166
Analele Universităţii Spiru Haret Seria Geografie nr. 6, 2003 EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2005

Analele Spiru Haret - 6

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: Analele Spiru Haret - 6

Analele Universităţii Spiru Haret

Seria Geografie nr. 6, 2003

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2005

Page 2: Analele Spiru Haret - 6

Colectivul redacţional Redactor-şef: Prof. univ. dr. Grigore Posea Redactor-şef adjunct: Conf. univ. dr. Ioan Povară Secretari de redacţie: Prof. univ. dr. Adrian Cioacă, conf. univ. dr. Liliana Guran-Nica Secretariat: Cartograf Raluca Nicolae Colegiu de redacţie: Prof. univ. dr. Ion Iordan, Prof. univ. dr. Ion Zăvoianu, Prof. univ. dr. Mihai Parichi, Cercetător principal I, dr. Lucian Badea

Colectivul de referenţi ştiinţifici

Prof. univ. dr. Alain Marre, Universitatea din Champagne – Ardenne, Franţa. Prof. univ. dr. Vladimir Kolossov, Universitatea Lomonosov, Moscova, Federaţia Rusă. Prof. univ. dr. Mosche Schwartz, Universitatea Ben Gurion, Beer Sheva, Israel. Prof. univ. dr. Doriano Castaldini, Universita degli Studi di Modena e Reggio Emilia, Italia. Prof. univ. dr. Michael Sofer, Universitatea Bar-Ilan, Tel Aviv, Israel. Prof. univ. dr. Pierre Carega, Universitatea din Nice, Franţa. Prof. univ. dr. Ibrahim Murat Atalay, Universitatea Dokuz Eylül, Izmir, Turcia. Prof. univ. dr. Giuliano Rodolfi, Universitatea din Florenţa, Italia. Prof. univ. dr. Mihai Ielenicz, Universitatea din Bucureşti. Prof. univ. dr. Emil Vespremeanu, Universitatea din Bucureşti. Prof. univ. dr. Ioan Ianoş, Universitatea din Bucureşti. Prof. univ. dr. George Erdeli, Universitatea din Bucureşti. Prof. univ. dr. Floarea Grecu, Universitatea din Bucureşti. Prof. univ. dr. Ion Mac, Universitatea „Babeş-Bolyai“, Cluj-Napoca. Prof. univ. dr. Ion Ioniţă, Universitatea „Al. I. Cuza“, Iaşi. Prof. univ. dr. Costică Brânduş, Universitatea „Ştefan cel Mare“, Suceava. Prof. univ. dr. Nicolae Josan, Universitatea Oradea. Prof. univ. dr. Gheorghe Măhăra, Universitatea Oradea. Prof. univ. dr. Octavia Bogdan, Universitatea „Dimitrie Cantemir“, Sibiu. Prof. univ. dr. Petre Urdea, Universitatea de Vest, Timişoara. Prof. univ. dr. Petre Gâştescu, Universitatea „Valahia“, Târgovişte. Prof. univ. dr. Marin Cârciumaru, Universitatea „Valahia“, Târgovişte. Prof. univ. dr. Nicolae Aur, Universitatea din Craiova. Prof. univ. dr. Florin Mihăilescu, Universitatea „Ovidiu“, Constanţa.

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005 ISSN: 1453-8792

Redactor: Andreea DINU

Tehnoredactor: Georgiana GÂRJOI

Bun de tipar: 12.05.2005; Coli tipar: 9,75 Format: 16/70×100

Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine Splaiul Independenţei nr.313, Bucureşti, s. 6, O.P. 83

Tel./Fax: 316.97.90; www.spiruharet.ro e-mail: [email protected]

Page 3: Analele Spiru Haret - 6

3

CUPRINS / CONTENTS STUDII IOAN MAC, MARIA HOSU, Autoproiectarea reliefului în sistemele geomorfologice cu diferite grade de sensitivitate / Auto-projection of the relief within the geomorphological system with different levels of sensitivity………… 5 POMPILIU MIŢĂ, SIMONA MĂTREAŢĂ, Rolul zonelor împădurite asupra variaţiei scurgerii de suprafaţă/ The role of afforested areas upon the surface runoff variation……………………………………………………………………… 17 VALENTIN TEODORESCU, Degradarea solurilor şi formarea crustei sub acţiunea poluării cu pulberi industriale pe versanţii Argeşelului / Soil degradation and crust formation due to industrial dust pollution on the Argeşel Valley slopes………………………………………………………………………………... 25 ANCA LUIZA STĂNILĂ, MIHAI PARICHI, Cu privire la solurile de tip rendzină formate pe gips / About rendzina soils which are formed on gypsum ……………… 31 IULICA VĂDUVA, GETA RÎŞNOVEANU, Variabilitatea neperiodică a temperaturii aerului în Podişul Dobrogei de Sud / Non-periodical air temperature deviations in the South Dobroudja Plateau…………………… 35 RODICA POVARĂ, Resurse termice în Munţii Apuseni / Thermal resources in the Apuseni Mountains……………………………………………………………………. 41 FELICIA VASENCIUC, CARMEN SOFIA DRAGOTĂ, MARIA COŞCONEA, Aspecte ale tendinţei de evoluţie a principalelor elemente climatice pe teritoriul judeţului Vâlcea / Aspects of the trend of the main climatic elements over the territory of Vâlcea County………………………………………………………….. 47 ADRIAN TIŞCOVSCHI, GABRIELA MANEA, Analiza gradului de favorabilitate în zona Constanţa Midia-Năvodari (cu privire specială asupra condiţiilor climatice şi calităţii aerului) / L’analyse de la favorabilité des facteurs naturels dans la région Constanţa Midia-Năvodari, vue spéciale sur les conditions climatiques et la qualité de l’air……………………………………………………. 53 FLORIN VARTOLOMEI, Aspecte asupra calităţii apei în acumularea Stânca-Costeşti (Bazinul hidrografic Prut) / Some aspects about the water quality in Stânca-Costeşti accumulation (Prut hydrographic basin) ……………………………. 59 MARIOARA RUSU, Coordonate ale dezvoltării rurale: România în perioada de tranziţie / Rural development coordinates: Romania in transition……………………. 65 LILIANA GURAN-NICA, Schimbări ale dimensiunii demografice a spaţiului rural / Changes of the demographic dimension in the rural space…………………… 71 IOAN MĂRCULEŢ, DRAGOŞ BAROIU, Modificări în structura naţională a populaţiei oraşului Sighişoara în perioada 1900-2002 / Changes in the nationality structure of Sighişoara town population between 1900 and 2002…………………. 77

Page 4: Analele Spiru Haret - 6

4

RADU SĂGEATĂ, MARCELA NEDEA, Modele de regionare politico-administrativă în Uniunea Europeană / Models of political-administrative regionalisation within the EU countries…………………………………………….

83

MARILENA DRAGOMIR, Aspecte geografice ale circulaţiei turistice în România / Geographical aspects concerning touristic circulation in Romania……………… 91 COSTIN DUMITRAŞCU, MONICA DUMITRAŞCU, Industria mondială de automobile în era globalizării / The world car industry in the era of globalization ………. 97 GABRIELA OSACI-COSTACHE, Reconstituirea repartiţiei spaţiale a pădurilor din Muşcelele Argeşului în ultimele două secole / La reconstitution de la répartition spatiale des forêts en Muşcelele Argeşului dans les derniers deux siècles……………... 103 ŞTEFAN DOMBAY, ZSOLT MAGYARI-SÁSKA, Pretabilităţi de valorificare turistică a Munţilor Metaliferi Centrali / Possibilities of touristical utilization of the Central Metaliferi Mountains……………………………………………………….. 109 IULIANA ARMAŞ, MARIUS NEACŞU, Dimensiunea umană a riscului seismic – studiu de caz: oraşul Bucureşti – / The human dimension of disaster. Earthquake hazard in the perceptions, attitudes and opinions of Bucharest residents………….. 115 ADRIANA PETRONELA BADEA, Arii naturale protejate din judeţul Hunedoara / Natural protected areas in Hunedoara county…………………………………… 123 DAN TRAIAN IONESCU, Noutăţi în protecţia zonelor umede din judeţul Braşov / News on the wetland areas conservation in Braşov county………………...…… 129 DIANA ŢOCA, Ariile protejate din judeţul Satu Mare – trecut, prezent şi perspective / Protected areas in Satu Mare county – past, present and future………… 137 VIAŢA ŞTIINŢIFICĂ A patra sesiune anuală de comunicări a Facultăţii de Geografie din Universitatea Spiru Haret, 10 mai 2003 (Liliana Guran)……………………………………….. 145 Teze de doctorat susţinute de cadrele didactice de la Facultatea de Geografie (Raluca Nicolae).…………………………………………………………………… 147 RECENZII GRIGORE POSEA, Geografia fizică a României, Partea I (Dan Eremia) ………... 149 GRIGORE POSEA, ADRIAN CIOACĂ, Cartografierea geomorfologică (Nicolae Cruceru) …………………………………………………………………... 150 MIHAI IELENICZ, ILEANA GEORGETA PĂTRU, MIOARA GHINCEA, Subcarpaţii României (Marilena Dragomir ) ……………………………………… 151 IULIANA ARMAŞ, RĂSVAN DAMIAN, IONUŢ ŞANDRIC, GABRIELA OSACI-COSTACHE, Vulnerabilitatea versanţilor la alunecări de teren în sectorul subcarpatic al văii Prahova (Mihai Grigore) …………………………….. 152 EUGEN RUSU, Geografia continentelor – Asia (Mădălina Teodora Andrei)…….. 153 CONSTANTIN SAVIN, Hidrologia râurilor – teoretică şi aplicată (Ion Zăvoianu)…… 154 ANCA-LUIZA STĂNILĂ, MIHAI PARICHI, Solurile României (Radu Piţigoi) …….. 155 SORIN GEACU, Colinele Covurluiului –Potenţial ecologic. Comunităţi biologice. Modificarea antropică a peisajului geografic (Ion Zăvoianu)……………………... 156

Page 5: Analele Spiru Haret - 6

5

STUDII

AUTOPROIECTAREA RELIEFULUI ÎN SISTEMELE GEOMORFOLOGICE CU DIFERITE GRADE DE SENSITIVITATE

Ioan MAC∗, Maria HOSU∗

Cuvinte cheie: autoproiectarea reliefului; sisteme geomorfologice Keywords: auto-projection of the relief; geomorphological system

Auto-projection of the relief within the geomorphological

system with different levels of sensitivity. Seen as the geomorphologic systems measure of response to perturbations (internal or external), geomorphic sensitivity is responsible for the evolutionary orientation of the geomorphologic systems towards stability (establishment of entropy), instability (persistence of entropy) or transience (imminent change).

The present study explores the role of geomorphic sensitivity in the process of auto-projection of the relief forms and in the establishment of their morpho-dynamic state. The analysis starts from the statement that sensitivity is materialized in the parameters or dimensions of the geomorphologic units, which in turn are the direct products of the geomorphic system with different levels of sensitivity. The relief form in itself, as well as its material content, represent „memories” of former states that characterized the morphogenetical systems in different evolutionary stages of the geographical systems.

As a consequence, the geometry of the relief forms (position, dimensional parameters, physiography etc.), the material composition, in the case of the accumulative forms (sand, clay, gravel, terra rossa etc.) as well as the spatial arrangement of the sedimentary layers, are the result of a factorial projection induced by sensitivity.

The ideas mentioned above refer to the relief forms created in past conditions. For the morphology that is created by present day processes the geomorphic sensitivity is materialized in temporal and spatial dynamics elements: the nature and the intensity of the geomorphic process, the kinetic energy flux orientation, the sequentiality of the geomorphic events or their instantaneous character, rhythmicity of the mechanisms, etc.

Irrespective to the form we are referring to, the sensitivity incorporated in the genetic cycle of relict forms or de facto sensitivity, which reflects the susceptibility degree of the geomorphic systems to perturbation, we need to take into consideration the following:

-the necessity to be respective to a particular type of geomorphic system;

∗ Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Geografie, Cluj-Napoca.

Page 6: Analele Spiru Haret - 6

-the operational scale, as resolution of systems functionality differ; -the time parameter (long term-short term); The denudation rate of the morphological units, the degree of

their perfectibility is under the factorial time-space control of the local conditions (lithology, micro-morphology) as well as regional (geologic structure, climate, life forms etc.) or planetary conditions (tectonics, eustasy).

The geomorphic sensitivity translated as the response of the geomorphic systems in temporal dimension, reported at different levels and scales of organization, is materialized by the palimpsest character of the relief forms. In turn, this character is embedded in form geometry (planes, edges, knick-points, morphologic levels etc.). The non-linear evolution of the geomorphic systems is expressed by the topo-sequences. In our case study (Somes river, Transylvania) the system’s states of order and disorder are established successively on the river trajectory and its slopes. On these slopes there are several topo-sequences: the slope sequence dominated by direct connection (positive feed-back) where geomorphic aggression develops in time; the colluvial accumulation slope, on the way to stability; delluvial slope sequence, dominated by morpho-dynamic equilibrium; the slope sequence activated by „sheet” material transport and the slope sequence affected by linear processes embedded in surficial deposits with underground water supply.

The geomorphic geometry comprised in several configurations (fronts, edges, sinuosities, linear directions) illustrates the auto-generative capacity, the response power and the resilience of the geomorphic systems. Thus, the geomorphic sensitivity is related to the active forces of the change.

INTRODUCERE

Pornind de la considerentul că materia se organizează în forme extrem de

diferite şi că pentru apariţia de holoni superiori sunt necesare mulţimi de elemente noi (variabile constructive) studiul de faţă priveşte relieful Terrei ca produs al unei auto-organizări geomorfologice, respectiv al unei autoproiectări morfogenetice.

Sensitivitatea geomorfologică e privită în două sensuri: ca măsură a răspunsului sistemelor la perturbări din interiorul şi din afara acestora; ca putere şi fineţe de conlucrare sinergică între variabile sau, dimpotrivă, de descriere şi ieşire din stabilitate pentru a alege noi traiectorii ale manifestării şi devenirii. Astfel, sensivitatea asociază termeni ca percepere, rezistenţă, rezilienţă, flexibilitate prin fluctuaţie şi orientare.

Dacă luăm în considerare ecuaţia lui Gregory (1978) cu cei trei termeni: F- forma de relief, P – procesul şi M – materialele; deci ∫= dtMPfF ),( , unde f, denotă funcţia, iar dt calea matematică ce exprimă schimbările în timp, atunci ne putem fixa atenţia asupra relaţiei formă – proces – material (suport). Caz în care, sensivitatea geomorfologică va fi tocmai reflectarea diferenţiată a conlucrării dintre termenii ecuaţiei. Dar formula cere completare, deoarece sensivitatea devine

6

Page 7: Analele Spiru Haret - 6

7

evidentă prin mecanisme. Acestea validează tocmai sensivitatea intrinsecă a morfogenezei. De aceea, în lucrare, analizăm câteva mecanisme morfogenetice şi formele de exprimare geomorfică.

SUPORTURI CONCEPTUALE ŞI METODOLOGICE

Contrar unor opinii, extrem de nuanţate, că „forma unui corp nu este în

ultimă instanţă decât un aranjament fortuit de entităţi materiale, lipsit de autonomie sau de consistenţă veritabilă, deci nu are decât o existenţă derivată şi trecătoare” (A. Boutot, 1997; pag. 16), apreciem că în geomorfologie forma se identifică cu obiectul material. Ea constituie materie concretizată. Aşadar, formele de relief sunt autoproiecţii materiale sau, altfel spus, răspunsuri geomorfometrice la stimuli, respectiv, la necesităţi de obiectivizare ale materiei (Posea, 1993). Vom avea în vedere faptul că, în afară de factorii de start (iniţiere), în procesul morfogenetic, sunt antrenaţi noi factori solicitaţi de însăşi desfăşurarea procesuală a formei. Pe o asemenea cale, relieful se autoproiectează tocmai din desfăşurarea relaţiei dialectice deterministice. Asistăm, astfel, la o suită de discontinuităţi fenomenologice. Baza acestora o constituie tocmai sensitivitatea geomorfologică, o proprietate care nu rămâne constantă.

Înţeleasă ca măsură a răspunsului sistemelor geomorfologice la perturbaţii (intrinseci, extrinseci), prin sensivitate se orientează traiectoria şi starea sistemelor morfogenetice. Direcţiei de căutare a stabilităţii (instalarea entropiei) i se opune instabilitatea (adică negentropia) tocmai prin sensivitatea mereu reînnoită şi diversificată.

Putem, aşadar, considera autoproiectarea reliefului în sistemele geomorfologice cu grade diferite de sensitivitate ca extensie a nelinerarităţii geosistemice.

Modificarea formelor sub egida proceselor şi, implicit, schimbarea proceselor aferente formelor modificate, generează circumstanţe inedite ce trebuie surmontate prin mecanisme de autoreglare de tip feed-back. Grefarea pe un câmp structural, în cazul geomorfosistemelor, prin excelenţă eterogen, stă la baza nelinearităţii dinamice a comportamentului sistemic (Posea, 2002).

Pe lângă aspectele subliniate anterior, considerăm că trebuie să abordăm relieful prin optica unei geomorfologii fizice, deoarece avem în vedere obiecte (ex. terase, doline, văi, faleze etc) cu forme tipice. Acţionând în procesul analizei ştiinţifice dinspre „forme către mase punctuale” (R. Thom, 1982), ajungem la descifrarea mecanismelor de perfectare a formelor, or aceste mecanisme sunt fizice şi chimice.

Factorul de formă controlează ordonarea elementelor în structură şi dă sens geometric entităţilor geomorfologice (de ex. con aluvial, deltă fluvială, terasă fluvială, vârf montan, horn, creastă muntoasă etc).

În devenirea lor, formele de relief urmează un traseu specific sistemelor disipative: compunere – descompunere – recompunere, cu apariţia întotdeauna de structuri noi (masiv grezos – hamadă – glacis). Relaţia caracterizează transformarea disipativă, ceea ce înseamnă şanse de bifurcaţie, adică o evoluţie prin fluctuaţie.

Raportul dialectic este de tipul continuu/discontinuu, stabilitate/instabilitate, evident/discret. Formele de relief sunt, aşadar mereu schimbătoare; fiziografiei

Page 8: Analele Spiru Haret - 6

aparent statică i se opune varianta discretă şi diversă, fapt ce face dificilă moderarea geomorfologică, în special la microscară. Jocul acestei manifestări trebuie pus pe seama sensitivităţii geomorfologice atât de neuniformă temporo – spaţial şi intern. După Gaston Bachelard (citat de A. Boutot, 1997, pag. 18), diversitatea formelor ... nu poate fi analizată decât limitat, deoarece forma este însăşi libera diversitate”. Forma este esenţialmente deformabilă. Aprofundarea cercetărilor de geomorfologie fizică în optica unor idei încă disparate (ex. Scheideger, 1970) proiectează şansele unor noi demersuri ştiinţifice.

MECANISME ŞI FORME DE AUTOPROIECTARE

Mecanismele şi formele de „construcţie” geomorfologică sunt extrem de

diversificate. Dar acest fapt ne-a determinat să alegem doar câteva dintre ele, tocmai, cu dorinţa de a evidenţia sensitivitatea prin formele care se autocreează (autoproiectează).

1. Extensia. Este înţeleasă ca mecanism de creştere (extindere, amplificare, dezvoltare) a unei game variate de forme genetice, dar cu manifestări analoage. Extensiunea controlează forme de provenienţe diferite în care derularea genetică începe punctual şi câştigă treptat spaţialitate. După startul iniţial (impact geomorfic) forma de relief se autoproiectează şi se dezvoltă prin autocliză. Astfel, conform geometriei euclidiene punctul devine cerc, apoi elipsă, semicalotă şi arie neregulată. Acest mecanism reuneşte în aceeaşi familie: vacuolele, alveolele, dolinele, marmitele, traffoni ş.a. Sistemul de alveolaţie este controlat de coroziune, iar cel carstic de disoluţie şi eroziune. La nivelul fiecărei grupări de forme se instalează un lanţ caternar distinct (Fig. 1, a, b). Disiparea energetică are caracteristicile unei difuzii fizico-chimice de formă turbionară.

Fig. 1a. Exemplu de mecanism de extensie: dezvoltarea dolinelor Expansion mechanism: development of sink-holes.

8

Page 9: Analele Spiru Haret - 6

Extensia nu este doar areală, ci şi una lineară sau chiar catenară. Astfel, creşterea dendritică la reţeaua hidrografică are acelaşi mecanism de diversificare secvenţială (Zăvoianu, 1985). Legea creşterii alometrice, în ultimul caz, devine implacabilă (Fig. 2).

Fig. 1b. Cele şase stadii de evoluţie a unui taffoni

în roci vulcanice (după fotografii luate la Noio Point, Hawaii, Marie, G., 2002) The six stages of a taffoni evolution in volcanic rocks (from photographs at Noio Point,

Hawaii, taken by Marie, G., 2002).

Fig. 2. Diversificarea secvenţială a bazinelor hidrografice (Zăvoianu, 1985). A. Schiţa pentru bazine de primul ordin;

B. schiţa pentru un bazin de ordinul IV: a, b, c şi d, suprafaţa necesară apariţiei bazinelor (1,2,3 şi 4, ordinul cursurilor)

Sequences of drainage basins (Zăvoianu, 1985). A. Sketch of 1st-order bassins; B. Sketch of 4th-order basins: a,b,c,d, surface-area necessary for basin formation

9(of 1st, 2nd, 3rd and 4th-order streams).

Page 10: Analele Spiru Haret - 6

2. Fragmentarea (fracţionarea, multiplicarea). Mecanismul nu trebuie privit reducţionist, ci, simultan multiplicativ. Fragmentele reduc o masă, dar desfăşoară una nouă – suprafaţa de contact creşte. Atunci când o suprafaţă, o masă sau o linie este ruptă (desfăcută) în bucăţi (fragmente) se naşte o familie de forme, cele fractale. Spre deosebire de fractele descrise de Mandelbrot (1989) definite printr-o neregularitate infinită, formele pe care le avem în vedere au şi geometrii cizelate. Descompunerea şi recompunerea nu urmează numai traiectorii cantitative (dinspre întreg către părţi), ci şi trasee calitative, adică compunerea de fiziografii distincte. Aşa sunt vârfurile reziduale, care, odată desfăcute din masa iniţială, se restaurează în chipuri noi: piramide, conuri, cupole, tors etc.(de ex. „Grădina Zmeilor” din Podişul Someşan, Cioacă, 1986) (Fig. 3).

Fig. 3. Grădina Zmeilor din Podişul Someşan). Evoluţia de la masa iniţială la vârfuri şi

blocuri detaşate prin fragmentare: 1. Microconglomerate: 2. gresii slab cimentate; 3. gresii mediu cimentate; 4. argile roşii;

5. depozite remaniate (a. nisipuri şi pietrişuri cu acumulări arteziene; b. materiale amestecate provenite din alunecări anterioare); 6. marne.

Grădina Zmeilor rocks in the Someşan Plateau. Evolution from the original rock mass to peaks and blocks shaped by fragmentation: 1. microconglomerates; 2. looseley-cimented sandstone; 3. moderately-cemented sandstone;

4. red clays; 5. remained deposits (a. sands and gravels with artesian water accumulation; b. mixed materials from previous slides); 6. marls.

După desprinderea prin fragmentare, aceste forme derulează o comportare

intrinsecă către geometrii adaptative care le asigură menţinerea mai îndelungată în peisaj (Fig.3). Este cazul unei sensitivităţi interne cu ajutorul căreia autoproiectarea geomorfologică „conduce” forma de relief la configuraţii (faţete, muchii) ce o protejează în raport cu perturbaţiile environmentale extrinseci.

Pornind de la o masă (suprafaţă) unitară factorii externi sunt atraşi (atractori discreţi) către locurile cu vulnerabilitate internă (pori, fisuri, diaclaze, diferenţe de constituţie petrografică), unde acţionează diferenţiat. Ca urmare, masa materială este desfăcută în părţi, care vor suporta o geometrie variabilă. Se vor detaşa, alinia, degrada, vor dispare sau vor persista prin autoprotecţie fiziografică. Peisajul de

10

Page 11: Analele Spiru Haret - 6

vârfuri reziduale în munţi, de creste ori de mogote în carstul tropical, ilustrează o geomorfologie fractală cu suporturi diverse, dar geometrii analoage.

Sensivitatea este demersul fenomenologic, iar forma reprezintă expresia arhitecturală a genezei sale.

Fig. 4. Un depozit de fracte de la baza tors-urilor granitice din Great Staple Tor (Dortmoor, England). (Small, 1970)

A fractal deposit at the base of granite tors in Great Staple Tor (Dartmoor, England).

Fig. 5. Topo-secvenţa de versant: a. abrupt; b. două secvenţe; c. trei secvenţe;

d. patru secvenţe (în configuraţii fractale). A topographic slope sequence: a. scarp; b. two sequences; c. three sequences;

d. four sequences (in fractal configuration).

11

Page 12: Analele Spiru Haret - 6

Structuralismul geometric geomorfologic îl regăsim sub numeroase variante în peisaj. Astfel, evoluţia nonlineară este ilustrată nu numai de formele pozitive, ci şi de prezenţa materialelor haotice rezultate prin meteorizaţie fizică sau destrucţie microtectonică, un fel de „prăbuşire” a construcţiei anterioare (Fig. 4).

Hamadele deşertice şi depozitele de fracte de la baza tors-urilor (Small, 1970) ori a coloanelor bazaltice (Detunatele) sunt relocări gravitaţionale în dialectica continuului şi discontinuului de destrucţie / construcţie.

De asemenea, versanţii cu numeroase unităţi lineare şi funcţionale (cele 9 unităţi ipotetice stabilite de Darlymper şi Blong, 1968 şi identificate de noi în Depresiunea Transilvaniei, Mac, 1972) ilustrează formarea de topo-secvenţe în configuraţii fractale (Fig. 5).

3. Agradarea. Noua grilă de citire a formelor poate avea şi o variantă

contrară opticilor disociative, constând în caracterul asociativ al morfogenezelor. Indiferent de scară, organizarea prin compunere a formelor în structuri holonice cu grade variate de ierarhizare este, ca fenomen, de mult recunoscută. Dinamica non-lineară controlată de procesele disipative nu este marcată doar de traiectorii divergente, căci, uneori sensitivitatea sistemelor la perturbaţii şi factorii de constrângere, conduc la fenomene de „nucleaţie”. Rezultatul constă în naşterea structurilor de agregare cu diferite configuraţii şi cu durate imprecise. În aceste studii se iau în atenţie trei aspecte: agregarea internă sau aglutinarea, agregarea spaţială şi agregarea temporală. În toate cazurile sensitivitatea se va traduce prin afinităţi de atracţie. Agregarea şi construcţia geomorfologică operează contrar morfosculpturii; fractalii nu se distanţează, ci se alătură ori chiar se contopesc (Fig.6).

Fig. 6. Exemplu de agradare geomorfologică: prin juxtapunerea unor conuri aluviale, fractalii se alătură, dovadă depresiunile intersecvente (Baulig, 1950) şi, printr-o nouă

construcţie geomorfologică, se contopesc în câmpii piemontane Geomorphological aggradation: through juxtaposition of some joint alluvial

fans fractal as proved by the intersequential depressions (Baulig, 1950), and through a new geomorphic built-up they merge into pediment plains.

12

Page 13: Analele Spiru Haret - 6

Agregarea internă are loc pe seama perceperii între părţi şi forţelor de constrângere. Aşa iau naştere: conurile aluviale, deltele fluviale, dunele de nisip.

Agregarea externă în morfologie se încadrează în lumea simetriilor. La microscară se alătură „faţete” de diferite geometrii şi rezultă forme propriu-zise de relief: vârfuri piramidale, ravene, custuri glaciare; la macroscară se asamblează unităţi geomorfologice: văi şi interfluvii, versanţi, pedimente, munţi, continente şi oceane etc.

Agregarea temporară asigură juxtapunerea secvenţelor geomorfologice născute în diferite perioade şi cu diferite durate: conurile aluviale, piemonturile, glacisurile ş.a.

4. Substituţia. Autoproiectarea reliefului este evidentă, de asemenea, în

contextul succesiunilor geomorfologice. Substituţiile au loc prin intermediul pragurilor şi bifurcaţiilor. Ritmurile în

schimbare sunt controlate de sensitivitatea intrinsecă şi de relaţia sistemului cu mediul înconjurător. Schimbările pot să fie spectaculoase (hazarde, riscuri) sau treptate.

De la un tip de modelare, ca de exemplu prin eroziune lineară, se ajunge la altul complet opus, cum ar fi modelarea areolară.

Contiguitatea joacă un rol însemnat în lanţul transformărilor, fenomenul fiind specific sistemelor curgătoare (sistemul cascadă). Exemplificăm o atare evoluţie prin procesele care afectează versanţii într-o zonă deluroasă, materializate sub forma succesiunilor stadiale (Fig. 7):

Fig. 7. Un exemplu de substituire geomorfologică: etapele evoluţiei versanţilor în Subcarpaţii Buzăului (Bălteanu, 1983): I. Adâncirea reţelei hidrografice intermitente; II. modelarea în care alternează curgeri noroioase cu scurgere superficială efemeră; III. modelarea prin alunecări de teren până la formarea unor văi de alunecare; IV.

generalizarea modelării versantului prin alunecări de teren (1. eroziune superficială efemeră; 2. surpări şi prăbuşiri; 3. alunecări profunde; 4. alunecări superficiale; 5. curgeri

de noroi; 6. văi de alunecare; 7. abrupturi; 8. cumpăna de ape). Geomorphological substitution: stages of slope evolution in the Buzău Subcarpathians

(Bălteanu, 1979): I. deepening of the intermittent drainage network; II. modeling displaying alternations of mudflows and ephemeral overland flow; III. modeling induced by

landslides growing into slide valleys; IV. landslide-induced generalization of slope modeling (1. ephemeral sheet erosion; 2. rock-and-soil falls; 3. deep slides; 4. sheet slides; 5. mudflows; 6. landslide valley; 7. scarps; 8. water divide).

13

Page 14: Analele Spiru Haret - 6

14

1. Adâncimea talvegurilor de drenaj concomitent cu ivirea unor alunecări şi surpări limitate;

2. Modelarea în regim alternant, în care se succed curgerile de noroi şi procesele de eroziune torenţială;

3. Modelarea predominant prin deplasări în masă, cu formarea văilor de alunecare;

4. Modelarea generalizată a versanţilor prin deplasări de teren în masă. Perioadele necesare preparării fiecărui stadiu şi prevederea momentului de

salt de la un set de procese la altul sunt corelate cu factorii de suport (rocă, relief) şi cei de antrenare (energia cinetică), totul sintetizat prin sensitivitatea sistemelor de modelare.

CONCLUZII

Morfogeneza trebuie privită nu numai din exterior, ci şi din intimitatea

mecanismelor interioare. Odată demarat procesul genetic, acel start iniţial atât de necesar, ca de exemplu, impactul picăturii de apă cu roca în pluviodenudaţie, fenomenul se amplifică prin autodezvoltare.

Forma de relief va fi rezultatul unei proiectări intrinseci care orientează, prin sensitivitatea geomorfică, devenirea către geometrii adaptative la factorii de constrângere.

Pe o asemenea cale se va asigura formelor de relief persistenţă în timp şi extindere (acoperire) spaţială. Geomorfologiei fizice îi stau la îndemână cuceririle ştiinţifice moderne din diverse domenii (fizică, chimie, biologie, ş.a.) şi aparatul matematic pentru a demonstra că forma de relief reprezintă un produs autonom, autoproiectat şi edificat sub controlul unor legi proprii. Pe măsură ce forma de relief se naşte, ea se şi autoperfecţionează ducând la configuraţii temporo-spaţiale de sine stătătoare şi repetitive.

BIBLIOGRAFIE

Baulig, H. (1950), Essais de géomorphologie, Les Belles Lettres, Paris. Bălteanu, D. (1983), Experimentul de teren în geomorfologie. Aplicaţii la

Subcarpaţii Buzăului, Editura Academiei Române, Bucureşti, abstr. Boutot, A., (1997), Inventarea formelor, Nemira, Bucureşti. Brundsen, O., (2000), A critical assesment of the sensitivity concept in

geomorphology, Catena, 42. Carson, A. M., (1971), The Mechanics of Erosion, Pion, London, U.K. Chorley, R. J., (1972), Spatial Analysis in Geomorphology, Methuen, London. Cioacă, A. (1986), Monumentul natural „Grădina Zmeilor”, judeţul Sălaj,

„Ocrotirea Naturii”, 30, 2, Editura Academiei Române, Bucureşti, p. 124-129. Dalrymple, Y.B., Blong, R. J., Conacher, A. J., (1968), An hypotethical nine unit

land surface model, „Zeischrieft fur Geomorphologie”, „Supplement band” 12. Gregory, K. J., (1978), A physical Geography Ecuation, „National Geographers”, 12. King, A. A. M., (1966), Techniques in Geomorphology, Arnold, London. King, R. B., (1974), A Parametric Approach to Land System Classification.

„Geoderma”, 4. Mac, I., (1986), Elemente de geomorfologie dinamică, Editura Academiei Române,

Bucureşti. Mac, I., (2001), Fractal Geomorfogy of the Slopes, Annals of „Valahia” University,

România, „Geographical Series”, t.2. Târgovişte.

Page 15: Analele Spiru Haret - 6

15

Mandelbrot, B., (1989), Les objects fractals, Flamarion, Paris. Marie, G., (2002), Apports de différents tehniques à la compréhension de la corrosion sur les littoraux vulcaniques hawaienes, in Geomorphology: from Expert opinion to Modelling, Strassbourg, France.

Panizza, M., (1978), Elementi di geomophologia, Pitagora, Bologna. Posea, GR., (1993), Sistemul geomorfologic al teritoriului României, „Terra”, 1,

p.16-27, Bucureşti. Posea, GR., (1997), Pediments and glacis, Rev. „Geomorf”, I, Bucureşti, p. 67-74. Posea, GR., (2002), Geomorfologia României, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, p. 27-40. Prigogine, J., (1969), Structure, Dissipation and Life, Theoretical Physics and

Biology, North Holland, Amsterdam. Scheidegger, A. E., (1970), Theoretical geomorphology, Springer, Berlin. Scheidegger, A. E., (1983), The Instability Principle in Geomorphic Equilibrium,

„Z. geomorphol”, 27. Schwartz, A., (1974), Calculus and Analytic Geometry, 3 red edition, Holt, Rinchard

and Winston, New York. Small, R., J. (1970), The study of Landforms. A textbook of Geomorphology,

Cambridge University Press, Jarrold & Sons Ltd, Norwich. Thom, R., (1980), Modéles mathématiques de la morphogenénèse, Burgois, Paris. Thomas, F. M., (2001), Landscape Sensitivity in Time and Space – an introduction,

„Catena” 42. Twindale, R. C., (1999), Landforms Ancient and Recent: the paradox, „Geografisca

Annaler”, 81, A-3. Yatsu, E., (2002), Fantesia in Geomorphology, Sozosha, Tokyo. Young, A., (1964), Slope Profile Analysis, „Zeischrift fur Geomorphologie”

Suppliment band, 5. Zăvoianu, I. (1985), Morphometry of Drainage Basins, în seria „Development in

water science”, 20, Elsevier, Amsterdam-Oxford-New York-Tokyo, p. 17-31, 53-68.

Page 16: Analele Spiru Haret - 6

16

Page 17: Analele Spiru Haret - 6

17

ROLUL ZONELOR ÎMPĂDURITE ASUPRA VARIAŢIEI SCURGERII DE SUPRAFAŢĂ

Pompiliu MIŢĂ*, Simona MĂTREAŢĂ*

Cuvinte cheie: coeficienţi de diminuare, coronamentul şi litiera pădurii

Key words: diminishing coefficients, crowning and litter of the forest

The role of afforested areas upon the surface runoff

variation. In the frame of the study are presented results regarding the influence of the afforested areas upon the variability of the surface runoff. This influence acts especially by mitigating the runoff, as a result of the retaining of a certain part of precipitation in the frame of the forest's components: the tree's crowning, the consumption in the vegetation process, the litter but especially in the soil strongly spongy and with big drainage.

From the quantitative point of view, the influence of the forest upon the surface runoff was underlined through the runoff diminishing coefficients. These coefficients were determined for the main runoff parameters and resulted from the ratio between the values of these parameters determined in variously afforested basins and the values of the same parameters determined in entirely deforested basins. We must emphasize the fact that these diminishing coefficients were determined in similar rains conditions for the basins ensemble, afforested in different degrees.

INTRODUCERE

Obiectivul principal al lucrării a fost acela de a demonstra, prin rezultatele

obţinute, rolul pe care-l au zonele împădurite în privinţa atenuării viiturilor datorită marii capacităţi de reţinere a precipitaţiilor prin principalele lor componente: coronamentul arborilor, procesul de vegetaţie, litieră dar mai ales solul specific pădurii, puternic afânat şi cu mare capacitate de drenaj datorită sistemelor radiculare dezvoltate.

Atenuarea scurgerii maxime reprezintă şi principalul efect pozitiv al pădurii pentru că o dată cu micşorarea debitelor de vârf ale viiturilor se diminuează şi amploarea inundaţiilor.

Din studiul influenţei pădurii asupra scurgerii de suprafaţă a rezultat că valorile mai mici ale acesteia în zonele împădurite în comparaţie cu cele despădurite se întâlnesc şi în cazul celorlalte faze ale scurgerii (medie şi minimă).

* INHGA

Page 18: Analele Spiru Haret - 6

18

DATE ŞI METODE

Datele care au stat la baza elaborării lucrării, aparţin în cea mai mare măsură,

bazinelor reprezentative din România. În mai mică măsură s-au folosit şi datele furnizate de cercetători de la alte instituţii cu preocupări similare din ţară, în special din cadrul silviculturii.

Au fost analizate de asemenea, pentru comparaţie şi datele existente în literatura de specialitate din alte ţări.

Metodele folosite în scopul sublinierii influenţei pe care pădurea o are asupra scurgerii de suprafaţă au fost, în special, cele comparative.

În cazul reţinerii precipitaţiilor în coronamentul arborilor, de exemplu, s-au analizat concomitent, în cazul aceleiaşi ploi, cantităţile căzute pe teren deschis şi cele ajunse la sol, sub coronamentul diverselor tipuri de arbori.

Pentru a pune în evidenţă la modul cantitativ rolul de diminuare pe care pădurea îl are asupra parametrilor scurgerii de suprafaţă, s-au luat ca valori de referinţă cele înregistrate la bazinele despădurite la care, de regulă, se înregistrează, la cantităţi egale de precipitaţii, valorile cele mai mari ale scurgerii.

Aceasta diminuare a parametrilor scurgerii în bazinele împădurite s-a exprimat prin coeficienţi de diminuare a scurgerii.

REZULTATE

Rezultatele obţinute se referă în mod concret la cantitatea de precipitaţii

reţinută în zonele împădurite şi la modul cum se reflectă aceasta asupra variaţiei scurgerii de suprafaţă.

1. Evaluări cantitative privind reţinerea precipitaţiilor de către pădure Reţinerea precipitaţiilor în coronamentul arborilor Cantitatea de precipitaţii reţinută de coronamentul arborilor s-a determinat

prin compararea datelor asupra precipitaţiilor căzute în teren liber şi cantitatea de precipitaţii ajunsă sub coronamentul arborilor, ţinând seama însă de cantitatea de precipitaţii scursă pe ramurile şi trunchiurile copacilor.

În acest scop s-au folosit datele de la pluviografele sau pluviometrele amplasate în teren deschis şi sub coronamentul diverselor tipuri de arbori, cât şi datele obţinute de la instrumente adecvate de determinare a scurgerii pe trunchiul arborilor.

Cantitatea de precipitaţii reţinută în coronamentul arborilor s-a determinat din relaţia:

Rc = Xteren liber – (Xcoron. + Xtr) (mm) Din această relaţie se constată faptul că la calculul reţinerii precipitaţiilor în

coronamentul arborilor, Rc (mm), s-a ţinut seama de faptul că precipitaţiile scurse pe trunchi, Xtr (mm), ajung pe sol. Din acest motiv, pentru determinarea corectă a reţinerii în coronament, Rc (mm) şi această cantitate de precipitaţii s-a scăzut din

Page 19: Analele Spiru Haret - 6

cantitatea totală de precipitaţii, căzută în teren liber, Xteren liber (mm) împreună cu cantitatea de precipitaţii înregistrată sub coronamentul arborilor, Xcoron.(mm).

În lucrare sunt prezentate relaţii între scurgerea pe trunchi şi cantitatea de precipitaţii căzută în teren liber pentru diverse tipuri de arbori (Abagiu et al.,1980) (Fig. 1).

y = 0,0677x + 0,1482

y = 0,0559x - 0,1696

y = 0,0273x - 0,11990

0,5

1

1,5

2

2,5

3

0 10 20 30 40

Xteren liber (mm)

Xtr (

mm

)

60ani

35ani

15aniFig. 1. Relaţia dintre scurgerea pe trunchi şi precipitaţiile căzute în

teren liber pentru arbori de pin

Relation between the runoff on the trunk and the precipitation

fallen on a free land for the pine trees

În cazul arborilor de pin, se constată creşterea valorii scurgerii pe trunchi pe măsura creşterii precipitaţiei căzute în teren liber. Rezultă că pe ramurile şi trunchiurile arborilor se scurg cantităţi de precipitaţii de peste 1.5 - 2 mm în cazul unor ploi de 30 - 40 mm.

Acest tip de relaţii au stat la baza determinării corecte a reţinerii în coronament, aşa cum s-a arătat anterior: Rc (mm) şi Xteren liber

Rc (%) şi Xteren liber (Fig. 2)

y = 2.8036Ln(x) - 1.7805

02468

1012

0 10 20 30 40 50Xteren liber (mm)

Rc

med

iu (m

m)

a) BRAD – b.r. Moeciu

y = 80.809x-0.3186

10203040506070

0 10 20 30 40 50

Xteren liber (mm)

Rc

(%)

b)

Fig. 2 Relaţiile dintre reţinerea în coronamentul arborilor şi precipitaţiile

căzute în teren liber Relations between the retaining in the trees' crowning and precipitation

fallen in free lands

Din analiza acestor tipuri de relaţii obţinute pentru diverse tipuri de arbori au rezultat următoarele aspecte:

19

Page 20: Analele Spiru Haret - 6

- reţinerea în coronamentul arborilor poate ajunge la 10-12.5 mm în cazul arborilor de brad şi 9-11 mm în cazul arborilor de fag;

- procentual Rc poate ajunge la valori cuprinse între 40-50% în cazul arborilor de brad şi 30-40% în cazul arborilor de fag în condiţiile unor precipitaţii mai mici de 10 mm. Analiza a arătat că la ploi mai mici de 5 mm acestea sunt reţinute integral în ambele tipuri de arbori.

Din analiza comparativă a rezultatelor obţinute de cercetătorii din cadrul INMH şi cercetători de la alte institute cu preocupări similare efectuate în Valea lui Bogdan (Abagiu et al.,1980) au rezultat valori destul de apropiate ale acestora (Fig. 3).

0

2

4

6

8

10

12

0 20 40 60

Xteren liber (mm)

Rc

(mm

)

Ciurea

Iedut

Fantana G.

Valea lui Bogdan-MaximaValea lui Bogdan-Minima

Fig. 3. Relaţii de sinteză dintre reţinerea în coronamentul arborilor şi precipitaţiile

căzute în teren liber, pentru arbori de fag

Synthetical relations between the retaining in the trees'

crowning and precipitation fallen in free lands

Se poate trage şi concluzia că reţinerea precipitaţiilor în coronamentul arborilor pe diverse spaţii este cu atât mai mare cu cât densitatea arborilor este mai mare şi pădurea este mai dezvoltată (vârsta, mai multe etaje, etc). De asemenea reţinerea în coronamentul arborilor de fag este mai mare în perioada de maximă dezvoltare a vegetaţiei (lunile VI – IX).

Reţinerea precipitaţiilor în litiera pădurii depinde de grosimea stratului de frunze care este determinată la rândul ei de vârsta arborilor.

Studiile întreprinse de cercetătorii silvici au arătat că litiera unei păduri de foioase de 80-90 de ani de exemplu, poate reţine maximum 3-4 mm (Abagiu et al.,1980).

Reţinerea precipitaţiilor în solul pădurii s-a determinat prin folosirea metodei bilanţului hidric la unele bazine hidrografice mici cu grade diferite de împădurire (Miţă,1994).

Reţinerea precipitaţiilor în solul specific pădurii, s-a determinat ca urmare a cunoaşterii deja a variaţiei reţinerii precipitaţiilor în coronamentul arborilor, Rc(mm), în litiera pădurii, Rl(mm) şi a stratului scurs, hs(mm) în cazul diverselor cantităţi de precipitaţii, X(mm), de asemenea în bazine cu grade diferite de împădurire.

Reţinerea în solul pădurii a rezultat: Rs = X – (Rc + Rl + hs)

20

Page 21: Analele Spiru Haret - 6

Trebuie subliniat faptul ca Rs s-a determinat în cazul diverselor cantităţi de precipitaţii, X(mm), ţinând seama şi de precipitaţiile căzute anterior cu 10 zile, API10, mai ales în cazul stratului scurs, hs(mm).

În figura 4 se prezintă relaţiile între coeficientul de scurgere, α şi X(mm) ţinând seama de API10, în cazul subbazinelor cu grade diferite de împădurire din cadrul bazinului reprezentativ Tinoasa – Ciurea, α = f(X, API10) pe baza cărora s-au determinat straturile scurse în aceste subbazine.

subbazinul Bolovani

subbazinul Humăria

Fig. 4.Relaţiile dintre coeficientul de scurgere şi precipitaţia căzută ţinând seama de precipitaţiile căzute anterior cu 10 zile, în cazul

bazinul reprezentativ Tinoasa – Ciurea Relations between the runoff coefficient and the precipitation

fallen taking into account the precipitation fallen 10 days ago, in the case of representative basin Tinoasa – Ciurea

În aceste relaţii apare evidentă diminuarea scurgerii în cazul subbazinelor

împădurite în comparaţie cu valorile care au rezultat în cazul bazinului Bolovani, complet despădurit. Astfel, la aceleaşi valori ale precipitaţiilor căzute şi ale API10, valorile coeficientului de scurgere α în subbazinul Humăria împădurit în proporţie de 95.5%, sunt mult mai mici decât în cazul subbazinului Bolovani, complet despădurit.

Pentru a sublinia rolul fiecăruia dintre factorii de intercepţie se prezintă în figura 5 pentru o ploaie X=50 mm, în condiţiile API10=0 mm, cantităţile de precipitaţii reţinute în coronamentul arborilor (RC), în litiera pădurii (RL), în sol (RS) precum şi a stratului scurs (hs). Valorile se dau atât în mm, cât şi în procente din precipitaţiile totale căzute.

21

Page 22: Analele Spiru Haret - 6

Fig. 5. Intercepţia în coronament, litieră, sol şi stratul scurs

în cazul unei ploi de 50 mm şi API10=0 – b.h.Humăria (cp=95%) Interception in the crowning, litter, soil and fallen

in case of 50 mm rain and API10=0 – b.h.Humăria (cp=95%) În figura 6 se prezintă variaţia reţinerii în sol (Rs), respectiv reţinerii totale

(Rtot) pentru diverse cantităţi de precipitaţii (X) în cazul subazinului Humăria, observându-se încă o dată ponderea mare pe care o are reţinerea în solul pădurii din reţinerea totală.

Fig. 6. Variaţia reţinerii în sol şi a reţinerii totale pentru diverse cantităţi

de precipitaţii căzute Variation of the retaining in the soil and of the total retaining for various

precipitation quantities

Reţinerea precipitaţiilor în procesul de vegetaţie este semnificativă în cazul

unor perioade mai îndelungate de timp. Din literatura de specialitate au rezultat valorile pentru transpiraţia medie anuală pentru diverse specii de arbori: molid 300-320 mm/an, fag 250-300 mm/an, stejar 120-300 mm/an, pin 120-300 mm/an, larice până la 680 mm/an.

În cazul unor ploi individuale şi de scurtă durată, nu s-a mai considerat necesară luarea în considerare a reţinerii în procesul de vegetaţie.

2. Influenţa pădurii asupra variaţiei scurgerii de suprafaţă În cazul debitelor maxime, influenţa pădurii asupra diminuării acestora s-a

analizat în cadrul unor bazine reprezentative în care au existat subbazine cu coeficienţi de împădurire sensibil diferiţi şi în condiţiile unor ploi asemănătoare pe ansamblul subbazinelor.

22

Page 23: Analele Spiru Haret - 6

Pentru determinarea coeficienţilor de diminuare a debitelor maxime, kmax s-a calculat mai întâi raportul între valorile debitelor maxime specifice, qmax (l/s km2) determinate în subbazinele cu grade diferite de împădurire (qmaxi) şi valorile debitelor maxime specifice determinate în subbazinul complet despădurit (qmaxd): k'max = qmaxi/ qmaxd iar kmax = 1- k'max

În cazul bazinului reprezentativ Tinoasa-Ciurea s-a obţinut astfel dependenţa între kmax şi precipitaţia care a generat viitura, X(mm) pentru împăduriri de 47%, 63%, 95% (Fig. 7).

Din aceasta dependenţă se constată micşorarea coeficienţilor de diminuare pe măsura creşterii precipitaţiilor ca urmare a pierderii treptat a capacităţii de înmagazinare a apei de către pădure.

Sintezele scurgerii maxime, de genul qmax 1% – F cele mai utile practicii se bazează pe analize ca cele prezentate anterior şi care s-au extins la spaţii mult mai largi.

În figura 8 se prezintă o astfel de sinteză în cazul zonei Podişului Central Moldovenesc în care se pune clar în evidenţă diminuarea scurgerii maxime în zonele împădurite fapt ce impune din acest motiv luarea în considerare în calculele hidrologice a influenţei pe care pădurea o are asupra scurgerii, în general, şi asupra scurgerii maxime în special.

După cum este cunoscut relaţiile de tipul qmax 1% – F sunt folosite la verificarea debitelor maxime, după ce acestea sunt determinate şi prin alte metode. De regulă, aceste relaţii sunt unice pentru o anumită zonă hidrografică, fără a fi luat în considerare rolul împăduririi.

Fig. 7. Relaţiile kmax –X(mm) pentru bazinul

reprezentativ Tinoasa – Ciurea Relations kmax –X(mm) for the representative

basin Tinoasa – Ciurea

Fig. 8. Relaţia qmax 1%(l/s km2) – F(km2) pentru zona hidrografică a Podişului

Central Moldovenesc Relation qmax 1%(l/s km2) – F(km2) for the

hydrographic area of the Moldavian Central Plateau

Şi în cazul debitelor medii multianuale au rezultat valori mai mici în bazinele

împădurite comparativ cu cele despădurite, indiferent de tipul de pădure. În cazul subbazinelor din bazinul reprezentativ Tinoasa-Ciurea, spre

exemplu, în subbazinul Bolovani, complet despădurit, valoarea debitului mediu specific multianual a fost de 5.92 l/s km2 iar în subbazinul Humăria, împădurit 95.4% de numai 3.43 l/s km2, cu 42% mai mic. Diferenţe semnificative între

23

Page 24: Analele Spiru Haret - 6

24

valorile debitelor medii multianuale înregistrate în bazine împădurite şi despădurite s-au constatat şi în alte zone fizico – geografice ale ţării.

Referitor la scurgerea minimă, influenţa pădurii este mai evidentă. Această influenţă a fost analizată atât în cazul cursurilor de apă cu scurgere permanentă ale căror albii intersectează pânza freatică, existând deci alimentare subterană, cât şi în cazul cursurilor de apă care nu intersectează pânza freatică şi care beneficiază de alimentare subterană, având ca efect perioade de secare destul de lungi. Rezultatele au scos în evidenţă valorile foarte mici ale scurgerii în subbazinele împădurite, mai ales în cazul cantităţilor mici de precipitaţii – sub 10-15 mm când acestea sunt în cea mai mare parte reţinute de pădure.

CONCLUZII Rezultatele obţinute pun în evidenţă rolul pe care zonele împădurite îl au

asupra reducerii scurgerii în toate fazele de regim ale acesteia. În cazul scurgerii maxime diminuarea în zonele împădurite are un efect pozitiv pentru atenuarea viiturilor şi implicit a inundaţiilor. În cazul scurgerii minime, însă, diminuarea scurgerii reprezintă un efect negativ.

Sintezele obţinute asupra debitelor maxime subliniază influenţa pădurii asupra acesteia şi reprezintă în acelaşi timp un instrument de care trebuie să se ţină seama la calculul debitelor maxime în secţiuni de râuri necontrolate hidrometric.

BIBLIOGRAFIE

Abagiu, P., Bumbu, G., Munteanu, St. (1980), Determinarea parametrilor hidrologici ai pădurii în raport cu modul de gospodărire, scurgerea de suprafaţă şi intercepţia în coronament în arborete de fag şi molid, Departamentul silviculturii, Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice, Bucureşti.

Arghiriade, C-tin. (1977), Rolul hidrologic al pădurii, Editura Ceres, Bucureşti. Miţă, P. (1994), Certain Results on the Influence of Forests Upon the Surface Runoff,

Editura Institut de Ciencies de la Terra „Jaume Almera”, Barcelona, Spania.

Page 25: Analele Spiru Haret - 6

25

DEGRADAREA SOLURILOR ŞI FORMAREA CRUSTEI SUB ACŢIUNEA POLUĂRII CU PULBERI INDUSTRIALE

PE VERSANŢII ARGEŞELULUI

Valentin TEODORESCU*

Cuvinte cheie: versant, poluare, crustă, eroziune Key words: slope, pollution, crust, erosion

Soil degradation and crust formation due to industrial dust

pollution on the Argeşel Valley slopes. The paper presents a research made on the slopes of Argeşel hills, around Colibaşi and Câmpulung Muscel, concerning the changes determined by pollution with industrial dust in the superficial layer of the analyzed soils. There are also pointed out the physical characteristics of the resulting crust that modifies the soil erodability. Based on the soil erodability map and the resulting data a change of the erodability index, is proposed so that the soil erosion intensification to be reflected during the crust formation.

Cercetările efectuate în dealurile subcarpatice şi piemontane au urmărit

cuantificarea modificărilor fizice şi chimice în stratul superficial al solurilor, în condiţiile poluării cu pulberi industriale.

În acest scop s-au analizat caracteristicile fizice şi chimice ale orizontului superficial al solului (0-10 cm), cu consecinţe directe asupra stării de fertilitate a solului şi asupra susceptibilităţii la formarea crustei pe versanţii situaţi în două areale: Colibaşi şi Câmpulung-Muscel. Crusta formată are implicaţii deosebite asupra erodabilităţii solurilor şi intensifică procesul de eroziune în suprafaţă.

CARACTERISTICI LITOLOGICE Dealurile subcarpatice din bazinul Argeşelului sunt formate pe roci variate

ca vârstă şi rezistenţă la eroziune, alcătuite din gresii, marne eocene, argile şi şisturi marno-grezoase oligocene cu o rezistenţă mai redusă la eroziune. Pe versanţii cu pante accentuate, datorită eroziunii şi coluvionării, depozitele litologice sunt afectate de procese de deplasare în masă. Există situaţii când pe versanţi predomină depozite de nisipuri şi pietrişuri care favorizează eroziunea. În dealurile piemontane profilul longitudinal al văilor torenţiale este mai evoluat în comparaţie cu cele din dealurile subcarpatice, procesele de eroziune sunt intense în apropierea

* Facultatea de Geografie, Universitatea Spiru Haret.

Page 26: Analele Spiru Haret - 6

26

obârşiilor, în condiţiile predominanţei depozitelor de nisipuri şi pietrişuri aparţinând „Stratelor de Cândeşti” (Bălteanu şi colab., 1976).

SOLURILE ŞI ERODABILITATEA LOR

În dealurile subcarpatice o largă răspândire o au solurile brun acide, cu o

textură variată, acoperite cu vegetaţie forestieră şi de fâneaţă, iar pe depozitele de argile, pe versanţi cu pantă moderată sunt prezente solurile brune luvice pseudogleizate şi solurile brune tipice.

Pe versanţi cu profil neuniform, vălurit, cu depozite de argile, apar soluri brune argiluviale tipice şi brune luvice pseudogleizate. În sectoarele superioare ale versanţilor odată cu apariţia depozitelor de argile, marne cu intercalaţii de nisipuri predomină solurile brune erodate şi erodisolurile.

În determinarea pierderilor de sol prin eroziune un rol important îl au: agresivitatea pluvială, erodabilitatea solului şi modul de folosire a terenului, astfel că obţinerea factorului S – erodabilitatea solului, care intră în ecuaţia de calcul a eroziunii în suprafaţă, constituie o preocupare importantă pentru cercetători în precizarea intensităţii fenomenului de eroziune. Cercetările efectuate asupra solurilor din dealurile subcarpatice şi piemontane ale Argeşelului au condus la înscrierea lor în 5 clase de erodabilitate.(V.Teodorescu 2001).

MATERIALUL ŞI METODA DE CERCETARE

În bazinul deluros al Argeşelului au fost alese două areale reprezentative:

unul situat în dealurile piemontane, arealul Colibaşi (din apropierea zonei industriale Piteşti) şi altul în nord-estul Depresiunii Câmpulung-Muscel, în zona de influenţă a complexului de fabricare a cimentului – CIMUS.

Cercetările s-au desfăşurat pe trei versanţi cu folosinţă (pădure, păşune sau fâneaţă şi livadă) din cadrul fiecărui areal:

a) În arealul Colibaşi, pe versanţi cu panta cuprinsă între 5% şi 8%, în stânga văii Argeşelului, sunt: versant acoperit cu pădure de carpen de consistenţă slabă, pantă 5%, sol brun argiloiluvial (Bdpz); versant cu păşune – moderat degradată, cu pantă 5%, sol brun luvic (BPpz), moderat erodat; versant cu livadă extensivă, pantă 8%, sol brun luvic (BPpz), moderat erodat.

b) în arealul situat la nord-est de Câmpulung Muscel pe versanţi cu pante cuprinse între 10-20%, situaţi la distanţa de 3,5 km de combinatul CIMUS:

– versant acoperit cu pădure de conifere, pantă 20%, sol brun acid tipic (BO); – versant acoperit cu fâneaţă, moderat degradată, pantă de 10%, sol brun

eumezobazic tipic (BMti); versant cu livadă clasică, afectată de alunecări de suprafaţă, pantă 15%, pseudorendzină (PR).

Pe fiecare versant s-au recoltat probe de sol din orizontul superior (0-10 cm) din câte trei sectoare ale versantului pentru analize fizice şi chimice şi în vederea efectuării modelării fizice a crustei.

Realizarea crustei pe modele de sol s-a făcut cu ajutorul simulatorului care asigură energia cinetică, corespunzătoare unor ploi cu intensităţi de 0,25 mm/min,

Page 27: Analele Spiru Haret - 6

0,67 mm/min şi 1 mm/min, după care s-a realizat într-o etuvă (în condiţiile unui curent de aer), o temperatură de 35°C, conform metodologiei de cercetare a crustei în laborator (Teodorescu şi colab., 1994). Determinările efectuate pe crustă permit cuantificarea caracteristicilor fizice ale crustei: rezistenţă la penetrare a crustei (kg f/cm2); densitate aparentă a crustei (g/cm3); umiditatea crustei (%).

Corelarea intensităţii de aspersiune cu rezistenţa la penetrare a crustei, evidenţiază o diferenţiere semnificativă a caracteristicilor crustei formate pe solurile cu livadă, păşune sau fâneaţă puternic afectate de pulberile industriale în raport cu solurile aflate sub vegetaţie de pădure.(fig. 1).

