PARTEA A II-A

ALIMENTAŢIA ANIMALELOR DOMESTICE

În practica creşterii animalelor este unanim recunoscut faptul că,

dintre toţi factorii mediului extern, alimentaţia influenţează cel mai mult

asupra organismului animal. În mod cu totul schematic, importanţa

alimentaţiei în creşterea animalelor poate fi redată prin următoarele

aspecte:

- influenţează direct asupra funcţiei de reproducţie a animalelor;

- favorizează creşterea şi dezvoltarea organismelor, realizând

precocitatea lor, iar în anumite limite, poate fi dirijată creşterea

tineretului în direcţia dorită;

- influenţează direct asupra menţinerii animalelor sporindu-le

rezistenţa la boli şi intemperii;

- hrana este un foarte important factor de influenţă al producţiilor

animale, sub aspect cantitativ şi calitativ;

- determină în mare măsură preţul de cost al produselor şi

productivitatea animalelor.

Cunoscându-se rolul deosebit de important al alimentaţiei în

creşterea animalelor, în prezent nu poate fi concepută o creştere dirijată,

ştiinţifică a animalelor, fără o hrănire raţională.

Cum însă nu poate fi făcută o hrănire raţională fără a dispune de o

puternică bază furajeră, este uşor de înţeles că toate eforturile sunt

îndreptate în această direcţie.

Principiile hrănirii raţionale a animalelor, diferenţiată pe specii,

categorii de vârstă şi formă de producţie, nu pot fi înţelese fără a cunoaşte

următoarele problemele de bază:

- metoda de stabilire a valorii nutritive a furajelor şi raţiilor, factorii

de influenţă şi unităţile de măsură a valorii nutritive;

- resursele furajere şi caracteristicile nutritive ale acestora;

- necesarul de hrană la animale, diferenţiat în funcţie de specie,

rasă, categorie de vârstă, stare fiziologică şi formă de producţie.

CAPITOLUL XIII

VALOAREA NUTRITIVĂ A FURAJELOR ŞI RAŢIILOR

Pentru a-şi putea menţine funcţiile vitale şi pentru a da diferite

producţii, organismul animale are nevoie în permanenţă de un aport exogen

de substanţe nutritive pe care le primesc prin hrană.

Prin “substanţe nutritive” sau “principii nutritive”, se înţeleg toate

substanţele conţinute de furaje care în urma procesului de digestie şi

asimilaţie sunt folosite în organism (total sau parţial) fără a dăuna sănătăţii

animalelor. Aceste substanţe nutritive, introduse în organismul animal prin

furajare, îndeplinesc următoarele funcţii: plastică, energetică şi

biocatalitică.

Funcţia plastică

Constă în aceea că ele pun la dispoziţia organismului materia primă

pe seama căreia aceasta îşi formează noi ţesuturi sau le reface pe cele uzate.

Această funcţie este îndeplinită în primul rând de către protide şi săruri

minerale. Astfel, proteinele contribuie în cea mai mare parte la sinteza

miozinei corporale (proteina din corp), iar sărurile minerale la formarea

ţesutului de susţinere (scheletului).

Funcţia energetică

Substanţele nutritive pun la dispoziţia organismului energia necesară

pentru asigurarea funcţiilor vitale, pentru menţinerea temperaturii constante

a corpului sau pentru producţie. Un rol deosebit în asigurarea acestei funcţii

îl au lipidele şi glucidele.

Funcţia de biocatalizator

Diferite reacţii din organism nu pot avea loc decât în prezenţa

anumitor substanţe cu acţiune specifică. În acest sens, un rol deosebit îl au

vitaminele, ca şi alte substanţe care îndeplinesc funcţii specifice, ca de

exemplu, substanţele minerale, hormonii, enzimele.

Deoarece hormonii şi enzimele sunt sintetizaţi de către organism,

deci nu este nevoie de un aport exogen al acestor substanţe, interesează

numai vitaminele şi sărurile minerale.

Între diferite substanţe nutritive există un raport de interdependenţă

şi condiţionare reciprocă. Din această cauză, este necesar ca hrana

animalelor să cuprindă toate aceste substanţe nutritive, deoarece lipsa sau

insuficienţa uneia, poate atrage după sine insuficienţa alteia. Aşa, de

exemplu, în cazul insuficienţei vitaminei D apar simptomele lipsei de

calciu din hrană. Este necesar deci să se cunoască aprofundat rolul pe care

îl joacă substanţele nutritive în organism şi raporturile dintre aceste.

Pentru a putea îndeplini funcţiile amintite în organism, hrana trebuie

să aibă o anumită valoare nutritivă.

Prin valoare nutritivă a unui furaj sau a unei raţii, se înţelege

capacitatea respectivului furaj, sau raţie, de a satisface cerinţele

organismului animal în principii nutritivi, în aşa fel încât să se asigure o

desfăşurare normală a proceselor fiziologice.

Valoarea nutritivă a furajelor şi raţiilor este determinată de rezultatul

interacţiunii dintre furaje şi organism, deci măsura în care proprietăţile

furajului şi forma de prezentare a componentelor lui corespund

particularităţilor biologice ale animalului, precum şi modul în care

influenţează creşterea, sănătatea, funcţia de reproducţie şi productivitatea

animalelor. Aşadar, valoarea nutritivă a unui furaj sau a unei raţii nu este

aceeaşi pentru toate animalele, ci diferă în funcţie de specie, categorie de

vârstă şi formă de producţie.

Valoarea nutritivă a furajului se exprimă prin diferite unităţi de

măsură, stabilite în mod convenţional, pe baza diferitelor criterii.

Metodele pentru aprecierea valorii nutritive, a furajelor şi raţiilor au

evoluat în decursul timpului, paralel cu îmbogăţirea cunoştinţelor în

domeniul alimentaţiei. S-a încercat aprecierea valorii nutritive după

compoziţia chimică brută a furajelor; cele care au o cantitate mai mare de

substanţe nutritive brute vor avea şi o valoare nutritivă mai ridicată. Pe cale

experimentală, aprecierea valorii nutritive se poate stabili după conţinutul

în substanţe nutritive digestibile, pe baza cantităţii de energie pusă la

dispoziţia organismului pentru diferite scopuri (producţie) şi pe baza

efectivului productiv al furajelor şi raţiilor în organism (carne, grăsime,

lapte etc.).

În prezent, se face aprecierea complexă a valorii nutritive a furajelor

şi raţiilor, considerând valoarea nutritivă a lor ca rezultanta interacţiunii

dintre furaje şi organism, deci se face aprecierea “valorii complete” a

hranei administrate. În aprecierea valorii complete a furajelor şi raţiilor se

folosesc rezultatele obţinute prin toate metodele de lucru amintite, fără însă

a li se atribui o valoare absolut, aşa cum se făcea anterior.

13.1. Aprecierea valorii nutritive a furajelor pe baza compoziţiei

chimice brute

În stabilirea valorii nutritive a furajelor pe baza compoziţiei chimice,

s-a pornit de la considerentul că, atât la plante, cât şi în corpul animalelor,

intră aceleaşi categorii de substanţe şi, ca atare, organismul animal are

nevoie de aceleaşi substanţe din care el s-a format. Cunoscându-se

compoziţia chimică a furajelor, se poate deduce în ce măsură acestea pot

satisface cerinţele de hrană ale organismului.

În general, organismul plantelor şi animalelor conţine apă şi

substanţă uscată. La rândul ei substanţa uscată cuprinde substanţe minerale

şi substanţe organice formate din: protide, lipide, glucide şi substanţe

organice aflate în cantităţi mici. În plus, plantele mai conţin substanţe

încrustate care lipsesc din corpul animalelor.

Deosebirea dintre compoziţia chimică a plantelor şi a animalelor,

constă în special, forma de prezentare şi proporţia în care se găsesc

diferitele substanţe nutritive. Astfel, în general, în plante domină glucidele

pe când în corpul animalelor predomină proteinele şi lipidele.

Proporţiile existente între diferitele substanţe nutritive se modifică,

atât la plante cât şi în corpul animal, în raport cu vârsta, iar la animale în

funcţia de starea de îngrăşare.

În corpul plantelor tinere predomină apa, care ajunge până la 85-

90%, iar dintre substanţele organice predomină proteinele. Pe măsura

înaintării în vârstă, scade procentul de apă şi de proteine, creşte procentul

de glucide şi foarte mult cel de substanţe încrustante.

În corpul animalelor tinere, de asemenea, predomină apa (până la

70%), iar pe măsura înaintării în vârstă, scade procentul de apă, crescând

proporţia de grăsime. Proporţia de proteine şi săruri minerale scade foarte

puţin.

Pentru a stabili compoziţia chimică brută a furajelor se determină

principalele categorii de substanţe nutritive pe care le conţin, considerându-

se că acestea oferă suficiente informaţii pentru aprecierea valorii nutritive.

Determinarea componenţilor chimici ai furajelor se face conforma schemei

de mai jos:

apă

Furajul subst. organică substanţă cenuşă brută proteină pură uscată (albumină) (S.U.) subst. azotate

(proteină brută) amidele (P.B.) grăsime pură

subst. organică subst. neazotate celuloză brută (S.O.) subst. extrac- tive neazotate (S.E.N.) vitamine subst. organice subst. biologic enzime care se găsesc active hormoni în cantităţi alte subst. acizi organici organice aflate glicosizi

în cantităţi mici alcaloizi

13.1.1. Apa

În furajele vegetale apa se poate găsi sub formă de apă de vegetaţie

(în furajele verzi), apa de îmbibaţie în cele uscate (apa de higroscopicitate

pe care o absorb din atmosferă) şi apa de preparare care este introdusă în

masa furajului ca o necesitate de fabricaţie (borhoturi) sau se adaugă în

timpul preparării lor. Dintre toate acestea organismul suportă cel mai bine

apa de vegetaţie care are un rol dietetic.

Cu cât conţinutul de apă al furajelor este mai ridicat, cu atât va fi mai

scăzută valoarea lor nutritivă.

13.1.2. Substanţa organică

Cenuşa brută a furajelor este alcătuită atât din substanţe minerale

acumulate ca atare în furaje, cât şi din parte anorganică a diferitelor

combinaţii organo-minerale din celulele acestora. Substanţele minerale

variază în limite destul de largi, conţinutul lor în diferite furaje fiind

dependent de mai mulţi factori. În general, în furajele de origine vegetală

predomină sărurile de K şi Si, iar în cele de origine animală predomină cele

de Ca şi P. ambele grupe de furaje sunt sărace în săruri de Na şi Cl, de

aceea trebuie administrată sare de bucătărie în hrana animalelor.

În funcţie de proporţia în care se găsesc în organism, substanţele

minerale se împart în două grupe şi anume: macroelemente (cele în cantităţi

mari) şi microelemente sau oligoelemente (cele în cantităţi mici). Din grupa

macroelementelor fac parte: Ca, P, Cl, K, S, Mg, iar din microelemente: Fe,

Cu, Zn, Mn, Ca, I.

13.1.3. Protidele

Substanţele organice azotate, din punct de vedere chimic se clasifică

în: protide, peptide şi aminoacizi.

În studiul alimentaţiei, protidele au fost separate în două categorii,

considerând că unele sunt substanţe organice ce pot îndeplini funcţia

plastică în organism, iar altele nu o pot îndeplini. Pentru aceste două

categorii s-au folosit termenii de: “proteină pură” sau impropriu

“albumină”, în această grupă intrând substanţele azotate proteice şi

“amide” ca substanţe azotate neproteice. Ambele categorii sunt reunite sub

numele general de “proteină brută”, prin care se înţelege totalitatea

substanţelor azotate din furaje. În mod greşit au fost încadraţi între amide şi

aminoacizi. În analiza chimică se determină proteina brută pe baza

conţinutului în azot şi separat, prin metodele biochimice, se determină

aminoacizii.

