MARFA ALIMENTARĂ

CONCEPTE FUNDAMENTALE

Marfa este corespondentul material al unei necesităţi de consum

determinată. (inclusiv ca suport pentru informaţii variate)

– Apare în dublă ipostază:

ca produs-entitate până în faza contractării,

apoi ca lot de marfă identică, omogenă şi finită de produse până în

momentul vânzării, când este transmis consumatorului, din nou, ca

produs-entitate.

MARFA ALIMENTARĂ,

CONCEPTE FUNDAMENTALE

Comerţului îi sunt specifice o serie de axiome, printre care următoarele sunt decisive:

Comerţul se face cu marfă. Aceasta presupune o structură sortimentală şi un nivel de calitate a mărfii acceptate de cumpărători, la locul, în momentul, în cantitatea solicitată şi la preţul aşteptat.

Comerţul este o îndeletnicire profitabilă, adică un câştig stimulativ, după deducerea cheltuielilor de circulaţie şi a riscului comercial.

Comerţul se bazează pe credibilitate în amonte şi în aval de agentul economic implicat. Fără o credibilitate certă, agentul economic comerciant este marginalizat sau chiar eliminat de pe piaţă.

Comerţul presupune un grad ridicat de profesionalism specific şi complex.

MARFA ALIMENTARĂ

CONCEPTE FUNDAMENTALE

Comertul international cu marfuri alimentare se afla sub incidenta urmatorilor factori:

disponibilitatilor de resurse agro-alimentare și a fluxurilor lor comerciale internationale;

ridicarii gradului de prelucrare a alimentelor,

politicilor alimentare și nutritionale promovate la nivel national

utilizarii unor mecanisme eficiente de adaptare la exigentele protectiei consumatorului.

MARFA ALIMENTARĂ

CONCEPTE FUNDAMENTALE

necesitatile consumatorilor sunt fundamentate pe patru elemente logice de baza, si anume

logica functionala: consumatorii îsi construiesc propriile nevoi si exigente pornind de la o anumita utilitate (destinatie în consum) nesatisfacuta pe piata;

logica economica: prin achizitionarea marfurilor respective, consumatorii doresc sa-si satisfaca necesitatile în conditii eficiente de calitate si de pret;

logica diferentiala: fiecare consumator trebuie sa aiba libertatea de a alege dintre mai multe marfuri similare oferite pe piata, pe baza unor criterii de diferentiere stabilite de acesta;

logica schimbului simbolic: fiecare marfa achizitionata trebuie sa confere consumatorului un anumit statut în societate, o anumita apartenenta sociala.

MARFA ALIMENTARĂ

CONCEPTE FUNDAMENTALE

Marfa contemporana prezinta o configuratie totalizatoare, care include:

o componenta functionala – satisface o destinatie precisa, corespunde unui scop bine stabilit;

o componenta instrumentala – circulatia tehnico-economica a marfii se bazeaza pe o logistica tehnica si comerciala judicios stabilită;

o componenta estetica – marfa reprezinta un element de mediere între sfera nevoilor si oportunitatile sistemului de productie prin intermediul designului si esteticii sale;

o componenta sociala, respectiv determina un anumit nivel de satisfactie

MARFA ALIMENTARĂ

CONCEPTE FUNDAMENTALE

O problema care se pune în legatura cu orice produs destinat pietei este legata de potentialul de extindere pe alte piete.

produse locale, respectiv acele produse care prezinta un anumit potential numai pe piata interna, nationala;

produse zonale, respectiv produsele care se adapteaza caracteristicilor specifice unor piete nationale zonale;

produse multinationale/internationale, respectiv acele produse cu potential de extindere pe multe piete nationale;

produse globale, respectiv produsele cu potential de desfacere pe piata mondiala.

MARFA ALIMENTARĂ

CONCEPTE FUNDAMENTALE

Conditii esentiale pe care trebuie sa la îndeplineasca o marfa:

marfa trebuie sa satisfaca o necesitate, o utilitate sau un scop bine definit, ca reflectare a unei nevoi sociale, a unei dorinte sau asteptari;

marfa trebuie sa satisfaca cerintele standardelor si specificatiilor tehnice aplicabile pietei pe care urmeaza sa fie comercializata si utilizata si sa respecte cerintele acestora privind realizarea nivelului tehnic solicitat;

proiectarea, fabricatia, comercializarea si utilizarea marfii trebuie sa respecte cerintele legale ale societatii;

MARFA ALIMENTARĂ

CONCEPTE FUNDAMENTALE

marfa trebuie sa fie disponibila la termenul, la locul si în cantitatea solicitata, la un pret competitiv;

obtinerea marfii, având un anumit nivel calitativ, trebuie sa se realizeze în conditiile unui profit corespunzator;

caracteristicile de calitate ale marfii trebuie sa fie mai performante fata de concurenta;

productia si circulatia tehnico-economica a marfii trebuie sa fie derulate în conditiile respectarii cerintelor unui sistem de management al calitatii.

Definirea funcţiunii comerciale

Funcţiunea comercială

cuprinde ansamblul activităţilor vizând:

aprovizionarea tehnico-materială;

desfacerea (vânzarea) produselor;

comerţul intra şi extracomunitar;

cooperarea economică internaţională.

Definirea funcţiunii comerciale

Aceste activităţi sunt grupate în următoarele componente:

marketing;

aprovizionare;

vânzare (desfacere).

Funcţiunea comercială

are ca obiect conectarea unității pe planul asigurării resurselor materiale şi a vânzărilor;

GENERALITĂŢI DESPRE AMBALAJE,

CONCEPTE FUNDAMENTALE

Ambalajul

se defineşte ca un mijloc (sau ansamblu de mijloace) destinat

să cuprindă sau să învelească un produs sau un ansamblu de

produse, pentru a le asigura protecţia temporară din punct de

vedere

fizic, chimic, mecanic, biologic, în scopul menţinerii calităţii

şi integrităţii acestora în stare de livrare, în decursul

manipulării, transportului, depozitării şi desfacerii până la

consumator sau până la expirarea termenului de garanţie.

GENERALITĂŢI DESPRE AMBALAJE

CONCEPTE FUNDAMENTALE

Operaţia de ambalare este un procedeu sau o metodă

prin care se asigură, cu ajutorul ambalajului, protecţia

temporară a produsului în timpul manipulării, transportului,

depozitării, vânzării, contribuind la înlesnirea acestora, până

la consumare sau până la expirarea termenului de garanţie.

În practica curentă se mai întâlneşte şi termenul de preambalare, care reprezintă ambalarea parţială a produselor efectuată la locul de producţie sau de depozitare, în scopul prevenirii unor deteriorări pe fazele de producţie.

GENERALITĂŢI DESPRE AMBALAJE

CONCEPTE FUNDAMENTALE

Considerat de multe ori fără importanţă, ambalajul este

însă un produs indispensabil tranzacţiilor comerciale datorită

rolului şi funcţiilor pe care le îndeplineşte. În ţările cu tradiţie

în domeniul ambalajelor, acesta este considerat ca fiind parte

integrantă a produsului de înaltă calitate.

Ponderea costului ambalajelor în costul total al produselor nu

este de neglijat, fiind cuprinsă între 5 şi 15 %, iar în cazul

produselor de lux, poate ajunge până la 30 – 50 %.

GENERALITĂŢI DESPRE AMBALAJE

CONCEPTE FUNDAMENTALE

Ambalajele asigură protecţia produselor

împotriva acţiunii următorilor tipuri de factori:

factori fizici – solicitări mecanice, lumină,

temperatură, presiune, etc.

factori chimici – vapori de apă, gaze atmosferice

(oxigen, dioxid de carbon, dioxid de sulf, oxizi de

azot, etc.)

factori biologici – microorganisme, spori,

mucegaiuri, insecte, rozătoare, etc.

GENERALITĂŢI DESPRE AMBALAJE

CONCEPTE FUNDAMENTALE

Funcţia de transport – manipulare - depozitare.

Pe acest circuit apar o serie de probleme legate de menţinerea

calităţii produsului. Din acest punct de vedere, cerinţele

ambalajului sunt următoarele:

adaptarea ambalajului la normele şi mijloacele de transport;

optimizarea raportului volum / masă (greutate); de exemplu,

ambalajele cu volum standard beneficiază de un preţ mai

avantajos faţă de ambalajele cu volume nestandardizate sau

agabaritice (foarte mari), respectiv ambalajele cu mase proprii

mai mici beneficiază de taxe de transport mai mici;

posibilitatea adaptării dimensiunilor ambalajelor la mijloacele

de transport (ambalaje pliabile, sau cu volume variabile).

GENERALITĂŢI DESPRE AMBALAJE

CONCEPTE FUNDAMENTALE

Funcţia de promovare a produselor şi informare – este

cea mai nouă funcţie a ambalajelor.

Crearea ambalajelor constituie unul din elementele strategice

ale firmelor în politica de comercializare a produselor.

Ambalajul înlocuieşte arta vânzătorului prin forma, grafica şi

estetica sa, contribuind la promovarea desfacerii.

El trebuie să atragă atenţia cumpărătorului în mod spontan, să

fie uşor de recunoscut şi să sugereze o idee precisă despre

produs. (informatii).

GENERALITĂŢI DESPRE AMBALAJE

CONCEPTE FUNDAMENTALE

Ambalajul trebuie să îndeplinească câteva condiţii de bază

pentru a-şi putea îndeplini funcţia de promovare şi informare:

să pună în evidenţă marca comercială a produsului

înscrisurile să fie clare, uşor de citit, pentru a nu da naştere la

confuzii

să pună în valoare caracteristicile principale ale produsului,

astfel încât cumpărătorul să-l deosebească cu uşurinţă de altele

similare

să creeze imaginea calităţii produsului prin diferite mijloace

(formă, soliditate, comoditate în utilizare).

GENERALITĂŢI DESPRE AMBALAJE

CONCEPTE FUNDAMENTALE

În afara funcţiilor pe care trebuie să le îndeplinească consumatorii mai

cer de la ambalaj şi alte cerinţe ca de exemplu:

să fie comod în utilizare, adică să aibă o formă care să-i permită o mânuire

uşoară;

să poată fii închis şi deschis cu uşurinţă;

să conţină o cantitate de produs potrivită;

să aibă o masă proprie cât mai mică ;

să nu fie toxic ;

fără miros, gust propriu;

rezistenţă mecanică ridicată ;

impermeabilitate faţă de gaze, praf, grăsimi;

compatibilitate faţă de produsul ambalat ;

să permită sau nu ( după caz ) pătrunderea radiaţiilor luminoase ;

forma , grafică atractive .

GENERALITĂŢI DESPRE AMBALAJE

CONCEPTE FUNDAMENTALE

Alegerea ambalajelor este determinată de următorii factori principali:

caracteristicile produsului care se ambalează ;

condiţiile de transport, manipulare şi toate solicitările la care poate fi supus

ambalajul ;

caracteristicile de calitate ale materialului de ambalare;

metoda de ambalare folosită;

cheltuielile ocazionale de producerea ambalajului şi de transportul lui.

GENERALITĂŢI DESPRE AMBALAJE

CONCEPTE FUNDAMENTALE

Principalii factori care au impulsionat şi continuă să

impulsioneze dezvoltarea ambalajelor şi modernizarea

operaţiilor de ambalare sunt:

realizarea unei reclame eficiente pentru noile produse apărute

pe piaţă;

comercializarea uşoară şi rapidă a mărfurilor;

transportul şi depozitarea economică a mărfurilor;

diversificarea sortimentală a mărfurilor;

conservarea produselor perisabile;

asigurarea unei igiene corespunzătoare pentru produsele

alimentare, farmaceutice, chimice etc.

GENERALITĂŢI DESPRE AMBALAJE

CONCEPTE FUNDAMENTALE

În normele de igienă privind alimentele şi protecţia

sanitară a acestora aprobate prin Ordinul Ministerului

Sănătăţii nr. 611/ 3.04 .1995 se menţionează următoarele

cerinţe privitoare la ambalajele pentru alimente:

- să fie avizate sanitar (ca de altfel utilajele,

recipientele şi ustensilele utilizate în sectorul alimentar) ;

- materialele din care se confecţionează să aibă grad

ridicat de stabilitate fizico-chimică, care sa nu permită

cedarea în timpul utilizării substanţelor străine peste limitele

admise ;

- să nu influenţeze caracteristicile organoleptice,

fizico-chimice sau valoarea nutritivă a produsului alimentar cu

care vine în contact în timpul prelucrării, manipulării,

transportului sau păstrării acestuia ;

GENERALITĂŢI DESPRE AMBALAJE

CONCEPTE FUNDAMENTALE

- să nu confere toxicitate produsului alimentar cu care

vine în contact ;

- să asigure produsului alimentar o protecţie eficientă

faţă de impurităţile accidentale pe toată perioada prelucrării,

păstrării şi transportul produsului respectiv;

- cernelurile şi coloranţii folosiţi la imprimarea şi

colorarea materialelor de ambalaj care vin în contact cu

produsul alimentar să fie avizat de Ministerul Sănătăţii;

- este inadmisibil contactul direct al alimentelor cu

partea colorată sau imprimată a ambalajului ;

- nu este admisă folosirea la ambalarea alimentelor a

hârtiei provenite din deşeuri.

Condiţionarea şi ambalarea produselor

alimentare

1. Condiţionarea

- metodele, mijloacele şi materiile ce concurează la personalizarea şi prezentarea

produsului oferit consumatorului

- suport a imaginii de marcă

- ansamblul de procedee tehnice de conservare şi de protecţie a unui produs

2. Ambalarea

- sens este mai restrictiv

- o operaţie, un procedeu sau o metodă prin care se asigură protecţia temporară a

produsului în cursul manipulării, transportului, desfacerii şi consumului, un mijloc

important de comunicaţie

Funcţiile conditionarii: • protejează produsul contra efectelor mecanice şi atacurilor microbiene; • facilitează desfacerea produsului către consumator la punctele de vânzare şi aşezarea lui uşoară şi în condiţii de igienă în sacoşele cumpărătorilor; • face comodă utilizarea produsului în consum; • face produsul atrăgător, atunci când se află în raft; • reprezintă un suport de comunicare şi de promovare eficient. Condiţii esenţiale: • materialele = reciclabile, biodegradabile sau incinerabile; • puţin costisitoare.

