Embed Size (px)
Citation preview
Sociologie rurală
Titular disciplină Florentina Boiangiu
Cuprins
CAPITOLUL I INTRODUCERE ÎN SOCIOLOGIA
RURALĂ
2
CAPITOLUL II EVOLUŢIA COMUNITĂŢILOR
RURALE
16
CAPITOLUL III
MODERNIZAREA RURALULUI
28
CAPITOLUL IV REPERE METODOLOGICE 37
CAPITOLUL V ORGANIZAREA UNEI CERCETĂRI
SOCIOLOGICE
46
CAPITOLUL VI METODELE SOCIOLOGIEI
60
CAPITOLUL VII TEHNICILE INVESTIGAŢIEI
SOCIALE
67
Bibliografie 162
1
CAPITOLUL I
INTRODUCERE ÎN SOCIOLOGIA RURALĂ
Concepte – cheie:
- comportamentul social
- mediul rural
- dimensiunea ecologică, demografică, economică şi psiho-socială
- interdisciplinaritatea
- funcţia aplicativă
- modelele de interacţiune
1. Locul sociologiei în sistemul ştiinţelor
Sociologia ca ştiinţă s-a constituit relativ târziu, prima clasificare în care va
fi inclusă ca ştiinţă autonomă a fost elaborată de filosoful francez Auguste Comte
(1798-1857). El împarte întregul domeniu al cunoaşterii în şase sectoare mai
importante, cărora le corespunde un număr egal de ştiinţe fundamentale: 1)
Matematica; 2) Astronomia; 3) Fizica; 4) Chimia; 5) Biologia; 6) Sociologia.
Clasificarea lui Auguste Comte este, în acelaşi timp, o ierarhizare, pentru că
îi asigură sociologiei un loc privilegiat în sistemul ştiinţelor (sociologia ar fi, după
sociologul francez, treapta cea mai înaltă pe scara cunoaşterii ştiinţifice).
Obiectul sociologiei
Există numeroase modalităţi de definire a obiectului unei ştiinţe. Astfel,
pentru a defini obiectul sociologiei, putem să pornim de la unele fapte curente şi
direct observabile, pentru că le întâlnim în viaţa socială cotidiană şi suntem părtaşi
la ele. În cadrul convieţuirii sociale, noi intrăm în nenumărate interacţiuni, adică
2
comunicăm la actele celorlalţi, colaborăm şi ne asociem, facem şi desfacem
prietenii, ne constituim în grupuri ş.a.m.d.
Prinşi într-o astfel de reţea de relaţii, nu numai că ne comportăm într-un
anumit fel, dar aşteptăm anumite comportamente din partea altora. În mod analog,
ceilalţi indivizi cu care intrăm în interacţiune aşteaptă şi ei un anumit răspuns la
comportamentul lor.
Astfel de fapte de interacţiune pot fi observate şi descrise nu numai la
nivelul cunoaşterii comune, contingente. În ciuda marii lor diversităţi, ele pot fi
observate şi descrise, analizate şi interpretate din punct de vedere ştiinţific,
deoarece există anumite elemente esenţiale, o anumită regularitate în
comportamentul oamenilor.
Sociologia studiază tocmai comportamentul uman. Există însă situaţii pe
care sociologia nu-şi propune să le studieze, de comportamentul uman ocupându-se
şi alte ştiinţe ca biologia şi psihologia, care abordează comportamentul uman fie la
nivelul biologiei, fie la nivelul psihologiei. Prin ce se deosebeşte atunci sociologia
de celelalte ştiinţe comportamentale?
Studiind comportamentul uman, sociologia identifică înainte de toate
modele ale interacţiunii şi felul cum acestea îşi spun cuvântul asupra
comportamentului uman, asupra organizării şi funcţionării grupurilor şi a societăţii.
Într-un cuvânt, sociologia studiază schemele de comportament care modelează
interacţiunile umane.
Sociologia nu se ocupă de orice fel de acţiuni şi deci nu se interesează de
orice fel de scheme sau modele de comportament.
Din punct de vedere sociologic, nu prezintă interes decât schemele
nomotetice, adică:
1) regularităţile generale, care sunt împărtăşite de către un mare număr de
membrii ai societăţii. Astfel de modele (patterns) nu sunt altceva decât moduri
3
uniforme şi constante de a acţiona şi a gândi, socialmente relevante, întâlnite la un
număr relativ mare de oameni;
2) ca orice fapt social, aceste modele sunt exterioare şi exercită asupra
noastră o anumită presiune, în sensul că ne oferă un ghid mai mult sau mai puţin
obligatoriu pentru comportamentul nostru social.
Caracterul exterior al individului al acestor patternuri şi totodată
convingător, ne arată că prin intermediul acestor modele de comportament,
societatea exercită controlul asupra membrilor săi (Controlul social este constituit
din totalitatea comportamentelor motivate, care se opun devierii de la normele
sociale, inclusiv de comportamentele socialmente sancţionate).
Studiul schemelor nomotetice oferă posibilitatea:
1) generalizărilor ştiinţifice;
2) descoperirii de legi, corelaţii etc.;
3) predicţiilor în materie de comportament social.
Într-un trecut nu prea îndepărtat, când mai existau voci care să nege
posibilitatea constituirii sociologiei ca ştiinţă, se susţineau următoarele teze
dogmatice:
1) comportamentul uman este prea schimbător şi instabil în timp pentru ca să
se poată face previziuni ştiinţifice exacte asupra lui;
2) comportamentul uman este prea complex şi prea nesesizabil pentru a
putea fi cuprins în categorii de către instrumentele imperfecte ale ştiinţei;
3) comportamentul uman, fiind studiat de către alte fiinţe umane, care
denaturează faptele observate, nu pot să existe proceduri obiective pentru
cunoaşterea adevărului;
4) fiinţele umane, făcând obiectul unor previziuni, ele pot să le infirme,
deoarece au capacitatea de a eluda astfel de previziuni.
4
Dacă afirmaţiile de mai sus ar fi adevărate, desigur că sociologia ar avea un
fundament ştiinţific foarte şubred. Atunci, sociologia nu ar fi decât studiul unor
situaţii schimbătoare la nesfârşit, al unor fapte unice şi nemăsurabile, în loc să fie
investigarea comportamentului uman repetitiv, constant, uniform şi observabil cu
metode ştiinţifice.
Ajunşi la acest nivel al precizărilor, putem să dăm o definiţie mai pertinentă.
Sociologia este studiul ştiinţific al comportamentului uman modelat şi
socialmente împărtăşit. Comportamentul uman socialmente modelat şi împărtăşit
este sinonim cu comportamentul social.
Comportamentul social se realizează concret, el se întâlneşte la oameni reali,
dar pentru a-l analiza şi explica ştiinţific trebuie să-l conceptualizăm, adică să
creăm concepte care să exprime, prin abstractizare efectuată pe seama faptelor
concrete generalizări esenţiale.
Sociologia, fiind o ştiinţă socială, are multe puncte de contact cu celelalte
ştiinţe sociale. În ultimă instanţă, toate ştiinţele sociale particulare studiază într-un
mod mai cuprinzător sau mai restrâns, o latură sau alta a societăţii, un sistem
parţial component al societăţii, într-un cuvânt – societatea.
Sociologia se deosebeşte de ştiinţele sociale particulare prin faptul că
studiază societatea ca întreg, societatea ca atare, în toată complexitatea şi
generalitatea ei, în timp ce ştiinţele particulare studiază doar una din “părţile”
integrante ale societăţii. Cu alte cuvinte, sociologia nu fragmentează societatea, ci
o studiază în ansamblul său.
Modul specific de investigare a realităţii sociale apare şi atunci când
sociologia – prin una sau alta dintre ramurile ei – studiază un aspect sau altul al
sistemului social global sau un anumit subsistem al societăţii. Şi în aceste situaţii,
sociologia retuşează diferitele aspecte parţiale sau segmentare la totalitate,
integrându-le în funcţionalitatea generală. Aşa cum a relevat-o sociologul francez
5
Georges Gurvitch “… nimic nu poate ilustra mai bine diferenţa dintre sociologie şi
ştiinţele sociale particulare, decât însăşi ramurile speciale ale sociologiei, cum ar fi
sociologia economică, sociologia morfologică sau demografică, sociologia
industrială, sociologia dreptului, a limbajului, a cunoaşterii, a religiei, a psihologiei
colective etc. Căci dacă, asemenea ştiinţelor sociale particulare, pleacă de la unul
din palierele sau sectoarele realităţii sociale pe care îl accentuează, atunci fac totul
pentru a nu rămâne pe loc şi termină întotdeauna prin a lega punctul lor de plecare
cu toate celelalte etajări şi sectoare, ceea ce înseamnă că îl integrează în fenomenul
social total, în cadrele şi în mişcarea sa”.
Sistemul ştiinţelor sociologice constă la ora actuală din peste 50 de ramuri.
Ar fi greşit să se tragă de aici concluzia că există 50 de “obiecte” ale sociologiei.
Datorită lărgirii continue a problematicii cu care este confruntată sociologia, ea şi-a
lărgit mereu câmpul de investigare, aplicându-se asupra noi domenii sau
extinzându-şi studiul asupra unor noi paliere sau orizonturi ale realităţii sociale. În
felul acesta, au apărut numeroase ramuri ale sociologiei, organic legate între ele,
care alcătuiesc sistemul ştiinţelor sociologice. Acest sistem este unitar, atât
datorită obiectului unic pe care îl posedă toate “sociologiile”, cât şi prin aparatul
conceptual comun şi unitatea existentă pe plan metodologic.
Realitatea socială se manifestă multiform, cu aspecte variate, fiecare dintre
acestea putând oferi un domeniu specific cercetării sociologice. În afară de
Sociologia generală, există numeroase sociologii speciale, care se pot grupa după
diferite criterii. O serie de ramuri ale sociologiei şi-au fixat drept domeniu de
studiu instituţii, apărând astfel: sociologia familiei, sociologia învăţământului,
sociologia organizaţiilor. Necesitatea studierii cadrelor naturale şi sociale ale
societăţii a dus la constituirea unor ramuri ca: sociologia geografică, sociologia
juridică etc. Ca urmare a diviziunii interne, în cadrul sistemelor sociologice au mai
apărut: sociologia moralei, sociologia culturii, sociologia ştiinţei, sociologia
6
cunoaşterii, sociologia educaţiei, sociologia medicinei, sociologia rurală,
sociologia urbană, sociologia sportului, sociologia militară, sociologia relaţiilor
internaţionale, sociologia economică etc.
2. Obiectul şi problematica sociologiei rurale
Pe toate meridianele lumii, satul tradiţional al veacului trecut a cunoscut, în
secolul al XX-lea transformări structurale. În urmă cu două decenii, în ţările
dezvoltate ale lumii se părea că agricultura şi ţărănimea se îndreptau spre un sfârşit
inevitabil, cedând tot mai mult locul industriei, serviciilor şi urbanismului.
Industrializarea, revoluţia tehnico-ştiinţifică, migraţia şi navetismul, urbanizarea,
expansiunea mijloacelor comunicaţiilor de masă, pe fondul transformărilor
structurilor agrare, au făcut ca satul, ruralul în sensul cel mai larg, să fie penetrat de
modelele civilizaţiei industriale şi urbane. Dar agricultura şi lumea rurală nu au
dispărut, nu au evoluat spre pierderea identităţii, ci au căpătat noi dimensiuni,
caracteristici şi deschideri care îi invită pe specialişti la cercetarea ştiinţifică numai
în scop pur teoretic sau doar de ordin istoric, dar mai ales din nevoi sociale
importante.
Într-o perioadă de revitalizare a satului, sociologia rurală nu îşi pierde
importanţa, fiind chemată să analizeze şi să fundamenteze teoretic, rezultatele
investigaţiilor concrete efectuate în mediul rural integrat societăţilor moderne.
Sociologia rurală nu este una din ramurile tinere ale sociologiei, fiind printre
cele dintâi care şi-a câştigat recunoaşterea ştiinţifică, teoretică şi mai ales practică.
Preocupări de sociologie rurală apar în epoca modernă, pretutindeni unde viaţa
agrară se întâlneşte cu alte forme de viaţă economică şi socială.
Sociologia rurală s-a desprins din sociologia generală, care reprezintă
fundamentul său teoretic şi metodologic, ca o încercare de cercetare ştiinţifică a
realităţii sociale rurale sub toate aspectele. Există diverse încercări de a defini
obiectul sociologiei rurale, de la cele care îi contestă un domeniu propriu, specific,
7
datorită absenţei unui aparat conceptual prin care să se desprindă de sociologia
generală – la cele care subliniază că sociologia rurală are ca domeniu de referinţă
viaţa într-un spaţiu organizaţional de tip rural, valorile culturale şi transformările
care particularizează acest spaţiu; sau cele prin care sociologia rurală îşi manifestă
specificitatea prin examinarea formaţiunilor sociale şi a tipului de cultură din
lumea rurală, incluzând în acest cadru toate tipurile de sisteme sociale, cele ale
asociaţiilor, grupurilor şi instituţiilor cărora le aparţine populaţia rurală, precum şi
studiul opiniilor, atitudinilor şi valorilor lumii rurale.
Sociologul român Traian Herseni consideră că obiectul sociologiei rurale
este pretutindeni de aceeaşi esenţă: “fenomenul agrar prin care înţelegem toate
manifestările omeneşti legate de agricultură”. În termenii “Şcolii de la Bucureşti” –
sociologia rurală se ocupă de “realitatea socială agrară”.
Cum termenul de rural cuprinde atât termenul de ţărănesc sau pe cel de
agrar, cât şi celelalte realităţi sociale din cuprinsul unui sat sau legate de
agricultură, ştiinţa realităţii sociale continuată pe temeiul agriculturii a adoptat
numele de “sociologie rurală”. Sociologia rurală are ca obiect de studiu
fenomenul agrar în toată complexitatea lui, în care T.Herseni include relaţia dintre
agricultură şi instituţiile sociale din cuprinsul unui sat (şcoala, biserica, banca etc.),
precum şi dintre stat, instituţii şi unităţi sociale legate de agricultură (politica
agrară, legislaţia agrară, comerţul cu cereale).
Sociologia rurală este după V.Miftode “acea ramură a sociologiei care
studiază fenomenele, procesele şi realităţile sociale rurale, tradiţiile, normele şi
valorile mediului rural, ansamblul comunităţilor săteşti”.
Deci, sociologiei rurale îi revine ca domeniu de studiu comportamentul
social al unei populaţii care trăieşte într-un spaţiu specific – rural – în care
procesele, relaţiile sociale sunt determinate de norme, valori, tradiţii şi care
determină un anumit mod de viaţă rural.
8
Sociologia rurală reprezintă o ramură a sociologiei fiind o sociologie
specializată într-o ramură mai restrânsă a vieţii sociale – viaţa rurală. De aceea,
spre deosebire de celelalte ştiinţe cu caracter agrar, cum sunt: economia agrară,
dreptul agrar etc., sociologia rurală se ocupă de viaţa socială rurală sub toate
aspectele ei, ca unitate socială. Aceasta nu înseamnă că sociologia rurală
cercetează “absolut toate fenomenele sociale, până în cele mai mici amănunte, căci
în acest caz (sociologia) ar repetat munca celorlalte ştiinţe sociale şi nu ar fi decât o
enciclopedie a lor”. Totalitate sau întreg înseamnă, în cazul sociologiei rurale,
unitate, surprinderea interdependenţelor dintre fenomenele economice, spaţiale,
juridice sau politice şi modul lor de desfăşurare în cadrul uneia sau aceleiaşi unităţi
sociale – satul şi ruralul.
T. Herseni constată “cum termenul de rural cuprinde atât termenul de
ţărănesc sau pe cel de agrar, cât şi celelalte realităţi sociale din cuprinsul unui sau
legate de agricultură, ştiinţa realităţii sociale constituită pe temeiul agriculturii a
adoptat numele de sociologie rurală”.
Sociologie pastorală
etc.
Demografia şi statistica rurală
Sociologia rurală
Economia şi geografia rurală
Etnografie Sociologie agrară
Psihologie rurală
etc.