27

Fig. 1. Corelaţii între intensitatea de aspersiune (mm/min) şi rezistenţa la penetrare (Kgf/cm2) a crustei formată pe (modele fizice) solurile situate pe versanţii din bazinul

hidrografic Argeş. a) din dealurile piemontane – Colibaşi; b) din dealurile subcarpatice – nord est de Câmpulung Muscel

Correlations between rain intensity (mm/min) and resistance to penetration (kgf/cm2) of the crust formed on physical models the soils having

been sampled from the Argeş drainage basin slopes: a) in the piedmont hills Colibaşi; b) in the Subcarpathian

hills north-east of Câmpulung Muscel

ANALIZA REZULTATELOR

Studierea condiţiilor de impact prin poluarea cu pulberi industriale asupra

solurilor situate pe versanţi este pusă în evidenţă de conţinutul de plumb în orizontul superior al solurilor din Dealurile Argeşelului (tabelul nr. 1).

Page 28: Analele Spiru Haret - 6

28

Tabelul nr. 1 Conţinutul de plumb* (ppm) în orizontul superior al solurilor situate pe versanţii din bazinul hidrografic Argeşel The lead content (ppm) of topsoils of slopes in the Argeşel drainage basin

Versant Conţinutul de plumb (ppm)

Tipul de sol Tipul de vegetaţie Superior Mijlociu Inferior a. Colibaşi BDpz pădure carpen 24,2 16,0 24,2 BPpz păşune 31,6 16,9 31,6 BPpz livadă - 16,9 60,9 b. Câmpulung Muscel BO pădure conifere 38,9 24,2 60,9 Bmti fâneaţă 38,9 46,2 53,6 PR livadă 53,6 38,9 68,3

* Valori normale - Pb = 20 ppm Praguri de alertă (sensibile) = 50 ppm Limita admisibilă = 100 ppm

Conţinutul de plumb (ppm), depăşeşte concentraţia normală în sectorul inferior al versanţilor din arealul Colibaşi şi pe versanţii din arealul Câmpulung Muscel, unde valorile depăşesc pragurile de alertă (în sectorul inferior al versanţilor) ceea ce semnifică o intensă poluare cu pulberi industriale. În aceste condiţii apar modificări ale pH-ului, stării de fertilitate a solurilor, iar conţinutul de agregate hidrostabile nu mai reflectă fidel starea de structurare a solurilor (în orizontul superior), agregarea fiind artificial impusă de pulberi care acţionează ca un liant (tabel 2).

Tabelul nr. 2. Caracteristicile fizice ale crustei, conţinutul de humus, agregate hidrostabile şi pH-ul în orizontul superior al solurilor de pe versanţii din bazinul hidrografic Argeşel

Physical characteristics of the crust, the humus content, the water-stable aggregates and the pH of topsoils of slopes in the Argeşel drainage basin

Versant Caracteristici fizice – valori medii** PH

Tipul de sol Panta Crustă Sol Grosime

crustă Rezistenţă

la penetrare Densitate aperentă

AH* Humus

% Cm kgf· cm-2 g· cm-3 % % a. Colibaşi BDpz 5,0 0,23 2,07 1,24 49,5 6,26 5,5 BPpz 5,0 0,35 3,68 1,36 32,9 3,96 5,5 BPpz 8,0 0,39 4,53 1,41 17,4 2,82 5,7 b. Câmpulung Muscel BO 20,0 0,27 2,42 1,27 40,5 6,43 7,30 BMti 10,0 0,42 4,92 1,46 25,6 3,22 8,70 PR 15,0 0,37 3,91 1,40 32,5 4,21 8,30

AH* - agregate hidrostabile ** - valori medii pe 12 probe

Page 29: Analele Spiru Haret - 6

Prin cimentarea particulelor fine din orizontul superior al solurilor îşi face apariţia crusta, cu grosimi de 0,2-0,5 cm ce acoperă solurile, împiedicând aerarea lor şi desfăşurarea normală a proceselor biologice.

Analiza valorilor conţinutului de humus în corelaţie cu valorile conţinutului de agregate hidrostabile ne indică o valoare mijlocie a conţinutului de humus şi o valoare relativ mare a conţinutului de agregate hidrostabile pentru versanţii: cu păşune, sol brun luvic din arealul Colibaşi şi cu fâneaţă sol brun eumezobazic tipic din arealul Câmpulung-Muscel.

Valoarea cea mai redusă a conţinutului de humus şi o valoare medie a conţinutului de agregate hidrostabile în orizontul superior al solului (0-10 cm), se întâlneşte pe versantul cu livadă plantată extensiv din arealul Colibaşi.

În orizontul superior al solurilor analizate, textura este luto-nisipoasă. Valorile pH-ului, în orizontul superior al solurilor de pe versanţii situaţi în

arealul Câmpulung Muscel, se înscriu de la o reacţie alcalină, pe versantul cu pădure de conifere situat la o distanţă de 3 km de fabrica de lianţi, la o reacţie puternic alcalină pe versanţii cu păşune şi livadă clasică situaţi la cca 0,5 km de fabrica de ciment CIMUS.

Fig. 2. Corelaţii între grosimea crustei şi rezistenţa la penetrare (Kgf/cm2) a crustei formată pe (modele fizice) solurile situate pe versanţii din bazinul hidrografic Argeşel. a) din dealurile piemontane - Colibaşi;

b) din dealurile subcarpatice - nord est de Câmpulung Muscel Correlations between crust thickness (cm) and resistance to penetration (kgf/cm2) of the crust - formed on physical models, the soils having been sampled from the

Argeşel drainage basin slopes: a) in the piedmont hills Colibaşi; b) in the Subcarpathians hills north-east of Câmpulung Muscel

Corelarea valorilor grosimii crustei (cm), obţinută pe modele fizice cu

valorile rezistenţei la penetrare a crustei ne indică (fig. 2): - o rezistenţă mare la penetrare la grosimi ale crustei de peste 0,30 cm,

formată pe solurile afectate de poluarea cu pulberi industriale;

29

Page 30: Analele Spiru Haret - 6

30

- pe solurile acoperite de plantaţii pomicole, păşune sau fâneaţă, rezistenţa la penetrare are valori mult mai mari în raport cu solurile de sub vegetaţia de pădure;

- caracteristicile fizice ale crustei reprezintă un indicator al stării de degradare a orizontului superior al solurilor.

Din analiza valorilor medii privind caracteristicile fizice ale crustei de pe

solurile situate pe versanţii bazinului hidrografic Argeşel se constată că, în condiţiile formării crustei, scurgerea lichidă superficială creşte în mod semnificativ pe versanţii cu folosinţă agricolă determinând importante pierderi de sol prin eroziune (Teodorescu, Bădescu, 1988).

CONCLUZII

Cercetările efectuate pe versanţii din Dealurile Argeşelului relevă că: • poluarea solurilor cu pulberi industriale influenţează starea lor fizică şi

favorizează apariţia crustei; • erodabilitatea solurilor creşte în raport de starea de degradare a orizontului

superior, ceea ce impune o cuantificare a erodabilităţii în funcţie de apariţia crustei; • se poate considera că pentru solurile ce formează o crustă cu grosime mai

mare de 0,30 cm, valoarea erodabilităţii se va mări cu o clasă, astfel solurile moderat erodabile vor trece în clasa solurilor puternic erodabile.

BIBLIOGRAFIE

Bălteanu, D., Taloescu, Iuliana, Dinu, Mihaela, Sandu, Maria (1976), Efectele morfologice ale precipitaţiilor din iulie 1975 în unele bazine hidrografice mici aferente Vâlsanului, „S.G.C.G.G.G., seria Geogr.”, XXIII, p. 19-35, Bucureşti.

Teodorescu, V., Bădescu, Lidia (1988), Cercetări privind eroziunea în suprafaţă, în plantaţiile pomicole intensive, An I.C.P.A., XLIX, p. 225-234, Bucureşti.

Teodorescu, V., Teodorescu, Elena, Tănăsescu, O. (1994), Cercetări privind caracteristicile fizice ale crustei formate pe modele de sol, Lucr. Conf. Naţ. pentru Şt. Solului, Tulcea, 29 aug.-3 sept. 1994, Bucureşti.

Teodorescu, V. (2001), Procese actuale de denudare a reliefului deluros din bazinul Argeşelului şi metode de protecţia versanţilor. „Analele Universităţii Spiru Haret Seria Geografie”, nr. 3 p. 35-42, Bucureşti.

Teodorescu, V. (2001), Morfodinamica versanţilor din bazinele hidrografice mici, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.

Page 31: Analele Spiru Haret - 6

31

CU PRIVIRE LA SOLURILE DE TIP RENDZINĂ FORMATE PE GIPS

Anca-Luiza STĂNILĂ∗, Mihai PARICHI∗

Cuvinte cheie: sol, rendzină, gips Key words: soil, rendzina, gypsum About rendzina soils which are formed on gypsum. By now, in

our country areas with exclusive rendzine gypsum weren׳ t separated. In most cases, these types of soils appear in association with other soils. We found rendzina and cambic rendzina in the upper basin of Drajna valley which, is located on mountain-hill morphological contact and limited from east by Pintenul de Homorâciu (Paleogen structure). These soils are possibly to be represented on maps. On large areas appear only cambic rendzina in various conditions of slopes. Analytic data about these soils indicate a large content of clay (52-56 per cent), neutral reaction middle-large cation exchange capacity (34-49 me/100 g soil) and middle-large humus content.

Rendzinele se formează în condiţiile unui relief fragmentat, pe culmi înguste şi

versanţi cu înclinări pronunţate şi cu expoziţii diferite, pe roci compacte, în primul rând, de tipul calcarelor, dolomitelor, gipsurilor. Cele dezvoltate pe gipsuri au fost denumite în literatura de specialitate (N. Bucur, 1956) rendzine gipsoase.

Denumirii de rendzină din limba română îi corespunde în cea franceză „rendzine”, în cea germană „rendzinen”, în cea americană „rendzinas”, iar în cea rusă „rendzinî”.

Până în prezent în ţara noastră nu s-au separat areale cu rendzine formate pe gips. În cele mai frecvente cazuri ele au fost doar sesizate şi prezentate eventual în asociaţie cu alte soluri, dar fără vreo specificaţie sau o oarecare caracterizare morfologică sau chimică.

Noi am întâlnit aceste soluri în Depresiunea Slon, unitate geografică situată în zona internă a Subcarpaţilor Buzăului, axată pe contactul morfologic munte-deal şi închisă spre est de Pintenul Homorâciu.

CONDIŢII PEDOGENETICE

Sub raport geologic Depresiunea Slon se suprapune ariei sinclinale aflată la

contactul dintre flişul cretacic şi cel paleogen. Flişul paleogen este reprezentat prin depozite miocene alcătuite din argile, marne, conglomerate şi gipsuri.

Relieful prezintă un aspect deluros înalt de 900-1015 m (D.Bătrân, 985 m; vf. Schiaului 1015 m; vf. Ţiganului 1080 m), o energie de relief cuprinsă între 50-200 m şi o densitate a fragmentării cu valori de 5,0-7,5 km/km2 (fig.1).

∗ Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Geografie.

Page 32: Analele Spiru Haret - 6

Fig.1. Aspecte privind relieful din Depresiunea Slon

Some aspect about relief in Slon Depresion

Climatic regiunea se caracterizează prin temperaturi medii anuale de 6-70C, cu

amplitudini de până la 220C şi precipitaţii ce pot depăşi frecvent 800 mm anual. Vegetaţia este alcătuită predominant din păşuni şi fâneţe secundare şi câteva

areale cu păduri de răşinoase (molid) plantate cu cca 50 de ani în urmă. În condiţiile de relief, climă şi vegetaţie menţionate pe gipsuri am întâlnit soluri

de tip rendzină tipică şi rendzină cambică. Rendzinele tipice ocupă apexul interfluviilor, în timp ce rendzinele cambice mai

larg răspândite s-au dezvoltat în condiţiile unor versanţi ajunşi într-un oarecare echilibru al proceselor de pedogeneză şi eroziune.

Rendzinele cambice se caracterizează printr-un profil de tip: Aţ-Am-A/B-Bv-R dezvoltat pe 90-100 cm.

Aceste soluri au o textură argiloprăfoasă. Pe toată adâncimea conţinutul de argilă (sub 0,002 mm), este cuprins între 52-56%, în cantităţi mai mari observându-se spre baza profilului (tabel 1, fig.2). Reacţia pH în jur de 6,00 în orizontul Aţ, scade cu aproape o unitate (4,98-4,99) în Am şi A/B şi creşte apoi cu puţin peste 5 (5,14-5,18) în Bv (tabel 1). Capacitatea totală de schimb cationic prezintă valori mari în primii 40 cm de la suprafaţă (34-49 me/100 g sol) şi mijlocii în rest (26-28 me/100 g sol). Dintre cationii schimbabili predomină Ca2+, valoarea maximă (60,2%) fiind atinsă între 75-90 cm adâncime (fig.3).

Tabelul nr.1. Date fizice privind rendzinele cambice formate pe gips

Physical data concerning the cambic rendzina which is formed on gypsum Orizont Compoziţia granulometrică

Adânc.

(cm) <0,002 mm 0,002-0,02 mm 0,02-0,2 mm 0,2-2,0 mm Aţ 0-3 42,7 42,2 14,0 1,1 Am 3-24 52,9 36,4 9,3 1,2 A/B 24-38 53,3 39,1 6,3 1,3 Bv1 38-75 55,3 37,2 4,9 2,6 Bv2 75-90 55,9 40,8 2,5 0,8

Cu toate acestea după gradul de saturaţie în baze (52-68%), rendzina cambică

formată pe gips nu poate fi considerată mai mult de mezobazică. După conţinutul de humus (5-11%) rendzinele cambice formate pe ghips pot fi

considerate în categoria solurilor mijlociu-puternic humifere. Aprovizionarea cu nutrienţi situează aceste soluri în categoria celor cu conţinut foarte mare în ceea ce priveşte azotul, foarte mic de fosfor şi mijlociu de potasiu, dacă exceptăm orizontul Aţ.

32

Page 33: Analele Spiru Haret - 6

Tabelul nr. 2. Date chimice privind rendzinele cambice formate pe gips Chemical data concerning the cambic rendzina which is formed on gypsum

Însuşiri chimice Ca2+ Mg2+ K+ Na+ SH V Orizont

Adânc. (cm) pH

Humus (%)

Nt (%)

P (ppm)

K (ppm)

% din T %

Aţ 0-3 5,99 23,04 1,21 73 466 59,3 5,9 2,8 0,6 31,4 68,6 Am 3-24 4,98 11,16 0,82 6 112 53,5 2,2 0,7 0,5 43,1 56,9 A/B 24-38 4,99 5,88 - 4 100 49,6 1,5 0,6 0,6 47,7 52,3 Bv1 38-75 5,18 - - 3 106 56,2 1,8 0,7 0,8 40,4 59,6 Bv2 75-90 5,14 - - 2 106 60,2 1,9 0,8 0,8 36,3 63,7

33

Fig. 2. Compoziţia granulometrică a rendzinelor cambice

Granulometric composition of cambic rendzina

Fig. 3. Însuşirile chimice ale rendzinelor cambice The chemical properties of cambic rendzina soils

Page 34: Analele Spiru Haret - 6

34

CONCLUZII

Cea mai mare parte a rendzinelor cambice formate pe gips din Depresiunea Slon

sunt utilizate ca păşuni şi fâneţe naturale, mai puţin cu păduri. Indiferent de modul de folosinţă, o deosebită atenţie trebuie acordată prevenirii

eroziunii, care favorizată de relieful accidentat poate duce într-un timp scurt la îndepărtarea totală a acestor soluri subţiri.

BIBLIOGRAFIE

Bucur, N. (1956), Sistematica solurilor intrazonale şi azonale din ţara noastră, Iaşi. Florea, N., Munteanu, I., Rapaport, C., Chiţu, C., Opriş, M. (1968), Geografia solurilor

României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti. Puiu, Şt., Toma, C. (1964), Rendzinele, pseudorendzinele şi solurile negre de fâneaţă din

partea de sud a RPR, Lucr. Inst. Agr. „N. Bălcescu”, seria B, vol. VII, Facultatea de Horticultură.

Page 35: Analele Spiru Haret - 6

35

VARIABILITATEA NEPERIODICĂ A TEMPERATURII AERULUI ÎN PODIŞUL DOBROGEI DE SUD

Iulica VĂDUVA∗, Geta RÎŞNOVEANU**

Cuvinte cheie: Podişul Dobrogei de Sud, temperatură, medii glisante, tendinţa polinomială

Key words: South Dobroudja Plateau, temperature, mean gliding, polynomial tendency

Non-periodical air temperature deviations in the South Dobroudja Plateau. The

analyses of the annual average temperature at six meteorological stations in the South Dobroudja revealed a general tendency of worming in the region. This conclusion is sustained by the polynomial tendency of smooth averages on 5 years as well as by the comparative analyses of the multiannual averages of temperature for 1961-1988 and 1989-2000 intervals. The temperature increase was higher on the Black Sea shore (0.3ºC) than in the central (0.2ºC) and western (0.1ºC) part of the region, compared to the previous data in literature.

Temperatura aerului este unul dintre cei mai importanţi parametri ai stării

aerului, caracterizându-se printr-o variabilitate deosebită în timp şi spaţiu. Efectul factorilor genetici se manifestă pregnant în repartiţia teritorială a tuturor caracteristicilor regimului multianual al temperaturii aerului.

TEMPERATURA MEDIE MULTIANUALĂ

Temperatura medie multianuală la staţiile din Dobrogea de Sud s-a situat în

intervalul 10.7-11.6ºC, diferenţele între staţii oscilând în limitele a 0.9ºC (Fig. 1). Sub influenţa mării care condiţionează nebulozitatea redusă şi durata mare de

strălucire a Soarelui în zona litorală (Constanţa, Mangalia), temperatura medie multianuală atinge şi chiar depăşeşte 11.5ºC. În interiorul uscatului dobrogean (Valu lui Traian, Medgidia, Adamclisi) valorile se reduc la 10.7-10.8ºC, după care încep să crească din nou în vecinătatea Dunării (Hârşova, 10.9ºC), a cărei influenţă este însă mai limitată decât cea a Mării Negre. Săgeata din figura1 marchează sensul de reducere a temperaturii medii multianuale de la est la vest, concomitent cu creşterea influenţei uscatului. Temperatura medie multianuală de la Valu lui Traian este mai mică, decât valoarea care ar putea fi explicată pe baza influenţei uscatului. Pe litoral creşterea temperaturii aerului se datorează valorilor ridicate ale bilanţului radiativ şi caloric, care este mai mare decât în restul teritoriului dobrogean.

∗ Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Geografie. ** Universitatea Bucureşti, Departamentul de Ecologie şi dezvoltare Durabilă.

Page 36: Analele Spiru Haret - 6

36

9,5 10 10,5 11 11,5 12

onstanta

angalia

Valu lui Traian

edgidia

damclisi

rsova

T(ºC)

Ha

C

M

M

A

Hârşova

Adamclisi

Medgidia

Valu luiTraian

Mangalia

Constanţa

Fig. 1. Temperatura medie multianuală, sensul de variaţie teritorială a temperaturii

The multiannual temperature mean, sense of territorial variation temperature O caracteristică generală a repartiţiei temperaturii medii multianuale o

constituie paralelismul izotermelor cu configuraţia ţărmului mării şi luncii Dunării (Ţâştea şi colab. 1967).

TEMPERATURA MEDIE ANUALĂ 1. Variabilitatea neperiodică a temperaturii medii anuale O succintă analiză a şirurilor de date provenite de la staţiile din Podişul

Dobrogei de Sud, pune în evidenţă o mare variabilitate a temperaturilor în jurul mediei multianuale, astfel că este dificil de stabilit o periodicitate a evoluţiei parametrului respectiv. Aceasta apare şi mai sugestiv în figura 2 care prezintă sub formă de linie continuă, temperatura medie înregistrată în fiecare an pe perioada 1961-2000, precum şi abaterile pozitive şi negative ale temperaturilor respective, faţă de media multianuală, considerată normală.

În continuare vom prezenta câteva observaţii (valabile pentru toate staţiile) care vin să întărească afirmaţia de mai sus:

În întreaga perioadă de observaţii cele mai mari temperaturi medii anuale au fost înregistrate după anul 1990, excepţie făcând numai staţia Valu lui Traian, iar cele mai mici medii în anul 1987 şi numai la Hârşova în 1985 (tabelul 1);

Page 37: Analele Spiru Haret - 6

Tabel 1. Variabilitatea temperaturii medii anuale Variability of air temperature annual means

Staţia Temperatura anuală

% din media Anul Temperatura

anuală % din media Anul

Maximă (ºC) multianuală minimă (ºC) multianuală Constanţa 13.1 112.93 1998 10.3 88.8 1987 Mangalia 12.9 122.2 1999 10 86.95 1987 Valu lui Traian 12.2 114.01 1966 9.4 87.85 1985;1987

Medgidia 12.4 112.72 1994 9.8 89.09 1987 Adamclisi 12.2 112.96 1994 9.6 88.88 1987 Hârşova 12.6 115.6 1995 9.5 85.58 1985

Numărul anilor în care temperatura medie a crescut faţă de anul precedent

este aproximativ egal cu cel al anilor în care temperatura a scăzut (18 faţă de 21 la Adamclisi; 18 egal la Valu lui Traian; 19 faţă de 21 la Medgidia; 17 faţă de 22 la Constanţa; 21 faţă de 19 la Hârşova şi 20 la Mangalia);

Numărul cazurilor (procentual) în care temperatura medie anuală a fost mai mare decât media multianuală este foarte apropiat de cel în care temperatura medie a scăzut sub media multianuală (42.5% faţă de 45.0% la Constanţa; 42.5% faţă de 50.0% la Mangalia; 43.2% faţă de 54.1% la Valu lui Traian; 45.0% faţă de 52.5% la Medgidia; 40.0% faţă de 42.5% la Hârşova), (figura 2);

Constanţay = 7E-08x6 - 8E-06x5 + 0,0004x4 - 0,0094x3 + 0,1067x2 - 0,5393x + 12,44

R2 = 0,1711

1011121314

1961

1963

1965

1967

1969

1971

1973

1975

1977

1979

1981

1983

1985

1987

1989

1991

1993

1995

1997

1999

T(ºC

)

media multianuala media anuala tendinta Medgidiay = 1E-07x6 - 2E-05x5 + 0,0008x4 - 0,0168x3 + 0,1736x2 - 0,7639x + 12,022

R2 = 0,2118

910111213

1961

1963

1965

1967

1969

1971

1973

1975

1977

1979

1981

1983

1985

1987

1989

1991

1993

1995

1997

1999

T(ºC

)

media multianuala media anuala ten

Hârşovay = 2E-07x6 - 2E-05x5 + 0,0009x4 - 0,019x3 + 0,1931x2 - 0,8136x + 11,962

R2 = 0,2668

910111213

1961

1963

1965

1967

1969

1971

1973

1975

1977

1979

1981

1983

1985

1987

1989

1991

1993

1995

1997

1999

t(ºC)

media anuala media multianuala tendinta

Figura 2. Succesiunea mediilor anuale (şi a abaterilor) temperaturii aerului (1961-2000) Variability of air temperature annual means (and of deviations), (1961-2000)

37

Page 38: Analele Spiru Haret - 6

38

Un argument care susţine marea variabilitate a temperaturilor medii anuale de-a lungul perioadei analizate, este coeficientul de încredere obţinut la trasarea tendinţei lineare de evoluţie, R2 care nu depăşeşte 0.1 la nici o staţie.

În continuare s-a încercat analiza variaţiei mediei anuale pe baza tendinţei polinomiale, aceasta oferind întotdeauna valori ale lui R2 superioare celor obţinute din tendinţa lineară.

S-a ales un polinom de ordinul 6, deoarece dintre toate tipurile de polinom este cel mai apropiat de realitate şi oferă valorile cele mai mari ale lui R2 pentru toate tipurile de trend. Dar nici valorile obţinute nu mulţumesc pe deplin deoarece sunt cuprinse între 0.125 la Valu lui Traian şi 0.219 la Adamclisi, fapt care confirmă marea variabilitate a temperaturilor medii anuale. Pentru obţinerea unor rezultate mai bune în analiza tendinţei s-au folosit mediile glisante.

Analiza variaţiei abaterilor mediilor glisante pe 5 ani, decalate succesiv câte un an (fig. 3) pune în evidenţă acelaşi paralelism al oscilaţiilor termice care sunt mult mai reduse în cazul abaterilor pozitive şi mai accentuate în cazul abaterilor negative. Valoarea lui R2 este mulţumitoare oscilând între 0.579 la Constanţa şi 0.708 la Hârşova. De asemenea se remarcă faptul că, pentru toate staţiile curba de evoluţie este asemănătoare, diferind numai cantitativ.

Pentru staţiile situate în partea centrală şi vestică a podişului începând cu anul 1973 până în anul 1985 se remarcă o tendinţă de scădere a temperaturii, apoi o creştere care a depăşit chiar media multianuală. La staţiile de pe litoral tendinţa de creştere este evidentă începând cu anul 1987.

Deşi fluctuaţiile evidenţiate de curba tendinţei polinomiale de evoluţie a temperaturii nu au aceeaşi amplitudine pentru toate staţiile cercetate, în toate cazurile se observă evoluţia accentuată a acesteia după intervalul 1987-1991/1988-1992. Această evoluţie ascendentă este mai accentuată la staţia Constanţa la care diferenţa dintre tendinţă şi media multianuală depăşeşte 0.5ºC. Pentru ultimele 2-3 intervale (1994-1998,1996-2000) se constată însă o tendinţă de revenire către mediile multianuale, deşi, mediile glisante sunt în creştere sau se menţin la valori ridicate. Această contradicţie poate fi explicată de limitele modelului polinomial folosit sau /şi de fluctuaţiile neperiodice ale acestui parametru.

Analizând graficele cu evoluţia valorilor temperaturii medii anuale (fig. 2), desprindem unele concluzii cum sunt:

Inconstanţa termică a climatului local maritim şi continental observându-se în cursul celor 40 ani doar de două ori câte doi ani consecutivi cu aceeaşi temperatură medie anuală (Mangalia:1961-1962, 1973-1974 şi Adamclisi: 1964-1965);

Abaterile pozitive şi negative ale temperaturilor anuale faţă de media multianuală la staţiile respective, în cei 40 ani observaţi, nu au depăşit 1.5ºC;

Faza de răcire a temperaturii aerului în intervalul 1984-1987 la Adamclisi şi Medgidia; 1982-1987 la Valu lui Traian; 1981-1987 la Hârşova şi 1985-1988 la Mangalia;

Faza de încălzire care începe din anii 1989 şi persistă până astăzi (2000). Precizăm că din anul 1989, doar în 4 ani (1991, 1993, 1996, 1997) valorile medii anuale au scăzut sub media multianuală, însă numai cu cel mult 1.0ºC. În acelaşi timp ceilalţi ani se caracterizează prin creşteri considerabile şi destul de substanţiale faţă de valoarea normală (anul 1994 s-a caracterizat prin abaterea cea mai mare faţă de medie la Valu lui Traian şi Constanţa (1.2ºC), la Adamclisi şi Medgidia (1.4ºC), apoi 1995 la Hârşova (1.7ºC) şi 1999 la Mangalia (1.4ºC).

Încălzirile din ultimii 12 ani (tabelul 2), au dus la modificarea pozitivă a mediei termice multianuale în intervalul 1989-2000 faţă de 1961-1988 cu 0.2ºC

Page 39: Analele Spiru Haret - 6

(Valu lui Traian) până la 0.6ºC (Constanţa, Adamclisi, Medgidia). Creşterea mediei multianuale pentru ultimul interval este semnificativ mai accentuată la staţia Hârşova (tabelul 2). Aceasta este indusă ca urmare a mediei anuale a temperaturii în anul 1995, care la această staţie a fost de 15.8ºC, cu >2.7ºC mai mare decât la celelalte staţii (tabelul 2).

Constanţa

y = -6E-08x6 + 6E-06x5 - 0,0002x4 + 0,005x3 - 0,0502x2 + 0,2185x + 11,279R2 = 0,5791

11,0

11,5

12,0

12,5

1961

-19

65

1963

-19

67

1965

-19

69

1967

-19

71

1969

-19

73

1971

-19

75

1973

-19

77

1975

-19

79

1977

-19

81

1979

-19

83

1981

-19

85

1983

-19

87

1985

-19

89

1987

-19

91

1989

-19

93

1991

-19

95

1993

-19

97

1995

-19

99

T(ºC

)

glisarea anuala Media multianuala tendinta

Adamclisiy = -1E-08x6 + 1E-06x5 - 3E-05x4 + 0,0005x3 - 0,0059x2 + 0,0305x + 10,815

R2 = 0,5343

10,0

10,5

11,0

11,5

12,0

1961

-196

5

1963

-196

7

1965

-196

9

1967

-197

1

1969

-197

3

1971

-197

5

1973

-197

7

1975

-197

9

1977

-198

1

1979

-198

3

1981

-198

5

1983

-198

7

1985

-198

9

1987

-199

1

1989

-199

3

1991

-199

5

1993

-199

7

1995

-199

9

T(ºC

)

media glisanta Media multianuala tendinta

Harsovay = 6E-08x6 - 8E-06x5 + 0,0003x4 - 0,0062x3 + 0,048x2 - 0,1115x + 10,979

R2 = 0,7088

10

10,5

11

11,5

1961

-196

5

1963

-196

7

1965

-196

9

1967

-197

1

1969

-197

3

1971

-197

5

1973

-197

7

1975

-197

9

1977

-198

1

1979

-198

3

1981

-198

5

1983

-198

7

1985

-198

9

1987

-199

1

1989

-199

3

1991

-199

5

1993

-199

7

1995

-199

9

t(ºC)media glisanta media multianuala tendinta

Fig. 3. Mediile anuale glisante pe 5 ani ale temperaturii aerului şi tendinţa polinomială a acestora

Gliding annual means (over a five-year period) of air temperature and their polynomial tendency

În intervalul 1989-2000 temperaturile medii multianuale au fost cu

0.1-0.4ºC mai ridicate decât media multianuală calculată pentru intervalul 1961-1988, excepţie făcând, de asemenea staţia Hârşova, unde temperatura medie multianuală din intervalul 1989-2000 a fost cu 1.3ºC mai mare decât cea a intervalului 1961-1988 (tabelul 2, fig. 4). Subliniem faptul că rezultatele obţinute pe baza analizei valorilor medii anuale şi multianuale în cele două intervale de timp sunt similare cu cele oferite de analiza mediilor glisante.

Toate cele relatate mai sus ne îndreptăţesc să afirmăm existenţa unei tendinţe generale de creştere a temperaturii în Podişul Dobrogei de Sud în ultimul deceniu (fig. 4). Această tendinţă de creştere a temperaturii aerului corelată cu tendinţa de

39

Page 40: Analele Spiru Haret - 6

scădere a precipitaţiilor atmosferice ne conduce la concluzia că, procesele de evaporaţie şi evapotranspiraţie din această regiune sunt foarte intense şi accentuează fenomenele de uscăciune şi secetă.

10

11

12

Constanta Mangalia Medgidia Adamclisi Harsova

t(ºC)

40

1961-1970 1971-1980 1981-1990 1991-2000 media multianuala

Constanţa Mangalia Medgidia Adamclisi Hârşova

Fig. 4. Locul mediei deceniilor din şir faţă de media multianuală

The average of decades in the row and its place versus the multiannual mean Tabel 2. Mediile multianuale pentru diferite intervale de timp: 1961-2000,

1961-1988, 1989-2000. The multiannual means for various time – intervals: 1961-2000; 1961-1988 and 1989-2000.

Constanţa Mangalia Adamclisi Valu lui Traian Medgidia Hârşova

Media multianuală 11.6 11.5 10.8 10.7 11 10.9 Media 1961-1988 11.4 11.4 10.5 10.6 10.7 10.2 Media 1989-2000 12.0 11.8 11.1 10.8 11.3 11.3

(Media 1989-2000) –media multianuală 0.4 0.3 0.3 0.1 0.3 0.4

Sursa: date prelucrate după arhiva ANM Corelarea unor factori locali de ordin fizico-geografic, cu alţii de ordin socio-

economic, care au drept urmare creşterea concentraţiei gazelor cu efect de seră (CO2, cloroflorocarboni, protozidul de azot: N2O) în atmosferă, la care se adaugă şi predominarea în regiune a maselor de aer cald, stau la baza acestei tendinţe generale de încălzire a climatului. Comparativ cu principalele lucrări de referinţă, determinările noastre au stabilit pentru partea centrală a Dobrogei de Sud (Medgidia) temperaturi medii multianuale mai mari decât cele prezentate în Atlasul RSR (1972-1979). Temperaturile mai ridicate din ultimul deceniu au permis unele diferenţieri faţă de articolul „Individualitatea climatică a Dobrogei” (Bogdan, 2001). Astfel, s-a stabilit că litoralul este mai „cald” cu 0.3ºC decât se cunoştea, partea centrală cu 0.2ºC iar cea vestică cu 0.1ºC.

BIBLIOGRAFIE Iliescu, Colette, Maria (1992), Tendinţe climatice pe teritoriul României, S.C. Geogr.,

t. XXXIX, p. 45-49, Bucureşti. Mihăilescu, F.,I., Bucşă, I., Costea, D. (1997), Contributions à la connaissance de

l’influence de la Mer Noir sur la régime de la température de l’air en Dobroudja, Lucrările seminarului geografic „Dimitrie Cantemir”/1993-1994, Univ. „Alex. I. Cuza” Iaşi, nr.13-14, p. 69-80.

Page 41: Analele Spiru Haret - 6

41

RESURSE TERMICE ÎN MUNŢII APUSENI

Rodica POVARĂ*

Cuvinte cheie: resurse termice, unităţi de căldură, unităţi de frig, grad de favorabilitate, Munţii Apuseni

Key words: thermal resources, heat units, cold units, favourability degree, Apuseni Mountains

Thermal resources in the Apuseni Mountains. This paper

represents one part of the Project Apuseni, in collaboration with the Albert-Ludwigs Universität, Institut für Landespflege- Freiburg,, financed by the German Ministry of Education and Research. The thermal resources of one region, computed and interpreted by different biological thresholds characteristic to the vegetal species and by different periods of their vegetative cycle may render an image of the thermal regime detained by that area and of the favourability degree to a normal vegetation, function of the thermal requirements necessary to totally go through the biological cycle. They are analyzed by two important periods, the active vegetation (IV-X) and the criptovegetation one (XI-III) respectively, from four representative meteorological stations: Câmpeni, Băişoara, Stâna de Vale and Vlădeasa, for 1961-2000 interval (source NIMH), situated however at the border of the perimeter studied in the project (Gârda de Sus-Gheţari-Ocoale-Poiana Călineasa).

Resursele termice ale unei regiuni, calculate şi interpretate pe diferite praguri

biologice caracteristice speciilor vegetale şi pe diferite perioade din ciclul lor vegetativ, dau o imagine asupra potenţialului termic de care dispune regiunea respectivă şi a gradului de favorabilitate pentru o vegetaţie normală, în funcţie de cerinţele termice necesare pentru parcurgerea în totalitate a ciclului biologic (Gloyne, Lomas, 1980). Ele sunt analizate pe două perioade importante: vegetaţie activă (IV-X) şi criptovegetaţie (XI-III). Pentru aprecierea acestor resurse se folosesc sumele de temperaturi pozitive peste pragul de 0ºC, acumulate lună de lună, pe întreaga perioadă de vegetaţie. În literatura de specialitate ele sunt cunoscute sub denumirea de temperaturi globale sau unităţi de căldură. Când se calculează peste praguri biologice specifice diferitelor culturi (5º, 7º, 10º), resursele sunt considerate utile pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor, numindu-se temperaturi efective. Pentru perioada de criptovegetaţie sunt importante unităţile de frig, calculate din temperaturi medii zilnice sub pragul de 0ºC, ce exprimă condiţiile de iernare a speciilor forestiere.

UNITĂŢI DE CĂLDURĂ ÎN PERIOADA DE VEGETAŢIE ACTIVĂ

Temperaturile globale sau unităţile de căldură (∑Tmed. >0°C), în perioada de vegetaţie activă a tuturor speciilor spontane şi cultivate (IV-X), în valori medii multianuale, prezintă o scădere altitudinală accentuată, de la 2752,9 unităţi la

* Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Geografie.

Page 42: Analele Spiru Haret - 6

Câmpeni, la 1311,9 unităţi la Vlădeasa, punând în evidenţă gradientul termic vertical specific zonei montane. De la an la an, aceste unităţi termice au o fluctuaţie, însă nu aşa de pronunţată ca a duratei de strălucire a Soarelui (Povară, Herişanu, 2002) sau, mai ales, ca a cantităţilor de precipitaţii. Cele mai ridicate valori s-au înregistrat în anul 2000, cel mai cald în România, atât în regiunile de munte, cât şi în cele de câmpie (fig.1). O analiză detaliată a unităţilor de căldură este ilustrată în tabelele 1 şi 2. Valori ridicate s-au înregistrat şi în anii 1963, 1966, 1967, 1986, 1994, 1999, ani consideraţi calzi şi la nivelul întregii ţări.

0

500

1000

1500

2000

2500

3000

3500

1961

1964

1967

1970

1973

1976

1979

1982

1985

1988

1991

1994

1997

2000

ani

sum

e de

tem

pera

turi

pozi

tive

>0 g

rade

C

elsi

us in

inte

rval

ul IV

-X

BaisoaraCâmpeniStâna de ValeVladeasa

Fig. 1. Variabilitatea resurselor termice în perioada activă de vegetaţie Variability of the thermal resources in the active vegetation period

Tabelul 1. Valori medii şi extreme ale unităţilor de căldură în perioada de vegetaţie activă

Mean and extreme values of the heat units in the active vegetation period

Unităţi de căldură (∑Tmed. >0°C) în intervalul IV-X Staţia meteorologică Valori medii Maxime şi anul de

producere Minime şi anul de

producere Câmpeni 2752,9 3088,5 (2000) 2397,2 (1978) Băişoara 2092,2 2500,3 (2000) 1751,1 (1978)

Stâna de Vale 1946,7 2080,5 (2000) 1714,9 (1980) Vlădeasa 1311,9 1650,6 (2000) 954,5 (1980) În lunile iulie şi august, când se produc fazele critice de înflorire- fructificare

ale majorităţii speciilor spontane şi cultivate, resursele termice globale au fost favorabile proceselor biologice, remarcându-se totuşi o anumită variaţie a acestora, determinându-ne să analizăm şi valorile extreme din aceste luni. Dintre cele două luni cea mai caldă a fost iulie. Este interesant de remarcat faptul că, resursele cele mai ridicate, cât şi cele mai scăzute ce au caracterizat cele două luni s-au produs în ani comuni (1987, 1992 şi respectiv 1979 şi 1976) la toate staţiile, cu o singură excepţie, anul 1987 la Stâna de Vale, an comun de producere şi a valorii maxime,

42

Page 43: Analele Spiru Haret - 6

43

dar şi a celei minime în ambele luni. Acest fapt demonstrează o anumită uniformitate a repartiţiei teritoriale a temperaturii aerului în anii caracteristici dominaţi de mase de aer cald sau rece, în regim anticiclonic.

Tabelul 2. Valori extreme ale unităţilor de căldură în lunile cu cerinţe termice ridicate

Extreme values of the heat units in the months with high thermal requirements

Staţia

meteorologică Iulie August

Maxima şi anul

Minima şi anul

Maxima şi anul

Minima şi anul

Câmpeni 607,4 (1987) 454,4 (1979) 614,7 (1992) 407,2 (1976) Băişoara 513,1 (1987) 350,3 (1979) 576,1 (1992) 313,4 (1976)

Stâna de Vale 483,0 (1987) 352,9 (1979) 501,0 (1992) 337,6 (1987) Vlădeasa 383,0 (1987) 210,2 (1979) 454,1 (1992) 187,4 (1976) Resursele termice utile (peste diferite praguri biologice) pentru creşterea şi

dezvoltarea speciilor vegetale sunt destul de ridicate la Câmpeni şi scad altitudinal, la Vlădeasa fiind cele mai reduse. După valorile medii multianuale (tabelul 3), ele sunt favorabile pentru speciile de graminee şi leguminoase din pajişti şi fâneţe, speciile forestiere dominante (Picea abies, Abies alba, Fagus sylvatica şi Acer pseudoplatanus), legume (cartof, varză, ceapă etc.) şi insuficiente pentru cereale (nici pentru hibrizii extratimpurii de porumb la Câmpeni) (Povară, 2002). Ar fi totuşi suficiente pentru cultivarea secarei până la altitudini de maximum 1000 m, numai cu condiţia îmbunătăţirii în substanţe organice şi minerale a solurilor rendzinice şi brune eu-mezobazice (Parichi, Stănilă, 2002), cu grosimi peste 100 cm.

Tabelul 3. Resurse termice efective în perioada de vegetaţie activă

Effective thermal resources in the active vegetation period

Sume de temperaturi medii zilnice peste diferite praguri Staţia

meteorologică > 5°C > 10°C Câmpeni 1712,2 809,0 Băişoara 1137,4 414,9

Stâna de Vale 1005,8 325,9 Vlădeasa 528,7 106,0

UNITĂŢI DE FRIG ÎN PERIOADA DE CRIPTOVEGETAŢIE

Reprezintă cuantumul de frig din timpul perioadei reci a anului, când

majoritatea speciilor vegetale sunt în repaus relativ, intensitatea lor (∑Tmed.<0°C) reliefând condiţii favorabile sau nu proceselor vegetative din timpul criptovegetaţiei. Spre deosebire de resursele de căldură, unităţile de frig prezintă o creştere a intensităţii altitudinală evidentă în intervalele XI-III şi X-IV. Având în

Page 44: Analele Spiru Haret - 6

44

vedere că la altitudini mijlocii şi mari, la care se află situat perimetrul de studiu, perioada rece se prelungeşte, comparativ cu zonele mai joase, au fost analizate şi unităţile de frig specifice intervalului X-IV. Din datele meteorologice, dar şi din informaţiile culese de la localnici există ani în care perioada de iarnă autentică se prelungeşte uneori până la începutul lunii mai, acest fapt determinând reluarea târzie a proceselor vegetative de primăvară ale speciilor forestiere şi o decalare până la 4-5 săptămâni a calendarului lucrărilor agricole (arat, semănat, plantat etc.) în satul Gheţari, situat la altitudinea de 1134 m, datorită temperaturilor scăzute din aer şi sol şi menţinerii îndelungate a stratului de zăpadă. În valori medii multianuale, unităţile de frig din intervalul XI-III se încadrează între 327,3° la Câmpeni şi 842,0° la Vlădeasa, cu un gradient termic vertical accentuat, diferenţele dintre temperaturile negative acumulate în cele două intervale fiind direct proporţionale cu altitudinea (tabelul 4).

Tabelul 4. Unităţi de frig în perioada de criptovegetaţie (valori medii multianuale) Cold units in the criptovegetation period (mean multiannual values)

Sume de temperaturi medii < 0°C Staţia meteorologică XI-III X-IV Câmpeni 327,3 328,6 Băişoara 487,5 509,3

Stâna de Vale 574,6 597,4 Vlădeasa 842,0 925,7

Conform clasificării şi semnificaţiei date de Berbecel et al. (1983), iernile cu

unităţi de frig sub 400°C sunt considerate moderate, cele între 401-600 unităţi-aspre, iar cele peste 600 unităţi, deosebit de aspre.

Majoritatea perimetrului analizat se încadrează în categoria iernilor aspre şi deosebit de aspre. Acest lucru este reliefat şi mai bine de fluctuaţia multianuală a frigului, care pune în evidenţă anii în care acesta atinge şi depăşeşte valoarea critică pentru speciile de foioase şi chiar pentru brad (800 grade zile la Stâna de Vale şi 1000 grade zile la Vlădeasa).

Anii cei mai friguroşi au fost 1962-1963, 1967-1968, 1975-1976, 1984-1985, 1986-1987, 1995-1996, 1999-2000. Valoarea record (-1177,0°C) s-a înregistrat la Vlădeasa în iarna 1962-1963 (fig. 2).

CONCLUZII

Gradul de favorabilitate a resurselor termice, în raport de cerinţele diferitelor

specii de plante variază altitudinal şi în funcţie de expoziţia versanţilor. Resursele termice existente asigură o vegetaţie normală ecosistemelor de

pădure, pajişti şi fâneţe naturale, însă fluctuaţia lor de la un an la altul, oferă condiţii de vegetaţie diferite şi apariţia unor diferenţieri fenologice evidente şi manifestări ale disconfortului termic, îndeosebi la speciile cu cerinţe mai mari faţă de factorul termic (Fagus sylvatica, Abies alba).

În ceea ce priveşte legumicultura practicată de localnici, resursele termice permit şi cultivarea altor specii de plante, decât cele observate în teren, cum ar fi leguminoasele. De asemenea, este oportună practicarea şi extinderea sistemului de cultură în solarii.

Resursele termice sunt însă insuficiente pentru cultivarea cerealelor, chiar şi pentru hibrizii extratimpurii de porumb, care au nevoie de 900-1000 de grade zile

Page 45: Analele Spiru Haret - 6

peste pragul biologic de 10ºC pentru atingerea maturităţii. Aceştia s-ar putea cultiva numai pentru extinderea bazei furajere. Dintre cerealele de toamnă, resurse suficiente sunt doar pentru secară, însă numai până la altitudinea de 1000 m şi numai pe versanţii cu expoziţie sudică.

-1200

-1000

-800

-600

-400

-200

0

1961

-196

2

1964

-196

5

1967

-196

8

1970

-197

1

1973

-197

4

1976

-197

7

1979

-198

0

1982

-198

3

1985

-198

6

1988

-198

9

1991

-199

2

1994

-199

5

1997

-199

8

ani

sum

e de

tem

pera

turi

nega

tive

sub

0 gr

ade

Cel

sius

Bãisoara

Câmpeni

Stâna de Vale

Vlãdeasa

Fig. 2. Variabilitatea unităţilor de frig în intervalul XI-III Variability of the cold units in the XI-III interval

BIBLIOGRAFIE

Berbecel, O. şi colaboratorii (1983), Zonarea agroclimatică a României, mss. Arhiva I.N.M.H., Bucureşti.

Gloyne, R. W., Lomas, J. (1980), Lectures Note for Training Class II and Class III Agricultural Meteorological Personell, W.M.O., Geneva, Switzerland, 260 p.

Parichi, M, Stănilă, Luiza (2002), Caracteristicile solurilor din interfluviul Gârda Seacă-Ordâncuşa, Raport final, Proiect Apuseni, Universitatea Spiru Haret-Universitatea Albert-Ludwigs, Freiburg, Germania.

Povară, Rodica (2002), Cercetări agroclimatice în Munţii Apuseni. „Comunicări de Geografie, VI,” Facultatea de Geografie, Universitatea Bucureşti. pp. 141-146.

Povară, Rodica, Herişanu, Gh. (2002), Particularităţi ale regimului radiativ şi ale duratei de strălucire a Soarelui cu impact asupra ecosistemelor naturale şi cultivate din Munţii Apuseni. Analele Univ. Spiru Haret, seria Geografie, 5, Editura Fundaţiei România de Mâine, Universitatea Spiru Haret, Bucureşti, pp. 61-65.

45

Page 46: Analele Spiru Haret - 6

46

Page 47: Analele Spiru Haret - 6

47

ASPECTE ALE TENDINŢEI DE EVOLUŢIE A PRINCIPALELOR ELEMENTE CLIMATICE PE TERITORIUL

JUDEŢULUI VÂLCEA Felicia VASENCIUC∗, Carmen Sofia DRAGOTĂ∗, Maria COŞCONEA∗

Cuvinte cheie: presiunea aerului, precipitaţii anuale, temperatura medie, schimbări climatice

Key words: air pressure, annual precipitation, mean temperature, climate changes

Aspects of the trend of the main climatic elements over the

territory of Vâlcea County. In the paper, the authors approach aspects regarding the trend of the air pressure (a climatic element generating variability at global scale) and of the air temperature- inter-reacting with the precipitation amounts. The analyzed climatic area is the central axis of the inter-mountain Loviştea Depression, the Bâbeni-Vâlcea Depression and the terraces area of the lower Olt River. The spatial-temporal analysis of these three meteorological elements, particularly important to the evolution of one region’s climate, standing at the basis of turning to good account its potential, highlights several characteristics in the displayed trend. Those are comparable, both in the monthly and the annual regime to the ones remarked for southern Romania, against the specific altitudes, common to each relief stage.

Problema variaţiei, a fluctuaţiilor şi schimbărilor climatice, a stat din

totdeauna în atenţia meteorologilor şi a climatologilor, ca şi a cercetătorilor din diferite alte domenii de activitate. Astfel, Le Roy Ladurie, unul dintre cei mai avizaţi istoriologi în domeniul climatologiei şi într-un sens chiar fondatorul şcolii moderne de climatologie, subliniază faptul că, în evoluţia mediului, schimbările şi transformările au intervenit de-a lungul erelor geologice şi mai cu seamă în prezent „…fie stânjenite sau stăvilite, fie stimulate de-a lungul timpului prin impulsurile schimbătoare ale climei „ (Le Roy Ladurie, 1966).

Elementele specifice analizei schimbărilor climatice, sunt reflectate de variabilitatea fenomenelor naturale, care la rândul lor au la origine cauze meteorologice, climatice, hidrologice, geomorfologice şi care în evoluţia lor spaţio-temporală prezintă momente de rupturi în ritmul lor multianual. Acestea se pot desfăşura fie violent (vulcanismul, cutremurele, inundaţiile, furtunile însoţite de grindină, rupturile şi alunecările rapide de teren), fie cu un ritm mai lent (o secetă îndelungată, o alunecare lentă de teren), consecinţele devastatoare fiind aceleaşi.

La acestea se adaugă influenţa factorilor antropici, care au tendinţa de a neglija schimbările de natură telurică, cum ar fi modificările poziţiei polilor

∗ANM – Bucureşti.

Page 48: Analele Spiru Haret - 6

48

magnetici ai Terrei şi ciclicitatea naturală, observată în activitatea solară, tematică care preocupă în mod deosebit acum O.M.M. pe tema schimbărilor climatice.

Cauzele variaţiei climei şi ale schimbării ei, deşi îndelung studiate şi discutate, nu au fost totuşi complet elucidate până astăzi. Trebuie avut în vedere totdeauna intervalul de timp la care ne referim. Cauzele modificărilor climatice sunt foarte complexe şi ele nu pot fi explicate unilateral.

Complexitatea problemei ar necesita un studiu deosebit de amplu, bazat pe şiruri lungi şi foarte lungi de date, care pentru staţiile meteorologice din judeţul Vâlcea nu există. Totuşi, problematica deosebit de tentantă, îndrituieşte autorii să o abordeze, chiar dacă baza de date climatice se extinde doar pe 40 de ani, perioadă pentru care sunt analizate elementele cheie, în evoluţia lor temporală.

De ce judeţul Vâlcea prezintă interes în acest domeniu al schimbărilor climatice? Oltul, axa de interes hidrografic pentru România, secţionează de la nord la sud Carpaţii Meridionali, creând o discontinuitate şi în acelaşi timp un culoar ce permite amestecul maselor de aer specifice celor două direcţii dominante, vestice şi sudice. Prin delimitarea sa teritorial-administrativă, acest spaţiu prezintă o etalare a treptelor majore de relief, fiecare dintre acestea fiind o individualiate, dar în acelaşi timp în interacţiune cu celelalte şi din punct de vedere climatic.

Staţiile meteorologice care au fost analizate sunt reprezentative pentru condiţiile fizico-geografice ale regiunilor în care sunt amplasate. Astfel, staţia meteorologică Voineasa, situată la o altitudine de 583 m, în bazinul hidrografic al Lotrului, este reprezentativă pentru perimetrul montan.

Râmnicu Vâlcea (243 m), situată pe culoarul Oltului, în partea centrală a judeţului, este reprezentativă pentru arealul Subcarpaţilor Getici, iar staţia meteorologică Drăgăşani (280 m), situată pe aceeaşi vale, în Podişul Getic, este cea mai sudică staţie cu şir acceptabil din judeţ. Întrucât analiza propusă vizează aceeaşi lungime a eşantionului de date, precum şi o metodologie comună de efectuare a observaţiilor, intervalul luat în calcul a fost 1961-2000.

Graficul comparativ de reprezentare a celor trei elemente climatice determinante, redă cel mai sugestiv variabilitatea şi tendinţa de evoluţie a schimbărilor climatice ce survin în zonă.

Astfel, în arealul montan, la staţia meteorologică Voineasa, mersul multianual al cantităţilor anuale de precipitaţii atmosferice indică ecartul de variabilitate cuprins între 400 şi 1000 mm. Secvenţial, tendinţa de evoluţie a cantităţilor anuale de precipitaţii indică, în ultimele patru decenii, o creştere accentuată din 1961 până în 1972, urmată de o descreştere bruscă până în 1985, când urmează, sub aspect hidric, o perioadă de stabilitate marcată de anul 1990. Ultimul deceniu al secolului XX se caracterizează printr-o uşoară creştere, în prima sa jumătate, pentru ca începând cu 1995, în evoluţia precipitaţiilor anuale, să se înscrie o descreştere cantitativă majoră, culminând cu anul 2000, când s-au totalizat cele mai mici cantităţi din ultimele patru decenii şi anume 422,1 mm, faţă de media multianuală din şirul analizat (1961-2000) de 773,1 mm (fig. 1). Graficele auxiliare ale cantităţilor de precipitaţii (a) şi temperaturii aerului (b) evidenţiază lunile cu valorile extreme ale parametrilor menţionaţi.

Referitor la temperatura aerului, media anuală multianuală, în acest interval 1961-2000, a fost de 7.2°C, ecartul său de variabilitate oscilând între 6,2 şi 8,7°C, în anii 1976, respectiv 1994.

Page 49: Analele Spiru Haret - 6

Tendinţa de evoluţie, dedusă din graficul de variabilitate realizat prin ecuaţia polinomială de ordin 6, indică o creştere moderată din 1961-1972, urmată de o descreştere valorică până în anul 1979. După acest an se remarcă o creştere relativă până în 1997, după care temperatura medie anuală creşte accentuat până în anul 2000, când se înregistrează 7.9°C.

. luna martie a luna iunie

49

Voineasa

0

50

100

1961

1964

1967

1970

1973

1976

1979

1982

1985

1988

1991

1994

1997

2000

mm Cea mai secetoasă lunăMedia lunară multianualăPoly. (Cea mai secetoasă lună)

Voineasa

0

50

100

150

200

1961

1964

1967

1970

1973

1976

1979

1982

1985

1988

1991

1994

1997

2000

mm Cea mai ploioasă lunăMedia lunară multianualăPoly. (Cea mai ploioasă lună)

V o i n e a s a

4 0 05 0 06 0 07 0 08 0 09 0 0

1 0 0 0

1961

1963

1965

1967

1969

1971

1973

1975

1977

1979

1981

1983

1985

1987

1989

1991

1993

1995

1997

1999

m m -m b

4

5

6

7

8

90 C

P recip it a ţii an uale P resiun ea an uală T em p . m edie an ualăP o ly . (P recip it a ţii an uale) P o ly . (P resiun ea an uală ) P o ly . (T em p . m edie an uală )

luna ianuarie b luna iulie

Voineasa

-9

-4

1

1961

1964

1967

1970

1973

1976

1979

1982

1985

1988

1991

1994

1997

20000 C

Cea mai rece lunăMedia lunară multianualăPoly. (Cea mai rece lună)

Voineasa

151617181920

1961

1964

1967

1970

1973

1976

1979

1982

1985

1988

1991

1994

1997

2000

0 C Cea mai caldă lunăMedia lunară multianualăPoly. (Cea mai caldă lună)

Fig. 1. Graficul comparativ al variabilităţii şi evoluţiei temporale a cantităţilor de precipitaţii şi a temperaturii aerului, pe fondul oscilaţiilor anuale

ale presiunii atmosferice, la staţia meteorologică Voineasa. Comparative graph of the variability and temporal evolution of the precipitation

amounts and air temperature, on the background of the annual air pressure oscillations at Voineasa weather station (1961-2000)

Lunile extreme sunt aceleaşi pentru toate regiunile ţării şi anume cea mai rece

lună – ianuarie şi cea mai caldă – iulie (fig. 1b). Interesându-ne în mod deosebit ultima perioadă de timp, reieşită din ecuaţia

de regresie, observăm că după anul 1994 temperaturile lunii ianuarie reliefează o asprime a vremii, pe când cele din iulie cresc simţitor după 1997. Şi în ceea ce priveşte mersul precipitaţiilor atmosferice în lunile extreme (fig. 1a), atât pentru luna cea mai secetoasă – martie, cât şi pentru luna cea mai ploioasă – iunie, tendinţa de evoluţie în ultima secvenţă temporală se păstrează ca şi la temperaturile lunare analizate.

Page 50: Analele Spiru Haret - 6

Zona Subcarpaţilor Getici, reprezentată prin staţia meteorologică Râmnicu Vâlcea, se caracterizează printr-un climat moderat. Figura 2 exprimă variabilitatea temporală a parametrilor de interes, în aceeaşi perioadă de timp analizat. De altfel, perioada comună folosită la cele trei staţii nu este întâmplătoare, ci aleasă pentru intercomparabilitate.

luna martie a luna mai

50

Râmnicu Vâlcea

020406080

100

1961

1964

1967

1970

1973

1976

1979

1982

1985

1988

1991

1994

1997

2000

mm Cea mai secetoasă lunăMedia lunară multianualăP oly. (Cea mai secetoasă lună)

Râmnicu Vâlcea

050

100150200250

1961

1964

1967

1970

1973

1976

1979

1982

1985

1988

1991

1994

1997

2000

mm Cea mai ploioasă lunăMedia lunară multianualăP oly. (Cea mai ploioasă lună)

Râm nicu Vâlcea

3 0 04 0 05 0 06 0 0

7 0 08 0 09 0 0

1 0 0 0

1961

1963

1965

1967

1969

1971

1973

1975

1977

1979

1981

1983

1985

1987

1989

1991

1993

1995

1997

1999

mm-mb

6789

1 01 11 21 30 C

P recip i taţ i i anu ale P res iu n ea an u ală Temp . med ie an u alăP o ly . (P recip i taţ i i an u ale) P o ly . (P res iu n ea anu ală) P o ly . (Temp . med ie an u ală)

luna ianuarie b luna iulie

Râmnicu Vâlcea

-9

-4

1

1961

1964

1967

1970

1973

1976

1979

1982

1985

1988

1991

1994

1997

2000

0 C

Cea mai rece lunăMedia lunară multianualăPoly. (Cea mai rece lună)

Râmnicu Vâlcea18

20

22

24

1961

1964

1967

1970

1973

1976

1979

1982

1985

1988

1991

1994

1997

2000

0 C Cea mai caldă lunăMedia lunară multianualăPoly. (Cea mai caldă lună)

Figura 2. Graficul comparativ al variabilităţii şi evoluţiei temporale a cantităţilor de precipitaţii şi a temperaturii aerului, pe fondul oscilaţiilor anuale ale

presiunii atmosferice, la staţia meteorologică Râmnicu Vâlcea (1961-2000) Comparative graph of the variability and temporal evolution of the

precipitation amounts and air temperature, on the background of the annual air pressure oscillations at Râmnicu Vâlcea Voineasa weather station (1961-2000)

Mersul multianual al cantităţilor anuale de precipitaţii înscrie o tendinţă

secvenţială crescătoare din 1961 până în 1966, urmată de o relativă uniformitate până în 1977, după care acestea descresc simţitor până în 1990. Urmează o perioadă de şapte ani de creşteri semnificative, ulterior cantităţile anuale scăzând brusc până în anul 2000, când se remarcă cele mai mici cantităţi în regim multianual, de 350.2 mm, faţă de 684 mm, care reprezintă media intervalului analizat. Cea mai secetoasă lună, se păstrează luna martie, cu o medie multianuală de 34.7 mm (fig. 2a), iar cea mai ploioasă – luna mai cu o medie de 87.5 mm. Tendinţa de evoluţie a precipitaţiilor din aceste luni înscrie în ultimii ani o scădere accentuată după anul 1997 în luna martie şi din 1995 până în 2000 în mai.