1. CONDITIONAREA

a) Protecţia produsului Dorinţa de a vedea produsul

Alegerea materialelor

- opace?

- transparente? Produse fragile

Protecţie împotriva atacurilor micorbiene

b) Service acordat distribuitorului

c) Comoditate în utilizare pentru

consumator - Prin forma sa raţională,

-Prin facilitatea sa de a deschide ambalajul după utilizări repetate,

Condiţionarea permite o bună stocare a produsului la consumator, cu efecte benefice pentru aceştia: câştigare de loc şi de timp

d) Atragerea cumpărătorului la punctul de vânzare

-“vânzătorul silenţios”

- Etichetele sau menţiunile făcute pe produs sunt componente importante ale condiţionării. Cerinţe: - să fie simple şi explicite; - să permită “construirea” unui raft atractiv şi armonizarea culorilor în “ansamblul” raionului de vânzare. - Ambalaj transparent sau opac?

AMBALAREA activitatea de proiectare şi de fabricare a containerelor sau a materialelor

protectoare pentru diferitele produse

containerul sau materialul protector poartă numele de ambalaj

Standadizarea şi paletizarea

Dimensiunile ambalajului = fracţiuni exacte ale paleţilor cu care sunt “manipulate” sau transportate produsele alimentare

Paleţii fac obiectul standardizării şi permit ca lanţul de stocare, depozitare, transport etc., să se realizeze în cadrul unor norme invariabile.

Europaleţii 120 x 80 standard

- camion - 11 rânduri a câte trei paleţi pe rând = 33 paleţi.

Materiale pentru condiţionarea şi ambalarea produselor agroalimentare

a) Cartonul şi hârtia – primul loc, reciclabil

b) Metalul: fierul şi aluminiul (concurente), aluminiul = lider pe piaţa băuturilor

c) Sticla – recul foarte puternic, înjumătăţirea greutăţii, cel mai bine perceput de consumatori

d) Plasticul – dezvoltarea cea mai spectaculoasă

• Peliculele celulozice

• Celuloza sau pasta de hârtie

• Polistirenul

• Poliuretanul

• PVC

e) Lemnul

f) Alte materiale saci de iută, utilizaţi pentru cereale, cartofi, fasole ş.a.; • saci de polipropilenă – pentru orez; • “bombe aerosoli” pentru frişcă, creme etc.;

Pe măsura dezvoltării şi modernizării comerţului,

a diversificării formelor de comercializare s-a

intensificat preocuparea (producătorilor şi

comercianţilor) de a extinde operaţiile de

preambalare.

Problema ambalajelor devine din ce în ce mai

mult o problemă complexă în care intră psihologia

socială, dorinţele consumatorilor, relaţiile cu

publicul şi publicitatea, design-ul.

Ambalajul şi legăturile care le implică

Activitatea de creare şi producere a ambalajelor trebuie analizată cu ajutorul legăturilor pe care le implică:

1. este legată de producţie, deci concepţia ambalajului nu poate fi despărţită de cea a produsului.

2. este legată de stocare, expediere şi transport.

3. este legată de activitatea de comercializare şi publicitate.

Datorită corelaţiilor care le implică a

apărut conceptul de ambalaj total

Se poate vorbi de mai multe categorii de ambalaje:

ambalaje pentru transport,

ambalaje colective sau ambalajul de vînzare sau de consum.

Dacă pentru primele două categorii, predominantă este funcţia de protecţie, ambalajul de vînzare cumulează două importante funcţii:

Funcţia de protecţie constă în asigurarea protejării calităţii şi integrităţii produselor.

Funcţia de promovare a ambalajului se referă la capacitatea acestuia de a atrage asupra produsului, de a-l diferenţia şi de a-l convinge pe consumator să-l cumpere

Funcţia de promovare a ambalajului urmăreşte să informeze consumatorul prin elemente ce alcătuiesc textul, expresivitatea, personalitatea mărcii de fabrică, care au ca efect identificarea produsului şi garantarea calităţii acestuia.

În tratarea estetică a ambalajului trebuie să

se ţină cont de existenţa unui complex

senzorial, care determină o manifestare de

aprobare sau de respingere din partea simţului

estetic al fiecărui individ, de efectul emoţional

declanşat de actul de cumpărare şi de consum.

Elementele de bază a ambalajelor

Elementele de bază ale design-ului

ambalajului sunt:

forma,

culoarea,

grafica

şi mesajul informaţional transmis.

Forma

Forma ambalajului trebuie privită ca

elementul estetic în stabilirea căruia îşi pun

amprenta constrîngerile pe care le aduce natura

produsului pe care îl conţine, condiţiile de

producere şi utilizare şi în mod deosebit puterea

de sugestie pe care este chemat să o furnizeze

compărătorului.

La proiectarea formei ambalajului trebuie să se

aibă în vedere următoarele condiţii: 1 – capacitatea de protecţie fizico-mecanică şi chimică

cerută de produs pe tot circuitul producător – consumator.

2 – importanţa componentei informaţional – estetice a produselor pentru formarea deciziei de cumpărare, a ridicat în faţa proiectanţilor sarcina de a concepe pentru unele produse forme de ambalaje prin care produsul să devină vizibil.

3 – datorită puterii de sugestie a ambalajelor, pentru unele grupe de produse se folosesc forme modulate, care devin caracteristice şi uşor de repetat.

4 – forma ambalajului trebui corelată cu materialul utilizat pentru confecţionare cu sistemul de construcţie, cu particularităţile de utilizare, cu destinaţia, cu modul de amplasare în spaţiul comercial şi, bineînţeles cu satisfacerea consumatorului.

Forma ambalajului poate sugera calitatea

produsului de lux, de calitate superioară sau

inferioară. Forma ambalajului trebuie să fie

adaptate la conţinut, pentru a se elimina

formatele exagerate şi spaţiile goale ce dau

iluzia unui conţinut mai mare.

Se remarcă preocuparea modernă de a adapta forma ambalajelor la diferite întrebuinţări suplimentare.

Forma ambalajului trebuie să asigure o manevrare uşoară din partea consumatorului (să ofere posibilitatea de a fi luat şi manevrat cu o singură mînă) şi o utilizare lesnicioasă.

De asemenea, forma ambalajului trebuie să permită o deschidere – închidere uşoară în timpul utilizării produselor.

La soluţionarea estetică a formei ambalajului, o condiţie o

constituie valoarea percepţională pe care o furnizează, care la rîndul

ei depinde de:

1 – forma şi ponderea elementelor ce compun ambalajul;

2 – direcţia pe care se desfăşoară produsul (pe orizontală sau pe verticală);

3 – forma secţiunilor sau proiecţia ambalajului în diferite planuri;

4 – simplitatea liniilor şi a suprafeţei ambalajului sau din contra, folosirea unor forme încărcate, complicate, particulare prin care să se furnizeze produsului o personalitate distinctă;

5 – omogenitatea formelor sau individualitatea lor, pot servi drept suport de tratare estetică, a cărui completare cu alte elemente estetice creează ansamblul ce diferenţiază şi atrage.

Culoarea ambalajului

Culoarea ambalajului Unul dintre cele

mai importante mijloace pe care îl deţin

design-erii pentru a face din ambalaj un

mijloc efectiv de comunicare este culoarea.

Culoarea ambalajului este un element de

vînzare al produsului, impunîndu-se alegerii

consumatorului prin seducţia sa.

Spectrul coloristic

Nu se poate afirma că există reguli de folosire a culorii în domeniul ambalajelor, dar există cîteva cerinţe care se impun.

a) în alegerea culorii ambalajelor trebuie să se ţină seama de natura produsului pe care îl conţine, pentru a favoriza asocieri pozitive şi a evita crearea de imagini derutante sau inacceptabile.

- pentru conservele de peşti, utilizîndu-se culoare predominant violetă, se sugerează starea de putred, în timp ce culoarea galbenă duce la asocierea de hrănitor.

- pentru ambalajul de alune prelucrate, culoarea verde sugerează starea de necopt, pe cînd culoarea maro se face asociată cu produsul pregătit pentru consum;

- acelaşi sortiment de cafea a fost ambalat în pungi de aceeaşi mărime şi formă, dar de culori diferite: negru, roz şi auriu, vizual: cafeaua din punga neagră are gust „prea prăjită”; cea din punga roz nu este prea aromată, iar cea din punga aurie a fost cea mai apreciată.

La alegerea culorii ambalajului trebuie să se

aibă în vedere influenţa pe care acesta o are

asupra culorii produsului. Culorile pot şi

trebuie să comunice informaţii asupra calităţii

şi a altor caracteristici ale produsului.

b) Corelaţia culoarea ambalajului – caracteristicile

consumatorilor. Există strînse corelaţii între

preferinţile pentru culori şi domiciliu (în mediu

urban sau rural) vîrstă, sex, apartenenţă la diferite

clase sociale.

c) Culoarea ambalajului şi reacţiile psihologice. Culorile

şi nuanţele lor provoacă diverse reacţii psihologice,

legîndu-se în imaginaţia oamenilor, de anumite

interpretări. Tocmai aceste reacţii psihologice stau la

baza impulsionării vînzărilor.

Grafica ambalajelor

Grafica ambalajelor Elementul principal

în formarea imaginii estetice a unui ambalaj îl

reprezintă grafica. Grafica ambalajului

cuprinde totalitatea fotografiilor, desenelor,

sloganurilor şi simbolurilor, care împreună, cu

forma şi culoarea, realizează design-ul

ambalajului.

În literatura de specialitate se disting mai

multe stiluri de grafică: 1. grafica modernă, care urmăreşte crearea unei

exprimări simbolice, schematizate, cu prelucrarea simplă în ceea ce priveşte înţelegerea şi reţinerea;

2. grafica comercială care sugerează prin fotografii, desene şi diferite alte mijloace caracteristicile produsului, utilitatea, destinaţiile;

3. grafica umoristică, la care în soluţia estetică se includ caricaturi sau alte elemente similare, ce apropie produsul de consumator. Acest tip de grafică se foloseşte mai ales la produsele pentru copii

Calitatea artistică a fotografiilor color îi obligă pe producători să respecte concordanţa dintre imaginea prezentată pe ambalaj. O necorelare a acestora (fie prin supra- sau subevaluarea imaginii produsului prezentată pe ambalaj, în raport cu imaginea reală) va avea efecte negative sigure, deoarece consumatorul se va considera greşit informat, chiar înşelat.

Trebuie avute în vedere chiar şi cele mai neînsemnate abateri ale nivelului calităţii la produsele cu mărci recunoscute pun în pericol nu numai produsele, dar şi chiar poziţia firmelor din punct de vedere concurenţial. Căci se ştie că producătorii recunoscuţi pe piaţa internaţională, vînd produsele lor cu 20-30% mai scump decît produsele similare necunoscute sau puţin recunoscute ca marcă.

Tendinţa actuală în conceperea ambalajelor

produselor, se caracterizează printr-o grafică simplă, dar

expresivă, de regulă prin fotografii color fidele. Ea

trebuie să stimuleze imaginaţia, să prezinte produsul

într-o formă atrăgătoare, statică sau dinamică, cu efect

imediat, astfel ca produs să fie remarcat, individualizat

şi dorit de consumator. Ilustraţia grafică trebuie să aibă

legătură strînsă cu produsul, fie prin înfăţişarea imaginii

lui, fie prin sugerarea întrebuinţării sau provenienţei.

Din punct de vedere grafic, funcţia ambalajului de informare şi promovare se realizează prin corelarea imaginii cu textul publicitar şi cu coloristica. Unii specialişti consideră că textul publicitar trebuie redus la minimum, iar informaţia trebuie să o ducă culoarea, simbolurile şi forma ambalajului.

Dar această părere nu trebuie să ducă la concluzia că mesajul informaţional poate fi ignorat. Dacă mesajul informaţional prezentat pe ambalaj este incomplet, atunci efectul promoţional este exact invers.

Marca ambalajului Efectul de reclamă a ambalajului este completat de

marcă; pentru unii cumpărători este suficient să

recunoască un anumit ambalaj cu marca de fabricaţie

pentru a lua decizia cumpărării produsului. Marca ajută

cumpărătorul să memoreze produsele de firme, să

găsească mai repede produsul. Aceasta contribuie la

desfacerea mai rapidă a produselor

Literatura de specialitate evidenţiază trei perioade în

evoluţia utilizării mărcilor, prima perioadă, marcată de

apariţia mărcii patronomice, ce caracterizează prin

atribuirea de către producători a propriilor nume

produselor; a doua perioadă este cea a generaţiilor de

mărci care disting şi descriu produsul; iar a treia

perioadă este cea a generaţiei de mărci simbolice,

capabile să asigure coincidenţa dintre marca utilizată şi

aspiraţiile publicului faţă de un produs.

Se remarcă că, în prezent, sunt utilizate cu succes

toate cele trei generaţii consemnate.

Marca reprezintă un nume, un termen, un semn, un simbol, un desen sau orice combinaţie a acestor elemente, servind la identificarea bunurilor unui producător (vînzător) pentru a le diferenţia de cele ale concurenţilor.

Marca depusă este o marcă sau un element al acesteia care se bucură de protecţia legală datorită proprietăţii exclusive a întreprinderii asupra ei.

