4. PRINCIPALELE CRITERII DE CALITATE UTILIZATE IN

PROCESELE DE CREARE A AMBALAJELOR

IN INDUSTRIA ALIMENTARA, DESIGNUL SI TIPUL

DE MATERIALE FOLOSITE .

Ambalajul se defineşte ca un mijloc (sau ansamblu de mijloace) destinat să

cuprindă sau să învelească un produs sau un ansamblu de produse, pentru a le asigura

protecţia temporară din punct de vedere fizic, chimic, mecanic, biologic, în scopul

menţinerii calităţii şi integrităţii acestora în stare de livrare, în decursul manipulării,

transportului, depozitării şi desfacerii până la consumator sau până la expirarea

termenului de garanţie.

Operaţia de ambalare este un procedeu sau o metodă prin care se asigură, cu

ajutorul ambalajului, protecţia temporară a produsului în timpul manipulării,

transportului, depozitării, vânzării, contribuind la înlesnirea acestora, până la

consumare sau până la expirarea termenului de garanţie.

În practica curentă se mai întâlneşte şi termenul de preambalare, care

reprezintă ambalarea parţială a produselor efectuată la locul de producţie sau de

depozitare, în scopul prevenirii unor deteriorări pe fazele de producţie. De asemenea,

unele produse sunt preambalate înaintea vânzării folosind ambalajele de desfacere.

Ambalajul mărfurilor poate fi privit şi analizat din două puncte de vedere:

tehnic şi economic.

Din punct de vedere tehnic ambalajul mărfurilor constituie un ansamblu de

materiale destinat protecţiei calităţii şi integrităţii produsului, destinat facilitării

tuturor operaţiilor ce urmează în circuitul economic după ambalarea produselor.

Sub aspect economic ambalajul este privit ca un produs finit deoarece în el s-au

investit cheltuieli materiale şi umane pentru obţinerea lui.

În comerţul actual, practic nu se mai poate concepe marfa fără ambalajul ei.

1.1. Funcţiile ambalajelor

Considerat de multe ori fără importanţă, ambalajul este însă un produs

indispensabil tranzacţiilor comerciale datorită rolului şi funcţiilor pe care le

îndeplineşte. În ţările cu tradiţie în domeniul ambalajelor, acesta este considerat ca

fiind parte integrantă a produsului de înaltă calitate.

Ponderea costului ambalajelor în costul total al produselor nu este de neglijat,

fiind cuprinsă între 5 şi 15 %, iar în cazul produselor de lux, poate ajunge până la 30 –

50 %.

Ambalajul a devenit indispensabil în circulaţia tehnică a mărfurilor. În prezent

se apreciază că cca. 99 % din mărfuri sunt ambalate într-un mod sau altul.

Principalele funcţii pe care trebuie să le îndeplinească ambalajele sunt:

Funcţia de conservare şi protecţie a produselor – reprezintă funcţia de bază

a ambalajelor şi constă în capacitatea ambalajului de a proteja conţinutul de

influenţele mediului extern. Între ambalaj, produs şi metoda de ambalare trebuie să

existe o corelaţie perfectă, astfel încât produsul să ajungă la client într-o stare cât mai

bună, care să permită consumul sau utilizarea conform parametrilor specificaţi în

documentaţia tehnică a produsului. Ambalajele asigură protecţia produselor împotriva

acţiunii următorilor tipuri de factori:

- factori fizici – solicitări mecanice, lumină, temperatură, presiune, etc.

- factori chimici – vapori de apă, gaze atmosferice (oxigen, dioxid de carbon,

dioxid de sulf, oxizi de azot, etc.)

- factori biologici – microorganisme, spori, mucegaiuri, insecte, rozătoare, etc.

Această funcţie de bază a ambalajelor prezintă două aspecte particulare:

conservarea calităţii prin ambalare înseamnă că ambalajul protejează

produsul din interior de influenţa factorilor externi, care îl pot deteriora, îi pot

provoca daune sau pot iniţia procese de degradare (umiditatea, radiaţiile

solare, praful, microorganismele, temperatura, radiaţiile ultraviolete, etc.).

Acţiunea acestor factori poate fi directă sau indirectă. Ambalajul fiind în

contact direct cu produsul, acest contact nu trebuie să ducă la degradarea

mărfii prin reacţii chimice posibile. Din acest punct de vedere, alegerea

materialului de ambalare va fi condiţionată de specificul produsului ambalat.

ambalajul este un mijloc de protecţie a mediului şi a oamenilor împotriva

efectelor negative ale unor produse toxice, inflamabile sau corozive. În acest

caz trebuie avută o grijă deosebită în alegerea materialului de ambalare, care

trebuie să satisfacă mai multe condiţii – să fie o barieră impermeabilă pentru

produsul din interior şi să nu interacţioneze chimic cu acesta pentru a nu da

naştere altor produşi periculoşi.

Funcţia de transport – manipulare - depozitare - se manifestă în cadrul

circuitului economic ce urmează producerii mărfii, în drumul ei către beneficiar sau

consumator. Pe acest circuit apar o serie de probleme legate de menţinerea calităţii

produsului. Din acest punct de vedere, cerinţele ambalajului sunt următoarele:

- adaptarea ambalajului la normele şi mijloacele de transport;

- optimizarea raportului volum / masă (greutate); de exemplu, ambalajele cu

volum standard beneficiază de un preţ mai avantajos faţă de ambalajele cu

volume nestandardizate sau agabaritice (foarte mari), respectiv ambalajele cu

mase proprii mai mici beneficiază de taxe de transport mai mici;

- posibilitatea adaptării dimensiunilor ambalajelor la mijloacele de transport

(ambalaje pliabile, sau cu volume variabile).

Se apreciază că pe parcursul circuitului transport – manipulare – depozitare,

mărfurile şi ambalajele lor sunt supuse la cca. 30 – 40 de operaţii de manipulare, ceea

ce înseamnă că, în loc de 1 tonă de produse se manipulează, de fapt, 30 – 40 de tone.

Se impune, deci, o optimizare a acestor operaţii, lucru posibil şi prin intermediul

ambalajelor. În această direcţie au apărut două concepte noi – paletizarea şi

containerizarea.

Paletizarea - este operaţia de manipulare şi transport a mărfurilor aşezate pe

paleţi, deplasaţi cu ajutorul electro-stivuitoarelor. Paletul este o suprafaţă plană de

dimensiuni standardizate, folosită la transportul mărfurilor ambalate în ambalaje

paralelipipedice, ce prezintă o stabilitate suficientă. Paletizarea este importantă pentru

că permite transportul mai multor mărfuri în acelaşi timp, utilizând judicios spaţiul

avut la dispoziţie. Există paleţi de uz general, paleţi – lăzi şi paleţi de uz special.

Containerizarea - foloseşte pentru transportul, manipularea şi depozitarea

mărfurilor unitatea numită container. Acesta este realizat din materiale rezistente,

eventual flexibile, care să permită plierea atunci când nu este utilizat. Containerul

oferă avantajul păstrării avansate a calităţii şi integrităţii mărfurilor, chiar şi în

condiţiile eliminării ambalajelor individuale şi a manipulărilor repetate.

La baza sistemelor de paletizare şi containerizare stă modularea ambalajului.

Modularea constă în corelarea dimensiunilor ambalajului de desfacere cu cele ale

ambalajului de transport, cu cele ale containerului, ale mijlocului de transport sau ale

spaţiului de depozitare.

Funcţia de promovare a produselor şi informare – este cea mai nouă funcţie

a ambalajelor. Crearea ambalajelor constituie unul din elementele strategice ale

firmelor în politica de comercializare a produselor. Ambalajul înlocuieşte arta

vânzătorului prin forma, grafica şi estetica sa, contribuind la promovarea desfacerii.

El trebuie să atragă atenţia cumpărătorului în mod spontan, să fie uşor de recunoscut

şi să sugereze o idee precisă despre produs. Prin intermediul lui, cumpărătorul trebuie

să afle informaţii despre caracteristicile principale ale produsului în limitele cadrului

juridic şi tehnic, să fie un agent de publicitate pentru produs şi în nici un caz să inducă

în eroare consumatorul.

Ambalajul trebuie să îndeplinească câteva condiţii de bază pentru a-şi putea

îndeplini funcţia de promovare şi informare:

- să pună în evidenţă marca comercială a produsului

- înscrisurile să fie clare, uşor de citit, pentru a nu da naştere la confuzii

- să pună în valoare caracteristicile principale ale produsului, astfel încât

cumpărătorul să-l deosebească cu uşurinţă de altele similare

- să creeze imaginea calităţii produsului prin diferite mijloace (formă,

soliditate, comoditate în utilizare).

În cazul produselor vândute în sistemul de autoservire, ambalajul constituie

singura legătură dintre client şi produs. De aceea el trebuie adaptat vânzării în masă şi

să aibă însuşiri care să-i permită promovarea vânzărilor. În condiţiile actuale, în care

raportul calitate / preţ este aproximativ acelaşi pentru produse asemănătoare realizate

la firme diferite, produsul care se diferenţiază prin stil, ambalaj ingenios, reuşesc să

iasă în evidenţă faţă de produsele concurente. Din această cauză ambalajul este numit

deseori „vânzătorul mut al produselor”.

1.2. Cerinţe de calitate impuse ambalajelor

Ambalajele sunt elemente indispensabile în cadrul circuitului producţie –

transport – desfacere – comercializare jucând un rol important în păstrarea

caracteristicilor de calitate ale mărfurilor.

În afara funcţiilor pe care trebuie să le îndeplinească consumatorii mai cer de la

ambalaj şi alte cerinţe ca de exemplu:

să fie comod în utilizare, adică să aibă o formă care să-i permită o mânuire

uşoară;

să poată fii închis şi deschis cu uşurinţă;

să conţină o cantitate de produs potrivită;

să aibă o masă proprie cât mai mică ;

să nu fie toxic ;

fără miros, gust propriu;

rezistenţă mecanică ridicată ;

impermeabilitate faţă de gaze, praf, grăsimi;

compatibilitate faţă de produsul ambalat ;

să permită sau nu ( după caz ) pătrunderea radiaţiilor luminoase ;

forma , grafică atractive .

Din cele prezentate se poate trage concluzia că nu este uşor să se aleagă

ambalajul potrivit care să îndeplinească cât mai bine funcţiile şi celelalte cerinţe

precizate anterior.

Alegerea ambalajelor este determinată de următorii factori principali:

caracteristicile produsului care se ambalează ;

condiţiile de transport, manipulare şi toate solicitările la care poate fii supus

ambalajul ;

caracteristicile de calitate ale materialului de ambalare;

metoda de ambalare folosită;

cheltuielile ocazionale de producerea ambalajului şi de transportul lui.

Ca şi în cazul mărfurilor, s-a încercat şi s-a reuşit în mare măsură

standardizarea ambalajelor. Astfel, s-a putut raţionaliza producţia de ambalaje, s-a

redus numărul tipurilor constructive, s-au putut corela dimensiunile ambalajelor cu

cele ale paleţilor .De asemenea, există tendinţa pe plan mondial de a standardiza şi

unifica ambalajele utilizate în comerţul internaţional cu multiple avantaje atât pentru

ţările exportatoare, cât şi pentru cele importatoare.