Page 51: Analele Spiru Haret - 6

În ceea ce priveşte temperatura lunilor extreme, la Râmnicu Vâlcea, ianuarie considerată cea mai rece lună, cu o medie multianuală de -1.4 °C, prezintă o alură descendentă începând cu anul 1994 până în 2000, în timp ce, cea mai caldă lună a anului iulie înregistrează temperaturi mai ridicate din 1997, faţă de media multianuală de 21°C.

Ca şi la staţia Voineasa, la Râmnicu Vâlcea presiunea atmosferică, fie că este vorba despre mediile anuale, sau mediile lunilor extreme, aprilie şi octombrie, variabilitatea valorilor este foarte redusă, ceea ce subliniază lipsa unei tendinţe de evoluţie clare. Acelaşi lucru se poate spune şi despre evoluţia presiunii medii anuale şi lunare şi la staţia meteorologică Drăgăşani, fapt pentru care în lucrare nu se specifică o detaliere pentru secvenţe temporare scurte.

luna martie a luna mai

Drăgăşani

0

50

100

150

1961

1964

1967

1970

1973

1976

1979

1982

1985

1988

1991

1994

1997

2000

mm Cea mai secetoasă lunăMedia lunară multianualăPoly. (Cea mai secetoasă lună)

Drăgăşani

0

50

100

150

200

1961

1964

1967

1970

1973

1976

1979

1982

1985

1988

1991

1994

1997

2000

mm Cea mai ploioasă lunăMedia lunară multianualăPoly. (Cea mai ploioasă lună)

D răgăşan i

3 0 0

4 0 0

5 0 0

6 0 0

7 0 0

8 0 0

9 0 0

1 0 0 0

1961

1963

1965

1967

1969

1971

1973

1975

1977

1979

1981

1983

1985

1987

1989

1991

1993

1995

1997

1999

mm-mb

6

7

8

9

1 0

1 1

1 20 C

P recip i taţ i i an u ale P res iu n ea an u ală Temp . med ie an u alăP o ly . (P recip i t aţ i i an u ale) P o ly . (P res iu n ea an u ală) P o ly . (Temp . med ie an u ală)

luna ianuarie b luna iulie

Drăgăşani

-9

-4

1

0 C

Cea mai rece lunăMedia lunară multianualăPoly. (Cea mai rece lună)

Drăgăşani18

20

22

24

1961

1964

1967

1970

1973

1976

1979

1982

1985

1988

1991

1994

1997

2000

0 C Cea mai caldă lunăMedia lunară multianualăPoly. (Cea mai caldă lună)

Figura 3. Graficul comparativ al variabilităţii şi evoluţiei temporale a cantităţilor de precipitaţii şi a temperaturii aerului, pe fondul oscilaţiilor

anuale ale presiunii atmosferice, la staţia meteorologică Drăgăşani (1961 - 2000) Comparative graph of the variability and temporal evolution of the precipitation

amounts and air temperature, on the background of the annual air pressure oscillations at Râmnicu Vâlcea Voineasa weather station (1961 - 2000)

Pentru regiunea Podişului Getic a fost selecţionată staţia meteorologică

Drăgăşani, care corespunde criteriului de selecţie menţionat anterior (fig. 3). 51

Page 52: Analele Spiru Haret - 6

52

În acest spaţiu, media multianuală a precipitaţiilor atmosferice totalizează 613.8 mm, prezentând o variabilitate mai puţin accentuată, specifică staţiilor de câmpie şi dealuri joase. Tendinţa de evoluţie a cantităţilor anuale a fost de creştere accentuată până în 1966, urmată de o descreştere lentă până în 1990. Începând cu acest an se remarcă o creştere accentuată până în 1997 – an de referinţă pentru toate staţiile analizate, urmând apoi o descreştere clară până în anul 2000, când s-au totalizat 323. 2 mm (fig. 3).

Luna cea mai secetoasă, martie, totalizează în medie 33.3 mm, iar cea mai ploioasă, mai, 79.8 mm. Tendinţa de evoluţie în ultima secvenţă temporală (după anul 1995 şi 1997) este de descreştere cantitativă până în anul 2000.

În ceea ce priveşte temperatura aerului, după cum reiese şi din figura 3, este relativ constantă pentru primele două decenii ale intervalului analizat. Până în anul 1990 curba de regresie prezintă o alură uşor crescătoare, urmând până în 1997 o descreştere valorică. Ultimii trei ani ai intervalului studiat prezintă o creştere accentuată a valorilor termice de la 10°C la 11.8°C, valoarea din anul 2000 fiind cea mai ridicată medie anuală a intervalului 1961-2000.

CONCLUZII

Analiza spaţio-temporală a celor mai importante elemente meteorologice,

care dau caracteristicile esenţiale ale climatului unei regiuni – presiunea atmosferică (mb), precipitaţiile atmosferice (mm) şi temperatura aerului (00C), reliefează câteva caracteristici esenţiale. Astfel, în ceea ce priveşte variabilitatea elementelor analizate, se remarcă pentru toate cele trei staţii meteorologice anul 1997, care marchează anul de discontinuitate în evoluţia valorică a elementelor climatice.

Anul 2000 poate fi considerat, în acest spaţiu geografic, drept anul cel mai secetos din intervalul analizat, iar sub aspect termic ca fiind unul dintre anii cu cea mai ridicată medie. Tendinţa de evoluţie, în ceea ce priveşte cantităţile anuale de precipitaţii după anul 1995-1997 este accentuat descrescătoare, datorită valorilor foarte scăzute ale acestui element. Sub aspect termic, tendinţa de evoluţie anuală reliefează la toate staţiile meteorologice o creştere după 1997-1998, mult accentuată faţă de perioadele anterioare, creştere care se remarcă şi pentru cea mai caldă lună a anului, iulie. Pentru luna ianuarie din 1994-1995, la toate staţiile analizate se observă o scădere a temperaturii medii a aerului.

Aspectul şi alura tendinţelor de evoluţie a parametrilor climatici analizaţi, pentru spaţiul geografic al judeţului Vâlcea, sunt comparabile cu cele remarcate pentru sudul României, raportate la altitudinile specifice, comune pentru fiecare treaptă de relief.

BIBLIOGRAFIE

Hepiteş, C., Şt. (1898), Schimbatu–s'a Clima?, Extras din „Bul. Ministerului Agriculturii,

Comerţului, Industriei şi Domeniilor, X”, Bucureşti. Vasenciuc, Felicia, Dragotă, Carmen (1997), Cantităţi deosebite de precipitaţii căzute în

intervalul 28 martie–2 aprilie 1997 în partea de sud a ţării, „Geographica Timisiensis, VII”, Universitatea de Vest, Timişoara.

Page 53: Analele Spiru Haret - 6

53

ANALIZA GRADULUI DE FAVORABILITATE ÎN ZONA CONSTANŢA MIDIA-NĂVODARI (CU PRIVIRE SPECIALĂ

ASUPRA CONDIŢIILOR CLIMATICE ŞI CALITĂŢII AERULUI)

Adrian TIŞCOVSCHI∗, Gabriela MANEA∗

Cuvinte cheie: calm atmosferic, inversiune de temperatură Mots – clés: calme atmosphérique, les inversions de

température. L'analyse de la favorabilité des facteurs naturels dans la

région Constanţa Midia Năvodari, vue spéciale sur le conditions climatiques et la qualité de l'air. La présence d′impurités dans la composition de l′air de la ville Constanţa a des conséquences climatiques considérables et, aussi, des effets nocives sur la population, la végétation, les monuments et les bâtiments. La position physico-géographique de la ville (dans le secteur méridional du littoral de la Mer Noire) détermine une série de caractéristiques climatiques: la nébulosité minimale du pays, la prépondérance du beau temps, une longue période d′insolation, des quantités réduites des précipitations, la prépondérance des vents locaux (les brises marines), en hiver. Le degré de la pollution de l′air dépend en grande mesure des phénomènes météorologiques; les inversions de température et aussi les situations du calme atmosphérique favorisent la concentration des substances polluantes; d′autre part le mouvement tourbillonnant de l′air et la convection sont des facteurs qui contribuent a l′auto – purification de l′atmosphère en dispersant les polluants. Les effets de la pollution de l′air dans la ville dépendent de la nature, la concentration et la durée de l′action des masses de l′air.

Cu toate că în arealul municipiului Constanţa relieful prezintă variaţii mici de

altitudine şi de fragmentare, totuşi climatul acestui centru urban are o serie de caracteristici distincte, determinate de diversitatea densităţii clădirilor, structura stradală, de existenţa litoralului, a portului dar şi a zonei industriale. Procesul de poluare a aerului este condiţionat, atât de sursele care emit diferiţi poluanţi în mediul înconjurător, cât şi de condiţiile fizico-geografice locale. Indirect, factorii climatici influenţează propagarea, dispersia sau stagnarea noxelor. Gradul de poluare al unei regiuni este foarte mult influenţat de particularităţile climatice ale stratelor joase ale atmosferei, ca şi de condiţiile geografice locale. Răspândirea poluanţilor în atmosferă sau staţionarea lor în pătura inferioară de aer depinde în primul rând de condiţiile meteorologice (starea timpului). Din acest punct de vedere factorii meteorologici pot fi împărţiţi în:

∗ Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Geografie.

Page 54: Analele Spiru Haret - 6

54

- factori care determină stagnarea poluanţilor (inversiunile termice, calmul atmosferic, umezeala aerului);

- factori care determină dispersia poluanţilor (vântul şi stratificaţia instabilă a aerului, precipitaţiile atmosferice).

Aerul oraşelor de pe litoralul românesc al Mării Negre (aliniamentul Năvodari-Constanţa-Mangalia) cuprinde diferite produse de poluare sub formă de particule solide (praf industrial sau terestru, funingine) şi gaze, dintre care, mai importante sunt: dioxidul de carbon, bioxidul de sulf, hidrogenul sulfurat, diverse hidrocarburi, acizi organici. Aceşti poluanţi provin în cea mai mare parte din fumul coşurilor combinatului petrochimic Midia-Năvodari, a fabricii de prefabricate din beton şi var Constanţa, a termocentralelor (CET Palas) şi centralelor de termoficare, a locuinţelor, precum şi din gazele de eşapament ale autovehiculelor.

Dinamica atmosferei se caracterizează prin predominarea vânturilor de nord şi nord-est, urmate de vânturile de vest şi nord-vest şi apoi de cele de sud-est şi sud. Se remarcă faptul că, vântul de est reprezintă ca frecvenţă un procent foarte mic (6,6 %), cu toate că briza marină ca vânt local este un fenomen foarte frecvent. Oraşul Constanţa influenţează accentuarea locală a brizelor de zi şi de noapte, transformându-le în brize urbane. Consecinţa principală a încălzirii şi răcirii diferite ale apei şi uscatului este dispunerea izotermelor paralel cu linia ţărmului. Ziua, temperatura aerului este mai mică pe ţărm decât pe uscat, crescând spre interior, unde aerul se încălzeşte în contact cu uscatul încins de Soare. Noaptea, temperatura aerului este mai mare pe ţărm decât pe uscat, scăzând spre interiorul uscatului, gradientul termic fiind orientat de la mare spre uscat.

Local, în zona oraşului Constanţa, există zilnic şi anual diferenţe, adesea destul de mari, de temperatură. Astfel, în toată zona dinspre litoral a oraşului, se resimte vara influenţa moderatoare a brizei marine de zi, temperatura aerului fiind ceva mai coborâtă decât în partea centrală ori de vest şi de sud-vest a oraşului, unde ,,dogoarea dobrogeană” îşi face serios simţită influenţa ei. Temperatura medie anuală la Constanţa este de 11,30 C, cu un minim în luna ianuarie (-0,20 C) şi un maxim în luna iulie (22,70 C). Influenţa moderatoare a Mării Negre se observă şi prin faptul că cea mai coborâtă medie de temperatură lunară a fost de –8,10 C, iar cea mai ridicată de 24,80 C. Numărul mediu al zilelor cu temperaturi de vară este mic în zona oraşului (68,9), ca şi numărul zilelor cu temperaturi tropicale (7).

Inversiunile de temperatură au în cuprinsul oraşului Constanta o foarte mică intensitate, teritoriul afectat de aceste fenomene limitându-se doar la partea de nord şi de nord-est a oraşului, care se prelungeşte înspre zona litorală a lacului Siutghiol. Inversiunile de temperatură sunt expresia inversă a convecţiei termice: dacă ziua în condiţii de insolaţie, atmosfera se încălzeşte prin convecţie termică (au loc curenţi de aer ascendenţi), noaptea, în condiţii de radiaţie efectivă a suprafeţei terestre, atmosfera se răceşte (au loc curenţi de aer descendenţi).

Calmul atmosferic înregistrează cel mai mare procent în lunile august şi septembrie (20, respectiv, 17,6 %), lunile cu cea mai activă dinamică a atmosferei fiind ianuarie şi martie (10,6 şi, respectiv, 9,6 % calm). Aceste condiţii sunt propice pentru înregistrarea unor valori ridicate ale umezelii aerului, pentru formarea şi stagnarea ceţurilor şi pâclei, precum şi pentru producerea unor reacţii chimice, ca urmare a prezenţei în aer a vaporilor de apă alături de anumiţi compuşi gazoşi

Page 55: Analele Spiru Haret - 6

55

(Octavia Bogdan, 1989). Pe suprafeţele de apă sunt caracteristice inversiunile de evaporaţie, datorită consumului de căldură realizat în procesul respectiv.

În condiţiile unor suprafeţe acvatice limitate (lacul Siutghiol), influenţa acestora este redusă din cauza uscatului limitrof care absoarbe rapid vaporii de apă, încât stratele de aer de deasupra lor se omogenizează; în astfel de condiţii, grosimea stratului de inversiune este redusă (< 1 m) şi fără consecinţe negative. În cazul suprafeţelor acvatice mari, cum este Marea Neagră, inversiunile de evaporaţie au dezvoltare mare pe verticală şi frecvenţă zilnică, mai ales în perioada caldă a anului, formând un baraj termic pentru circulaţia aerului (Bâzac,1983). Ele sunt caracterizate prin curenţi de aer descendenţi care destramă sistemele noroase, astfel că precipitaţiile se reduc, şi în consecinţă, fenomenele de secetă sunt mai persistente. Asemenea inversiuni pot avea, atât consecinţe favorabile, cât şi nefavorabile: favorabile pentru că, prin curenţii de aer descendenţi, pe care îi generează, ele destramă sistemele noroase şi măresc durata de insolaţie, fenomen important în sezonul estival; nefavorabile, prin faptul că, predominarea timpului senin determină absenţa precipitaţiilor care în zona litorală sunt < 350 mm generând fenomene de uscăciune şi secetă, iar în cazul platformelor industriale (Petromidia S.A.), datorită umezelii mari care le caracterizează, determină stagnarea poluanţilor la sol.

Umezeala aerului constituie o altă componentă a complexului meteorologic, ce reprezintă un factor agravant al impurificării, deoarece împiedică dispersarea impurităţilor, prin micşorarea deplasării, în special în perioadele de mare umiditate (ceaţă). Regimul umezelii aerului este condiţionat în această parte a ţării de prezenţa bazinului Mării Negre, care constituie o sursă permanentă de umezire a aerului în urma proceselor de evaporare şi condensare, precum şi de circulaţia aerului sub forma brizei de mare care aduce în timpul zilei deasupra suprafeţelor de uscat din vecinătatea mării aerul mai răcoros, mai umed şi mai bogat în aerosoli marini. În zona litoralului sudic al Mării Negre, umezeala relativă a aerului înregistrează ca valoare medie anuală, 81 % la Constanţa şi 85 % la Mangalia, valorile mai mari fiind înregistrate pe platformele industriale, datorită emisiilor de vapori din procesele tehnologice (tabel 1).

În evoluţie diurnă, cele mai ridicate valori medii orare ale umezelii relative a aerului se produc dimineaţa, când temperatura aerului înregistrează cele mai mici valori. În lunile de iarnă, valorile medii orare minime sunt în general mai mari de 80 %. Amplitudinea variaţiei diurne a valorilor orare ale umezelii relative a aerului atinge circa 20 % vara şi în prima parte a toamnei, 10 -15 % primăvara şi se reduce sub 10 % iarna. Trebuie menţionat faptul că, deşi zona litorală se caracterizează prin valori ale umezelii relative deosebit de ridicate în perioada caldă, comparativ cu restul regiunilor joase ale ţării, în zilele cu circulaţia aerului din sectorul vestic, care transportă deasupra litoralului mase de aer uscat, umezeala relativă a aerului înregistrează în orele de la amiază valori deosebit de scăzute. Gradul de umezeală a aerului influenţează, de asemenea, evoluţia proceselor de poluare. Umezeala mare împiedică dispersia noxelor, deoarece impurităţile solide din aer joacă rolul nucleelor de condensare pentru vaporii de apă. Aerul transportat de vânt dinspre mare se încarcă cu vapori de apă, care sunt purtaţi, astfel, spre interiorul uscatului, contribuind la umezirea acestuia.

Page 56: Analele Spiru Haret - 6

56

Tabel nr. 1. Valorile medii lunare ale umezelii relative (%) la staţia Constanţa (1961-2000) Les valeurs moyennes d'humidité relative de l'air à la station météorologique Constanţa (1961-2000)

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Constanţa 85 84 83 81 80 76 75 75 78 81 84 86

Tabel nr. 2. Numărul mediu lunar de zile cu umezeală relativă ≤ 30 %, ≤ 50 %,

≥ 80 %. Staţia Constanţa (1961-2000). Nombre moyen des jours d'humidité relative mensuelle ≤ 30 %, ≤ 50 %, ≥ 80 %. Station météorologique Constanţa (1961-2000)

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII ≤ 30 % 0,1 0,2 0,4 0,3 0,3 0,2 0,1 0 0,2 0,4 0,1 - ≤ 50 % 1,4 2,2 3,9 4,3 4,1 5,8 5,1 5,0 5,0 4,7 2,5 0,9 ≥ 80 % 16 15,5 15,4 13,1 12,9 6,9 5,4 5,2 6,6 10 14,5 17,3

Un fenomen meteorologic cu implicaţii directe în poluarea aerului pe litoralul

românesc al Mării Negre, care poate avea uneori manifestări spectaculoase, îl constituie ceaţa. Aceasta apare odată cu producerea proceselor de upwelling din lungul litoralului. Masele de apă rece, ridicate prin acest proces, produc o scădere a temperaturii aerului suficientă pentru a se ajunge la aer ceţos şi, uneori chiar la ceaţă. O parte din zilele cu aer ceţos ce apar vara se datorează acestui proces. Umezeala mare împiedică dispersia noxelor, deoarece impurităţile solide din aer joacă rolul nucleelor de condensare pentru vaporii de apă. În arealul studiat, ceaţa se formează fie prin creşterea cantităţii de vapori de apă, fie prin scăderea temperaturii aerului. Pentru formare, atât ceaţa cât şi aerul ceţos au nevoie de anumite condiţii de umezeală a aerului, temperatură, şi de o anumită viteză a vântului.

Condiţii favorabile apar atunci când temperatura aerului este cuprinsă între –50 şi +50C, umezeala relativă trece de 80 %, iar viteza vântului este mai mică de 4 m/s. Cele mai mari valori ale numărului de zile cu ceaţă, precum şi ale duratei ceţii se înregistrează în lunile de iarnă, cu prelungire de 1-2 luni spre anotimpurile de toamnă şi de primăvară. Astfel, iarna, la Constanţa se pot produce mai mult de 25 de zile cu ceaţă, având o frecvenţă ridicată de peste 35 % din total, în timp ce primăvara pot apărea circa 20 de zile cu ceaţă (tabel 3, figura 1); vara se pot depăşi 5-7 zile cu ceaţă, iar toamna, la Constanţa, se depăşesc 12 zile cu ceaţă sau aer ceţos. Se delimitează destul de evident o perioadă cu valori ridicate ale duratei medii a ceţii între lunile noiembrie şi martie, o perioadă distinctă de tranziţie, lunile aprilie-mai, o perioadă cu valori minime ale parametrului analizat, lunile iulie – august - septembrie. Se constată că, toamna, la Constanţa nu se depăşesc 12 zile cu ceaţă, deoarece temperatura ridicată a perimetrului locuit şi inerţia termică mai mare a acestuia împiedică formarea ceţii.

Page 57: Analele Spiru Haret - 6

Tabel nr. 3. Numărul mediu lunar multianual de zile cu ceaţă la Constanţa (1961-2000) Nombre moyen multiannuel des jours avec brouillard à la station météorologique Constanţa (1961-2000)

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Anual

Constanţa 9 7,2 7,9 5,7 3,4 2,6 1,4 1,1 1,6 2,8 7,2 8,7 57,9 Astfel, în sezonul rece al anului, maximul duratei ceţii apare între orele 7 şi

10, iar în perioada caldă între 5 şi 8. În orele de după-amiază şi de la începutul nopţii, frecventa ceţii este redusă, fenomenul lipsind în perioada caldă a anului.

În general, procesele fizice care duc la formarea ceţii pe litoralul Mării Negre sunt mai frecvente în semestrul rece al anului, deoarece odată cu scăderea temperaturii aerului se creează condiţii pentru formarea ceţii de evaporare, lucru explicabil prin deplasarea aerului mai rece peste suprafaţa Mării Negre care este mai caldă şi mai umedă. În intervalul martie-septembrie frecvenţa ceţii este mai mare la Constanţa (10,7 %) şi Medgidia (8,7 %) decât la Cernavodă (6,2 %) şi Valu lui Traian (7,2 %). Fenomenul se explică prin prezenţa în atmosfera locală a unui număr impresionant de nuclee solide de condensare (produse de combinatul de ciment şi azbociment Medgidia şi de prefabricate din beton şi var de la Constanta) care favorizează producerea fenomenului de ceaţă chiar şi în condiţiile unei umezeli relative mai mici de 90-100 %. Fenomenul tinde să se asemene cu smogul industrial, dar de proporţii mult mai mici.

0123456789

10

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

nr.z

ile

Fig.1. Numărul de zile cu ceaţă la staţia Constanţa

(1961-2000) Nombre de jours avec brouillard à la station

météorologique Constanţa (1961-2000)

CONCLUZII Factorul de mediu – aer – este supus unei poluări locale în această zonă, unde

s-au constituit şi funcţionează unităţi industriale petrochimice (Petromidia S.A.), şi unde fie tehnologiile sunt învechite, fie nu sunt realizate instalaţii de epurare a gazelor, fie şi una şi alta. De asemenea, poluarea aerului are loc şi datorită traficului auto, foarte intens în timpul sezonului de vară, datorită afluxului important de turişti către staţiunile de pe litoral. Astfel, grupul Rompetrol, proprietarul rafinăriei Petromidia nu mai produce benzină cu plumb de la 1 mai 2003, iar conţinutul de sulf este limitat la 150 părţi per milion. Uzitarea acestor carburanţi conduce la dispariţia din gazele de eşapament a plumbului şi oxizilor de plumb, foarte nocivi pentru om şi mediul înconjurător.

57

Page 58: Analele Spiru Haret - 6

58

Se impun măsuri care să acţioneze în primul rând asupra surselor de poluare, la emisie. Se impune introducerea automonitoringului de către agenţii economici şi cunoaşterea cantităţilor de substanţe poluante emise pe baza unor declaraţii de emisii, a căror autenticitate să fie sigură.

BIBLIOGRAFIE

Bogdan, Octavia, Mihai, Elena (1972), Interdependenţa dintre poluarea aerului şi condiţiile meteorologice, „SCGGG, Geogr., t. XIX, nr.1”, p. 5-12, Bucureşti.

Bogdan, Octavia, Mihai, Elena (1972), Ceaţa. Condiţii de formare şi tipuri genetice, „BSSGR, serie nouă, I (LXXI)”, pg. 355-362.

Bogdan, Octavia (1989), Inversiunile de temperatură cu privire specială asupra celor care se produc pe suprafeţele de apă, „SCGGG – geogr., XXXVI”, pg. 21-26.

Bogdan, Octavia (2001), Individualitatea climatică a Podişului Dobrogean, „Rev.Geogr., VII/2000”, serie nouă, pg. 76-86.

Cheval, S., (1997), Aspecte privind fenomenul de ceaţă pe litoralul românesc al Mării Negre, „Studii şi cercetări de geografie, t. XLIV”, Bucureşti, p. 59-67.

Ciulache, S. (1970), Topoclimatologie şi microclimatologie, Editura Universităţii, Bucureşti. Ciulache, S. (1980), Oraşul şi clima, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. Ciulache, S., Ionac, Nicoleta (1997), Clima Depresiunii Sibiu, Editura Universităţii,

Bucureşti. Fărcaş, I. (1999), Clima urbană, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj–Napoca. Gugiuman, I, Cotrău, M. (1975), Elemente de climatologie urbană, Editura Academiei,

Bucureşti. Iliescu, Maria (1981), Ceaţa şi vizibilitatea în Dobrogea de Sud, „St.Cerc.Geol., Geofiz.,

Geografie, T.XXVIII”, p. 127-133, Bucureşti. Ţâştea, D., Sârbu, Valeria, Raţ, Tereza (1969), Scurtă caracterizare a climei Dobrogei cu

privire specială la zona de litoral, Cul. lucr. I.M.H/1967, pg. 219-291.Arhiva INMH, 1961- 2000.

Page 59: Analele Spiru Haret - 6

59

ASPECTE ASUPRA CALITĂŢII APEI IN ACUMULAREA STÂNCA-COSTEŞTI (BAZINUL HIDROGRAFIC PRUT)

Florin VARTOLOMEI∗

Cuvinte cheie: acumulare, râul Prut, calitatea apei, hidrochimie, eutrofic.

Key words: lake, Prut river, water quality, hydro chemical, eutrophic.

Some aspects about the water quality in Stânca-Costeşti

accumulation (Prut hydrographic basin). This analysis had concluded that the biological productivity is in increase, also the nutritive substances value and the organic substances, but a decrease of water transparence. Although the biocenosis is still balanced. Chemical and biological analysis had indicated, for the first time after this water exploitation has been started in 1976, the mezo-trophic category for the water quality of this lake.

GENERALITĂŢI

Cu izvoarele în Munţii Carpaţi, râul Prut pătrunde pe teritoriul României la

nord de localitatea Oroftina, după ce a străbătut 251 km în Ucraina. Prutul este totuşi un râu tipic de câmpie cu o vale largă sinuoasă, bine alimentat de afluenţii săi de munte, în cursul superior, cu debite bogate.

Suprafaţa bazinului hidrografic al Prutului ocupă 10.970 km2 în România, iar împreună cu suprafeţele aferente de pe teritoriul Ucrainei şi Republicii Moldova un total de 28.396 km2. În afară de poziţia geopolitică deosebit de importantă a râului Prut şi a bazinului său colector, delimitarea strict geografică este faţă de bazinele Tisei în NV, Nistrului în N şi E, apoi faţă de limanurile fluviatile Cogâlnic, Ialpug şi Kagul în SE şi faţă de Siret în E.

Partea românească a bazinului hidrografic al Prutului se află în nord-estul teritoriului ţării noastre şi reprezintă mai mult de jumătate din suprafaţa totală a bazinului. Lungimea totală a cursului principal este de 993 km, din care 742 km pe teritoriul României.

Supravegherea calităţii atât a apelor stătătoare, cât şi a apelor curgătoare de suprafaţă din bazinul hidrografic Prut s-a realizat în principal prin urmărirea în campanii lentare (flux lent) a indicatorilor fizico-chimici biologici şi bacteriologici pentru secţiunile de control de ordinul I, indicate în tabelul nr. 1.

Încadrarea secţiunilor de control în categoriile de calitate I, a II-a, a III-a şi „degradat” s-a realizat în concordanţă cu STAS 4706/1988, ţinând cont de categoria de calitate cea mai defavorabilă privind indicatorii fizico-chimici şi de

∗ Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Geografie.

Page 60: Analele Spiru Haret - 6

regimul de oxigen (RO), gradul de mineralizare (GM) şi grupul toxicilor speciali (TS).

Tabel nr. 1. Secţiunile de control de ordinul I de pe râul Prut

The mean control sections along the Prut river

Nr crt Secţiunea de control Km (faţă de intrarea în ţară) Q0 (m3/s)

1 Oroftina 0,0 78,52 2 Darabani 28 84,36 3 Stânca 193 101,08 4 Sculeni 310 106,57 5 Ungheni 329 106,57 6 Priscăni 370 155,75 7 Drânceni 475 137,06 8 Oancea 653 141,72 9 Simta 702 140,58

10 Giurgiuleşti 720 140,58 11 Confl. cu Dunărea 742 141,50

ELEMENTE MORFOMETRICE Acumularea Stânca-Costeşti a fost dată în folosinţă în anul 1976, fiind

amplasată pe râul Prut, la 193 km faţă de Oroftina şi la 549 km de confluenţa cu fluviul Dunărea.

Lacul a fost realizat printr-un baraj de pământ, cu nucleu de argilă, cu o înălţime de 47 m şi o lungime de 740 m, reţinând un volum de apă de 735 milioane m3 la NNR, având o suprafaţă de 59 km2 şi o adâncime maximă de 41,5 m, cu golire de fund. A fost construit cu scopul de a regulariza debitele râului Prut, dar şi pentru alimentarea cu apă a centrelor populate, a întreprinderilor industriale din apropiere din Republica Moldova şi România, pentru producerea de energie electrică şi atenuarea viiturilor. Nodul Hidrotehnic Stânca-Costeşti are o putere instalată de 16 MW şi o producţie medie de energie de 65 GWh/an, câte 50% pentru fiecare dintre părţi.

Acumularea se întinde pe o lungime de 30 km de la localitatea Ripiceni, la coada lacului, până în dreptul localităţii Stânca din România, respectiv Costeşti din Republica Moldova, unde se află barajul.

CONDIŢII FIZICO-GEOGRAFICE

Principalele râuri care alimentează acumularea sunt: râul Prut, cu un debit de 101 m3/s; pe malul drept, Volovăţul, cu un debit de 0,1-0,2 m3/s; pe malul stâng, Vilia, Lopatinca, Rocovăţul şi Ciugurul, al căror debit

însumat poate atinge 1 m3/s. Pe teritoriul judeţului Botoşani, lacul nu are surse de impurificare

semnificative care să îi influenţeze calitatea. Volumul mare de apă reţinut de acumulare are capacitatea naturală de autoepurare şi anihilare a încărcăturilor în

60

Page 61: Analele Spiru Haret - 6

anumiţi poluatori. Râul Ciugur, care adună apele din zona Edineţului are posibilitatea teoretică de a aduce o anumită poluare în lac, în imediata vecinătate a barajului.

Râul Prut, principala sursă de alimentare cu apă a acumulării, se încadrează în categoria a II-a de calitate din punct de vedere fizico-chimic, calitatea apei păstrându-se aceeaşi atât în amonte, cât şi în aval de aceasta.

Relieful din jurul lacului este caracteristic Câmpiei Jijiei, cu excepţia secţiunii Stânca, în apropiere de baraj, unde găsim stânci de calcar. Zona marginală cuprinde astfel o alternare atât în componenţă – maluri argiloase spre coada şi mijlocul lacului şi stânci calcaroase la baraj – cât şi ca adâncime. Uneori malurile sunt înalte şi abrupte, alteori înaintează sub formă de plajă în apa lacului. Nu există floră macrofită în zona marginală.

Apa limpede a lacului permite pătrunderea fluxului de energie luminoasă pe o adâncime de până la 1,5 m încălzind apa din stratul superior; de aici rezultă şi o stratificare termică a apei datorată adâncimii mari a acumulării.

ANALIZA STĂRII DE CALITATE A APEI DIN ACUMULARE

În vederea studierii procesului de eutrofizare s-au efectuat recoltări şi

analize chimice, biologice şi bacteriologice în şase secţiuni de supraveghere şi pe anumite adâncimi, în perioada 1995-2000. Ben-tosul a fost studiat doar în porţiuni accesibile (coada lacului şi maluri-baraj după retragerea apei).

0

2

4

6

8

10

12

1 2 3 4 5 6 1-Rădăuţi 2-Stânca 3-Ungheni 4-Prisecani

5-Oancea 6-Giurgiuleşti

mg/l

Fig. 1. Cantitatea de Oxigen dizolvat la Stânca în comparaţie

cu principalele secţiuni de pe râul Prut (iulie 2000)

The Oxygen dissolved in Stânca section compared with the mean sections from Prut (July2000)

Calitatea apei din acumulare este de cate-goria I la unii indicatori, de a II-a la

regimul de oxigen şi degradat la fosfor. Astfel, indicatorii regimului de oxigen arată concentraţii între 10,2 şi 6,8 mg/l oxigen dizolvat în toată masa apei, scăzând de la suprafaţă spre adâncime, dar fără înregistrarea unui deficit periculos (Fig. nr. 1). Saturaţia în oxigen a apei în perioada de vară, când procesele biologice sunt intensificate, se plasează la valori de 80-90 %. Acesta arată o distribuţie relativ uniformă a oxigenului, neexistând o producţie în exces a acestuia la suprafaţă şi nici un consum exagerat în zona afotică. Cantitatea redusă de oxigen din lac se explică prin gradul scăzut de primenire al acumulării în urma lipsei curenţilor în masa de apă.

61

Page 62: Analele Spiru Haret - 6

62

Valoarea substanţelor organice (CCO-Mn 7,6-17,6 mg/l; CBO5 4,8-11,8 mg/i) arată asemănător cu cele ale recoltărilor anterioare anului 1995; se poate concluziona că există variaţii sezoniere şi variaţii anuale, de fond, care înrăutăţesc calitatea apei din acumulare.

Tabel nr. 2. Acumularea Stânca-Costeşti (bazinul hidrografic Prut). Parametrii de calitate ai apei în 1996 Stânca-Costeşti accumulation (Prut hydrographic basin). Water quality parameters in 1996

Valoare caracteristică Indicator de

calitate Unit. de măsură Nr. de det. Minimă Medie Maximă

Cat. de calitate

Ten-dinţe

1 2 3 4 5 6 7 8

PH - 24 7 7,78 8,11 I ⇓

Oxigen dizolvat mg/dmc 24 7,3 9,6 11,5 I ⇓

Saturaţia OD % 24 7,8 9,6 11,5 I ⇓

CBO5 mg/dmc 24 4,8 7 11,8 II ⇑

CCO-Mn mg/dmc 24 7,6 12,4 17,6 II ⇑

CCO-Cr mg/dmc 24 16 20 28,0 II ⇑

Azot min. total mg/dmc 24 1,23 3,1 4,54 II ⇑

Azotiţi mg/dmc 24 0,025 0,08 0,132 I ⇓

Azotaţi mg/dmc 24 4,2 6,6 9,8 I ⇑

Amoniu mg/dmc 24 0,2 0,66 1,64 I ⇑

Fosfor total mg/dmc 24 0,1 0,31 0,66 D ⇔

Fosfaţi mg/dmc 24 0,16 0,78 1,8 - ⇑

Suspensii mg/dmc 24 26 34 40 - ⇑

Reziduu fix mg/dmc 24 295 339 520 I ⇑

Calciu mg/dmc 24 38 53 67,2 I ⇔

Magneziu mg/dmc 24 12,6 16 20,7 I ⇔

1 2 3 4 5 6 7 8

Sulfaţi mg/dmc 24 94 109 120 I ⇑

Cloruri mg/dmc 24 14,2 27 31,2 I ⇔

Bicarbonaţi mg/dmc 24 115 136 140 I ⇔

Fenoli mg/dmc 24 0 0 0 I ⇔

Fier total mg/dmc 24 10 11,2 12,1 I ⇑

Fitoplancton* - 24 ⇓

B mg/dmc Ec. Clorofier ⇔

G mg/dmc 4 ⇔

Zooplancton* -

D 1000ex./dmc 24 0,9 0,92 0,96 ⇑

B mg/dmc

G mg/dmc 4 rotifere ⇓

Page 63: Analele Spiru Haret - 6

63

După datele de analiză elaborate de I.C.I.M. Bucureşti. *Unităţi: D-densitate, B-biomasă, G-grupe dominante. Tendinţele prezentate în col.

8 sunt pentru finalul perioadei analizate. Studiind frecvenţa tendinţei de evoluţie a indicatorilor de calitate dintr-un

număr total de 26 indicatori analizaţi (Tabel nr. 2) în 1996, la un nivel constant al apei în lac, se poate constata că:

■ prin creşterea valorilor indicatorilor s-au produs 9 (35%) înrăutăţiri fără schimbarea categoriei şi 3 (11%) cu schimbarea categoriei, cu depăşiri ale CMA, faţă de STAS-ul amintit anterior;

■ prin creşterea valorilor indicatorilor s-au produs 5 (19%) îmbunătăţiri fără schimbare de calitate şi 2 (8%) cu schimbarea categoriei de calitate, dar sub valorile CMA;

■ au avut loc 7 (27%) conservări de calitate (stagnare), prin dispariţia agentului determinator.

Regimul nutrienţilor indică o troficitate în creştere a apei lacului şi o mineralizare accentuată ce începe în luna octombrie şi se termină în luna martie. Această situaţie este ilustrată de curba azotaţilor. Azotul organic prezintă creşteri în lunile calde ale anului când fitoplanctonul are dezvoltare maximă şi scade în perioada rece, punând în evidenţă dinamica evoluţiei sezoniere a planctonului. Valorile azotului mineral total ajunge în luna martie la valori de 4-5 mg/dm3, în restul anului fiind peste 1 mg/dm3 prezenţa fosforului total şi a ortofosfaţilor. Aceasta s-a accentuat în anul 1996 la începutul perioadei de analiză prezentată în acest studiu, datorită secetei prelungite din anul 1994 şi în anul 1995, volumul apei din acumulare a scăzut şi a produs o concentrare a substanţelor dizolvate şi o accelerare a proceselor biochimice. Volumul uşor mărit al apei în anul 1996 nu a reuşit să îmbunătăţească calitatea, aceasta deteriorându-se constant. Creşterea puternică a azotului mineral şi a fosforului total se poate explica prin fenomenul de mineralizare care a avut loc în sezonul rece şi prin iarna prelungită în anul 1996.

Valorile de vară-toamnă a acestora pun în evidenţă creşterea potenţialului nutritiv al lacului faţă de anii precedenţi.

Valorile indicatorilor de oxigen analizate în paralel cu bugetul nutrienţilor încadrează acumularea în categoria mezotrof.

Analiza biologică a evidenţiat înfloriri ale apei lacului semnalate sporadic începând din anul 1982 până în anul 1990, deci anterior perioadei analizate. Acest fenomen s-a produs datorită dezvoltării exagerate a algei Aphamizo fosaqne.

În ultimii ani s-a produs o echilibrare a biocenozei fitoplanctonice, atât ca densitate cât şi componenţă.

Densitatea fitoplanctonului variază în funcţie de sezon. În ceea ce priveşte componenţa sa, se constată o dominare a speciilor aparţinând zonei beta-mezo-saprobe. Ca structură, găsim diatomee în tot timpul anului, care se completează cu piridime, cloroficee, crisoficee, englemaficee.

Dintre diatomeele caracteristice acumulării, pe care le găsim în fiecare an, se poate evidenţia Asterionella formosa ce prezintă o diversitate crescută în lunile octombrie-noiembrie şi martie-aprilie. Celelalte specii, respectiv Melosica, Cyclotella, Colaneis, Cymbella se găsesc, cu foarte puţine variaţii, în tot cursul anului. O altă specie caracteristică acestei ape este Ceratium Hirudinelle ce

Page 64: Analele Spiru Haret - 6

64

prezintă de câţiva ani o evoluţie şi o dezvoltare maximă în lunile mai-iunie şi septembrie-octombrie. Cloroficeele au dezvoltarea maximă în lunile de vară, iar cianoficeele au fost găsite izolat, în lunile calde ale anului.

Zooplanctonul lacului este reprezentat în majoritate de rotiferi, prezenţi în tot timpul anului, cladoceri, capepode, iar vara apar şi unele ciliate.

În ceea ce priveşte dezvoltarea şi componenţa planctonului pe orizontală şi pe verticală, se poate spune că nu există o variaţie a componenţei în această privinţă, ci doar o variaţie a densităţii pe adâncime.

În coada lacului s-au găsit chironamide, tubicifide şi moluşte. În zona barajului s-a constatat dezvoltarea în masă a moluştei Dreissensia polymorpha, iar în zona malurilor s-au găsit crustacei Gammarus şi tricoptere-Hydropsiche sp.

Nectonul este format din organisme superioare, reprezentate mai ales de peşti, ciprinide în marea majoritate, dar şi crustacei, batracieni şi reptile.

CONCLUZII ASUPRA ANALIZEI CALITATIVE

În urma analizei calitative se poate concluziona că, productivitatea biologică

este crescută, valorile substanţelor nutritive sunt în creştere, transparenţa apei este în scădere datorită substanţelor dizolvate, substanţele organice au valori crescute, totuşi biocenoza este încă echilibrată. Analiza chimică şi biologică încadrează pentru prima dată de la darea în exploatare a acestei acumulări, apele în categoria mezo-trofă.

BIBLIOGRAFIE

Antoniu, R., Ghiţă, I., Ivancea, I. (1972), Indicatori de calitate ai resurselor de apă, C.I.D.H., Studii de sinteză, Bucureşti.

Diaconu, C. (1969), Elementele statistice ale reţelei hidrografice a României, Hidrotehnica, nr. 12, Bucureşti.

Ionescu, D. T. şi colab. (1968), Analiza apelor, Editura Tehnică, Bucureşti. Pop, G. (1996), România. Geografie hidroenergetică, Editura Universitară Clujeană. * * * (1964), Atlasul cadastrului apelor din R.S.R., vol. 1, Reţeaua hidrografică, Comitetul

de stat al apelor, Bucureşti. * * * (1980), Podişul Moldovei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. * * * (1992), Geografia României, vol. IV, Editura Academiei, Bucureşti.

Page 65: Analele Spiru Haret - 6

65

COORDONATE ALE DEZVOLTĂRII RURALE: ROMÂNIA ÎN PERIOADA DE TRANZIŢIE

Marioara RUSU∗

Cuvinte cheie: comunitate rurală, dezvoltare rurală, politică

rurală Key words: rural community, rural development, rural policy Rural development coordinates: Romania in transition.

Romanian rural space has confronted, in the last years, with a deep economic and social crisis. The rural communities have developed within the limits imposed by their own history and by a hesitatating transition that induced particular economic and social changes. The approach of this paper is in line with causal knowledge of specific economic and social phenomena and processes of the rural communities; it intends to identify the existing problems as well as the main action ways for the lessen and improvement them.

DIMENSIUNEA SPAŢIULUI RURAL În România, spaţiul rural, în conformitate cu prevederile Legii 2/1968, se

compune din suprafaţa administrativă a 2686 de comune care corespund nivelului NUTS 5 în sistemul statistic al Uniunii Europene. Pe teritoriul administrativ al unor oraşe şi municipii, care conform acestei legi este considerat urban, se află alte 341 de localităţi numite sate, cu caracteristici rurale, dar care intră, din punct de vedere administrativ, în componenţa spaţiului urban. Astfel, teritoriul rural ocupă o suprafaţă de 212,7 mii de km2 ceea ce reprezintă 89% din suprafaţa ţării. Pe acest teritoriu locuieşte o populaţie de 10,19 milioane de locuitori, reprezentând 45,4% din populaţia totală. Conform metodologiei OECD, de clasificare a regiunilor rurale, la nivelul NUTS 3, regiunile predominant şi semnificativ rurale însumează 99% din teritoriu.

STRUCTURI DEMOGRAFICE ŞI DEMO-ECONOMICE

Populaţia joacă un rol decisiv în economia rurală. Fundamentarea opţiunilor

de politică rurală nu se poate realiza fără a cunoaşte diversele aspecte privind populaţia şi structura acesteia. Disfuncţionalităţile intervenite în acţiunea de coordonare a diferitelor componente ale reformei economice au condus la accentuarea dezechilibrelor moştenite şi la apariţia unor probleme noi, în condiţiile în care dimensiunea umană a fost lăsată adesea într-un plan secund.

Ultimul deceniu se caracterizează prin schimbări importante în evoluţia structurilor demografice cum ar fi: a) declinul demografic – s-a accentuat începând

∗ Institutul de Economie Agrară al Academiei Române, INCE.

Page 66: Analele Spiru Haret - 6

66

cu anul 1986: în perioada 1990-2000 populaţia rurală s-a diminuat cu 407 mii persoane. Scăderea, a avut drept cauză principală sporul natural negativ (0,9‰ în 1990; 2,1‰ în 2000); b) accentuarea fenomenului de îmbătrânire demografică. Această tendinţă se manifestă, pe de o parte, prin reducerea numărului populaţiei din grupa de vârstă 0-14 ani cu 6%, iar pe de altă parte, prin creşterea ponderii populaţiei din grupa de vârstă peste 60 ani cu 10,4% În perioada 1990-2000. Prezenţa acestui fenomen este, în primul rând, consecinţa majoră a emigraţiei rurale, dar şi a reducerii ratei natalităţii.

Pentru stoparea acestor tendinţe este necesară adoptarea unor politici demografice eficiente, ştiut fiind faptul că performanţa şi calitatea unui sistem economic, cuantificabile prin productivitate şi eficienţă, sunt şi produsul structurilor, proceselor, fluxurilor şi fenomenelor demografice, mai mult sau mai puţin vizibile, care pot influenţa profund traiectoria diferitelor generaţii.

Forţa de muncă reprezintă un factor determinativ în elaborarea strategiilor de dezvoltare şi a proiectelor de modernizare rurală. „Ocuparea forţei de muncă, componentă de bază a dezvoltării umane, rămâne una dintre zonele cele mai tensionate ale tranziţiei. Concilierea dintre criteriile de performanţă economică şi competitivitate şi cele de echitate şi justiţie socială este departe de a fi realizată. Pe piaţa muncii, în condiţiile accelerării restructurării şi ale sporirii insecurităţii locului de muncă, se acumulează un important potenţial exploziv.” (***, 1999, p. 19).

Pe parcursul perioadei de tranziţie, în mediul rural, s-au conturat următoarele tendinţe principale: a) creşterea ratei de activitate şi a ratei de ocupare. La nivel naţional s-a înregistrat o tendinţă clară de înrăutăţire a ocupării prin diminuarea numărului populaţiei ocupate, în general, şi a celei salariate în special, premisă defavorizantă ce „constituie o tendinţă antieconomică, pentru a nu-i spune o tendinţă spre faliment economic. Avem prezent aici un fenomen antieconomic, antisocial şi antidemografic” (Belli, 2001, p. 107). În acest cadru participarea populaţiei rurale la activitatea economică, conform datelor statistice, a cunoscut o îmbunătăţire: rata de activitate a fost în anul 2000 mai mare cu 3% faţă de anul 1996, iar rata de ocupare a înregistrat şi ea o creştere de 4,3% în aceeaşi perioadă. Explicaţia este că în mediul rural o mare parte dintre locuitori îşi prelungesc viaţa activă până la vârste înaintate: peste 75% dintre locuitorii cu vârste cuprinse între 50-64 ani sunt activi, iar după vârsta de 65 de ani, jumătate dintre locuitori rămân încă în activitate (Tabel 1):

Tabel nr. 1. Participarea populaţiei rurale la forţa de muncă

Labourforce in the rural space

1996 1997 1998 1999 2000 Rata de activitate (%)

total 64,8 64,8 63,6 63,4 63,2 rural 69,9 71,5 70,8 71,7 72,0

Rata de ocupare (%) total 60,4 60,9 59,6 59,1 58,8 rural 66,9 68,9 68,4 69,2 69,8

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2001, Institutul Naţional de Statistică a) diminuarea duratei muncii. Reprezentând una dintre componentele

principale ale potenţialului total de muncă al societăţii, durata muncii are o dublă natură: economică şi socială. În spaţiul rural, populaţia cu program complet de

Page 67: Analele Spiru Haret - 6

lucru reprezenta numai 73,4% din total populaţie ocupată, în anul 2000, faţă de 76,5%, în 1996. Pe parcursul ultimilor cinci ani ponderea acestui indicator a cunoscut o diminuare de 12,8%. Subocuparea forţei de muncă în mediul rural este considerată un fenomen mai accentuat şi având consecinţe mai grave decât şomajul.

STRUCTURI AGRICOLE

Agricultura este un sector al economiei naţionale şi implicit al economiei

rurale care prezintă o importanţă deosebită. Deşi România dispune de condiţii naturale favorabile pentru dezvoltarea sectorului agricol, iar guvernele care s-au succedat la conducerea ţării au declarat acest sector „prioritate strategică naţională“, rezultatele înregistrate în anii '90 nu confirmă o valorificare corespunzătoare a acestor condiţii.

Locul agriculturii în economia naţională, estimat pe baza ponderii sectorului în principalii indicatori macro-economici, a suferit mutaţii importante care au vizat: a) schimbarea locului agriculturii în economia naţională. Politicile promovate, în această perioadă, au condus, în primul rând, la creşterea ponderii forţei de muncă ocupată în agricultură de la 27,5% la 41,5 %. Această tendinţă anacronică a fost generată, în principal, de disponibilizarea unei părţi însemnate a forţei de muncă angajată în industrie şi construcţii, care a fost constrânsă să revină în mediul rural. Începând cu anul 1992 ponderea forţei de muncă ocupată în agricultură a depăşit ca pondere forţa de muncă ocupată în industrie şi din 1997 pe cea ocupată în servicii:

3 6 .83 4 .63 3 .63 5 .63 5 .23 2 .1

2 9 .72 9

3 84 1 .2 4 1 .4

3 5 .7 3 3 .9

3 1 .6 3 0 .12 8 .8 2 8 .6 2 9 .2

2 7 .2 2 6 .22 4 .3

2 3 .2

3 5 .8 3 4 .5 3 5 .43 5 .3 3 6 .4 3 6 .3 3 4 .7 3 5 .63 7 .8

3 6 .2 3 6

0

1 0

2 0

3 0

4 0

5 0

1 9 9 0 1 9 9 1 1 9 9 2 1 9 9 3 1 9 9 4 1 9 9 5 1 9 9 6 1 9 9 7 1 9 9 8 1 9 9 9 2 0 0 0

A g ric u ltu ra s i s ilv ic u ltu ra In d u s trie S e rv ic ii

Fig. 1. Evoluţia ponderii populaţiei ocupate, pe activităţi ale economiei naţionale, în perioada 1990-2000

Active population purcentage by activity sector (1990-2000)

67

b) tendinţa de reducere a ponderii capitalului fix ce revine agriculturii. Ca o consecinţă, nivelul de înzestrare tehnică a acestui sector a înregistrat, cu unele oscilaţii, o tendinţă de scădere: în 1999 el reprezenta numai 40% din cel înregistrat în 1989. Ponderea scăzută pe care agricultura o are în investiţiile de capital şi în

Page 68: Analele Spiru Haret - 6

68

mijloacele fixe arată o înzestrare tehnică precară şi de asemenea caracterul extensiv al producţiei agricole; c) ponderea agriculturii în PIB a cunoscut unele creşteri pe parcursul perioadei de tranziţie. Totuşi, variaţiile pozitive înregistrate nu reflectă, nici pe departe, creşterea eficienţei economice a acestui sector, ci mai degrabă lipsa lui de eficienţă: trendul descrescător al agriculturii în PIB (începând cu anul 1994), însoţit de creşterea ponderii agriculturii în populaţia ocupată arată scăderea continuă a productivităţii muncii agricole.

STRUCTURI NEAGRICOLE

Activităţile economice care se desfăşoară în rural sunt foarte puţin

diversificate, economia rurală fiind dominată şi dependentă de activităţile agricole. În peste jumătate din comunele României nu se desfăşoară nici un tip de activitate industrială. Fenomenul concentrării activităţilor industriale, în oraşe, prezintă o serie de consecinţe nefavorabile pentru dezvoltarea spaţiului rural. Politicile promovate în domeniul industriei după 1989, declarate drept politici de restructurare şi privatizare au dus la dezindustrializarea ţării cu efecte greu de precizat pentru prezent şi viitor.

Spaţiul rural românesc are o mare disponibilitate pentru turism conferită de resursele naturale şi antropice variate: mai mult de jumătate dintre aşezările rurale deţin valoroase elemente de potenţial turistic. Agroturismul poate reprezenta o şansă pentru economiile locale, cunoscut fiind faptul că dezvoltarea acestei activităţi exercită o influenţă complexă asupra mediului rural, din punct de vedere economic, social şi cultural, punându-şi amprenta asupra nivelului general de dezvoltare. Dezvoltarea turismului rural necesită un program amplu de identificare şi de atragere în circuitul turistic.

INFRASTRUCTURA

Infrastructura influenţează într-o mare măsură gradul de funcţionalitate al

economiei rurale şi implicit al economiei naţionale. Comparativ cu anul 1990 se constată o reducere a procesului de modernizare a principalelor căi de transport. Situaţia a fost generată în mod direct de scăderea volumului de investiţii. Există o diferenţă între gradul de modernizare a drumurilor naţionale, pe de o parte, şi a drumurilor judeţene şi comunale pe de altă parte. Din reţeaua totală de drumuri, cele judeţene şi comunale au fost modernizate pe parcursul celor zece ani de tranziţie într-o proporţie extrem de redusă: 6,9% în 1990 şi 9,4% în 2000. În ceea ce priveşte drumurile comunale aproape 60% dintre ele sunt pietruite, iar un sfert sunt drumuri de pământ.

Tabel nr. 2. Modernizarea drumurilor naţionale, judeţene şi comunale

The modernization of the national, county and communal roads

1990 1992 1994 1996 2000 Drumuri publice (km) 72816 72816 72828 73160 78479 din care: modernizate (%) 22,8 23,3 23,7 24,2 24,7 Drumuri judeţene şi comunale (km) 58133 58133 58145 58477 63655 din care: modernizate (%) 6,9 7,0 7,2 7,6 9,4

Sursa: prelucrări proprii, Anuarul Statistic al României 2001, Institutul Naţional de Statistică

Page 69: Analele Spiru Haret - 6

69

Caracterizarea modului de viaţă a populaţiei rurale nu poate omite gradul de dotare edilitară a locuinţelor rurale, respectiv asigurarea populaţiei cu principalele utilităţi publice. În acest domeniu spaţiul rural din România este încă deficitar, prezentând o diferenţiere marcantă faţă de utilităţile publice puse la dispoziţia populaţiei urbane. Astfel, la începutul anului 1992, din totalul locuinţelor rurale numai 8% dispuneau de baie (cu sau fără duş) şi doar 5,8% erau dotate cu closete cu apă (şi instalaţie corespunzătoare de canalizare). În privinţa dotării locuinţelor cu principalele instalaţii edilitare, între 1996-2000, ponderea gospodăriilor dotate cu instalaţii de alimentare cu apă (sistem public sau sistem propriu) s-a menţinut la valori scăzute, aproximativ 20%.

POLITICA DE DEZVOLTARE RURALĂ

Dezvoltarea rurală a fost un concept utilizat în special în cercetarea ştiinţifică

în perioada de tranziţie. Din 1997 dezvoltarea rurală a devenit o problemă politică, operaţională în sens strategic. În acest an în cadrul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei s-a înfiinţat Direcţia Generală de Dezvoltare Rurală care avea ca obiective declarate: combaterea crizei de identitate a spaţiului rural; stoparea şi înlăturarea subdezvoltării socio-economice prin identificarea şi delimitarea zonelor defavorizate pe baza analizelor diagnostic; elaborarea Planului Naţional de Dezvoltare Rurală; armonizarea legislativă în vederea integrării in UE; stabilirea cadrului de integrare în politica de dezvoltare regională naţională.

Planul Naţional pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală este parte componentă a Planului Naţional de Dezvoltare a României elaborat de către Agenţia Naţională pentru Dezvoltare Regională. Politica de dezvoltare rurală promovată prin acest plan urmăreşte revitalizarea spiritului antreprenorial şi structurarea societăţii civile prin susţinerea înfiinţării grupurilor de producători, a organizaţiilor profesionale şi interprofesionale etc. Efectul la nivel local vizează, în special, stimularea ocupării şi diversificarea activităţilor neagricole. Aceste obiective vor fi atinse prin orientarea resurselor disponibile către patru axe prioritare:

prioritatea 1 – modernizarea şi îmbunătăţirea prelucrării şi marketingului produselor agricole şi piscicole în vederea creării unor noi filiere agroalimentare locale în spaţiul rural, în conformitate cu standardele minime de calitate din Uniunea Europeană;

prioritatea 2 – creşterea standardului de viaţă în spaţiul rural prin îmbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii sociale edilitare cu impact direct asupra proceselor de dezvoltare rurală şi de promovare a unei agriculturi durabile;

prioritatea 3 – dezvoltarea economiei rurale prin înfiinţarea şi consolidarea exploataţiilor agricole şi forestiere privite şi prin dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice neagricole în vederea creării de noi locuri de muncă şi de venituri alternative;

prioritatea 4 – dezvoltarea resurselor umane prin îmbunătăţirea instruirii profesionale a producătorilor agricoli şi construirea capacităţii de implementare a programului.

Economia rurală a intrat, după anul 1990, ca parte a economiei naţionale, într-un proces complex de restructurare. În acest context, de profunde transformări,

Page 70: Analele Spiru Haret - 6

70

a apărut şi s-a dezvoltat în România un nou concept privind politica de dezvoltare rurală şi s-au făcut primii paşi în domeniu, prin crearea cadrului instituţional şi legal, precum şi a mecanismelor specifice. Politica de dezvoltare a agriculturii şi spaţiilor rurale constituie un capitol important de negociere cu Uniunea Europeană, în drumul României spre aderare.

Astfel, în ultimii ani ai perioadei de tranziţie s-au desfăşurat o serie de activităţi, încununate de mai mult sau mai puţin succes, pentru elaborarea unor strategii de dezvoltare socio-economică pe termen mediu şi lung a spaţiului rural. Nu trebuie neglijat faptul că în orice propunere de strategii/politici este necesar să se plece de la realitatea existentă, iar ruralul în România prezintă, aşa cum s-a văzut, caracteristici proprii. În termeni generali este nevoie de un concept propriu, cu rădăcini şi traiectorii specifice naţionale, izvorâte din matricea noastră istorică care să aibă însă în vedere şi experienţa altor ţări cu economie de piaţă. Modelul de dezvoltare rurală, pornind de la starea actuală a ruralului, ca şi de la potenţialul factorilor naturali şi umani, este necesar să focalizeze în componentele sale structurale tot ceea ce poate defini o dezvoltare dinamică, modernă şi eficientă, cu o largă deschidere spre exterior, a întregului sistem rural.