Mărcile pot fi clasificate astfel: marca de fabrică este semnul distinctiv adoptat de

producători pentru a deosebi produsele lor de alte produse similare;(Bosch, Zorile, Stejaur, Lacta, Bucuria, Alfa ş.a)

marca de comerţ este semnul distinctiv folosit de o întreprindere comercială, în special de marile magazine, pentru a evidenţia faptul că anumite produse fabricate de o altă întreprindere sunt vîndute în unităţile lor comerciale;

marca de serviciu este utilizată pentru a evidenţia ca anumite servicii (de transport, publicitate ş.a) sunt examinate în condiţii precis determinate de calitate, sunt prestate de anumite firme.

Magazinul:

Bosch,

Maximum,

Alina

Electronic,

Nr.1 s.a

Acestea la rîndul lor pot fi:

1) mărcile figurale (sunt compuse din semne, desene, embleme plane sau în relief, figuri, portrete, monumente, fotografii destinate să atragă atenţia vizuală)

2) mărcile complexe au în compunerea lor semne care prin ele însele nu sînt distinctive, dar care împreună cu celelalte elemente, dobîndesc un caracter distinctiv.

3) marca verbală constă dintr-o denumire adoptată de o întreprindere pentru a desemna produsele sale. În acest caz ceea ce constitui marca este chiar denumirea dată, indiferent de forma care este scrisă.

carme

z

4) marca combinată În cazul mărcii combinate, numele folosit constituie doar un element al acesteia. Ceea ce formează marca nu este numele luat în mod abstract, ci forma sa particulară, modul în care este aranjat, fizionomia sa specială, care îl distinge de acelaşi nume ce ar aparţine altora.

5) marca sonoră sau auditivă este alcătuită din semnale sonore sau melodii simple, uşor de reţinut. Aceste mărci pot fi înregistrate şi reproduse apoi în cadrul emisiunilor de radio şi televiziune.

6) marca specială include atît forma produsului, cît şi forma ambalajului.

Nokia,

Coca-

Cola

Date

meteo s.a Îngheţate

, copturi

ş.a

Se pune întrebarea: de ce un fabricant

doreşte să aplice o marcă pe produsul său,

avînd în vedere că aceasta implică o cheltuială

suplimentară cu condiţionarea, cu publicitatea

şi protecţia legală şi un risc în cazul în care

produsul nu va fi acceptat de utilizator?

Sunt patru motive principale care justifică

utilizarea mărcii:

1) O marcă uşurează identificarea produselor şi simplifică reperarea lor;

2) O marcă depusă sau un brevet protejează caracteristicile produselor contra unei eventuale imitaţii

3) O marcă vehiculează ideea unui cert nivel de calitate al produsului şi permite cumpărătorilor satisfăcuţi să o regăsească cu uşurinţă;

4) Marca oferă, în sfîrşit, posibilitatea de a conferi produsului o personalitate unică capabilă să justifice diferenţa de preţ.

Avînd în vedere importanţa mărcii, agenţii

economici (producători şi comercianţi) trebuie să-şi

definească o strategie clară în acest domeniu.

Design-ul ambalajelor este o preocupare dinamică.

De mulţi ani, în SUA se consideră că un ambalaj îşi

pierde valoarea publicitară după un interval de 9 luni.

După acest interval, ar fi trebui modificată forma şi

grafica ambalajului, pentru a se putea susţine cu succes

concurenţa.

Merchandisingul

Abordarea esteticii ambalajului produselor trebuie integrată principiilor de merchandising. Merchandisingul cuprinde un mănunchi de tehnici utilizate în procesul comercializării, cu un rol promoţional unanim acceptat, care se referă la prezentarea în cele mai bune condiţii (materiale şi psihologice) a produselor oferitei pieţei.

Merchandisingul se bazează tehnicile de

prezentare a produselor la locul de vînzare,

făcînd apel la tot ce poate fi mai atractiv:

condiţionarea şi prezentarea, fracţionarea,

ambalajul, expunerea şi etalarea mărfurilor

într-un anumit spaţiu rezervat vînzărilor de un

anumit tip.

Cercetarea, proiectarea şi realizarea

ambalajelor se răscumpără prin preţ. Ponderea

costului ambalajului în preţul produsului

variază între 1% şi 70-80%.

În viitor va fi o creştere a ponderii de

ambalaje ca răspuns la un nou nivel de

civilizaţie.

Sistem bicomponent perfect produs

– ambalaj

Un aspect important este corelarea design-

ul ambalajului cu design-ul produsului pentru

a obţine un Sistem bicomponent perfect

produs – ambalaj, ca fiecare element să-şi

îndeplinească rolul său dar să contribuie şi la

realizarea efectului comulat

PRPOPRIETATIPSIHOSENZORIALEgust, miros, aspect,culoare, forma

PRODUSULsistem

MONOCOMPONENT

AMBALAJULsistem

MONOCOMPONENT

FUNCTIA DEPROTECTIE-natura materialuluide ambalaj - modul de ambalare asigura:

FUNCTIA DE PROMOVARE prin- design-ul ambalajului:(forma, culoare, grafic )marcare, nformatii asigur

a

a:i- protectia integrit tii

fizice- protectia calit tii produsului- protectia mediului

a

a - identificarea produsului- garantarea calit tii- accelerearea vinz

aarii

ASIGURAREASANATATII- valoaera calorica- valoarea biologica

SIGURANTASI IGIENAALIMENTARA-desfasurareanormala ametabolismului

SERVICIU-prepareare rapida, servire comoda,pastrare si conservare

Design-ul sistemului produs – ambalaj

trebuie completat şi corelat cu elemente

informaţionale.

Elementele informaţionale, caracteristicile

produselor alimentare, se pot grupa după

destinaţie astfel:

informaţii de identificare şi evaluare a calităţilor

senzoriale pe care le posedă;

informaţii de utilizare care comunică procedurile,

condiţiile şi restricţiile de care este necesar să se

ţină seama pentru a se obţine eficienţa dorită şi

posibilă. Componenţa informaţională are un rol

important în etapa de convingerea consumatorului

asupra calităţilor unui produs (mai ales atunci cînd

este vorba de un produs nou).

Informaţiile de utilizare a produsului alimentar foarte

diferite de la o grupă la alta se referă la:

condiţiile de păstrare şi conservare pentru perioada pînă la utilizare

(indicator TTI – „Timp/Temperatură”)

recomandări privind procedurile în vederea desfacerii ambalajului

posibilităţile de utilizare a produsului: destinaţii sau la ce preparate poate fi folosit, în ce condiţii, în ce variante.

Contraindicţiile – privesc măsurile de prevenire sau de înlăturare a unor utilizări greşite, care pot să genereze insatifacţii consumatorilor.

Pentru produsele cosmetice se oferă informaţii

privind:

destinaţia;

mod de utilizare;

condiţii de păstrare;

contraindicaţii;

data fabricării;

termen de valabilitate

Pentru detergenţi se transmit informaţii cu

privire la:

compoziţie;

instrucţiuni de utilizare şi păstrare;

destinaţie;

contraindicaţii;

data fabricării;

termen de vabilitate.

Volumul informaţional ce urmează a fi

transmis depinde specificul produsului, de

gradul de noutate, de cerinţele consumatorului

şi reprezintă atît un factor de promovarea

produselor, cît şi un factor de educare,

protejare şi un drept al consumatorilor.

Principalul mijloc de comunicare a

informaţiilor îl reprezintă ambalajul

produsului.

O parte din informaţii se pot transmite şi

prin intermediul produsului pe care se înscriu

unele informaţii privind identificarea, indicaţii

de utilizare, contraindicaţii.

Aprovizionarea tehnico-materială a unității

Aprovizionarea

= activitatea prin care se asigură elementele materiale şi tehnice să permită realizarea obiectivelor generale ale unității, în condiţiile unor costuri minime şi ale unui profit cât mai mare;

= ansamblul operaţiunilor care au ca obiectiv punerea la dispoziţia unității a produselor şi serviciilor de care aceasta are nevoie şi pe care le procură din afara unității;

= în esenţă, include cumpărarea resurselor materiale (materii prime, materiale, mărfuri, combustibili, energie, apă) şi gestionarea stocurilor.

Aprovizionarea tehnico-materială a unității

În literatura de specialitate sunt utilizaţi cu precădere termeni ca:

achiziţionare;

aprovizionare;

cumpărare;

alimentare.

Aprovizionarea tehnico-materială a unității

Principalele obiective:

asigurarea completă, complexă şi la timp a firmei cu resurse materiale şi tehnice corespunzătoare calitativ, la locul şi termenele solicitate, cu un cost minim;

asigurarea condiţiilor optime de depozitare a resurselor materiale;

alimentarea raţională a locurilor de muncă cu resursele materiale necesare;

utilizarea raţională a resurselor materiale, astfel încât să se respecte normele de consum stabilite şi stocurile de producţie neterminată.

Aprovizionarea tehnico-materială a unității

În vederea atingerii obiectivelor se iniţiază şi se desfăşoară activităţi specifice cu grad de complexitate şi dificultate diferit:

identificarea şi stabilirea volumului şi structurii materiale şi energetice necesare desfăşurării activităţii de ansamblu a unităţii economice;

fundamentarea tehnico-economică a planului şi programelor de aprovizionare;

dimensionarea pe bază de documentaţie tehnico-economică a consumurilor materiale şi energetice;

elaborarea de bilanţuri materiale şi energetice;

Aprovizionarea tehnico-materială a unității

dimensionarea pe criterii economice a stocurilor şi a loturilor de resurse materiale pentru comandă şi aprovizionare;

prospectarea pieţei interne şi externe de resurse materiale;

alegerea resurselor materiale şi echipamentelor tehnice;

alegerea furnizorilor;

elaborarea strategiilor de cumpărare a resurselor necesare;

testarea credibilităţii furnizorilor;

negocierea şi concretizarea relaţiilor cu furnizorii aleşi;

urmărirea derulării contractelor;

angajarea unui personal de specialitate etc..

Aprovizionarea tehnico-materială a unității

Principalele atribuţii ale aprovizionării sunt:

procurarea la termenele stabilite a materiilor prime, materialelor de care unitatea are nevoie;

urmărirea evoluţiei pieţelor produselor pe care întreprinderea le utilizează;

stabilirea modalităţilor de aprovizionare pe care trebuie să le respecte compartimentele unității;

elaborarea programelor de aprovizionare în funcţie de planul de producţie/prestaţie/vânzare al unității;

stabilirea regulilor de control al mărfurilor aprovizionate;

stabilirea criteriilor pentru o bună gestiune a stocurilor.

1. Organizarea aprovizionării Sisteme de organizare a aprovizionării tehnico-materiale:

sistemul funcţional;

sistemul de organizare pe grupe de materiale;

sistemul de organizare în funcţie de destinaţia de consum a resurselor materiale;

sistemul mixt de organizare a activităţii de aprovizionare.

2. Elaborarea programului de aprovizionare

Programul de aprovizionare tehnico-materială

cuprinde:

Necesarul de resurse materiale;

Indicatori:

necesarul propriu-zis programat;

stocul la sfârşitul perioadei de program;

necesarul total de resurse materiale.

Sursele de acoperire a necesarului de resurse materiale.

Indicatori:

stocul de la începutul perioadei de program;

resursele interne ce pot fi folosite în cursul anului;

necesarul de aprovizionat.

9.2.2. Elaborarea programului de aprovizionare

Etapele elaborării programului de aprovizionare:

Pregătirea întocmirii programului de aprovizionare:

presupune culegerea şi prelucrarea datele necesare întocmirii programului:

lista de resurse materiale (categoriile de materii prime, energie, apă, abur şi combustibil de care are nevoie unitatea economică, grupate după anumite principii şi indexate după un anumit sistem de indexare);

norma de consum specific de aprovizionare = cantitatea maximă dintr-un anumit material prevăzută pentru consumul specific de aprovizionare, în scopul obţinerii unei unităţi de produs sau executării unei unităţi de lucrări în anumite condiţii tehnico-organizatorice specifice unităţii economice.

Elaborarea propriu-zisă a programului de aprovizionare.

2. Elaborarea programului de aprovizionare

Procesul de aprovizionare

Etape:

Decizia de cumpărare;

Procesul administrativ al cumpărării

Recepţia

2.Elaborarea programului de aprovizionare

Procesul de aprovizionare

Etape:

Decizia de cumpărare. În această etapă o mare importanţă o are alegerea furnizorilor, în funcţie de:

• calitatea produselor şi a materiilor prime;

• preţul produselor;

• termenele de livrare şi regularitatea livrărilor;

• condiţii şi facilităţi de plată;

• gama serviciilor ce însoţesc livrările;

• reputaţia furnizorului.

.2. Elaborarea programului de aprovizionare În alegerea furnizorilor se operează cu o serie de criterii care:

privesc produsele şi livrările;

oferă informaţii despre situaţia generală a furnizorului;

caracterizează mediul în care funcţionează furnizorul.

Prin alegerea furnizorilor se urmăreşte:

asigurarea unui beneficiu potenţial;

dobândirea unui prestigiu;

diminuarea riscurilor.

Procesul de aprovizionare

Etape:

Procesul administrativ al cumpărării antrenează execuţia unui număr mare de

activităţi şi elaborarea de documente cum ar fi cererea de cumpărare sau de

aprovizionare, comanda redactată în scris de către compartimentul de

cumpărări;

Recepţia cuprinde operaţii care constau în compararea conţinutului livrării cu

elementele comenzii (verificarea cantitativă şi calitativă a mărfurilor la

primirea-predarea acestora constituie obiectul recepţiei).

9.2.3. Gestiunea aprovizionării

Presupune:

identificarea nevoilor de consum şi stabilirea surselor de acoperire – alegerea furnizorilor;

asigurarea recepţiei cantitative şi calitative şi gestiunea eficientă a stocurilor de materii prime, materiale etc.;

asigurarea activităţii de depozitare şi de punere la dispoziţia consumului a resurselor necesare.

