I. Introducere

Ajuns la vârsta maturităţii şi într-un moment în care îi este dat omului să-şi privească drumul vieţii şi să

se înţeleagă pe sine, Alexandru Odobescu a scris aceste cuvinte : « Părtaş, printre cei mai tineri, din acea

generaţie de la 1848, care-şi hrănea inima cu cele mai vii şi mai înalte aspiraţiuni, iar, altminterea, înclinat

mai mult, din fire, către ocupaţiunile literare şi istorice- am trăit aici în ţară, de pe la 1854 încoace, timp

de douăzeci şi cinci de ani, cătând, când la deal, când la vale, un colţişor unde să-mi durez sau un palat,

sau o colibă, pe locul cam viran al literaturii şi al artei româneşti.  » Ĩnsemnarea conţine câteva din

elementele esenţiale pentru înţelegerea scriitorului şi a operei lui.Cum umoru-i nelipsit, fără trufie, dar nu

fără conştiinţă de sine, Odobescu numeşte domeniile lui, acelea în care a clădit o operă în atâtea privinţe a

unui înaintaş. Interesantă este indicarea descendenţei lui spirituale. Aşternând însemnarea lui în 1887,

când oamenii revoluţiei de la mijlocul veacului dispăruseră sau trădaseră, lui Odobescu îi place să-şi

aducă aminte că este « părtaş » al generaţiei de la 1848. Desigur, el nu face parte din rândurile făuritorilor

revoluţiei. Bălcescu este cu 15 ani mai bătrân ca el, C.A. Rosetti cu 18, Bulliac cu 21. Odobescu n-a fost

un revoluţionar, n-a luat parte la încercarea de a răsturna orânduirea socială a vremii. Ajungând însă la

impresiile culturii în anii revoluţiei, el şi-a hrănit inima cu « aspiraţiunile vii şi nalte » ale acelei vremi.

Unele din îndemnurile formate atunci s-au păstrat până târziu şi au dat operei lui câteva din

caracteristicile ei fundamentale. Ĩn scrierile povestitorului şi învăţatului, inspirat întotdeauna de iubirea

lucrurilor frumoase, de cultul trecutului naţional, de bucuria de a trăi şi de a contempla arta şi natura, pe

care el le cunoştea dintr-o mare apropiere, se împleteşte firul dragostei de patrie şi de ţărănimea

muncitoare, şi, în general, gândul unui om luminat, deschis înnoirilor şi cerându-le ori de câte ori erau

spre folosul celor mulţi şi a celor ce trudesc. Ĩmprejurarea aceasta a mai fost totdeauna trecută cu vederea,

impunându-se înţelegerea lui drept « cel mai aristocratic spirit printre scriitorii noştri », care de la N.

Iorga a trecut în caracterizările multor critici şi istorici literari. Se poate, fără îndoială, observa perfecta

urbanitate a scrisului lui Odobescu, hrănit din cea mai curată substanţă a clasicismului vechi şi nou, dar

niciun semn că scriitorul s-ar fi pus vreodată la dispoziţia clasei sociale din care făcea parte. Astăzi, laturi

noi ale operei şi personalităţii lui A. Odobescu se impun privirilor noastre. Paşoptistul şi umanistul

Odobescu ne apar într-o imagine nouă. Ĩn literatura critică ce i-a fost consacrată, destul de puţin întinsă de

altfel, « paşoptismul » lui Odobescu a fost relevat încă din 1909 de G.Ibrăileanu, în Spiritul critic în

literatura românească. Imaginii unui Odobescu umanist şi paşoptist i se mai pot adăuga însă unele

trăsături, cu atât mai mult cu cât părţi însemnate ale operelor, publicate în timpul vieţii sale sau după

moartea lui, au rămas nevalorificate şi nu intră în compunerea profilului literar pe care ni l-a lăsat

moştenire trecutul.

1

Alexandru I. Odobescu (1834-1895), personalitate cu multiple valenţe profesionale (scriitor, arheolog şi

om politic român), rămâne consacrat în literatura noastră ca un scriitor de primă mână datorită celor

două „Scene istorice din cronicele româneşti" - „Mihnea Vodă cel Rău" şi „Doamna Chiajna", piese de

bază ale nuvelei istorice autohtone - şi pentru „Pseudo-cynegeticos" („Fals tratat de vânătoare" sau –

redând cu exactitate cuvintele autorului - „Falş tractat de vânătorie"). Una dintre operele memorabile ale

literaturii române, aceasta din urmă este un soi de eseu (scris par hasard, la solicitarea unui prieten - C.C.

Cornescu - de a-i compune o prefaţă pentru un manual de specialitate) care dă întreaga măsură a spiritului

acestui autor extrem de erudit, dar şi înzestrat cu un considerabil talent literar.

II. Elemente de biografie:

La 23 iunie 1834, se naşte la Bucureşti, în casele părinteşti de la Curtea-Veche, într-o zi de sâmbătă la

orele 6 dimineaţa, Alexandru, fiul lui Ioan Odobescu şi al Ecaterinei, născută Caracaş.

Ȉn toamna lui 1844, după ce reuşeşte la examnul dat cu Petrache Poenaru, Alexandru Odobescu devine

elev al colegiului Sf. Sava.

