru toţi ceice au început a bate câmpii înstrăinării noastre spirituale delà matca străbună. Dacă spaţiul ne-ar permite, am reproduce cu plăcere întreg articolul. Suntem nevoiţi însă să reţinem numai fragmentele ce ni-se par mai importante, din punctul nostru de vedere:

„Din cei trei fruntaşi ai nouei mişcări, oameni ai bisericii toţi trei, călugări, popi şi teologi, Samuil Micu învăţase la alte şcoli ale Apu­sului, dar Gheorghe Şincai şi Petru Maior fuseseră cinci ani colegi.

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINA 451

delà 1774 până la 1779, Ia De Propaganda Fide din Roma. Adu­seseră de acolo nu numai o mare ştiinfă de carte, ci în bună măsură şi ceeace era rostul şi mândria acelui aşezământ, ştiinţa de răspândire şi de câştigare pentru ele ale unor cunoştinţe... Alji Români, care au mai trecut pe la aceeaşi şcoală, întorşi acasă şi-au cheltuit pregătirea dobândită în folosul şi înăuntrul bisericii unite. Aceştia au privit mai sus şi au izbutit să înnoiască vieaţa culturală şi politică a tuturor Ro­mânilor. Ceeace a ajuns curând un adevăr popular în toată Transil­vania, s'a strecurat peste munţi cu atâţia dascăli şi cărturari, fugiţi de prigoniri sau chemaţi, şi a întins în cele două Principate aceeaşi stare de suflet. Se creiase un misticism national, mai puternic decât tot ce cunoscuserăm până atunci şi am cunoscut după aceea. El putea să sufere de scăderi, tocmai pentrucă mersese prea departe, dar în părţile lui vii ne stăpâneşte şi astăzi. Suntem toţi un singur şi acelaşi popor. Am fost întâia oară o naţiune în cărţile de filologie şi de istorie ale latiniştilor, Români din Ţara Românească, Moldova, Ardeal, Marmaţia, Banat, Basarabia, Crimeia şi Cuţovlahia. Avem aceiaşi strămoşi, care ne apropie de popoarele înrudite din Apus şi nu din Răsărit. Acolo ne aşteaptă puterile de împrospătare şi am folosit din plin pe cele din Franţa şi Italia. Slavonismul este o primejdie de care trebue să ne rupem, pentrucă, după cum au încercat să ne înăbuşe firea în trecut, a rămas cu aceeaşi pornire pentru viitor. Noul slavonism era înfăţişat de Ruşi. Nu s'a schimbat chiar prea mult de starea de odinioară! Hotarele noastre încălcate şi ameninţările mărturisite de desfiinţare sunt o dovadă prea dureroasă ca să poată fi pusă la îndoială de cineva, şi ea este de acum!*). Lepădarea scrisului cirilic şi scoa­terea cuvintelor slavone din limbă însemnau numai o măsură de apă­rare. Ne veniseră delà Roma, atunci, în 1780, nişte misionari ai unui crez cultural şi politic, cei dintâi pe care i-am avut, înzestraţi cu toate meşteşugurile cerute de o asemenea sarcină, şi în biruinţa lor delà urmă nu trebue să se uite acest fapt. Ea n'ar fi fost atât de strălucită dacă oamenii nu-şi desvoltau, pe lângă alte însuşiri înnăscute, mai ales aceste însuşiri, dobândite. Dăsagii cu cronica lui Şincai, purtaţi pe umăr prin Transilvania, şi răspunsul pe care îl dădea purtătorul lor, cui îl iscodea, sunt un mijloc de propagandă. Acei dăsagi şi acel răspuns l-au făcut legendar si ne urmăresc şi pe cei de astăzi, aşa cum îi ur­măreau pe oamenii din vremea lui. Pomelnicile lui Petru Maior cu Kopitar, filologul sloven delà Viena, în" jurul originii Românilor, alt mijloc de propagandă şi ele. Erau amândoi nişte ardeleni mândri şi

© B.C.U. Cluj

452 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 7-8

repezi la mânie, dar aici mândria şi iuţeala la mânie erau socotite şi fuseseră învăţate în vestita şcoală de propagandă delà Roma. Niciodată între Români nişte convingeri n'avuseseră sprijinul lor, pe lângă tăria faptelor şi argumentării, atâta pricepere deprinsă delà cei mai isteţi profesori ai lumii, de sguduit şi de furat sufletele. Biserica unită a pierdut poate doi apostoli, dar i-a câştigat în schimb neamul românesc.

Etapele biruinţei noului crez se cunosc. După 1821, anul morţii lui Petru Maior şi al răscoalei lui Tudor Vladimirescu, toată mişcarea trebuia să treacă la Românii liberi, care aveau să încerce s'o ducă la ţintă prin alte mijloace... După unirea din cărţi s'a făcut acum unirea de oameni, mai rămânând, şi ceeace nu mai putea să întârzie, unirea între ţări, adică după unirea sufletească şi unirea de faptă, unirea politică".