3. Gestiunea aprovizionării

Politica de aprovizionare

parametri:

mărimea capitalului disponibil pentru a fi investit în stocuri;

consumul pe perioade;

costuri:

• costul de stocare - include cheltuielile de depozitare, deprecierile sau deteriorările produselor stocate precum şi costurile financiare de natura dobânzilor;

• costul de derulare a comenzilor - cuprinde cheltuielile administrative ocazionate de aprovizionare, precum şi costul livrării;

• costul de penurie - are în vedere o eventuală ruptură de stoc şi implică cheltuieli suplimentare pentru întreprindere;

condiţiile de cumpărare;

natura produselor;

coeficientul de servire cerut (un coeficient ridicat de servire va permite livrări rapide în cazul întreprinderilor comerciale şi deci o bună servire a clienţilor ).

3. Gestiunea aprovizionării

Variante ale politicii de aprovizionare a firmei:

comenzi la date fixe în cantităţi variabile. În acest caz, mărimea cantităţilor necesare de aprovizionat este stabilită astfel încât aceasta să satisfacă nevoile firmei până la următoarea livrare;

comenzi în cantităţi constante efectuate cu o periodicitate variabilă. În acest caz, momentul în care firma se aprovizionează depinde de stocul la un moment dat, de previziunile ieşirilor şi de termenele de livrare stabilite;

comenzi în cantităţi variabile şi cu o periodicitate variabilă. În acest caz, întreprinderea consultă în permanenţă stocul şi face comenzi pentru cantităţile fixate în funcţie de obiectivele care se urmăresc.

3. Depozitarea şi gestiunea stocurilor

Motivaţia depozitării:

obţinerea unor economii din necesităţile mai mici de transport;

obţinerea unor reduceri de preţ pentru cantităţile mai mari de mărfuri

achiziţionate;

menţinerea unor relaţii tradiţionale cu sursele de aprovizionare;

capacitatea de a face faţă condiţiilor pieţei;

posibilitatea de a conduce eficient lanţul de aprovizionare.

Motivaţia stocării mărfurilor:

asigurarea continuităţii afacerii prin stoc;

prudenţa în afaceri;

specularea.

Stocurile

Stocul reprezintă cantitatea de bunuri existentă ca rezervă la un moment dat într-

un depozit sau într-un punct de vânzare.

Stocurile, din punct de vedere al gestionării, pot fi: bunuri achiziţionate în scopul

revânzării; bunuri finite sau în curs de execuţie fabricate de o întreprindere sau

materii prime, materiale, utilităţi ce urmează a fi folosite în procesul de producţie.

Financiar, stocurile se clasifică în: materii prime; materii consumabile; produse;

produse în curs de fabricaţie; mărfuri (bunuri cumpărate în scopul revânzării) sau

ambalaje.

Conform Legii Contabilităţii nr. 82/1991, stocurile sunt bunuri şi servicii

destinate fie vânzării, fie consumului, la prima utilizare.

Stocurile

Viteza de rotaţie a stocurilor este primul obiectiv pe care trebuie să ţi-l însuşeşti!

Aceasta îţi arată numărul de zile în care stocul se modifică (produsele sunt

vândute), respectiv la câte zile ai nevoie de un nou stoc. Fireşte că nu trebuie să

rămâi fără marfă şi apoi să reaprovizionezi. Stocul se înnoieşte periodic, în

funcţie de vânzări. Obiectivul tău e reprezentat de obţinerea unui număr cât mai

mic de zile!

Asigurarea unor stocuri minim necesare, care să asigure desfăşurarea normală a

activităţii, prin alimentarea continuă a punctelor de consum şi în condiţiile unor

cheltuieli cât mai mici.

Prevenirea formării unor stocuri supranormative sau cu mişcare lentă, ori fără

mişcare.

Asigurarea unor condiţii de depozitare-păstrare corespunzătoare în vederea

prevenirii degradărilor de materiale existente în stocuri.

Stocurile

Dacă nivelul de stoc este prea mare:

se înregistrează numeroase cheltuieli suplimentare (construcţia de depozite,

asigurări, personal salarizat, întreţinere, pază etc.);

imobilizările de capitaluri scad competitivitatea firmei;

poate crea dificultăţi de lichidităţi;

creşte riscul de degradare şi deteriorare a produselor stocate;

conduce la situaţii în care firma vinde cu rabat (scăderea profitului) producţia

stocată.

Un nivel de stoc prea scăzut:

multiplică riscul de a se întrerupe şi chiar de a opri fluxul productiv;

dezorganizează afacerea;

generează întârzieri în livrări, diminuarea vânzărilor şi, în final, pierderea

clientelei.

Stocurile

Noţiunea de stoc regrupează:

aprovizionarea: materii prime, furnizorii;

produsele: intermediare şi finite;

intermediarii: cumpărătorii care revând marfa.

Astfel, după participarea stocurilor la procesul de circulaţie a mărfurilor, acestea

pot fi grupate în stocuri active şi stocuri pasive.

Stocul activ reprezintă cantitatea de mărfuri atrasă, consumată în procesul de

vânzare şi care asigură continuitatea desfacerilor. În literatura de specialitate,

această categorie de stocuri este cunoscută şi sub denumirea de stocuri curente.

Stocul pasiv este reprezentat de cantitatea rămasă după vânzare, fiind de fapt

echivalentul stocului de siguranţă. Desigur, stocul se reînnoieşte în permanenţă,

natura pasivă fiind formală, reprezentând doar o stare.

Stocurile

Produsele din comerţ aflate în stocul unui punct de lucru intră şi ies!

Intrările şi ieşirile formează gestiunea.

Gestiunea stocurilor se referă la toate operaţiile de modificare a stocului. Astfel,

se va putea lucra cu informaţii corecte, în timp real, referitoare la cantităţile

existente în stoc.

Articolele intră în gestiune prin recepţie marfă (identificarea şi verificarea

cantitativă şi calitativă a mărfurilor şi a ambalajelor livrate de către furnizor ce

urmează a fi încărcate în gestiune); compensări de stoc (corecţia stocului) şi ies

din gestiune prin: vânzare către cumpărători; retururi; casare (articole care devin

neconforme datorită depăşirii termenului de valabilitate, deteriorării, etc.); bonuri

de consum (se scad din gestiune articole utilizate în interesul companiei);

compensări de stoc (corecţia stocului); transferuri între gestiuni; transformarea lor

în produse finite!

Stocurile

Circuitul unui produs începe cu verificarea stocurilor pentru efectuarea

comenzilor către furnizori, continuă cu recepţia mărfurilor, depozitarea

corespunzătoare a mărfurilor aplicând regula FIFO („First in – First out” / Primul

intrat – Primul ieşit), ieşirea din gestiune (vânzarea sau utilizarea în procesul de

fabricaţie), iar după această etapă se reia ciclul!

Verificarea stocurilor este activitatea prin care se inventariază cantitatea şi

calitatea mărfurilor aflate în gestiune la un anumit timp în scopul generării unei

comenzi sau în vederea obţinerii unor informaţii corecte pentru o gestiune

corectă.

Stocurile

Depozitarea este etapa imediat următoare după încheierea recepţiei. Marfa

recepţionată se plasează în locurile amenajate special, în funcţie de tipul lotului,

de specificul unităţii şi respectând standardele legale şi procedurile interne ale

companiei. Pe toată perioada depozitării, respectarea standardelor de calitate ale

produselor este obligatorie. Ea constituie o componentă importantă a circuitului

mărfurilor, iar necesitatea depozitării şi durata acesteia sunt determinate de

condiţii naturale, considerente economice ş.a.

Modalităţile de depozitare sunt foarte largi, cu particularităţi de la un produs la

altul. Dintre diversele posibilităţi de depozitare menţionăm:

depozitarea pe rafturi (produse metalo-chimice, alimentare ş.a.);

depozitarea prin stivuirea directă a unităţilor de încărcătură aflate pe paletă,

întâlnită la păstrarea unor produse livrate în saci;

depozitarea pe palete simple, în rastele metalice;

depozitarea pe palete simple în stelaje (specifică mărfurilor de sortiment variat)

etc.

Stocurile

O regulă aplicată şi în mercantizarea şi în depozitarea produselor este FIFO

(first in – first out sau primul produs intrat – primul produs ieşit).

FIFO este una dintre regulile de bază ale siguranţei alimentare, potrivit căreia

produsele se depozitează ţinând cont de termenele de valabilitate ale acestora. Cu

alte cuvinte, produsele primite (recepţionate) anterior se pun în raft în faţa celor

abia primite.

Ultima etapă în circuitul unui produs este ieşirea acestuia din gestiune.

Momentul ieşirii din gestiune arată şi viteza de rotaţie a mărfurilor. O viteză de

rotaţie mare permite afacerii să facă mai multe operaţiuni fără să îşi sporească

activele. O viteză mare de rotaţie a stocurilor semnifică faptul că suma de bani

blocată în stocuri este mică, lucru care îmbunătăţeşte lichiditatea şi conduce la

profit.

Depozitarea mărfurilor și

resurselor materiale

1. Definirea și funcțiile depozitelor

• Activitatea de depozitare este organizată ca un complex de acțiuni tehnico-economice intermediare între producție și consum, care deservesc în momente și etape diferite atât pe producătorul furnizor cât și pe consumator.

• Factorii care determină necesitatea depozitării mărfurilor și resurselor materiale:

• - factor tehnic – condiționarea livrărilor de necesitatea efectuării unor operațiuni care necesită un anumit timp de realizare și o anumită dotare tehnică: condiționarea, ambalarea, etichetarea, marcarea, lotizarea, încărcarea, expediere, recepționarea;

• - factor economic – sincronizarea intrărilor de mărfuri sau de materiale cu ritmul consumului, menținerea stocurilor de mărfuri în volumul și structura necesară pentru asigurarea continuității aprovizionării pieței cu mărfurile necesare, sau a producției cu resursele materiale.

Depozitarea Marfurilor si

Resurselor Materiale Home

Definiții ale depozitelor:

Din punct de vedere tehnic - orice suprafețe sau capacități special

amenajate pentru primirea și stocarea temporară a mărfurilor sau

resurselor materiale, împreună cu dotările necesare cu mobilier

specific, mașini, utilaje, instalații adecvate.

Din punct de vedere economic - totalitatea stocurilor de materii

prime, materiale, și produse finite (mărfuri), păstrate la furnizorii

de materii prime, producători sau la intermendiarii comerciali, în

vederea asigurării continuității proceselor de producție a

mărfurilor, sau pentru aprovizionarea ritmică a piețelor cu

mărfurile solicitate.

1. Definirea și funcțiile depozitelor

Funcțiile depozitelor: Funcția organizatorică – atribuții ale depozitelor:

urmăresc grafice le de primire a loturilor și organizează recepția cantitativă și calitativă;

organizează conservarea bunurilor materiale pe sortimente în funcție de caracteristicile fizice, chimice, și biologice ale acestora;

organizează pregătirea loturilor de mărfuri în vederea livrării (tratarea comenzilor);

organizează livrarea propriu-zisă a mărfurilor către beneficiari;

organizează alimentarea locurilor de muncă cu resursele materiale necesare;

organizează colectarea și primirea ambalajelor de transport, a ambalajelor și materialelor refolosibile, deșeurilor etc.

1. Definirea și funcțiile depozitelor

Funcția tehnică – atribuții ale depozitelor : execută recepția cantitativă și calitativă a loturilor de mărfuri

sau resurse materiale primite;

asigură condiții optime de conservare a calității mărfurilor;

organizează și delimitează spațiile de depozitare în vederea creșterii indicilor de utilizare a suprafeței depozitului;

acționează în direcția mecanizării și automatizării operațiilor în vederea reducerii necesaruluui de forță de muncă;

efectuează operațiunile de condiționare necesare în vederea depozitării sau vânzării;

pregătesc loturile de mărfuri în vederea livrării: formează loturile asortate, ambalează mărfurile în ambalaje de transport care să faciliteze manipularea, sigilează ambalajele de transport.

1. Definirea și funcțiile depozitelor

Funcția economică – atribuții: asigurarea stocurilor de mărfuri stabilite ca fiind necesare

pentru realizarea continuității aprovizionării pieței;

urmărirea încadrării stocurilor între nivelurile maxim și minim normate;

organizează evidența mărfurilor sau materialelor din depozit;

efectuează analiza periodică procesului de stocare în vederea identificării unor căi de creștere a eficienței stocării;

acționează în direcția minimizării cheltuielilor la nivelul depozitelor prin optimizarea dimensiunii stocurilor

1. Definirea și funcțiile depozitelor

Funcția contabilă – atribuții: Asigură gestionarea stocurilor prin: înregistrarea

documentelor de primire – recepție, a actelor de transfer de

la alte depozite sau a actelor de livrare, a actelor de casare

sau declasare, a documentelor de livare;

Efectuează inventarierea periodică a bunurilor depozitate;

Întocmesc propunerile de casare și decalasare;

Intocmesc analiza sau informări privind modul de

gestionare a marfurilor stocate

1. Definirea și funcțiile depozitelor

2 Factorii și principiile organizării depozitelor

Factorii care determină organizarea depozitării:

Cantitatea și volumul mărfurilor depozitate;

Destinația mărfurilor depozitate;

Varietatea nomenclatorului de mărfuri din depozit;

Ritmicitatea primirii și livrării loturilor de mărfuri;

Caracteristicile mărfurilor depozitate;

Metodele de condiționare a mărfurilor în vederea livrării,

prezentării în spațiul comercial sau consumului productiv.

Metodele de alimentare a sectoarelor, subunităților sau a

locurilor de muncă.

Forma de prezentare a mărfurilor – în vrac sau ambalate.

Principii de amplasare și așezare a mărfurilor în depozit :

Repartizarea mărfurilor pe depozite și amplasarea lor în

funcție de caracteristicile asociative ale acestora și anume:

Condițiile de microclimat ce trebuie asigurate

Proprietățile fizico-chimice și mecanice

Condițiile de prezentare – modul de ambalare

Modul de manipulare la care se pretează.