Fundamentarea unei strategii coerente şi eficiente de dezvoltare a spaţiului rural presupune stabilirea obiectivelor, etapelor şi măsurilor, analiza mijloacelor de realizare, a alternativelor posibile, a criteriilor de evaluare şi decizie, analize multidimensionale şi interdisciplinare. Astfel, se impune adoptarea unui set complex de soluţii, direcţii şi opţiuni care să garanteze reuşita şi să conducă la depăşirea crizei de dezvoltare. Individualizarea traiectoriei optime a dezvoltării viitoare, luând în consideraţie particularităţile ansamblului şi ideea angrenării simultane, dar cu viteze diferite a tuturor sistemelor, presupune dezvoltarea integrată a spaţiului rural. Această alegere are în vedere acţiuni care să nu determine rezolvarea unor probleme numai pentru moment, ci să identifice adevăratele probleme, care introduse într-un sistem global să ofere o listă a punctelor „sensibile” asupra cărora trebuie să se concentreze acţiunile.

BIBLIOGRAFIE

Belli, N. (2001), Tranziţia mai grea decât un război, Editura Expert, Bucureşti. Florian, Violeta, Popescu, M., Toderoiu, F., Rusu Marioara, Moldovan, M., Ştefănescu

Cornelia (1999), Institutional Patterns of Rural Development in Romania, FAO Project, Bucureşti.

Gavrilescu, D. (coord), (1996), Economii rurale locale: dimensiuni şi perspective, Editura Agris, Bucureşti.

Ianoş, I. (2000), Sisteme teritoriale, Editura Tehnică, Bucureşti. Rusu, Marioara (2002), Dezvoltarea rurală în România – politici şi structuri economice,

manuscris, teza de doctorat, IEA, Bucureşti. * * * (1998), Carta Verde. Dezvoltarea rurală în România, MAA. * * * (1999), Raportul naţional al dezvoltării umane, Editura Expert, Bucureşti. * * * (2001), Planul Naţional pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală, MAA.

Page 71: Analele Spiru Haret - 6

71

SCHIMBĂRI ALE DIMENSIUNII DEMOGRAFICE A SPAŢIULUI RURAL

Liliana GURAN-NICA∗

Cuvinte cheie: spaţiu rural, sistem teritorial, evoluţie demografică, mişcări migratorii.

Key words: rural space, territorial system, demographic evolution, migration.

Changes of the demographic dimension in the rural space.

The changes that occurred in the rural space at the global and regional levels in the last century are the results of the complex evolution the territorial systems followed. The population as a determinative and determined element played a major role. In this context, considering the rural space a complex territorial system the population can be seen as one of the most important components. This privileged position is given by its active nature initiating all the processes inside and outside the system. Consequently, one of the most discussed subjects in the last decades is that concerning the migratory movements, especially the rural-urban and urban-rural ones, involving important changes of the rural demographic characteristics. In Romania, like in other world countries, the demographic evolution followed the same way but in different time stages.

POPULAŢIA – ELEMENT COMPONENT AL SPAŢIULUI RURAL Modificările survenite în spaţiul rural atât pe plan mondial, cât şi regional în

ultimul secol sunt rezultatul evoluţiilor complexe ale tuturor elementelor şi relaţiilor existente în cadrul sistemului teritorial. Un rol esenţial în acest context îl joacă populaţia, atât ca element determinant, cât şi ca element determinat.

Pornind de la ideea că spaţiul rural este un sistem teritorial în întreaga sa complexitate, este de la sine înţeles faptul că populaţia ocupă un loc de o importanţă majoră. Această poziţie privilegiată rezultă din caracterul său activ, iniţiator în cazul tuturor proceselor ce intervin în sistem. Ea este elementul determinant al direcţionării, intensificării sau diminuării unor evoluţii, modelării sau structurării sistemelor cărora le aparţine. La rândul său este determinată de celelalte elemente ale sistemului, reacţia sa la impulsurile primite fiind o nouă dovadă a calităţii sale de element activ.

În contextul unei bogate literaturi de specialitate, populaţia rurală este abordată nu doar din perspectivă sistemică ci şi din perspectivă metodologică. În acest caz, populaţia rurală prezintă toate caracteristicile celei umane fiind analizată prin prisma numărului, a structurilor, a migraţiilor şi, nu în ultimul rând, a evoluţiei sale.

∗ Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Geografie.

Page 72: Analele Spiru Haret - 6

TENDINŢE ÎN PROCESUL DE EVOLUŢIE DEMOGRAFICĂ A SPAŢIULUI RURAL

Evoluţia permanent crescătoare a populaţiei la nivel global implică şi

creşterea constantă a populaţiei rurale. Intensitatea procesului este însă variată atât în timp cât şi spaţial.

În a doua jumătate a secolului trecut, deşi în termeni reali creşterea a fost substanţială, ca de altfel în cazul întregii populaţii a globului, ponderea populaţiei rurale a scăzut continuu de la 72% în 1950 la 52% în 2001. Grăitoare în acest sens este evoluţia ritmului de creştere a populaţiei rurale care a înregistrat o constantă reducere. Această evoluţie este explicabilă în condiţiile unei permanente intensificări a procesului de urbanizare cu precădere în regiunile slab dezvoltate ale globului, caracterizate printr-o profundă ruralitate. Dacă acest ritm se va păstra şi în continuare, specialiştii în domeniu preconizează pentru următorii 30 de ani o reducere drastică a populaţiei rurale la doar 40% din total, scăderea fiind mai accentuată în spaţiile caracterizate printr-un nivel de dezvoltare redus (fig. 1).

72

Fig. 1. Evoluţia populaţiei rurale la nivel global

The evolution of the rural population

at the regional level

0

50

100

150

1950

1960

1970

1980

1990

2001

2030

%

Reg. în curs dedezvoltare şi slabdezvoltateReg. dezvoltate

Rural %

O analiză realizată pe baza indicatorilor men-ţionaţi la nivel continental reliefează mari disparităţi spaţiale. În real contrast din punct de vedere al ponderii populaţiei rurale se află continentele Africa şi Asia, unde această pondere este de peste 60%, cu celelalte continente, inclusiv Oceania, unde populaţia rurală nu depăşeşte 30% (tabel 1).

Din punctul de vedere al ritmului de creştere anuală în intervalul 1995-2000 diferenţe importante se remarcă între Africa şi Oceania pe de o parte şi celelalte continente pe de alta, la extremă aflându-se Europa cu un ritm negativ. În acest context, este de aşteptat ca şi în viitor Africa şi Asia să rămână spaţiul regional cu cea mai accentuată ruralitate comparativ cu restul lumii, în timp ce America de Nord şi America Latină se vor plasa la polul opus.

Page 73: Analele Spiru Haret - 6

73

Tabel nr. 1. Disparităţi regionale în repartiţia şi evoluţia populaţiei rurale pe glob Regional disparities in the distribution and evolution of the rural population

Pop. ruralǎ (mii pers.)

% din total pop.

Continentul

1999 2030 1999 2030

Ritm de creştere anualǎ

1995-2000 Africa 480.746 640.216 62 47 1,5 Asia 2.317.443 2.271.823 62 46 0,7

Europa 185.753 120.364 26 17 -0,9 America Latinǎ şi Caraibe 128.273 121.534 24 16 0,0

America de Nord 70.675 58.112 22 16 0,0 Oceania 8.938 10.538 26 23 1,4

MIŞCĂRILE MIGRATORII – ELEMENTE ESENŢIALE ÎN EVOLUŢIA POPULAŢIEI RURALE

Numeroase studii de dezvoltare rurală au pus în ultimul timp un accent

deosebit asupra celui mai important proces demografic desfăşurat în ultimii 200 de ani la nivel mondial, pe fondul unei dezvoltări rapide economice şi a recentei „globalizări”, şi anume cel al migraţiei. În acest sens, S. Goldstein menţiona într-una dintre lucrările sale că „în timp ce studiul fertilităţii a dominat cercetarea demografică în ultimele decenii, cel al migraţiei a devenit, de asemenea, cea mai importantă ramură a demografiei în ultimul sfert al secolului douăzeci” (Lewis, 1998, p. 131).

Determinate cu precădere de modificările survenite pe plan economic, deplasările de populaţie în general, şi mai ales cele între rural şi urban, au cunoscut o evoluţie surprinzător de rapidă. În acest context specialiştii în domeniu au emis un număr important de teorii cu privire la procesul migratoriu în cadrul cărora se disting numeroşi factori de respingere şi atracţie.

O importantă concluzie a studiilor efectuate de-a lungul mai multor decenii este cea a existenţei a două etape specifice, corespunzătoare a două valuri migratorii majore.

Prima este cea a intensei migraţii a populaţiei rurale spre centrele urbane aflate în plin avânt economic de-a lungul întregului secol XIX şi al începutului de secol XX. Dacă în prima parte a acestui interval se mai înregistra încă o slabă creştere a populaţiei rurale în America de Nord şi ţările Europei vestice, creştere rezultată atât dintr-o slabă imigrare cât mai ales dintr-o creştere naturală care contrabalansau pierderea de populaţie datorată procesului de emigrare1 intensă deja manifestat, după 1860, când industrializarea acestor regiuni ale globului se intensifică, fluxul de populaţie dinspre rural spre urban devine predominant. Rezultatul este o drastică reducere a proporţiei populaţiei rurale şi implicit o creştere a disparităţilor între rural şi urban din punct de vedere demografic. Această depopulare rurală nu se datorează doar „prosperităţii şi creşterii salariale din districtele cu industrie manufacturieră şi minieră”, ci şi „reducerii interesului populaţiei din districtele rurale pentru munca agricolă, lipsei oportunităţilor vocaţionale şi dorinţei pentru mai mare independenţă şi libertate oferite de viaţa în

1 Cele două noţiuni, imigrare şi emigrare se referă la intrările şi ieşirile populaţiei din spaţiul rural.

Page 74: Analele Spiru Haret - 6

74

oraşe” (Eversley, 1907, p. 280). Procesul a continuat şi în prima jumătate a secolului XX, dar ritmul său s-a redus datorită combinării a doi factori: începutul suburbanizării, prin concentrarea populaţiei rurale la periferia oraşelor şi declinul anumitor areale industrial-urbane ca urmare a crizei economice (Lewis, 1998). Mai târziu, după al doilea război mondial, depopularea rurală s-a intensificat determinând şi o evoluţie negativă a ratei de creştere naturală. Factorul economic a rămas esenţial în această evoluţie şi a fost la rândul său influenţat de ea. S-a remarcat, astfel, o descreştere accelerată în spirală a tuturor elementelor socio-economice din spaţiul rural pornind de la infrastructură până la oportunităţile şi facilităţile locale (Mitchel, 1950). Acelaşi proces a caracterizat şi dimensiunea demografică a spaţiului respectiv, factorii cheie în acest caz fiind: structura ocupaţională, cea pe grupe de vârstă, rata de creştere a populaţiei şi dimensiunea sa.

A doua este etapa aşa numitei contraurbanizări („counterurbanization”), proces ce l-a înlocuit pe cel de urbanizare, ca forţă dominantă de modelare a configuraţiei aşezărilor din spaţiile puternic dezvoltate ale globului. Fenomenul s-a manifestat şi se manifestă încă „într-un număr important de centre ale naţiunilor industrializate, caracterizate prin mare concentrare demografică, şi care au început să cunoască un declin al mişcării populaţiei dinspre regiunile periferice mai îndepărtate […]. Acest declin a continuat […] şi în multe locuri a determinat un nou curent de populaţie dinspre marile conurbaţii spre regiunile periferice, predominant rurale” (Vining, Kontuly, 1978, p. 49).

Noţiunea face parte din categoria celor controversate, fiind înlocuită sau însoţită în multe cazuri de cele de „regenerare”, „dispersie” şi „migraţie centru-periferie”. Controversa aceasta rezultă din înţelegerea noţiunii într-o primă fază ca proces opus urbanizării şi care ar implica o totală inversare a mişcărilor de populaţie între cele două spaţii, rural şi urban. În esenţă, contraurbanizarea implică o reducere a intensităţii lungului proces de urbanizare, ce a avut ca rezultat o suburbanizare sau o largă extindere a regiunilor metropolitane, şi o intensificare a creşterii demografice în spaţiile externe regiunilor menţionate.

La începutul deceniului trecut literatura de specialitate sublinia faptul că natura geografică a contraurbanizării a implicat cel puţin patru factori comuni:

• creşterea afecta progresiv nivelele inferioare ale ierarhiei urbane; • procesul de creştere a populaţiei se extindea prin intermediul celui de

suburbanizare; • în afara ariilor metropolitane, în special în cele rurale îndepărtate, se

înregistrau rate de creştere mai înalte; • populaţia se deplasa din spaţiile industrial-urbane tradiţionale spre arii mai

favorabile din punct de vedere al condiţiilor de mediu (Lewis, 1998, p. 135). În acest sens, studii privind evoluţia fenomenului în Midwest, SUA au scos în

evidenţă relaţia ce se stabilea între distanţa faţă de spaţiul metropolitan (până la 25 de mile) şi ritmul de creştere a populaţiei rurale în perioada anilor ’50 (Hart, Salisbury, 1965). S-a subliniat, de asemenea, că această creştere de populaţie în rural a determinat o continuă schimbare în mentalitatea orăşenilor, crescându-le apetitul pentru „viaţa la ţară”. Pahl remarca în 1965 că, în spaţiul american, „imaginea câmpurilor verzi, a comunităţilor mici şi a relaţiilor primare de familie poate îndepărta populaţia de problemele metropolei spre lumea mai uşor de modelat a periferiei” (p. 75).

Cauzalitatea fenomenului analizat este foarte complexă, în cadrul acesteia trei motivaţii având o valoare deosebită. O primă motivaţie apare în literatura străină sub titulatura de „explicaţia temporală” (period explanation), care reliefează rolul jucat de condiţiile economice şi demografice specifice perioadei anilor ’70, reprezentând criza energetică, implicit recesiunea economică, reducerea creşterii

Page 75: Analele Spiru Haret - 6

75

urbane ce fusese determinată de boom-ul demografic postbelic şi de o intensă creştere a procesului de pensionare a populaţiei (Kontuly, Bierens, 1989). Această explicaţie consideră schimbările perioadei respective ca pe un accident, revenirea la clasicul proces de urbanizare fiind inevitabilă. O a doua motivaţie este cea a „restructurării regionale” (regional restructuring explanation), care subliniază importanţa modificărilor survenite în domeniul organizării producţiei şi a noii diviziuni spaţiale a muncii, ca şi reorientarea spre industriile de servicii, ce stimulează marea răspândire a activităţilor şi populaţiei spre aşezările mai mici şi periferiile rurale. În al treilea rând se vehiculează „teoria dispersiei” (deconcentration theory), care consideră că preferinţa populaţiei pentru spaţiile cu densităţi reduse este din ce în ce mai puţin limitată de barierele instituţionale şi tehnologice. Modificările structurale din industrie, creşterea standardului de viaţă şi ridicarea nivelului tehnic în domeniul transporturilor, comunicaţiilor şi producţiei creează condiţii avantajoase de locuire de care altădată dispuneau doar marile oraşe. Aceasta este considerată a fi teoria cea mai relevantă pentru explicarea fenomenului de contraurbanizare (Lewis, 1998, p. 137).

Aceste evoluţii au afectat spaţiul global atât de intens încât doar în ultimii 50 de ani populaţia rurală mondială s-a redus cu 20%. Acelaşi lucru s-a petrecut şi în spaţiul naţional românesc. Se constată şi aici cele două valuri de migraţie, decalate însă în timp. Depopularea spaţiului rural a fost caracteristica perioadei comuniste, timp în care populaţia rurală s-a redus cu aproximativ 30%. Mirajul oraşului s-a menţinut şi în primii ani după 1989, dar modificările în plan economic „au forţat” schimbarea de mentalitate şi au determinat apariţia unui modest început de migraţie urban-rural.

Dacă în anul 1989 se putea sesiza un număr relativ mic al celor care şi-au schimbat domiciliul, în mediul urban ori în cel rural, anul 1990 a adus mutaţii esenţiale, în primul rând din punct de vedere numeric. În 1990 s-a înregistrat o adevărată „explozie” migratorie, numărul total al celor care şi-au schimbat domiciliul crescând de 4,1 ori, faţă de anul anterior, predominantă (88%) fiind populaţia care s-a stabilit în mediul urban. Se poate spune că în această primă etapă satele s-au dovedit neatractive. În realitate însă, schimbarea nu s-a produs datorită migraţiei, cât mai ales modificărilor în statutul oficial al unor locuitori, flotanţi în oraşe în anii anteriori şi care prin abrogarea măsurilor de limitare strictă a stabilirilor de domiciliu în centrele urbane, în mod deosebit în cele mari, cu un nivel de dezvoltare social-economic ridicat, au putut deveni locuitori oficiali ai oraşelor.

Restructurarea economică, ce a dus la apariţia fenomenului de şomaj, scăderea bruscă a nivelului de trai a populaţiei, o parte a acesteia a fost forţată să se reîntoarcă în localităţile rurale de origine. La această migraţie de întoarcere au mai contribuit şi alţi factori, precum aplicarea Legii nr. 18/1990, care a oficializat redobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole, oferind un mijloc de trai populaţiei eliberate din industrie. O altă categorie care a migrat în sate au format-o pensionarii, dornici de o viaţă mai liniştită, dar şi mai puţin costisitoare, pe măsura veniturilor restrânse de care dispuneau.

Aceleaşi rezultate s-au obţinut şi din analiza structurii populaţiei sosite pe medii, în intervalul 1989-1999, care a cunoscut mutaţii deosebite. Dacă, aşa cum s-a menţionat anterior, în mediul urban în 1990 şi-au stabilit domiciliul 88% din locuitorii României, iar în mediul rural doar 12%, după acest an procentul celor sosiţi în rural a crescut continuu, atingând în 1999 nivelul de 52,4 % (fig. 2).

Page 76: Analele Spiru Haret - 6

0

2 0

4 0

6 0

8 0

1 0 0%

in u rb a n in ru ra l

Fig. 2. Populaţie sosită pe medii în intervalul 1989-1999

The urban and rural immigrant population between 1989 and

1999

Anul 1998 a constituit un an de referinţă pentru procesul de contraurbanizare

în România. Pe fondul unei creşteri generale a soldului migratoriu cu 1.6%, cel al populaţiei rurale a fost pozitiv în 28 de judeţe (68,3% dintre acestea) şi negativ în doar 13 (31,7%). Aceasta poate constitui o motivaţie a speranţei de revitalizare a spaţiului rural aflat într-un regres demografic timp de 30-40 de ani.

Un foarte bun exemplu al situaţiei prezentate este procesul de totală transformare a peisajului rural şi a structurii spaţiului respectiv, cu precădere în aria de influenţă a marilor oraşe, unde invazia de populaţie urbană, aparţinând grupurilor cu un statut socio-economic înalt, este intensă. Acest spaţiu puternic me-tamorfozat în ultimul deceniu este rezultatul clar al migraţiilor urban-rural, specifice perioadei contemporane. S-ar putea spune chiar că acest val migratoriu este începutul timid al manifestării unui fenomen nou pentru România, cel al gentrificării rurale, considerată ca rezultat al „mişcărilor de populaţie dictate de condiţia de clasă” spre spaţiile rurale accesibile, mai exact „migraţia rezidenţilor din categoria claselor mijlocii în detrimentul claselor de jos” (Hamnett, 1973, pg. 252). Fenomenul este vizibil în cazul României, mai ales în ariile rurale aflate în spaţiul de influenţă al marilor oraşe, dar şi în cele cu un mare potenţial turistic.

Rolul migraţiilor nu se reduce doar la determinarea evoluţiei celor două medii. Populaţia este element component al sistemului teritorial rural şi al celui urban, dar, implicit şi al celui regional. Astfel, modificările de populaţie determină modificări de structură a sistemului teritorial regional, ducând la apariţia unor disfuncţionalităţi şi disparităţi intra- şi inter-regionale, ce necesită monitorizarea şi intervenţia din partea instituţiilor guvernamentale şi nonguvernamentale la nivel naţional, regional şi local.

BIBLIOGRAFIE Eversley, L. (1907), The Decline in the Number of Agricultural Labourers in Great Britain,

Journal of the Royal Statistical Society, 70, p. 267-319. Guran-Nica, Liliana, Dobre, Silvia (2002), Remodelarea demografică a spaţiului rural în

contextul sistemului teritorial regional, în “Romania’s Rural Future: Review and Workshop Proceedings”, Guran-Nica, Liliana, Turnock, D. ed., Occasional Paper 43, University of Leicester, Dep. of Geography, p. 74-75.

Hart, J. F., Salisbury, N. E. (1965), Population Change in Middle Western Villages: a Statistical Approach, “Annals of the Association of American Geographers”, 55, p. 140-160.

Hamnett, C. (1973), Improvement Grants as an Indicator of Gentrification in Inner London, Area, 5, 252-261.

Kontuly, T., Bierens, H. J. (1989), Testing the Recession Theory as an Explanation for the Migration Turnaround, “Environment and Planning A”, 22, p. 253-270.

Lewis, G.J. (1982), Human Migration, Croom Helm, London. Lewis, G. J. (1998), Rural Migration and Demographic Change, în Brian Ilbery (ed.), The

Geography of Rural Change, Longman, UK. Mitchel, G. D. (1950), Depopulation and Rural Social Structure, “Sociological Review”,

42, p. 11-24. Vining, D. R., Kontuly, T. (1978), Population Dispersal from Major Metropolitan Regions,

“International Regional Science Review”, 3, p. 49-73.

76

Page 77: Analele Spiru Haret - 6

77 77

Page 78: Analele Spiru Haret - 6

77

MODIFICĂRI ÎN STRUCTURA NAŢIONALĂ A POPULAŢIEI ORAŞULUI SIGHIŞOARA ÎN PERIOADA 1900-2002

Ioan MĂRCULEŢ*, Dragoş BAROIU**

Cuvinte cheie: populaţie, structură naţională, Sighişoara. Key words: population, nationality structure, Sighişoara. Changes in the nationality structure of Sighişoara town

population between 1900 and 2002. Sighişoara,one of the oldest boroughs developed by Transylvanian Saxons, lies in the Târnava Mare River, at an altitude of 345-400m. It is the only medieval city in Europe still inhabited today. The 20th century witnessed significant changes in the nationality structure of Sighişoara. A first such change took place in the 1950s, when the number of Romanians exceeding that of the Saxons, they formed the largest population of the town. After the year 1948, Jews began migrating to Israel. A second change occurred in the latter half of the seventh decade, when Saxons left for Germany and Austria, fact that brought Hungarians second in place, after Romanians, in the city's ethnical structure. After 1990, the number of Hungarians and Gypsies increased, and as a consequence of the economic and social situation, Saxons and Jews became ever so few.

INTRODUCERE

Conform literaturii de specialitate naţiunea, naţionalitatea şi grupul etnic (trei

categorii socio-politice de comunităţi umane) pot fi ierarhizate prezentând diferenţieri taxonomice, grupul etnic fiind un grup social care are o altă limbă, sau cel puţin un dialect diferit, o unitate între membrii săi, o cultură individuală şi un nume particular.

În cazul existenţei pe teritoriul unei ţări a unor grupuri minoritare, ele sunt părţi componente ale naţiunilor independente, numite minorităţi naţionale, dacă formează o parte din comunităţile de naţiuni ele devin minorităţi “naţionalitare”, iar în cazul taxonomiilor celor mai joase sunt numite minorităţi etnice.

Etnia este definită ca fiind o populaţie desemnată de un nume sau etnonim care se bazează pe aceeaşi origine, tradiţie culturală comună, întărită de o conştiinţă de apartenenţă la acelaşi grup, a cărei unitate se sprijină pe o limbă, un teritoriu şi o istorie comune.

Grupul etnic este un termen referitor la diviziunea pe verticală dintr-o societate, în care, acel grup este parte componentă a unei populaţii mai numeroase, grupul posedând şi o cultură proprie (Goodal S., 1987). Membrii unor astfel de grupuri au origine comună, reală sau imaginară şi sunt diferiţi prin rasă, religie sau origine naţională, ori unele combinaţii între acestea. Existenţa unor astfel de

* Colegiul Naţional de Informatică „Tudor Vianu” – Bucureşti. ** Institutul de Geografie al Academiei Române.

Page 79: Analele Spiru Haret - 6

78

grupuri etnice este, în general, rezultatul migraţiilor, iar procesele de asimilare şi integrare ale acestora sunt strâns legate de distingerea şi persistenţa legăturilor etnice. Termenul de suprafaţă sau zonă etnică (spaţiul etnic), rezultă din segregarea rezidenţial-etnică, considerată cea mai pronunţată formă de segregare în cadrul zonelor urbane.

Unele minorităţi s-au aşezat de multă vreme pe teritoriul României, altele sunt de dată mai recentă. Convieţuirea lor pe acelaşi teritoriu cu naţiunea majoritară, schimburile culturale sunt probleme de cea mai mare importanţă pentru înţelegerea relaţiilor interetnice şi interconfesionale, ca şi a modelelor culturale care au influenţat comportamentele demografice.

REPERE ISTORICE

Sighişoara, unul dintre cele mai vechi oraşe burguri ale saşilor din

Transilvania, se află situat pe râul Târnava Mare, la o altitudine de 345-400 m, fiind singura cetate medievală din Europa locuită şi în prezent. Pe actualul loc al oraşului a existat la început o aşezare dacică, apoi un castru roman, pentru ca, în anul 1280, documentele să amintească existenţa aşezării cu numele de Castrum Sex. După instalarea saşilor, aduşi de regii maghiari care erau interesaţi „să aibă pe pământurile recent cucerite locuitori cu o altă limbă deosebită de cea a localnicilor, pentru a-i domina şi stăpâni” şi pentru a crea „centre de viaţă citadină pe care să le poată apoi exploata prin impozite” (Ruffini M., 1993), Sighişoara s-a dezvoltat foarte mult, fiind menţionată cu numele de Segeswar (1353), Segusuar (1367), castrum Scheks (1374), iar în 1339 localitatea este amintită ca reşedinţă a scaunului săsesc cu acelaşi nume (Segeswar). În această perioadă cetatea îndeplinea şi funcţia de centru administrativ.

Sighişoara este menţionată ca civitas într-un document din anul 1407, dar ea fusese ridicată la rangul de oraş liber încă din 1367 de regele Ungariei, Ludovic cel Mare. Încă din secolul XV a fost centrul universităţii saxone şi tot în acest secol a fost ridicată şi cetatea.

Oraşul a cunoscut, însă, şi multe perioade de decădere. A fost devastat de turci (1438), de trupele lui Gheorghe Basta (1601), asediat de Gabriel Bathory (1612), incendiat (1676,1736, 1788), lovit de ciumă (în anul 1603 s-au înregistrat circa 2000 de morţi, iar în 1709, 4/5 din populaţie a decedat) şi inundat (1771). De fiecare dată, însă, oraşul s-a refăcut, fiind unul dintre cele mai importante centre meşteşugăreşti din Transilvania. La 31 iulie 1849, la Albeşti, lângă Sighişoara, trupele Imperiului Ţarist, conduse de generalul Lüders, au înfrânt pe cele maghiare, comandate de Iosif Bem.

STRUCTURA ETNICĂ ÎNTRE 1900-2002

Determinată istoric, distribuţia teritorială a grupurilor etnice în România

reflectă, în mare măsură, formele pe care le cuprinde viaţa socială în raport cu particularităţile geografice, economice, social-politice şi cultural religioase. Organizarea spaţiului geografic are la bază procesele complexe de geneză şi evoluţie a spaţiilor sociale, procese ce constau în apariţia de relaţii între colectivităţile locale, după care se manifestă un proces de generalizare a noilor tipuri de relaţii într-o arie dată. Evoluţia lor diferenţiată reliefează particularităţile şi specificul regional, conturându-se astfel regiuni mai mult sau mai puţin

Page 80: Analele Spiru Haret - 6

multiculturale, ai căror locuitori se caracterizează prin puternice sentimente de apartenenţă la respectivele regiuni, sentimente cunoscute sub termenul de patriotism local. De aceea, un rol esenţial în procesul de integrare europeană a României îl are participarea activă a comunităţilor teritorial-locale la procesul decizional, participare posibilă doar printr-o autonomie locală funcţională. Funcţionalitatea este însă realizabilă doar printr-un studiu amănunţit a specificului acestora, în raport cu structura lor etnică, culturală, confesională etc., rezultat al unui lung proces de evoluţie istorică şi de adaptare la factorii locali (Ianoş I., 2000).

De la întemeierea oraşului până spre sfârşitul secolului XIX locuitorii de origine germană din Sighişoara au fost majoritari, cu o proporţie de peste 50% din totalul locuitorilor. La începutul secolului XX, în anul 1900 populaţia localităţii număra 10.559 locuitori, din care: 5.162 germani (doar 48,88%), 2.800 români, 2.264 maghiari şi 330 de alte naţionalităţi.

Prin înfiinţarea în primele trei decenii ale secolului XX a primelor unităţi industriale, au fost create noi locuri de muncă în Sighişoara, care au atras mână de lucru din aşezările rurale învecinate. O mare parte din cei angajaţi în aceste unităţi economice s-au stabilit în oraş, numărul locuitorilor de aici crescând cu 2.474 persoane (fig. 1). În acest interval ponderea germanilor a scăzut cu 8,71 procente şi a crescut cea a maghiarilor şi românilor cu 6,98 şi respectiv 0,76 procente.

05000

1000015000

2000025000

3000035000

40000

1900 1930 1956 1966 1977 1992 2002an

loc.

Fig. 1. Evoluţia numerică a locuitorilor din oraşul Sighişoara (1900-2002)

Numerical evolution of Sighişoara town inhabitants (1900-2002) Cu tot afluxul de populaţie al naţionalităţilor română şi maghiară şi în anul

1930, în structura etnică a oraşului Sighişoara germanii rămân cei mai numeroşi, cu 5.236 persoane, fiind urmaţi în ordine de români, cu 4.366 persoane, maghiari, cu 2.896, rromi, cu 355 persoane, şi evrei, cu 146 persoane (Recensământul general al populaţiei României din 29 decembrie 1930) (fig. 2).

După anul 1930 se remarcă o creştere spectaculoasă a numărului românilor în oraş, care devin majoritari în următorul deceniu. Inversarea rapidă a raportului dintre primele două etnii din Sighişoara – română şi germană – s-a datorat şi

79

Page 81: Analele Spiru Haret - 6

natalităţii foarte scăzute specifică etniei germane. La nivelul întregii ţări, acest fenomen a fost semnalat şi de Sabin Manuilă, care afirma, în lucrarea Studiu etnografic asupra populaţiei României (1940), despre ramura saşilor din Transilvania că este o grupare care înregistrează o scădere a capacităţii de spor biologic şi cel mai mic spor natural dintre toate neamurile din România.

0

5000

10000

15000

20000

25000

30000

1900 1930 1956 1966 1977 1992 2002an

loc.

romani germani maghiari

Fig. 2. Evoluţia numerică a românilor, germanilor şi maghiarilor

din oraşul Sighişoara (1900-2002) Numerical evolution of Romanians, Germans

and Hungarians in Sighişoara town (1900-2002)

Cel de-al doilea război mondial şi urmările lui şi-au pus adânc amprenta asupra numărului întregii populaţii a oraşului Sighişoara, care a înregistrat în anii ’40 o relativă stagnare. Cauzele acestei stagnări au fost: pierderile umane produse de război, reducerea natalităţii şi dificultăţile economice inerente perioadelor imediat următoare războaielor.

O situaţie aparte se constată în cazul populaţiei evreieşti (care nu a depăşit în tot intervalul analizat 1,5% din totalul populaţiei), al cărui număr a scăzut continuu. Vicisitudinile celui de-al doilea război mondial şi proclamarea, la 14 mai 1948, a statului Israel au fost cauzele care au determinat pe cei mai mulţi evrei din Sighişoara să se întoarcă în ţara de origine. Ritmul plecărilor acestora a cunoscut intensităţi diferite. Dacă în anul 1956 numărul evreilor se ridica la 217 persoane, după o perioadă cu o scădere mai accentuată, el a ajuns, în anul 1966, la 35. În anul 1992, numărul acestora, era de 2 persoane (Mărculeţ, Bejinariu, Popa, 2002).

Dacă în anul 1956 în Sighişoara locuiau 20.363 persoane, după acest an ritmul creşterii numărului populaţiei este deosebit de intens, ajungându-se la 35.904 locuitori în anul 1992. La recensământul din 21 februarie 1956 au fost înregistraţi 11.718 români (57,54% din totalul locuitorilor), 5.096 germani, 3.005 maghiari, 236 rromi şi 308 reprezentanţi ai altor minorităţi naţionale (Recensământul populaţiei din 21 februarie 1956). În următorii zece ani numărul locuitorilor din oraş a crescut la 25.109 persoane, din care 15.503 erau români (61,74%), 5.204 germani, 4.224 maghiari, 80 rromi şi 98 de alte naţionalităţi (Recensământul populaţiei şi locuinţelor din 15 martie 1966). Din compararea rezultatelor recensămintelor din anii 1956 şi 1966, deşi se observă o creştere

80

Page 82: Analele Spiru Haret - 6

numerică a populaţiei aparţinând principalelor trei etnii, totuşi ponderea germanilor şi maghiarilor continuă să scadă datorită afluxului de români, favorizat şi de procesul de extindere spaţială a oraşului, ce constituia la acea dată un pol de atracţie în regiune. Procesul de extindere a oraşului, susţinut de dezvoltarea industrială continuă, menţinut la cote ridicate până în anul 1990, a favorizat creşterea numerică a populaţiei româneşti.

0%

10%

20%

30%

40%

50%

60%

70%

80%

90%

100%

1900 1930 1956 1966 1977 1992 2002

an

romani germani maghiari rromi evrei altii

Fig. 3. Structura etnică a oraşului Sighişoara (1900-2002) Ethnical structure in the town of Sighişoara (1900-2002)

În anul 1977, în urma modificărilor semnalate mai sus, structura naţională a

populaţiei oraşului Sighişoara era alcătuită din: români (62,05%), germani (17,70%), maghiari (17,83), ţigani (2,22%) şi alte naţionalităţi (0,20%) (fig.3). În intervalul 1966-1977, singura modificare semnificativă a constat în trecerea ca pondere pe poziţia a III-a a maghiarilor, în locul germanilor.

După anul 1977 procesul de emigrare a germanilor spre ţinuturile de origine s-a intensificat foarte mult. Motivele fundamentale ale plecărilor nu erau persecuţiile politice, naţionale sau religioase, ci erau de natură psihologică – prin dorinţa de conservare etnică şi economică, cunoscut fiind decalajul mare dintre nivelul de viaţă din Germania şi cel din România (Mărculeţ, Mărculeţ, 2002).

81

Page 83: Analele Spiru Haret - 6

82

Acest proces a fost încurajat şi sprijinit de guvernul de la Bucureşti şi de asociaţiile de saşi şi şvabi din străinătate. În acest sens, în anul 1978 cancelarul german Schmidt şi preşedintele Ceauşescu au ajuns la un acord prin care statul român primea unele sume de bani în schimbul germanilor care emigrau din ţară (Bolovan, Bolovan, 1995). Deficitul de populaţie produs de plecarea acestora a fost compensat de noii locuitori veniţi din localităţile învecinate.

Perioada cuprinsă între anii 1977 şi 1992 s-a caracterizat printr-o creştere a numărului locuitorilor oraşului cu 2.696 persoane, numărul acestora ajungând la 35.904. Din datele înregistrate la recensământul din ianuarie 1992 se constată că în Sighişoara locuiau 26.399 români, 7.056 maghiari, 1.367 germani, 1.096 rromi şi 22 persoane de alte naţionalităţi, iar la ultimul, din martie 2002, se găseau: 24.556 români, 5.904 maghiari, 1.161 rromi, 613 germani şi 53 persoane aparţinând altor etnii (italiană, evreiască, rusă, bulgară etc.) (fig. 3).

CONCLUZII

Se poate afirma că în secolul XX şi la începutul secolului XXI în structura

naţională a oraşului Sighişoara au avut loc modificări semnificative. Prima mare modificare s-a produs în anii '50, când românii i-au depăşit numeric pe saşi devenind cei mai numeroşi locuitori ai oraşului, iar a doua s-a înregistrat în ultima parte a deceniului 7, când, pe fondul plecării saşilor în Germania şi Austria, maghiarii au ajuns pe locul doi în structura etnică, după români.

Între 1990-2000 se observă o creştere a numărului maghiarilor şi ţiganilor şi o scădere a saşilor şi evreilor, datorate situaţiei economico-sociale şi politice.

BIBLIOGRAFIE

Bolovan, I., Bolovan, Sorina (1995), Contribuţii privind structura etnică şi confesională a

Transilvaniei în secolul XX, Istorie şi demografie, Cluj-Napoca. Goodal, B. (1987), Dictionary of Human Geography, Penguin Books, London. Ianoş, I. (2000), Sisteme teritoriale, Editura Tethnică, Bucureşti. Mărculeţ, I., Bejinariu, Alina, Popa, M. (2002), Modificări în structura naţională a

populaţiei oraşului Sighişoara între 1900-1992, Însemnări geografice, Bucureşti. Mărculeţ, I., Mărculeţ, Cătălina (2002), Consideraţii asupra evoluţiei numerice a

germanilor din România între anii 1930-1992, Historia et philosophia, Mediaş. Ruffini, M. (1993), Istoria românilor din Transilvania, Editura PROTEUS, Bucureşti. *** (1938), Recensământul general al populaţiei României din 29 decembrie 1930, II,

I.N.S., Bucureşti. *** (1969), Recensământul populaţiei din 21 februarie 1956, D.C.S., Bucureşti. *** (1968), Recensământul populaţiei şi locuinţelor din 15 martie 1966, I, D.C.S.,

Bucureşti. *** (1994), Recensământul populaţiei şi locuinţelor din 7 ianuarie 1992 – structura

populaţiei pe naţionalităţi (date comparative 1977 – 1992), D.N.S., Bucureşti. *** (2002), Recensământul populaţiei şi locuinţelor din martie 2002 – structura populaţiei

pe naţionalităţi, I.N.S., Bucureşti.

Page 84: Analele Spiru Haret - 6

83

MODELE DE REGIONARE POLITICO-ADMINISTRATIVĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Radu SĂGEATĂ∗, Marcela NEDEA∗

Cuvinte cheie: regionare politico-administrativă, unităţi teritorial-statistice, U. E.

Key words: political-administrative regionalisation, territorial-statistical units, E.U.

Models of political-administrative regionalisation within the

EU countries. With Romania joining the European and Euro-Atlantic cooperation structures and in the light of the dysfunctions shown by the present administrative-territorial organization, that have been piling up over the past 35 years, the elaboration of a model to optimize the country’s administrative-territorial map in keeping with the EU regionalisation criteria, is a topic of debate. Therefore, studying these criteria should be a first priority. The heterogeneous character of Europe’s administrative structures derives from their genesis and evolution. Whether federal, unitary or regional, the administrative pattern of the states is based on a rational that has shaped distinct particularities for the ensuing administrative-territorial entities. In view of it, I have distinguished several types of political-administrative regionalisations within the EU countries: administrative; historical and political-military; historical and ethnical-minority; linguistic; economic-statistic and voluntary-based cooperation.

Eterogenitatea structurilor administrative europene rezultă în primul rând din geneza şi evoluţia lor. Fie că este vorba de state federale, unitare sau regionale, decupajul administrativ are la bază o logică derivată din anumite raţiuni (naţionale, etnice, lingvistice, politice, economice etc), care a conturat anumite particularităţi unităţilor administrativ-teritoriale rezultate. Prin regionare politico-administrativă vom avea deci în vedere delimitarea teritoriului statal în unităţi politico-administrative sau administrativ-teritoriale în funcţie de raţiunile care au stat la baza acestor acţiuni. Ne vom opri asupra câtorva exemple, pe care le-am considerat modele caracteristice pentru fiecare tip de regionare.

REGIONARE ADMINISTRATIVĂ: FRANŢA

Franţa este considerată, în spaţiul Uniunii Europene, ca fiind exemplul tipic

de stat centralizat. Suprafaţa mare, evoluţia istorică, omogenitatea etnică, culturală şi lingvistică, ca şi poziţia şi statutul capitalei îi conferă atributele unui stat unitar,

∗ Institutul de Geografie al Academiei Române.

Page 85: Analele Spiru Haret - 6

84

puternic centralizat. Minorităţile tradiţionale (bretonii, corsicanii şi provensalii) au fost supuse unui complex proces istoric de integrare prin asimilare astfel că în prezent, în pofida reafirmării identităţii regionale în condiţiile protecţiei culturale de care se bucură la nivel guvernamental, aceste minorităţi nu pot genera mişcări separatiste credibile. La acestea se adaugă minorităţile transfrontaliere (germanii din Alsacia, bascii din Navarra şi catalanii din Rousillon şi Comté de Foix) integrate în cadrul comunităţilor de origine prin facilităţile induse de cooperarea transfrontalieră.

În acest context, omogenitatea reprezintă caracteristica fundamentală a organizării politico-spaţiale. Structurat iniţial pe două paliere (comunal şi departamental), sistemul administrativ francez s-a caracterizat, timp de aproape două secole, pe lângă centralizarea excesivă şi printr-o mare fragmentare, atât la nivel departamental (96 departamente subordonate imediat puterii centrale), cât mai ales la nivel local (36 700 comune). Este motivul pentru care în anii ’50 a fost instituit un nivel administrativ superior, regional.

Termenul de comună, în accepţiunea sistemului administrativ francez, îşi are originile în perioada medievală, desemnând acele aşezări umane eliberate de sub dominaţia feudală şi administrate direct de burghezie. Vechimea lor se pierde astfel în timp, majoritatea limitelor dintre comune preluându-le pe cele ale vechilor parohii din Evul Mediu.

Departamentele sunt o creaţie a Revoluţiei franceze. Legea din 22 decembrie 1789 a unificat administrativ întregul teritoriu al ţării, înlocuind cele 37 de provincii existente până atunci (Bodocan, 1997) cu 83 departamente, al căror număr a crescut continuu, în funcţie de circumstanţele politice şi de cuceririle teritoriale: 86 în 1793, 87 în 1808 şi 130 în 1811 ca urmare a cuceririlor din prima domnie a lui Napoleon Bonaparte (1804-1814). La baza delimitării lor stăteau raţiuni practice: distanţa străbătută într-o zi călare de la reşedinţa departamentului. Astfel, ele se caracterizează printr-o relativă omogenitate teritorială, cu excepţia câtorva situaţii impuse de argumente funcţionale sau istorice, mărimea lor fiind în medie de 5000-6000 kmp, comparabilă cu cea a judeţelor româneşti. Contraste evidente se înregistrează însă în ceea ce priveşte gradul de populare: departamente situate în zone de mare concentrare demografică pe teritoriul cărora se află nuclee urbane importante au o populaţie de peste 1 milion, chiar de peste 2 milioane locuitori (Nord, Paris, Bouches du Rhône, Rhône, Pas de Calais etc) în vreme ce altele situate în zone montane accidentate (Lozère, Hautes Alpes, Alpes de Haute Provence) sau în zone rurale şi periferice (Creuse, Corse du Sud etc) sunt de până la 35 de ori mai puţin populate. Acest fapt se reflectă şi la nivelul bugetelor locale: consiliul general din Hauts de Seine de exemplu, dispune de un buget de circa 16 ori mai mare decât cel al departamentului Lozère, cu numai 73 000 loc.

Nivelul regional şi-a făcut apariţia în peisajul geopolitic francez în iunie 1955, delimitarea regiunilor devenind efectivă abia în noiembrie 1956, pe baza agregării unităţilor administrative de rang inferior (departamente). Logica asocierii lor a fost dată în primul rând de antecedentele istorice, majoritatea regiunilor (18) reluând vechile provincii istorice franceze. Câteva dintre ele s-au constituit pe baza funcţionalităţii generate de spaţii omogene natural: Rhône, Alpes – regiuni care au şi fuzionat în 1960, Pays de la Loire şi Midi-Pyrénées. Individualizarea regională, susţinută de fundamentul istoric şi cultural reprezintă şi sursa contrastelor teritoriale: în vreme ce regiunea Midi-Pyrenées care include 8 departamente din 4 regiuni istorice (Compté de Foix, Bigorre, Bearn şi o parte din Guyenne-

Page 86: Analele Spiru Haret - 6

85

Gascogne) are o suprafaţă de 45 348 kmp (8,2% din suprafaţa totală a Franţei), Alsacia, cu doar două departamente, dar cu o puternică identitate regională dată de ponderea ridicată a populaţiei de origine germană însumează doar 8280 kmp, adică 1,5% din totalul suprafeţei ţării. Tot argumentele identităţii regionale au fost cele care au condus la separarea insulei Corsica de Provence – Côte d’Azur (1970).

REGIONARE ISTORICĂ ŞI POLITICO-MILITARĂ: GERMANIA

Privit din perspectiva istoriei politice, se poate considera că statul german a

cunoscut de-a lungul timpului două forme: o Germanie centralizată şi expansionistă a cărei expresie s-a regăsit în doctrina şi simbolurile naziste şi o Germanie democratică şi liberală reprezentată de statul german modern, clădit pe structură federală. Federalismul este prin urmare pentru germani un simbol al democraţiei, al autonomiei comunităţilor locale, un simbol cu rădăcini în istorie (fărâmiţarea politică din Evul Mediu în numeroase ducate, principate, comitate cu un grad pronunţat de autonomie; Confederaţia germanică – 1815-1866) şi care poate împiedica reînvierea oricăror tendinţe expansioniste. La aceasta trebuie adăugată „imaginea” statului german văzut din exterior, cu tot cortegiul de temeri pe care acesta le-a generat. Bazele Germaniei moderne au fost puse odată cu sfârşitul celui de-al doilea război mondial, prin Conferinţa de la Postdam (17 iulie – 2 august 1945). Aliaţii învingători în război şi în special Franţa, susţineau ideea unei Germanii descentralizate, clădită pe baze federale, ca premisă esenţială pentru evitarea alunecării spre o nouă dictatură militară în condiţiile în care doctrinele cu caracter fascist erau încă în actualitate. Rezultatul a fost crearea R.F. Germania, la 7 septembrie 1949, prin unificarea zonelor de ocupaţie militară americană, britanică şi franceză, urmată la numai o lună, în condiţiile izbucnirii războiului rece, de constituirea R.D. Germania, constituită pe fundamentul zonei de ocupaţie sovietică. Tradiţiile regionale şi necesităţile practice de moment au concurat în organizarea internă a R.F. Germane, făcând din această ţară un model de regionalism. Pentru un german, sentimentul regional este mai puternic decât cel naţional, „landul” fiind prima lui patrie. În acest context, limitele tradiţionale ale fostelor state germane medievale s-au întrepătruns cu cele ale zonelor de ocupaţie militară postbelică, conturând actualele landuri. Numai landurile extreme ca suprafaţă: Bavaria şi la polul opus, oraşele-state (Hamburg, Bremen şi Berlin) şi-au păstrat vechile forme. În nord, landul Schleswig-Holstein a luat fiinţă prin reconstituirea Convenţiei de la Gastein (1865) prin care se asociau, sub administraţie prusacă, ducatele Schleswig şi Holstein şi teritoriul Lauenburg. Saxonia Inferioară, unul dintre cele mai mari landuri germane a fost creată pe fundamentul Regatului de Hanovra, unit cu cele câteva enclave din interiorul său, reprezentate prin ducatele de Oldenburg şi Brunswick. Împărţirea sud-vestului între trupele americane şi cele franceze a stat la originea a trei mici landuri: Würtemberg-Baden, Baden-Hohenzollern şi Badenul de Sud, care au fuzionat în 1951 formând unul dintre cele mai prospere landuri germane: Baden-Würtemberg. Istoric, el se suprapune peste trei formaţiuni statale medievale: Marele Ducat de Baden şi regatele de Würtemberg şi Hohenzollern. O altă regrupare a generat în 1950 landul Rhenania de Nord – Westfalia, compusă din teritoriile ce au format odinioară Westfalia, Lippe şi Prusia Rhenană. Graniţa sa sudică se suprapune în întregime pe limita zonei de ocupaţie militară americană, iar cea nordică pe limita dintre fostul regat al Prusiei şi al celui de Hanovra. Spre deosebire de acestea,

Page 87: Analele Spiru Haret - 6

86

frontierele landului Rhenania Palatinat sunt în întregime succesoarele limitelor de demarcaţie ale părţii nordice a zonei de ocupaţie militară franceză. După retragerea trupelor franceze, la 1 ianuarie 1957, Saar-ul se desprinde în urma unui referendum local, căpătând statut de land federal. Hessen, constituit pe fundamentul ducatelor Hessen şi Nassau şi a provinciei prusace Waldeck, completează mozaicul landurilor din fosta Germanie de vest.

Reunificarea din 1990 a corectat însă aceste dezechilibre, extinzând modelul vestic şi în fosta R.D. Germană. Dacă landul Berlin a căpătat dimensiunea unui oraş-stat, rămânând enclavizat în Brandenburg, ca un simbol al reunificării unui oraş, dar şi a capitalei unui stat reunificat, celelalte 5 noi landuri au reînviat vechi formaţiuni statale medievale: Thuringia, Brandenburg, Regatul Saxonia, Ducatul de Anhalt (Saxonia Anhalt) şi Marele Ducat de Lauenburg-Mecklenburg (landul Mecklenburg – Pomerania de Vest).

Astfel, structura federală a Germaniei, constituită prin regionalizare de „jos în sus”, prin participarea colectivităţilor locale, se prezintă ca un ansamblu aparent eterogen, realizând un echilibru între tradiţiile istorice, arbitrariul impus de conjunctura politică de moment şi voinţa populaţiei exprimată prin referendum-uri.

REGIONARE ISTORICĂ ŞI ETNICO-MINORITARĂ:

ITALIA, SPANIA Italia şi Spania pe lângă faptul că sunt două dintre cele mai mari state ale

Europei latine sunt şi două state care au cunoscut o regionare politico-administrativă pornind de la statutul diferit al unor minorităţi, regionarea fiind privită ca o soluţie de atenuare a forţelor centrifuge generate de minorităţile etnice şi culturale (bascii, catalanii în Spania; germanofonii din Tirolul de Sud, slavii din Friuli-Venezia Giulia sau francofonii din Valle d’Aosta – în Italia) sau de individualitatea insulară (Sardinia, Sicilia, Baleare sau Canare). Atât regiunile italiene cât şi comunităţile autonome din Spania se structurează pe fundamentul unor vechi state feudale relativ omogene etnic, dar care au cunoscut influenţe politice şi culturale diferite. Excepţie fac regiunile menţionate, cu o pondere mare a populaţiei minoritare, rezultată fie prin integrarea unor grupuri etnice distincte (cazul bascilor sau al catalanilor), fie ca urmare a translaţiei frontierelor (în situaţia regiunilor minoritare din Italia).

Regionarea Italiei prevăzută prin Constituţia din 1948 a înregistrat două stadii distincte: în primul, cele 5 teritorii cu o puternică identitate regională au format regiuni cu statut special: Valle d’Aosta (Vallée d’Aoste), Sardinia şi Sicilia (1948), Friuli – Venezia Giulia (1963) şi Trentino-Adige (Tirolul de Sud) (1969, 1972); ulterior, din 1967 au fost formate 15 regiuni cu statut ordinar, bazate în majoritatea lor pe antecedentele istorice. Astfel, Liguria este urmaşa Republicii Genova (rămasă în graniţele actuale încă din urma păcii de la Lodi – 1454); Toscana, al Marelui Ducat al Toscanei (constituit între aceste limite în urma tratatului de la Cateau-Cambresis – 1559), după cum în prima jumătate a secolului al XIX-lea a existat un regat Lombardo-Veneţian, succesor al Republicii Veneţiene, pe fundamentul căruia s-au constituit regiunile Lombardia şi Veneto. Piemonte este succesoarea Marelui Ducat al Savoiei Piemonteze, în vreme ce, pe fundamentul fostului Regat al celor Două Sicilii au fost constituite 7 regiuni: Abruzzo, Molise, Campania, Puglia, Basilicata, Calabria şi Sicilia. Italia centrală, respectiv regiunile Lazio, Umbria, Marche şi parţial Emilia-Romagna, corespundea

Page 88: Analele Spiru Haret - 6

87

Statului Papal. Au rezultat astfel structuri regionale ce variază între 3262 kmp şi 115 000 locuitori (Valle d’Aosta) şi peste 25 000 kmp (Lombardia – 28 857 kmp, 8,9 milioane loc), dar care, în pofida unor mari contraste teritoriale şi demografice (8,8:1 – pentru suprafaţă şi 77:1! pentru populaţie) posedă un grad ridicat de funcţionalitate şi coeziune teritorială. Discrepanţele teritoriale au fost corectate prin agregarea unora dintre acestea în 11 grupări de regiuni, ca suport de raportare statistică: Abruzzo-Molise, Campania, Centru, Emilia-Romagna, Latium, Lombardia, Nord-Est, Nord-Vest, Sud, Sardinia şi Sicilia. Nivelul departamental este alcătuit din 95 provincii, configuraţia sistemului administrativ fiind în acest sens, asemănătoare cu cea a Franţei.

Regionarea Spaniei s-a dorit a fi un compromis între puterea centrală şi forţele centrifuge determinate de puternica identitate regională a celor două comunităţi etnice cu aspiraţii naţionaliste şi separatiste: catalanii, principala minoritate etnică – 16,3% din totalul populaţiei şi bascii – 2,3% din populaţia ţării. Au rezultat astfel comunităţi autonome foarte eterogene atât ca teritoriu, cât şi ca populaţie, identitate istorică, etnică şi culturală, dar şi ca grad de dezvoltare al infrastructurii economice şi instituţionale. Unele regiuni ca Andaluzia, Castilia, Catalonia, Galicia sau Aragon sunt foarte bine conturate din punct de vedere istoric şi geografic, în vreme ce altele reprezintă practic hinterlandul unor oraşe (Madrid, Comunidad Valenciana, Region de Murcia). Asturia era bine individualizată încă din secolul al XIII-lea, fiind singura provincie care nu fusese ocupată de arabi; de aici a început Reconquista, care a dus la formarea, pe teritoriile recucerite, a regatelor Leon, Castilia, Aragon, Navarra şi Portugalia. Însuşi Regatul Spaniei ia naştere în 1479 prin unirea Aragonului cu Castilia. Catalonia, cu cei 31930 kmp şi peste 6 milioane locuitori şi-a păstrat cultura specifică şi actualele frontiere încă din secolul al XIII-lea, iar în secolul al XX-lea (1931-1939) forma Republica Catalană care a opus o rezistenţă înverşunată regimului franchist. Ţara Bascilor, deşi nu a constituit de-a lungul timpului o entitate statală stabilă se individualizează net din punct de vedere etnic. Andaluzia poartă la rândul ei puternice influenţe culturale arabe şi orientale, diferite de cele din nordul Spaniei, după cum Galicia, menţionată încă din secolul al XI-lea (Duby, 1995), se conturează ca o entitate teritorială bine individualizată, locuită de un grup etnic distinct (galicienii – 8,1% din populaţia totală a Spaniei). Alte provincii se conturează mai mult economic (Estremadura – considerată o zonă tradiţională de sărăcie), în vreme ce altele reprezintă creaţii pur artificiale (La Rioja).

Constituţia spaniolă din 29 decembrie 1978 recunoaşte ca unităţi politico-administrative de bază 17 „comunităţi autonome”, organizate în 52 de provincii. Unele dintre acestea, mai bogate şi puternice financiar, au ajuns să întreţină raporturi privilegiate cu autorităţile centrale, negocierile anuale pentru constituirea bugetelor locale fiind extrem de dificile (Labasse, 1991).

REGIONARE LINGVISTICĂ:

BELGIA Deşi cu o suprafaţă de numai 30 528 kmp, comparabilă cu cea a Republicii

Moldova sau a Albaniei, Belgia este unul dintre statele europene constituite la interferenţa dintre două domenii etnice şi culturale radical diferite: populaţiile germanice din nordul continentului, de religie protestantă şi cele romanice din sud, catolice. Această poziţie i-a imprimat statutul de stat de „frontieră”, fragmentat

Page 89: Analele Spiru Haret - 6

88

între cele două comunităţi etnico-lingvistice: flamandă în nord, de limbă olandeză şi valonă în sud, de limbă franceză. Această axă de fragmentare datează de secole, chiar de la începutul mileniului al II-lea, fapt ce constituie sursa coeziunii reduse a statului belgian. Însăşi formarea sa relativ târzie (1830) demonstrează acest lucru, până la acea dată teritoriul ţării fiind o aglomerare de mici provincii, comitate, ducate mai mult sau mai puţin dependente de puteri străine, fără a exista o coeziune clădită pe un suport statal. Constituţia belgiană din 1831 a instituit două limbi oficiale: olandeza şi franceza, însă cu timpul, pe măsura dezvoltării industriale din Valonia (bazată pe minerit şi siderurgie) şi a rolului marii burghezii valone în conducerea statului, franceza s-a impus tot mai mult, devenind limba oficială a statului. Situaţia economică s-a schimbat însă radical în a doua jumătate a secolului al XX-lea, când, pe fondul reconversiei industriale din Valonia şi a dezvoltării infrastructurii portuare de la Marea Nordului, rolul de „locomotivă” a economiei belgiene a fost preluat de Flandra. Renaşterea economică a Flandrei a fost însoţită de o renaştere culturală, identitatea lingvistică constituind suportul pe care flamanzii şi-au clădit, mai ales după al doilea război mondial, o veritabilă conştiinţă naţională. Ei obţin o aplicare mai convenabilă a bilingvismului, olandeza devenind prima limbă vorbită în Flandra, urmată, mai ales în mediile universitare şi de afaceri, de engleză. Comunicarea dintre cele două comunităţi tinde astfel să devină din ce în ce mai dificilă, contribuind astfel la accentuarea tendinţelor separatiste. La aceasta se adaugă percepţia flamanzilor a unui nord liberal, cu o economie performantă, frânat de un sud conservator şi arogant, cu o industrie în declin bazată pe puternice tradiţii socialiste. Imaginea mentală astfel creată a constituit fundamentul divizării culturale a ţării. În acest context geopolitic, pentru a gestiona cât mai bine tensiunile crescânde dintre flamanzi şi valoni, guvernele belgiene au ales să acorde încă din anii ‘60, din ce în ce mai multă autonomie celor două comunităţi. Ele au căpătat statut administrativ în 1963, prin delimitarea oficială a Flandrei şi Valoniei, care au evoluat ulterior către o structură federală, recunoscută în 1988.

O altă problemă o reprezintă relaţiile dintre cele două regiuni şi Capitală. Capitala Belgiei reprezintă mai mult decât o simbioză între cele două comunităţi: deşi situată în interiorul Flandrei, ea reprezintă o zonă tradiţională francofonă. Prin urmare, deşi oraş cu origine flamandă, Bruxelles-ul a devenit, prin funcţia sa de capitală, un oraş francofon, fapt ce a diminuat ataşamentul flamanzilor faţă de bruxellezi (Lacoste, coord., 1995). În acest context, în iulie 1990 a fost delimitată, după lungi dezbateri şi controverse între reprezentanţii celor două comunităţi, regiunea Bruxelles, alcătuită din 19 comune autonome, condusă de un guvern şi un parlament propriu.

În noua arhitectură europeană, Belgia se conturează astfel din ce în ce mai mult prin componentele sale majore: Flandra şi Valonia, ambele cu o puternică identitate regională ce tind să preia, în anumite domenii, prerogative statale. Par să se contureze tot mai mult două tendinţe majore de evoluţie: una de accentuare a divizării până la separarea totală a Flandrei de Valonia, urmată de „apropierea” şi chiar alipirea Flandrei la Olanda şi a Valoniei la Franţa; cea de-a doua de consolidare a identităţii celor trei regiuni pe suportul unui stat federal puternic, cu

Page 90: Analele Spiru Haret - 6

89

atribute naţionale şi a unei Europe a regiunilor. Indiscutabil, această din urmă tendinţă va avea câştig de cauză, fiind singura conformă atât cu spiritul european, cât şi cu legile fundamentale din cele trei ţări.