Chiar exagerările filologice ale Şcolii latiniste îşi au nu numai explicare suficientă, ci chiar un rol important în fericita revoluţie a idealului românesc. „Este destul de caracteristic — zice d. Bucuţa — că întâia ideologie politică pe care am avut-o şi de unde au ieşit la o privire mai de aproape mişcările secolului următor, de libe­rare spirituală şi cetăţenească, îşi are rădăcinile aici. Era ea o întâl­nire populară între Apus şi Răsărit, făcută nu prin înrâurire rusească sau fanariotă, ci pe pământul şi prin oamenii noştri. Ni se dovedea că întorcându-ne spre ţările de lumină facem într'adevăr o întoarcere la care avem oricând dreptul, pentrucă tot ce era mai adânc şi mai trainic în neamul românesc, fiinţa însăşi, o căpătaserăm din acele părţi şi numai aşezarea geografică şi atâtea năpăşti legate de ea le avem delà noi. Era prea mult, dar numai cu această împingere înainte peste gra­niţele chiar ale bunului simţ puteam să intrăm pe calea mântuirii. S'a aprins atunci la hotarul nostru delà Miazănoapte o lumină, aprinsă pe altarele Romei, către care s'au îndreptat toţi ochii. Românii vorbeau din nou, ca strămoşii, latineşte".

Nimeni nu se mai gândeşte astăzi, fireşte, să reînvie exagerările latiniste. Să nu cădem însă nici în rătăcirea contrară. Să nu ne lă-pădăm de Daci, să nu uităm însă că mari am ajuns prin ceeace ne-au lăsat moştenire Romanii. Ori, poate mai bine, să acceptăm formula împăciuitoare a dlui Bucuţa: „Am împreunat într'un singur trup Roma şi Bizanţul, între care n'are de ce să fie nici o duşmănie. Suntem în legătură astfel cu imperiul care ne-a dat naştere şi cum era atunci, nedesfăcut şi în toată strălucirea lui", (ap).

Adevărata limbă oficială a Transilvaniei

Un om de carte şi de inimă, care a sfârşit în faţa plutonului de execuţie unguresc în 1848, sasul Dr. Stefan L. Roth, a scos la Braşov, în 1842, o carte care a stârnit sensaţie la vremea sa: Der Sprach-kamph : Răsboiul Limbilor. Fără să se lase înfricat de cei delà putere

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINĂ 453

pentrucă, numitul autor, după cum încrestează Observator (Nr. 3—4 din 1944), între altele scrie negru pe alb:

„Degeaba se căsnesc domnii în Dieta tării, la Cluj, să dea naştere unei limbi oficioase (Canzleisprache). A declara o iimbă drept limba tării, iată un lucru de care nu e nevoie, când o atare limbă există. Nu-i nici cea maghiară, nici cea germană; ea este cea valahă ! O spun chiar cu risicul de a fi tras de mânecă şi a mi-se riposta: „Băiat prostănac, aşa nu se spune!" Acest titlu onorifc poaie că-1 merit şi pentru alte isprăvi ale mele. Totuşi degeaba şi-ar ascunde strujul gonit capul în nisip. Zadarnic mi s'ar cere să n'o spun, când acesta este adevărul, ce nu poate fi negat!

De îndată ce se întâlnesc doi oameni din Ardeal şi cari nu-şi cunosc reciproc limba, intervine o a treia limbă drept „dolmatscher" : cea valahă. Să facă oricine o călătorie, de-o pildă la un iarmaroc. Româneşte ştiu toţi acolo. înainte de a încerca să te faci înţeles pe nemţeşte, ori pe ungureşte, poţi fi sigur că toţi şfiu româneşte. Şi în plus: cu valahul nici nu poţi vorbi altfel, fiindcă el nu cunoaşte decât limba lui maternă. Cum se explică?

Pentru a învăţa maghiara sau germana, trebuie să frecventezi şcoli. Româneasca se învaţă pe stradă, delà oricine în frecuşul de fie­care zi. Uşurinţa cu care se învaţă limba valahă nu vine numai delà faptul că această limbă este amestecată din ceeace au lăsat coloniştii romani poporului de baştină, cuprinzând o serie întreagă de cuvinte de origină latină, ci însăşi convieţuirea cu acest popor, care formează aproximativ o jumătate din populaţie, aduce cu sine ca azi un cuvânt, mâine altul, să ne rămână în ureche, până când observi să cunoşti limba valahă, fără să o mai fi învăţat. Dacă s'ar întâmpla să nu fie aşa de uşor, împrejurările ne-ar forţa să o învăţăm totuşi, căci vor-bindu-i unui valah în altă limbă, trebuie să te aştepţi la o ridicare din umeri şi un nedumerit: nu ştiu!