MEDIUL RURAL (Comunităţile săteşti)
Reţinem pentru valoarea sa euristică schema propusă de sociologul V.
Miftode, care porneşte de la ipoteza că obiectul sociologiei rurale include “părţile
9
generale” ale obiectului celorlalte ramuri sau ştiinţe ale ruralului, prezentându-se
ca o sinteză a problematicii comunităţilor săteşti.
3. Raporturile sociologiei rurale cu alte ramuri ale sociologiei şi cu alte
ştiinţe
Mediul rural este un câmp de investigaţie pentru toate domeniile cunoaşterii
ştiinţifice. Independent de teoria şi metodologia lor specifică, ştiinţele ruralului
studiază una şi aceeaşi realitate dar din perspective şi cu puncte de convergenţă
diferite: economia rurală urmăreşte caracteristicile economice ale diferitelor
activităţi şi ale diferitelor domenii ale vieţii rurale; psihologia rurală abordează
particularităţile mentalităţii ţărăneşti, ale psihologiei şi vieţii socioafective ale
ruralilor; demografia rurală analizează structura populaţiei săteşti, mişcările de
populaţie; geografia analizează în spaţiul rural raportul dintre om-mediu natural şi
distribuţia spaţială a fenomenelor umane; istoria socială urmăreşte evoluţia
aşezărilor săteşti; etnologia se ocupă de particularităţile ocupaţionale, culturale ale
societăţilor “arhaice”; etnografia şi folclorul studiază obiceiurile, tradiţiile,
valorile morale şi culturale etc. Istoria, etnologia şi folclorul au reuşit să scape
adeseori de sterilitate tocmai prin înrâurirea sociologiei. Sociologia rurală vine în
urma etnografiei şi folclorului în cercetarea satului românesc, dar în schimb ea
poate să dea acestor două discipline o perspectivă şi deci o dezvoltare pe care
niciodată nu le-ar dobândi singure” sublinia sociologul T.Herseni.
În raport cu aceste domenii, sociologia rurală ca disciplină de sinteză,
urmăreşte impactul vieţii economice asupra celorlalte fenomene şi laturi ale
ruralului, precum şi raporturile dintre aspectele psihice şi celelalte aspecte ale
societăţii rurale şi ţărăneşti. Sociologia rurală studiază problemele economice,
demografice, culturale, morale, psihologice etc. ale colectivităţilor săteşti numai în
măsura în care îşi pun amprenta pe ansamblul vieţii rurale.
10
Sociologia rurală nu se poate lipsi de contribuţiile altor ştiinţe care
abordează o dimensiune sau alta a ruralului. Raporturile dintre sociologia rurală şi
celelalte ştiinţe care cercetează realităţile săteşti şi fenomenul “agrar-pastoral” în
toată complexitatea lui nu pot fi înţelese dacă se ignoră natura socială a faptelor
sau proceselor din “spaţiul rural” şi interdependenţa dintre elementele şi
manifestările acestuia. Dacă sociologia este “ştiinţa societăţii în totalitatea ei”,
sociologia rurală este “sociologia societăţii rurale în totalitatea ei”, adică ştiinţa
fenomenelor, proceselor, raporturilor şi activităţilor rurale în calitatea lor de părţi
constitutive ale unui întreg. Sociologul francez Henri Mendras sublinia, de
asemenea, ideea interdisciplinarităţii, atât de fructuoasă în cercetarea mediului
rural, cu referiri la contribuţia prin monografiile rurale ale Şcolii de la Bucureşti.
“Sociologul rural, ca şi etnograful, trebuie să cunoască metodele şi tehnicile tuturor
celorlalte ştiinţe sociale, dacă nu chiar să-şi asigure concursul unei echipe de
diverşi specialişti”. În România, Gusti a înţeles perfect această exigenţă. El s-a
înconjurat de o echipă variată (jurişti, agronomi etc.) şi numai concursul diverselor
competenţe i-a permis să realizeze un studiu sistematic al satului Nerej. Dacă nu
este o sociologie agricolă specializată, sociologia rurală necesită concursul tuturor
ştiinţelor sociale ale vieţii rurale. În această perspectivă, sociologul rural îşi
atribuie o dublă sarcină: pe de o parte, să studieze el însuşi acele aspecte ale
societăţii care interesează specialitatea sau specialităţile sale, iar pe de altă parte, să
reinterpreteze şi să integreze din punctul său de vedere informaţiile pe care i le
furnizează cercetătorii altor discipline.
4. Structura domeniului de studiu al sociologiei rurale
Problematica sociologiei rurale poate fi structurată în următoarele
dimensiuni, care în cazul investigaţiilor concrete pot juca rolul de variabile, de
indicatori care să orienteze cercetarea “la teren” a ruralului:
11
1) ecologică: caracteristicile mediului natural şi ale celui construit în rural;
relaţia om-natură, tipologia aşezărilor săteşti; caracteristicile zonelor rural-urbane
şi a celor rezidenţiale; complementaritatea lor funcţională în cadrul “zonei rurale”,
etc.;
2) economică: natura relaţiilor economice de producţie, formele de
proprietate, situaţia sectoarelor de activitate, raporturile dintre forţa de muncă
agricolă şi cea din sectoarele neagricole, “zonarea producţiei agricole” şi
implicaţiile ei socio-culturale; “modernizarea” lucrărilor agricole, difuziunea
inovaţiilor şi implicaţiile asupra comportamentului “tradiţional” al ruralului etc.;
3) demografică: aspectele legate de densitatea populaţiei rurale; distribuţia
pe sexe şi vârstă în cadrul satelor şi a ruralului; migraţiile şi mobilitatea socială,
tendinţele demografiei în rural (nupţialitate, fertilitate, natalitate, mortalitate etc.);
perspectiva ruralului sub aspect demografic etc.;
4) cultural-afectivă: modul de comportament rural şi rolul normelor,
valorilor, mentalităţilor în psihologia ţărănească; originea, natura şi evoluţia
tradiţiilor rurale, specificul relaţiilor de vecinătate, de rudenie, de microgrup şi
interindividuale din lumea satelor; tipul de personalitate rurală etc.
Aceste dimensiuni decurg din caracteristicile şi particularităţile
comunităţilor rurale dintre care reţinem:
a) societatea rurală este o realitate obiectivă specifică care s-a constituit, a
evoluat şi se dezvoltă în anumite condiţii socio-economice specifice;
b) ea are o structură complexă (caracterizată prin dimensiunile enumerate
anterior), între părţile componente existând raporturi de interdependenţă şi
interacţiune care îi conferă unitate şi integralitate; “individualitate” în raport cu
mediul urban;
c) funcţionalitatea şi prospectarea ruralului se integrează dinamicii de
ansamblu a societăţii, cunoaşterea realităţii şi prognoza asupra ruralului, implicând
12
atât analiza sincronică şi diacronică a societăţii rurale, dar şi pe aceea a societăţii în
ansamblul său.
5. Funcţiile şi trăsăturile sociologiei rurale
Sociologia rurală cuprinde, ca orice domeniu al cunoaşterii ştiinţifice
sociologice două domenii – cel teoretic şi pe acela al faptelor (domeniul empiric)
fiecare din ele îndeplinind funcţii importante pentru constituirea, fundamentarea şi
dezvoltarea acestei ramuri a sociologiei (la aceste funcţii ne-am referim la capitolul
I).
Sociologia rurală trebuie să îndeplinească următoarele funcţii:
1) să descrie trăsăturile relativ universale şi constante ale vieţii rurale, ea va
studia fenomenele şi relaţiile sociale din mediul rural în toată complexitatea,
intercorelaţia şi interdependenţa lor cu alte fenomene;
2) să explice diferenţele dintre viaţa rurală şi cea urbană prin interpretarea
factorilor semnificativi, esenţiali ai mediului rural;
3) pe lângă reconstituirea vieţii rurale (caracter mai mult teoretic), are rolul
de a surprinde evoluţia, dinamica fenomenelor, proceselor rurale, pentru ca să
poată lansa soluţii practice (pe lângă diagnoză, sociologia rurală are şi
posibilitatea realizării, pe baza cercetărilor empirice, unor prognoze sociale).
În “Sociologia rurală”, T.Herseni stabileşte câteva trăsături specifice
sociologiei rurale care stau la baza funcţiilor teoretico-empirice ale acestei
discipline:
1) Sociologia rurală are un caracter practic, adică urmăreşte îmbunătăţirea,
înălţarea sau progresul vieţii agrare. Pornind de la relaţia dintre teoretic şi empiric
în sociologie, sociologul român subliniază cunoaşterea fără acţiune este lipsită de
folos, iar acţiunea fără cunoaştere este primejdioasă”. Este important ca
învăţământul sociologic rural să pregătească “ingineri sociali”, adică experţi în
problemele agrar-rurale, care “să inspire şi să conducă activităţile sociale în
13
comunităţile rurale” (această sarcină revine în aceeaşi măsură atât sociologilor, cât
şi celorlalţi specialişti care au contact cu ruralul, ca mod de viaţă şi civilizaţie).
Ni se sugerează ideea de bază a cercetărilor monografice care implică studii
multi- şi interdisciplinare. Deci, sociologia rurală, pe baza studierii relaţiilor rurale,
trebuie să contribuie prin “reforme sociale” (prin soluţii practice) la dezvoltarea
civilizaţiilor rurale.
2) Se ocupă în chip precumpănitor de problemele actuale şi de viitorul
apropiat, lăsând pe loc secund “istoria agrară şi marile preocupări de viitor”.
Această trăsătură decurge din orientarea practică a sociologiei rurale care, pe baza
cunoaşterii “stărilor actuale” poate da “indicaţii pentru schimbările imediat
necesare”. Trecutul îndepărtat îl interesează pe sociologul rural în măsura în care
acesta a lăsat urme în prezent care pot explica situaţiile existente la un moment dat.
3) Are un caracter naţional sau mai exact un caracter regional. Fiecare
ţară îşi restrânge în sociologia rurală problemele ei agrare specifice, precum şi cele
legate de mediul rural. Această caracteristică este implicată în funcţia practică a
sociologiei rurale care prin “reformele” (soluţiile) pe care le preconizează nu poate
să depăşească cu succes un cadru determinat al unei regiuni, zone sau al unei ţări.
Aceasta explică de ce există tot atâtea sociologii rurale câte ţări agrare
există: “fiecare ţară agrară, în domeniul în care şi-a dat seama în decursul
dezvoltării ei de ivirea unei chestiuni agrare, adică de prezenţa unei crize sociale în
structura ei, a dezvoltat din nevoi specifice o sociologie rurală”. Această cerinţă
reprezintă un imperativ de mare actualitate pentru sociologia rurală românească.
În măsura în care rezultatele investigaţiilor rurale sunt relevante şi pot fi
fundamentate unele teorii, acestea pot sta la baza unor studii comparative, pot să se
constituie în “sisteme de referinţă” teoretico-metodologice pentru cercetări
asemănătoare (monografia sociologică).
14
Definirea pe ţări a sociologiei rurale nu anulează unitatea dintre ele, care se
exprimă prin:
a) obiectul de studiu (societatea rurală ca totalitate şi integralitate);
b) metodele, tehnicile şi procedeele utilizate în cadrul metodologiei
experimentate în cercetările de teren;
c) trăsături şi funcţii practice, transformatoare;
d) influenţele şi raporturile cu celelalte ştiinţe ale ruralului;
e) rezultatele generale mai ales a celor teoretice şi metodologice între
sociologii din diferite ţări.
Astfel, sociologiile rurale europene au fost influenţate de sociologia rurală
din SUA, prin acele probleme cu “valoare universală”. Vom reda câteva capitole
dezvoltate într-un tratat clasic de “Sociologie rurală” - cel al americanului John
Morris Gillette (cuprinde 6 părţi şi 35 capitole), care îşi păstrează interesul şi în
zilele noastre:
I. Societatea rurală şi sociologia rurală;
II. Condiţiile ecologice – tipuri de comunităţi rurale;
III. Condiţiile bio-sociale. Trăsăturile fizice ale locuitorilor de la ţară.
Migraţia etc.;
IV. Condiţiile socio-culturale;
V. Relaţiile rural-urbane;
VI. Progresul societăţii rurale.
Studierea sociologiei rurale de către specialiştii din domeniul agriculturii
urmăreşte nu numai completarea culturii generale şi de specialitate a acestora, ci şi
pregătirea pentru a deveni “ingineri sociali” în mediul rural.
Rezultatele unei anchete realizate în universităţi sud-americane referitoare la
statutul sociologiei au evidenţiat că, prin predarea sociologiei rurale, se urmăreşte:
cunoaşterea vieţii şi problemelor ruralului; pregătirea pentru rezolvarea unor
15
probleme rurale; dezvoltarea interesului, preţuirii, simpatiei pentru problemele
ţăranului; formarea unei viziuni sociologice asupra ruralului şi problemelor rurale
etc.
Bibliografie
1. Herseni, T. – Sociologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982
2. Miftode, V. – Elemente de sociologie rurală, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1984
16
CAPITOLUL II
EVOLUŢIA COMUNITĂŢILOR RURALE
Concepte – cheie:
- comunitatea teritorială
- comunitatea rurală – comunitatea urbană
- ruralul tradiţional
- modernizare ruralului
- comportament tradiţional – comportament inovator
1. Comunităţile umane teritoriale
Viaţa socială se desfăşoară într-un anumit spaţiu şi într-o arie geografică.
Acestea circumscriu elementele definitorii pentru comunităţile umane teritoriale.
Comunitatea umană “teritorială” este definită ca macrogrupul sau
colectivitatea umană care trăieşte într-o anumită arie geografică şi care dispune de
o cultură comună, de un anumit sistem social, cu anumită organizare a activităţilor
(în cadrul diviziunii sociale a muncii) şi care este conştientă de apartenenţa sa la
acea comunitate.
Comunitatea teritorială include anumite elemente unitare:
locul de muncă – care prin schimbarea sa provoacă schimbări la nivelul
locului de rezidenţă (în cazul migraţiei rural-urban);
locul de rezidenţă – locuinţele sunt o premisă pentru continuarea unui
mod de existenţă, de comunicare interumană, de operaţia unor relaţii psihosociale
de tipul coeziunii;
traseul care permite relaţionarea dintre primele două.
17
Specificul condiţiilor de viaţă şi activitate, condiţiile comune de trai (de
aprovizionare, de satisfacere a nevoilor materiale şi culturale) generează şi un
profit specific a componentelor individuale şi de grup, o comuniune spirituală.
În definirea comunităţilor teritoriale, un element central îl ocupă habitatul
uman, care presupune nu numai simpla configurare a unui spaţiu social-uman, a
unei anumite ambianţe sociale cu particularităţi specifice, dar şi configurarea unor
structuri socio-spaţiale cu caracteristici proprii, grade diferite de concentrare
(densitate demografică); fenomene de centralizare, descentralizare a habitatului;
specializare funcţională a unor părţi sau a comunităţii teritoriale; mobilitate
teritorială diferită etc. Comunităţile umane teritoriale au cunoscut o evoluţie
istorică, mutaţii şi transformări care depăşesc clasificarea tradiţională în comunităţi
rurale şi urbane, apărând o problematică legată de conţinutul rural-urban.
Comunităţile rurale se definesc printr-un ansamblu de gospodării care
posedă un teritoriu şi anumite instituţii comune şi care intră în anumite relaţii,
conform unor norme şi reguli proprii.
Comunitatea rurală se prezintă ca un grup social cu anumită organizare
bazată pe legăturile relativ stabile ale familiilor de pământul din acea zonă, cu un
mod propriu de comunicare socială, de transmitere a experienţei istorice şi a
valorilor culturale perene.
Satul se prezintă ca o entitate socială specifică, cu o constelaţie de elemente
structurale proprii care alcătuiesc un tot unitar de ordin socio-uman (un “tot uman”,
o formă specifică de habitat).