La 19 iunie 1848, în timp ce tatăl său participase la complotul împotriva guvernului revoluţionar,

Alexandru, purtat pe braţe de mulţime, este prezent, alături de Catinca Odobescu, la manifestaţia populară

din faţa palatului guvernamental în sprijinul revendicărilor democratice şi patriotice. Ȉnsufleţit de avântul

mişcării revoluţonare, tânărul Odobescu se simte îndemnat să dea glas ardoarei sale patriotice în versurile

unei compoziţii dramatice, având ca ecou figura legendară a lui Mihai Viteazul.

Ȉnsoţit de mama şi de sora mai mica, Maria, pleacă în iunie 1850 prin Viena la Paris pentru desăvârşirea

studiilor şi devine discipolul lui Alfred Dumesnil, ginerele vestitului Jules Michelet, prieten al

revoluţionarilor români, exilaţi în capital Franţei.

Contaminat de ideile progresiste, Al. Odobescu devine pe parcursul lui 1851 un participant activ al

cercului Junimea Română, aflat ideologic sub influenţa binefăcătoare a lui Nicolae Bălcescu, publicând în

revista omonimă, nesemnat, articolul “Muncitorul roman”.

Debutează în Calendarul Popular editat la Bucureşti de C.A. Rosetti în ianuarie 1852, cu povestirea

istorică Fecioara din Orleans, nesemnată, prelucrare după Jules Michelet.

2

Ȉn perioada 21 februarie-6 martie 1852, adică încă de dinaintea societăţii Junimea Română dezvoltă o

cuprinzătoare şi informată expunere asupra civilizaţiei indiene vechi, tratând într-o imagine unitară istoria

socială şi politică, artele şi literatura, credinţele, obiceiurile şi filosofia.

Ȉn decembrie 1853 îşi susţine examenul de studii, obţinând menţiunea “assez bien”, însă adevăratul său

debut literar se produce în revista ieşeană România Literară din 28 mai 1855, unde Al. Odobescu

semnează versurile “Odă României”. Aceeaşi revistă, condusă de Vasile Alecsandri, îi publică în trei

numere din septembrie studiul “Despre satira latină”, o demonstraţie de erudiţie puţin obişnuită în presa

literară românească din acea vreme.Ȉn noiembrie publică, tot în paginile aceleiaşi reviste, poezia

“Ȉntoarcerea în ţară pe Dunăre.”

La începutul anului 1857, este numit şeful biroului francez la Secretariatul de Stat, unde îl are ca

subordonat pe Grigore Alexandrescu, După obiceiul timpului, urcă şi Alexandru Odobescu pe scenă ca

actor amator într-o comedie franţuzească, după ce mai întâi fusese tentat să scrie el însuşi teatru. Ȉn luna

august a aceluiaşi ani tatăl său, Ioan Odobescu, moare , iar în data de 13 octombrie în revista “Românul”

se publică nuvela istorică Mihnea Vodă cel Rău.

Polemizează cu C.A. Rosetti în Românul pe chestiuni teatrale în 1858 şi tot în acelaşi an, la 14 august este

celebrată căsătoria scriitorului cu Alexandra Prijbeanu, nepoata lui Zoe Văcărescu –Bagration. După

câteva zile, pleacă în voiaj de nuntă pe un traseu ce atinge Dresna, Berna, Paris. Pentru un timp activează

ca procuror., iar în “Revista Carpaţilor” din martie 1860 începe publicarea scenei istorice “Doamna

Chijana”; peste vară desfăşoară o călătorie de studii la mănăstirile olteneşti.

Ȉmpreună cu G. Cretzianu, D. Berindey, P. Iatropol, face să apară în aprilie 1861 primul număr al Revistei

Române: “Liber de orice idee preconcepută, dorind numai a propaga, potrivit cu slabele lor mijloace,

luminile şi ştiinţa în ţara lor, fondatorii Revistei Române, într-o epohă de reorganizare ca cea presintă, au

simţit trebuinţa de a deschide un câmp de activitate studiilor serioase, de a aduna, pre cât se va putea, într-

o publicare periodică, rezultatul lucrărilor literare şi al speculaţiunilor ştiinţifice ce pot grăbi progresul

naţiunii române.” Ȉn toamnă vizitează pentru prima dată localitatea Pietroasele, unde cu ani în urmă

fusese descoperit vestitul Tezaur, căruia Odobescu îi va consacra un amplu studiu.

Ȉn februarie 1862 este numit de Alexandru Ioan Cuza în funcţia de director al Ministerului Cultelor şi

Instrucţiunei Publice, pentru departamentul Valahiei şi tot în această perioadă, publică “Câteva ore la

Snagov”, un “fals jurnal de călătorie”.Primeşte postul de ministru al Instrucţiei în mai 1863, pe care îl va

părăsi însă peste câteva luni, fiind în divergenţă de păreri în problema secularizării mănăstirilor.

3

La 26 iulie 1865 se naşte Ioana, unicul copil al scriitorului. Ȉn toamnă călătoreşte la Paris împreună cu

Tezaurul de la Pietroasa, trimis fiind spre a pregăti participarea României la Expoziţia universală din

1867, iar în 1867 pavilionul amenajat sub îndrumarea sa obţine un frumos success la public. Ȉn schimb,

scriitorul va avea nesfârşite încurcături de ordin financiar.

