Loughborough UniversityInstitutional Repository

Analiza discursului si studiulatitudinilor: o introducere inpsihologia sociala discursiva[Discourse analysis and the

study of attitudes: anintroduction to discursive

social psychology]

This item was submitted to Loughborough University's Institutional Repositoryby the/an author.

Citation: TILEAGA, C., 2002. Analiza discursului si studiul atitudinilor: ointroducere in psihologia sociala discursiva [Discourse analysis and the study ofattitudes: an introduction to discursive social psychology]. Psihologia Sociala[Social Psychology], 10, pp. 110 - 133.

Additional Information:

• This journal article is written in Romanian.

Metadata Record: https://dspace.lboro.ac.uk/2134/11696

Version: Accepted for publication

Publisher: Alexandru I. Cuza University of Iasi, Romania

Please cite the published version.

This item was submitted to Loughborough’s Institutional Repository (https://dspace.lboro.ac.uk/) by the author and is made available under the

following Creative Commons Licence conditions.

For the full text of this licence, please go to: http://creativecommons.org/licenses/by-nc-nd/2.5/

Analiza discursului şi studiul atitudinilor: o introducere în psihologia socială discursivă

Cristian Tileagă

Dept. of Social Sciences

Loughborough University

Discourse and Rhetoric Group

11 July 2002

Introducere

Acest articol trece în revistă principalele caracteristici teoretice si metodologice ale

psihologiei sociale discursive, ilustrînd scopul şi natura acestei perspective şi arătînd modul in

care aceasta poate respecifica psihologia socială a atitudinilor. După ce voi prezenta cîteva

aspecte ale teoriei psihologiei discursive, mă voi opri asupra ceea ce se numeşte psihologia

socială a atitudinilor. Studiul atitudinilor a fost una din principalele teme de cercetare ale

psihologiei sociale şi este un bun punct de plecare pentru oricine doreşte să înţeleagă ce oferă

psihologia discursivă din perspectiva rediscutării şi reconceptualizării unor noţiuni

tradiţionale ale psihologiei sociale.

Psihologia socială discursivă îşi are originea în aplicarea ideilor derivate din analiza

discursului asupra anumitor aspecte ale psihologiei sociale. Aşa cum sugerează Potter (1998a,

p. 234), psihologia socială discursivă se referă la “un set de idei şi expuneri ale analizei

discursului, analiza conversaţiei şi perspectivei retorice” aşa cum au fost dezvoltate ele în

ultimii 15 ani în psihologia socială. Mă voi ocupa pe rînd de aceste aspecte în cele ce

urmează.

Analiza discursului

Aşa cum observa Potter (1997), răspunsul la întrebarea “Ce este analiza discursului?” poate fi

găsit dacă privim cu atenţie la dezvoltarea ei în diferite discipline, cum ar fi lingvistica,

psihologia cognitivă, socio-lingvistica şi post-structuralismul. Să le luăm pe rînd.

În lingvistică, numele de “analiza discursului” a fost aplicat cercetărilor care s-au ocupat de

studiul modalităţilor prin care propoziţiile dau naştere unui discurs coerent (Brown şi Yule,

1983). În psihologia cognitivă, atenţia s-a îndreptat asupra modului în care “scenariile”

mentale şi schemele sunt folosite pentru a oferi un înţeles narativ (van Dijk şi Kintch, 1983).

Un alt stil distinct de analiză a discursului a fost dezvoltat în lingvistică prin intermediul

cercetărilor asupra interacţiunilor pedagogice (profesor-elev). Sinclair şi Coulthard (1975) au

încercat să ofere un model sistematic care să descrie anumite patternuri interacţionale în

procesul de învăţare bazate pe structuri de tipul “iniţiere-răspuns-feedback”. Intenţia a fost

aceea de a pune la punct un model pentru a explica structurile discursive în diferite contexte

(Coulthard şi Montgomery, 1981).

În post-structuralism şi teoria literară s-a dezvoltat o altă tradiţie de analiză a discursului.

Această perspectivă e asociată cu numele lui Michel Foucault (e.g., 1971), iar accentul e pus,

mai puţin pe discurs în termeni de interacţiune specifică, cît pe a arăta cum diferite entităţi

culturale sunt constituite discursiv (împreună cu studiul istoriei acestui proces constructiv) şi

cum anumite tipuri de discurs ajung să dea naştere “subiecţilor” şi “obiectelor”.1 Uneori

termenul de “analiza discursului” e folosit de o manieră inclusivă pentru toate perspectivele

amintite în combinaţie cu perspective ale teoriei actelor de vorbire, pragmatică sau analiza

conversaţiei (pentru mai multe exemple, vezi Stubbs, 1983; Van Dijk, 1985).

În acest expozeu teoretic mă voi ocupa de o variantă a analizei discursului (de acum înainte

AD) care s-a dezvoltat mai întîi în sociologie şi mai recent în psihologia socială ( vezi inter

alia, Billig, 1992; Edwards şi Potter, 1992a; Gilbert şi Mulkay, 1984; Potter şi Wetherell,

1987). Primul articol de “psihologie discursivă” a fost publicat în 1985 (Litton şi Potter,

1985), iar momentul care a marcat începutul dezvoltării acestei perspective discursive în

1 De exemplu, discursul medical poate “da naştere” la un moment dat anumitor “obiecte” ca entităţi distincte şi factuale (virusul HIV) şi “doctorului” ca persoană aparte înzestrată cu cunoaştere şi autoritate.

psihologia socială a fost publicarea cărţii lui Jonathan Potter şi Margaret Wetherell, Discourse

and Social Psychology: Beyond Attitudes and Behaviour (1987). În acelaşi an 1987, Michael

Billig propunea o abordare retorică asupra psihologiei sociale în cartea sa Arguing and

Thinking: a rhetorical approach to social psychology. Primul articol al acestei noi perspective

în psihologia socială apărea tot în 1985 (Billig, 1985).

O prezentare generală a acestei perspective poate fi găsită în cartea lui Jonathan Potter and

Margaret Wetherell, Discourse and Social Psychology care prezintă o foarte utilă introducere

în ideile şi metodele perspectivei discursive în psihologia socială. Există în prezent din ce în

ce mai multe lucrări care prezintă caracteristicile generale ale perspectivei discursive (de

exemplu, Antaki, 1994; Billig, 1987, 1991; Edwards şi Potter, 1992a, 1993; Parker, 1992;

Harré şi Gillett, 1994; Potter şi Wetherell, 1994; şi mai recent Billig, 1997; Potter, 1996b,

1997; Potter şi Edwards, 2001; Edwards şi Potter, 2002a, b). Perspectiva discursivă începe să

fie adoptată de un număr din ce în ce mai mare de psihologi sociali, mai ales în Marea

Britanie2, dar dezvoltări semnificative s-au înregistrat şi în Australia, Canada, Olanda, Italia,

Tările Nordice şi Spania.

Psihologii care aparţin acestei orientări discursive împărtăşesc un interes comun care se referă

la importanţa limbajului. Ei susţin că multe din fenomenele pe care psihologii le-au considerat

în mod tradiţional “stări interne” sunt, de fapt, constituite în activităţi sociale, mai ales prin

intermediul discursului. Astfel, studiind modul în care indivizii vorbesc şi folosesc limbajul în

practică, se pot studia multe din fenomenele pe care psihologii le consideră ca avînd loc “în

mintea” indivizilor. Un principiu foarte important al psihologiei discursive se referă la faptul

că analiştii discursului studiază discursul pentru că sunt interesaţi de discurs, ca entitate de

sine stătătoare. Ei nu consideră discursul ca fiind un semn al unor fenomene psihologice care

se presupune că s-ar afla “în spatele” vorbirii.

Analiştii discursului se opresc asupra discursului nu pentru că stările noastre interne nu sunt

observabile şi discursul ar putea oferi o alternativă mai bună în înţelegerea acestora. Din

contră, analiştii discursului resping ideea folosirii discursului ca semn al unei atitudini sau

emoţii care ar sta la baza acestuia. Psihologia discursivă sugerează faptul că fenomenele 2 Mare parte din “istoria” psihologiei discursive s-a scris la Loughborough University în Marea Britanie în departamentul de Ştiinţe Sociale şi în jurul Discourse and Rhetoric Group (DARG). Jonathan Potter, Derek

studiate de psihologii sociali sunt constituite prin interacţiune socială, şi în special prin

intermediul interacţiunilor discursive. Aşa cum observa Billig (1997, p. 43), “analiza

discursului e mai mult decît respectarea unor proceduri de colectare şi categorizare a unui

material discursiv; presupune o modalitate teoretică de înţelegere a naturii discursului şi a a

naturii fenomenelor psihologice”.

Rădăcini teoretice

Dezvoltarea unei psihologii sociale discursive a fost facilitată de climatul intelectual creat de

lucrările lui Gergen (1973), Harré şi Secord (1972) şi Shotter (1977), dar antecedentele sale

teoretice şi analitice directe sunt cercetările în domeniul sociologiei cunoaşterii ştiinţifice

(Ashmore, 1989; Gilbert şi Mulkay, 1984; Potter şi Mulkay, 1985) şi aplicaţiile acesteia în

psihologia socială (Potter, 1984, 1987, 1988a, b; Potter şi Wetherell, 1987, 1988). La rîndul

lor, aceste orientări îşi au rădăcina în filosofia limbajului în interiorul căreia problemele legate

de cunoaştere au fost reformulate ca probleme legate de limbaj, şi mai exact, în termenii

folosirii limbajului (Austin, 1962; Wittgenstein,1953).

Alături de perspectivele deja amintite, se mai adaugă idei provenind din arealul semioticii,

post-structuralismului şi postmodernismului cultural şi literar (Barthes, 1974; Derrida, 1977).

În ştiinţele sociale, teoria actelor de vorbire (Grice, 1975; Searle, 1969) şi etnometodologia

(Garfinkel, 1967; Heritage, 1984) dezvoltau şi ele perspective funcţionale asupra limbajului şi

asupra practicilor vieţii sociale de zi cu zi. Limbajul e considerat o practică care constituie (dă

naştere) realitatea. O importantă parte din această nouă atenţie acordată detaliilor limbajului şi

vieţii sociale se regăseşte şi în analiza conversaţiei (Atkinson şi Heritage, 1984; Levinson,

1983; Sacks et al., 1974; Wooffitt, 1990; Hutchby şi Wooffitt, 1998) în interiorul căreia

analiza meticuloaselor transcrieri ale conversaţiilor demonstrează natura extrem de organizată

a discursului ca şi acţiune socială secvenţială (Edwards şi Potter, 1992a).

