Analgezice Si Antipiretice

  • View
    444

  • Download
    19

Embed Size (px)

DESCRIPTION

Analgezice Si Antipiretice

Text of Analgezice Si Antipiretice

CUPRINS

Istoric

Capitolul I Medicamente analgezice antipiretice

Capitolul II Prezentare generala Medicatia analgezica si antipiretica

Indicatii Capitolul III Clasificarea medicamentelor analgezice-antipiretice Capitolul IV Reactii adverse ale medicamentelor analgezice- antipiretice

Capitolul V Prezentarea medicamentelor

Concluzii

Bibliografie

ISTORIC

Din cele mai vechi timpuri, grija fata de aproape a generat metode si mijloace de alinare. Mentionam ca in acest sens primele leacuri constituite sunt din plante, radacini, frunze sau flori asociate sau nu cu o gestica tamaduitoare.

Dupa ingerarea hranei formate din anumite parti ale plantelor si animalelor, omul primitiv a inceput sa capete si cunostinte despre efectul acestora.

Prin acumularea cunostintelor care au fost dobandite intamplator si transmise oral generatiilor urmatoare ei au cunoscut plante cu actiune halucinogena, euforizanta, analgetica.

Mai tarziu hindusii si chinezii au folosit in scop terapeutic opiul, reventul, si cornul secarei substante folosite si astazi.

Medicina si farmaceutica din India au un bogat continut empiric, imbinat cu elemente mistice. In conceptia medicala indiana bolile se datoreaza atat unor factori materiali interni si externi, cat si cauzele supranaturale, mistice. Divinitatile vindecatoare sau cu atributii in sfera medicinei si farmaceuticii in mitologia indiana sunt: Agni, Indra si Soma alaturi de Siva, care este in acelasi timp binefacator si datator de boli.

Efectele tamaduitoare ale plantelor de leac se datoreaza demonilor si divinitatilor care salajluiesc in ele, inbinandu-si puterile lor cu proprietatile materiale, tamaduitoare ale acestora.

Remediile vegetale au jucat un rol foarte important in terapia si farmaceutica din India.

Material medica (farmacologia) populara si aceia a medicinei culte au fost extrem de bogate. Operele medicale sanscrite, lucrarile atribuite lui Vagbhota si manuscrisul Bower indica numeroase remedii din cele trei regnuri ale naturii. Susruta, care a trait cu cateva secole inainte de era noastra aminteste peste 700 de medicamente, printre care : tamarindul( laxativ), cardamomul (calmant in dureri de splina), canepa (cannabis indica), ca analgezic usturoiul, smirna, mustarul(revulsiv),aconitul (in dureri de ficat, ameteala si dureri generale). Progresele investigate de stiinta au creat produse pe cale chimica, initial avand la baza principii active din plante. Ulterior calea de sinteza a amplificat infinit posibilitatea de lupta cu boala.

Iata spre exemplu cum a fost descoperita aspirina:

- ca in fiecare luna, in ultima joi, la ora ceaiului la intrarea in cladirea ce gazduia celebra Royal Society din Londra, era mare animatie. Obisnuitii prestigioasei institutii se salutau protocolar, sau amical, dupa natura relatiilor,arborand acel aer blazat sau preocupat al unor oameni de stiinta prea constienti de valoarea pe care o reprezentau in societate.Acestia pareau sic mai bine imbracati lasand sa se descopere suficient de usor o prosperitate ostentativa.

Altii , dimpotriva , mai mult distrati decat neatenti isi etalau cu nonsalanta o neglijenta deloc cautata. Acestia erau adevaratii savanti!

Era in vara anului 1763. pentru acea seara doctorul Stone anuntase ca va prezenta un raport in legatura cu succesele pe care le obtinuse, in practica sa medicala, privind combaterea febrei cu ajutorul unor preparate obtinute din scoarta de salcie.

Pornise in cercetarea sa de la o ipoteza bazata pe credinta forte bine inradacinata la tara, in randul tamaduitorilor locali, ca fiecare planta medicinala poseda o ,,semnatura miraculoasa,menita sa o predestineze unei anumite boli, strict legata de ,,semnul plantei. Astfel , plamanarica, cu frunza sa de forma si coloratie asemanatoare plamanului este ,,destinata sa vindece bolile de plamani; rostopasca avand latexul de culoare portocalie, atat de cunoscut, era folosita pentru tratarea icterului (galbenarea), pe cand salcia, care creste in locuri umede, mlastinoase, pe malul apelor, era si ea buna de ceva . Stand cu radacinile intr-un teren atat de umed, nu putea sa nu aiba nici un efect asupra celor ce se imbolnaveau dupa ce au fost nevoiti sa stea cu picioarele in apa , sau sa se ude la picioare. Toti faceau febra dupa ce se imbolnaveau, iar ,,frigurile reprezentau forma cea mai grava a bolii. Mai mult , doctorul Stone observase ca scoarta de pe ramurile salciei are un gust amar. Ori el stia ca din Peru ,se poate obtine,prin corabiile care indrazneau sa strabata pustietatile de apa ale Oceanului Atlantic, bantuit de brigantinele piratilor, o scoarta de culoare rosie.

Si aceasta era foarte amara la gust. Se numea scoarta de China, nu pentru ca ar fi fost de origine chineza.

