Lector univ. drd. CRISTINA JELEASCOV

CURS DE DANS SPORTIV

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României JELEASCOV, CRISTINA

Curs de dans sportiv / Cristina Jeleascov – Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

120 p.; 20,5 cm. Bibliogr. ISBN (10)973-725-635-2

(13)978-973-725-635-5

793.3(075.8) 796.412(075.8)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

Redactor: Mihaela ŞTEFAN Tehnoredactor: Florentina STEMATE Coperta: Marilena BĂLAN

Bun de tipar: 30.11.2006; Coli tipar: 7,5 Format: 16/61x86 Editura Fundaţiei România de Mâine Bulevardul Timişoara, Nr. 58, Bucureşti, Sector 6 Tel./Fax.: 021/444 20 91; www.spiruharet.ro E-mail: contact@edituraromaniademaine.ro

UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

Lector univ. drd. CRISTINA JELEASCOV

CURS DE DANS SPORTIV

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE BUCUREŞTI, 2006

5

CUPRINS

Introducere …………………………………………………………….. 9 I. NOŢIUNI GENERALE ……………………………………………... 11

I.1. Clarificări noţionale ……………………………………………... 11 I.2. Istoricul şi evoluţia dansului sportiv pe plan naţional şi internaţional … 12 I.3. Caracteristicile dansului sportiv ………………………………… 17

II. INFORMAŢII DE BAZĂ ÎN DANSUL SPORTIV ……………….. 25

II.1. Semnele convenţionale folosite în descrierea coregrafiilor de dans ….. 25 II.2. Noţiuni muzicale ……………………………………………….. 26 II.3. Sala de dans pentru antrenament şi pentru competiţie …………. 33 II.4. Costumele competiţionale ……………………………………… 34

III. NOŢIUNI TEHNICE DE BAZĂ ÎN DANSURILE STANDARD … 41

III.1. Tehnica dansurilor standard ………………………………….. 41 III.1.1. Poziţia în dansurile standard …………………………. 41 III.1.2. Tipuri de poziţii ………………………………………. 42 III.1.3. Tehnica picioarelor …………………………………... 44

III.2. Noţiuni tehnice ……………………………………………….. 44 III.2.1. Valsul vienez …………………………………………. 44

III.2.1.1. Indicaţii metodice …………………………… 45 III.2.1.2. Descrierea tehnică a pasului de bază ……….. 46

III.2.2. Valsul lent ……………………………………………. 47 III.2.2.1. Indicaţii metodice …………………………… 47 III.2.2.2. Descrierea tehnică a pasului de bază ………... 48

III.2.3. Tango ………………………………………………… 50 III.2.3.1. Indicaţii metodice……………………………. 50 III.2.3.2. Descrierea tehnică a pasului de bază ………... 51

IV. NOŢIUNI TEHNICE DE BAZĂ ÎN DANSURILE LATINO-AMERICANE …………………………………………...

53

IV.1. Tehnica dansurilor latino-americane ………………………... 53

6

IV.1.1. Poziţia în dansurile latino-americane ………………... 53 IV.1.2. Tipuri de poziţii ……………………………………… 53 IV.1.3. Tehnica picioarelor …………………………………... 55

IV.2. Noţiuni tehnice ……………………………………………… 55 IV.2.1. Samba ………………………………………………... 55

IV.2.1.1. Bounce ……………………………………... 55 IV.2.1.2. Tehnica pasului de bază alternativ …………. 57 IV.2.1.3. Bota Fogos …………………………………. 58 IV.2.1.4. Whisk ………………………………………. 58

IV.2.2. Cha-cha ………………………………………………. 59 IV.2.2.1. Tehnica pasului de bază ……………………. 59 IV.2.2.2. New York ………………………………….. 60 IV.2.2.3. Trei Cha-cha ……………………………….. 61

IV.2.3. Jive …………………………………………………... 63 IV.2.3.1. Tehnica pasului de bază ……………………. 63 IV.2.3.2. Trecere pe sub mână ……………………….. 64

V. PREGĂTIREA ŞI ANTRENAMENTUL ÎN DANSUL SPORTIV …. 66

V.1. Componentele antrenamentului de dans ………………………. 67 V.1.1. Pregătirea fizică …………………………………………. 67 V.1.2. Pregătirea artistico-coregrafică ………………………….. 69 V.1.3. Pregătirea tehnică ………………………………………... 70 V.1.4. Pregătirea psihologică …………………………………… 73 V.1.5. Pregătirea sub aspectul muzical-motric …………………. 74

V.2 Antrenamentul în dansul sportiv ……………………………….. 77 V.2.1. Structura antrenamentului în dansul sportiv …………….. 79

V.2.1.1. Macrostructura în antrenamentul de dans sportiv … 80 V.2.1.2. Mezostructura în antrenamentul de dans sportiv …. 81 V.2.1.3. Microstructura în antrenamentul de dans sportiv …. 81

V.2.2. Planificarea pregătirii în dansul sportiv …………………. 81 V.3. Aspecte metodologice în dansul sportiv ……………………….. 82

V.3.1. Caracteristicile mişcării corporale ………………………. 82 V.3.2. Sincronizarea mişcării corporale cu muzica …………….. 83

V.4. Atragerea, depistarea şi selecţia în dansul sportiv ……………... 88 VI. COMPETIŢIA DE DANS SPORTIV …………………………….. 95

VI.1. Noţiuni generale ……………………………………………… 95 VI.2. Sistemul organizatoric competiţional ………………………… 98

VI.2.1. Competiţii de talie naţională şi internaţională ………… 99 VI.3. Participanţii în concurs ………………………………………. 102

7

VI.4. Regulamentul Federaţiei Internaţionale de Dans Sportiv ……. 105 VI.5. Structură şi relaţie club-federaţie …………………………….. 107

VII. FINALITĂŢI ŞI VALENŢE FORMATIV-EDUCATIVE ALE DANSULUI ÎN DEZVOLTAREA PERSONALITĂŢII ŞI A INTEGRĂRII SOCIOCULTURALE ……………………….

111 VII.1. Sport şi artă ………………………………………………... 111 VII.2. Dansul ca formă de mişcare ……………………………….. 111 VII.3. Dans şi sănătate ……………………………………………. 113 VII.4. Dans şi educaţie …………………………………………… 114 VII.5. Dans şi aptitudini ………………………………………….. 115 VII.6. Dansul ca spectacol ………………………………………... 117

Bibliografie …………………………………………………………….. 119

8

9

INTRODUCERE Dansul tălmăceşte emoţii, în ele aflându-se sursa şi materia sa. Ele se

exprimă în succesiuni simultane de mişcare, coordonate şi sincronizate într-o acţiune scenică. Acest fapt l-a făcut pe Grosse să afirme că dansul exprimă, în spaţiu, arta creatoare, ceea ce muzica exprimă în timp.

Dansul este realizat în esenţă din elemente motorii ale creaţiei, ale imaginaţiei. Creaţia interioară se bazează pe emoţiile expansive care se continuă într-o creaţie exterioară, în mişcări exteriorizate.

Factorul care guvernează în mod riguros aceste combinaţii este ritmul, reglatorul suprem respectat de orice creator. Ritmul dansului nu ar fi decât acela al mişcărilor locomotorii, al ritmului interior, biologic al individului, amplificat de vibraţia emoţional sentimentală (Theodule Ribot, 1988).

Expresia este mijloc de exteriorizare şi de transmitere a unei intenţii de comunicare în diferite modalităţi stabilite local (Ralea). Se cunosc forme de expresie verbale, plastice şi motrice, corespunzătoare tipului de comunicare.

Dansul este un gen al artei ale cărui mijloace de exprimare sunt mişcările variate şi ritmice ale corpului executate în ritmul muzicii. Ca gen al artei, dansul transmite privitorilor un mesaj artistic încărcat cu semnificaţii şi sensuri estetice la fel ca orice operă de artă. Cu alte cuvinte, dansul este un spectacol grăitor prin mişcările expresive ale corpului şi segmentelor sale care realizează într-un mod caracteristic comunicarea cu spectatorul. El este o artă cu totul particulară, mai veche decât muzica, pictura sau literatura.

Limitându-ne numai la înţelesul cuvântului „dans”, acesta nu este altceva decât „.....arta de a forma cu graţie şi precizie, cu imaginaţie şi uşurinţă combinaţii de paşi, combinaţii coregrafice, în legătură directă cu linia melodică......” (Noverre J.P.).

Dansul este comunicare – o comunicare expresivă. Dimensiunea expresivă a mişcării în dans poate fi analizată referindu-ne la calitatea expresiei, la modul şi stilul de realizare al ei, precum şi la impactul percepţiei acesteia de către alte persoane. Mişcarea expresivă este considerată un mijloc prin care se reliefează personalitatea dansatorului.

10

Dansul este o comunicare nonverbală, în care ideile, sentimentele, trăirile sunt codificate şi transmise prin diferite modalităţi (semne) legate de postura, gestica, mimica şi înfăţişarea subiectului, de stările sale emoţionale şi calităţile sale psiho-motrice. Mijloacele de exprimare sunt extrem de diverse şi nuanţate, în funcţie de mesajul care se doreşte a fi transmis şi de caracteristicile individuale. Se poate comunica, prin mişcare, într-o manieră spontană, cu reacţii imediate la diferite emoţii şi stări tensionate, sau într-o manieră elaborată, într-un proces de instruire special conceput.

Pe ringul de dans, dansatorii devin „interlocutorii” dintre muzică şi cei care privesc şi ascultă. Ei creează şi transmit emoţii care ajung la privitori prin intermediul mişcărilor plastice, armonioase. Spectatorii recepţionează gesturile şi mişcările dansatorilor printr-un sistem de valenţe şi transpuneri senzoriale personale. Unificarea simţămintelor spectator-dansator se realizează prin intermediul mişcării.

Dansatorii proiectează „valori” prin acţiunile lor, care trebuie să fie percepute, înţelese, de privitori în funcţie de realităţile personale.

Interesul pentru dansul sportiv este determinat de aspecte multiple, şi anume:

• Motivaţii şi dorinţe interpersonale. • Aptitudini artistice. • Conţinutul variat al mişcărilor corporale. • Diversitatea acompaniamentului muzical (ritmuri şi caractere diverse). • Dorinţa de întrecere şi de afirmare a disponibilităţilor şi talentului

dansatorilor pe ringul de dans, în competiţii interne şi internaţionale. • Spectaculozitatea dansului sportiv (expresivitatea artistică alături

de muzică, varietatea costumelor, lumini, regie, scenografie). În ţara noastră, la practicarea dansului sportiv a contribuit foarte mult

şi aspectul managerial, care a determinat creşterea numărului de secţii de dans (cluburi, şcoli) şi sportivi, în toată ţara, astfel că dacă, în 1991, existau numai 9 cluburi de dans şi câteva sute de dansatori, astăzi funcţionează peste 90 de cluburi afiliate la Federaţia Română de Dans Sportiv şi peste 2.500 de sportivi practicanţi legitimaţi.

Se poate observa deci că interesul şi atracţia publicului pentru practicarea acestui minunat sport sunt direct proporţionale cu numărul în continuă creştere al cluburilor şi al numărului de dansatori.

11

I. NOŢIUNI GENERALE I.1. Clarificări noţionale Dansul este un gen al artei ale cărui mijloace de exprimare sunt

mişcările variate şi ritmice ale corpului executate în ritmul muzicii1. Ca gen al artei, dansul transmite privitorilor un mesaj artistic încărcat cu semnificaţii şi sensuri estetice la fel ca orice operă de artă. Cu alte cuvinte, dansul este un spectacol grăitor prin mişcările expresive ale corpului şi segmentelor sale care realizează într-un mod caracteristic comunicarea2 cu spectatorul.

Dansul, spunea Walter Sorell, este întâiul limbaj al omenirii în stare să trezească rezonanţele cele mai adânci, mai nuanţate şi mai durabile ale vitalităţii noastre. E limbajul uman înainte de sintetizarea lui3.

Dansul este o artă cu totul particulară, mai veche decât muzica, pictura sau literatura, cu toate că ea se serveşte de ele într-o sinteză artistică deosebită.

Limitându-ne numai la înţelesul cuvântului „dans” acesta nu este altceva decât „.....arta de a forma cu graţie şi precizie, cu imaginaţie şi uşurinţă combinaţii de paşi, combinaţii coregrafice, în legătură directă cu linia melodică......”4.

1 Dicţionarul enciclopedic, 1996, Editura Enciclopedică, Bucureşti. 2 Comunicarea, după Mc Quail, 1999, este un cod sau un sistem de

semnale, e alcătuit acest cod din unităţi (semnale) şi structuri (reguli de combinaţii), iar în esenţa sa constă în a asocia structuri de date sensibile cu structuri de semnificaţie.

3 Walter Sorell, 1994, Storia della Danza, Arte, Culture, Societá, Editrice, Il Mullinio, Bologna.

4 Noverre, J.P., 1967, Scrisori despre dans şi balet, Editura Muzicală, Bucureşti.

12

Un pas, un gest, o mişcare sau o atitudine spun mult mai concis şi adânc tot ceea ce simte sau gândeşte omul, decât o pot spune cuvintele.

Dansul este o comunicare non-verbală5, în care ideile, sentimen-tele, trăirile sunt codificate şi transmise prin diferite modalităţi (semne) legate de postura, gestica, mimica şi înfăţişarea subiectului, de stările sale emoţionale şi calităţile sale psiho-motrice. Mijloacele de exprimare sunt extrem de diverse şi nuanţate, în funcţie de mesajul care se doreşte a fi transmis şi de caracteristicile individuale.

Se poate comunica prin mişcare, într-o manieră spontană, cu reacţii imediate la diferite emoţii şi stări tensionate sau într-o manieră elaborată, într-un proces de instruire special conceput, cum ar fi studiile pentru mişcarea scenică, expresivitatea corporală6, euritmie7.

Dansul sportiv se distinge de celelalte genuri ale dansului prin caracterul său competiţional. El îmbină fericit, acea manieră de comunicare elaborată a mişcării artistice în concordanţă deplină cu caracterul liniei melodice, cu caracterul competiţional.

Cu alte cuvinte dansul sportiv face parte din rândul disciplinelor sportive, deoarece respectă regulamentele şi cerinţele unei discipline sportive, cu organizare instituţională naţională şi internaţională, dar în acelaşi timp îşi păstrează caracterul de „spectacol scenic” atât prin formă, cât şi prin conţinut.

I.2. Istoricul şi evoluţia dansului sportiv pe plan naţional şi internaţional În îndelungata istorie artistică a omenirii, dansul ocupă un loc

principal. El face parte din cultura universală ca toate celelalte arte. Începând cu primele forme ale culturii primitive, dansul exprima

toate trăirile confuze, puternice şi instinctuale ale omului supus unor realităţi care îi depăşeau puterea de înţelegere. Reuşea să transforme

5 Munteanu, A., 1995, Comunicarea nonverbală în relaţiile interuma-

ne, „Revista de psihologie” nr.5. 6 Neacşu, Gh, 1971, Transpunere şi expresivitate scenică, Editura

Academiei, Bucureşti. 7 Stoenescu, G., 1985, Euritmia forma artistică de exprimare, Editura

Sport-Turism.

13

realitatea interioară şi cea exterioară printr-un mod simplu de expri-mare – dansurile primitive (dansurile imitative, dansurile de magie, dansurile de divinaţie). În lumea primitivă comunicarea se realiza şi prin dans.

De-a lungul istoriei fiecare epocă şi-a pus amprenta pe arta şi cultura societăţii.

În epoca antică dansul se realiza într-o formă colectivă ilustrând naraţiuni despre eroii epocii şi zeităţi. În dans se îmbinau mişcări sugestive, mimici, gesturi care exprimau multe din preocupările zilnice ale oamenilor.

În epoca medievală timpurie, inchiziţia trasa interdicţii cu privire la serbări. Din aceste motive dansul nu se dezvoltă în largul lui. Dansatorii erau defăimaţi şi speriaţi cu „infernul”. Totul se desfăşura sub forma „dansurilor travesti”.

Epoca neoclasicismului aduce o nouă lumină în istoria acelor vremuri. Arta capătă noi valori şi implicit şi dansul.

Apare Comedia dell arte8. Spectacolul popular, care va trăi două secole alături de spiritul renascentist „cu gust baroc”. În această epocă, dansul capătă aspecte particulare în legătură cu zona geografică, comunitatea, tradiţia.

Dansurile capătă denumiri „tarantella”, „saltarella-romana”, fresca, sau toscana etc. În secolul XIV apar dansurile de ceremonie, de curte, în acelaşi timp maeştrii de dans, şi primele însemnări cu privire la arta dansului (1455 Antonio Carnazzano – Libro dell’arte dell danzzare).

În 1521 în Anglia este consemnat primul manual de dans „Bases dances” de Robert Caplande şi mai târziu, după 1650, John Playford publică „The English Dancing Master” şi „Plaine and Ease Rules Dancing of Country Dances, with the Tune and Each Dance”.

Maestrul balului englez introduce reguli uşoare şi simple pentru realizarea dansurilor populare – country dances, în sala de bal.

Mişcările devin controlate, fără acţiuni bruşte şi puternice, totul desfăşurându-se lent, aşezat, cu reguli de deplasare precise.

8 Comedia dell arte – spectacol de stradă cu măşti, care satiriza morala

şi viaţa societăţii italiene începând cu 1500.

14

Aceste aspecte particulare din dans conturau deosebirile de ordin social între clasele existente.

Apar şi compozitori de partituri pentru dans în Italia, Franţa, Anglia, care în dreptul notelor de pe portativ, adaugă diferite semne prin care se dădeau indicaţii pentru dans.

În secolele XVI-XVII apare „Baletul de curte”. În Franţa, la curtea regelui dansatorii aveau roluri şi interpretau diferite personaje.

Mai târziu, baletul de curte se transformă într-o formă vie de dans – „dansul de salon” sau „de curte” – în care dansatorii erau chiar invitaţii.

În 1661 se înfiinţează Academia Regală de Muzică şi Dans la Londra, care instituţionalizează programul de balet.

În saloanele secolului al XVII-lea se dansau: – menuetul – contradansul – cotillon-ul – quadrill-ul Valsul apare după 1750 în Austria, sub forma sa populară

numită landler sau spinner. În contrast cu menuetul, valsul avea o coregrafie simplă cu

legănări uşoare ale corpului. Este repede adoptat în sălile de bal şi din acea epocă până în prezent, a rămas „regele balului” – nu a fost detronat.

După 1850, dansul capătă noi valenţe şi se adaptează schimbărilor intervenite în societate. Îşi diversifică formele de manifestare – de la baletul cu formele lui clasice, rigide, până la dansul modern, cu mişcări total opuse dansului clasic. Este perioada marilor dansatori, Loie Fuller (1862-1928), Isadora Duncan(1878-1927).

Apar primele preocupări legate de tehnica de dans ale francezului Franc Delsote (1811-1871), apoi Emile Jacques Delcroze (1865-1950), vienez de origine, introduce ideea de „ritmică” şi de educare a simţului ritmului pentru executarea mişcărilor în dans. Ideile sale sunt preluate de toate şcolile de dans din Europa şi apoi din America.

În cursul secolului al XIX-lea în America societatea era cucerită de arta dansului atât cea scenică, cât şi de cea desfăşurată în sălile de bal. În acele saloane valsul vienez va căpăta inflexiuni lascive şi se va numi valsul lent (Boston).

15

După 1900 se conturează Foxtrotul, mai apoi Charlestonul, Slow-foxul şi Quick-stepul.

Ritmurile dansurilor de salon sau „parchet” se amestecă cu noile ritmuri latino-americane, venite din America Latină.

În 1910 apare Tangoul de sorginte argentiniană, cu o expresivitate şi un caracter special.

În 1926 apare Rumba, dans provenit din ritmurile cubaneze, cu ritm lent şi elegant, încărcat de sentiment şi foarte expresiv.

La începutul anilor 1930 „dansurile de parchet” sau „de salon” devin foarte răspândite în toate capitalele Europene, ale Americii de Nord şi Americii de Sud. Se dansau valsul vienez, valsul boston, slow-foxul, quick-stepul, charlestonul, tangoul – într-o ţinută specială de bal –, şi cu o tehnică specială. Încă din acea perioadă, perechile se întâlneau în saloane de dans şi desfăşurau un fel de competiţii particulare. La început au fost restrânse, primindu-se doar câteva perechi din câteva capitale europene – Paris, Londra, Berlin –, ele devenind apoi tradiţionale şi purtând denumirea de competiţii de dans standard pentru profesionişti.

Treptat au apărut şi organizaţii de dansatori amatori care desfăşurau competiţiile proprii.

Anglia organiza cele mai multe competiţii internaţionale de dans standard pentru dansatorii profesionişti.

În anul 1935 s-a înfiinţat prima Federaţie Internaţională de Dans pentru Amatori (FIDA), reunind sportivi care veneau din Austria, Cehoslovacia, Danemarca, Anglia, Franţa, Germania, Ţările Baltice, Belgia, Italia, Norvegia, şi chiar Canada.

Din 1936, FIDA organizează concursuri internaţionale din ce în ce mai multe cu participarea dansatorilor din 15 ţări de pe trei continente.

Între 1939-1950, totul se întrerupe din cauza războiului. În 1950, în Anglia ia fiinţă Council of Ballroom Dancing

(Consiliul Camerei de Bal), prima organizaţie internaţională a dansului sportiv profesionist din care făceau parte nouă ţări europene şi trei de peste ocean.

Fiecare federaţie va desfăşura competiţiile interne şi internaţio-nale separat.

În 1965 cele două federaţii internaţionale de dans sportiv, adică cea a dansatorilor amatori FIDA şi cea a dansatorilor profesionişti

16

ICBD se unesc sub conducerea strălucitului Detlet Hegeneanu (fost dansator şi campion al Germaniei) şi realizează mult aşteptata federaţie unică de dans sportiv – IDSF. Din acel moment dansatorii atât amatori, cât şi cei profesionişti şi-au desfăşurat activitatea competiţională pe baza unui regulament tehnic şi de arbitraj unic.

Din anii 1990, IDSF şi-a intensificat strădaniile pentru a obţine recunoaşterea de către CIO a dansului sportiv. Aceste strădanii au fost încununate de succes în anii 1992 când IDSF-ului i se recunoaşte dreptul de membru deplin în Organizaţia Internaţională a Sporturilor Olimpice.

Astăzi IDSF cuprinde peste 70 de ţări membre şi asociaţii auxiliare ale Federaţiei Mondiale a Rock-and-Roll-ului. Numărul membrilor înscrişi este estimat a fi de peste două milioane.

În România, dansul sportiv este foarte tânăr ca ramură de sport. Federaţia Română de Dans Sportiv (FRDS) a fost înfiinţată în 1991 conform ordinului nr. 1737 al Ministrului Tineretului şi Sportului, iar în 1992 FRDS s-a afiliat la IDSF doar cu 9 cluburi de dans din câteva oraşe ale ţării.

La sfârşitul anului 2001 şi începutul anului 2002, la FRDS erau afiliate 90 de secţii (centre şi cluburi) din 21 de judeţe unde activează peste 2.500 de sportivi dansatori legitimaţi.

Rezultate semnificative obţinute de reprezentaţii României la diferite competiţii internaţionale:

• Locul I (standard juniori II) la GOC Mannheim şi Blackpool (2002); • Locul I (standard juniori I) la C.B. Grecia 2001; • Locul XII la C.M. de 10 dansuri (Portugalia 2002). Lor li se adaugă numeroasele calificări ale sportivilor dansatori

români în finalele competiţiilor organizate de IDSF în Franţa, Danemarca, Germania, Ucraina, Bulgaria, Republica Moldova, Macedonia şi alte ţări.

Aceste date subliniază în primul rând răspândirea acestei activităţi artistice sportive, vechimea şi constanta participare în competiţii interne şi internaţionale, seriozitatea şi disciplina manifes-tată atât de toţi cei care practică dansul sportiv, cât şi a organizatorilor, a federaţiilor interne şi a IDSF-ului.

Toate aceste strădanii de zeci de ani vor căpăta valoare maximă la viitoarele confruntări olimpice.

17

I.3. Caracteristicile dansului sportiv Dansul sportiv îşi desfăşoară activitatea competiţională de mai

bine de 40 de ani, ca disciplină sportivă cu drepturi depline. Şi-a consolidat locul printre celelalte ramuri sportive competiţionale mai ales din anul 1995, când a devenit membră în familia sporturilor olimpice. Prin aceste reuşite dansul sportiv poate fi considerat disciplină sportivă de sine stătătoare, ale cărei obiective şi scopuri se încadrează în specificul unei activităţi sportive cu caracter competiţional.

Caracterul competiţional se regăseşte şi în nenumărate alte domenii de activitate, cum ar fi cel al culturii, artei (artă plastică, artă muzicală ca interpretare). Sunt de notorietate acele competiţii internaţionale, de talie mondială, ale baletului clasic, modern, contem-poran, competiţii unde interpreţii obţin titluri şi medalii pentru performanţele deosebite tehnico-artistice.

Dansul sportiv se află la graniţa dintre sport şi artă, îmbinând în mod fericit atât caracteristicile unei discipline sportive, cât şi pe cele ale unui domeniu al artei.

1) Caracteristica principală a dansului sportiv este desfăşurarea competiţiilor în cadrul a două secţiuni, în perechi. Secţiunea standard cuprinde 5 dansuri „de salon”: vals lent, tango, vals vienez, slow-fox, quick step. Secţiunea latino cuprinde 5 dansuri cu specific latino-american: samba, cha-cha-cha, rumba, passo doble, jive. În dans perechea este totul, iar din acest punct de vedere, pe ringul de dans este urmărită, notată şi evaluată ca fiind un singur „corp”.

Sunt multe asemănări între perechile de dansatori de pe ringul de dans şi cele ale patinatorilor probei de dans din patinajul artistic. O pereche se formează în ani de lucru împreună a celor doi parteneri, la orice nivel tehnic s-ar afla. Desigur, există neconcordanţe de ordin fizic, psihic şi tehnic care pot împiedica evoluţia bună în dans a perechii, însă aceste aspecte trebuie să preocupe în mod direct pe cei care se ocupă de pregătirea sportivilor, cu obligaţia şi responsabilitatea rearanjării partenerilor în alte formule, cu alţi parteneri. Selecţia acestora se face numai de către antrenor, în baza cunoaşterii:

• Nivelului de dezvoltare al calităţilor motrice; • Nivelului adaptabilităţii la efort;

18

• Nivelului tehnic al dansatorilor. Aspectelor psihologice – echilibru emoţional, perseverenţă,

atenţie, voinţă, rezistenţă la stres, sprijin reciproc în situaţii dificile. Ambii parteneri trebuie să-şi omogenizeze acţiunile, iar mişcă-

rile unuia trebuie să devină un „ecou” pentru celălalt. Privită în ansamblu, în timpul dansului, perechea trebuie să dovedească armonie, coeziune şi sincronizare a mişcărilor partenerilor, precum şi a ambilor cu ritmul şi caracterul piesei muzicale.