Comunităţile urbane. Comunitatea teritorială – oraşul – se caracterizează,
după V.Constantinescu:
printr-un habitat construit (habitat “împotriva naturii”, realizat prin
“edificii din piatră şi fier”);
prin extensiunea volumului demografic (densitate demografică mare);
18
prin preponderenţa activităţilor de profil industrial şi prin diversitatea
ocupaţiilor specializate;
prin relaţii sociale reglementate formal, instituţionalizate;
prin restrângerea ponderii relaţiilor de rudenie şi prin reducerea relaţiilor
de intercunoaştere şi intercomunicare.
Mediul urban prezintă următoarele caracteristici:
viaţa socială se desfăşoară într-un ritm mai alert, mai tensionat;
eterogenitate ocupaţională, socio-profesională şi culturală;
relaţiile interpersonale sunt mai restrânse şi mai puţin intense sub aspect
socio-afectiv;
diversitatea rolurilor şi predominarea relaţiilor formale în cadrul
grupurilor de muncă;
relaţiile de vecinătate spaţială nu determină sistemul de interrelaţionare
umană etc.
2. Ruralul tradiţional
Constituirea şi evoluţia societăţii omeneşti pune în lumină apariţia succesivă
a ruralului şi a urbanului, a satelor şi a oraşelor (în funcţie de succesiunea istorică a
revoluţiilor agricole şi industriale), ceea ce impune sociologului o dublă abordare a
originii şi evoluţiei comunităţilor umane:
din punct de vedere al apariţiei şi evoluţiei lor independente prin care
ruralul, satul , apar ca “societăţi” specifice, cu o dezvoltare îndreptată spre interior,
fără influenţe externe;
din punct de vedere al raporturilor rural-urban, al satului cu oraşul, al
continuum-ului rural-urban, al ruralului modernizat.
T.Herseni scria “pentru sociologie este foarte important să se ştie ce se
întâmplă cu realităţile sociale de un anumit gen (cazul agriculturii, al satelor, al
oraşelor etc.) după apariţia altor realităţi, deci a altor contexte şi structuri, care le
19
încadrează şi deci le restructurează uneori până la completa lor revoluţionare.
Trecerea de la societăţile preistorice la cele istorice sau “civilizate” începe cu
trecerea de la subzistenţa de “pradă” la economia de producţie, ceea ce a însemnat
o primă revoluţie agricolă, care a făcut posibilă prin plusurile de subzistenţă, alte
două mari revoluţii: revoluţia agrară şi revoluţia metalurgică, iar în continuare un
şir întreg de revoluţii socio-culturale”.
Constituirea mediului rural se identifică în esenţă cu constituirea societăţii şi
a civilizaţiei umane. Apariţia mediului urban este legată de o anumită etapă a
dezvoltării sociale şi umane în care se diversifică tipurile de activitate umană, se
delimitează domenii administrative, comerciale, culturale, se maturizează
condiţiile vieţii sociale. Satul a existat însă înainte şi independent de apariţia
oraşului, iar unele elemente ale ruralului au preexistat constituirii mediului urban.
“Mai înainte de a împărţi societăţile în forme preindustriale şi forme industriale, se
impune – scrie T.Herseni – având în vedere evoluţia lor istorică, împărţirea în
societăţi preagricole şi societăţi agricole de diferite trepte, apoi în societăţi agricole
preurbane şi societăţi agricole cu centre urbane, iar în zilele noastre în societăţi
industriale care practică în continuare, dar în forme din ce în ce mai tehnicizate,
atât agricultura cât şi zoocultura, care dezvoltă odată cu industrializarea,
urbanizarea”.
Deci, agricultura şi satele agricole au reprezentat în primele epoci istorice
formele cele mai evoluate de viaţă socială, forme concret-autonome care, după
apariţia oraşelor au început să fie nu numai dominate economic şi politic de
acestea, ci şi organizate, stimulate, propulsate adeseori spre forme noi de viaţă,
spre inovaţie şi progres.
Agricultura a determinat apariţia ţărănimii – o pătură socială profund
diferită de cea a vânătorilor, pescarilor din epocile precedente; a unor aşezări
umane stabile – satele agricole.
20
Dezvoltarea, maturizarea acestor realităţi socio-economice au permis, prin
funcţionarea hinterlandului agricol, a zonelor agricole şi periurbane – formarea şi
funcţionarea oraşelor şi a societăţilor urbanizate. Oraşele de pretutindeni au fost
amplasate – arată T.Herseni – astfel încât să poată “domina o anumită zonă
agricolă, pe baza căreia să se hrănească”.
Comunităţile rurale tradiţionale se caracterizează prin câteva trăsături care le
conferă o fizionomie specifică şi în jurul căreia se situează principalele direcţii de
cercetare ale sociologiei rurale.
Modelul comunităţii rurale tradiţionale – după H.Mendros – cuprinde
următoarele trăsături fundamentale: 1) autarhia; 2) omogenitatea culturală; 3)
diversitatea socială.
1) Autarhia era în acelaşi timp demografică, economică şi socială. Omul
trăia printre ai săi fără multe relaţii cu lumea dinafară şi toţi se cunoşteau între ei.
Nimeni nu-şi căuta soţie în afară. Endogamia nu era absolută, dar un grup de sate
apărea ca un grup endogan.
Autarhia demografică era legată de cea economică: gospodărie agricolă
familială (ruralul era alcătuit dintr-un număr de gospodării familiale – largi) “îşi
era suficientă sieşi”. Acoperirea nevoilor se realiza în şi prin producţia proprie.
Toate activităţile artizanale tradiţionale necesare funcţionării gospodăriei agricole
şi vieţii familiilor rurale erau prezente în comunitatea locală. Nevoile fiind
satisfăcute, contactele cu lumea dinafară erau extrem de restrânse.
Autarhia economică determina o coincidenţă între familie şi gospodăria
agricolă, ceea ce îl determina pe agricultor să ia hotărâri în funcţie de motivaţiile
de ordin familial dar şi economic.
Din această situaţie apar alte trăsături ale ruralului tradiţional:
confuzia rolurilor. Tatăl era şef de întreprindere şi maistru de ucenicie
pentru copiii săi. Mama era aceea care în majoritatea timpului ţinea contabilitatea.
21
Nu era posibilă deosebirea între munca direct productivă, grijile gospodăreşti, tot
felul de activităţi mărunte şi timpul de răgaz;
comunitatea rurală întemeiată pe confuzia rolurilor era un grup de relaţii
de intercunoaştere (intermentală) în care fiecare avea o percepţie globală şi nu
funcţională a personalităţii celuilalt (“fiecare ştie totul despre ceilalţi”);
sistemul de intercunoaştere limitează relaţiile sociale într-o arie
geografică sau familială restrânsă, bazată pe “proximitatea geografică”. La ţară nu
existau prieteni, existau numai vecini şi rudenii. Se trăia într-o intimitate colectivă
bazată pe o apropiere geografică sau familială, pe o afinitate de interese
economice sau de preocupări politice sau religioase.
2) Omogenitatea culturală decurgea din autarhia demografică şi
economică, trăind izolaţi, relativ rupţi de lumea din afară, sătenii îşi creau şi
păstrau o civilizaţie particulară. Putem vorbi, în acest sens, şi de o autarhie socio-
culturală;
Comunitatea tradiţională se baza pe omogenitate în credinţe, în tradiţii,
reprezentări, valori morale şi comportamentale pe “acordul colectiv” (acceptarea
de către toţi) faţă de principiile şi modelele culturale.
3) Diversitatea socială a ruralului tradiţional rezulta din existenţa mai
multor categorii socio-profesionale, clase şi pături, fiecare cu un statut precis, din
care decurgeau funcţii bine precizate – specifice şi riguros respectate: “mai întâi
erau bărbaţii şi femeile, tinerii şi copii. În structura societăţii tradiţionale, anumite
funcţii erau îndeplinite de către tineri, altele de către adulţi iar altele de către
bătrâni. Astfel, tinerii întreţineau viaţa socială, organizau serbările, adulţii asigurau
viaţa economică, iar bătrânii transmiteau moştenirea culturală, asigurau respectarea
tradiţiilor şi a “regulilor de bună purtare”. Satul reunea grupuri şi categorii foarte
diverse.
22
Într-o analiză asupra satului, în diversele momente ale evoluţiei sale
(“orizonturile săteşti”), I.Bădescu subliniază rolul determinant al ariei săteşti sau al
întinderii (al spaţiului) în caracterizarea ruralului tradiţional:
1) Mediul natural activa constrângător şi limitativ asupra ţăranului (depindea
de regimul ploilor, al condiţiilor geografice: regimul apelor etc.).
2) Ţăranul lucrează în şi sub robia “întinderii” (încercând să reducă distanţa
care îl separa de pământul său, se îndepărtează de vecinii săi şi distrugând
legăturile cu câmpul său le slăbeşte pe cele care îl leagă de ceilalţi oameni).
3) Întinderea agricolă era decupată pe sate, în sate – pe loturi (gospodării),
iar în gospodării – pe cicluri de muncă.
4) Satul era închis în hotarul său (autarhie), iar în această închidere se
ataşează autosubzistenţa (ţăranul produce cât îi trebuie pentru nevoile familiei).
5) Gradul de stăpânire al întinderii depindea de numărul atelajelor de
tracţiune şi de muncă.
6) Delimitarea ariei era o problemă a dreptului local, obişnuielnic.
Ruralul tradiţional, ca tip de comunitate umană, “sintetizează”:
procesul trecerii de la munca şi viaţa vânătorilor, culegătorilor şi
pescarilor la viaţa agricultorilor şi păstorilor sedentari;
procesul de formare şi generalizare a aşezărilor stabile, de tip teritorial (în
primul rând a satelor agricole);
procesul de înlocuire a tipului familial, bazat pe relaţii de rudenie, cu
tipul relaţiilor de vecinătate;
procesul de înlocuire a relaţiilor de rudenie, de natură preponderentă
afectivă, printr-o reglementare a raporturilor, printr-o normă nouă de coexistenţă şi
colaborare, transmisă prin educaţie, prin tradiţii, obiceiuri, iar mai târziu prin
instituţii.
23
În condiţiile revoluţiei industriale, în apropierea zonelor rurale apar centre
industriale şi urbane, care “focalizează” interesul indivizilor din aceste zone,
provocând mutaţii în colectivităţile săteşti. Apare exodul rural sau migraţia
alternantă, prin care populaţia rurală iese din autarhia economică şi demografică
(ţăranul local iese de sub robia “întinderii locale”, a hotarului satului) şi se
îndreaptă spre alte regiuni, spre oraşe. Este o deschidere a comunităţilor locale
săteşti spre societatea globală, spre comunităţile urbane, care duce la apariţia unei
interdependenţe rural-urbane. La baza acestui proces au stat doi factori:
a)diviziunea muncii a modificat destinaţia producţiei agricole şi rurale;
b)sistemul nevoilor şi aspiraţiilor individuale s-a lărgit sub influenţa
urbanului şi a noilor valori sociale.
Integrându-şi aceste noi elemente, societăţile rurale continuă să-şi păstreze
specificitatea în raport cu societăţile urbane, fapt demonstrat de evoluţia
raporturilor dintre sat şi oraş, după prima revoluţie industrială (este cazul Franţei,
al României etc.).
3. Repere ale satului românesc
Rădăcinile satului românesc trebuie căutate într-un trecut istoric în care vom
întâlni particularităţile constituirii sale, elementele de permanenţă ale evoluţiei sale
prin care se înscrie în civilizaţia şi cultura universală. Pornind de la “matricea”
tradiţională a satului românesc, ne vom putea explica mutaţiile petrecute în istoria
satului contemporan, vom putea găsi răspunsuri la imperativele cu care se
confruntă ţăranii satelor româneşti după 1989.
O contribuţie deosebită şi originală în explicarea comunităţilor tradiţionale
româneşti o are H.H.Stahl, prin teoria satelor devălmaşe, care reprezintă totodată
24
un moment important în dezvoltarea sociologiei rurale româneşti, dar şi a
sociologiei universale.
În organizarea socio-economică a ruralului românesc apar următoarele
“momente” semnificative:
a) Devălmăşia care precede familismul, care la rândul său a precedat
apariţia organizaţiilor (cooperatiste) în agricultură şi în viaţa satelor.
Obştile ţărăneşti sunt o realitate tipică ţării noastre şi ele au fost cercetate
de istorici, sociologi şi etnografi.
Satul devălmaş – reprezintă o asociaţie de gospodării familiale pe baza unui
teritoriu stăpânit în comun, în care colectivitatea ca atare are drepturi anterioare şi
superioare drepturilor gospodăriilor alcătuitoare, drepturi exercitate printr-un organ
de conducere numit obşte.
Reglementarea vieţii sociale a comunităţii ţărăneşti se baza pe norme
tradiţionale “obişnuielnice” (“obiceiul pământului”) şi pe datini (“ceremonii de
trecere”). Obştea avea pe lângă rosturi economice şi administrative şi funcţii
judecătoreşti, de control social şi de pedepsire a încălcării unor norme sociale;
b) Familismul – formă de organizare din perioada următoare devălmăşiei şi
până între cele două războaie mondiale. Familia, ca grup primar, a reprezentat
matricea fundamentală de organizare a muncii în agricultură şi a vieţii rurale în
ansamblul ei. Satul tradiţional românesc bazat pe acest tip de organizare se
caracteriza prin aceleaşi particularităţi enumerate ca fiind ale ruralului tradiţional;
c) Satul etapei cooperatiste prezintă următoarele caracteristici:
în structura populaţiei, apariţia lucrătorilor agricoli, a unei categorii
legată de serviciile din mediul rural, precum şi a navetiştilor – populaţia
pendulatoare între sat şi oraş;
familiile au ocupaţii mixte: soţul în industrie, soţia în agricultură;
25
sistemul de intercunoaştere între toţi membrii colectivităţii locale este
înlocuit printr-un sistem de relaţionare formalizată, instituţionalizată. Solidaritatea
prin asemănare şi vecinătate a cedat locul solidarizării prin diferenţiere şi activităţi
productive;
mentalitatea ţărănească axată pe aspiraţia pentru pământ este înlocuită cu
aspiraţia pentru utilizarea lui raţională;
este accentuată trecerea de la autosubzistenţă la producţia pentru societate
(de la “a avea” la “a obţine”, “a realiza”);
diversificarea structurilor instituţionale pe plan local şi a celor prin care
satul comunică cu oraşul.
După 1989, în satul românesc a avut loc procesul de privatizare a
agriculturii, de redobândire de către foştii proprietari a terenurilor cooperativizate
forţat. În esenţă, satul actualei etape prezintă câteva note distincte:
1) populaţia rurală, agrară şi silvică este de trei-patru ori mai mare decât în
alte ţări;
2) proprietatea rurală este extrem de pulverizată (are circa 2/3 dimensiuni de
numai 0,5–2 ha), iar gospodăriile respective nu sunt capabile să asigure existenţa
familiilor;
3) procesul de diferenţiere va ruina multe din aceste mini-gospodării;
4) din aceste aspecte economice, decurg profunde mutaţii sociale, în
componentele mentalităţile ţăranilor.
3.1. Tradiţii ale cercetătorilor asupra colectivităţilor rurale
Studiile rurale au în România o tradiţie bogată de peste un secol. Valoarea
acestor studii depăşeşte frontierele naţionale, şcoala românească de sociologie
rurală influenţând cercetările rurale din alte ţări. Cercetările rurale au fost legate de
26
problemele societăţii, iar o reevaluare a lor are atât o importanţă teoretico-
metodologică, cât şi de orientare a studiilor rurale actuale. Sociologia rurală a fost
legată de transformările agriculturii şi ale lumii rurale, ceea ce a permis utilizarea
unor rezultate ale cercetărilor în deciziile privind comunităţile rurale.
Încă de la începutul secolului al XIX-lea, se întreprind cercetări concrete
asupra agriculturii şi colectivităţilor rurale, din perspective teoretice diferite:
statistică, agronomie, etnografie, folclor, istorie, geografie. Dintre aceste studii un
interes sociologic deosebit îl prezintă:
lucrările lui Ion Ionescu de la Brad, care în monografiile asupra judeţelor
Dorohoi, Mehedinţi şi Putna, realizează o analiză socio-economică a satelor.