REGIONARE ECONOMICO-STATISTICĂ:

DANEMARCA, GRECIA Succesoare a unor puternice entităţi statale medievale, Danemarca se află în

prezent într-o criză de identitate: este prea continentală pentru o Europă scandinavă, dar şi prea periferică pentru o Europă continentală. Constituie însă una dintre naţiunile cele mai omogene ale continentului, fapt ce se răsfrânge şi în structura statului, neexistând contraste regionale majore. Organizarea administrativă evidenţiază acest lucru, cele 14 districte (amtel) fiind rezultatul unor delimitări convenţionale, fără un suport regional constituit prin argumente istorice şi culturale. Singurele diferenţieri sunt induse de marea fragmentare a ţărmurilor şi de poziţia excentrică şi hipertrofică a Capitalei, ce a impus densităţi şi moduri diferite de utilizare a terenurilor. Pe acest fundament s-au conturat cele trei unităţi teritorial-statistice de nivel superior: estul Marelui Belt, vestul Marelui Belt şi aglomeraţia Copenhaga, inegale atât ca suprafaţă, cât şi ca număr de unităţi administrativ-teritoriale incluse. Este un model de regionare artificială, condiţionată de fragmentarea teritoriului, de dispunerea nucleelor urbanizate şi de potenţialul economico-social relativ diferenţiat.

Similar poate fi considerat şi cazul Greciei. Deşi aparţine unui alt domeniu cultural, spaţiul Eladei prezintă caracteristici asemănătoare: fragmentare mare, compactitate etnică (grecii formează circa 98% din totalul populaţiei), dar şi o mare fragmentare a structurilor administrative de nivel departamental – 53 nomoi (districte), cu o suprafaţă medie de numai 2490 kmp. Toate aceste considerente au creat premizele unei regionări teritorial-statistice artificiale la nivel superior (13 regiuni de dezvoltare) care respectă totuşi, în parte, cele câteva ansambluri regionale structurate în timp: Macedonia, Thesalia, Epir, Elada, Creta etc.

REGIONARE PRIN COOPERARE VOLUNTARĂ:

MAREA BRITANIE

Între structurile administrativ-teritoriale europene, comitatele engleze par să se numere printre cele mai vechi: dintre cele 45 existente în prezent, 34 datează de peste un mileniu, fiind menţionate, aproximativ în aceleaşi limite, încă din anul 1086 în culegerea cadastrală Domestic Book, o descriere a Angliei acelor vremuri (Duby, 1995). Individualizarea lor teritorială a constituit un lung proces evolutiv, rezultat al legăturilor funcţionale dintre colectivităţile teritoriale de bază – districte şi consilii parohiale (parishes), ceea ce le-a conferit o mare stabilitate de-a lungul timpului. Acest fapt se reflectă şi în configuraţia lor: dacă în medie au o suprafaţă de numai 2897 kmp, cam jumătate din cea a departamentelor franceze sau a judeţelor româneşti, la nivel teritorial contrastele sunt evidente. La acestea se adaugă problemele generate de conexiunea unor sisteme administrative diferite: comitate în Anglia şi în Ţara Galilor, regiuni în Scoţia, districte în Irlanda de Nord. Astfel, faţă de intensa fragmentare administrativă a comitatelor engleze şi a celor din Ţara Galilor, suprafaţa medie a regiunilor scoţiene este de circa 2,5 ori mai mare (6564,5 kmp), fapt compensat însă, în parte, de potenţialul demografic mai

Page 91: Analele Spiru Haret - 6

90

scăzut. Prin urmare, sistemul administrativ britanic prezintă două componente definitorii: fragmentare şi eterogenitate, ambele purtând amprenta spiritului conservator britanic. Dacă relaţiile funcţionale statornicite în timp între diferitele părţi ale Regatului fac ca eterogenitatea să fie doar o caracteristică a spiritului naţional, problema fragmentării la vârful ierarhiei administrative, a impus soluţii concrete. Dacă în Franţa a fost instituit un nou nivel administrativ regional, conservatorismul britanic a făcut imposibilă această abordare, preferându-se o structurare regională tot de jos în sus, similară cu cea care a dat naştere comitatelor. Încurajate şi finanţate de guvernul central, comitatele au iniţiat acţiuni de cooperare în vederea asocierii lor în grupări de comitate şi regiuni de planificare economică. Structurate doar într-o mică măsură pe regiunile istorice, ele au ca principal element coagulator relaţiile funcţionale stabilite la nivelul colectivităţilor locale; cooperarea voluntară dintre acestea în vederea atragerii de investiţii.

Regiunile de dezvoltare româneşti sunt la rândul lor rezultatul preluării, forţate am putea spune, a modelului de regionare britanic. Însă dacă în cazul britanic, regionarea s-a realizat de jos în sus, constituind rezultatul unor iniţiative locale de asociere, constituirea regiunilor de dezvoltare din România s-a făcut sub presiunea imperativelor dictate de aderarea la Uniunea Europeană. Deşi definite prin relaţii funcţionale, regiunile de dezvoltare româneşti reprezintă grupări de judeţe, fără o identitate regională proprie, în condiţiile în care, spre deosebire de cazul danez sau de cel englez, teritoriul României este structurat în ansambluri regionale cu personalitate istorică şi culturală distinctă (provincii istorice) a căror funcţionalitate a fost demonstrată de-a lungul timpului.

BIBLIOGRAFIE

Bodocan, V. (1997), Geografie politică, Presa Universitară Clujeană. Duby, G. (1995), Atlas Historique, Larousse, Paris. Labasse, J. (1991), L’Europe des régions, Géographes, Flammarion, Paris. Lacoste, Y. (coord.) (1995), Dictionnaire de Géopolitique, Flammarion, Paris.

Page 92: Analele Spiru Haret - 6

91

ASPECTE GEOGRAFICE ALE CIRCULAŢIEI TURISTICE ÎN ROMÂNIA

Marilena DRAGOMIR*

Cuvinte cheie: circulaţie turistică, dinamică, turişti români şi străini

Key words: touristic circulation, dynamic, Romanian and foreign tourists

Geographical aspects concerning touristic circulation in

Romania This paper presents the actual specific features of the touristic

circulation in Romania; a special importance is laid on the dynamic of the touristic circulation, on the causes which led to the increasing or decreasing of Romanian and foreign tourists number, from 1975 till present.

Circulaţia turistică constituie un element definitoriu în aprecierea activităţii de turism dintr-o unitate teritorială, reflectând cel mai fidel modul şi nivelul de valorificare a potenţialului turistic. Pentru aprecierea circulaţiei turistice din România este necesară o analiză amănunţită a fluxurilor turistice, interne şi internaţionale, sub aspecte cât mai diverse, pornind de la evoluţia în timp a acestora până la o detaliere foarte riguroasă, care să surprindă caracteristicile actuale ale fenomenului studiat. Estimarea volumului circulaţiei turistice este o problemă extrem de complexă şi care comportă un grad apreciabil de relativitate, din cauză că segmente importante de turişti scapă evidenţelor statistice. Se folosesc, ca puncte de plecare pentru aprecierea fluxurilor turistice, datele referitoare la numărul de sosiri ale turiştilor în unităţile cu funcţiuni de cazare turistică, dar şi persoanele înregistrate la frontieră, în cazul turiştilor străini. Există o serie de indicatori, foarte utili în aprecierea circulaţiei turistice (numărul de înnoptări, indicele de utilizare netă a unităţilor de cazare, durata medie a sejurului), din interpretarea cărora se poate ajunge la o imagine care să reflecte amploarea circulaţiei turistice la nivelul României.

DINAMICA CIRCULAŢIEI TURISTICE

Evoluţia numărului de turişti din România, în perioada 1975–2002, reflectată

de datele statistice referitoare la numărul de sosiri în unităţile de cazare turistică, evidenţiază existenţa a două etape în dinamica circulaţiei turistice, separate de anul 1989, marcate de tendinţe diferite ( tab. nr 1).

Perioada 1975–1989 se caracterizează printr-o creştere lentă şi aproape continuă a numărului de turişti, într-o perioadă de 14 ani numărul turiştilor crescând cu circa 30%. Remarcabil este faptul că această sporire a turiştilor se

* Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Geografie.

Page 93: Analele Spiru Haret - 6

92

datorează circulaţiei turistice interne, care în această perioadă a cunoscut o creştere continuă, spre deosebire de cea internaţională care s-a diminuat dramatic, în special în ultimii ani.

Astfel, în perioada 1975–1989, se constată o sporire a numărului turiştilor români cu aproximativ 3,5 milioane persoane, respectiv cu 44,6%. Se poate vorbi, în această perioadă, de un turism autohton de masă, cu caracter dirijat, în care instituţiile turistice specializate aveau un rol însemnat (ONT, BTT, OJT, organizaţiile sindicale).

Tabel nr.1. Dinamica circulaţiei turistice (1975 – 2002)

The dynamic of the touristic circulation (1975 – 2002)

Turişti români Turişti străini Anii Total turişti (mii)

Dinamica % mii % mii %

1975 10 135 8 021 79,1 2 114 20,9 1980 12 150 +19,9 10 154 83,6 1 996 16,4 1985 11 959 -1,6 10 361 86,6 1 598 13,4 1989 12 972 +8,5 11 597 94,3 1 375 5,7 1990 12 297 -5,2 10 865 88,4 1 432 11,6 1995 7 070 -42,5 6 304 89,1 766 10,8 2000 4 920 -30,4 4 053 82,4 867 17,6 2002 4 847 -1,4 3 848 79,4 999 20,6

Sursa: Institutul Naţional de Statistică

În ceea ce priveşte turiştii străini se pot face următoarele observaţii: Până în anul 1979, când s-a înregistrat şi valoarea maximă a numărului de

turişti străini (circa 2,4 milioane persoane), se constată o continuare a tendinţei ascendente începută în anul 1960, determinată de politica României din acea perioadă, de deschidere faţă de ţările Occidentului, de derulare a unor proiecte însemnate de amenajare turistică, orientate iniţial pe litoral şi extinse în toate regiunile ţării, de o redresare economică, care au determinat îmbunătăţirea generală a produsului turistic. Turiştii străini, care proveneau în general din ţările vecine României, dar şi din ţări precum Germania, Italia, Ţările Scandinave, Israel, S.U.A, Polonia, se orientau în principal către litoralul Mării Negre (vara) şi către staţiunile de pe valea Prahovei şi zona Braşovului (iarna). În anii ’80 se observă o diminuare accentuată a numărului de turişti străini, situaţie explicabilă în condiţiile politice ale anilor respectivi, când accesul străinilor în ţară era foarte strict, la aceste cauze adăugându-se degradarea bazei tehnico-materiale, diminuarea ca diversitate a serviciilor turistice oferite, problemele legate de cheltuielile în valută, programul limitat al unităţilor de agrement şi de alimentaţie publică. În 1989, numărul turiştilor cazaţi în unităţile specializate era de în jur de 1,35 milioane persoane.

În perioada de după 1989, circulaţia turistică cunoaşte o traiectorie descendentă şi continuă (fig. 1).

Dacă în anul 1990 erau înregistrate în unităţile cu funcţiuni de cazare turistică 12.297.000 sosiri, în anul 2002 numărul turiştilor înregistraţi era de aproximativ 4.847.000 persoane, aşadar o scădere de circa 60%. Contrar perioadei anterioare, se înregistrează o diminuare accentuată şi continuă în rândurile turiştilor români, consecinţă a scăderii nivelului de trai şi neconcordanţei existente între veniturile

Page 94: Analele Spiru Haret - 6

majorităţii românilor şi preţurile practicate de unităţile de primire turistică. Astfel, în perioada 1990-2002 s-a constatat o scădere cu circa 7 milioane de sosiri ale turiştilor români, adică o diminuare de aproximativ 65%. Conjunctura economică şi politică, imaginea României în lume, calitatea îndoielnică a bazei tehnico-materiale şi a serviciilor turistice au fost cauzele diminuării numărului turiştilor străini. In perioada 1990-1996 s-a înregistrat în unităţile de cazare o scădere cu 46,7% a turiştilor străini (de la 1.432.000 sosiri în anul 1990, ajungându-se la 763.000 sosiri în 1996). După 1996 se observă o uşoară creştere a turiştilor veniţi din afara graniţelor ţării (cu 30,9%).

Această tendinţă ascendentă a fost posibilă datorită îmbunătăţirii imaginii României în lume, care s-a dovedit a fi stabilă din punct de vedere politic, ameliorării bazei tehnico-materiale şi a serviciilor turistice, derulării unor programe turistice, însă există numeroase aspecte care sunt deficitare şi care contribuie la menţinerea unei circulaţii turistice de redusă amploare, comparativ cu potenţialul pe care îl deţine ţara noastră.

02000400060008000

100001200014000

mii. pers.

1989 1991 1993 1995 1998 2000 2002

Fig. 1. Evoluţia numărului de turişti (1989 – 2002) The evolution of the tourists number (1989 – 2002)

CIRCULAŢIA TURISTICĂ LA NIVELUL ANULUI 2002

Sosiri în unităţile de cazare turistică În anul 2002, au fost înregistraţi în unităţile de cazare turistică, la nivelul

întregii ţări, 4.847.496 turişti, distribuţia spaţială a acestora punând în evidenţă următoarea ierarhie a destinaţiilor turistice:

• Municipiul Bucureşti şi oraşele reşedinţă de judeţ, ce au cumulat un număr de 2.257.657 turişti (reprezentând 46,6% din total), principalele forme de turism după criteriul motivaţiei fiind pe lângă turismul cultural (de vizitare propriu-zisă a oraşelor), turismul de afaceri şi turismul de congrese, conferinţe, reuniuni;

• staţiunile montane, unde se practică turismul de odihnă şi recreere, cuprinzând turişti care practică vara turismul pietonal de munte, iar iarna se orientează către staţiunile pentru sporturi de iarnă; aici au fost înregistraţi 669.948 turişti (14,5%);

93

• staţiunile de pe litoralul Mării Negre (exclusiv oraşul Constanţa), foarte solicitate în intervalul iunie–septembrie, ce au atras, în anul 2002, 684.909 turişti, adică 14,1% din total; aceştia au avut ca principală motivaţie odihna şi recreerea, litoralul oferindu-le posibilitatea practicării helioterapiei, psamo şi talasoterapiei, dar şi cura balneară;

Page 95: Analele Spiru Haret - 6

94

• staţiunile balneare, ideale pentru practicarea turismului balnear şi de îngrijire a sănătăţii, ce dispun din păcate de o bază tehnico materială învechită; acestea au atras un număr de 634.353 turişti (13,1%);

• Delta Dunării (inclusiv oraşul Tulcea) vizitată de 35.612 turişti, adică 0,73% din total, practicanţi, în principal, ai turismului de recreere şi odihnă;

• alte destinaţii turistice au atras circa 11% din totalul turiştilor înregistraţi. Analizând numărul turiştilor înregistraţi la nivelul judeţelor ţării, se poate

realiza un top al acestora. Pe primul loc se află judeţul Constanţa (15,6%), secondat de municipiul Bucureşti (10,8%), urmând apoi judeţele Prahova (6,3%), Braşov (6,0%), Bihor (4,8%), Vâlcea (4,1%), Timiş (3,6%), Cluj (3,4%), Sibiu (3,3%), ş.a.

Din punct de vedere al structurilor de cazare, se observă că partea cea mai mare a turiştilor a preferat unităţile hoteliere (79,1%), acestea fiind urmate de tabere şcolare (4,6%), moteluri (4,1%), vile turistice (2,9%), pensiuni urbane (2,6%), campinguri (1,9%), cabane turistice (1,7%), pensiuni agroturistice (0,7%), pensiuni rurale (0,6%), hosteluri (0,5%), celelalte categorii de unităţi de cazare înscriindu-se cu valori foarte scăzute. Pe categorii de confort, 49,3% din totalul sosirilor au fost înregistrate în structurile de cazare turistică de 2 stele, 19,0 % în cele de 3 stele, 18,4% în unităţile de 1 stea, 4,1% în cele de 4 stele şi 2,2% în cele de 5 stele.

Din numărul total al turiştilor cazaţi în unităţile specializate, 3.848.288 erau turişti români (79,4%) şi 999 208 turişti străini (20,6%). Principalele ţări de provenienţă ale turiştilor străini au fost: Italia (14%), Germania (13.5%), Franţa (8,4%), Israel (6,9%), Ungaria(6,3%), SUA (5,9%), Marea Britanie (5,4%), Austria (3,5%), Olanda (3,3%), Republica Moldova (3,0%), Spania (2,9%), Turcia (2,8%), Grecia (2,1%) (tabel nr.2).

La nivelul principalelor destinaţii turistice preferate de turiştii străini, se observă următoarea ierarhie: oraşele importante ale României, reprezentate de Municipiul Bucureşti şi reşedinţele de judeţ – (72,1%), staţiunile montane, destinate turismului climateric, pentru odihnă şi agrement – (9,8%), litoralul Mării Negre (5,8%), staţiunile balneare destinate curei balneoclimaterice – (3,3%), Delta Dunării (0,7%), alte destinaţii (8,3%). Remarcabil este faptul că Municipiul Bucureşti se află pe primul loc în privinţa sosirilor turiştilor străini, cu cca. 29,9% din totalul acestora, fiind urmat de judeţele Braşov (7,1%), Constanţa, (6,8%) Timiş(5,3%), Cluj (5,2%), Sibiu (5,0%), Suceava (4,1%), Prahova (3,7%), Mureş (2,6%), Bihor (2,3%) etc.

Înnoptări în unităţile de cazare turistică în anul 2002 Numărul total de înnoptări, înregistrat de structurile de cazare turistică, a fost

în anul 2002 de 17276,8 mii, în scădere faţă de anul precedent cu 4,7%, continuându-se astfel tendinţa descendentă cunoscută de acest indicator după anul 1990. Într-o perioadă de 12 ani s-a constatat o diminuare cu aproximativ 70% a numărului de înnoptări înregistrate la nivel naţional. În anul 2002 turiştii români au cumulat 14742,6 mii înnoptări (85,3%), în scădere cu 4,7% faţă de anul anterior, iar turiştii străini 2534,2 mii înnoptări (14,7%), semnalându-se o creştere faţă de anul 2001 cu 6,0 %. Ierarhia principalelor destinaţii turistice, după numărul de înnoptări înregistrate, a fost următoarea: staţiunile balneare (5628,8 mii, reprezentând 32,6% din totalul înnoptărilor), staţiunile de pe litoralul Mării Negre (4290,5 mii – 24,8%), Municipiul Bucureşti şi oraşele reşedinţă de judeţ, exclusiv oraşul Tulcea (4177,1 mii – 24,2 %), staţiunile din zona montană (1808,6 mii –

Page 96: Analele Spiru Haret - 6

95

10,5%), Delta Dunării, inclusiv oraşul Tulcea (78,2 mii – 0,5%), alte localităţi şi trasee turistice (1293,6 mii – 7,4%).

Cea mai mare parte a înnoptărilor (83,0%) s-a realizat în unităţile hoteliere. Se remarcă faptul că unităţile de categorie inferioară au înregistrat cele mai ridicate valori ale înnoptărilor (unităţile de 2 stele 54,5%, din total, cele de 1 stea 13,7%, cele de 3 stele 8,5%, cele de 4 stele 2,5%, iar unităţile de 5 stele doar 1,4%).

Tabel nr. 2 Principale ţări emiţătoare de turişti străini în România (2002)

Main emitting countries of foreign tourists in Romania (2002)

Nr. crt.

ŢARA TURIŞTI %

1. Italia 139 860 14,0 2. Germania 134 963 13,5 3. Franţa 84 153 8,4 4. Israel 68 535 6,9 5. Ungaria 63 147 6,3 6. SUA 58 464 5,9 7. Regatul Unit al Marii Britanii 54 205 5,4 8. Austria 35 179 3,5 9. Olanda 32 614 3,3

10. R. Moldova 29 554 3,0 Sursa: Institutul Naţional de Statistică

Indicele de utilizare netă a capacităţii de cazare în funcţiune în anul 2002

a fost de 34,0%, la nivelul întregii ţări, observându-se diferenţieri la nivelul principalelor destinaţii turistice: staţiunile balneare – 50,8%, staţiunile din zona litorală – 41,3%, Bucureştiul şi oraşele reşedinţă de judeţ – 30,3%, , staţiunile montane – 21,98%, Delta Dunării – 18,6%. Principalele categorii de unităţi de cazare au înregistrat următoarele valori ale indicelui de utilizare netă: hotelurile – 41,5%, hostelurile – 31,2%, hotelurile de tineret – 31,1%, motelurile 21,8%, vilele turistice – 28,5%, cabanele turistice – 10,8%, pensiunile urbane – 19,5%, pensiunile rurale – 11,7%, pensiunile agroturistice – 11,1% etc. Hotelurile au înregistrat cel mai mare indice de utilizare (55,2%), în cadrul staţiunilor balneare. Un indice mai mare de 45% s-a înregistrat doar la nivelul a trei judeţe: Caraş-Severin (54,7%), Vâlcea (54,2%), Covasna (47,3%).

Durata medie a sejurului la nivelul anului 2002 pe total unităţi de cazare a fost de 3,6 zile, fiind diferenţiată la nivelul principalelor destinaţii turistice: staţiuni balneare – 8,9 zile, staţiuni din zona litorală – 6,3 zile, staţiuni montane – 2,6 zile, Delta Dunării – 2.2 zile, Bucureşti şi oraşe reşedinţă de judeţ – 1,9 zile. Cele mai mari valori ale sejurului s-au înregistrat la spaţiile de cazare pe nave (6.6 zile), urmate de tabere de elevi (4,6 zile), vile turistice (4,4 zile), căsuţe turistice (4,0 zile), bungalouri (3,9 zile), hoteluri (3,7 zile), pensiuni agroturistice (2,6 zile), campinguri (2,5 zile) ş.a.m.d.

Circulaţia turistică la frontiere În anul 2002 au fost înregistraţi la frontieră 4793,7 mii vizitatori străini, în

scădere faţă de anul anterior cu 2,9%. Cea mai mare parte a acestora, 94,9%,

Page 97: Analele Spiru Haret - 6

96

provin din ţările Europei, din celelalte continente venind în ţara noastră, un număr mai mic de vizitatori. Urmărind structura acestora pe naţionalităţi se observă o situaţie mult diferită faţă de cea a sosirilor în unităţile de cazare turistică. În topul primelor ţări emiţătoare de vizitatori pentru ţara noastră se află: Ungaria (24,0%), Republica Moldova (17,9%), Bulgaria (7,5%), Germania (7,5%), Ucraina (6,05), Italia (4,8%), Turcia (4,0%) , Polonia (2,4%), Slovacia (2,1%) etc. În deplasarea lor în România, vizitatorii au folosit cu precădere mijloace rutiere (75,0%), urmate de cele aeriene (14,3%), feroviare (7,8%) şi navale (2,9%).

În privinţa românilor care au călătorit în străinătate în anul 2002, numărul acestora s-a ridicat la 5757,3 mii persoane, în descreştere cu 10,2% faţă de anul anterior. Principalele destinaţii ale românilor au fost ţările vecine (Ungaria, Serbia, Turcia, Republica Moldova), urmate de alte ţări europene. Mijloacele de transport utilizate de români au fost în principal cele rutiere (84,8%) urmate de cele aeriene (9,2%), feroviare (4,4%) şi cele navale (1,6%).

În concluzie, se poate afirma că se impun numeroase măsuri care să revigoreze circulaţia turistică internă şi internaţională, deoarece România, deşi dispune de un potenţial turistic deosebit, o bază tehnico-materială însemnată, un sistem de comunicaţie cuprinzător, care asigură accesibilitatea la nivelul întregii ţări, nu valorifică la maximum aceste aspecte. Politica strategică ar trebui să urmărească o îmbunătăţire generală a produsului turistic, care să vizeze, pe lângă promovarea potenţialului, aspecte legate de calitatea serviciilor în turism, de modernizarea bazei tehnico-materiale, de dezvoltarea unor unităţi de cazare corespunzătoare atât turismului intern, cât şi internaţional, de derularea unor programe care să aibă ca scop mărirea volumului fluxurilor turistice.

BIBLIOGRAFIE

Cândea, Melinda, Erdeli, G., Simon, Tamara (2001), România. Potenţial turistic şi turism, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti.

Ciangă, N., (2002), România. Geografia Turismului, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

Glăvan, V., (1996), Geografia Turismului în România, Editura Eden, Bucureşti. * * * , (2003), Sosiri şi înnoptări în structurile de primire turistică cu funcţiuni de

cazare turistică în anul 2002, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti. * * * , (1997), Anuar turistic – 1996, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti. * * * , (2001), Anuar Statistic – 2000, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti.

Page 98: Analele Spiru Haret - 6

97

INDUSTRIA MONDIALĂ DE AUTOMOBILE ÎN ERA GLOBALIZĂRII

Costin DUMITRAŞCU*, Monica DUMITRAŞCU**

Cuvinte cheie: industria auto, producători mondiali, globalizare, politici economice

Key words: car industry, word manufacturers, globalisation, economic policies

The world car industry in the era of globalization. The car

industry plays an important role in the world economy by its impact on the other industrial sectors. In this era of the globalization, given the competition in the world market, the big car-producing firms are permanently adjusting their spatial strategies to the highly dynamic and changing economic context in the world. Beside strategic alliances, development policies and collaboration relations between the firms, the paper presents a statistical situation of the car industry by country and manufacturers, car sales/ manufacturers, number of licenses for new cars, the market quota by models, etc.

Industria automobilelor are un rol important în dezvoltarea economiei mondiale

datorită efectelor pe care le are asupra celorlalte sectoare industriale. Fiind o industrie de montaj este în interdependenţă cu alte industrii cum ar fi: siderurgia, metalurgia neferoasă, industria chimică (cauciuc, vopsele, grunduri, mase plastice), sticlărie, industria textilă, industria electrotehnică, etc.

Pe lângă importanţa economică se remarcă şi importanţa socială prin crearea concentrărilor industriale, poli de creştere economică, cu un mare număr de locuri de muncă.

Statistic, se apreciază că 3-4 milioane de persoane sunt angajate direct în producţia de automobile pe glob, dar alte 9-10 milioane de persoane lucrează pentru realizarea componentelor şi 5-6 milioane de persoane sunt angajate în activităţi de distribuţie. Se ajunge astfel la circa 20 milioane de persoane implicate în această industrie.

Strategiile de localizare a producţiei, sunt influenţate de numeroşi factori socio-economici şi de obiectivele urmărite de producător, cum ar fi :

• pătrunderea pe pieţe cu potenţial ridicat determinat de: nivelul de trai ridicat (Uniunea Europeană, SUA, Japonia, etc.), zestrea scăzută de automobile la un moment dat (Europa de Est: România, Bulgaria, Iugoslavia, etc.), populaţia numeroasă (China, Rusia, etc.).

China reprezintă piaţa cu cel mai mare potenţial de creştere de pe mapamond, iar marii constructori de automobile (Mitsubishi, Toyota, Nissan, Volkswagen, Fiat,

* Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Geografie. ** Institutul de Geografie al Academiei Române.

Page 99: Analele Spiru Haret - 6

98

Renault, PSA) sau de autovehicule utilitare (Man, Volvo) şi-au deschis deja fabrici de asamblare în această ţară. Vânzările de automobile noi pe piaţa chineză au crescut în 2003 cu 75,3%, fiind livrate 1,97 milioane de exemplare. De asemenea, producţia de autoturisme a depăşit cota de 2 mil., iar pentru 2004 se estimează o majorare până la 2,5-2,6 mil. exemplare. Luând în considerare şi autovehiculele comerciale, s-au produs mai mult de 4,4 mil. unităţi, ceea ce plasează China pe locul IV în clasamentul mondial, după SUA, Japonia, Germania.

• pătrunderea pe piaţa unor ţări care impun restricţii importurilor de automobile prin taxe vamale ridicate.

În căutarea obţinerii unui sprijin guvernamental, instituţionalizat în ţările în care investesc (scutiri de taxe, concesionări de terenuri), producătorii mondiali de automobile caută să se extindă în oraşe mici, fără tradiţie industrială sau aflate într-o fază de reconstrucţie economică (disponibilizări din industria carboniferă sau siderurgică). În regiunile miniere din NE Angliei, investiţiile japoneze – Toyota, Nissan, Honda – au reprezentat o modalitate de revigorare economică şi dezvoltare regională. Un alt exemplu îl constituie fabricile deschise într-un singur stat, şi acela fără tradiţie industrială, statul Alabama – SUA de către Mercedes, Honda, Toyota, Hyundai.

La începutul anilor ’90, fabricile japoneze din SUA aveau deja peste 25 mii angajaţi şi o capacitate totală de producţie de peste 2,5 mil. automobile pe an. Se poate spune că era vorba despre un fenomen de „japonizare” a industriei americane.

• folosirea cât mai mult a forţei de muncă ieftine – în industria de montaj, costul forţei de muncă reprezintă aproximativ 30% din costul total de producţie. Urmărirea acestui obiectiv a dus la apariţia unităţilor de producţie în America Latină (Mexic, Brazilia, Argentina), Asia (Coreea de Sud, China, Turcia), Europa de Est (Polonia, Ungaria, Cehia, România, Ucraina).

Cei mai importanţi producători din America de Sud sunt Brazilia, Argentina şi Mexic, care produc împreună 2 mil. automobile.

Turcia este deja o destinaţie favorită a marilor producători mondiali datorită forţei de muncă ieftine, relativ bine calificată şi nu în ultimul rând situaţiei politice – apartenenţa la NATO. Astfel există fabricile: Mercedes la Aksaray, Toyota la Adapazari (capacitate maximă 100 000 automobile/an, peste 1000 de angajaţi, investiţii totale de peste 400 mil. $), Ford la Kocaelli (investiţie de 650 mil. $), Renault la Bursa etc.

Malayesia şi Taiwan pot fi considerate şi ele producători importanţi – producând împreună aproximativ 500 000 automobile pe an – această producţie, în creştere, fiind rezultatul investiţiilor firmelor multinaţionale, în special japoneze.

Coreea de Sud se distinge printr-o ascensiune spectaculoasă, ţinând cont că la începutul anilor ’80 producea anual 20 000 de automobile, pentru ca la sfârşitul anilor ’90 producţia să totalizeze peste 2 000 000 automobile / an.

Şi ţările est-europene, cu o economie încă în proces de restructurare au atras investiţii semnificative din partea unor mari producători mondiali (Fiat şi Daewoo în Polonia, Suzuki în Ungaria, Volkswagen în Cehia etc.).

La salonul auto de la Geneva, (martie 2004), Hyundai a făcut un anunţ foarte important. Producătorul coreean a decis să investească 850 mil $ pentru tehnologizarea unei fabrici la Zilina, în Slovacia, unde urmează a se asambla modele Kia, marcă aparţinând Hyundai. Această importantă decizie, a fost luată în scopul de creştere a vânzărilor pe piaţa europeană (se urmăreşte dublarea lor pentru 2005). Analiştii economici consideră că decizia Hyundai este o adevărată lovitură dată

Page 100: Analele Spiru Haret - 6

99

Poloniei şi României, care-şi doreau şi ele foarte mult investiţia în fabricile Daewoo, rămase „descoperite” în urma deciziei GM de a nu le achiziţiona.

Explicaţia lui Hyundai pentru alegerea Slovaciei se referă la reformele economice întreprinse de guvern (în special legislaţia muncii) şi intrarea acestei ţări în UE. Investiţia Hyundai la Zilina, precedată de cea a PSA (Peugeot-Citroën) de la Trnava şi de VW din Bratislava, va transforma Slovacia în cea mai mare producătoare de automobile pe cap de locuitor. Producţia totală anuală de automobile poate ajunge la peste 800 000 de unităţi, în timp ce populaţia totală a Slovaciei nu depăşeşte 5,5 mil. locuitori (spre comparaţie: România cu 22 mil. loc. produce mult sub 100 000 autovehicule/an).

În pofida progresului mare făcut de ţări ca Brazilia, Turcia, Coreea de Sud etc., încă putem spune că din punct de vedere spaţial, producţia de automobile este foarte concentrată în ţările puternic industrializate: Japonia, SUA – primele două ţări în producţia de automobile şi Europa Vestică – cei mai importanţi producători fiind Germania şi Franţa, cu ponderi de aproximativ 10% fiecare din producţia mondială. La sfârşitul anilor ’90, 4/5 din producţia mondială de automobile era furnizată de această triadă globală.

Competiţia pe piaţa automobilelor este acerbă, determinând an de an modificări în ierarhia mondială. Deşi între Europa Vestică şi America de Nord există o competiţie intensă, „războiul automobilelor” este posibil să migreze în Asia, unde supremaţia de necontestat pe termen scurt a firmelor japoneze poate fi periclitată de producătorii sud-coreeni.

Studiul datelor statistice privind producţia mondială de autovehicule necesită o analiză atentă şi datorită procesului de delocalizare a unor importante capacităţi de producţie în afara graniţelor naţionale. Este foarte utilă analiza următoarelor statistici: producţia de autovehicule/automobile pe ţări (tab. 1) şi pe constructori (tab. 2), vânzările de automobile pe constructori (tab. 3), numărul înmatriculărilor de automobile noi, cota de piaţă pe mărci etc.

Tab. 1. Producţia mondială de autovehicule* în anul 2002

The car industry in the world (2002)

Nr. Ţara autovehicule Nr. Ţara automobile 1. SUA 12 274 917 1. Japonia 8 618 728 2. Japonia 10 257 690 2. SUA 5 016 306 3. Germania 5 469 309 3. Germania 5 123 238 4. Franţa 3 692 738 4. Franţa 3 283 775 5. China 3 251 225 5. Coreea de Sud 2 651 273 6. Coreea de Sud 3 147 584

6. Spania 2 266 902 7. Spania 2 855 239 7. Marea Britanie 1 628 020 8. Canada 2 627 695 8. Brazilia 1 521 431 9. Mexic 1 821 435 9. Canada 1 369 003 10. Marea Britanie 1 821 084 10. Italia 1 125 768 11. Brazilia 1 792 660 11. China 1 090 820 12. Italia 1 426 947 12. Rusia 980 736 13. Rusia 1 219 634 13. Mexic 960 896 14. Belgia 1 056 317

14. Belgia 936 903

* Autovehicule = automobile + autoutilitare uşoare + camioane + autobuze şi autocare

Page 101: Analele Spiru Haret - 6

100

Conform Organizaţiei Internaţionale a Constructorilor de Automobile (OICA), producţia totală de autovehicule în 2002 a crescut cu 4,5% comparativ cu 2001, în ciuda prognozelor pesimiste determinate de atentatele de la 11 septembrie 2001 din SUA.

În ceea ce priveşte ţările producătoare de autovehicule, în anul 2002, pe primul loc se află SUA, urmată de Japonia şi Germania (tab. 1). România ocupă ultimul loc în acest clasament, înaintea ei figurând ţări care, până acum câţiva ani nu contau în domeniu: Taiwan, Malayezia, Iran, Slovacia, Slovenia, Ungaria etc.

Tab. 2. Principalii constructori de autovehicule şi producţia pe anul 2002 The main car manufacturers and outputs in 2002

Nr. Constructor Autovehicule / din care automobile 1. General Motors 8 325 835 4 900 561 2. Ford Motor 6 729 499 3 606 715 3. Toyota Motor 6 626 387 5 555 111 4. Volkswagen 5 017 438 4 829 456 5. Daimler Chrysler 4 456 325 1 998 946 6. Peugeot – Citroën 3 262 146 2 894 030 7. Honda Motor 2 988 427 2 930 688 8. Nissan Motor 2 718 828 2 164 621 9. Hyundai 2 641 825 2 185 002 10. Renault 2 328 508 2 049 809

Tab. 3. Vânzările de autovehicule ale principalilor constructori (2002) Car sales by the main manufacturers worldwide(2002)

Nr. Constructor Ţara de origine Unităţi vândute

1. General Motors SUA 8 504 434 2. Ford Motor SUA 6 819 894 3. Toyota Motor Japonia 6 167 703 4. Volkswagen Germania 4 989 030 5. Daimler Chrysler Germania 4 540 900 6. Peugeot – Citroën Franţa 3 267 474 7. Hyundai Group Coreea de Sud 2 939 499 8. Honda Motor Japonia 2 820 000 9. Nissan Motor Japonia 2 735 530 10. Renault Franţa 2 403 975

Pentru anul 2003, OICA a anticipat – corect, o scădere cu circa 1,5% a producţiei mondiale. Această scădere s-a manifestat şi în ceea ce priveşte înmatriculările de autovehicule noi.

În anul 2003, în Europa s-au înmatriculat 14 217 912 autovehicule noi, cu 1,3% mai puţine decât în anul precedent. Pieţele auto din Germania, Italia, Franţa, Olanda şi Danemarca au scăzut cu 0,5%, 1,2%, 6,3%, 4,3% şi respectiv 14%, în timp ce în Marea Britanie, Suedia, Spania şi Finlanda s-au înregistrat creşteri de 0,6%, 2,6%, 3,8% respectiv 26%. Cota mărcilor japoneze s-a majorat de la 11,5% în 2002 la 12,7% în 2003.

Page 102: Analele Spiru Haret - 6

101

Anul 2003 a fost unul foarte bun pentru piaţa auto românească de autoturisme noi (tab. 4, 5), care s-au vândut în 106 763 exemplare.

Numărul maşinilor de import comercializate (tab. 4) a ajuns la 42 145, cu 23% mai mult decât în anul 2002. S-au înmatriculat 64 618 autovehicule fabricate în România, creşterea faţă de anul precedent fiind de 18,5%. Dacia a vândut 41 001 automobile, Daewoo 23 138 unităţi, iar Aro doar 480 unităţi.

Cu cele 28 542 autovehicule comerciale înmatriculate, numărul total al maşinilor noi cumpărate în ţară este de 135 305.

Modelele cu motorizare diesel au avut mai mult succes decât cele pe benzină în cazul importurilor, raportul fiind: 57,3% – 42,7%, în favoarea motorinei.

Tab. 4. Vânzările de autovehicule străine pe piaţa românească în 2003 Foreign cars sold in Romania (2003)

Nr. Marca Cota de piaţă

mărci (%) Unităţi vândute

(2003) Variaţia faţă de 2002 (%)

1. Renault 22,7 9 564 + 13,6 2. Skoda 15 6 340 + 35,1 3. VW 11,4 4 818 + 5 4. Peugeot 10,7 4 511 + 28,4 5. Opel 5,8 2 425 + 37,3 6. Ford 5,5 2 307 + 59,3 7. Toyota 3,2 1 355 + 123,6 8. Citroën 2,8 1 174 + 24,9 9. Seat 2,6 1 095 + 40,2

10. Fiat 2,3 983 – 6,4 11. altele 18

Tab. 5. Vânzările Dacia în anul 2003

’Dacia’ cars sold in 2003

Model Berlină Break Super Nova Solenza Utilitare în ţară 10 067 3 763 3 892 23 279 16 783

la export 0 0 1 652 7 506 2 134 total 10 067 3 763 5 544 30 785 18 917

Principalul producător naţional, Dacia, a avut un an 2003 foarte bun, vânzând

69 166 vehicule (tab. 5)., cu 19,9% mai mult decât în 2002 (57 681 unităţi). În 2003, pe piaţa românească Dacia a livrat 57 874 exemplare – cotă de 44,6%

din piaţa autovehiculelor noi, cu 9,7% mai mult decât în anul 2002 (57 742 unităţi). La export, Dacia a livrat 11 292 autovehicule, ceea ce reprezintă o creştere de 128,6% faţă de anul 2002.

CONCLUZII

• Industria mondială de automobile este dominată de mari firme transnaţionale.

Primele 5 companii – General Motors (ţara de origine-SUA), Ford Motor Co. (SUA), Toyota (Japonia), Daimler Chrysler (Germania), Wolkswagen Group (Germania) –

Page 103: Analele Spiru Haret - 6

102

acoperă circa 50% din producţia mondială de automobile, având fabrici – linii de producţie sau asamblare – în multe ţări ale lumii, de pe aproape toate continentele.

Alţi mari producători de automobile cum sunt: Honda (Japonia), Renault SA (Franţa), BMW AG (Germania), Mitsubishi Corporation (Japonia), Nissan Motor Co. (Japonia), Peugeot/Citroën (Franţa), Fiat Auto (Italia) îşi dezvoltă din ce în ce mai mult capacităţile de producţie în alte ţări decât cele de origine.

• Se remarcă pregnant creşterea indexului de transnaţionalitate a marilor firme producătoare de automobile, tendinţa de realizare a unor alianţe strategice, de dezvoltare a colaborării între firme.

În era globalizării, pe o piaţă mondială competiţională, strategiile spaţiale ale marilor producători de automobile sunt în continuă adaptare la contextul economic mondial foarte dinamic şi schimbător.

BIBLIOGRAFIE Erdeli, G., Braghină, C., Frăsineanu, D., (1998), Geografie economică mondială, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti. Matei, H., Neguţ, S., Nicolae, I., (2003), Enciclopedia statelor lumii, Editura Meronia,

Bucureşti. Negoescu, B., (1998), Terra. Geografie economică, Editura Teora, Bucureşti. Popescu, Claudia, (1990), Tendinţe actuale ale procesului de industrializare pe glob, „Terra”,

1-4, Bucureşti. Popescu, Claudia, (2001), Industria mondială în era globalizării, Editura Oscar Print,

Bucureşti. Zainea, E., (2000), Globalizarea şansă sau blestem?, Editura Valand Print, Bucureşti. http://www.oica.net/statistics2002/ http://www.wardsauto.com/ http://www.apia.ro/ http://www.autoshow.ro/

Page 104: Analele Spiru Haret - 6

103

RECONSTITUIREA REPARTIŢIEI SPAŢIALE A PĂDURILOR DIN MUŞCELELE ARGEŞULUI ÎN ULTIMELE DOUĂ SECOLE

Gabriela OSACI-COSTACHE*

Cuvinte cheie: despădurire, Muşcelele Argeşului, suprafaţă împădurită

Mots clefs: défrichement, Muşcelele Argeşului, superficie boisée

La reconstitution de la répartition spatiale des forêts en

Muşcelele Argeşului dans les derniers deux siècles. Quoique j’aie analysé des cartes plus vieilles que le XVIIIe siècle, les plus indiquées à cette fin sont les cartes á grande échelle imprimées après 1790. Le mesurage met en évidence la diminution du poids de la superficie boisée, tant sur l’ensemble des Muşcelele Argeşului, comme sur chaque interfleuves. À la fin du XVIIIe siècle les forêts apparaissaient dans des massifs compacts, dans lesquelles la note de discontinuité était marquée par des couloirs des grandes vallées. Les versants situés autour des établissements souvent étaient déboisés, comme l’espace situé entre les rivières Târgului et Dâmboviţa. À la moitié du XVIIIe siècle les forêts (58,9%) se présentait ressemblant. On s’observe une plus grande fragmentation des forêts, par l’apparition des neufs établissements ou leur extension. Au début du XXe siècle la plus grande superficie boisée était privée, puis suivaient les superficies qui étaient détenues par l’État. Les plus massifs défrichements de la période 1900-1980 ont été réalisées dans les forêts privées.

Documentele din perioada feudalismului (secolul al XIV-lea şi până în prima

jumătate a secolului al XVIII-lea) doar amintesc existenţa pădurilor, cu unele aprecieri generale asupra întinderii acestora. Pe baza documentelor cartografice se poate stabili arealul lor, cu atât mai exact cu cât ne apropiem de hărţile topografice actuale.

Harta „Moldavia, Valachia et Tartariae Pars” (Domenicus Custos, 1596), indică existenţa pădurilor între Câmpulung şi Piteşti, precum şi la nord de Curtea de Argeş. În Harta Ungariei şi a ţărilor vecine (Petrus Koerius, 1620) este înfăţişată o pădure între Curtea de Argeş şi Câmpulung. Atât Harta stolnicului C. Cantacuzino (1700), cât şi copia realizată de Anton Maria del Chiaro (1718) şi Carte speciale de la Principauté de la Valaquie (C.M. Roth, 1771) indică prezenţa pădurilor între Argeş şi Olt. Pe harta lui C.M. Roth apare ca împădurit tot interfluviul Argeş – Topolog (de la nord de Cepari – „Tzepar” şi până dincolo de Sălătruc – „Sletruy”) şi tot spaţiul dintre Topolog şi Olt (între Alimăneşti – „Almanesty” şi actuala aşezare Jiblea Veche – „Zimulitz”).

* Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Geografie.

Page 105: Analele Spiru Haret - 6

Din Harta lui Specht (1790-1791) reiese faptul că la sfârşitul secolului al XVIII-lea pădurile acopereau o mare parte a Muşcelelor Argeşului (55,15%, adică circa 972 km2, dar diferenţiat în cadrul zonei). Analizând gradul de împădurire pe interfluviile principale (valorile fiind obţinute prin planimetrare) se constată că cel mai împădurit era interfluviul Topolog – Argeş (79,97%), urmat de interfluviile: Olt – Topolog (74,19%), Râul Doamnei – Bratia (56,57%), Argeş – Vâlsan (52,56%), Râul Târgului – Dâmboviţa (36,44%), Vâlsan – Râul Doamnei (32,18%) şi Bratia – Râul Târgului (21,04%) – fig. 1. În mod evident, era mai împădurit sectorul vestic dintre Olt şi Bratia (64,57%), comparativ cu cel de la est de Bratia (31,35%). După V. Mihăilescu (1928) „pădurile de pe această hartă înfăţişează cea mai veche şi mai amănunţită cartografiere a vegetaţiei arborescente din Oltenia şi Muntenia”.

Harta lui Specht (1790)

Charta României Meridionale (1864)

Harta topografică (1980)

Inte

rfluv

iul O

lt-To

polo

g

Inte

rfluv

iul T

opol

og-

Argeş

Inte

rfluv

iul A

rgeş

-Vâ

lsan

Inte

rfluv

iul V

âlsa

n-R

âul D

oam

nei

Inte

rfluv

iul R

âul

Doa

mne

i-Bra

tia

Inte

rfluv

iul B

ratia

-Râu

lTâ

rgul

ui

Inte

rfluv

iul R

âul

Târg

ului

-Dâm

boviţa

79,19

68,55

27,65

79,97

73,4

35,42

52,5665,2

47,78

32,18

49,63

35,2

56,5769,55

59,9221,04

42,04

23,13

36,44

35,58

22,22

020406080%

Fig. 1. Repartiţia pădurilor pe interfluvii (1790-1980) La répartition des forêts sur les interfleuves (1790-1980)

Repartiţia pădurilor între Olt şi Argeş apare în masive compacte, în care nota

majoră de discontinuitate este dată de culoarele văilor Olt, Topolog şi Argeş. În mică măsură apar ca lipsite de păduri şi unele văi afluente acestora. De asemenea, sunt despăduriţi versanţii din jurul localităţilor: Morestie (Morăşti), Valeni (Văleni), Vernestie (Verneşti), Kurte Argis (Curtea de Argeş), precum şi depresiunile Cicăneşti şi Arefu. Între Argeş şi Bratia, pe lângă fragmentarea pădurii de către râurile Vâlsan, Râul Doamnei şi Slănic, se remarcă existenţa unui culoar despădurit (de o parte şi de alta a drumului Curtea de Argeş – Valea Iaşului – Domneşti – Berevoeşti Ungureni), care determină dispunerea suprafeţelor împădurite într-o zonă nordică (ce se continuă cu pădurea din Piemontul Getic). Depresiunile: Slatina, Nucşoara, Corbi, Valea lui Maş, Domneşti-Pietroşani sunt lipsite de păduri. Culoarul despădurit are o lăţime mai mare în spaţiul dintre Râul Doamnei şi Slănic, apoi se continuă, îngustat, până în Valea Bratiei, la Berevoeşti. Între Bratia şi Bughea devine predominantă lipsa pădurii, existând un masiv la sud de aliniamentul Aninoasa – Coteşti, precum şi un areal la nord de Albeşti. De la Bughea la Râul Târgului pădurea nu este prezentă decât la sud de un aliniament Malu – Poienarii de Muşcel şi până în amonte de

104

Page 106: Analele Spiru Haret - 6

confluenţa Bughei cu Râul Târgului. La sud de Câmpulung, pe dreapta Râului Târgului este conturată o pădure rară.

Harta lui Specht înfăţişează o situaţie aparte între Râul Târgului şi Dâmboviţa. Apar ca împădurite: jumătatea sudică a interfluviului Dâmboviţa – Argeşel, treimea sudică a interfluviului Argeşel – Râul Târgului, o suprafaţă pe stânga Râului Târgului între Schitu Goleşti şi Măţău şi una pe dreapta Dâmboviţei, de la sud de Lăicăi şi până la nord de Valea Cetăţuia. În jurul localităţilor Valea Mare şi Valea Rumâneştilor sunt tufărişuri, iar la limita zonei subcarpatice cu Munţii Iezer exista o fâşie împădurită.

Harta rusă (1835) prezintă ca împădurită cea mai mare parte din suprafaţa studiată. Apar lipsite de păduri numai culoarele văilor mari, depresiunile subcarpatice şi unele suprafeţe din jurul aşezărilor. După G. VÂLSAN (1912), linia de curături ce coincide cu depresiunile subcarpatice – şi care ţine de fapt de la Baia de Aramă şi până dincolo de Târgovişte – este indiciul cartografic al unei regiuni populate. Referitor la depresiunile subcarpatice GR. POSEA (1977) considera că „cel puţin în parte, multe dintre aceste depresiuni au fost iniţial lipsite de păduri, din cauza solurilor neprielnice, formând unităţi de păşuni, adăpostite în faţă de dealuri şi păduri, iar în spate de munte”. Şi pe harta rusă, cea mai mare suprafaţă despădurită apare de la Bughea şi Albeştii de Muşcel până la valea Dâmboviţei.

Charta României Meridionale (1864) reflectă repartiţia spaţială a pădurilor la mijlocul secolului al XIX-lea. Suprafeţele împădurite se prezintă, în linii mari, asemănător celor din Harta rusă. Scara mare a hărţii a permis o cartografiere detaliată a pădurilor. Se remarcă o fragmentare mai mare a pădurilor (prin apariţia unor noi aşezări sau extinderea celor deja existente), precum şi o extindere a despăduririlor pe versanţii văilor.

Prin planimetrarea pădurilor reprezentate pe Charta României Meridionale s-a constatat că Muşcelele Argeşului erau împădurite în proporţie de 58,90% (aproximativ 957 km2), valoare comparabilă cu cea obţinută pentru situaţia redată pe Harta lui Specht (fig. 2). În ceea ce priveşte gradul de împădurire al interfluviilor principale, pe primul loc se situează tot interfluviul Topolog – Argeş (73,40%). Acesta este urmat, în ordine descrescătoare, de interfluviile: Râul Doamnei – Bratia (69,55%), Olt – Topolog (68,55%), Argeş – Vâlsan (65,20%), Vâlsan – Râul Doamnei (49,63%), Bratia – Râul Târgului (42,04%) şi Râul Târgului – Dâmboviţa (35,58%).

Fig. 2. Evoluţia suprafeţelor împădurite în Muşcelele Argeşului L’évolution des superficies boisées en Muşcelele Argeşului

105

55,15 58,9 36,54

0

10

20

30

40

50

60

%

Harta lui Specht(1790)

Charta RomânieiMeridionale (1864)

Harta topografică(1980)

Page 107: Analele Spiru Haret - 6

106

Hărţile de la începutul secolului al XX-lea – atât hărţile topografice cât şi Harta pădurilor (1900) – reflectă o reducere a arealului forestier în special în zona mediană a Muşcelelor Argeşului, cu aspect de fâşie pe direcţie vest-est, ce începe de la Tigveni (pe Topolog) şi se lăţeşte treptat spre est, până la Valea Dâmboviţei. În acelaşi timp, suprafeţele s-au redus mult pe toate unităţile deluroase, prin despădurirea progresivă a bazei versanţilor.

Din „Harta pădurilor – arătarea speciilor predominante” (1900) reiese faptul că în zona studiată pădurile erau formate (la începutul secolului al XX-lea) din specii amestecate (fag, stejar, carpen). Pe mici suprafeţe în luncile râurilor (pe Argeş la nord de Flămânzeşti, pe Bratia la Aninoasa) apar păduri de luncă formate din plop, salcie etc.).

Structura proprietăţii pădurilor reiese din „Harta pădurilor pe categorie de proprietari” (1900). Cea mai mare suprafaţă aparţinea particularilor, urmată de suprafeţele deţinute de stat şi de pădurile stabilimentelor publice. În acest sector subcarpatic nu existau păduri ale coroanei.

Pe interfluviul dintre Olt şi Topolog pădurile statului ocupau suprafeţe mici în Depresiunea Jiblea, în Dealul Plaiul Galben, între Goranu şi Feţeni, în sectorul mijlociu al pârâului Sâmnic. Pădurile comunelor şi stabilimentelor publice erau localizate pe versanţii nordici ai Depresiunii Jiblea, pe interfluviul Olt – Sâmnic, la sud de Vârful Plaiul Galben. Exista şi un mic areal pe dreapta Topologului, la sud de confluenţa cu Bădislava. Pădurile particularilor se grupau în câteva areale: pe versantul drept al Topologului între Sălătrucu şi Şuici, în Dealul Pleş, pe o mare parte din interfluviul Sâmnic – Topolog (la nord de un aliniament ce ar trece prin localităţile Coasta – Tigveni), între localităţile Giurgiuveni şi Goleşti, pe dreapta Sâmnicului între Blidari şi Racoviţa, versantul stâng al Sâmnicului, între Piatra şi Budeşti.

Pe interfluviul Topolog – Argeş cea mai mare parte a pădurilor aparţinea particularilor, iar statul avea mici suprafeţe la est de satul Blaju, apoi în jurul Mănăstirii Văleni, la sud-est de Cicăneşti, la nord-est de Arefu. Comunele şi stabilimentele publice deţineau păduri în jurul localităţii Rudeni, între Poienarii de Argeş şi Cicăneşti, pe dreapta Argeşului în jurul comunei Albeştii Pământeni, pe stânga Topologului la sud de Tigveni. Între Argeş şi Râul Doamnei particularii şi statul stăpâneau suprafeţe aproximativ egale. Pe stânga Argeşului, la sud-vest de Vârful Chiciura (până la Albeştii Pământeni) pădurile aparţineau comunelor şi stabilimentelor publice. Între Râul Doamnei şi Râul Târgului pădurile statului depăşeau în suprafaţă pe cele particulare. În plus, pădurile statului ocupau suprafeţe mari, compacte, în timp ce ale particularilor erau mai fragmentate. De la Râul Târgului până la Dâmboviţa pădurile ocupau o suprafaţă mică, aparţinând în cea mai mare parte particularilor. Pădurile statului erau localizate în câteva mici areale între Godeni şi Valea Dindărăt, la sud de Lunca Gârtii, şi un areal mai mare pe stânga Râului Târgului, între Valea Dindărăt şi Furnicoşi.

Din tabelul privind suprafeţele împădurite ce însoţeşte Harta pădurilor (1900) rezultă că pe ansamblul judeţelor Argeş şi Muşcel suprafaţa deţinută de stat era mai mare decât cea aflată în proprietatea particularilor.

Comparând cele două hărţi ale pădurilor se observă că atât statul, cât şi particularii, comunele şi stabilimentele publice, deţineau în proprietate păduri de amestec (fag, stejar, carpen), în timp ce pădurile de luncă (plop, salcie etc.) aparţineau numai statului.

Hărţile topografice de la începutul secolului XX reflectă fragmentarea tot mai accentuată a pădurilor, cu formarea de masive izolate, înconjurate de terenuri

Page 108: Analele Spiru Haret - 6

107

agricole. Alături de repartiţia spaţială, hărţile indică şi specia dominantă, precum şi numele pădurilor, fiind astfel utile în studiul toponimiei.

O fragmentare şi mai accentuată a pădurilor se observă pe hărţile topografice actuale. Cele mai mari areale forestiere sunt localizate în partea superioară a versanţilor de vale, pe frunţile de cuestă cu orientare nordică, pe unele suprafeţe structurale. Cel mai mare şi compact areal este localizat în partea central-nordică a Muşcelelor Argeşului, între Râul Doamnei şi Bratia, zonă denumită Muşcelele Râuşorului. Suprafeţe mari se mai întâlnesc în Dealul Tămaş (între Topolog şi Argeş), în Dealul Chiciura (între Argeş şi Vâlsan), în Dealul Fetei Mari şi în Culmea Runcului (între Olt şi Sâmnic). În jumătatea sudică a Muşcelelor Argeşului suprafeţele sunt, pe ansamblu, mai restrânse. Cele mai mari păduri sunt localizate între Râul Doamnei şi Slănic, în partea sudică a Dealului Ciocanu, sudul Dealului Măţău, sudul Dealului Groapa Oii.

O analiză cantitativă a hărţii topografice din 1980 a reliefat o reducere semnificativă a suprafeţei împădurite, de la circa 957 km2 în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, la aproximativ 600 km2, ajungând deci în a doua parte a secolului al XX-lea la un grad de acoperire cu vegetaţie forestieră de 36,54% (fig. 2). Ierarhia interfluviilor principale privite prin prisma gradului de împădurire este total diferită de cea din secolele XVIII şi XIX. Pe primul loc se situează interfluviul Râul Doamnei – Bratia, împădurit în proporţie de 59,92%, urmat de interfluviile: Argeş – Vâlsan (47,78%), Topolog – Argeş (35,42%) şi Vâlsan – Râul Doamnei (35,20%). Pe ultimele locuri, slab împădurite, se situează interfluviile Olt – Topolog (27,65%) şi Râul Târgului – Dâmboviţa (22,22%).

Pe hărţile topografice actuale despădurirea este accentuată, comparativ cu Charta României Meridionale şi Harta lui Specht. Astfel, dacă în 1790 pădurea ocupa 55,15% din suprafaţa Muşcelelor Argeşului, în 1864 ocupa 58,90%, iar în prezent ocupă 36,54% (fig. 2). Valorile menţionate au fost calculate pe baza datelor obţinute prin planimetrare.

Analizând situaţia gradului de împădurire pe interfluvii (fig. 1), remarcăm faptul că suprafaţa împădurită s-a redus cel mai drastic pe interfluviul Olt – Topolog: de la 74,19% în 1790 la 27,65% în 1980, deci o scădere cu 46,54%. O situaţie similară se semnalează pe interfluviul Topolog – Argeş, unde suprafaţa ocupată de păduri s-a redus de la 79,97% în 1790, la 35,42% în 1980, manifestându-se deci o scădere cu 44,55%.

Comparând hărţile topografice actuale cu „Harta pădurilor – arătarea speciilor predominante” (1900), se observă înlocuirea pădurilor de fag şi stejar cu cele de mesteacăn (la nord de Albeştii de Muşcel, la est de Câmpulung ş.a.) sau de conifere (la vest de satul Valea Iaşului, de la nord de Bughea până la sud de Lereşti etc.).

Superpozarea Hărţii pădurilor pe categorie de proprietari (1900) cu harta topografică actuală, ambele la scara 1: 200 000, a condus la elaborarea unei hărţi sintetice care arată ce proprietari aveau în 1900 pădurile actuale, ale cui erau pădurile care au fost exploatate şi replantate în acest interval de timp (1900-1980) şi ale cui păduri au fost defrişate pentru a face loc terenului agricol şi/sau aşezărilor.