Psihologia socială discursivă e o perspectivă construcţionistă şi e asociată deseori mai degrabă

cu o meta-teorie relativistă decît cu una pozitivistă care încă domină psihologia socială

experimentală (Edwards, Ashmore şi Potter, 1995; Gergen, 1994). Psihologia socială

Edwards şi Michael Billig, principalii promotori ai acestei noi orientări în psihologia socială, sunt profesori la Loughborough University.

discursivă e construcţionistă în două sensuri. Pe de o parte, consideră că indivizii îşi

construiesc propria realitate prin intermediul descrierilor pe care le folosesc. Asta înseamnă ca

“realitatea” pătrunde în practicile noastre prin intermediul categoriilor şi descrierilor care fac

parte din aceste practici. Aşa cum susţine Jonathan Potter (1998a, p. 235), realitatea nu e

categorizată dinainte de o manieră care trebuie acceptată pasiv, ci ”e constituită, într-o

modalitate sau alta, atunci cînd indivizii vorbesc, scriu despre ea, discută sau cînd o pun la

îndoială”. Pe de altă parte, psihologia discursivă atrage atenţia asupra faptului că aceste

descrieri şi relatări de care indivizii se folosesc pentru a-şi constitui propria realitate sunt ele

însele construite. Adică, “construite” în anumite ocazii în vorbire, sau în anumite texte, din

cuvinte, metafore şi alte resurse discursive.

Psihologia socială tradiţională şi-a îndreptat în mod special atenţia asupra cogniţiei sociale

pentru a încerca să găsească mecanisme interpretative ale comportamentului uman. Concepte

precum cele de scheme, euristici, atitudini, reprezentări sociale, categorii, prototipuri (Fiske şi

Taylor, 1991) sunt doar cîteva din cele care prezintă individul ca simplu procesor de

informaţie. Spre deosebire de această orientare, nucleul teoretic central al psihologiei

discursive e unul anti-cognitivist (Edwards şi Potter, 1992a; Potter, 1996a, 1998a). Psihologia

discursivă deplasează atît accentul analitic, cît şi cel explicativ dinspre procese şi entităţi

cognitive către practici discursive şi resursele pe care se bazează indivizii (Edwards, 1997).

Cînd Discourse and Social Psychology a fost publicată în 1987, exista o foarte restrînsă

literatură a ceea ce azi psihologii sociali numesc “analiza discursului”. Un număr de tradiţii

de cercetare disparate asupra limbajului au atras atenţia că limbajul este un medium orientat

către acţiune. Cele mai cunoscute dintre ele sunt filosofia limbajului, şi în special teoria

actelor de vorbire (Austin, 1962; Searle, 1968; Wittgenstein, 1953, 1980). La acestea se mai

adaugă etnometodologia şi perspectiva analizei conversaţiei care s-a dezvoltat din aceasta

(Garfinkel, 1967; Heritage, 1978, 1984, 1988; Atkinson şi Heritage, 1984; Sacks et al., 1974,

1992; Wieder, 1974). Cercetătorii care aparţin acestor orientări sunt de părere că discursul e

orientat către acţiune: folosim propoziţii ca să adresăm întrebări, ca să facem acuzaţii, ca să ne

justificăm etc. Accentul cade astfel pe funcţia îndeplinită de discurs în cursul interacţiunilor

sociale.

Această orientare “funcţională” a discursului propune o viziune diferită asupra limbajului care

nu mai este înţeles ca un sistem referenţial abstract aşa cum a fost considerat în majoritatea

teoriilor psihologice şi în practica curentă, ci ca fiind orientat către acţiune. Acest orientare

funcţională nu trebuie înţeleasă de o manieră mecanică. Dacă o relatare este organizată ca să

sugereze o anumită acţiune (a acuza pe cineva, de exemplu), asta nu înseamnă neapărat că

acuzaţia va fi acceptată de către celui căruia i se adresează sau de comunitatea din care face

parte. Aşa cum Billig (1987, 1991) sugerează, discursul e organizat retoric, ceea ce înseamnă

că “tehnicile” folosite în a acuza pe cineva vor fi contracarate de “tehnici” de apărare. Într-o

anumită măsură, studiul discursului reprezintă analiza a astfel de conflicte retorice.

Dacă vorbirea e orientată către diferite funcţii, globale şi specifice, orice studiu al limbajului

în timp va descoperi o considerabilă variaţie. Relatarea unei persoane va depinde de funcţia pe

care discursul acesteia o îndeplineşte. Adică, va varia în funcţie de scopul celor spuse. De

exemplu, să considerăm două descrieri ale unei anumite pesoane. Ne vom aştepta ca aceste

descrieri să varieze în funcţie de impresiile persoanei care oferă descrierea. Dacă persoana îţi

place, o vei descrie într-o conversaţie între prieteni folosindu-te de carateristici pozitive din

panoplia caracteristicilor pe care le poţi aplica persoanei. Cineva care nu apreciază în mod

special aceeaşi persoană poate recurge la accentuarea unor caracteristici foarte diferite, sau

aceleaşi caracteristici pozitive pot avea într-un alt context o conotaţie negativă. Un alt

exemplu! Gîndiţi-vă că trebuie să descrieţi o persoană unui prieten foarte apropiat, pe de o

parte, si unuia dintre părinţi, pe de altă parte. Din nou, ceea ce veţi include în descriere va

varia substanţial de la un caz la altul. Ceea ce se întîmplă în astfel de cazuri demonstrează

cum indivizii folosesc limbajul ca să construiască versiuni ale socialului.

Teme ale analizei discursului

În continuare voi prezenta caracteristicile analizei discursului prin intermediul a cîteva din

temele sale centrale (Potter şi Wetherell, 1995; Gill, 1996). În primul rînd, aşa cum aminteam

anterior, analiza discursului consideră discursul în sine ca şi subiect de cercetare. Termenul de

“discurs” e folosit pentru a desemna toate formele de limbaj vorbit sau scris, fie că e vorba de

conversaţii care apar în mod natural, interviuri sau texte scrise (Potter şi Wetherell, 1987).

Analiştii discursului sunt interesaţi de studiul “textelor” ca entităţi de sine stătătoare, decît să

le privească ca mijloace de a investiga o realitate care se presupune că s-ar afla în spatele

discursului, fie ea socială sau psihologică. În loc să considere discursul ca fiind o cale către o

altă realitate, analiştii discursului sunt interesaţi în studiul conţinutului şi organizării acestuia.

Practici şi resurse

Analiza discursului are o orientare duală. E preocupată de ceea ce indivizii fac atunci cînd

vorbesc sau scriu (practici discursive) şi de diferitele resurse pe care indivizii le folosesc în

cursul acestor practici (sisteme de categorii, caractere narative şi repertorii interpretative) care

furnizează “angrenajul” vieţii sociale.

Subiectele din cercetările bazate pe analiza discursului sunt de factură socio-psihologică sau

sociologică mai degrabă decît lingvistice. Analiza discursului nu încearcă doar să ofere o

perspectivă îmbunătăţită asupra studiului limbajului sau folosirii limbajului, ci intenţia este de

a contribui la înţelegerea subiectelor legate de identitate, natura minţii şi a realităţii,

construcţii ale eului, ale Celuilalt, şi, în ultimă instanţă, conceptualizarea acţiunii şi

interacţiunii sociale (Potter şi Wetherell, 1995).

E posibil să distingem două modalităţi de abordare a cercetării discursului. Există studii care

şi-au concentrat atenţia asupra practicilor discursive (studiind, de exemplu cum, punctele de

vedere ale indivizilor sunt construite de aceştia ca avînd un caracter factual – pentru mai

multe detalii vezi Potter (1996a)). Aceste studii se bazează pe cercetări legate de organizare

conversaţională (Sacks, 1992) şi retorică (Billig, 1987). De cealaltă parte există cercetări ale

discursului care încearcă să identifice “repertoriile interpretative” folosite pentru a susţine

practici sociale (vezi exemplul discriminării în Noua Zeelandă în Wetherell şi Potter, 1992).

Acestea se bazează pe o tradiţie teoretică a studiilor culturale şi a teoriei sociale care include

lucrări de sorginte post-structuralistă, dezvoltări în analiza ideologiei, şi în special idei ce

provin din lucrările lui Barthes şi Foucault.

Această diferenţiere nu trebuie făcută însă foarte strict. Cu toate că fiecare perspectivă are

caracteristicile sale de analiză, răspunsurile la întrebările pe care le ridică cercetarea

discursivă necesită de obicei o dublă focalizare, atît asupra practicilor discursive, cît şi asupra

resurselor discursive.

Construcţie şi descriere

O a doua trăsătură a AD e accentul pus pe construcţie şi pe descriere. Această caracteristică se

leagă de natura constructivă a limbajului. Potter şi Wetherell (1987) sugerează că metafora

“construcţionistă” atrage atenţia asupra a trei caracteristici ale acestei perspective. În primul

rînd, atrage atenţia asupra faptului că discursul e “construit” din resurse lingvistice pre-

existente. Practicile lingvistice oferă o varietate de sisteme terminologice, forme narative,

metafore şi “locuri comune”3 cu ajutorul căruia se poate construi o anumită relatare (fie că e

vorba de o opinie, de o explicaţie, o justificare etc.) (Potter et al., 1990).

În al doilea rînd, metafora construcţionistă sugerează că, pentru a construi o relatare e nevoie

de o alegere sau selecţie dintr-o multitudine de alternative. Chiar şi cele mai simple fenomene

pot fi descrise într-o multitudine de feluri. Orice descriere care e aleasă în detrimentul unei

alteia depinde de orientarea şi interesele vorbitorului (Potter et al., 1990).

În al treilea rînd, construcţionismul analizei discursului atrage atenţia asupra faptului că relaţia

noastră cu lumea nu se realizează de o manieră directă, ne-mediată, ci se realizează prin

intermediul “construcţiilor discursive” sau “versiunilor” realităţii. Astfel, “texte” de diferite

feluri construiesc lumea noastră.

Importanţa naturii constructive a limbajului susţinută de AD reprezintă o diferenţă esenţială

faţă de perspectivele realiste asupra limbajului, unde limbajul e considerat un mediu

transparent, modalitate directă de acces la “adevăratele” opinii sau procese interioare ale

individului, sau o perfectă reflectare a realităţii.

Orientare către acţiune

A treia caracteristică a analizei discursului e atenţia îndreptată către “orientarea funcţională”

sau orientarea către acţiune a discursului (Potter şi Wetherell, 1987; Potter et al., 1990).

Analiştii discursului privesc discursul ca pe o practică socială. Limbajul nu este considerat un

epifenomen, ci o practică de sine stătătoare. Indivizii folosesc discursul pentru a face anumite

lucruri: a plasa vina, a se scuza sau justifica, a se prezenta într-o lumină favorabilă, a convinge

etc.

3 Atunci cînd abordează probleme sociale deseori indivizii folosesc anumite fraze, maxime, chiar clişee, care sunt de obicei comune unei anumite comunităţi. Aşa cum Billig (1987) propune, folosind un vechi termen din retorică, acestea se numesc “locuri comune” (engl. Commonplaces).

Discursul nu se manifestă într-un vacuum social. Ca şi actori sociali, ne orientăm în mod

continuu către contextul interpretativ4 în care ne găsim la un moment dat şi ne construim

discursul în aşa fel încît să corespundă acelui context social5. Analiştii discursului sunt

preocupaţi în acelaşi timp de analiza discursului şi de analiza contextului interpretativ.

Chiar şi cele mai neutre, cele mai uşor de înţeles dintre afirmaţiile noastre, pot sta la baza

diferitelor “acţiuni” pe care le realizăm prin intermediul discursului, ţinînd cont de contextul

interpretativ. Gill (1996) ne oferă un exemplu foarte sugestiv. Iată afirmaţia: “Imprimanta

computerului meu s-a stricat”. Sensul acestei afirmaţii se poate schimba radical în diferite

contexte interpretative:

1. Cînd spunem acest lucru colegului nostru de cameră după ce i-am împrumutat imprimanta

pentru un weekend, poate fi înţeleasă ca parte dintr-o acuzaţie.