Aceste monografii de judeţe au avut un caracter practic, întrucât vizau relaţiile de
producţie din agricultură şi situaţia socială a ţăranului român;
“Monografia unui sat de câmpie – Bragadiru” - elaborată de A.V. Gâdei.
Monografia cuprinde un program metodologic al cercetărilor monografice locale,
prin care se stabilesc o serie de principii privind tehnicile şi procedeele de
investigaţie: analiza istorică, documentară, analiza bugetelor de familie, interviul
etc. Această monografie se înscrie printre primele analize ştiinţifice asupra
colectivităţilor rurale elaborate în Europa.
În România interbelică, în sânul sociologiei se conturează o serie
întreagă de curente, de diferite orientări. Dar cel mai important curent al
sociologiei din acea perioadă, este cel promovat de aşa-numita ŞCOALA DE LA
BUCUREŞTI, întemeiată şi condusă de profesorul Dimitrie Gusti (1880-1955).
Şcoala iniţiată de profesorul Gusti, cunoscută şi sub numele de ŞCOALA
MONOGRAFICĂ DE LA BUCUREŞTI, este cea dintâi şcoală sociologică
românească.
Sistemul de sociologie al profesorului Gusti se va închega după 1920, în
perioada “bucureşteană”. În această perioadă se vor iniţia “campaniile
27
monografice”, care prin amploarea şi originalitatea lor vor avea un mare ecou pe
plan mondial. În fine, în aceeaşi perioadă, se constituie ŞCOALA
SOCIOLOGICĂ DE LA BUCUREŞTI care a dominat timp de 25 de ani
întreaga viaţă ştiinţifică şi culturală a ţării.
Bibliografie
1. Bădescu, I. – Satul contemporan şi evoluţia lui istorică, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1981
2. Constantinescu, V. – Sociologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1991
28
CAPITOLUL III
MODERNIZAREA RURALULUI
Ruralul modern este rezultatul unui proces complex, cu continuităţi şi
discontinuităţi, care a început cu multe decenii în urmă şi continuă şi astăzi.
Modelele noi de viaţă iau locul celor tradiţionale iar modernizarea satelor, a
societăţilor rurale înseamnă transformarea tuturor componentelor acestui spaţiu
social.
Sub ochii noştri se petrece o transformare tumultoasă a ruralului, un
fenomen de restructurare economică şi socială care trebuie să devină terenul unor
investigaţii interdisciplinare – în cadrul cărora sociologia rurală trebuie să-şi
îndeplinească vocaţia sa practică.
Ţărănimea gospodăriilor tradiţionale, după ce a parcurs etapa ţărănimii
“cooperativizate” se “reîntoarce” spre gospodăriile ţărăneşti. Este un proces care
are loc în contextul unui “rural” modernizat, aflat sub influenţa “urbanizării” şi a
civilizaţiei industriale.
În sociologie modernizarea implică:
1) o creştere economică (producţia pe locuitor) relativ continuă;
2) o participare intensă la viaţa politică;
3) o difuziune raţională a culturii;
4) o mobilitate socială mai mult sau mai puţin intensă între diferitele pături
sau clase sociale;
5) o transformare a personalităţii.
Conceptul de modernizare este mai întâi de ordin istoric, apoi cultural şi
economic, iar pentru a deveni operaţional trebuie raportat la specificitatea
dezvoltării fiecărei societăţi. 29
Modernizarea unei societăţi este determinată în mod firesc de politica
economică, socială şi culturală aplicată în viaţă, prin care se stabileşte sensul şi
ritmul dezvoltării. Ceilalţi factori sau celelalte variabile sau condiţii implicate,
joacă un rol secundar în procesul de modernizare a unei societăţi sau mai exact,
rolul de mijloace în sprijinul politicii respective. Procesul modernizării după
V.Miftode (la orice nivel: sat, zonă, societate) trebuie îndelung pregătit şi
fundamentat din punct de vedere ştiinţific pentru a se putea elabora modele de
dezvoltare, strategii şi mai ales decizii.
Interesul sociologilor şi al altor specialişti pentru problemele modernizării
(definire, stabilirea indicatorilor, investigarea concretă a unor “realităţi”
modernizate etc.) a apărut ca o replică la teoretizarea excesivă a orăşenizării şi
urbanizării satelor după modelul propus de sociologul francez Placide Rombaud.
Acesta considera că “explozia urbană este o mişcare continuă şi univocă de
simboluri şi caracteristici dinspre oraş spre sat, care va determina un câmp uniform
de factură citadină şi un sistem unic de existenţă comunitară”.
Astfel, satul apărea ca un simplu obiect pasiv, ca o comunitate umană
închisă, predispusă conservării temporal nedefinite şi care se contemporaneizează
prin actul asimilării mecanice de valori sociale provenite din exteriorul său,
urbanizându-se.
Menţinându-şi, în schimb, procesul de modernizare prin caracteristicile
sale, are o serie de implicaţii pozitive:
a) nu suprimă cadrul tradiţional, nu elimină valorile şi, în general “semnele”
distinctive, individualizante ale aşezărilor rurale, ci le valorifică, le integrează
“noului mediu” ecologic şi socio-cultural;
b) presupune un schimb echilibrat de elemente între sat şi oraş, un
“metabolism” optim pentru cele două tipuri de societate, o aculturaţie, o
30
confruntare sau o “construcţie culturală” în măsură să favorizeze dezvoltarea
specifică a celor două medii sociale;
c) vizează mai mult aspectele calitative ale vieţii sociale (habitatul, modelele
culturale etc.);
d) modernizarea ruralului operează o delimitare relativ exactă dintre tradiţie
şi tradiţionalism, între experienţă şi rutină, reuşind să surprindă acea supleţe
lăuntrică a satului de a accepta inovaţia, raportând-o la tradiţie;
e)modernizarea permite ritmuri de dezvoltare apropiate în toate domeniile şi
palierele societăţii (economic, social, cultural);
f) modernizarea tinde să devină “universală” şi permanentă afectând atât
satul, cât şi oraşul, atât ruralul din zona de influenţă urbană cât şi “ ruralul profund,
adică din afara zonelor suburbane sau periurbane”.
Sociologii români prin investigaţiile efectuate în diferite zone (Buzău,
Câmpina, în zona montană Vrancea) au constatat “deschiderea” către nou a
ruralului, acceptarea modelelor modernizării. Ca punct de referinţă pentru
caracterizarea ruralului modern, putem recurge la “schema operaţională” elaborată
de V. Miftode, care este structurată astfel:
I. Dimensiunea ecologică
1. tipul de localitate (liniar, adunat, compact, stelar, risipit);
2. funcţia dominantă (agricolă, turistică etc.);
3. tipul de locuinţe;
4. distanţa medie dintre locuinţe;
5. număr de camere dintr-o locuinţă;
6. distanţa până la primul oraş sau zonă industrială;
7. distanţa până la prima cale ferată.
II. Dimensiunea economică
8. structura culturilor agricole;
31
9. ponderea producţiei agricole în totalul producţiei;
10. distribuţia populaţiei pe sectoare (I, II, III);
11. ponderea lucrărilor mecanizate;
12. numărul de rurali activi în medie la 100 ha teren agricol;
13. numărul de utilaje în medie la 10 ha suprafaţă utilă;
14. ponderea suprafeţelor irigate;
15. ponderea veniturilor din agricultură;
16. ponderea veniturilor din alte sectoare.
III. Dimensiunea demografică
17. numărul de gospodării ţărăneşti;
18. numărul de locuitori;
19. densitate (număr de locuitori pe km2);
20. structura pe sexe şi vârste a populaţiei rurale;
21. structura pe sexe şi vârstă a activităţilor agricole;
22. număr de naşteri anual la mia de locuitori;
23. număr de decese la mia de locuitori;
24. indicele de nupţialitate;
25. indicele de fecunditate;
26. indicele de îmbătrânire a populaţiei;
27. indicele de feminizare a forţei de muncă agricole.
IV. Dimensiunea cultural afectivă
28. nivel de instrucţie (număr de clase absolvite);
29. număr de elevi în licee la mia de locuitori;
30. număr de studenţi la mia de locuitori;
31. număr de formaţii cultural-statistice şi sportive;
32. număr de spectacole organizate anual;
33. număr de biblioteci personale (minimum 100 volume);
32
34. număr de aparate radio, TV;
35. număr de abonamente la ziare şi reviste;
36. frecvenţa şi durata relaţiilor interindividuale pentru munca din
gospodării;
37. căile de menţinere şi transmitere a valorilor, normelor, mentalităţilor,
tradiţiilor etc.
În comunităţile rurale moderne, tradiţiile şi modelele culturale se confruntă
cu pătrunderea noului, cu difuzarea inovaţiilor.
Prin inovaţie se desemnează orice idee, comportament sau lucru care este
nou, pentru că diferă calitativ de formele deja existente:
1) noi materii prime sau echipamente care nu cer nici o schimbare în
tehnicile sau operaţiile agricole (de exemplu, introducerea unei noi varietăţi de
seminţe sau a unui nou tip de îngrăşăminte);
2) inovaţiile care privesc noi operaţii, implicând, fie materii prime noi, fie
echipamente noi (schimbări în rotaţia culturilor sau folosirea diferită a unor
îngrăşăminte deja cunoscute);
3) introducerea unor noi tehnici (ex. echipamentele pentru utilizarea unor
îngrăşăminte);
4) inovaţii în organizarea generală şi funcţionalitatea gospodăriilor agricole
(agricultorul decide să se ocupe de creşterea animalelor, organizarea de pensiuni
agroturistice etc.).
Prin difuzarea inovaţiilor se înţelege procesul prin care inovaţia se
răspândeşte din laboratorul de cercetare la publicul larg, fiind acceptată de către
beneficiarii finali.
Pentru sociologii rurali, ca şi pentru specialiştii agronomi, prezintă interes
cunoaşterea, prin investigaţii concrete (interdisciplinare), a mecanismelor şi
motivaţiilor care stau la baza procesului de adaptare (sau respingere) a
33
inovaţiilor agricole, se “apariţie a noului” în colectivităţile rurale (la nivelul
gospodăriilor ţărăneşti din satul actual, confruntat cu problemele economiei de
piaţă.
Procesul de acceptare al inovaţiilor cunoaşte mai multe stadii:
1) cunoaşterea – subiectul aude vorbindu-se prima oară de inovaţie;
2) preocuparea – începe să se intereseze şi caută deliberat informaţii
specifice asupra acestuia;
3) evaluarea – măsoară avantajele/dezavantajele;
4) experimentarea – subiectul efectuează verificarea, experimentând inovaţia la scară limitată (când este posibil);
5) adaptarea – subiectul acceptă inovaţia şi extinde utilizarea şi la întreaga fermă.
Un rol deosebit în difuzarea inovaţiilor în mediul rural îl joacă sursele de informaţie. Acestea pot fi:
1) surse neoficiale, personale:
a) grupuri de prieteni sau vecini;
b) grupurile familiale;
c) liderii de opinie;
2) surse obiective personale: experţii, specialiştii, reprezentanţi unor
organizaţii specializate în consultanţă agricolă. Specialişti agricoli trebuie să fie
cei care comunică inovaţiile, interpreţii şi creditorii inovaţiilor; în interiorul
grupurilor de referinţă să joace rolul de lideri în dirijarea comportamentului
inovator;
3) sursele comerciale: achizitorii, vânzătorii, reprezentanţii firmelor comerciale;
34
4) mass-media: radio, TV, cotidiene şi reviste, jurnale agricole şi publicaţii
specializate.
Probleme Nevoi resimţite
Interes sau preocupare
Luare la cunoştinţă Întâmplare
Interes Căutare de informare
Evaluare Convingeri şi decizii
Evaluare
Probă
Adoptare
Influenţa acestora este în funcţie de :
caracteristicile colectivităţilor rurale;
caracteristicile personale şi situaţionale ale agricultorilor şi ale familiilor
(relaţia sat-oraş, raportul tradiţie/tradiţionalism; vârsta agricultorilor, structura
familiei, educaţie);
caracteristici ale activităţilor agricole, precum şi de factorii psihologici
(atitudinea agricultorilor, modul în care percep “noul” etc.).
35
Cercetările realizate de către sociologi (mai ales de cei americani) au
conturat un model al procesului de difuzare a inovaţiilor în mediul rural, care ar
putea fi avut în vedere în cercetările vizând modernizarea gospodăriilor rurale din
satul românesc.
Norme comunitare
Caracteristici situaţionale (ca-racteristici ale gospodăriei şi muncii agricole)
Caracteristici personale (vârstă, educaţie)
Caracteristici sociologice (status social şi participare socială)
Caracteristici psihologice
Valori Atitudini Trăsături de personalitate
Scopuri Motivaţii
COMPORTAMENT DE ADOPTARE
INOVATIVITATEA
Bibliografie
1 Bădescu, I. – Satul contemporan şi evoluţia lui istorică, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1981
2 Constantinescu, V. – Sociologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1991
3 Mihăilescu, I. – Sociologie generală, Editura Universităţii din Bucureşti,
2000
36
CAPITOLUL IV
REPERE METODOLOGICE
Concepte – cheie:
- metodologie
- metode de cercetare
- tehnici de investigaţie
1. Metodologia sociologiei
Sociologia – ştiinţă atât teoretică, cât şi empirică presupune două domenii: acela
al teoriei şi pe acela al faptelor (adică domeniul empiric). Cele două domenii nu pot fi
concepute separat şi independent unul de altul, ele fiind legate prin anumite activităţi.
Principala activitate care uneşte cele două domenii fiind ea însăşi o parte componentă
a ştiinţei - este Metodologia. Ea asigură unitatea dintre teorie şi fapte, progresele
sociologiei şi creativitatea ei depinzând în ultimă instanţă de relaţiile dintre cele două
domenii.
Definiţia metodologiei. Ca punct de plecare am putea să luăm în considerare
etimologia, după care am avea de-a face cu studiul sau teoria metodelor. În acest caz
metodologia nu este altceva decât studiul sistemic şi logic al metodelor. Dar un astfel
de studiu comportă:
1) analiza logică a procesului de cercetare;
2) evaluarea critică a fundamentelor de cercetare;
37
3) condiţiile muncii ştiinţifice, ca proces de cunoaştere.
Metodologia îşi va propune deci studierea sistematică şi logică a muncii
ştiinţifice ca proces de cunoaştere.
Metodologia îşi concentrează însă atenţia mai mult asupra condiţiilor ştiinţifice
care duc la dobândirea de noi cunoştinţe decât asupra produselor cercetării.
Într-o formulare mai concisă, putem defini metodologia ca studiul cercetării
empirice în sociologie. Cum rolul activ, esenţial în procesul muncii ştiinţifice îl are
cercetătorul, metodologia se referă în primul rând la COMPORTAMENTUL
ŞTIINŢIFIC AL CERCETĂTORULUI.
Printr-o formulare fericită, s-a spus că sociologul îl studiază pe om în societate,
în timp ce metodologia îl studiază pe sociolog în muncă, adică în procesul de cercetare
empirică.
Fireşte că cercetătorul în acţiune, aplică anumite metode (în acest sens,
metodologia este studiul metodelor). Odată cu metoda, cercetătorul manipulează
anumite tehnici şi alte unelte ale muncii ştiinţifice, asupra cărora metodologia emite
anumite norme formalizate conform unei teorii a tehnicilor.
ROLUL METODOLOGIEI
În primul rând metodologia oferă principiile cele mai generale care
ghidează orice cercetare sociologică.
În al doilea rând, ca teorie ştiinţifică a metodei, metodologia trebuie să
îndeplinească cerinţa de a furniza reguli sistematice de operaţii care să ducă la
rezultate identice din punct de vedere intersubiectiv.
În al treilea rând, metodologia este aceea care determină normele de
folosire a tehnicilor de investigaţie aferente metodelor, în procesul de cercetare
ştiinţifică.
Din punct de vedere metodologic, cercetătorul trebuie să ştie când şi cum să
folosească o metodă sau alta, cum să folosească cumulativ metodele, când să recurgă
la o tehnică sau alta.