Se constată că cele mai multe păduri menţinute, la sfârşitul secolului al XIX-lea aparţineau statului (în Muncelele Râuşorului, Dealul Chiciura, Dealul Lăncioi, Dealul Cârlige, Dealul Chianţul ş.a.), urmate de pădurile particularilor (Dealul Tămaş, Dealul Chiciura, Dealul Chianţul, Muncelele Râuşorului, Dealul Obăiţa etc.) şi de pădurile comunelor şi stabilimentelor publice (numai între Olt şi Vâlsan: Dealul Cârlige, Dealul Runcu, Dealul Chianţul, Dealul Tămaş, Dealul Ogrăzii, Dealul Chiciura).

Page 109: Analele Spiru Haret - 6

108

Pădurile exploatate şi replantate ulterior – fie că erau ale statului, ale comunelor şi stabilimentelor publice sau ale particularilor – ocupă suprafeţe mici. Cele mai semnificative ca mărime sunt totuşi pădurile particularilor (în jurul Mănăstirii Văleni, în Dealul Ciocanu şi Dealul Chiciura). Suprafeţele exploatate şi replantate, aflate în proprietatea comunelor şi stabilimentelor publice, ocupă câteva areale în dealurile: Chiciura, Cornetu şi Runcu.

Cele mai masive defrişări – în intervalul de timp menţionat – s-au făcut în pădurile particularilor, mai ales între Sâmnic şi Argeş (Depresiunea Arefu şi Dealul Tămaş, Depresiunea Şuici, culoarul Văii Danului, Dealul Blajului, Dealul Glodu, culoarul Văii Bădislava, Dealul Stejarului, Dealul Cornetu, versantul stâng al Sâmnicului). Alte areale sunt situate în Depresiunea Turburea, Dealul Chiciura, versantul stâng al Vâlsanului la nord de Brăduleţ, Depresiunea Bahna Rusului etc.

Defrişările definitive din pădurile comunelor şi stabilimentelor publice au areale restrânse în Dealul Tămaş, nordul Depresiunii Cicăneşti, Dealul Ogrăzii şi Dealul Agiu (pe dreapta Argeşului între Albeşti şi Valea Danului), pe stânga Argeşului între localităţile Oeştii Pământeni – Albeştii Ungureni – Albeştii Pământeni – Cerbureni.

La rândul lor, defrişările definitive din pădurile ce aparţineau statului ocupă suprafeţe mici, cu răspândire în toată zona studiată.

BIBLIOGRAFIE

Mihăilescu, V. (1928), Harta austriacă din 1791, Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie, XLVII, p. 366-372.

Osaci-Costache, Gabriela (2002), Cartografierea dinamicii peisajului geografic din zona subcarpatică dintre Dâmboviţa şi Olt reflectată în documentele cartografice, Teză de doctorat, Universitatea din Bucureşti.

Posea, Gr. (1977), Consideraţii privind rolul depresiunilor carpatice şi colinare şi al reţelei de văi în permanenţa poporului român, „Studii şi cercetări de geologie, geofizică şi geografie”, Seria Geografie, XXIV.

Vâlsan, G. (1912), O fază în popularea Ţării Româneşti, Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie, XXXIII, 1-2.

Page 110: Analele Spiru Haret - 6

109

PRETABILITĂŢI DE VALORIFICARE TURISTICĂ A MUNŢILOR METALIFERI CENTRALI

Ştefan DOMBAY*, Zsolt MAGYARI-SÁSKA*

Cuvinte cheie: pretabilităţi de valorificare turistică, Munţii Metaliferi Centrali

Key words: possibilities of touristical utilization, Central Metaliferi Mountains

Possibilities of touristical utilization of the Central Metaliferi

Mountains. The diversity and quality of the services represents one of the main factors of competitivity and, consequently, a fundamental problem confronting the touristic industry in general. The regress, the stagnation or the prosperity of the entire touristic future activity depends on it. The national and international touristic experience demonstrates the fact that a touristic place attaining a level of maturity in its development (as is Geoagiu-Băi), has to live actively 365 days a year (at least theoretically speaking). This suppose the existence of numerous possibilities of spending time for each tourist, according to his preferences and aims, and a sufficiently flexible services offer that could be rapidly reshaped according to the existing natural conditions, to the periods of seasonal alternation. It also implies a sufficiently attractive offer to raise the tourists’ interest to visit these places in any season of the year. When analyzing the essence of these principles, if we also take into consideration the tendencies recorded at the national level (and not only) of the continuous decrease of the medium stay span of a tourist in a spa, it becomes even more pressing the necessity of increasing in time the intensity of the touristic services offer in every spa, through a multitude of services conceived to allow the tourist to use each hour of his spare time in the most delightful way.

INTRODUCERE

Cercetarea într-un spirit modern a pretabilităţii de valorificare turistică a acestui spaţiu carpatic, a impus un studiu sistemic a resurselor turistice, care în Munţii Metaliferi însemnă o fericită îmbinare a celor naturale şi antropice. De aceea, evaluarea valorii de potenţial turistic a reliefului a fost completată în mod organic de celelalte componente ale mediului geografic natural şi socio-economic. Aceste aspecte atractive ale morfologiei sunt integrate peisajului natural, iar împreună sunt completate de variate obiective culturale şi etnografice, cu valoare de potenţial turistic. În fapt, analiza detaliată a reliefului Munţilor Metaliferi dar şi a ofertei turistice actuale şi de perspectivă, capătă un caracter aplicativ, căci pentru

* Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Colegiul Universitar Gheorgheni.

Page 111: Analele Spiru Haret - 6

110

comunităţile rurale de aici, aflate în faţa unei alternative economice care nu este de neglijat, unele concluzii ale acestui studiu pot deveni coordonatele unui program local de dezvoltare durabilă.

SPAŢIUL GEOGRAFIC AL MUNŢILOR METALIFERI

Munţii Metaliferi sunt cunoscuţi în literatura de specialitate ca ”partea

mediană”, cea mai întinsă (peste 6 000 km), a Munţilor Mureşului ce se întind pe latura estică şi sudică a Apusenilor în vecinătatea culoarului prin care se scurg apele Mureşului (Mac, 1987). Datorită extinderii mari, studiul nostru a fost limitat doar la partea lor centrală, acolo unde se află o parte din „Patrulaterul aurifer” al României. Prezenţa numeroaselor substanţe minerale utile, valoroase, au reprezentat din cele mai vechi timpuri o atracţie deosebită pentru activităţile legate de valorificarea lor, deci un suport pentru formarea unor vechi comunităţi umane.

Dacă pentru localizarea Munţilor Metaliferi se acceptă aproape unanim un spaţiu geografic din Munţii Mureşului cuprins între culoarul Căpruţa – Zlatna de Mureş – Gurahonţ în vest şi, Valea Ampoiului – Valea Vâltori – Mogoş – Ponor în est şi nord-est, sectorul central al acestora este delimitat de Valea Ampoiului de la Zlatna la Alba Iulia şi de văile Luncoiu, tributar al Crişului Alb şi Fornădia, tributară a Mureşului. Spre sud, acest areal e mărginit de culoarul Mureşului între Alba Iulia şi Mintia, iar spre nord de Crişul Alb între Crişcior şi Brad, de valea Bucureşci între Curechiu şi Crişciori şi de Valea Mare până la confluenţa cu Ampoiul de la Zlatna. Am insistat asupra acestor limite detaliate, căci ele reprezintă în acelaşi timp şi importante axe de circulaţie (E 79 între Mintia şi Brad, DN 74 pe Valea Ampoiului între Alba Iulia, Zlatna şi Abrud şi, mai ales, E 68 pe Valea Mureşului între Alba Iulia, Orăştie, Simeria, Deva şi Mintia), din care turiştii pot accede spre obiectivele turistice ale potenţialului natural şi antropic foarte variat dar, din păcate, puţin cunoscut şi foarte puţin exploatat.

RESURSELE NATURALE ŞI ANTROPICE ALE TURISMULUI

DIN REGIUNE Cercetarea componentelor mediului geografic dintr-un spaţiu montan atât de

variat şi mai ales acele resurse geologice şi geomorfologice care pot fi considerate un potenţial pretabil de a fi valorificat în activitatea de turism, chiar dacă a mai fost abordată parţial în alte studii (Cocean, 1992; Glăvan, 2000), este pe deplin justificată în această lucrare. În fond, factorii geomorfologici care concură la originalitatea reliefului Munţilor Metaliferi, întrunesc în spaţiul lor central maximul de diversificare dar şi de concentrare, argumente pentru o atracţie turistică deosebită. De aici decurge şi analiza scrupuloasă a reliefului vulcanic, a particularităţilor modelării structurilor vulcanice, a factorilor de mediu specifici pentru Munţii Metaliferi, care alcătuiesc criteriile de reprezentativitate ale acestui peisaj geomorfologic carpatic (Glăvan, Stoian, 1978) .

Resursele naturale ale turismului, reprezentative pentru Munţii Metaliferi Centrali, pot fi grupate (Dinu, 2004) după cum urmează:

- resursele geologice şi geomorfologice sunt rezultatul complexităţii structurale şi petrografice foarte variate a compartimentului cel mai eterogen din Munţii Metaliferi. Aici sunt interesante vârfurile conice vulcanice, „măgurile”, dar şi platourile de lavă din jurul lor, dau nota dominantă peisajului geomorfologic din

Page 112: Analele Spiru Haret - 6

111

Măgura Ruda Muncel (776 m), Măgura Băiţa (662 m), Haitău (1 044 m), diabazele de la Almaşu Mic de Munte precum şi resturile vulcanului Barza (Posea, 2001). Alături de acestea, forme specifice calcarelor mezozoice (exocarstul remarcat prin klippe: Pleşa Ardeului, 855 m; Pleşa Mare, 811 m; Măgura Mada, 690 m; cornete: Cornetul Cigmău, 663 m; Cernele, 476 m; sau cheile apelor ce traversează barele de calcar ori de conglomerate calcaroase: ale Măzii, ale Bozeşului, ale Cibului), iar endocarstul (peşterile de la Glod, Balşa, Vălişoara, Crăciuneşti, Peştera; dolinele dintre Geoagiu – Băi şi Geoagiu Sat în care s-a acumulat apa formând mici lacuri). Parcă pentru a prefaţa aceste peisaje din interiorul Munţilor Metaliferi „ţâşneşte” în lunca Mureşului aproape de Simeria, Măgura Uroi, iar de pe şoseaua ce însoţeşte albia Ampoiului, zăreşti de o parte şi alta osteolite şi klippe de un alb strălucitor.

- potenţialul turistic al climatului local trebuie privit în primul rând ca factor de peisaj şi apoi ca factor de influenţă asupra organismului uman (Dinu, 2003, p. 126). Astfel, climatul temperat moderat cu influenţe ale maselor de aer vestice umede şi cu caractere submediteraneene în sud-vest, impune o dezvoltare amplă a fondului forestier, tot aşa cum relieful dispune etajarea sa. Pe lângă acest aspect, factorii bioclimatici locali asigură atât comunităţilor locale cât şi turiştilor o stare de confort climatic care pentru turişti se traduce printr-un apreciat grad de confort turistic. Turistul caută şi, în această regiune găseşte, un climat de „relaxare” sau „de cruţare” (Teodoreanu, 1997, citat de Dinu, 2003) deosebit faţă de climatul din arealul de origine.

- apa – resursă turistică. Deoarece apa este un factor indispensabil vieţii, arterele hidrografice au constitutit axe de concentrare a populaţiei şi aşezărilor. În partea centrală a Munţilor Metaliferi, există o reţea deasă de râuri deşi, în general, ele sunt scurte şi au un debit mic. Aceştia sunt afluenţii Arieşului, Crişului Alb (Luncoiu, Bucureşci, Stănija), Ampoiului (Valea Mare) şi Mureşului (Ampoi, Blandiana, Geoagiu, Bobâlna, Certej, Boholt, Fornădia). Pe unele s-au construit lacuri de baraj: Certej pe Făerag, sau lacuri pentru alimentare cu apă. Vulcanismul neogen a dus la apariţia unor izvoare minerale reci (Boholt, Şoimuş) şi acvifere termale (Geoagiu).

- fondul biogeografic contribuie alături de ceilalţi factori de mediu la atragerea turiştilor. În regiune este dezvoltată zona pădurilor de foioase, iar în zonele mai înalte şi „insule” ale pădurilor de conifere. Din acest punct de vedere, trebuie să amintim că pentru turism, pădurea de foioase este mai cătată datorită luminozităţii şi a substratului erbaceu bogat. Ea are un rol benefic asupra omului: este un moderator climatic, ecranează radiaţia solară directă, oferă o luminozitate moderată cu efect odihnitor, contribuie la purificarea atmosferei prin decantarea pulberilor din atmosferă, elimină mari cantităţi de ozon şi contribuie la ionizarea aerului. Pe lângă aceste calităţi, biotopul pădurilor de foioase este completat de o bogată faună cinegetică, într-un cuvânt un spaţiu ce stimulează călătoriile turiştilor.

Resursele antropice ale turismului sunt bogate, reprezentate în special de monumentele de cult şi comemorative, de elementele de etnografie şi folclor. În această unitate de relief se interferează trei subzone etnografice (Butură, 1978): subzona Zărand, subzona Mocănimii şi subzona „Ţara Moţilor” fiecare cu elemente etnografice caracteristice de mare valoare. Printre cele mai importante resurse din această categorie amintim următoarele:

- edificii religioase capela în stil roman din sec. al XIII-lea şi biserica ortodoxă Sf. Nicolae din sec. al XVI-lea în Geoagiu - sat, bisericile de la Raportul Mare, de la Bârsău, de la Crişcior şi de la Almaşu Mare din sec. al XVII-lea;

Page 113: Analele Spiru Haret - 6

112

- case şi muzee memoriale casa memorială Ion Budai Deleanu din satul Cigmău precum şi muzeul memorial Aurel Vlaicu din localitatea omonimă fostă Binţinţi;

- vestigiile arheologice de la Rapoltu Mare, Balşa, Ardeu, Meteş, Inuri (paleolitice), Ardeu, Inuri, Blandiana, Sărăcsău (dacice), Brad, Cigmău, Geoagiu Băi, Meteş, Inuri (romane), Tăuţi, Valea Vinţului (medievale);

- monumente comemorative sunt la Brad şi Presaca Ampoiului, iar locuri istorice ale unor bătălii, la Curechiu şi Crişcior;

- muzee: Muzeul Mineralogic din Brad, dar şi cele din preajma spaţiului montan: Muzeul Etnografic din Orăştie, Muzeul de Istorie Hunedoara cu Castelul Corvineştilor, Muzeul Arheologic Sarmisegetuza.

Spre deosebire de resursele atractive aparţinând cadrului natural care sunt un dar al naturii, zestrea turistică antropică reprezintă o însumare de elemente cu funcţie recreativă create de om. Trebuie însă precizat de la început că acestea nu au fost create premeditat pentru acest scop, ci dimpotrivă, în majoritatea cazurilor, au îndeplinit alte atribuţii (economice, strategice, culturale etc.). În timp, caracterul lor a devenit atracţie turistică, ajungând adeseori ca el să prevaleze în comparaţie cu vechile atribuţii, devenind obiective turistice propriu-zise.

Zonarea turistică. Pentru o mai bună evidenţiere a diversităţii potenţialului turistic al regiunii, am realizat o zonare a potenţialului şi a activităţilor turistice, ţinând în primul rând cont de evidenţierea şi concentrarea unui număr mai mare de obiective naturale şi antropice; de existenţa unor spaţii de deservire a turiştilor, de asigurarea accesului în zonă. Sublinierea unor legături funcţionale între zonele turistice din interiorul regiunii, dar şi integrarea lor în spaţiul carpatic al Apusenilor şi al Culoarului Mureşului, ne-a permis următoarea zonare a teritoriul studiat:

Zona văii Ampoiului ce se află la limita nordestică a Munţilor Metaliferi Centrali cuprinde obiectivele turistice din bazinul Ampoiului, legate prin DN 74;

Zona Băiţa – Deva ce se suprapune peste bazinul Căianului şi a Culoarului Mureşului până la Simeria, în care predomină obiectivele turistice antropice;

Zona Brad o zonă turistică complexă ce se caracterizează prin marea dezvoltare a formelor de relief vulcanic, un peisaj forestier variat, prezenţa unor biserici, muzee şi locuri istorice;

Zona Geoagiu, care prin dezvoltarea timpurie a unor activităţi balneare, a contribuit la valorificarea ulterioară a diversului potenţial turistic natural şi antropic din zonă. În acest fel ne-am propus evaluarea activităţilor turistice din staţiunea Geoagiu-Băi şi a resurselor turistice din jur, ce contribuie astfel la diversificarea ofertei turistice, atât în bazinul Geoagiu cât şi în sectorul dintre Băcăinţi şi Cigmău al Culoarului Mureşului (Ciangă, 1979).Resursele naturale din zona Geoagiu – Băi sunt dominate de potenţialul oferit de originalitatea reliefului petrografic, legată de prezenţa calcarelor. Acestea au dat naştere unor forme foarte atrăgătoare ca de exemplu: Cheile Măzii pe râul Valea Roşie, Cheile Bozeşului, Cheile Cibului, peşterile de la Glod şi Balşa, stâncile calcaroase pitoreşti ce răzbat peste pădurea de pe dreapta văii Geoagiului şi dolinele dintre Geoagiu – Băi şi Geoagiu Sat în care s-au format mici lacuri. Clima staţiunii este temperat – continentală cu influenţe oceanice, iar datorită reliefului şi pădurilor, are caracterul unui climat de cruţare în mijlocul topoclimatului de munţi mijlocii şi de dealuri. În fine, trebuie să acordăm izvoarelor termominerale rolul de cea mai importantă resursă turistică, fără de care staţiunea nu ar fi cunoscut un larg renume naţional şi internaţional. Zona turistică Geoagiu mai cuprinde şi obiective antropice, respectiv monumente de cult, muzeul

Page 114: Analele Spiru Haret - 6

113

şi monumentul comemorativ Aurel Vlaicu, precum şi vestigii arheologice paleolitice, dacice şi romane.

INFRASTRUCTURA TURISTICĂ

Datorită eficienţei apelor termominerale din Geoagiu, dotările şi serviciile din

cadrul infrastructurii turistice s-au extins. Dotările de agrement şi cură balneară s-au înmulţit în prima jumătate a secolului al XX-lea, când se amenajează primele două bazine (1935 şi 1938) şi se construiesc numeroase vile. Apogeul dezvoltării a fost atins în anii 1960 – 1980, când se construiesc complexele hoteliere Germisara, Diana (cu piscină acoperită) şi case de odihnă, dar şi amenajări de agrement în aer liber (trei bazine). Multe sate din jur, precum Geoagiu – Sat, Cigmău, Renghet şi Bozeş, deşi au fost utilizate mai demult ca „sate dormitor” pentru turiştii ce depăşeau spaţiul de cazare din staţiune, cunosc în ultimul deceniu schimbări majore în ce priveşte infrastructura, legate tocmai de opţiunea multor turişti pentru tarife de cazare atrăgătoare. Aceeaşi tendinţă se remarcă şi în satele situate pe axele de circulaţie, prezumtive viitoare axe ale fluxurilor turistice (Berbecaru, Botez, 1977).

Experienţa turistică naţională şi internaţională demonstrează faptul că o staţiune turistică ajunsă la un grad de maturizare în dezvoltarea ei (cum este şi cazul staţiunii Geoagiu – Băi), trebuie să trăiască activ toate cele 365 de zile ale anului (cel puţin teoretic). Aceasta presupune existenţa unor posibilităţi suficiente de petrecere a timpului liber pentru fiecare turist, potrivit cu preferinţele şi aspiraţiile sale, dar şi o ofertă de servicii suficient de elastică spre a fi restructurată rapid în funcţie de condiţiile naturale impuse, de alternanţa perioadelor de favorabilitate sezonieră, dar şi suficient de atractivă pentru a trezi interesul turiştilor de a vizita această staţiune în orice perioadă a anului.

Dacă la analiza acestei stări de lucruri se mai iau în considerare şi tendinţele ce se înregistrează la nivel naţional de reducere continuă a duratei sejurului mediu al unui turist într-o staţiune, devine şi mai pregnantă necesitatea de a spori intensitatea în timp a ofertei de servicii turistice în orice staţiune, printr-o multitudine de servicii care să permită turistului posibilitatea de a folosi cât mai agreabil orice oră din timpul liber disponibil.

CONCLUZII

Analizând fenomenul turistic din spaţiul Munţilor Metaliferi Centrali, ca şi

structura pe grupe de vârstă şi pe categorii de ocupaţii a turiştilor ce frecventează acest perimetru, în corelaţie cu capacitatea infrastructurii din regiune am ajuns la concluzia că pentru valorificarea potenţialului turistic local, se recomandă o serie de schimbări ale tipurilor de turism ce se practică aici. Astfel, se impune creşterea ponderii excursiilor de recreere de o zi cu plecarea de pe arterele ce înconjoară sau traversează regiunea, ori din staţiunea Geoagiu, combinate cu excursiile care au ca destinaţie principală obiectivele din zona turistică Geoagiu, dar şi importante centre cultural – istorice, chiar dacă sunt situate în afara perimetrului acestor munţi. De asemenea, acordarea unor facilităţi agenţilor economici care organizează sejururi scurte (3-5 zile) pentru grupuri de elevi sau studenţi, în general tineret, combinate cu excursii prilejuite de evenimente primordiale din viaţa lor: căsătorii, banchete legate de încheierea unor cicluri de studii, voiaje de nuntă, sau cursuri de reciclare de scurtă durată pe diverse ramuri de activitate, ori manifestări cultural-ştiinţifice.

Page 115: Analele Spiru Haret - 6

114

Se impune ca în programele de dezvoltare durabilă a localităţilor în care unele activităţi tradiţionale se restrâng sau încetează, să fie înscrise prioritar forme de dezvoltare a turismului rural. Atragerea de investitori autohtoni şi străini prin acordarea de facilităţi fiscale şi financiare în această direcţie este binevenită.

În acest fel apar premize pentru introducerea localităţilor cu infrastructură capabilă să suporte cerinţele turismului rural, precum şi a staţiunii Geoagiu – Băi, în cadrul circuitelor turistice naţionale şi chiar internaţionale.

În consecinţă oferta de servicii trebuie să fie suficient de diversificată pentru a permite turiştilor să-şi găsească în orice condiţii posibilităţi agreabile de petrecere a timpului liber şi suficient de flexibilă pentru a permite substituirea unor activităţi cu altele, mai uşor de realizat, la fel de agreate de turişti.

BIBLIOGRAFIE

Berbecaru, I., Botez, M. (1977), Teoria şi practica amenajării turistice, Editura Sport –

Turism, Bucureşti. Ciangă, N. (1979), Rolul staţiunilor din Carpaţi în dezvoltarea turismului, „Studia UBB”,

Seria Geol. - Geogr., nr. 1, Cluj – Napoca. Cocean, P. (1992), Modele de amenajare turistică a unor regiuni muntoase din România,

Studia UBB, 1-2, Cluj – Napoca. Dinu, Mihaela (2004), Geografia Turismului, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A.,

Bucureşti, p. 106-155. Dombay, Şt., Magyari-Sáska, Zsolt (2001), Prelucrarea prin metode informatice a datelor

turistice din judeţul Harghita, în vol. Conferinţa Internaţională de Geografie a turismului, Szeged, Ungaria.

Glăvan, V. (2000), Turismul în România, Editura Economică, Bucureşti. Glăvan, V., Stoian, O. (1978), Potenţialul turistic din România. Categorii de potenţial şi

priorităţi de valorificare în turism, în vol. Studii de turism, vol. II, Turism montan, Bucureşti.

Mac, I. (1992), Geografie turistică generală, Facultatea de Geografia Turismului, Sibiu. Posea, Gr. (2001), Vulcanismul şi relieful vulcanic, Editura Fundaţiei România de Mâine, p.

197-198, Bucureşti. * * * (1987), Geografia României, III, Carpaţii Româneşti şi Depresiunea Transilvaniei

(p. 472-493, Munţii Mureşului, coord. Mac, I.).

Page 116: Analele Spiru Haret - 6

115

DIMENSIUNEA UMANĂ A RISCULUI SEISMIC – STUDIU DE CAZ: ORAŞUL BUCUREŞTI –

Iuliana ARMAŞ∗, Marius NEACŞU∗∗

Cuvinte cheie: hazard şi risc seismic, percepţie, Bucureşti, bucureşteni

Key words: earthquake hazard and risk, perception, Bucharest residents

The human dimension of disaster. Earthquake hazard in the

perceptions, attitudes and opinions of Bucharest residents. Although earthquake hazard is multiple hazard, the citizens of Bucharest, represented by the sample, and selfselected as willing to talk about earthquakes, give low priority to this hazard, perceiving it as lacking in importance (82%). All the respondents had experienced at least one earthquake and 41,6% expected such an event in the future, too. Although awareness of the hazard was high, there was a tendency, however, to dismiss earthquakes as not so troublesome and to minimize the damage that would result to respondents from future events (about 70%). No relationship was found between adoption and future expectation of earthquakes and damage, or earthquake perception, although socioeconomic status had an effect.

ARGUMENT

România este o ţară seismică, anual producându-se circa 500 de cutremure, dintre

care, în ultimele două secole, 50 au avut magnitudinea de peste 5 grade pe scara Richter. Cel mai puternic cutremur care a afectat Bucureştiul pare să fi fost seismul din 26

octombrie 1802, cu o magnitudine probabilă de 7,7. Următoarele cutremure mari s-au produs în 1829 (6,4), 1838 (6,9), 1894 (5), 1940 (10.XI., 7,4) şi pe 4 martie 1977 (7,2).

La 4 martie 1977 s-a produs cel mai distrugător cutremur din istoria modernă a României, care a cauzat moartea a 1 570 de oameni, accidentând peste 11 300 de persoane, 90% din victime înregistrându-se în Bucureşti (7 576 de persoane). În timpul sau imediat după cutremur s-au prăbuşit sau au fost grav avariate peste 32 000 de locuinţe, 35 000 de familii rămânând fără adăpost. În centrul Capitalei s-au prăbuşit 23 de clădiri având peste 7 etaje, cu scheletul din beton armat şi cu zidărie de umplutură, 5 clădiri cu structură de zidărie portantă de 3-6 etaje – construite înainte de al doilea razboi mondial şi 3 clădiri noi de beton armat – construite după 1962.

În cadrul analizei vulnerabilităţii seismice este luată în considerare avarierea cumulativă la seism a fondului construit al clădirilor vechi, din zidărie portantă. Riscul seismic cel mai mare îl au clădirile fragile din beton armat cu înălţime medie, construite înainte de 1940; la acestea se adaugă clădirile cu funcţiuni esenţiale (spitale şi clădiri asociate, având servicii de urgenţă, pompieri, staţii de salvare, protecţia civilă,

∗ Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Geografie. ∗∗ Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Geografie, student anul III Geografie didactică,

1997.

Page 117: Analele Spiru Haret - 6

116

staţii de poliţie, centre de comunicaţie, clădiri şi alte structuri din sistemul de apărare). Prin clădiri ce constituie un pericol substanţial pentru viaţa oamenilor se înţeleg şcoli cu peste 250 de elevi, clădiri cu capacitate mai mare de câteva sute de persoane, spitale cu peste 50 de paturi, dar fară servicii de chirurgie.

Programul de consolidare a clădirilor susceptibile la risc seismic, demarat după cutremurul din 1977, a încetinit după 1980 din lipsa fondurilor şi, ulterior, a fost practic stopat (după 1989).

ABORDARE METODOLOGICĂ

Cercetarea de faţă are ca obiectiv testarea componentei atitudinal-perceptuale

a locuitorilor oraşului Bucureşti faţă de riscul seismic, respectiv a atitudinii interioare şi a opiniilor declarate.

Aceasta deoarece modul în care acţionăm depinde, în considerabilă măsură, de felul în care percepem şi interpretăm realitatea obiectivă în care ne încadrăm.

Organizarea perceptuală reprezintă, în concepţia majorităţii psihologilor, o funcţie înnăscută a creierului, necesitând însă timp pentru a se forma (presupunând un proces de percepţie). Procesul de sintetizare, prin învăţare, a unor elemente mai simple în complexe integrate capătă însă un rol secundar în cadrul percepţiei, care devine predominant rezultatul experimentării. Percepţia umană are calitatea de a fi de tip global, elementele de ordin cantitativ nefiind înregistrate într-un volum mare. Totodată, percepţia unui fenomen depinde de contextul în care el se produce, deoarece subiectul care percepe realitatea, este adaptat la stimulii trecuţi, în funcţie de care noua stare apare, prin contrast, într-un fel sau altul.

Factorii care influenţează percepţia corespund unor naturi diferite (sex, vârstă, cultură etc.), la care se adaugă o suită de influenţe neconştientizate, de ordin motivaţional, legate de mentalităţi, nivel social-economic etc.

Pentru a testa componenta perceptual-atitudinală a riscului seismic, s-a procedat la o eşantionare pe cote, mărimea eşantionului fiind de 120 de persoane (White şi colab. în 1974). S-a folosit un chestionar standardizat pe o serie de caracteristici calitative (evaluate pe o scară nominală). Dimensiunea analizată a fost tradusă în indicatori de stare (prezenţa/absenţa fenomenului) şi de intensitate, iar apoi introdusă în chestionar sub forma unor pachete de întrebări directe şi închise, dar cu posibilităţi multiple de răspuns. Interviurile au fost realizate în perioada 14-16 octombrie 1997.

Datele culese în urma cercetării empirice au fost supuse unui tratament statistic care a presupus proceduri bazate pe calculul frecvenţelor absolute şi relative cu care au apărut diferitele variante de răspuns ale fiecărei întrebări.

Validarea ipotezelor privind corelaţia dintre caracteristicile calitative şi valoarea măsurii în care rezultatele obţinute aproximează pe cele din populaţia de referinţă s-au obţinut prin aplicarea testului de semnificaţie χ2. Testul χ2 a fost folosit atât în verificarea eşantionului după o anumită caracteristică, cât şi în analiza tabelelor bidimensionale de asociere a două variabile calitative.

S-au urmărit: 1. Legăturile existente între variabila dependentă, respectiv percepţia riscului

seismic, şi variabilele independente: sex, vârstă (grad de experienţă), studii, tip de clădire (bloc sau casă), forma de proprietate, pornindu-se de la ipoteza că percepţiile şi atitudinile se asociază cu criterii socio-economice şi demografice. Un alt aspect a fost măsura în care problemele cu caracter general, precum cea a riscului seismic, transgresează sau nu, aceste criterii.

2. Legăturile existente între percepţia riscului seismic şi imprevizibilitatea fenomenului, probabilitatea de a fi afectată propria gospodărie, libertatea de

Page 118: Analele Spiru Haret - 6

117

opţiune asupra zonei rezidenţiale, estimarea posibilităţii de recuperare a pierderilor etc.

REZULTATE Toţi subiecţii intervievaţi au experimentat cel puţin un cutremur (şi, cu o

singură excepţie, toate în Bucureşti), evenimentele respective fiind apreciate ca puternice sau de intensitate medie. Atitudinea faţă de riscul seismic poate fi încadrată în trei categorii: a celor ce prezintă o puternică percepţie a pericolului seismic, a doua include subiecţii care acordă acestui subiect o atenţie parţială (percepţie medie), iar cea de a treia categorie este a celor care nu acordă nici o importanţă producerii unui asemenea eveniment (percepţie redusă) (tabelul 1).

Pentru stabilirea celor trei categorii perceptual-atitudinale s-au comparat răspunsurile la întrebările privind influenţarea vieţii cotidiene de către riscul seismic, estimarea de către subiecţi a momentului producerii unui nou seism, măsura în care cei intervievaţi cred că aceste fenomene pot fi prevăzute şi aprecierea gradului în care subiecţii se aşteaptă să fie afectaţi în mod direct de un viitor cutremur. La nivel global, pe eşantion, doar 41,6% dintre subiecţi sunt de părere că Bucureştiul va fi afectat de un alt seism, iar 57,5% nu şi-au pus încă această problemă. Dintre cei care se aşteaptă la un astfel de eveniment, doar 44% afirmă că el se va produce în curând, 48% îl aşteaptă peste câţiva ani şi 8% îl prognozează peste foarte mulţi ani. Pentru peste 70% din subiecţii intervievaţi, cutremurele rămân fenomene imprevizibile.

Tabel nr. 1. Categorii perceptual-atitudinale

Cathegories of earthquake perception

1

Cei ce acordă o mare atenţie riscului seismic

2 Cei care acordă o atenţie parţială riscului

3 Cei ce nu acordă atenţie riscului seismic

I. Se va produce a.Da – în curând 38% 815,3% 17% un viitor seism în b. – peste puţini

ani 23,8% 917,3% 17%

Bucureşti? c. – peste mulţi ani

– 35,7% 2,12%

d. Nu ştiu 38% 59,6% 63,8% e. Nu – 1,92% – II. Producerea unui seism poate a. Da 9,5% 34,6% 19,1% fi prevenită? b. Nu 90,5% 65,3% 80,8% III. În ce măsură v- ar

a. Mult 52,3% 25% 27,6%

afecta un nou b. Puţin 42,8% 38,4% 59,5% seism? c. Nu m-ar

afecta 4,7% 36,5% 12,7%

TOTAL 17,5% 43,3% 39,1%

Page 119: Analele Spiru Haret - 6

Categoria celor care acordă o mare atenţie riscului seismic, acesta jucând un rol constant în derularea ritmului vieţii cotidiene, poate fi comparată cu variantele de răspuns de la întrebările I.a şi d, II.b şi III.a (tabelul 1). Cei ce acordă acestui pericol o atenţie parţială reunesc o frecvenţă mare la variantele de răspuns: I.d, II.a şi III.b şi c, iar cei care nu acordă atenţie acestui subiect optează prioritar pentru variantele: I.d, II.b şi III.b. În interiorul publicurilor există însă mai multe curente de opinie, deoarece cei care afişează o anumită atitudine pot aparţine simultan mai multor categorii demografice, suportând influenţe diferite asupra percepţiei riscului seismic.

Proporţia pe eşantion pentru diferitele categorii perceptual-atitudinale atestă că numai 17,5% din subiecţi trăiesc cu frica zilnică a producerii unui cutremur, 43,3% neacordând nici o atenţie acestui fapt, iar 39,16% doar o atenţie parţială.

Compararea seriilor de proporţie indică o strânsă legătură între modalitatea de a percepe riscul seismic şi sexul subiecţilor intervievaţi (fig. 1). În acest caz, χ2 calculat este de 6,89 faţă de valoarea critică de 5,99, pentru un nivel de probabilitate de 0,05 şi un grad de libertate de 2. Rezultatul obţinut în urma calculelor reflectă particularităţile de sex ale percepţiei fenomenului studiat, atât la nivel de eşantion, cât şi pe categorii de vârstă.

La nivel de eşantion, un înalt nivel de conştientizare a acestui pericol se înregistrează în rândul femeilor (22,5%), comparativ cu un procent de numai 12% în cazul sexului masculin.

Dacă luăm de exemplu doar categoria de vârstă cuprinsă între 35–65 de ani, care se remarcă la nivel de eşantion prin cea mai echilibrată distribuţie a valorilor privind percepţia riscului seismic, atunci când introducem variabila sex, situaţia se schimbă.

În această categorie de vârstă, 53% din subiecţi sunt femei, din care 35% au răspuns că trăiesc zilnic cu frica seismelor. Din cadrul acestei fracţiuni, 45% au studii medii iar 27% sunt persoane cu studii superioare. 64% locuiesc la bloc, în apartamente proprietate personală. În aceeaşi categorie de vârstă, subiecţii de sex masculin au răspuns cu o pondere de 41% că riscul seismic nu îi influenţează în viaţa de zi cu zi. Dintre aceştia 41% au studii superioare, iar 54%, studii medii. 87,5% reprezintă procentul de locuire la bloc, 91,6% fiind proprietari.

0

5

10

15

20

25

30

Frecvenţe absolute feminin Riscul

seismic vă influenţează

viaţa?

masculin

Da Nu Nu ştiu

Fig. 1. Percepţia riscului seismic în funcţie de sex Risk perception and sex variable

118

Page 120: Analele Spiru Haret - 6

Faptul că femeile prezintă în general un grad mare de conştientizare a riscului seismic este în acord cu puternica dependenţă a sexului feminin faţă de influenţele de mediu (cele mai puţine răspunsuri nu ştiu, definitorii pentru cei pe care nu îi interesează problema sau care au o părere ambiguă).

O anume independenţă contextuală se regăseşte, preponderent, la nivelul sexului masculin. Este greu de estimat măsura în care diferenţele perceptuale determinate de sex au o cauză predominant biologică sau socio-culturală.

Sfera socio-culturală accentuează determinările biologice, întregul sistem social bazându-se pe aceste diferenţe, reflectate în distribuţia funcţională a sexelor în societate.

În situaţia variabilelor independente privind vârsta, nivelul de şcolaritate, tipul de locuinţă şi forma de proprietate, abaterile valorilor empirice de la distribuţia teoretică prezintă diferenţe care nu sunt semnificative pentru corelaţia căutată, ceea ce arată că această problemă transgresează criteriile respective. Diferenţele reduse arată o deosebire despre care nu se poate afirma cu o probabilitate suficient de mare că este reală, ceea ce nu înseamnă că ea nu poate fi reală, urmând ca viitoare studii să o confirme sau nu.

Calculele au arătat însă că prezenţa sau absenţa sentimentului de siguranţă în ceea ce priveşte propria gospodărie exercită, alături de sex, o puternică influenţă la nivelul percepţiei riscului seismic.

În acest sens, aplicarea testului de semnificaţie χ2, indică o valoare calculată (32,7) mai mare comparativ cu cea critică (de 29,14 pentru un nivel de probabilitate de 0,01 şi un grad de libertate de 14), în cazul corelării percepţiei riscului seismic cu motivaţia locuirii într-o anumită zona rezidenţială. Diferenţele între frecvenţele empirice şi cele teoretice, arătând o strânsă legătură între cele două variabile (fig. 2), atrag atenţia asupra unei accentuări a stării de conştientizare a pericolului seismic în cazul creşterii presiunii componentei material-obiective asupra orizontului opţional al individului. Atunci când actorului social îi sunt lăsate puţine alternative opţionale, el fiind nevoit să accepte, datorită unui anumit nivel socio-economic, o anumită situaţie locativă, sfera percepţiei pericolului seismic se acutizează până la o stare de permanentă teamă. O independenţă perceptuală ridicată faţă de pericolul producerii cutremurelor de pământ se înregistrează în situaţia în care actorului social i se permite o mai mare libertate de alegere a locului rezidenţial în funcţie de propriile preferinţe sau în condiţiile existenţei unui profund ataşament faţă de acea zonă.

Cei care au o percepţie ridicată a riscului seismic au fost, în cea mai mare parte, constrânşi în opţiunea lor (frecvenţa maximă a răspunsurilor: „aici am primit locuinţă”, faţă de celelalte variante posibile), în timp ce în situaţia celor ce nu acordă pericolului seismic nici un fel de importanţă se observă o frecvenţă minimă a acestui tip de răspuns. Pentru categoria celor care prezintă o percepţie redusă a riscului seismic, cele mai frecvente răspunsuri arată o anumită legătura afectivă faţă de zona rezidenţială („aici m-am născut”) sau anumite facilităţi sau atuuri pe care aceasta le oferă (de exemplu, „este o zonă uşor accesibilă”, „este multă verdeaţă şi îmi place”). În cazul celor care acordă riscului seismic o atenţie parţială, se observă faptul că zona rezidenţială corespunde necesităţilor de servici, fără a exista însă o legătură afectivă, ci doar o satisfacere mulţumitoare a necesarului material.

Măsura în care percepţia riscului seismic se corelează cu libertatea de decizie în favoarea unei anumite zone rezidenţiale a fost asociată gradului în care subiecţii cred că vor fi afectaţi de un viitor cutremur. Aprecierea unor pierderi mari se înregistrează în rândul celor preocupaţi constant de acest subiect, în timp ce o

119

Page 121: Analele Spiru Haret - 6

frecvenţă mare a răspunsurilor de genul: „nu cred că gospodăria mea va avea de suferit” sau „pagubele vor fi minime”, se observă mai ales la cei cu un nivel scăzut de conştientizare a riscului seismic.

Frecvenţe reale

1 2 3 4 5 6 7 8

0

5

10

15

20

25

1. Aici am primit locuinţă 2. Sunt aproape de servici 3. Aici m-am născut 4. Îmi place, este multă verdeaţă 5. Este o zonă sigură 6. Este uşor accesibilă 7. Este ieftin 8.Aici am putut găsi locuinţă percepţie medie percepţie redusă percepţie acută

Fig. 2. Opţiunea pentru o anumită zonă rezidenţială şi percepţia riscului seismic

Residence location and risk perception Pentru un grad de libertate de 4, valoarea calculată a lui χ2 este de 18,16 faţă

de cea critică de 13,28, pentru un nivel de încredere de 0,01. Rezultă că sunt peste 99% şanse ca răspunsurile la întrebarea de opinie să se asocieze – în sensul arătat – cu mediul de rezidenţă al subiecţilor intervievaţi, între cele două tabele de frecvenţe (reale şi teoretice), diferenţa fiind semnificativă.

Cei care prezintă o percepţie ridicată a riscului seismic, manifestă totodată credinţa că propria gospodărie va fi puternic afectată, în condiţiile în care nu există rezerve materiale pentru o refacere rapidă în urma dezastrului. Frecvenţa maximă a răspunsurilor de genul: „nu voi avea de suferit în urma unui seism”, se regăseşte în rândul celor care nu acordă nici o importanţă acestui fenomen. Subiecţii care prezintă o percepţie moderată a pericolului seismic sunt de părere că pagubele suferite vor fi reduse şi uşor de înlăturat prin efort propriu.

În asocierea percepţiei riscului seismic cu caracterul imprevizibil al cutremurelor, se observă că cele mai numeroase răspunsuri referitoare la posibilitatea anticipării cutremurelor se regăsesc în cadrul categoriei care prezintă o independenţă perceptuală mare faţă de riscul seismic. Frecvenţa maximă a răspunsurilor că seismele nu pot fi prevăzute, apare în rândul celor care indică o puternică conştientizare a acestui risc.

Concordanţa dintre răspunsurile atitudinal-opţionale şi cele comportamentale apare ca ceva firesc (cine îşi face în mod consecvent griji cu privire la posibilitatea producerii unui seism în oraşul Bucureşti, va căuta să se mute într-o zonă rezidenţială mai convenabilă din acest punct de vedere sau chiar într-un alt oraş). Neconcordaţa atitudine – comportament este justificabilă, de cele mai multe ori, prin presiunile multiple ale situaţiei, când actorului social îi este dată doar o singură variantă de acţiune.

120

Page 122: Analele Spiru Haret - 6

121

De exemplu, majoritatea subiecţilor motivează alegerea zonei rezidenţiale prin faptul că acolo au fost repartizaţi (41%) sau s-au născut (14%), iar 8 – 9% răspund că acolo au avut posibilitatea materială să-şi cumpere locuinţă, fiind mai ieftin, sau să-şi găsească spaţiu locativ. Doar o mică parte vede în localizare anumite facilităţi (zonă sigură, cu multă verdeaţă, uşor accesibilă).

La întrebarea dacă doresc pe viitor să se mute într-un alt cartier sau oraş, doar 30% dintre subiecţi răspund însă afirmativ, motivând această decizie prin inconvenientele zonei rezidenţiale sau ale edificiului (prea mult stres, aglomeraţie, poluare, insalubritate, bătrâneţea edificiului afectat de fostele seisme) şi căutarea unor facilităţi (un spor de securitate şi confort, apropierea locului de muncă, apropierea de restul familiei, migrarea spre centrul capitalei). Numai 5% (toţi proprietari la bloc) consideră riscul seismic drept un motiv de a se muta din Bucureşti. Dintre aceştia, jumătate sunt femei, având vârste cuprinse între 41 şi 45 de ani. Alternativele sunt neclare (în provincie, un oraş mai mic, la munte, în nordul Moldovei). Cei care au răspuns că nu doresc să se mute (70%), au motivat acest aspect pe baza unor criterii subiective (îmi place, m-am obişnuit aici) sau obiective (lipsa resurselor materiale).

CONCLUZII

Omul prezintă o gândire intuitivă cu o percepţie redusă a fenomenului aleator şi

probabilistic, având o judecată care creează probleme atunci când este necesară o prelucrare integrată a unui volum mare de date provenite din surse de informare diferite. De aceea, la baza procesului estimativ privind probabilitatea de apariţie a unor evenimente aleatoare precum cele seismice se găsesc o serie de analogii mentale cu rol de simplificare a procesului decizional, precum intensitatea de impregnare în memorie a acestor evenimente, atât ca număr, cât şi ca imagine. Persoanele chestionate au trăit cel puţin un cutremur, marea lor majoritate (95%) cunoscând date şi valori exacte, fapt care indică o puternică impregnare în memorie a evenimentelor respective.

Studiul nu a putut susţine din punct de vedere statistic legătura existentă între atitudine şi un anumit tip de adaptare în caz de pericol. În situaţia producerii unui viitor seism, 71% din cei intervievaţi răspund că nu îşi vor schimba comportamentul.

În urma unui proces de abstracţie selectivă şi de corelaţie iluzorie între variabile, riscul seismic capătă, fie un aspect ciclic, de tip determinist, sau prezintă un indeterminism absolut. Dintre subiecţii intervievaţi majoritatea acordă însă seismicităţii o prioritate redusă, neputându-se documenta o legătură între percepţie, experienţă şi adaptare la risc seismic.

Reprezentativitatea eşantionului faţă de populaţia de referinţă a oraşului Bucureşti arată că există 95% şanse ca riscul seismic să influenţeze desfăşurarea vieţii cotidiene pentru un procent cuprins între 11% – 23% din populaţia capitalei (σ = 0,37; e = 3%), între 33% şi 49% aşteptând producerea unui nou cutremur (σ = 0,48; e = 4%). Cu toate că nivelul de conştientizare a riscului unui viitor seism este ridicat, numai între 3% şi 7% din locuitorii capitalei consideră acest pericol drept un motiv de a părăsi Bucureştiul (σ = 0,21; e = 4%). Aceasta cu toate că, într-o proporţie de 22% – 38% (cu o eroare de 4%), bucureştenii se aşteaptă la pierderi mari în urma unui asemenea eveniment, care, după credinţa unui procent cuprins între 17% – 31% din populaţia oraşului (σ = 0,42; iar e = 3%), are un profund caracter de imprevizibilitate.

Modalitatea de percepţie a riscului seismic de către populaţia potenţial afectată, depinde, dincolo de indicatorii demografici (sex) şi socio-economici, care

Page 123: Analele Spiru Haret - 6

122

imprimă sau nu o anumită libertate opţională actorului social, de magnitudinea şi frecvenţa cutremurelor, care determină gradul în care sunt afectate veniturile şi interesele respectivei comunităţi.

BIBLIOGRAFIE

Hennessy, B. (1985), Public Opinion, Monterrey, Brooks Coole Publishing Company. Moscovici, S. (1986), L'Ere des représentations sociales. În Doise W, Palmonari A. (Sous

la direction de). L'Etude de représentations sociales. Delachaux & Niestlé, Neuchâtel, Paris.

Rotaru, T., Iluţ, P. (1997), Ancheta sociologică şi sondajul de opinie. Teorie şi practică. Polirom, Iaşi.

Sandu, D. (1992), Statistică în ştiinţele sociale. Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Sociologie, Psihologie şi Pedagogie.

Saarinen, T.F. (1970), Environmental Perception, Washington, D.C.:NCSS. White, G.F. (editor) (1974), Natural Hazards. Local, National, Global. Oxford Univ.

Press, London, Toronto, New York.

Page 124: Analele Spiru Haret - 6

123

ARII NATURALE PROTEJATE DIN JUDEŢUL HUNEDOARA

Adriana Petronela BADEA∗

Cuvinte cheie: arii protejate, rezervaţie naturală, categorii UICN Key words: protected areas, natural reserve, IUCN categories Natural protected areas in Hunedoara county. 44 natural

protected areas of national interest are within the framework of the Hunedoara County borders: 42 natural reserves and monuments, a Natural Park and the National Park Retezat, nominated by the UNESCO Committee „Man and Biosphere” as a Biosphere Reserve. These protected areas cover 10,92% of the whole surface of Hunedoara County, especially in the mountain forest zone. Their scientific, landscape and touristic value results from the many particular elements they consist of (flora and fauna, landscape or geomorphologic, geologic, speologic elements). The paper presents a concise characterization of the natural protected areas classified in accordance to IUCN categories.

Potrivit reglementărilor legale în vigoare, în judeţul Hunedoara sunt ocrotite,

pentru valoarea lor ecologică, ştiinţifică şi/sau culturală deosebită, cca 77134,5 ha terenuri, grupate în 44 arii naturale protejate de interes naţional. Acestea sunt zone cu specii de animale şi plante sălbatice sau cu elemente şi formaţiuni biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice remarcabile, a căror conservare şi utilizare durabilă se impune în beneficiul generaţiilor prezente şi viitoare.

Zonele în care se află ariile protejate păstrează caracterul de mediu natural sau semi-natural, iar influenţa antropică este minimă (Fig. 1). Terenurile accidentate, spre care accesul se face în general cu dificultate sau cele care nu prezintă interes economic, fac astăzi obiectul protecţiei noastre: 76973,2 ha situate în unitatea de relief montan şi 161,3 ha situate în culoarele şi depresiunile intramontane. Deşi din punct de vedere al repartiţiei în unităţile teritorial-administrative 14 arii protejate sunt în municipii şi oraşe, suprafeţele ocrotite sunt departe de aglomeraţiile umane (doar 5,84% din suprafaţa totală protejată – reprezentậnd 4503,4 ha – sunt în zona urbană, în timp ce 94,16% – reprezentậnd 72631,1 ha – sunt în zona rurală).

Relieful variat, structura geologică complexă şi interferenţele climatice din judeţul Hunedoara au creat o diversitate de arii naturale ce impun regimuri diferenţiate de ocrotire şi conservare, acoperind aproape toate categoriile de protecţie stabilite la nivel naţional: rezervaţii ştiinţifice, parcuri naţionale, monumente ale naturii, rezervaţii naturale şi parcuri naturale.

Aceste categorii sunt adaptate specificului naţional după clasificarea realizată de Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (I.U.C.N.). Astfel:

Categoriei I IUCN îi corespunde Rezervaţia Ştiinţifică „Gemenele“, situată în centrul Munţilor Retezat. Aceasta a fost înfiinţată în anul 1955 şi are o suprafaţă de 1800 ha. Varietatea ecosistemelor sale naturale e subliniată de numeroase elemente reprezentative, de interes ştiinţific, sub aspect floristic, faunistic, geomorfologic şi hidrologic.

∗ APM Hunedoara.

Page 125: Analele Spiru Haret - 6

munte

depresiuni siculoareintramontane

urbanrural

a b

Fig.1. Distribuţia ariilor naturale protejate:

a. pe unităţile de relief; b. pe unităţi teritorial-administrative Distribution of the natural protected areas: a. By relief units;

b. By territorial-administrative units Categoriei II IUCN îi corespunde Parcul Naţional Retezat (P.N.R.). Înfiinţat în

anul 1935, parcul are în prezent (H.G.R. 230/2003) o suprafaţă de 38 138 ha. Din anul 1999, prin Ordinul Ministrului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului nr. 287/1999, acest parc are o administraţie proprie care îi stabileşte regimul de gospodărire prin regulamente şi planuri proprii de protecţie şi conservare aprobate de Academia Română şi ministerul de resort. Obiectivele de management în P.N.R. vizează:

• protecţia şi conservarea ecosistemelor, conservarea resurselor genetice şi a diversităţii biologice;

• menţinerea cadrului fizico-geografic în stare naturală; • excluderea oricărei forme de exploatare a resurselor naturale care contravin

obiectivelor de conservare; • permiterea activităţilor tradiţionale de utilizare a resurselor naturale

desfăşurate de către şi în beneficiul comunităţilor din zonă (excepţie făcând Rezervaţia Ştiinţifică „Gemenele”);

• reconstrucţia ecologică, cercetarea ştiinţifică, turismul şi recreerea, educaţia; • utilizarea durabilă a resurselor naturale; • menţinerea atributelor culturale/tradiţionale. În conformitate cu Legea 462/2001 elementele cu valoare deosebită din parc

(habitatele de pajişti alpine, de tufărişuri cu Pinus mugo şi Rhododendron hirsutum, de pajişti calcaroase alpine şi subalpine, habitatele de turbării şi mlaştini, de stâncării şi peşteri, de păduri virgine şi cvasivirgine în care vieţuiesc multe specii de animale sălbatice) au fost delimitate şi supuse unui regim special de protecţie, diferenţiat de la un areal la altul, în funcţie de specificul acestora.

Parcul Naţional Retezat este renumit prin diversitatea floristică, adăpostind în cele 54 habitate aproape 1190 specii de plante superioare (din cele 3540 cunoscute în România). Din aceste specii peste 90 sunt taxoni endemici (din totalul de 127-400 taxoni endemici acceptaţi de diferiţi autori pentru România) şi 130 sunt specii de plante rare sau vulnerabile care figurează în „Lista roşie a plantelor superioare din România” (1994). Parcul adăposteşte şi o comunitate complexă de mamifere (ierbivore mari, carnivore mari, rozătoare şi carnivore mici), lilieci (15 specii), păsări (168 specii, din care unele sunt în declin în toată Europa), amfibieni (10 specii), reptile (98 specii), peşti (12 specii, din care Sabanajewia aurata este o specie

124

Page 126: Analele Spiru Haret - 6

125

endemică pentru bazinul Dunării), lepidoptere (1100 specii, din care 19 sunt specii endemice), viermi inferiori (143 specii nematode care includ 8 endemisme). Prezenţa acestor specii indică o mare biodiversitate a parcului şi dovada că habitatele naturale de aici sunt puţin deranjate antropic (în unele zone fiind chiar intacte) (tab. 1).

Tabelul nr. 1. Categorii de arii naturale protejate în judeţul Hunedoara Categories of protected natural areas in Hunedoara County

Nr. crt.

Categorii I.U.C.N.

Categorii stabilite la nivel

naţional

Scopul protejării

1. Categ. I Rezervaţie Naturală Strictă

Rezervaţie ştiinţifică

-protecţia şi conservarea unor habitate naturale care cuprind elemente reprezentative de inters ştiinţific; -activităţi admise: cercetare ştiinţifică

2. Categ. II Parc naţional

Parc naţional -protecţia şi conservarea unor areale reprezentative pentru spaţiul biogeografic naţional; -activităţi admise: ştiinţifice, recreative, educative, turistice

3. Categ. III Monument natural

Monument al naturii

-protecţia şi conservarea unor elemente naturale specifice cu valoare ecologică, ştiinţifică şi peisagistică deosebite; -activităţi admise: ştiinţifice şi educaţionale organizate

4. Categ. IV Arie de gestionare a habitatelor

Rezervaţie naturală

-protecţia şi conservarea unor habitate importante sub aspect speologic, floristic, faunistic, forestier, hidrologic, geologic, paleontologic; -activităţi admise: ştiinţifice, turistice şi educaţionale organizate, valorificarea durabilă a unor resurse naturale (valorificare ce nu dăunează obiectivelor atribuite)

5. Categ. V Peisaj protejat

Parc natural -protecţia şi conservarea ansamblurilor peisagistice în care interacţiunea activităţilor umane cu natura a creat o zonă distinctă, cu valoare semnificativă peisagistică, culturală şi cu mare diversitate biologică; -activităţi admise: ştiinţifice, educative, turistice, utilizarea tradiţională a terenurilor

Categoriei III IUCN îi corespund, potrivit Hotărârii Consiliului Judeţean

Hunedoara nr.13/1997, 6 arii naturale protejate, din care doar 3 au fost incluse în Legea 5/2000, ca fiind monumente naturale de interes naţional: Podul natural de la Grohot, Peştera Zeicului şi Peştera Cizmei.

Acestea sunt protejate în special pentru conservarea elementelor specifice, cu valoare de patrimoniu natural şi cultural prin unicitatea sau raritatea lor:

Page 127: Analele Spiru Haret - 6

126

• Podul natural de la Grohot, situat pe Valea Bulzeştilor, în apropierea satului Grohot, este una din acele rare căi de comunicaţie create de natură în roci calcaroase pentru supratraversarea cursurilor de apă (lungimea podului : 30m; înălţimea: 4 - 8m);

• Peştera Zeicului, situată în sectorul calcaros al Munţilor Retezat (inclus în P.N.R.), pe valea Scorotei se remarcă prin sectorul terminal – frumos concreţionat şi un bogat material paleofaunistic (mamifere pleistocene);

• Peştera Cizmei, situată în versantul drept al cheilor Ribicioarei, com. Ribiţa, este importantă datorită desenelor rupestre neolitice de pe pereţii galeriei din etajul superior şi scheletului uman, datând din aceeaşi perioadă, găsit în galeria inferioară alături de fragmente dintr-un schelet de Ursus spelaeus.

Deşi nu a fost inclusă pe lista ariilor protejate de interes naţional, Peştera din Valea Călianului (V. Stânii) a fost declarată monument al naturii prin Decizie a Consiliului Judeţean Hunedoara încă din anul 1988, datorită marii diversităţi de speleoteme pe care le conţine şi a importanţei sale ştiinţifice. Datorită accesului dificil din zona intrării, Peştera din V. Călianului s-a putut „autoapăra” în faţa invaziei pseudo – turiştilor, iar conservarea bijuteriilor sale din piatră îi menţin valoarea ştiinţifică ridicată.

În prezent, la propunerea Inspectoratului de Protecţie a Mediului Deva, această peşteră din Complexului carstic Ponorâci – Ciclovina, fost inclusă (prin Hotărârea Guvernului României – HGR - nr. 230/2003), în Parcul Natural Grădiştea Muncelului – Ciclovina.

Categoriei IV IUCN îi corespund rezervaţiile naturale. Potrivit scopului pentru care au fost desemnate, rezervaţiile naturale din judeţul Hunedoara au caracter predominant botanic (9 rezervaţii), forestier (2 rezervaţii), geologic (2 rezervaţii), paleontologic (4 rezervaţii), speologic (3 rezervaţii), şi peisagistic (1 rezervaţie).