2. Cînd spunem acelaşi lucru unui profesor sau unui coleg care aşteaptă o lucrare de la noi

care nu a fost predată la timp, devine parte din oferirea unei scuze.

3. Cînd spunem acelaşi lucru unui prieten care are o imprimantă compatibilă cu calculatorul

nostru, poate fi considerată începutul unei cereri de împrumut al imprimantei.

Unul din scopurile analizei discursului e acela de a identifica funcţiile sau acţiunile pe care le

realizăm prin intermediul discursului şi să investigheze modul în care aceste acţiuni sunt

realizate.

Organizare retorică

A patra trăsătură a AD se referă la interesul arătat studiului organizării retorice sau

argumentative a discursului (Billig, 1987, 1991). O analiza retorică e foarte folositoare atunci

cînd dorim să studiem modalităţile prin care versiuni ale acţiunilor, caracteristici ale realităţii

sau ale propriei noastre lumi interioare, sunt construite pentru a acţiona împotriva unor

4 Noţiunea de “context interpretativ” nu se referă doar la parametrii generali ai unei interacţiuni (adică unde şi cînd are loc interacţiunea, cine este persoana căreia ne adresăm), dar include şi aspectele mai subtile ale interacţiunii, cum ar fi “acţiunile” care sunt realizate şi orientarea participanţilor faţă de conţinut şi faţă de cei cu care interacţionează. 5 Acest lucru se poate observa foarte uşor în discursul folosit în situaţii relativ formale (ex. un spital sau o sală de judecată), dar este valabil şi în alte contexte. Dacă ar fi să luăm un exemplu din viaţa de zi cu zi, întrebat fiind ce aţi făcut cu o seară înainte, răspunsul dvs. va fi diferit în funcţie de persoana care întreabă (mama dvs., şeful dvs sau cel mai bun prieten). Asta nu înseamnă că veţi avea un comportament duplicitar, dar ce veţi spune va depinde de contextul interpretativ. Discursul nostru e în foarte mare măsură ocazionat.

alternative, potenţiale sau reale. Discursurile de care ne folosim concură la instituirea unei

versiuni a lumii în care trăim aflată în opoziţie cu alte versiuni alternative. Pentru a ilustra

acest lucru, să ne gîndim la “discursurile” politicienilor care în mod vădit încearcă să

convingă cît mai multă lume că “versiunea” lor asupra vieţii sociale şi politice e mai bună

decît cea a adversarilor dintr-o campanie electorală să spunem. Natura retorică a discursului

atrage atenţia asupra modalităţilor în care discursul e organizat în aşa fel încît să devină

persuasiv.

Acest interes arătat retoricii introduce cercetătorul într-o lume a conflictului social şi se

doreşte o perspectivă care oferă ceva mai mult decît clasica presupunere psihologică că

indivizii sunt în mod natural dezinteresaţi procesori de informaţie (Billig, 1985, 1987).

Această orientare subliniază importanţa modului de organizare al ideologiei în interioriul

simţului comun şi propune un studiu aprofundat al “dilemelor ideologice” (Billig et al., 1988),

cu care ne confruntăm în viaţa noastră de zi cu zi.

Conţinut

Una din principalele caracteristici ale psihologiei sociale tradiţionale e aceea de a considera

conţinutul a ceea ce indivizii spun sau scriu ca fiind un fenomen secundar. Din perspectiva

psihologiei sociale tradiţionale conţinutul contează doar dacă poate fi folosit pentru a ajunge

la ceea ce este considerat adevăratul “ingredient” al interacţiunii sociale: procese cognitive,

scheme, stima de sine etc. AD reprezintă un important punct de ruptură cu această tradiţie. În

loc să considere că ceea ce este important din punct de vedere al proceselor psihologice are

loc “în spatele” unui conţinut specific, AD consideră conţinutul ca fiind locul în care se

petrece totul, locul unde are loc “acţiunea”. Cînd analiştii discursului au studiat fenomene

precum rasismul (de exemplu, Wetherell şi Potter, 1992), în loc să-şi concentreze atenţia

asupra biasurilor cognitive, personalităţi autoritare sau alt fel de astfel de entităţi psihologice,

atenţia s-a îndreptat către practicile discriminatorii pe care indivizii le folosesc în mod curent.

Cogniţie în acţiune

AD a dezvoltat o poziţie anti-cognitivistă. Acest lucru se referă la faptul că psihologia

discursivă a încetat să mai explice comportamentul în termenii vocabularului proceselor

interioare (trăsături, motivaţie, euristici, memorie, atitudini etc.). Folosindu-ne de un exemplu

familiar, cel al atitudinilor, AD şi-a pus cîteva întrebări legate de teoretizarea atitudinilor ca şi

dispoziţii mentale durabile. Atenţia s-a îndreptat către studiul producerii de opinii evaluative

şi asupra rolului pe care îl au astfel de opinii. Conceptul de atitudine a fost fragmentat într-o

varietate de practici evaluative. Pentru indivizi, expresia atitudinilor e legată de probleme

legate de construirea unor versiuni factuale (de exemplu, “ce vă spun nu este doar ceea ce

cred eu, ci lucrurile chiar aşa stau”) şi e parte dintr-un cîmp ideologic în care individul adoptă

o poziţie şi este, în acelaşi timp, poziţionat.

Acest anti-cognitivism6 al AD nu e un refuz direct de a studia viaţa mentală a indivizilor (idei,

emoţii etc.). Dimpotrivă aceste subiecte se află în centrul AD, care încearcă să ofere o nouă

poziţie teoretică şi analitică cu ajutorul căreia să se poată studia cum aceste aspecte deja

amintite se regăsesc în acţiunea socială.

Potter şi Wetherell (1987) sugerează că AD trebuie să se ocupe de studiul naturii constructive

al aprecierilor noastre şi atenţia să se concentreze asupra discursului ca subiect de cercetare de

sine stătător. Intenţia nu este aceea de a descoperi credinţele şi procesele cognitive folosindu-

ne de discursul participanţilor sau considerarea limbajului ca un indicator al unei alte stări de

lucruri, ci de a cerceta modul în care discursul despre realitate şi procese interioare este

construit.

Potter şi Wetherell (1987) ne oferă exemplul conceptului de atitudine. Dacă o persoană

exprimă o atitudine X într-o anumită situaţie şi o atitudine contradictorie Y în altă situaţie,

cercetătorul nu va putea considera existenţa atitudinii X sau Y ca un indicator a ceea ce

persoana crede cu adevărat. Ce propune AD e concentrarea atenţiei doar asupra expresiei

atitudinale în sine. În ce instanţe e preferată atitudinea X atitudinii Y? Cum e construită

expresia atitudinală? Ce funcţii sau scopuri îndeplineşte aceasta?

Pentru a încheia această secţiune dedicată principalelor caracteristici ale analizei discursului,

iată cîteva din cele mai importante principii desprinse din analiza discursului aşa cum ne sunt

sugerate de Potter şi Wetherell (1987, p.35):

6 Termenul de cognitivism e folosit pentru a face referire la cercetarea din psihologia socială care consideră că aprecierile indivizilor reflectă reprezentările lor mentale asupra lumii înconjurătoare. Psihologia discursivă este

1. Limbajul e folosit pentru o varietate de funcţii şi folosirea sa are o varietate de consecinţe

2. Limbajul e în acelaşi timp construit şi constructiv

3. Acelaşi fenomen poate fi descris în nenumărate feluri

4. De aceea, va exista o considerabilă variabilitate în punctele de vedere exprimate de către

indivizi

5. Nu există o “metodă” cu ajutorul căreia să abordăm această variabilitate şi să distingem

între puncte de vedere sau opinii care reflectă realitatea aşa cum este şi cele care nu

reuşesc să facă acest lucru. Astfel considerăm că se pot evita problemele pe care le ridică

variabilitatea în expresie pentru cercetătorii care se folosesc de un model “realist” al

limbajului.

6. Maniera constructivă şi flexibilă în care este folosit limbajul trebuie să constituie un

subiect central de studiu.

Aspecte metodologice

Există o varietate de lucrări publicate pe marginea a diferite aspecte metodologice şi analitice

ale psihologiei discursive (Billig, 1987; Edwards şi Potter, 1992a; Gill, 1996; Potter, 1996b,

1997, 1998b; Potter şi Wetherell, 1987, 1994, 1995; Wetherell şi Potter, 1992; Wooffitt,

1993; Widdicombe şi Wooffitt, 1995; Wetherell et al., 2001a, b).

Psihologii sociali care s-au ocupat de analiza discursului lucrează cu preponderenţă cu două

feluri de materiale. În anii ‘80 cînd această perspectivă a început să se dezvolte, atenţia a fost

orientată către folosirea interviurilor non-directive. Recent, se lucrează pe înregistrări ale

interacţiunilor naturale sau diferite tipuri de texte: articole de ziar, sesiuni de terapie, interviuri

ale poliţiei, transcrieri ale conversaţiilor zilnice. Diferenţa dintre folosirea interviurilor şi a

interacţiunilor “naturale” nu e atît de mare pe cît s-ar părea. Asta pentru că interviurile nu sunt

considerate ca nişte dispozitive neutre cu ajutorul cărora culegem răspunsurile subiecţilor, ci

constituie “arene” de interacţiune în ele însele, în care contribuţia intervievatorului, cît şi a

intervievatului sunt considerate la fel de importante (Pottter şi Mulkay, 1985; Widdicombe şi

Wooffitt, 1995). Punctul asupra căruia trebuie atrasă atenţia este acela că psihologia

discursivă studiază interacţiunea realizată prin intermediul vorbirii, scrierii şi urmăreşte modul

în care se realizează interacţiunea şi resursele care sunt folosite.

văzută ca un posibil “succesor” al cognitivismului (Potter, 2000) (pentru mai multe detalii vezi şi Potter, 1999; Edwards, 1997).

Psihologia socială tradiţională a neglijat studiul direct al interacţiunilor sociale, preferînd

modelele experimentale şi încercînd reconstruirea lor prin intermediul folosirii de scale şi de

chestionare (Potter, 1998a). De cealaltă parte, psihologia discursivă s-a oprit asupra studiului

interacţiunii conversaţionale în interviuri sau în situaţii naturale. Interacţiunea e centrul

atenţiei, iar această interacţiune este înregistrată pe bandă audio sau video, iar mai apoi

transcrisă7.

Trebuie menţionat că nu există o “metodă” simplă în analiza discursului. Totuşi, majoritatea

analizelor presupun o perioadă dedicată codării, codare care va facilita ulteriorul proces de

analiză. Codarea constă în crearea unor “arhive” cu materialul extras din analiza preliminară a

unui corpus de transcrieri de conversaţie sau a diferite alte materiale. De cele mai multe ori,

acest proces de codare e unul ciclic şi inclusiv, nelasînd la o parte instanţe potenţiale inainte

de analiza propriu-zisă. Acest proces de codare prealabilă diferă de tradiţionala analiză de

conţinut, unde codarea propriu-zisă şi manipulările statistice, constituie de fapt analiza.