Pentru menţinerea coeziunii dintre parteneri ar trebui ca adeziunea funcţională a fiecărui partener să fie atât de completă, încât perechea să răspundă ca un singur „om”. Menţinerea acestei coeziuni se realizează prin acordul tendinţelor de comportament şi al nivelului de pregătire, precum şi al intenţiilor şi motivaţiilor celor doi parteneri. La început cei doi sunt departe unul de celălalt, dar prin lucru împreună, interesele proprii li se canalizează şi devin „scop” al perechii.

În realitate, partenerii învaţă mai întâi să comunice în plan motric, apoi şi în plan emoţional. Se creează acea empatie între parteneri, fără de care nu ar fi posibilă expresivitatea artistică.

2) Caracterul competitiv al dansului sportiv reiese din lupta directă ce se desfăşoară pe ringul de dans între perechile de dansatori sportivi pentru obţinerea unor rezultate şi poziţii cât mai bune în clasament, dar şi din întreg cadrul organizatoric subordonat regulamentului de dans sportiv care aparţine atât FRDS, cât şi IDSF-lui.

Întrecerea pe ring a dansatorilor reprezintă un prilej de manifestare şi comparare a capacităţilor individuale, dar şi al nivelului tehnic al perechilor. În acelaşi timp constituie un mod de evaluare a eficienţei pregătirii lor în antrenamente, şi nu în ultimul rând, ordonează clasamentul perechilor în funcţie de categorie şi de vârstă.

Caracterul de întrecere pe ringul de dans, nu este cu nimic mai prejos decât în alte „arene” ale altor ramuri sportive. El este cel care evidenţiază în primul rând, cele mai bune perechi ale competiţiei şi motivează fiecare pereche în spiritul sportiv.

3) Varietatea conţinutului motric prin care se înţelege o gamă foarte mare, o diversitate complexă de mişcare. Această varietate motrică se datorează unui fond artistic foarte larg al dansului în general şi al dansului sportiv în special.

19

Dansul sportiv a împrumutat, folosit şi adaptat foarte multe elemente corporale din toate genurile şi structurile de dans. Astfel, din dansul clasic, sau balet (dansul academic), dansatorii sportivi folosesc elemente specifice de genul „bara de perete” şi „centru” pentru formarea ţinutei şi pentru învăţarea tehnicii de bază a piruetelor şi săriturilor artistice.

Dansul de caracter – elementele dansului de caracter sau dansului popular se pierd în negura istoriei. Dansul sportiv a preluat multe din aceste elemente ce subliniază specificul şi caracterul unor popoare (spaniol, american etc.), le-a prelucrat, a creat tehnici noi de exprimare motrică. Elemente ale dansului de caracter provin din dansuri populare ale multor popoare:

• Anglia – country dance, ecoseza, contradance cotillion etc; • Franţa – française (provine din contradance), cadrilul; • Austria şi Germania – landler, valsul (formă populară); • Cehia şi Polonia – polca, mazurca, galopul; • Italia – saltarella, tarantella; • Spania – fandango, malaquena, boleroul, pavanna, passo doble,

habanera; • America de Nord – ragtime, fox-trott, black-batoom, blues,

woogie-boogie, rock&roll; • America Latină – habanera, milonga, rumba, cha-cha, samba. Dansul modern are şi el influenţe asupra dansului sportiv. În

dansul modern elementele tehnice sunt total opuse dansului clasic, iar elementele corporale aduc în prim plan trăirile personale, cu accent pe expresia mişcării şi gestica motrică.

Tehnica dansului modern a pătruns în Europa prin intermediul „maeştrilor” americani, care au realizat sisteme de instruire. Conţinutul motric al dansului modern realizează diferite coregrafii utilizând genuri variate de muzică. Adevăraţii creatori ai dansului modern au fost dansatorii care au lăsat valori artistico-coregrafice complet diferite de cele clasice (M Bejart/M Grohanici).

Elementele specifice dansului sportiv sunt cele care provin, în principal, din dansurile „de parchet” sau „de salon”, apărute pe la începutul secolului al XIX-lea în marile capitale europene.

Altele sunt preluate de peste ocean – America Latină şi America de Nord. Cele 10 dansuri specifice dansului sportiv au origini diferite:

20

• Valsul vienez – provine din valsul de salon dansat în Austria sec al XIX-lea;

• Tangoul – dans de caracter (Milonga în Argentina, Habanera în Havana);

• Passo doble – dans de caracter cu originea în Spania; • Slow fox – apare în saloanele din America de Nord în jurul

anilor 1910 ajungând apoi şi în Europa; • Quick step – are aceleaşi origini ca şi slow fox-ul; • Rumba – dans cu origini în Cuba şi Mexic; • Samba – are origini în America Latină, existând mai multe variante; • Cha-cha-cha – la fel ca şi rumba are origini în Cuba şi Mexic; • Jive – îşi are originea în dansurile de salon ale anilor 1924 –

1925 din America de Nord: ragtime, fox-trott, black-batoom, blues, woogie-boogie, rock&roll.

După cum se poate observa, conţinutul motric al dansului sportiv, se sprijină pe foarte multe elemente ale dansurilor populare şi „de salon” provenite din America de Nord şi America Latină, dar şi din fondul elementelor dansului „de salon” din Europa.

Conţinutul motric al dansului sportiv, continuă să trăiască şi să se hrănească, cu elemente originale din conţinutul dansurilor populare ale mai multor ţări. Tehnica de execuţie a fiecărui dans, păstrează vie esenţa dansului din care provine. Ex: passo doble este numit şi „dansul toreadorului”.

Aceste nuanţe, atât ale liniei melodice, cât şi cele ale exprimării corporale, sunt cele care conturează originalitatea fiecăruia dintre cele 10 dansuri obligatorii.

4) Dinamica mişcărilor corporale este obligatoriu subordonată de particularitatea de formă şi conţinut a acompaniamentului muzical.

Această legătură organică dintre muzică şi mişcarea corporală are ca efect acea armonie a mişcărilor dansatorilor, cu ritmul şi caracterul muzicii. „Dansul nu poate exista în afara ritmului, în afara muzicii. Această legătură primordială între muzică şi mişcările ritmate ale corpului se petrece din totdeauna....” (Kurt Sach).

Acompaniamentul muzical capătă o importanţă deosebită pentru dansul sportiv, la orice nivel de pregătire se află dansatorii.

Dansatorii sportivi îşi adaptează mişcările corporale în directă legătură cu specificul liniei melodice.

21

Concordanţa muzicii cu mişcarea corporală, se manifestă concret prin:

• Caracterul muzicii; • Mijloacele de expresie ale piesei muzicale. Caracterul muzicii reflectă un întreg ansamblu de trăiri şi

sentimente ale personalităţii compozitorului, care se transmit prin intermediul sunetelor, exprimând o încărcătură sentimentală complexă: Sonata Lunii sau Simfonia Destinului (a V-a) compuse de Beethoven.

Prin tehnica paşilor folosiţi, dansatorii scot în evidenţă, atât caracterul şi ritmul piesei muzicale, cât şi nuanţele şi expresivitatea ei compoziţională. Caracterul muzicii poate fi: săltăreţ, vioi, jucăuş, vesel, trist, solemn, eroic, liric, romanţat şi desigur, mişcările corpo-rale, vor reuşi să traducă acest caracter în dans, exprimând bucuria, frica, veselia, visarea, într-un cuvânt, toate trăirile şi sentimentele compozitorului.

Mijloacele de expresivitate ale muzicii sunt agogica şi dinamica. Agogica se ocupă cu particularităţile de refren, tempo şi cele de

interpretare. Dinamica este cea care prezintă proprietăţile sunetului muzical –

înălţimea, intensitatea, culoarea şi durata. Atât agogica, cât şi dinamica, sunt componente de bază ale

melodiei. Ritmul este parte integrantă a muzicii, el dând vitalitate, pulsaţie,

fiind din toate punctele de vedere, un element indispensabil conturării ideii muzicale. În domeniul formulelor muzicale, ritmul ocupă un loc important în realizarea unităţii de mişcare, influenţând implicit expresia muzicală, proporţia unei porţiuni din bucata muzicală. Vincent D’Indy propunea următoarea definiţie a ritmului: „Ritmul este origine şi proporţie în spaţiu şi timp”. Fără ritm nu se poate concepe existenţa, nu numai a muzicii, ci şi a dansului, a pantomimei, a poeziei. Ritmul cuprinde în interiorul său, referiri la metrică. Aceasta reprezintă alternanţa periodică a timpilor accentuaţi şi neaccentuaţi, în acea porţiune muzicală, care este cuprinsă între două bare, numite unităţi de măsură.

După teoreticianul A. Doljanski, „ritmul înseamnă alternarea valorilor, accentelor muzicale, precum şi raportul dintre ele, în timp

22

ce, metrul (metrica muzicală) este mijlocul de măsurare şi înţelegere a ritmului”.

Noţiunea de ritm comportă numeroase interpretări, datorită multiplelor relaţii ce se stabilesc între ritm şi alte noţiuni; ritm – tempo, ritm – durată, ritm – periodicitate, ritm – desfăşurare în timp, ritm – dinamică interioară, ritm – formă muzicală sau ritm muzical şi ritm psihologic.

Noţiunea de ritmică se referă la corelaţia dintre succesiunea diferitelor valori de note. Ritmica se ocupă cu ordonarea sunetelor muzicale într-o anumită succesiune, care are drept scop realizarea expresiei artistice a sunetelor muzicale. Sub acest aspect, ritmica influenţează realizarea acţiunilor motrice; ritmul muzical dictează ritmul motric, ritmul mişcării. Ritmul motric înseamnă modalitatea de a organiza şi efectua actul motric, având în vedere trei dimensiuni:

• Durata sunetului muzical, care presupune timpul în care se aude sunetul. „Durata sunetului determină durata actului motric, a gestului, a acţiunii tehnice, deprinderii specifice.” În dansul sportiv, durata acţiunilor motrice (paşi, deplasări etc.), se coordonează după durata sunetelor muzicale a măsurilor şi a frazelor muzicale.

• Dinamica acţiunilor musculare, care reprezintă alternanţa diferitelor forme de contracţii musculare: tensiuni şi relaxări la nivelul articulaţiilor şi, în acelaşi timp, momentele de accentuare ale unor tipuri de acţiuni musculare (contractări, relaxări) specifice dansului sportiv (poziţii dificile menţinute 1-2 secunde, menţinerea segmente-lor în poziţii de echilibru etc.), au ca efect un limbaj corporal estetic al întregului corp. Dinamica acţiunilor muzicale raportată la ritmul bucăţii muzicale, se realizează deci prin coordonarea motrică cu accentele muzicale.

• Repetarea şi gruparea acţiunilor motrice reprezintă capacitatea de a executa acţiuni în mod succesiv şi cursiv, într-o adaptare perfectă cu ritmul muzical.

Ca o concluzie putem sublinia importanţa cunoaşterii şi înţelegerii ritmului muzical, pentru realizarea acţiunilor motrice.

Ritmul este cel ce dinamizează şi „împinge” mişcarea înainte. De exemplu: ritmurile de samba sau cha-cha-cha sunt atractive tocmai prin vioiciunea lor, prin expresivitatea deosebită a melodiei şi îndeamnă să te adaptezi lor.

23

Tempoul reprezintă gradul de mişcare mai rară sau mai accelerată, sau viteza cu care se succed timpii într-o măsură, frază sau bucată muzicală. Se exprimă grafic de către autor, la începutul sau pe parcursul bucăţii muzicale prin indicaţii specifice.

• Înălţimea sunetului muzical reprezintă tăria cu care vibrează un sunet şi cum este el perceput (ascuţit, mediu sau jos). Vibraţiile sonore diferite determină reacţii şi execuţii diferite în mişcare:

– pe sunete înalte se fac ridicări pe vârfuri sau mişcări în plan înalt. – pe sunete joase – acţiuni în planuri joase. • Culoarea sunetului este proprietatea specifică sunetului

muzical care face posibilă deosebirea între diferite sunete şi vocea omului, şi alte instrumente. Calitatea sunetului iese în evidenţă prin interpretarea artistică şi expresivă a mişcării dansatorilor. O muzică lipsită de culoare atrage o mişcare asemănătoare (fără expresie).

• Intensitatea sunetului muzical înseamnă puterea cu care se emite sunetul, ea influenţează direct mişcarea prin nuanţele bine cunoscute (piano, pianissimo, forte, fortissimo, mezzoforte etc.). Schimbarea intensităţii cu care vibrează sunetul într-o frază muzicală se produce gradat sau întrerupt, acest lucru numindu-se dinamică.

Particularităţile de tărie a sunetului muzical se reflectă în mişcarea corporală a dansatorilor care pot avea diferite grade de contracţii musculare.

5) Caracterul artistic al execuţiei – trăsătură foarte importantă a dansului sportiv care se materializează prin expresivitate corporală.

Expresivitatea este un mod de formulare, de manifestare a unor idei şi sentimente sau reflectarea unei stări interioare cu ajutorul limbajului specific, plastic „ limbajul corporal”.

Expresivitatea artistică este determinată de îmbinarea reuşită între expresivitatea corporală şi expresivitatea muzicală; între cele două creându-se o comunicare prin intermediul dansatorului.

6) Plasticitatea mişcării corporale specifică dansului sportiv are două componente:

• a formelor de expresie; • calităţii acestor forme. Plasticitatea corporală trebuie privită ca fiind un ansamblu dintre

plasticitatea formei şi a conţinutului mişcării.

24

În dansul sportiv plasticitatea mişcărilor este dată de: • execuţia artistică; • compoziţia artistică.

7) Spectaculozitatea dansului sportiv Dansul este artă şi mesaj către spectator. Există o legătură

strânsă şi directă între cel ce produce arta şi cel care o „consumă”. În dans, mesagerul direct este interpretul sau perechea de dansatori. Limbajul corporal al dansatorilor aduce la suprafaţă, prin intermediul mişcărilor, nuanţe sugerate de muzică şi creează trăiri şi emoţii spectatorilor.

Spectaculozitatea artistică suprapune perfect interpretarea artistică peste creaţia artistică. Pentru a se ajunge la un înalt nivel de spectaculozitate trebuie să se ţină seama de câteva aspecte importante:

• exigenţa în execuţia artistică a coregrafiei; • ritmicitatea motrică şi dinamica corporală; • scenografia sau punerea în scenă a creaţiei artistice care se

realizează prin mijloacele specifice (lumini, decoruri, sonorizare, costume etc.) şi creează o atmosferă plăcută, atractivă privitorului.

Spectatorii devin un adevărat „barometru” în aprecierea calităţii artistice a spectacolului de dans prin explozia de bucurie şi satisfacţia pe care o manifestă.

25

II. INFORMAŢII DE BAZĂ ÎN DANSUL SPORTIV II.1. Semne convenţionale folosite în descrierea coregrafiilor de dans

– corpul dansatorului orientat între punctele 1-2. Poziţia închisă în care B este orientat cu faţa spre punctul 1, iar F cu faţa spre punctul 5. Poziţia deschisă dreapta cu aceeaşi orientare.

Sunt direcţiile de orientare în spaţiu de dans – pentru Băiat (B)

Semne pentru direcţiile de orientare în spaţiu de dans pentru fată (F)

26

Poziţia deschisă stânga cu aceeaşi orientare. Poziţia de primenadă, B orientat spre punctul 2, F spre punctul 8. Poziţiile picioarelor în dansul clasic

Poziţiile picioarelor în dansul sportiv

II.2. Noţiuni muzicale Muzica este arta de a vorbi prin sunete, este un limbaj specific

de exprimare, de care omul se foloseşte din cele mai vechi timpuri. Elementele de expresie ale muzicii pot transmite toată gama de

sentimente, trăiri, emoţii ale omului. Cu ajutorul muzicii omul a reuşit să transforme mediul înconjurător, lume exterioară, datorită capacităţii lui de reflectare a tot ce-l înconjoară şi impresionează, în minunate compoziţii muzicale.

Mesajul muzical (imaginea specifică) se compune, prin mijlocirea sunetelor, într-un univers sonor variat. Fluidul sonor sau materia sonoră, constituie imagini vii, gânduri, emoţii pe care le transmite muzica în modurile de creaţie şi interpretare.

În muzică, sunetele se investesc, se capacitează cu forţa emoţio-nală a compozitorului, dar şi a interpretului.

Muzica aparţine prin natura sa activităţii spirituale a omului, însă ea are fundamente aparţinând ştiinţelor exacte, care explică fenomenul muzical. Sunt cunoscute noţiunile esenţiale de ordin ştiinţific, acustic şi matematic, privind substanţa sonoră, care consti-tuie o parte integrantă a teoriei muzicii, ca expresie a raportului dintre artă şi ştiinţă sunetelor (după „Teoria muzicii”, Victor Giuleanu).

27

Sunetul – definire a fenomenului În ştiinţa fenomenului sonor, atât sunetul, cât şi zgomotul pot fi

analizate prin intermediul a trei aspecte, laturi separate ale sale: fizic, fiziologic şi psihologic.

Fenomenul sonor fizic – produs în natură. Producerea vibraţiilor în natură, propagarea lor în mediul înconjurător, transmiterea sunetului către organul auditiv. Acest fenomen se desfăşoară după legile obiective ale naturii, în afara conştiinţei noastre, independent de noi.

Fenomenul sonor fiziologic – produs în organism (prin interme-diul simţurilor) apare când vibraţiile sunt recepţionate de organul de simţ aferent, sunt prelucrate fiziologic, iar impulsurile de răspuns fiind diferite, îmbracă un caracter subiectiv (de la individ la individ).

Fenomenul sonor psihologic – se manifestă în zona afectiv emoţională a fiinţei umane. Sunetele organizate armonios după criterii muzicale produc stări emoţionale.

Ca fenomen fizic, sunetul constituie efectul vibraţiilor produse din natură, de către corpurile elastice puse în mişcare de o forţă oarecare, indiferent de starea lor de agregare (solide, lichide, gaze). La fel sunt sunetele elaborate pe cale electronică.

Mişcarea vibratorie (vibraţia) se produce după legi fizice obiective, asemeni pendulului când este acţionat de o forţă. Se consideră o oscilaţie simplă, în cazul în care braţul pendulului are o singură deplasare pe o singură direcţie faţă de poziţia de repaos (o). Oscilaţia este dublă când deplasarea se realizează simetric (şi în partea opusă), adică pe ambele direcţii faţă de poziţia de repaus. Distanţa dintre corpul vibrator şi poziţia zero poartă numele de elongaţie. Ea se măsoară prin unghiul format între poziţia zero şi una dintre poziţiile pe care le realizează corpul sonor prin vibrare. Timpul unei oscilaţii duble poartă numele de perioadă (T), iar unitatea de măsură este secunda. Vibraţiile audibile sunt cele care au 16 vibraţii duble pe secundă.

Vibraţiile se răspândesc în mediul înconjurător provocând comprimări şi dilatări ale acestuia sub forma undelor sonore, care ajung la urechea externă şi internă. Viteza de propagare a undelor sonore este în funcţie de structura mediului ambiant:

• în aer, vibraţiile se propagă cu o viteză de circa 340 m/sec; • în mediu solid (metal, lemn), vibraţiile se propagă cu o viteză

de circa 3000-4000 m/sec;

28

• în apă, vibraţiile se propagă cu o viteză de circa 1450 m/sec. Mişcările vibratorii – undele sonore ajung la urechea internă,

impresionează timpanul, care fiind de natură elastică, sensibil, vibrează la unison cu sursa sonoră. În acest moment începe procesul fiziologic al audiţiei. Timpanul transmite prin intermediul urechii interne undele acustice care invadează nervul acustic, iar prin interme-diul acestuia sunetul ajunge la scoarţa cerebrală care transformă vibraţiile în senzaţie sonoră (sunet).

Noţiunea de sunet este de natură fiziologică, acesteia fiindu-i corespondente, din punct de vedere fizic, vibraţiile corpurilor elastice.

Un sunet se deosebeşte de alt sunet prin intermediul celor patru calităţi specifice (proprietăţi) naturale: frecvenţa, continuitatea în timp, amplitudine şi formă vibratorie spectrală. În procesul de prelucrare fiziologică a vibraţiei de către organul auditiv:

• frecvenţa – este înălţimea sonoră a vibraţiei; • continuitatea – este durata (timpul); • amplitudinea – este intensitatea; • forma vibratorie spectrală – este timbrul. Toate aceste calităţi pot fi reprezentate grafic printr-un spectru

specific. Frecvenţa (înălţimea) sunetului presupune numărul de vibraţii

produse într-o secundă. Se măsoară în Hertz. Un Hz reprezintă o vibraţie dublă şi se află în raport direct proporţional cu înălţimea, adică cu cât frecvenţa vibraţiei este mai mare, cu atât sunetul produs este mai ascuţit, acut (noi spunem înalt), sau invers, frecvenţă scăzută, mică, sunet jos, grav.

În muzică, sunetele sunt ordonate într-un şir (gamă, scară), după criteriul frecvenţei (înălţimii). Fiecare sunet are o denumire, care îl situează într-un anume loc în şir. Şirul începe cu sunetul de frecvenţă 16,5 Hz numit Do, considerat ca limita inferioară a auzului uman şi se stabileşte un interval de o octavă, care este apoi repetat.

Prin intervale se înţelege raportul între frecvenţa (înălţimea) a două sunete, iar octava este intervalul dintre două sunete pentru care raportul este 2. Scara (gama) muzicală apare ca un tablou unde sunt trecute intervalele celor 10 octave.

Do 1....... 16,5Hz.......limita inferioară a auzului uman; La 1....... 27Hz.........sunetul cel mai profund la instrumentul pian;

29

Do 2...... 33Hz; Do 1...... 66Hz; Do 2..... 132Hz; Do 9..... 16,896Hz......sunetul cel mai ascuţit (înalt) al instru-

mentului pian. Calculul tuturor frecvenţelor (înălţimilor) sonore pleacă de la

sunetul „La” cu frecvenţa de 44Hz (la octava centrală). Această notă a fost aleasă prin convenţie internaţională drept „diapazonul oficial” pentru reglare şi acordare.

Împărţirea în intervale, înăuntrul unei octave este foarte diversificată, însă, Johann Sebastian Bach (1688-1750) a introdus gama temperată, care împarte orice octavă în 12 intervale egale, denumite semitonuri, definite prin raportul frecvenţelor între două sunete alăturate, egal cu 1,05946. Considerarea acestei subdiviziuni ordonate a condus la posibilitatea descrierii matematice a formelor şi teoriei muzicale.

Din punct de vedere fizic, amplitudinea sunetului (intensitatea) reprezintă depărtarea maximă pe care o realizează mişcarea vibratorie faţă de poziţia fixă, zero (de repaus). Ea se măsoară prin unghiul format între poziţia zero şi lărgimea extremă a vibraţiei. Unitatea de măsură a vibraţiei este denumită fon (1 fon = 1 decibel).

Senzaţia fiziologică de intensitate a sunetului se măsoară prin intensitatea auditivă (tăria sunetului). Nivelul sonor (al intensităţii) se măsoară în belli (de la numele inventatorului telefonului G. Bell 1847 – 1922).

Amplitudinea sunetului este proporţională cu intensitatea (corespondentul fiziologic) acelui sunet: cu cât amplitudinea creşte, cu atât creşte şi intensitatea şi invers.

Pentru auzul uman, limitele admisibile ale câmpului de intensitate sonoră sunt cuprinse între 0-140 foni. Sub limita de jos sunete nu se mai aud. Dincolo de limita superioară sonorităţile sunt prea puternice şi produc dureri, aparatului auditiv (V.G.).

Câmpul de audibilitate al omului se plasează între sunetul cel mai grav audibil de circa 16Hz şi cel mai acut (înalt) de circa 20.000Hz. Sub frecvenţa de 16Hz se produc infrasunetele, iar peste 20.000Hz se produc ultrasunetele.

30

Timbrul (după G. Enescu ) Sunetul emis din sursa sonoră are un caracter complex. Alături

de sunete fundamentale sunt emise simultan şi armonicele sale. Toate acestea se numesc componentele sunetului.

Un sunet poate fi reprezentat complet printr-un spectru. Urechea exersată poate distinge două sunete în acelaşi timp. Un nespecialist poate distinge între două sunete de aceeaşi înălţime emise de două instrumente diferite.

Caracteristica unui sunet care se exprimă pe componentele şi nivelul lui de intensitate sonoră se numeşte timbru.

Timbrul (după V. Giuleanu) este o calitate a sunetului prin care acesta se poate distinge după sursa sonoră care l-a emis (coardă, bară de metal sau lemn, voce, coloană de aer etc.). După cum s-a dovedit, un corp sonor când este pus în mişcare vibrează pe toată suprafaţa sa, producând sunetul fundamental, auzit ca unul singur, dar vibrează şi pe părţi sau segmente ale sale, numite vibraţii parţiale. Aceste vibraţii parţiale produc propriile lor sunete cu frecvenţe mai înalte, care se suprapun peste cel fundamental, numite sunete armonice concomitente sau parţiale.

Amestecul, în proporţie variabilă a sunetului fundamental cu cele provenind din armonice, determină calitatea sunetului, numită timbru:

• sunetul fundamental (numit impropriu armonicul 1) este produs de vibraţiile sursei sonore pe toată lungimea sa;

• armonicul 2 este produs de vibraţiile jumătăţilor de coardă; • armonicul 3 este produs de vibraţiile treimilor de coardă; • armonicul 4 este produs de vibraţiile pătrimilor de coardă; • armonicele 5, 6, 7, 8, 9 sunt produse de vibraţiile segmentelor

respective ale coardei sonore. Acest fenomen în fizică poartă numele de rezonanţă naturală a

corpurilor. Armonicele unui sunet se produc la intervale fixe şi într-o ordine

succesivă. Numărul de ordine „1, 2, 3, 4, 5, 6,..... etc.” reprezintă al câtelea segment din corpul conor vibrator produce armonicul respectiv. Pentru a putea afle armonicul oricărui alt sunet, decât cel considerat fundamental, vom păstra aceleaşi intervale între armonice şi aceeaşi succesiune.

31

Un sunet se consideră muzical, când este efectul unor vibraţii periodice (regulate) şi i se poate determina precis înălţimea. Un sunet se consideră zgomot când este efectul unor vibraţii neperiodice (neregulate) şi nu i se poate determina înălţimea.

Continuitatea (durata) sunetului în timp Vibraţiile corpurilor sonore, ca orice fenomen natural, pentru a fi

percepute, consumă un anumit interval de timp mai mic sau mai mare, în funcţie de sursa de emitere şi de scara valorilor temporale.

Continuitatea (durata) vibraţiilor se măsoară în unităţi ale timpului: minute, secunde sau subdiviziuni ale acestora. Pentru a fi percepute, vibraţiile sonore trebuie să se producă într-o anumită durată minimă admisibilă, pentru că altfel ele nu pot fi auzite sau se aud difuz.

Perceperea sunetelor Perceperea sunetelor pentru om se realizează prin intermediul

urechii. Vibraţiile auditive ajung la nervul auditiv, de acolo la sistemul nervos central şi sunt transformate în sunete.

O vibraţie acustică poate fi percepută ca sunet între 16Hz şi 20.000Hz. Limitele variază de la persoană la persoană şi în general depinde de vârsta omului.