Amplasarea mărfurilor în depozit după frecvența intrărilor și

ieșirilor – cele cu frecvență mare vor fi amplasate cât mai

aproape de zona de evacuare a depozitului.

Amplasarea mărfurilor în depozit după volumul și greutatea

lor – asigurarea stabilității instalației de depozitare.

Principiul FIFO – evitarea deprecierii calitative sau alterării ca

urmare a staționării în depozit un timp îndelungat.

2 Factorii și principiile organizării depozitelor

3. Criterii de clasificare a depozitelor

A. După funcția pe care o îndeplinesc: Depozite de aprovizionare

Depozite de desfacere

Depozite de păstrare

B. După locul pe care îl ocupă în procesul de realizare a mărfurilor:

Depozite din sfera producției

Depozite din sfera circulației (distribuției)

Depozite mixte

C. După destinația în consum a bunurilor depozitate:

Depozite de materiale pentru producție și exploatare

Depozite de materiale pentru investiții, construcții, reparații

Depozite de mărfuri pentru consumul final al populației

D. În funcție de gradul de specializare: Depozite universale

Depozite specializate

E. În funcție de nomenclatorul bunurilor depozitate: Depozite de produse metalice

Depozite de piese de schimb

Depozite pentru materiale pentru construcții

Depozite de produse agroalimentare

Depozite pentru mărfuri chimice etc.

F. După tipul de construcție: Depozite deschise

Depozite semideschise

Depozite închise

3. Criterii de clasificare a depozitelor

G. După gradul de mecanizare: Depozite nemecanizate (operațiunile sunt efectuate

manual)

Depozite parțial mecanizate

Depozite mecanizate și automatizate

H. În funcție de aria de servire: Depozite ale unităților de desfacere

Depozite centrale ale întreprinderilor

Depozite de secții, sectoare, filiale

3. Criterii de clasificare a depozitelor

4. Determinarea suprafeței de depozitare

Elementele componente ale suprafeței totale a depozitului: Suprafaţa principală (utilă) – Sp

Suprafaţa auxiliară – Sa

Suprafaţa de recepţie - Sr

Suprafaţa de livrare – Sl

Suprafaţa ocupată cu elemente de construcţii - Sec

Relaţia de calcul a suprafeţei totale a unui depozit :

St = Sp + Sa + Sr+ Sl +Sec

Calculul suprafeţei principale : A. Materiale depozitate în vrac :

Sp = Smn / Qmp

Smn = stocul maxim normat (însumează toate tipurile de stocuri pe care și le constituie unitatea)

Qmp = cantitatea de mărfuri ce poate fi depozitată pe metru pătrat suprafață de depozitare

B. Materiale depozitate în rafturi:

- Numărul de despărţituri necesare - Nd Nd = Smn /( Vd x Gv x K )

Vd = volumul unei despărțituri

Gv = greutatea volumetrică a bunurilor stocate

K = coeficientul de umplere a despărțiturii

- Numărul de rafturi sau stelaje necesare Nr = Nd / n n= numărul de despărțituri într-un raft

- Calculul suprafeţei principale : Sp = L x l x Nr L, l = lungimea și lățimea raftului

4. Determinarea suprafeței de depozitare

Calculul Suprafeţei Auxiliare - se are în vedere:

lăţimea căilor de acces – să permită deplasarea şi întoarerea mijloacelor de transport

Suprafaţa necesară pentru birouri – în funcţie de numărul de persoane care vor lucra în birou (4 – 6 m.p./lucrător).

Calculul suprafeţei de recepţie şi de livrare:

Sr = (Cr x Ks) / ( Cru x 360)

Sl = (Cl x Kl) / ( Clu x 360) Cr, Cl = cantitățile de mărfuri recepționate, respectiv livrate în/din depozit

Ks, Kl = coeficienții de neuniformitate a sosirii, respectiv livrării mărfurilor

Cru, Clu = cantitățile de mărfuri ce pot fi depozitate pe metrul pătrat suprafață de recepție, respectiv livrare

4. Determinarea suprafeței de depozitare

Indicatorul general de apreciere a modului de folosire a suprafeţei depozitului – Coeficientul de utilizare a spaţiului depozitului:

Ku = Sp / St

- situaţie bună când ia valori cât mai apropiate de 1

4. Determinarea suprafeței de depozitare

5. Eficienţa economică a depozitării A. Indicatori referitori la eficienţa economică a investiţiilor

1. Investiţia specifică

Is = It /Cd It = inveswtiția totală, Cd = capacitatea depozitului

2. Termenul de compensare a investiţiei

Tc = It / Ecd Ecd = Economia anuală de cheltuieli de depozitare

3. Termenul de compensare a investiţiei suplimentare

- se menţine capacitatea depozitului

Tcs = (I1 – I0) / (Cht0 – Cht1)

I1, I0 = investiția finală (după modernizare 1), investiția inițială (inainte de modernizare 0)

Cht0, Cht1 = cheltuieli totale de depozitare în varianta de bază (inițială o) și în varianta curentă (după modernizarea depozitului 1)

- capacitatea de depozitare modificată

Tcs = (I1 – I0) / Cd1 (Chu0 – Chu1) Chu = cheltuieli de depozitare pe tona de marfă stocată

4. Coeficientul de eficienţă economică a investiţiei

Ke = 1 / Tcs

- se menţine capacitatea depozitului

Ke = (Cht0 – Cht1)/ (I1 – I0)

- capacitatea de depozitare modificată

Ke = Cd1 (Chu0 – Chu1)/ (I1 – I0)

B. Indicatori referitori la costurile de depozitare

1. Costul depozitării pe unitatea de depozitare Chu = Cht / Cd

2. Economia de cheltuieli de depozitare Ecd = (Cht0 – Cht1)

Sau

Ecd = Cd X (Chu0 – Chu1)

3. Cheltuieli de depozitare la 1000 lei valoare a materialelor depozitate

Chd/1000 = (Cht x 1000) / V, V= valoarea mărfurilor depozitate

Echd/1000 = Chd0/1000 - Chd1/1000

5. Eficienţa economică a depozitării

C. Indicatori care se referă la efectul utilizării resurselor materiale şi umane în procesul de depozitare:

1. Productivitatea muncii – poate fi calculată în unităţi fizice pentru produsele omogene sau valorice în cazul unei diversităţi de produse păstrate în acelaşi depozit.

2. Eficienţa utilizării mijloacelor fixe:

- în expresie fizică: Ef = Q / F

- în expresie valorică: Ef = V / F

Q = Cantiatea de mărfuri depozitată, V= valoarea mărfurilor stocate

F = valoarea mijloacelor fixe

3. Valoarea pierderilor pe timpul depozitării

5. Eficienţa economică a depozitării

D. Indicatori care se referă la utilizarea spaţiului de depozitare

1. Coeficientul de utilizare a suprafeţei principale:

Kusp = Sef / Sp

Sef = suprafața principală ocupată efectiv cu mărfuri

2. Coeficientul de utilizare a capacităţii de depozitare:

Kucd = Ced / Cd

Ced = cantitatea de mărfuri efectiv depozitată

3. Coeficientul valoric de utilizare a capacităţii de depozitare:

Kvcd = Vef / Vd

Vef = valoarea mărfurilor efectiv stocate

Vd = valoarea totală a mărfurilor care pot fi stocate în condițiile utilizării integrale a capacității depozitului

5. Eficienţa economică a depozitării

Indicatori care exprimă rentabilitatea activităţii de depozitare (unităţi specializate în depozitare şi comercializare):

1. Rentabilitatea capitalului propriu:

Rpr = Pr / Kpr

Pr = profitul

Kpr = capitalul propriu

2. Rentabilitatea capitalului permanent:

Rpe = Pr / Kpe

Kpe = capitalul permanent

3. Rentabilitatea costurilor:

Rc = (Pr x 100) / Cht

4. Rentabilitatea cifrei de afaceri:

Rca = (Pr x 100) / Ca

5. Eficienţa economică a depozitării

Stocurile .

Inventarierea stocurilor

Inventarierea este acţiunea prin care se testează concordanţa dintre înregistrările

şi soldurile prezentate în contabilitate şi realitatea faptică. Prin Inventariere se

verifică existenţa stocurilor şi starea lor.

Existenţa şi starea se verifică prin observare directă (numărare, cântărire,

observarea existenţei şi a integrităţii ambalajelor, compararea calităţii înscrise în

evidenţele contabile cu cea efectivă, a stocurilor deţinute).

Stocurile

Inventarul este documentul care cuprinde enumerarea şi descrierea existenţei

cantitative şi valorice a mijloacelor pe care le posedă, le are în gestiune, în

folosinţă, ori în răspundere la un moment dat, o persoană fizică sau juridică.

Inventarierea este un procedeu contabil de constatare faptică, la anumite perioade

de timp, a elementelor patrimoniale, în vederea comparării cu datele scriptice

înscrise în contabilitate, pentru determinarea minusurilor şi a plusurilor din

gestiune şi stabilirea eventualei răspunderi gestionare.

Operaţiunea de inventariere este efectuată, de regulă, la sfârşitul anului în scopul

stabilirii situaţiei reale a activelor şi a obligaţiilor unităţii.

Inventarierea mărfurilor reprezintă un ansamblu de operaţii prin care se constată

existenţa stocurilor de mărfuri, atât cantitativ, cât şi valoric.

Stocurile

Necesitatea efectuării Inventarului

O unitate are obligaţia de a efectua inventar în următoarele situaţii:

la începutul activităţii;

cu ocazia predării – primirii gestiunii între lucrătorii comerciali;

la plecarea unui gestionar;

cel puţin o dată pe an;

cu ocazia fuzionării;

cu ocazia reorganizării gestiunilor;

la încetarea activităţii;

la sfârşitul anului;

ca urmare a calamităţilor naturale sau a cazurilor de forţă majoră.

Stocurile

Pregătirea inventarului

Orarul pentru inventar

Este indicat ca inventarul să se efectueze în afara programului cu clienţii.

Însă, în situaţia în care inventarul se va efectua în intervalul orar alocat clienţilor,

obligaţia unităţii în care lucrezi este să informeze din timp perioada în care

magazinul va fi închis pentru inventariere. Această obligaţie revine conducerii

magazinului.

Comisia de Inventar

Răspunderea pentru buna organizare a lucrărilor de inventariere, potrivit

prevederilor Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată în conformitate cu

reglementările contabile aplicabile, revine conducerii magazinului în care lucrezi.

Stocurile

Inventarierea mărfurilor şi a ambalajelor se efectuează de către comisii de

inventariere, numite prin decizie scrisă, emisă de către conducerea magazinului.

În decizia de numire se menţionează în mod obligatoriu componenţa comisiei,

numele responsabilului comisiei, modul de efectuare a inventarierii, metoda de

inventariere utilizată, gestiunea supusă inventarierii, data de începere şi de

terminare a operaţiunilor.

Pentru desfăşurarea în bune condiţii a operaţiunilor de inventariere, în comisii vor

fi numite persoane cu pregătire corespunzătoare.

Stocurile

Participanţii la Inventar

Inventarierea se poate efectua atât cu salariaţii proprii, cât şi pe bază de contracte

de prestări de servicii încheiate cu persoane juridice sau fizice cu pregătire

corespunzătoare.

Din comisia de inventariere nu pot face parte gestionarii depozitelor supuse

inventarierii şi nici contabilii care ţin evidenţa gestionării respective.

Membrii comisiilor de inventariere nu pot fi înlocuiţi decât în cazuri bine

justificate şi numai prin decizie scrisă, emisă de către cei care i-au numit.

Stocurile Organizarea pentru inventar

În vederea bunei desfăşurări a operaţiunilor de inventariere, conducerea

magazinului trebuie să ia măsuri pentru crearea condiţiilor corespunzătoare de

lucru comisiei de inventariere, prin:

organizarea depozitării bunurilor grupate pe sorto-tipo-dimensiuni, codificarea

acestora şi întocmirea etichetelor de raft;

ţinerea la zi a evidenţei tehnico-operative a gestiunii şi a celei contabile şi

efectuarea confruntării datelor din aceste evidenţe;

participarea întregii comisii de inventariere la lucrările de inventariere;

asigurarea personalului necesar pentru manipularea bunurilor care se

inventariază, respectiv pentru sortare, aşezare, cântărire, măsurare, numărare etc.;

Stocurile

asigurarea participării la identificarea bunurilor inventariate (calitate, sortiment,

preţ etc.) a unor specialităţi din entitate sau din afara acesteia, la solicitarea

responsabilului comisiei de inventariere. Aceste persoane au obligaţia de a semna

listele de inventariere pentru atestarea datelor înscrise;

dotarea gestiunii cu aparate şi instrumente adecvate şi în număr suficient pentru

măsurare, cântărire, cu cititoare de coduri de bare etc., precum şi cu birotica

necesară;

dotarea comisiei de inventariere cu mijloace tehnice de calcul şi de sigilare a

spaţiilor inventariate;

asigurarea protecţiei membrilor comisiei de inventariere în conformitate cu

normele de protecţie a muncii;

asigurarea securităţii uşilor şi ferestrelor de la magazine, depozite, gestiuni, etc.