Analiza discursului se bazează pe crearea unei “mentalităţi analitice” (Potter, 1996b, 1998a)

care să fie sensibilă faţă de orientarea către acţiune a discursului şi faţă de o serie de

caracteristici ale acestuia, cum ar fi variaţia din interiorul sau dintre diferite texte sau pasaje

dintr-o conversaţie, organizarea retorică a discursului (cum e acesta construit ca să

contracareze descrieri alternative), responsabilitatea8 pe care o implică anumite modalităţi de

formulare. Majoritatea analizelor beneficiază de pe urma înţelegerii modului de organizare a

conversaţiilor pe care le purtăm zi de zi ce include noţiuni precum schimbările de vorbitor

(turn taking), perechi adiacente (adjacency pairs), corectări (repairs) (Levinson, 1983;

Nosfinger, 1991; Schegloff, 1997).

AD propune o viziune nouă faţă de modul în care materialul lingvistic a fost considerat pînă

nu cu mult timp în urmă. În loc să considere discursul ca reflectînd realităţi sociale sau

7 Cel mai bine pus la punct şi des folosit sistem de transcriere a fost dezvoltat de Gail Jefferson (care se ocupă de analiza conversaţiei). O versiune simplificată se poate găsi în Potter şi Wetherell (1987), iar o descriere mai completă în Atkinson şi Heritage (1984). 8 În engl. Accountability. În descrierile evenimentelor şi acţiunilor la care participă alături de ceilalţi, indivizii se orientează frecvent către aspecte ce ţin de acţiune şi atribuirea de responsabilitate personală ca şi o practică discursivă. Astfel, aprecierile noastre pot fi analizate aplecîndu-ne asupra modalităţilor prin care indivizii realizează “acţiunea” de a învinovăţi sau exonera. Aşa cum sugerează Edwards şi Potter (1992a, p. 53), “descrierile de evenimente poartă în sine implicaţii atribuţionale şi sunt construite tocmai pentru acest scop”.

psihologice ascunse în spatele acestuia, atenţia este îndreptată către modalităţile prin care

aprecierile noastre sunt construite şi funcţiile pe care le îndeplinesc.

AD este mai mult decît o metodă care poate fi aplicată în orice instanţă, ci presupune o

turnură epistemologică. Analiza discursului şi a retoricii presupune o citire şi interpretare

atentă a textelor, o riguroasă “erudiţie” (scholarship) mai degrabă decît urmarea unor

proceduri formale (Billig, 1988d). Aşa cum observa Billig (1997, p. 39), “analiza discursului,

aşa cum este folosită în psihologia socială, e mai mult decît o metodologie sau un set de

proceduri pentru a face cercetare: este o perspectivă teoretică care reinterpretează psihologia”.

AD presupune o atenţie sporită asupra modalităţilor în care este folosit limbajul. Totuşi, aşa

cum sugerează şi Billig (1991), e nevoie să ne aplecăm şi asupra aspectele care sunt lăsate

deoparte, să ne aplecăm asupra a ceea ce nu se spune. Calitatea noastră de membri ai unui

grup social si cultural ne ajută să oferim analize pertinente ale “discursurilor” ce circulă la un

moment dat în societate. Fără o cunoaştere aprofundată a contextelor sociale, politice şi

culturale la care se referă textele pe care le studiem, analiza nu poate fi dusă la bun sfîrşit.

Trebuie să mai ţinem cont şi de faptul că propriul nostru discurs în calitate de analişti nu e mai

puţin construit, ocazionat şi orientat către acţiune decît discursul pe care îl studiem. De aceea,

unii analişti ai discursului au început să fie interesaţi în ceea ce înseamnă să fii reflexiv ca şi

analist (pentru exemple, vezi Edwards şi Potter, 1992a; Edwards et al., 1995; Gill, 1995).

Una din potenţialele obiecţii ce se poate aduce analizei discursului e că nu produce

generalizări empirice de tipul celor pe care majoritatea cercetărilor tradiţionale încearcă să le

ofere. Analiza discursului nu încearcă de la bun început să identifice procese universale de

orice natură ar fi ele. Dimpotrivă, analiza discursului ia o poziţie critică la adresa ideii

conform căreia astfel de generalizări ar fi posibile, susţinînd că discursul e întotdeauna

construit din resurse interpretative specifice şi e întotdeauna destinat unor contexte

interpretative specifice.

Aşa cum aminteam şi în răndurile de început ale acestui articol, analiza discursului e

caracterizată de o orientare meta-teoretică anti-realistă şi construcţionistă. AD atrage atenţia

asupra modului în care diferite descrieri ale lumii exterioare, societăţii, evenimentelor si

proceselor interioare sunt construite în discurs. Interesul este îndreptat către “construcţiile”

indivizilor şi cum sunt ele realizate. AD este orientată către studiul discursului ca practică

socială. Accentul nu cade pe limbaj ca entitate abstractă, ci limbajul e considerat principalul

mediu pentru interacţiune. Astfel, analiza discursului devine analiza a ceea ce indivizii fac

atunci cînd vorbesc sau scriu. Aşa cum consideră Potter, Edwards şi Wetherell (1993, p. 383),

analiza discursului este “o teorie şi o metodă de studiu al practicilor sociale şi acţiunilor care

le dau naştere”.

În ultimii ani analiza discursului şi analiza retorică au devenit alternative viabile în studiul

unor subiecte de interes pentru psihologii sociali. De exemplu, cercetătorii care au promovat

acest nou domeniu de cercetare au oferit reinterpretări critice a unora dintre noţiunile

psihologice de bază cum ar fi atitudinile (Billig, 1987, 1988b, 1989; Potter 1996c, 1998a;

Potter şi Wetherell, 1987, 1988a; Smith, 1987), problematica gender (Billig et al., 1988;

Hollway, 1989; Marshall şi Wetherell, 1989; Potter et al., 1984; Wetherell, 1986; Wetherell et

al.,1987; Edley şi Wetherell, 1995, 1997, 1999) şi memoria (Billig, 1990; Bogen şi Lynch,

1989; Drew, 1989; Edwards şi Middleton, 1986, 1987, 1988; Middleton şi Edwards, 1990;

Edwards, Middleton şi Potter, 1992; Edwards şi Potter, 1992a, b, 1993), cît şi o reorientare în

interpretarea unor concepte socio-psihologice: categoriile (Billig, 1985, 1987; Condor, 1988;

Potter, 1988a; Potter şi Wetherell, 1987; Widdicombe şi Wooffitt, 1990, 1995; Edwards,

1991, 1997, 1998), fenomenul atribuirii (Potter şi Edwards, 1990; Edwards şi Potter, 1992a;

Edwards şi Potter, 1993; Edwards, 1997) reprezentările sociale (Billig, 1988c, 1993; Litton şi

Potter, 1985; Potter şi Litton, 1985; Potter şi Wetherell, 1987; Potter, 1996c; McKinlay et al.,

1993; Ibanez, 1994; Potter şi Edwards, 1999) şi rasismul (Billig, 1988a; Condor, 1988; Van

Dijk, 1984, 1987; Essed, 1988; Reeves, 1983; Sykes, 1985; Wetherell şi Potter, 1986, 1992;

Edwards, 2002).

Psihologia socială discursivă şi studiul atitudinilor

În psihologia socială tradiţională o sumedenie de cercetări au fost dedicate conceptului de

“atitudine". Diferiţi psihologi au oferit diferite definiţii9. Unii cercetători au susţinut chiar că

atitudinile trebuie să constituie subiectul central de studiu al psihologiei sociale. De cele mai

multe ori, psihologii sociali au considerat atitudinile ca fiind "răspunsuri evaluative" (pozitive

sau negative) faţă de indivizi, grupuri, concepte sau obiecte. Acest răspuns evaluativ poate fi

exprimat cognitiv (în forma ideilor sau opiniilor). El mai poate fi exprimat de o manieră

9 Pentru o istorie a conceptului de atitudine în psihologia socială vezi Jaspars şi Fraser (1984)

afectivă (în forma emoţiilor privind obiectul atitudinal). În final, răspunsul evaluativ poate fi

exprimat şi comportamental (în forma intenţiilor de acţiune sau a comportamentului activ faţă

de obiectul atitudinal). Ideea care stă la baza acestei distincţii tripartite e că aceste trei

componente ale atitudinilor sunt de cele mai multe ori corelate între ele. Totuşi nu întotdeauna

este cazul (e.g., S. J. Breckler, 1984). Uneori ceea ce simţim nu e în acord cu ceea ce gândim

şi nu întotdeauna acţionăm conform sentimentelor noastre. Lipsa acestui acord între trăiri

afective, cogniţii şi comportamente faţă de obiectul atitudinii i-a determinat pe unii psihologi

sociali să definească atitudinea în termeni afectivi (Ajzen şi Fishbein, 1980; Petty şi

Cacioppo, 1986).

Chiar dacă psihologii s-au străduit să ofere o definiţie cât mai exactă şi mai completă a

atitudinilor, acest concept pare să nu pună probleme discursului de zi cu zi. În viaţa zilnică, e

un fapt de la sine înţeles că toţi posedăm "atitudini". Nu ne mirăm deloc atunci când cineva ne

opreşte pe stradă şi ne întreabă care e opinia noastră în legătură cu o anumită problemă.

Vastele compendii publicate de diferite centre de testare a opiniei publice certifică bunăvoinţa

cu care trecătorii îşi exprimă opiniile străinilor care le pun întrebări ce acoperă o sumedenie

de probleme (plecând de la probleme politice şi religioase, până la modalităţi de a cheltui

banii).

Înţelese în maniera prezentată mai sus, atitudinile sunt considerate dispoziţii interne stabile.

Analiştii discursului propun o perspectivă diferită asupra atitudinilor (Billig, 1991; Potter şi

Wetherell, 1987). Analiştii discursului sunt de părere că atitudinile, înţelese în sensul

tradiţional al cuvîntului, nu există de fapt. Perspectiva propusă de psihologia discursivă

susţine că nu trebuie să pornim de la premisa că indivizii au modalităţi stabile de răspuns în ce

priveşte probleme atitudinale. În schimb, atenţia trebuie să se îndrepte către ceea ce spun şi

fac indivizii atunci cînd oferă opinii. Indivizii nu au întotdeauna puncte de vedere gata-

pregătite asupra unui subiect, aşa cum încearcă să sugereze teoria clasică a atitudinilor, ci au

la îndemînă o varietate de modalităţi de a se exprima (ceea ce analiştii discursului numesc

“repertorii discursive”).

Psihologia discursivă atrage atenţia asupra dimensiunii retorice a exprimării opiniilor.