Intensitatea minimă a unei vibraţii sonore determină senzaţia numită prag de audibilitate. Dacă intensitatea vibraţiilor (sunetelor) creşte foarte mult urechea are o senzaţie de durere. Intensitatea senzaţiei auditive (perceperea sunetului de fiecare individ) nu este proporţională cu intensitatea sunetului fizic. Din punct de vedere al senzaţiei auditive pe care o produc, sunetele pot fi împărţite în trei categorii:

• sunete muzicale – produse de mişcări periodice (regulate); • zgomote – produse de mişcări neregulate; • pocnete – rezultatul lovirii urechii de o vibraţie. Relaţia dinte două sunete produse succesiv sau simultan este

caracterizată prin raportul dintre frecvenţele celor două sunete, numit interval. Când intervalul reprezintă raportul dintre anumite numere întregi se numeşte interval muzical.

Principalele intervale muzicale sunt: • unisonul; • secunda mare; • secunda mică; • terţa mare;

32

• terţa mică; • cvarta; • cvinta; • sexta mare; • sexta mică; • septima mare; • septima mică; • octava. Două sau mai multe sunete produse simultan, separate prin

intervale muzicale, formează un acord. Senzaţia auditivă pe care o produce poate fi mai mult sau mai puţin plăcută. În funcţie de aceasta, acordul se numeşte consonant sau disonant. Cele mai consonante acorduri sunt cele de octavă, terţă majoră şi cvintă. Cele mai disonante sunt cvarta, sexta, secunda şi septima. În general, acordul este cu atât mai consonant cu cât numerele care definesc raportul sunt mai mici.

Trei sunete formează un acord perfect, dacă ultimele două sunt separate de primul (sunetul fundamental) printr-o terţă, respectiv o cvintă. Avem un acord perfect major dacă terţa este majoră (cu rapoartele: 1, 5/4, 3/2) şi perfect minoră (cu rapoartele: 1, 6/5, 3/2).

O noţiune importantă este scara muzicală, care este o secvenţă de sunete separate prin intervale muzicale. Aceste secvenţe se reproduc prin serii de câte şapte sunete, numite gamă. Scara muzicală cu o succesiune de tonuri şi semitonuri se numeşte scară diatonică naturală şi conţine serii de game în tonalitatea indicată de nota de la care porneşte gama (tonica gamei).

Un sunet considerat fundamental va genera întotdeauna în rezonanţă ca prim sunet nou cvinta sa (după V. Giuleanu).

Intervalele consonante se formează în primele şase armonice (octava, cvinta, cvarta, terţa şi sexta).

Armonia în muzică se compune din sunete de diferite înălţimi, într-o ordine artistică pe verticală (după V. Giuleanu).

Există sunete enarmonice care sunt exprimate la fel cu acelaşi punct de intonaţie din scara sonoră, deci cu sonoritate identică, însă posedă expresii grafice diferite (diezi, bemoli).

33

Fiecare sunet din cadrul unei octave, cu excepţia lui sol diez şi la bemol, are câte două sunete enarmonice, fiind în raporturi identice de sonoritate (după V.Giuleanu).

În muzică, sunetul este determinat de vibraţiile corpului sonor, precum şi de rezonanţa acestuia. Sunetul conţine elementele de expresie ale muzicii numite armonice, care organizate pe verticala sonorităţilor dau naştere la armonie.

Armonicele sunt sunete care au frecvenţe ce se produc la intervale fixe, periodic.

Succesiunea lor a fost aranjată pe o anumită scară (2, 3, 4, 5 etc.) ce reprezintă locul segmentului corpului vibrator care produce armo-nicul respective.

II.3. Sala de dans pentru antrenament şi pentru competiţie Spaţiul de dans pentru concurs are dimensiunile reglementate de

IDSF şi este acoperită obligatoriu de parchet lăcuit şi bine întreţinut. Sala de antrenament trebuie să respecte aceleaşi condiţii ca cele

competiţionale, chiar dacă dimensiunile nu sunt aceleaşi. În sala de antrenament oglinda este obligatorie – pe un perete

sau pe doi pereţi (o latură sau o lungime sau ambele), fiind necesară atât pentru studiul individual, cât şi pentru perechi.

Sala trebuie dotată cu o staţie muzicală completă – redare, înregistrare CD-uri, casete muzicale şi după posibilităţi un aparat de redare video sau un CD-player.

Echipamentul pentru antrenament trebuie să fie: comod, uşor de folosit, suplu şi estetic. Atât îmbrăcămintea, cât şi încălţămintea fetei şi băiatului trebuie să fie adaptată dansului standard (încălţăminte pentru standard) sau latino-americane (încălţăminte latină).

Încălţămintea este foarte importantă, deoarece este cerută de tehnica de execuţie pentru fiecare dans.

Nu se vor folosi pantofi tip adidas, decât pentru încălzire şi pentru pregătirea fizică-specifică.

34

II.4. Costumele competiţionale

COPII I şi II FETE

Costumaţie: – Fusta neagră + bluză, body sau tricou alb. – Rochie simplă într-o culoare. – Body cu fustă ataşată. Fusta este simplă sau în pliuri, făcută din 2 sau 3 semicercuri. Este permisă o jupă simplă circulară. Fusta nu trebuie să fie mai mult de 10 cm deasupra genunchiului

şi nu mai lungă decât sub genunchi. Material: Dacă se utilizează dantela, aceasta trebuie să fie căptuşită cu

material de aceeaşi culoare. Pantofi: Pantofi numai cu toc pătrat, tocul nu mai înalt de 3,5 cm. E permisă orice culoare. Pantofii pot fi purtaţi cu şosete scurte. Se pot purta balerini de culoarea pielii, dar nu de plasă. BĂIEŢI

Costumaţie: Pantaloni negri, opţional cu elastic la talpă. Centură neagră opţional, permis cataramă metalică. Cămaşă albă simplă, cu mâneci lungi (de preferat bumbac sau

amestec). Cravată neagră sau papion trebuie purtate pentru Latino şi Standard. Este permis acul de cravată. Cămaşa trebuie introdusă în

pantaloni. Pantofi: Pantofi din piele neagră sau de lac cu toc jos, purtaţi cu şosete negre. Coafura: Este preferat părul scurt. Dacă părul este lung trebuie purtat în

coadă.

35

Fig. II.1. Copii (I şi II)

Stil A Stil B Stil C

36

JUNIORI I FETE

Costumaţie latino şi standard: Rochii de competiţii fără decoraţii (pietre, strasuri, paiete, perle, pene). Sunt permise combinaţii de culori, material de dantelă, aplicaţii

de dantelă sau franjuri. Pentru regulile privitoare la modelul rochiilor se face referire la

secţiunea adulţi. Culori: Orice culoare cu excepţia culorii pielii. Chiloţii trebuie să aibă aceeaşi culoare cu a rochiei. Pantofi: Fără toc sau cu toc de 5 cm, purtaţi şi fără şosetă. Coafură şi machiaj: Se aplică aceeaşi regulă ca şi pentru COPII. BĂIEŢI

Costumaţie latino: Ca şi la COPII sau: Pantaloni negri sau albastru închis. Centura neagră opţional, cataramă metalică permisă. Vestă neagră sau albastru închis sau cămaşă albă cu mâneci

lungi (nu se suflecă mânecile). Cămaşa trebuie introdusă în pantaloni. Vesta neagră sau albastru închis opţional. Este permis acul de cravată. Pantofi: Pantofi negri cu toc jos. Se poartă cu şosete negre. Coafura: Este preferat părul scurt. Dacă părul este lung trebuie purtat în

coadă. Costumaţie standard: Pantaloni şi vestă neagră sau albastru închis împreună cu: Cămaşa albă cu mâneci lungi şi cravată neagră sau papion. Cămaşă şi papion alb. Sunt permişi acul de cravată şi butoni.

37

Pantofi: Pantofi negri cu toc jos. Se poartă cu şosete negre. Coafura: Este preferat părul scurt. Dacă părul este lung trebuie purtat în coadă.

Fig. II.2. Juniori I

JUNIORI II

FETE

Costumaţie standard şi latino Ca JUNIORI I sau ca ADULT.

BĂIEŢI

Costumaţie latino Ca JUNIORI I sau ca ADULT. Costumaţie standard: Pantaloni negri sau albastru închis şi vestă sau pantaloni negri

sau albastru închis şi haină, purtate cu cămaşă albă cu mâneci lungi şi cravată neagră sau cămaşă şi papion alb.

Este permis acul de cravată. Sau: Frac (negru sau albastru închis) cu toate accesoriile (cămaşă,

papion, butoni).

38

Pantofi: Pantofi negri cu toc jos. Se poartă cu şosete negre. Coafura: Este preferat părul scurt. Dacă părul este lung trebuie purtat în coadă.

Fig. II.3. Juniori II

– Tineret – Standard

TINERET + ADULŢI + SENIORI FETE Costumaţie latino: Rochii de competiţie. Suprafaţa dintre linia şoldurilor şi linia chiloţilor, precum şi zona

sânilor trebuie acoperită complet. Linia şoldurilor este definită ca fiind partea de sus a oaselor

şoldului. În poziţie stând, rochia trebuie să acopere chiloţii complet. Este

de preferat ca chiloţii să se vadă cât mai puţin posibil în timpul dansului.

Dacă rochia este din două piese, atunci partea de sus nu trebuie să fie doar sutien.

Culoare: Orice culoare în afara culorii pielii. Pantofii: Nu sunt restricţii.

39

Fig. II.4. Juniori II – Tineret – Latino

Costumaţie standard: Rochii de competiţie cu decoraţii. Culori: Orice culoare în afara culorii pielii. Pantofii: Nu sunt restricţii.

BĂIEŢI Costumaţie latino: Pantaloni negri sau albastru închis. Cămaşă sau bluză neagră, albastru închis sau albă. Orice altă culoare este permisă dacă este culoarea materialului

rochiei partenerii. Cămaşa sau bluza trebuie să fie introdusă în pantaloni. Cămaşa poate fi decoltată în jos până la baza oaselor pieptului. Se pot folosi materiale transparente ca decoraţii dar nu ca

material de bază. Sunt opţionale vesta, jacheta sau jacheta bolero, în culoarea

pantalonilor. Cravata, papionul sau eşarfa asortată cu pantalonii sau bluza

sunt opţionale. Dacă este purtată eşarfa, aceasta trebuie legată şi introdusă în

cămaşă.

40

Sunt permise combinaţii de materiale diferite de aceeaşi culoare. Pantofi: Fără restricţii. Coafura: Este de preferat o tunsoare scurtă. Dacă părul este lung trebuie

purtat în coadă.

Fig. II.5. Tineret – Adulţi - Latino

Costumaţie standard: Frac negru sau albastru închis cu toate accesoriile (cămaşă,

papion, butoni etc.).

Fig. II.6. Tineret – Adulţi – Standard

41

III. NOŢIUNI TEHNICE DE BAZĂ ÎN DANSURILE

STANDARD III.1 Tehnica dansurilor standard Stilul „standard” cuprinde elementele de bază ale stilului englez

de dans – după anumite reguli şi criterii tehnice. Specific dansurilor standard este „poziţia închisă” a perechii de dansatori.

Această poziţie permite celor doi dansatori o contopire a mişcărilor, o coordonare continuă între parteneri, şi respectarea ritmului, tempoului şi caracterului bucăţii muzicale.

III.1.1. Poziţia în dansurile standard

Poziţia – reprezintă acea atitudine exterioară pe care o au cei doi parteneri unul faţă de altul, înainte de începerea dansului şi în timpul dansului.

Fig.III.1. Poziţia de plecare în dansurile standard

42

Poziţia de plecare (aceeaşi pentru toate dansurile) în aşteptarea muzicii. Partenerii stau faţă în faţă, cu privirea înainte, greutatea corpului egal repartizată pe ambele picioare. Ţinuta trunchiului este dreaptă şi „înaltă” alungită de-a lungul coloanei vertebrale – însă fără ridicarea umerilor (fig.3.1).

Verticala corpului este o linie imaginară paralelă cu coloana vertebrală, care uneşte vertexul (centrul creştetul capului) cu punctul aflat între tălpile dansatorilor.

Linia umerilor şi linia şoldului (bazinului) sunt linii imaginare care unesc cei doi umeri şi cele două creste iliace – şi sunt poziţionate orizontal.

III.1.2. Tipuri de poziţii

Tehnica de realizare a poziţiei închise: Corpurile partenerilor stau faţă în faţă şi au punct de contact

zona diafragmului (stomac) fetei şi cu linia de centură a băiatului. Poziţia trunchiului este cât mai înaltă pe verticală. Poziţia braţelor. Braţul stâng al băiatului susţine braţul drept al fetei de la umăr

până la cot, mai jos de orizontală spre lateral pe linia spatelui fetei. Cotul este uşor îndoit; încheietura mâinii trebuie să aibă o poziţie normală fără să se curbeze. Palma este îndreptată înainte – diagonal puţin aplecată spre... şi prinde palma fetei fără să o strângă.

Braţul drept al băiatului, de la umăr până la cot coboară spre înainte; pe cât posibil este în acelaşi unghi cu cel stâng. Cotul este sus spre înainte pentru ca palma mâinii să ajungă pe spatele partenerei. Cotul nu trebuie împins înainte prea mult şi nici să coboare. Palma dreaptă trebuie să ajungă sub omoplatul stâng al partenerei, cu o atingere uşoară şi elegantă.

Braţele dansatoarei – cel drept urmează linia braţului stâng al băiatului, iar braţul stâng se odihneşte uşor pe braţul drept al băiatului, fără să se sprijine cu greutate. Degetele palmei stângi sunt unite şi ating zona mai jos de umărul băiatului.

Priza palmelor celor doi dansatori – stânga (B) şi dreapta (F) se realizează astfel: degetele se sprijină în palma băiatului între degetul mare şi cel arătător, degetul mare se îndoaie peste cel al partenerei.

43

Capul fetei este în extensie uşoară spre stânga cu privirea îndreptată – diagonal – stânga-faţă-sus.

Trunchiul fetei, înălţat în verticală, face o mică extensie şi o răsucire spre stânga.

Poziţia picioarelor este cea frontală, uşoară flexie, genunchiul drept al fetei se sprijină pe interiorul genunchiului stâng al băiatului.

Poziţia de promenadă sau de plimbare Este poziţia în care corpurile dansatorilor formează un „V” (fata

în dreapta partenerului) – cu deschidere dintr-un unghi de 90° – în şcoala Engleză de dans unghiul nu depăşeşte 45°.

• Deschiderea se modifică în funcţie de paşi: – când se face pas lateral, cu piciorul exterior (B. cu p. stg. şi F.

cu p. dr.) unghiul este cel mai închis; – când se face pas cu piciorul interior (B. cu p. dr. şi F. cu p.

stg.), deschiderea este mai mare. • Contactul între corpuri la poziţia de promenadă este uşor

deviată spre partea dreaptă a fetei şi partea stângă a băiatului. • Capul băiatului mereu întors spre stânga. • Capul fetei se întoarce sau spre dreapta sau spre stânga. Pasul de promenadă trebuie să fie executat lin, fără oscilaţii ale

corpului pe verticală sau orizontală să dea impresia de plutire. • Linia umerilor celor doi parteneri rămâne paralelă, dar corpu-

rile ajung aproape într-o singură linie.

Conducerea În dansurile standard predominant conduce băiatul, pentru că el

se deplasează înainte şi are o bună orientare în spaţiul de dans. Paşii sunt cunoscuţi, realizaţi – hotărât, înainte cu întregul corp,

atenţionând partenera prin apăsarea mâinii sale drepte pe spatele acestei, asupra mişcărilor următoare.

Când urmează o rotare – apasă cu palma dreaptă spatele partenerei spre aceea parte.

Mişcările spre înainte sunt conduse, din greutatea corpului lăsată în faţă, dar şi cu ajutorul piciorului care face pasul în direcţia dorită.

Şi fata are momente şi acţiuni în care preia conducerea perechii – atunci menţine o mişcare activă spre direcţia dorită.

44

Perechile cu experienţă îşi cunosc foarte bine rolul în perechi şi colaborarea aceasta interactivă este aproape invizibilă.

De exemplu, în roluri, unul din parteneri este activ, cel din afara cercului, iar cel din interior este pasiv.

Fata în principiu trebuie să urmărească mişcările băiatului şi să sublinieze cu mişcările sale pline de personalitate, eleganţă şi graţie stilul dansatorului.

Trebuie să menţină ritmul paşilor, astfel încât mişcarea corpului să fie armonioasă şi sincronizată.

III.1.3. Tehnica picioarelor

În dansurile standard, majoritatea paşilor solicită contactul cu podeaua. Poziţia este de uşoară flexie, pentru a atenua toate şocurile mişcărilor pe verticală.

Paşii înainte încep pe călcâi şi rulează talpa spre vârful degetului mare. Paşii înapoi încep de la vârful degetului mare, spre călcâi. După

mişcare de la călcâi vârf urmează de obicei o „înălţare”. Deplasările – trebuie să se realizeze fără mişcări de ridicare sau

coborâre – trebuie să fie o deplasare lină, cu senzaţie de plutire. În paşii urmaţi de ridicare pe vârfuri, se va face pasul până pe

vârful degetului mare, şi apoi se realizează ridicarea din gleznă. Greutatea corpului va fi preluată pe vârfuri de celălalt picior, iar

pasul următor se face cu îndoirea genunchiului. Această mişcare se poate realiza înainte, lateral şi înapoi. III.2. Noţiuni tehnice III.2.1. Valsul vienez

Stilul valsului este elegant, sprinten, avântat cu multe învârtiri, făcute într-o continuă deplasare în jurul ringului de dans. Dansatorii fac aplecări uşoare spre interiorul sălii şi trebuie să acopere în deplasarea lor toată suprafaţa sălii de dans.

Ritmul valsului este de ¾ (I ● ● ● I ).

45

Tempoul este de o pătrime (●) egal cu 180-60 măsuri/minut. III.2.1.1. Indicaţii metodice

Poziţie – de dans este cea „închisă”, partenerii aşezaţi faţă în faţă cu zona de contact deviată spre latura dreaptă (fig. 3.2).

Picioarele sunt tot „închise” (paralele), piciorul drept al unuia din parteneri stă între picioarele celuilalt fără să se atingă.

Genunchii ambilor parteneri sunt uşor flexaţi, pregătiţi pentru mişcare.

Greutatea corpului fiecărui partener stă pe partea din faţă a piciorului din faţă, în timp ce celălalt nu este aşezat pe călcâi.

Contactul corporal între cei doi parteneri se realizează în zona diafragmului, uşor lateral spre dreapta. Linia umerilor şi a bazinului sunt paralele între ele.

În ansamblu perechea are o postură specifică, astfel încât la fiecare partener linia imaginară verticală porneşte şi uneşte creştetul capului, cu linia umerilor şi a şoldului cu genunchiul şi mijlocul tălpii piciorului de bază.

Poziţia braţelor este specifică şi cu rol de echilibrare a corpului aflat în mişcare.

Fig.III.2. Poziţia de plecare la vals

46

III.2.1.2. Descrierea tehnică a pasului de bază

Tempoul este de o pătrime (● – ¼ ) având (¾ ● ● ●) şi un tact avântat de 180-60 măsuri/minut.

Valsul vienez se realizează printr-o grupare de trei paşi fiecare realizat pe câte o pătrime (fig. 3.3).

Primul pas este accentuat, mai lung, făcut pe călcâi –apoi talpă-vârf de băiat (B) pe primul tact al muzicii, cu piciorul drept pe diagonală (pentru rotaţia spre dreapta); primul pas al fetei este la fel de lung cu aşezarea vârfului şi apoi pe talpă, şi din nou pe vârf. Acest prim pas realizează o jumătate din rotaţia perechii (dreapta).

Pasul al doilea, pentru băiat este foarte mic înainte pe vârf, corpul continuă să se înalţe şi să se rotească. Pentru fată este tot un pas mic (înapoi) pe vârf; continuă înălţarea corpului şi rotaţia.

Pasul al treilea, pentru băiat este foarte mic, înainte pe vârf, corpul va realiza mişcarea de coborâre. Pentru fată, pasul este foarte mic, înapoi, cu continuarea coborârii corpului.

Cei trei paşi reprezintă o rotaţie completă pentru pereche. Acelaşi grup de trei paşi, se poate executa şi cu întoarcere spre stânga. Aceste rotaţii realizate de pereche cu ajutorul celor trei paşi

descrişi – trebuie să se desfăşoare pe toată suprafaţa sălii, în sensul de deplasare, de la început (în sensul invers acelor de ceasornic).

47

Fig.III.3. „Cei trei paşi” în valsul vienez

Verificaţi-vă cunoştinţele! 1. Care este poziţia corectă a dansatorilor în dansurile standard. 2. Cum se execută „poziţia închisă” din punct de vedere tehnic? 3. Care este poziţia corectă a braţelor celor doi parteneri în

realizarea dansurilor standard? 4. Cum se realizează primul pas în valsul vienez? 5. Cum se realizează următorii doi paşi în valsul vienez? 6. Ce origine are valsul vienez? 7. În ce ritm se dansează valsul vienez? III.2.2. Valsul lent III.2.2.1. Indicaţii metodice

Poziţia de dans este cea „închisă”, partenerii aşezaţi faţă în faţă cu zona de contact deviată spre latura dreaptă.

Picioarele sunt tot „închise” (paralele), piciorul drept al unuia din parteneri stă între picioarele celuilalt fără să se atingă.

Genunchii ambilor parteneri sunt uşor flexaţi, pregătiţi pentru mişcare.

Greutatea corpului fiecărui partener stă pe partea din faţă a piciorului din faţă.

48

Contactul corporal între cei doi parteneri se realizează în zona diafragmului, uşor lateral spre dreapta. Linia umerilor şi a bazinului sunt paralele între ele.

În ansamblu perechea are o postură specifică, astfel încât la fiecare partener linia imaginară verticală porneşte şi uneşte creştetul capului, cu linia umerilor şi a şoldului cu genunchiul şi mijlocul tălpii piciorului de bază.

Poziţia braţelor este specifică şi cu rol de echilibrare a corpului aflat în mişcare.

III.2.2.2. Descrierea tehnică a pasului de bază

Valsul lent are reguli stricte (precise), este dificil de executat. Perechea va trebui să facă mişcări lungi la nivelul picioarelor, şi mişcări uşoare de pendulare la nivelul trunchiului. Totul trebuie să fie elegant şi să dea impresia de plutire.

Ritmul muzicii este de ¾. Tempoul este lent de 93 bătăi/minut. Figurile specifice acestui dans sunt învârtirile, ridicările (înălţă-

rile pe vârfuri) şi coborârile – toate executate cu amplitudine egală pe tot parcursul dansului.

Împărţirea pe timpi motrici este diferită de timpi măsurii muzicale. Astfel:

Primul pas începe cu o ridicare treptată pe vârfuri în partea a doua a timpului unu din măsură. Continuă în timpul doi din măsură şi se mai continuă ridicarea pe partea întâi a timpului trei, pentru ca în a doua parte a timpului trei să se realizeze coborârea.

Este o tehnică greu de executat, de aceea trebuie repetate înălţarea şi coborârea, şi în special, momentul final al înălţării din prima parte a timpului trei, când înălţarea este foarte mică, dar mişcarea trebuie subliniată de o inspiraţie – fără a se ridica umerii, la nivelul muşchiului diafragmei, pentru ca tot corpul să devină mai uşor, să dea impresia de plutire.

Din momentul înălţării, corpul coboară scurt şi cursiv prin aşezarea scurtă a călcâiului pe podea.

La realizarea mişcării primului pas pe prima parte a timpului unu, se îndoaie mult genunchii.

49

Întinderea lor se face gradat, concomitent cu trecerea greutăţii corpului pe piciorul din spate, care împinge podeaua cu pingeaua.

În coregrafia de bază sunt incluşi şi paşi laterali.

Fig.III.4. Paşii laterali în valsul lent

50

Verificaţi-vă cunoştinţele! 1. Care este poziţia de lucru pentru valsul lent? 2. Câţi paşi de bază localizează partenerii în valsul lent? 3. Cum trebuie să fie priza la nivelul braţelor pentru valsul lent? 4. Cu ce picior pleacă primul băiat, fata în valsul lent? 5. Care este specificul valsului lent? 6. Unde a apărut pentru prima dată valsul lent? 7. În ce ritm se dansează valsul lent? III.2.3. Tangoul

Tangoul are un caracter dinamic cu multe opriri accentuate, schimbări de ritm şi de mişcare. El subliniază o luptă, un joc de dragoste dansând, fremătător şi incitant.

III.2.3.1. Indicaţii metodice

Poziţia de dans este închisă, partenerii sunt în contact pe latura stângă a corpului.

Picioarele stau paralele şi piciorul drept al fiecărui partener este aşe-zat cu o jumătate de lungime de talpă lângă piciorul stâng al partenerului.

Greutatea corpului stă atât pe piciorul de bază, cât şi pe cel aflat în poziţie lejeră; genunchii sunt flexaţi în poziţie închisă.

Contactul corporal al partenerilor este de la nivelul muşchiul diafragm mic până la nivelul coapsei drepte.

Linia umerilor este paralelă cu cea a bazinului. Nu se vor face mişcări şi oscilaţii pe verticală sau orizontală.

Poziţia braţelor este de echilibrare a liniei umerilor şi în continuarea ei. Partenerii nu vor căuta sprijin unul pe celălalt.

Mâna dreaptă a băiatului este aşezată deasupra taliei fetei, cu degetele închise sub braţul ei stâng.

Braţul stâng al băiatului susţine braţul drept al fetei, formând un unghi drept.

Braţele şi coatele sunt depărtate lateral de corp şi îndreptate uşor în faţă.

51

Privirea ambilor dansatori este peste umărul drept al partenerului spre exterior.

Pentru menţinerea legăturii dintre parteneri, fata va împinge şoldul spre băiat şi întreaga ei latură dreaptă.

Pe toată durata dansului genunchii sunt flexaţi uşor spre deosebire de celelalte dansuri standard.

III.2.3.2. Descrierea tehnică a pasului de bază

Pasul de promenadă (de plimbare sau mers) Se va executa din poziţie de mers – cei doi parteneri realizând cu

linia umerilor un unghi de 90° (fig. 3.5). Vor porni cu piciorul din exterior – din poziţia în „V”. Primul pas (cu piciorul stâng pentru băiat şi piciorul drept

pentru fată) se realizează pe latura internă a labei şi apoi se aşează toată talpa.

Al doilea pas, realizat încrucişat spre înainte. Linia de deplasare – pe sol – este în uşor arc de cerc spre

interiorul centrului sălii. Răsucirile trunchiului în tango sunt de 1/16 spre stânga şi se

realizează foarte precis la toţi paşii de mers. Paşii laterali se execută pe direcţia umerilor spre dreapta sau

stânga prin paşi adăugaţi, fără răsucire de trunchi. Când pasul lateral este urmat de un pas apropiat (închis),

trunchiul se întoarce repede spre stânga, însă tălpile rămân pe direcţie.