Dezvoltarea economiei, diversificarea mărfurilor, existenţa unei varietăţi

sortimentale şi calitative din ce în ce mai mari, au impus apariţia unei industrii

speciale pentru conceperea realizarea şi dezvoltarea ambalajelor.

În multe ţări dezvoltate, standardul de viaţă al locuitorilor se apreciază şi cu

ajutorul indicelui care arată producţia şi consumul de ambalaje.

Principalii factori care au impulsionat şi continuă să impulsioneze dezvoltarea

ambalajelor şi modernizarea operaţiilor de ambalare sunt:

realizarea unei reclame eficiente pentru noile produse apărute pe piaţă;

comercializarea uşoară şi rapidă a mărfurilor;

transportul şi depozitarea economică a mărfurilor;

diversificarea sortimentală a mărfurilor;

conservarea produselor perisabile;

asigurarea unei igiene corespunzătoare pentru produsele alimentare,

farmaceutice, chimice etc.

În ceea ce priveşte dimensiunile ambalajelor, se recomandă ca acestea să fie

standardizate pentru a eficientiza procesul de producere a lor şi pentru uşurarea

activităţilor de transport – manipulare - depozitare.

În normele de igienă privind alimentele şi protecţia sanitară a acestora aprobate

prin Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 611/ 3.04 .1995 se menţionează următoarele

cerinţe privitoare la ambalajele pentru alimente:

- să fie avizate sanitar (ca de altfel utilajele, recipientele şi ustensilele

utilizate în sectorul alimentar) ;

- materialele din care se confecţionează să aibă grad ridicat de stabilitate

fizico-chimică, care sa nu permită cedarea în timpul utilizării substanţelor străine

peste limitele admise ;

- să nu influenţeze caracteristicile organoleptice, fizico-chimice sau valoarea

nutritivă a produsului alimentar cu care vine în contact în timpul prelucrării,

manipulării, transportului sau păstrării acestuia ;

- să nu confere toxicitate produsului alimentar cu care vine în contact ;

- să asigure produsului alimentar o protecţie eficientă faţă de impurităţile

accidentale pe toată perioada prelucrării, păstrării şi transportul produsului respectiv;

- cernelurile şi coloranţii folosiţi la imprimarea şi colorarea materialelor de

ambalaj care vin în contact cu produsul alimentar să fie avizat de Ministerul

Sănătăţii;

- este inadmisibil contactul direct al alimentelor cu partea colorată sau

imprimată a ambalajului ;

- nu este admisă folosirea la ambalarea alimentelor a hârtiei provenite din

deşeuri.

2. MATERIALE PENTRU AMBALARE

La fabricarea ambalajelor se foloseşte o gamă variată de materiale cu proprietăţi

diferite, ce corespund cerinţelor impuse ambalajelor şi care sunt potrivite uneia sau

alteia dintre grupele de mărfuri ce necesită ambalare.

Materialele pentru ambalaje se împart în 3 grupe în funcţie de tipul ambalajului

ce se fabrică din ele, astfel:

1. materiale pentru ambalaje exterioare ;

2. materiale de protecţie, amplasate între produsul ambalat şi ambalajul

exterior (materiale de umplutură ) ;

3. materiale pentru ambalaje de prezentare .

Alegerea unui material de ambalare se face ţinând cont de gradul de protecţie

pe care îl asigură produsului, posibilităţile de transport, capacitatea de a îndeplini

funcţia de promovare a vânzărilor şi ponderea costului ambalajului în cadrul costului

total al produsului.

Materialele pentru ambalarea alimentelor pot fi clasificate în două grupe

principale, în funcţie de perioada de timp de când sunt utilizate:

materiale clasice de ambalare

materiale moderne de ambalare

2.1. Materiale clasice de ambalare

Ambalaje din materiale celulozice (hârtia si cartonul)

Hârtia şi cartonul se afla pe primul loc în ierarhia materialelor de ambalare, în

sensul că înregistrează cel mai mare consum anual.

Ambalajele din materiale celulozice pot fi de trei tipuri:

1. Hârtie pentru ambalaje ;

2. Carton plat ;

3. Carton ondulat .

Aceste materiale se pot asocia între ele sau cu alte materiale, în vederea

realizării ambalajelor complexe.

Printre avantajele folosirii hârtiei şi cartoanelor la fabricarea ambalajelor

amintim:

au masă proprie mică ;

se pot modela la forma şi dimensiunile dorite ;

se pot inscripţiona uşor, direct, fără să mai fie necesară ataşarea

etichetei ;

au costuri reduse ;

sunt biodegradabile sau se pot recicla ;

unele pot fi rezistente la penetrarea uleiurilor şi grasimilor.

Dintre dezavantajele acestor materiale de ambalare se pot enumera:

rezistenţă mecanică mică la sfâşiere, rupere ;

permeabilitate la apă şi la vapori de apă ;

folosirea limitată doar la anumite mărfuri.

Printre preocupările recente din domeniul ambalajelor se înscrie îmbunătăţirea

caracteristicilor de calitate ale hârtiei şi cartonului, s-au creat astfel, hârtia ECO-ECO

fabricată din plante anuale, perfect compatibilă cu produsele alimentare şi

biodegradabilă, hârtia obţinută din alge de mare rezistenţă la rupere, reciclabilă şi mai

ieftină.

Principalele tipuri de cartoane utilizate în ambalarea mărfurilor sunt:

1. Cartonul duplex ;

2. Cartonul ondulat ;

3. Cartonul triplex .

Cartonul ondulat este format din unul până la patru straturi netede şi unul sau

trei straturi ondulate din hârtia inferioară sau superioară de ambalaj, unite între ele cu

un adeziv. Cartonul ondulat poate fi combinat cu diferite materiale (lemn, materiale

plastice) în scopul obţinerii unor tipuri constructive de ambalaje mai eficiente şi cu

proprietăţi îmbunătăţite.

Cartonul ondulat este utilizat la: ambalarea produselor care necesită protecţie

împotriva şocurilor şi presiunii exterioare; ambalajele secundare (cutii de prezentare);

ambalaje terţiare (sub forma învelişurilor de protecţie în jurul paletelor de transport

încărcate).

Cartoanele pentru lichidele închise ermetic sunt cele mai răspândite şi utilizate

în prezent, la ambalarea unei game largi de produse alimentare lichide.

Sticla ca material de ambalare

Sticla este considerată materialul ideal pentru ambalaje datorită caracteristicilor

sale şi a avantajelor pe care le oferă ca ambalaj; fiind utilizată cu precădere la

ambalarea produselor lichide sau vâscoase.

Este utilizată pe scară largă în domeniul alimentar, dar şi în industria

farmaceutică, la ambalarea produselor chimice etc.

Avantajele utilizării sticlei ca material de ambalare sunt următoarele :

Este impermeabilă la gaze, vapori, lichide ;

Este inertă din punct de vedere chimic faţă de produsele alimentare şi

nu pune probleme de compatibilitate cu produsul ambalat ;

Este un material igienic, uşor de spălat şi care suportă sterilizarea ;

Nu transmite şi nu modifică gustul alimentelor ;

Este transparentă, permiţând vizualizarea produselor ;

Poate fi colorată, aducând astfel o protecţie suplimentară a produsului

împotriva radiaţiilor ultraviolete ;

Este un material rigid care poate fii realizat în forme variate ;

Are o bună rezistenţă la presiuni interne ridicate, fiind utilizată la

ambalarea unor băuturi ca: şampanie, cidru etc. ;

Este reciclabilă, nu poluează mediul;

Se poate inscripţiona uşor prin ataşarea de etichete.

Reactivitatea chimică a sticlei este foarte scăzută ea fiind inertă faţă de cea mai

mare parte a substanţelor chimice şi mărfurilor cunoscute. Singura substanţă care

reacţionează cu sticla este acidul fluorhidric.

Utilizarea sticlei ca material de ambalaj prezintă şi dezavantaje legate de :

Rezistentă la şoc mecanic, rezultând dificultăţi în transport şi

depozitare ;

Rezistenţă scăzută la şoc termic ;

Masă proprie mare.

Având în vedere faptul că sticla intră în contact direct cu mărfurile alimentare,

ambalajele din sticlă fac subiectul unor prevederi obligatorii în vederea protecţiei

sănătăţii consumatorilor. În urma cercetărilor efectuate s-a reuşit obţinerea sticlei

incasabile, a celei rezistente la şoc termic, precum şi a sticlei uşoare (cu masa de 2-4

ori mai uşoara decât sticla obişnuită).

Ambalaje din materiale metalice

Metalele şi aliajele sunt folosite cu precădere în industria alimentară la

ambalarea conservelor de carne, peşte, fructe şi legume, la băuturilor alcoolice şi

nealcoolice. Opinia consumatorilor este mai puţin favorabilă metalelor deoarece

acestea pot influenţa gustul produselor ambalate.

Ambalajele metalice se realizează din tabla de oţel cositorită, aluminiu si

materiale combinate (materiale plastice, carton si metal). În ultima perioadă a crescut

ponderea ambalajelor din aluminiu şi aliaje din aluminiu datorită unor avantaje pe

care le oferă aceste materiale.

Cutiile metalice sunt lăcuite în interior pentru a preveni :

schimbarea gustului sau pentru a preveni reacţii chimice datorate metalelor

dizolvate in produs ;

decolorarea produsului ;

reacţiile chimice între metal şi produs care pot cauza coroziunea sau formarea

de hidrogen în interiorul cutiei.

Avantajele utilizării ambalării în materiale metalice sunt considerate a fi

următoarele:

au proprietăţi de barieră foarte bune ;

nu sunt toxice şi pot veni în contact cu produse şi băuturi alimentare ;

se pot inscripţiona uşor ;

se pot utiliza în combinaţii cu alte materiale pentru ambalare.

Lemnul - utilizarea lemnului ca material de ambalare este redusă la ambalaje

exterioare de mari dimensiuni. Ponderea acestui material este din ce în ce mai mică în

cadrul materialelor de ambalare, el fiind înlocuit treptat cu materiale plastice.

Principalele avantaje ale folosirii lemnului în acest domeniu sunt protecţia

ridicată ce o asigură produselor din interior şi faptul ca ambalajele din lemn sunt

refolosibile.

Lemnul ca material de ambalare este puternic concurat de cartonul ondulat şi

materiale plastice. Lemnul conţine răşini, substanţe tanante, uleiuri eterice, care pot

influenţa caracteristicile organoleptice ale produselor ambalate.

Datorită compoziţiei şi umidităţii, ambalajele din lemn constituie un mediu

prielnic pentru dezvoltarea microorganismelor.

Principalele caracteristici ale materialului lemnos sunt :

rezistenţă bună la solicitări mecanice ;

rezistenţă bună la uzură ;

conductibilitate electrică foarte mică ;

este ecologic.

Lemnul este utilizat în special la confecţionarea ambalajului de transport, dar

este utilizat mai eficient în alte domenii ca : mobilier, fabricarea hârtiei, etc.

Printre dezavantaje enumerăm spaţiul mare ocupat de ambalaje atunci când nu

sunt folosite, domeniul restrâns de utilizare şi cantităţile tot mai reduse de lemn

disponibile pentru ambalaje.