Sub aspectul conţinutului în proteină, furajele de origine animală

sunt mult mai valoroase decât cele de origine vegetală.

13.1.4. Lipidele

Din punct de vedere chimic, lipidele sunt esteri ai glicerinei cu acizii

graşi superiori (trigliceride), în compoziţia cărora intră, în special, acizii

graşi: oleic, stearic şi palmitic. Consistenţa grăsimii depinde de acidul gras

care predomină, cea care conţin acid oleic având o consistenţă mai redusă

decât cea în care predomină acizii graşi, stearic şi palmitic.

Alături de grăsimea propriu-zisă, în furaje se mai găsesc şi alte

substanţe asemănătoare grăsimilor ca: ceridele, fosfatidele şi cerebrofidele

etc. În analiza chimică, odată cu determinarea grăsimii propriu-zisă sunt

incluse şi aceste substanţe; de aceea, extrasul obţinut se cunoaşte sub

numele de “grăsime brută”.

13.1.5. Glucidele (hidraţi de carbon)

În analizele chimice, glucidele sunt separate în două grupe, şi anume:

celuloză brută şi substanţe extractive neazotate.

Glucoza brută

Este un poliglucid, fiind format din: glucoza propriu-zisă,

hemicelulozele, o parte din pentozane, substanţele încrustante şi

substanţele pectice.

Celuloza formează partea de susţinere a plantei, reprezentând

componentul principal al pereţilor celulelor. Ea este o structură fibrilară,

de unde şi denumirea de fibră brută. Celuloza pură se găseşte în plantele

tinere şi are o digestibilitate ridicată. Pe măsură ce plantele înaintează în

vârstă, celuloza pură se impregnează cu substanţe încrustante, scăzându-i

digestibilitatea.

Conţinutul în celuloză brută este diferit de la un furaj la altul. Cea

mai mare cantitate de celuloză se găseşte în furajele grosiere.

Substanţele extractive neazotate

În această grupă sunt cuprinse: monozaharidele (hexoze, pentoze,

trioze) di- şi trizaharidele sau glucidele compuse cristalizabile (zaharoza,

maltoza, rafinoza) şi polizaharidele sau glucidele compuse necristalizabile

(amidonul, inulina, glicogenul), precum şi o serie de substanţe ce se găsesc

în cantităţi mici ca: glicosizii, o parte dintre acizii organici, substanţe

pectice, colorante, o parte din hemiceluloze etc.

Monozaharidele (monoglucide). De mai mare importanţă pentru

alimentaţie sunt hexozele (glucoză, lactoză şi fructoză), care asigură un

gust dulce furajelor şi îndeplinesc în organism un rol energetic.

Dizaharidele (zaharoza, maltoza şi lactoza). Au de asemenea, o

mare importanţă. Ele se pot găsi ca atare în diferite furaje, sau pot apărea ca

produse de scindare enzimatică şi polizaharidelor.

Trizaharidele nu prezintă importanţă prea mare, ele aflându-se în

cantităţi reduse.

Polizaharidele prezintă cea mai mare importanţă dintre S.E.N. şi se

găseşte în cantităţi mari în furajele vegetale. Dintre polizaharide (amidonul,

inulina, glicogenul, glucoza), amidonul prezintă cea mai mare importanţă

în alimentaţia animalelor.

Amidonul se găseşte depus ca rezervă în tuberculi şi seminţe,

precum şi în tulpinele şi frunzele plantelor în cantităţi mai mici. Cea mai

mare cantitate de amidon se găseşte în cartof (75% din S.U.), urmând

grăunţele de cereale (50-60%), în tulpini şi frunze până la 20%.

Inulina se aseamănă cu amidonul, însă nu dă reacţia de culoare cu

iodul. Se găseşte în tuberculi de topinambur, rădăcinile de cicoare etc.

Glicogenul se întâlneşte numai în organismul animal, reprezentând

forma de rezervă a glucidelor în corpul animal, fiind denumit “amidonul

animal”. Se găseşte în ficat în proporţie de 1-4% din greutatea acestuia, în

muşchi şi în cantităţi mai mici şi în alte organe.

Alte substanţe organice. În furaje se mai găsesc o serie de substanţe

organice în cantităţi mici. Dintre cele care îndeplinesc funcţii specifice în

organism sunt: vitaminele, hormoni etc., iar dintre cele care nu îndeplinesc

funcţii specifice în organism, prezintă importanţă acizii organici (oxalic,

lactic, acetic, butiric, citric, tanic etc.).

Toate aceste substanţe nu se determină separat în analizele chimice,

fiind înglobate în S.E.N.

13.2. Aprecierea valorii nutritive a furajelor pe baza

digestibilităţii

metoda de apreciere a valorii nutritive a furajelor, pe baza

digestibilităţii prezintă încă şi în prezent o mare importanţă. Astfel, potrivit

acestei metode, se consideră că un furaj va avea o valoare nutritivă cu atât

mai mare cu cât va conţine o cantitate mai mare de substanţe nutritive

digestibile. Pentru a înţelege aceste probleme, este necesar a fi cunoscute

transformările pe care le suferă în organism substanţele nutritive, în

procesul digestiei. La rândul său, procesul digestiei diferă de la o specie la

alta, ca urmare a particularităţilor morfologice ale aparatului digestiv. De

aceea, vom prezenta în mod succint particularităţile digestiei la

principalele specii de animale domestice.

13.2.1. Morfologia aparatului digestiv la animale

Aparatul digestiv se compune din tubul digestiv şi glandele anexe

(glandele salivare, ficat, pancreas).

Tubul digestiv se sintetizează într-o porţiune ingestivă (gură, faringe,

esofag), o porţiune digestivă (stomac, intestin subţire şi o parte din

intestinul gros) şi o porţiune ejectivă (rectul).

Gura

Primul segment al tubului digestiv este gura, care fiind situată în

regiunea cefalică, apare delimitată de obraji, bolta palatină şi podeaua

bucală, având aspectul unei cavităţi (cavitatea bucală). Cavitatea bucală

comunică cu exteriorul prin orificiul bucal (delimitat de buze) şi apoi cu

faringele, prin orificiul buco-faringian. În interiorul cavităţii bucale se

găsesc dinţii şi limba.

Limba este un organ musculos, foarte mobil la rumegătoarele mari şi

carnivore. În acelaşi timp, ea este foarte aspră la rumegătoare datorită

cornificării papilelor de pe suprafaţa ei.

Dinţii se împart în incisivi, canini (lipsesc la rumegătoare) şi molari

sau măsele. La rumegătoare incisivii superiori lipsesc.

În cavitatea bucală îşi varsă produsul (saliva) glandele salivare

(parotida, submandibulara şi glandele mici submucoase).

Faringele

Este un organ musculos, aşezat sub baza craniului îndeplinind un rol

de răscruce digestivă şi respiratoare. El comunică spre înainte cu cavitatea

bucală şi spre înapoi cu esofagul.

Esofagul

Este un tub musculos, care stabileşte comunicarea între faringe şi

stomac în care se deschide printr-un orificiu numit cardia. La păsări

porţiunea cervicală prezintă o dilataţie numită guşă.

Stomacul

Prezintă primul diverticol al părţii digestive şi este caracterizat prin

prezenţa glandelor gastrice. Are aspect de cimpoi, uşor curbat pe el însuşi.

Cu esofagul comunică prin orificiul numit cardia, iar cu intestinul prin

orificiul piloric. Zona curburii mari poartă denumire de zona fundică.

În structura stomacului intră două-trei straturi de muşchi (cu

orientare diferită), o seroasă la exterior (peritoneul visceral) şio mucoasă în

interior cu patru tipuri de glande (cardiace, pilorice, de tip intestinal şi

fundice). Glandele fundice sunt cele mai importante, ele secretă pepsina şi

acidul clorhidric. La speciile de animale domestice, stomacul apare sub

forme variate.

La rumegătoare. Stomacul este precedat de cele trei dilataţii

cunoscute sub denumirea de prestomace (rumen, reţea, foios), în totalitate

constituind un complex gastric (fig. 26). Figura 26 …pagina 179

Prestomacele rumegătoarelor sunt lipsite de glande şi întrec cu mult

capacitatea stomacului.

Rumenul (rumen) are un aspect de burduf, strangulat la mijlocul lui,

prezentând pe plafon deschiderea esofagului care se continuă pe peretele

rumenului cu un jgheab (jgheabul esofagian), ce ajunge până la orificiul de

comunicare cu foiosul. Spre înainte, rumenul comunică cu reţeaua printr-o

largă deschidere (deschiderea rumino-reticulară), iar în partea dreaptă cu

foiosul, printr-o deschidere mai mică (orificiul reticulo-omasic). În interior

rumenul prezintă, la nivelul strangulării, două cute musculare, groase,

numite stâlpi sau pilierii ruminali (fig.27) . Mucoasa rumenului prezintă

nişte papile mici, uşor cornificate. Figura 27 ……pagina 179

Reţeaua (reticulum). Apare ca un diverticul anterior al rumenului.

Mucoasa este curată, areolată, semănând cu un fagure.

Foiosul (omasum). Este aşezat în partea dreaptă şi anterioară a

rumenului, având o formă sferoidă şi prezentând o mucoasă cu pliuri mari,

ca nişte foi de carte.

Stomacul la rumegătoare este cunoscut şi sub numele de cheag

(abomasum); prezintă mucoasa cu pliuri spiroidale.

La păsări. Stomacul este format din două compartimente, denumite

stomac glandular şi stomac muscular sau triturator (fig.28). Stomacul

triturator (pipota) prezintă mucoasa acoperită cu o cuticulă în cavitatea

pipotei găsindu-se în permanenţă o cantitate de pietricele care intervin în

trituarea grăunţelor. Figura 28……pagina 180

Intestinul. În funcţie de calibru şi de structură, intestinul se

sistematizează în intestin subţire şi intestin gros. (fig. 29).Fig.29…pag.182

Intestinul subţire. Cuprinde trei segmente: duodenul (prima porţiune

postgastrică), jejunul (cuprinzând marea masă a intestinului) şi ileonul

(porţiunea legată de cecum).

Intestinul subţire se caracterizează prin uniformitatea calibrului.

În duoden se deschid canalele glandelor anexe (ficat şi pancreas). În

structura intestinului subţire intră o seroasă (peritoneul visceral), o

musculoasă cu două structuri de muşchi şi o mucoasă, puternic glandulară,

prezentând pe suprafaţa ei formaţiuni filiforme, cunoscute sub numele de

vilozităţi. Fiecare vilozitate are aspectul unui deget de mănuşă, miniatural,

fiind centrată pe un vas limfatic. Aceste vilozităţi dau mucoasei un aspect

catifelat şi-şi măresc suprafaţa de absorbţie. Mucoasa cuprinde un epiteliu

simplu, absorbant şi două tipuri de glande (duodenale sau Bruner şi

intestinele sau Lieberkühn). Menţionăm faptul că, glandele duodenale se

găsesc numai la nivelul duodenului, în timp ce glandele intestinale se

găsesc în toată masa intestinală.