Ȉmpreună cu V.A. Urechia este delegate, în august 1869, la Congresul de antropologie şi arheologie

preistorică de la Copenhaga, unde va susţine comunicarea “Antichităţile preistorice din România.”Ȉn

aprilie 1870, însoţit de C. Cornescu pleacă în Grecia pentru explorări de interes ştiinţific la mănăstirile de

la Athos. La întoarcere în septembrie, la propunerea lui Al. Papiu Ilarian, este ales membru al Academiei.

Ȉn 1871 desfăşoară o intensă activitate în sânul Academiei, mai ales în direcţia combaterii exagerărilor

latinizante ale dicţionarului Massim-Laurian, iar cu acest prilej redactează celebrul “Prandium

Academic”, şarlă lirică fără maliţie. Colaboraează în 1862 la Columna lui Traian a lui B.P.Hasdeu, în

cadrul căreia semnează pamfletul “Fumuri arheologice din lulele preistorice” la adresa lui C. Bolliac.

La 9 decembrie 1873 este desemnat membru corespondent al Institutului arheologic din Roma, iar

diploma înmânată lui Odobescu poartă semnătura savanţilor Lepsius şi Mommsen. Anul următor este

numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti în vederea restaurării şi modernizării acestuia.

Ȉn iunie 1874, îşi sărbătoreşte aniversarea a 40 de ani prin apariţia uneia dintre lucrările sale

fundamentale: Pseudokineghetikos, iar în august, în cadrul sesiunii anuale academice este ales

vicepreşedinte al secţiei de istorie şi arheologie.

Ȉnlocuit în 1876 la direcţia Teatrului prin C. Cornescu, se dedică activităţii jurnalistice la “Românul” lui

C.A. Rosetti, iar în 1877 participă activ la campania de presă dusă de publicaţie pentru o atitudine demnă

naţională faţă de puterea otomană şi exaltă sentimental suveranităţii şi independenţei: “Progresul e legea

conducătoare a naţiunilor, şi celei române, pornită pe calea lui, nu-i este iertat a sta mult pe loc, când ca

puiul de vultur îşi simpte pene crescute la aripi.” Cu câteva zile înaintea proclamării Independenţei

tălmăcea astfel comandamentele clipei: “Piară acum dintre noi inimile codace! Să lăsăm în lături potecile

piezişe şi, călcând drept înainte către ţelul spre care am înaintat treptat în curs de douăzeci de ani, să nu

mai pregetăm azi, când totul ne îmboldeşte, a afirma cu vorba şi cu fapta că voim şi putem să fim un stat

independent…”

Ȉn septembrie 1877 i se decernează marele premiu academic pentru “Istoria arheologiei”, recent tipărită,

şi tot în această perioadă se ocupă de editarea scrierilor lui Bălcescu. Ȉn urma unor neînţelegeri publice

din 1879 se expatriază voluntar, mai întâi în Elveţia, unde nu izbuteşte să se aclimatizeze, apoi în Franţa,

unde avea să-l urmeze şi familia. Duce o viaţă antrenantă în mediul diplomatic de la Paris, unde este

4

numit secretar de legaţie în 1882. Se ocupă cu strângerea de documente istorice din arhivele franceze şi

cu pregătirea studiului Tezaurul de la Pietroasa.

Ȉn martie 1885, îşi dă demisia din diplomaţie pentru a se dedica lucrului la Tezaur. Se confruntă cu o grea

situaţie materială din pricina lipsei subvenţiilor din ţară, iar starea de sănătate i se înrăutăţeşte.

Revine în ţară pentru sesiunea Academiei din 1887, în speranţa că va obţine fondurile necesare rămânerii

mai departe la Paris, dar demersurile vor dura mai bine de un an. Ȉn august îl pierde pe bunul său prieten

din tinereţe, poetul G. Cretzianu, ale cărui merite le evocă cu pathos.

După ani de muncă şi de privaţiuni, în 1889 apare, în condiţii grafice excepţionale, Tezaurul de la

Pietroasa. Ȉn toamnă acceptă să predea cursuri la liceul particular condus de Anghel Demetriescu, o

modalitate de oarecare reconfortare financiară, iar în cctombrie 1891 preia conducerea Școlii Normale

Superioare.

1892 este anul în care devin publice sentimentele sale pentru o altă persoană şi scriitorul încearcă să îi

explice soţiei situaţia critică prin care trece. Pasiunea sa se îndreaptă spre Hortensia Keminger

(“adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar al vieţii mele”, după cum va scrie el lui Anghel

Demetricescu), care îi va supravieţui, murind în 1953.

Ȉn martie 1892 conferenţiază la Atencu, în polemică cu B.P.Hasdeu, despre “Un leac împotriva copilăriei

noastre”, iar în iulie 1894, simţindu-se extenuat, îşi caută odihna într-o scurtă vacanţă în nordul

Transilvaniei. Ȉn decembrie se vede nevoit să renunţe la directoratul Școlii Normale.

Sănătatea din ce în ce mai precară ( suferea de gută), situaţia materială împovărătoare, insatisfacţiile de

ordin social şi personal îl duc într-o stare de prăbuşire lăuntrică fără ieşire, căreia îi va pune capăt

dramatic, renunţând la viaţă în ziua de 10 noiembrie 1895 când ia o supradoză de morfină.