Toate mişcările rapide de trecere într-o mişcare în alta sunt „subliniate” de mişcări rapide, scurte ale capului.

În mişcările de mers, capul se menţine pe direcţia de dans sau se întoarce spre stânga.

52

Fig. III.5. Pasul de promenadă în tango

Verificaţi-vă cunoştinţele! 1. Originea tangoului 2. Care este poziţia specifică în tango? 3. Care sunt figurile de bază în tango? 4. Ce ritm este specific tangoului? 5. Cum este realizat contactul între parteneri la tango?

53

IV. NOŢIUNI TEHNICE DE BAZĂ ÎN DANSURILE

LATINO-AMERICANE IV.1. Tehnica dansurilor latino-americane IV.1.1. Poziţia în dansurile latino-americane

Poziţia reprezintă acea atitudine exterioară pe care o au cei doi parteneri unul faţă de altul, înainte de începerea dansului şi în timpul dansului.

Poziţia de plecare (aceeaşi pentru toate dansurile) în aşteptarea muzicii. Partenerii stau faţă în faţă, cu privirea înainte, greutatea corpului egal repartizată pe ambele picioare. Ţinuta trunchiului este dreaptă şi „înaltă” alungită de-a lungul coloanei vertebrale – însă fără ridicarea umerilor.

Verticala corpului este o linie imaginară paralelă cu coloana vertebrală, care uneşte vertexul (centrul creştetul capului) cu punctul aflat între tălpile dansatorilor.

Linia umerilor şi linia şoldului (bazinului) sunt linii imaginare care unesc cei doi umeri şi cele două creste iliace – şi sunt poziţionate orizontal.

IV.1.2. Tipuri de poziţii

Poziţie faţă în faţă, cei doi dansatori stau apropiaţi, la o distanţă de un braţ. Băiatul (B) prinde normal cu mâna stângă, mâna dreaptă a fetei sau cu ambele mâini, pe cele ale fetei – prindere dublă.

Poziţie apropiată – faţă în faţă, B, prinde normal mâna dreaptă a fetei, cu uşor contact între corpuri.

Poziţia deschisă – faţă în faţă, distanţă de un braţ (B cu mâna stângă prinde mâna dreaptă a F).

Poziţia de „evantai” – fata stă orientată spre stânga băiatului, cu mâna dreaptă în mâna stângă a lui.

54

Poziţia de promenadă, perechea este orientată în „V”, fata la dreapta băiatului.

Contra poziţiei de promenadă, perechea este orientată în „V”, fata stă la stânga băiatului.

Poziţia de despărţire, la fel ca la poziţia de promenadă, dar cu băiatul şi fata mişcându-se înapoi.

Poziţia cot la cot fata stă în dreapta băiatului, amândoi ţinându-se în aceeaşi direcţie.

Poziţie cot la cot stânga, fata stă în stânga băiatului, amândoi ţinându-se în aceeaşi direcţie.

Poziţie dublă – fata stă în dreapta băiatului, ½ talpă în faţă, amândoi ţinându-se în aceeaşi direcţie, cu greutatea pe acelaşi picior, băiatul aşează mâna dreaptă pe omoplatul drept al fetei, iar mâna lui stângă susţine pe a ei.

Poziţie contra dreapta, o poziţie în care băiatului şi fata se mişcă spre dreapta partenerului, amândoi pe acelaşi picior.

Poziţie contra stânga, băiatul şi fata se mişcă spre stânga partenerului, amândoi pe acelaşi picior.

Poziţii ale picioarelor, acestea se referă la poziţia unui picior faţă de celălalt picior înainte, lateral, înapoi, diagonal înainte sau înapoi, uşor lateral sau înainte, înapoi.

Alinierea Se referă la poziţia piciorului faţă de spaţiul de dans (încăpere).

Termenii uzitaţi sunt: cu faţa, cu spatele lateral (unde atitudinea picioarelor diferă de cea a corpului).

Alinierea este necesară în descrierile dansurilor samba şi passo-doble, pentru că ele se desfăşoară în sensul invers acelor de ceasornic.

Rotaţii şi piruete Sunt mişcări cu o tehnică specială, care se execută în toate

dansurile latino, din acest motiv execuţia tehnică trebuie să fie mai corectă, cu indicaţia de a menţine continuitatea rotaţiei şi echilibrului pe axa verticală, atât individual, cât şi pentru pereche.

Conducerea partenerei Ori de câte ori paşii fetei nu sunt în mod normal opuşi celor ai

băiatului, acesta trebuie să o conducă pe fată în poziţie.

55

IV.1.3. Tehnica picioarelor

În dansurile latino, majoritatea paşilor solicită contactul cu podeaua. Poziţia este de uşoară flexie, pentru a atenua toate şocurile mişcărilor pe verticală.

Contactul cu podeaua se face pe vârful degetului mare pentru toţii paşii. Apoi talpa se rulează de la vârf spre călcâi (amortizarea pasului şi preluarea greutăţii).

Deplasările trebuie să se realizeze cu senzaţie de plutire. Se lucrează cu vârfurile în exterior (poz. I), se face pasul pe

vârful degetului mare, apoi se rulează talpa spre călcâi cu amortizare în genunchi.

Linia umerilor va depăşi verticala spre înainte tot timpul dansului.

IV.2. Noţiuni tehnice IV.2.1. Samba

Tempo 2/4. Caracter de bază – lucru cu genunchii îndoiţi (mişcarea de arc →

sus-jos) IV.2.1.1. Bounce

ÎNAINTE: Poziţia iniţială = Poziţia de plecare: poziţia a III-a, greutatea pe P. S., P. D. se sprijină pe vârf, genunchii lipiţi (fig. IV.1).

T1 – Pas înainte cu P.D. („şi”, „unu”) • „şi” → ridicare pe vârfuri concomitent cu păşire înainte cu

P.D., greutatea pe ambele picioare; • „unu” → trecerea greutăţii pe P.D. prin îndoirea genunchiului,

concomitent cu apropierea P.S. pe vârf, genunchii lipiţi (poziţia a III-a). T2 – Pe loc („şi”, „doi”) • „şi” → ridicare pe vârfuri, în poziţia a III-a (genunchii întinşi şi

lipiţi), greutatea pe ambele picioare; • „doi” → revenire pe P.D., genunchii îndoiţi şi lipiţi, poziţia

a III-a (P.S. înapoia P.D.).

56

ÎNAPOI: Poziţia iniţială = Poziţia de plecare: poziţia a III-a, greutatea pe P.D., P.S. se sprijină pe vârf, genunchii lipiţi.

T1 – Pas înapoi cu P.S. („şi”, „unu”) • „şi” → ridicare pe vârfuri concomitent cu păşire înapoi cu P.S.,

greutatea pe ambele picioare; • „unu” → trecerea greutăţii pe P.S. prin îndoirea genunchiului,

concomitent cu apropierea P.D. pe vârf, genunchii lipiţi (poziţia a III-a, P.D. înapoia P.S.).

T2 – Pe loc („şi”, „doi”) • „şi” → ridicare pe vârfuri, în poziţia a III-a (genunchii întinşi şi

lipiţi), greutatea pe ambele picioare; • „doi” → revenire pe P.S., genunchii îndoiţi şi lipiţi, poziţia a

III-a (P.D. înapoia P.S.).

Indicaţii metodice: • cei doi paşi se vor executa cursiv; • se pot executa şi cu P.S. înainte şi respectiv P.D. înapoi; • trunchiul se deplasează o dată cu piciorul (înainte şi înapoi).

Fig. IV.1. Samba

57

IV.2.1.2. Tehnica pasului de bază alternativ Poziţia iniţială: poziţia a III-a. Poziţia de plecare: greutatea pe P.S., genunchiul îndoit, P.D.

întins înapoi, cu sprijin pe vârf, călcâiul orientat în interior-jos. T1 – Schimbarea greutăţii („şi”, „unu”) • „şi” → ridicarea pe vârfuri (P.S.), concomitent cu apropierea

P.D. şi trecerea lui cu jumătate de talpă înaintea P.S. (vârf P.S. la scobitură P.D.), greutatea pe ambele picioare (poziţia a III-a);

• „unu” → coborârea greutăţii pe P.D., genunchii îndoiţi şi lipiţi, P.S. pe vârf.

T2 – Jumătate pas înapoi („şi”, „doi”) • „şi” → ridicarea pe vârfuri, greutatea pe P.D., concomitent cu

jumătate pas înapoi cu P.S., greutatea la mijloc (poziţia a III-a); • „doi” → revenirea cu greutatea pe P.D. (piciorul se retrage cu

jumătate de talpă), genunchiul îndoit, P.S. întins înapoi cu sprijin pe vârf, călcâiul orientat în interior-jos (fig. IV.2)

Indicaţii metodice: • se respectă descrierea de mai sus şi pentru poziţia de plecare

cu greutatea pe P.D.; • trunchiul rămâne tot timpul pe piciorul din faţă; • se lucrează frontal (individual) şi apoi pe perechi.

Fig. IV.2. Samba

58

IV.2.1.3. Bota Fogos

Poziţia iniţială: poziţia a III-a Poziţia de plecare: orientare pe diagonală stânga, greutatea pe

P.S., genunchiul îndoit, P.D. întins înapoi, cu sprijin pe vârf, călcâiul orientat în interior-jos.

T1 – Deplasare pe direcţie („şi”, „unu”) • „şi” → ridicarea pe vârf (P.S.), concomitent cu păşire înainte

cu P.D. (genunchi pe lângă genunchi), greutatea pe ambele picioare; • „unu” → coborârea greutăţii pe P.D. (genunchi îndoit), P.S.

întins înapoi cu sprijin pe vârf, călcâiul orientat în interior-jos (poziţia a III-a cu picioarele depărtate).

T2 – Schimbarea diagonalei („şi”, „doi”) • „şi” → ridicarea pe vârfuri, concomitent cu întoarcere (schim-

barea diagonalei) şi apropierea P.S., greutatea pe ambele picioare (poziţia a III-a);

• „doi” → păşire cu P.D. pe direcţie prin împingere în P.S., concomitent cu coborârea greutăţii pe P.D. (genunchi îndoit), P.S. întins înapoi cu sprijin pe vârf, călcâiul orientat în interior-jos (poziţia a III-a).

Indicaţii metodice: • se respectă descrierea de mai sus şi pentru poziţia de plecare

cu greutatea pe P.D.; • se respectă deplasarea pe diagonale; • trunchiul merge o dată cu piciorul. IV.2.1.4. Whisk

Poziţia iniţială: poziţia a III-a. Poziţia de plecare: greutatea pe P.S., genunchiul îndoit, P.D.

întins înapoi, cu sprijin pe vârf, călcâiul orientat în interior-jos. T1 – Pas lateral („şi”, „unu”) • „şi” → ridicarea pe vârfuri (P.S.), concomitent cu apropierea

P.D. şi trecerea lui în lateral (genunchi pe lângă genunchi), greutatea pe ambele picioare;

• „unu” → coborârea greutăţii pe P.D., concomitent cu apropierea P.S., genunchii îndoiţi şi lipiţi, P.S. pe vârf (poziţia a III-a).

T2 – Jumătate pas înapoi („şi”, „doi”)

59

• „şi” → ridicarea pe vârfuri, greutatea pe P.D., concomitent cu jumătate pas înapoi cu P.S., greutatea la mijloc (poziţia a III-a);

• „doi” → revenirea cu greutatea pe P.D. (piciorul se retrage cu jumătate de talpă), genunchiul îndoit, P.S. întins înapoi cu sprijin pe vârf, călcâiul orientat în interior-jos.

Indicaţii metodice: • se respectă descrierea de mai sus şi pentru poziţia de plecare

cu greutatea pe P.D.; • trunchiul rămâne tot timpul pe piciorul din faţă; • la deplasarea lateral trunchiul merge o dată cu piciorul; • se lucrează frontal (individual) şi apoi pe perechi. IV.2.2. Cha-cha

Tempo 4/4. Caracter de bază – lucru cu genunchii întinşi. IV.2.2.1. Tehnica pasului de bază

Poziţia iniţială = Poziţia de plecare: poziţia I. T1 – pas diagonal-înainte cu P.D., P.S. diagonal-spate întins cu

sprijin pe vârf, călcâiul orientat în interior-jos; T2 – pas înainte cu P.S., greutatea pe el, P.D. întins înapoi cu

sprijin pe vârf, călcâiul orientat în interior-jos (poziţia a III-a); T3 – revenire înapoi cu greutatea pe P.D., P.S. înainte întins

sprijin pe vârf (poziţia a III-a); T4 – cha-cha (chasse/pas adăugat). • „cha” – pas lateral cu P.S., greutatea pe el (trecere genunchi pe

lângă genunchi); • „cha” – apropierea P.D. de P.S. şi trecerea greutăţii pe P.D.. T1 – pas diagonal-înapoi cu P.S., P.D. diagonal-înainte întins cu

sprijin pe vârf; T2 – pas înapoi cu P.D., greutatea pe el, P.S. înainte-înapoi cu

sprijin pe vârf (poziţia a III-a); T3 – revenire înainte cu greutatea pe P.S., P.D. înapoi întins

sprijin pe vârf, călcâiul orientat în interior-jos (poziţia a III-a); T4 – cha-cha (chasse/pas adăugat)

60

• „cha” – pas lateral cu P.D., greutatea pe el (trecere genunchi pe lângă genunchi);

• „cha” – apropierea P.S. de P.D. şi trecerea greutăţii pe P.S.(fig.4.3)

Indicaţii metodice: • trunchiul se deplasează o dată cu piciorul, • se accentuează timpul 1 (pauză).

Fig. IV.3. Cha -Cha

IV.2.2.2. New York

Poziţia iniţială = Poziţia de plecare: poziţia I T1 – pas lateral cu P.D., P.S. lateral întins cu sprijin pe vârf,

călcâiul orientat în interior-jos; T2 – pas cu P.S. cu întoarcere 90o (la dreapta), greutatea pe el,

P.D. întins înapoi cu sprijin pe vârf, călcâiul orientat în interior-jos (poziţia a III-a);

T3 – revenire înapoi cu greutatea pe P.D., P.S. înainte întins sprijin pe vârf (poziţia a III-a);

• „şi” – întoarcere 90o (la stânga) cu revenire cu faţa spre direcţia principală, greutatea pe P.D., P.S. lipit, pe vârf;

T4 – cha-cha (chasse/pas adăugat): • „cha” – pas lateral cu P.S., greutatea pe el (trecere genunchi pe

lângă genunchi);

61

• „cha” – apropierea P.D. de P.S. şi trecerea greutăţii pe P.D. (fig. IV.4).

Indicaţii metodice: • se respectă descrierea de mai sus şi pentru pornire cu P.S. (spre

stânga); • trunchiul se deplasează o dată cu piciorul; • pe timpii 2 & 3, trunchiul este perpendicular pe direcţia principală; • se accentuează timpul 1 (pauză).

Fig. IV.4. Cha-cha

IV.2.2.3. Trei Cha-cha

Varianta I – Progresiv înainte

Poziţia iniţială = Poziţia de plecare: poziţia I. Se pleacă pe T1 în pas de bază înapoi. T1 – pas diagonal-înapoi cu P.S., P.D. dialonal-înainte întins cu

sprijin pe vârf; T2 – pas înapoi cu P.D., greutatea pe el, P.S. înainte-înapoi cu

sprijin pe vârf (poziţia a III-a); T3 – revenire înainte cu greutatea pe P.S., P.D. înapoi întins

sprijin pe vârf, călcâiul orientat în interior-jos (poziţia a III-a); Cha-cha-unu – chasse diagonal-înainte (D-S-D), greutatea pe P.D.;

62

Cha-cha-unu – chasse diagonal-înainte (S-D-S), greutatea pe P.S.; Cha-cha-unu – chasse diagonal-înainte (D-S-D), greutatea pe P.D.; T2 – pas înainte cu P.S., greutatea pe el, P.D. întins înapoi cu

sprijin pe vârf, călcâiul orientat în interior-jos (poziţia a III-a); T3 – revenire înapoi cu greutatea pe P.D., P.S. înainte întins

sprijin pe vârf (poziţia a III-a); Cha-cha-unu – chasse diagonal-înapoi (S-D-S), greutatea pe P.S.; Cha-cha-unu – chasse diagonal-înapoi (D-S-D), greutatea pe P.D.; Cha-cha-unu – chasse diagonal-înapoi (S-D-S), greutatea pe P.S. Varianta II – Lateral

Poziţia iniţială = Poziţia de plecare: poziţia I. T1 – pas lateral cu P.D., P.S. lateral întins cu sprijin pe vârf,

călcâiul orientat în interior-jos; T2 – pas cu P.S. cu întoarcere 90o (la dreapta), greutatea pe el,

P.D. întins înapoi cu sprijin pe vârf, călcâiul orientat în interior-jos (poziţia a III-a);

T3 – revenire înapoi cu greutatea pe P.D., P.S. înainte întins sprijin pe vârf (poziţia a III-a);

„şi” – întoarcere 90o (la stânga) cu revenire cu faţa spre direcţia principală, greutatea pe P.D., P.S. lipit, pe vârf;

Cha-cha-unu – chasse lateral (S-D-S), greutatea pe P.S.; Cha-cha-unu – pivotare 90o pe P.S. concomitent cu chasse

înainte (D-S-D), greutatea pe P.D.; Cha-cha-unu – pivotare 90o pe P.D. concomitent cu chasse

lateral (S-D-S), greutatea pe P.S.; T2 – pas cu P.D. cu întoarcere 90o (la stânga), greutatea pe el,

P.S. întins înapoi cu sprijin pe vârf, călcâiul orientat în interior-jos (poziţia a III-a);

T3 – revenire înapoi cu greutatea pe P.S., P.D. înainte întins sprijin pe vârf (poziţia a III-a);

Cha-cha-unu – chasse lateral (D-S-D), greutatea pe P.D.; Cha-cha-unu – pivotare 90o pe P.D. concomitent cu chasse

înainte (S-D-S), greutatea pe P.S.; Cha-cha-unu – pivotare 90o pe P.S. concomitent cu chasse

lateral (D-S-D), greutatea pe P.D.

63

Indicaţii metodice: • se respectă orientările pe direcţie (diagonalele pentru Varianta

I şi lateral-faţă pentru Varianta II); • trunchiul se deplasează o dată cu piciorul; • se accentuează timpul 1 (pauză). IV.2.3. Jive

Tempo 2/4. Poziţia iniţială = Poziţia de plecare: poziţia I Chasee = pas adăugat. IV.2.3.1. Tehnica pasului de bază

Fată Chasee dr. T1 – pas lateral cu P.D. (greutatea pe el); „şi” – apropiat P.S. (greutatea pe el); T2 – pas lateral cu P.D. (greutatea pe el). Chasee stg. T1 – pas lateral cu P.S. (greutatea pe el); „şi” – apropiat P.D. (greutatea pe el); T2 – pas lateral cu P.S. (greutatea pe el). Pas înapoi T1 – pas înapoi cu P.D., greutatea pe el (se trece genunchi pe

lângă genunchi, în poziţia a III-a); T2 – revenire pe P.S., greutatea pe el (poziţia a III-a). Băiat Chasee stg. T1 – pas lateral cu P.S. (greutatea pe el); „şi” – apropiat P.D. (greutatea pe el); T2 – pas lateral cu P.S. (greutatea pe el). Chasee dr. T1 – pas lateral cu P.D. (greutatea pe el); „şi” – apropiat P.S. (greutatea pe el); T2 – pas lateral cu P.D. (greutatea pe el).

64

Pas înapoi T1 – pas înapoi cu P.S., greutatea pe el (se trece genunchi pe

lângă genunchi, în poziţia a III-a); T2 – revenire pe P.D., greutatea pe el (poziţia a III-a).

Fig. IV.5. Jive

IV.2.3.2. Trecere pe sub mână

Băiatul – pas de bază Fata Chasee dr. T1 – pas lateral cu P.D. (greutatea pe el); „şi” – apropiat P.S. (greutatea pe el); T2 – pas lateral cu P.D. (greutatea pe el). Chasee înapoi cu P.S. – S.D.S. – pe primul pas al chasee-ului se execută pivotare spre dreapta

pe sub măna băiatului. Pas înapoi T1 – pas înapoi cu P.D., greutatea pe el (se trece genunchi pe

lângă genunchi, în poziţia a III-a)

65

T2 – revenire pe P.S., greutatea pe el (poziţia a III-a). Chasee înainte cu P.D. – D.S.D. – trecere pe sub mâna băiatului cu pivotare stânga pe primul

timp al chasee-ului. T1 – pas lateral cu P.S. (greutatea pe el); „şi” – apropiat P.D. (greutatea pe el); T2 – pas lateral cu P.S. (greutatea pe el). Pas înapoi T1 – pas înapoi cu P.D., greutatea pe el (se trece genunchi pe

lângă genunchi, în poziţia a III-a); T2 – revenire pe P.S., greutatea pe el (poziţia a III-a).

Verificaţi-vă cunoştinţele! 1. Care este poziţia specifică în dansurile latino? 2. Care sunt figurile de bază în samba? 3. Ce ritm este specific sambei? 4. Care este ritmul specific cha-cha-lui? 5. Descrieţi tehnica paşilor de cha-cha? 6. Descrieţi tehnica paşilor de jive?

66

V. PREGĂTIREA ŞI ANTRENAMENTUL

ÎN DANSUL SPORTIV Dansul este comunicare – o comunicare expresivă. Dimensiunea

expresivă a mişcării în dans poate fi analizată referindu-ne la calitatea expresiei, la modul şi stilul de realizare al ei, precum şi la impactul percepţiei acesteia de către alte persoane.

Mişcarea expresivă este considerată un mijloc prin care se reliefează personalitatea dansatorului.

Pe ringul de dans dansatorii devin „interlocutorii” dintre muzică şi cei care privesc şi ascultă. Ei creează şi transmit emoţii care ajung la privitori prin intermediul mişcărilor plastice, armonioase. Spectatorii recepţionează gesturile şi mişcările dansatorilor printr-un sistem de valenţe şi transpuneri senzoriale personale.

Unificarea simţămintelor spectator-dansator se realizează prin intermediul mişcării.

Dansatorii proiectează „valori” prin acţiunile lor, care trebuie să fie percepute, înţelese de privitori în funcţie de realităţile personale.

Interesul pentru dansul sportiv este determinat de aspecte multiple, şi anume:

• Motivaţii şi dorinţe interpersonale. • Aptitudini artistice. • Conţinutul variat al mişcărilor corporale. • Diversitatea acompaniamentului muzical (ritmuri şi caractere

diverse). • Dorinţa de întrecere şi de afirmare a disponibilităţilor şi talentului

dansatorilor pe ringul de dans, în competiţii interne şi internaţionale. • Spectaculozitatea dansului sportiv (expresivitatea artistică

alături de muzică, varietatea costumelor, lumini, regie, scenografie). La noi în ţară, în practicarea dansului sportiv a contribuit foarte

mult şi aspectul managerial, care a determinat creşterea numărului de secţii de dans (cluburi, şcoli) şi sportivi, în toată ţara, astfel că dacă în 1991, existau numai 9 cluburi de dans şi câteva sute de dansatori,

67

astăzi funcţionează peste 90 de cluburi afiliate la FRDS şi peste 2.500 de sportivi practicanţi legitimaţi.

Se poate observa deci că interesul şi atracţia publicului pentru practicarea acestui minunat sport este direct proporţională cu numărul în continuă creştere al cluburilor şi al numărului de dansatori.

V.1. Componentele antrenamentului de dans Conţinutul antrenamentului reuneşte elemente de structură care,

pe baza unor legi şi reguli funcţionale şi metodologice, determină în final performanţa sportivă (G. Niculescu, 2003).

Componentele (factorii) procesului de pregătire sportivă în dansul sportiv sunt:

• Pregătirea fizică; • Pregătirea artistică; • Pregătirea tehnică; • Pregătirea psihologică; • Pregătirea muzicală. Toate aceste componente (factori) se influenţează reciproc şi se

află într-o permanentă interdependenţă. Relaţiile dintre aceşti factori ai pregătirii se ordonează secvenţial

de la fizic la tehnic, apoi de la tactic la psihologic (Bompa T, 2001). Fiecare factor variază în funcţie de faza (stadiul) de pregătire în care se află sportivul.

V.1.1. Pregătirea fizică

Pregătirea fizică în dansul sportiv se realizează prin cele două componente binecunoscute:

1) pregătirea fizică generală (multilaterală); 2) pregătirea fizică specifică. Pregătirea fizică generală trebuie să fie o constantă a antrena-

mentului sportiv de la primele stadii ale sale. Fără această pregătire multilaterală nu se poate realiza performanţa maximă (N. Alexe, 2002).

Pentru practicarea dansului sportiv, pregătirea generală are următoarele priorităţi:

1) dezvoltare calităţilor motrice de bază (V, R, F, Î – coordinative);

68

2) dezvoltare a capacităţii funcţionale a organismului şi adaptarea la efort a aparatului cardio-vascular, respirator, sistemului enzimatic şi energetic, a sistemului nervos şi a structurilor anatomice ale sistemului osos, articular şi muscular;

3) acumularea unui fond de deprinderi motrice de bază, necesar învăţării elementelor specifice dansului.

4) orientarea suportului psihologic pentru acceptarea efortului fizic în mod conştient prin indicaţii: psiho-pedagogice.

Pregătirea fizică generală începe imediat după selecţia iniţială şi rămâne o constantă a antrenamentului de dans.

Pregătirea fizică specifică se realizează în raport direct cu cerinţele tehnice, artistice şi fiziologice ale dansului sportiv. Ea are următoarele priorităţi:

1) pregătirea coregrafică – care vizează formarea ţinutei corecte şi specifice dansului sportiv (poziţia standard, poziţia latino) prin:

• exerciţiile la bara de perete; de către ambele sexe • exerciţii la centrul sălii. Pregătirea fizică specifică educă estetica motrică, dezvoltă

calităţile motrice de bază. 2) pregătirea muzicală este componenta esenţială în antrena-

mentul de dans. Prin ea se realizează concordanţa dintre muzică şi mişcare, adică conţinutul tehnic specific se adaptează particularităţilor piesei muzicale. În acest context, acompaniamentului muzical devine factorul principal care influenţează comportamentul motric specific.

Este necesar a se realiza educaţia muzicală încă din primele etape ale învăţării şi continuarea ei pe toată perioada pregătirii sportive.