Intestinul gros . Se caracterizează prin neuniformitatea calibrului

(fig.30), precum şi prin îndoirea caracteristică fiecărei specii. Intestinul

gros cuprinde trei segmente: cecum, colon şi rectul. Fig.30…pagina 182

Cecumul. Apare sub forma unui sac, exagerat de dezvoltat la

cabaline, la care, are şi un aspect de cârjă. La cabaline şi suine, stratul

superficial de muşchi formează nişte benzi longitudinale, mai scurte decât

lungimea organului, din care cauză peretele cecal apare boselat (încreţit).

La restul speciilor, peretele cecumului este uniform şi neted.

Colonul. După poziţia, raporturi şi conformaţie, poate fi împărţit în:

ascendent, travers şi descendent. Colonul ascendent este la toate speciile

cel mai dezvoltat, iar colonul transvers este redus şi în contact cu

pancreasul; colonul descendent este relativ redus la rumegătoare şi la suine

şi mai dezvoltat la cabaline, la care, seamănă cu intestinul subţire însă

apare boselat.

Rectul. Corespunde porţiunii ejective (terminale) a intestinului gros,

fiind aşezat în cavitatea pelvină şi deschizându-se la exterior printr-un

orificiu numit anus. Structura intestinului gros se caracterizează prin

dezvoltarea musculoasei, reducerea glandelor şi a vilozităţilor.

Glandele anexe. În afară de glandele care intră în structura peretelui

intestinal, două mari glande (ficatul şi pancreasul) îşi varsă produsul în

intestin.

Ficatul. Este cea mai mare glandă anexă, fiind aşezată între

diafragmă şi stomac, turtit dinainte spre înapoi şi foarte lobat. Are o culoare

maro şi prezintă (excepţie fac cabalinele) pe faţa posterioară vezica biliară.

În structura ficatului intră celulele hepatice, vase şi nervi. Celulele hepatice

au atât rol de a produce bilă (fierea) cât şi de a depozita glucidele sub formă

de glicogen (funcţia glicogenogenetică). În afară de funcţiile digestive,

ficatul îndeplineşte în organism şi alte funcţii: antitoxică, lipopepsică,

adipogenetică, hematopoetică, marţială (de fixarea fierului) etc.

Bila produsă de celulele hepatica şi depozitată în vezica biliară, se

varsă în duoden pe canalul coledoc.

Pancreasul. Seamănă cu o glandă salivară, având o culoare gălbuie

şi un aspect relativ de ciorchine aşezat pe plafonul cavităţii abdominale, în

apropierea colonului transvers.

În structura pancreasului intră două categorii de celule şi anume, care

secretă sucul pancreatic (glanda exocrină) şi altele, grupate în insule mici

(insulele Langerhans) care secretă insulina. Produsul exocrin este vărsat în

duoden printr-un canal pancreatic (canalul Wirsung).

13.2.2. Fiziologia aparatului digestiv

Aparatul digestiv face parte din categoria aparatelor “importante” de

materie, ştiut fiind că între organismele vii şi mediul ambiant este un

permanent schimb de materie şi de energie.

Materiile nutritive, absolut necesare funcţiilor organismelor, sunt

introdu-se în tubul digestiv sub formă de hrană.

Prehensiunea. Primirea şi introducerea hranei în tubul digestiv se

numeşte prehensiune, care la animalele domestice se face în mod diferit în

funcţie de specie. Astfel, prehensiunea hranei solide se face cu buzele şi

dinţii la cabaline, ovine şi caprine, cu limba şi dinţii la bovine, prin

aspiraţie şi prindere cu maxilarele la suine. Prehensiunea lichidelor se face,

în general, prin aspiraţie, în care limba îndeplineşte în cavitatea bucală un

rol asemănător unui piston de pompă.

Digestia. Pentru ca substanţele nutritive (din hrana introdusă în tubul

digestiv) să poată fi absorbite şi asimilate de către organism, este necesar ca

ele să fie scindate în substanţe cu molecula simplă. Totalitatea

transformărilor fizice şi chimice pe care le suferă substanţele nutritive din

hrană, în tubul digestiv, poartă denumirea de digestie.

Actul fiziologic de trecere (prin epiteliul tubului digestiv) a

substanţelor nutritive, cu molecula simplă, (rezultate în urma digestiei) în

vasele sangvine şi limfatice, se numeşte absorbţie. Integrarea acestor

substanţe în compoziţia corpului, constituie asimilaţia, care are loc la

nivelul celular.

Aşa cum reiese din însăşi definiţia noţiunii, în procesul de digestie au

loc o serie de acţiuni sau transformări de natură mecano-fizică (digestia

mecanică şi digestia chimică). În funcţie de segmentele tubului digestiv în

care are loc, digestia cuprinde următoarele etape: digestia bucală, digestia

gastrică şi digestia intestinală.

Digestia bucală. În cavitatea bucală, datorită dinţilor, limbii şi

salivei, are loc o digestie mecanică şi una chimică.

Digestia mecanică constă din fărâmiţarea alimentelor (masticaţia) cu

ajutorul dinţilor şi din înmuierea lor (insalivaţia). Insalivaţia se realizează

cu ajutorul salivei produsă de glandele salivare. Se deosebeşte o insalivaţie

de masticaţie (care se face cu o salivă fluidă) şi o salivaţie de deglutiţie (cu

ajutorul unei salive mai filante).

Digestia chimică este datorată unui ferment din salivă numit ptialină

care acţionează parţial asupra glucidelor pe care le scindează până la stadiul

de maltoză. Datorită faptului că ptialina nu se găseşte decât în saliva

suinelor (după unii autori ar mai exista, în cantităţi mai reduse şi la mieii

sugari şi la gâscă) şi digestia chimică va fi întâlnită numai la aceste

animale.

După ce hrana a fost masticată şi insalivată, cu ajutorul limbii şi al

salivei de deglutiţie este strânsă sub formă de ghemotoc (bol alimentar) şi

apoi împinsă cu baza limbii în faringe.

Actul fiziologic de trecere a hranei (sub formă de bol alimentar) din

cavitatea bucală în esofag poartă denumirea de deglutiţie (înghiţire). În

deglutiţie se disting trei tipuri şi anume:

a) un tip bucal, în care are loc formarea bolului alimentar în fundul

cavităţii bucale;

b) un tip buco-faringian, de trecere a bolului alimentar prin faringe;

c) un tip faringo-esofagian, de împingere a bolului din faringe în

esofag.

Trecerea hranei prin esofag se produce în mod diferit, în funcţie de

consistenţa sa. Astfel, lichidele progresează prin esofag, în principal pe

bază de gravitaţie, scurgându-se, în timp ce hrana solidă este împinsă

printr-o dinamică a musculaturii esofagiene (peristaltism esofagian).

Digestia gastrică. În stomac, unde continuă digestia începută în

cavitatea bucală, hrana suferă o acţiune mecano-fizică şi alta chimică.

Digestia mecanică constă în continuarea procesului de mărunţire şi

omogenizare a hranei, precum şi în amestecarea ei cu ajutorul sucului

gastric. Această acţiune este datorată muşchilor din pereţii stomacului care

execută o serie de mişcări menite să asigure o bună omogenizare a hranei.

Datorită acestor mişcări, hrana este împinsă de la cardia spre pilor (care în

majoritatea timpului este închisă datorită sfincterului) şi invers. Aceste

contracţii se repetă şi hrana suferă o puternică îmbibare cu suc gastric. În

tot acest timp pilorul rămâne închis. El se va deschide numai atunci când o

anumită cantitate de hrană a fost bine îmbibată cu suc gastric. De regulă,

atunci când hrana din stomac (chimus gastric) capătă o reacţie acidă, ca

urmare a îmbibării masive cu suc gastric, determină o deschidere reflexă a

sfincterului piloric, permiţând deversarea chimusului în duoden.

Digestia chimică este determinată de acţiunea sucului gastric. Sucul

gastric este un amestec de apă, substanţe organice (globuline, albumine),

substanţe anorganice (HCl, NaCl, SO4, Ca etc.), fermenţi şi mucus.

Acţiunea digestivă a sucului gastric este dată în primul rând, de către

fermenţii pe care îi conţine: proteolitici (pepsina, chimozina) şi lipolitici

(lipaza gastrică).

Pepsina, secretată sub formă inactivă de pepsinogen (este activată de

acidul clorhidric), scindează proteinele din hrană până la stadiul de

albumoze şi peptone.

Chimozina sau labfermentul, specific tineretului sugar şi animalelor

cu regim lactat, are acelaşi rol ca pepsina, acţionând asupra proteinelor din

lapte.

Lipaza gastrică acţionează asupra grăsimilor din hrană pe care le

scindează parţial, până la stadiul de glicerină şi acizi graşi.

Deşi nu există fermenţi glicogeni în stomac, se continuă totuşi

digestia chimică a glucidelor sub acţiunea ptialinei salivare până la

momentul în care chimismul gastric capătă o reacţie acidă (datorită sucului

gastric).

Digestia intestinală. În procesul digestiei bucale şi gastrice, hrana a

suferit numai transformări parţiale, desăvârşire a acestei acţiuni urmând a

avea loc în intestin.

Digestia mecanică din intestinul subţire se datoreşte mişcărilor

speciale pe care le execută intestinele în vederea mastecării şi îmbibării

hranei cu sucurile intestinale.

Digestia chimică este datorată sucului pancreatic şi bilei, pe de o

parte şi sucului enteric, pe de altă parte.

Sucul pancreatic conţine fermenţi proteolitici (tripsina), lipolitici

(lipaza) şi glicolitici (amilaza şi maltaza pancreatică).

Tripsina pancreatică este secretată sub formă inactivă de tripsinogen

şi este activată de enterochinază (ferment secretat de mucoasa intestinală),

ea continuă acţiunea pepsinei, de scindare a proteinelor a până la stadiul de

albumoze şi peptone şi parţial până la aminoacizi.

Lipaza pancreatică scindează grăsimile până la stadiul de glicerină şi

acizi graşi.

Amilaza pancreatică hidrolizează glucidele până la stadiul de

maltoză, acţiunea ei fiind continuată de maltoza pancreatică care se

scindează până la stadiul de glucoză.

Bila conţine o serie de acizi biliari (colic, glicocolic, taurocolic) şi

săruri ale acestora (glicolat de sodiu etc.), pigmenţi biliari (biliverdina,

bilirubina), precum şi diferite substanţe organice (mucus, colesterol). Deşi

nu conţine fermenţi datorită acizilor şi sărurilor pe care le conţine, bila este

importantă în procesul digestiei prin faptul că emulsionează grăsimile şi

favorizează absorbţia lor. De asemenea, bila activează lipaza pancreatică,

favorizează peristaltismul intestinal şi împiedică putrefacţiile intestinale.

Sucul entiric (intestinul propri-zis) conţine fermenţi proteolotici

(erepsina, nucleaza, fosfonucleaza etc.), lipolitici (lipaza intestinală) şi

glicolitici (maltoza, invertaza, lactaza), care desăvârşesc scindarea

substanţelor nutritive până la stadiul absorbabil.

Digestia în intestinul gros continuă, însă, într-un grad mult mai redus

decât în intestinul subţire. Această acţiune este datorată pe de o parte

fermenţilor veniţi din intestinul subţire, iar pe de altă parte fermenţilor

produşi de bacterii. Astfel, în intestinul gros, unele bacterii produc

fermentaţia glucidelor (fermentaţia mecanică a celulozei) în urma căreia

rezultă gaze şi o serie de produşi care, fie că se absorb la nivelul mucoasei

intestinului gros, fie că printr-o undă antiperistaltică, sunt împinşi în

intestinul subţire unde vor fi absorbiţi. Într-o măsură mai mică în intestinul

gros fermentează şi o parte din substanţele proteice.