La 12 noiembrie era condus pe ultimul drum de o mulţime de cărturari, profesori, foşti elevi, profund

îndureraţi de prematura dispariţie. Ȉn faţa mormântului deschis de la Bellu, I. Ionescu-Gion tălmăcea

sentimentele tuturor, spunând: “ Mi-ar trebui grai românesc mai dulce ca fagurul de miere, mai răsunător

ca buciumul de primejdie din vremurile de nenorocire ale strămoşilor nostril, mi-ar trebui, o, învăţătorule

neasemuit de iubit al tinerimei române, graiul tău, ca să spun aci, în pragul mormântului, şi mai târziu

pentru depărtata viitorime, tot rodul şi toată bogăţia şi toată frumuseţea muncei tale.”

5

III. Portretul lui Odobescu, realizat de scriitorii vremii:

Din paginile lăsate de George Bengescu, se desprinde cu precădere un Odobescu dominat de o latură

extravagantă: „[…] el ar fi putut să jóce un rol însemnat chiar în istoria politică a României, dacă nu ar fi

fost nevoit să se lupte necontenit cu nisce greutăţi de ordin material ce proveneau, nu din lipsa de avere, ci

din obiceiul ce luase, încă din tinereţe, de a duce, oriunde se afla, un traiu de viaţă larg, luxos şi

disproporţionat cu mijlócele, de altmintrelea destul de mari, de care dispunea. […] De căte-ori avea o

cercetare de făcut, o informaţiune de controlat într’un volum care nu se afla în posesia sa, Odobescu, în

loc de a merge să’l consulte în bibliotecile publice, însărcina pe librari şi pe comisionarii din Bucuresci

să’i aducă din Paris, din Londra, din Leipzig, din Petersburg cartea de care avea trebuinţă, oricare ar fi

fost proporţiunile, dimensiunea şi preţul ei. [...] Aplecat de timpuriu lucrărilor istorice şi archeologice,

Odobescu’şi formase cu multă ostenélă, dar tot de-o-dată cu cheltuieli considerabile, o bibliotecă din cele

mai bogate, care conţinea tóte publicaţiunile streine relative la istoria antică şi modernă a frumóselor arte.

[…] Transportul în Francia a unei părţi din biblioteca sa – căci la Paris ca şi la Bucuresci, Odobescu lucra

«boereşte», adică numai cu cărţile lui, şi rare-ori se cobora până a merge să consulte vre-un volum la

Biblioteca naţională sau la acea a Institutului; cheltuielile ocasionate cu instalarea lui într’o locuinţă cam

strâmtă, dar mobilată cu luxul drag lui Odobescu; recepţiunile ce credzu de cuviinţă, ca membru al

corpului diplomatic, de a da in onórea unilor din colegii sei şi a coloniei române din Paris (atunci când el

nu era ţinut cătuşi de puţin de a primi), încurcară şi mai mult situaţiunea financiară a lui Odobescu, şi’l

siliră, cu tótă inteligenţa lui, cu tótă afabilitatea şi distincţiunea de maniere care’l caracterizau, cu tótă

ostenéla ce’şi dedese spre a se arăta amabil şi prevenitor faţă de compatrioţii noştri din Paris, a renunţa la

serviciul diplomatic şi a’şi relua catedra de profesor, ’n care, pare-mi-se, el era mult mai bine la locul

lui”.1

Păstrându-i, totuşi, o frumoasă amintire, Nicolae Iorga completează tabloul, dar dintr-o perspectivă mai

comprehensivă: „Trăia apoi, el, strălucitorul fost secretar de legaţie din Paris, prietenul atâtor oameni

iluştri la Paris, ca un exilat, veşnic în nevoie de bani, silit a colabora la cărţi de cetire din care ar trebui să

se găsească un cercetător ca să-i descopere partea, luptând cu creditorii inexorabili tot atât de mult ca şi cu

guta care-l reţinea săptămâni întregi pe canapea”.2

1 Bengescu, George, Câteva suvenire ale carierei mele, Bruxelles, Editura Paul Lacomblez, 1899, pp. 78-81, 85-87, apud http/www.historia.com/2 Iorga, Nicolae, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, Bucureşti, Editura Minerva, 1984, p. 166, apus http/www.historia.com/

6

IV. Receptarea critică a celor mai importante opere:

“Locul ocupat de Alexandru Odobescu în literatura română nu e tocmai uşor de definit. Considerat

multă vreme ca un diletant al scrisului, Odobescu, atât prin atitudinea aristocratică şi voit rezervată a

întregei sale producţii, cât şi din cauza unei multiple şi concomitente activităţi în domeniile cele mai

variate: arheologie, filologie modernă şi clasică, folclor, critică artistică şi literară, istorie politică,

literară şi culturală, pedagogie şi câte altele- a încurcat vădit o critică insufficient pregătită să-l

urmeze pe atâtea tărâmuri, ce se exclud de obicei la un acelaş autor. Astfel i s-a criticat opera

ştiinţifică făcându-i o vină din farmecul ei literar, precum s-a contestat valoarea de nuvelă literară a

scenelor sale istorice, tocmai din pricina solidei documentări ce le stă la temelie.[…] Au trebuit să

treacă ani de zile până ce Odobescu să ne apară în adevărata sa lumină: un mare clasic al scrisului

românesc, un îndrăgostit pătimaş al frumosului în natură ca şi în artă, un artist fără seamăn al graiului

strămoşesc.”3

1. Mihnea-Vodă cel Rău:

“Episoadele istorice ale lui Odobescu au ca model, cu bună ştiinţă, nuvela lui C. Negruzzi. Ȉnsă

Odobescu e “anticar”, istoric, arheolog şi ca atare atenţia lui mergea în direcţiunea reconstrucţiei.