În al patrulea rând, metodologia are de îndeplinit şi funcţii critice,
interferându-se astfel cu epistemologia.
38
Funcţiile critice mai importante ar putea fi rezumate astfel:
1) metodologia stabileşte valoarea şi limitele fiecărui tip de metode (această
funcţie decurge din faptul că este o teorie a metodelor);
2) metodologia oferă criterii de evaluare a validităţii şi rigurozităţii tehnicilor de
investigaţii (funcţia de teoria tehnicilor);
3) metodologia recomandă cercetătorului să supună interogării epistemologice
toate faptele culese, pentru a aprecia valoarea lor ştiinţifică (adică să constate dacă
aceste fapte aduc un spor de cunoaştere, cât adevăr ne furnizează ele, etc.).
Metodologia îşi îndeplineşte funcţiile care-i revin nu numai înaintea efectuării unei
cercetări, ci şi în timpul desfăşurării ei, precum şi după fiecare cercetare empirică în
parte.
2. Metode de cercetare În general se pot distinge următoarele metode :
l) Metode didactice, procedeuri sau căi de transmitere altor persoane a unor
adevăruri deja descoperite.
2) Metode logice sau ale gândirii, cum sunt: inducţia, deducţia, interferenţa,
demonstraţia, axiomele ş.a.; ele sunt implicate în orice activitate mentală, fie ea
ştiinţifică sau nu, dar folosirea lor ca atare nu echivalează cu cercetarea ştiinţifică.
3) Metode euristice sau de investigaţie ştiinţifică care sunt folosite de oamenii de
ştiinţă în căutarea şi descoperirea de noi adevăruri (Etimologic, din greceşte: meta =
adevăr; odos = cale, drum).
Vorbim de metodele sociologice ca metode euristice, folosite în orice cercetare
ştiinţifică şi sociologică pentru descoperirea de noi adevăruri.
O metodă sau alta, în cursul cercetării sociologice, profită de toate elementele şi
procedurile logice (definiţie, axiome, inducţie, deducţie, etc.), dar nu se confundă ci
metodele logice.
39
Necesitatea metodei. Câmpul cunoaşterii sociologice, alcătuit din fapte, este
vast şi deosebit de complex. Dacă se merge la întâmplare în acest domeniu al faptelor,
nu vom descoperi decât lucruri nesemnificative din punct de vedere ştiinţific. De aici,
necesitatea explorării sistematice şi ordonate, cu mijloace adecvate a realităţii, ceea ce
se realizează, în primul rând, tocmai prin metode.
Mişcarea cercetării empirice în sociologie are loc de la ipoteza de lucru la
constituirea modelului şi la elaborarea unei teorii. Acesta este demersul general, ideal,
abstract. Datorită însă extremei complexităţi a fenomenelor sociale, demersul se
realizează urmând căi particulare denumite metode iar acestea, la rândul lor
utilizează tehnici adecvate care să le poată ancora în realitatea faptelor, precum şi
rigoarea cuvenită.
Definiţie. Metodele sociologiei corespund diverselor căi de abordare a realităţii
sociale, a faptelor sociale şi, ca urmare, se folosesc: metoda observaţiei, metoda
anchetei sociologice, metoda experimentală ş.a.m.d. Aceste căi particulare pe care se
angajează cercetătorul reclamă respectarea anumitor principii metodologice, care să
asigure o mişcare ordonată şi progresivă spre obiectul cercetat în vederea cunoaşterii
sau dezlegării unor probleme teoretice de ordin practic. De aceea, metoda este uneori
definită ca fiind aplicată principiilor fundamentale ale metodologiei într-o cercetare
empirică dată.
În afara principiilor metodologiei generale, cărora li se supune orice metodă,
există şi norme cu privire la folosirea fiecărei metode în parte.
Prin aplicarea ei, o metodă devine parte componentă a procesului de cercetare.
Implicarea unei metode într-o cercetare face ca adesea cercetarea însăşi să fie
denumită prin metodă (în acest sens se vorbeşte de anchete sociologice, adică de acel
tip de cercetare care foloseşte metoda anchetei, de experiment; adică o cercetare
bazată pe metoda experimentală ş.a.m.d.).
40
Elasticitatea metodei. Metoda nu este rigidă, pentru că ea se referă la o
lume de fapte în continuă mişcare şi, în consecinţă, are nevoie de adaptări
adecvate nu numai la obiecte diferite ale cunoaşterii, dar în chiar procesul
investigaţiei, în momente şi faze diferite ale acestui proces.
O metodă posedă o plasticitate cu atât mai mare cu cât ea se poate adapta la
un câmp mai variat de fapte, ceea ce depinde nu numai de plasticitatea metodei ca
atare, ci şi de felul cum se folosesc tehnicile în mod adecvat, în funcţie de obiectul
cercetării, de nivelul cercetării (macro sau micro) etc. Plasticitatea unei metode şi
implicit eficienţa ei, pot creşte şi prin utilizarea unor tehnici adecvate, tot mai
rafinate, ca şi prin îmbinarea unor metode.
Elementele unei metode. Nici o metodă nu poate fi concepută şi definită
independent de procesul de cercetare, ea implicând nu numai o succesiune de
operaţiuni procedurale, dar şi folosirea unor unelte teoretice şi tehnice pe care să le
încorporeze.
Principalele elemente ale metodei devin astfel:
1) Schema conceptuală. Este indispensabil ca sociologul să cunoască
instrumentele conceptuale ale domeniului său, pentru a le folosi adecvat fiecărui tip de
cercetare.
2) Definiţia operaţională. Fără definirea operaţională a conceptelor cu care
urmează să opereze metoda în cursul cercetării, nu se va şti ce date să se culeagă.
3) Ipotezele. În cadrul metodei, ipoteza are o dublă funcţie:
a) să indice cercetătorului care anumite aspecte ale unui fenomen trebuie să fie
luate în considerare;
b) să extindă teoria existentă, permiţând achiziţionarea unor noi propoziţii
verificate din punct de vedere empiric.
4) Tehnicile împreună cu procedeele aferente. Într-o metodă intră ca
elemente utilizarea uneia sau mai multor tehnici determinate, convergând spre
41
măsurări. Metoda devine astfel înlănţuirea ordonată a unor tehnici care vizează
căutarea anumitor legi.
Cerinţele metodei. O metodă constă dintr-un ansamblu de proceduri sau
operaţii procedurale. Dar nu orice proceduri sunt şi metode. Există anumite condiţii
care trebuie să fie îndeplinite:
1) să nu se aplice la întâmplare, adică demersul să fie planificat;
2) coerenţă logică şi continuitate;
3) să se aplice unei dezvoltări cât mai largi posibile de ipoteze;
4) să corespundă aşa-numitului criteriu al intersubiectivităţii;
5) metoda ştiinţifică cere ca problema ştiinţifica supusă studiului să fie bine
definită şi să fie relevantă pentru domeniul mai cuprinzător căruia îi aparţine;
6) în fine, datele înseşi alese în vederea studiului trebuie să fie relevante pentru
problemă.
3. TEORIA TEHNICILOR DE INVESTIGAŢIE.
Dezvoltarea sociologiei a avut loc nu numai prin progresul teoriei, ci şi prin
acumularea de fapte din ce în ce mai numeroase, dar mai ales tot mai semnificative.
Aceasta s-a realizat prin înmulţirea şi progresul tehnicilor sociologice de
investigaţie. Dacă metodele au rămas aceleaşi (cel puţin cele fundamentale), tehnicile
de cercetare sociologică au crescut ca număr prin crearea unora noi şi în acelaşi timp
au cunoscut o perfecţionare continuă pe linia formalizării şi a rigurozităţii. Unele
tehnici, asociate unei metode sau alteia, au dus la apariţia de noi tipuri de metode. De
exemplu, tehnica participării practicată de observator, dă naştere observaţiei
participante, unul din tipurile de observaţie. La fel, unele tehnici experimentale au
generat, pe lângă metoda clasică a observaţiei, un nou tip de observaţie – observaţia
experimentală.
42
Diversificarea metodelor deja existente, ca urmare a îmbogăţirii setului de
tehnici în sociologie, a permis verificarea unui număr mereu crescând de ipoteze şi
teorii sociologice, prin confruntarea lor cu faptele, a extins aria cercetărilor
sociologice şi a mărit eficienţa ştiinţifică a cercetărilor empirice.
Teoria tehnicilor de cercetare. Metodologia sociologică nu înseamnă numai
reflecţie teoretică asupra metodelor. Ea cuprinde şi o teorie a tehnicilor strâns legată de
teoria metodelor.
Tehnicile de investigaţie fiind subordonate metodelor, rezultă că trebuie să
existe anumite norme de folosire, în cadrul aplicării unei metode, a tehnicilor, fără de
care nu se pot obţine informaţii asupra obiectului cercetat.
Teoria tehnicilor de cercetare este acel compartiment al metodologiei
sociologice care prescrie şi teoretizează utilizarea anumitor unelte ştiinţifice de
investigaţie în procesul culegerii datelor.
Tehnicile ca unelte ale muncii ştiinţifice au o serie de funcţii:
1) de a standardiza informaţii empirice asupra calităţilor nemijlocit observabile
ale obiectelor, evenimentelor şi situaţiilor (sistemele studiate);
2) de a sistematiza şi formaliza unele mecanisme, ca acela al formării anumitor
tipuri de concepte;
3) de a asigura obiectivitatea şi de a face transmisibile proceduri care, altfel, ar
trebui să fie redescoperite de fiecare cercetător în parte şi ar depinde mai mult de
intuiţie sau de “fler”;
4) de a măsura (tehnicile sunt şi instrumente de măsurare de exemplu: scale sau
scările de atitudine).
Definiţie. Tehnicile sunt acele proceduri sau operaţii prin care sociologul îşi
adună şi sistematizează datele. Prin tehnici se recoltează date, informaţii asupra
43
faptelor şi tot prin tehnici (sau procedee speciale) se face analiza, interpretarea şi
analiza statică sau matematică a datelor.
Tehnicile de investigaţie sunt unelte folosite în procesul de cercetare de către
sociologi, fiind puse în slujba unei metode empirice.
Ca unelte ale muncii ştiinţifice de cercetare, tehnicile trebuie să răspundă
anumitor exigenţe:
1) să fie riguros definite;
2) să poată fi standardizate;
3) să fie transmisibile altor cercetători şi susceptibile a fi aplicate exact în
acelaşi mod, în condiţii identice, la acelaşi gen de probleme, la acelaşi tip de fapte
sociale.
Tehnicile nu sunt neutre. Tehnicile nu pot fi calificate drept neutre, în măsura
în care ele selecţionează un anumit conţinut şi o anumită manieră a le aborda.
Alegerea unei tehnici şi modul ei de utilizare nu sunt independente, ca şi definiţiilor
(explicite sau implicite) pe care le dă cercetătorul obiectului pe care îl studiază. De aici,
caracterul relativ al validităţii unei tehnici de investigaţie.
Folosirea tehnicilor. Tehnicile sunt puse la îndemâna cercetării şi organizate
prin metodă. Tocmai prin tehnici aplicăm metoda la obiectul ales spre studiere. Ca
atare, tehnicile nu înseamnă nimic, ele trebuie să fie subordonate uneia sau alteia
dintre metode şi ghidate de metodă. Altfel se ajunge la diletantism sociologic.
O metodă poate folosi tehnici specifice ei sau împrumutate de la alte metode.
Tehnicile nu se exclud, ele fiind corelative sau complementare în funcţie de
obiectul cercetat, de natura faptelor care fac obiectul cercetării. În cursul unei cercetări
empirice, tehnicile se folosesc cumulativ (fie concomitent, fie succesiv).
Clasificări posibile. Întrucât fiecare metodă posedă tehnici specifice, acestea ar
putea fi clasificate astfel:
44
1. Tehnici ale observaţiei sociologice
a) participarea;
b) tehnica observatorului non-participant;
c) interviul;
d) categoriile lui BALES.
2. Tehnici experimentale
a) testele psihologice;
b) testele sociometrice;
c) cercetarea activă (dinamica grupului).
3. Tehnicile monografice
a) sociografie;
b) bugetele de familie;
c) tehnica informatorului privilegiat.
4. Tehnici ale anchetei sociologice
a) eşantionare;
b) tehnicile sondajului;
c) chestionarul autoadministrat.
Unele tehnici sunt mai extensive (tehnicile sociografice, tehnicile
monografice) sau mai intensive (interviul). Unele sunt descriptive, altele sunt
explicative. Prin unele tehnici reperăm faptele ca apoi să le adunăm; prin alte tehnici
vom măsura şi interpreta faptele ş.a.m.d. Sunt, deci, posibile clasificări şi din acest
punct de vedere.
Bibliografie
1. Durkheim, E. – Regulile metodei sociologice, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1974
2. Goodman, N. – Introducere în sociologie, Editura Lider, Bucureşti, 1992
45
CAPITOLUL V
ORGANIZAREA UNEI CERCETĂRI SOCIOLOGICE
Concepte – cheie:
- cercetare empirică
- scop, obiective
- ipoteze de lucru
- operaţionalizarea conceptelor
Definiţie. Din punct de vedere metodologic, cercetarea sociologică o definim ca
un proces cognitiv formalizat, în cadrul căruia cercetătorul adună, sistematizează şi
interpretează fapte, călăuzindu-se după principiile metodologiei generale, aplicând o
metodă sau alta şi folosind tehnici standardizate adecvate, în scopul cunoaşterii
societăţii.
Procesul cercetării ştiinţifice cuprinde în esenţă alternanţa a două faze
principale, aşa cum sunt prezentate în diagrama de mai jos.
Metode empirice
Proiectare
Fenomene sociale concrete
Model conceptual
Teoria Sociologică
Obiectiv Fază empirică
Fază interpretativă
Metode de cercetare
Rezultatele cercetării Fapte ordonate
46
Se disting:
Faza empirică, în care cercetătorul, ghidat de teorie şi metodologie, adună
sistematic date despre fapte.
Faza interpretativă, cercetătorul compară aceste fapte cu teoria iniţială,
testează ipotezele şi caută semnificaţia datelor. Fiecare fază implică adaptări ale
metodei, folosirea anumitor tehnici (de recoltare sau analiză). De asemenea, fiecărei
faze îi sunt proprii anumite reguli procedurale.
Aceste reguli metodologice care ghidează orice cercetare empirică sunt:
1) Regula concretului. Sociologul porneşte de la concret, de la observarea
directă sau indirectă (prin istorie, documente oficiale sau personale) a realităţii sociale
putând ajunge până la participarea la fenomenul studiat.
2) Regula ignoranţei conştiente. Sociologul trebuie să se detaşeze de noţiunile
şi prejudecăţile cu privire la faptele sociale, trebuie să aibă “sentimentul propriei
ignoranţe faţă de obiectul studiat”, pentru a realiza cunoaşterea ştiinţifică.
3) Regula obiectivităţii. Sociologul trebuie să adopte o atitudine obiectivă faţă
de un domeniu încă neexplorat (întocmai ca în orice ştiinţă).
4) Regula delimitării faptului. De la începutul cercetării unei anumite categorii
de fapte trebuie delimitată sfera de cuprindere a acestui domeniu.
5) Regula totalităţii solidare. Pentru înţelegerea fenomenului studiat, acesta
trebuie raportat la întreg, la întreaga colectivitate, deoarece nu există nici un fenomen
social care să nu fie parte integrantă dintr-un tot social.
O particularitate a cercetării sociologice derivă din specificul faptelor sociale,
din însuşi obiectul de studiu al sociologiei şi este conferită de implicarea cercetătorului
în procesul cunoaşterii, el făcând parte atât din sistemul-obiect, cât şi din sistemul-
subiect, care se suprapun parţial.
47
1. Etapa pregătitoare
În această etapă proiectanţii cercetării trebuie să ia o serie de măsuri şi decizii
de planificare, de organizare şi chiar de ordin administrativ, astfel ca să se poată
elabora un Proiect de cercetare pe baza căruia se va desfăşura cea de-a doua etapă.