Dacă aş avea la îndemână statistica populaţiei, ce zace în car­toanele oficiale, aşi putea da date mai precise relativ la raporturile între naţiunile din Ardeal. Neavând, voiu reconstitui în cifre rotunjite datele privind populaţia ţării : Unguri (maghiari adevăraţi) : cea. 409.000» Secui: 300.000, Saşi: 300.000, Valahi: 900.000, Alte naţiuni: 100.000. Total: 2,000.000.

Mai mult sau mai puţin, dar aceste cifre adeveresc afirmaţiunile mele, că limba valahilor este de fapt limba ţării".

Aşa a fost, şi aşa este : în Ardeal Românii au fost, sunt, şi vor fi la ei acasă. După vechime, după număr, după tot ce dă drept unui neam asupra unui colţ de pământ, Ardealul este al Românilor, orice ar zice nepriceperea ori reaua voinţă, (dn),

© B.C.U. Cluj

C R O N I C I Ne-am smuls din că tuşe !

Nestrămutată ne-a fost convingerea că fărădelegea delà Viena naţional-socialistă a zilei de 30 August 1940, cu întimerecul şi jalea ei, nu va dăinui peste putinţa română de aşteptare şi răbdare. Sunt păcate cari strigă răsbu-nare la ceriu. Şi la strigătele de acest fel ştim că ceriul răspunde cu neîndu­plecată promptitudine, la scadenta ho-tărîtă de Providenţă.

Că-s aproape zilele dreptăţii, am sim­ţit-o din prăbuşirea sgomotoşilor ma­tadori ai fascismului, şi a altor prăbu­şiri cu huet mare. Ziua de 23 August a anului acestuia ne-a arătat lămurit lumina mult dorită : am ieşit din le­gătura nefirească ce ne încătuşa de Nemţi ţi de Unguri, şi ne-am îndreptat în spre Aliaţii din trecutul răsboiu mondial, din care ne-am fost ales cu hotarele întregite. Asta după ce Marile Puteri, din nou înţelegătoare cu noi, au recunoscut dreptatea cauzei noastre şi păcătoşenia dictatului delà Viena, şi ne-au pus în vedere recâştigarea Ar­dealului ce ne-a fost răpit, dar care va fi alipit, de data asta pentru totdeauna, la Ţara Românilor, a cărei neatârnare şi netulburată chivernisire, după ale ei legi şi datini, a fost chezăşuită de cârmuitorii Naţiunilor Unite, alături de cari purtăm acum, împotriva Nemţilor şi Ungurilor, răsboiu de desrobire.

Când încrestăm această întorsătură epocală în istoria noastră, gândul ne poartă la trecutul api opiat, şi inima ni-se umple de durere. Ce jertfe imense am adus în bunuri materiale şi în vieţi

omeneştii Şi asta între ce condiţii şi împrejurări: alături de-un „prieten" care ţi-a înfipt pumnalul în piept, sfâr-ticându-ţi integritatea teritorială, bă-tându-şi joc de demnitatea ta naţio­nală, storcându-ţi şi solul şi subsolul pământului tâu, lăsându-ţi — pentru cazul că el ar fi dictat la încheierea păcii — lăsându-ţi doar perspectiva unei sclavii albe şi perpetue, (în locul celei

„brune şi trecătoare), cum a fost cea în care ne-am sbătut şi am sângerat de când am apucat în obezile ei.

Am avut păcate multe şi mari Şi am ispăşit amarnic. La amănunte de păcate şi păcătoşi nu trecem. Nu-i vremea şi locul. Va veni însă şi aceea. Căci efectele îşi au cauzele lor. în­drăzneala Nemţilor faţă de România de ieri îşi are tâlcul ei. Şi slugărnicia atâtora dintre ai noştri faţă de ei, aşiş­derea. Celea ce s'au petrecut în taină, se vor destăinui de pe coperişuri. Vi­novaţii îşi vor lua osânda delà tribu­nalul Conştiinţei Naţionale. Precum şi celor drepţi, dar nebăgaţi în seamă şi huliţi de potentaţi nedemni şi de ciracii lor, ca şi de unelte fudule, dar incon­ştiente, ale duşmanului speculant, li-se va face dreptate. — Până atunci: Sus s'avem inimile! Şi Domnului să ne rugăm pentru isbânda gândului curat care a călăuzit pe cei ce au îndrumat paşii Neamului Românesc în alvia lui firească în care se află acum. Ştim că mai avem de suferit. Dar suntem o-bişnuiţi cu suterinţa. Căci noi am mai pătimit. Şi pătimim şi — delà cămaşa de pe noi. Până ne-om primeni, — Doamne ajută! (n).