Ȉnţelegând spiritual de partid al cronicelor muntene şi cruzimea răzbunărilor politice, nuvelistul a

ţinut să sublinieze elementul facţional, evitând să strângă acţiunea în jurul eroului central. Imaginaţia

lui, fără aripi, e ţinută totuşi în loc de tipicul romantic şi punctul coagulant al totului îl formează

mereu personajul “damnat”. Astfel, în Mihnea Vodă cel Rău asistăm de la început la agonia

armaşului Dracea din Măneşti. Ultimele cuvinte ale acestuia sunt în spirit de vendetta.

Fiul armaşului, Mihnea, urmează în scaun. Acesta începe, în virtutea demonului interior şi fără nicio

raţiune de Stat, să ucidă pe boieri. Apoi izgonit din scaun, fuge la Sibiu şi aici cade omorât de Iacşăg.

Toate acestea sunt narrate cronologic şi abstract, fără nicio încercare de creaţie, încât propriu zis n-avem

de-a face cu o nuvelă, ci cu o cronică uşor romanţată. Plăcerea cititorului este de ordin stilistic şi-ntr-

adevăr că scriitorul însuşi a avut de gând să folosească o limbă “care era încă întrebuinţată pe vreme

copilăriei” lui. Arhaismele sunt puţine, toată tehnica e de sugestie. Odobescu e un peisagist de dimensiuni

mari şi în acelaşi timp un scenarist arheolog.”4

3 Pillat, Ion, Situaţia literară a lui Odobescu, <prefaţă la ediţia> Al. I. Odobescu, Doamna Chiajna, Ediţie îngrijită de Ion Pillat, Bucureşti, Editura “Cartea românească”, colecţia “Pagini alese”, serie nouă, nr. 36, pp 3-7

4 Călinescu, G., Al. Odobescu, în “Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, Bucureşti, Fundaţia pentru literature şi artă, 1941, p. 306-308

7

2. Doamna Chiajna:

“Doamna Chiajna e, desigur, o naraţiune superioară. Aici şi lexicul are mai multă culoare. Chiajna e

“muiere căpeşă şi dăunoasă”, oamenii sunt “zăbavnici” şi plini de “zăcăşie”. Dar arheologia primează.

Descrierea palatului domnesc nu-i un simplu tablou pentru plăcerea ochilor, ci un studio de arhitectură

istorică, o întâie încercare, verbală, de a determina stilul românesc.

Acest palat domnesc e personajul principal al nuvelei, ca Notre-Dame în romanul lui V. Hugo.Numai că

nuvela propriu-zisă lipseşte. Doamna Chiajna e văzută la moartea soţului ei, Mircea Ciobanu, când

orânduieşte domn pe Petre Șchiopul, apoi când e ucisă. Spaţiul dintre aceste două momente e umplut cu

un episod romaţios cu totul poncifial. Tânărul boier Radu Socol, duşman al Chiajnei, răpeşte pe Ancuţa,

fata Doamnei, de care e îndrăgostit şi pe care Chiajna o dăduse din calcule politice unui bătrân grec

atotputernic.Ȉndrăgostiţii sunt prinşi, Radu ucis, iar Ancuţa, devenită pustnică, moare după o întâlnire

melodramatică cu mamă-sa. Odobescu n-are geniul invenţiei literare şi figura Chiajnei rămâne mai prejos

de promisiunile întrevăzute la început. Cu toate acestea programul personajului este bun şi prin câtema

mişcări sumare s-ar putea spune că trăieşte. Ȉn biserică, atunci când vrăjmaşii ei, prin Badea Cluciarul,

scuipă asupra cadavrului lui Mircea Ciobanul, urmează o scurtă ciocnire de uri, în care Chiajna îşi

dezvăluie firea ambiţioasă şi bărbătoasă. Scena are sarcasmul muntenesc al cronicei lui Radu

Popescu.Ȉntr-un al doilea tablou Chiajna “ rece, posomorâtă ca întotodeauna”, plină de socoteli politice,

primeşte pe fetele ei.

Ȉn sfârşit Chiajna apare o ultimă oară în faţa boierilor moldoveni asupra cărora semeţia ei nu mai

lucrează. Ea nu mai spune nimic, dar scrâşnirea de turbare în clipa când e lovită verifică toată firea ei

aprigă.

Evident, tablourile sunt vii şi dacă episodul nu are adâncime, nu constituie mai puţin o excelentă proză şi

o schiţă repede, de mână sigură, a unui temperament.”5

3. Pseudokynegetikos:

Eseul Pseudokynegetikos, despre care George Călinescu afirma că este un text în care autorul „bate

câmpii cu grație”, cuprinde considerații estetice și descrierea a trei opere de artă cu subiecte cinegetice, un

basm (Povestea lui Făt Frumos împărat cu noroc la vânat) și chiar și un fragment autobiografic în care

autorul povestește o vânătoare de dropii în Bărăgan, pasăre dispărută de pe teritoriul României în urma

vânării ei sălbatice.