După ce furajele din hrană au fost transformate în substanţe cu

molecula simplă, care pot fi utilizate de organism, ele se absorb. Partea din

furaje care nu se digeră, nu se absoarbe, este eliminată la exterior, sub

formă de fecale, prin actul defecării.

Absorbţia. În urma procesului de digestie, substanţele nutritive din

hrană au fost scindate în substanţe cu moleculă, simplă, formă sub care sunt

absorbite.

Absorbţia diferitelor substanţe, precum şi intensitatea de absorbţie,

diferă de la un segment la altul. Astfel, în cavitatea bucală absorbţia este

foarte redusă, epiteliul bucal nelăsând să treacă decât sărurile toxice.

În stomac, are loc absorbţia sărurilor minerale, a hidraţilor de carbon,

a alcoolului şi a produşilor toxici (în special stricnina). În rumen şi reţea

absorbţia este redusă, însă în foios este foarte dezvoltată mai ales pentru

apă.

În intestinul subţire absorbţia are loc în cel mai înalt grad, datorită

vilozităţilor intestinale. Grăsimile trec în special în vasele limfatice din

vilozităţile intestinale, iar zaharurile şi substanţele proteice, în vene.

Substanţele nutritive culese de vasele din intestin (mai ales de vene),

sunt dese la ficat. Aceasta, datorită proprietăţilor pe care le are, depozitează

o parte din glucoză (sub formă de glicogen) şi o parte din grăsimi, pe care

le trimite din nou în sânge atunci când organismul are nevoie de ele. Când

cantitatea de grăsimi şi glucide este foarte mare şi ficatul nu le mai poate

reţine, ele sunt depuse în ţesutul conjunctiv, sub piele şi în alte părţi ale

organismului, animalul îngrăşându-se.

În intestinul gros, absorbţia este mult mai redusă, aici absorbându-se

doar apa. În schimb în rectum, absorbţia este foarte intensă, mai ales pentru

substanţele cu moleculă simplă, chiar dacă acestea sunt introduse de la

exterior.

Defecaţia. Partea de hrană care nu poate fi digerată şi absorbită este

eliminată la exterior sub formă de fecale sau excremente. Actul fiziologic

de eliminare a fecalelor poartă numele de defecaţie. Defecaţia, care are loc

după ce rectumul s-a umplut cu fecale, se produce de mai multe ori pe zi,

numărul acestora precum şi cantitatea de fecale eliminată, diferă de la o

specie la alta.

Astfel, cabalinele defecă de 5-10 ori pe zi o cantitate de 12-15 kg

fecale, bovinele de 18-20 de ori pe zi 25-27 kg, iar porcinele şi ovinele câte

1-2 kg pe zi (12-15 defecări).

13.2.3. Particularităţile digestiei la principalele specii domestice

În general, capacitatea de digerare a hranei este influenţată de

lungimea tubului digestiv şi de particularităţile sale morfologice care

reprezintă, în ultimă instanţă, forme de adaptare ale aparatului digestiv la

un anumit regim de hrană. Astfel, o lungime mai mare a tubului digestiv

presupune şi un timp mai îndelungat de şedere a hranei în contact cu

sucurile digestive, ceea ce atrage după sine un grad mai mare de digerare şi

absorbţie a hranei. De altfel, între gradul de digerare şi absorbţie a hranei

pe de o parte şi dimensiunile principalelor segmente ale tubului digestiv pe

de altă parte, există o strânsă legătură. (tabelul 15).

Tabelul 15

Principalele dimensiuni ale tubului digestiv

(după A.P. Dmitrocenco)

Specia Părţile tubului

digestivCapacitatea

( l )Lungimea (m)

Suprafaţa de absorbţie (m2)

Cabaline

Stomac 20 - -Intestin subţire 80 22 12.0Intestin gros 163 8 -Total 263 30 12.0

Bovine

Stomac şi prestomace

204 - -

Intestin subţire 95 45 17.1Intestin gros 54 11 -Total 353 56 17.1

Ovine

Stomac şi prestomace

30 - -

Intestin subţire 9 26 -Intestin gros 5 6 -Total 44 32 -

Suine

Stomac 11 - -Intestin subţire 14 18 2.8Intestin gros 15 5 -Total 40 23 2.8

Tot în funcţie de aceste dimensiuni ale tubului digestiv variază şi

timpul de evacuare a resturilor de hrană nedigerate (durata tranzitului

digestiv). Aceasta are loc după 4-5 zile la cabaline, 15-16 zile la bovine şi

ovine, 5-6 zile la suine şi 3-5 zile la păsări.

Particularităţile digestiei la suine

La suine masticaţia este superficială însă insalivaţia este puternică.

Datorită concentraţiei mari în ptialină a salivei, digestia bucală are un loc

important. Pentru a nu diminua acţiunea ptialinei, se recomandă ca hrana

porcilor să nu aibă un conţinut prea ridicat de apă.

Digestia gastrică este intermitentă, stomacul având o puternică

acţiune de mărunţire a hranei.

În porţiunea helicoidală a colonului ascendent are loc o puternică

fermentaţie mecanică a celulozei, ceea ce scoate în evidenţă că porcii pot

valorifica într-o măsură oarecare şi furajele celulozice. La suine în cazuri

excepţionale hrana din stomac revine din nou în gură unde este eliminată în

afară prin actul de vomizare. Vomizarea este un act reflex, produs de o

excitaţia în faringe, stomac sau chiar intestin, de către furaje toxice, viermi

sau substanţe vomigene. Vomizarea nu trebuie confundată cu rumegarea

care este un act fiziologic normal, specific rumegătoarelor.

Particularităţile digestiei la cabaline

La această specie hrana suferă o puternică masticaţie în cavitatea

bucală. Digestia gastrică este continuă, iar deversarea hranei din stomac

începe atunci când aceasta s-a umplut în proporţie de cca. 2/3. Depozitarea

hranei se face mod stratificat. Astfel, furajele voluminoase se depozitează

mai întâi pe marea curbură şi apoi pe mica curbură a stomacului, iar

concentratele se depun la mijloc. Datorită acestui fapt este necesar ca apa

să nu se administreze după furajele concentrate, fiindcă, în acest caz ele ar

fi antrenate de apă şi sustrase procesului de digestie. Datorită dezvoltării

exagerate a cecumului (cca. 1 m lungime şi o capacitate de 36 litri), în

această porţiune are loc un puternic proces de fermentaţie metanică a

celulozei, permiţând astfel cabalinelor să valorifice destul de bine furajele

celulozice.

Particularităţile digestiei la rumegătoare

La rumegătoare (bovine, ovine, caprine), după prehensiune, hrana

este mărunţită puţin şi apoi insalivată cu o mare cantitate de salivă şi

depozitată în prestomace. Deoarece saliva este lipsită de ptialină

(exceptând mieii sugari) digestia chimică lipseşte.

În prestomace se depozitează hrana care nu a putut fi mărunţită prin

rumegare, în timp ce hrana fin mărunţită (făinurile), precum şi lichidele,

trec direct în foios, prin jgheabul esofagian.

Rumegarea

Este un act fiziologic specific rumegătoarelor. Ea constă în revenirea

hranei în gură (regestie), sub forma unui “bol mirific”, care suferă aici o

puternică masticaţie (remasticaţie), însoţită de o nouă reinsalivaţie, după

care este înghiţită din nou (redeglutiţia). Durata medie a rumegării este de

opt ore, putând fi mai mare atunci când în hrană predomină furajele

grosiere.

Actul rumegării poate fi oprit în mod voluntar sau datorită unor

cauze externe (supunerea animalelor la eforturi prea mari).

Digestia în prestomace

Este atât de natură mecanică cât şi chimică. Digestia mecanică

constă în amestecarea şi macerarea hranei, iar digestia chimică este datorată

proceselor fermentative care au loc ca urmare a depozitării furajelor,

precum şi prezenţei microflorei şi microfaunei simbionte.

Datorită fermentaţiilor care au loc, în rumen se acumulează

importante cantităţi de gaze. O mică parte din aceste gaze vor fi absorbite

la nivelul mucoasei ruminale, unde trec în circulaţie şi apoi eliminate prin

pulmoni. Cea mai mare parte este eliminată pe cale esofagiană, prin

procesul de “eructaţie”, proces care se declanşează pe cale reflexă şi este

determinat în mare măsură de natura furajelor (furajele fibroase determină

acest proces). În unele cazuri prin mucoasa ruminală se absorb şi gaze

toxice care determină pe cale reflexă oprirea procesului de eructaţie şi

apariţia timpanisului (umflarea) care pune în primejdie viaţa animalului.

Un rol deosebit în digestia gastrică îl are microflora şi microfauna

din prestomace. Microflora, care este reprezentată prin bacterii

(schizomicete) şi ciuperci (fungi), precum şi microfauna (reprezentată prin

cca. 160 de specii de infuzori), îndeplinesc un rol complex. Astfel,

microflora ajută la digestia celulozei, sintetizează proteina propriului corp

din azotul neproteic, sintetizează unele vitamine etc.

Digestia celulozei este datorată acţiunii bacteriilor care determină o

puternică fermentaţie metanică a celulozei, în urma căreia este transformată

în celuloză, apoi în maltoză (cu producerea de CO2, CH4 etc.). De

asemenea, bacteriile acţionând asupra pereţilor celulozici ai celulelor îl

afânează (înlesnind accesul sucurilor digestive în interiorul celulelor) şi

astfel, uşurează digestia celulozei.

Sintetizarea substanţelor proteice, de către bacteriile din prestomace,

prezintă cea mai mare importanţă. Acest proces de sinteză este însă destul

de complex. Astfel, bacteriile din prestomace care se găsesc în număr

destul de mare (1-2 milioane/mm3) se înmulţesc foarte repede. Pentru a se

putea înmulţi au nevoie de un substrat nutritiv şi un mediu favorabil.

Substratul nutritiv necesar este reprezentat prin glucide uşor asimilabile,

substanţe proteice şi săruri minerale.

Caracteristic acestor bacterii este faptul că ele pot folosi pentru

sinteza proteinei propriului corp, azotul din combinaţiile azotate inferioare,

azotul neasimilabil, precum şi azotul din aer. Această caracteristică prezintă

o importanţă practică deosebită, deoarece în hrana rumegătoarelor se pot

utiliza (pentru substituirea proteinei), substanţe azotate neproteice, cum ar

fi ureea şi apele amoniacale.

Ciupercile au de asemenea posibilitatea de a sintetiza proteina

propriului corp din substanţe azotate neproteice. Ele utilizează de regulă

azotul din combinaţiile azotate toxice, neutralizând astfel acţiunea lor

toxică.

Rolul microflorei de a utiliza unele vitamine este, de asemenea

important. Astfel, bacteriile sintetizează vitaminele din complexul B şi K,

iar ciupercile, vitaminele complexului B.

Microfauna din prestomace este bogată (3-4 mii infuzori/mm3). Ea

îndeplineşte un important rol în procesul digestiei. Astfel, infuzorii din

prestomace au pe de o parte rolul de a transforma amidonul dina hrana

consumată în glicogen, iar pe de altă parte, hrănindu-se cu bacteriile din

prestomace, transformă proteina vegetală din corpul acestora, în proteina

propriului corp, care este o proteină animală cu valoare biologică mai

ridicată. Aceşti infuzori, ca şi bacteriile, vor fi antrenaţi împreună cu hrana

pe traiectul tubului digestiv punând astfel la dispoziţia organismului animal

o însemnată cantitate de proteină.