Atitudinile reprezintă poziţii retorice în probleme controversate, şi pentru că sunt poziţii

retorice, exprimarea atitudinilor presupune justificarea propriei poziţii şi critici la adresa

poziţiei adverse. Billig (1987, 1991) e de părere că toate atitudinile presupun o dimensiune

argumentativă. Acest lucru poate fi observat dacă încercăm să vedem faţă de ce au indivizii

atitudini. La o privire atentă observăm că e vorba de probleme controversate faţă de care

indivizii îmbrăţişează poziţii pro şi contra. Indiferent de chestiune, fie că e de natură politică,

religioasă sau comercială, o atitudine reprezintă o luare de poziţie ce priveşte o problemă de

dezbatere publică şi care implică dezacordul între părţi. Cu alte cuvinte, o atitudine reprezintă

o evaluare a unei chestiuni controversate sau a unui individ controversat, cum ar fi un

preşedinte. Justificarea propriei poziţii şi critica poziţiei adverse sunt parte integrantă a unei

atitudini, căci fără existenţa unui context argumentativ n-am putea vorbi de atitudini.10

Ceea ce analiştii discursului doresc să sugereze e faptul că atunci cînd indivizii sunt antrenaţi

în procesul oferirii de opinii, lucrurile nu sunt atît de simple pe cum par. Aceştia vor dori să

apară raţionali (exemplul opiniilor care privesc grupurile minoritare) şi consecvenţi, atunci

cînd susţin puncte de vedere diferite de cele ale interlocutorilor lor şi atunci cînd încearcă să-i

convingă pe aceştia de calitatea argumentelor lor. Analiştii discursului studiază imensa

complexitate a activităţii sociale care e oferirea de opinii. Acest lucru se realizează prin

studiul detaliat a ceea ce se spune şi a modului în care se spune (ce se spune şi cum se spune).

Analiza discursului şi “practicile evaluative”

Psihologia discursivă propune o trecere de la studiul atitudinilor în termeni de constructe

mentale şi dispoziţii stabile la studiul practicilor evaluative în diferite contexte (Potter,

1998a). Noţiunea de “practică/practici” e una foarte importantă, pentru că în psihologia

discursivă accentul e pus pe ceea ce se face cu ajutorul aprecierilor şi descrierilor – folosirea

lor practică, explicită sau implicită. Aşa cum subliniam şi în prima parte a acestui articol,

psihologia discursivă consideră acţiunea ca fiind fundamentală. Dacă vrem să înţelegem

natura aprecierilor noastre trebuie să privim cu atenţie la ceea ce indivizii fac cu ele în

10 Experimentele conduse de McGuire (1964) şi McGuire şi Papageorgis (1961) demonstrează acest lucru. Cercetările au privit vulnerabilitatea atitudinilor pentru care există un consens social indiscutabil. E vorba de "truisme culturale" pe care indivizii societăţii occidentale le acceptă ca urmare a socializării fără a le pune la îndoială. Totuşi, aceste truisme sunt cele mai vulnerabile la un atac persuasiv . Indivizii nu sunt pregătiţi să apere aceste truisme pentru că acestea nu au fost puse niciodată la îndoială sau criticate. McGuire a observat că subiecţii săi posedau puţine argumente sau chiar nici unul în apărarea unor truisme culturale, cum ar fi dezirabilitatea unui act ca spălatul pe dinţi. Din moment ce aceste probleme nu reprezintă subiecte de discuţie, subiecţii nu au putut răspunde unui atac argumentativ. Totuşi, McGuire a demonstrat că sub presiunea atacului, argumentele care apără propriul punct de vedere şi ca urmare, atitudinile, pot fi uşor formate, cu puţin ajutor din partea experimentatorului.

contexte familiare (în conversaţie sau într-o discuţie), mai degrabă decît în contextele clasice

ale completării unui chestionar sau unei scale atitudinale.

Psihologia discursivă propune studiul relatărilor, aprecierilor indivizilor aşa cum sunt ele

construite şi înţelese de către participanţi. Aşa cum sugerează Potter (1998a), psihologia

socială tradiţională a atitudinilor este o perspectivă etică, în interiorul căreia categoriile

analitice servesc completării unei precise şi consecvente perspective psihologice asupra

modului în care trebuie înţelese atitudinile. De cealaltă parte, psihologia discursivă e o

perspectivă emică, în care principala temă de interes este modalitatea prin care răspusurile

evaluative sunt construite în diferite feluri în interiorul practicilor evaluative ale indivizilor.

Scopul psihologiei discursive nu este acela de a îmbunătăţi practicile şi înţelesurile pe care le

posedă indivizii, ci de a le explica natura, de a înţelege cum sunt folosite aprecierile pe care le

facem zi de zi cu toate contradicţiile şi ambiguităţile lor.

Variabilitatea expresiei atitudinale

Pe măsură ce psihologia discursivă s-a dezvoltat, una din principalele direcţii critice

îndreptată către abordările tradiţionale în studiul atitudinilor a fost legată de identificarea

variabilităţii în folosirea exprimărilor evaluative (Billig, 1989; Potter şi Wetherell, 1987;

Wetherell et al., 1987).

Atunci cînd răspunsurile evaluative au fost studiate în detaliu şi de o manieră sistematică s-a

descoperit o anumită variabilitate. Acelaşi individ poate oferi diferite descrieri în funcţie de

situaţie sau chiar şi în diferite părţi ale aceleaşi conversaţii. În mod tradiţional, această

variabilitate fie nu a fost identificată, fie nu a fost luată în seamă, atunci cînd s-au folosit

tehnici de măsurare tradiţionale. Această variaţie e un lucru de neconceput pentru teoriile care

speră să explice comportamentul uman ca fiind un produs al unor răspunsuri evaluative

interne şi consistente cognitiv. În schimb, această variaţie este prezisă de către psihologia

discursivă, care studiază modul în care descrierile sunt flexibil construite pentru a oferi suport

practicilor în care sunt implicaţi indivizii. Variaţia este prezisă pentru că indivizii realizează o

multitudine de acţiuni atunci cînd vorbesc; de exemplu, atunci cînd răspund la întrebări,

atunci cînd sunt de acord cu ceilalţi sau cînd doresc să se diferenţieze de “oponenţi”, şi atunci

cînd construiesc “versiuni” situaţionale coerente ale socialului.

Înainte de a continua trebuie să atragem atenţia asupra faptului că ceea ce am comentat mai

sus despre variabilitate nu trebuie înţeles în termenii managementului impresiei. Nu dorim să

sugerăm ca indivizii posedă o anumită atitudine a cărei expresie o modifică în concordanţă cu

diferite constrîngeri sociale. În schimb, elementul asupra căruia vrem să atragem atenţia este

că indivizii sunt implicaţi într-o multitudine de practici evaluative.

În momentul de faţă există o multitudine de studii care au identificat variabilitatea în diferite

contexte, cum ar fi studiul discursului folosit de cercetători (Gilbert şi Mulkay, 1984;

McKinlay şi Potter, 1987; Potter, 1984, 1987, 1988a), studiul discuţiilor pe teme legate de

rasism (Potter şi Wetherell, 1988, 1989, 1995; Nairn şi McCreanor, 1990, 1991; Wetherell şi

Potter, 1992), discuţii legate de gen, carieră şi inegalitate (Campbell, 1995; Gill, 1991, 1993;

Marshall şi Wetherell, 1989; Wetherell et al., 1987), discuţii legate de Familia Regală

Britanică (Billig, 1991, 1992), discurs parlamentar şi dispute politice ( Edwards şi Potter,

1992a, b; Potter şi Edwards, 1990, 1994), limbajul din învăţămînt şi medicină (Billig et al.,

1988) etc.

S-ar putea obiecta că aceste cercetări asupra variabilităţii nu sunt semnificative, pentru că nu

oferă măsurători cantitative ale variabilităţii. Trebuie spus însă că scopul acestor cercetări nu a

fost de a măsura variabilitatea, ci de a studia existenţa ei ca un prim pas către o analiză mai

detaliată. Mai mult, variabilitatea e genul de fenomen care poate fi lăsat deoparte atunci cînd

se folosesc metode de numărare şi codare ca cele ce se folosesc în prezent în studiul

atitudinilor, care supra-estimează omogenitatea în detrimentul variabilităţii (vezi Potter şi

Wetherell, 1987; Potter şi Litton, 1985; şi mai recent, Potter, 1998a).

Unul dintre studiile care s-a oprit în detaliu asupra expresiei unor puncte de vedere ferme a

fost condus de Billig (1989). Sugestia lui Billig (1988b, c) e aceea că aprecierile noastre sunt

de natură retorică. Atunci cînd exprimăm o poziţie pentru ceva aceasta e simultan expresia

unei poziţii împotriva a altceva. Indivizii tind să fie de acord asupra avantajelor forţei

gravitaţionale (pentru că este vorba de un lucru care este de la sine înţeles), dar totuşi, îi vom

vedea, de exemplu, discutînd pe marginea ideii unei Europe Unite, şi astfel, susţinînd diferite

puncte de vedere împotriva anumitor forme de naţionalism (Billig, 1995).

Billig studiază o persoană despre care se spune că are opinii ferme şi foarte precise asupra

Familiei Regale Britanice. Cu toate acestea, studiul său a dat la iveală o considerabilă

variabilitate a punctelor sale de vedere. Aşa cum Billig (1991) sugerează, a spune că cineva

“are” puncte de vedere ferme nu surprinde totalitatea fenomenului dacă se referă la posedarea

unui obiect mental pre-format şi nemodificabil. Faptul de a avea puncte de vedere ferme e un

proces neterminat, pentru că exprimarea de opinii presupune noi elaborări şi justificări.

Opiniile persoanei din studiul lui Billig sunt modificate şi devin mai subtile în cursul

discuţiilor cu diferite persoane, şi datorită opoziţiei retorice la care sunt supuse. În psihologia

discursivă variabilitatea e folosită ca o resursă pentru a analiza acţiunile pe care le realizează

indivizii şi resursele de care se folosesc pentru a realiza aceste acţiuni.

Practici evaluative şi discurs ideologic

O altă modalitate prin care analiştii discursului s-au distanţat de noţiunile tradiţionale ale

atitudinilor a fost începînd să studieze formularea de răspunsuri evaluative în relaţie cu

activităţi de mai largă anvergură dependente de o serie de resurse simbolice. În unele privinţe,

argumentul analiştilor discursului e foarte asemănător cu cel al cercetătorilor din domeniul

reprezentărilor sociale care au subliniat importanţa studiului reprezentărilor sociale pe care

indivizii le posedă şi care le determină atitudinile (Moscovici, 1984).

În ce-i priveşte pe analiştii discursului interesul s-a îndreptat către studiul “repertoriilor

interpretative” şi a “locurilor comune” retorice care sunt folosite de indivizi pentru a construi

anumite puncte de vedere. Exemple ale unui astfel de stil de cercetare se pot regăsi în Billig

(1992), un studiu bazat pe discuţii legate de Familia Regală Britanică; în Billig et al. (1988),

care se ocupă de fenomenele organizării ideologiei în viaţa de zi cu zi; şi în Wetherell şi

Potter (1992), un studiu despre discurs şi rasism în Noua Zeelandă.

Sugeram anterior că discursul e variabil în sensul că oricare individ va “construi” evenimente

sau persoane în diferite feluri ţinînd cont de funcţia pe care o îndeplineşte discursul său. Acest

lucru nu înseamnă că nu există nici un fel de regularitate în discurs, doar că această

regularitate nu poate fi identificată la nivelul doar unei singure persoane. Există regularitate în

variabilitate. Contradicţiile şi inconsecvenţa din discurs se datorează diferenţelor dintre unităţi

de limbaj interne, relativ consistente, care au fost numite “repertorii interpretative” (Gilbert şi

Mulkay, 1984; Potter şi Mulkay, 1985; Potter şi Reicher, 1987; Potter şi Wetherell, 1987;

Wetherell, 1986, Yearley, 1985).

