Aici era cândva un titlu

Aici era cândva un titlu

Aici era cândva un titluCronicile haosului digital, scrise de un ziarist tradiţional

HORIA GHIBUŢIUCu o prefaţă de VLADIMIR TISMĂNEANU


de HORIA GHIBUŢIU

FOTO COPERŢI: Ryan McGuire, Gratisography.com

lui Carmen, cu toată dragostea

NOTA AUTORULUI. Mulţumirile mele speciale se îndreaptă către profesorul Vladimir Tismăneanu, primul cititor al acestei culegeri de texte. Apoi, către Alin Paicu şi Iulia Maria Roşu de la „Adevă-rul“, Mihaela Cârlan de la Catchy.ro, Claudiu Şerban de la blogul DE5C1FR4T, care au facilitat publicarea a parte din articolele acestei antologii. Nu în ultimul rând, Irinei Colan, pentru sprijinul acordat apariţiei electronice, precum şi celui care a conceput, întreţinut şi lan-sat site-ul horiaghibutiu.ro, Alex Revega.

5


Prefaţă de Vladimir TismăneanuO invitaţie la pudoare, onoare şi civilitate

Am citit pe nerăsuflate cartea pe blog pe care o propune excelentul jurnalist Horia Ghibuţiu. Este radiografia unui proces social şi a unui fenomen civilizaţional: s-a născut un univers aparte al comunicării în ciberspaţiu, un perimetru din care au cam dispărut criteriile tradiţio-nale care guvernau publicabilitatea unui text într-un ziar sau revistă. Azi, în acest timp post-modern, accesul la Internet s-a universalizat, se poate scrie orice, se poate contesta orice, se poate ponegri în voie, dar se poate şi celebra în voie ceea ce ni se pare că merită admirat. E bine? E rău? Ne înrăim prin această democraţie virtuală lăsând să izbucneas-că pe Internet, îndeosebi pe forumurile unde abundă comentarii ce par plecate cu pluta, tot ce era mai demult dacă nu interzis, măcar supus unei minime filtrări? Am trăit şi trăiesc eu însumi, atunci când public un text, în Statele Unite sau în Europa, experienţe stranii generate de asemenea comentarii deloc amuzante. Dar am şi învăţat multe lucruri de la cei care chiar doresc să adauge informaţii şi analize articolelor despre care se pronunţă.Unul din efectele acestei uniformizări comunicaţionale este, dacă vreţi, un desfrâu al invectivei, o dezlănţuire pulsională şi umorală care nu poate să nu te lase perplex. Meritul cel mare al acestei cărţi scrisă cu pasiune şi, lucru extrem de important, cu un acut, chiar contaminant simţ al umorului, este că nu cedează ispitei pesimiste. L-am cunoscut pe Horia Ghibuţiu pe vremea când era redactor-şef al „Evenimentului zilei“, era o mare bucurie să stăm de vorbă (mă lăsa să fumez) în biroul său. Vorbim despre un jurnalist din acea specie pentru care ideile şi valorile politice contează enorm. Calmul pe care îl degajă Horia Ghi-buţiu ascunde de fapt o perpetuă îngrijorare morală, nu este deci unul al indiferenţei îngheţate. Când este nevoie de o reacţie acidă, o face cu

7 6

Aici era cândva un titluAici era cândva un titlu

determinare, în termeni lipsiţi de orice urmă de echivoc. Iată, de pildă, acest pasaj despre perversitatea campaniilor urii împo-triva celor stigmatizaţi drept „intelectualii lui Băsescu“, o sintagmă pe cât de falsă, pe atât de stridentă: „Nu există prestigiu, carieră, demni-tate care să nu fie contestate, hulite, desfiinţate. Personalităţi de prim rang, de la Andrei Pleşu şi Horia-Roman Patapievici la Mircea Căr-tărescu, s-au pronunţat în această chestiune, comparând Internetul cu reţeaua de canalizare a unui oraş, unde sunt deversate dejecţiile, şi deplângând faptul că sunt combătute nu ideile, ci autorii lor. Ultimii doi au şi renunţat la publicistică, aşa cum, permiteţi-mi micul exerciţiu de imaginaţie, orice dirijor ar renunţa la baghetă dacă s-ar trezi într-o sală de concert în care spectatorii, mascaţi, contestă compoziţia, interpretarea, muzica, până la urmă tot, într-un vacarm din care nu se mai înţelege nimic“.Analiza este memorabilă, surprinde exact modul în care s-a derulat acţiunea de intimidare, marginalizare şi denigrare a unor străluciţi inte-lectuali. Din nefericire, au participat la ceea ce numesc erodarea fron-tierelor şi unii intelectuali dispuşi să dea crezare infamiilor ori chiar să se identifice cu propaganda uselistă. Blogul lui Horia este unul care cheamă la decenţă, la ceea ce N. Steinhardt numea dreapta-socotinţă. Aparitia acestei cărţi pe blog este un act de asanare a spaţiului public, o contribuţie curajoasă la ceea ce lipseşte atât de regretabil din sfera Internetului şi nu doar de-acolo: cultura discursului critic.

Washington, DC8 martie 2015

Cuvânt înainte

Satirele, pamfletele şi ficţiunile despre media ale unui jurnalist de presă tipărită în epoca Internetului

Ideea unei antologii înglobând texte de autor s-a născut din fronda unui gazetar cărunt faţă de liberalizarea haotică a actului jurnalistic din epoca Internetului. Dar şi dintr-o întâmplare adevărată. În urmă cu 22 de ani, David Barry, un ziarist american care semna o îndrăgită rubrică în „Miami Herald“, s-a trezit că scrierile sale sunt piratate sălbatic pe Internet, inclusiv de către un adolescent căruia îi plăcea aşa de mult cum combătea ziaristul încât copia textele şi le distribuia, ca să le vadă cât mai multă lume. Scriitorul Clay Shirky i l-a povestit acest episod lui Gordy Williams, şeful Internetului de la cel mai relevant ziar din lume, „The New York Times“. Iar Williams a replicat: „Când un puşti de 14 ani, aflat în timpul său liber, îţi aruncă în aer afacerea – şi nu pentru că te urăşte, ci fiindcă te iubeşte – atunci tu ai o problemă“.Ştiu că am o problemă ca om de presă al acestor timpuri. Dar mai cred că şi presa are o mare problemă - şi nu doar din pricina concurenţei cu orice blogger care a învăţat să scrie direct pe tabletă, fără să aibă niciun fel de experienţă jurnalistică, şi care poate relata mai repede, mai des, poate chiar mai interesant decât mine, care am petrecut un sfert de veac în presă. Deloc refractar la nou – am şi blog, bucurându-mă de privilegiul de a scrie ce vreau, oricând, oricum, oricât – respect dreptul unui public educat, cum e cel de la „The New York Times“, de a considera că arti-colul cel mai citit al anului merită să fie un textuleţ despre dialectul ti-nerilor periferici. În treacăt fie zis, în perioada în care conduceam cel mai influent ziar din România, „Evenimentul zilei“, mi s-a întâmplat să constat că materialul anului, „Cum mi-am petrecut gripa porcină“,

9 8


fusese scris de o studentă ajunsă la ziar în practică şi care n-a mai revenit după ce s-a însănătoşit!Dispariţia graniţei dintre presa de referinţă şi cea populară, reducerea titlurilor la instrumente de marketing, sarabanda accesărilor care sunt nenumărate doar pentru că vizitarea e gratis, validarea informaţiilor nu în mod tradiţional, ci prin publicare, conflictele de interese ale noi-lor jurnalişti, presa copy-paste, transformarea marilor producători de conţinut în agregatori care iau conţinut de peste tot şi-l dau tot peste tot, absenţa unui model de business (au eşuat deopotrivă paywall-ul şi tentativa de a vinde produse jurnalistice după modelul iTunes) sunt motive de confuzie atât pentru consumator, cât şi pentru jurnalist. Presa, în fine, ce a mai rămas din ea, a devenit un mişmaş în care orice nepoftit e premiat cu aprecieri pentru solida sa (sub)cultură de alma-nah. Cam asta deplâng, în esenţă, textele care au apărut, între 2011 şi 2015, în „Evenimentul zilei“, „Adevărul“ sau pe diverse site-uri, prin-tre care şi al meu. Cumva, mi s-a părut nostimă, ba chiar uşor perfidă, ideea de a încredinţa tiparului virtual texte scrise pentru media online. Fie-mi permis să mă amuz şi pe seama faptului că un motor de căutare a ajuns să îţi dicteze conţinutul – azi, dacă nu pui şi-n text cuvintele din titlu, nu eşti SEO, în consecinţă, nu pupi indexare. După cum e posibil ca şi cititorul să găsească ironice titlurile după care nu mai e nicio ştire, tabloidizarea care tinde să acapareze şi hypermarketurile, melodrama celui care-şi scrie singur comentariile şi alte năzdrăvănii cuprinse în însemnările unui jurnalist cât de cât serios, dar care e ne-voit să declare pierdută presa, fără să cuteze a-i mai oferi eventualului găsitor o bună recompensă (H.G).