În cadrul educaţiei muzicale se au în vedere următoarele cerinţe (după S. Macovei, 2002):

1. Cerinţe de execuţie: • dinamica de manifestare a ritmului şi tempoului; • respectarea concordanţelor cu intensitatea şi înălţimea

sunetelor muzicale; • respectarea concordanţei cu particularităţile piesei muzicale

(fraza, caracterul muzicii). 2. Cerinţe de compoziţie: • unitatea dintre muzică şi mişcare care se realizează printr-un

comportament motor specific sunet-mişcare, denumit „fraze de mişcare”;

69

• redarea coloritului piesei muzicale; • redarea liniei melodice. 3) pregătirea ritmică presupunea adaptarea mişcărilor la

particularităţile de ritm ale pieselor muzicale prin: • succesiuni simetrice şi periodice a timpilor accentuaţi şi

neaccentuaţi; • redarea duratelor diferitelor valori de note muzicale; • execuţia acestor durate în alternanţă, prin evoluţia spaţio-

temporală simetrică şi periodică a mişcărilor. Ritmul motric presupune modalitatea de organizare a actului

motric în timp. El are în vedere trei dimensiuni (S. Macovei, 2002): • durata efectuării gestului, care se coordonează cu particularită-

ţile de durată ale sunetului, măsurilor şi frazelor muzicale; • dinamica acţiunii musculare care reprezintă pe de o parte

alternanţa diferitelor forme de contracţii, pe de altă parte caracteristici ale unor tipuri de acţiuni musculare (contracţii sau relaxări) care con-feră gestului atribute estetice. În felul acesta se realizează coordonarea cu accentele muzicale;

• repetarea şi gruparea este capacitatea de a executa mişcări în succesiune şi cursivitate, indiferent de structura şi complexitatea mişcării. În dans, ritmul muzical este cel care dictează ritmul motric.

V.1.2. Pregătirea artistico-coregrafică

Pregătirea artistică în dansul sportiv ocupă un loc foarte important în obţinerea performanţei sportive şi a calităţii acestei performanţe.

Structurile motrice în dans au caracter artistic-expresiv, comunicativ, iar mişcarea capătă plasticitate şi eleganţă.

Pregătirea artistică are ca obiective principale atât pentru fete, cât şi pentru băieţi următoarele zone:

• Educarea esteticii mişcării: – Ţinuta artistică; – Execuţia artistică; – Expresivitatea motrică (plastica corporală) în legătură directă

cu acompaniamentul muzical. • Conturarea personalităţii artistice prin: – Mişcările de expresie (mimica feţei, gestică);

70

– Controlul stărilor emoţionale şi trăirilor afective. • Dezvoltarea simţului artistic prin: – Educaţie muzicală; – Muzicalitate motrică (teme ritmice); – Ritmicitate motrică prin adaptarea structurilor tehnice la

tempouri şi ritmuri diferite, respectând caracterul piesei muzicale. • Dezvoltarea expresivităţii corporale prin: – Stimularea dorinţei de expresie prin interpretarea unor teme sau idei; – Exprimarea prin mişcare a stărilor sufleteşti, a sentimentelor

(mimică pantomimă etc.); – Dezvoltarea imaginaţiei creatoare privind „compoziţia” sau

elaborarea de noi coregrafii, secvenţe de paşi, crearea unor elemente noi. • Dezvoltarea capacităţii de a improviza prin: – Adaptarea coregrafiilor la ritmuri noi; – Adaptarea tehnicii de dans la ritmuri variate, în primă audiţie. V.1.3. Pregătirea tehnică

Tehnica cuprinde un sistem specializat de structuri motrice constituite, potrivit regulamentelor fiecărui sport în vederea obţinerii randamentului superior în activitatea competiţională (Şiclovan, 1984).

Acest sistem de structuri motrice specifice fiecărei ramuri sportive, aplicat raţional ritmic şi economic, în vederea obţinerii unui randament tehnic optim.

Pregătirea tehnică este condiţionată de nivelul de dezvoltare a capacităţilor coordinative, calităţilor motrice şi trebuie să se desfăşoare concomitent cu cea fizică, deoarece învăţarea structurilor tehnice nu se poate realiza fără suportul fizic al capacităţii de efort a organismului.

Pregătirea tehnică presupune învăţarea mecanismului de bază al acţiunii motrice.

Mecanismul de bază reprezintă un sistem de factori: spaţiali, temporali, dinamici şi energetici, aflaţi în strânsă legătură, care deter-mină o eficienţă crescută mişcării (Dragnea, 2002).

În dansul sportiv, pregătirea tehnică presupune învăţarea structu-rilor simple şi complexe ale mişcării corporale specifice dansului, necesare sportivilor pentru abordarea celor 10 dansuri obligatorii.

Tehnica corporală dansului cuprinde: • Structuri tehnice pentru dansurile secţiunii standard.

71

• Structuri tehnice pentru dansurile secţiunii latino-americane atât pentru băiat, cât şi pentru fată.

Conţinutul tehnicii de dans cuprinde: • Prizele specifice – care se realizează la nivelul mâinilor celor

doi parteneri şi care sunt diferite pentru dansurile standard şi pentru dansurile latino-americane.

• Poziţiile celor doi parteneri în realizarea perechii sunt diferite: – Poziţie „închisă” pentru dansurile standard. – Poziţie „deschisă” pentru dansurile latino-americane. • Paşii specifici de dans sunt: – Paşi standard. – Paşi latino-americane. • Legături de paşi cu denumiri specifice pentru dansurile standard

şi dansurile latino-americane. • Elemente de echilibru static şi dinamic. • Întoarceri şi piruete. • Săltări şi sărituri. • Dezechilibrările şi valurile de: braţe, trunchi, corp. • Elemente semiacrobatice: semisfoară, sfoară, cumpănă etc. • Ridicări şi purtări de către partener. Însuşirea, aprofundarea şi perfecţionarea tehnicii de dans se

realizează atât în antrenamente, cât şi în concursuri şi respectă toate legile specifice învăţării motrice.

După cum arată M. Epuran, învăţarea mişcărilor în sport, este ceva deosebit, deoarece performanţa este concretizată în nivelul calitativ al execuţiei, cum se întâmplă în gimnastica ritmică, artistică, patinajul artistic, înotul sincron. Dansul sportiv, având caracter artistic, se încadrează între ramurile mai sus amintite. Finalitatea dansului sportiv este performanţa calitativă a execuţiei.

Din punct de vedere al tipului de învăţare, considerăm că în dansul sportiv învăţarea este motrică, deoarece are ca rezultat forma-rea deprinderilor pe baza componentelor senzoriale, chinestezice sau proprioceptive, în care sfârşitul unei mişcări este semnalul pentru declanşarea mişcării următoare (A. Dragnea, S. Mate, 2002).

Rezultatele apar după o pregătire complexă ce presupune: unitate, metode mentale, reprezentări ideomotorii etc., şi ating nivelul

72

final prin foarte multe reprezentări stereotipe (supraînvăţare), când mişcările sunt cursive, precise, coordonate şi expresive.

Structurile motrice simple constituie baza pentru cele complexe. Învăţarea motrică în dansul sportiv urmează aceleaşi etape de

desfăşurare: etapa iniţierii, etapa consolidării, etapa perfecţionării. În etapa iniţierii, metodele sunt cele ale demonstraţiei şi explica-

ţiei. Sunt folosite şi mijloace intuitive (casete video, CD-uri, fotografii). Acestea vor determina formarea reprezentărilor elementu-lui tehnic ce trebuie învăţat. Se dau explicaţii, privind: direcţia, amplitudinea, ritmul, gradul de încordare, coordonare a segmentelor corpului.

Exemplu, învăţarea pasului de „vals lent”: • Poziţia picioarelor, a tălpilor, a genunchilor, a liniei bazinului,

a liniei umerilor; • Direcţiile de deplasare a piciorului băiatului şi fetei; • Cât şi cum trebuie să menţină poziţia de flexie a genunchilor etc. În această etapă învăţarea se realizează individual. Structurile

tehnice simple constituie baza tehnică obligatorie pentru coregrafiile viitoare. Se lucrează cu acompaniament muzical.

În etapa consolidării (aprofundării) se va lucra individual şi în pereche.

Se vor repeta în pereche structurile învăţate individual. Se învaţă combinaţii simple de paşi (linii de paşi). Indicaţiile trebuie să vizeze: ţinuta corectă a corpului (de standard

şi de latino), gradul de încordare, respectarea tempoului şi ritmului muzicii, direcţiile de deplasare.

Corectările sunt necesare şi foarte importante pentru a conştien-tiza învăţarea corectă a mişcărilor.

Sunt folosite înregistrări video, CD-uri, pentru analiza cât mai amănunţită a tehnicii corecte de dans.

Etapa perfecţionării este etapa în care tehnica este aprofundată în condiţii cât mai variate, pentru ridicarea nivelului indiciilor superiori de coordonare, ritm, cursivitate, expresivitate artistică.

Se repetă linii de paşi, combinaţii noi de paşi, coregrafii cât mai originale, folosind piese muzicale cât mai variate şi în primă audiţie, de către executanţi, sau antrenamente arbitrate.

În procesul învăţării, în dansul sportiv, sunt utilizate următoarele metode:

73

• Metoda verbală (a antrenorului); • Metoda explicaţiei şi a demonstraţiei, care împreună creează

cele mai bune, trainice reprezentări despre mişcarea corectă; • Metoda observaţiei; • Metoda exersării care cuprinde: exersarea analitică, exersarea

parţială, exersarea globală, exersarea mentală; • Metoda programării algoritmice. V.1.4. Pregătirea psihologică

Pentru marea performanţă pregătirea psihologică înseamnă depăşirea conştientă a limitelor fizice şi psihice. Datoria specialiştilor în domeniu este să diminueze starea de stres a organismului şi să conducă sportivul cu maximă eficienţă spre obţinerea rezultatelor deosebite. Pregătirea psihică contribuie la disciplinarea personalităţii sportive şi conştientizarea activităţii motrice.

Scopul pregătirii este acela de a determina prin mijloacele antrenamentului sporirea capacităţii psihice care îi vor permite sportivului să obţină rezultate superioare în concursuri (M. Epuran, 1993).

Dansul sportiv se caracterizează prin calităţile artistice cu accent pe expresivitate, comunicare, spectaculozitate, plasticitate, ceea ce presupune că în pregătirea psihologică a sportivilor dansatori vor fi dezvoltate calităţile corespunzătoare care pot aduce rezultate maxime. Este nevoie de elaborarea unor strategii şi tehnici specifice de instruire şi pregătire psihică cu scopul creşterii capacităţilor psihice ale dansatorilor, a personalităţilor corespunzătoare cu cerinţele perfor-manţei în dansul sportiv.

Aceste strategii trebuie să influenţeze măiestria execuţiei dansatorilor.

Se vor avea în vedere următoarele componente ale psihomotricităţii: • Schema corporală; • Lateralitatea; • Kinestezia; • Echilibrul static şi dinamic; • Percepţiile spaţio-temporale; • Timpul de reacţie, anticipare şi coincidenţă; • Viteza de execuţie şi repetiţie.

74

Pregătirea psihologică a dansatorilor va avea în vedere dezvol-tarea sferei cognitive (procese intelectuale, mecanismele cunoaşterii, decizia, atenţia, imaginaţia, memoria motrică); sferei afective (emoţii, sentimente, pasiuni etc.); sferei volitive (ambiţie, răbdare, perseverenţă, stăpânire de sine etc.) şi sferei personalităţii (interese, motivaţii, atitu-dini, trăsături temperamentale şi caracteriale, conştiinţa de sine etc.).

V.1.5. Pregătirea sub aspectul muzical-motric

Mişcarea nu se poate desfăşura în afara timpului. Din momentul iniţial al porniri mişcării până la momentul opririi, deplasarea corpului se realizează într-un anumit timp, are o anumită durată.

Mişcarea corpului se modifică în fiecare clipă. Din anumite motive este foarte important să se afle poziţia şi momentul modificării mişcării. Acest aspect al aflării momentului de timp sau al timpului instantaneu poate pune în evidenţă diferite faze importante din tehnica mişcării, deoarece repetarea acelor faze se realizează într-o perioadă anumită de timp.

Astfel momentul de timp se determină prin intervalul de timp care s-a scurs de la timpul iniţial (pornirea mişcării) şi până la el (pe axa timpului).

Momentul de timp este important de cunoscut atât la începutul mişcării, cât şi la sfârşitul ei.

TIMPUL (DURATA) O caracteristică a mişcării este durata, care reprezintă măsura

temporală a distanţei parcurse de corpul în mişcare. Ea se determină prin diferenţa dintre timpul final şi timpul iniţial.

Valoarea acestei diferenţe o reprezintă durata mişcării. Momentul de timp nu are durată. El reprezintă de fapt timpul

cunoscut, adică el marchează graniţa dintre două intervale de timp alăturate. În cursul mişcării pot apărea opriri, pauze, întreruperi, care rup mişcarea. Ea nu mai este cursivă. Pentru a afla durata unei astfel de deplasări va trebui să măsurăm fiecare clipă de oprire, întrerupere etc.

RITMUL MIŞCĂRII Ritmul este parte integrantă a muzicii, el dând vitalitate, pulsaţie

şi fiind din toate punctele de vedere, un element indispensabil conturării ideii muzicale. În domeniul formulelor muzicale, ritmul

75

ocupă un loc important în realizarea unităţii de mişcare, influenţând implicit expresia muzicală, proporţia unei porţiuni din bucata muzicală. Vincent D’Indy propunea următoarea definiţie a ritmului: „Ritmul este origine şi proporţie în spaţiu şi timp”. Fără ritm nu se poate concepe existenţa, nu numai a muzicii, ci şi a dansului, a pantomimei, a poeziei. Ritmul cuprinde în interiorul său referiri la metrică. Aceasta reprezintă alternanţa periodică a timpilor accentuaţi şi neaccentuaţi, în acea porţiune muzicală, care este cuprinsă între două bare, numite unităţi de măsură.

După teoreticianul A. Doljanski, „ritmul înseamnă alternarea valo-rilor, accentelor muzicale, precum şi raportul dintre ele, în timp ce metrul (metrica muzicală) este mijlocul de măsurare şi înţelegere a ritmului”.

Noţiunea de ritm comportă numeroase interpretări, datorită multiplelor relaţii ce se stabilesc între ritm şi alte noţiuni; ritm – tempo, ritm – durată, ritm – periodicitate, ritm – desfăşurare în timp, ritm – dinamică interioară, ritm – formă muzicală sau ritm muzical şi ritm psihologic.

Noţiunea de ritmică se referă la corelaţia dintre succesiunea diferitelor valori de note. Ritmica se ocupă cu ordonarea sunetelor muzicale într-o anumită succesiune, care are drept scop realizarea expresiei artistice a sunetelor muzicale. Sub acest aspect, ritmica influenţează realizarea acţiunilor motrice; ritmul muzical dictează ritmul motric, ritmul mişcării. Ritmul motric înseamnă modalitatea de a organiza şi efectua actul motric având în vedere trei dimensiuni

• Durata sunetului muzical, care presupune timpul în care se aude sunetul. „Durata sunetului determină durata actului motric, a gestului, a acţiunii tehnice, deprinderii specifice.” În dansul sportiv, durata acţiunilor motrice (paşi, deplasări etc.) se coordonează după durata sunetelor muzicale a măsurilor şi a frazelor muzicale.

• Dinamica acţiunilor musculare, care reprezintă alternanţa diferitelor forme de contracţii musculare: tensiuni şi relaxări la nivelul articulaţiilor şi, în acelaşi timp, momentele de accentuare ale unor tipuri de acţiuni musculare (contractări, relaxări) specifice dansului sportiv (poziţii dificile menţinute 1-2 secunde, menţinerea segmentelor în poziţii de echilibru etc.) au ca efect un limbaj corporal estetic al întregului corp. Dinamica acţiunilor muzicale raportată la ritmul bucăţii muzicale, se realizează deci prin coordonarea motrică cu accentele muzicale.

76

• Repetarea şi gruparea acţiunilor motrice reprezintă capacitatea de a executa acţiuni în mod succesiv şi cursiv, într-o adaptare perfectă cu ritmul muzical.

Ca o concluzie putem sublinia importanţa cunoaşterii şi înţelegerii ritmului muzical, pentru realizarea acţiunilor motrice.

Ritmul este cel ce dinamizează şi „împinge” mişcarea înainte. De exemplu: ritmurile de samba sau cha-cha-cha sunt atractive tocmai prin vioiciunea lor, prin expresivitatea deosebită a melodiei şi îndeamnă să te adaptezi lor.

Ritmul mişcării este o măsură spaţială a relaţiei dintre părţile componente ale mişcării respective. (după D. Donskoi)

Mişcarea poate avea mai multe faze (părţi componente) despărţite între ele de perioade de timp. Raportul dintre aceste perioade de timp, dintre fazele mişcării subliniază ritmul mişcării. În determinarea lui este necesară măsurarea timpului duratei între cele două faze ale mişcării.

Repetarea acestor perioade de timp determină ritmul unei mişcări. Mişcarea este ritmică, când are o anumită repetare a perioadelor

de timp. Dar este şi aritmică, când nu respectă ritmul propus (sau este în afara ritmului dat). Fazele unei mişcări se pot deosebi prin direcţia, viteza şi acceleraţia mişcărilor, prin valoarea şi orientarea eforturilor, precum şi prin alte caracteristici. (după D. Donskoi) Raportul dintre duratele fazelor reflectează eforturile care le condiţionează.

În dans ritmul mişcărilor este strâns legat de ritmul muzicii pe care se derulează dansul. În dansul sportiv fiecare dintre cele 10 dansuri obligatorii au ritmuri diferite unele faţă de altele. Acest lucru presupune necesitatea adaptării, sincronizării, ritmului mişcărilor (tehnicii paşilor) cu cel al bucăţii muzicale pentru fiecare dans în parte.

TEMPOUL MIŞCĂRII Tempoul caracterizează mişcarea prin repetabilitatea ei, prin

frecvenţa cu care ea se repetă. Este o măsură temporală şi se măsoară în secunde (s). Tempoul este invers proporţional duratei. Când el creşte, durata se micşorează şi invers. Tempoul presupune repetarea mişcărilor cu o anumită viteză (frecvenţă).

Termenii care indică tempoul sau o anumită viteză a mişcării sunt: lent, moderat, rapid, foarte rapid. Tempourile cu frecvenţă mică determină mişcări largi, lente. Cele care au frecvenţă mare sau foarte

77

mare determină mişcări executate rapid, alert. În general tempoul este cel care indică gradul de perfecţionare al tehnicilor mişcărilor.

Un tempo de execuţie crescut înseamnă o tehnică bine însuşită. În dansul sportiv tempoul de execuţie al paşilor de bază în oricare din cele 10 dansuri înseamnă o însuşire foarte bună a tehnicii de către cei doi parteneri. În cazul când apar desincronizări ale tempoului mişcării înseamnă că execuţia tehnică este deficitară şi acest aspect întrerupe continuitatea dansului.

Tempoul reprezintă gradul de mişcare mai rară sau mai accelerată, sau viteza cu care se succed timpii într-o măsură, frază sau bucată muzicală. Se exprimă grafic de către autor la începutul sau pe parcursul bucăţii muzicale prin indicaţii specifice.

Înălţimea sunetului muzical reprezintă tăria cu care vibrează un sunet şi cum este el perceput (ascuţit, mediu sau jos). Vibraţiile sonore diferite determină reacţii şi execuţii diferite în mişcare:

• pe sunete înalte se fac ridicări pe vârfuri sau mişcări în plan înalt. • pe sunete joase – acţiuni în planuri joase. Culoarea sunetului este proprietatea specifică sunetului muzical

care face posibilă deosebirea între diferite sunete şi vocea omului, şi alte instrumente. Calitatea sunetului iese în evidenţă prin interpretarea artistică şi expresivă a mişcării dansatorilor. O muzică lipsită de culoare atrage o mişcare asemănătoare (fără expresie).

Intensitatea sunetului muzical înseamnă puterea cu care se emite sunetul, ea influenţează direct mişcarea prin nuanţele bine cunoscute (piano, pianissimo, forte, fortissimo, mezzoforte etc.). Schimbarea intensităţii cu care vibrează sunetul într-o frază muzicală se produce gradat sau întrerupt, acest lucru numindu-se dinamică.

Particularităţile de tărie a sunetului muzical se reflectă în mişca-rea corporală a dansatorilor care pot avea diferite grade de contracţii musculare.

V.2. Antrenamentul în dansul sportiv Antrenamentul sportiv este un proces complex, pedagogic,

desfăşurat sistematic, continuu şi gradat, de adaptare a organismului sportivului la eforturi fizice şi psihice intense, cu scopul obţinerii rezultatelor sportive deosebite (S. F. Todea, 1999).

78

Procesul de antrenament depinde de: • Particularităţile de vârstă şi sex ale sportivilor; • Caracteristicile particularităţile ramurii sportive respective; • Condiţiile de desfăşurare ale antrenamentelor (săli special ame-

najate sau improprii, zonă geografică, sezon etc.); • Etapele procesului de selecţie (antrenamente stadiale). Pregătirea sportivă este un ansamblu complex de tehnici, metode

şi mijloace, cu valoare instructiv-educativă, care ajută sportivul în realizarea performanţei sportive.

Prin antrenament şi pregătire sportivă se urmăreşte: • Dezvoltarea capacităţii de performanţă a sportivului şi reuşita

în concurs; • Dezvoltarea personalităţii sociomorale a sportivului. Unii specialişti subliniază că: antrenamentul reprezintă în

aceeaşi măsură o activitate realizată în condiţii speciale, cu stimuli diferiţi, cu strategii specifice. Este un proces de tip bio-psihosocial, multifuncţional care trebuie să se supună legilor care guvernează fenomene complexe (M. Epuran, I. Holdevici, F. Toniţa, 2001).

Organismul sportivului este un tot unitar supus în timpul pregătirii sportive unor tipuri variate de efort. Reactivitatea lui trebuie atent studiată, analizată integral şi corelativ pentru funcţiile: psihomo-trică, neuroendocrină, metabolică, neuromusculară şi psihosocială. Acest mod de analiză conturează un model de tip biologic al sportivului (A. Gagea, 2002). De altfel, pentru pregătirea atât de complexă a sportivului în vederea obţinerii înaltei performanţe, în afara antrenamentului, este necesară alcătuirea unei adevărate echipe din cel puţin un medic, un biolog, un biochimist, un psiholog, un nutriţionist al pregătirii sportive şi un informatician.

Interdisciplinaritatea este o soluţie de progres în pregătirea sportivă cu avantaje deosebite şi de lungă durată.

Pentru obţinerea marilor performanţe, este necesar, ca antrena-mentul să fie „total”, adică, să fie condus de o echipă care este formată din: antrenor, specialişti tehnicieni, care să-şi îndrepte eforturile şi cunoştinţele pentru obţinerea nivelului maxim de pregătire al sportivilor.

Astăzi, antrenamentul, inclusiv pregătirea sportivă, sunt susţi-nute de ştiinţele tehnice, care au revoluţionat materialele, echipamen-

79

tele, aparatele şi bazele sportive, sistemul de arbitraj (computerizat), sistemul de asistare al sportivilor şi sistemul de refacere şi relaxare.

În esenţă, antrenamentul este un proces instructiv-educativ, ce cuprinde caracteristici nu numai din sfera biologică, psihologică şi socială, ci şi din cea a fenomenelor transdisciplinare şi de integrare, solicitând toată sfera psihocomportamentală a sportivului. Este o activitate cu un caracter bilateral, desfăşurată de antrenor şi de sportiv, şi poate fi tradusă prin:

• conducere – autoconducere; • instruire, predare – învăţare, exersare; • reglare – autoreglare; • solicitare, stimulare – dezvoltare, perfecţionare. În toate aceste aspecte cel mai mult contează măiestria, arta şi

ştiinţa antrenorului de a le armoniza în vederea obţinerii de perfor-manţe optime.

În dansul sportiv, procesul de antrenament se desfăşoară pe aceleaşi coordonate ce caracterizează pregătirea sportivilor pentru obţinerea performanţelor optime, din orice ramură sportivă.

Pregătirea sportivă în dansul competiţional se adaptează specificului disciplinei – activitatea în pereche – aspect deosebit de important, care determină structura antrenamentului sportiv. Atât structura antrenamentului, cât şi sarcinile lui sunt continuu adaptate particularităţilor vârstei şi sexului sportivilor.

V.2.1. Structura antrenamentului în dansul sportiv

Structura antrenamentului sportiv este formată din mai multe părţi ce depind una de alta, care determină pregătirea specifică unei ramuri sportive pentru a obţine:

• Adaptarea organismului la efort; • Dezvoltarea capacităţilor de performanţă ale sportivilor; • Realizarea formei sportive şi participarea în concurs; • Obţinerea rezultatelor maxime. Structura antrenamentului cuprinde două grupe sau categorii de

elemente: 1. Elementele statice (capacitatea de efort, pregătirea tehnică,

pregătirea tactică, pregătirea generală şi specifică etc.);

80

2. Elementele dinamice (modificarea relaţiilor dintre componente în funcţie de etapa şi perioada pregătirii, obiectivele antrenamentului).

Factorii care influenţează structura antrenamentului sunt următorii:

• Interdependenţa dintre componentele antrenamentului; • Corelaţia dintre volum, intensitatea şi complexitatea efortului,

caracteristicile cantitative şi calitative ale lor; • Succesiunea verigilor antrenamentului. În dansul sportiv structura antrenamentul este determinată de

specificul disciplinei – lucrul în pereche. Toate componentele structurii vor fi direcţionate în vederea omogenizării activităţii artistico-motrice a celor doi parteneri, în vederea obţinerii rezultatelor optime în concurs.

Structura antrenamentului sportiv este determinată în mare măsură de următoarele principii: caracterul ciclic, continuitatea, dinami-ca efortului, relaţia dintre pregătirea generală şi specifică etc.

Pentru obţinerea performanţelor sportive, structura antrenamen-tului se desfăşoară sub forma unor marocostructuri sau macrosisteme care au la rândul lor câte trei perioade: pregătitoare, competiţională şi de tranziţie, care respectă legităţile şi fazele formei sportive. Macrostructura este alcătuită din sisteme de lecţii concepute calitativ şi numeric în funcţie de obiectivele intermediare existente fiecărei ramuri sportive.

În dansul sportiv, structura antrenamentului este reprezentată de: • Structura multianuală (unul sau două cicluri olimpice); • Macrostructura (anual sau multianual); • Mezostructura (structură de durată medie); • Microstructura (sisteme de lecţii); • Lecţia de antrenament. V.2.1.1. Macrostructura în antrenamentul de dans sportiv

Macrostructura are o configuraţie care depinde de numărul de competiţii într-un an. În dansul sportiv activitatea competiţională se desfăşoară pe toată perioada anului; din acest motiv periodizarea pregătirii se realizează prin mai multe macrocicluri. Durata şi conţinutul fiecărui macrociclu depinde de competiţiile de vârf. Cele mai importante fiind cele europene, de zonă şi mondiale.

81

Fiecare macrociclu în dansul sportiv este structurat în mai multe mezocicluri, astfel în cât nivelul capacităţii de efort să asigure continuitatea pregătirii pentru perfecţionarea capacităţii de performanţă.

V.2.1.2. Mezostructura în antrenamentul de dans sportiv

De regulă, un mezociclu cuprinde 3-6 săptămâni (între 15-30 lecţii), în condiţiile în care se va realiza un antrenament pe zi. Se cunosc următoarele tipuri de mezocicluri: de acomodare, de bază, pregătitoare şi de control, precompetiţionale, competiţionale şi de refacere.

În dansul sportiv sunt respectate toate aceste etape de pregătire specifică în concordanţă cu particularităţile de vârstă şi sex, având în vedere că antrenamentul se desfăşoară în perechi.