Potter şi Wetherell (1987) definesc repertoriile interpretative ca fiind “regiştrii de termeni şi

metafore care sunt folosiţi pentru a descrie şi evalua acţiuni şi evenimente” (p. 138).

Repertoriile interpretative sunt modalităţi coerente de a descrie obiecte şi evenimente. În

termenii analizei discursului, repertoriile interpretative sunt “elementele de bază ale

conversaţiei” folosite pentru a construi versiuni ale acţiunilor şi structurilor sociale în vorbire.

Aşa cum sugerează Wetherell şi Potter (1992, p. 90), repertoriile interpretative “reprezintă o

parte din resursele folosite pentru a face aprecieri, pentru a construi versiuni factuale şi pentru

a realiza acţiuni specifice”. Ele sunt resurse lingvistice la care se poate apela şi care pot fi

folosite în cursul interacţiunilor noastre zilnice.

Repertoriile interpretative fac parte din simţul comun al oricărei comunităţi punînd la

dispoziţie resursele unor înţelesuri sociale comune. Repertoriile interpretative reprezintă

principala cale în a înţelege conţinutul discursului şi cum este organizat acesta. Interesul nu

este unul lingvistic, ci este îndreptat către studiul folosirii limbajului, a acţiunilor realizate şi

natura resurselor interpretative pe care indivizii le posedă şi care înlesnesc această orientare

acţională.

Atunci cînd, ca cercetători, avem de-a face cu explicaţii comune, trebuie să încercăm să

descriem resursele explicative la care subiecţii noştri au acces şi să încercăm să explicăm

anumite patternuri pe care le întîlnim atunci cînd studiem conţinutul materialelor noastre de

cercetare. Repertoriile interpretative se regăsesc la acest nivel. Repertoriile pot fi înţelese ca şi

elemente de “construcţie” pe care indivizii le folosesc pentru a construi descrieri ale

acţiunilor, proceselor cognitive şi a altor fenomene (Wetherell şi Potter, 1988).

Pentru a lămuri acest aspect, să amintim studiul de caz realizat în Noua Zeelandă de către

Margaret Wetherell şi Jonathan Potter (1992) asupra practicilor ce susţin discriminarea

populaţiei maori de către albii din Noua Zeelandă. Analiza a fost orientată către specificarea

diverselor "repertorii interpretative" de care dispune comunitatea albă pentru a construi

diferite “versiuni” despre realitatea neo-zeelandeză. Aceste repertorii interpretative sunt

resurse pe care subiecţii le folosesc în moduri extrem de diverse pentru a-şi construi

argumentele în funcţie de contextele specifice în care se desfăşoară discursul.

Modul în care repertoriile interpretative sunt mobilizate urmează să determine efectul pe care

îl vor produce. Aceleaşi repertorii pot genera efecte ideologice opuse, în funcţie de modul în

care sunt mobilizate. Astfel, trebuie acordată o atenţie deosebită atât locului ocupat de ele

într-o secvenţă discursivă, cât şi organizării lor retorice.

Autorii se concentrează asupra modului în care conceptele de "rasă", "cultură" şi "naţiune"

sunt mobilizate şi construite în discursul subiecţilor intervievaţi. Ei arată, de exemplu, cum

conceptul de "cultură", aplicat populaţiei maori trimite cînd la o moştenire ce trebuie salvată,

la fel cum trebuie salvate speciile pe cale de dispariţie, când la o unealtă terapeutică

indispensabilă pentru a evita ca maorii, privaţi de adevărata lor identitate să recurgă la

comportamente inadaptate.

Strategiile retorice ale membrilor comunităţii albe vizează să neutralizeze acuzaţiile de rasism

şi să dea un caracter tolerant şi solidar, argumentelor utilizate pentru a justifica menţinerea

practicilor discriminatorii. Discursurile subiecţilor intervievaţi de Wetherell şi Potter sunt

ambivalente şi foarte contradictorii. Discursului lor este construit în mod flexibil şi variabil

făcînd apel la diferite repertorii interpretative, uneori complet opuse.

Un alt exemplu este cel al unui studiu condus de Wetherell, Stiven şi Potter (1987) care,

folosind interviuri cu întrebări deschise, s-a oprit asupra modului în care bărbaţii vorbesc

despre oportunităţile de carieră ale femeilor. Scopul acestei cercetări nu a fost acela de a

răspunde la întrebarea care sunt atitudinile bărbaţilor faţă de posibilităţile femeilor de a face

carieră. În schimb, interviurile au oferit participanţilor posibilitatea să exprime pe larg o

varietate de descrieri, explicaţii şi raţionamente atunci cînd au fost confruntaţi cu întrebările şi

comentariile intervievatorului.

Analiza detaliată a interviurilor a dus la identificarea unui anumit pattern. Pe de o parte,

bărbaţii erau de acord, în principiu, cu posibilităţile de a face carieră ale femeilor şi erau

critici la adresa discriminării bazate pe sex. Pe de altă parte, bărbaţii au oferit diferite raţiuni

practice care explicau eşecul femeilor în a avea acces la un tratament egalitar, cum ar fi

trimiteri la problema îngrijirii copiilor, tradiţia şi instabilitatea emoţională în situaţii de lucru

stresante. Importanţa acestui pattern sugerează că bărbaţii participanţi la acest studiu pot să

susţină în acelaşi timp egalizarea şanselor (în principiu), cît şi continuarea inegalităţii (din

cauza unor importante raţiuni practice). Astfel, status quo-ul inegalităţii este în continuare

reprodus, în timp ce participanţii încearcă să se prezinte ca non-sexişti prin intermediul

susţinerii în abstract a unor principii egalitare.

Acest studiu sugerează faptul că folosirea tehnicilor tradiţionale de măsurare cum ar fi

chestionarul sau scalele atitudinale, combinate cu ideea atitudinii ca preferinţă individuală

unitară, nu sunt adecvate pentru a înţelege cum aceste persoane construiesc propriile aprecieri

legate de problema aflată în discuţie. Participanţii la acest studiu au poziţii contradictorii, atît

pozitive, cît şi negative, iar teoria atitudinilor nu reuşeşte să rezolve această problemă a

ambivalenţei.

Cercetătorii care studiază atitudinile vor putea replica că acest studiu şi altele asemănătoare

(vezi şi Gill, 1993) demonstrează clasică problemă a neconcordanţei dintre “atitudini” şi

“comportament”. Totuşi, această critică trece cu vederea principalul aspect asupra căruia

psihologia discursivă atrage atenţia, faptul că vorbirea e orientată către acţiune. Formulînd

puncte de vedere egalitare, dar care nu pot fi puse în practică datorită anumitor constrîngeri,

subiecţii pot contracara potenţiale argumente critice care pot veni din partea unei femei,

cercetător cu viziuni liberale (Margaret Wetherell), atunci cînd încearcă să explice şi să

justifice practici inegalitare. Aşa cum sugerează Potter (1998a, p. 252), teoria şi modalităţile

tradiţionale de măsurare a atitudinilor au trecut cu vederea aspecte ce ţin de ceea ce indivizii

fac atunci cînd oferă diferite puncte de vedere şi diferite descrieri ale comportamentelor

sociale.

Dacă psihologia socială clasică a atitudinilor face apel la arealul intrapsihic al psihologiei

cognitive în încercarea de a oferi explicaţii, cercetările bazate pe analiza discursului studiază

în schimb pragmatica conversaţională, şi la un nivel mai general, conflictele sociale şi

ideologice. Această orientare a început să se materializeze începînd cu cercetările cuprinse în

Billig et al. (1988) asupra “dilemelor ideologice”11. Argumentul pe care îl susţin aceşti autori

este acela că simţul comun care alimentează vorbirea şi discuţiile noastre de zi cu zi e

organizat în jurul unor dileme care sunt de cele mai multe ori ideologice, în sensul că se referă

la probleme societale legate de autoritate, legitimizare şi structură socială. De exemplu în

Billig et al. (1988) se discută modul în care procesul de învăţămînt e organizat în jurul unei

11 Aşa cum susţine Billig (et al. 1988, 1991, 1996) noţiunea de ideologie se referă la anumite sisteme de idei într-o anumită societate. Noţiunea de “dilemă ideologică” se referă la faptul că ideologiile nu sunt doar sisteme organizate de idei, ci pot conţine teme contrare, valori contrare, care ‘trag’ în direcţii diferite, şi cu care, indivizii se confruntă de fiecare dată în societate (vezi şi interviul oferit de Michael Billig din acest număr).

dileme care opune dorinţa elevului de descoperire prin mijloace proprii şi controlul cadrului

didactic asupra rezultatelor învăţării.12

Ce trebuie remarcat în legătură cu aceste “dileme” este faptul că ele nu reprezintă o problemă

care trebuie neapărat rezolvată, ci tensiunile generate de acestea structurează contextele

sociale şi pun la dispoziţia indivizilor seturi de resurse contradictorii care susţin practicile

sociale actuale. În cazul studiului amintit mai sus (Wetherell et al., 1987), contradicţiile dintre

valorile egalitare şi practici inegalitare nu reprezintă o problemă; din contră, aceste

contradicţii şi justificările bazate pe ele ajută la perpetuarea şi menţinerea status quo-ului.

Să ne întoarcem pentru puţin la studiul lui Wetherell şi Potter (1992) pe care l-am prezentat

sumar în paragrafele anterioare pentru a ilustra încă cîteva aspecte importante ale naturii

dilematice a simţului comun. Wetherell şi Potter au studiat diferitele puncte de vedere pe care

populaţia albă din Noua Zeelandă le are faţă de o serie de probleme controversate legate de

relaţiile interetnice: dreptul asupra pămîntului, discriminarea pozitivă, introducerea limbii

maori (limba populaţiei băştinaşe) în şcoli etc.

Dintr-o serie de 80 de interviuri, la care s-a adăugat analiza disputelor parlamentare şi

articolelor de ziar, un număr mic a ceea ce Billig (1987) a numit “locuri comune” au fost

identificate. Aceste “locuri comune” reprezintă argumente scurte, fraze care sunt considerate

în general ca principii sociale de bază care nu pot fi puse la îndoială. Iată cîteva exemple

(Wetherell şi Potter, 1992, p. 177):

• Nimeni nu trebuie forţat să facă ceea ce nu doreşte

• Fiecare persoană trebuie tratată de pe poziţii de egalitate

• Nedreptăţile trebuie îndreptate

• Nu poţi întoarce timpul

• Generaţiile actuale nu pot fi acuzate pentru greşelile generaţiilor trecute

Se poate observa că aceste “locuri comune” nu pot fi plasate cu uşurinţă ca valori sau

observaţii de natură ideologică. Ele sunt mai degrabă aspecte ce ţin de moralitate sau de

chestiuni politice, si sunt dependente de contextul în care sunt folosite. Acest lucru ilustrează

12 Pentru o analiză detaliată a unei astfel de perspective asupra educaţiei, vezi Edwards şi Mercer, 1987)

încă o dată natura emică a psihologiei sociale discursive. Scopul acesteia nu este acela de a

impune o coerenţă abstractă asupra discursului indivizilor tratînd discursul acestora ca fiind

generat de atitudini unitare sau ideologii politice specifice. În schimb, scopul e acela de a

descrie organizarea fragmentară a punctelor de vedere de natură politică, şi de a arăta cum,

ceea ce la prima vedere poate părea vag sau ambiguu, posedă de fapt o subtilă organizare

(Potter, 1998a).