INDEX

SATIRE/ POLEMICE:

11 Aici era cândva un titlu14 Titlul după care nu mai e nicio ştire17 Cât timp o să ne mai urâm pe Net? 20 URGENT! Vezi aici ultima prostituţie de presă23 Incredibil de şocant şi de cutremurător26 La început a fost conţinutul28 O ruşine de presă30 Presa cotidiană. Începuturile32 Uniţi salivăm după presă35 Şi presa română a ratat calificarea37 5 detalii de media pe care le-ai ignorat39 Decalogul reporterului TV de succes în lumea Internetului42 Bătălia mileniului: digital sau print. Cine pierde?45 Big Brother ar fi mândru de noi. Cum dezvăluim, din proprie

iniţiativă, totul47 Procesul maimuţelor digitale49 Petiţia unui petiţionar fără petiţie51 Urmează momentul minoritarului de presă53 Ziarul tău de dimineaţă cu piscuţe îmbufnate că s-a făcut luni56 Ieşirea din print58 Generaţia offline. Poate ultima60 Băi, care mi-ai şters comentariul?63 De ce jinduim online la aprobarea celorlalţi65 Mass-media în anul 25. Resurecţia propagandei comuniste68 Cum a învins Facebook televiziunea

11 10


71 Regresul ştirii. De la porumbeii lui Taica Noe până la Evul Digital

74 Tot ce te-a oripilat la noul jurnalism, dar n-ai mai zis nimic, de lehamite

77 Încă bun de tipar. Cum s-a vărsat cerneala în tastatură

FICŢIUNI:

79 Omul care îşi scria singur comentariile82 Am fost în ţinutul tabloid84 Cu sacoşa goală, prin supermarketul de tabloide86 Păţaniile ştirii când Facebook era rege88 Confesiunile unui trol90 Cea mai scurtă fabulă contemporană cu hateri

SATIRE/ POLEMICEAici era cândva un titlu

„Condiţia mizeră a unui jurnalist tradiţional în evul digital“. Aşa suna iniţial titlul acestui comentariu. În virtutea experienţei de un sfert de secol în presă, a faptului că am făcut parte din grupuri restrânse, de la cele mai influente ziare de calitate româneşti, care dădeau cele mai bune titluri – unele, mi s-a spus, veritabile lecţii de presă –, mi se părea că, fără să fie strălucit, e măcar acceptabil. Descrie exact ce voiam să scriu; are acea ironie care cred că îmi caracterizează scrierile, prin urmare, un cititor consacrat va recunoaşte tonul înainte să vadă semnătura autorului; are şi acea tuşă de fals lamento care, cumva, îl individualizează în noianul de titluri care se dau azi. Dacă îl trimiteam la un ziar, probabil s-ar fi strâm-bat din nas, pentru că e un pic cam lung, dar ar fi fost publicat.Pe Internet, însă, şi titlurile au alte reguli. Titlul meu e catchy, dar nu e foarte catchy. N-are nicio şansă de viralizare, nu e SEO, nu e croit pe calapodul titlurilor care fac mii de accesări şi care influenţează obi-ceiul de consum (mai pe şleau, online, 80% din deciziile cititorilor de a parcurge un text se iau în funcţie de titlu, deci, dacă nu ţipă, rage sau uluieşte, rişti să nu te citească decât, eventual, o parte din cei 20%). Aşa că mi-am luat titlul şi l-am introdus într-o casetă de pe portent.com, site-ul unde o aplicaţie (adică un soft, nu un om, îmi dă lecţii de jurnalism) îţi transformă titlurile în unele capabile să performeze pe Net. Mai întâi, nici măcar n-a intrat tot în casetă respectivă. Iar ce a ieşit de acolo e aşa: „De ce condiţia mizeră a unui jurnalist tradiţional e cel mai bun lucru de la inventarea pâinii feliate încoace“. Ca să vedeţi mai clar enormitatea, vă propun un titlu din „New York Times“, cel mai bun ziar din lume, apărut pe 21 iulie 1969: „Men Walk on Moon“ („Oamenii au păşit pe Lună“). Veţi spune că era destul de banal, iar când a apărut ziarul, toată lumea ştia informaţia din titlu, unde era

13 12


pasul înainte? Evident, acest lucru îl ştiau şi editorii. Dar au dat acest titlu scurt şi explicit conştienţi fiind de valoarea sa istorică, a unei pre-miere pentru întreaga omenire. Doar imaginaţi-vă cum ar fi sunat azi, pe ediţiile online ale ziarelor: „Vezi aici cine a păşit pe Lună“ sau, o versiune care face furori, extrem de evazivă, chipurile, asmuţind la maximum curiozitatea: „După ce au aselenizat, au…“!!!Trec direct la concluzii: pe Net, titlurile nu mai sunt titluri, ci nişte enunţuri gălăgioase, care induc în eroare şi, după ce că sunt bombastice, sunt şi goale de conţinut. În plus, nu mai respectă cutuma de a indica dintr-o privire dacă titlul aparţine unei publicaţii de referinţă sau unele populare. Ele pot fi împărţite în cinci categorii mari şi late:

- Titlurile excesiv de descriptive (conţin absolut toate informaţiile, ba adesea şi unele care nu se mai regăsesc în corpul articolului)

- Titlurile întrebătoare (or, în presa tradiţională, interogaţia din titlu e fie însemn tabloidal, fie lasă impresia unui demers neîn-cheiat – jurnaliştii n-au reuşit să afle răspunsul, aşa că apelează la un semn de punctuaţie care erodează credibilitatea)

- Titlurile de almanah (celebrul „cum să“ e în toate cele ce sunt)- Titlurile numerice (încep cu 10/ 25/ 100/ 1.000 de lucruri pe

care să le vezi, faci, afli, uiţi, regreţi într-o viaţă; îmi amintesc de odioasele, pentru cineva care nu era vrăjit de matematici, culegeri din adolescenţă, acolo erau 10 exerciţii…)

- Titlurile cu adresabilitate directă (cititorul trebuie convins că e un partener de dialog, ştirea a fost făcută special pentru el şi pentru curiozităţile sale bolnăvicioase; ori e un ignorant care nu poate să aleagă singur, trebuie să fie îndrumat şi să primeas-că informaţiile mură-n gură)

Ecosistemul jurnalistic din perioada Internetului e, precum vedeţi, po-pulat de monştri. Iar printre cei mai înspăimântători mutanţi apăruţi în universul virtual, bazat pe inteligenţă artificială (adică nu ne mai folosim mintea nici pentru lucruri pe care le ştim şi treziţi din somn, ci doar un motor de căutare) se află ceea ce cândva purta numele de titlu.Ce e un titlu şi cum se compune el ca să sune din coadă ştie orice stu-dent la jurnalistică. Sau măcar cineva care a văzut filmul “The Shipping News – Ştiri de acasă“, în care ni se predă o mică lecţie de formulat

titluri. Astfel, pus să privească cerul înnorat de către editorul unui ziar şi să dea un titlu, potenţialul angajat al unui ziar local zice: “Orizontul se umple de nori negri“. Editorul are o propunere mai bună: “Furtună iminentă ameninţă satul“. Şi dacă nu vine nicio furtună, se întreabă pretendentul, intuind că jurnaliştii n-ar trebui să scrie despre lucruri de care nu ştiu sigur că se vor întâmpla. “Satul a scăpat ca prin urechile acului de o furtună ucigaşă“, sună răspunsul. Ce vreau să spun prin asta este că nici titlurile din presa tradiţională nu erau scutite de exagerări deliberate, într-un cuvânt, nejurnalistice. Dar azi, în vremea Internetului, oricine are un site dă titluri cu duiumul, care nu mai seamănă cu cele din presă.Mai nou, alt brevet digital, titlurile pitesc în loc să releve. Articolul a devenit un mini-roman poliţist. Cititorului i se dau câteva indicii în ti-tlu, nu cumva prea concludente ca să nu se prindă, rămânând să desci-freze misterul după alte câteva click-uri. E nevoie de prezicătorii, hal-deii şi tâlcuitorii de semne ai biblicului Belşaţar, rege al Babilonului, pentru a fi tălmăcite titlurile alambicate, aşa cum odinioară n-au putut fi înţelese de neiniţiaţi cuvintele în aramaică scrise pe tencuiala palatu-lui regal de vârful unei mâni (dacă acest articol ar fi apărut pe Net, aici mergea un link la pictura „Ospăţul lui Belşaţar“ de Rembrandt).Un gând de recunoştinţă pentru cei care au ajuns la finalul acestui lung text. Cea cu care împart casa şi viaţa dă un verdict nemilos: e nimic mai mult decât un referat, nu interesează pe nimeni, eventual, doar pe profesorii de la jurnalism, unii dintre ei, cei mai în vârstă ar putea fi, să zicem, extaziaţi. În acest caz, nu-mi rămâne decât să-l sui pe Net, cu titlul „7 motive pentru care un referat insipid pentru studenţi tocilari îţi poate bucura după-amiaza ploioasă“.

15 14


Titlul după care nu mai e nicio ştire

În fascinantul ev al Internetului, glorios pentru răspândirea informaţiei şi odios pentru acurateţea producerii şi propagării, am citit o interpre-tare potrivit căreia soldatul de la Maraton ar fi fost primul om care a furnizat o ştire.Sunt înclinat să cred că atunci când mesagerul atenian Fidipide le-a adus alor săi vestea victoriei, enunţul „Bucuraţi-vă, am învins!“ nu era o ştire, ci o sinteză a ştirii. Era, de fapt, titlul.Dacă eroul grec ar fi adus o ştire, s-ar fi cuvenit să relateze unde a avut loc confruntarea dintre greci şi perşi şi să estimeze câte victime au fost în ambele tabere. Să citeze surse şi de la unii, şi de la alţii, să prezinte circumstanţele victoriei, precum şi consecinţele ei, atât asupra învin-gătorilor, cât şi asupra învinşilor. Apoi, după ce şi-ar fi tras sufletul, şi-ar fi făcut loc, firesc, follow-up-ul: poveşti din timpul confruntării, portrete de eroi şi de laşi, o analiză a modului în care se va repercuta bătălia de la Maraton asupra comunităţii ateniene pentru care relata, precum şi modul în care a fost repurtat succesul. Sau, desigur, să-l lase pe Herodot să povestească toate acestea, în pofida suspiciunilor că mărturiile istoricului nu erau nici neutre, nici tocmai adevărate.Dar, vedeţi dumneavoastră, după ce a parcurs peste 40 de kilometri în fugă, abandonându-şi pe drum armura grea, scutul şi lancea, hoplitul Fidipide a dat titlul şi n-a apucat să mai dezvolte ştirea exclusivă şi prezentată în premieră, deoarece a murit pe loc. Aşa că am rămas doar cu titlul.Circa patru veacuri mai târziu, romanii conştientizau deja valoarea şi însemnătatea titlului. Conform lucrării „A History of News“ de Mit-chell Stephens, cei care citeau ştirile scrijelite (ele erau deja scrise, dar şi răspândite oral sau cântate) înţelegeau relevanţa unei relatări încă din titlu. Astfel, relatarea unui cutremur avea un titlu lăţit pe şase coloane (acoperind întreg formatul suportului pe care era aşternută ştirea), iar un incendiu, una singură.