Ambalaje din materiale textile

Acestea au o utilizare restrânsă mai ales datorită unor dezavantaje ca :

constituie un mediu prielnic dezvoltării microorganismelor;

sunt atacate de rozătoare, insecte si nu rezistă la foc.

2.2. Materiale moderne de ambalare

Ambalaje din materiale plastice

Deşi sunt mai noi pe piaţa ambalajelor, materialele plastice oferă o serie de

avantaje incontestabile faţă de alte materiale clasice :

masă proprie mică ;

prelucrare uşoară, ele putând fi modelate în orice formă ;

prezintă rezistenţă la şocuri mecanice ;

protejează bine produsele ambalate în timpul transportului şi depozitării ;

sunt impermeabile la apă, vapori de apă, grăsimi, impurităţi etc.;

pot fi transparente sau opace, în funcţie de cerinţele de protecţie cerute de

produsul ambalat;

prezintă rezistenţă la radiaţiile infraroşii şi ultraviolete ;

prezintă sudabilitate şi posibilitate de lipire .

Din materiale plastice se obţin următoarele tipuri de semifabricate destinate

realizării ambalajelor :

-filme flexibile, folii şi materiale complexe ;

-folii flexibile, din care se fac pungi şi saci pentru ambalare ;

-folii rigide, pentru realizarea de tăviţe, pahare, platouri, etc. ;

-materiale complexe obţinute din diferite tipuri de folii .

Ambalajele din materiale plastice pot fi recuperate si reintroduse în circuitul

industrial, evitându-se astfel poluarea mediului. Prin reciclarea ambalajelor din mase

plastice se reduc costurile de fabricaţie ale ambalajelor, consumul de materii prime

sau chiar se pot înlocui ambalajele clasice.

Ambalajele flexibile din PE (polietilena) , PP (polipropilena), PVC (policrorura

de vinil) , PET (polietilena tereftalat ), PA (poliamida) sunt utilizate, în principal, sub

forma de straturi bariera sau lianţi materiale complexe de ambalare.

Materialele complexe permit ambalarea în vid gaz inert a produselor congelate.

Materialele plastice sunt uşoare, impermeabile, tind să devină un înlocuitor al sticlei.

Apariţia lor a revoluţionat industria de ambalaje a produselor alimentare, proces care

continuă şi în prezent, obţinându-se noi astfel de materiale. Sunt destul de ieftine, iar

ca dezavantaje, unele materiale plastice degajă, la ardere, vapori corozivi şi încă nu s-

a rezolvat problemele de sterilizare a acestora.

Utilizarea unui singur tip de material tinde să devină ceva excepţional, deoarece

pare exclus ca acesta să poată îndeplini toate exigenţele de ordin tehnic, comercial şi

mai ales psihologic, care se cer unui ambalaj corespunzător.

În prezent sunt utilizate tot mai multe materiale obţinute prin asocierea

materialelor uşoare în scopul obţinerii unor caracteristici superioare.

Caracteristica esenţială a unui material complex de ambalare este

impermeabilitatea sa la vapori de apă şi la diferite gaze. Alte proprietăţi importante

sunt transparenţa, sudabilitatea, rezistenţa mecanică, protecţia împotriva

luminii, rezistenţa la acţiunea produselor agresive, rezistenţa la temperaturi

ridicate, etanşeitate.

În funcţie de natura materialelor suport, foliile complexe se pot clasifica in :

1. materiale complexe pe bază de aluminiu;

2. materiale complexe pe bază de hârtie şi carton ;

3. materiale complexe pe bază de materiale plastice.

Foliile complexe din aluminiu sunt formate din 3 straturi, din care aluminiul

reprezintă stratul median, iar ca strat intern, polietilena de joasă densitate şi ocazional

polipropilena.

In alegerea stratului intern trebuie să se ţină seama de compatibilitatea dintre

material şi produsul ambalat. Ca material de acoperire pentru startul exterior pot fi

folosite următoarele materiale: celofan, folii de poliester şi polipropilena.

Domeniile de utilizare ale acestui tip de materiale sunt :

ambalarea produselor sensibile la umiditate (în acest caz se folosesc

complexe de tipul celofan + aluminiu + polietilena)

ambalarea lichidelor şi a produselor vâscoase (stratul intern trebuie să aibă

o rezistenţă mecanică bună ).

Materialele complexe pe baza de pelicule celulozice răspund unor cerinţe

legate de:

transparenţa ;

impermeabilitate la grasimi ;

posibilităţi de termosudare .

Cartoanele acoperite cu mase plastice, cum ar fi complexul carton –

polietilena, sunt utilizate pe scara largă la ambalarea produselor alimentare.

Cartonul caşerat cu polietilena asociat cu folie de aluminiu este utilizat la

confecţionarea formelor tetraedrice, paralelipipedice pentru lichidele alimentare

sterilizate UHT. Acest sistem de ambalare se numeşte Tetra-Pak. Ambalajul Tetra Pak

se prezintă sub forma unui tetraedru cu capacitate de 1/4; 1/2; 1/1; având

următoarea structura de la exteriorul ambalajului către interior: topitura hot-melt-

carton ( 134 -165 g/m².) – polietilena (15 g/m²) – folie de aluminiu (de 9 microni) –

polietilena (două straturi, gramaj total 50-70 g/m² ).

Materialele complexe având la bază materialele plastice sunt utilizate pentru

ambalarea produselor în vid, a produselor lichide şi congelate.

Procedeele moderne de sterilizare la temperatura ridicată au condus la

necesitatea realizării unor materiale complexe rezistente la temperatura de 135°C.

Astfel de materiale conţin: polipropilena şi poliamida sau poliester cu sau fără

inserţie de folie de aluminiu, ca de exemplu, Aluthen HPC (poliester + aluminiu +

polipropilena), combithen HPA (poliamida/ polipropilena).

Cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească materiale moderne destinate

confecţionării ambalajelor pentru produse sterilizate sunt: termosudabilitate, barieră

faţă de oxigen, permeabilitate la vapori de apă, care se poate reduce prin asociere cu

filme de aluminiu.

Astfel de ambalaje sunt suficient de performante pentru a asigura alimentelor

ambalate o conservare pe o perioada mai mare de un an.

Materialele complexe ca şi cele “barieră” (faţă de vaporii de apă, gaze,

substanţe volatile, radiaţii ultraviolete, microorganisme) prezintă dezavantaje în ceea

ce priveşte reciclarea, iar consumatorii zilelor noastre sunt foarte sensibili faţă de

mediu. De aceea, după 1990, pe piaţa ambalajelor s-au afirmat că o serie de materiale

substitutive, cu proprietăţi de înaltă barieră faţă de apă, grăsimi, ceruri.

Un asemenea material este Scotchban-ul, care nu modifică reciclabilitatea

hârtiei şi cartonului şi nici biodegradabilitatea. Impregnarea cu Scotchban se

realizează pe o singură faţă a materialului suport (pentru îngheţată, biscuiţi) sau pe

ambele feţe (material recomandat pentru produse alimentare cu concentraţie ridicata

de uleiuri, grăsimi).

În SUA, s-a pus la punct tehnologia depunerii sticlei pe materiale plastice,

obţinându-se materiale cu proprietăţi barieră pentru gaze, arome, umiditate, capabile

să suporte procesul de sterilizare. Numele comercial al materialului este “ceramis” şi

are multe aplicaţii în domeniu alimentar (îndeosebi pentru produse zaharoase).

Substratul de material plastic este reciclabil complet şi chiar prin incinerare nu

poluează mediul.

S-au creat noi materiale celulozice care răspund celor mai severe cerinţe ale

ecologistilor. Plecând exclusiv de la plante cu creştere anuală s-a creat hârtia de

ambalaj ECO-ECO, care satisface exigenţele consumatorilor, prezentând o totală

compatibilitate cu produsul ce se ambalează şi, în acelaşi timp este biodegradabilă.

3. METODE DE REALIZARE A AMBALAJELOR

Tehnicile utilizate pentru ambalarea produselor se diferenţiază între ele în

funcţie de specificul mărfii ce trebuie ambalată. Metodele de ambalare trebuie să

răspundă favorabil la atingerea următoarelor obiective :

să conducă la reducerea consumului de material de ambalare ;

să favorizeze creşterea performanţelor ambalajului prin folosirea

unor materiale potrivite ;

să asigure concomitent protecţia produsului ambalat şi a mediului

înconjurător.

Metodele de ambalare descrise în continuare se referă la ambalarea realizată la

nivel industrial pentru diferite tipuri de mărfuri.

3.1. Ambalarea celulară sau tip „blister”

Ambalarea celulară constă în ambalarea produsului sub forma de caşete

comprimate. Produsele se aşează între două pelicule de material plastic sau una din

material plastic şi cealaltă din folie metalica, după care se presează din loc in loc cu

scopul de ale lipi. În acest mod se obţin celule în jurul fiecărui produs ambalat.

Metoda ambalării celulare se aplică în special produselor farmaceutice.

Acest tip de ambalare prezintă atât o serie de avantaje:

se realizează pe linii de ambalare automatizate, rezultând o

productivitate ridicată;

permite ambalarea produselor în condiţii igienice;

permite transportul, depozitarea şi deplasarea produselor ambalate, în

condiţii de protecţie şi igienă ridicate;

aceasta forma de ambalare conduce la o prezentare favorabilă a

mărfurilor pe piaţă.

3.2. Ambalarea tip “ aerosol “

Noţiunea de aerosol se referă la o dispersie de particule solide sau lichide foarte

fine, susceptibile de a rămâne timp îndelungat în suspensie în atmosferă.

În conformitate cu Directiva Europeană din mai 1975 “ prin generator de

aerosol se înţelege un ansamblu constituit dintr-un recipient nereutilizabil, din metal,

sticla, material plastic, care sa conţină un gaz comprimat, lichefiat şi prevăzut cu un

dispozitiv care permite ieşirea conţinutului sub forma de particule solide sau lichide

aflate în suspensie într-un gaz sub forma de spumă, pastă, pudră sau în stare lichidă

“.

Această metodă de ambalare se foloseşte în domeniul alimentar, al produselor

farmaceutice, cosmetice (deodorante, spumă de ras, frişcă etc.)

Materialele din care se confecţionează recipientele sunt: tablă cositorită,

aluminiu, sticlă şi materiale plastice.

Faptul că gazul propulsor intră în contact direct cu produsul ambalat impune o

serie de condiţii absolute obligatorii :

gazul propulsor utilizat trebuie să fie compatibil cu produsul (să nu

interacţioneze cu acesta şi să nu-i influenţeze caracteristicile psihosenzoriale);

să nu corodeze materialele ambalajului;

să nu fie inflamabil;

să nu prezinte riscul unei explozii la presiunea la care se află în recipient;

În cazul gazelor comprimate se utilizează :

azotul, care este inert faţă de majoritatea substanţelor farmaceutice şi

alimentare, este incolor, netoxic, insolubil, neinflamabil şi indor;

dioxidul de carbon, care este mai bun agent propulsor, netoxic, neinflamabil,

protejează produsele contra oxidării şi nu permite dezvoltarea bacteriilor.

butanul şi propanul, care sunt netoxice, se combină uşor cu hidrocarburile

lichefiate, dar sunt inflamabile şi devin toxice.