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINA 455

Suveranul că t i e Popor

Actul de covârşitoare însemnătate pentru soarta Neamului Românesc — părăsirea Axei şi alăturarea Ia Puterile Aliate — a fost adus la cunoştinţa Ţării din partea Ma}. Sale Regele Mihail printr'o Proclamaţie plină de demni­tate, şi care sună astfel:

Români! In ceasul cel mai greu al datoriei noastre am socotit, în deplină înţelegere cu poporul Meu, că nu este decât o singură cale pentru salvarea ţării delà o catastrofă totală: ieşirea noastră din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Na­ţiunile Unite.

Un nou guvern de uniune naţională a fost însărcinat ră aducă la îndepli­nire voinţa hotărîtă a ţării de a încheia pacea cu Naţiunile Unite. România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietelor, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americei.

Din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva arma­telor sovietice, precum şi starea de războiu cu Marea Britanie şi Statele Unite. Primiţi pe soldaţii acestor ar­mate cu încredere.

Naţiunile Unite ne-au garantat in­dependenţa Ţării şi neamestecul în treburile noastre interne. Ele au recu­noscut nedreptatea dictatului delà Viena prin care Transilvania ne-a fost răpită.

Români.' Poporul nostru înţelege să fie stăpân pe soarta sa. Oricine s'ar împotrivi hotărîrii sale liber luate şi care nu atinge drepturile nimănui, este un duşman al neamului nostru.

Ordon armatei şi chem poporul să lupte prin orice mijloace împotriva lui. Toţi cetăţenii să se strângă în jurul Tronului şi al guvernului pentru sal­varea Patriei. Cel care nu vada ascul­tare guvernului, se va opune voinţei poporului şi este un trădător de ţară.

Români! Dictatura a luat sfârşit, şic cu ea încetează toate asupririle. Noul

guvern însemnează începutul unei ere noui, în care drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor sunt garantate şi vor fi respectate. Alături de armatele aliate, şi cu ajutorul lor, mobilizând toate forţele naţiunii, vom trece hota­rele impuse prin actul nedrept delà Viena, pentru a elibera pământul Tran­silvaniei de sub ocupaţia străină.

Români! De curajul cu care ne vom apăra, cu armele în mână, indepen­denţa, împotriva oricărui atentat la dreptul nostru de a ne hotărî singuri soarta, depinde viitorul ţării noastre. Cu deplină încredere în viitorul nea­mului Românesc să păşim hotărîţi pe drumul înfăptuirii României de mâine* a unei Românii libere, puternice şi fericite.

MIHAII Regele Românii >r

Aşa grăieşte Suveranul Român către Poporul său. Fiecare cuvânt e cum­pănit, justificat, lămuritor şi deschizător de nöui orizonturi. Poporul Cămeşilor Albe şi a sufletelor cinstite 1-a ascultat, şi lumea întreagă va vedea că se ştie ridica la înălţimea măreţelor momente prin cari trece. (c. c).

Cooperaţia în agricultură Intre plugărie şi cooperaţie, legătura

e strânsă. Există şi la noi o serie în­treagă de cooperative puse în slujba agriculturii. Ele servesc însă Eumai va­lorificarea produselor pământului şi aprovizionarea plugarilor. Nu s'au făcut încă încercări de lucrare a pământului în formă cooperatistă. Puţinele „obştii" câte există, au luat fiinţă doar pentru exploatarea unor corpuri de moşii mai mari, pe care Statul n'a înţeles să le mtii fărâmiţeze împărţindu-le ţăranilor.

In Bulgaria se fac însă de câtăva vreme experienţe serioase de adevă­rată cooperativizare a pământurilor ţă­răneşti. Citim acum că, încurajat de rezultatele obţinute, guvernul Bagria-noff vrea să dea, printr'o nouă lege, întindere şi mai mare încercărilor de

© B.C.U. Cluj

456 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-8

până acum. — Se ştie că, mai mult chiar decât la noi, proprietatea de pă­mânt în Bulgaria este foarte divizată, în unele regiuni chiar pulverizată. Din această cauză, exploatarea raţională a solului este cu neputinţă. De aici ne­cesitatea de a se forma blocuri de câte 30—50 hectare, spre a se lucra după plan unitar, după metode şi cu mijloace tehnice moderne. S'a găsit că cea mai uşoară şi mai ducătoare de scop ar fi forma cooperatistă. Actualii proprietari, vecini cu loturile, se tnmă-nunchiază liber în cooperative, la care participă cu pământul al căror proprie­tari rămân şi pe mai departe, dar care va fi exploatat după un plan de lucru stabilit de conducerea nouei coopera­tive. Ei se pot retrage oricând din asociaţie, dar, pentru ca să nu strice blocul format vor primi alte loturi de pământ, de valoare egală, la marginea hotarelor. Cooperativelor li se vor acorda prin lege o seamă de înlesniri, ca să atragă cât mai mulţi plugari Ia această formă de lucrare în comun a pământului.