Venim abrupt în prezent, mai precis în spaţiul virtual al jurnalismului de aiurea (dar ne vom referi mai cu seamă la cel autohton), pentru a constata că ştirile din mediul de informaţii online au involuat până la anul 490 Î. Hr. După titlu, pe care îl vezi înainte să dai click, nu mai urmează nicio ştire. A spune că e firesc, deoarece, continuând paralela cu soldatul atenian, a murit presa e doar o abordare superficială.O abordare ceva mai puţin superficială ne face să descoperim că ti-tlurile din presa de referinţă de pe Internet nu au nici măcar valoarea enunţului „Bucuraţi-vă, am învins!“. Majoritatea plutesc într-o ciorbă denumită peiorativ „yellow journalism“, adică acel gen de a face presă neprofesionist şi lipsit de etică.Titlurile de azi sunt prefabricate pentru a creea curiozitate şi false aş-teptări, dar şi pentru a tupila cât mai iscusit presupusa informaţie care, la citirea articolului, se va dovedi un melanj de supoziţii, comentarii personale şi exagerări subsumate genericului „aici putea fi o ştire, dar nu e, v-am păcălit!“. Dezinformează în mod deliberat, sunt excesiv de evazive, neinteligibile, fac risipă de semne de punctuaţie, sunt doldora de ipoteze şi de ambiguitate, nefondate, senzaţionaliste.Subliniez, aceste constatări vizează doar presa virtuală aşa-zis de cali-tate, fără să ia în seamă tabloidele care au răspândit acest mod de a nu face presă chiar şi pe burtierele (da, şi acelea sunt titluri, vai de ele!) jurnalelor TV.Dar să lucrăm cu materialul clienţilor. Iată câteva pilde din presa per-cepută drept de calitate de la noi. „Prognoza meteo până pe 22 de-cembrie. Cât de frig va fi şi când va ninge în fiecare regiune a ţării“ (HotNews). Deşi banal, primul enunţ e corect, cu toate că s-ar încadra mai degrabă la categoria supratitlu. Al doilea, însă, te trage prea evi-dent de brăcinari ca să mai dai un click şi-ţi asmute curiozitatea – cât, când – fără să-ţi spună însă cât şi când! Nu era mai limpede un mesaj de genul „vreme rece, cu ninsori în primul interval“, respectând con-venţiile de presă – nu poţi să dai chiar tot în titlu! – de când lumea?„Audieri LA SECRET în comisia antiBăsescu. Cum a răspuns şeful CEC, în spatele uşilor închise, la întrebarea dacă se fac presiuni po-litice pentru acordarea creditelor“ (Gândul). Trecem repede peste cu-vintele-cheie, potrivite ca să fie SEO, şi peste jalnicele majuscule (ţipă

17 16


la cititorul de calitate: „boule, vezi că e important!“), ca să contatăm că avem un exemplu clasic de, aşa cum se zice în jargonul gazetăresc, „titlu de lucru“. Adică înşiruim elementele e o foaie, în şedinţă. Abia apoi încercăm apoi să îi dăm o formă succintă, atrăgătoare, în litera şi în spiritul produsului la care lucrăm. Aici a rămas aşa, dacă merge cu astfel de enunţuri descriptive la „Huffington Post“ şi la „Daily Mail“, de unde am copiat precum premierul, merge şi la noi!„Unde vor lovi falimentele în anul 2014? Sectoarele alimentar şi imo-biliar, în pericol“ („Adevărul“). În acest caz, ne delectăm cu un deli-cios dialog purtat de titlu cu sine însuşi. Întreabă (când şi-au făcut loc interogativele în titlurile presei de referinţă?), dar şi răspunde, pentru orice Gâgă.„ANUNŢ ŞOC PENTRU CEI CARE N-AU CALCULATOR“ („EVZ“). În acest caz, nu prea mai rămâne nimic de comentat, cu ex-cepţia menţiunii că tocmai cei vizaţi n-ar putea citi ştirea, fiind pe site, or, săracii, dacă n-au calculator, sunt scutiţi de şoc. Găsiţi îmbietoare asemenea enunţuri care nu zic nimic, dar o fac zbierând, cu verzale şi sentinţe?La finele acestei timide analize, îmi vine să cred că dacă ştia ce se va alege de moştenirea lui, soldatul de la Maraton ar fi preferat să se în-toarcă de pe front la pas şi să nu mai dea nicio ştire.

Cât timp o să ne mai urâm pe Net?

Răspunsul la această întrebare întrebare vine de la sine: câtă vreme am ajuns să ne urâm şi pe Facebook, unde suntem între prieteni, mă rog, măcar avem o idee unii despre alţii, ne vom urî mult şi bine. Nici nu mai contează motivul pentru care ne urâm între noi. Am putea să ne dăm unfriend şi să ne tratăm cu ostilitate gravă întrucât nu ne-am angajat su-ficient în lupta pentru oprirea unui culturnic raional agramat întru deve-nirea sa ca ministru al culturii. Ori din cauză că nu ieşim în stradă pentru salvarea Muzeului Ţăranului Român (apropo, pentru asta, premierul nu merită urât; doar dispreţuit copios. Ruşine să-i fie!). Sau am putea urî prin ricoşeu – e suficient să ne pună cineva pe wall poezii de Marius Tucă şi se va trezi că are parte de aceeaşi „simpatie“ precum omul de la ziarul care-şi urăşte şi cititorii care nu-l urăsc destul pe Traian Băsescu. Şi totuşi e una dintre cele mai importante cuceriri ale relativ tinerei democraţii româneşti, căci, până la urmă, la scara istoriei noastre mul-timilenare, ce-s două decenii?: libertatea de a urî.Iar mediul în care se manifestă cel mai bine această ură, cu-noscând cea mai prolifică activitate în perioadele electorale, e cel virtual. Dacă în decembrie 1989 ne-am luat raţia de liberta-te, apariţia Internetului ne-a arătat şi la ce poate fi bună. Azi, pu-tem să ne urâm crâncen, între noi, dar şi pe ceilalţi, la adăpos-tul anonimatului, într-un sat fără câini de dimensiuni planetare. De unde atâta ură în societatea românească? În bună măsură, ea izvo-răşte din anii comunismului, în care ni se permitea să îi urâm doar pe imperialişti sau pe revizionişti (numai teoretic, apropierea de duşmanii ideologici fiind strict interzisă), având însă libertatea de a adora con-ducerea ţării şi a partidului. Logic, s-a strâns o frustrare uriaşă, care nu s-a risipit nici după Revoluţie. Conectarea la internet a dus această ură pe un nou făgaş, fiindcă spaţiul virtual e unul aparent fără reguli: dacă în viaţa de toate zilele, manifestările urii sunt pedepsite, pe Net nu păţeşti nimic şi, oricum, nu se ştie cine eşti, întrucât te ascunzi sub

19 18


un pseudonim. La noi, în mediul virtual, nimeni nu e ferit de invective.Nu există prestigiu, carieră, demnitate care să nu fie contestate, hu-lite, desfiinţate. Personalităţi de prim rang, de la Andrei Pleşu şi Ho-ria-Roman Patapievici la Mircea Cărtărescu, s-au pronunţat în această chestiune, comparând Internetul cu reţeaua de canalizare a unui oraş, unde sunt deversate dejecţiile, şi deplângând faptul că sunt combătute nu ideile, ci autorii lor. Ultimii doi au şi renunţat la publicistică, aşa cum, permiteţi-mi micul exerciţiu de imaginaţie, orice dirijor ar renun-ţa la baghetă dacă s-ar trezi într-o sală de concert în care spectatorii, mascaţi, contestă compoziţia, interpretarea, muzica, până la urmă tot, într-un vacarm din care nu se mai înţelege nimic.Scriam cândva că ar fi însă simplist să punem ura atât de pre-zentă pe forumurile ziarelor din România doar pe seama unei libertăţi al cărui gust l-am deprins de puţină vreme. Şi să aş-teptăm cu optimism gradul de normalitate vizibil la dezbate-rile găzduite de site-urile publicaţiilor din lumea civilizată. Vă propun, pentru divertisment, alt mic exerciţiu de imaginaţie. Să mai presupunem că atunci când Mihai Eminescu scria la ziare, ar fi existat posibilitatea de a fi comentate articolele cu ajutorul Internetului. Cum ar fi reacţionat anonimii cititori la scrierile unuia pe care-l chemase, auzi dumneata, Eminovici, despre Constituţie, inamovibilitatea ma-gistraţilor, drepturile civile ale evreilor, Ardeal, cestiunea retrocedării Basarabiei? Mă tem că tot ca azi.Poetul naţional ar fi fost terfelit, opera i-ar fi fost desfiinţată, numele, pocit în fel şi chip, înfăţişarea, batjocorită ca şi cum ar fi avut vreo legătură cu ce credea. Pentru că şi atunci era o perioadă foarte activă politic, iar pe aceste meleaguri, vedeţi bine, politica dezbină şi incită la ură. Şi ce s-a ales din acest citat al vremii lui Eminescu – „veacurile viitoare nu vor putea să treacă fără un zâmbet de dispreţ peste uşurinţa cu care aruncăm la noi bunuri morale pentru care alt popor, mai aspru, mai primitiv şi mai tânăr, ar risca liniştea publică chiar“? Nimic – ni-micuţa!Fără îndoială, există ac de cojocul urii de pe internet. Până la urmă, s-ar putea lua măsuri venind în sprijinul celor deja inventate. Să fie angajaţi oameni care să nu facă nimic altceva decât să pândească su-

dalmele postate, să fie perfecţionate filtrele de limbaj – bietul software, dacă îl programezi să-ţi cenzureze cuvântul anus îţi va bara şi nevino-vatul manuscris! Chiar să fie interzise comentariile la anumite articole sau anonimii în sine.Asemenea demersuri de exorcizare virtuală nu vor rezolva însă mare lucru. Vor închide un robinet, dar ura va ţâşni din altă parte, atâta vre-me cât va fi alimentată de factorul politic, în stare să dezbine prietenii şi familii. Din păcate, e imposibil de estimat când politicul va juca un rol ceva mai puţin însemnat în societatea noastră şi dacă măcar gene-raţiile născute după Revoluţie vor trăi într-o Românie mai normală. Rămâneţi online, poate aflăm împreună.

21 20


URGENT! Vezi aici ultima prostituţie de presă!