Aceste “locuri comune” reprezintă resurse pentru articularea unui discurs contradictoriu (de

exemplu unele din locurile comune amintite se referă la drepturi individuale, în timp ce altele

se referă la raţiuni practice) atunci cînd indivizii îşi exprimă punctele de vedere asupra

problemelor politice aflate în discuţie. Wetherell şi Potter (1992) susţin că natura

contradictorie a discursului bazat pe astfel de locuri comune pemite o extraordinară

flexibilitate retorică, care s-a putut observa atunci cînd participanţii au pledat împotriva

drepturilor maori asupra pămîntului sau împotriva studiului limbii maori în şcolile unde

învaţă copiii albi.

Argumentul de bază al celor doi cercetători a fost acela că pentru a înţelege organizarea

rasismului şi relaţiilor inter-etnice în Noua Zeelandă, noţiunea de atitudini bazate pe

prejudecăţi nu este potrivită. În schimb, e nevoie să înţelegem cum resurse argumentative de

factură liberală sunt folosite în practică pentru a împiedica schimbarea la nivel politic a

poziţiei populaţiei maori, şi cum acest tip de argumente sunt parte constitutivă a istoriei

culturale a Noii Zeelande şi a discursurilor politice şi sociale.

Cercetările descrise în această secţiune reprezintă un important pas către delimitarea de

studiul atitudinilor individuale ca preferinţe cognitive unitare pentru a face un pas important

către înţelegerea modului în care punctele de vedere pe care le exprimăm sunt intim legate de

practicile sociale şi ideologice.

Concluzie

Scopul acestui articol a fost de prezenta cîteva din principalele aspecte ale psihologiei sociale

discursive arătînd cum aceasta a reformulat cîteva din principalele aspecte ale psihologiei

sociale a atitudinilor. Aşa cum am încercat să demonstrez pe parcursul acestui articol

psihologia socială discursivă face trecerea de la noţiunea de atitudine înţeleasă ca un obiect

mental gata-pregătit pentru scalele psihologilor sociali către studiul practicilor evaluative

eterogene folosite de indivizi în diferite contexte şi în diferite scopuri. Împreună cu această

reorientare, accentul cade pe sistemele de resurse simbolice (cum ar fi categoriile, locurile

comune, repertoriile interpretative), resurse folosite pentru a construi diferite aprecieri şi pe

modul în care aceste aprecieri sunt organizate retoric de către indivizi pentru a obţine diferite

efecte.

Bibliografie

Ajzen, I., & Fishbein, M. (1980) Understanding attitudes and predicting social behavior. Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall. Antaki, C. (1994) Explaining and arguing: The social organisation of accounts. London: Sage. Ashmore, M. (1989) The Reflexive Thesis: Writing Sociology of Scientific Knowledge. Chicago, IL: Chicago University Press. Atkinson, J. M., & Heritage, J. (Eds.) (1984) Structures of social action: Studies in conversation analysis. Cambridge: Cambridge University Press. Austin, J.L. (1962) How to do things with words. Oxford: Clarendon Press. Barthes, R. (1974) S/Z. London: Cape. Billig, M. (1985) Prejudice, categorization and particularization: From a perceptual to a rhetorical approach. European Journal of Social Psychology, 15, 79-103. Billig, M. (1987) Arguing and Thinking: A rhetorical approach to social psychology. Cambridge: Cambridge University Press. Billig (1988a) The notion of ‘prejudice’: some rhetorical and ideological aspects. Text, 8, 91-111 Billig, M. (1988b) Rhetorical and historical aspects of attitudes: the case of the British Monarchy. Philosophical Psychology, 1, 83-103. Billig, M. (1988c) Social representation, objectification and anchoring: a rhetorical analysis. Social Behaviour, 3, 1-16. Billig (1988d) Methodology and scholarship in understanding ideological explanation. In C. Antaki (ed.), Analysing everyday explanation: a casebook of methods. London: Sage

Billig, M. (1989) The argumentative nature of holding strong views: a case study. European Journal of Social Psychology, 19, 203-223. Billig, M. (1990) Collective memory, ideology and the British Royal Family. In D. Middleton and D. Edwards (eds.). Collective remembering. London: Sage. Billig, M. (1991) Ideology and Opinions. London: Sage. Billig, M. (1992) Talking of the Royal Family. London: Routledge. Billig, M. (1993) Studying the thinking society: social representations, rhetoric and attitudes. In G. Breakwell and D. Canter (eds.). Empirical Approaches to Social Representations. Oxford: Oxford University Press. Billig, M. (1995) Banal Nationalism. London: Sage. Billig, M. (1997) Rhetorical and discursive analysis: How families talk about the Royal Family. In Nicky Hayes (ed.). Doing Qualitative Analysis in Psychology: Psychology Press. Billig, M., Condor, S., Edwards, D., Gane, M., Middleton, D., and Radley, A. (1988) Ideological Dilemmas: A social psychology of everyday thinking. London: Sage. Bogen, D. & Lynch, M. (1989) Taking account of the hostile native: plausible deniability and the production of conventional history in the Iran-Contra hearings. Social Problems, 36, 197-224. Breckler, S. J. (1997) Empirical validation of affect, behavior and cognition as distinct components of attitude. In M. Hewstone, A. Manstead, W. Stroebe (eds). The Blackwell Reader in Social Psychology (pp. 224-245): Blackwell. Brown, G., & Yule, G. (1983) Discourse Analysis. London: Longman. Campbell, A. (1995) Representations, repertoires and power: mother-child conflict. Journal for the Theory of Social Behaviour, 25, 35-57. Condor, S. (1988) 'Race stereotypes' and racist discourse. Text, 8, 69-91. Coulthard, M. & Montgomery, M. (eds.) (1981). Studies in discourse analysis. London: Routledge & Kegan Paul. Derrida, J. (1977) Limited inc abc. . . . Glyph, 2, 162-254. Drew, P. (1989) Recalling someone from the past. In D. Rogers and P. Bull (eds.). Conversation. Clevedon, Multilingual matters. Edley, N. & Wetherell, M. (1995) Men in perspective: practice, power and identity. Hemel Hempstead: Prentice Hall/Harvester Wheatsheaf. Edley, N. & Wetherell, M. (1997) Jockeying for position: the construction of masculine identities . Discourse and Society, 8, 203-217.

Edley, N. & Wetherell, M. (1999) Imagined futures: young men's talk about fatherhood and domestic life. British Journal of Social Psychology, 38, 181-194. Edwards, D. (1991) Categories are for talking: On the cognitive and discursive bases of categorization. Theory and Psychology, 1, 515-542. Edwards, D. (1997) Discourse and cognition. London: Sage. Edwards, D. (1998) The relevant thing about her: social identity categories in use. In C. Antaki and S. Widdicombe (eds.). Identities in talk (pp. 15-33). London: Sage. Edwards, D. (2002) Analysing racial discourse: a view from discursive psychology. In H. van den Berg, H. Houtkoop-Steenstra and M. Wetherell (eds.). Analyzing interviews on racial issues: Multidisciplinary approaches to interview discourse. Cambridge University Press: in press. Edwards, D., Ashmore, M. şi Potter, J. (1995) Death and furniture: The rhetoric, politics and theology of bottom line arguments against relativism. History of the Human Sciences, 8, 25-49. Edwards, D. & Mercer, N.M. (1987) Common Knowledge: The development of understanding in the classroom. London: Methuen. Edwards, D., & Middleton, D. (1986) Joint remembering: constructing an account of shared experience through conversational discourse. Discourse Processes, 9, 423-459. Edwards, D., & Middleton, D. (1987) Conversation and remembering: Bartlett revisited. Applied Cognitive Psychology, 1(2), 77-92. Edwards, D., & Middleton, D. (1988) Conversational remembering and family relationships: How children learn to remember. Journal of Social and Personal Relationships, 5, 3-25. Edwards, D., Middleton, D., şi Potter, J. (1992) Towards a discursive psychology of remembering. The Psychologist, 5, 56-60. Edwards, D. & Potter, J. (1992a) Discursive Psychology. London: Sage. Edwards, D. & Potter, J. (1992b) The Chancellor's memory: Rhetoric and truth in discursive remembering. Applied Cognitive Psychology, 6, 187-215. Edwards, D & Potter, J. (1993) Language and causation: a discursive action model of description and attribution. Psychological Review, 100, 23-41. Edwards, D & Potter, J. (2002a) Discursive psychology. In McHoul and M. Rapley (eds.). How to analyse talk in institutional settings: a casebook of methods (pp. 12-24). London and New York: Continuum International.

Edwards, D & Potter, J. (2002b) Discursive psychology, mental states and descriptions. In H. te Molder and J. Potter (eds.). Talk and cognition: Discourse, cognition and social interaction. Cambridge: Cambridge University Press, in press. Essed, P. (1988) Understanding verbal accounts of racism: politics and heuristics of reality construction. Text, 8, 5-40. Fiske, S.T. & Taylor, S.E. (1991) Social Cognition (2nd ed.). New York: McGraw Hill. Foucault, M. (1971) Orders of discourse. Social Science Information, 10, 7-30. Garfinkel, H. (1967) Studies in ethnomethodology. Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall. Gergen, K.J. (1973) Social psychology as history. Journal of Personality and Social Psychology, 26, 309-320. Gergen, K.J. (1994) Realities and relationships: soundings in social construction. Cambridge, MA: Harvard University Press. Gilbert, G.N. & Mulkay, M. (1984) Opening Pandora's box: a sociological analysis of scientists' discourse. Cambridge: Cambridge University Press. Gill, R. (1991) Ideology and popular radio: a discourse analytic investigation of disc jockey's talk. Unpublished PhD thesis, Loughborough University. Gill, R. (1993) Justifying injustice: broadcasters' accounts on inequality in radio. In E. Burman and I. Parker (eds.). Discourse analytic research: repertoires and readings of texts in action (pp. 75-93). London: Routledge. Gill, R. (1995) Relativism, reflexivity and politics: interrogating discourse analysis from a feminist perspective. In S. Wilkinson and C. Kitzinger (eds.). Feminism and Discourse (pp. 165-186). London: Sage. Gill, R. (1996) Discourse analysis: Methodological aspects. In E. Richardson (ed.). Handbook of Qualitative Research Methods for Psychology and the Social Sciences (pp. 141-156). Leicester: British Psychological Society. Grice, H.P. (1975) Logic and conversation. In P. Cole and J. Morgan (eds.). Syntax and semantics 3: Speech acts. New York: Academic Press. Harré, R. & Gillett, G. (1994) The discursive mind. London: Sage Harré, R. & Secord, P. F. (1972) The explanation of social behaviour. Oxford: Blackwell. Heritage, J. (1978) Aspects of the flexibilities of natural language use. Sociology, 12, 79-105. Heritage, J. (1984) Garfinkel and ethnomethodology. Cambridge: Polity.