In legătură, e bine să semnalăm aci încercarea ce se face la noi. acuma, tn judeţul Argeş. Inundaţiile din 1941 şi ploile din anii următori fac necultiva-bilă o suprafaţă de vreo 500 hectare pământ. Se încearcă acum organizarea proprietarilor în o serie de obştii care, în legătură cu Ministerul Agriculturii şi cu Institutul National al cooperaţiei, să purceadă sistematic Ia îmbunătăţirile funciare de care singuraticii n'ar fi în stare.

încercările acestea merită toată aten­ţiunea. Se prea poate ca pe această cale să ajungem la deslegarea noro­coasă a marilor greutăţi şi neajunsuri de care suferă acuma mica proprietate, incapabilă a se acomoda ritmului de producţie a vremii noastre mecanizate. Prin cooperaţia liberă s'ar ajunge la exploatarea raţională a pământului, fără a se ştirbi principiul şi virtuţile proprietăţii particulare, (a).

Sf. Părinte felicitat

In Anuarul Universităţii din Cluj-Sibiu pe 1942—1943 citim că în 1942 cu prilejul jubilenlui de 25 de ani de episcopat al Sfântului Părinte Papa Pius XII, Rectoratul Universităţii a fe­licitat pe Sfântul Părinte. Anuarul re­produce în facsimil adresa trimisă şi răspunsul latin al Vaticanului.

E îmbucurător faptul că Universitatea noastră a felicitat pe Sfântul Părinte, custodele adevăratei civilizaţii, patronul Universităţilor Catolice, atât de înflo­ritoare. Relaţiile ştiinţifice cu Univer­sităţile Catolice de renume mondial ar fi de mare folos pentru lumea noastră ştiinţifică.

Academia Română a delegat pe d. Dimitrie Guşti ca reprezentant al ei, la semicentenarul Universităţii Catolice din New-York. Vivant seqéntes! (Ieri*.

Exodul rural Intre marile pericole pe care le re­

prezintă mecanizarea generală a vieţii, exodul rural nu este cel din urmă. De­părtarea de pământul dătător de pâne, distrugerea satului, mahalagizarea mul­ţimilor de ţărani prinse de vraja ora­şului, este un fenomen din cele mai îngrijorătoare pentru dăinuirea întregei noastre civilizaţii. La noi procesul n'a luat încă proporţiile îngrijorătoare din ţările apusene. Este însă de pe acuma destul de mare; şi cu atât mai pericu­los, cu cât pentru noi satul reprezintă adevărata forţă de resistenţă şi perpetui­tate a valorilor nationale. Problema trebue deci să ne preocupe cât se poate de viu. D. prof. Grinţescu, în „Univer­sul" din 22. VI. 44, atrage atenţiunea asupra ei, arătând că ultimul congres internaţional de agricultură a pus-o pe întâiul plan al cercetărilor. In ce pri­veşte stările delà noi, d-sa dă unele orientări, din care reţinem:

„Dela început trebue să arătăm că la noi, In mod obicinuit, elementele dela sate au o scurgere normală spre oraşe,

© B.C.U. Cluj

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINĂ 457

atrase de câştiguri uşoare ca: servitori, ucenici în industrie şi comerţ, olteni vânzători de legume şi ziare, etc. Multe elemente se înapoiază la sate, dar to­talitatea rămâne desrădăcinată, care, fără să aibă un avantaj mai mare, are suferinţe, ce devin cânteodată un pe­ricol social. Să amintim doar mizeria oltenilor d'in Bucureşti, a ucenicilor fără cămin şi a industriilor insalubre cari predispun la tuberculoza.

„Oraşul atrage, la prima vedere, prin câştiguri, spectacole, organizarea asigurărilor sociale şi curăţenia străzi­lor, dar judecând m a i adânc, are şi mari neajunsuri: vieaţa scumpă, boale sociale şi pericolul maşinismului ce creează la un moment dat şomajul şi alte rele sociale.

„De aceea, fără a tăgădui o scurgere normală a elementelor dela sate pen­tru infuzarea unui nou puls vieţei de oraş, şi pentru românizarea industriei şi comerţului, noi credem că atenţia trebue îndreptată la sate pentru a creia mediul necesar, în care vieaţa să se desvolte paralel cu vieaţa dela oraş, găsindu-se mijloacele de a aduce lu­mina şi cultura în ambianţa rurală, de a lega pe cei răsăriţi şi a-i face să revie la căminul patriarhal, de a des-volta comunicaţiile şi putinţa de nive­lare a mijloacelor de trai, de a ridica rentabilitatea agriculturii şi de a face ca vieaţa cărturarilor dela sate să fie folositoare şi pilduitoare sătenilor.