Dacă la început a fost cuvântul, acum e vremea cuvîntului-che-ie. Ba chiar a „cuvântului-cheie cu relevanţă“. Aceasta e o locuţiu-ne desprinsă din limba păsărească, vrând să însemne că, pe Internet, nu mai folosim unitatea de bază a vocabularului pentru a comunica între noi, ci un motor de căutare. E cumsecade Măria Sa Maşinăria Google? Consideră că am împerecheat cuvintele optim şi des, după ce le-am amplasat în mod deliberat ca să dea din coadă? Devenim relevanţi! În caz contrar, rămânem nişte scârţa-scârţa pe net, pierduţi în anonimatul folosirii unor sintagme de o competitivitate moderată. Pornită din zona presei sportive şi a celei de scandal (de parcă mai pot fi deosebite!), moda cuvintelor-cheie s-a răspândit cu repeziciune în media de la noi, făcând acum furori pe orice site de presă, vorba vine, care se respectă. Sau pe anteturile TV. Astfel, nu aflăm ce s-a întâm-plat, ci doar că s-a întâmplat ceva. Dar nu ni se spune ce anume decât dacă mai dăm un click pe Net ori mai stăm un pic la televizor pe postul lor, fiindcă, e evident, a afla o ştire dintr-un loc care difuzează ştiri e ceva demodat. Nu ni se zice că s-au scumpit zahărul şi motorina, ci suntem puşi în gardă („Află aici ce s-a scumpit şi ce s-a ieftinit!...“).În vogă e să faci vizualizări, întrucât acestea sunt ratingul nostru, al oamenilor de presă cu texte care apar în mediul virtual. Pe sticlă e simplu, vrei audienţă - te maimuţăreşti. Pe net, nu trebuie să te scarpini în creştet ori la subsuoară cu gesturi largi în văzul tuturor, ci doar să fo-loseşti, pervers şi cu bună ştiinţă, cuvinte-cârlig. În ultima vreme, ştiri-le trebuie musai ambalate ţipător. Să aibă fusta scurtă şi să-şi exprime indubitabil disponibilitatea de a fi cu tine, ca nu cumva să le ignori. Iar dacă o faci, au grijă cei care le-au intitulat să te tutuiască (vezi aici!), să te pâsâie, să te fluiere precum nişte golanăşi de cartier când trece o fată, să te ciupească zdravăn.În cazul în care eşti imun la toate aceste semnale, intervine dictatura lui „cum să“ şi „de ce“. Apoi, umblăm un pic la majuscule şi transformăm o

sursă primară (naiba mai ştie cine a dat-o primul!) de ştiri în calendarul favorit al gospodinei: pe faţă e data, pe verso – o reţetă, o povaţă, un delicios „ştiaţi că?...“. Nu mai ştii ce e utilitar şi ce e nou, care e nişa şi care mainstreamul, ce e ştire şi ce e doar o redescoperire a faptului că roata se învârte. Totul se topeşte într-o băltoacă a faptului divers şi a erudiţiei de almanah.Anul trecut, un concern american a ameninţat că va deveni cel mai mare angajator din lume de jurnalişti pentru mediul virtual. Au apărut şi aşa-numitele „ferme de conţinut“, companii care dau de muncă unor „textieri“ independenţi, plătiţi pentru a potrivi cuvinte care să gâdile algoritmul motorului de căutare?! Fireşte, supraproducţia de sintagme prefabricate şi-a încasat parodiile necesare, existând un site speciali-zat care toarnă gogoşi pentru a demonstra cât sunt de ridicole aceste sub-materiale jurnalistice („Cum să mănânci o portocală. Înghite-o. Fă acest lucru prin intermediul propriului tău gât“ sau „Cum se toarnă laptele. Truc: înainte de toate, ar fi bine să cumperi nişte lapte“).Avem şi mărturiile unor ziarişti care au furnizat „content“ de genul „Cum să porţi o vestă“ ori „Cum să masezi un câine stresat“ fără să fi îmbrăcat vreo vestă ori să fi scărmănat vreun căţelandru. Să înceapă să se teamă breasla că, fiind vai de conţinutul ei tradiţional şi de titlurile prăfuite sintetizând exact ce vrea să zică şi nu o păcăleală, îi va fi luată pâinea de la gură de nişte fermieri de „content“?! Ei, aş! Putem şi noi: „RAVISANT! Vezi aici unde sunt magnolii cât capul de copil. Galerie foto şi video“. Ori: „ACUM! CTP se gândeşte să renunţe la folosirea bancnotelor tipărite!“.Doar observ, nu dau cu parul, că nişte publicaţii ca realitatea.net şi gan-dul.info s-au transformat în nişte tabloide. Uşurele, pestriţe şi incoeren-te precum Huffington Post. Şi se ascund sub furoul interesului public. Nici măcar nu intenţionez să pozez în deontologul sever şi retrograd, căruia îi scapă sensul schimbării ori necesitatea de a păstra un cititor care stă pe pagina ta mai puţin decât telespectatorul când „zapează“. Constat doar nişte nereguli şi le pun pe seama faptului că trăim alte tim-puri interesante, de tranziţie. Şi că atunci când am descoperit Internetul n-am ştiut exact ceea ce am descoperit. Prin urmare, la scară planetară, mai durează un pic până când ne vom dumiri exact cum stau lucrurile.

23 22


S-ar putea să fi pierdut ceva din rolul de presă ca instanţă supremă, cu program nonstop, a opiniei publice şi să fi recâştigat statutul de oameni care bat toba cât mai tare, chipurile, în folosul obştii, cine ştie? Ca orice modă, şi aceasta - a talmeş-balmeşului de subiecte şi de cuvinte al naibii de căutate - va trece. Sunt la fel de sigur de acest lucru ca de faptul că, având mobilul la mine, laptopul în faţă şi televizorul deschis pe un canal care îmi arată ora exactă, mă uit tot la mâna stângă ca să văd cât e ceasul.

Incredibil de şocant şi de cutremurător

Ca să găseşti ceva interesant în media online, trebuie să înghiţi o su-medenie de chestii indigeste. De la legături (link-uri) care n-au nicio legătură cu nimic, până la bartere de conţinut, adică aceeaşi ştire care e peste tot. Doar că acum e furnizată, pe site-ul cât de cât de calitate pe care-l parcurgi, de un site bulevardier cu care ăla seriosul are o relaţie de tip na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie, ca să crească accesările. Site-ul prieten, cu care tu, biet cititor, nu eşti prieten, dă ştirii omniprezente un titlu care nu merită acest titlu şi toată lumea e happy ca în melodia lui Pharrell Williams.Şi când găseşti ceva ce te-ar interesa, după ce te-ai luptat să închizi şapte reclame şi ai mai dat cinci click-uri, nu ştii dacă e şi adevărat.Dar cine să mai verifice azi ceva în redacţiile (aşa cum sunt pompos denumite după ce au fugit jurnaliştii în PR ori pe unde au văzut cu ochii) populate cu exponenţii Generaţiei Copy/Paste? Adică ziarişti care n-au deschis în viaţa lor un ziar, ci au doar o bună viteză la tastare. Sărmanii, lucrează la normă, fac cincinalul în trei ani, aduc ţării cât mai multe accesări, pe care nu dau doi bani decât nişte şefuleţi, care se laudă între ei pentru performanţa de a-i supune pe rătăciţii după o ştire unor ghicitori puerile.Această generaţie de presă digitală, care crede că aşa o fi în presă, n-a ieşit niciodată pe teren şi n-a verificat decât topul celor mai multe click-uri. A da un telefon sau a te repezi la o conferinţă de presă, la care oricum te duci câine surd la vânătoare sau ţi-e târşă să întrebi ceva să nu afle concurenţa ce informaţii geniale şi exclusive ai, pare azi curată pierdere de timp.Ştiu că vă plictisesc, dar, pe vremuri, am lucrat în presă. Aveam şi noi un soi de normare a muncii. Era un tabelaş cu două coloane făcut în Word – imaginaţi-vă că eram atât de primitivi încât preferam să comunicăm prin viu grai, nu prin Excel-uri, slide-uri de Powerpoint, Forecast-uri şi Overview-uri ca azi. Pe prima coloană treceai articolele

25 24


de teren, pe a doua, cele de agenţie. Primele erau bine plătite, îţi adu-ceau recunoaştere şi chiar efemeră glorie, ţin minte că aveam un coleg care mă căuta şi în pauza de masă să-i mai strecor o ştire în pagină, era genul ziaristului care ardea pentru mici, dar adevărate şi relevante exclusivităţi. Pe coloana a doua erau ştirile alea primite de pe agenţii, străine sau româneşti, care nu necesitau decât o prelucrare minimă şi, eventual, o adăugire care să denote contribuţia personală. Erau prost plătite, semnate cu iniţiale, percepute ca pe o corvoadă.În presa digitală de azi, că aici doream să ajung, pare că toată lumea mai bagă doar marfă de agenţii. Nu tu verificare, nu tu osteneală, nu tu timp pierdut. În schimb, primeşti zeci de mii de accesări că ai bunghit primul ştirea pe cine ştie ce site obscur, care a luat-o de la televizor, unde o furaseră de pe un site şi tot aşa, ca la căluşeii de la bâlci. Şi, fireşte, vine şi gloria, care acum se măsoară în click-uri, nicidecum în a sta, precum odinioară, în ploaie după un subiect care nu-ţi iese două săptămâni consecutive, dar în a treia poate iese şi dai jos un ministru.Şi mă mai sâcâie ceva în această nouă dezordine digitală. Presa online începe să semene izbitor cu librăriile comuniste, unde, ca să iei o carte bună, îţi băgau pe gât şi vreo patru nevandabile. Cărţi de stoc, aşa le ziceau librăresele. Voiai „Cel mai iubit dintre pământeni?“ Cumpărai cu de-a sila şi nişte romane siropoase româneşti sau care te educau patriotic şi revoluţionar. Nu uit de cele care te învăţau cum să schimbi apa din vaza cu flori (vă rog să mă scuzaţi, ştiu, azi, CUM SĂ e rege nedetronat).Pentru că e atât de mult spaţiu de acoperit în presa online, marfa de stoc a înghiţit-o pe aia dorită. În plus, marfa nevandabilă, adică nişte pseudo-ştiri din care au fost expulzate subiectul şi predicatul, a devenit cea mai vandabilă, click-uită, share-uită sau ce cuvinte am mai inven-tat ca să ascundem adevărul că mulţi belesc ochii, puţini mai citesc ceva. Serios, mă uit la site-ul ziarului autointitulat Cel mai bun portal de ştiri şi văd că pe locul întâi e MOTIVUL pentru CARE NU-ŢI GĂ-SEŞTI DE MUNCĂ. Pe bune acum, deschide cineva asemenea rebu-turi?! Chiar înghiţim orice, cum am făcut şi cu televizorul, de am ajuns să avem peste 100 de canale şi să descoperim o dată la şase luni că un post de care habar n-aveam că e pe telecomandă e înlocuit de unul la care nu ne vom uita niciodată?