Heritage, J. (1988) Explanations as accounts: a conversation analytic perspective. In C. Antaki (ed.). Analysing everyday explanation: a casebook of methods. London: Sage. Hollway, W. (1989) Subjectivity and Method in Psychology: Gender, meaning and science. London: Sage. Hutchby, I., & Wooffitt, R. (1998) Conversation analysis. Cambridge: Polity Press. Ibanez, T. (1994) Constructing a representation or representing a construction? Theory and Psychology, 4(3), 363-381. Jaspars, J & Fraser, C (1984) Attitudes and social representations. In R. Farr and S. Moscovici (eds.). Social Representations. Cambridge: Cambridge University Press. Levinson, S. C. (1983) Pragmatics. Cambridge: Cambridge University Press. Litton, I. & Potter, J. (1985) Social representations in the ordinary explanation of a 'riot'. European Journal of Social Psychology, 15, 371-388. Marshall, H. & Wetherell, M. (1989) Talking about career and gender identities: a discourse analysis perspective. In Skevington, S. & Baker, D. (eds.). The social identity of women (pp. 106-129). London: Sage. McGuire, W.J. (1964) Inducing resistance to persuasion. In L. Berkowitz (ed.), Advances in Experimental Social Psychology, vol.1 (pp.191-229). New York: Academic Press. McGuire, W.J. & Papageorgis, D. (1961). The relative efficacy of various types of prior belief-defense in producing immunity against persuasion. Journal of Abnormal and Social Psychology, 62, 327-337. McKinlay, A. & Potter, J. (1987) Model discourse: Interpretative repertoires in scientist's conference talk. Social Studies of Science, 17, 443-463. McKinlay, A., Potter, J, Wetherell, M. (1993) Discourse analysis and social representations. In Breakwell, G. and Canter, D. (eds.). Empirical approaches to social representations (pp. 134-156). Oxford: Oxford University Press. Middleton, D. and Edwards, D. (eds.) (1990). Collective remembering. London: Sage. Moscovici, S. (1984) The phenomenon of social representations. In R.Farr and S. Moscovici (eds.). Social Representations. Cambridge: Cambridge University Press. Nairn, R. & McCreanor, T (1990) Insensitivity and Hypersensitivity: An Imbalance in Pakeha Discourse on Maori/Pakeha Accounts of Racial Conflict. Journal of Language and Social Psychology, 9, 293-308. Nairn, R. & McCreanor, T. (1991) Race Talk and Common Sense: Ideological Patterns in Pakeha Talk about Maori/Pakeha Relations. Journal of Language and Social Psychology, 10, 245-262.

Nofsinger, R. E. (1991) Everyday conversation. Newbury Park, CA: Sage. Parker, I. (1992) Discourse dynamics: Critical analysis for social and individual psychology. London: Routledge. Petty, R.E. & Cacioppo, J.T. (1986) Communication and persuasion: Central and peripheral routes to attitude change. New York: Springer-Verlag. Potter, J. (1984) Testability, flexibility: Kuhnian values in psychologists' discourse concerning theory choice. Philosophy of the Social Sciences, 14, 303-330. Potter, J. (1987) Reading repertoires: a preliminary study of some techniques that scientists use to construct readings. Science and Technology Studies, 5, 112-121. Potter, J. (1988a) Cutting cakes: A study of psychologists' social categorizations. Philosophical Psychology, 1, 17-33. Potter, J. (1988b) What is reflexive about discourse analysis? The case of reading readings. In S. Woolgar (ed.). Knowledge and Reflexivity: New frontiers in the sociology of knowledge. London: Sage. Potter, J. (1996a) Representing Reality: Discourse, Rhetoric and Social Construction. London: Sage. Potter, J. (1996b) Discourse analysis and constructionist approaches: Theoretical background. In J.E. Richardson (ed.). Handbook of Qualitative Research Methods for Psychology and the Social Sciences (pp. 125-140). Leicester: British Psychological Society. Potter, J. (1996c) Attitudes, social representations and discursive psychology. In M. Wetherell (ed.). Identities, groups and social issues (pp. 119-173). London: Sage. Potter, J. (1997) Discourse analysis as a way of analysing naturally occuring talk, In D. Silverman (Ed.). Qualitative Analysis: Issues of Theory and Method (pp. 144-160). London: Sage. Potter, J. (1998a) Discursive social psychology: from attitudes to evaluative practices. European Review of Social Psychology, 9, 233-266. Potter, J. (1998b) Qualitative and discourse analysis. In N.R. Schooler (ed.). Comprehensive Clinical Psychology (vol. 3: Research Methods). Oxford: Elsevier Science. Potter, J. (1999) Beyond cognitivism. Research on Language and Social Interaction, 32(1&2), 119-127. Potter, J. (2000) Post-cognitive psychology. Theory & Psychology, 10(1), 31-37. Potter, J., & Edwards, D (1990) Nigel Lawson’s tent: Discourse analysis, attribution theory and the social psychology of fact. European Journal of Social Psychology, 26, 25-40.

Potter, J. & Edwards, D. (1994) La construction d'une démission politique. In A. Trognon and J. Larrue (eds.). Pragmatique du discours politique. Paris: Armand Colin. Potter, J. & Edwards, D. (1999) Social representations and discursive psychology: From cognition to action. Culture and Psychology, 5(4), 447-458. Potter, J. & Edwards, D (2001) Discursive social psychology. In W. Robinson and H. Giles (eds.). The new handbook of language and social psychology (pp. 103-118). Chicester, UK: Wiley. Potter, J. & Litton, I (1985) Some problems underlying the theory of social representations. British Journal of Social Psychology, 24, 81-90. Potter, J. & Mulkay, M. (1985) Scientists' interview talk: interviews as a technique for revealing participants' interpretative practices. In M. Brenner, J. Brown and D. Canter (eds.). The Research Interview: uses and approaches. London: Academic Press. Potter, J. & Reicher, S. (1987) Discourses of community and conflict: the organization of social categories in accounts of a "riot". British Journal of Social Psychology, 26, 25-40. Potter, J. & Wetherell, M. (1987) Discourse and Social Psychology: Beyond Attitudes and Behaviour. London: Sage. Potter, J. & Wetherell, M. (1988) Accomplishing attitudes: fact and evaluation in racist discourse. Text, 8, 51-68. Potter, J. & Wetherell. M. (1989) Fragmented Ideologies: Accounts of Educational Failure and Positive Discrimination . Text, 9, 175-190. Potter, J. & Wetherell, M. (1994) Analyzing Discourse. In A. Bryman and R.G. Burgess (eds). Analyzing Qualitative Data (pp.47-66). London: Routledge. Potter, J. & Wetherell, M (1995) Discourse analysis. In J. Smith, R. Harré and L. van Langenhove (eds.). Rethinking methods in psychology (pp. 80-92). London: Sage. Potter, J., Edwards, D and Wetherell, M. (1993) A model of discourse in action. American Behavioral Scientist, 36(3), 383-401. Potter, J., Stringer, P. and Wetherell, M. (1984) Social texts and context: literature and social psychology. London: Routledge & Kegan Paul. Potter, J., Wetherell, M., Gill, R., Edwards, D. (1990) Discourse: noun, verb or social practice? Philosophical Psychology, 3, 205-217. Reeves, F. (1983) British Racial Discourse. Cambridge: Cambridge University Press. Sacks, H. (1992) Lectures on conversation. (Vol.I-II, ed. by G. Jefferson). Oxford: Blackwell.

Sacks, H. Schegloff, E.A. and Jefferson, G. (1974) A simplest systematics for the organization of turn-taking for conversation . Language, 50, 696-735. Schegloff, E.A. (1997) Whose text? Whose context? Discourse and Society, 8, 165-187. Searle, J.R. (1969) Speech acts. Cambridge: Cambridge University Press. Shotter, J. (1977) Images of man in psychological research. London: Methuen. Sinclair, J. McH. & Coulthard, R.M. (1975) Towards an analysis of discourse: The english used by teachers and pupils. London: Oxford University Press. Smith, J. (1987) Making people offers they can't refuse: a social psychological analysis of attitude change. In J. Hawthorn (ed.). Propaganda, persuasion and power. London: Edward Arnold. Stubbs, M. (1983) Discourse Analysis. Oxford: Blackwell. Sykes, M. (1985) Discrimination in discourse. In T.A. van Dijk (ed.). Handbook of discourse analysis (vol. 4). London: Academic Press. van Dijk, T. A. (1984) Prejudice and Discourse. Amsterdam: Benjamins. van Dijk, T. A. (1987) Communicating Racism: Ethnic prejudice in thought and talk. London: Sage. van Dijk, T.A. (ed.) (1985) Handbook of discourse analysis (4 vols). London: Academic Press. van Dijk, T. A. & W. Kintch (1983) Strategies of Discourse Comprehension. London: Academic Press. Wetherell, M. (1986) Linguistic repertoires and literary criticism: new directions for the social psychology of gender. In S. Wilkinson (ed.). Feminist social psychology. Milton Keynes: Open University Press. Wetherell, M. & Potter, J. (1986) Discourse analysis and the social psychology of racism. British Psychological Society Social Psychology Section Newsletter, 15, 24-29. Wetherell, M. & Potter, J. (1988) Discourse analysis and the identification of interpretative repertoires. In C. Antaki (ed.). Analysing everyday explanation: a casebook of methods. London: Sage. Wetherell, M. & Potter, J. (1992) Mapping the Language of Racism: Discourse and the Legitimation of Exploitation. Hemel Hempstead: Harvester Wheatsheaf. Wetherell, M., Stiven, H. and J. Potter (1987) Unequal egalitarianism: a preliminary study of discourses concerning gender and employment opportunities. British Journal of Social Psychology, 26, 59-71.

Wetherell, M., Taylor, S. and Yates, S.J. (eds.) (2001a) Discourse theory and practice: a reader. London: Sage and Open University. Wetherell, M., Taylor, S. and Yates, S.J. (eds.) (2001b). Discourse as Data: a guide for analysis. London: Sage and Open University. Widdicombe, S. & Wooffitt, R. (1990) 'Being' versus 'doing' punk: on achieving authenticity as a member. Journal of Language and Social Psychology, 9, 257-277. Widdicombe, S. & Wooffitt, R. (1995) The language of youth subcultures: social identity in action. Hemel Hempstead: Harvester/Wheatsheaf. Wieder, L. (1974) Telling the code. In R. Turner (ed.). Ethnomethodology. Harmondsworth: Penguin. Wittgenstein, L. (1953) Philosophical investigations. Oxford: Blackwell. Wittgenstein, L. (1980) Remarks on the philosophy of psychology (vols 1-2). Oxford: Blackwell. Wooffitt, R.C. (1990) On the analysis of interaction: an introduction to conversation analysis. In P. Luff, D. Frohlich and G.N. Gilbert (eds.). Computers and conversation (pp. 7-38). New York: Academic Press. Wooffitt, R. (1993) Analysing accounts. In N. Gilbert (ed.). Researching social life (pp. 287-305). London and Beverly Hills, CA: Sage. Yearley, S. (1985) Vocabularies of freedom and resentment: a Strawsonian perspective on the nature of argumentation in science and the law. Social Studies of Science, 15, 99-126.