„Când se va ridica în spiritul ţăra­nilor sentimentul proprietăţii solului, când rezistenţa morală va fi un zid de nepătruns pentru idei nesănătoase — so­ciale şi religioase — când meseriile şi industria se vor desvolta în mediul rural, şi când populaţia dela sate nu va mai hăi cu iluzia „vieţei uşoare* dela oraş, atunci am putea spune că pără­sirea satelor nu va mai îngrijora pe nimeni. — Exemplul altor state ne poate fi de folos, căci ce se urmăreşte prin „bonificarea" pământului în Italia, ce rezultate are colonizarea şi comasa­

rea proprietăţii în ţările germane, ce concluzii se trag din brăzdarea câmpii­lor cu şosele durabile şi cu sate elec­trificate? Oricine vede în ele fixarea elementului rural la sate...".

In noua ordine de care se vorbeşte şi care e necesară, va trebui să se în­lăture neapărat această cumplită racilă a prezentului. „întoarcerea la pământ", ridicarea satului la un nivel de vieaţa care să nu aibe nimic de invidiat dela oraş, păstrând însă puterea dătătoare de vieaţa a tradiţiilor străbune, este temelia sănătăţii şi a progresului no­stru naţional, (a).

Legea presei „Monitorul Oficial" din 13 Mai pu­

blică patru decrete-legi, care fac un singur corp, reglementând fiecare din ele câte o lăture din cele multe pe care le are complicata problemă a pre­sei. Se dau întâi norme „pentru exer­citarea profesiunii de ziarist, şi înfiin­ţarea Colegiului ziariştilor din Româ­nia"; apoi se fixează „salariile mini­male ale ziariştilor profesionişti"; se reorganizează Casa de pensii şi regi­mul pensiilor ziariştilor; în urmă, se iau măsuri pentru „accelerarea jude­cării infracţiunilor de presă".

Vom spune dela început, că încer­carea e meritorie şi numai pentru sim­plul fapt că atacă pe plan mai mare o problemă care de mult se ştia acută şi totuşi părea insolubilă. Intr'adevăr, presa noastră avea nevoe absolută de organizare profesională, care să-i ridice prestigiul, s'o scape de ponoasele multe ce-şi atrăsese, să facă din ziarişti ceeace trebue să fie: dascăli serioşi, pregătiţi şi cinstiţi, ai naţiunii. Ceeace nu s'a putut în trecut, încearcă actuala lege. Acesta este meritul ei netăgăduit, chiar dacă momentul istoric, cu evenimentele în curs, n'ar părea cel mai indicat pen­tru astfel de reforme.

De sigur că, după această constatare principială, întrebări şi probleme se ridică destule. Şi, dacă nu-i timpul

© B.C.U. Cluj

458 CULTURA CREŞTINA Nr. f-a

acum să se discute toate în amănunt, nu ar fi bine nici să se treacă peste toate fără a fi luate în seamă. Nici o lege nu-i perfectă delà început, cu atât mai puţin una care are obiect atât de complex şi de vast. Ar trebui deci să se lase o cât mai largă discuţiune, spre a se putea ajunge cu vremea la o cât mai bună legiferare.

Aceasta cu atât mai vârtos, că viito­rul, cu regimul lui social-politic, va face necesare schimbări importante şi în privinţa aceasta. Şi ar fi bine ca până atunci să se cristalizeze cel puţin liniile fundamentale ale viitoarei regle­mentări, cu concursul şi asentimentul tuturor.

Legii actuale i a lipsit această pre­gătire născută din colaborarea tuturor celor chemaţi. De aceea, pe lângă o seamă de dispoziţii lăudabile, are şi unele defecte care s'ar fi putut evita şi nu s'ar fi provocat o seamă de ne­mulţumiri deplin justificate. Vom aminti doar atâta, că prin efectul legii ar urma să se desfiinţeze, între altele, şi „Sin­dicatul Presei Române din Ardeal şi Banat", cea mai veche organizaţie a noastră de presă, care are rosturi de interes naţional bine precizate, şi ár trebui deci păstrat în fiinţă. — O vie nedumerire a trezit, în Ardeal mai ales, dispoziţia care stabileşte incompatibi­litate între profesiunea de ziarist şi cea de membru al clerului. In trecutul nostru, primii stegari ai gazetăriei au fost preoţii, şi de dorit ar fi ca şi pe viitor presa să devină difuzorul acelo­raşi adevăruri şi aceluiaşi spirit, care se propovădueşte de pe amvoanele bi­sericilor noastre. — Nu se respectă su­ficient nici principiul autonomiei Ctle-giului ziariştilor, în care organe admi­nistrative au influinţă prea accentuată

Observăm, în sfârşit, pentru evitarea confuziei ce se naşte în public din de­

numirea obişnuiţi utilizată în gazete, că nu avem de a face cu o „lege a presei" în Înţelesul plin al cuvântului. Se reglementează deocamdată numai exercitarea profesiunii de ziarist — cum spune şi titlul primului din cele patru decrete —, înţelegându-se prin ziarişti numai profesioniştii cari lucrează la cotidiane. Toţi ceilalţi, şi toate cele­lalte publicaţii îşi vor continua existenţa în formele şi după normele vechi. O completă legea presei va trebui, şi se va putea aduce, numai după încetarea stărilor excepţionale de astăzi, în cli­matul păcii şi libertăţii indispensabile unor reforme de aşa însemnătate, (a).

f Cardin. Maglione, Secreta­rul de stat al Vaticanului

In urma unei grele suferinţe, s'a stins din vieaţă, în orăşelul Casoria, cardinalul Luigi Maglione, secretarul de stat al Vaticanului.