Unde vom ajunge, mă tot întreabă oameni cu care mă mai văd la cafele în oraş, de parcă faptul că am încărunţit în presă ar trebui să-mi dea, automat, acces la informaţii ascunse. Sincer, habar n-am încotro se în-dreaptă media. Ştiu însă că acolo unde a ajuns nu e deloc bine. Media digitală era la început o bibliotecă minunată, practic o arhivă şi o sursă inepuizabilă de documentare, iar acum am transformat-o într-o librărie obosită, doldora de marfă de stoc. Sau într-o pescărie de pe vremuri în care intraţi să luaţi peşte şi găseaţi numai creveţi vietnamezi naşpa.Iar dacă tot aţi ajuns până aici cu cititul, poate-mi daţi şi-un Like, o vizualizare, ceva. Nu ştiu ce să fac cu ele, dar orişicât.

27 26


La început a fost conţinutul

Textele tale sunt prea lungi, mi se reproşează. Bine, zic, dar scriu pe blog, până la urmă, cât iese, iese, n-o să aştern patul lui Procust, ca să bat recorduri de optimizare, indexare şi ce o mai conta pe lumea asta mare a Internetului.E adevărat, dar n-o să citească nimeni până la capăt, sună sentinţa.Iar Managing Editor-ul de la CNBC.com confirmă verdictul de pe cealaltă parte a Pământului, care azi, graţie unui simplu click, pare foarte aproape. Câteva concluzii de la începutul articolului scris de Allen Wastler: afacerile cu presa scârţâie, oamenii nu mai citesc, doar răsfoiesc, iar dacă o fac, n-o fac până la capăt!Pe scurt, ca să nu pierd atenţia celor care încă nu s-au plictisit până aici – Wastler stabileşte un număr de maximum trei paragrafe până când lectura e abandonată – azi nimeni nu mai citeşte, ci practică un soi de parcurgere orizontală. Nu mai savurează cuvântul şi greutatea lui, suc-cesiunea de idei, demonstraţia, ci doar răsfoieşte. Navighează. Iar asta pleacă de la faptul că generaţia următoare citeşte tot mai puţin în mod tradiţional. În plus, fără sublinieri, link-uri, mai mult despre, articolul, oricât ar fi de bine scris, e arid şi sortit abandonului. Măria Sa Google consemnează că l-ai citit, dar, Dumnezeu cu mila, de fapt l-ai uitat ca pe o valiză în gară după ce l-ai „fotografiat“ în diagonală, cum se zice în jargonul presei de la noi.Textele din mijloacele de informare în masă de azi încep să se bucure de statutul acelor scrieri celebre ale unor autori pe care toată lumea zice că i-a citit, dar, luaţi la bani mărunţi, câţi dintre noi care pretind asta au şi citit până la capăt un volum de Joyce, Dostoievski, Tolstoi?!Dar să ne întoarcem, după aproape două mii de semne incluzând spaţi-ile şi la al 6-lea aliniat, ceea ce înseamnă că aţi sărit de mult pe alt site, la titlu, „La început a fost conţinutul“. Cu menţiunea că există riscul să fiu singurul care l-a citit (destui dintre dumneavoastră poate citesc doar cuvintele-cheie, etichetele sau comentariile, ignorând titlurile,

care, oricum, nu mai sunt titluri, ci şarade sau ghicitori).Mai contează azi conţinutul? Dacă pun repede pe blog o fotografie trucată din care să reiasă că arde, pe bune?!, fântâna Mioriţa – aşa cum la tornada din 2011 de la New York, ştirea pe diferite site-uri era ilus-trată cu fotografii din filmul „Unde vei fi poimâine?“ – şi vorbesc cu şase prieteni care să certifice pe Facebook că acest lucru s-a întâmplat aievea, pariem că până la o eventuală dezminţire, vor fi câţiva care s-o creadă? S-o preia şi s-o răspândească, fără să verifice nimic, într-un telefon-fără-fir jucat la scară planetară? Doar pentru că e o ştire scurtă şi au apucat s-o citească până la sfârşit?În talmeş-balmeşul din media de azi, în care mijlocul de informare de referinţă se confundă cu cel emoţional, în care oricine are o tastatură se consideră calificat să scrie despre orice, interesează pe cineva că acest articolaş, a cărui lungime i-a descurajat până şi pe cei mai tenace cititori de modă veche, a fost lungit în mod deliberat ?!Mai contează că am lăsat intenţionat ce era mai interesant la final? Adi-că: în pofida tuturor anomaliilor sesizate mai sus, conţinutul rămâne conţinut, cu o condiţie, ca jurnalismul să rămână jurnalism. Un exem-plu vine din Japonia, acolo unde, după catastrofa de acum doi ani, ziariştii de la „Ishinomaki Hibi Shimbun“ şi-au scris ştirile de mână, şi le-au publicat astfel, vreme de şase zile – în prefectura Miyagi nu mai era curent, web, 3G. Le-au scris, le-au editat, apoi le-au aşternut, negru pe alb, pe nişte hârtii uriaşe, lipite pe ziduri. Prima ediţie a fost specială, conţinea doar date fundamentale, de interes imediat, utilitar. Apoi, au venit şi poveştile, mesajele optimiste, îndemnurile la solida-ritate etc. Acei ziarişti, şi cu asta chiar închei, şi-au făcut datoria. Îmi place să cred că au fost citiţi şi nu răsfoiţi, nu numai pentru că ziarul avea doar faţă, nu şi verso. Şi au fost parcurşi pe verticală, nu pe ori-zontală ca pe Net, nu doar pentru că aşa scriu niponii.

29 28


O ruşine de presă

Aştern acest text apăsat de jenă, deoarece pe toate legitimaţiile mele de serviciu scrie, de 22 de ani, „Press“. A fi însă ziarist în România de azi înseamnă să ai abilităţi de struţ. Să-ţi vâri capul în nisip când se în-tâmplă ceva, să-l scoţi apoi, semeţ, şi să redevii vertical, dacă, desigur, mai e posibil.Fireşte, mă refer la modul în care a fost reflectată ampla manifesta-ţie împotriva proiectului Roşia Montana de duminică. Peste media de la noi s-a pogorât o ceaţă deasă, soră bună cu cea care împiedica Televiziunea Română să filmeze manifestaţia din Piaţa Universităţii din 1990. Şi n-are de-a face cu anchilozata „Old Media“, adică bătrâ-nul print, care mai încerca uneori să se pitulească după lipsa de buget necesar să trimiţi doi oameni de teren chiar pe teren, să mai conteste ora de predare la tipar, să mai acuze faptul că duminică sunt prezenţi la serviciu mai puţin de jumătate dintre ziarişti. În prima zi de toamnă, a fost un concurs naţional de v-aţi ascunselea la care au participat şi on-line-ul, şi televiziunile de ştiri, cum ar veni, New Media, ăştia care vor să ne dea ştirea înainte să se întâmple şi, evident, înainte să fie verificată.Dar uite că ştirea despre tinerii ieşiţi în stradă n-a fost nici dată, cu atât mai puţin verificată. Câteva site-uri ale unor influente mijloace de informare în masă de referinţă, că la tabloide nu se pune, au dat-o, de silă, de milă. Dar au făcut-o cu atâta dexteritate, încât trebuia s-o identifici cu atenţia cu care altădată descopereai în pagini de rebus cele zece diferenţe din două imagini alăturate. Bun, au fost şi cazuri, câte să le numeri pe degetele de la o mână, în care s-a informat corect, dar nu acestea sunt subiectul acestui text.Ceea ce e bizar este că acum 21 de ani, la cel mai mare ziar de atunci, ca ziarist erai sancţionat dacă pierdeai ştirea. Sau dacă o dădea con-curenţa înaintea ta. Azi e invers. Mă tem că se sancţionează până şi suspiciunea că ai putea prinde ştirea – şi nu cu un sfert sau jumătate de

leafă, ca pe vremuri, ci cu concedierea. Bine, ulterior se sancţiona şi dacă dădeai la un ziar de calitate un titlu de tabloid, or, azi, pare că e premiat fiecare titlu care nu e titlu. Sau, în cel mai bun caz, acel enunţ care îţi promite că-ţi va dezvălui mai târziu în jurnal ori peste câteva click-uri dacă plouă în Bucureşti.De acord, de când e criză, cel mai bun serviciu e cel pe care îl ai, întru-cât altul nu găseşti. Dar e josnic să ţi-l păstrezi cu preţul unui titlu de genul „Parlamentul nu trebuie să se supună presiunii străzii în dezba-terea pe Roşia Montana“ sau să comentezi la televizor că protestatarii ar face bine să stea acasă, că doar nu-i afectează o mină aflată la 600 de kilometri.Din păcate, am cunoscut multe feţe ale cenzurii de presă postdecem-briste. E cu nimic mai presus de vremea în care secţia de presă de la CC al PCR anula vreo douăzeci de pagini din cuvântarea lui Nicolae Ceauşescu şi ziariştii de acasă erau nevoiţi să umple ziarul cu chemări la întrecere socialistă şi articole atât de slabe că n-ar fi intrat niciodată. La fel de grav, a reapărut autocenzura – oho, ce Breaking News-uri, ce comentarii şi ce relatări s-ar fi făcut (s-au şi făcut, dar pe Facebook, primul mijloc liber de informare în masă al patriei) dacă multora nu le-ar fi fost lehamite să-şi sune şefuleţii pentru a-i întreba ce să dea, dacă să dea…Pe 1 septembrie 2013, media de la noi a înlocuit chemarea la întrecere socialistă cu largi spaţii dedicate Festivalului Enescu şi cu cronica nea-gră a şoselei. Bravo! Problema e însă că pe trotuarul românesc, lângă curva de politică, şi-a făcut loc şi târfa de presă. Par să se certe, dar, vai, sunt la fel. Două pe-un loc! Şi e atât de aglomerat că simţi nevoia să traversezi.