Proiectul de cercetare începe cu o expunere preliminară a temei de cercetare şi a
obiectivelor sale însoţită de o prezentare-studiu al lucrărilor anterioare atât empirice,
cât şi teoretice.
În fazele următoare se vor efectua unele operaţii indispensabile oricărei cercetări:
a) formularea ipotezelor;
b) elaborarea modelului conceptual;
c) traducerea conceptelor în indicatori;
d) stabilirea instrumentelor de lucru;
e) verificarea prealabilă a uneltelor muncii de cercetare;
f) instruirea observatorilor, a operatorilor de interviu etc.;
g) definitivarea proiectului de cercetare, care va deveni planul de lucru după
care se va desfăşura întreaga cercetare în etapele următoare, începând cu etapa de
culegere a datelor.
a) Formularea ipotezelor
Ipoteza ştiinţifică este o propoziţie admisă cu titlu provizoriu, care trebuie
să fie verificată (confirmată sau infirmată) de către fapte.
Pe lângă ipoteza ştiinţifică, cercetarea implică aşa-numita ipoteză de lucru.
Prin ipoteză de lucru se înţelege o previziune asupra rezultatelor respectivei
cercetări empirice. Ipotezele trebuie să fie cercetate, bine definite urmând ca faptele să
le testeze empiric, să le valideze sau invalideze.
Ipoteza ca o consecinţă prevăzută îmbracă de obicei forma: “majoritatea celor
observaţi sau interogaţi vor reacţiona aşa ...ori aşa”.
48
Exemple: în cazul studierii migraţiei forţei de muncă, ipotezele posibile sunt
de tipul:
direcţia migraţiei este determinată de intensitatea procesului de
industrializare asupra satului (zonei rurale);
în localităţile rurale în care se asigură condiţii asemănătoare oraşului,
migraţia tinde să scadă;
gradul de integrare al tinerilor în muncă creşte în funcţie de modalităţile
realizării raportului dintre orientarea şi selecţia profesională.
b) Elaborarea modelului conceptual.
Modelul conceptual este cel care determină la ce chestiuni trebuie să se
răspundă prin cercetare şi cum vor fi utilizate procedurile empirice ca unelte în găsirea
răspunsurilor la aceste chestiuni.
Exemplu. În diagrama de mai jos avem modelul unui grup mic. Sociologul
completează detaliat un astfel de model, descriind proprietăţile de tipul:
cum interacţionează membrii;
cum se adaptează fiecare individ la ceilalţi membri;
cum se adaptează sistemul la mediul din afara cadrului grupului însuşi.
49
Toate aceste proprietăţi sunt legate la un loc într-o reţea de inter-relaţii,
întocmai ca şi “benzile elastice” din diagrama modelului unui grup mic
A
C D
B
Limită
Med
iul î
ncon
jură
tor
c) Traducerea conceptului din indicii
Definiţie. Conceptul reuneşte proprietăţile comune ale constelaţiei de fapte,
distingând-o de celelalte constelaţii de fapte.
Trecerea de la concept la indici se face în general, în trei etape:
1) Reprezentarea conceptului în imagini sau altfel spus reprezentarea
figurată a conceptului.
2) Specificarea conceptului. Din analiza conceptului originar desprindem
componentele sale pe care teoria măsurării le desemnează prin dimensiuni. Acestea
pot fi deduse în mod analitic din conceptul general care le înglobează sau în mod
empiric din structura intercorelaţiilor lor.
Exemplu. Să ne referim la conceptul de integrare socio-profesională.
50
În orice întreprindere există muncitori buni şi unii mai puţin buni sau, altfel
spus, din masa cea mare a tinerilor de recentă provenienţă rurală sunt unii care
se încadrează mai uşor decât alţii în ritmul de muncă al întreprinderilor moderne,
adică se integrează profesional.
Dar ce este integrarea socio-profesională?
Se poate spune că un individ este integrat în munca sa atunci când:
“Este bun profesionist”
“Este statornic în munca sa”
“Este disciplinat”
Aceste trei caracteristici sunt dimensiuni ale conceptului de integrare în muncă
alcătuind un spaţiu dimensional, care poate fi lărgit sau restrâns de către cercetător.
Astfel, pe lângă un spaţiu dimensional, s-ar putea adăuga şi alte dimensiuni, care
definesc intrarea în grupul de muncă:
este integrat dacă îşi perfecţionează capacitatea profesională;
manifestă creativitate;
dacă are simţul solidarităţii sociale.
În rezumat am specificat conceptul de integrare în muncă prin următoarele
dimensiuni:
a) profesionalizare;
b) statornicie;
c) disciplină;
d) creativitate.
51
3. Alegerea indicatorilor.
Faza a treia constă în alegerea indicatorilor pentru dimensiunile
fenomenului ce urmează a fi studiat.
Prima dimensiune - profesionalizarea. Ce înseamnă a fi un bun
profesionist? Trebuie să stabilim anumiţi “indicatori” concreţi ai acestei
dimensiuni.
Indicatorul I a: este “bun profesionist” muncitorul care lucrează mereu la normă
şi peste normă.
Indicatorul II b: este “bun profesionist cel care nu dă rebuturi în muncă”.
La fel se procedează şi pentru celelalte dimensiuni, spaţiul de indicatori
(numărul mai mare sau mai mic de indicatori) pentru o dimensiune sau alta,
stabilindu-se de cercetător în funcţie de obiectivul cercetării, de amplasarea şi tipul
cercetării ş.a.m.d.
d) Stabilirea instrumentelor de lucru.
În funcţie de metoda sau metodele asupra cărora s-a fixat cercetătorul, de
obiectivul cercetării, de natura datelor urmărite, deciziile vizează:
1. Stabilirea situaţiilor standard de observat sau a variabilelor care vor fi
izolate şi manipulate.
2. Stabilirea unor scheme de clasificare a materialului (scări de apreciere,
tipologii etc.).
3. Alegerea unor tehnici adecvate pentru culegerea unor date cât mai
semnificative şi cu minim de erori posibile.
Astfel, prin chestionar vom recolta date referitoare la atitudini, motivaţii, opinii
prin:
Testele sociometrice date cu privire la structura preferenţial-afectivă a
grupului;
Tehnicile experimentale prin care urmărim corelaţiile între variabile ş.a.m.d.
52
e) Verificarea prealabilă a uneltelor muncii ştiinţifice
Proceduri obligatorii:
1. Investigaţia exploratorie care implică contactul direct cu ambianţa fizică
şi socială a unităţii în care urmează a se efectua cercetarea, pentru a se culege
impresii, informaţii, elemente, date – chiar şi dispersate şi nesistematizate –
referitoare la situaţia concretă studiată, care devin utile în proiectarea
cercetării, în definitivarea ipotezei, a planului de muncă etc.
2. Proba chestionarului (pretesting-ul). Dacă s-a recurs la chestionarul de
interviu sau de anchetă pentru a se culege datele, atunci se impune verificarea acestuia.
Înainte de a fi aplicat, chestionarul va fi verificat:
a) o dată, înainte de a fi definitivat, prin analiza detaliată şi critică a fiecărui
item (întrebări);
b) a doua oară în cadrul cercetării-pilot.
Evaluarea rezultatelor preliminare va permite reexaminarea
instrumentului însuşi, reducerea ambiguităţii, adăugarea de întrebări utile şi
eliminarea celor inutile, modificarea uneori a succesiunii întrebărilor ş.a.m.d.
3. Studiul-pilot (faza pilot) este de fapt repetiţia generală a oricărei
cercetări la scară redusă, parcurgându-se toate etapele cercetării (recoltarea
datelor, analiza şi interpretarea lor, întocmirea unui protocol sau a unei dări de seamă
asupra cercetării).
Cercetarea-pilot se realizează prin:
a) aplicarea metodei şi tehnicilor stabilite în vederea culegerii datelor;
b) efectuarea întregii cercetări pe un eşantion mai redus decât cel fixat prin
proiect;
c) punerea în acţiune a operatorilor pentru a-i selecţiona pe cei mai buni;
53
d) concentrarea atenţiei asupra ipotezei emise pentru eventuala precizare sau
chiar revizuire a ei;
e) descoperirea surselor de erori.
4. Evaluarea erorilor
Verificarea fiecărei unelte de muncă (chestionar, tip de scară, tip de eşantion,
test etc.), ca şi studiul-pilot, permit să se evite pe de o parte unele erori şi să se
evalueze, pe de alta parte acele erori care se vor menţine în ciuda tuturor testărilor
şi verificărilor, dar care pot fi controlate şi deci măsurate.
5. După verificarea uneltelor, ocazie cu care au fost verificaţi şi
observatorii (ei înşişi jucând rolul de instrumente de măsurare), are loc instruirea
observatorilor, operatorilor şi a tuturor celorlalţi participanţi la cercetare.
După aceea, se definitivează proiectul de cercetare, care devine planul de lucru
pe baza căruia se va organiza şi desfăşura întreaga cercetare.
2. Etapa recoltării datelor
Definirea etapei. Este etapa contactului direct cu faptele, care conferă
demersului cercetării un caracter empiric. Cercetătorul va aplica metodă sau alta (ori
va folosi cumulativ mai multe metode), va recurge la tehnicile adecvate de culegere a
datelor.
Specificul etapei. În această etapă de căutare şi adunare a datelor are loc
contactul cu grupurile şi sunt înregistrate fapte de comportament uman. De aici decurg
câteva precauţii necesare referitoare la:
a) raporturile dintre cercetător şi obiectul său de cercetare (oameni)
provoacă printre altele fenomenul de feed-back;
b) posibilitatea ca unii subiecţi să nu fie dispuşi să furnizeze anumite informaţii;
54
c) pentru depăşirea unor “bariere” psihologice şi a redistribuţiei unor subiecţi,
cercetătorul recurge la anumite “strategii” comportamentale, anumite abilităţi (tact,
răbdare, o conduită amicală, caldă);
d) respectarea anonimatului (secretul profesional);
e) notarea informaţiilor (implicit înmagazinarea şi codificarea lor);
f) controlul informaţiilor şi menţinerea calităţii datelor.
Dacă în etapa anterioară a cercetării principala sursă de erori putea proveni
dintr-o greşită eşantionare, în cea de-a doua etapă erorile pot fi mult mai numeroase ca
şi cauzele care le generează:
a) erori de înregistrare;
b) erori de numărare (recenzare);
c) erori de transcriere;
d) erori de codificare;
e) erori de clasificare.
Rezultatele etapei. Rezultatele imediate ale cercetării care a parcurs această
etapă se prezintă sub forma unei “recolte” de fapte care vor dobândi o valoare
ştiinţifică în etapa următoare când vor fi supuse unui şir întreg de proceduri şi
procedee prin care vor fi corelate, comparate, analizate, interpretate etc.
3. Analiza datelor
Principalele operaţii care se cer întreprinse în scopul analizei sunt:
codificarea;
construirea de tabele;
interpretarea datelor.
Codificarea înseamnă reducerea sub o formă standardizată a informaţiilor
culese. Codificarea poate îmbracă una din următoarele forme:
a) convertirea unor date calitative în date cantitative;
55
b) clasificarea unor date calitative într-un număr limitat de categorii;
c) reducerea unor date cantitative la o formă mai simplă.
Codificarea, întocmai ca şi colectarea datelor, ridică dubla problemă a
fidelităţii şi validităţii.
Un cod nu este valid atunci când el plasează în aceeaşi categorie
fenomene diferite, eterogene sau dacă el atribuie aceeaşi valoare unor atitudini sau
acţiuni care se deosebesc în mod semnificativ înlăuntrul cadrului de referinţă al
cercetării.
De exemplu, dacă se calculează “vârsta profesională” după numărul de ani
scurşi de la terminarea instrucţiei profesionale, acesta va fi valabil pentru bărbaţi (a
căror carieră se desfăşoară de obicei în mod continuu), dar nu şi pentru femei (ale
căror activităţi profesionale sunt adesea intermitente).
Un cod este infidel atunci când codificatori diferiţi, transcriind aceleaşi date
nu ajung la rezultate identice (sau apropiate).
Tabularea (construirea de tabele). În cadrul oricărei investigaţii, datele se
cer prelucrate şi pregătite în vederea analizei. În acest scop codificarea nu este
suficientă impunându-se reunirea datelor în variate tabele.
Tabularea înseamnă din punct de vedere statistic totalitatea numărului de
cazuri care intră în fiecare din clasele fixate dinainte. Tabelele sunt grupate în general
în serii (sortatorul, ordinatorul, tabulatorul şi alte maşini de prelucrare rapidă a
datelor permit serii lungi şi foarte lungi). Un tabel poate cuprinde de la două până la
trei variabile şi chiar mai multe, dar se recomandă alcătuirea de tabele încrucişate cu
numai două variabile (una independentă şi alta dependentă).
56
Variabila independentă este aceea care ajută la gruparea populaţiei în aşa fel
încât efectele acestei grupări asupra variabilei dependente să poată fi studiate cu
atenţie. Ceea ce face ca o variabilă să fie independentă într-un tabel încrucişat este
faptul că noi dorim să cunoaştem cum anume acţionează ea asupra variabilei
dependente. Importanţa operaţiilor de identificare şi deosebire a celor două feluri de
variabile reiese mai bine din tabelul alăturat.
Distincţia dintre variabile independente şi dependente ne permite: Să clasăm tabelele după “tabulator”
Să înscriem întâi variabilele independente
Şi apoi variabilele dependente
Să le punem în maşină Să facem întâi o triere după variabilele independente
Şi apoi după variabilele dependente
Să prezentăm tabelele Să plasăm valorile variabilelor independente pe orizontală
Să plasăm valorile pe verticală
Să stabilim procentaje Să calculăm cotele pe verticală pe baza valorilor variabilei independente
Să citim pe orizontală pornind de la valorile variabilei dependente
Să facem diagrama Să clasăm valorile variabilei independente de-a lungul axei orizontale
Să înscriem frecvenţa de-a lungul axei verticale, să facem o curbă pentru fiecare valoare dependentă vrednică de interes
Analiza datelor.
Datele acumulate, după ce au fost supuse unor elaborări si prelucrări (codificare,
tabulare, stabilirea variabilelor), urmează a fi analizate.
A analiza un corp de date înseamnă a găsi un răspuns la următoarele întrebări:
1) Care sunt relaţiile care se pot stabili între variabilele înscrise în tabele
sau între clasificările calitative dacă le comparăm între ele?
2) Ce încredere putem avea în aceste relaţii?
3) Relaţiile cauzale relevate de cazul particular al respectivului studiu pot fi
generalizate?
57
Exemple.
1. Codificarea unor răspunsuri la anumite întrebări:
I Sex
II Vârsta
III Profesia
IV etc.
M-1 -20 1 Muncitor calificat 21-25 2 Muncitor necalificat 26-30 3 Inginer
peste 30 4 Funcţionar F-2
5 Alte situaţii
4. Etapa finală a cercetării
Specificul etapei. O cercetare sociologică se consideră încheiată, atunci când
permite o interpretare globală, adică dacă oferă o privire de ansamblu asupra întregii
cercetări, asupra problemelor ivite şi a eventualelor rezultate obţinute în scopul de a
prefigura în mod critic direcţiile către care se deschid ipotezele verificate.
Etapa se încheie prin redactarea unui raport detaliat şi complex.
Redactarea raportului final. De obicei, acest raport se prezintă ca un
document relativ lung, care cuprinde:
a) o introducere în problemă;
b) un istoric al proiectului;
c) un rezumat al cercetărilor anterioare (ceea ce presupune o documentare cât
mai amplă asupra lucrărilor similare anterioare);
d) reformularea problemei cercetării în lumina datelor prezente şi a
concluziilor desprinse din studii anterioare;
e) prezentarea şi descrierea amănunţită a tuturor tehnicilor şi procedeelor
utilizate pentru colectarea, codificarea şi analiza datelor;
f) prezentarea concluziilor şi interpretarea rezultatelor.