5 Idem 3

8

«Pseudo-Kinegeticos» este un pot-pourri bine armonizat, un magazin de bric-à-brac literar, cuprinzând

orice obiect artistic, de la descripția exactă de amator a unui tablou, până la cuplet. Farmecul stă în

scandalul de a surprinde un om atât de serios, schițând cancanul pe scara rulantă a bibliotecii lui înțesate

cu autorii greci sau de a ascunde litografii libertine în sala cu marii maeștri ai picturii.”6

Inițial, Odobescu intenționa să scrie o „precuvântare” (introducere) la „Manualul de vânătoare” al lui C.

Cornescu, bun prieten și rudă cu acesta. Propunându-și să treacă în revist modul în care diversele arte au

reprezentat vânătoarea, Alexandru Odobescu a depășit scopul inițial, acela de a scrie o introducere,

rezultând un eseu de sine-stătător (de unde și titlul, de o subtilă ironie, Pseudokynegeticos - „Fals tratat de

vânătoare”). Doar aparent simulând improvizația, autorul asociază, într-un savuros sistem de digresiuni

( abateri de la subiect), peisaje (printre care faimosul tablou al Bărăganului), savante dispute filologice

(despre denumirea graurilor și a sturzilor în limbile romanice), mostre de critică de artă (comparația dintre

Diana cu ciuta de la Muzeul Luvru și Diana lui Goujon), un basm cult și numeroase referințe literare,

muzicale, plastice, ba chiar și ironii la adresa latiniștilor etc. Indiferent de modul în care criticii literari au

definit-o („operă-mozaic”, „cozerie”, sau eseu), Pseudokynegetikos marchează un reper în istoria

literaturii române.

«  Ĩn 1874, Odobescu avea 40 de ani. Ĩmpreună cu Istoria archeologiei, scriitorul ne dă acum opera sa cea

mai de searmă : Pseudo- Kyneghetikos. Era destul de greu de definit genul acestei scrieri. Primii ei

cititori i-au simţit caracterul, fără să-l fi denumit. De când însă termenul «  eseu » a intrat în circulaţia

noastră literară, Falsul tratat de vânătoare a apărut ca un eseu, cel dintâi al literaturii noastre. Eseul trece

drept o disertaţie asupra unei teme a ştiinţei sau a filosofiei, scrisă cu mijloace literare, un produs al

spontaneităţii mai mult decât al studiului, urmărind mai degrabă să-l desfăteze decât să-l instruiască pe

cititor. Eseul ar fi poezia ideilor. Ĩn realitate, felul acesta de scrieri se poate sprijini pe cercetarea cea mai

riguroasă şi pe cea mai întinsă informaţie, dar eseistul adoptă faţă de rezultatele lui o atitudine lipsită de

pedanterie, liberă de servituţiile metodei. Ceea ce caracterizează eseul este deci modul dicţiunii, prin care

se exprimă conduita unui scriitor atât de stăpân pe conţinuturile lui încât le poate trata cu graţie şi

detaşare. Odobescu a înscris în fruntea eseului său un motto împrumutat lui Marţial « difficiles nugae »,

nimicuri anevoioase- îmbinare de cuvinte care vrea să sugereze lipsa lui de pretenţii, dar şi truda cercetării

pe care modestia şi bunul lui gust preferă s-o ascundă.

Prilejul noii scrieri i-l dăduse prietenul său C.C. Cornescu, care, compunând un Manual de vânătoare cu

multe detalii tehnice despre armele de foc, despre mânuirea puştii, despre câini şi dresarea lor, despre

6 Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Semne, București, 2008

9

boalele care-i pot atinge şi tratamentul lor, despre feluritele varietăţi ale vânatului cu pene şi ale celui cu

păr, îi ceruse lui Odobescu o prefaţă. Lucrarea îi amintea acestuia tratatele de vânătoare ale Antichităţii.

Antichitatea şi modelele ei nu-i erau necunoscute lui Cornescu, de vreme ce el citase în propria

introducere pe Homer, Xenofan, Horaţiu, Appian şi Tacit. « Mi-a venit un gând, scrie Odobescu, că o

carte de felul acesta s-ar putea scrie luând cineva de subiect vânătoarea, spre exemplu, şi analizând pe

rând toate impresiunile ce ea produce asupra imaginaţiunii şi a simţurilor omeneşti, atât prin împărtâşirea

omului la înseşi acţiunile ei, cât şi prin descrieri literarii, prin imitaţiuni armonice sau prin reprezentări

plastice ale scenelor de vânătoare.  S-ar putea deştepta într-o asemenea operă mii de idei energice şi

salubre care ar scălda mintea obosită şi sufletul amorţit în roua întăritoare a timpilor de antică vârtoşie

trupească ; apoi ar veni rândul cugetărilor dulci şi duioase ce vlăstăresc adesea în traiul singuratic al

vânătorului şi care, cu tot nesaţiul lor de omor, fac uneori ca o lacrimă de dor şi de îndurare să-i roureze

geana. » Cartea va fi deci compusă dintr-un mozaic de citate erudite, apoi din numeroase analize de opere

plastice si muzicale, printre care se anestecă amintirile personale ale omului iubitor de natură, de viaţă

populară, de toate desfătările vieţii, ale unui temperament social şi jovial. Amestecul acesta de curiozitate

erudită, de vigoare populară şi de veselă vitalitate întruchipează una din figurile tradiţionale ale

umanismului.Lorenzo de Medicis sau Rabelais, printre alţii, l-au întruchipat în configuraţii variate la

începuturile epocii moderne. Odobescu aparţine aceeaşi serii umane şi Pseudo-Kyneghetikos este, din

acest punct de vedere, opera lui cea mai reprezentativă.