În prezent, în domeniul ambalării tip aerosol se urmăreşte sterilizarea

accesoriilor de ambalare înaintea operaţiei de umplere, care elimină astfel o posibilă

recontaminare în timpul ambalării.

3.3. Ambalarea în vid

Aceasta metodă constă în introducerea produsului într-un ambalaj dintr-un

material impermeabil la gaze şi extragerea aerului din interior cu ajutorul unei pompe

de vid. În felul acesta se evită contactul mărfii cu oxigenul care, mai ales în cazul

duratelor mari de depozitare, poate declanşa reacţii ce duc la alterarea produsului.

Avantajele ambalării în vid sunt :

asigură integritatea produselor sensibile

menţine o forma regulată, fixă pentru produsul ambalat.

Ca materiale de ambalare potrivite pentru metoda de ambalare sub vid

enumerăm: materiale complexe de ambalare şi carton special impermeabil.

Dezavantajele utilizării metodei sunt următoarele:

produsele sensibile la presiune pot fi deteriorate sau distruse din cauza presiunii

exercitate asupra lor ;

riscul de a face masa cu folia de ambalaj a produselor sensibile ;

deprecierea produselor care conţin grăsimi, dacă în timpul ambalării în vid

acestea sunt supuse unor temperaturi mai mari decât temperatura de topire a

grăsimilor.

Pentru ambalarea în vid a brânzeturilor, cărnii, mezelurilor, se poate utiliza o

variantă îmbunătăţită a ambalarii sub vid numită „ambalarea tip Cryovac”. Acestă

metodă foloseşte ca material de ambalare o folie de plastic specială, care are

proprietatea de a se contrage în contact cu apa caldă.

Operaţia de ambalare Cryovac cuprinde următoarele etape:

umplerea pungilor Cryovac cu produsul de ambalat ;

eliminarea aerului din ambalaj prin aspiraţie ;

răsucire şi închidere automată cu un clips de aluminiu ;

introducerea ambalajului şi produsului timp de o secundă într-un recipient cu

apa la temperatura de 92-97°C.

Materialele utilizate în această tehnică de ambalare sunt materiale

termosudabile, impermeabile, din carton pentru ambalajul exterior şi folii din

materiale complexe de ambalare.

Aceste folii trebuie să răspundă următoarelor cerinţe :

rezistenţă mecanică bună ;

protecţie împotriva luminii ;

rezistenţă la acţiunea produselor agresive ;

rezistenţă la temperatura ;

rezistenţă bună la străpungere şi îndoire (de ex. combinaţiile poliamida-

polietilena).

Protecţia împotriva luminii este cerută în cazul în care produsele se alterează

rapid sub influenţa luminii (carne proaspătă, produse cu conţinut mare de grăsimi).

Cea mai bună protecţie o asigură foliile complexe care conţin un strat de

aluminiu. Pentru produsele agresive (produse acide din fructe, preparate din peşte)

este necesară o folie de ambalare la care să nu intervină fenomenul de coroziune în

cazul unei depozitări de lungă durată.

Rezistenţă la temperatura înaltă sau joasă este cerută în cazul în care produsele

ambalate în vid trebuie conservate prin sterilizare sau congelare. Folia complexă

poliamida-polietilena suportă aceste temperaturi fără a-şi pierde proprietăţile iniţiale.

3.4. Ambalarea aseptică

Ambalarea aseptică constă în introducerea unui produs sterilizat, destinat

comercializării într-un vas sterilizat, în condiţii aseptice, urmată de închiderea

vasului, astfel încât să fie prevenită contaminarea produsului cu microorganisme.

Termenul “aseptic” desemnează, prin urmare, absenţa microorganismelor, iar

termenul “ermetic” este folosit pentru a indica proprietatea mecanică a unui ambalaj

sau material de a nu permite pătrunderea gazelor, vaporilor de apă, a

microorganismelor de ambalaj.

Ambalarea aseptică este deci o metodă care garantează securitatea

microbiologică a alimentelor, fără ca acestea să-şi piardă caracteristicile nutritive şi

organoleptice.

Operaţiile de sterilizare folosite în ambalarea aseptică sunt următoarele :

sterilizare HTST ( high temperature short time )

sterilizare UHT ( ultra high temperature )

sterilizare LTLT ( low temperature low time )

HTST este procedeul de sterilizare ce constă în încălzirea rapidă a produsului

în intervalul 90-120°C. Acest tip de tratament se aplică produselor puternic acide care

se menţin sterile la temperaturi scăzute.

Sterilizarea UHT a produselor alimentare lichide se realizează prin încălzirea

produselor în intervalul de temperatura 135-150°C, urmată de răcire bruscă.

Limita superioară de temperatură este utilizată pentru produse cu vâscozitate

mică (lapte), iar cea inferioară pentru produse cu vâscozitate mare. Cele mai utilizate

materiale sunt complexele pe baza de hârtie şi carton.

Ambalajul aseptic constă dintr-o folie mică, multistratificată, care combină

cele mai bune caracteristici ale hârtiei, materialului plastic şi aluminiului pentru a

alcătui un recipient cu performanţe ridicate. Cutiile pentru băuturi sunt alcătuite în

proporţie de 70% din hârtie care oferă rigiditate şi rezistenţă.

Polietilena deţine o pondere de 24% din cutie şi este utilizată în scopul etanşării

ambalajului. O folie subţire de aluminiu reprezentând 6% din ambalaj, formează o

barieră împotriva aerului şi luminii care pot distruge substanţele nutritive şi aroma

alimentelor.

Straturile componente ale cutiei aseptice sunt :

1. polietilena ;

2. hârtie ;

3. polietilena ;

4. folie de aluminiu ;

5. polietilena ;

6. polietilena.

Avantajul deosebit de important al ambalării aseptice îl constituie faptul că

produsul devine steril înainte ca temperatură ridicată să-i modifice caracteristicile

nutritive şi organoleptice.

Tetra Rex, Tetra Pak sunt cele mai cunoscute ambalaje destinate produselor

pasteurizate, care sunt sterilizate cu apă oxigenată în combinaţie cu radiaţii

ultraviolete.

Sistemul Tetra Rex prelungeşte durata de conservare a produselor lactate la 60

de zile şi între 60 şi 120 de zile pentru sucurile de fructe. Alte variante ale ambalajelor

Tetra-Pak sunt: Tetra Standard, Tetra Aseptic, Tetra Brik, Tetra Brik Aseptic, Tetra

King (ambalajul mixt în combinaţie cu materialele plastice )

3.5. Ambalarea cu pelicule aderente

Metoda foloseşte un material special numit material peliculogen. Acesta se

aplică pe suprafaţa produsului ce trebuie ambalat şi după uscare se transformă într-un

strat rezistent şi impermeabil ce oferă o protecţie ridicată.

Pentru îndepărtarea stratului de material peliculogen produsul ambalat se

introduce în apa caldă. Metoda se aplică în special la produsele alimentare.

3.6. Ambalarea în atmosferă modificată

Ambalarea în atmosferă controlată “CAP” (Controlled Atmosphere Packaging)

poate fi definită ca reprezentând “ închiderea produsului într-un ambalaj impermeabil

la gaz în care gazele de referinţă ca CO2, O2, N2 şi vaporii de apă au suferit modificări

şi sunt controlate selectiv “.

Aceasta metodă de ambalare este mai puţin întâlnită în practica comercială.

Modificarea atmosferei din interiorul ambalajului este obţinută prin următoarele

metode:

ambalare în vid;

ambalare în atmosferă modificată.

Ambalarea în atmosferă modificată MAP (modified atmosphere packaging)

constă în închiderea produsului într-un ambalaj în care atmosfera din interior este

modificată (în raport cu CO2, O2, N2, vaporii de apă).

Aplicarea acestei metode permite controlul reacţiilor chimice, enzimatice sau

microbiene în scopul reducerii sau eliminării proceselor de degradare ale mărfurilor.

Principalul scop al introducerii azotului (N2) care înlocuieşte oxigenul este de a

reduce oxidarea grăsimilor. Azotul este inert, inodor şi puţin solubil în apă şi grăsimi.

Dioxidul de carbon (CO2) este un agent bacteriostatic şi fungistatic în anumite

condiţii poate încetini faza de creştere exponenţială şi poate reduce viteza de

multiplicare a bacteriilor aerobe şi mucegaiurilor. Dioxidul de carbon este foarte

solubil în apă şi grăsimi, de aceea este absorbit de aliment.

Oxigenul este de obicei evitat în procesul ambalării, există cazuri în care este

utilizat drept component în amestecul gazos. De exemplu, la ambalarea cărnii, în

amestecul gazos se utilizează şi oxigen care are rolul de a menţine culoarea roşie a

cărnii, peştelui, în scopul evitării apariţiei germenilor patogeni anaerobi.

Temperatura este cel mai important factor care influenţează calitatea produselor

ambalate în atmosferă modificată. Menţinerea calităţii mărfurilor este posibilă în

condiţiile în care temperatura este menţinută şi controlată în timpul depozitării.

3.7. Ambalarea colectivă şi porţionată

Ambalarea colectivă este metoda care permite gruparea într-o singură unitate

de vânzare a mai multor produse. Materialele utilizate sunt: cartonul şi foliile

contractibile. Ambalarea colectivă se poate realiza şi prin gruparea produselor

preambalate în hârtie Kraft, celofan sudabil etc., obţinându-se pachete

paralelipipedice paletizate.

Ambalarea porţionată este procedeul de ambalare în care cantitatea de produs

care urmează să fie cuprins în ambalaj este stabilită astfel încât să fie consumată la o

singura folosire.

Pentru ambalarea porţionată pot fi folosite: folii contractibile, folii

termosudabile din aluminiu sau hârtii metalizate.

3.8 Ambalarea în folii contractibile

Ambalarea în folii contractibile este o metodă de ambalare a produselor în

porţii mici, uniforme, prin aşezarea lor pe o placa suport, având alveole termoformate,

urmată de închidere prin acoperire cu folie şi termosudare.

Prin folie contractibilă se înţelege o folie din material plastic, întinsă în

momentul fabricării sale, cu tensiuni interne fixate prin răcire şi care în momentul

încălzirii revine la poziţia iniţială. Materialele întrebuinţate sunt: polietilena

termoconductibilă, policlorura de vinil, policlorura de viniliden, polipropilena etc.

Ambalarea de tip “skin” este un procedeu de ambalare sub vid al produselor,

prin aşezarea lor pe o placa suport plana, urmată de închidere prin acoperire cu folie

transparentă şi termosudare.

Prin acest tip de ambalare la produsele alimentare se urmăreşte obţinerea unei

permeabilitaţi ridicate faţă de oxigen, ceea ce permite de exemplu păstrarea aspectului

cărnii prin formarea oximioglobinei.

Ambalarea în folii contractibile se utilizează pe scară largă în domeniu

produselor cosmetice, medicamentelor, obiectelor din sticlă sau porţelan. Se

caracterizează prin uşurinţa în manipulare, având un impact pozitiv asupra

consumatorului.