58
Are loc punerea în legătură a întrebărilor de la care a pornit cercetarea cu
răspunsurile sugerate de date. Aceste răspunsuri trebuie să fie precise, obiective şi
utile din punct de vedere ştiinţific.
Organizarea unei cercetări sociologice presupune parcurgerea următoarelor
etape:
etapa pregătitoare:
stabilirea scopului şi obiectivelor cercetării;
formularea ipotezelor;
traducerea conceptelor în variabile şi indicatori;
stabilirea instrumentelor de investigaţie;
verificarea prealabilă a tehnicilor de culegere a datelor empirice;
definitivarea proiectului de cercetare;
etapa recoltării datelor:
presupune contactul direct cu faptele, fenomenele sociale. Este faza
cercetării empirice, concrete;
etapa de analiză şi interpretare a datelor
Prin analiza calitativă şi prin cea statistico-matematică, prin corelaţii şi
interpretări, se elaborează Raportul final de cercetare.
Bibliografie
1. Cazacu, A., Bădescu, I. – Metode şi tehnici de cercetare sociologice, Universitatea Bucureşti, 1981
2. Vlăsceanu, L. – Metodologia cercetării sociologice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982
59
CAPITOLUL VI
METODELE SOCIOLOGIEI
Concepte – cheie:
- ancheta sociologică
- monografia
1. Metoda anchetei sociologice
Definiţie. Ancheta sociologică este acel tip de cercetare sociologică care îşi
alege drept obiect specific, fie un mediu determinat, fie o unitate funcţională sau o
comunitate etnico-teritorială omogenă, în scopul de a analiza comportamentul şi
acţiunile unor grupuri umane aşa cum acţionează în ambitusul lor de a fixa
structurile formale şi informale care le definesc, precum şi de a prevedea liniile
tendenţiale ale dezvoltării lor.
CUM SE ORGANIZEAZĂ O CERCETARE
BAZATĂ PE ANCHETA SOCIOLOGICĂ?
Punctul de pornire al unei anchete sociologice este în general o întrebare de
tipul “de ce?”. Sociologul se poate, de exemplu, întreba: “de ce gusturile
consumatorilor variază în timp şi spaţiu?”, “de ce climatul unei întreprinderi este mai
mult sau mai puţin satisfăcător?”, “de ce creşte într-o întreprindere rata
absenteismului?” ş.a.m.d. Fireşte că o anchetă sociologică poate fi generată şi de alte
întrebări asemănătoare (“cum influenţează navetismul asupra comportamentului
social?”, “care sunt factorii integrării tinerilor în muncă?” etc.).
În funcţie de astfel de întrebări se determină obiectivul unei anchete, după care
se vor stabili măsurile tehnico-organizatorice ale fazei pregătitoare ale anchetei.
Faza pregătitoare va consta din:
1. Stabilirea tipului de informaţii (ce anume informaţii se vor căuta);
60
2. Alegerea tehnicilor de recoltare a informaţiilor (cum se va proceda la
recoltarea datelor);
3. Elaborarea ipotezei de lucru;
4. Alegerea şi instruirea operatorilor;
5. Cuprinderea anchetei care constituie cel mai important, dar şi cel mai dificil
moment al fazei premergătoare anchetei propriu-zise. De la început va trebui să se
determine populaţia (numărul de unităţi sociale, familii, gospodării, grupuri mari
etc.), care va fi cercetată, precum şi limitele sale geografice (întregul teritoriu
al ţării, o regiune sau o zonă, un judeţ, un anumit număr de comune, limitele
demografice etc.).
Cercetătorii vor trebui apoi să hotărască dacă populaţia urmează să fie cuprinsă
în întregime sau numai parţial. În cazul cuprinderii parţiale – aşa cum obişnuiesc
sociologii să procedeze – trebuie determinată tehnica de selecţie a celor anchetaţi,
ceea ce înseamnă din punct de vedere statistic eşantionare. Eşantionarea ridică o
serie de întrebări:
a) care este unitatea de eşantionare adecvată;
b) cât de mare sa fie eşantionul;
c) care tip de eşantion urmează a fi folosit (eşantionul aleator sau pe cote).
Se trece apoi la etapa a doua a anchetei în care se culeg datele utilizându-se
tehnici specifice recoltării acestora, ceea ce reclamă deplasarea cercetătorilor pe teren.
Există numeroase tehnici de culegere a informaţiilor la care se poate recurge într-o
anchetă sociologică: izvoare documentare, interviuri, chestionare prin corespondenţă,
observaţia participantă etc.
61
Faza a treia a anchetei.
După ce s-a încheiat partea de teren a anchetei, începe prelucrarea
materialului recoltat şi sarcina extrem de specializată a analizării lui în vederea
exploatării ştiinţifice a rezultatelor. În această fază au loc următoarele acţiuni:
1. verificarea chestionărilor;
2. masa detaliilor trebuie să fie redusă la proporţii manipulabile, astfel încât
dincolo de amănunte să poată fi sesizate ansambluri, categorii, totalităţi;
3. acolo unde se urmăreşte analiza statistică, materialul trebuie sintetizat sub
formă tabulară;
4. materialul trebuie să fie astfel analizat încât să fie bine scoase în relief
caracteristicile sale;
5. să se aprecieze pierderea de informaţii (de exemplu datorită codificării).
Faza a patra
În sfârşit, rezultatele trebuie interpretate şi prezentate într-o dare de seamă.
Fără această fază, ancheta rămâne fără finalitate şi toată munca se materializează doar
dintr-o masă de chestionare şi o simplă îngrămădire de date.
2. Metoda monografică
Definiţie. Metoda monografică poate fi definită ca o metodă specific acelui
tip de cercetare empirică de teren care presupune observarea directă a unei unităţi
social-teritoriale sau a unui sistem social de alt tip fără a recurge la eşantionare, dar
propunându-şi să studieze exhaustiv obiectul într-o perspectiv sintetico-totalizatoare,
fără să manipuleze variabile.
Uneori, această metodă este definită prin raportare Ia metoda anchetei. Ceea
ce au în comun ambele metode este faptul că permit cercetări la scară mare,
îmbrăţişând arii de mare extindere. Totuşi, metoda monografică este mai puţin
62
extensivă (îşi fixează drept obiect un domeniu al realităţii mai circumscris: o
întreprindere, un sat, un oraş, o instituţie etc.), decât metoda anchetei care se aplică
de obicei asupra unor ansambluri sociale mai mult sau mai puţin vaste.
Dacă o investigaţie de tipul anchetei nu abordează obiectul ca atare, ci îl
reduce la eşantion prin metoda monografică, “obiectul” cercetării este supus
observaţiei directe în totalitatea manifestărilor sale. Ancheta generează studii
cantitative, în timp ce monografia permite studii calitative.
Specificul metodei este conferit de câteva particularităţi:
a) nu se poate aplica în laborator, ci doar pe teren;
b) nu poate manipula variabile, dar poate să le surprindă spre a le studia;
c) datorită plasticităţii sale îşi poate asocia orice tehnică de recoltare
informaţiilor;
d) datorită caracterului multiform al realităţii sociale studiate şi necesitatea
abordării multilaterale a acesteia, este necesară implicarea unor echipe
interdisciplinare.
Tipuri de monografii.
Varietatea monografiilor decurge din disponibilitatea aplicării acestei metode
asupra unui larg evantai de “obiecte”:
1. Instituţii sociale (monografii de familie, monografii şcolare etc.);
2. Mari colectivităţi teritoriale (monografii urbane, monografii de sate etc).
3. Categorii profesionale (monografii de meserii sau profesiuni);
4. Sisteme şi subsisteme sociale (monografii de ramuri ale industriei
monografii de întreprinderi industriale etc.);
5. Procese sociale (procesul de urbanizare, migraţia şi mobilitatea socială
etc.).
Contribuţii româneşti
63
Sociologia românească a contribuit la dezvoltarea acestei metode,
valorificând în primul rând experienţa atât de bogată pe care i-a oferit-o mişcarea
monografică autohtonă, care a culminat cu Ion Ionescu de la Brad (1818-1891),
autor al cunoscutelor monografii de judeţe: “Agricultura română din judeţul
Dorohoi” (1866); “Agricultura română din judeţul Mehedinţi”(1868); “Agricultura
română din judeţul Putna”(1869).
Inspirându-se din achiziţiile pozitive ale şcolii lui Le Play, precum şi din bogata
tradiţie autohtonă, profesorul român Dimitrie Gusti (l 880-1955) a întemeiat Şcoala
Monografică de la Bucureşti, care a dat un deosebit impuls cercetărilor de
sociologie rurală. Sociologul român a conceput un vast program de cercetare a
satului pe baza metodei monografice, acţiune începută în 1925 şi continuată cu
remarcabile rezultate până în 1946.
Dimitrie Gusti concepea realitatea socială ca fiind un sistem complex de
cadre şi manifestări. Cele patru cadre – cosmic, biologic, istoric si psihic –
constituie mediul în care au loc manifestările: economice, spirituale, politice şi
juridice. Formele concrete în care acţionează aceşti factori sunt unităţile sociale
(satul, oraşul, şcoala, fabrica etc.).
Pentru cercetarea concretă a tuturor acestor aspecte, metoda monografică a fost
concepută ca o metodă colectivă, adică o metodă care, datorită complexităţii ei,
nu poate fi aplicată decât de mai mulţi cercetători organizaţi în echipe.
Dimitrie Gusti a pus aceste cerinţe la baza cercetărilor sale de teren, alcătuind
echipe monografice, compuse dintr-un anumit număr de specialişti (variind între
minimum 40-50 şi maximum 80-90 de persoane).
În cadrul unor astfel de echipe mari se organizau 9 echipe de lucru formate
din specialişti pentru cele patru cadre şi patru manifestări, precum şi o echipă
numită a unităţilor şi proceselor sociale.
64
De exemplu: echipa cadrului cosmologic se compunea dintr-un geolog, un
geograf, un agro-chimist, un botanist, un zoolog şi un sociolog; echipa cadrului psihic
era constituită dintr-un psiholog experimental şi un psiholog social; echipa pentru
manifestările economice era alcătuită dintr-un economist social, un economist agrar,
un economist silvic şi un specialist în industria casnică. Cea de-a doua echipă – echipa
unităţilor şi proceselor sociale – se compunea numai din sociologi.
Cercetarea prin echipe interdisciplinare şi abordarea multilaterală a
realităţii sociale studiate, constituie contribuţii originale ale Şcolii monografice de la
Bucureşti.
Regulile unei cercetări monografice Aceste principii elaborate de Dimitrie Gusti îşi păstrează valabilitatea şi astăzi:
1. pregătirea teoretică;
2. sinceritatea şi obiectivitatea faţă de fapte;
3. observaţia să fie exactă şi completă;
4. observaţia să fie controlată şi verificată;
5. cercetătorul să fie documentat şi informat asupra fenomenului pe care îl
cercetează;
6. cercetarea să fie făcută de echipe de specialişti, deci să fie colectivă;
7. fenomenele cercetate să fie comparate cu alte fenomene.
Metoda monografică poate folosi cele mai variate tehnici: tehnicile
observaţiei, tehnici taxonomice (adică stabilirea de tipologii), tehnica interviului.
În cercetările concrete realizate mai recent şi care au recurs la studiul de caz
(metoda monografică), s-a folosit următoarea schemă cu valoare operaţională.
65
DIMITRIE GUSTI
SISTEM DE SOCIOLOGIE, ETICĂ ŞI POLITICĂ
REALITATE SOCIALĂ PREZENTĂ
GENEZA (Condiţii, Potenţialitate)
ACTUALITATE (Valori obiective) ESENŢA
(Voinţa socială, motivarea activităţii sociale creatoare)
COSMIC
BIOLOGIC
PSIHIC
ISTORIC soci
ale
natu
rale
CA
DR
E
MA
NIF
ESTĂ
RI
CA
TEG
OR
II
cons
titut
ive
regu
lativ
e
ECONOMICE
SPIRITUALE
POLITICE
JURIDICE
EXISTENŢA FENOMENOLOGICĂ
(Unităţi, Relaţii, Procese sociale)
LEGEA PARALELISMUL SOCIOLOGIC
Raport Voinţă şi cadre; cadre între ele între: manifestări între ele
TENDINŢE ŞI PERSPECTIVE DE
EVOLUŢIE SOCIALĂ
REALITATE SOCIALĂ VIITOARE
POLITICA (Sistemul mijloacelor pentru realizarea valorilor şi normelor sociale şi etice ale
realităţii sociale viitoare)
ETICA (Sistemul scopurilor; idealul etic;
Realitatea socială viitoare)
SOCIOLOGIA (Sistem de cunoaştere a realităţii sociale prezente)
66
Bibliografie
1. Chelcea, S. – Experimentul psiho-social, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1982
2. Gusti, D. – Pagini alese, Editura Academiei, Bucureşti, 1965
3. Miftode, V. – Introducere în metodologia investigaţiei sociologice; Editura
Junimea, Iaşi, 1982
4. Stahl, H.H. – Teoria şi practica investigaţiei sociale, vol.I, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1974
67
CAPITOLUL VII
TEHNICILE INVESTIGAŢIEI SOCIALE
Concepte-cheie:
- tehnici, procedee
- interviul sociologic
- chestionarul
1. Interviul sociologic
Definiţie. Interviul este o tehnică de culegere a datelor care se bazează pe un
raport de comunicare verbală între două persoane – cercetător şi subiect – cu scopul
de a obţine anumite informaţii cu privire la un anumit obiectiv, precis definit în
cadrul procesului de comunicaţie informaţia circulă într-un singur sens.
Clasificarea interviurilor. Majoritatea clasificărilor se sprijină pe un criteriu
esenţial, şi anume gradul de structurare al instrumentului pe care îl foloseşte
interviul. Gradul de structurare se referă la:
1) nivelul de formalizare al instrumentului în funcţie de care vom avea : un
simplu îndrumător de interviu, un ghid de interviu sau un chestionar de interviu,
potrivit cărora interviul poate fi mai mult sau mai puţin structurat;
2) gradul de libertate oferit, pe de o parte cercetătorului în ceea ce priveşte
mânuirea stimulilor verbali şi intervenţia în timpul desfăşurării interviului şi, pe
de altă parte, libertatea lăsată subiectului în ce priveşte evantaiul răspunsurilor; gradul
de spontaneitate al acestora; posibilitatea comentării răspunsurilor.
Conform acestui criteriu se pot stabili trei tipuri fundamentale de interviu:
1. interviul liber;
2. interviul semistructurat;
3. interviul structurat.
68
Cel mai adesea se recurge la interviul de tip structurat sau standardizat. Acesta
este cel mai formalizat dintre toate tipurile. Se deosebeşte de toate celelalte prin
modalitatea culegerii datelor, care este strâns legată de instrumentul conceptual al
unui chestionar. Într-un chestionar, toate întrebările, ca şi ceilalţi stimuli verbali,
adresate subiecţilor, au:
1. aceeaşi formulare;
2. aceeaşi formă interogativă;
3. aceeaşi succesiune.
Interviul de tip structurat se bazează pe un chestionar, care poate avea el însuşi
un caracter mai structurat sau mai puţin structurat.
Exemple
1. Un ghid de interviu pentru cunoaşterea structurii activităţilor desfăşurate
de o grupă de studenţi timp de o săptămână.
GHID DE INTERVIU
Facultatea _______________________
Anul de studii _____
Nr. crt. Tipul de activitate Volum ore
pe săptămână
1 Activităţi obligatorii (cursuri, lucrări practice şi de laborator, seminarii şi proiecte)
2 Activităţi facultative (cursuri, seminarii, etc.) 3 Studiu individual
4 Activitatea de documentare (pentru cercetările ştiinţifice studenţeşti, etc.)
5 Participarea la manifestări culturale şi educative organizate de institut
6 Activităţi gospodăreşti 7 Activităţi distractive, sportive şi de turism 8 Alte activităţi profesionale
69
9 Descrierea principalelor activităţi pe care le desfăşoară sâmbăta şi duminica
2. Chestionarul
Definiţie. Chestionarul este un instrument de observare şi colectare a
datelor prin intermediul unei liste de întrebări. Modalităţile de colectare
răspunsurilor (datelor, informaţiilor) diferă în funcţie de natura
chestionarului. Din acest punct de vedere distingem:
a) chestionarul de interviu;
b) chestionarul autoadministrat.