Scriitorul începe prin a se recuza. Ĩi lipseşte competenţa cinegetică. Este ca « agiamiul » care vânase

curcile babelor sau ca simigiul căruia-i aruncase plăcintele dascălului Caracangea. A luat parte totuşi la

unele vânători, s-a oprit la cârciuma unchiaşului Dor-Mărunt, sporovâind cu tămădăienii la căruţe şi

admirând întinsurile Bărăganului. A văzut movilele din vechime pe malul Ialomiţei, “sentinele mute şi

gârbovite subt a lor bătrâneţi”. Cântul cocorilor îi aminteşte versurile lui Dante din Infernul. Bărăganul

seamănă cu stepa malorusiană din Taras Bulba a lui Gogol. Scriitorul cunoaşte literatura rusă pe care o

citeşte în original, după cum o dovedesc citatele lui în ruseşte, tălmăcirile de expresii ruse pe-alocuri.

Vechi amintiri vânătoreşti a păstrat Odobescu de pe vremea petrecerii sale, ca copil, la Balta Albă, unde

ar fi putut nimeri cu puşca câte-un graur. De ce autorul Manualului nu pomeneşte nimic de grauri,

confundaţi de unii cu păsările pe care francezii le numesc grives, delicioase speţe culinare, care pot fi

consumate în restaurantele bucureştene ale lui Capşa şi Hugues ? [ …] Manualul nu aminteşte apoi nimic

despre legiuirile prohibitive ale vânatului în epoca fecundării, când domneşte Venera, « născătoarea

spornicei ginte romane, dezmierdătoarea zeilor şi oamenilor », cântată de Lucreţiu la începutul poemului

său. Abia acum ajunge scriitorul să urmărească istoria plastică şi literară a motivului vânătoresc.

Ĩnceputul îl face descrierea a trei mari opere : Diana cu ciuta, grupul monumental antic scos altădată din

lacul Nemi şi expus astăzi în galeria Luvrului, Diana din Poitiers a lui Jean Goujen şi gravura lui Albert

10

Durer înfăţişand întâmplarea sfântului Hubert, patronul vânătorilor. […] Linia dreaptă a expunerii nu este

totuşi cu putinţă. Coborându-se în trecut sau avântându-se în viitor, fără ordine şi plan, cedând oricărei

ademeniri, el trece de la artele plastice la literatură şi va reveni la cele dintâi. Mult învăţatul, preumbalt

prin toate literaturile şi arheologia lumii, este un om cu sevă românească şi populară. Cunoaşte ţara şi se

bucură de înfăţişările ei : înainte de Vlahuţă, Hogaş şi Sadoveanu a dat geografia poetică cea mai întinsă

pământului nostru. I-a plăcut să stea sub umbrarul lui Ioniţă Buzdrun de la morile Ciurelului, s-a adăpostit

în bordeie de târle, printre saiele şi olumuri pentru vite. Ştie bine datinile poporului, îi adună legendele şi

poeziile, intercalând în basmul bisoceanului o mică antologie folclorică. Autorii români favoriţi sunt acei

care au păstrat legătura cea mai strânsă cu inspiraţia populară, Anton Pann, poeţii Văcăreşti, Petre

Ispirescu. A observat animalele, pe calul de brac şi pe câini, pe care îi numeşte cu vechile lor nume :

Capişoana, Braica, Grivei şi Dudaş. Culege numele florilor, ale ierburilor şi buruienilor şi ştie să distingă

dobrişorul şi ghiuzdeiul, laptele-stâncei şi zâna-miţoasă, brânduşa şi dediţeii, lodobda şi drobul. Adună

nume de păsări şi se înveseleşte de varietatea pitorească a neamurilor lor. Salbăticiunile îi sunt tot atât de

familiale. Vorbeşte, în fine, graiul poporului, nu numai când reproduce vorbirea unui personaj popular,

dar şi în propriul lui referat, folosind nu numai vocabularul corespunzător, pe care îl alternează de altfel

cu arhaisme, cu neologisme ale culturii şi cu unele formaţii personale, dar şi ziceri şi exclamaţii precum :

« Dar ce făcui, vai de mine ?... », « Doamne-fereşte ! », « Hai s-o lăsăm încurcată ! » ş.a. Culege proverbe

şi le răspândeşte cu atâta profuziune în paginile lui, încât unul dintre folcloriştii cei mai de seamă, I.