31 30


Presa cotidiană. Începuturile

Pe când ziarul costa mai puţin decât o pâine şi hrănea sute de mii de cumpărători, pe când era răsfoit şi nu naviga nimeni cu mouse-ul, am poposit şi eu în presă, la „Tineretul liber“, primul cotidian tipărit în libertate („Libertatea“ furase startul pe 22 decembrie, fiindcă ajunsese mai repede pe tarabe de la Palatul Universul decât „Tineretul“ de la Casa Presei) şi, ulterior, primul mare defunct al presei româneşti.În 1990, Backspace-ul se numea radieră, Enter-ul, aliniat, iar tastatură n-aveau decât maşinile de scris ale dactilografelor, acele tanti îngădui-toare care îţi băteau textul peste rând cu promisiunea unei ciocolate şi care au fost printre primele supuse extincţiei din vremurile noi, alături de harnicele curiere şi de răbdătoarele centraliste.Pe atunci, scrumierele erau înăuntru şi nu afară, iar titlurile erau ti-tluri, care încăpeau în Probar (un fel de manual de fonturi pe care îl ştiam pe de rost) şi erau culese de fostele lucrătoare de la „Crucea de piatră“, angajate cu de-a sila de comunişti la Casa Scânteii. Birourile erau birouri şi nu „borcane“ sau nişte măsuţe aşezate în „open space“. Numerele de telefon n-aveau un buton, ci erau lipite pe un fişet, do-cumentarea intra în agende şi nu pe USB-uri, colile de indigo ţineau loc de fotocopiator, zincurile de poze şi „albitura“ (nişte pene metalice subţirele) era pe post de „line spacing“.Iar ziariştii era ziarişti, nu un simplu cod, 245123, conform nomen-clatorului CAEN de meserii de azi. N-apăreau la televizor, ci se mul-ţumeau să intre cuminte în definiţia de persoană fizică, recunoscută ca jurnalist conform legii, care îşi asumă voluntar responsabilitatea publică morală şi legală de a aduce la cunoştinţa cetăţenilor, prin pro-duse jurnalistice, informaţii de interes public local, zonal, naţional sau internaţional.Doru Lionăchescu nu era Chairman, ci redactor-şef adjunct, Ştefan Mitroi nu era blogger la adevarul.ro, ci redactor-şef, „externiştii“ (Luminiţa Roşca, Aristotel Bunescu) erau „externişti“, „culturnicii“ –

„culturnici“ (Gabriel Rusu, Horia Barna), Tiberiu Lazăr era secretar de redacţie şi nu Tibanu’, politica o făcea un poet (Mircea Florin Şandru), sportul avea cronici, nu bârfe (Vasile Căbulea). Drepturile de autor nu erau forme pseudo-legale de a-i plăti pe angajaţi, ci raţii de ulei, zahăr, carne şi chiar vin pe care le procuram de la bufetul ziarului, cu banii jos sau pe veresie.Nopţile erau albe, băutura intra în metabolismul creativităţii ca la Ni-chita, uneori ştirile care începeau la pagina 1şi promiteau să se con-tinue în pagina 6 nu-şi mai găseau locul nicăieri. Dar ştirea era ştire, reportajul, reportaj şi-atât. Tuşul murdărea mai autentic decât cartuşele imprimantelor şi muncitorii tipografi, tot un soi de ziarişti, dar mai nevoiaşi, îl luau acasă de Paşti, să-şi vopsească ouăle.Şi, în plus, de neuitat, era Georgică (http://www.evz.ro/detalii/stiri/ghibutiu-moartea-unui-ziarist-890250.html).Aşa au fost începuturile, din vremea în care, cum zicea Jerry Seinfeld, era uimitor că toate ştirile dintr-o zi încăpeau perfect într-un ziar. Azi, nu mai suntem tineri, iar despre libertate, propun să reluăm discuţia când vor ieşi din sertarele redacţiilor tonele de dezvăluiri despre an-sambluri rezidenţiale care stau să pice nu la un cutremur, ci din senin. În 1990, textele care nu erau publicate îşi aşteptau rândul în ceea ce ăi bătrâni numeau „şpec“. Azi li se spune, mai sofisticat, investigaţii.

33 32


Uniţi salivăm după presă

Când toată lumea îi mânca hulpav coliva, mortul s-a ridicat de pe masă şi s-a pus pe râs: marea câştigătoare de pe frontul Roşia Montană e, nostim şi românesc paradox, chiar media transformată în inamic public.Hulita presă, plătită, plimbată, păcălită sau măcar sedusă de Steinmetz, Soros, Miliţia Spirituală, Verzi care pe dinăuntru sunt Roşii ca pepenii şi te miri ce ONG-uri, beneficiază, de când cu manifestaţiile, de un interes sporit.A atras noi cititori, dintre cei care nu dădeau doi bani pe ea, şi a făcut trafic ca la balamuc. Că din asta, vorba lui Tolo, câştigă doar Google, e o altă discuţie. Dar că acest eveniment a adus o droaie de oameni la presă, ca să vadă, iniţial, de ce nu se scrie mai nimic despre manifesta-ţii, iar ulterior, ce se scrie despre ele e un fapt.OK, ne-am unit, am transformat underground-ul în mainstream, am ară-tat ţării că oamenii care ies în stradă pot fi şi cultivaţi, şi responsabili civic, nu nişte pierde-vară, contestatari de dragul contestării. Adevărul e însă că ne-a lăsat gura apă să ne vedem reflectaţi în presă. În presa de nişă, şi am doar cuvinte de laudă pentru băieţii de toată isprava de la Casa Jurnalistului, dar şi în cea, să zic aşa, consacrată. Am urzicat presa vândută pe nişte galbeni, dar i-am urmărit cu uriaş interes pe Pleşu, CT Popescu, Cătălin Tolontan, Alina Mungiu-Pippidi, Mircea Marian, Moise Guran, Lucian Mândruţă, chiar şi pe Cornel Nistorescu, atunci când au abordat această temă. Or, oamenii ăştia tot presă se cheamă că fac, nu? Iar cei mulţi şi nevăzuţi, care au făcut fotografii splendide şi update-uri scrise pe genunchi după miezul nopţii, tot ziarişti se numesc.Ceea ce îi lipseşte însă presei e capacitatea de a valorifica această victo-rie de etapă. Oamenii au frecventat asiduu media în această perioadă, fie şi din motive care nu le fac cinste ziariştilor, dar ca să revină şi după ce această minune românească se va duce pe apa pe Sâmbetei, e mai dificil.Şi de ce ar reveni? Presa nu s-a predat, asta e evident, doar s-a extins în toate mediile posibile, gratuite sau ba. Ceea ce pare însă pierdută

iremediabil e graniţa dintre presa de calitate şi cea tabloidă. Şi, ca un făcut din legile lui Murphy, nu presa de referinţă a luat lecţii de la cea excesiv de colorată, ci taman invers.Ştirea a ajuns în acest mileniu o capcană de şoareci. Când o scrii, fo-loseşti mouse-ul, apoi îl îndemni pe cititor să şi-l folosească pe al lui, ba chiar de mai multe ori, până când se simte dezamăgit ca un şoarece căruia i-a mirosit a caşcaval, dar când să îmbuce din el, pac!Din acest motiv, cred că presa o să mai dea din mâini până va ajunge la muzeu. Din păcate, ştirea e cea care a murit. În acest mediu, în care se răspândeşte orice cu o incontrolabilă repeziciune, nimeni nu mai ştie cine a dat primul o ştire, prin urmare, nici nu se mai poate făli cu asta, fidelizându-şi publicul. Toţi avem toate ştirile, aproape în acelaşi timp. Or, n-o să ne apucăm de literatură, care, vorba poetului Ezra Pound, înseamnă ştiri care rămân ştiri. Nici n-o să vindem gogoşi, scuze că mă ascund după oameni mai înţelepţi, pentru că jurnalismul ar consta în a le spune că lordul Jones a murit celor care n-au crezut niciodată că lordul Jones a trăit (G. K. Chesterton).Îngăduiţi-mi să vă întreb când aţi dat ultima dată bani pe ştiri? Când aţi cumpărat un produs jurnalistic doar pentru ştiri şi atât (excepţie făcând „Evenimentul zilei“ din primii ani, când faptul divers, adesea cosme-tizat, se vindea singur)? Niciodată? Aşa crede şi analistul media Jack Shafer. Fiindcă ştirea a fost totdeauna subvenţionată. De Mica Publi-citate, de ghidurile TV, de cărţi şi de DVD-uri, de şantaje economice (modelul „Ziua“ a făcut o frumoasă carieră la noi), de suplimente imo-biliare, auto etc. Numai că în această epocă virtuală, toţi pilonii care în-veleau ştirile, fiind vânduţi la pachet, s-au privatizat şi au încetat să mai stipendieze ştirea. N-am descoperit eu roata când zic că Internetul ne-a luat tot ce era mai vandabil şi ne-a lăsat doar cu ştirile, pe care nu vrea nimeni să le cumpere. De unde şi verdictul nemilos al lui Shafer: ştirile online n-au făcut niciodată bani şi, foarte probabil, nici nu vor face.În acest caz, ce mai putem face noi, cei cărora le mai lasă gura apă după presă? Să ne unim? Ha, nici nu poate fi vorba! Să încercăm să reînviem exclusivitatea? Ar fi o variantă. Mi-e jenă că invoc exemplul personal, dar articolul despre Bear Grylls a făcut 18.591 de afişări pe Adevarul.ro, mai mult decât toate celelalte postări la un loc. Sigur, e

35 34


vorba despre un englez pe care-l cunoaşte toată planeta. Şi, evident, n-am vreun merit excepţional că am fost singurul ziarist român la în-tâlnirea cu omul de la Discovery. Dar sigur a contat că acest text nu apărea peste tot, şi pe site-urile televiziunilor, şi pe cele ale tabloidelor. Articolul era, de fapt, o ştire.

Şi presa română a ratat calificarea

Fotbalul e un fleac în jurul căruia se adună foarte mulţi oameni, iar reprezentativa unei ţări pare cea mai la-ndemână iluzie că valorile unei naţiuni pot fi răspândite în lumea largă de nişte băieţi. Valorile româneşti, atâtea câte sunt ele, luaţi această afirmaţie în ce sens doriţi, n-au fost însă reprezentate de Victor Piţurcă, o ruşine pentru fotbalul românesc, care e departe de a fi mondial, deşi a avut momentele sale de glorie. Sub selecţionerul care reprezintă tricolorul după ce a purtat zeghea, România n-a jucat nimic, niciodată. Nici na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie, glorioasă tactică iniţiată de Angelo Niculescu şi xeroxată mai apoi de Mircea Lucescu, nici strategia de a umple poarta cu autobuzul, otră-vind în prealabil fântânile, a lui Iordănescu, nici „ura şi la gară“ a lui Imi Ienei. Sigur, toţi aceşti antrenori au avut jucători, veţi zice. A avut şi Piţurcă – Mutu, Rădoi, Ştefan Radu, Săpunaru, dar nu i-a băgat. Atât despre Piţurcă, singurul nostru selecţioner pe care chiar nu l-a îndrăgit nimeni. Atât şi despre mârţoaga pe care a condus-o spre nicăieri. De-cât, eventual, spre târgul unde a făcut-o de ruşine – mai ieri, nefiind în stare să atace o Olandă care-l invita galeş să i-o tragă, azi, bifând cea mai mare ocazie prin ciocnirea a doi greci bezmetici.Aşa cum n-avem o naţională ca lumea – şi admit că mi-e foarte greu să-i explic asta, de pildă, lui Ciprian Marica, băiatul care a încercat din răsputeri să adune lumea în jurul ideii de patriotism – n-avem însă nici presă care să fi meritat participarea la turneul final al Campionatului Mondial. Las’ că n-are nici bani să ajungă în Brazilia. Sau ne mai tre-zeam, naibii, că ne transmiteau Mondialul tabloidele ori bloggerii…Problema însă, în România, e că presa sportivă, ca şi cea generalistă, nu mai are ca obiect al muncii balonul omologat, ci o mingiucă lega-tă cu elastic. În Ardealul din vacanţele copilăriei mele, îi zice „simi labda“. Şi te joci simplu cu ea. Ţii elasticul între degete şi o loveşti de palmă. Mingiuca asta kitsch ungurească, deşi pare foarte românească, se depărtează, revine, se depărtează, revine. Ăsta-i tot jocul.