• rezervaţiile botanice au fost desemnate pentru ocrotirea uneia sau mai multor specii de plante rare, endemice, vulnerabile: rezervaţia Piatra Crinului, situată la cca 1750m altitudine în Munţii Parâng, este cea mai reprezentativă staţiune din ţară pentru specia Potentilla haynaldiana (element daco-balcanic rar întâlnit), în timp ce rezervaţia Vârful Poieni (situată lângă DN 66, între localităţile Ciopeia şi Ohaba de sub Piatră) este declarată ca unica staţiune certă din România pentru specia Astragalus onobrichis var. linearifolius; rezervaţia Dealul Colţ şi Dealul Zănoaga, situată pe raza mun. Deva, are o vegetaţie abundentă, alcătuită din 533 specii, în care un procent ridicat îl deţin elementele sudice şi endemismele (pe Dealul Colţ apare în populaţii compacte Stippa dasyphylla –colilia, iar Dealul Zănoaga este un habitat clasic pentru endemismele Hepatica x media şi Chamaecytisus leiocapus); Mlaştina de la Peşteana (com. Densuş) este habitatul preferat de specia Drosera rotundifolia – roua cerului, un adevărat relict glaciar inclus pe Lista roşie a plantelor vasculare din România, alături de care vegetează şi specia Menyanthes trifoliata – trifoiştea de baltă; în rezervaţia Calcarele de la Faţa Fetii, din Masivul Retezat - Godeanu se află alte specii de interes ştiinţific excepţional – Centaurea retezatensis, Hepatica transsilvanica, Leontopodium alpinum, Lilium jankae, Aconitum anthora. Alături de acestea amintim rezervaţiile botanice: Pădurea Slivuţ din oraşul Haţeg, protejată pentru speciile Croccus banaticus, Melampyrum bihariense, Lembotropis nigricans, Pădurea Chizid din municipiul Hunedoara, care este un valoros document fitogeografic privitor la etajarea forestieră a judeţului şi totodată un vestigiu al diversităţii ecosistemelor inţiale, Pădurea Pojoga din comuna Zam reprezintă cea mai extinsă staţiune cu Ruscus aculeatus – ghimpele, specie care se află pe Lista speciilor de plante de interes comunitar ale căror prelevare din natură şi exploatare fac obiectul

Page 128: Analele Spiru Haret - 6

127

măsurilor de management (Legea 462/2001, Anexa 5), Fânaţele de la Pui, Fânaţele cu narcise de la Nucşoara (com. Sălaşu de Sus, unde, coexistă specia Narcissus stellaris şi endemitul Peucedanum rochelianum);

• rezervaţiile forestiere au fost constituite pentru ocrotirea unor arborete de fag cu vârste de peste 140 ani conservate în starea lor naturală (Codrii seculari de pe Valea Dobrişoarei şi Prisloapei situaţi în comunele Bunila şi Bătrâna) şi pentru valoarea ştiinţifică a arboretelor de stejar din sud-vestul mun. Deva (unde coabitează 8 din cei 9 reprezentanţi indigeni ai genului Quercus şi hibrizii lor );

• rezervaţiile geologice din judeţul Hunedoara sunt fie dovezi ale intensei activităţi vulcanice dintr-o eră demult apusă (Măgura Uroiului, din comuna Rapoltu Mare), fie dovezi ale unei activităţi naturale actuală şi continuă de creare a microreliefului (Tufurile calcaroase de la Bobâlna);

• rezervaţiile paleontologice din judeţul Hunedoara sunt adevărate depozite de fosile ale unor animale care au populat zona în Terţiar şi Mezozoic (Depozitul fosilifer de la Lăpugiu de Sus, cu un impresionant număr de moluşte şi corali, Punctul fosilifer de la Ohaba Ponor), Cretacicul Superior (Depozitele continentale cu dinosaurieni de la Sânpetru, Depozitele continentale cu ouă de dinosaurieni de la Tuştea);

• rezervaţiile speologice Peştera Şura Mare, din comuna Pui, Peştera Tecuri, din comuna Baru (ambele incluse parcului natural din Munţii Şureanu) şi Peştera cu Corali, de pe teritoriul oraşului Uricani (Munţii Vâlcan) sunt adevărate cetăţi subpământene săpate de ape cu răbdare şi perseverenţă în calcare sau la limita acestora cu alte roci;

• Arboretumul Simeria este singura rezervaţie peisagistică din judeţ, care iniţial a fost inclusă în categoria V IUCN (HCJ Hd. nr.13/1997), ca apoi prin Legea 5/2000 să apară în anexa „Rezervaţii naturale“.

Acestor arii naturale protejate din categoria IV IUCN li se adaugă încă 17 rezervaţii mixte, în care caracteristicile dominante în rezervaţiile prezentate mai sus se îmbină armonios, câte două –trei sau chiar mai multe: Măgurile Săcărâmbului, Muntele Vulcan, Dealul Cetăţii Deva, Dealul şi Peştera Bolii, Cheile Crivadiei, Calcarele din Dealul Măgura – Crăciuneşti, Cheile Mada (Măzii), Complexul carstic Ponorâci – Ciclovina, Calcarele de la Godineşti, Cheile Jieţului, Cheile Ribicioarei şi Uibăreştilor, Cheile Cernei, Cheile Taia ( Tăii), Rezervaţia de ape mezotermale Geoagiu Băi, Rezervaţia de ape minerale Boholt, Calcarele de la Boiu de Sus. Aceste rezervaţii sunt situate, în cele mai multe cazuri, în zone cu relief dezvoltat pe calcare, ceea ce le conferă o însemnată valoare peisagistică (chei, abrupturi, creste cu forme spectaculoase), atât la suprafaţă cât şi în adâncuri, iar vegetaţia şi animalele specifice, aparţinând unor specii rare sau vulnerabile (cu elemente submediteraneene, termofile sau xerice de interes ştiinţific), le motivează existenţa de arii naturale protejate.

Categoriei V IUCN îi corespunde Parcul Natural Grădiştea Muncelului – Ciclovina, din Munţii Şureanu, propus pentru înfiinţare în repetate rânduri (N. Boşcaiu et al. în 1974, V.Trufaş în 1984).

La sugestia Inspectoratului de Protecţia Mediului Deva, prin HGR nr.230/2003 i-au fost legiferate acestui parc limitele pentru o suprafaţă de 38 184 ha, astfel încât un întreg complex de funcţii ale zonei vor putea fi îndeplinite prin categoria de arie protejată aleasă:

• funcţia recreativă – prin valorificarea potenţialului turistic ridicat; • funcţia social-economică – prin dezvoltarea agroturismului în zonă;

Page 129: Analele Spiru Haret - 6

128

• funcţia educativă – prin dirijarea vizitatorilor către unul din cele mai importante leagăne de formare a poporului nostru (centrul civilizaţiei dacilor);

• funcţia ecologică – prin conservarea ecosistemelor naturale; • funcţia cultural-ştiinţifică – prin conservarea unor rezervaţii naturale existente

pentru cercetări speologice, paleontologice, carstologice, faunistice, floristice şi a unor situri arheologice şi etnografice.

În prezent, pentru asigurarea măsurilor speciale de ocrotire şi conservare in situ a bunurilor patrimoniului natural în conformitate cu reglementările internaţionale la care a aderat România în ultimul deceniu, s-au demarat acţiuni de delimitare şi a altor categorii de arii naturale protejate, în primul rând în Parcul Naţional Retezat, care a fost desemnat în anul 1979 Rezervaţie a Biosferei (actuala propunere pentru suprafaţa Rezervaţiei Biosferei este de 64 000 ha): arii de protecţie specială avifaunistică pe Valea Râului Mic şi a Lăpuşnicului, arii speciale de conservare în Lunca Berhinei (zonă de importanţă lepidopterologică), în căldările glaciare ale lacurilor Ana, Lia, Viorica (zonă de importanţă botanică) ş.a. Ariile de protecţie specială avifaunistică şi ariile speciale de conservare vor face parte din reţeaua europeană NATURA 2000 potrivit statutului lor avizat de către Comisia Europeană.

BIBLIOGRAFIE Boşcaiu, N. et al. (1974), Parcul Natural Grădiştea de Munte – Cioclovina, Sargetia X,

p.187-195, Deva. Oltean, M, et al. (1994), Lista roşie a Plantelor Superioare din România, Academia Română,

Institutul de Biologie. Trufaş, V. (1986), Munţii Şureanu, Colecţia „Munţii noştri”, nr.36, Editura Sport – Turism

Bucureşti. * * * (1997), Hotărârea Consiliului Judeţean Hunedoara nr.13/1997 privind regimul de

ocrotire şi administrare a ariilor protejate, rezervaţiilor şi monumentelor naturii din judeţul Hunedoara.

* * * (1992), Parcul Naţional Retezat – Studii ecologice (Editura Popovici I.) West Side Computers, Braşov.

* * * (2000), Legea privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional – Secţiunea a III -a – zone protejate nr.5/2000.

* * * (2001), Legea nr.462/2001 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 236/2000 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice.

* * * (2003), Hotărârea Guvernului României nr.230/2003 privind delimitarea rezervaţiilor biosferei, parcurilor naţionale şi parcurilor naturale şi constituirea administraţiilor acestora.

Page 130: Analele Spiru Haret - 6

NOUTĂŢI ÎN PROTECŢIA ZONELOR UMEDE DIN JUDEŢUL BRAŞOV

Dan Traian IONESCU*

Cuvinte cheie: protecţie, păsări de apă, arii protejate, judeţul Braşov.

Key words: conservation, water birds, protected areas, Braşov county.

News on the wetland areas conservation in Braşov county.

This paper presents the actual situation of the wetlands conservation in Braşov county. One of the most important aspect concerning the protection of some wet sites in this county is their importance for water birds. Thus, we have focused on the ornithological status of two fish pond and lake areas that are very attractive for birds. These two areas are proposed as „Special Protected Areas”.

INTRODUCERE

Restrângerea accentuată a suprafeţelor umede naturale a condus la

dezechilibre ecologice foarte grave în ecosferă. Dintre aceste consecinţe, de importanţă sunt pierderile habitatelor păsărilor a căror viaţă este legată de apă şi scăderea populaţiilor unor specii, culminând uneori cu dispariţia lor.

Pentru a preîntâmpina astfel de dezastre ecologice şi pentru a conserva ce a mai rămas, este necesară crearea unor arii protejate în cuprinsul cărora să se aplice măsuri adecvate de conservare, prin planurile de management ce trebuie elaborate. În acest sens, Inspectoratul pentru Protecţia Mediului Braşov împreună cu Universitatea „Transilvania” din Braşov, Facultatea de Silvicultură, au întocmit documentaţia pentru declararea de arii protejate în două complexe piscicole din judeţul Braşov: lacurile piscicole Rotbav şi complexul piscicol Dumbrăviţa.

Scopul lucrării este prezentarea necesităţilor obiective de declarare a ariilor protejate în ecosistemele acvatice din judeţul Braşov.

LOCUL CERCETĂRILOR, METODE DE STUDIU

Ambele suprafeţe propuse pentru conservare sunt situate în Depresiunea

Bârsei, componentă a Depresiunii Braşovului. Acest compartiment geografic se încadrează la curbura internă a Munţilor Carpaţi, relativ în centrul României. Totodată, ele fac parte din bazinul râului Olt.

Toate bazinele respective sunt de origine antropică, construite în scop industrial, recreativ – sportiv şi de protecţie hidrologică.

Lacurile piscicole Rotbav, sunt amplasate în lunca râului Olt, pe direcţie nord – sud. Codul biogeografic UTM este LL 87 (10 x 10 km), LL 87.3 (5 x 5 km)

129

* Universitatea „Transilvania” din Braşov, Facultatea de Silvicultură.

Page 131: Analele Spiru Haret - 6

130

pentru localitatea Rotbav. Dintre cele patru lacuri (78,71 ha) au fost propuse două (nr. 3 şi 4) pentru declararea de arii protejate. Lacurile (bălţile) nr. 3 şi 4 au o suprafaţă totală de 47,83 ha, din care lacul 3 are 42,38 ha (36,73 ha luciu de apă), lacul 4 având 5,45 ha (3,83 ha luciu de apă). Vegetaţia lacului 3 este formată din fâşii şi pâlcuri de papură (Typha latifolia, T. angustifolia) plasate în partea sudică a sa. Foarte dezvoltată este şi vegetaţia cu frunze plutitoare şi cea submersă. Lacul 4 are un pâlc compact de stuf (Phragmites australis) pe latura nord – vestică a sa.

Complexul piscicol Dumbrăviţa este aşezat între partea centrală a Depresiunii Bârsei şi Depresiunea Vlădeni, în lunca Homorodului Perşanilor, orientarea fiind est – vest. Codul UTM este LL 76/77 (10 x 10 km) şi LL 76.3/77.4 (5 x5 km).

Din complexul piscicol Dumbrăviţa (334 ha) s-au ales două bazine: lacul de acumulare şi un eleşteu.

Lacul de acumulare (121, 63 ha luciu de apă) a fost construit ca lac de baraj pe râul Homorodul Perşanilor. Împreună cu vegetaţia emersă (stuf, papură) şi cu alte suprafeţe de zone inundabile şi maluri totalizează 167,23 ha.

Eleşteul nr. 10 Dumbrăviţa face parte dintr-un complex de bazine (eleştee) pentru creşterea industrială a peştelui (crap, caras, amur etc.). Suprafaţa lui este de 35,2 ha. Vegetaţia emersă (stuf, papură) şi răchitele (Salix spp.) se dezvoltă spre malul său sudic.

Pentru studiul faunei acvatice şi descrierea habitatelor şi a factorilor antropici de influenţă, s-au ales mai multe metode prezentate parţial în alte lucrări (Ionescu, 1998; Ionescu, 1999).

REZULTATE ŞI DISCUŢII

Necesitatea decretării ca zone protejate a lacului de acumulare Dumbrăviţa, a

eleşteului piscicol nr. 10 Dumbrăviţa şi a lacurilor nr. 3 şi 4 Rotbav se datorează în primul rând importanţei ornitologice a acestor suprafeţe.

În urma cercetărilor întreprinse asupra păsărilor de apă de la complexele piscicole Rotbav şi Dumbrăviţa (aici înglobându-se eleşteele piscicole Rotbav, eleşteele piscicole Dumbrăviţa şi lacul de acumulare Dumbrăviţa), începând cu anul 1992, se pot trage următoarele concluzii generale:

- s-au determinat în perioada 1993 – 2001, aproape 90 specii de păsări acvatice (exceptând reprezentanţii ordinului Passeriformes), ceea ce reprezintă peste 60% din ornitofauna acvatică a României;

- aceste specii aparţin la 9 ordine sistematice şi 19 familii; - ornitodiversitatea maximă au înregistrat-o ordinele Charadriiformes

(păsări de ţărm / limicole) şi Anseriformes (lebede, gâşte, raţe); - speciile identificate sunt încadrate în toate tipurile de regiuni zoogeografice

existente în Europa; - toate lunile calendaristice şi toate aspectele fenologice au reprezentanţi

păsări de apă, aceste teritorii fiind în permanenţă ocupate de populaţiile diferitelor specii (exceptând perioadele de îngheţ total);

- cele două complexe lacustre / piscicole se caracterizează printr-o diversitate ornitologică foarte ridicată faţă de restul ecosistemelor acvatice din Depresiunea Bârsei (bazinul superior al râului Olt).

Ulterior, din anul 2002, s-au efectuat numeroase observaţii şi pe lacurile piscicole 3 şi 4 Rotbav, propuse pentru conservare.

Page 132: Analele Spiru Haret - 6

131

Este necesară conservarea ariilor respective ca zone protejate în primul rând datorită speciilor de păsări acvatice care cuibăresc pe teritoriile respective. Perpetuarea lor se poate realiza în condiţii optime doar pe suprafeţe protejate prin lege.

Pe suprafaţa lacului de acumulare Dumbrăviţa, a eleşteului nr. 10 Dumbrăviţa şi a lacurilor nr. 3 şi 4 Rotbav cuibăresc 12 specii de păsări acvatice. Pentru toate speciile, cuiburile sunt amplasate exclusiv în biotopul „stufărişurilor şi păpurişurilor” din cadrul asociaţiei Scirpo - Phragmitetum.

Speciile clocitoare sunt: corcodelul mare (Podiceps cristatus), buhaiul de baltă (Botaurus stellaris), stârcul pitic (Ixobrychus minutus), stârcul roşu (Ardea purpurea), eretele de stuf (Circus aeruginosus), raţa mare (Anas platyrhynchos), raţa cu cap castaniu (Aythya ferina), raţa roşie (Aythya nyroca), lişiţa (Fulica atra), găinuşa de baltă (Gallinula chloropus), cârstelul de baltă (Rallus aquaticus), cresteţul pestriţ (Porzana porzana), aceasta din urmă ca posibil clocitoare. Densităţile cele mai mari le înregistrează Podiceps cristatus pe eleşteul nr. 10 Dumbrăviţa; Fulica atra pe lacul nr. 3 Rotbav; Gallinula chloropus pe lacul nr. 3 Rotbav. Dintre speciile rare în Transilvania, care nidifică la unul sau la ambele complexe, fac parte: Ixobrychus minutus, Botaurus stellaris, Ardea purpurea şi Aythya nyroca. Toate cele patru specii au devenit foarte rare în Depresinea Bârsei şi în întreg judeţul Braşov. Astfel, buhaiul de baltă a dispărut ca pasăre clocitoare din câteva puncte şi nu excludem în viitor să dispară complet din zonă, iar raţa roşie cuibăreşte rar, la complexele piscicole Rotbav şi Dumbrăviţa (în ultimii ani probabil a dispărut sau şi-a restrâns numărul perechilor clocitoare şi din aceste zone). Cauza principală a diminuării populaţiilor nidificatoare este continua restrângere a suprafeţelor ocupate cu vegetaţie emersă, cele trei arii constituind refugii pentru aceste păsări care se pot reproduce aici în bune condiţii.

Majoritatea speciilor de păsări acvatice sunt de pasaj, tranzitând ariile respective în perioadele migraţiilor de toamnă şi primăvară.

Din punct de vedere al migraţiei, Depresiunea Bârsei este considerată de ornitologii care au studiat acest fenomen în România, una dintre zonele cele mai importante (Mătieş, 1986). Prin partea sud – estică a Transilvaniei din care face parte şi Depresiunea Bârsei, cercetătorii au delimitat unul dintre drumurile principale de migraţie care traversează România intracarpatică pe direcţie NV – SE. Acesta a fost denumit drumul „Prahovei” (Cătuneanu et al., 1978). Conform hărţilor privind căile de migraţie din România, Ciochia (1984) consideră ca rută principală: „drumul Oltului”, ce se desfăşoară în lunca inferioară şi mijlocie a râului Olt, cu o ramură ce pătrunde în Depresiunea Făgăraş spre culoarul Măieruş, ca parte componentă a Depresiunii Bârsei. Totodată, valea Prahovei şi culoarul Rucăr – Bran sunt două căi importante de migraţie ce leagă Depresiunea Bârsei de sudul ţării – Câmpia Română (Papadopol, Petrescu, 1990).

Privită spaţial, din punct de vedere fizico – geografic, Depresiunea Bârsei reprezintă în mod cert un culoar de migraţie datorită poziţionării sale la curbura carpatică. Aici se produce o adevărată îngustare a frontului de migraţie care traversează Transilvania de la NV la SE, creându-se aşadar „efectul de pâlnie”, la intrarea în munţi.

Page 133: Analele Spiru Haret - 6

132

Aşezarea complexelor piscicole Rotbav şi Dumbrăviţa în cadrul Depresiunii Bârsei, reprezintă principalele puncte de staţionare pentru păsările în tranzit, acestea fiind atrase şi de oferta trofică existentă. Importanţa lor este cu atât mai mare cu cât în întreaga Depresiune a Bârsei nu mai există astfel de ecosisteme, iar celelalte zone umede nu întrunesc condiţiile de staţionare şi hrană pentru toate grupele ecologice de păsări. Aceste puncte de staţionare în pasaj trebuie înglobate într-un sistem naţional şi european de “coridoare verzi”, definite ca rute principale sau secundare de migraţie cu locurile importante de staţionare.

Lacul de acumulare Dumbrăviţa, eleşteul nr. 10 Dumbrăviţa şi lacurile nr. 3 şi 4 Rotbav sunt locuri de concentrare pentru numeroase specii de păsări şi în special pentru raţe şi gâşte, iar în cazul secării bazinelor pentru recoltarea peştelui ele devin puncte de atracţie pentru câteva zeci de specii de stârci, păsări de ţărm (Limicolae) şi pescăruşi (Laridae, Sternidae). Populaţiile unor păsări de apă sunt foarte mari, unele specii înregistrând efective maxime cu mult mai ridicate decât cele normale, care apar în interiorul lanţului carpatic (Transilvania). Astfel, pe suprafaţa complexelor respective s-au determinat 100 cormorani mari (Phalacrocorax carbo), 60 egrete mari (Egretta alba), 40 egrete mici (Egretta garzetta), 50 berze negre (Ciconia nigra), 150 gârliţe mari (Anser albifrons).

Dintre cele trei arii se remarcă în mod deosebit lacul de acumulare Dumbrăviţa pe care poposesc cele mai mari efective de gâşte şi raţe (Ionescu, 1998; Ionescu, 1999). În acelaşi timp, vegetaţia emersă de pe malul său vestic reprezintă un important loc de înnoptare, odihnă şi năpârlire pentru câteva specii de raţe (Anas crecca, A. platyrhynchos, A. penelope etc.) din Depresiunea Bârsei.

O parte din suprafeţele propuse pentru arii protejate sunt incluse pe lista „Ariilor de Importanţă Avifaunistică” din România. Astfel, complexul piscicol Dumbrăviţa a fost decretat AIA şi trecut pe lista acestor terenuri (conform Buletinului AIA, 1999. Criteriile de definire a unei AIA au fost îndeplinite datorită câtorva specii cuibăritoare considerate vulnerabile în Europa, aflate în declin numeric, pe cale de dispariţie, sau al căror statut de conservare este unul nefavorabil. Dintre speciile ameninţate global face parte raţa roşie (Aythya nyroca). Un statut de conservare nefavorabil în Europa au speciile: buhaiul de baltă (Botaurus stellaris) şi stârcul roşu (Ardea purpurea), toate cuibăritoare la Rotbav şi/sau Dumbrăviţa.

Pe lângă criteriile de delimitare a AIA, o parte a speciilor prezente în perimetrele ecosistemelor la care se face referire sunt încadrate în diferite convenţii internaţionale privind protecţia faunei şi a mediului în general. Unele dintre ele sunt specii periclitate, în regres regional sau global, care necesită protecţie. Pentru aceste convenţii, România este semnatară.

În tabelul 1 sunt prezentate toate speciile de păsări acvatice determinate pe suprafaţa celor trei arii propuse pentru protecţie (1993 – 1998) şi directivele/ convenţiile internaţionale/statutul de ameninţare şi protecţie în care sunt încadrate (după Tucker, Evans, 1997).

Page 134: Analele Spiru Haret - 6

133

Tabelul 1. Speciile identificate între 1993–1998 şi statutul lor de protecţie internaţională, directivele şi convenţiile din care fac parte The observed water birds between 1993 – 1998 and their international conservation status, the directives and conventions where they are included

Nr. crt.

Specia

Statutul european

de ameninţare

Directiva Păsări a

CE

Convenţia de la Berna

Convenţia de la Bonn

AEWA

1 Gavia stellata V I II II * 2 Gavia arctica V I II II * 3 Tachybaptus ruficollis S II 4 Podiceps cristatus S III 5 Podiceps grisegena S II * 6 Podiceps nigricollis S II 7 Phalacrocorax carbo S III 8 Phalacrocorax

pygmaeus V I II II *

9 Pelecanus onocrotalus R I II I / II * 10 Botaurus stellaris (V) I II II * 11 Ixobrychus minutus (V) I II II * 12 Nyctycorax nyctycorax D I II 13 Ardeola ralloides V I II 14 Egretta garzetta S I II 15 Egretta alba S I II 16 Ardea cinerea S III 17 Ardea purpurea V I II II * 18 Ciconia nigra R I II II * 19 Ciconia ciconia V I II II * 20 Plegadis falcinellus D I II II * 21 Cygnus olor S III II * 22 Cygnus cygnus S I II II * 23 Anser fabalis S III II * 24 Anser albifrons S III II * 25 Anser anser S III II * 26 Tadorna tadorna S II II * 27 Anas penelope S III II * 28 Anas strepera V II III II * 29 Anas crecca S III II * 30 Anas platyrhynchos S III II * 31 Anas acuta V II / III III II * 32 Anas querquedula V III II * 33 Anas clypeata S III II * 34 Netta rufina D III II * 35 Aythya ferina S II / III III II * 36 Aythya nyroca V I III II * 37 Aythya fuligula S III II * 38 Aythya marila LW II / III III II * 39 Melanitta fusca LW II III II * 40 Bucephala clangula S III II * 41 Mergus albellus V II II * 42 Mergus serrator S III II * 43 Mergus merganser S III II *

Page 135: Analele Spiru Haret - 6

134

44 Circus aeruginosus S I II II * 45 Pandion haliaetus R I II II 46 Rallus aquaticus (S) III 47 Porzana porzana (S) I II II * 48 Galinulla chloropus S III 49 Fulica atra S III * 50 Haematopus ostralegus S III II 51 Recurvirostra avosetta LW I II II * 52 Charadrius dubius (S) II II * 53 Charadrius hiaticula S II II * 54 Pluvialis squatarola (S) III II * 55 Vanellus vanellus (S) III II * 56 Calidris alba S II * 57 Calidris minuta (S) II * 58 Calidris temminckii (S) II * 59 Calidris ferruginea (S) II * 60 Calidris alpina VW II * 61 Limicola falcinellus V II II * 62 Philomachus pugnax (S) I / II III II * 63 Gallinago gallinago (S) III * 64 Limosa limosa V II III II * 65 Numenius arquata DW II III II * 66 Tringa erythropus S III II * 67 Tringa totanus D II III II * 68 Tringa stagnatilis (S) II II * 69 Tringa nebularia S III II * 70 Tringa ochropus (S) II II * 71 Tringa glareola D I II II * 72 Tringa hypoleucos S II II * 73 Arenaria interpres S II * 74 Phalaropus lobatus S I III II * 75 Stercorarius

parasiticus (S) III

76 Larus melanocephalus S I II II * 77 Larus minutus D II 78 Larus ridibundus S III 79 Larus canus D II III 80 Larus fuscus S II 81 Larus cachinnans (S) III 82 Hydroprogne caspia (E) I II II * 83 Sterna hirundo S I II * 84 Chlidonias hybrida D I 85 Chlidonias niger D I II II * 86 Chlidonias leucopterus S II * 87 Alcedo atthis D I II

TOTAL (specii) 87 38 85 56 65 Legenda: Statutul European de Ameninţare – European Threat Status: S – specie în securitate;

L – specie localizată; D – specie în declin; R – specie rară; V – specie vulnerabilă; E – specie ameninţată; LW – specie cu cartiere de iernare localizate;

Directiva Păsări a Consiliului Europei – EC Birds Directive (79 / 409 / EEC – 94 / C241 / 08 din 29 august 1994.

Page 136: Analele Spiru Haret - 6

135

I – anexa I a directivei, se referă la speciile la care se impun măsuri de conservare a habitatelor pentru a se asigura supravieţuirea şi reproducerea în aria de distribuţie.

II, III – anexele II şi III ale directivei, se referă la speciile care pot fi vânate fără a fi periclitate.

Convenţia de la Berna – Convenţia asupra conservării faunei sălbatice şi habitatelor (modificată în decembrie 1987).

II, III – anexele II şi III ale convenţiei, se referă la speciile a căror areale în migraţie necesită protecţie. Se specifică de asemenea că trebuie interzisă distrugerea deliberată a habitatelor speciilor anexei II;

Convenţia de la Bonn – Convenţia asupra speciilor migratoare de animale sălbatice. I – anexa I a convenţiei, se referă la speciile pe cale de dispariţie peste întregul areal

sau peste cea mai mare parte a arealului lor, fiind necesară protejarea imediată a acestora. II – anexa II a convenţiei, se referă la speciile care necesită o cooperare

internaţională în vederea conservării şi managementului lor. De asemenea, părţile semnatare trebuie să asigure protecţia habitatelor aflate pe rutele lor de migraţie;

AEWA – Acordul privind Conservarea Speciilor de Păsări de Apă Migratoare din

Africa şi Eurasia (Agreement on the Conservation of African – Eurasian Migratory Waterbirds), reprezintă un acord privind conservarea păsărilor acvatice migratoare de pe continentele african şi eurasiatic (amendat în aprilie 1997); face parte integrantă din Convenţia de la Bonn şi se referă la crearea unor baze legale pentru implementarea politicilor de conservare a păsărilor de apă migratoare şi a populaţiilor unor specii, care migrează în Palearcticul de vest şi Africa.

Conform tabelului se constată următoarele: - Prezenţa pe teritoriile complexelor piscicole Rotbav şi Dumbrăviţa a unui

număr însemnat de păsări acvatice cu un statut european de ameninţare, existând în total 34 specii din categoriile: „în declin”, „rare”, „vulnerabile”, „ameninţate” şi „localizate”. Cele mai multe specii sunt „vulnerabile” – 16.

- Din totalul celor 87 specii determinate, 42,5% sunt incluse în „Directiva Păsări”, pentru unele impunându-se măsuri stricte de protecţie a habitatelor (majoritatea stârcilor şi berzelor – anexa I);

- În „Convenţia de la Berna” sunt incluse majoritatea speciilor (96,5% din total), 44 figurând în anexa II şi 40 în anexa III. Şi în acest caz reiese importanţa deosebită a celor două ecosisteme pentru speciile migratoare precum şi necesitatea conservării habitatelor caracteristice;

- „Convenţia de la Bonn” are în componenţă 64,3% din specii, 55 fiind în anexa II şi o singură specie în anexa I. Numărul cel mai mare de specii îl înregistrează ordinul Anseriformes (toate speciile) şi subordinul Charadrii (17 specii);

- din lista AEWA fac parte toate anseriformele, 23 limicole etc. În total sunt incluse 65 specii (74,7%). Această cifră conduce la ideea necesităţii conservării habitatelor, privită prin prisma faptului că cea mai mare parte din specii sunt de pasaj. În acest fel s-ar implementa o parte a prevederilor acordului şi în primul rând: conservarea speciilor de păsări aflate în tranzit.

Câteva specii sunt considerate prioritare pentru conservarea locală a siturilor caracteristice şi a indivizilor aparţinând acestor specii. În această categorie sunt cuprinse specii cuibăritoare şi „estivante” cu o evoluţie negativă (nefavorabilă) prognozată pentru următorii ani în cazul lipsei de protecţie legală a zonei. Cele mai

Page 137: Analele Spiru Haret - 6

136

afectate specii sunt: Tachybaptus ruficollis, Phalacrocorax pygmaeus, Botaurus stellaris, Ixobrychus minutus, Ardea purpurea şi Aythya nyroca.

BIBLIOGRAFIE Cătuneanu, I., Korodi Gal, I., Munteanu, D., Paşcovschi, S., Vespremeanu, E. (1978),

Fauna R. S. R. Aves (Păsări), vol. XX, 1, Editura Academiei R. S. R. Ciochia, V. (1984), Dinamica şi migraţia păsărilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti. Ionescu, D. T. (1998), Contribuţii la studiul structurii şi dinamicii păsărilor din unele zone

umede ale Depresiunii Bârsei, Lucr. celei de a 4-a Conf. Naţ. Prot. Med., p. 375–379, Braşov.

Ionescu, D. T. (1999), Contributions to the Study of the Waterfowl from Dumbrăviţa Lake and Ponds (Bârsa Depression), Transylv. „Rev. Syst. Ecol. Res.,” 1, p. 191–195.

Mătieş, M. (1986), Les routes de migration des oiseaux en Roumanie, Trav. Mus. Hist. Nat. „Grigore Antipa”, vol. XXVIII, p. 245–263.

Papadopol, A., Petrescu, A. (1990), L’avifaune de la zone de la ville de Bucarest et des ses environs; aspects écologiques et évolution à travers les années, Trav. Mus. Hist. Nat. „Grigore Antipa”, vol. XXXI, p. 427–443.

Tucker, G. M., Evans, M. I. (1997), Habitats for Birds in Europe: a Conservation Strategy for the Wider Environment, Cambridge: BirdLife International (BirdLife Conservation Series, No. 6).

* * * (1999), Eleşteele Dumbrăviţa, Buletin AIA.

Page 138: Analele Spiru Haret - 6

137

ARIILE PROTEJATE DIN JUDEŢUL SATU MARE – TRECUT, PREZENT ŞI PERSPECTIVE

Diana ŢOCA*

Cuvinte cheie: educaţie ecologică, arii protejate, Satu Mare Key words: ecological education, protected areas, Satu Mare Protected areas in Satu Mare county – past, present and future.

The essay “ Protected areas from Satu Mare county – past, present and perspectives “ is a short presentation of the actions that took place until present in the biodiversity field in Satu Mare county, and future perspectives in the UE demands transposed through the Directives from The Community Acquis.

After a brief physico-geographycal and geological description of the county, the essay presents the situation of the wild flora and fauna, of the protected areas underlining the next aspects:

- Identifying the possibilities and realizing partnerships between EPA – NGOs - Local Authorities – Mass Media concerning the ecological education of the public in the protection of natural areas matter.

- Elaborating a local short-medium-long terms politics and strategies in order to conserve and protect the natural environment according with the ecosistemic acquis.

- Protecting and conservation of biodiversity and protected areas (conservation of the existing protected areas, identification of new areas in order to entry under protection, delimitation, administration, conservation and recovery of the damaged natural environment)

- Elaborating and implementing some efficient programs for recovery and conservation of the natural heritage

Spunând „natură” ne gândim la păduri, ape, plante, animale, munţi, câmpii,

etc. Ocrotirea mediului presupune un complex de activităţi care are ca scop optimizarea cadrului de existenţă al populaţiilor umane.

Conservarea şi utilizarea durabilă a patrimoniului natural constituie un obiectiv public major şi componenta fundamentală a strategiei naţionale pentru o dezvoltare durabilă.

Judeţul Satu Mare este situat în nord-vestul României, în zona de contact a Câmpiei Tisei cu Carpaţii Orientali şi Podişul Someşan, fiind delimitat la nord de frontiera cu Ucraina, la vest de frontiera cu Ungaria, la sud de judeţul Bihor, la sud-est de judeţul Sălaj, iar la est de judeţul Maramureş. Suprafaţa totală: 4.417,8 kmp=1,9% din suprafaţa ţării (al 36-lea judeţ ca întindere). Pe altitudine

* Agenţia de Protecţia Mediului, Satu Mare.

Page 139: Analele Spiru Haret - 6

138

judeţul Satu Mare este cuprins între 112 m în Câmpia Ecedea şi 1201m Vârful Pietroasa din M-ţii Gutâi.

Din punct de vedere geologic jud. Satu Mare se află la contactul dintre microplaca panonică şi cea transilvană. Fundamentul regiunii este constituit din formaţiuni aparţinând autohtonului de Bihor care cuprind soclul cristalin, depozite sedimentare triasice, jurasice şi cretacic inferioare. Caracteristică zonei este slaba prezenţă a accidentelor tectonice, formaţiunile sedimentare, aparţinătoarea cuverturii post-tectonice fiind depuse în continuitate de sedimentare, cu tendinţă de afundare în trepte către vest ca şi fundamentul cristalin.

Relieful judeţului este variat, constând dintr-o serie de unităţi geomorfologice de câmpie situate în partea centrală şi de vest a judeţului; piemonturile din partea sudică şi sud-vestică a teritoriului, la care se ataşează şi Culmea Codrului; zona Munţilor Oaş – Gutâi, respectiv Depresiunea Oaşului, ce se întind în partea de est şi nord-est a regiunii.

Munţii Oaşului – intens fragmentaţi au înălţimi reduse între 400-600 m, închid dinspre N-E şi V Depresiunea Oaşului.

Munţii Gutâiului – ramura vestică a acestor munţi, denumită Masivul Ignişului, cu înălţimi cuprinse între 600-1201 m, delimitează spre răsărit judeţul Satu Mare de Maramureş. Vârfurile cele mai înalte sunt: Pietroasa (1201 m), Ţiganul, Soci, Piatra Strungii, Călămari şi Miculi.

Forma de relief predominantă este câmpia care reprezintă 63% din suprafaţa totală a judeţului: Câmpia Nirului, Câmpia Careiului, Câmpia Ierului, Câmpia Ecedea, Câmpia Crasnei, Câmpia Someşului. Altitudinile sunt cuprinse între 112 m în Câmpia Ecedea şi Câmpia Careiului 163 m.

Zona colinară ocupă cca 25% din teritoriul judeţului, cuprinzând: Dealurile Tăşnadului (Vf. Vulturului de 330 m), Piemontul Codrului (înălţimi de 180-300 m) şi Culmea Codrului (Vf. Lespezi 575 m, Ţicău 533 m, Tarniţa 551 m).

Luncile înalte, situate de-a lungul cursurilor de apă Talna, Tur, Valea Albă, Pârâul Rău, Lechincioara şi terasele piemontane de confluenţă alcătuiesc Depresiunea Oaşului, depresiune montană bine individualizată, cu o suprafaţă de 614 kmp şi altitudine medie de 200-220 m. Dealurile piemontane cu înălţimi până la 600 m, ce mărginesc Depresiunea Oaşului, pe alocuri sunt supuse degradării.

Clima este de tip temperat-continentală moderată, cu un regim termic mai cald, cu desprimăvărări timpurii şi precipitaţii moderate. Temperatura medie anuală variază între 8,0 o C la poalele munţilor Oaş – Gutâi; 9,8o C la Carei şi 9,7o C Satu Mare. Precipitaţiile anuale oscilează între 700-800 mm în zonele deluroase (până la 1200 mm pe culmile munţilor Oaş – Gutâi) şi 400 mm la câmpie, în anii secetoşi. Media se situează la 600 mm precipitaţii anuale. Regimul vânturilor se caracterizează prin predominanţa curenţilor din sectorul nord-vestic.

Apele curgătoare sunt reprezentate de trei cursuri importante: Someş (cu un curs de 61 km), Crasna (cu un curs de 57 km), Tur (cu un curs de 66 km), la care adaugă Homorodul, Ier şi Talna având o lungime totală de 285 km.

Pe teritoriul judeţului se află 30 de lacuri artificiale, cu o suprafaţă totală de cca 800 ha, cel mai însemnat fiind Lacul Călineşti (357 ha).

Apele subterane de adâncime se prezintă sub formă ascensională sau arteziană şi sub formă de zăcământ. Etajul superior de straturi acvifere este format din ape dulci, carbonatate, la adâncimi de 250-400 m. Apele de zăcământ din etajul inferior (800-2000 m) se ivesc la suprafaţă ca izvoare sau ca foraje sub formă de ape minerale carbogazoase cloro-sodice, cu proprietăţi alcaline (Bixad, Turţ, Oraşul Nou), slab sulfuroase (Lunca Şes, Vama, Ghenci) sau bicarbonatate (Tarna

Page 140: Analele Spiru Haret - 6

139

Mare, Valea Măriei, Noroieni, Micula) dar şi termale, (Ady Endre, Satu Mare, Acâş, Carei, etc.).

Solurile judeţului Satu Mare au fost inventariate în amănunţime în 1984, conform metodologiei elaborate de Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie (ICPA) Bucureşti. Teritoriul agrosilvic al judeţul Satu Mare se încadrează în 58 tipuri şi subtipuri de sol, corespunzătoare la 6 clase.

Flora şi fauna judeţului Satu Mare se întâlneşte în trei tipuri de ecosisteme: terestre, acvatice şi subterane. Pe baza vegetaţiei se delimitează, altitudinal, un etaj nemoral (al pădurilor de foioase: gorunete şi făgete) bine reprezentat, şi un etaj boreal (al pădurilor de conifere) extrem de redus. În câmpie se individualizează două zone biogeografice: silvostepă şi stepă. Vegetaţia naturală ocupă în prezent 1/3 din teritoriul judeţului, 15% din acesta fiind ocupat de asociaţiile de pădure.

Fauna judeţul Satu Mare, inventariată până în 1998, totalizează 3264 specii, din care 85% sunt nevertebrate şi 15% vertebrate. Domină insectele (72% din totalul speciilor inventariate) şi păsările (7,1%).

Flora şi fauna sălbatică constituie un patrimoniu natural de valoare estetică, ştiinţifică, culturală, recreativă, economică şi intrinsecă, care trebuie protejat şi transmis generaţiilor viitoare.

Condiţiile naturale locale de relief, climă şi cele edafice deosebit de variate, au determinat marea diversitate a florei judeţului Satu Mare. Prezenţa unor staţiuni azonale contribuie la îmbogăţirea tezaurului floristic; în schimb lipsa unor formaţiuni calcaroase de grohotişuri, stâncării masive, precum şi înălţimile relativ reduse ce cauzează lipsa etajului alpin şi chiar subalpin au determinat ca unele specii ce se găsesc în judeţele învecinate să nu mai ajungă în zona noastră. Dintre plantele spontane care cresc pe teritoriul judeţului circa 50 specii constituie rarităţi ale florei României. Dintre acestea unele figurează pe lista endemismelor, relictelor şi a celor ocrotite.

Fauna terestră este dispusă spaţial în etaje şi zone biogeografice. Deosebim un etaj al pădurilor de foioase (nemoral) şi un etaj al pădurilor de conifere (boreal). În câmpie se individualizează două zone biogeografice: silvostepa şi stepa. Pe lângă acestea fauna judeţului cuprinde mai multe complexe de animale azonale, restrânse în suprafaţă determinate de condiţiile topoclimatice, edafice şi trofice particulare, pe stâncării, nisipuri, turbării şi lunci.

Problemele de mediu sunt globale ca scop, dar puse în practică la nivel individual sau comunitar. Cu toţii ne simţim ineficienţi în faţa problemei biodiversităţii pe scară planetară, dar ne dăm seama, că învăţând să cunoaştem şi să protejăm cadrul natural, vom contribui la menţinerea şi îmbunătăţirea potenţialului existent al naturii, ceea ce corespunde principiului dezvoltării durabile. În acest sens, acţiunile pe termen scurt şi pe termen lung au în vedere în primul rând dezvoltarea resurselor regenerabile ale naturii, dar şi consumul echilibrat al resurselor neregenerabile.

Toate acestea sunt conforme cu cerinţele UE stipulate prin Directivele Acquis-ului Comunitar – Cap. 22 Protecţia mediului, implementarea lor presupunând în primul rând educarea ecologică în scopul conştientizării, informării şi sensibilizării populaţiei asupra reducerii sensibile sau eliminării complete a pericolelor ce ameninţă în prezent diversitatea biologică şi peisagistică a ariilor protejate.

Prin declanşarea în anul 2000 de către Centrul Carpato-Danubian de Geoecologie a unuia dintre programele majore ale Fundaţiei Europene de Educaţie pentru Mediu Înconjurător, program denumit „Eco-şcoală” s-a oferit învăţământului şi elevilor posibilitatea de a pune în practică ideile şi conceptele educaţiei pentru mediu în viaţa de zi cu zi.

Page 141: Analele Spiru Haret - 6

140

În cadrul acţiunilor desfăşurate de APM, implicarea elevilor este una dintre priorităţile primordiale. În urma mediatizării acestui program cu scopul acordării Steagului Verde unui număr cât mai mare de şcoli din judeţ ca simbol european al reţelei de şcoli ecologice şi al prestigiului pe care acestea îl au în procesul educaţional, şi-au manifestat dorinţa implicării trei şcoli cu clasele I-VIII: nr.20, Octavian Goga şi C. Brâncoveanu, iar în data de 11 iunie 2002, din cele trei şcoli, Şcoala Generală cu clasele I-VIII nr. 20 a fost declarată oficial ECO ŞCOALĂ şi a obţinut steagul verde.

Televiziunea, Radioul şi Presa scrisă sunt mesagerii cei mai apţi de a face o educaţie ecologică uniformă pe întreg cuprinsul ţării. La nivel local prin intermediul acestora populaţia este informată în permanenţă despre situaţia şi starea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice de pe teritoriul judeţului Satu Mare, fiind implicaţi şi în organizarea acţiunilor cu ocazia evenimentelor care vizează domeniul protecţiei mediului unde mass-media este implicată.

La nivelul judeţului Satu Mare la ora actuală există un număr de 16 ONG-uri de mediu active cu care APM desfăşoară numeroase activităţi comune în vederea realizării obiectivelor programelor, în special a celor lansate la nivel de MMGA şi implementează proiecte în parteneriat cu finanţare UE.

Ecosistemele naturale au suferit schimbări majore de-a lungul timpului. Dacă cu secole în urmă, în zonele de şes, pădurile Câmpiei Crasnei formau încă corp comun cu cele din Câmpia Someşului astăzi sunt doar sub formă de corpuri izolate sau pâlcuri datorită exploatărilor din ultimele decenii. Cele mai profunde transformări au suferit terenurile mlăştinoase prin lucrări de drenare şi de hidroameliorare. Suprafaţa precum şi intensitatea folosirii terenurilor în agricultură a crescut progresiv, fapt ce a avut repercusiuni asupra ecosistemelor naturale, apărând astfel necesitatea conservării anumitor zone caracteristice judeţului.

Asupra unor reglementări şi dispoziţii, cu scopul de a ocroti unele terenuri sau specii, în trecut găsim doar câteva date cu totul sporadice. Astfel, încă din evul mediu în „Ţara Oaşului” existau câteva „branişti”, iar în secolul XVIII se introduc restricţii cu scopul de a proteja pădurile degradate din împrejurimile oraşului Satu Mare. Într-o publicaţie apărută la începutul anilor 1900 la Carei, este menţionată importanţa ocrotirii unor specii lemnoase şi a păsărilor folositoare. Expoziţiile silvice organizate la Satu Mare în perioada interbelică, popularizează importanţa ocrotirii naturii. La cea de a III-a expoziţie, organizată în anul 1936, sunt prezentate o serie de materiale care contribuie la cunoaşterea importanţei protejării genofondului vegetal şi animal al judeţului. Primele rezervaţii naturale în judeţ sunt înfiinţate în decursul ultimelor decenii. În urma Deciziei nr.65/1982, a Consiliului Popular al judeţului Satu Mare, au fost luate o serie de măsuri menite să ocrotească genofondul vegetal şi animal caracteristic.

Datorită reliefului variat şi a microclimatelor din judeţul Satu Mare, întâlnim aici o mare diversitate de ecosisteme, specii de plante şi animale rare, unele unice. Prin Hotărârea Consiliului Judeţean nr. 4 din 7 martie 1995 au fost puse sub protecţie zone importante din punct de vedere al biodiversităţii, zone declarate de interes naţional prin Legea nr. 5/2000.

1. Zona de floră psamofilă Foieni Dunele continentale din apropierea localităţii Foieni sunt situate în Câmpia

Nirului, care este parte integrantă din Câmpia de Vest. Aceste dune reunesc un impresionant număr de elemente sudice, mediteraneene, atlantice şi pontice. Nisipurile necoezive ce formează corpul dunelor este fixat printr-o vegetaţie

Page 142: Analele Spiru Haret - 6

141

termofilă intrazonală. Asociaţia Festuco vaginatae-Corynephoretum are ca edificatori dominanţi două specii arenicole rare: Festuca vaginata şi Corynephorum canescens.

Alte elemente rare în flora ţării întâlnite în această zonă sunt: Minuartia viscoza, Spargula pentandra, Dianthus gigantiformis, Polygonum arenarium, Pulsatilla pratensis sp.hungarica, Leontum saxatilis, Iris humilis ssp.arenaria.

2. Mlaştina de interdune Vermeş Mlaştina Vermeş este o mlaştină eutrofă înfiripată între dunele continentale din

Câmpia Nirului, care reprezintă sectorul nordic al Câmpiei de Vest a ţării. Această zonă reprezintă un fragment de vegetaţie intrazonală care îşi păstrează zestrea floristică şi autenticitatea structurii vegetaţiei. Semnificaţia sa deosebită constă în faptul că mlaştina conservă unele relicte glaciare, care vegetează optim deşi se află la limite altitudinale extrem de joase (138-150 m): Calamagrostic neglecta, C. canescens, Carex approminquata. Optimul staţional al acestor relicte se află în complexele eutrofe din depresiunile reci intramontane al Carpaţilor estici româneşti, la aproximativ 610-690 m altitudine. Înmlăştinirea de la Vermeş mai adăposteşte şi unele specii rare din flora ţării: Aldrovanda vesiculosa, Euphorbia lucida, Hypericum tetrapterum, Taraxacum palustre, Silene multiflora, Hottonia palustris.

Mlaştina prezintă o importanţă fantastică fiind singurul punct din ţară în care a fost găsită cuibărind becaţina comună Gallinago gallinago (Papadopol, 1967). În desişul vegetaţiei palustre cuibăresc specii de raţe (Anas platyrhyndros, Anas querquedula, Aythya ferina, A. Nyroca), lişiţe (Fulica astra), erete de stuf (Circus aeruginorus), lăcarul de mlaştină (Acrocephalus palustris), lăcarul mare (A. arudinaceus) lăcarul de lac (A. scirpaceus), buhaiul de baltă (Botaurus stellaris), codobatura albă (Motocilla alba) codobatura galbenă (Motocilla flava flava) ciocârlia de câmp (Alanda arvensis), sticletele (Carduelis carduelis).

Dintre amfibieni se întâlnesc patru specii de broaşte: Rana temporaria, R. dalmatina, Hyla arborea. În bibliografia de specialitate este menţionată şi o specie rară a ţării noastre şi anume Rana arvalis. Dintre reptilele identificate amintim: Lacerta agilis şi L. viridis care s-au prezentat într-o frecvenţă impresionantă, iar dintr-o specie cu importanţă deosebită din punct de vedere faunistic s-a identificat prezenţa şopârlei de nisip (Ableparus Kitaibel).

3. Pădurea de frasini de la Urziceni Pădurea este situată la periferia Câmpiei Nirului, substratul natural fiind

format din depozite sedimentare de nisipuri eoliene. Această zonă se întinde pe o suprafaţă de cca. 38 ha şi are o vegetaţie interesantă pădurea având două nivele: arbori de talie mare: Fraxinus excelsior, Quercus robur, Pinus nigra, Pinus canadensis, Acer campestris; subarboretul este foarte bogat fiind reprezentat prin: alun, corn, păducel, porumbar.

Pădurea „Frasin” din Urziceni este situată la periferia Câmpiei Nirului, având o floră şi o vegetaţie interesantă, cu peste 150 de specii de plante încadrate în 3 asociaţii, cea mai răspândită fiind în prezent Fraxineto-Ulmetum Soo. Litiera întreruptă subţire, caracterizată printr-o floră indicatoare de specii din gen Arum-Pulminaria. Pădurea „Frasin” este constituită în principal din arborete pur de frasin (Fraxinus excelsior, Fraxinus angustifolia) în stratul arborescent mai întâlnim stejarul (Quercus robur) localizat în locuri mai luminoase şi mai bine drenate: ulm de câmp (Ulmus minor), plop euramerican (Populus canadensis), plop alb (Populus alba), plop negru (Populus nigra), anin negru (Alnus glutinosa). La umbra arboretului în stratul arbustiv şi subarbustiv de la marginea pădurii vegetează alunul (Corylus avellana), corn (Cornus

Page 143: Analele Spiru Haret - 6

142

mas), lemn câinesc (Ligustrum vulgare L.), soc negru (Sambucus nigra L.), păducel (Crategus monogyna), elemente submediteraneean mezotrof. Stratul ierbaceu este foarte diversificat datorită alternanţei suprafeţelor înmlăştinite cu soluri salinizate de tip lăcovişte. Se întâlnesc: colţuşii popii (Viola silvestris), viorele (Scila bifolia), limba câinelui (Cynaglossum officinale), coada cocorului (Polygonatum latifolium) etc. Dintre speciile deosebite pentru această rezervaţie se remarcă: Holtonia palustris L. identificată în apele pârâului care traversează pădurea, Trollius europaeus L. în acest tip de pădure atinge una din limitele cele mai nordice din România. Pe nisipurile semifixate, caracteristică este asociaţia Potentilla-Festucetum pseudovinae Soo, Festuceto-Caricetum stenophyllae romanicum. Dintre speciile rare amintim: Alyssum montanum subsp. Gmelini, Pulsatila pratensis subsp. Hungarica etc. Pădurea de frasini este încadrată în grupa I-a funcţională cu funcţie prioritară de protecţie, pădure situată la limita dintre stepă şi silvostepă.

4. Cursul inferior al râului Tur Râul Tur este singurul râu de munte din judeţul Satu Mare. Cursul inferior al

acestuia (43 km), de la acumularea Călineşti şi până la graniţa cu Ungaria, este un „coridor verde” cu o diversitate floristică şi faunistică şi un relief pronunţat, fiind important atât din punct de vedere al migraţiei păsărilor, cât şi ca loc de refugiu între terenurile cultivate. În această zonă protejată în mod organic se leagă şi sistemele lacustre de la Adrian şi Bercu, adevărate refugii pentru păsările acvatice. Porţiuni întinse sunt acoperite cu stuf, papură, iar în apă regăsim: Trapa natans, Ranunculus acvatilis. În râul Tur se dezvoltă o vegetaţie de angiosperme submerse: brădiş, broscăriţa şi natante: nuferi: Nymphaectum alba-luteae, Nuphar lutea.

Din punct de vedere faunistic această zonă are o importanţă deosebită, fiind foarte variată. Aici se întâlnesc elemente de munte, de deal, de şes, de pădure şi acvatice. Specii de păsări observate în zonă Accipiter nisus, A. Gentilis, Anas platyrhynchos, A. Strepera, Ardea cinerea, Aythya nyroca, Buteo buteo, Circus aeruginosus, Corvus frugilegus, Corvus c. cornix, Coccothraustes coccothraustes, Fulica atra, Gallinula chloropus, Larus ridibundus, Pica pica, Parus Caeruleus, Podiceps nigricollis etc.

Ihtiofauna este de asemenea diversificată: Salmo trutta fario, Thymallus thymallus, Leuciscus cephalus, Tinca tinca, Barbus barbus, Czprinus carpio, Stizostedion lucioperca. Prin H.G. 2151/2004 suprafaţa ariei naturale protejate s-a extins până la 6212 ha.

5.Tinoavele din munţii Oaş – Gutâi Tinoavele au fost declarate ca arii protejate datorită importanţei ştiinţifice pe

care o prezintă din punct de vedere floristic. Sunt instalate pe pante cu înclinaţie moderată şi mai ales în cratere stinse, cu drenaj natural mai mult sau mai puţin pronunţat, pe o bună parte a Platoului andezitic Oşan-Maramureşan: Tinovul Trestia, Tinovul de la Mărăuş, Tinovul Tăul cu gândacul, Tinovul Izvorul Afânări.

Ansamblul biocenotic al tinoavelor, chiar dacă suprafeţele lor sunt reduse, conservă numeroase componente relicte, constituind un document viu pentru reconstituirea unor areale floristice şi faunistice, iar zăcământul turbos reprezintă o arhivă documentară multimilenară din care se poate reconstitui istoria vegetaţiei din teritoriile apropiate.

Din punct de vedere botanic tinoavele sunt caracterizate prin specii de Sphagnum sp., Eriophorum angustiflorum, Juncus sp., Mentha aqvatica, Typha sp., exemplare de Drosera rotundifolia, Carex şi chiar specii rudeale Rumex sp,

Page 144: Analele Spiru Haret - 6

143

Ligularia siberica (plantă relictă, situată în Tinovul Trestia de la hotarul comunei Certeze), Rumex sp. Tinoavele sunt mărginite de păduri de amestec fag-molid.

Din punct de vedere faunistic tinoavele sunt habitate specifice în primul rând pentru unele nevertebrate rezistente la aciditate pronunţată. Acestea fac parte din categoria protozoarelor (Amoeba verucosa), rotiferi, lamelibranhiate, gasteropode, crustacei inferiori, păienjeni, fluturi etc.

Dintre vertebrate se pot întâlni în această zonă amfibieni (Triturus montandoni), endemism din Carpaţii Orientali), reptile (Lacerta vivipara), iar dintre păsări amintim păsările acvatice ca: Galinago galinago, Tringa hypoleucos şi chiar Ardea cinerea. Dintre mamifere se pot aminti: cerbul, mistreţul.

6. Rezervaţia Runc Pădurea are o suprafaţă de 68,5 ha fiind dominată în mare măsură de

Quercetum. Pădurea este compactă, are un aspect deosebit cu trunchiuri înalte şi drepte. În anumite subparcele ale rezervaţiei sunt diseminate şi alte specii forestiere: cireşul sălbatic, fag, carpen. Subarboretul este format din regenerări naturale de carpen (80%) şi arbuşti de alun, lemn câinesc, păducel.

Această zonă este importantă deoarece ea poate servi ca lot semincer cu un genofond valoros, refugiu important pentru vânat, fiind bine reprezentată şi din punct de vedere cinegetic: căpriorul, cerbul comun.

Pădurea Noroieni, situată la o distanţă de 12 km de municipiul Satu Mare, Pădurea Mare, la 5 km N-V de municipiul Satu Mare, Parcul Dendrologic Carei situat în centrul municipiului Carei sunt arii protejate de interes judeţean care se remarcă prin specii faunistice şi floristice rare. Aceste zone ca şi celelalte au fost declarate ca fiind protejate prin Hotărârea Consiliului Judeţean nr. 4 din 7 martie 1995.

Cercetările sistematice efectuate în zona heleşteelor de pe raza comunei Moftin în perioadele de migraţie şi iernat a păsărilor autohtone şi a celor migratoare care îşi găsesc în această zonă un loc de refugiu şi o bază trofică importantă au contribuit la dezvoltarea bazei de date şi la întocmirea referatului privind propunerea de punere sub regim de protecţie a zonei „Heleşteele de la Moftinul Mic”. În urma analizării propunerii Academia Română consideră că această zonă îndeplineşte criteriile pentru a fi declarată arie de protecţie specială. Prin H.G. 2151/2004 zona a fost declarată arie de protecţie specială avifaunistică

Heleşteele de la Moftinu Mic au o suprafaţă de 125,12 ha, din care luciul de apă reprezintă 105,06 ha; adâncimea – 1,5-2 m. Heleşteul propriu-zis este înconjurat de un brâu mai subţire de plantele hidrofile (Phragmites, Typha), iar în anumite locuri, unde adâncimea apei este mai redusă, există mici insule acoperite cu stuf şi papură. Această biocenoză este foarte bogată în alge, plante acvatice submerse (Lemna, Spirodella etc.), precum şi nevertebrate (Chironomide, tricoptere), melci, lipitori, iar pe faţa superioară a limbului foliar, libelule, ţânţari, păianjeni, muşte şi broaşte. Aceste vieţuitoare creează baza trofică pentru păsările acvatice. Acest habitat permite cuibărirea unor păsări acvatice, în primul rând în subzona hidrofitelor emerse formate din: trestie (Phragmites), papură (Typha sp.) şi pipirig (Schoenoplectrus) care se găsesc la marginea lacului şi în unele locuri cu adâncimi reduse din interiorul acestuia. Dintre speciile de păsări amintim: Fulica atra (lişiţa), Anas platyrhynchos (raţă mare), Galinulla chloropus (găinuşă de apă), Tringa hypoleucos (fluierarul de baltă), Podiceps nigricollis (corcodel cu gât negru), Podiceps ruficollis (corcodel pitic), Larus minutus (pescăruş mic) – o specie destul de rară etc.

S-a dovedit din plin importanţa ornitologică a acestui lac, depistându-se 53 de taxoni de păsări printre care figurează şi specii foarte rare de un interes ştiinţific deosebit, care apar în Lista roşie a ţării şi a Europei: Anas clypeata (raţă lingurar),

Page 145: Analele Spiru Haret - 6

144

Egretta alba (egreta albă), Falco peregrinus (şoim călător) etc. Analizând această lucrare reiese că acest lac are o importanţă deosebită, nu numai din punct de vedere calitativ dar şi cantitativ, ca loc de popas, de hrănire a speciilor de păsări acvatice.

Refacerea unor habitate umede în perimetrul Mlaştinii Ecedea este un obiectiv regional de primă mărime, care poate sta la baza unei viitoare cooperări transfrontaliere între judeţele Satu Mare/România şi Szabolcs-Szatmár-Bereg/Ungaria, potrivit Convenţiei Ramsar. Împreună cu Primăria Comunei Berveni, Primăria Oraşului Carei, etc se vor elabora proiecte pentru obţinerea de fonduri necesare reabilitării acestei zone. Situat pe monotonul şes sătmărean, pe cursul inferior al râului Crasna, două treimi din întinderea sa se află pe teritoriul Ungariei, acest ţinut a fost cunoscut până la sfârşitul secolului al XIX-lea sub numele de Mlaştina Ecedea, fiind cea mai mare mlaştină eutrofă a Europei Centrale. Datorită unicităţii sale – vegetaţie luxuriantă, diversitatea habitatelor umede – era foarte cunoscută pe continent.