4. COSTURI DE REALIZARE A AMBALAJELOR

4.1. Costuri necesare realizării ambalajelor

Valoarea creşterilor calitative ale mărfurilor prin folosirea ambalajului este

posibilă cu costuri suplimentare apreciabile. Produsul la vânzare este o sumă de

activităţi înmagazinate şi reflectate prin preţ. Acestea sunt :

valoarea achiziţiei ca materii prime sau subproduse ;

valoarea prelucrărilor necesare ;

valoarea ambalajului ;

valoarea transportului de la producător la consumator sau /şi la piaţa pentru

desfacere;

valoarea impozitului pe profit revenit conform legislaţiei în vigoare ;

valoarea combustibililor şi energiei electrice ;

alte costuri.

Realizarea unui ambalaj presupune efectuarea unor cheltuieli directe

(proiectare, crearea funcţiilor estetice, materiale, manoperă şi utilaje), cât şi cheltuieli

indirecte (transport, manipulare, depozitare). Ca în orice altă activitate, şi în fabricarea

ambalajelor se urmăreşte obţinerea unei eficienţe tehnice, economice şi sociale cât

mai ridicate, mai ales în condiţiile în care ambalajul a devenit el însuşi un produs ca

atare.

Conform unor date publicate şi prelucrate s-a constatat că valoarea ambalajului

reprezintă cca. 5-10 % din preţul de vânzare al unui produs. Există ambalaje, cum ar

fi produsele cosmetice de lux, la care valoarea ambalajului poate egala sau chiar

depăşi valoarea mărfii ambalate.

Ponderea şi repartizarea valorii pentru aceste componente ale preţului

produsului sunt ilustrate în fig. 4.1. pentru produsele alimentare pe piaţa SUA, în

anul 2001.

Figura 4.1 Costul total al mărfurilor

Mărimile care apar în reprezentarea grafică anterioară au următoarea

semnificaţie:

V. achiz. - valoarea achiziţiei de materii prime

V. prelucr. - valoarea prelucrărilor necesare

V. Amb. - valoarea ambalajului

V. transp. - valoarea transportului de la producător la consumator sau/şi la

piaţa de desfacere

V. imp. prof. - valoarea impozitului pe profit

V. energ. - valoarea energiei şi a combustibililor

Altele - alte costuri

4.2. Optimizarea ambalajelor

Optimizarea ambalajului pentru un produs dat se face având în vedere

următoarele: definitivarea cerinţelor, stabilirea tipului de ambalaj, stabilirea

ambalajului optim, stabilirea materialului pentru ambalaj, stabilirea metodei de

ambalare, stabilirea tehnologiei de fabricare, marcare.

Ambalajul optim se recomandă a se alege din gama de ambalaje standardizate.

Concomitent cu diversificarea gamei sortimentale a produselor şi ridicarea

calităţii acestora, ambalajul de prezentare şi desfacere câştigă în importanţă devenind

ghidul principal de orientare şi decizie a partenerilor de contract în alegerea calităţii şi

competitivităţii produselor .

Realitatea comercială arată că numai în condiţiile în care între calitatea

produsului şi calitatea recomandată de ambalaj există concordanţă, produsul respectiv

are succes pe piaţă întrunind aprecierea unanimă a consumatorilor.

Pe parcursul procesului complex: producţie – circulaţie - consum, produsul

alimentar poate fi supus acţiunii unor factori interni şi externi , a căror prezenţă

generează uzura fizică şi morală.

“Uzura fizică” a mărfurilor se referă la degradarea ambalajelor ca urmare a

acţiunii factorilor fizici, chimici, biologici etc.

În ceea ce priveşte “uzura morală”, aceasta se referă la scăderea interesului

consumatorilor, ceea ce duce la încetinirea procesului de vânzare. Sub acest aspect,

ambalajul reprezintă unul dintre factorii care au menirea de a crea condiţii în ceea ce

priveşte frânarea uzurii fizice, dar şi a celei morale. Temeinicia acestei afirmaţii este

justificată şi de faptul că ponderea alimentelor care se ambalează a crescut continuu şi

are tendinţa să se extindă din ce în ce mai mult pe măsura dezvoltării cercetărilor

tehnico-ştiinţifice în acest domeniu.

Preambalarea alimentelor a devenit o necesitate socială tot mai evidentă a

societăţii moderne, alimentaţia oamenilor ajungând să depindă aproape exclusiv de

hrană preparată parţial sau integral de o industrie consacrată acestui scop.

Ambalajul trebuie să reducă minim posibil pagubele provenite din riscurile de

manipulare, încărcare, descărcare, transport, depozitare, distribuţie sau cauzate de

factori climatici, chimici, fizici, biologici etc.

Alături de caracteristicile funcţionale, care asigură păstrarea calitativă şi

cantitativă a produselor, ambalajul trebuie să corespundă şi din punct de vedere

economic.

Un ambalaj optim trebuie să protejeze bine produsul, să fie uşor şi ieftin, iar

caracteristicile sale tehnice trebuie să faciliteze operaţiile de manipulare, transport şi

stocare şi totodată să reprezinte, prin modul în care este conceput, un instrument

eficient de marketing.

Tendinţe de dezvoltare a ambalajelor pentru produsele alimentare

Conjunctura actuală a influenţat si tendinţele in dezvoltarea ambalajelor.

Astfel, se tinde spre simplificarea acestora şi ameliorarea calităţii, determinate de

criza de materii prime, energie şi materiale, de problemele ecologice şi exigenţele

consumatorilor. In general, se apreciază că trebuie creat un astfel de ambalaj pentru

produsul alimentar, care să permită îndeplinirea in cele mai bune condiţii a tuturor

funcţiilor sale. Specialiştii în domeniu combat ideea unei economii pe seama

ambalajelor, atunci când funcţiile de protecţie, de raţionalizare, de promovare şi

estetice nu pot fi îndeplinite in mod corespunzător.

În ţările dezvoltate, cu tradiţie îndelungată în producerea ambalajelor,

ambalajul este considerat ca parte integrantă a produselor de înaltă calitate.

Consumatorii sunt dispuşi să plătească mai mult pentru a avea un produs mai bun,

pentru un asemenea produs , modul de ambalare, ambalajul în sine, având o

importanţă deosebită. De altfel, în costul produsului ambalat, costul ambalajului

variază de la mai puţin de 5% din valoarea produsului până la 6-10% sau chiar 15 %

din acesta.

Preocupările evidente sunt îndreptate către crearea materialelor complexe de

ambalaj, multiplicarea şi combinarea confecţiilor de ambalaje, de mare eficacitate şi

cu consum specific tot mai mic de material de ambalaj, pe unitatea de masă a

produsului alimentar comercializat.

4.3. Reglementări U.E. referitoare la ambalajele pentru produsele

alimentare

Ambalajele produselor alimentare care circulă în statele UE trebuie să satisfacă

cerinţe referitoare la gradul de satisfacere a cerinţelor consumatorilor privind

calitatea, siguranţa, comoditatea şi costul ei şi în funcţie de efectul lor asupra

mediului. În acest sens, statele membre ale UE au prevăzut:

promovarea ambalajelor standard care facilitează reutilizarea lor;

favorizarea producţiei de ambalaje reduse, volumul şi necesarul ambalajelor

fiind limitate.

eliminarea discriminărilor dintre ambalaje noi şi cele recuperate;

fabricarea de produse specifice care permit utilizarea de ambalaje obţinute din

materiale reciclate.

Statele membre UE vor exclude de pe piaţă ambalajele care nu sunt

recuperabile sau reciclabile. Instrumentele economice care promovează recuperarea

ambalajelor şi a deşeurilor provenite de la acestea sunt adoptate în funcţie de

specificul fiecărei ţări, iar gestionarea deşeurilor, îmbunătăţirea tehnicilor de reciclare

şi utilizarea în acelaşi domeniu sau în altul a materialelor reciclabile sunt probleme

comune tuturor statelor UE.

Se impune, bineînţeles, educaţia riguroasă a consumatorilor, ca şi adoptarea

unor legi, a unor norme sanitare clare care să asigure protecţia acestora, în condiţiile

în care relaţia complexă produs – ambalaj – mediu - consumator a dobândit noi

valenţe în ultimii ani. Ambalajele nu trebuie să constituie surse de periclitare a

sănătăţii consumatorilor, prin interacţiunea pe care o pot declanşa în contact cu

produsele, în special cu cele alimentare. Drept pentru care, legislaţia europeană cu

privire la materialele şi obiectele destinate a veni în contact cu mărfurile alimentare

este cuprinzătoare.

În ţara noastră în cadrul Normelor igienico-sanitare pentru alimente, aprobate

prin Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 975, aprilie 1998 se menţionează:

- materialele din care se confecţionează ambalajele să aibă grad ridicat de

stabilitate fizico-chimică, care să nu permită cedarea, în timpul utilizării, a

substanţelor străine peste limitele admise;

- cernelurile şi coloranţii folosiţi la imprimarea şi colorarea materialelor de

ambalaj care vin în contact cu produsul alimentar să fie avizate de Ministerul

Sănătăţii;

- nu este admis contactul direct al alimentelor cu partea colorată sau imprimată

a ambalajului;

- ambalajul să nu confere toxicitate produsului alimentar cu care vine în

contact;

- ambalajul să nu influenţeze caracteristicile organoleptice, fizico-chimice sau

valoarea nutritivă a produsului alimentar cu care vine în contact în timpul prelucrării,

manipulării, transportului sau păstrării acestuia.

4.4. Indicatori economici de apreciere ai ambalajelor

Aşa cum se preciza anterior, ambalajele pot fi privite ca produse finite pentru care s-

au cheltuit resurse materiale, financiare şi economice. În practica comercială

ambalajele au un regim special de circulaţie, de apreciere şi de recuperare, în vederea

refolosirii lor.

Aprecierea economică a ambalajelor se face prin 5 categorii de indicatori

tehnico – economici:

Indicatori spaţiali (de volum)

Aceştia reflectă gradul de utilizare a spaţiului de depozitare şi de transport. Sunt

apreciate acele ambalaje care:

are un volum util cât mai mare în raport cu volumul propriu;

ocupă un spaţiu cât mai redus când se află în stare pliată sau demontată, în

raport cu volumul în stare montată;

foloseşte cât mai complet suprafaţa paletului de transport sau suprafaţa de

depozitare

are o suprafaţă cât mai mică în raport cu volumul său interior, respectiv cu

masa ambalată.

În tabelul 4.1. sunt prezentate relaţiile de calcul pentru cei mai importanţi

indicatori spaţiali ai ambalajelor:

Tabel 4.1. Indicatori spaţiali ai ambalajelor

Denumirea indicatorului

Relaţia de calcul

Volumul util (Vu)

Volumul de depozitare (Vd)Suprafaţa exterioară în raport cu capacitatea de încărcareSuprafaţa exterioară în raport cu volumul interiorSuprafaţa exterioară în raport cu numărul de produse conţinute

Semnificaţia mărimilor care apar în relaţiile de calcul este:

Vi - volumul interior al ambalajului (dm3)

Vg - volumul de gabarit (exterior) al ambalajului

Vr - volumul de gabarit al ambalajului, redus prin pliere

sau demontare

Se - suprafaţa exterioară a ambalajului (dm2)

Qa - capacitatea de încărcare a ambalajului (masa

ambalajului şi a produsului ambalat) (kg)

n - numărul de produse conţinute în ambalaj

Indicatori de masă

Indicatorii de masă permit compararea ambalajelor din punct de vedere al

masei cu volumul interior al ambalajului, cu masa conţinutului şi cu numărul

unităţilor cuprinse în ambalaj.