37 36


Şi, cinstit vorbind, nu presa se joacă astfel cu mingiuca. Politicul a ţinut elasticul în ultima vreme, iar presa a făcut ce-a dictat politicul. Cele două transmisiuni ale partidelor de baraj au fost tot atâtea exem-ple de ratări monumentale ale calificării într-un turneu final al deonto-logiei jurnalistice. Problema e că dacă s-ar fi jucat un al treilea meci de baraj şi ar fi fost transmis de B1 TV, vorba aia, la Biserica Adorării lui Băsescu, tot aşa ar fi fost (OK, am apărut şi eu cândva acolo. Mi-e jenă, e bine aşa? Noroc, vorba lui Vadim Tudor, că nu mă cunoaşte nici mama…).Să începem cu reporterii-marionetă puşi să lingă palmele PSD-ului la RTV, PC-ului la Antenă (serios, Daniel Constantin nu e cel mai insipid ministru din istoria ţării, deşi strădania sa acolo bate; e doar un om cu o coloană vertebrală de tergal pe moşia unui Felix căruia îi plac numai lacheii şifonaţi). Să continuăm cu jurnaliştii, mai noi sau mai vechi, care au întreţinut flacăra convingerii că România ar avea vreo şansă de calificare nu cu analize, argumente, infografice, ci cu titluri bombastice! Apoi, cu producătorii TV, păpuşarii jurnaliştilor de pupi-tru şi de teren, care nu sunt în stare decât să umple spaţiul de emisie cu nişte oameni care dau din gură fără să aibă ceva de spus. Cu cohortele de oameni de fotbal picotind prin studiouri, unde sunt pe cât de mici vorbitori pe cât îi făcuse presa de mari fotbalişti, întrerupţi doar când rarii jurnalişti vor să mai dedice o osana selecţionerului, federaţiei, cotizanţilor anonimi din aceste vremuri de foame mare.Aşadar, la evenimentul sportiv major al anului viitor, am vrut să tri-mitem o echipă de fotbal care nu joacă fotbal şi o presă care nu face presă? Da. Pentru că, vorba cântecului, splendidă probă de imagologie fredonată răcnit, noi suntem români/ noi suntem pe veci aici stăpâni. Atâta doar că ne jucăm cu-o şimi labda!

5 detalii de media pe care le-ai ignorat

Cum a ajuns presa ca Madonna şi clickul – rege, cum arată o ninsoare bine documentată, cât durează şi cât costă o investigaţie brici, cine poa-te fi jurnalist azi şi de ce noua presă nu e presă până nu-şi pune erate.

1. Marina Shifrin, o jurnalistă americană de origine rusă transfor-mată în umoristă, crede, pe blogul ei de pe wordpress, preluat de Huffington Post, că jurnalismul e ca Madonna: îşi va face atâtea operaţii estetice de schimbare la faţă până ne va îngropa pe toţi. În articolul de despărţire de jurnalismul tradiţional, Ma-rina deplânge subiectele care au transformat orice click în rege, de la deraierea lui Miley Cyrus la mustaţa lui Justin Bieber.

2. 17.000 de de cuvinte, 12 oameni detaşaţi pentru acest proiect, şase luni la dispoziţie, plus video, audio, grafică generată de computer. Aşa arată un proiect de presă bine făcut, tot dat de exemplu după ce a apărut sub egida „New York Times“ şi a luat nenumărate premii. În „Snow Fall“ ninge abundent şi e tot atâta muncă.

3. Un excelent serial de investigaţii, făcut de platforma ProPubli-ca, e elogiat de The Atlantic. Subiectul cercetării impecabile e paracetamolul, principalul ingredient activ din medicamen-tul Tylenol. Jurnaliştii s-au documentat doi ani şi au cheltuit 750.000 de dolari pentru a face lumină în acest caz.

4. În SUA, dezbaterea privind statutul jurnalistului e în toi. Thomas Kent de la Associated Press găseşte că definiţia discu-tată în Comisia Juridică a Senatului american include pe toată lumea, de la un reporter tradiţional la Edward Snowden şi până la adolescentul care scrie pe Twitter la un concert rock. Dar, susţine jurnalistul, orice producţie, pentru a fi gazetărească, ar trebui să îndeplinească criterii clare: serveşte interesul public şi e destinat acestuia? E o creaţie/analiză sau o simplă enumera-re? Acoperă mai multe puncte de vedere? Există vreun conflict

39 38


de interese? Oferă autorul identitatea sa reală şi date de con-tact? Îşi corectează greşelile (vezi următorul punct)? La aceste întrebări, autorul blogului de faţă, de dragul retoricii, adaugă una: în calitate de jurnalist nonprofit de la cel mai bun blog al platformei horiaghibutiu.ro, mă pot acredita la meciurile Stelei, la conferinţele de presă de la Preşedinţie, la concertul Pink Martini şi pot participa la dezbateri TV (îngrijit îmbrăcat) despre Festivalul Naţional de Teatru? Iar dacă nu, de ce nu, dacă da, de unde ştiţi că mă pricep?!

5. Un studiu Mediabugs demonstrează că, în SUA, din 35 de pu-blicaţii majore examinate, 25 nu dau niciun link la vreo pa-gină de erate. În cel mai bun caz, site-urile au aşa ceva, dar nu sunt nici proeminente, nici uşor de găsit. Excepţia majoră e Fox News, un canal care nu face niciodată greşeli, întrucât pe site-ul aferent nu se face nicio corectură! La noi, personal, cunosc un singur om desemnat să fie „avocatul cititorilor“ şi să se îngrijească de erate. Pesemne presa noastră e ca Fox. Nicio greşeală!

Decalogul reporterului TV de succesîn lumea Internetului

Vrei să fii un reporter de televiziune unanim apreciat? Ştii cele 10 re-guli care n-au cum să dea greş, datorită cărora vei dobândi preţuirea şefilor şi a publicului nu de săptămâna viitoare, nu de luni, ci chiar de mâine? Eşti în locul potrivit!Înaintea metodelor infailibile, o confesiune: autorul acestor rânduri a făcut el însuşi, prin 1995-96, pe reporterul TV, pentru o emisiune de analiză sportivă de la postul public. Trebuia doar să-şi învingă tracul generat de faptul că n-avea voie să tragă o dublă, era musai să meargă şnur; să-l fugărească după meci pe antrenorul echipei învinse, care nu comunica decât monosilabic; să-i smulgă declaraţii exclusive, zemo-ase, altele decât „balonul e rotund“ şi „gazdele şi-au dorit mai mult victoria“; să ignore puştimea care ţipa de mama focului şi sărea în cadru cu mâinile sus după ce invadase terenul la final; să apeleze la toate eufemismele pentru a nu denunţa blatul vizibil de pe Lună, dar de nerostit la televiziunea publică, fără să-şi trădeze însă principiile jurnalistice personale si ale ziarului pe care-l reprezenta; să-l caute pe preşedintele clubului care tocmai îl dăduse afară pe antrenor, dar în faţa camerei mima surprinderea totală; să ajungă la montaj unde să-şi petreacă restul nopţii, în căutarea ofsaidurilor flagrante pe care şi le notase, minut cu minut, pe carneţelul pătat de cafea, iar dacă fusese deplasarea lungă, şi de vin de Lechinţa.În prezent, însă, e mult mai simplu. Iată decalogul reporterului de televiziune, a cărui deontelogie jurnalistică devine tot mai tributară presei de pe Internet, care, după cum bine se ştie, n-are nicio regulă..

1. Nu te profila pe un domeniu, o specializare oarecare riscă să nu te facă eligibil. În plus, chiar dacă eşti pe politică, tot vei ajunge să îl întrebi de fotbal pe Victor Ponta (în turul barajului, alături de alţi pesedişti la RTV, şi în retur, alături de conservatori la Antena 1).

41 40


2. Pleacă totdeauna pe teren fără o documentare prealabilă. La conferinţele de presă oricum nu întreabă nimeni nimic, aştep-tând să-l prindă pe cel vizat separat, pentru exclusivităţi. Dacă eşti în pană de inspiraţie, ai la îndemână singurele două între-bări reportericeşti valide, cea cu care începe orice interviu („ce înseamnă pentru dumneavoastră…?“) şi cea cu care se încheie („ce proiecte de viitor aveţi?“).

3. Ignoră demodata integritate jurnalistică şi, mai ales neutralita-tea. Dacă eşti reporter monden, fii simpatic cu vedetele postu-lui tău şi acru cu celelalte, publicul nu trebuie să-şi dea seama cumva că eşti imparţial.

4. Standardele etice sunt perimate în vremea Internetului, în con-secinţă, nu te sfii să întrebi persoane în vârstă dacă ştiu că va urma un cutremur; adolescentele, dacă au auzit de exhibiţionis-tul cartierului; presupusul infractor, cărat ca un sac de cartofi şi cu gluga pe cap, dacă regretă că a căsăpit-o pe bătrânică; sportivul, dacă are rost să se mai prezinte la manşa decisivă.

5. Amestecă mereu planul profesional cu cel personal pe parcur-sul unui interviu, într-un talmeş-balmeş care-l zăpăceşte pe in-vitat; fii irelevant; aminteşte-ţi că a servi interesul public şi a destina acestuia un demers jurnalistic nu mai e jurnalistic.