V.2.1.3. Microstructura în antrenamentul de dans sportiv

Luând în considerare structura macrociclului care urmăreşte dinamica efortului pe o perioadă lungă de timp, conţinutul microciclu-rilor (al lecţiilor de antrenament) se concretizează prin organizarea procesului de pregătire. Dinamica microciclurilor este determinată de sarcinile de antrenament, mijloacele şi metodele folosite în lecţii.

Conţinutul şi structura microciclurilor sunt determinate de câţiva factori:

• alternarea între procesele de oboseală şi refacere; • complexitatea pregătirii tehnice, fizice specifice (fete-băieţi); • ritmicitatea lecţiilor de antrenamente într-o săptămână, în

funcţie de realizarea obiectivelor competiţionale propuse. Pentru categoriile de vârstă 6-8 ani sunt necesare trei antrena-

mente pe săptămână, iar la categoriile de vârstă 8-10 şi mai mari sunt necesare 4-5 antrenamente pe săptămână. Aceste antrenamente vor avea obiective direct proporţionale cu cerinţele categoriei de vârstă şi sex.

V.2.2. Planificarea pregătirii în dansul sportiv

Antrenamentul sportiv este un proces de lungă durată care se desfăşoară pe baza unor prevederi ştiinţifice. Strategia antrenamen-tului sportiv se realizează în macro, mezo, şi microcicluri, pornind de la elaborarea modelului competiţional. Fiecare etapă de pregătire (nivel sau vârstă) are un model propriu de realizat.

82

Pentru realizarea pregătirii în dansul sportiv, planificarea urmăreşte obiective de instruire şi de performanţă, folosind metode şi mijloace adecvate scopurilor propuse. Planificarea presupune proiecta-rea, realizarea şi controlul procesului de antrenament.

Componentele planului anual în dansul sportiv trebuie să cuprindă: • obiective anuale; • calendarul competiţional; • structura de antrenament; • dirijarea şi controlul antrenamentului; • baza materială (suprafaţa de dans, mijloace audiovizuale); • formele şi locurile de pregătire (antrenament, competiţie,

cantonament, sală, scenă etc.); • datele controlului medical; • graficul formei sportive; • aprecieri ale eficienţei antrenamentului. V.3. Aspecte metodologice în dansul sportiv V.3.1. Caracteristicile mişcării corporale

În acţiunile motrice ale omului, sincronizarea se realizează între două sau mai multe mişcări, numai atunci când toate caracteristicile mişcării, cele spaţiale, temporale şi spaţial temporale, sunt prezente şi se manifestă simultan, se suprapun perfect în desfăşurarea lor şi se termină în acelaşi timp (moment).

Caracteristicile spaţiale ale mişcării sunt: • poziţia (poziţia iniţială, poziţia finală); • traiectoria (liniară sau rectilinie, curbilinie); • distanţa (lungimea sau amplitudinea mişcării). Caracteristicile temporale ale mişcării sunt: • durata (perioada de timp compusă din faze); • timpul (frecvenţa cu care se repetă perioada de timp); • ritmul (repetarea, într-un anumit timp, a perioadelor dintre

fazele mişcării). Caracteristicile spaţial-temporale ale mişcării: • viteza (rapiditatea cu care se mişcă un corp într-un anumit

timp, viteza medie şi viteza momentană, viteza unghiulară);

83

• acceleraţia (variaţia în fiecare unitate de timp a vitezei, acceleraţia medie, momentană şi unghiulară).

V.3.2. Sincronizarea mişcării corporale cu muzica

Dansul este domeniul sportiv ale cărui caracteristici fundamen-tale sunt acelea că se desfăşoară numai pe muzică şi numai în perechi. Din aceste motive apare obligativitatea unei sincronizări cât mai bune a mişcării celor doi parteneri pe toată durata dansului, cât şi realizarea unei concordanţe perfecte între mişcările dansatorilor şi caracteristicile liniei melodice a dansului respectiv (ritmul, tempoul, tactul şi caracterul dansului).

De altfel, sincronizarea este criteriul de evaluare, notare şi de-partajare a perechilor de dansatori între ele, pentru ocuparea unui loc cât mai bun în clasament.

Tehnica dansului se învaţă individual, pentru toate cele 10 dansuri, în etape în care sportivul (dansatorul) se ocupă numai de asimilarea tehnicii paşilor, a coregrafiei, apoi a realizării mişcării pe muzică, pentru respectarea ritmului şi caracterului dansului.

În dansurile standard sincronizarea segmentară între cei doi parteneri este o cerinţă obligatorie a evaluării artistico-tehnice a pere-chii. Ea este evidenţiată la nivelul trenului inferior care are o libertate mai mare de mişcare, faţă de poziţia „închisă” şi fixă a trunchiului şi braţelor, mai puţin a capului. Poziţia „închisă” presupune contactul permanent între parteneri la nivelul braţelor, trunchiului, de la muşchiul diafragm în jos până la bazin, astfel încât centrul de greutate al perechii să fie poziţionat echilibrat în dreptul bazinelor celor doi parteneri pe axul vertical al perechii.

Pentru ca perechea să fie omogenă (tehnică de înaltă clasă) sincronizarea segmentară implică nu numai mişcări cu finalizări simetrice, ci şi cu finalizări asimetrice, diferenţa fiind făcută de amplitudinea şi viteza de execuţie la nivelul trenului superior, cu menţiunea că poziţia braţelor nu are modificări majore.

Pentru această secţiune caracteristică este separarea execuţiei tehnice a figurilor pentru trenul superior şi trenul inferior. Diferenţele constau în vitezele de execuţie, amortizare etc. Trenul inferior are viteze mari de execuţie cu schimbări dese de ritm şi de direcţie. În

84

timpul desfăşurării acţiunii la nivelul trenului inferior, controlul trenului superior (de la muşchiul diafragm în sus) menţine mişcarea uniformă cu aspect de plutire şi degajare, naturaleţe. Indiferent de tempoul paşilor executaţi, „corpul” se deplasează continuu şi uniform (trunchiul nu trebuie să anticipeze sau să rămână în urma mişcării).

Un aspect foarte important al sincronizării în dansurile standard este înălţimea execuţiei figurii (sus/jos – pe vârfuri/cu picioarele îndoite), care descrie gradul de întindere al articulaţiilor genunchilor şi gleznelor. Amortizarea implică trecerea de la poziţia înaltă la poziţia joasă, treptat şi continuu (pe curbă descendentă). Ea este caracteristică trenului inferior cu finalizare la nivelul muşchiului diafragm. Ceea ce trece mai sus de acest nivel este depunctat în concurs (ex: ţopăieli şi inegalitate între parteneri în executarea figurilor de dans).

Omogenitatea mişcării perechii este determinată de amortizare şi lucrul liniilor corpului. Secţiunea standard are ca particularitate lucrul liniilor în două planuri: orizontal/transversal şi frontal. Linia umerilor trebuie să fie paralelă cu cea a bazinului pe toată durata dansului. Datorită acestui paralelism, lucrul liniilor în plan frontal (dreapta şi stânga faţă de ax) – ridicarea şi coborârea alternativă a laturii drepte şi a laturii stângi a trunchiului se realizează doar cu ajutorul acţiunii genunchilor şi a gleznelor.

Privită în ansamblu, mişcarea cuplului realizează o deplasare rectilinie sau curbilinie, în funcţie de coregrafie, fără oscilaţii pe verticală. Vitezele vectoriale ale mişcării celor doi parteneri sunt legate direct atât de vectorii deplasării, cât şi de tempoul şi ritmul impus de muzică (mai lent, mai rapid, foarte rapid).

În valsul lent, tempoul este de 3/4, iar ritmul este lent, ca urmare, deplasările perechii vor fi largi, cu balansări în decursul deplasării pe traiectorii liniare şi în arc de cerc.

În valsul vienez, cu tempoul 3/4 şi ritmul vioi, perechea se va deplasa cu rotaţii succesive, pe o traiectorie curbilinie (în arc de cerc în jurul ringului de dans).

Tangoul, cu tempoul 2/4 şi ritm alert, sacadat, impune deplasări liniare, scurte, de câţiva paşi, opriri şi punctări obligatorii impuse de ritmul şi caracterul dansului.

85

Exemple şi explicaţii Flecher – este o mişcare de rotaţie executată în jurul axului

perechii. Se simte foarte puternic acţiunea forţei centrifuge deter-minând posibila depărtare a partenerilor.

Pivotările – se execută pe arc de cerc fiind compuse din paşi egali ca lungime şi tempo. Include atât mişcarea de rotaţie între parteneri (îşi schimbă locul la fiecare pas prin pivotare), cât şi mişcarea de revoluţie – a perechii în jurul centrului. Viteza de depla-sare a perechii pe arc de cerc (mişcarea de revoluţie) este constantă, în timp ce, viteza de execuţie a fiecărui partener este diferită în funcţie de direcţia de deplasare şi amplitudinea rotaţiei. Deplasarea cu faţa implică atât un pas mai mare pe arc de cerc, cât şi o rotaţie şi o viteză de deplasare mai mare decât ale celui care se deplasează în acelaşi sens, dar poziţionat cu spatele la direcţia de deplasare. Deşi anumiţi parametri ai mişcării sunt diferiţi (lungimea pasului, viteza de execuţie şi amplitudinea mişcării), fiecare pas începe şi se termină în acelaşi timp pentru ambii parteneri, în deplină concordanţă cu tempoul muzicii. Se simte atât acţiunea forţei centrifuge (pentru cel care se deplasează cu faţa), cât şi cea a forţei centripete (pentru cel care se deplasează cu spatele).

Aceste două figuri (şi nu numai ele) pot fi regăsite în cadrul tuturor dansurilor din secţiunea standard, pentru fiecare dans fiind diferite viteza de execuţie (determinată de ritmul şi tempoul muzicii), amplitudinea şi sincronia cu caracterul dansului.

La tango într-o succesiune de 4 paşi, la nivel segmentar (cap), viteza de execuţie este diferită la fată faţă de băiat. Poziţia iniţială a capului este spre stânga fiecăruia, iar poziţia finală este spre direcţia de deplasare (stânga pentru băiat, dreapta pentru fată). Fata execută o singură mişcare de cap de la stânga (poziţie iniţială) la dreapta (poziţie finală), în timp ce băiatul execută două mişcări de cap de la stânga (poziţie iniţială) la dreapta (poziţie intermediară fără oprire) şi din nou la stânga (poziţie finală). Pentru ca mişcarea partenerilor să fie finalizată simultan, băiatul trebuie să aibă o viteză de execuţie de două ori mai mare decât a fetei, pentru el vectorul viteză are valoare dublă.

La standard sincronizarea este obligatorie, datorită faptului că diferenţele de execuţie (amortizarea, lungimea pasului – la nivelul trenului inferior, viteza de execuţie), care nu sunt impuse de tehnică,

86

determină un aspect neomogen la nivelul trenului superior, care este depunctat în concurs (ridicări şi coborâri inegale, apropieri şi depărtări între parteneri = desincronizare).

În dansurile latino-americane „poziţiile” între parteneri sunt „deschise”, degajate, cu un grad maxim de libertate al mişcărilor. Sincronizarea mişcărilor celor doi parteneri este pusă în evidenţă prin respectarea tuturor caracteristicilor liniei melodice a dansului, cu ajutorul unei tehnicii corporale desăvârşite a celor doi dansatori.

Şi în cadrul secţiunii latino este prezentă separarea mişcării trenului inferior de cea a trenului superior, totuşi nu există aceeaşi stricteţe ca în dansurile standard, perechea lucrând în poziţie deschisă. Aceste diferenţe de execuţie determină şi aici aspectul de uşurinţă în mişcare şi naturaleţe. Amortizarea în tehnica dansurilor latino are aceleaşi caracteristici, din punct de vedere fizic, ca şi în dansurile standard, influenţând sincronizarea mişcărilor celor doi parteneri.

Vitezele vectoriale ale mişcărilor celor doi parteneri au direcţii şi sensuri diferite în funcţie de direcţia şi sensul paşilor executaţi de aceştia. Cei doi parteneri pot executa paşi pe aceeaşi direcţie şi acelaşi sens, pe aceeaşi direcţie, dar sensuri diferite sau în direcţii şi sensuri diferite. Astfel vitezele vectoriale ale partenerilor sunt în continuă schimbare în funcţie de raportul existent între cei doi la momentul determinări acestora.

Samba are măsura de 2/4 sau 4/4, cu tempo rapid de 48-56 măsuri/minut. Pentru acest dans, caracteristică este mişcarea de „bounce” = arc, care nu se execută sacadat, ci continuu cu genunchii flexaţi.

Cha-cha-cha are măsura de 4/4, tempo moderat 32-34 măsu-ri/minut. Mişcarea este sacadată, cu finalizare pe genunchi întins. În muzica autentică se poate auzi o legătură ritmică între măsuri: 1, 2, 3, 4 & 1, 2, 3, 4 & 1....(care se numără 1, 2, 3, cha-cha, 1, 2, 3, cha-cha, 1...).

Jive are măsura de 4/4, cu tempo moderat de 40-46 măsuri/minut. Deşi tempoul nu este rapid, viteza mare de execuţie este determinată de realizarea a 3 paşi în doi timpi. Specifice acestui dans sunt săltările, executate cu amortizare până la nivelul muşchiului diafragm.

Cele mai importante aspecte ale sincronizării în latino sunt legate de lucrul liniilor corpului şi raportul planurilor între parteneri. Spre deosebire de standard, nu se pune accent pe paralelismul liniilor

87

în plan transversal, deoarece şoldurile realizează o mişcare ondula-torie. De cele mai multe ori, umerii şi braţele execută mişcări pentru menţinerea echilibrului.

Toate elementele tehnice sunt marcate de lucrul liniilor din plan frontal (dreapta sau stânga în raport cu axul), accentuate în funcţie de caracteristicile fiecărui dans al secţiunii.

Datorită schimbărilor dese de poziţie dintre parteneri pe parcursul unui dans, reperele sincronizării mişcărilor se schimbă în permanenţă: poziţii simetrice/asimetrice ale corpului, braţelor şi capului, paşi diferiţi executaţi în acelaşi timp, schimbări de direcţie şi ritm, diferenţe în înălţimea execuţiei etc. Finalizările cu braţele şi capul marchează accentele muzicale şi subliniază sincronia mişcărilor partenerilor.

Din punct de vedere tehnic, nu există limitare în crearea de noi figuri atâta timp cât se încadrează în caracteristicile tehnicii de bază şi ale muzicii dansului respectiv. În acest caz, sincronizarea, respectă în principal sincronia în pornirea şi finalizarea execuţiei mişcării.

Descrierea (pentru exemplificare) mişcărilor din punct de vedere tehnic şi fizic, în ceea ce priveşte sincronizarea aceasta este aleatorie pentru desfăşurarea efectivă a elementelor tehnice (mai puţin cele de bază, care nu prezintă aspecte deosebite) datorită libertăţii de creaţie coregrafică, a stilurilor de execuţie şi a transferului pozitiv.

Dacă nu vom considera perechea de dansatori ca fiind un singur corp, atunci vom analiza mecanica mişcărilor în spaţiu a cuplului, luând în considerare toate caracteristicile spaţiale, temporale, cât şi pe cele spaţio-temporale ale mişcării.

În dans, ca şi în alte activităţi sportive cotidiene acţionează aceleaşi legi ale fizicii mişcării. Analiza fizică a dinamicii mişcării unui cuplu de dansatori va putea scoate în evidenţă toate aspectele legate de sincronizarea mişcărilor în timp şi spaţiu, dintre cei doi parteneri, precum şi a concordanţei mişcărilor cu ritmul şi tempoul muzicii impuse.

Dacă din punct de vedere tehnic sincronizarea înseamnă supra-punerea unui număr de operaţii care încep şi se termină simultan, extrapolând, în mişcarea umană, sincronizarea înseamnă suprapunerea a două sau mai multe mişcări motrice care au aceleaşi caracteristice ce corespund între ele, mişcări ce încep şi se termină în acelaşi moment.

88

Sincronizarea spaţială şi temporală a mişcărilor presupune atât coordonarea continuă şi atentă a vitezelor de execuţie, amplitudinii şi acceleraţiei mişcărilor între trenul inferior şi cel superior al fiecărui dansator, cât şi a celor doi dansatori între ei, în perfectă concordanţă cu ritmul şi tempoul muzicii.

În dansul sportiv sincronizarea spaţială şi temporală a mişcărilor celor doi dansatori este un proces şi un complex, care prezintă următoarele caracteristici:

• de sincronie; • de structură; • de formă (traiectorie); • de durată (timpul de desfăşurare); • de perioadă; • de fază şi amplitudinea ei; • se vor desfăşura după o regulă precisă; • trebuie să fie în concordanţă deplină cu toate caracteristicile

liniei melodice impuse. Pe lângă aceste caracteristici de mişcare la realizarea sincroni-

zării îşi aduc aportul câteva aspecte foarte importante, care îi vizează pe ambii parteneri:

nivelul tehnic de execuţie, care dă posibilitatea realizării unor coregrafii din ce în ce mai complexe;

nivelul pregătirii fizice constituie baza pentru manifestarea tehnicii de dans. Aceasta se va realiza în funcţie de sex şi vârstă;

nivelul pregătirii artistico-muzicale, care presupune multe audiţii muzicale specifice dansului (teme şi ritmuri foarte variate).

V.4. Atragerea, depistarea şi selecţia în dansul sportiv

Pentru afirmarea sportivilor pe ringul de dans, la diferite competiţii nu este suficient numai interesul sau dorinţa acestora pentru participare. Sunt necesare câteva condiţii, obligatorii, care trebuie luate în considerare:

• Selecţie etapizată (cu respectarea criteriilor de selecţie ale fiecărei etape).

• Dezvoltarea aptitudinilor motrice specifice practicării dansului sportiv.

89

• Perfecţionarea tehnicii de dans, pentru realizarea expresivităţii artistice şi a virtuozităţii.

• Menţinerea motivaţiei de practicare a dansului sportiv, prin tratarea individualizată a dansatorilor.

• Dezvoltarea calităţilor psihice şi morale foarte necesare în afirmarea personalităţii ambilor sportivi în dans.

• Pregătirea specială pentru competiţii în concordanţă cu regulamentul de concurs, pentru obţinerea unei performanţe sportive de înalt nivel (participarea la cât mai multe „seminare-practice” ţinute de dansatori profesionişti sau autohtoni de talie internaţională).

Atragerea şi depistarea viitorilor dansatori pentru practicarea dansului sportiv trebuie să preocupe în mod direct pe toţi cei interesaţi în promovarea performanţei în acest sport.

Se pot organiza, sub aspect de promovare al ramurii sportive, următoarele:

• spectacole în cadrul şcolilor; • participarea perechilor de dansatori în diferite emisiuni de

televiziune; • demonstraţii de dans în cadrul unor spectacole de gală, cultu-

rale sau sportive (decernări de premii, medalii, titluri); • în spectacole de deschidere şi de închidere ale marilor competi-

ţii sportive de genul: Campionate Mondiale, Campionate Europene, Jocuri Olimpice, Campionate Naţionale, Cupe etc.;

• demonstraţii de dans în timpul pauzelor unor competiţii sporti-ve importante de gimnastică ritmică, gimnastică artistică, sport aerobic sau alt gen de competiţii.

Atragerea copiilor spre această disciplină va fi cu atât mai mare cu cât accesul în sălile competiţionale va fi neîngrădit – liber.

Folosirea materialelor promoţionale cât mai atractive, de la afişe de calitate şi bine poziţionate până la amenajarea de:

• Expoziţii de fotografii ale perechilor consacrate, în zone auxiliare sălilor de concurs.

• Editarea de reviste şi materiale de specialitate de către FRDS, care vor forma publicul larg iubitor de dans.

Depistarea (descoperirea) copiilor cu aptitudini pentru practica-rea dansului sportiv trebuie să se realizeze pe baza modelelor proprii

90

de selecţie ale dansului sportiv, care să cuprindă strategii specifice disciplinei.

Diagnosticarea aptitudinilor va fi corelată cu particularitatea vârstei cronologice şi a celei biologice, în conformitate cu procesele de creştere şi dezvoltare ale organismului.

În organizarea şi dirijarea pregătirii viitorilor dansatori se va ţine seama atât de cerinţele performanţei fiecărei etape a selecţiei, cât şi de capacitatea şi disponibilităţile celor selecţionaţi. În felul acesta se va putea face o diagnosticare cât mai corectă a posibilităţilor viitorilor dansatori. Selecţia este un proces îndelungat, organizat şi repetat de depistare a disponibilităţilor înnăscute ale copiilor, tinerilor, pe baza unui sistem complex de criterii medicale, biologice, motrice, psihosociale, în vederea practicării şi specializării ulterioare într-o disciplină sau probă sportivă.

Criteriile, probele şi normele de selecţie, care sunt folosite în selecţie, se reunesc şi formează modelul de selecţie.

Cel mai important aspect în realizarea modelului de selecţie este cel al stabiliri parametrilor de structură şi de calitate ai modelului pentru ramura respectivă, model ce are ca elemente de referinţă caracteristicile sportivilor ce practică disciplina respectivă, ştiind că organismul acestora se află în dezvoltare morfologică, funcţională, motrică şi psihică.

Modelul de selecţie este o structură amplă ce se poate adapta continuu în funcţie de schimbările morfo-psiho-funcţionale umane. El are caracteristici multidisciplinare şi interdisciplinare, de natură biolo-gică, pedagogică, psihică, tehnică şi socială. Modelul are un pronunţat caracter prospectiv.

În literatura de specialitate sunt prezentate multe modele de selecţie. Am ales modelul lui O. Mahn (1982) care ia în calcul factorii care determină talentul viitorului sportiv, considerând că acesta se situează foarte aproape de modelul de selecţie pentru disciplina dansului sportiv. Modelul conţine următoarele aspecte:

• Predispoziţiile antropometrice: talia, greutatea. Structura corporală, centrul de greutate.

• Caracteristicile fizice: rezistenţa aerobă şi anaerobă, forţa statică, dinamică, viteza de acţiune şi reacţiune, mobilitatea.

91

• Predispoziţii motrico-tehnice: echilibru, simţul ritmului, simţul spaţiului şi al timpului, capacitatea de expresie, posibilităţile muzicale.

• Capacitate de învăţare: uşurinţa şi rapiditatea de a învăţa, observaţia, analiza.

• Dispoziţii pentru performanţă: disponibilitatea pentru efort, ambiţie, perseverenţă, toleranţă, acceptarea înfrângerii.

• Capacităţi cognitive: concentrare, inteligenţă motrică, creativi-tate, posibilităţi tactice.

• Factori sociali: capacitate de cooperare, de integrare. Procesul de selecţie are la bază anumite criterii care au fost

sistematizate de diferiţi cercetători (Avramoff, E., 1982), astfel: 1. Criteriile medico-biologice se referă la: • starea de sănătate a organismului în funcţie de care se vor

putea dezvolta calităţile şi bagajul motric specific. • aspectul somatic va evidenţia, tot în etapa de selecţie iniţială,

următoarele: – existenţa unor deficienţe sau deformaţii fizice la nivelul apa-

ratului locomotor; – existenţa unor deficienţe sau afecţiuni grave ale inimi, rinichi-

lor, ochilor. • aspectul antropometric se evidenţiază tot în etapa iniţială a

selecţiei şi se referă la: – caracteristicile ereditare personale; – dimensiunile antropometrice (examinare antropometrică); – nivelul calităţilor motrice, care în selecţia iniţială se referă la:

– simţul echilibrului; – orientarea în spaţiu; – coordonarea mişcărilor; – ritmicitatea motrică; – memoria motrică.

Sfera calităţilor motrice reprezintă principala preocupare a antre-norului pentru obţinerea performanţei sportive. Nivelul de dezvoltarea al calităţilor motrice va fi supus testărilor în fiecare etapă a selecţiei.

2. Criteriile psihologice sunt realizate prin testarea următorilor factori:

• echilibrul emoţional şi factorii afectivi; • voinţă;

92

• curaj; • atenţie; • factori socioculturali. 3. Criteriile metodico-pedagogice se referă la obţinerea clasifi-

cării sportive, în conformitate cu regulamentele de clasificare (catego-rii de clasificare, tehnice şi de vârstă). Aceste criterii sunt abordate după etapele iniţiale şi secundare ale selecţie.

Criteriile motrice au drept preocupare determinarea nivelului motric al copiilor, atât în etapa iniţială, cât mai ales în etapele urmă-toare. Se vor realiza probe şi norme de control specifice ramurii sau disciplinei respective, care vor fi adaptate fiecărei etape a procesului de selecţie. Conţinutul acestui sistem de norme va fi diferenţiat în funcţie de vârstă şi de stadiul de pregătire al candidatului sportiv. Vor fi probe distincte pentru grupele de începători, avansaţi şi de performanţă.

În disciplina dansului sportiv se simte nevoia de aplicarea sistemului criteriilor de selecţie. El trebuie adaptat tuturor caracteristi-cilor dansului sportiv şi corelat cu nivelul actual al performanţei sportive în dansul competiţional.

Este necesară conceperea unui set de probe şi norme de control, specifice primelor etape ale selecţiei (etapa iniţială şi secundară) pentru viitorii dansatori.

Atât criteriile, cât şi setul de probe şi norme din etapa iniţială se vor adapta vârstei copiilor şi sexului acestora, avându-se în vedere specificul activităţii (lucrul în pereche).

Procesul de selecţie necesită forme de organizare adecvate unei munci continue şi sistematice, determinând obţinerea performanţei sportive de valoare.

Etapele specifice selecţiei sunt (Grigore, V., 2001): Etapa I, a selecţiei iniţiale, are ca sarcini: • Descoperirea copiilor cu aptitudini deosebite pentru disciplina

respectivă; • Formarea grupelor de lucru în urma selecţiei; • Asigurarea unei pregătiri fizice, tehnice şi psihice adecvate

pentru însuşirea elementelor tehnice de bază şi asigurarea bazei generale a mişcărilor.

93

Prima fază: • Examinarea vizuală a copiilor de către antrenor sub aspectul

morfologic (dezvoltare fizică normală), proporţionalitatea segmente-lor, controlul medical privind aspectele funcţionale ale organismului – capacitatea respiratorie, frecvenţa cardiacă, tensiune arterială. Nu vor fi admişi copii cu probleme de sănătate;

• Cercetarea aptitudinilor ereditare, morfofuncţionale. Faza a doua: • Testarea motrică generală cu ajutorul unor probe specifice

pentru depistarea aptitudinilor specifice ramurii sportive; • Aprecierea globală a personalităţii copiilor, în urma aflării

rezultatelor testelor. Faza a treia, în urma selecţiei iniţiale: • Organizarea pe grupe de vârstă, sex, pentru a putea desfăşura o

pregătire sistematică timp de 6-12 luni cu câte 2-3 antrenamente săptămânal. În această fază se vor învăţa elementele tehnice de bază şi se va lucra foarte mult pentru pregătirea fizică generală, cu prioritate pentru „ţinuta corectă” şi execuţia tehnică corectă.