Chestionarul de interviu. Nota sa distinctă constă în faptul că
administrarea lui se face în prezenţa şi de către cercetător. Sarcina acestuia este
aceea de a pune subiecţilor întrebări din chestionar şi de a nota răspunsurile pe
foaia de răspuns dinainte pregătită (Foaia de răspuns nu comportă nici o
identificare a subiectului, interviul fiind în acest caz anonim şi privat).
Chestionarul autoadministrat. Nota caracteristică constă în faptul că
subiectul însuşi răspunde în scris, completând un buletin (foaie de răspuns) care
i-a fost trimis pe diferite căi:
1. Chestionarul prin poştă. Subiectul primeşte prin poştă chestionarul
şi este invitat să răspundă la întrebări şi să-l trimită înapoi pe aceeaşi cale.
Inconvenientele acestui procedeu constau în inerţia la răspuns a
subiecţilor, calităţii răspunsurilor, a incertitudinii privind persoana care 1-a
completat şi efectului de contaminare.
2. Chestionarele remise colectiv. Atunci când există posibilitatea de a
reuni subiecţii, acestora li se poate administra în colectiv chestionarul.
Acest procedeu este utilizat în unităţile economice, şcoli, armată, etc.
70
Chestionarul – instrument conceptual. Vom trata chestionarul
dintr-o perspectivă generală, care să releve caracteristicile sale fundamentale,
indiferent de faptul că el poate fi subordonat fie interviului, fie direct anchetei
(situaţie în care funcţionează ca tehnică autonomă), fie cu alte tehnici.
Chestionarul este în primul rând, un instrument conceptual, ce se
raportează o anumită temă sociologică. Cercetătorul nu acţionează la întâmplare,
ci pe baza unor ipoteze de cercetare, el elaborează un sistem de indici
operaţionali.
Fiecare întrebare inclusă în chestionar este destinată să acopere un concept,
analizat în dimensiuni, caracteristici, atribute, proprietăţi şi indicatori.
Etapele elaborării chestionarului sunt:
I- Stabilirea conţinutului întrebărilor;
II - Alegerea tipurilor de întrebări;
III - Redactarea întrebărilor;
IV - Succesiunea întrebărilor.
Conţinutul întrebărilor. În această privinţă trebuie să se ţină seama de
următoarele reguli:
1. Această întrebare este necesară? În ce chip va fi utilă?
2. Posedă subiecţii datele şi informaţiile necesare ca să poată răspundă la
întrebare?
3. Întrebarea este îndeajuns de concretă, de specifică, de apropiată, de
experienţa personală a indivizilor?
4. Sunt necesare întrebări separate pentru a acoperi în mod adecvat
conţinutul unei întrebări?
5. Conţinutul întrebării înclină cumva într-o singură direcţie, adică
accentuează unilateral sensul întrebării astfel încât să-i schimbe echilibrul?
6. Subiecţii vor da informaţiile cerute?
71
Reguli metodologice referitoare la formarea (frazarea) întrebărilor 1. Descompunând fiecare întrebare în parte trebuie verificat dacă :
a) fiecare cuvânt înseamnă într-adevăr ceea ce vrem să spunem;
b) dacă nu are cumva şi un alt înţeles;
c) dacă nu poate fi confundat cu un alt cuvânt;
d) dacă nu poate fi înlocuit cu un alt cuvânt sau o exprimare mai clară.
2. Alegerea cuvintelor se face ţinându-se seama de:
a) a nu se folosi construcţiile sintactice şi gramaticale complicate sau
savante;
b) să se înlăture cuvintele cu frecvenţa statistică redusă.
Exemple: ipotetic, peiorativ, exhaustiv, circumstanţe, incongruenţa,
incompatibil, conjunctura ş.a.m.d.
c) să se evite termenii tehnici sau specializaţi;
d) să se evite cuvintele (mai ales verbe şi adverbe) ambigue;
Exemple
“Îl cunoaşteţi pe X?”
“Ce faceţi în concediu?”, “Unde aţi citit această ştire?”
“Ce faceţi acum? “ (dublă ambiguitate)
“Mergeţi adesea la cinema?”
Alte cuvinte ambigue: mult, cât, puţin.
e) să se evite cuvinte vagi, ca: nişte, cam, cam la fel, oarecum,
un fel de etc.
Exemple În loc de Se recomandă
a acorda asistenţă a ajuta
a iniţia a începe 72
a achiziţiona a cumpăra
indulgent îngăduitor
opinie părere
suficient destul
3. În formularea întrebărilor să se evite numele proprii ale unor
personalităţi, superlativele şi cuvintele cu o încărcătură emoţional-afectivă sau de
valorizare (fie negativă: imoral, minciună, condamnabil, inadmisibil, etc., fie pozitivă:
echitabil, minunat, admirabil, bun, înţelept, salutar, binefăcător, etc.)
Exemple
“Sunteţi şi dvs. de aceeaşi părere cu profesorul X...................... ?”
”Aţi citit celebra carte a lui X ... ?” etc.
Tipuri de întrebări
A. După conţinut, întrebările pot fi:
1) Întrebări factuale. Prin întrebări factuale obţinem date faptice, subiectul
urmând să ne dea informaţii în legătură cu:
a) Interlocutorul însuşi (compoziţia familiei sale, profesia, venitul, folosirea
timpului liber, etc.);
b) Oamenii sau grupările sociale pe care le cunoaşte subiectul (prieteni,
vecini, colegi de muncă, de sport, etc.);
c) Evenimente pe care subiectul le-a trăit, la care a asistat sau la care a fost
participant activ.
2) Întrebările de opinie. Acest tip de întrebări se pot reduce la schema:
“Ce credeţi.... ?”. Prin natura lor, ele furnizează răspunsuri accentuat subiective. Ele
sunt frecvent utilizate în cadrul anchetelor de opinie.
73
3) Întrebări cu privire la comportament. Ele sunt menite să aducă
informaţii privitoare la comportamentul prezent, trecut şi chiar cel ipotetic.
Apar dificultăţi de sinceritate atunci când este vorba de comportamente
deviante.
4) Întrebări referitoare la atitudini. Definirea acestui tip de întrebare nu
este totdeauna uşoară, deoarece atitudinile se interferează uneori cu opinia şi
motivaţiile.
5) Întrebări referitoare la motivaţii. Ele se bazează de obicei pe schema
“De ce .... ?”
B. După formă, întrebările pot fi cu răspuns deschis sau liber sau
răspunsuri închise (limitate, fixate dinainte).
1. Întrebări cu răspuns deschis. La o întrebare cu răspuns deschis sau
liber, problema care este pusă subiectului este structurată, dar răspunsul nu a fost în
prealabil structurat prin chestionar.
Subiectului i se lasă libertatea de a-şi structura răspunsul, adică să se exprime
în limbajul său propriu, să dea amănunte şi chiar să-şi comenteze răspunsul.
Răspunsul subiectului nu este limitat în timp.
Iată câteva exemple de întrebări care atrag după sine răspunsuri deschise sau
libere:
“După părerea Dvs. căror activităţi ar trebui să i se consacre un tânăr în
timpul său liber?”
“M-ar interesa să ştiu cum apreciaţi activitatea culturală din facultatea
Dvs.?” În formularea întrebărilor deschise se recurge destul de des la locuţiunea
interogativă “ce fel de?”
2. Întrebări cu răspuns închis. În acest caz, nu numai întrebarea, ci şi
răspunsul este structurat prin chestionarul de interviu. Posibilităţile de răspuns sunt
astfel limitate la categoriile prestabilite şi precizate în scris prin formularul de interviu
şi, ca urmare, reacţiile la stimulul verbal sunt îngrădite.
74
Întrebările “deschise” se codifică în majoritatea cazurilor în birou, după
terminarea administrării chestionarului, în timp ce la întrebările “închise”
răspunsurile sunt codificate chiar în momentul înregistrării.
Subiectului i se poate oferi spre alegere fie o singură variantă de răspuns,
fie două sau mai multe alternative. Din acest punct de vedere, întrebările închise
pot fi:
a) cu o singură variantă de răspuns;
b) cu două variante de răspuns (răspunsuri dicotomice);
c) cu răspunsuri policotomice sau selective (cu mai mult de două variante de
răspuns).
a) O singură variantă de răspuns: se oferă subiectului o singură
posibilitate de răspuns prin întrebări factuale de felul:
“În ce an v-aţi încadrat în câmpul muncii?”
“Când aţi fost ultima oară la cinema?”
b) Două variante de răspuns. I se oferă celui interogat prin întrebările cu
răspunsuri închise dicotomice. Avem de-a face cu răspunsuri dicotomice atunci când
subiectul este obligat la reacţia de răspuns “da” sau “nu”. Uneori această alternativă
fixă poate îmbrăca forma: “de acord” – “nu sunt de acord”. Indiferent de forma
alternativei prestabilite, subiectul nu are posibilitatea să-şi comenteze răspunsul.
Se recurge la astfel de întrebări când dorim să obţinem informaţii
factuale sau cu privire la comportamentul viitor (intenţii), dar cel mai adesea
folosim întrebări dicotomice în cercetarea opiniilor.
Să luăm câteva exemple:
Întrebarea factuală:
“Citiţi revista Forum?” l.-Da 2.-Nu
Întrebare asupra intenţiei:
“Aveţi de gând să cumpăraţi un televizor?” 1.-Da 2.-Nu
75
Întrebare de opinie:
“Sunteţi de părere că X lucrează bine sau rău?”
Întrebările dicotomice prezintă avantajul clarităţii, dar ele prezintă
inconvenientul de a pune în faţa subiectului două alternative extreme (“Da” – “Nu”),
care se poate să nu corespundă opiniei acestuia, scăpând înregistrării răspunsuri ca:
“Da, dar....” , “Nu, dar ... “, “Nu, exceptând faptul...”, “În unele privinţe da, în
altele nu”.
c) Întrebări cu răspunsuri policotomice sau selective.
În acest caz, subiectul are posibilitatea să aleagă răspunsul dintr-o gamă mai
largă de alternative (mai mult de două).
Să presupunem că vrem să clasificăm subiecţii după statutul lor de stare civilă.
Existând un număr determinant de situaţii, întrebarea “închisă” va prevedea toate
răspunsurile posibile:
În prezent sunteţi:
celibatar?
căsătorit?
divorţat?
despărţit?
văduv?
Această întrebare închisă cu răspunsuri policotomice ar fi putut fi pusă şi sub
formă deschisă: “Care este situaţia dvs. familiară ?”.
Dar aşa cum o a rată practica interviului – se pot obţine răspunsuri confuze sau
insignifiante, ca: “bună”, “aşa şi aşa”, “în general bună”, “dar uneori...”
În exemplul de mai sus întrebarea urmărea obţinerea unor informaţii factuale.
La fel, se pot obţine date cu privire la opinii, sentimente, atitudini etc.
C. După funcţia instrumentală. Din punct de vedere instrumental, astfel de
întrebări sunt menite să:
76
a) capteze interesul subiecţilor;
b) faciliteze trecerea de la o temă la alta în cursul interviului;
c) împiedice contaminarea unor răspunsuri, datorită aşa-numitului efec de
iradiere.
Principalele tipuri de întrebări instrumentale sunt:
a) Întrebările introductive, care au ca scop să trezească interesul celor
interogaţi şi să-i determine să răspundă cu bunăvoinţă de-a lungul desfăşurării
interviului. Varianta mai des întâlnită o constituie întrebările de contact.
b) Întrebările de trecere (sau de pasaj) se folosesc atunci când vrem să evităm
trecerea bruscă de la o temă la alta, de la o baterie de întrebări la alta. În acelaşi timp,
prin întrebările de pasaj pregătim cadrul de referinţă pentru o nouă problemă sau
temă.
c) Întrebările tampon au rolul de a împiedica influenţa unor întrebări puse
anterior asupra celor care vor urma (efect sau iradiere) sau influenţa datorită
grupării alăturate a întrebărilor (efect de plasare).
d) Întrebările de filtraj îndeplinesc funcţia de a diviza colectivitatea de
subiecţi în sub-grupuri, delimitate după caracteristici sau însuşiri comune, urmând
ca fiecărui sub-grup în parte să i se pună întrebări diferite, sau – după s-a făcut filtrajul –
să oprim trecerea sub-grupului la întrebările următoare.
e) Întrebările capcană sunt folosite pentru a depista subiecţii nesinceri sau
incapabili să furnizeze un anumit gen de informaţii, urmând ca aceştia să fie excluşi
din interviu.
Întrebările de identificare plasate foarte frecvent de către cercetători
neexperimentaţi la începutul interviului, nu sunt introductive, căci nu numai că nu
îndeplinesc funcţia aceasta, dar pot să împiedice chiar realizarea situaţiei interviu (de
aceea, întrebările de identificare care îmbracă forma de “casetă” trebuie să fie
plasate la sfârşitul chestionarului.
77
3. Întrebările directe şi indirecte. În timp ce întrebarea directă nu ascunde
subiectului intenţia întrebării, cea indirectă nu permite subiectului să-şi dea seama
de intenţia întrebării. De exemplu, dacă vrem să studiem comportamentul
“educaţional” al unor părinţi, nu este indicat să întrebăm:
“Pedepsiţi copiii dumneavoastră cu bătaia dacă....” (aceasta fiind o întrebare
directă) ci: “Ar trebui pedepsiţi cu bătaia copiii dacă.... ?” (întrebare indirectă).
Recurgem la asemenea întrebări când dorim să studiem motivaţii, opiniile
subiectului despre ceilalţi membri ai grupului süu primar, despre relaţiile
interpersonale etc.
Bibliografie
1. Mărgineanu, I. – Măsurarea în sociologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1982
2. Mihu, A. – Sociometria, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1962
3. Stahl, H.H. – Teoria şi practica investigaţiei sociale, vol. II, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1976
78
Tema proiectului de cercetare:
1 Cu ajutorul tehnicilor si metodelor sociologice prezentate mai sus
elaboraţi un instrument de colectare a datelor (interviul sau chestionarul) pentru
studierea:
− Migraţiei sau retromigraţiei şi a implicaţiilor lor;
− Transformarea unei gospodării ţărăneşti în pensiune
agroturistică;
− Valorificarea potenţialului unei zone în scop agroturistic;
− Căi de pătrundere a noului în zona rurală.
Elaborarea acestui proiect de cercetare valorează 30% din nota finală la
disciplina sociologie rurală.
Obs. Nu este obligatorie colectarea datelor din teren cu ajutorul
instrumentului de cercetare.
79
BIBLIOGRAFIE
1. Boiangiu, Florentina – Sociologie rurala IDD
2. Bondar, R. – Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997
3. Chelcea, S. (coord) – Semnificaţia documentelor sociale, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1985
4. Constantinescu, V. – Sociologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1991
5. Durkheim, E. – Regulile metodei sociologice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1974
6. Fulea, M. – Coordonate economice şi socio-demografice ale satului românesc
în tranziţie, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1996
7. Gusti, D. – Opere, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1968
8. Herseni, T. – Sociologie. Teoria generală a vieţii sociale, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1982
9. Marica, G.E. – Studii de sociologie, Fundaţia Culturală Română, Cluj Napoca,
1997
10. Miftode, V. – Elemente de sociologie rurală, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1994
11. Mihăilescu, I. – Sociologie generală, Editura Universităţii din Bucureşti, 2000
12. Stahl, H.H. – Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, 3 volume,
Editura Academiei, Bucureşti, 1958-1965 (reeditare în anul 1999)
13. Stahl, H.H. – Teoria şi practica investigaţiilor sociale, vol.I (1974), vol.II
(1976) Editura Ştiinţifică, Bucureşti
14. Szczepanski, J. – Noţiuni elementare de sociologie, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1972
80
15. *** - Dicţionar de sociologie Larousse, Editura Universul Enciclopedic,
Bucureşti, 1996
81