Ilustrul purpurat s'a născut la 2 Martie 1877 în dieceza Neapolului. După terminarea studiilor primare, a studiat la Capranica din Roma, apoi a urmat filozofia şi teologia la universi­tatea gregoriană şi dreptul la Sf. Apo-linarie. Conferenţiar la Academia no­bililor, profesor la colegiul Leonian, Möns. Maglione intră în diplomaţie în 1908 ca secretar al delegaţiei aposto­lice din Costarica, ajungând apoi nunţiu apostolic la Paris. In consistoriul din 1935 Pius al Xl-lea îl ridică la demni­tatea de cardinal, iar în 2 Martie 1939 Pius al XlMea îl numeşte secretar de stat al Vaticanului. In această calitate Card. Maglione a desfăşurat cea mai intensă activitate diplomatică, fiind exponentul vederilor Vaticanului în actualul conflict mondial. De aceea moartea sa lasă un gol ireparabil nu numai în diplomaţia papală, ci şi în cea mondială, (ivó).

© B.C.U. Cluj

B I B L I O G R A F I E P. MANNA : I fratelli sepan

nianze sulla reunione dei cristiani. Estere, 1943, in 8°, 431 p.

lată o lucrare masivă, scrisă cu mult elan şi cu multă erudiţie, des­pre marea problemă a unirii Biseri­cilor. Isus a întemeiat o Biserică. Rşa mărturisesc toţi creştinii. Isus vrea „o turmă şi un păstor". Isus s'a rugat „ca toţi să fie una". Din nefe­ricire, în decursul veacurilor s'au rupt foarte mulţi de Biserica lui Isus. S'au format multe confesiuni; atât de multe f

încât există azi sute de confesiuni şi secte, cari toate se numesc creştine. Tn Introducere autorul constată cu regret acest lucru. In toate cercurile creştine se agită problema unirii. Intre protestanţi s'au format nenu­mărate curente unioniste. S'au ţinut congrese ecumeniste, la car i au par • ticipat şi ortodocşii. L a Laussane s'a ajuns la votarea dogmelor. Papa Pius XI a arătat c ă în aceste con­grese ecumeniste Se caută pure co­laborări şi înţelegeri umane. Enc i ­cl ica Mortdlium animos a Papii Pius XI a avut mare răsunet în lume, fă­când pe mulţi să nu aibă încredere în ecumenism. După câţiva ani s'a văzut c ă tot ecumenismul protestant, nu are nici un efect.

Dupăce ara tă importanţa deosebită a problemei, autorul nostiu se ocupă de creştinii despărţiţi de noi, adecă de ortodocşi şi de protestanţi. Dă statistici amănunţite despre toţi. Se ocupă de felul cum înţeleg problema unirii fraţii despărjiţi de noi. Cu bu­curie constatăm c ă citează multe păreri româneşti, ale catolicilor şi ale ortodocşilor, după Bisericile Ro­mâneşti, anchetă făcută de Cano­nicul loan üeorgescu delà Oradea (citează ediţia franceză),

üi e noi. Considerazione, testimo-Milano, Pontificio Istituto Missioni

Dupăce face un adevărat studiu de simbolică, cu caracter foarte irenic, încearcă să propună o soluţie. Con­stată c ă punctul central al unirii, e primatul papal. Acest lucru face c a protestanţii şi ortodocşii să facă front comun, deşi nu au nimic comum decât neadmiterea Papei. Autorul nostru e de părerea c ă se poate pregăti, se poate lupta pentru uni­rea bisericilor, prin mijloace foarte paşnice. In spiritu humanitatiset animo contrilo. Spre a se pregăti u-nirea bisericilor, e necesară iubirea creştină. Trebuie să ne rugăm cât mai mult pentru acest ideal nobil, care e şi voinţa lui Dumnezeu. Încă din 1840 Pontificii Romani au orga­nizat în toată lumea cruciate de ru­găciuni pentru unirea bisericilor. în­cepând din 1908 se fac în fiecare en octave speciale pentru acest scop între 13 25 Ianuarie. L a aceste oc­tave sunt Invitaţi şi fraţii de alte re­ligii. Cu bucurie am aflat că Păr . Ilie Dăianu primise delà un distins slujitor al altarului din Iaşi, o scri­soare în care arăta câte rugăciuni s'au făcut pentru unirea bisericilor, într'o biserică ortodoxă. De altfel în ritul bizantin există o ectenie spe­cială „Pentru unirea tuturor, Dom­nului să ne rugăm".