Etapa a II-a corespunde etapei de bază a specializării sportive şi cuprinde:

• Dezvoltarea fizică armonioasă; • Dezvoltarea capacităţii de efort specifică vârstei; • Dezvoltarea capacităţii motrice, a calităţilor morale şi de voinţă; • Îmbunătăţirea elementelor tehnice (pentru o viitoare participare

la concurs); • Pregătire artistică. Etapa a III-a corespunde selecţiei finale şi pregătirii de

performanţă pentru perfecţionarea măiestriei sportive. Sarcinile acestei etape sunt:

• Creşterea nivelului calităţii motrice; • Perfecţionarea elementelor tehnice de mare dificultate; • Perfecţionarea pregătirii psihologice, pentru participarea la

competiţii de anvergură. În orice ramură sportivă selecţia este de lungă durată, necesită

seriozitate, preocupare continuă, perseverenţă şi exigenţă din partea celor ce o desfăşoară.

94

Verificaţi-vă cunoştinţele! 1. Care sunt componentele antrenamentului de dans sportiv? 2. În ce constă pregătirea fizică, artistico-coregrafică, tehnică,

psihologică şi pregătirea muzical-motrică? 3. Care este structura antrenamentului de dans sportiv? 4. Care sunt aspectele metodologice în antrenamentul de dans? 5. Cum se realizează selecţia pentru dansul de performanţă?

95

VI. COMPETIŢIA DE DANS SPORTIV VI.1. Noţiuni generale Competiţia (în sens larg) reprezintă o sinteză a diferitelor forme

de organizare specifice unei activităţi, care scoate în evidenţă, pe baza unor reguli, rezultatele obţinute şi ierarhizarea acestora.

Competiţia sportivă este o formă de organizare a întrecerii între sportivii de diferite categorii, ce are ca obiectiv principal compararea performanţelor conform unei reguli precise şi unor norme stabilite anterior.

Termenul competiţie este derivat din noţiunile întrecere şi luptă. În mod sinonim competiţia se foloseşte şi în domeniul economic. Activitatea competiţională sportivă se exprimă foarte diferit prin caracteristicile, funcţiile şi formele ei de manifestare. Ea este supusă unui proces de dezvoltare care se exprimă prin parametri esenţiali şi poate fi recunoscută, de exemplu, prin materialele, regulamentele sau comportamentul din cadrul competiţiei. De competiţia sportivă sunt legate noi obiective care corespund necesităţilor persoanelor care practică sportul. Necesitatea de a organiza competiţii sportive decurge din motive dominante, ca bucuria de a fi în mijlocul naturii, tendinţa spre mişcare sportivă în comun, necesitatea frumuseţii corpului, cerinţa de a avea o stare stabilă de sănătate şi dorinţa de comunicare.

Competiţia, practicată cu un mare consum de timp şi de angajare personală, reprezintă momentul de manifestare al nivelului cel mai înalt al performanţelor corporale care, subiectiv, nu poate fi depăşit, la momentul respectiv.

Elementul central al competiţiei, se consideră a fi compararea performanţelor sportive. Baza activităţii competiţionale o reprezintă egalitatea în drepturi a tuturor participanţilor şi principiul de a crea, pe cât posibil, condiţii egale pentru toţi concurenţii.

96

Egalitatea şanselor şi a drepturilor participanţilor la competiţii se realizează prin sistemul regulamentelor şi normelor de comportament moral, garantate prin activitatea arbitrilor. Acest lucru se bazează pe reguli şi norme competiţionale care sunt cunoscute şi recunoscute, deci au valabilitate.

Sistemul competiţional reprezintă totalitatea combinaţiilor struc-turale ale unei discipline sportive, cu coordonarea tuturor competiţiilor în ansamblul relaţiilor dintre diferitele reglementări privind disputarea acestora.

Principalele componente ale sistemului competiţional sunt: felu-rile competiţiilor, modurile şi formele de disputare, tipurile şi genurile competiţiilor.

Cadrul în care se desfăşoară competiţia este complex, referindu-ne doar la două aspecte putem vorbi de cadru:

1. Social-economic: răspunde nevoilor cetăţenilor, este depen-dent de un anumit grad de dezvoltare economică, precum şi de resursele financiare.

2. Ecologic – protecţia mediului, educaţia în acest spirit. Cu ocazia Jocurilor Olimpice, de-a lungul timpului au fost semnate tratate şi înţelegeri între CIO şi diferite organizaţii pentru protecţia mediului. De asemenea, Comitetul Olimpic European a adoptat Codul Verde, care conţine norme de comportament pentru sportivi, în general, pentru campioni, pentru spectatori, pentru organizaţiile sportive. În cadrul C.O.R. îşi desfăşoară activitatea Comisia „Sport şi mediu”.

Sistemul competiţional îşi găseşte exprimarea concretă în calendarul competiţional în care se prezintă, în mod coordonat, jocuri de campionat, cupă, competiţii amicale şi altele. Obiectivul sistemului competiţional constă, pe de o parte, în atragerea unui număr cât mai mare de practicanţi ai sportului în activitatea competiţională, prin oferirea unui număr mare şi variat de competiţii pe întreg parcursul anului în disciplina respectivă iar, pe de altă parte, să sprijine creşterea sistematică a performanţelor participanţilor până la momentul competiţional de vârf. Din această cauză sistemul competiţional al unei discipline sportive este strâns legat de sistemul de antrenament.

Grade de competiţii: • Campionatul Naţional al României; • Campionatul Naţional pe Clase;

97

• Cupa României; • Campionatele Naţionale de Formaţii; • Campionat pe Echipe; • Concursuri Open Basic; • Concursuri Open. Toate Concursurile Open la care se percepe taxa de participare

trebuie să aibă aprobarea scrisă a Biroului Federal. Pentru dreptul de organizare a unui Concurs Open se va plăti o taxa conform Regula-mentului Financiar. Participarea este permisă cluburilor membre ale FRDS. Cu aprobarea Biroului Federal pot participa şi cei ce nu deţin această calitate.

• Concursuri Naţionale Concursurile naţionale sunt acele concursuri la care participă

perechi din cel puţin patru zone. • Concursuri Zonale La aceste concursuri participa numai cluburi membre ale FRDS

din aceeaşi zonă, minim patru. Pot fi organizate numai cu aprobarea Biroului Federal.

• Concursuri IDSF şi Concursuri Internaţionale Concursurile IDSF Open şi IDSF Internaţional Open, precum şi

Campionatele sau Cupele Mondiale, Europene sau Sud-Europene, pot fi organizate pe teritoriul României numai cu aprobarea Biroului Federal şi în conformitate cu regulamentul IDSF. În afara tipurilor de concursuri enumerate în paragraful anterior, un concurs este considerat internaţional dacă la el participă dansatori din minim 4 ţări.

Etapele desfăşurării unui concurs de dans sportiv În funcţie de numărul perechilor participante, un concurs se

poate desfăşura în mai multe etape: • calificări, atunci când sunt prezente în concurs peste 96 de perechi; • şaisprezecimi de finală (1/16), când sunt prezente în concurs

între 49 şi 96 de perechi; • optimi de finală (1/8), când sunt prezente în concurs între 25 şi

48 de perechi; • sferturi de finală (1/4), când sunt prezente în concurs între 13 şi

24 de perechi; • semifinală (1/2), când sunt prezente între 7 şi 12 perechi; • finală (1/1) unde sunt 6 perechi.

98

Preşedintele juriului poate hotărî calificarea în fiecare etapă a unui număr de perechi mai mic sau mai mare decât limitele descrise mai sus. Totodată preşedintele juriului poate decide prima rundă şi redanceul, care se pot aplica în mai multe feluri, în funcţie de numărul şi valoarea perechilor participante (conform regulamentelor IDSF).

Notă: Ex. 1: dacă într-un concurs participă 46 de perechi, se pot alege în prima rundă 24 de perechi, iar cele 22 rămase dansează redance, alegându-se 12. Cele 36 de perechi calificate dansează optimi de finală. Ex. 2: dacă în concurs participă 61 de perechi se pot alege 12 perechi cu cel mai mare punctaj ranking, care vor dansa începând cu optimi de finală. Celelalte 49 vor dansa prima rundă, alegându-se 24 de perechi. Cele 25 de perechi necalificate în prima rundă vor dansa redance, rezultând calificarea a încă 12 perechi. Cele 48 de perechi calificate vor dansa optimi de finală.

VI.2. Sistemul organizatoric competiţional Organizarea concursurilor pe secţiuni Concursurile de dans sportiv se pot organiza pe următoarele secţiuni: • standard; • latino-americane; • 10 dansuri.

Organizarea concursurilor pe clase de dans În România se pot organiza concursuri de dans sportiv pentru 6

clase, astfel: • Clasa E până la juniori II, inclusiv 6 dansuri:

– dansuri standard: W, V, Q; – dansuri latino: S, Ch, J. ■ pentru tineret şi adulţi se pot organiza competiţii pentru fiecare

secţiune în parte: dansuri standard W, V, Q, sau dansuri latino S, Ch, J. • Clasa D până la juniori II, inclusiv 8 dansuri:

– dansuri standard: W, T, V, Q; – dansuri latino S, Ch, R, J. ■ pentru tineret şi adulţi se pot organiza competiţii pentru

fiecare secţiune în parte: dansuri standard W, T, V, Q, sau dansuri latino S, Ch, R, J.

99

• Clasa C – dansuri standard W, T, V, SF, Q; – dansuri latino-americane S, Ch, R, Pd, J.

• Clasa B – dansuri standard W, T, V, SF, Q; – dansuri latino-americane S, Ch, R, Pd, J.

• Clasa A – dansuri standard W, T, V, SF, Q; – dansuri latino-americane S, Ch, R, Pd, J.

• Clasa S – dansuri standard W, T, V, SF, Q; – dansuri latino-americane S, Ch, R, Pd, J.

Organizarea concursurilor pe vârste Concursurile de dans sportiv se organizează pe categorii de

vârstă după cum urmează: • COPII I – cel mult 9 ani, împliniţi în anul desfăşurării competiţiei; • COPII II – 10 sau 11 ani, împliniţi în anul desfăşurării

competiţiei; • JUNIORI I – 12 sau 13 ani, împliniţi în anul desfăşurării

competiţiei; • JUNIORI II – 14 sau 15 ani, împliniţi în anul desfăşurării

competiţiei; • TINERET – 16-18 ani, împliniţi în anul desfăşurării competiţiei; • ADULŢI – 19-34 ani, împliniţi în anul desfăşurării competiţiei; • SENIORI – 35 ani împliniţi în anul desfăşurării competiţiei,

sau mai în vârstă. Se permite unirea grupelor COPII I cu COPII II, JUNIORI I cu

JUNIORI II sau TINERET cu ADULŢI. La toate categoriile de vârstă, excepţie făcând SENIORII, unul din parteneri poate fi mai tânăr.

VI.2.1. Competiţii de talie naţională şi internaţională

CAMPIONATE MONDIALE: • Adulţi, Tineret şi Juniori I:

– dansuri standard (W, T, V, F, Q); – dansuri latino-americane (S, Ch, R, Pd, J); – 10 dansuri (W, T, V, F, Q, S, Ch, R, Pd, J);

100

– formaţii (standard şi latino) – numai pentru adulţi. Pot participa două perechi din partea fiecărui membru al

federaţiei pentru campionatele pe secţiuni, câte un cuplu pentru cel de 10 dansuri şi câte două formaţii pentru fiecare secţiune.

• Seniori: – dansuri standard (W, T, V, F, Q); – dansuri latino-americane (S, Ch, R, Pd, J).

Pot participa două perechi din partea fiecărui membru al federaţiei.

CAMPIONATE CONTINENTALE: • dansuri standard (W, T, V, F, Q); • dansuri latino-americane (S, Ch, R, Pd, J); • 10 dansuri (W, T, V, F, Q, S, Ch, R, Pd, J); • formaţii (standard şi latino) – numai pentru adulţi. Pot participa două perechi din partea fiecărui membru al

federaţiei pentru campionatele pe secţiuni, câte un cuplu pentru cel de 10 dansuri şi câte două formaţii pentru fiecare secţiune.

CAMPIONATE SUB-CONTINENTALE: Nu se organizează pentru formaţii. Se pot invita maxim trei

cupluri pentru fiecare membru al federaţiei numai din zona respectivă.

CUPE MONDIALE: Nu se organizează pentru formaţii. Se invită câte un cuplu din

partea fiecărui membru al federaţiei.

CUPE CONTINENTALE: Se invită câte un cuplu/formaţie din partea fiecărui membru al

federaţiei.

COMPETIŢII INTERNAŢIONALE PENTRU FORMAŢII: Trebuie să fie minim patru ţări participante.

COMPETIŢII INTERNAŢIONALE PE ECHIPE: Se organizează doar pe secţiuni, o singură dată pe an în aceeaşi

ţară şi cu aceeaşi participanţi. Fiecare echipă trebuie să aibă cel puţin 4 cupluri selectate în funcţie de clasamentul intern, iar în timpul competiţiei nu au voie să se schimbe între ele.

101

COMPETIŢII OPEN

COMPETIŢII INTERNAŢIONALE

COMPETIŢII CU PUNCTAJ ÎN CLASAMENTUL MONDIAL: • SUPER CUPA MONDIALĂ IDSF; • OPEN MONDIAL IDSF; • OPEN INTERNAŢIONAL IDSF; • OPEN IDSF.

CAMPIONATUL NAŢIONAL AL ROMÂNIEI: • dansuri standard (W, T, V, F, Q); • dansuri latino-americane (S, Ch, R, Pd, J); • 10 dansuri (W, T, V, F, Q, S, Ch, R, Pd, J).

CAMPIONATUL NAŢIONAL PE CLASE: Conform dansurilor pentru fiecare clasă. Se organizează pe categorii de vârstă: Juniori I, Juniori II,

Tineret, Adulţi şi Seniori. Invitaţiile se trimit tuturor cluburilor membre ale FRDS.

CUPA ROMÂNIEI: • dansuri standard (W, T, V, F, Q); • dansuri latino-americane (S, Ch, R, Pd, J); • 10 dansuri (W, T, V, F, Q, S, Ch, R, Pd, J). Se organizează pe categorii de vârstă: Juniori I, Juniori II,

Tineret, Adulţi şi Seniori. Invitaţiile se trimit tuturor cluburilor membre ale FRDS.

CAMPIONATELE NAŢIONALE DE FORMAŢII: • dansuri standard; • dansuri latino-americane.

CAMPIONAT PE ECHIPE: Se organizează pe secţiuni. Fiecare echipă este formată din cel

puţin 4 perechi două standard şi două latino, care nu pot fi schimbate pe parcursul competiţiei.

CONCURSURI OPEN BASIC: Se organizează pe secţiuni. Se pot organiza concursuri Open

Basic până la o anumită clasă: Open B-C, Open B-B.

102

CONCURSURI NAŢIONALE: Concursurile naţionale sunt acele concursuri la care participă

perechi din cel puţin patru zone.

CONCURSURI ZONALE: La aceste concursuri participă numai cluburi membre ale FRDS

din aceeaşi zonă, minim patru. Pot fi organizate numai cu aprobarea Biroului Federal.

Calendar competiţional internaţional. Calendar competiţional naţional. VI.3. Participanţii în concurs Sportivi amatori • Se consideră sportivi amatori persoanele care nu obţin câştiguri

materiale de pe urma prestaţiei ca sportivi de performanţă; • Rambursarea costurilor călătoriilor şi al altor cheltuieli ce se

fac pentru competiţii, cantonamente, demonstraţii sau premiile în bani nu se consideră câştiguri materiale;

• Orice bani plătiţi amatorilor nu înseamnă câştig material dacă plata se face dintr-un fond aprobat de FRDS;

• Organizatorii tuturor competiţiilor la care se oferă premii în bani trebuie să obţină în prealabil aprobarea scrisă a Biroului Federal. In cazul unei competiţii internaţionale, FRDS va cere aprobarea IDSF care va decide şi va fixa suma premiilor;

În toate evenimentele FRDS este permisă reclama pe costumaţia de concurs, pe o suprafaţă de cel mult 40 cm2. Reclama pe numerele de concurs este limitată la înălţimea de 5 cm şi lungimea de 21 cm, într-o singură linie. În cazul în care se încalcă aceste reguli, Biroul FRDS poate dispune efectuarea unei anchete în cadrul clubului organizator respectiv.

Sportivi profesionişti Se consideră sportivi profesionişti persoanele care obţin

câştiguri materiale de pe urma prestaţiei ca sportivi de performanţă. La cerere, Biroul FRDS va decide trecerea unui sportiv amator la profesionism şi invers.

103

În cazul încălcării regulilor sau statutului de amator, Biroul FRDS va decide retragerea calităţii de amator. Împotriva deciziei Biroului FRDS se poate face contestaţie până la data primei Adunări Generale, a cărei hotărâre rămâne definitivă.

Preşedintele juriului

Drepturi: • are sarcina de a respecta regulamentele în vigoare şi de a

obliga respectarea acestora atât de către arbitri, cât şi de către secretariat şi sportivi;

• are sarcina şi dreptul de a verifica toate carnetele de dansator şi de arbitri, valabilitatea acestora;

• să acţioneze imediat în cazul în care i se aduce la cunoştinţă de orice încălcare a regulamentelor FRDS şi, în funcţie de gravitatea încălcării regulamentului, să întârzie începerea concursului până la verificarea şi excluderea încălcărilor, iar în cazul în care neregula este de aşa natură încât să nu poate fi eliminată să anuleze concursul respectiv;

• să excludă din competiţie orice pereche care încalcă grav regulamentele FRDS.

Obligaţii: • să verifice lista arbitrilor participanţi la competiţie; • să interzică arbitrarea unui concurs arbitrilor care nu au licenţa

pentru arbitrarea acelei competiţii şi să semnaleze comisiei de arbitraj pentru schimbarea arbitrului în cauză;

• să cunoască foarte bine regulamentul FRDS; • în cazul concursurilor internaţionale să vorbească bine limba

engleză; • să cunoască anexa cu figurile impuse pentru fiecare clasă şi cea

cu costumaţia obligatorie; • să semneze carnetele de arbitru, diplomele etc. Preşedintele juriului trebuie numit la toate competiţiile FRDS şi

comunicat în invitaţie, în cazul campionatelor, cupelor sau concursurilor internaţionale, de către comisia de arbitraj, în cazul concursurilor naţionale sau zonale de către organizatori cu aprobarea comisiei de arbitraj.

104

Arbitrii

Drepturi: • să refuze arbitrarea unui concurs; • să descalifice orice pereche care execută figuri nepermise

pentru clasa la care dansează.

Obligaţii: • să respecte criteriile de arbitraj şi să fie corect în ceea ce

priveşte arbitrajul; • să respecte cele scrise pe foaie de arbitraj de către secretariat; • să acorde note pentru fiecare pereche din finală; • să se abţină de la orice comentariu asupra modului în care

dansează o pereche sau alta; • să cunoască figurile impuse pentru fiecare clasă de dans; • să anunţe organizatorii că în comisia de arbitraj sau printre

concurenţi se află rude de gradul I; • în cazul concursurilor mai importante sau în cazul în care este

solicitat de către organizatori, arbitrele să fie îmbrăcate în rochie de seară, arbitrii în cămaşă, papion, smoching.

Numărul minim de arbitrii (competiţii FRDS): • competiţii zonale sau naţionale de clasă 7; • competiţii de clasa Hobby 5; • competiţii open, Cupa României 5; • campionate naţionale 7. Lista oficială cu arbitrii trebuie comunicată tuturor membrilor

FRDS cu 30 de zile înainte de începerea noului an competiţional adică 01.12. pentru anul următor.

Secretariatul tehnic al concursurilor Secretariatul tehnic este format din persoane care vor calcula

punctajul în fiecare etapă a concursului şi va răspunde de derularea acestuia. La competiţiile FRDS secretariatul tehnic poate fi făcut doar de persoanele care îndeplinesc următoarele condiţii:

• au licenţa de secretariat; • sunt cunoscători buni ai regulilor FRDS; • au vizată la zi licenţa; • au participat la seminarul de perfecţionare în acest domeniu.

105

Prezentatorul concursului

Atribuţii: • stabileşte legătura dintre sportivi, organizatori, secretariat,

sonorizare, arbitri şi public; • prezintă perechile din concurs, arbitrii, organizatori şi alte

personalităţi; • anunţă perechile care trebuie să intre pe ringul de dans şi

verifică numărul acestora; • în finală, anunţă notele acordate de către fiecare arbitru în parte; • anunţă clasamentul final citind locul ocupat de perechile din finală; • nu are dreptul de a comenta modul în care dansează o pereche

sau alta; • se interzice să facă referiri la rezultatele anterioare ale unei

perechi pe durata concursului. Trebuie să cunoască regulamentul FRDS, iar în cazul în care nu

este de specialitate, organizatorul este obligat să pună lângă acesta un specialist. În cazul competiţiilor internaţionale, prezentatorul trebuie ales în aşa fel încât acesta să vorbească cel puţin limba engleză şi altă limbă de circulaţie internaţională.

VI.4. Regulamentul Federaţiei Internaţionale de Dans Sportiv Federaţia Internaţională de Dans Sportiv guvernează toate

competiţiile de dans sportiv, inclusiv cele de amatori la toate nivelele, ca şi toţi dansatorii, din toate ţările membre ale federaţiei.

Pentru evenimente speciale, Prezidiul poate impune reguli suplimentare organizatorilor.

Publicitatea pentru sponsorii perechilor este permisă pe costume pe o suprafaţă de 40cm2/sponsor, maxim doi sponsori pentru fiecare pereche. Siglele pot fi pe costumele ambilor dansatori sau câte unul pe fiecare costum, pe piept, şold sau pe mânecă. Pe numerele de concurs spaţiul publicitar este limitat la 20% din suprafaţa acestuia.

Categorii de vârstă: • Copii I – cel mult 9 ani, împliniţi în anul desfăşurării

competiţiei;

106

• Copii II – 10 sau 11 ani, împliniţi în anul desfăşurării competiţiei;

• Juniori I – 12 sau 13 ani, împliniţi în anul desfăşurării competiţiei;

• Juniori II – 14 sau 15 ani, împliniţi în anul desfăşurării competiţiei;

• Tineret – 16 – 18 ani, împliniţi în anul desfăşurării competiţiei; • Adulţi – 19 – 34 ani, împliniţi în anul desfăşurării competiţiei; • Seniori I – 35 ani împliniţi în anul desfăşurării competiţiei, sau

mai în vârstă; • Seniori II – 45 ani împliniţi în anul desfăşurării competiţiei,

sau mai în vârstă.

Competiţii sub egida IDSF: • Campionate Mondiale; • Campionate Continentale; • Campionate Sub-Continentale; • Cupe Mondiale; • Cupe Continentale; • Competiţii Internaţionale pentru Formaţii; • Competiţii Internaţionale pe Echipe; • Competiţii Open; • Competiţii cu punctaj în clasamentul mondial: Super Cupa

Mondială IDSF; Open Mondial IDSF; Open Internaţional IDSF; Open IDSF.

Competiţiile pot fi organizate de către orice membru al federaţiei care întruneşte condiţiile necesare (în funcţie de gradul competiţiei), respectând şi regulamentul financiar al federaţiei.

Problemele de dopaj sunt reglementate prin Codul Anti-Doping al IDSF, ce trebuie respectat de toate federaţiile naţionale membre.

Fiecare competiţie internaţională trebuie să aibă un preşedinte responsabil cu controlul şi autorizarea competiţiei. El trebuie să aibă licenţa valabilă la monentul organizării competiţiei.

Arbitrii: • Pentru Campionate şi Cupe Mondiale şi Continentale şi pentru

Open trebuie să aibă licenţă IDSF, minim 7, nominalizaţi de IDSF (mai puţin pentru Open), din ţări diferite

107

• Nu au drept de arbitraj acei arbitri care au rude dansatori sau care au orice gen de relaţii personale cu dansatorii din competiţia respectivă.

VI.5. Structură şi relaţie club-federaţie Federaţia Română de Dans Sportiv • s-a înfiinţat în anul 1991, prin Ordinul Ministerului Tineretului

şi Sportului Nr. 1737/18.09.1991; • a obţinut personalitate juridică în data de 23 ianuarie 1995, prin

Sentinţa Nr. 2/PJ/1995 a Judecătoriei Sectorului 2 a Municipiului Bucureşti, devenind persoană juridică de drept privat, de utilitate publică, autonomă, neguvernamentală, apolitică şi fără scopuri lucrative;

• devine membră a I.D.S.F. începând cu 1 ianuarie 1992, în urma deciziei luate de Prezidiul I.D.S.F. în şedinţa din 30 noiembrie 1991;

• este membră a Comitetului Olimpic Român din data de 25 ianuarie 1992;

• la data de 10 februarie 2005 existau afiliate la F.R.D.S. 92 de structuri şi peste 4.500 de membri legitimaţi;

• este o structură sportivă de interes naţional, constituită prin asocierea cluburilor sportive şi a asociaţiilor judeţene şi ale Municipiului Bucureşti, pe ramură sportivă.

Federaţia are următoarele atribuţii principale: a) elaborează strategia naţională de dezvoltare a ramurii de sport

şi controlează aplicarea acesteia de către membrii afiliaţi; b) organizează activităţile şi competiţiile sportive oficiale la

nivel naţional, în baza normelor şi regulamentelor adoptate, potrivit prezentului statut;

c) organizează şi coordonează întreaga activitate a arbitrilor, privind formarea, perfecţionarea continuă, clasificarea şi promovarea acestora, pe baza unui regulament propriu de funcţionare;

d) elaborează şi realizează planurile de pregătire şi de participare a sportivilor români de performanţă din cadrul reprezentativelor naţionale la competiţiile internaţionale;

108

e) exercită puterea disciplinară în termenii prevăzuţi în Legea Educaţiei Fizice şi Sportului nr. 69/2000 şi potrivit Statutului şi regulamentelor proprii;

f) organizează şi tutelează competiţiile oficiale cu caracter internaţional, care au loc pe teritoriul României, cu avizul Ministerului Tineretului şi Sportului;

g) colaborează cu Ministerul Tineretului şi Sportului, cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi/sau cu instituţiile din structurile acestora, pentru formarea şi perfecţionarea specialiştilor din domeniul sportului;

h) asigură reprezentarea României în competiţiile sportive şi organismele internaţionale la care aceasta este afiliată;

i) întreţine şi dezvoltă relaţii de colaborare cu federaţiile similare din alte ţări, cu forurile europene şi Federaţia Internaţională de Dans Sportiv;

j) colaborează cu Comitetul Olimpic Român în realizarea programelor privind selecţia, pregătirea şi participarea la Jocurile Olimpice.