Particularităţile digestiei la păsări

La păsările domestice prehenziunea hranei se face cu ciocul, după

care hrana este înghiţită şi trece în guşă, unde este depozitată şi umectată

având loc un început de macerare.

În guşă hrana este trecută prin stomacul glandular în stomacul

muscular (pipotă) unde are loc triturarea, apoi, îmbibată cu suc gastric,

împinsă (E. Paştea) în intestinul subţire, unde are loc desăvârşirea digestiei

şi absorbţia substanţelor nutritive (fig.31). figura 31 de la pagina 194

13.2.4. Digestibilitatea furajelor

Pentru a putea stabili valoarea nutritivă a furajelor şi raţiilor pe baza

digestibilităţii, în lucrările experimentale se porneşte de la relaţia:

ingesta – egesta = digesta.

În acest scop este necesar să se stabilească exact cantitatea de furaje

ingerate de către animal (ingesta), determinându-le în prealabil compoziţia

chimică brută. Se cântăresc exact fecalele eliminate şi se analizează chimic

(egesta). Prin diferenţă se stabileşte exact cantitatea (digesta) din fiecare

substanţă nutritivă în parte. Cantitatea digerată se raportează apoi

procentual la cantitatea ingerată, obţinându-se coeficientul de digestibilitate

al fiecărei substanţe nutritive din furajul respectiv. Cu ajutorul acestor

coeficienţi se calculează apoi conţinutul digestibil din fiecare substanţă

nutritivă ingerată, iar prin însumarea valorilor parţiale se obţine conţinutul

total de substanţe nutritive digestibile din furajul cercetat.

Factorii care influenţează digestibilitatea furajelor

Digestibilitatea componentelor din furaje este variabilă, fiind

influenţată de trei grupe de factori, legaţi de natura animalului, a furajului

sau a raţiei, de condiţiile de hrănire şi îngrijire a animalelor.

Factorii legaţi de natura animalului

Specia. Datorită deosebirilor morfo-fiziologice existente la diferite

specii de animale şi capacitatea de digerare a diferitelor categorii de furaje

este diferită de la o specie la alta. Astfel, dintre rumegătoare, taurinele

digeră mai bine decât ovinele furajele celulozice (cu 10% mai mult SO). În

privinţa digestiei furajelor voluminoase şi celulozice, după rumegătoare

urmează în ordine, cabalinele, suinele şi păsările care digeră mai greu

aceste furaje. Suinele digeră în schimb mai bine decât alte specii furajele

bogate în S.E.N. (datorită acţiunii diastatice puternice a ptialinei din saliva

lor).

Rasa. În general, rasele primitive de taurine valorifică mai bine

furajele fibroase, în timp ce rasele ameliorate digeră mai bine

concentratele.

Individualitatea. În cadrul aceleiaşi rase, s-au constatat diferenţe în

privinţa gradului de digerare a hranei de la un individ la altul. Aceste

diferenţe se datoresc tipului constituţional şi temperamentului animal.

Vârsta animalului. Influenţează capacitatea de ameliorare a furajelor,

datorită modificărilor morfologice şi fiziologice care au loc în aparatul

digestiv al animalelor, paralel cu vârsta. Astfel, animalele adulte, cu tubul

digestiv complet dezvoltat, au cea mai mare capacitate de digerare.

Animalele tinere digeră bine componentele laptelui, dar nu şi substanţele

nutritive din furajele fibroase, datorită dezvoltării incomplete a tubului

digestiv. O capacitate de digerare redusă se întâlneşte la animalele bătrâne

care au o dentiţie slabă şi ca urmare, masticaţia nu se poate face în condiţii

bune.

Factorii dependenţi de natura furajului sau raţiei

Volumul raţiei consumate influenţează digestia numai în cazul în

care aceasta este mai mare sau mai mic decât capacitatea normală a tubului

digestiv. În asemenea cazuri intervin modificări în capacitatea de sucuri

gastrice secretate, cantitatea de chimus, intensitatea absorbţiei etc. când

volumul raţiei este cu mult mai mare sau mai mic decât capacitatea

normală a tubului digestiv, se produc tulburări în funcţionarea normală a

acestuia şi în consecinţă scade capacitatea de ingerare, fie prin ingestie de

supraîncărcare, fie prin faptul că raţia, având un volum prea mic, nu asigură

tonicitatea pereţilor tubului digestiv necesare unei normale funcţionări.

Datorită acestui fapt, este necesar să se asigure acel “balast” al raţiei, care

să-I dea organismului animal senzaţia de sătul. De altfel, în alcătuirea

raţiilor la animale, se va ţine cont şi de capacitatea de substanţă uscată pe

care o conţine, deoarece aceasta asigură volumul raţiei.

Structura raţiei influenţează în mare măsură digestibilitatea

substanţelor nutritive din furaje. În general, digestibilitatea raţiei creşte

atunci când se introduc furaje variate, care stimulează pofta de mâncare şi

intensifică funcţionarea tubului digestiv. O influenţă pozitivă asupra

digestibilităţii o au furajele suculente.

Compoziţia chimică a furajelor sau raţiilor poate influenţa digestia,

fie datorită prezenţei în raţie a diferitelor substanţe nutritive cu acţiune

specifică (de activare sau inhibare a digestiei), fie datorită însuşirilor

gustative şi dietetice ale ei.

Principalele componente ale raţiei care pot influenţa digestibilitatea

sunt: grăsimile, proteina, vitaminele şi sărurile minerale.

Conţinutul raţiei, în celuloză brută influenţează direct digestibilitatea

sa. S-a constatat că, între conţinutul raţiei în celuloză şi digestibilitatea

substanţei organice, există o corelaţie puternic negativă (a = -0,9). Aceasta

variabilitatea a digestibilităţii S.O. din raţie, în funcţie de conţinutul ei în

celuloză brută, este redată în tabelul 16.

Tabelul 16

Dependenţa digestibilităţii de conţinutul în celuloză brută

(după I. S. Popov)

Conţinutul de celuloză brută în SU a raţiei (%) 25.1 28.4 29.8 30

Digestibilitatea substanţei organice a raţiei (%) 75 67 61 54

Scăderea digestibilităţii raţiei, paralel cu conţinutul în celuloză, se

datoreşte faptului că celuloza, având o acţiune iritantă asupra mucoasei

digestive, activează peristaltismul intestinal, accelerează tranzitul digestiv

şi în consecinţă reduce timpul de digestie şi absorbţie.

Conţinutul raţiei în grăsime influenţează digestia în cazul în care se

află în cantitate prea mare, sau atunci când se repartizează neuniform în

raţie, ducând la activarea persistaltisului. În general, grăsimea din raţie

influenţează negativ atunci când se află în cantităţi mai mari de 1 g/kg

greutate vie a animalului.

Conţinutul raţiei în proteină. În general prin reducerea conţinutul în

proteină brută din raţii, scade digestibilitatea protidelor şi glucidelor,

datorită faptului că se micşorează secreţia glandelor digestive. În cazul

rumegătoarelor, această scădere a proteinei, atrage după sine o reducere a

înmulţirii microorganismelor din rumen. Datorită acestui fapt este necesar

ca în raţii să existe un anumit raport între substanţele azotate şi cele

neazotate. Acest raport, care se stabileşte între substanţele azotate (proteina

brută) şi substanţele neazotate (celuloză brută+grăsime

brută+2,25+S.E.N.), poartă denumirea de raport azotat. În cazul taurinelor,

acest raport este de 1/8-1/10, iar la suine până la 1/12. Totodată, este

necesar a se stabili şi un raport între proteina digestibilă şi restul

substanţelor neazotate digestibile (grăsimea fiind înmulţită cu 2,25), este

mai strâns decât raportul azotat. În general, se consideră că raportul strâns

cel cu valori mai mici decât 1/6, moderat cel cuprins între 1/5-1/8 şi la cel

cu valori mai mari de 1/8.

Conţinutul raţiei în vitamine influenţează digestia (mai ales vitamina

A, D şi complexul B), carenţa lor provocând tulburări digestive.

Conţinutul raţiei în NaCl activează salivaţia favorizând digestia. În

cantităţi prea mari, produce tulburări digestive şi nervoase, atrăgând după

sine scăderea digestibilităţii raţiei.

Conţinutul raţiei în săruri minerale, în special calciu şi fosfor, ca şi

raportul dintre acestea, influenţează digestibilitatea raţiei. Raportul care

trebuie să existe între calciu-fosfor este diferit în funcţie de specie, vârstă şi

forma de reproducţie.

Conţinutul raţiei în acid lactic şi acetic, poate influenţa pozitiv şi

negativ digestibilitatea raţiei, în funcţie de cantitatea în care se află aceştia.

În general, conţinutul raţiilor mai mic de 2,5% în acid lactic şi acetic

favorizează digestia.

Prepararea furajelor influenţează în mare măsură digestibilitatea,

deoarece se uşurează masticaţia şi poate să îmbunătăţească gustul şi

mirosul hranei, activând astfel secreţia gastrică. Aşa de exemplu, va creşte

digestibilitatea raţiei în cazul tocării furajelor grosiere, al tratării cu var a

paielor, al saramurării şi melasării.

Condiţiile de hrănire şi îngrijire ale animalelor constituie o grupă de

factori care influenţează digestibilitatea.

Numărul de tainuri, în care se administrează hrana, poate influenţa

digestibilitatea în sensul că, un număr mare de tainuri presupune şi cantităţi

mai mici şi ca atare, în acest caz hrana va intra în contact cu o cantitate mai

mare de sucuri digestive. În cazul suinelor ca şi în cazul tineretului la toate

speciile, numărul mai mare de tainuri favorizează digestibilitatea hranei.

Regimul de muncă şi de repaus: animalele obosite digeră mai greu

hrana decât animalele odihnite. În consecinţă, se recomandă pentru toate

animalele un repaus de digestie de 1-2 ore.

Sănătatea şi condiţiile animalului: animalele bolnave, sau cele aflate

într-o slabă condiţie, digeră hrana mai slab decât cele sănătoase şi în bună

condiţie zootehnică.

Altitudinea influenţează digestia datorită modificărilor fiziologice ce

au loc în organismul animal. În acest sens s-a constatat că taurinele ridicate

de la 700 m la 2000 m altitudine digeră mai slab fânul.

Temperatura influenţează, de asemenea, digestibilitatea furajelor.

Astfel, s-a constatat că digestibilitatea este mai mică vara decât iarna, mai

mică la animalele tinere ţinute în aer liber faţă de cele din adăpost şi va

scădea mai mult în cazul schimbărilor bruşte de temperatură.

Instabilitatea digestibilităţii componentelor raţiei, va trebui să ţină

cont de aceşti factori şi ca atare, este necesar a se specifica condiţiile în

care au avut loc experienţele de digestibilitate.

13.2.5. Unitatea de măsură T.S.D.

În stabilirea acestei valori nutritive, s-a pornit de la considerentul că

substanţele nutritive digerate reprezintă substanţe nutritive efectiv utilizate

de către organismul animal. Deoarece, substanţele nutritive au valori

energetice diferite, s-a căutat să se echivaleze aceste substanţe pe baza

valorilor lor energetice. Astfel, considerând că protidele şi glucidele pun la

dispoziţia organismului aproximativ 4 Kcal. Pentru fiecare gram, în timp ce

lipidele digestibile cca. 9 Kcal/g, rezultă că acestea pun la dispoziţia

organismului o cantitate de energie de 2,25 ori mai mare. De aceea, pentru

a aduce lipidele la aceeaşi valoare izodinamică cu protidele şi glucidele, se

înmulţesc cu factorul 2,25. Această nouă valoare, obţinută pentru lipide, se

însumează cu protidele şi glucidele digestibile, obţinându-se conţinutul

total de substanţe nutritive digestibile (TSND), din furajul sau raţia

respectivă. Sintetizând cele expuse anterior rezultă că: TSND = proteină

digestibilă + grăsime digestibilă (x=2,25) + celuloză digestibilă + SEN

digestibile.