Acest grandios monument al naturii nu a putut „supravieţui” nici până la începutul sec. al XX-lea fiind supus unei ample acţiuni de asanare în perioada 1895-1898. Mlaştina Ecedea a fost astfel desecată, schimbându-şi radical faciesul arhaic, dispărând zone în care erau conservate o seamă de nestemate naturale ale acestor meleaguri.

Societatea Carpatină Ardeleană – Satu Mare a depus cererea de finanţare, la Fundaţia pentru Parteneriat, pentru proiectul „Eco-TUR 2003 – delimitarea teritorială a rezervaţiei naturale Cursul inferior al râului Tur”. IPM Satu Mare a semnat declaraţia de parteneriat cu societatea pentru implementarea proiectului în cazul în care va fi selectat pentru finanţare. Proiectul se va derula în perioada iunie 2003 – mai 2004. Scopul acestui proiect este extinderea zonei protejate în fosta luncă, deci declararea tuturor habitatelor valoroase din zonă nu doar a celor din lunca inundabilă a Turului (spaţiul dintre cele două diguri).

În perioada actuală ariile protejate şi conservarea biodiversităţii sunt o problemă majoră a omenirii. În secolul al XX-lea, secolul dezvoltării explozive a tuturor activităţilor umane, intervenţia omului în modificarea condiţiilor de mediu a depăşit pragurile limită de regenerare a naturii. De aceea este necesar ca în fiecare an să evaluăm ce-am făcut până în prezent şi cea care trebuie să se afle în centrul atenţiei noastre este NATURA şi nu interesele înguste ale omului.

BIBLIOGRAFIE

Ardelean, G. (1998), Fauna judeţului Satu Mare, Editura V.Goldiş University Press, Arad.

Asvadurov, H., Boieriu, I. (1983), Solurile judeţului Satu Mare, Centrul de Material şi Propagandă Agricolă, Bucureşti.

Asvadurov, H., Dragu, I. (1967), Cercetări geobotanice în Câmpia Someşului, D.S. ale sed. Com. Geol. Rom., LIII, Fasc.2, (1965-1966) 1967.

Bartok, P. (1971), Contribuţii la cunoaşterea răspândirii unor specii de plante din judeţele Satu Mare şi Maramureş, Comunic. Bot., Bucureşti.

Bogdan, A, Călinescu, Maria (1976), Judeţul Satu Mare, Editura Academiei, Bucureşti.

Cristea, V. (1979), Consideraţii asupra evoluţiei vegetaţiei teritoriului judeţului Satu Mare, Şcoala Sătmăreană, Casa Corpului Didactic, Satu Mare.

Karacsonyi, C. (1995), Flora şi Vegetaţia judeţului Satu Mare, Editura Muzeului Sătmărean, Satu Mare.

Page 146: Analele Spiru Haret - 6

145

VIAŢA ŞTIINŢIFICĂ

♦ A patra sesiune anuală de comunicări a Facultăţii de Geografie din Universitatea Spiru Haret, 10 mai 2003.

Facultatea de Geografie a Universităţii Spiru Haret a organizat în data de 10

mai 2003, la sediul său din Palatul Sporturilor şi Culturii din Bucureşti, A patra sesiune anuală de comunicări. Comitetul de organizare a fost alcătuit din Prof. univ. dr. doc. Grigore Posea, preşedinte, Conf. univ. dr. Ioan Povară, Prof. univ. dr. Ion Zăvoianu, Prof. univ. dr. Vasile Glăvan şi Prof. univ. dr. Adrian Cioacă, membrii, Asist. univ. Marilena Dragomir, Asist. univ. Nicolae Cruceru şi Asist. univ. Florin Vartolomei, secretari.

Sesiunea a avut un program complex, în cadrul căruia s-au susţinut comunicări ştiinţifice pe şase secţiuni: geomorfologie-pedologie, meteorologie, hidrologie, geografie economică de ramură, dezvoltare regională şi geografia mediului.

La şedinţe au participat în jur de 100 de specialişti, mai mult de jumătate dintre aceştia fiind invitaţi de la alte instituţii de profil din Bucureşti şi din ţară (Universitatea din Bucureşti, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, Universitatea de Vest din Timişoara, Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Universitatea din Craiova, Universitatea „Dimitrie Cantemir“ din Sibiu, Universitatea Transilvania din Braşov, Institutul de Geografie al Academiei Române) dar şi de la diverse alte instituţii interesate în colaborarea cu specialiştii din domeniul geografiei (Institutul Naţional de Meteorologie şi Hidrologie, Institutul de Speologie „Emil Racoviţă“ din Bucureşti, Societatea Română de Speologie-Carstologie, Administraţia Apele Naţionale Române din Constanţa, Institutul Naţional de Hidrologie şi Gospodărirea Apelor Bucureşti, Institutul de Economie Agrară – INCE, Bucureşti, Institute de Protecţia Mediului din diverse judeţe precum Mureş, Botoşani, Satu-Mare, Hunedoara etc.).

Subiectele prezentate au acoperit o gamă foarte variată de probleme din toate domeniile de interes ale geografiei şi nu numai (geomorfologie, carstologie, pedologie, meteorologie, climatologie, riscuri naturale şi percepţia acestora, hidrologie, geografia industriei, a agriculturii, geografia turismului, geografie regională, geografie rurală şi urbană, geografie socială şi protecţia mediului înconjurător).

O parte din materialele prezentate la A patra sesiune anuală de comunicări a Facultăţii de Geografie a Universităţii Spiru Haret sunt publicate în această revistă.

Conf. univ. dr. Liliana GURAN

Page 147: Analele Spiru Haret - 6

146

Page 148: Analele Spiru Haret - 6

147

♦ Teze de doctorat susţinute de cadrele didactice de la Facultatea de Geografie

În ziua de 17 iunie 2003 a fost susţinută în şedinţă publică, în cadrul

Institutului de Geografie al Academiei Române, teza de doctorat intitulată „Caracteristicile climatice ale Podişului Dobrogei de Sud cu referire specială asupra fenomenelor de uscăciune şi secetă”, de către doamna Iulica Văduva, lector la Facultatea de Geografie, Universitatea Spiru Haret din Bucureşti.

Autoarea, cu o meticulozitate deosebită, a efectuat o analiză exhaustivă a tuturor parametrilor climatici, cu grija vădită de a desprinde, cota parte de contribuţie a fiecăruia la specificul climei dobrogene, ca efect al interdependenţei dintre aceştia, specifici subsistemului climatic dobrogean.

Pentru a ajunge la concluziile necesare, autoarea structurează întregul material faptic pe trei părţi, înglobând 16 mari capitole, extinse pe 351 p., în care se includ 125 tabele, 169 figuri şi 330 titluri bibliografice.

În prima parte, sugestiv intitulată Aspecte introductive, extinsă pe circa 46 p., autoare trece în revistă Podişul Dobrogei de Sud în literatura de specialitate, analizează factorii genetici ai climei care concură la definirea trăsăturii fundamentale a climei dobrogene, subliniind contribuţia fiecăruia din acest punct de vedere.

Marea variabilitate a circulaţiei generale a atmosferei determină şi marea variabilitate a riscurilor climatice şi posibilitatea producerii unei game largi de astfel de fenomene, dar nici unul nu este mai specific acestei regiuni, decât fenomenele de uscăciune şi secetă care determină caracterul său semiarid.

Partea a doua a lucrării, extinsă pe 160 p., este intitulată Particularităţile principalelor elemente climatice. Aici, autoarea tratează în detaliu: temperatura aerului şi a solului, umezeala aerului, nebulozitatea, durata de strălucire a Soarelui, precipitaţiile atmosferice, vântul, ca şi fenomenele climatice de risc din perioada caldă şi rece ale anului, folosind metode clasice şi moderne asistate de calculator şi adaptate scopului propus.

Partea a III-a intitulată „Fenomenele de uscăciune şi secetă” însumează peste 130 de pagini şi este în totalitate originală, atât prin datele prelucrate, cât şi prin concluziile la care ajunge.

Aşa după cum s-a constatat din cele prezentate până acum, analiza corelativă a tuturor elementelor climatice demonstrează prezenţa acestora, cu frecvenţă şi intensitate mari, pe teritoriul Podişului Dobrogean.

În ansamblul său, Doamna Iulica Văduva a realizat o lucrare de climatologie regională cu un grad mare de originalitate, care trezeşte un interes deosebit, atât din punct de vedere teoretic, cât şi metodologic şi practic, mai ales.

Totodată, lucrarea este prezentată într-un stil academic, modern, utilizând o terminologie de specialitate corectă şi adecvată. Este de remarcat perseverenţa, puterea de muncă şi tenacitatea cu care Doamna Iulica Văduva nu a abdicat de la scopul propus.

În finalul şedinţei, comisia a votat în unanimitate acordarea titlului de doctor în geografie cu menţiunea „Cum laude” doamnei Iulica Văduva.

Cartograf Raluca NICOLAE

Page 149: Analele Spiru Haret - 6

148 148

Page 150: Analele Spiru Haret - 6

149

RECENZII

♦ GRIGORE POSEA (2003), Geografia fizică a României, Partea I, Date generale. Poziţie geografică. Relief. Editura Fundaţiei România de Mâine, 262 p., 64 fig. (schiţe de hartă, hărţi, profile, foto), 8 tabele.

Apariţia în anul 2003 a acestei lucrări oferă studenţilor geografi prilejul de

a-şi însuşi noţiunile de bază ale cursului de Geografia Fizică a României. În acelaşi timp, cursul se constituie, prin conţinut (noţiuni despre relieful României), şi ca un îndrumar pentru o mai bună înţelegere a cursului de Geomorfologia României. Autorul redă problematica generală a geografiei fizice a României, specificul acesteia şi aspectele fundamentale stabilite de natură şi de către om, iar prin bogata sa activitate la catedră adoptă şi un stil didactic, cu diferite sublinieri în text, cu întrebări şi probleme de autoevaluare pentru studenţi, cu modele de teste grilă pentru examen. Lucrarea a apărut şi ca o necesitate în peisajul destul de arid al publicaţiilor ce şi-au propus, prin conţinut, o mai bună înţelegere a cadrului fizico-geografic deosebit de complex al teritoriului României, dar mai ales a reliefului ca suport pentru celelalte elemente fizico-geografice şi pentru activitatea umană.

Lucrarea începe cu o serie întreagă de informaţii menite a înţelege şi a învăţa mai uşor elementele cadrului fizico-geografic al României şi, ceea ce este mai important, interrelaţiile dintre acestea, ştiindu-se faptul că tocmai acestea fac obiectul de studiu al geografiei ca ştiinţă. Aceste informaţii conţin: îndrumări metodice pentru învăţarea geografiei fizice a României, date generale despre România, poziţia geografică şi consecinţele acesteia, structura geografică de sistem a spaţiului românesc şi obiectul geografiei fizice a României.

Cea mai mare parte a lucrării abordează sintetic aspectele deosebit de complexe ale reliefului României printr-un mod de tratare genetico-evolutiv şi sistemic. Autorul păstrează, în tratarea problemelor, structura din lucrarea Geomorfologia României, apărută cu un an înainte, însă prezintă problemele succint din nevoia de a le face înţelese la nivelul de pregătire al studenţilor din anul III de studiu. Elementul de noutate, deosebit de util în fixarea cunoştinţelor asimilate treptat, este dat de faptul că, după fiecare tratare a problematicii propuse, se întâlnesc scurte teste de autoevaluare constând în întrebări şi probleme. De fapt lucrarea se încheie cu o evaluare prin teste grilă utilă în recapitularea cunoştinţelor asimilate, acest lucru subliniind încă o dată scopul didactic al acesteia.

Prin volumul mare de informaţii prezentate succint, dar clar, prin structura de abordare a reliefului României, lucrarea se constituie ca un adevărat manual de învăţare a celui mai important element al cadrului fizico-geografic, util studenţilor din anii III şi IV de studiu, dar şi ca un ghid pentru cadrele didactice privind modul în care trebuie structurată şi transmisă informaţia geografică în actul predării.

Asist. univ. drd. Dan EREMIA

Page 151: Analele Spiru Haret - 6

150

♦ GRIGORE POSEA, ADRIAN CIOACĂ (2003), Cartografierea geomorfologică, Editura Fundaţiei România de Mâine, 208 p., 37 fig., 17 planşe.

Personaje marcante în peisajul literaturii geomorfologice româneşti, autorii

au reuşit să cuprindă în cele 208 pagini un îndrumător complet pentru studiul analizei reliefului, la care se adaugă cele 54 de figuri, care au o tipologie aparte (hărţi topografice, geomorfologice, hărţi cu regionări, fotografii, schiţe panoramice, blocdiagrame, profile geomorfologice, o paletă largă de semne convenţionale ş.a.).

Lucrarea este structurată în 2 părţi, unde sunt abordate problemele teoretice şi practice/de teren a reprezentării reliefului. Temele abordate sunt analizate în primul rând teoretic printr-o metodologie complexă în care sunt prezentate etapele succesive de analiză şi interpretare a subiectelor tratate, după care se exemplifică prin prezentarea unui model de hartă. În finalul temelor este justificată utilitatea rezultatelor, şi se cere, un referat pe baza hărţii realizate de către studenţi, care să cuprindă următoarele: harta tematică, urmată de analiza acesteia în funcţie de tema lucrării şi de destinaţia şi utilizarea acesteia.

Prima parte ocupă mai mult de ¾ din lucrare şi prezintă „Consideraţii teoretice şi metodologice” pentru analiza reliefului. Interpretarea acestuia constă în utilizarea hărţilor topografice în vederea reprezentării hărţilor tematice cantitative şi calitative de suprafeţe (morfografie, morfometrie ş.a.) şi a analizei pe verticală (profilul geomorfologic) a reliefului.

Sunt tratate bazele de lucru utilizate în cartografiere, urmate de interpretarea următoarelor reprezentări:

- hărţi geomorfologice şi caracterul lor aplicativ (harta morfografică, harta hipsometrică, a pantelor, geomorfologică generală, a formelor structurale şi petrografice, dar şi a proceselor de versant, reliefului fluviatil, glaciar, litoral, riscului geomorfologic ş.a.);

- reprezentări speciale (blocdiagrama şi schiţa panoramică); - regionarea geomorfologică (principii şi metode de bază ale regionării,

operaţiunile de regionare). Cea de-a doua parte se desfăşoară pe 2 teme distincte, „Cartarea

expediţională a formelor de relief“ şi „Fotografia în sprijinul cartografierii geomorfologice”. Prima temă accentuează (justifică mersul şi analiza pe teren a temelor abordate) studiul asupra complexităţii reliefului şi modului de manifestare a proceselor geomorfologice din cadrul hărţilor geomorfologice generale dar şi în cadrul hărţilor ce însoţesc studiile geomorfologice, iar cea de-a doua temă pregăteşte şi îndrumă geograful de a utiliza corect mijloacele fotografice şi de înregistrare, dar şi utilitatea acestora în analiza cartografierii geomorfologice.

Lucrarea se prezintă ca un important suport, atât studenţilor de anul II zi şi FR, în cadrul orelor de lucrări practice, atât în laborator cât şi pe teren, dar şi studenţilor din anii terminali care îşi pregătesc elaborarea suportului cartografic al reliefului pentru lucrarea de licenţă.

Asist. univ. drd. Nicolae CRUCERU

Page 152: Analele Spiru Haret - 6

151

♦ MIHAI IELENICZ, ILEANA-GEORGETA PĂTRU, MIOARA GHINCEA (2003), Subcarpaţii României, Editura Universitară, Bucureşti, 263 p., 62 fig.

Lucrarea, elaborată de un colectiv de autori, de la Universitatea din

Bucureşti, condus de prof. univ. dr. Mihai Ielenicz, se constituie într-un valoros studiu geografic complex al Subcarpaţilor, destinat în principal studenţilor, dar care, prin volumul de informaţii, gradul de aprofundare şi ilustrare răspunde cerinţelor cunoaşterii unui număr mult mai mare de cititori. Autorii şi-au propus câteva direcţii de bază, printre care se remarcă: cunoaşterea succintă a tuturor elementelor care compun sistemul, cu detalieri în cazul problemelor mai puţin abordate în literatura de specialitate; corelaţii genetico-evolutive, necesare înţelegerii diferitelor caracteristici ale Subcarpaţilor; evidenţierea rezultatelor (idei, materiale ilustrative), surprinse în diverse articole, teze de doctorat de către cercetători geografi; realizarea unei bibliografii cât mai cuprinzătoare, referitoare la spaţiul studiat.

Lucrarea este structurată în 10 capitole. Astfel, după prezentarea datelor generale ale Subcarpaţilor (capitolul I) şi trecerea în revistă a lucrărilor geografice referitoare la acest spaţiu (capitolul II), se realizează caracterizarea amănunţită, prin detalierea componentelor fizico şi economico-geografice. Capitolul III este destinat analizei geologiei regiunii subcarpatice, pe cele două unităţi structurale Depresiunea Getică şi Depresiunea Pericarpatică. Relieful este tratat amănunţit în capitolul IV, surprinzându-se, printr-un volum însemnat de informaţii dar şi prin numeroase figuri, caracteristicile sale generale, elementele morfometrice şi morfografice, treptele de nivelare, aspecte legate de relieful structural, relieful petrografic, sisteme de modelare actuală şi impactul acestora în peisaj, formarea şi evoluţia reţelei hidrografice. Lucrarea se continuă printr-o abordare a aspectelor climatice (capitolul V), pornindu-se de la factorii genetici, până la o detaliere a elementelor climatice şi o prezentare a fenomenelor meteorologice caracteristice, precum şi a diferenţierilor climatice. Capitolul VI este destinat analizei resurselor de apă ale spaţiului studiat (ape subterane, reţea hidrografică, lacuri) pentru ca în capitolul următor să se detalieze elementele legate de vegetaţia, fauna, solurile şi rezervaţiile naturale din Subcarpaţi. Analiza spaţiului studiat continuă cu elemente de geografie umană şi economică, realizându-se o prezentare a principalelor aspecte referitoare la populaţie şi aşezări (date de geografie istorică, caracteristici demografice, aşezări rurale şi urbane), urmată de expunerea potenţialului economic al Subcarpaţilor (industrie, agricultură, căi de comunicaţie, potenţial turistic). Ultima parte a lucrării constituie caracterizările geografice complexe ale unităţilor regionale: Subcarpaţii Moldovei, Subcarpaţii de Curbură, Subcarpaţii Getici.

Este de remarcat limbajul ştiinţific adecvat, modul de abordare a problemelor prezentate, bogatul material grafic şi cartografic, vasta bibliografie alcătuită din peste 692 de titluri, toate fiind argumente care confirmă valoarea lucrării.

Asist. univ. drd. Marilena DRAGOMIR

Page 153: Analele Spiru Haret - 6

152

♦ IULIANA ARMAŞ, RĂSVAN DAMIAN, IONUŢ ŞANDRIC, GABRIELA OSACI-COSTACHE (2003), Vulnerabilitatea versanţilor la alunecări de teren în sectorul subcarpatic al văii Prahova, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 207 pag., 82 fig.

Alunecările de teren au constituit dintotdeauna şi se vor situa permanent pe

linia avansată a intereselor din domeniul practic-aplicativ, care angajează probleme şi măsuri pentru limitarea şi prevenirea efectelor şi urmărilor generate de acest tip de risc geomorfologic asupra structurilor naturale şi spaţiilor geografice şi, în mod prioritar, asupra oamenilor şi ale creaţiilor acestora. Implicarea cercetării în scopul elaborării unei lucrări de proporţie consistentă pentru o asemenea situaţie de mediu, acordându-se o atenţie deosebită cercetării de stil analitic vulnerabilităţii versanţilor, ca o stare obiectivă, în funcţie de care se creează condiţiile de fond ce conduc la declanşarea alunecărilor de teren într-o diversitate de situaţii, se clasează în categoria cerinţelor de prim ordin şi importanţă ştiinţifică, vizând această dinamică destul de incisivă (de ce nu şi violentă), care marchează ruperi de echilibru pe suportul atât de important al reliefului de tip versant.

De fapt, lucrarea a avut permanent în atenţia ei, scopul de a se reuşi cât mai mult şi mai bine în preîntâmpinarea dimensiunii sociale a riscului natural produs prin alunecări de teren. De aceea, considerăm că studiul în cauză este cât se poate de complex şi complet pentru tematica abordată, elementele de inedit fiind evidenţiate şi vizând un spaţiu de eficienţă larg şi aducând discuţii pentru viitor.

Din cerinţe de metodologie modernă, analiza sistemului dinamic al vulnerabilităţii versanţilor pentru pornituri de teren s-a realizat în întregime prin modelare pe calculator, încadrându-se ca specific laturilor caracteristice Sistemului Informatic Geografic. Prin această modalitate au fost abordate probleme de genul: Aplicaţii SIG în analiza cantitativă a reliefului; Controlul structural-geologic şi morfologic în stabilitatea versanţilor subcarpatici; condiţii climatice şi hidrologice; Impactul antropic; Alunecările de teren cu studiu de caz; Dimensiunea socială a riscului natural ş.a. Pentru toate acestea s-a definit un cadru concret de o anumită cuantificare, dovedindu-se argumentat cauzalităţile, prin indicarea unor limite şi praguri valorice de probabilitate, care se regăsesc destul de diversificat pe întreaga lungime a profilului morfodinamic de versant.

Studiul elaborat şi publicat se constituie ca o noutate efectivă în acest domeniu de analiză al dinamicii de vulnerabilitate, cu evidente posibilităţi de extindere şi extrapolare la spaţii subcarpatice, carpatice şi de podişuri din România, unde acţionează preponderent aceste procese de risc geomorfologic marcate de alunecările de teren. Metodologia din lucrare se dovedeşte indubitabil, intuitivă, explicativă şi bine ancorată domeniului aplicativ, care vizează folosirea de tehnici de prevenire şi combatere prin ameliorare în regiunile afectate de alunecări de teren. Acest binevenit şi inteligent concept de analiză geomorfologică se cere a fi continuat de cât mai mulţi cercetători şi tehnicieni antrenaţi în astfel de probleme de mare interes social-economic. Lucrarea se defineşte singură ca un studiu valoros şi de prioritate aplicativă în viziunea de viitor.

Prof. univ. dr. Mihai GRIGORE

Page 154: Analele Spiru Haret - 6

♦ EUGEN RUSU (2003), Geografia continentelor – Asia, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 208 p., 32 fig.

Geografia continentelor – Asia, apărută sub semnătura conf. univ. dr. Eugen

Rusu, relevă o viziune unitară asupra problematicii abordate şi reprezintă o lucrare de mare interes didactic şi ştiinţific pentru învăţământul de toate gradele adresându-se, în special, studenţilor, dar şi doctoranzilor, profesorilor de geografie şi specialiştilor din diverse instituţii de cercetare.

Lucrarea se întinde pe parcursul a 208 pagini şi este structurată în patru capitole, fiind redactată clar şi urmărind toate obiectivele didactice şi ştiinţifice pe care le presupune un curs de geografie regională.

Primul capitol cuprinde Noţiuni introductive, care se referă la aşezarea geografică şi vecinii acestui continent, dar şi la progresul cunoaşterii sale. În cel de-al doilea capitol, autorul dezbate principalele Elemente de geografie fizică, respectiv, construcţia geologică, trăsăturile reliefului, sistemele morfogenetice, clima, apele, vegetaţia şi lumea animală, solurile, peisajele naturale ale Asiei, reuşind să facă o sinteză completă a acestui continent extins şi complex. Elementele de geografie umană constituie conţinutul capitolului al treilea. Acesta se structurează pe analizarea populaţiei, a aşezărilor rurale, a aşezărilor urbane, dar şi a câtorva aspecte socio-geografice ale Asiei contemporane. Ultimul capitol, cel de-al patrulea, evidenţiază câteva Diferenţieri regionale existente pe vastul continent. În acest context, sunt studiate, prin prisma conceptului de geografie regională, următoarele state asiatice: Turcia, Israel, Iran, Arabia Saudită, Indonezia, Thailanda, India, Filipine, Dragonii Economici ai Asiei, China, Japonia.

Lucrarea se încheie cu Referinţe bibliografice şi cu Anexe. Anexele constituite partea grafică şi cartografică a acestui curs universitar, care susţin şi completează informaţiile din capitolele anterioare.

În concluzie, lucrarea asigură necesarul de cunoştinţe pe care un student geograf trebuie să şi le însuşească la cursul de geografia continentelor, în cazul de faţă – Asia, autorul reuşind să analizeze, să compare şi să sintetizeze problematica multiplă, diversă şi complexă ce caracterizează acest continent.

Asist. univ. drd. Mădălina Teodora ANDREI

153

Page 155: Analele Spiru Haret - 6

♦ CONSTANTIN SAVIN (2001), Hidrologia râurilor – teoretică şi aplicată, Editura Poligraf, 625 pag. 241 figuri, 80 tabele, glosar de termeni.

Lucrarea realizată de prof. dr. Constantin Savin reprezintă rodul activităţii

practice şi de cercetare a resurselor de apă, desfăşurată timp de o viaţă la Direcţia regională Craiova şi apoi a celei didactice la universitate. Ea este structurată în trei părţi distincte având în vedere, în primul rând, scopul instructiv educativ de formare a viitorilor specialişti în domeniu.

În prima parte, de 72 pagini, intitulată generalităţi despre apă, autorul precizează obiectul de studiu al hidrologiei, legăturile cu alte ramuri de ştiinţă, istoricul dezvoltării hidrologiei, distribuţia apei pe glob, circulaţia în natură, proprietăţile şi importanţa pentru existenţa vieţii, pentru om şi economie.

Partea a doua, extinsă pe 97 pagini, dedicată hidrografiei apelor curgătoare, începe cu consideraţii generale asupra reţelei de râuri după care sunt prezentate, pe scurt, cele mai mari fluvii şi bazine hidrografice ale Terrei. Un capitol aparte revine fluviului Dunărea, altul sistemelor fluviatile din România, după care are în vedere spaţiile lipsite de ape curgătoare şi modificările antropice ale unor cursuri de apă.

Cea de a treia parte, cu un volum de 378 pagini, este puternic marcată de experienţa practică a autorului în cercetarea resurselor de apă atât la nivel naţional cât şi regional. Astfel, după dinamica râurilor, abordează aspecte legate de perfecţionarea metodologiei de cunoaştere a formării scurgerii în regim natural şi amenajat prin studii în bazine reprezentative, avertizoare, parcele de scurgere ş.a. Este analizat debitul lichid al râurilor cu toate aspectele sale, scurgerea apei, bilanţul hidrologic, scurgerea aluviunilor, regimul termic şi caracterizarea chimică şi biologică a râurilor. Un loc aparte îl ocupă în lucrare modificarea scurgerii pe râurile cu folosinţe şi impactul modificărilor climatice asupra resurselor de apă. Fiecare parte a lucrării se încheie cu o bibliografie cuprinzătoare, preponderent cu autori români dar şi străini şi foarte utilă pentru cei interesaţi.

Lucrarea se încheie cu un glosar de circa 600 de termeni cu rolul de a oferi cititorului definirea noţiunilor folosite pe parcursul lucrării, venind astfel în sprijinul celor care doresc să descifreze tainele acestui interesant domeniu.

Calitatea de cadru didactic se remarcă prin stilul clar şi concis de prezentare a unui volum impresionant de informaţie cu metodele adecvate de obţinere, prelucrare şi interpretare a datelor, întotdeauna având în vedere rolul factorilor geografici în diferenţierea spaţială a caracteristicilor hidrologice. Prin modul în care este concepută şi prezentată, lucrarea se adresează unui cerc larg de cititori, dar cu precădere studenţilor din facultăţile de geografie.

Prof. univ. dr. Ion ZĂVOIANU

154

Page 156: Analele Spiru Haret - 6

♦ ANCA-LUIZA STĂNILĂ, MIHAI PARICHI (2003): Solurile României, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.

Lucrarea recenzată reprezintă o contribuţie utilă pentru cunoaşterea caracteristicilor privind repartiţia şi morfologia principalelor tipuri şi subtipuri de sol din România. Cartea este structurată în şase capitole (191 pagini) şi o bibliografie cuprinzătoare, însumând un număr de 34 figuri (3 hărţi, o blocdiagramă, 8 profile şi 22 de fotografii) şi 70 de tabele.

După secţiunea introductivă, primul capitol face referiri asupra istoricului cercetărilor pedologice din România, aici fiind separate trei mari perioade: cea premergătoare organizării cercetării pedologice, apoi cercetarea ştiinţifică organizată a solurilor şi în fine perioada de extindere şi aprofundare a studiilor pedologice din România.

Capitolul al doilea tratează pe scurt factorii pedogenetici şi influenţa lor asupra învelişului de sol al ţării, tratând succesiv relieful, clima, vegetaţia şi fauna, roca mamă, apa freatică şi stagnantă, timpul şi activitatea antropică. În următorul capitol este explicat sistemul de clasificare al solurilor din România adoptat în anul 1980, care include două niveluri – superior şi inferior; cel superior cu trei ranguri taxonomice (10 clase, 39 de tipuri şi cca 470 de subunităţi la nivel de subtip de sol), iar cel inferior cu patru ranguri taxonomice (varietatea, familia, specia şi varianta de sol). În continuare aici sunt explicate criteriile după care au fost stabilite rangurile taxonomice corespunzătoare nivelului inferior al sistemului de clasificare, la care se adaugă o copie a hărţii solurilor României la scara 1:3.000.000, un tabel cu distribuţia procentuală a tipurilor de sol pe trepte majore de relief (munţi, dealuri, podişuri, câmpii, Lunca şi Delta Dunării) şi o listă a claselor şi tipurilor de sol din România, după sistemul de clasificare din 1980.

Cea mai cuprinzătoare parte, dar şi cea mai importantă este dată de capitolul 4, care se referă la caracterizarea principalelor soluri din România, abordată bineînţeles după clasificarea din 1980. În acest sens, fiecărei clase de sol îi corespunde o scurtă evaluare cu privire la orizontul de diagnostic, tipul dominant de vegetaţie sub care se dezvoltă solurile respective, condiţii pedogenetice locale, repartiţia geografică generală ş.a. precum şi o enumerare a tipurilor de sol care aparţin clasei respective, în timp ce fiecare tip de sol este definit şi analizat sub aspectul răspândirii, condiţiilor fizico-geografice de apariţie şi dezvoltare, proceselor pedogenetice, subdiviziunilor şi al principalelor însuşiri fizice, hidrofizice, chimice şi agroproductive; cu o notă de noutate pentru lucrările pedogeografice, capitolul al 5-lea reliefează modificarea unor însuşiri ale solurilor sub influenţa antropică, în acest context făcându-se referiri asupra influenţelor pe care lucrările agropedoameliorative le induc asupra solurilor, iar ultimul capitol – Poluarea solurilor cuprinde o scurtă caracterizare cu caracter general în acest sens.

Deşi autorii consideră solul „un mijloc de producţie natural, care se formează la suprafaţa uscatului, în timp, sub influenţa factorilor de mediu“ – definiţie utilizată mai frecvent în ştiinţele agronomice, şi abordează caracterizarea principalelor soluri din România pe clase şi tipuri, şi nu pe trepte majore şi/sau unităţi de relief, considerăm că acest material poate furniza informaţii utile atât pentru studenţi, cât şi pentru cercetătorii şi cadrele didactice din domeniul geografiei.

Asist. univ. drd. Radu PIŢIGOI

155

Page 157: Analele Spiru Haret - 6

♦ SORIN GEACU (2002), Colinele Covurluiului – Potenţial ecologic. Comunităţi biologice. Modificarea antropică a peisajului geografic, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 339 pag., 110 figuri, 92 tabele.

Ca formă prescurtată a tezei de doctorat, lucrarea prezintă o analiză detaliată

a componentelor peisajului geografic şi a impactului antropic asupra peisajelor din Colinele Covurluiului, extinse pe 1 361 km2 din Podişul Moldovei.

Este structurată în trei părţi proporţionate în raport cu volumul de informaţie rezultat din cercetările de teren şi din bibliografia existentă. Prima parte are în vedere aşezarea geografică, limitele, denumirea unităţii cercetate şi istoricul cercetărilor întreprinse. Cea de a doua, extinsă pe 210 pagini face o analiză detaliată a componentelor peisajului geografic grupate pe potenţial ecologic, comunităţi biologice şi soluri. În potenţialul ecologic autorul include alcătuirea geologică, relieful, condiţiile climatice şi hidrice în timp ce comunităţile biologice sunt vegetaţia şi fauna. Cea de a treia parte a lucrării abordează modificarea antropică a peisajului, ocrotirea naturii şi regionarea peisagistică pe 83 de pagini. Sunt amplu analizate rezervaţiile naturale şi monumentele naturii. De un deosebit interes este regionarea peisagistică, autorul deosebind peisajul cu păduri extinse din subetajul gorunului, pajişti, terenuri arabile şi aşezări răsfirate; peisajul cu terenuri arabile, pajişti, fragmente forestiere din subetajul pădurilor xeroterme şi zona de silvostepă şi peisajul terenurilor agricole cu rare spaţii forestiere şi localităţi de tip adunat.

Lucrarea se bazează pe cercetările de teren întreprinse cu seriozitate, asociate cu o foarte bună informare din literatură, documente istorice şi cartografice care au permis autorului să realizeze o analiză complexă a stării componentelor mediului a interrelaţiilor dintre acestea şi evoluţia lor în timp, depistând starea actuală şi dinamica peisajelor. Pornind de la acestea autorul sugerează organelor locale o serie de măsuri de protecţie a mediului pentru ameliorarea condiţiilor de viaţă a comunităţilor umane. Stilul de redactare a lucrării este clar şi concis, autorul dovedindu-se a fi un foarte bun cunoscător al regiunii cu ale cărei probleme s-a contopit.

Prin modul cum este structurată şi cum sunt abordate conceptual problemele peisajelor geografice, lucrarea constituie un model de analiză a peisajelor cu toată gama lor de probleme de la analiza factorilor potenţialului ecologic la peisajele actuale marcate evident de intervenţia omului, uneori deosebit de brutală.

Lucrarea realizată cu profesionalism, prin perseverenţă şi cu conştiinţa lucrului bine făcut se adresează atât studenţilor din facultăţile de geografie cât şi unui cerc larg de cititori din mai multe domenii de activitate.

Prof. univ. dr. Ion ZĂVOIANU

156

Page 158: Analele Spiru Haret - 6

150

CUPRINS / CONTENTS

STUDII IOAN MAC, MARIA HOSU, Autoproiectarea reliefului în sistemele geomorfologice cu diferite grade de sensitivitate / Auto-projection of the relief within the geomorphological system with different levels of sensitivity…………………………………………………... 5 POMPILIU MIŢĂ, SIMONA MĂTREAŢĂ, Rolul zonelor împădurite asupra variaţiei scurgerii de suprafaţă/ The role of afforested areas upon the surface runoff variation…. 17 VALENTIN TEODORESCU, Degradarea solurilor şi formarea crustei sub acţiunea poluării cu pulberi industriale pe versanţii Argeşelului / Soil degradation and crust formation due to industrial dust pollution on the Argeşel Valley slopes…………………………………….. 25 ANCA LUIZA STĂNILĂ, MIHAI PARICHI, Cu privire la solurile de tip rendzină formate pe gips / About rendzina soils which are formed on gypsum ………………………………….. 31 IULICA VĂDUVA, GETA RÎŞNOVEANU, Variabilitatea neperiodică a temperaturii aerului în Podişul Dobrogei de Sud / Non-periodical air temperature deviations in the South Dobrudjea Plateau………………………………………………………………………… 35 RODICA POVARĂ, Resurse termice în Munţii Apuseni / Thermal resources in the Apuseni Mountains……………………………………………………………………………………………. 41 FELICIA VASENCIUC, CARMEN SOFIA DRAGOTĂ, MARIA COŞCONEA, Aspecte ale tendinţei de evoluţie a principalelor elemente climatice pe teritoriul judeţului Vâlcea / Aspects of the trend of the main climatic elements over the territory of Vâlcea County… 47 ADRIAN TIŞCOVSCHI, GABRIELA MANEA, Analiza gradului de favorabilitate în zona Constanţa Midia-Năvodari (cu privire specială asupra condiţiilor climatice şi calităţii aerului) / L’analyse de la favorabilité des facteurs naturels dans la région Constanţa Midia-Năvodari, vue spéciale sur les conditions climatiques et la qualité de l’air……… 53 FLORIN VARTOLOMEI, Aspecte asupra calităţii apei în acumularea Stânca-Costeşti (Bazinul hidrografic Prut) / Some aspects about the water quality in Stânca-Costeşti accumulation (Prut hydrographic basin) ……….………………………………………………………….. 59 MARIOARA RUSU, Coordonate ale dezvoltării rurale: România în perioada de 65

Page 159: Analele Spiru Haret - 6

151

tranziţie / Rural development coordinates: Romania in transition……………….…………………... LILIANA GURAN-NICA, Schimbări ale dimensiunii demografice a spaţiului rural / Changes of the demographic dimension in the rural space …………………..……………………... 71 IOAN MĂRCULEŢ, DRAGOŞ BAROIU, Modificări în structura naţională a populaţiei oraşului Sighişoara în perioada 1900-2002 / Changes in the nationality structure of Sighişoara town population between 1900 and 2002…………………….………………… 77 RADU SĂGEATĂ, MARCELA NEDEA, Modele de regionare politico-administrativă în Uniunea Europeană / Models of political-administrative regionalisation within the EU countries…………………………………………………………………………………….. 83 MARILENA DRAGOMIR, Aspecte geografice ale circulaţiei turistice în România / Geographical aspects concerning touristic circulation in Romania………………………. 91 COSTIN DUMITRAŞCU, MONICA DUMITRAŞCU, Industria mondială de automobile în era globalizării / The world car industry in the era of globalization …………………………... 97 GABRIELA OSACI-COSTACHE, Reconstituirea repartiţiei spaţiale a pădurilor din Muşcelele Argeşului în ultimele două secole / La reconstitution de la répartition spatiale des forêts en Muşcelele Argeşului dans les derniers deux siècles……………………………………...

103

ŞTEFAN DOMBAY, ZSOLT MAGYARI-SÁSKA, Pretabilităţi de valorificare turistică a Munţilor Metaliferi Centrali / Possibilities of touristical utilization of the Central Metaliferi Mountains………………………………………………………………………...

109

IULIANA ARMAŞ, MARIUS NEACŞU, Dimensiunea umană a riscului seismic – studiu de caz: oraşul Bucureşti – / The human dimension of disaster. Earthquake hazard in the perceptions, attitudes and opinions of Bucharest residents…………………………………

115

ADRIANA PETRONELA BADEA, Arii naturale protejate din judeţul Hunedoara / Natural protected areas in Hunedoara County…………………………………………………...

123

DAN TRAIAN IONESCU, Noutăţi în protecţia zonelor umede din judeţul Braşov / News on the wetland areas conservation in Braşov County………………...………………………

129

DIANA ŢOCA, Ariile protejate din judeţul Satu Mare – trecut, prezent şi perspective / Protected areas in Satu Mare county – past, present and future………………………………..

137

VIAŢA ŞTIINŢIFICĂ A patra sesiune de comunicări a Facultăţii de Geografie din Universitatea Spiru Haret, 10 mai 2003 (Liliana Guran)……………………………………………………………………………

145

Teze de doctorat susţinute de cadrele didactice de la Facultatea de Geografie (Raluca Nicolae...

147

RECENZII GRIGORE POSEA, Geografia fizică a României, Partea I (Dan Eremia) ……….. 14

Page 160: Analele Spiru Haret - 6

152

…………... 9 GRIGORE POSEA, ADRIAN CIOACĂ, Cartografierea geomorfologică (Nicolae Cruceru) ..

151

MIHAI IELENICZ, ILEANA GEORGETA PĂTRU, MIOARA GHINCEA, Subcarpaţii României (Marilena Dragomir ) ……………………………………………………….…..

153

IULIANA ARMAŞ, RĂSVAN DAMIAN, IONUŢ ŞANDRIC, GABRIELA OSACI-COSTACHE, Vulnerabilitatea versanţilor la alunecări de teren în sectorul subcarpatic al văii Prahova (Mihai Grigore) ……………………………………………………………..

155

EUGEN RUSU, Geografia continentelor – Asia (Mădălina Teodora Andrei)…………………

157

CONSTANTIN SAVINHidrologia râurilor – teoretică şi aplicată , (Ion Zăvoianu) …………

159

ANCA-LUIZA STĂNILĂ, MIHAI PARICHI, Solurile României (Radu Piţigoi) ……...…… SORIN GEACU, Colinele Covurluiului –Potenţial ecologic. Comunităţi biologice. Modificarea antropică a peisajului geografic (Ion Zăvoianu)……………………………….

163

Page 161: Analele Spiru Haret - 6

♦ MIHAI IELENICZ, ILEANA-GEORGETA PĂTRU, MIOARA GHINCEA (2003), Subcarpaţii României, Editura Universitară, Bucureşti, 263 p., 62 fig.

Lucrarea, elaborată de un colectiv de autori, de la Universitatea din

Bucureşti, condus de prof. univ. dr. Mihai Ielenicz, se constituie într-un valoros studiu geografic complex al Subcarpaţilor, destinat în principal studenţilor, dar care, prin volumul de informaţii, gradul de aprofundare şi ilustrare răspunde cerinţelor cunoaşterii unui număr mult mai mare de cititori. Autorii şi-au propus câteva direcţii de bază, printre care se remarcă: cunoaşterea succintă a tuturor elementelor care compun sistemul, cu detalieri în cazul problemelor mai puţin abordate în literatura de specialitate; corelaţii genetico-evolutive, necesare înţelegerii diferitelor caracteristici ale Subcarpaţilor; evidenţierea rezultatelor (idei, materiale ilustrative), surprinse în diverse articole, teze de doctorat de către cercetători geografi; realizarea unei bibliografii cât mai cuprinzătoare, referitoare la spaţiul studiat.

Lucrarea este structurată în 10 capitole. Astfel, după prezentarea datelor generale ale Subcarpaţilor (capitolul I) şi trecerea în revistă a lucrărilor geografice referitoare la acest spaţiu (capitolul II), se realizează caracterizarea amănunţită, prin detalierea componentelor fizico şi economico-geografice. Capitolul III este destinat analizei geologiei regiunii subcarpatice, pe cele două unităţi structurale Depresiunea Getică şi Depresiunea Pericarpatică. Relieful este tratat amănunţit în capitolul IV, surprinzându-se, printr-un volum însemnat de informaţii dar şi prin numeroase figuri, caracteristicile sale generale, elementele morfometrice şi morfografice, treptele de nivelare, aspecte legate de relieful structural, relieful petrografic, sisteme de modelare actuală şi impactul acestora în peisaj, formarea şi evoluţia reţelei hidrografice. Lucrarea se continuă printr-o abordare a aspectelor climatice (capitolul V), pornindu-se de la factorii genetici, până la o detaliere a elementelor climatice şi o prezentare a fenomenelor meteorologice caracteristice, precum şi a diferenţierilor climatice. Capitolul VI este destinat analizei resurselor de apă ale spaţiului studiat (ape subterane, reţea hidrografică, lacuri) pentru ca în capitolul următor să se detalieze elementele legate de vegetaţia, fauna, solurile şi rezervaţiile naturale din Subcarpaţi. Analiza spaţiului studiat continuă cu elemente de geografie umană şi economică, realizându-se o prezentare a principalelor aspecte referitoare la populaţie şi aşezări (date de geografie istorică, caracteristici demografice, aşezări rurale şi urbane), urmată de expunerea potenţialului economic al Subcarpaţilor (industrie, agricultură, căi de comunicaţie, potenţial turistic). Ultima parte a lucrării constituie caracterizările geografice complexe ale unităţilor regionale: Subcarpaţii Moldovei, Subcarpaţii de Curbură, Subcarpaţii Getici.

Este de remarcat limbajul ştiinţific adecvat, modul de abordare a problemelor prezentate, bogatul material grafic şi cartografic, vasta bibliografie alcătuită din peste 692 de titluri, toate fiind argumente care confirmă valoarea lucrării.

Asist. univ. drd. Marilena DRAGOMIR

151

Page 162: Analele Spiru Haret - 6

♦ IULIANA ARMAŞ, RĂSVAN DAMIAN, IONUŢ ŞANDRIC, GABRIELA OSACI-COSTACHE (2003), Vulnerabilitatea versanţilor la alunecări de teren în sectorul subcarpatic al văii Prahova, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 207 pag., 82 fig.

Alunecările de teren au constituit dintotdeauna şi se vor situa permanent pe

linia avansată a intereselor din domeniul practic-aplicativ, care angajează probleme şi măsuri pentru limitarea şi prevenirea efectelor şi urmărilor generate de acest tip de risc geomorfologic asupra structurilor naturale şi spaţiilor geografice şi, în mod prioritar, asupra oamenilor şi ale creaţiilor acestora. Implicarea cercetării în scopul elaborării unei lucrări de proporţie consistentă pentru o asemenea situaţie de mediu, acordându-se o atenţie deosebită cercetării de stil analitic vulnerabilităţii versanţilor, ca o stare obiectivă, în funcţie de care se creează condiţiile de fond ce conduc la declanşarea alunecărilor de teren într-o diversitate de situaţii, se clasează în categoria cerinţelor de prim ordin şi importanţă ştiinţifică, vizând această dinamică destul de incisivă (de ce nu şi violentă), care marchează ruperi de echilibru pe suportul atât de important al reliefului de tip versant.

De fapt, lucrarea a avut permanent în atenţia ei, scopul de a se reuşi cât mai mult şi mai bine în preîntâmpinarea dimensiunii sociale a riscului natural produs prin alunecări de teren. De aceea, considerăm că studiul în cauză este cât se poate de complex şi complet pentru tematica abordată, elementele de inedit fiind evidenţiate şi vizând un spaţiu de eficienţă larg şi aducând discuţii pentru viitor.

Din cerinţe de metodologie modernă, analiza sistemului dinamic al vulnerabilităţii versanţilor pentru pornituri de teren s-a realizat în întregime prin modelare pe calculator, încadrându-se ca specific laturilor caracteristice Sistemului Informatic Geografic. Prin această modalitate au fost abordate probleme de genul: Aplicaţii SIG în analiza cantitativă a reliefului; Controlul structural-geologic şi morfologic în stabilitatea versanţilor subcarpatici; condiţii climatice şi hidrologice; Impactul antropic; Alunecările de teren cu studiu de caz; Dimensiunea socială a riscului natural ş.a. Pentru toate acestea s-a definit un cadru concret de o anumită cuantificare, dovedindu-se argumentat cauzalităţile, prin indicarea unor limite şi praguri valorice de probabilitate, care se regăsesc destul de diversificat pe întreaga lungime a profilului morfodinamic de versant.

Studiul elaborat şi publicat se constituie ca o noutate efectivă în acest domeniu de analiză al dinamicii de vulnerabilitate, cu evidente posibilităţi de extindere şi extrapolare la spaţii subcarpatice, carpatice şi de podişuri din România, unde acţionează preponderent aceste procese de risc geomorfologic marcate de alunecările de teren. Metodologia din lucrare se dovedeşte indubitabil, intuitivă, explicativă şi bine ancorată domeniului aplicativ, care vizează folosirea de tehnici de prevenire şi combatere prin ameliorare în regiunile afectate de alunecări de teren. Acest binevenit şi inteligent concept de analiză geomorfologică se cere a fi continuat de cât mai mulţi cercetători şi tehnicieni antrenaţi în astfel de probleme de mare interes social-economic. Lucrarea se defineşte singură ca un studiu valoros şi de prioritate aplicativă în viziunea de viitor.

Prof. univ. dr. Mihai GRIGORE

152

Page 163: Analele Spiru Haret - 6

♦ EUGEN RUSU (2003), Geografia continentelor – Asia, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 208 p., 32 fig.

Geografia continentelor – Asia, apărută sub semnătura conf. univ. dr.

Eugen Rusu, relevă o viziune unitară asupra problematicii abordate şi reprezintă o lucrare de mare interes didactic şi ştiinţific pentru învăţământul de toate gradele adresându-se, în special, studenţilor, dar şi doctoranzilor, profesorilor de geografie şi specialiştilor din diverse instituţii de cercetare.

Lucrarea se întinde pe parcursul a 208 pagini şi este structurată în patru capitole, fiind redactată clar şi urmărind toate obiectivele didactice şi ştiinţifice pe care le presupune un curs de geografie regională.

Primul capitol cuprinde Noţiuni introductive, care se referă la aşezarea geografică şi vecinii acestui continent, dar şi la progresul cunoaşterii sale. În cel de-al doilea capitol, autorul dezbate principalele Elemente de geografie fizică, respectiv, construcţia geologică, trăsăturile reliefului, sistemele morfogenetice, clima, apele, vegetaţia şi lumea animală, solurile, peisajele naturale ale Asiei, reuşind să facă o sinteză completă a acestui continent extins şi complex. Elementele de geografie umană constituie conţinutul capitolului al treilea. Acesta se structurează pe analizarea populaţiei, a aşezărilor rurale, a aşezărilor urbane, dar şi a câtorva aspecte socio-geografice ale Asiei contemporane. Ultimul capitol, cel de-al patrulea, evidenţiază câteva Diferenţieri regionale existente pe vastul continent. În acest context, sunt studiate, prin prisma conceptului de geografie regională, următoarele state asiatice: Turcia, Israel, Iran, Arabia Saudită, Indonezia, Thailanda, India, Filipine, Dragonii Economici ai Asiei, China, Japonia.

Lucrarea se încheie cu Referinţe bibliografice şi cu Anexe. Anexele constituite partea grafică şi cartografică a acestui curs universitar, care susţin şi completează informaţiile din capitolele anterioare.

În concluzie, lucrarea asigură necesarul de cunoştinţe pe care un student geograf trebuie să şi le însuşească la cursul de geografia continentelor, în cazul de faţă – Asia, autorul reuşind să analizeze, să compare şi să sintetizeze problematica multiplă, diversă şi complexă ce caracterizează acest continent.

Asist. univ. drd. Mădălina Teodora ANDREI

153

Page 164: Analele Spiru Haret - 6

♦ CONSTANTIN SAVIN (2001), Hidrologia râurilor – teoretică şi aplicată, Editura Poligraf, 625 pag. 241 figuri, 80 tabele, glosar de termeni.

Lucrarea realizată de prof. dr. Constantin Savin reprezintă rodul activităţii

practice şi de cercetare a resurselor de apă, desfăşurată timp de o viaţă la Direcţia regională Craiova şi apoi a celei didactice la universitate. Ea este structurată în trei părţi distincte având în vedere, în primul rând, scopul instructiv educativ de formare a viitorilor specialişti în domeniu.

În prima parte, de 72 pagini, intitulată generalităţi despre apă, autorul precizează obiectul de studiu al hidrologiei, legăturile cu alte ramuri de ştiinţă, istoricul dezvoltării hidrologiei, distribuţia apei pe glob, circulaţia în natură, proprietăţile şi importanţa pentru existenţa vieţii, pentru om şi economie.

Partea a doua, extinsă pe 97 pagini, dedicată hidrografiei apelor curgătoare, începe cu consideraţii generale asupra reţelei de râuri după care sunt prezentate, pe scurt, cele mai mari fluvii şi bazine hidrografice ale Terrei. Un capitol aparte revine fluviului Dunărea, altul sistemelor fluviatile din România, după care are în vedere spaţiile lipsite de ape curgătoare şi modificările antropice ale unor cursuri de apă.

Cea de a treia parte, cu un volum de 378 pagini, este puternic marcată de experienţa practică a autorului în cercetarea resurselor de apă atât la nivel naţional cât şi regional. Astfel, după dinamica râurilor, abordează aspecte legate de perfecţionarea metodologiei de cunoaştere a formării scurgerii în regim natural şi amenajat prin studii în bazine reprezentative, avertizoare, parcele de scurgere ş.a. Este analizat debitul lichid al râurilor cu toate aspectele sale, scurgerea apei, bilanţul hidrologic, scurgerea aluviunilor, regimul termic şi caracterizarea chimică şi biologică a râurilor. Un loc aparte îl ocupă în lucrare modificarea scurgerii pe râurile cu folosinţe şi impactul modificărilor climatice asupra resurselor de apă. Fiecare parte a lucrării se încheie cu o bibliografie cuprinzătoare, preponderent cu autori români dar şi străini şi foarte utilă pentru cei interesaţi.

Lucrarea se încheie cu un glosar de circa 600 de termeni cu rolul de a oferi cititorului definirea noţiunilor folosite pe parcursul lucrării, venind astfel în sprijinul celor care doresc să descifreze tainele acestui interesant domeniu.

Calitatea de cadru didactic se remarcă prin stilul clar şi concis de prezentare a unui volum impresionant de informaţie cu metodele adecvate de obţinere, prelucrare şi interpretare a datelor, întotdeauna având în vedere rolul factorilor geografici în diferenţierea spaţială a caracteristicilor hidrologice. Prin modul în care este concepută şi prezentată, lucrarea se adresează unui cerc larg de cititori, dar cu precădere studenţilor din facultăţile de geografie.

Prof. univ. dr. Ion ZĂVOIANU

154

Page 165: Analele Spiru Haret - 6

♦ ANCA-LUIZA STĂNILĂ, MIHAI PARICHI (2003): Solurile României, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.

Lucrarea recenzată reprezintă o contribuţie utilă pentru cunoaşterea caracteristicilor privind repartiţia şi morfologia principalelor tipuri şi subtipuri de sol din România. Cartea este structurată în şase capitole (191 pagini) şi o bibliografie cuprinzătoare, însumând un număr de 34 figuri (3 hărţi, o blocdiagramă, 8 profile şi 22 de fotografii) şi 70 de tabele.

După secţiunea introductivă, primul capitol face referiri asupra istoricului cercetărilor pedologice din România, aici fiind separate trei mari perioade: cea premergătoare organizării cercetării pedologice, apoi cercetarea ştiinţifică organizată a solurilor şi în fine perioada de extindere şi aprofundare a studiilor pedologice din România.

Capitolul al doilea tratează pe scurt factorii pedogenetici şi influenţa lor asupra învelişului de sol al ţării, tratând succesiv relieful, clima, vegetaţia şi fauna, roca mamă, apa freatică şi stagnantă, timpul şi activitatea antropică. În următorul capitol este explicat sistemul de clasificare al solurilor din România adoptat în anul 1980, care include două niveluri – superior şi inferior; cel superior cu trei ranguri taxonomice (10 clase, 39 de tipuri şi cca 470 de subunităţi la nivel de subtip de sol), iar cel inferior cu patru ranguri taxonomice (varietatea, familia, specia şi varianta de sol). În continuare aici sunt explicate criteriile după care au fost stabilite rangurile taxonomice corespunzătoare nivelului inferior al sistemului de clasificare, la care se adaugă o copie a hărţii solurilor României la scara 1:3.000.000, un tabel cu distribuţia procentuală a tipurilor de sol pe trepte majore de relief (munţi, dealuri, podişuri, câmpii, Lunca şi Delta Dunării) şi o listă a claselor şi tipurilor de sol din România, după sistemul de clasificare din 1980.

Cea mai cuprinzătoare parte, dar şi cea mai importantă este dată de capitolul 4, care se referă la caracterizarea principalelor soluri din România, abordată bineînţeles după clasificarea din 1980. În acest sens, fiecărei clase de sol îi corespunde o scurtă evaluare cu privire la orizontul de diagnostic, tipul dominant de vegetaţie sub care se dezvoltă solurile respective, condiţii pedogenetice locale, repartiţia geografică generală ş.a. precum şi o enumerare a tipurilor de sol care aparţin clasei respective, în timp ce fiecare tip de sol este definit şi analizat sub aspectul răspândirii, condiţiilor fizico-geografice de apariţie şi dezvoltare, proceselor pedogenetice, subdiviziunilor şi al principalelor însuşiri fizice, hidrofizice, chimice şi agroproductive; cu o notă de noutate pentru lucrările pedogeografice, capitolul al 5-lea reliefează modificarea unor însuşiri ale solurilor sub influenţa antropică, în acest context făcându-se referiri asupra influenţelor pe care lucrările agropedoameliorative le induc asupra solurilor, iar ultimul capitol – Poluarea solurilor cuprinde o scurtă caracterizare cu caracter general în acest sens.

Deşi autorii consideră solul „un mijloc de producţie natural, care se formează la suprafaţa uscatului, în timp, sub influenţa factorilor de mediu“ – definiţie utilizată mai frecvent în ştiinţele agronomice, şi abordează caracterizarea principalelor soluri din România pe clase şi tipuri, şi nu pe trepte majore şi/sau unităţi de relief, considerăm că acest material poate furniza informaţii utile atât pentru studenţi, cât şi pentru cercetătorii şi cadrele didactice din domeniul geografiei.

Asist. univ. drd. Radu PIŢIGOI

155

Page 166: Analele Spiru Haret - 6

♦ SORIN GEACU (2002), Colinele Covurluiului – Potenţial ecologic. Comunităţi biologice. Modificarea antropică a peisajului geografic, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 339 pag., 110 figuri, 92 tabele.

Ca formă prescurtată a tezei de doctorat, lucrarea prezintă o analiză detaliată

a componentelor peisajului geografic şi a impactului antropic asupra peisajelor din Colinele Covurluiului, extinse pe 1 361 km2 din Podişul Moldovei.

Este structurată în trei părţi proporţionate în raport cu volumul de informaţie rezultat din cercetările de teren şi din bibliografia existentă. Prima parte are în vedere aşezarea geografică, limitele, denumirea unităţii cercetate şi istoricul cercetărilor întreprinse. Cea de a doua, extinsă pe 210 pagini face o analiză detaliată a componentelor peisajului geografic grupate pe potenţial ecologic, comunităţi biologice şi soluri. În potenţialul ecologic autorul include alcătuirea geologică, relieful, condiţiile climatice şi hidrice în timp ce comunităţile biologice sunt vegetaţia şi fauna. Cea de a treia parte a lucrării abordează modificarea antropică a peisajului, ocrotirea naturii şi regionarea peisagistică pe 83 de pagini. Sunt amplu analizate rezervaţiile naturale şi monumentele naturii. De un deosebit interes este regionarea peisagistică, autorul deosebind peisajul cu păduri extinse din subetajul gorunului, pajişti, terenuri arabile şi aşezări răsfirate; peisajul cu terenuri arabile, pajişti, fragmente forestiere din subetajul pădurilor xeroterme şi zona de silvostepă şi peisajul terenurilor agricole cu rare spaţii forestiere şi localităţi de tip adunat.

Lucrarea se bazează pe cercetările de teren întreprinse cu seriozitate, asociate cu o foarte bună informare din literatură, documente istorice şi cartografice care au permis autorului să realizeze o analiză complexă a stării componentelor mediului a interrelaţiilor dintre acestea şi evoluţia lor în timp, depistând starea actuală şi dinamica peisajelor. Pornind de la acestea autorul sugerează organelor locale o serie de măsuri de protecţie a mediului pentru ameliorarea condiţiilor de viaţă a comunităţilor umane. Stilul de redactare a lucrării este clar şi concis, autorul dovedindu-se a fi un foarte bun cunoscător al regiunii cu ale cărei probleme s-a contopit.

Prin modul cum este structurată şi cum sunt abordate conceptual problemele peisajelor geografice, lucrarea constituie un model de analiză a peisajelor cu toată gama lor de probleme de la analiza factorilor potenţialului ecologic la peisajele actuale marcate evident de intervenţia omului, uneori deosebit de brutală.

Lucrarea realizată cu profesionalism, prin perseverenţă şi cu conştiinţa lucrului bine făcut se adresează atât studenţilor din facultăţile de geografie cât şi unui cerc larg de cititori din mai multe domenii de activitate.

Prof. univ. dr. Ion ZĂVOIANU

156