Pot fi membri afiliaţi FRDS cluburile sportive cu secţii de dans sportiv şi asociaţiile judeţene, respectiv a Municipiului Bucureşti, constituite şi recunoscute în condiţiile legii; prin efectul afilierii, prevederile prezentului statut se aplică şi sportivilor, antrenorilor, instructorilor, arbitrilor şi altor persoane cuprinse în cluburi şi asociaţii judeţene, respectiv a Municipiului Bucureşti. Cluburile care solicită afilierea trebuie să fie organizate ca structuri sportive cu personalitate juridică constituite în condiţiile legii. Asociaţiile judeţene, respectiv ale Municipiului Bucureşti pe ramura de sport, sunt constituite din secţiile asociaţiilor şi cluburilor sportive de dans sportiv sau cu secţii de dans sportiv, cuprinse în sistemul competiţional judeţean, afiliate şi recunoscute de acestea. La nivelul judeţului, respectiv al Municipiului Bucureşti, se poate constitui, pentru ramura de sport respectivă o singură asociaţie judeţeană, respectiv, municipală. Obiectivele, dreptu-rile şi îndatoririle asociaţiilor judeţene şi ale Municipiului Bucureşti pe ramură de sport decurg din prezentul Statut, Regulamentele Federaţiei, Legea Educaţiei Fizice şi Sportului nr. 69/2000 şi Regulamentului de aplicare a legii, precum şi din puterea delegată de către acestea.

Pot solicita afilierea secţiile de dans sportiv ale cluburilor, precum şi asociaţiile judeţene, respectiv ale Municipiului Bucureşti pe

109

ramură de sport, constituite în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 69/2000 şi Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii. Afilierea la Federaţie se aprobă de către Biroul Federal şi are drept consecinţe, pentru cel afiliat, obligaţia respectării prezentului Statut şi a Regulamentelor Federaţiei.

Calitatea de membru încetează în următoarele situaţii: a) desfiinţare; b) radiere, hotărâtă de Biroul Federal în următoarele situaţii: • încălcarea gravă a prevederilor Statutului şi a Regulamentelor

Federaţiei; • neplata cotizaţiei şi taxelor anuale. c) demisie; d) excludere care intervine în următoarele cazuri: • scopul sau obiectul de activitate a devenit ilicit, contrar bunelor

moravuri, ordinii publice şi siguranţei naţionale; • scopul este altul decât cel pentru care s-a constituit sau l-a

declarat fără a fi autorizată; • deciziile organelor de conducere sunt luate cu încălcarea

dispoziţiilor actelor constitutive şi ale legii; • în caz de dizolvare şi lichidare.

Drepturile membrilor federaţiei: a) rezolvarea independentă a activităţilor sportive, economice,

juridice şi administrative ce le sunt atribuite; b) participarea la competiţiile interne şi internaţionale de dans sportiv; c) participarea cu drept de vot la Adunarea Generală; d) dreptul de a fi aleşi în Biroul Federal, comisii şi colegii

potrivit condiţiilor şi procedurii stabilite prin statut; e) iniţierea de proiecte şi hotărâri în vederea dezvoltării

activităţii de dans sportiv.

Obligaţiile membrilor federaţiei: a) respectarea statutului, regulamentelor, normelor şi deciziilor

Biroului Federal, a comisiilor, colegiilor şi a reprezentanţilor federaţiei; b) respectarea şi apărarea imaginii şi prestigiului federaţiei, a

organismelor şi a oficialităţilor acesteia; c) respectarea scopului şi obiectivelor sale şi ale federaţiei

pentru care i s-a admis afilierea;

110

d) achitarea obligaţiilor financiare faţă de federaţie. Cotizaţia anuală a unui club, asociaţie sportivă etc. este

echivalentul în lei a 100 SFr (franci elveţieni), iar cea a unui sportiv-dansator este echivalentul a 5 SFr. Termenul de plată al cotizaţiei este 31 martie al anului pentru care se plăteşte cotizaţia. Penalizările pentru neplata în termen vor fi de 5% pe săptămână de întârziere. Neplata în termen a cotizaţiilor atrage după sine neparticiparea în competiţii a sportivilor clubului în cauză până la plata integrală a cotizaţiei. FRDS va percepe o taxă de 10 SFr pentru fiecare sportiv care se transferă de la un club la altul, indiferent de clasa acestuia.

În cazul în care o sponsorizare a unui club sau dansator este virată în contul FRDS se va percepe un comision de 5% pentru acoperirea spezelor bancare sau CEC.

Toate cluburile, care participă la competiţii şi seminare pe plan extern, au obligaţia să completeze un raport scris despre:

• Persoanele participante; • Competiţii: locaţia, clubul organizator, perioada, rezultate şi

număr de perechi participante la eveniment, categoria de vârstă, însoţitorii de grup, observaţii;

• Seminare: locaţia, clubul organizator, perioada, tema, antrenorii care au predat, număr de ore;

• Observaţii. În vederea reprezentării peste hotare a dansului sportiv româ-

nesc, se pot împrumuta pentru cluburile angrenate în competiţii internaţionale oficiale, dansatori sportivi de la alte cluburi. Împrumu-tul se face pe o perioadă stabilită sau numai pentru competiţia sau competiţiile internaţionale din anul respectiv. El se face pe baza unui contract de împrumut semnat de autorităţile cluburilor contractante şi dansatorul implicat în împrumut şi trebuie să specifice obligaţiile şi drepturile tuturor părţilor. Împrumutul de sportivi se poate face şi pe plan naţional, dar numai cu avizul Biroului Federal.

Verificaţi-vă cunoştinţele! 1. Care sunt gradele de competiţii de dans sportiv? 2. Cum se organizează competiţiile de dans sportiv? 3. Care sunt participanţii în competiţiile de dans sportiv? 4. Care sunt categoriile de vârstă competiţionale?

111

VII. FINALITĂŢI ŞI VALENŢE FORMATIV-EDUCATIVE ALE DANSULUI ÎN DEZVOLTAREA PERSONALITĂŢII

ŞI A INTEGRĂRII SOCIOCULTURALE VII.1 Sport şi artă Din cele mai vechi timpuri, forme ale creaţiei artistice au

prezentat, ca mesaje transmise peste veacuri, oameni alergând, sărind, luptându-se sau înotând, forme care au scos în evidenţă estetica gestului motric, care exprimă nu numai forţă şi precizie, ci şi eleganţă, supleţe. Pe parcursul anilor arta a abordat o tematică diversă, un stil variat, din care nu a lipsit sportul.

În viaţa socială există o căutare permanentă a frumosului, în cele mai diferite zone de activitate, deoarece frumosul produce satisfacţie, stare de fericire, de exaltare sau de nelinişte. În procesul creaţiei artistice în sport acţionează, într-o armonie perfectă fizicul şi forţele psihicului, posibilitatea de a transmite mesaje prin mijloacele sportului. La acestea se adaugă stilul fiecărui sportiv, ca generator de valori estetice unice.

Gestul sportiv este în mare măsură un produs artistic, deoarece realizează trăiri psihice intense prin tematica expusă şi mai ales prin modul de lucru, exprimând în mare măsură curentul timpului în care trăiesc.

Frumosul în sport este gustat atât de naivul sensibil, cât şi de cel experimentat, dar care nu este stăpânit de „microbul” artei sportive. Spectatorii, în calitate de consumatori de sport, aşteaptă performanţa, dar apreciază în mod deosebit arta de realizare a acesteia.

Activităţile artistice incluse în domeniul sportului se pot transforma în ramuri şi probe sportive prin stabilirea unor criterii de dificultate, prin egalizarea condiţiilor de desfăşurare şi prin renunţarea la efectele străine conţinutului.

VII.2. Dansul ca formă de mişcare Expresia este mijloc de exteriorizare şi de transmitere a unei

intenţii de comunicare în diferite modalităţi stabilite local. (Ralea) Se cunosc forme de expresie verbale, plastice şi motrice, corespunzătoare tipului de comunicare.

112

Când dorim să ataşăm diferitelor mişcări semnificaţii expresive, gesturile, acţiunile motrice suferă adaptări în conformitate cu imaginea artistică propusă. Acestea trebuie să aibe forţă de redare a diverselor nuanţe utilizate în transmiterea unui anumit mesaj. Corpul uman se supune rigorilor biologice care, bine cunoscute şi orientate, oferă premisele libertăţii de desfăşurare şi de exprimare corporală. Cele mai desăvârşite mişcări din punct de vedere tehnic nu vor avea o calitate reală, dacă nu vor beneficia de o putere de expresie pe măsură; nerealizarea plastică expresivă a mişcării îi va anula acesteia calitatea artistică. Calităţile motrice trebuie mereu dublate de stimularea calităţilor psihice necesare unei motivări inteligente şi sensibile a acţiunilor motrice.

Dansul este un gen al artei ale cărei mijloace de exprimare sunt mişcările variate şi ritmice ale corpului executate în ritmul muzicii. Ca gen al artei, dansul transmite privitorilor un mesaj artistic încărcat cu semnificaţii şi sensuri estetice la fel ca orice operă de artă. Cu alte cuvinte, dansul este un spectacol grăitor prin mişcările expresive ale corpului şi segmentelor sale care realizează într-un mod caracteristic comunicarea cu spectatorul.

Dansul, spunea Walter Sorell....este întâiul limbaj al omenirii în stare să trezească rezonanţele cele mai adânci, mai nuanţate şi mai durabile ale vitalităţii noastre. E limbajul uman înainte de sintetizarea lui9.

Dansul este o artă cu totul particulară, mai veche decât muzica, pictura sau literatura, cu toate că ea se serveşte de ele într-o sinteză artistică deosebită.

Limitându-ne numai la înţelesul cuvântului „dans” acesta nu este altceva decât „.....arta de a forma cu graţie şi precizie, cu imaginaţie şi uşurinţă combinaţii de paşi, combinaţii coregrafice, în legătură directă cu linia melodică......”10.

Un pas, un gest, o mişcare sau o atitudine spun mult mai concis şi adânc tot ceea ce simte sau gândeşte omul, decât o pot spune cuvintele.

Dansul este o comunicare nonverbală11, în care ideile, sentimen-tele, trăirile sunt codificate şi transmise prin diferite modalităţi

9 Walter Sorell, 1994, Storia della Danza, Arte, Culture, Societá, Editrice, Il Mullinio, Bologna.

10 Noverre, J.P., 1967, Scrisori despre dans şi balet, Bucureşti, Editura Muzicală.

11 Munteanu, A., 1995, Comunicarea nonverbală în relaţiile interumane, Revista de psihologie nr.5.

113

(semne) legate de postura, gestica, mimica şi înfăţişarea subiectului, de stările sale emoţionale şi calităţile sale psihomotrice. Mijloacele de exprimare sunt extrem de diverse şi nuanţate, în funcţie de mesajul care se doreşte a fi transmis şi de caracteristicile individuale.

VII.3 Dans şi sănătate Dansul întreţine vitalitatea şi starea de bine a organismului,

datorită întăririi sistemului imunitar prin procesele activităţii musculare şi procesele fiziologice specifice. Efectele stresului (tensiuni şi oboseală cronică), ca şi alte condiţii de boală pot fi evitate sau eliminate cu ajutorul dansului. (Hanna JL, 1995)

Dansul îşi aduce contribuţia în procesul de vindecare prin concentrarea atenţiei asupra învăţării mişcărilor, memorării acestora, creşterea capacităţii de concentrare, corectarea atitudinii posturale, dezvoltarea calităţilor volitiv-emoţionale. Fondul muzical ajută practicanţii să îşi diversifice paleta trăirilor emoţionale în funcţie de diferitele caracteristici ale acestuia (vioi, melancolic, sacadat etc).

Dansul este recomandat şi femeilor însărcinate, atât ca practi-cante, cât şi ca spectatoare. Trăirile pe care le are mama influenţează şi copilul. În ambele situaţii, arta dansului trezeşte sentimente şi emoţii pozitive, determinând o stare liniştită şi optimistă a mamei. Toate aceste motive întăresc recomandările pentru practicarea dansului şi în timpul sarcinii.

Bolile cardiovasculare apar chiar din copilărie. Ele pot fi prevenite sau întârziate în manifestare cu ajutorul sportului. Activitatea fizică regulată este o importantă parte a procesului de prevenire a bolilor cardiovasculare şi nu numai. Programele de dans, în varianta de întreţinere – stil aerobic, pot fi parte integrantă a acestui gen de activităţi de prevenire a bolilor. El ajută la creşterea capacităţii de efort, la scăderea în greutate etc.

S-au făcut studii cu privire la influenţa dansului asupra imaginii de sine, iar rezultatele au fost diferite în funcţie de perioada de practicare a acestuia. Astfel, persoanele care au practicat sau practică dansul pentru o perioadă mai mare de cinci ani sunt mulţumite de aspectul fizic şi proporţionalitatea corpului lor, în comparaţie cu cele care au mai puţin de cinci ani de practică în domeniu. Studiul s-a realizat pe un lot de 112 femei cu vârste cuprinse între 18 şi 69 ani. (Lewis RN, 1995)

114

Un important aport al dansului în ameliorarea problemelor de sănătate a fost demonstrat în cazul persoanelor cu osteoporoză. Studiul a fost realizat pe un grup de 28 de femei (67 +/– 2 ani) din Viena, Austria. Durata antrenamentelor pe săptămână a fost de 3.2 +/– 0.8 ore. Astfel, pentru persoanele cu probleme în zonele lombare a fost observată o creştere semnificativă a densităţii osoase. (Kudlacek S., Pietschmann F., Berneker P., Resch H., Willvonseder R., 1997)

VII.4. Dans şi educaţie În formarea unui bun dansator de o mare importanţă este

educaţia. Educaţia este un ansamblu de acţiuni desfăşurat în mod deliberat

într-o societate, în vederea transmiterii şi formării, la noile generaţii, a experienţei de muncă şi de viaţă, a cunoştinţelor, deprinderilor, comportamentelor şi valorilor acumulate de omenire până în acel moment.

Educaţia este un proces prin care se dezvoltă şi se maturizează laturile fundamentale ale fiinţei umane: fizicul, psihicul, esteticul, afectivul, cognitivul, volitivul. Ea se produce atât prin alţii, cât şi prin sine (autoeducaţie), totdeauna fiind prezente ambele aspecte. În sens larg, educaţia este o formă de interacţiune între fiinţa umană în devenire, propria sa activitate, lucrurile din jur, semnificaţiile umane ale acestora şi ceilalţi oameni cu modurile lor de a fi şi de a acţiona.

Educaţia estetică este latura educaţiei generale care utilizează în formarea personalităţii potenţialul educativ al frumosului artistic social şi natural. Educaţia estetică se concepe fie ca educaţie pentru artă-frumos, fie ca educaţie prin artă-frumos. Educaţia pentru artă are ca scop înţelegerea artei prin emoţii estetice adecvate şi exprimarea personalităţii prin creaţii artistice. Educaţia prin artă urmăreşte modelarea personalităţii prin valorile estetice şi orientarea ei spre asimilarea frumosului în viaţă şi activitate.

Educaţia artistică este parte integrantă a educaţiei estetice, care constă atât în formarea aptitudinii de a percepe, judeca şi crea frumosul în artă şi prin artă, a capacităţii de a distinge şi selecta arta de nonartă, cât şi formarea culturii artistice multilaterale.

Valenţele formative ale educaţiei artistice rezultă din diversitatea mesajului artistic prezent în toate formele ei de manifestare: poezie, muzică, pictură, plastică, dans etc.

115

Dansul este o modalitate de creaţie şi comunicare a unor sensuri, nuanţe, trăiri. Prin aporturile sale dansul oferă perspective educative unice, având ca finalitate construirea unei expresivităţi motrice specifice prin demararea procesului creaţiei artistice.

Dansul este cel care contribuie la dezvoltarea şi desăvârşirea expresivităţii artistice prin: forma plastică şi elegantă a mişcărilor şi fondul emoţional al acestora, educarea simţului muzical şi formarea unei culturi muzicale, formarea unui bagaj motric expresiv complex, conturarea personalităţii artistice, dezvoltarea simţului artistic şi a imaginaţiei creatoare.

Comportamentul şi comunicarea sunt forme esenţiale de interre-laţionare şi exprimare a personalităţii umane. În dans comunicarea se realizează pe două planuri: între parteneri şi între pereche şi exterior.

Comunicarea în dans are la bază atât aptitudini cât şi atitudini din sfera personalităţii şi a motricităţii.

Atitudinile sunt componente structurale ale personalităţii umane, ce rezultă din influenţa educaţiei şi a mediului social asupra individului. Caracteristica principală – disponibilitatea relativ constantă şi organizată a sistemului psihic de a percepe şi judeca realitatea şi de a reacţiona într-un anumit mod la aceasta. Atitudinile din structura caracterului influenţează în mare măsură performanţa sportivă.

În dans atitudinile de tip cognitiv se exprimă în procesele perceptive, ca stările de aşteptare şi de prevedere. Atitudinile evaluative se concretizează în cazul dansatorilor într-un mod de evaluare a tendinţelor, deciziilor şi conduitelor proprii, în baza unui sistem de valori corect elaborat. În dansul sportiv, dacă acest sistem se formează corespunzător şi dacă baza materială este „completă” (oglinzi pe cel puţin un perete al sălii), antrenorul poate lăsa o oarecare libertate în autoapreciere, stimulând în acest fel spiritul critic şi exigenţa sportivilor-dansatori.

VII.5. Dans şi aptitudini Dansul este creaţia artistică, ce presupune o individualitate cu

talent. Talentul artistic se dezvoltă printr-o continuă exersare a resurselor interioare, printr-o continuă depăşire a înzestrării native. El se exprimă pe fondul aptitudinilor.

116

În dansul competiţional aptitudinile joacă un rol deosebit. Este obligatorie prezenţa în fondul genetic al dansatorului a ritmicităţii şi muzicalităţii motrice, fără de care individul nu se poate exprima în mişcare.

Aptitudinile sunt sisteme de procese fizice şi psihice organizate în mod original pentru a permite efectuarea cu rezultate înalte a activităţii. În structura personalităţii, reprezintă latura de eficienţă a acesteia. În activitatea individului, ele prezintă o anumită constanţă şi organizare selectivă a componentelor cognitive, afective, motivaţio-nale şi executorii.

Copiii, în cursul dezvoltării lor, învaţă să deosebească efortul de aptitudini şi că pentru a obţine succese este nevoie de amândoi factorii.

În sport se pune un mare accent pe aptitudinile motrice. Având în vedere complexitatea motrică şi cea a trăirilor emoţionale din dansul sportiv, se impune studierea atentă şi a celorlalţi factori de influenţă: inteligenţa, motivaţia, echilibrul afectiv, controlul şi efortul voluntar.

Dansul este cel care formează şi educă o ţinută corporală specifică, îmbunătăţeşte capacităţile coordinative, supleţea şi a celorlalte calităţi motrice (viteză, îndemânare, rezistenţă, forţă), calităţile psihice şi moral-volitive.

Practicarea sistematică şi organizată a dansului sportiv influenţează în mod pozitiv dezvoltarea armonioasă, multilaterală şi sănătoasă a corpului şi a psihicului dansatorilor.

Talentul în sport este constituit din: nivelul superior al performanţelor iniţiale, ritmul ridicat de creştere a performanţei, însuşirea şi asimilarea cu uşurinţă a cunoştinţelor teoretice şi practice. Talentul în dansul sportiv se concretizeză în interpretarea şi expresivitatea artistică a mişcării şi în comunicarea către spectatori a tuturor sentimentelor şi trăirilor emoţionale ale dansatorului.

Arta dansatorului are drept scop să reprezinte pe om şi numai atunci va putea să emoţioneze, când spectatorul se va recunoaşte în realizarea ei. El este legătura dintre antrenor-coregraf şi spectator, fiind interpretul unei creaţii coregrafice. Rolul lui este de a transmite ideea coregrafică, dând forme variate şi sensuri acesteia. El trebuie să înveţe să-şi transforme expresivitatea obişnuită în expresivitate estetică.

În dansul sportiv partenerii învaţă mai întâi să comunice în plan motric, apoi şi în plan emoţional. Se creează acea empatie între

117

parteneri, fără de care nu ar fi posibilă expresivitatea artistică. Astfel cei doi formează un tot unitar, puterea şi valoarea comunicării lor artistice către spectatori fiind mult mai pătrunzătoare. Comunicarea dintre fată şi băiat, ca parteneri, determină transmiterea în exterior a unei game variate, complexe şi armonioase de trăiri şi sentimente, prin intermediul creaţiei coregrafice, în concordanţă cu caracterul muzicii.

VII.6. Dansul ca spectacol Dansul este artă şi mesaj către spectator. Există o legătură

strânsă şi directă între cel ce produce arta şi cel care o „consumă”. În dans mesagerul direct este interpretul sau perechea de dansatori. Limbajul corporal al dansatorilor aduce la suprafaţă prin intermediul mişcărilor nuanţe sugerate de muzică şi creează trăiri şi emoţii spectatorilor.

Spectaculozitatea artistică suprapune perfect interpretarea artistică peste creaţia artistică. Pentru a se ajunge la un înalt nivel de spectaculozitate trebuie să se ţină seama de câteva aspecte importante:

• exigenţa în execuţia artistică a coregrafiei; • ritmicitatea motrică şi dinamica corporală; • scenografia sau punerea în scenă a creaţiei artistice care se

realizează prin mijloacele specifice (lumini, decoruri, sonorizare, costume etc.) şi creează o atmosferă plăcută, atractivă privitorului.

Spectatorii devin un adevărat „barometru” în aprecierea calităţii artistice a spectacolului de dans prin explozia de bucurie şi satisfacţia pe care o manifestă.

FESTIVITATEA DE DESCHIDERE Ceremoniei de deschidere îi revine un loc important la orice

competiţie. Cu această ocazie participanţilor li se transmite conţinutul esenţial de idei al practicării sportului, într-o formă concisă care se întipăreşte uşor în minte. Printre altele, trebuie avute în vedere următoarele elemente: decor din steaguri şi flori; o masă cu o faţă de masă albă având expuse cupele, premiile şi diplomele ce urmează să se acorde; efecte de lumină; intrarea simultană a participanţilor în sunetele muzicii; cuvântări scurte, bine pregătite; prezentarea oaspeţilor de onoare şi a arbitrilor; înmânarea de suveniruri. Pentru succesul festivităţii de deschidere, un rol hotărâtor revine elaborării şi respectării unui plan de regie.

118

DESFĂŞURAREA COMPETIŢIEI de dans sportiv va fi asigurată de birourile pentru competiţii, în concordanţă cu anunţurile, conform regulilor şi dispoziţiilor privind competiţiile Federaţiei de Dans Sportiv. Aceasta va fi astfel organizată încât să asigure condiţii bune pentru participanţii la competiţii, cât şi ore pline de trăiri şi impresii spectatorilor. Pentru o bună desfăşurare a competiţiei sunt necesare reguli clare, o comportare disciplinată a sportivilor, informaţii substanţiale despre dansatori şi succesele obţinute de aceştia până în prezent, rezultate intermediare şi comentarii asupra acestora, precum şi referiri repetate la competiţia respectivă. De cele mai multe ori crearea unei atmosfere bune de competiţie depinde de priceperea prezentatorului (scoaterea în evidenţă a unor performanţe deosebite, reclamă pentru sport etc.). Pornind de la anunţarea competiţiei programele acesteia trebuie cât mai bine puse la punct, ţinând seama de posibilităţile şi condiţiile existente. Nu trebuie să subapreciem importanţa festivităţilor de premiere. Această ocazie oferă cele mai bune condiţii pentru a influenţa din punct de vedere emoţional dansatorii. La aceste festivităţi de premiere pot fi nominalizaţi, într-un cadru corespunzător instructorii sau antrenorii care pregătesc sportivii respectivi.

ALTE MANIFESTAŢII care se desfăşoară în cadrul compe-tiţiilor de dans sportiv. În programul marilor competiţii pot fi incluse şi manifestări culturale care constituie un prilej de relaxare atât pentru spectatori, cât şi pentru sportivi. În timpul liber se pot organiza pentru sportive şi sportivi vizitarea unor obiective turistice sau scurte excursii.

FESTIVITATEA DE ÎNCHIDERE se va desfăşura într-un cadru sărbătoresc, îmbogăţit cu variate spectacole culturale. Ea trebuie să se desfăşoare imediat după terminarea competiţiei. Pe lângă omagierea celor mai buni dansatori este necesar să se evidenţieze şi prestaţiile arbitrilor şi oficialilor.

Verificaţi-vă cunoştinţele! 1. Care sunt finalităţile dansului sportiv? 2. Care este relaţia între sport şi artă? 3. Care este relaţia între dans şi mişcare? 4. Ce legătură este între dans şi sănătate? 5. Care este relaţia între dans şi educaţie? 6. De ce dansul este un spectacol?

119

BIBLIOGRAFIE 1. Balanchine, G., 1977, Balanchine’s Coplete Stories of the Greate

Ballets, New York, Editura F. Mason; 2. Bughici, D., 1978, Dicţionar de forme şi genuri muzicale, Bucureşti,

Editura Muzicală; 3. Dragnea, A., Bota, A., 1999, Teoria activităţilor motrice, Bucureşti,

Editura Didactică şi Pedagogică RA; 4. Dragnea, A., Mate-Teodorescu, S., 2002, Teoria sportului,

Bucureşti, Editura FEST; 5. Filoteanu, N., Marian, D., 2000, Educaţia plastică, Bucureşti,

Editura Sigma; 6. Gagea, A., 2002, Eseu despre ştiinţa sportului, Sesiunea de

Comunicări Ştiinţifice Anuale a Universităţii Ecologice Bucureşti; 7. Giuleanu, V., 2002, Teoria muzicii, Bucureşti, Editura Fundaţiei

România de Mâine; 8. Grigore, V., 2002, Pregătirea artistică în gimnastica de

performanţă, Bucureşti, AEFS; 9. Horghidan, V., 2000, Problematica psihomotricităţii, Bucureşti,

Editura Globus; 10. Ivan, M., 2004, Sistemul componentelor psihopedagogice ale dansului

modern: ritm, comunicare, expresivitate (Lucrare de doctorat), Bucureşti; 11. Jeleascov, C., 2000, Gimnastica ritmică de bază, Bucureşti, Editura

Fundaţiei România de Mâine; 12. Macovei, S., 2002, Educaţia muzicală, în pregătirea artistică în

gimnastica de performanţă, Bucureşti, A.N.E.F.S. 13. Macovei, S., 1999, Gimnastica ritmică şi supleţea, Bucureşti,

Editura A.N.E.F.S.; 14. Munteanu, A., 1995, Comunicarea nonverbală în relaţiile

interumane, „Revista de Psihologie” nr. 5; 15. Neacşu, Gh., 1971, Transpunere şi expresivitate scenică, Bucureşti,

Editura Academiei RSR; 16. Noverre, J.P., 1967, Scrisori despre dans şi balet, Bucureşti,

Editura Muzicală;

120

17. Stoenescu, G., 1985, Euritmia, formă artistică de exprimare, Bucureşti, Editura Sport-Turism;

18. Teodorescu-Mate, S., 2001, Programare – planificare în antrenamentul sportiv, Bucureşti, Editura Semne;

19. Todea, S.F., 2001, Metodica educaţiei fizice şi sportive, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine;

20. ANS; Competiţia – conferinţă ştiinţifică internaţională, Bucureşti, 24.10.2003;

21. ***** Dicţionar enciclopedic, Vol. I, II, III, IV, 1993, Bucureşti, Editura Enciclopedică;

22. ***** FRDS, 2005, Regulamentul competiţional, www.dancesport.ro; 23. ***** FRDS, 2005, Regulamentul tehnic, www.dancesport.ro;