Această metodă de apreciere a valorii nutritive a furajelor şi raţiilor

este prea puţin folosită în prezent.

13.3. Aprecierea valorii nutritive a furajelor pe baza valorii

energetice

În stabilirea principiului şi metodei de lucru, s-a pornit de la ideea că

un furaj va avea o valoare nutritivă cu atât mai mare, cu cât va pune la

dispoziţia organismului o cantitate mai mare de energie pentru asigurarea

funcţiilor sale vitale şi pentru producţie. Sursa de energie pentru

organismul animal o constituie substanţele nutritive din furaje şi raţii.

În urma transformărilor suferite de aceste substanţe nutritive în

organism, energia potenţială din ele ia două forme: dinamică şi calorică.

- energia dinamică este utilizată de organism pentru diferite forme

de producţie;

- energia calorică pentru menţinerea temperaturii sale constante şi

parţial pentru asigurarea energiei necesare desfăşurării anumitor

reacţii biochimice din organism.

Proporţia în care substanţele nutritive din furaje pun la dispoziţia

organismului animal, una sau alta din aceste forme de energie, este diferită

în funcţie de compoziţia chimică a furajelor şi de specia animalului.

În general, furajele care pun la dispoziţia organismului o mare

cantitate de energie pentru producţie (energie dinamică) au şi valoare

nutritivă mai mare.

Dintre furajele care intră în componenţa hranei animalelor, furajele

concentrate asigură o cantitate mai mare de energie dinamică. În

consecinţă, furajele concentrate sunt indicate pentru asigurarea energiei

productive, pe când cele mai voluminoase sunt mai indicate pentru a

produce energia necesară temperaturii constante a corpului.

13.3.1. Energia pusă la dispoziţia organismului de către furaje

Cantitatea de energie dinamică pe care o poate pune la dispoziţia

organismului furajul sau raţia administrată animalelor se poate stabili

determinând cantitatea de energie totală conţinută în furaje şi pierderile de

energie care au loc sub diferite forme.

Cantitatea de energie conţinută de furaj sau raţie este cunoscută sub

numele de energie totală sau energie brută şi se poate determina direct prin

ardere a 1 gram în bomba calorimetrică; se exprimă în Kcal (kilocalorii),

sau direct prin determinarea chimică a componenţilor care se vor înmulţi cu

echivalenţii calorici respectivi: 9 Kcal/g pentru grăsime, 5,7 Kcal/g pentru

protide şi 4 Kcal/g pentru glucide.

Deoarece energia brută (totală)nu este pusă în întregime la dispoziţia

organismului animal, o parte din ea pierzându-se pe diferite căi (fecale,

urină etc.), pentru a cunoaşte cantitatea de energie netă (pură) este necesar

a se cunoaşte schema transformărilor energetice ce au loc în organism.

Analizând schema acestor transformări energetice care au loc în

organism, se constată că din energia brută aflată în furaje, o parte se pierde

prin substanţe nedigerate din fecale (energia din fecale), rezultând energia

digestibilă. În continuarea transformărilor care au loc, din energia

digestibilă o parte se pierde prin gazele de fermentaţie ce se formează în

tubul digestiv (energia de gaze), iar altă parte este eliminată prin urină

(energia din urină). Scăzând deci din energia digestibilă, energia din gaze şi

cea din urină rămâne energia metabolizabilă, o parte este cheltuită de

organism pentru munca de digestie şi asimilare a hranei. Aceasta ia forma

de căldură, iar organismul o utilizează pentru menţinerea temperaturii

constante a corpului (energie calorică). Scăzând şi această formă rezultă

energia netă, pe care organismul o utilizează pentru asigurarea funcţiilor

vitale (energie de întreţinere) şi pentru diferite producţii (energie pentru

producţie).

Sistematizând schema amintită, rezultă urătoarele:

E. Brută – E. Fecale = E. digestibilă (E.D.)

E. D. (E. gaze + E. urină) = E. metabolizabilă (M)

E. M. – E. calorică = E. netă

E. netă – E. întreţinere = E. productivă

Schema transformărilor energetice din organism

Energie brută

E. fecale E. digestibilă

E. gaze E. urină

E. metabolizabilă

E. calorică E. netă

Termoproducţia

animală E. pentru întreţinere E. pentru producţie

13.3.2. Unitatea de măsură a valorii energetice

Pe baza acestei metode se pornea de la considerentul că un furaj va

avea o valoare nutritivă cu atât mai mare cu cât va pune la dispoziţia

organismului o cantitate mai mare de energie netă, sau cu cât va determina

obţinerea unei producţii cu o caloricitate mare. Paralel cu această metodă

de lucru, s-au întocmit şi tabelele cu valoarea nutritivă a furajelor. Valoarea

energetică se exprimă în Kcal, Mkcal, Jouli (J), MJ.

13.4. Aprecierea valorii nutritive a furajelor pe baza efectului lor

productiv.

O etapă superioară în aprecierea valorii nutritive a furajelor şi

raţiilor o constituie metodele de apreciere pe baza efectului productiv

produs, în cazul animalelor, de furajele sau raţiile administrate.

Potrivit acestui mod de apreciere, se consideră că un furaj sau o raţie

au o valoare nutritivă cu atât mai mare cu cât determină obţinerea unei

cantităţi mari de carne, grăsime, lapte, muncă etc. Determinarea acestui

efect productiv s-a făcut prin metode experimentale directe şi indirecte. Din

multitudinea metodelor directe, prezintă importanţă experienţele executate

în condiţii de producţie, ca şi cele efectuate pentru prima dată de către

Fyord în Danemarca şi apoi Hansson în Suedia, pe vaci de lapte.

În aceste experienţe s-au stabilit datele medii ale producţiei de lapte

şi procentul de grăsime pentru fiecare vacă şi separat pe loturi, pe baza

cărora s-a calculat atât efectul productiv al furajelor ca atare, cât şi

echivalarea acestuia într-o unitate de măsură convenţională. Ca unitate de

măsură s-a considerat efectul productiv – lapte la 1 kg grăunţe de orz. În

final, s-a făcut echivalarea la toate furajele în unitatea nutritivă orz. Această

unitate nutritivă orz, care este şi în prezent utilizată în ţările scandinave ca

unitate de măsură a valorii nutritive a furajelor şi raţiilor fiind denumită şi

unitate furajeră (U.F.), sau unitate scandinavă, prezintă importanţă mai

mult pentru vacile de lapte, decât pentru alte specii.

13.4.1. Unităţi de măsură ale efectivului productiv

În afară de unităţile de măsură scandinave amintite anterior (U.F.), în

prezent au încă o largă răspândire unităţile: echivalent amidon şi unitatea

nutritivă – ovăz (sovietică).

Echivalentul amidon (Ea)

Această unitate de măsură a valorii nutritive a furajelor a fost

stabilită de cercetătorul german Oskar Kellner. În stabilirea acestei unităţi

de măsură, el a plecat de la premiza echivalării în amidon pe baza depunerii

de grăsime în corp, a tuturor substanţelor nutritive din furaje. În acest scop,

a executat experienţe respiratorii pe boi adulţi puşi la îngrăşat, stabilind

efectul de producţie – grăsime a furajelor. Pentru aceasta Kellner introduce

în hrana animalelor o cantitate de substanţe pure digestibile pentru a le

stabili efectul de producţie-grăsime şi consideră că ele au acelaşi efect ca şi

substanţele nutritive digestibile conţinute în furaj. Pe baza acestor date se

stabileşte ca unitate de măsură a valorii nutritive a furajelor, echivalentul

amidon (Ea) luând ca etalon cantitatea de grăsime (248 g) depusă în

organism ca efect al hrănirii cu 1 kg amidon pur digestibil. Cu acest etalon

el compară efectul de producţie-grăsime al diferitelor furaje şi îl exprimă în

echivalent amidon raportându-l la 100 kg din furajul studiat.

Unitatea de măsură ovăz (UN)

Această unitate de măsură a valorii nutritive a furajelor a fost

stabilită de către cercetătorii sovietici, din care cauză mai poartă denumirea

de unitate nutritivă sovietică.

În stabilirea acestei unităţi de măsură s-a pornit de la aceleaşi criterii

ca şi în cazul Ea, adică efectul productiv – grăsime. Deosebirea constă în

aceea că în locul amidonului s-a folosit ca etalon ovăzul de calitate mijlocie

(de unde şi denumirea de UN - ovăz).

O UN este considerată egală cu depunerea a 0,150 kg grăsime în

corp sau cu o energie netă de 1,414 Kcal, respectiv efectul productiv al

unui kg de ovăz de calitate mijlocie. Faţă de Ea prezintă avantajul că

foloseşte ca etalon un furaj cu o largă răspândire în hrana animalelor. Pe

baza acestei unităţi de măsură s-au făcut echivalările valorii nutritive a

tuturor furajelor, întocmindu-se tabele cu această valoare nutritivă

exprimată în UN. Această unitate este folosită în prezent şi la noi în ţară.

13.5. Aprecierea valorii biologice a furajelor

Odată cu stabilirea metodei de apreciere a valorii nutritive a furajelor

pe baza efectului lor productiv, s-a considerat că a ceastă problemă este

rezolvată, urmând doar a se determina în continuare efectul productiv al

tuturor furajelor în diferite forme de producţie. Această părere a fost însă

infirmată de o serie de cercetători care au demonstrat că două sau mai

multe furaje, care au aproximativ acelaşi efect productiv, influenţează în

mod diferit creşterea, sănătatea, producţia şi reproducţia animalelor.

În consecinţă, studiul valori nutritive mai trebuie completat cu

aprecierea măsurii în care ele influenţează creşterea şi funcţia de

reproducţie a animalelor, însuşire denumită valoare biologică a furajelor.

Cu alte cuvinte, prin valoarea biologică a furajelor se înţelege capacitatea

unui furaj de a influenţa creşterea, sănătatea, funcţia de reproducţie şi

producţia animalelor. Această valoare biologică a furajelor este dată în

primul rând de calitatea proteinelor, în conţinutul de vitamine şi săruri

minerale. Aprecierea valorii biologice a furajelor, sau a componentelor

acestora nu constituie o metodă de apreciere a valorii nutritive, ci doar o

completare a metodelor utilizate în acest scop. Din această cauză cercetările

mai recente recomandă să se studieze nu numai valoarea biologică a

furajelor, ci şi efectul raţiei în totalitate asupra sănătăţii, creşterii, producţiei

şi funcţiei de reproducţie, efect exprimat prin aşa numita valoare completă

a raţiei.

13.5.1. Valoarea biologică a protidelor

Noţiunea de “valoare biologică a protidelor” a fost dată de către

Thomas (1909-SUA), care caracterizează această valoare prin cantitatea de

albumină ce se poate forma în organism, din 100 g albumină digestibilă

introdusă brută.

Alţi cercetători au încercat să exprime această noţiune prin

coeficientul de utilizare al proteinei digestibile, coeficientul proteinei

fiziologice utile, valoarea proteinei nete.