Stocurile Principalele măsuri organizatorice care trebuie luate de către comisia de

inventariere sunt următoarele:

înainte de începerea operaţiunii de inventariere se ia de la gestionarul răspunzător de gestiunea bunurilor o declaraţie scrisă din care să rezulte dacă: gestionează bunuri şi alte locuri de depozitare;

are în gestiune bunuri aparţinând terţilor, primite cu sau fără documente;

are plusuri sau lipsuri în gestiune, despre a căror cantitate sau valoare are cunoştinţă;

are bunuri nerecepţionate sau care trebuie expediate (livrate), pentru care s-au întocmit documentele aferente; din această comisie nu trebuie să facă parte gestionarul unităţii respective sau contabilul care ţine evidenţa gestiunii respective;

a primit sau a eliberat bunuri fără documente legale;

deţine numerar sau alte hârtii de valoare rezultate din vânzarea bunurilor aflate în gestiunea sa;

are documente de primire-eliberare care nu au fost operate în evidenţa gestiunii sau care nu au fost predate la contabilitate. De asemenea, gestionarul va menţiona în declaraţia scrisă felul, numărul şi data ultimului document de intrare-ieşire a bunurilor în/din gestiune. Declaraţia se datează şi se semnează de către gestionarul răspunzător de gestiunea bunurilor şi de către comisia de inventariere, care atestă că a fost dată în prezenţa sa;

3. Depozitarea şi gestiunea stocurilor

Stocul = cantitatea de bunuri economice (mijloace de producţie, bunuri de consum)

existente în structurile operative ale firmei în consens cu activitatea economică şi

socială pe care aceasta o desfăşoară.

Factorii care influenţează mărimea şi dinamica stocurilor:

volumul, structura vânzărilor şi gradul de complexitate sortimentală a ofertei

firmei;

frecvenţa cererii;

mărimea capacităţii fizice a firmei şi a capitalului ei bănesc;

sezonalitatea producţiei;

distanţa dintre furnizor şi firmă, limita minimă a comenzii acceptată de furnizor şi

mărimea intervalului de reaprovizionare;

sezonalitatea cererii;

managementul aprovizionării.

Sunt supuse prevederilor actelor normative in vigoare

toate ambalajele introduse pe piata, indiferent de materialul din

care au fost realizate şi de modul lor de utilizare în activităţile

economice, comerciale, în gospodăriile populaţiei sau în orice alte

activităţi, precum şi toate deşeurile de ambalaje, indiferent de

modul de generare.

ambalaj - orice obiect, indiferent de materialul din care

este confectionat ori de natura acestuia, destinat reţinerii,

protejării, manipulării, distribuţiei şi prezentării produselor, de la

materii prime la produse procesate, de la producător pana la

utilizator sau consumator. Obiectul nereturnabil destinat aceloraşi

scopuri este, de asemenea, considerat ambalaj.

• OUG 195/2005 privind protectia mediului

• OUG 78/2000 privind regimul deseurilor

• HG 621/2005 privind gestionarea ambalajelor si a deseurilor de ambalaje

• OM 927/2005 privind procedura de raportare a datelor referitoare la

ambalaje si deseuri de ambalaje

• OM MEC 128/2004 privind aprobarea Listei cuprinzand standardele romane

care adopta standarde europene armonizate ale caror prevederi se refera la

ambalaje si deseuri de ambalaje

• OM 1229/2005 mod si comp de OM 194/2006 pentru aprobarea Procedurii si

criteriilor de autorizare a operatorilor economici in vederea preluarii

responsabilitatii privind realizarea obiectivelor anuale de valorificare si

reciclare a deseurilor de ambalaje

• OM 1121/2006 privind stabilirea modalitatilor de identificare a containerelor

pentru diferite tipuri de materiale in scopul aplicarii colectarii selective

• OUG 196/2005 privind Fondul pentru Mediu

Cadrul legislativ national

Categorii de agenti economici

• Care introduc pe piata produse ambalate, care ambaleaza produse ambalate,

care introduc pe piata ambalaje de desfacere: producatorii, importatorii,

distribuitorii,

• Gestionarii de deseuri de ambalaje: agentul economic insusi sau poate fi o

persoana juridica careia agentul economic ii transfera responsabilitatea

colectarii si valorificarii deseurilor de ambalaje. (SC ECO-ROM AMBALAJE SA)

• Beneficiarii sau consumatorii de produse ambalate

Cerinţele esenţiale reprezintă de fapt, patru abordări distincte ale problematicii

ambalajelor, menite să reducă la minimum impactul acestora asupra mediului

pe parcursul producţiei, utilizării şi/sau eliminării lor.

Aceste abordări pot fi descrise după cum urmează:

1. Volumul şi masa de ambalaje trebuie reduse la minimum pentru a menţine

nivelurile necesare de siguranţă, igienă şi acceptabilitate pentru produsul

ambalat şi pentru utilizatorul acestuia.

2. Ambalajele trebuie fabricate astfel încât să permită reutilizarea conform

normelor în vigoare.

3. Ambalajele trebuie fabricate astfel încât să permită recuperarea materialelor,

valorificarea energetică sau compostarea, în conformitate cu normele în

vigoare.

4. Cantitatea de substanţe toxice sau periculoase din ambalaje trebuie redusă la

minimum în vederea minimizării prezenţei acestora în emisii, în cenuşa sau în

levigatul generat la staţiile de incinerare sau la depozitele de deşeuri.

Cerinţe referitoare la ambalaje

Colectare selectiva, reciclare si valorificare

Scenarii posibile

1. Individual: agentul economic colecteaza selectiv deseurile de ambalaje, le

recicleza sau le valorifica la agenti economici specializati

2. Prin intermediul unui agent economic autorizat: agentul economic

colecteaza selectiv apoi deseurile de ambalaje sunt preluate, in baza unui

contract de catre un alt agent economic autorizat in acest scop.

Optiuni privind reducerea deseurilor de ambalaje

Eliminati ambalajele

Mai putin material pentru ambalaje

Reutilizarea ambalajelor

Reciclarea materialelor de ambalaje după utilizare

Compostarea materialelor de ambalare după utilizare

Utilizarea de materii prime reciclate în confecţionarea de

ambalaje

Raportare

Cine raporteaza, cui raporteaza si cand raporteaza?

Operatorii economici producatori si importatori de

ambalaje

APM Cel tarziu la data de 25

februarie a fiecarui an

Operatorii economici producatori si importatori de

produse ambalate

APM Cel tarziu la data de 25

februarie a fiecarui an

Operatorii economici autorizati pentru preluarea

responsabilitatii de realizare a obiectivelor anuale

de valorificare si reciclare a deseurilor de ambalaje

APM

Cel tarziu la data de 25

februarie a fiecarui an

Operatorii economici care au transferat

responsabilitatea catre un operator economic

autorizat in acest sens

APM

ANPM

Cel tarziu la data de 15

ianuarie a fiecarui an

Operatorii economici specializati, inclusiv

operatorii de salubritate

APM Cel tarziu la data de 25

februarie a fiecarui an

Consiliile locale APM Cel tarziu la data de 25

februarie a fiecarui an

Fondul pentru mediu

Din punctul de vedere al platii contributiei la Fondul de mediu conform OUG

196/2005, trebuie tinut cont ca in categoria taxelor intra taxele încasate de la

operatorii economici utilizatori de noi terenuri pentru depozitarea deşeurilor

valorificabile si taxa/kg din greutatea ambalajelor introduse pe piata nationala

de către producătorii şi importatorii de bunuri ambalate şi ambalaje de

desfacere

- abordarea din perspectivă managerială a întregului ansamblu de activităţi şi relaţii din cadrul lanţului de aprovizionare-livrare;

- relaţia cu logistica este privită ca de la parte la întreg, managementul lanţului de aprovizionare-furnizare incluzând toate activităţile de management logistic;

- relaţiile cu partenerii din canal reprezintă un element definitoriu al lanţului de aprovizionare-livrare, subliniindu-se necesitatea coordonării eforturilor dintre toţi partenerii canalului logistic;

- sublinierea caracterului integrator asupra tuturor aspectelor vizând cererea şi oferta, respectiv a două planuri de integrare, unul referindu-se la integrarea de la nivelul fiecărei companii (integrare internă), celălalt la integrarea activităţilor desfăşurate de către organizaţiile componente ale lanţului (integrare externă).

APROVIZIONARE ŞI DESFACERE

Cele nouă grupe de activităţi se divid astfel:

activităţi primare, din rândul cărora fac parte:

intrările (aprovizionarea) de bunuri (materii prime, materiale, subansamble etc.) sau logistica internă;

activităţi în care se acţionează asupra intrărilor (operaţiuni de producţie);

ieşiri din ciclul de producţie (logistică externă);

marketing şi vânzări (vânzarea bunurilor produse);

activităţi de reparaţie şi întreţinere a acestora (activităţi de service).

activităţi de sprijin, care intervin pe parcursul desfăşurării activităţilor primare şi vizează aspecte care ţin de infrastructura firmei, de managementul resurselor umane, de dezvoltarea tehnologică şi de aprovizionare.

APROVIZIONARE ŞI DESFACERE

APROVIZIONARE ŞI DESFACERE

proceselor de bază care se desfăşoară într-o firmă şi anume:

procesul de gestiune a stocurilor, vizând ansamblul activităţilor de creare

şi gestiune corespunzătoare a unităţilor de depozitare a materiilor prime,

semifabricatelor şi produselor finite, astfel încât să se asigure fluenţa

activităţii de producţie, fără a supradimensiona stocurile şi cheltuielile

aferente;

procesul de execuţie a comenzii, respectiv totalitatea activităţilor legate de

primirea şi acceptarea comenzilor, livrarea mărfurilor în timpul necesar

şi încasarea plăţilor la termen;

procesul de servire a cumpărătorului (consumator sau utilizator), vizând

ansamblul activităţilor referitoare la facilitarea accesului clienţilor la

factorii de decizie din firmă, precum şi oferirea unor soluţii la problemele

acestora, la un nivel ridicat şi într-un timp cât mai scurt.

APROVIZIONARE ŞI DESFACERE

achiziţionarea reprezintă o tranzacţie monetară efectivă, un angajament financiar de cumpărare a unor resurse necesare derulării activităţii;

aprovizionarea reprezintă un ansamblu de activităţi complexe (iniţiat prin identificarea nevoilor, stabilirea dimensiunilor acestora precum şi a momentelor de satisfacere a acestora, precedând emiterea cererii de ofertă sau a comenzilor ferme şi fiind urmat de negocierea condiţiilor de furnizare, de aducere efectivă a resurselor la locul şi în timpul dorit).

asigurarea materială şi cu echipamente tehnice reprezintă un termen cu accepţiune similară aprovizionării, care însă, în practică, are o sferă de cuprindere mai extinsă, incluzând alături de aprovizionare şi acţiuni de completare a bazei tehnico-materiale a unităţii economice cu resurse asigurate din surse proprii;

alimentarea reprezintă o acţiune de finalizare a procesului de aprovizionare sau asigurare prin trecerea în consum a resurselor livrate de către unităţile economice furnizoare sau de către însăşi unitatea consumatoare.

APROVIZIONARE ŞI DESFACERE

Obiectivul principal al activităţii de aprovizionare

identificarea şi stabilirea volumului, structurii şi calităţii

resurselor necesare desfăşurării eficiente a activităţii firmei

(presupune eforturi de studiere şi culegere a informaţiilor

privind resursele materiale, energetice etc., necesare pe toate

destinaţiile de consum, pentru toată gama de produse,

plecând de la parametrii specifici de calitate şi

funcţionalitate);

fundamentarea tehnico-economică a planului strategic şi a

programelor de aprovizionare (asigurare) materială şi

energetică a unităţii economice, pe baza planurilor de

fabricaţie şi a consumurilor specifice, plecând de la nivelul

stocurilor existente, operaţiune care vizează atât procesul

propriu-zis de producţie cât şi alte destinaţii, pe o perioadă

determinată de timp;

APROVIZIONARE ŞI DESFACERE Pe plan intern, relaţiile se organizează şi derulează între

compartimentele de aprovizionare materială sau desfacere şi

celelalte compartimente sau substructuri din cadrul

organigramei unităţii economice:

cu compartimentul tehnic, cel care emite specificaţiile

materiale;

compartimentul de producţie, în care are loc transformarea

materialelor în produse sau încorporarea lor în lucrări;

compartimentul financiar, care se ocupă de evidenţa intrărilor

de materiale şi de achitarea facturilor, controlul stocurilor,

evidenţa celorlalte grupe de cheltuieli;

compartimentul desfacere, care are sarcina de a vinde

produsele;

compartimentul de transport;

depozitele de materiale;

compartimentul de control tehnic de calitate etc.

APROVIZIONARE ŞI DESFACERE Relaţiile pe linie de desfacere se stabilesc, pe plan intern, între

compartimentul desfacere-vânzări şi:

compartimentul planificare, dezvoltare şi programarea producţiei, astfel

încât să se realizeze o coordonare eficientă a planului de fabricaţie cu

vânzările comandate sau contractate, în volumul, structura şi calitatea

cerute;

compartimentul de aprovizionare, pentru a se putea asigura necesarul de

ambalaje destinat produselor care vor fi vândute;

compartimentul de transport;

compartimentul de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică, pentru

conceperea şi asimilarea noilor produse sau modernizarea celor

existente;

depozitele de produse finite, pentru realizarea unei distribuţii eficiente a

produselor firmei;

compartimentul financiar-contabil;

compartimentul de control tehnic şi de calitate.

APROVIZIONARE ŞI DESFACERE

Cele două capete ale circuitului economic,

respectiv aprovizionarea şi desfacerea

(distribuţia) produselor nu pot fi, însă,

abordate în mod disparat, ele aflându-se într-

o relaţie de condiţionare reciprocă: firmele

produc sau comercializează acele cantităţi de

bunuri care sunt cerute de piaţă, de o

anumită calitate, bunuri care au fost realizate

consumând un volum specific de resurse

materiale, financiare sau umane.