Este apreciat acel ambalaj care are masa proprie cât mai mică în raport cu

celelalte elemente de referinţă precizate mai sus.

Ca şi în cazul indicatorilor spaţiali, sunt precizaţi în tabelul 4.2. cei mai

importanţi indicatori de masă ai ambalajelor:

Tabel 4.2. Indicatori de masă ai ambalajelor

Denumirea indicatorului

Relaţia de calcul

Masa utilă în raport cu capacitatea de încărcareMasa utilă în raport cu volumul interiorMasa utilă în raport cu numărul de produse din ambalajMasa utilă netă

Ma - masa ambalajului gol (kg)

Indicatori de consum

Aceşti indicatori urmăresc compararea ambalajelor din punctul de vedere al

consumului de materiale necesare fabricării ambalajului. Un ambalaj este cu atât mai

economic cu cât necesită un consum mai mic de materiale în raport cu volumul

interior al ambalajului, cu masa conţinutului şi cu numărul de unităţi cuprinse în

ambalaj.

Indicatori de productivitate a muncii

Indicatorii de productivitate a muncii caracterizează operaţia de ambalare şi dau

posibilitatea de a compara ambalajele din punctul de vedere al capacităţii acestora de

a fi umplute cu produsul ambalat. Pentru a determina indicatorii de productivitate a

muncii sunt necesare informaţii despre cantitatea (volumul sau numărul de produse)

ambalată pe schimb, numărul de lucrători şi durata unui schimb.

Indicatori de apreciere a costurilor

Orice activitate economică se apreciază prin intermediul cheltuielilor

(costurilor) implicate.

Indicatorii de apreciere a costurilor permit compararea ambalajelor din punct de

vedere al cheltuielilor totale ale ambalajului şi ale operaţiei de ambalare, ţinând cont

de numărul de circuite efectuate de ambalajele refolosibile.

Un ambalaj este cu atât mai apreciat cu cât cheltuielile totale de ambalaj şi

ambalare sunt mai reduse în raport cu preţul produsului ambalat, cu masa conţinutului

sau cu volumul interior al ambalajului.

În cazul ambalajelor refolosibile, principalul indicator de apreciere a costului se

calculează cu relaţia:

(4.1.)

în care:

Ca - costul ambalajului propriu-zis

Cm - costul materialelor auxiliare de ambalare

C0 - costul operaţiilor de ambalare

N - numărul minim de circuite prevăzute a fi efectuate pentru ambalajul

respectiv

Cp - costul produsului ambalat

5. MARCAREA ŞI ETICHETAREA AMBALAJELOR

Marca reprezintă un semn distinctiv menită să diferenţieze produsele şi

serviciile prin garanţia unei calităţi superioare şi constante, semn susceptibil de a

forma, în condiţiile legii, obiectul unui drept exclusiv, care aparţine categoriei

drepturilor de proprietate industrială.

Prin urmare:

marca este un semn distinctiv, care permite unui personae fizice sau

juridice să distingă produsul sau serviciile de cele ale concurenţilor oferînd garanţia

unei calităţi superioare, constante.

marca reprezintă o garanţie privind calitatea produselor şi

serviciilor la care se referă: ea are scopul să dea încredere clientului în ceaa ce

priveşte calitatea produselor şi serviciilor în cauză.

marca poate forma obiectul unui drept exclusiv, adică poate fi

protejată, prin înregistrarea ei de cãtre organismul naţional de specialitate în condiţiile

legii (în România acest organism este Oficiul de Stat pentru Investitii şi Mărci -

OSIM)

În legislaţia românească marca este definită ca fiind „un semn ce poate fi

reprezentat grafic, care serveşte la deosebirea produselor sau serviciilor unei

persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altor persoane”.

5.1. Elemente constitutive ale mărcilor

Pentru evidenţierea elementelor de definire ale mărcilor se pleacă de la definiţia

clasică a mărcii, completată cu accepţiunea ei modernă; astfel, este clar că marca

trebuie să cuprindă elemente distinctive, care să deosebească produsul de altele

asemănătoare, dar şi elemente de garanţie a calităţii.

Pentru ca o marcă să fie recunoscută şi protejată de legislaţiile naţionale şi

internaţionale, ea trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe din punctul de vedere a

elementelor din care este formată şi a modului cum acestea sunt combinate.

a) Folosirea unui nume propriu poate constitui o marcă numai în măsura în

care are un aspect exterior caracteristic, este combinat cu o emblemă sau alt semn

figurativ, fie datorită graficii, culorii sau aşezării literelor. În unele ţări, mărcile care

cuprind denumiri geografice sunt acceptate numai dacă această indicaţie corespunde

locului de provenienţă a produsului.

b) Denumirile din vocabularul curent (substantive comune, adjective, verbe,

adverbe) pot fi folosite ca marcă dacă înţelesul lor sugerează o caracteristică

importantă a produsului.

c) Cuvintele inventate, care nu au o anumită semnificaţie pot constitui o marcă

cu condiţia să fie uşor de pronunţat şi de memorat (exemplu Bona Prima, Coca Cola,

Rolex, Sony, ş.a.).

d) Reprezentările grafice plane sau în relief care pot constitui o marcă sunt de

o mare varietate: embleme, blazoane, desene, sigilii, etc. Formele geometrice simple

(pătrat, cerc) neînsoţite de alte elemente figurative (litere, cifre, cuvinte) nu pot

constitui mărci, fiind considerate insuficient de distinctive.

e) Design-ul se referă la forma, mărimile, culorile şi materialul din care sunt

realizate produsele sau ambalajele acestora. Ele pot constitui o marcă, deşi folosirea

lor este încă controversată, nu toate ţările acceptând să introducă în legislaţiile proprii

prevederi cu privire la acest tip de marcă.

f) Marca sonoră este prevăzută în foarte puţine legislaţii naţionale, ţara noastră

fiind una dintre puţinele ţări ce au acceptat o astfel de marcă. Se aplică cu precădere

în domeniul serviciilor, dar s-a extins şi utilizarea ei pentru produse (de exemplu

melodia specifică reclamei de la cafeaua Iacobs). Deşi, în prezent, tehnica ar putea

permite răspândirea acestui tip de marcă, ea este puţin utilizată şi are încă multe

posibilităţi neexploatate.

g) Combinaţii de elemente ca nume, denumiri, reprezentări grafice, cifre şi

litere sunt utilizate foarte frecvent ca mărci, tocmai combinaţia fiind acea care dă

unicitate mărcii.

Pentru ca o marcă să fie competitivă, ea trebuie să îndeplinească mai multe

condiţii:

să fie clară, expresivă şi eufonică;

să aibă un caracter distinctiv pentru a nu se confunda cu mărci similare;

să fie uşor de memorat;

să nu fie deceptivă, adică să nu inducă în eroare publicul asupra caracteristicilor

de calitate ale produselor la care se referă;

să transmită corect mesajul dorit;

să aibă, pe cât posibil, o semnificaţie legată de produsele sau activitatea

întreprinderii la care se referă.

5.2. Funcţiile mărcilor

Pentru orice firmă marca reprezintă o valoare deoarece este elementul esenţial

al strategiei comerciale. Funcţiile mărcilor au evoluat odată cu dezvoltarea producţiei

şi comerţului de bunuri şi servicii.

Principalele funcţii ale mărcilor sunt:

funcţia de identificare a produselor unei firme faţă de cele similare ale

firmelor concurente;

funcţia de garantare a unui nivel constant al calităţii;

funcţia de concurenţă pe piaţă;

funcţia de reclamă.

Primele două sunt considerate funcţiile clasice ale mărcilor deoarece au însoţit

apariţia şi dezvoltarea mărcilor în întreg intervalul de timp de când acestea sunt

cunoscute, iar ultimele două sunt considerate a fi caracteristice comerţului din zilele

noastre.

Funcţia de identificare este cea mai veche funcţie a mărcilor. Ea permite

recunoaşterea rapidă a unui produs sau serviciu prin intermediul numelui, simbolului,

ambalajului specific (de exemplu, Jacobs pentru cafea, forma sticlei de Coca-Cola,

etc.).

Funcţia de garantare a calităţii se referă cu precădere la firmele de prestigiu,

care şi-au câştigat o reputaţie internaţională. Simpla denumire a mărcii unei astfel de

firme este o garanţie că produsul achiziţionat va avea o calitate superioară.

Funcţia de concurenţă este una din funcţiile noi ale mărcilor, apărute odată cu

dezvoltarea fără precedent a producţiei de mărfuri specifică celei de a doua jumătăţi a

secolului al XX-lea şi perioadei în care ne aflăm în prezent. În cadrul comerţului sau a

altor schimburi economice, concurenţa de pe piaţă se concretizează într-o concurenţă

a mărcilor. Funcţia de concurenţă se accentuează în condiţiile diferenţierii continue a

produselor. Se poate ajunge până la manifestarea funcţiei de concurenţă în interiorul

aceleaşi firme, între produse diferite fabricate de aceasta (de exemplu concurenţa între

diferitele sortimente de sucuri naturale produse de firma Parmalat).

Funcţia de reclamă a apărut ca urmare a dinamicii mărfurilor şi a susţinerii

acestei dinamici de către publicitate. Prin forţa pe care o dobândeşte, marca devine un

factor al succesului comercial, utilizat de o firmă ca instrument al strategiei sale

promoţionale.

5.3. Clasificarea mărcilor

Pentru a putea sistematiza mărcile, aceste se clasifică după următoarele criterii:

a) după destinaţie:

- mărci de fabrică – sunt aplicate de producător pe produsele sale;

- mărci de comerţ – sunt folosite de firmele care comercializează produse.

Dacă o întreprindere îşi comercializează singură produsele, ea poate folosi atât

marca de fabrică, cât şi marca de comerţ. În prezent sunt mai răspândite mărcile de

fabrică decât cele de comerţ, dar a început să crească şi importanţa acestora din urmă

datorită perfecţionării sistemului de distribuţie a produselor.

b) după obiectul lor:

- mărci de produse

- mărci de servicii

Atât mărcile de fabrică, cât şi cele de comerţ sunt mărci de produse. În ceea ce

priveşte relaţia dintre produs şi marcă, pot exista mai multe variante:

mărci individuale de produs – atunci când întreprinderea producătoare

înregistrează câte o marcă pentru fiecare din produsele sale;

o singură marcă pentru toate produsele întreprinderii;

mai multe mărci, fiecare pentru o linie de produse ale întreprinderii;

mărci structurate pe mai multe niveluri – atunci când marca se obţine din

combinarea mărcii de fabrică cu mărcile individuale de produs.

Mărcile de servicii protejează activitatea de prestări de servicii. La rândul lor,

mărcile de servicii se subîmpart în:

- mărci de servicii propriu-zise

- mărci de servicii ataşate produselor

Mărcile de servicii propriu-zise se referă la activităţi ce nu au nici o legătură

directă cu nici un produs.