Cercetările privind valoarea biologică a proteinelor au fost făcute

separat pentru cele două grupe componente: proteină pură (albumină) şi

amide. Desigur că această împărţire nu este corectă iar în prezent nici nu se

foloseşte. De altfel I.S. Popov (1960) propune ca valoare proteică a hranei

să se aprecieze diferenţiat şi anume: după conţinutul de proteină brută

digestibilă la rumegătoare (deoarece în cazul acestora valoarea biologică a

proteinei se îmbunătăţeşte prin acţiunea simbionţilor din tubul digestiv) şi

pe baza conţinutului proteinei în aminoacizi în cazul porcilor şi păsărilor.

Organismele îşi sintetizează proteinele specifice, grupând

aminoacizii rezultaţi din scindarea digestivă a proteinei, într-o formă

proprie. Specificitatea proteinelor din organism este dată atât de numărul şi

felul aminoacizilor ce intră în alcătuirea lor cât şi de felul în care ei sunt

grupaţi.

După măsura în care aminoacizii participă la formarea de ţesuturi noi

(funcţia plastică) ei au fost împărţiţi în: aminoacizi esenţiali

(indispensabili), aminoacizi neesenţiali (indiferenţi) şi aminoacizi

semiesenţiali.

Aminoacizii esenţiali sunt aceea de care organismul nu se poate lipsi

în formarea de noi ţesuturi şi pe care organismul nu-i poate sintetiza; ca

atare ei trebuie asiguraţi neapărat prin hrană. Din această categorie fac

parte: lizina, metionina, triptofanul, valina, leucina, izoleucina, treonina,

fenilalanina şi histidina.

Aminoacizii semiesenţiali – din această grupă fac parte: arginina,

tirozina, cistina. Sunt denumiţi astfel deoarece ei pot fi sintetizaţi în corp pe

baza unor aminoacizi esenţiali ca de exemplu: metionina pentru sinteza

cistinei, lizina pentru arginina, fenilalanina pentru tirozină etc. Prin

adăugarea acestor aminoacizi semiesenţiali în raţie se reduce necesarul de

aminoacizi esenţiali respectivi. Cu alte cuvinte şi aceşti aminoacizi

semiesenţiali sunt necesari organismul însă pot fi sintetizaţi.

Aminoacizii neesenţiali sau indiferenţi sunt aceia de care organismul

animal nu are neapărată nevoie, deoarece îi poate sintetiza, deci ei nu

trebuie asiguraţi neapărat prin hrană. Din această categorie fac parte:

glicina, alanina, serina, acidul asparagic, acidul glutamic, prolina,

oxiprolina etc.

Această împărţire a aminoacizilor făcută de diverşi autori (Mittchel,

Rose etc.), în prezent pe baza cercetărilor făcute se consideră că nu se poate

trece tranşat deoarece depinde de o serie de factori ca de exemplu de

specie, categoria de vârstă şi forma de producţia a animalelor. Astfel,

glicina (glicocolul) care este încadrată la aminoacizii neesenţiali este

absolut necesară (esenţial) la păsări, mai ales pentru creştere. La fel cistina

şi cisteina care nu sunt esenţiali sunt necesari pentru creşterea lânii şi ca

atare trebuie asiguraţi în hrana animalelor respective. Dacă din proteina

unui furaj lipsesc anumiţi aminoacizi esenţiali, atunci organismul căruia i

s-a administrat acest furaj nu-şi poate sintetiza proteinele proprii, nu poate

forma ţesuturi noi, nu şi le poate reface pe cele uzate şi în final moare.

În concluzie, valoarea biologică a unui furaj este dată de numărul şi

felul aminoacizilor pe care îi conţine.

Se precizează că în general aminoacizii ce conţin în molecula lor sulf

au o valoare biologică mai mare (metionina, cistina).

După măsura în care proteina diferitelor furaje poate îndeplini

funcţia plastică din organism, se disting următoarele categorii de proteine:

- proteina care asigură creşterea şi producţia normală (ovalbulina,

ovavitelina, lactalbumina);

- proteine care asigură funcţiile vitale ale organismului şi o creştere

redusă (proteinele cărnii, cazeina, edestina şi glutenina din grâu,

glutenina din porumb, glicina din fasole);

- proteine care asigură funcţiile vitale ale organismului dar nu

asigură creşterea (legumina din mazăre, legumelina şi faseolina

din fasole, herdeina din orz);

- proteine care nu asigură nici funcţiile vitale şi nici creşterea

(zeina din porumb şi unele scleroprotide ca gelatina şi colagenul).

Pe baza acestor constatări s-a încercat stabilirea unor scări

convenţionale de apreciere a valorii biologice a proteinelor din furaje.

Astfel, s-a constatat că proteinele de origine animală având aceeaşi

compoziţie chimică ca şi proteina corpului animal, au valoarea biologică

completă, socotită convenţional = 100. Raportând la această valoare etalon,

valoarea biologică a celorlalte proteine, s-a stabilit valoarea biologică a

proteinei din celelalte furaje în îndeplinirea funcţiei plastice (tabelul 17).

Valoarea biologică a proteinei prezintă importanţă pentru toate

animalele însă în mod deosebit pentru porci şi păsări.

Tabelul 17

Valoarea biologică a proteinei din diferite furaje

Proteinele din: Valoarea biologicăCarne, ouă, lapte 100Carne de peşte 95Orez 80Ovăz 75Grâu 60Gelatină 40Mazăre 35Porumb 30

Valoarea biologică a substanţelor azotate neproteice.

Aceste substanţe azotate neproteice (amide) prezintă o importanţă

deosebită în cazul rumegătoarelor. Astfel, s-a constatat că prin intermediul

bacteriilor din prestomace rumegătoarele utilizează amidele din furaje pe

care le transformă în proteina propriului lor corp, fir direct, fie indirect prin

intermediul infuzorilor (o parte din bacterii servesc ca hrană pentru

infuzori). Valoarea biologică a amidelor este dată, în ultimă instanţa, tot de

cantitatea de aminoacizi conţinuţi în proteina sintetizată din aceste amide.

13.5.2. Valoarea biologică a lipidelor

Principala funcţie în organism a lipidelor fiind cea energetică,

valoarea lor biologică este indirectă, limitând degradarea protidelor proprii

ale organismului pentru satisfacerea nevoilor energetice. Ele pot avea însă

şi o acţiune specifică în organism, prin acizii graşi nesaturaţi (linoleic,

linolenic, arahidonic) care sunt indispensabili creşterii şi funcţionării

normale a organismului, fiind denumiţi “factori esenţiali ai creşterii” sau

“vitamina F” pe care organismul nu-i poate sintetiza. În anumite condiţii

pot participa la sinteza acizilor neesenţiali.

13.5.3. Valoarea biologică a glucidelor

Şi aceste substanţe au ca funcţie principală, cea energetică, valoarea

biologică fiind indirectă prin limitarea degradării proteinei proprii pentru

nevoile energetice. Unele glucide (diglucidele) au şi o acţiune specifică în

creştere, reproducţie (reglează metabolismul, îmbunătăţeşte calitatea

spermei etc.). Astfel de rezultate s-au obţinut prin folosirea sfeclei de zahăr

în alimentaţia animalelor. De asemenea, în unele condiţii pot participa la

sinteza aminoacizilor neesenţiali.

13.5.4. Valoarea biologică a vitaminelor

Vitaminele sunt biocatalizatori organici cu rol foarte mare în reglarea

proceselor metabolice, influenţând direct producţia şi calitatea acestuia,

procesele de creştere, funcţia de reproducţie, asigurarea şi menţinerea

sănătăţii, iar unele dintre ele au şi rol plastic participând la formarea altor

biocatalizatori (enzime şi hormoni).

În general, organismul animal nu poate sintetiza vitaminele şi deci

trebuie administrate prin hrană ca atare, sau ca provitamine care sunt

activate în organism fiind transformate în vitamine. Totuşi, rumegătoarele

pot sintetiza în corp vitaminele din complexul B cu ajutorul microflorei din

tubul digestiv, iar erbivorele în general pot sintetiza în corp vitaminele C şi

K.

Vitaminele sunt indispensabile vieţii, insuficienţa sau lipsa lor din

hrană ducând la boli de carenţă vitaminică. Gradul de carenţare vitaminică

a organismului poate avea intensităţi diferite. Lipsa totală de vitamine din

hrană poartă numele de avitaminoză. Această lipsă totală de vitamine nu se

întâlneşte în mod normal la animalele hrănite cu diferite furaje. Insuficienţa

vitaminelor din hrană provoacă stări de hipovitaminoză, frecvent întâlnite

la tineretul în creştere şi la animalele de reproducţie. Mai rar sunt întânlite

cazuri de hipervitaminoze (introduse în exces în hrană, experimental).

Toate tulburările provocate de organism prin lipsa, insuficienţa sau excesul

de vitamine sunt denumite în general prin termenul vitaminoze. Unele

cercetări mai recente au demonstrat existenţa în unele furaje a unor

substanţe care inhibă sau atenuează activitatea biologică a vitaminelor,

împiedicând activitatea lor, fiind denumite antivitamine.

Mecanismul de acţiune al acestor antivitamine este diferit

(inhibitoare cu acţiune depresoare, antagoniste etc.).

În funcţie de mediul în care se dizolvă, vitaminele se clasifică în:

liposolubile (se dizolvă în grăsime) şi hidrosolubile (se dizolvă în apă).

Vitaminele liposolubile

Vitamina A, A1, A2, A3 – vitamine antixeroftalmice, factorul

liposolubil de creştere. Este necesară tuturor speciilor de animale, cele mai

sensibile la carenţa în vitamina A, fiind îndeosebi suinele şi păsările. Se

găseşte ca atare în untul vacilor, hrănite pe păşune, gălbenuşul de ou,

ficatul de morun şi de păsări etc., sau ca provitamină (caroten) în furajele

verzi, furajul murat, fânuri de bună calitate, morcovi, roşii, dovleci galbeni

etc.

Vitamina D (D1-D6, antirahitică). Reglează metabolismul calciului şi

fosforului în organism. Cea mai activă dintre ele este vitamina D2 sau

calciferonul, ce are ca provitamină ergosterolul, care sub acţiunea razelor

ultraviolete se transformă în vitamina D2. Ea poate fi depozitată în ficat,

rinichi, piele (în piele se găsesc provitaminele D, care sub acţiunea razelor

solare, trec în vitamina D).

Carenţa în vitamina D în hrană produce rahitism la animalele tinere

şi osteomalacie la cele adulte. Se găseşte în untura de peşte, în drojdia

iradiată, furajele supuse iradierii şi este necesară pentru toate speciile de

animale, îndeosebi pentru tineretul în creştere, dintre care mai sensibili sunt

puii, purceii şi mieii.

Vitamina E (antisterilică) denumită şi vitamina de reproducţie.

Carenţa vitaminei E la mascul se manifestă prin fenomenul de degerescenţă

testiculară, reducerea viabilităţii spermatozoizilor, oligospermei sau chiar

azoospermei, iar la femele produce tulburări în ciclul ovarian, avorturi,

distocii etc. Se găseşte în plante verzi (în special leguminoase), fân, cereale

încolţite (orz, ovăz, seminţe de cânepă), grăsimi vegetale (mai ales cele din

germeni) şi unt.

Vitamina K (K1, K2 – antihemoragică) are rol important în sinteza

protrombinei sangvine, factor determinat în procesul de coagulare a

sângelui. Animalele mai sensibile la carenţa acestei vitamine sunt păsările,

porcii, iepurii şi câinii, în timp ce erbivorele sunt necarenţabile în vitamina

K datorită florei bacteriene din tubul digestiv care sintetizează această

vitamină. Se găseşte în furajele verzi, în fânul de lucernă, varză, grăunţe de

grâu încolţite.