APROVIZIONARE ŞI DESFACERE

Între input-urile şi output-urile oricărei firme este necesar să se realizeze un echilibru, resursele utilizate trebuind să concorde cu necesităţile reale, exprimate în termeni de piaţă. Acest echilibru se poate realiza, printre altele, printr-o coordonare judicioasă a activităţilor realizate de către cei implicaţi de-a lungul circuitului, sarcini sporite revenindu-le celor care sunt cuprinşi în activităţile de aprovizionare

şi desfacere. procesul de aprovizionare marchează lansarea într-un

nou ciclu, încheiat prin cumpărarea produselor (semifabricate, finite) de către un utilizator din consumul intermediar, de către un revânzător sau de către consumatorul final, la nivelul comerciantului aprovizionarea constituie o componentă a unui lanţ de activităţi cuprinse în sfera distribuţiei.

APROVIZIONARE ŞI DESFACERE

Referitor la distribuţie, capătă relevanţă următoarele

aspecte:

- distribuţia fizică dobândeşte un caracter de proces (prin

intercorelarea activităţilor de planificare, implementare

şi control al fluxului fizic al mărfurilor);

- obiectul distribuţiei fizice constă nu numai în produse

finite ci şi în materiale;

- amploarea spaţială a distribuţiei fizice, prin întregul

traseu al mărfurilor, de la punctele de origine la cele de

utilizare;

- scopul distribuţiei fizice concordă cu scopul oricărei

activităţi de marketing, prin accentuarea aspectelor

legate de satisfacerea clienţilor şi obţinerea de profit

pentru firmă

APROVIZIONARE ŞI DESFACERE

De la utilizarea termenului „distribuţie fizică” s-a trecut la folosirea termenilor „logistică”.

Conform aceastei definiţii sunt introduse şi subliniate totodată, următoarele aspecte:

- înlocuirea conceptului de distribuţie fizică cu cel de logistică;

- accentuarea necesităţii de a considera fluxul total de la punctul de origine la la punctul de consum (finalul distribuţiei produselor finite);

- includerea informaţiilor ca şi componentă a fluxurilor logistice;

- abordarea în perspectivă managerială a întregului proces decizional, în condiţii de eficienţă şi eficacitate;

- accentuarea importanţei adaptării procesului logistic la necesităţile clientului.

- abordarea din perspectivă managerială a întregului ansamblu de activităţi şi relaţii din cadrul lanţului de aprovizionare-livrare;

- relaţia cu logistica este privită ca de la parte la întreg, managementul lanţului de aprovizionare-furnizare incluzând toate activităţile de management logistic;

- relaţiile cu partenerii din canal reprezintă un element definitoriu al lanţului de aprovizionare-livrare, subliniindu-se necesitatea coordonării eforturilor dintre toţi partenerii canalului logistic;

- sublinierea caracterului integrator asupra tuturor aspectelor vizând cererea şi oferta, respectiv a două planuri de integrare, unul referindu-se la integrarea de la nivelul fiecărei companii (integrare internă), celălalt la integrarea activităţilor desfăşurate de către organizaţiile componente ale lanţului (integrare externă).

APROVIZIONARE ŞI DESFACERE

FUNCŢIA DE ACHIZIŢIE

Personal .principii în rândul cărora se detaşează următoarele:

atitudinea în serviciu, referitoare la calitatea prestaţiei achizitorului;

respectul deontologic, cinstea şi corectitudinea achizitorilor fiind esenţială, ei constituind, în fapt, un „vector de imagine” al firmei utilizatoare;

cumpărarea la cea mai bună valoare (privită ca raport între preţul unui element produs şi posibilitatea sa de a îndeplini corect specificarea de performanţă), ceea ce presupune competenţe tehnice deosebite;

absenţa reciprocităţii comerciale, referitoare la obligativitatea firmei de a vinde produsele numai prin acceptarea unui anumit furnizor;

ecologia, respectiv protejarea mediului, evitarea, pe cât posibil a efectelor negative asupra acestuia.

APROVIZIONARE ŞI DESFACERE

APROVIZIONARE ŞI DESFACERE

Ca şi în situaţia forţelor de vânzare, procesul de recrutare a

personalului vizează o serie de aspecte specifice, în rândul

cărora se evidenţiază următoarele:

nivelul de pregătire (care trebuie să corespundă cu gradul de

complexitate al achiziţiei);

experienţa profesională (de la firmă la firmă şi de la caz la

caz, se poate opta fie pentru angajarea unui personal lipsit

de experienţă, dar care poate fi „educat în spiritul firmei”,

fie pentru angajarea unor profesionişti cu experienţă,

formaţi deja de către alte întreprinderi);

abilităţile de comunicare şi competenţa lingvistică (mai ales

pentru furnizori externi).

În ceea ce priveşte sursele de recrutare, firmele pot opta

pentru o recrutare internă, externă sau mixtă, în funcţie de

criteriile la care trebuie să răspundă fiecare angajare.

TEHNOLOGIA AMENAJĂRII

MAGAZINULUI

1. Amenajarea spaţiului comercial

Tipuri de amenajare a suprafeţei de

vânzare

Dispunerea tip grilă

produsele sunt dispuse pe linii transversale şi

longitudinale;

canalele de circulaţie sunt perpendiculare pe

liniile de dispunere a produselor;

dispunere specifică hipermagazinelor şi

supermagazinelor;

Tipuri de amenajare a suprafeţei de

vânzare

Dispunerea flux liber

permite un flux nestructurat al clienţilor;

asortimentul de mărfuri este grupat pe familii şi

subfamilii de produse;

utilizarea mai puţin eficientă a spaţiului faţă de

dispunerea tip grilă;

dispunere specifică magazinelor sau raioanelor

specializate în comercializarea confecţiilor sau

articolelor de încălţăminte.

Tipuri de amenajare a suprafeţei de

vânzare

Amenajarea tip boutique

gruparea mărfurilor astfel încât fiecare

familie de produse constituie un raion bine

individualizat;

ambianţă specifică;

dispunere specifică magazinelor de lux;

Tipuri de amenajare a suprafeţei de

vânzare Dispunerea tip buclă sau alee circulară

delimitarea suprafeţei magazinului: sala de vânzare;

spaţiu destinat păstrării rezervei de mărfuri;

spaţii auxiliare: Recepţia mărfurilor;

Spaţii pentru ambalaje;

Spaţiu pentru retuşuri şi călcat;

Sală polivalentă;

Spaţii anexe sanitare şi sociale;

Spaţii anexe operative (birouri);

Spaţii tehnice (centrala tehnică, centrala telefonică);

Goluri pentru lifturi, scări rulante;

Forma sălii de vânzare: pătrată sau apropiată de aceasta;

2. Dimensiunarea raioanelor

Metode de dimensionare a raioanelor

1. Metoda procentului mediu naţional sau zonal :

dimensionarea fiecărui raion funcţie de procentul

mediu ce reprezintă spaţiul de vânzare destinat unei

categorii de produse dintr-un anumit tip de magazin.

Exemplu:

Suprafaţa de vânzare totală a magazinului: 500mp;

Raionul de dulciuri: 5% suprafaţa de vânzare=25mp.

2. Metoda rentabilităţii pe grupe de

produse:

dimensionarea fiecărui raion funcţie de

vănzările sau profitul pentru fiecare mp

suprafaţă de vânzare.

Metode de dimensionare a raioanelor

3. Metoda dezvoltării progresive sau metoda stocului optim de etalare: determinarea unui număr teoretic de referinţe pornind de la un

asortiment tip pentru fiecare raion;

stabilirea stocului de etalare;

stabilirea unei norme de încărcare pe mp suprafaţă de etalare;

determinarea lungimii linearului alocat fiecărui raion.

Dimensionare corectă: utilizarea metrului linear care permite estimarea spaţiului de vânzare de-l lungul unei piese de mobilier utilizată pentru prezentarea mărfurilor.

Linearul reprezintă lungimea de expunere a produselor într-un magazin.

Metode de dimensionare a raioanelor

Criterii utilizate pentru alocarea

spaţiilor pentru fiecare produs

1. Alocarea linearului pentru fiecare

produs funcţie de volumul sau valoarea

vânzărilor

raionuluialtotallinear

raionuluiaafaceridecifra

produsuluiaafaceridecifraprodusuluialocatlinearul

2. Determinarea linearului în funcţie de

cota de piaţă

repartizează linearul în raport cu cota de piaţă

naţională, locală sau regională a unui produs.

Exemplu:

cota de piaţă a bauturilor spumoase este de 20%;

acestă categorie de produse va ocupa un procent

de 20% din totalul linearului.

Criterii utilizate pentru alocarea

spaţiilor pentru fiecare produs

3. Stabilirea linearului optim funcţie de

marja brută:

atribuirea pentru fiecare produs a unui linear

proporţional cu marja prevăzută a se realiza

de către raionul respectiv.

Criterii utilizate pentru alocarea

spaţiilor pentru fiecare produs

raionuluialtotallinearraionuluiabrutamarja

produsuluiabrutamarjaprodusuluialocatlinearul

Determinarea spaţiului în funcţie de viteza

de circulaţie a stocurilor.

se bazează pe:

nivelul desfacerilor zilnice;

perioadele de vârf ale cererii;

capacitatea de stocare şi etalare a raionului.

Criterii utilizate pentru alocarea

spaţiilor pentru fiecare produs

Indicatori de eficienţă

a) Densitatea vânzărilor (vânzările/m2)

b) Vănzările/metru linear sau

profitul/metru linear.

c) Vănzările/m3 sau profitul/m3.

Marja brută/mp= marja brută pe produs vândut x nr. produse vândute

suprafaţă de vânzare

Marja brută/m linear = marja brută pe produs vândut x nr. produse vândute

linear devoltat

Indicatori de eficienţă

Rentabilitatea linearului = marja comercială x nr rotaţii stocuri

linear dezvoltat

Indicatori de eficienţă

D ) Indicele de sensibilitate al raionului

LtL

CAtCA

SPP

L:

CAP – cifra de afaceri a produsului P;

LP – linearul alocat produsului P;

CAt – cifra de afaceri totală a raionului;

Lt – linearul total al raionului; Valoarea acestui indicator permite reajustarea linearului alocat

unui produs pe baza formulei următoare:

Linear recalculat = linear iniţial x ISL

SL = 1, nu este necesară modificarea linearului;

SL < 1, se reconamdă diminuarea linearului;

SL >1, se reconamdă creşterea linearului.

Indicatori de eficienţă

g) Elasticitatea linearului.

V – valoarea vânzărilor;

L – dimensionarea linearului;

∆V – modificarea vânzărilor;

∆L – modificarea linearului.

Indicatori de eficienţă

L

L:

V

VEL

Factori determinanţi în proiectarea modului

de amenajare a spaţiului de vânzare

Tipul etalărilor (pe rafturi, mese, tejghele) şi a echipamentului (standuri, configuraţii, platforme);

Mărimea şi configuraţie echipamentului;

Performanţele sistemelor de etalare a echipamentului;

Aranjarea etalărilor şi echipamentului;

lungimea şi lărgimea culoarelor de circulaţie;

Poziţionarea grupelor de mărfuri, a serviciilor pentru cumpărători, a altor atracţii.

Modele pentru organizarea interioară

a magazinului

Organizarea tip grilă: Aranjare rectangulară a mobilierului de etalare;

Organizare în paralel a culoarelor;

Mărimea şi forma zonelor de etalare omogenă;

Lungimea şi lăţimea culoarelor de trafic omogenă.

Organizare în formă liberă: Crează o atmosferă plăcută;

Aranjarea mobilierului de etalare şi a culoarelor într-un model de flux liber;

Utilizarea unei varietăţi de mărimi, forme şi stiluri de piese de mobilier pentru etalare;

Aranjament informal, neechilibrat al mobilierului şi echipamentului comercial;

Avantaje: Mărimea timpului petrecut în magazin;

Creşterea volumului vânzărilor;

Dezavantaje: Costuri ridicate ale mobilierului şi echipamentului comercial;

Costuri ridicate cu forţa de muncă şi stocurile suplimentare;

Probleme cu securitatea mărfurilor

Modele pentru organizarea interioară

a magazinului

Organizarea gen boutique:

Aranjament în zone individuale, separate, pe

teme diferite de cumpărare;

Conturarea mai multor magazine specializate

mai mici.

Modele pentru organizarea interioară

a magazinului

Dispunerea tip buclă (aleea circulară):

raioanele posedă o faţadă pe această pistă circulară;

Delimitarea suprafeţei magazinului:

sala de vânzare;

spaţiu destinat păstrării rezervei de mărfuri;

spaţii auxiliare

primirea, dezambalarea, recepţia mărfurilor;

spaţii pentru ambalaje;

spaţiu pentru retuşuri şi călcat;

sala polivalentă (prezentarea modei, expoziţii);

spaţii anexe sanitare şi sociale;

spaţii anexe operative (birouri);

spaţii tehnice (centrale tehnice, centrale telefonice);

goluri pentru lifturi, scări rulante, benzi tansportoare).

Modele pentru organizarea interioară

a magazinului

Condiţii ce trebuie asigurate prin

organizarea interioară a magazinului

Acces comod la mărfurile oferite spre vânzare;

Utilizarea eficientă a spaţiului interior;

Fundamentarea raionării spaţiului de vânzare: Structurarea ofertei pe raioane;

Alocarea spaţiului de vânzare;

Amplasarea raioanelor;

Dotarea cu mobilier şi utilaje;

Organizarea fluxurilor de circulaţie;

Dimensionarea culoarelor de circulaţie;

Alegerea modalităţii de expunere a mărfurilor;

Dimensionarea şi amplasarea punctelor de decontare;

Designul magazinului Vizează stilul şi atmosfera magazinului;

Contribuie la crearea imaginii sale pe piaţă;

Atmosfera de cumpărare determinată de utilizarea unor mijloace (stimuli) ce apelează la simţurile cumpărătorilor; văz, miros, auz, pipăit, gust;

include elemente exterioare şi interioare: Vitrina;

Firma;

Coloritul;

Iluminatul;

Modul de tratare al plafonului, pereţilor, pardoselii;

Mobilierul şi echipamentul comercial.