Mărcile de servicii ataşate produselor sunt acele mărci care se aplică pe

obiectele, instrumentele, mijloacele ce servesc la prestarea unui anumit serviciu (de

exemplu, marca unui hotel imprimată pe lenjerie, feţe de masă, farfurii, tacâmuri,

marca unei firme de transport imprimată pe mijloacele cu care efectuează serviciul,

ş.a.).

c) după titularul dreptului de marcă

- mărci individuale

- mărci colective

Mărcile individuale sunt cele mai întâlnite, ele aparţin unei persoane fizice sau

unei persoane juridice.

Mărcile colective aparţin unor organizaţii naţionale, regionale, internaţionale de

producători, comercianţi sau prestatori de servicii şi se folosesc pentru a garanta

calitatea sau originea produselor sau serviciilor respective.

d) după obligativitate

- mărci facultative

- mărci obligatorii

În general, folosirea unei mărci de către o firmă este facultativă, ea fiind

adoptată ca o strategie comercială, concurenţială sau de publicitate. Există, însă, şi

situaţii în care folosirea mărcii este obligatorie, atunci când interesul general al

societăţii o cere (de exemplu marcarea armelor de foc şi a muniţiei, marcarea

metalelor preţioase).

e) după zona de răspândire

- mărci locale – cunoscute într-o regiune restrânsă dintr-o ţară

- mărci naţionale – răspândite la nivelul unei ţări

- mărci notorii (internaţionale) – au o largă recunoaştere şi se bucură de renume

în rândul clienţilor dintr-un număr mare de ţări datorită calităţii foarte bune şi

constante a produselor sau serviciilor la care se referă (ex. Pepsi-Cola, Parmalat, Kraft

Foods etc.).

f) după modul de comunicare a informaţiei

- mărci verbale – informaţia este comunicată sub formă de cuvinte, combinaţii

de litere sau combinaţii de cuvinte;

- mărci figurative – la care marca este o reprezentare grafică, însoţită sau nu de

cuvinte;

- mărci sonore – alcătuite din note muzicale.

g) după compoziţia lor

- mărci simple – formate dintr-un singur element

- mărci compuse – realizate dintr-o combinaţie de elemente.

Este evident faptul că mărcile compuse sunt mult mai frecvent folosite decât

cele simple deoarece asocierea de elemente figurative ajută la obţinerea caracterului

de unicitate al mărcii şi permite ca aceasta să fie suficient de distinctivă pentru a putea

identifica fără echivoc produsul.

Potrivit reglementărilor în vigoare, titularul mărcii are drept de folosire

exclusivă a acesteia pe o perioadă de 10 ani, numai pentru produsele şi serviciile

pentru care s-a efectuat înregistrarea mărcii. După 10 ani aceasta se poate reînnoi fără

modificări şi fără a extinde lista de produse şi servicii pe care le marchează.

Titularul mărcii are dreptul să aplice sau să ataşeze marca înregistrată pe fiecare

produs, pe ambalajul său, pe documentele care însoţesc produsele sau serviciile sau pe

alte documente prin care se oferă acestea. De asemenea, mărcile pot fi aplicate pe

cataloage, reclame, enunţuri publicitare, insigne, facturi conform intereselor

comerciale ale titularului, pot fi utilizate ca instrument de publicitate şi reclamă la

expoziţii, târguri, etc. organizate în România.

5.4. Etichetarea ambalajelor pentru produse alimentare

Eticheta reprezintă cel mai rapid şi cel mai simplu suport pentru informarea

consumatorului. A apărut în paralel cu dezvoltarea producţiei de ambalaje de serie

mare şi este purtătoare de informaţii necesare pentru înlesnirea operaţiunilor

comerciale cum ar fi :

denumirea produsului,

numele producătorului,

marca,

locul de origine al produsului,

data fabricaţiei şi termenul de valabilitate,

cantitatea

Diversificarea sortimentului de mărfuri, creşterea gradului de prelucrare a produselor

au amplificat funcţiile etichetei. Dacă la început eticheta servea la identificarea simplă

şi rapida a produselor alimentare şi la facilitarea operaţiunilor comerciale în prezent

ea răspunde şi nevoii de promovare a produsului pe piaţă.

Conţinutul mesajului informaţional al etichetei s-a aflat pentru o foarte

lungă perioadă de timp din istoria societăţii, la libera inspiraţie a producătorilor şi

ulterior al comercianţilor, care în multe cazuri au folosit eticheta în mod abuziv, în

principal ca instrument de promovare a unei concurenţe neloiale sau fraudă.

Pentru aceste motive treptat au început să apară reglementari privind

eticheta şi etichetarea mărfurilor în coduri comerciale, în standarde, iar mai recent în

normele elaborate de organisme şi instituţii cu activitate internaţională.

Etichetarea reprezintă totalitatea fişelor, mărcilor, imaginilor sau altor materiale

descriptive scrise, imprimate, ştanţate, gravate sau aplicate pe ambalajul unei mărfi

alimentare sau alăturat acestuia.

Etichetarea cuprinde eticheta şi toate materialele scrise sau imprimate având

legătură cu produsul alimentar sau care îl însoţesc.

Reglementari naţionale şi internaţionale privind etichetarea alimentelor

Etichetarea produselor alimentare este reglementată pe plan internaţional,

deoarece are un rol esenţial în protejarea consumatorilor. Comitetul pentru etichetarea

bunurilor alimentare din cadrul Comisiei Codex Alimentarius, care-şi desfăşoară

activitatea sub egida FAO/OMS/PUND, a elaborat o serie de reglementări, cu

caracter de recomandare.

În baza recomandărilor FAO/OMS/PUND, se cunosc drepturile consumatorilor:

* dreptul la satisfacerea nevoilor fundamentale;

* dreptul la protecţie prin sisteme legislative şi de securitate împotriva

produselor şi serviciilor care pun în pericol sănătatea sau viaţa;

* dreptul la informarea corectă şi completă asupra caracteristicilor calitative

şi condiţiilor de folosire a produselor alimentare şi serviciilor;

* dreptul la despăgubire pentru prejudiciile aduse de alimente şi servicii

necorespunzătoare;

* dreptul la instruire şi educaţie.

Orice produs alimentar ambalat trebuie să fie etichetat.

În România este valabilă Hotărârea Guvernului nr. 784/1996 - privind

Aprobarea normelor metodologice pentru etichetarea produselor alimentare,

completată cu H.G. 953/1999.

Pentru mărfurile alimentare prelucrate, mesajul informaţional al etichetei trebuie

să conţină următoarele menţiuni;

- denumirea produsului;

- lista ingredientelor (materii prime, auxiliare, inclusiv aditivii

încorporaţi);

- conţinutul net;

- numele şi adresa producătorului, distribuitorului, importatorului sau

exportatorului;

- ţara de origine;

- elemente de identificare a lotului;

- declararea valorii nutritive (în special pentru produsele dietetice, pentru

alimentaţia sugarilor şi a copiilor de vârstă mică).

La aceste precizări obligatorii se mai pot adăuga următoarele informaţii, în

funcţie de tipul produsului alimentar:

- condiţiile speciale de depozitare şi păstrare ;

- modul de folosire, când utilizarea necesită indicaţii speciale;

- locul de origine sau de provenienţă a produsului, dacă omiterea acestuia

ar fi de natură să creeze confuzii în gândirea consumatorilor;

- concentraţia alcoolică – pentru băuturile la care aceasta este mai mare de

1,20% vol;

- numele şi adresa celui care ambalează produsul;

Eticheta nutriţională

Declararea valorii nutritive în etichetă marchează evoluţia calitativă a acesteia

şi reprezintă o tendinţă la care se aliniază tot mai mulţi producători.

În perioada anilor 70 consumatorul a descoperit un nou element, uneori chiar în

cadrul etichetei, alteori constituind o etichetă separată pe produs, individualizată în

ceea ce s-a denumit eticheta nutriţională.

Perfecţionarea continuă a normelor de nutriţie pe plan naţional şi internaţional

şi preocuparea pentru asigurarea unor alimente salubre, care să răspundă, în acelaşi

timp, cât mai bine cerinţelor metabolice ale organismului uman (diferenţiate după

specificul fiziologic al segmentelor prestabilite de consumatori ), au determinat

apariţia unor standarde internaţionale de recomandare pentru o serie de produse

alimentare elaborate de către Comisia Codex Alimentarius. Standardele internaţionale

recomandate pentru alimentele destinate sugarilor şi copiilor de vârstă mică au

reprezentat startul în soluţionarea acestor probleme.

În cadrul acestor standarde, pentru prima dată, apare recomandarea ca pe

etichetele alimentelor destinate segmentelor respective de copii să se declare valoarea

nutritivă sub forma:

1. valorii energetice (exprimată în kcal sau kj şi prin numărul de grame de

protide, glucide şi lipide furnizate de 100g aliment sau per porţie sugerată)

2. cantităţii totale pentru fiecare substanţă minerală şi vitamină existentă în 100g

produs sau într-o porţie sugerată.

Valoarea nutritivă reprezintă o preocupare constantă nu numai a ştiinţelor

legate de nutriţia omului, ci şi a ştiinţelor implicate în producţia şi comercializarea

alimentelor. Meritul de a realiza şi de a patenta o etichetă nutriţională (în 1972) revine

unei mari societăţi de comerţ cu alimente din Olanda (firma Albert Heijin) care,

printr-o reprezentare grafică originală, a reuşit să exprime şi să comunice

consumatorilor gradul de satisfacere al necesarului zilnic în substanţe chimice cu

valoare biologică.

În evoluţia etichetei nutriţionale, conţinutul informaţional a fost în permanentă

îmbogăţire, acest lucru fiind determinat de diverşi factori educaţionali, sociali,

economici. S-a pornit de la cele trei elemente energetice (proteine, glucide,

lipide) şi valoarea energetică conferită de acestea produsului etichetat. Cei “4 mari

CODEX”, aşa cum au fost denumite elemente menţionate mai sus, apăreau pe

etichetele nutriţionale ale produselor alimentare comercializate în Republica Federală

Germană, Ţările de Jos şi Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, la

sfârşitul anului 1989.

În prezent sunt acceptate 6 modele de etichete nutriţionale care oferă o gamă

largă de informaţii nutriţionale consumatorilor.

Sistemul introdus de Directiva C.E.E. 496/90 are un caracter voluntar, în

sensul că firmele producătoare şi de comercializare en-detail nu sunt obligate să

raporteze toţi constituenţii nutriţionali, dar dacă se decid să facă acest lucru, trebuie

respectate prescripţiile comunitare.

Dincolo de dispoziţiile legale obligatorii, eticheta nutriţională este acceptată ca

o necesitate socială şi tinde să devină un instrument de marketing valoros aflat la

îndemâna producătorilor si comercianţilor de alimente. Etichetarea nutriţională oferă

întreprinderilor o oportunitate mărită de a vinde şi de a garanta consumatorilor un

comportament alimentar corect. Tot mai multe persoane au devenit conştiente de

importanţa actului alimentar, iar etichetarea nutriţională le poate oferi posibilitatea

alegerii hranei şi asumarea propriilor decizii în acest sens.