Autorul nostru mai propune să cunoaştem bisericile disidente. L a Roma s'a creat un Institut pentru studiul Orientului Creştin. Roma faee toate sacrificiile pentru „unirea tu­turor". Discută cu toată lumea a-ceastă problemă capitală a creşti­nismului. La sfârşitul cărţii este o rugăciune pentru unirea bisericilor.

Iosif E. Naghiu

© B.C.U. Cluj

460 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-8

IOAN GEORGESCU: 8', 259 p.

La Oradea apar, in excelente condi-ţiuni tehnice, tipărituri de mare valoare. Sub patronajul P. S. Dr. loan Suciu, subtilul scriitor de opere înaripate adre­sate sufletelor tinere, apar lucrări reli­gioase, literare, istorice. Eruditul scrii­tor, Canonicul loan Georgescu, arhife-cundul colaborator la toate revistele din ţara şi la multe publicaţii catolice din străinătate, a avut fericita ideie de a alcătui o antologie a poeziei religioase româneşti. M^i există o antologie a poe­ziilor noastre religioase publicată în e-ditura Casei Şcoalelor cu o prefaţă de cunoscutul critic literar Mihail Drago-mirescu.

O antologie religioasă e bine venită atât pentru valoarea estetică şi etică a liricei religioase, cât şi pentru cunoa­şterea în cercuri cât mai largi a acestui fel de creaţii româneşti. Canonicul loan Georgescu scrie o prefaţă în care arată marea contribute a elementului creştin în creaţia poetică. Dante a fost terţiar franciscan şi a cântat ca nimeni altul lumea transcendentă. Goethe, deşi era protestant, idealizează misterele cato­lice medievale. Are imne închinate Preacuratei.

După prefaţă, urmează paginile an­tologice de la loan Heliade Rădule-scu până azi. Reproduce din fiecare

Poeţi în rugăciune. Oradea, 1943, în

autor poeziile relig oase mai caracte­ristice, reproducând la mulţi şi figura şi autograful. Din seria poeţilor cari au şi creaţii religioase nu putea să lip­sească Eminescu. A scris în stilul lita­niilor latineşti, pe cari le-a ascultat la Viena (unde discuta adesea cu teologii români-uniţi dela Institutul Sfânta Bar­bara). N'au fost publicate în volumul de poezii editat de Tjtu Maiorescu, darie găsim în Postume şi au fost descifrate multe de Gh. Călinescu din vraful ma­nuscriselor.

Dintre poeţii de azi găsim şi pe Lucian Blaga. Poezia şi filosofia lui Lucian Blaga sunt religioase, dar nu sunt creştine. Religiositatea lui Blaga e păgână, ca şi a lui Vasile Pârvan. Chiar L. Blaga spunea la Academie că în folklór există şi creaţii „în duhul e-resului", ca de exemplu: „în numele Tatălui în capătul satului". Acest duh al eresului e foarte simpatizat şi apre­ciat de L. Blaga. Dintre poeţii religioşi mai recenţi remarcăm pe Ion M. Gâr-leanu, din care reproduce o întreagă serie de poezii bine alese. La sfârşit există un indice de materii, foarte util pentru orientarea cercetărilor. An­tologia dela Oradea, bine alcătuită, e bine venită şi o credem foarte utilă.

Iosif E. Naghin

Dr. CORIOLAN SUCIU: Arhiereii Blajului ctitori de şcoli na­ţionale. Blaj, 1944. Pagini: 106.

Vatra de lumină dela îmbinarea Târ-navelor e opera vlădicilor români uniţi ce şi-au avut aci reşedinţa, începând cu mucenicul ideii naţionale, Inochen-tie Micu-Klein. Nu stăpânirea străină şi duşmană nouă, până acum un sfert de veac, ci jertfa arhiereilor localnici, şi a preoţimei şi credincioşilor ascultă­tori de ei, are covârşitoare parte în ri­dicarea, lărgirea şi înmulţirea acestor şcoli, între zidurile cărora s'a aprins şi a fost purtat pretutindenea, în lungul şi latul Pământului românesc, focul iu­birii de limbă, lege şi neam.

Dascălul blăjan, d. Dr. Coriolan Suciu,

dir. liceului de băeti „Sf. Vasile cel Mare", săvârşeşte un act de pietate, stăruind asupra măreţei opere culturale-bisericeşti-şcolare a vlădicilor din Blaj. Lumia uită uşor pe marii binefăcători, şi e bine să i-se aducă aminte dé da-torinţa recunoştinţei, care în toată vre­mea a fost floare rară. Rost, căruia-i răspunde cu atât mai vârtos această lucrare, că de pe paginile ei, în locul vorbelor căutate, grăiesc datele şi do­cumentele în limba lor convingătoare. Şi bine ar fi să răsfoiască aceasta tipă­ritură cât mai multă lume.

Dumitru Neda

© B.C.U. Cluj