În magazin nu este nevoie de: un responsabil, ci de un „regizor”;

un aranjament, ci de un „decor”;

de un vânzător, ci de un „interpret”;

Magazinul devine un loc plăcut de întâlnire, iar comerciantul oferă cumpărătorului un mod de a participa la viaţa socială.

Designul comercial Disciplină distincă în cadrul disciplinelor de

arhitectură;

Obiect: Decorarea magazinului;

Armonizarea elementelor funcţionale sau decorative: Mobilier;

Finisajele pereţilor;

Plafoanele şi pardoseala;

Condiţionarea aerului.

Elemente luate în considerare la

proiectarea magazinului Construcţia magazinului:

Exteriorul: faţada; Firma; Vitrina; Intrările; Copertinele.

Interiorul: Atmosfera; Pereţii interiori; Pardoseala; Plafonul; Iluminatul.

Organizarea interioară a magazinului:

Tipul designului:

Reţea (grilă);

Formă liberă;

Combinaţie (boutique);

Buclă (alee circulară);

Elemente luate în considerare la

proiectarea magazinului

Alocarea spaţiului:

Metodele:

Analiza vânzărilor;

Posibilităţile de profit ale vânzărilor;

Abordarea modelului stocului.

Mobilierul şi echipamentul

Elemente luate în considerare la

proiectarea magazinului

Planificarea magazinului

Presupune:

Proiectarea interioară şi exterioară a

construcţiei;

Alocarea spaţiilor pe raioane;

Localizarea în cadrul magazinului.

Documentul cadru: planul de organizare

interioară.

3.2. Raionarea şi fluxurile de

circulaţie Raionarea: structurarea şi dimensionarea logică a ofertei şi a

spaţiului de vânzare al magazinului, pe grupe de mărfuri şi raioane;

localizarea raioanelor şi a mobilierului aferent etalării mărfurilor.

Raionarea corespunzătoare asigură: Depistarea lesnicioasă a mărfurilor de către cumpărători;

Stimularea deciziei de cumpărare şi efectuarea unor cumpărături complexe;

Creşterea vitezei de rotaţie a stocurilor;

Utilizarea judicioasă a personalului;

Eficienţă superioară a activităţii comerciale şi a celei de conducere.

Factori ce determină mărimea

spaţiului aferent raionului Mărimea gamei sortimentale;

Formele de expunere şi de vânzare preconizate;

Frecvenţa cererii produselor comercializate;

Obiceiuri de cumpărare ale populaţiei;

Amplasarea magazinului;

Particularităţi constructive ale magazinului

Principii după care se realizează

dezvoltarea spaţială a raioanelor Necesitatea grupării mărfurilor;

criterii:

Destinaţie;

Utilizare;

Segmentul de cumpărători cărora le sunt destinate mărfurile;

Natura cererii;

Factori cheie în gruparea spaţială:

Cumpărătorul înţelege şi apreciază magazinul;

Grupările de mărfuri sunt compatibile cu principiile derulării eficiente a activităţii

Vânzarea personală

Etapele procesului de vânzare:

Pregătirea pentru abordarea cumpărătorului;

Prospectarea cumpărătorului;

Contactarea cumpărătorului;

Prezentarea mărfii;

Tratarea obiecţiilor cumpărătorului;

Sugerarea perfectării unor vânzări suplimentare;

Sugerarea revenirii în magazin.

Promovarea vânzărilor

Set de mijloace pentru stimularea directă

sau indirectă a vânzărilor în magazin;

Oferte temporare extinse către

consumatori, pentru a le stimula un răspuns

imediat, de cumpărare a

produsului/serviciului:

Promovarea vânzărilor Oferte speciale de preţ:

reduceri temoprare de preţ, pentru impulsionarea vânzărilor;

Oferirea de cupoane: Asigură o reducere de preţ pentru o anumită marfă;

Cupoane din ziare/reviste, poştă, ambalaj;

Oferirea de mostre gratuite: Eşantioane din produs, oferite gratuit clienţilor;

Oferirea de premii: Produse gratuite sau substanţiale reduceri de preţ;

Scopul: Convingerea consumatorului pentru achiziţionarea şi altui produs;

Convingerea consumatorului de a participa la o anumită activitate.

Premii: autolichidare;

Directe;

Prin poştă;

De continuitate;

Promovarea vânzărilor Concursuri, jocuri, loterii:

În cadrul unor programe de stimulare a vânzărilor;

Bazate pe o temă;

Crearea unui eveniment special ce asigură implicarea cumpărătorilor în magazin;

Specializări publicitare: Mesaje publicitare oferite gratuit consumatorilor:

baloane;

Calendare;

Benere;

Pixuri;

Agende;

Cataloage;

Mape;

Bluze, tricouri etc

Promovarea la locul vânzării Manifestări publicitare desfăşurate în spaţiul d

evânzare;

Scopul: Informare, convingerea şi reamintirea despre

mărfurile oferite şi calitatea acestora;

Moduri de PLV: Afişe, panouri;

Demonstraţii;

Prezentări de modă;

Distribuirea timbrelor comerciale cu ocazia efectuării fiecărei cumpărături, în baza unui punctaj evaluativ asupra cumpărăturilor făcute

4.4. Căi de protejare a ofertei din

magazine

Tipuri de pierderi înregistrate în magazine:

Naturale, datorită perisabilităţii produselor;

Nenaturale, prin sustragere:

Furturi din partea unor cumpărători;

Sustrageri efectuate de angajaţi;

Utilizarea unor cecuri/cărţi de credit false.

Creşterea pierderilor prin sustragere atrage

creşterea preţului de comercializare a

produselor, de către comerciant.

Sustrageri de către cumpărători

Sustrageri directe de mărfuri;

Schimbarea etichetei detailistului, pentru a

reflecta un preţ mai redus;

Substituirea unei etichete de preţ mai

scăzut, pentru eticheta originală.

Modalităţi de efectuare a

sustragerilor

Distragerea/blocarea atenţiei personalului

comercial;

Înlocuirea unor articole din vestimentaţia

celui care sustrage cu altele noi, expuse;

Schimbarea etichei de preţ;

Deteriorarea ambalajului pentru

consumarea pe loc a unor produse

alimentare sau cosmetice.

Măsuri pentru detectarea şi

prevenirea sustragerilor

Instruirea şi cointeresarea personalului;

Mijloace tehnice eficiente de detectare şi

descurajare a sustragerilor;

Acţiuni educaţionale în rândul tineretului;

Mijloace pentru depistarea sustragerilor

Mijloace de observare:

Sisteme de oglinzi;

Cabine-turn de observare;

Televiziune în circuit închis;

Gărzi la uşile de acces şi în sala de vânzare;

Dispozitive de detectare electro-mecanică;

Alte mijloace:

Limitarea accesului în unele zone şi ore din zi (prin nr. de cărucioare);

Monitoare TV;

Camere de luat vederi;

Porţi magnetice antifurt.

Asigurarea unui iluminat corespunzător;

Amplasarea raţională a mărfurilor;

Asigurarea spaţiului pentru depozitarea bagajului;

Siguranta alimentara

Siguranta alimentara se refera la conditiile

si practicile rezervate calitatii alimentelor

in prevenirea contaminarii si imbolnavirii.

Elemente definitorii pentru siguranta

alimentara:

Calitatea materiilor prime care intra in procesul de

fabricatie

Igiena in : - procesul de productie al alimentelor

- depozitarea si transportul alimentelor

-modul si conditiile de comercializare a

alimentelor

Supravegherea si controlul privind siguranta pe intregul

lant alimentar

PRINCIPIILE SIGURANTEI

ALIMENTELOR ABORDAREA intregului LANT ALIMERNTAR si a

RESPONSABILITATILOR

Responsabilitatea FERMIERILOR ,producatorilor de FURAJE si

ALIMENTE (conform principiului DE LA FERMA la MASA

CONSUMATORULUI)

TRASABILITATEA FURAJELOR SI ALIMENTELOR (incl.INGRED.)

Transformarea politicii alimentare intr-un INSTRUMENT ACTIV,

DINAMIC, COERENT SI COMPREHENSIV care sa asigure UN INALT

NIVEL AL SANATATII SI PROTECTIEI CONSUMATORILOR pe

PRINCIPIUL TRANSPARENTEI

PRINCIPIILE SIGURANTEI

ALIMENTELOR COLABORAREA INTRE PARTILE IMPLICATE

ANALIZA RISK-ului (evaluarea, managementul si comunicarea)

PRINCIPIUL PRECAUTIUNII (deciziile la nivelul managementului

riskului)

ROLUL ALTOR FACTORI LEGALI ( mediu, bunăstarea

animalelor, agricultura, consumatorii, religia, calitatea, informaţii

corecte despre caracteristicile esenţiale ale alimentelor si metodele de

producere si procesare ale acestora)

REGLEMENTĂRI NAŢIONALE ŞI

INTERNAŢIONALE PRIVIND CALITATEA

PRODUSELOR ALIMENTARE

Codul deontologic al comerţului internaţional

cu bunuri alimentare

A fost adoptat de către Comisia Codex Alimentarius în cea

de-a 13-a sesiune (decembrie 1985)

Codul stabileşte reguli deontologice pentru toţi cei ce

participă la comerţul internaţional cu mărfuri alimentare.

Structura Codului

Art.1 – Obiect

Stabilirea regulilor deontologice.

Art. 2 – Domeniu de aplicare

Toate bunurile alimentare introduse în comerţul internaţional.

Art. 3 – Definiţii şi interpretare

Bun alimentar – orice substanţă tratată, parţial tratată sau brută, destinată alimentaţiei umane.

Art. 4 – Principii generale

Toţi consumatorii au dreptul la alimente inofensive, de calitate şi sigure.

Art. 5 – Dispoziţii particulare

Art. 6 – Aplicare Mărfurile alimentare exportate trebuie să fie conforme:

- Legislaţiei din ţara importatorului - Acordurilor bilaterale sau multilaterale

Art. 7 – Responsabilitatea aplicării - Guvernele tuturor ţărilor - Guvernele din ţările exportatoare - Toţi cei implicaţi în comerţul internaţional cu bunuri alimentare

Art. 8 – Circumstanţe excepţionale - Foamete - Situaţii de criză

Art. 9 – Schimb de informaţii Respingerea alimentelor care ar putea să pună în pericol sănătatea

consumatorului Art. 10 – Examen Fiecare guvern trebuie să depună la Secretariatul Comisiei Codex

Alimentarius un raport asupra aplicării Codului Deontologic

Standardizarea mărfurilor alimentare

În accepţiunea Ordonanţei de Guvern nr.39/1998 privind activitatea de standardizare naţională în România, standardul reprezintă:

“documentul stabilit prin consens şi

aprobat de un organism recunoscut,

care prevede, pentru utilizări comune

şi repetate, reguli, prescripţii sau

caracteristici pentru activităţi sau

rezultatele lor, în scopul obţinerii

unui grad optim de ordine într-un

context dat”.

Standardizarea produselor alimentare la

nivel internaţional

Organizaţia Internaţională de Standardizare

(ISO)

Comisia Codex Alimentarius

Grupul de lucru CEE/ONU

Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare

Economică (OCDE)

Organizaţia Internaţională

de Standardizare (ISO)

În domeniul agroalimentar ISO a elaborat:

seria TC-34 pentru produse agricole alimentare (cereale şi leguminoase, fructe şi legume proaspete, fructe şi legume deshidratate, grăsimi animale şi vegetale, condimente, ceai, cacao, cafea, lapte şi produse lactate, derivate)

seria TC-66 pentru articolele de ceramică destinate a veni în contact cu bunurile alimentare

TC-73- probleme ale consumului (mărcile de conformitate cu normele şi etichetarea)

TC-145- simboluri grafice şi pictograme

TC-122 - ambalaje.

A fost fondată în anul 1962 de (OMS) şi (FAO) în calitate de organ auxiliar, pentru implementarea Programului Comun al FAO/OMS “Standarde Alimentare”.

Organele Subsidare

Comitetul executiv – activeaza ca organ executiv al Comisiei.

Comitetele Coordonatoare – in regiuni ori grupe de tari.

Comitetele Codex – elaboreaza proiectele de standarde.

Comitetele Expert – grupe independente de experti care sustin activitatea Comitetelor Codex (adjuvanţi alimentari, reziduuri de pesticide, specificaţii microbiologice)

Comisia Codex Alimentarius

Structura generală a unui standard Codex

denumirea standardului;

câmpul de aplicare - tipurile de produse, mod de prezentare şi mod de conservare, explicaţii terminologice;

descrierea: definiţia produsului, structura materiilor prime, specificul procesului tehnologic; modul de prezentare a produsului şi al ambalajului, mărimea, dimensiunea, calibrul

bucăţilor de produs

factorii esenţiali ai compoziţiei şi calităţii: ingredientele facultative; compoziţia chimică; factorii esenţiali ai calităţii.

aditivii alimentari – nominalizaţi şi exprimaţi în concentraţie maximă admisibilă;

igiena – referiri la dispoziţiile codului de uzanţe internaţionale recomandate în materie de igienă pentru produsul în cauză;

etichetarea – conform Normelor generale internaţionale recomandate pentru etichetarea bunurilor alimentare preambalate, elaborate de Comisia Codex Alimentariusş

metode de analiză şi eşantionare.

Grupul de lucru CEE/ONU Structura standardelor CEE/ONU

denumirea standardului; definiţia produselor (specia şi starea în care se comercializează); dispoziţii privind calitatea:

caracteristici minimale dispoziţii privind grupare pe clase de calitate („extra”, „I”şi „II”);

dispoziţii privind calibrul; dispoziţii privind toleranţele:

toleranţele de calitate; toleranţe de calibru.

dispoziţii privind prezentarea: omogenitatea de soi, varietate, tip comercial; ambalaj rezistent şi cu o etichetă ce să nu fie imprimată cu substanţe

toxice.

dispoziţii privind marcarea.