Zanne, foloseşte Falsul tratat de vânătoare ca una din sursele lui cele mai preţuite. Ca la Rabelais, citatul

popular face concurenţă celui umanistic. S-ar putea întocmi antologia locuţiunilor, maximelor şi

sentinţelor populare din Pseudo- Kyneghetikos, printre care subliniem ca mai curioase: “ tararaua

neamţului” pentru un cântec monoton ; « a prinde iepurele cu carul » pentru o operaţie executată cu

încetineală ; « din coadă de câine sită de mătase nu se poate face » pentru încercările de a da un scop mai

înalt unor lucruri de rând. Materialul lexic şi figurativ intră în construcţii sintactice desfăşurate larg, într-o

ritmică lentă, în largi perioade binare sau ternare. Aceste vaste şi liniştite perioade nu sunt însă ale unui

orator, ci ale omului sfătos, care are timp să povestească şi care nu lasă deoparte nimic din ceea ce se

înfăţişează memoriei lui bogate şi ochilui care vede tablourile întregi. Prin Pseudo- Kyneghetikos, după

ce o făcuse în atâtea opere anterioare, Odobescu a creat unul din monumentele cele mai de seamă ale

stilului narativ şi descriptiv în literatura română a secolului al-XIX-lea. Scriitorul îşi dă acum întreaga

măsură. »7

V. Concluzii

7 Vianu, Tudor, Alexandru Odobescu, Bucureşti, Editura de stat pentru literatură şi artă, 1960, pp. 120-131

11

 Alexandru Odobescu a fost unul dintre cei mai de seamă scriitori şi învăţati români ai secolului al XIX-

lea şi una din figurile cele mai atrăgătoare ale generaţiei. Intrând în viaţă odată cu oamenii de la 1848, el a

primit din îndemnurile acelei vremi şi a păstrat, de-a lungul întregii lui activităţi, aspiraţia de a întemeia

societatea românească pe baze noi şi mai drepte, un patriotism ardent, o mare iubire pentru tot ce-a fost

curat, drept şi frumos în trecutul ţării, şi o încredere nezguduită în viitorul ei. Ĩnălţimea şi puritatea iubirii

sale de ţară şi de poporul ei îl alătură pe Odobescu de N. Bălcescu, de care îl leagă de altfel nu numai

comunitatea idealurilor lor naţionale şi sociale, mai ales în anii tinereţii, dar şi o mulţime de alte aplecări

intelectuale şi artistice. Bălcescu a dispărut dintre cei vii cu 43 de ani înaintea lui Odobescu. Ĩn vremea

scursă de la moartea lui, o generaţie a înlocuit pe alta, societatea românească s-a schimbat şi vechile

idealuri revoluţionare au fost necontenit trădate. Putem spune că Odobescu n-a contribuit la această

cădere. Este drept însă că omul n-a fost un luptător şi că înflăcărarea tinereţii lui s-a potolit cu timpul, fără

să se fi stins cu totul vreodată. Ĩn 1876, într-unul din articolele din Românul, apărându-se împotriva

bănuielii că ar putea fi în contra unui anumit principiu al progresului social, învăţământul gratuit pentru

tot poporul, el scrie : « Am lipsi tututor credinţelor noastre cerând o asemenea măsură. » Un paşoptist a

rămas Odobescu şi de aceea îl aflăm mereu alături de toate poziţiile patriotismului şi ale progresului, pe

care însă nu-l putea înţelege altfel decât în felul timpului său. Se ştie că pentru atâţi din politicienii vremii,

paşoptismul devenise o firmă profitabilă, când nu era o lozincă rău mistuită. Caragiale a fixat situaţia în

unele din comediile sale. Clădind edificiul vieţii lui pe temeliile de la ’48, când tinerilor intelectuali ai

vremii li se deschidea orizontul noii culturi progresiste şi al viitorului pe care ţara şi-l putea asigura prin

asimilarea acestei culturi, Odobescu a izbutit să îmbine paşoptismul cu umanismul. […] Filonul clasic,

format în studiul atent al Antichităţii, se îmbină la el cu cel popular, nutrit din cunoaşterea ţării, din

observarea iubitoare a poporului, din culegerea cântecelor şi din folosirea limbii lui din trecut şi de astăzi.

S-a alcătuit astfel arta lui Odobescu, clasică şi populară în aceeaşi măsură, inspirată de urbanitatea

modelelor sale savante, dar şi de pilduirea poporului şi a scriiturilor care i-au stat mai aproape. Realizând

această sinteză originală ca învăţ şi artist, opera lui Odobescu a rămas tânără pentru noi. O citim astăzi cu

plăcerea cu care pare a fi fost scrisă, şi pe care o vor regăsi tot alte şi alte generaţii de scriitori. 

12

Bibliografie:

1. Surse primare:

- Odobescu, Al. I., Scrieri alese, volumul II, Bucureşti, Editura Albastros, colecţia “Lyceum 92”,

studiu introductiv de Tudor Vianu, Ediţie critică de G. Pienescu

- Odobescu, Al., Doamna Chiajna, Chişinău, 1998, Editura Litera Internaţional, colecţia

“Biblioteca şcolarului”

- Odobescu, A.I., Pseudo-Cynegeticos, Bucureşti, 1990, Editura Albastros, ediţie de G. Pienescu,

prefaţă de Constantin Măciucă

2. Surse critice:

- Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Semne, București,

2008

- Pillat, Ion, Situaţia literară a lui Odobescu, <prefaţă la ediţia> Al. I. Odobescu, Doamna Chiajna,

Ediţie îngrijită de Ion Pillat, Bucureşti, Editura “Cartea românească”, colecţia “Pagini alese”,

serie nouă, nr. 36, pp 3-7

- Vianu, Tudor, Alexandru Odobescu, Bucureşti, Editura de stat pentru literatură şi artă, 1960

13

- Alexandru Odobescu, Analogie, prefaţă, bio-blibliografie, bibliografie selectivă de Rodica

Pandele, Bucureşti, Editura Eminescu, Biblioteca critică, 1976

14