Vitaminele hidrosolubile

Complexul vitaminic B este constituit din cofermenţi în sisteme

enzimatice ce catalizează procesele metabolice. Ele înlesnesc eliberarea de

energie în reacţiile care au loc în organism şi participă la sinteza anumitor

aminoacizi. Din acest complex care cuprinde 12 vitamine B1-B12

interesează alimentaţia animalelor numai unele.

Vitaminele B1 (Tiamina sau antiberiberică). Carenţa ei se manifestă

prin reducerea poftei de mâncare, a greutăţii vii, greutăţi în metabolismul

glucidelor şi al apei, cu formare de edeme, tulburări nervoase şi endocrine,

pierderea echilibrului şi mers dezarticulat etc. Sensibile la carenţa în

vitamina B1 sunt, îndeosebi păsările, apoi porcii, iepurii şi câinii. Carenţa ei

se produce în special, atunci când în hrană predomină glucidele.

Introducerea lipidelor limitează această carenţare. Se găseşte în grăunţele

de cereale (în tegument), în seminţele încolţite, în morcov, varză, drojdie de

bere uscată, lapte, ouă etc.

Vitamina B2 (riboflavina) mai poartă numele de vitamina de creştere,

deoarece carenţa acesteia opreşte creşterea animalelor tinere şi debilitează

organismul animalelor adulte. Cele mai sensibile animale la carenţa de

vitamina B2 sunt păsările şi iepurii. Se găseşte în drojdia de bere, lapte,

ficat, fân, în grăunţele şi seminţele germinate.

Vitamina B3 (acidul pantotenic) se găseşte în drojdie, plante verzi,

tărâţe de grâu şi ovăz, subprodusele laptelui. Cele mai sensibile animale la

carenţa acestei vitamine sunt păsările şi porcii. Carenţa puilor în această

vitamină atrage după sine o încetinire a creşterii, leziuni cutanate,

îmbrăcarea slabă a penajului etc., iar la găinile adulte, producerea de ouă cu

procent slab de ecloziune. La suine, provoacă încetinirea creşterii, tuse,

diaree, dermatite.

Vitamina B4 (colina, vitamina paraliziei) are un rol în metabolismul

lipidelor şi în metabolismul sistemului nervos, fiind sensibile la carenţa în

vitamina B4 păsările (găinile şi curcile), purceii şi viţeii imediat după

naştere. Se găseşte în ficat, în drojdia uscată, făinuri de origine animală,

şroturi, fân de lucernă etc.

Vitamina B5 (factorul PP, acidul nicotinic sau vitamina

antipelagroasă). Lipsa ei din hrană produce slăbirea corpului, dizenterie,

congestie, leziuni ale pielii, căderea părului etc. Cele mai sensibile animale

la carenţa ei sunt păsările, câinii, suinele. Se găseşte în drojdia de bere,

făina de oase şi carne, lapte, zer, etc.

Vitamina B6 (piridoxina sau vitamina antidermatică). Joacă un rol

important în metabolismul aminoacizilor. Ea se găseşte în drojdia de bere,

în tegumentul grăunţelor, fiind de obicei legată de proteine.

Vitamina B12 (cobalamina sau factorul antipernicios al ficatului), ce

are un rol important în îmbunătăţirea valorii biologice a protidelor, sinteza

aminoacizilor esenţiali, favorizând creşterea puilor, purceilor şi calitatea de

incubaţie etc. Rumegătoarele o sintetizează în organism (tubul digestiv)

numai în prezenţa cobaltului în hrană.

Vitamina C (acidul ascorbic, vitamina antiscorbutică). În general,

animalele domestice nu sunt carenţabile în această vitamină, fiind

sintetizată în organism. Sinteza ei este condiţionată însă de prezenţa în

hrană a unor vitamine (în special vitamina A), de nivelul proteic al hranei şi

de temperatura mediul înconjurător. Se găseşte în unele plante verzi ca:

urzica, lobodă, lucernă, sfecla de zahăr, varză, cartofi şi lămâi, portocale,

măceşe şi cetina de conifere.

13.5.5. Valoarea biologică a sărurilor minerale

Substanţele minerale sunt indispensabile şi, ca atare, animalele au

nevoie de ele pentru a-şi putea menţine sănătatea şi a da diferite producţii.

Se găsesc atât în organism cât şi în frunze, sub formă de săruri ale acizilor

organici sau minerali, combinaţii organice şi sub formă de ioni.

Rolul substanţelor minerale

În organism substanţele minerale îndeplinesc funcţii multiple dintre

care, menţionăm:

- rolul plastic;

- rolul funcţional;

- rolul fizico-chimic.

Rolul plastic constă în faptul că elementele minerale sunt

constituenţi ai oaselor şi dinţilor (Ca, P, Mg), intră în compoziţia

proteinelor şi lipidelor (P, S) care formează muşchii, organele şi ţesuturile

noi în organism.

Rolul funcţional rezultă din faptul că substanţele minerale intră în

compoziţia enzimelor, care îndeplinesc funcţii importante în organism, ca

şi în compoziţia vitaminei B12 (Co) şi al hormonilor (iodul şi hormonul

tiroidian).

Rolul fizico-chimic constă în faptul că substanţele minerale, sub

formă de săruri solubile în sânge şi alte lichide interne, contribuie la

stabilirea şi menţinerea presiunii osmotice a umorilor din organism (Cl, Na,

Ca, P) şi a echilibrului acido-bazic al acestora (Na, K). De asemenea, el

exercită o acţiune specifică asupra excitabilităţii nervoase şi musculare (Na,

Ca, Mg), participă la sistemele care intervin în menţinerea pH-ului în

limitele compatibile cu viaţa (între 7 şi 8).

Lipsa substanţelor minerale din hrană duce la tulburări grave în

organism cu manifestări specifice ca, de exemplu: osteodistrofii, anemie,

tetanie, aberaţii ale gustului etc., care se pot solda cu moartea animalului.

Pentru hrănirea raţională a animalelor sunt necesari compuşi ca: Na, Ca, P,

Mg, Cl, Fl, S, Cu, Mn, Zn, I, Co etc. însă o parte dintre aceştia se găsesc în

cantităţi suficiente în furajele administrate în mod obişnuit în hrana

animalelor. Datorită acestui fapt, în organizarea alimentaţiei animalelor se

urmăreşte să se asigure cantităţi necesare de calciu, sodiu, clor şi fier (în

special pentru animalele în creştere).

Sărurile de calciu şi de fosfor

Alcătuiesc 65-70% din totalul substanţelor minerale din organism,

putând reprezenta până la 2% din greutatea corpului. Din totalul de săruri

de calciu 99% se află în oase şi dinţi sub formă pasivă, pe când din totalul

de fosfor numai 80-85% ceea ce înseamnă că ionii de fosfor intervin mult

mai activ în procesele biochimice decât cei decalciu.

Raportul Ca/P este foarte important pentru asigurarea echilibrului

acido-bazic. Pentru a asigura un pH normal, acest raport trebuie să fie în

general de 2:1, fiind variabil, pe categorii de animale. Între Ca şi P şi

vitamina D din raţie există o strânsă corelaţie, deoarece utilizarea Ca şi P

depind atât de cantitatea lor în raţie şi de raportul dintre ele, cât şi de

prezenţa vitaminei D. excesul sau insuficienţa unuia dintre cele două

elemente provoacă tulburări în asimilarea lor de către organism. Lipsa

vitaminei D determină o asimilare mai scăzută a Ca şi P, chiar dacă ceilalţi

doi factori (cantitatea şi raportul Ca/P) sunt asiguraţi. În general, furajele de

origine vegetală sunt sărace în săruri de calciu şi chiar de fosfor, de aceea

trebuie asigurate în hrana animalelor prin intermediul altor furaje.

Sărurile de sodiu

Menţin excitabilitatea ţesutului muscular, participă la menţinerea

presiunii osmatice şi la menţinerea echilibrului acido-bazic din organism.

Sărurile de clor

Intră în componenţa diferitelor ţesuturi şi în componenţa sucului

gastric. Ionii de clor joacă un rol important în solubilizarea sărurilor

minerale, participă la reglarea presiunii osmatice, la menţinerea echilibrului

acido-bazic şi la activarea sucului gastric. Furajele vegetale fiind sărace în

Na şi Cl, este necesar a se administra ca supliment în hrană, sub formă de

clorură de sodiu.

Fierul se găseşte în organism în cantităţi mici; el intră în componenţa

hemoglobinei, având rol în transportul oxigenului şi în procesele de oxidare

din organism. Lipsa ionilor de fier duce la anemie, mai ales la animalele

aflate în creştere (purcei în special).

13.5.6. Valoarea biologică a apei

Apa este indispensabilă vieţii deoarece toate reacţiile biochimice

legate de procesele vitale din celule se petrec în soluţii apoase. Are rol

mare în asigurarea schimburilor nutritive ca solvent şi ca agent vehiculant

pentru substanţele nutritive, ca şi pentru produşii de dezasilimaţie, atât

absorbţia substanţelor nutritive cât şi eliminarea metaboliţilor făcându-se

sub formă de soluţie. Prin respiraţie, apa influenţează termoreglarea. De

asemenea, apa are şi un rol plastic prin apa de constituţie care face parte

integrantă din diferitele ţesuturi şi lichide ale organismului. Proporţia de

apă este mai mare în ţesuturile cu metabolism intens (ţesut secretor,

muscular etc.) şi mai mică din ţesuturile cu metabolism redus (ţesuturile de

susţinere şi ţesutul adipos).

13.6. Aprecierea valorii complete a raţiilor

Aşa cum s-a arătat anterior, aprecierea valorii biologice a furajelor,

deşi este foarte importantă şi necesar de cunoscut, nu constituie totuşi o

metodă de apreciere a valorii nutritive a furajelor şi deci trebuie studiat

efectul raţiei în totalitate asupra sănătăţii, creşterii, producţiei şi funcţiei de

reproducţie a animalelor, respectiv să se aprecieze valoarea completă a

raţiei.

Raţia cu valoare completă, reprezintă raţia care conţine toate

substanţele nutritive necesare organismului animal, în aşa fel proporţionate,

încât asigură desfăşurarea normală a tuturor funcţiilor fiziologice şi drept

urmare obţinerea unei producţii maxime cu un consum minim de hrană.

Raţia cu valoare incompletă, atrage după sine tulburări în

desfăşurarea normală a proceselor fiziologice şi ca urmare a acestora, o

slabă valorificare a hranei şi o scădere a producţiei. Efectele alimentaţiei

incomplete se manifestă puternic la animalele tinere şi mai greu la cele

adulte, datorită faptului că acestea îşi pot mobiliza o parte din rezervele

interne pentru anihilarea carenţelor existente în raţia respectivă. Stabilirea

alimentaţiei complete la animale se poate realiza în practică prin două

metode şi anume:

- prin aplicarea alimentaţiei pe bază de norme;

- prin experienţe îndelungate în condiţii de producţie, în care timp

animalele să se menţină într-o stare de întreţinere bună, să-şi

menţină starea de sănătate şi să-şi exteriorizeze în întregime

capacitatea productivă.

Trebuie reţinut faptul că aprecierea valorii complete a alimentaţiei

este o problemă destul de complexă, ca urmare a interacţiunii dintre

cerinţele de hrană ale organismului şi calitatea hranei administrate. Cum

însă cerinţele în hrană ale animalelor variază în funcţie de mediu şi de

producţia pe care o dă fiecare animal, rezultă că una şi aceeaşi raţie poate

avea valori diferite de la un animal la altul.