Ca mijloc de comunicare între industrie, comerţ si consum, etichetarea corectă

şi cuprinzătoare a produselor alimentare reprezintă o bază utilă de date:

– pentru consumator: utilitatea rezultă nu numai în respectarea dreptului

de opţiune pentru un produs sau altul, ci şi în educarea individului în

calitate de cumpărător, inclusiv prin conştientizarea efectului pe care

alimentul îl au pentru propria sa sănătate;

– pentru agenţii economici (firme care produc, importă sau exporta

bunuri alimentare) reprezintă o modalitate de măsurare a pulsului pieţei,

de cunoaştere a reacţiilor consumatorilor, dar si un stimulant în realizarea

unor produse superioare calitativ. Producătorii şi comercianţii de produse

alimentare sunt puşi în situaţia de a reconsidera şi modela strategia şi

politica privind etichetarea bunurilor alimentare, exigenţelor privind

protecţia consumatorului, criteriilor şi normativelor de performanţă

internaţională. Luarea în considerare a acestor noi coordonate cu

vocaţie universală contribuie, în mod decisiv la creşterea competitivităţii

produselor lor şi la creşterea capacităţii lor concurenţiale, cu rezultate

pozitive din punct de vedere financiar.

Eticheta electronică (EEG)

Este un afişaj electronic al preţului, parte a unui sistem de preţuri electronice,

folosit în magazinele retail (hypermarchet, supermarket, magazine discount,

cash&carry).

Termenii de identificare automată şi captură automată a datelor se referă la

tehnologiile care realizează transferul direct al datelor de identificare de pe obiect într-

un calculator sau într-un sistem controlat de un microprocesor fără a se utiliza în acest

sens o tastatură sau un periferic similar. Multe din aceste tehnologii au redus la minim

sau chiar nu necesită implicarea factorului uman în cadrul procesului de preluare a

datelor.

Eticheta ecologică

Aderarea la Uniunea Europeană a României a impus standarde stricte privind

protecţia mediului. Una din măsurile pe care ţara noastră a trebuit să le adopte a fost

şi cea care se referă la stabilirea procedurii de acordare a etichetei ecologice.

Scopul acordării etichetei ecologice este acela de a promova produsele

ecologice, care nu pot afecta mediul pe parcursul întregului ciclu de viaţă, astfel încât

de resursele mediului înconjurător să se profite o perioadă cât mai îndelungată.

Eticheta ecologică este o acţiune voluntară de promovarea produselor

ecologice ce contribuie la utilizarea eficientă a resurselor protejând mediul, prin

furnizarea către consumatori a unor informaţii corecte, exacte despre produse.

Ecoeticheta este un simbol grafic şi/sau un text descriptiv aplicat pe produs,

ambalaj, într-un document informativ care însoţeşte produsul şi care oferă informaţii

despre cel puţin unul şi cel mult trei tipuri de impact asupra mediului.

Avantajele ecoetichetării

Ecoetichetarea aduce o serie de avantaje pentru producător:

– producătorul are posibilitatea de a viza pieţe care în alte condiţii sunt

inaccesibile şi îşi creează şi o imagine bună atât în rândul angajaţilor, cât

şi al comunităţii locale şi naţionale.

– în ţările europene, consumatorii vor deveni cei mai conştienţi de riscul pe

care îl reprezintă pentru sănătatea lor utilizarea de substanţe periculoase

prezente în produsele de consum curent.

6. ELEMENTE DE DESIGN ŞI ESTETICA AMBALAJELOR

6.1. Generalităţi privind estetica, estetica industrială, design-ul industrial

Dezvoltarea şi modernizarea comerţului, diversificarea formelor de

comercializare au intensificat preocuparea producătorilor şi comercianţilor de a

extinde operaţiile de preambalare. Aceasta a fost posibilă datorită “exploziei”

înregistrate în industria ambalajelor (statisticile dovedesc că în S.U.A. industria

ambalajelor este comparabilă ca volum de activitate cu cea a automobilelor).

Un ambalaj de calitate trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe tehnice,

constructive, economice şi de durabilitate. La acestea s-a adăugat o nouă cerinţă, şi

anume dimensiunea estetică a ambalajelor.

Problema creării şi producerii ambalajelor nu mai ţine în mod exclusiv de

domeniul cercetării şi dezvoltării producţiei, a unor noi tehnici şi procedee de

fabricaţie. Ea devine din ce în ce mai mult legată de activităţile de stocare, expediere

şi transport, comercializare şi publicitate.

Elementele de psihologie socială, dorinţele consumatorilor şi importanţa

mesajului informaţional al ambalajului în asigurarea unei reale protecţii a acestora,

relaţiile cu publicul şi reclama, ecologia şi, nu în ultimul rând, designul sunt factori ce

determină complexitatea procesului de creare a ambalajelor.

În tratarea estetică a ambalajului trebuie să se ţină seama de existenţa unui

complex senzorial, care determină o manifestare de aprobare sau de respingere din

partea simţului estetic al fiecărui individ, de efectul emoţional declanşat de actul de

cumpărare şi de consum.

Realizarea unui ambalaje necesită cunoştinţe de design industrial, cunoştinţe de

estetică şi cunoştinţe legate psihologia de cumpărare.

Estetica studiază: frumosul natural, armonia ambientului, aspectul obiectelor

în strânsă legătură cu utilitatea lor, formele de comunicare vizuală, dar mai ales

creaţiile artistice.

Prima personalitate care s-a ocupat de estetică a fost germanul Alexander

Baumgarten (1714 – 1762) care afirmă existenţa mai multor tipuri de frumos: frumos

natural, frumos artistic, la care se adaugă în prezent frumosul industrial.

Frumosul industrial – extinde noţiunea de frumos la obiectele rezultate în

urma activităţilor de producţie; realizarea frumosului industrial se face cu ajutorul

design-ului şi a esteticii industriale.

Estetica industrială este un proces de implicare a artei în realizarea produselor

industriale; ea cuprinde: elemente de proiectare, de teorie a formelor, de teorie a

culorilor, de sociologie a gusturilor.

Design-ul are ca principală semnificaţie procesul de concepere şi proiectare a

formelor produselor legate de utilitatea şi funcţionalitatea lor. Când noţiunea se referă

produsele industriale se utilizează termenul design industrial “termen contemporan

ce desemnează ansamblul de concepţii şi procedee vizând proiectarea estetică a

obiectelor de uz practic”. (Dicţionarul de artă, 1995)

Caracteristicile obiectelor realizate în urma unui proces de design

industrial:

• Logica formei să corespundă întrebuinţării produsului

• Materialele şi structurile formei să fie alese având în vedere solicitările la care

va fi supus produsul în timpul funcţionării lui normale

• Realizarea obiectului să nu implice eforturi economice prea mari

• Obiectul realizat prin design industrial să fie mai uşor de folosit, manipulat,

manevrat

• Obiectul să ofere maxim de confort

• Obiectul să necesite un minim de cheltuieli pentru întreţinere sau funcţionare

6.2. Elementele esteticii ambalajelor

Ambalajele sunt privite ca produse finite de sine stătătoare, integrate în

categoria mărfurilor industriale. Pentru mărfurile industriale au fost definite

următoarele elemente ale esteticii: funcţia, forma, structura, linia, desenul,

ornamentul, stilul, culoarea, simetria, proporţia, armonia şi contrastul.

Deoarece proprietăţile estetice au un puternic caracter subiectiv, s-a căutat

reducerea acestui subiectivism pentru a putea aprecia şi compara concret mărfuri

similare produse de firme concurente. Acest lucru a fost posibil cu ajutorul relaţiilor

care se stabilesc între elementele esteticii şi celelalte categorii de proprietăţi ale

mărfurilor industriale:

- relaţii cu tectonica produsului includ raporturile formă – funcţie, formă –

material, formă – mediu ambiant;

- relaţii cu elementele ergonomice cuprind relaţiile om – produs;

- relaţii între aspectul şi finisarea suprafeţelor şi marca de fabrică ce

individualizează produsul şi îl deosebeşte de alte produse similare;

- relaţii cu grafica ambalajului de prezentare a produsului.

Pentru ambalaje, elementele particulare ale esteticii sunt considerate: forma,

desenul (grafica), culoarea, simetria, armonia şi contrastul.

Forma ambalajului - se referă la figura spaţială care are o anumită

semnificaţie.

Se constată că forma a evoluat în timp, în strânsă legătură cu dezvoltarea

tehnicii; astfel, s-a trecut de la forme greoaie, încărcate, la forme simple, elegante şi

raţionale. În cadrul tendinţei actuale de simplificare a formelor ambalajelor se

urmăreşte:

– Conceperea unor forme uşor perceptibile

– Conceperea unor forme logice, inteligibile

– Conceperea unor forme cu o maximă valoare informaţională

Forma ambalajelor a devenit astăzi un element de înnoire şi diversificare, de

creştere a competitivităţii mărfurilor alimentare pe piaţă, în condiţiile unor diferenţe

mici în ceea ce priveşte celelalte caracteristici tehnico-economice.

Se remarcă, de exemplu, preocuparea modernă de a adapta forma ambalajelor

la întrebuinţări suplimentare:

– ambalajele unor produse alimentare pentru copii (zaharoase, băuturi

răcoritoare) se pot folosi şi ca jucării;

– unele ambalaje din carton sau plastic îmbracă forma unor genţi care

servesc la transportul sticlelor sau cutiilor metalice;

– ambalajele din material plastic pentru lapte pot fi ulterior folosite drept

căni.

Desenul (grafica) ambalajului – este un element estetic important pentru

ambalaje, care, alături de culoare, determină în mod semnificativ aspectul final.

Grafica este esenţială în formarea imaginii estetice a ambalajului.

Grafica cuprinde totalitatea fotografiilor, desenelor, sloganelor şi simbolurilor

ce contribuie la impactul iniţial pe care un produs prin ambalajul său îl are asupra

consumatorilor şi joacă un rol important în comunicarea de informaţii şi impresii

despre produs.

Stiluri de grafică:

Grafica modernă - urmăreşte crearea unei exprimări simbolice,

schematizate, simplu de înţeles şi de reţinut;

Grafica comercială - sugerează, prin fotografii, desene şi diferite alte

mijloace, caracteristicile produsului, utilitatea, destinaţia;

Grafica umoristică - la care în soluţia estetică se includ caricaturi sau alte

elemente similare ce apropie produsul de consumator.

Caracteristicile graficii ambalajelor moderne pentru produsele alimentare:

grafică simplă, dar expresivă

grafică ce prezintă produsul într-un mod atrăgător

duce la remarcarea produsului

declanşează efectul de cumpărare

stimulează imaginaţia

Grafica ambalajului ajută la realizarea funcţiei de informare şi promovare a

produsului prin corelarea imaginii cu textul publicitar şi cu coloristica. Unii autori

consideră că textul publicitar trebuie redus la minimum, funcţia comunicării

informaţiilor trebuind să fie preluată de coloristică, de simboluri şi de forma

ambalajelor.

Efectul de reclamă al ambalajelor este completat de marca de fabricaţie, care

trebuie să facă parte în mod obligatoriu din grafica ambalajului.