Stabilind o apropiere intre cele doua scoarte, Stone a cules scoarta de pe ramurile salciei, a uscat-o, a pulverizat-o si cu ajutorul sau a preparat macerate in apa , la cald.A indepartat apa prin evaporare si ce a ramas , in retorta, a administrat bolnavilor sai de ,,friguri sau care, din diverse pricini, faceau temperatura.

Asa cum se asteptase, de astfel, febra scadea de fiecare data. Scoarta de salcie dovedise un bun febrifug, desi in treacat fie spus aceasta nu avea nimic deaface cu malaria(frigurile de balta). In epoca la care ne referim , cand doctorul Stone isi trata bolnavii sai cu extracte de salcie, germenul malariei nu era cunoscut.

In orice caz comunicarea sa a fost ascultata cu mult interes si dupa terminarea lecturii, intrebarile au inceput sa curga. Ce fel de salcie era cea pe care a folosit-o, de unde provenea, cum a recoltat scoarta, cand, la ce ora din zi, cum a uscat-o, cum a pregatit maceratele si decocturile, iar bolnavii cum au primit medicamentul, cum s-au comportat si multe altele. Stone a avut succes, rezultatele sale au fost consemnate in analele societatii, raportul depus la arhiva acestuia si viata si-a vazut mai departe de treburile sale. Revolutia franceza batea la usa!

Peste aproape 70 de ani insa, cam prin 1829, aveau sa se declanseze o serie de intamplari, aparent fara nici o legatura intre ele.

Farmacistul francez H. Leroux,jucandu-se cu scoarta de salcie, preparase si el extracte in laboratorul farmaciei sale. In urma unui sir de experiente, el reusise sa obtina, in paharele de sticla o substanta de culoare alba, frumos cristalizata in ace subtiri sau in rozete. Cam tot atunci , un alt farmacist, de data aceasta elvetian, pe nume Pagenstecher, distila florile de sanziene, atat de frumos mirositoare. Din lichidul de distilare, dupa racire, se ridicau la suprafata picaturi uleioase de aldehida salicilica, lichid care amintea de mirosul sanzienelor.

Apoi germanul Karl Jacob Lowig a luat aldehida salicilica, a tratat-o cu permanganat de potasiu, a adaugat ceva acid sulfuric si a pus totul la fiert. Dupa racire, in balonul de reactie s-au depus cristale aciculare, stralucitoare, de aceeasi culoare alba ca si cristalele de salcie, ale lui Leroux. Erau de acid salicilic.

Dupa un sfert de veac de incercari, H. Guerland reusise sa reproduca prin sinteza, in retorta, si pornind de la fenol, acidul salicilic, pentru care Lowig folosise insa o substanta naturala. Fenolul se obtinea , prin distilarea uscata a carbunilor de pamant pentru producerea gazului de iluminat.

Pe de alta parte , farmacistul alsacian, din Strassbourg, Charles-Frederic Gerhardt, s-a apucat sa acetilizeze acidul salicilic. Folosind anhidrida acetica si iarasi acidul sulfuric a obtinut ceea ce la analiza chimica s-a dovedit a fi acidul acetilo-salicilic. Aceasta, acidul salicilic, aldehida salicilica din sanziene si substanta lui Leroux,care in timp capatase denumirea de salicina, toate aveau aceiasi structura chimica de baza.Calea de obtinere a aspirinei fusese strabatuta. Mai trebuia consacrarea.

Aceasta a avut loc abia in 1876 cand L Rien si S. Stricker au demonstrat ca acidul acetilo- salicilic, administrat bolnavilor reumatici care febricitau, facea sa scada temperatura intocmai ca si salicina, dar de mai mare intensitate.

Substanta , care pana atunci satisfacuse numai fantezia unor cercetatori de laborator , devine, peste noapte un medicament.Si inca un medicament bun!

Era ceruta din ce in ce mai mult. Bolnavii o cereau, medicii o prescriau, dar, vai numai cativa farmacisti puteau sa acetilizeze acidul salicilic.

Atunci , in anul 1893, Felix Hofmann chimist la firma Bayer din Leverkusen, a reusit sa elaboreze un proces tehnologic pentru obtinerea acidului salicilic acetilat, astfel ca acesta sa fie preparat in cantitati indestulatoare, la scara industriala.

Si deoarece , pe aceasta cale, devenea un articol comercial i s-a dat si o denumire adecvata. Pentru ca era obtinut prin acetilarea acidului salicilic si, initial acesta fusese preparat prin oxidarea aldehidei salicilice din Spirea, a fost botezata Aspirina.

Celebra aspirina , de atunci in 1893, a fost fabricata si utilizata in cantitati care, probabil, acum nu mai pot fi socotite. Numai S.U.A. au sintetizat, in anul 1963, 13.000 tone. Dar in toata Europa? Dar in China si Japonia? Dar in toata lumea? Scoasa din taina milioanelor de celule infime din care este alcatuita salcia si de unde la inceput nu se lasa furata naturii decat cristal cu cristal, acum, pentru alinarea durerii, ea se incarca in vagoane.

Mai intai vagoanele vin in fabrica si aduc in cisternele lor pantecoase, fenol. Acesta se intalneste, in cuptoarele duduind sub presiunea arzatoare a focului,