6. Vânează toate subiectele care au potenţial de conflict de in-terese. Abordează numai persoane pe care le ştii tu, şeful tău, patronul televiziunii, prietenii patronului televiziunii, potenţia-lii prieteni ai patronului televiziunii. Şi nu intervieva niciodată pe cineva de pe urma căruia te alegi doar cu gloria de jurnalist, care nici nu există.

7. Acoperă la fiecare subiect un singur punct de vedere şi nu mai multe, nu permite publicului să gândească de capul lui şi asi-gură-te că ai condus discuţia de aşa manieră încât să iasă cum crezi tu, numai tu, bine, şi producătorii!, de cuviinţă.

8. Evită să verifici orice informaţie, altminteri există riscul să-ţi pice subiectul. Pune-l pe cel pe care-l interoghezi în faţa faptului îm-plinit, dar neverificat. Însă numai după ce te-ai interesat dacă tele-viziunea la care lucrezi a acordat vreodată vreun drept la replică.

9. Fii spontan, dar şi pregătit de orice! Dacă ai epuizat întrebările de la punctul 2, ai la dispoziţie varianta încuietoare, care func-ţionează întotdeauna: „ce să vă mai întreb eu…?“.

10. Nu te pune niciodată în postura celuilalt când curiozitatea ta jurnalistică a împrumutat tonul unui procuror. Şi, atenţie, nu încerca să anticipi ce ţi-ar putea răspunde. A, şi nu cumva să pui întrebări de urmărire, care se leagă de ceva ce tocmai ţi-a spus intervievatul. Rişti să te concentrezi şi se-alege praful de transmisiune.

43 42


Bătălia mileniului: digital sau print. Cine pierde?

Două ştiri de media de la sfârşitul acestei luni, din două colţuri atât de diferite ale planetei, dezvăluind două moduri total diferite de a privi şi de a face presa. În România, „ProSport“ renunţă la ediţia tipărită (se va găsi doar sub formă de supliment săptămânal în ZF), rămânând cu cea online. În Marea Britanie, „The Guardian“ lansează o ediţie tipărită de sâmbătă. În România, cu excepţia celor care au lucrat la acest titlu de-a lungul timpului, n-a părut să plângă nimeni după „ProSport“, iar ediţia di-gitală, în pofida cifrelor de succes, nu poate camufla realitatea: în loc de un site de sport, avem un agregator care inserează conţinut cu vagi urme de sport, dar din care nu poţi afla rezultatele ori competiţia decât după şapte clickuri, printre mondenităţi, şi acelea, ambalate agresiv, ţipător, găunos, la urma urmei, nejurnalistic. În Marea Britanie, Erik Jensen explică de ce printul rămâne cel mai bun loc în care poţi găsi jurnalismul in extenso. Pentru că se vor găsi mereu amatori de „ştiri care necesită timp pentru a fi produse, făcute de oameni care acceptă că prima abordare nu e obligatoriu cea mai bună abordare, care filtrează fluxul informativ pentru a le spune citito-rilor ce e cu adevărat important. Articole care sunt analitice, comple-xe şi care urmăresc mereu relatarea corectă“.Plecând de la această realitate, am încercat să trec în revistă câteva aparente avantaje ale presei digitale faţă de cea tradiţională, fiecare, însoţit de câte un contraargument. Cine pierde şi cine câştigă decideţi însă dumneavoastră, întrucât, chiar şi pe un blog, valorile presei ar trebui să rămână acestea, indiferent de suportul ei: noi prezentăm, cititorul trage propriile sale concluzii.

AUDIENŢĂ. Presa digitală e mult mai uşor de măsurat, Google Analytics oferind informaţii exhaustive: câţi au intrat, câţi au citit, cât au stat pe site, demografice etc. Presa tipărită se bazează doar pe studii

care pot genera rezultate contradictorii (respondenţii pretind adesea că sunt mai cultivaţi, vor conţinut curat, calitativ, realitatea fiind alta etc).

AMENDAMENT. Milioanele de accesări pot deveni oricând zeci ori chiar sub zece, dacă cititorilor li se vor cere bani, ca pe ediţiile tipărite.

EXPUNERE. Presa digitală poate fi văzută de oricine are internet, presa tipărită doar de cumpărători. AMENDAMENT. Presa tipări-tă e parcursă de mult mai mulţi oameni decât cumpărătorii efectivi. „Share“-ul n-a fost invenţia online-ului.

DINAMICĂ. Versiunea online n-are limitări de spaţiu, articolele pot fi mult mai detaliate, însoţite de legături, URL-uri, arhivă, conexiuni, bibliografie. AMENDAMENTE. Orice articol bine construit dintr-o ediţie tipărită poate fi mai uşor de parcurs de pe o pagină de ziar decât de pe ecranul de foarte puţini inci ai unui telefon mobil. Apoi, în presa tipărită poţi urmări netulburat un articol până la capăt, fără să ţi se des-chidă nenumărate linkuri care te fac să nu mai revii la articolul iniţial.

CONŢINUT. Presa digitală nu se limitează la clasicul maniheism din print: presă de referinţă versus tabloid. AMENDAMENT. Tocmai pentru că menţine această graniţă, presa tipărită care ţine la ştaif nu e superficială, inconsistentă, nu amestecă opinia cu emoţia, reportajul cu interviul şi nici nu are obsesii legate de controversă, ieşit din comun, titluri care induc în eroare cititorul.

STILISTICĂ. Principala calitate a redactării din presa virtuală e con-cizia. Fraze fără umplutură, împerecheri de cuvinte-cheie care suscită interesul privitorului, scurt pe doi. AMENDAMENTE. Când aţi putut citi ultima anchetă sau investigaţie pe Net? Şi cine poate face o demon-straţie rotundă, cu fundal, cu toate circumstanţialele, cu surse citate, cu păreri ale tuturor celor implicaţi în 500 de semne incluzând spaţiile?

INTERACTIVITATE. În online, autorul nu se adresează cititorilor impersonal, ci poate comunica efectiv cu ei, prin comentarii care pot

45 44


aduce plusvaloare întregului demers. AMENDAMENT. Presa tipărită nu poate avea comentarii în timp real (există însă destule publicaţii de prestigiu, ziare sau săptămânale, care selectează şi publică cele mai interesante mesaje primite de la cititori). În plus, în presa tipărită n-au cum să apară invective sau păreri irelevante, scrise de nişte sceleraţi sub pseudonime. Şi cine te împiedică să discuţi pe viu cu prietenii tăi, într-o cafenea, subiectele din ziar?

ABILITĂŢI. Ziaristul digital ştie să-şi publice singur articolul, foto-grafiile, legăturile, conţinutul multimedia, pe când ziaristul tradiţio-nal habar n-are cum funcţionează maşina de tipărit. AMENDAMENT. Presa tipărită din toată lumea civilizată lucrează de ani buni cu siste-me prin care îţi poţi pune singur textul în pagină, redimensiona titlurile şi pozele etc.

VITEZĂ. Cuvântul de ordine al jurnalistului digital e ACUM. Viteza de reacţie primează, iar conţinutul se poate împrospăta de fiecare dată, pe când ziaristul de print are timp doar până când se trimite ediţia la tipar, după care nu mai poate interveni pe text. AMENDAMENTE. Şi ziariştii de cotidian lucrează în regim de viteză, doar că ei trebuie să şi verifice informaţiile. Presa tradiţională beneficiază de instrumente complementare, intitulate erată şi drept la replică, pe când online-ul, sub adăpostul Update-ului, nu admite niciodată că e supus greşelii.

SUPORT. Presa digitală are o capacitate imensă de depozitare, pe când în cazul presei tipărite, tot timpul rămâi cu pagini necitite prin casă. AMENDAMENT. Presa tipărită poate fi reciclată, la cea virtuală nu e nimic de reciclat dacă se stinge lumina sau nu ai Internet.

Epilog. Acest articol are, înaintea epilogului, 827 de cuvinte. Aţi pre-fera să-l citiţi online sau tipărit?

Big Brother ar fi mândru de noi. Cum dezvăluim, din proprie iniţiativă, totul

S-a întâmplat relativ curând, un pic înainte ca Facebook să-mi suie pe profil retrospectiva anului 2013, respectiv cele mai importante mo-mente pe care le-am trăit anul acesta (pardon?! De unde ştie Facebook ce-a fost important pentru mine? De la mine, fireşte). Era o frumoasă dimineaţă bucureşteană, pe care am ales să o petrec la o lansare, nu contează produsul, într-un lounge şic. Savuram cafeaua de dinainte, fiindcă la noi e de bon ton ca nimic să nu înceapă la timp, alături de cineva, întâmplător, inimos promotor al unor ample proteste. Îmi povestea, cu entuziasm, ce echipă mişto s-a strâns şi cât devota-ment încape în nişte oameni care nu iau bani pentru asta. Auzind asta, l-am întrerupt, avertizând că s-ar putea să fie şi nişte băieţi infiltraţi acolo. Culmea, poate cei mai mişto şi cei mai devotaţi. Fiindcă, deşi nu sufăr de scenarită şi ignor teoriile conspiraţiilor, cred că oricât s-ar schimba vremurile, orice mişcare socială mai serioasă are şi nişte bă-ieţi care pun geana pe ea. E jobul lor. Adaug, pentru risipirea eventualelor suspiciuni, că interlocutorul meu nu apare în schema organizatorilor spontani cu care a fost intoxicat un site obscur (numărul imbecililor din servicii rămâne constant). Sigur, până şi demersul meu ar putea fi socotit o intoxicare şi o diversiune de către băieţi. Ei bine, n-a fost.Ce doream să subliniez? Mai nimic, în afară de faptul că, în noile vre-muri, băieţii continuă să lucreze. Problema e că noi le facilităm treaba într-un mod care ar fi făcut ca personajele lui George Orwell care lu-crau la Poliţia Gândirii să fluiere a pagubă. Dacă ar fi trăit azi, tot ce ar fi avut de făcut ar fi fost să deschidă Internetul. Şi să frunzărească, plic-tisiţi, reţelele de socializare având ca model de business, vorba cuiva, faptul că informaţiile noastre personale nu sunt ale noastre. Acolo pos-tăm ce facem, unde suntem, unde mergem, cu cine, tot. Noi, cei care am urât posibilitatea de a fi urmăriţi şi ne autocenzuram, dar şi alţii.

47 46


Oamenii se simt bine când împărtăşesc cât mai multă informaţie, ob-servă Mark Zuckerberg. Total de acord. Dar acest minunat „share“, care ne strică vacanţele, prânzurile, concertele şi Sărbătorile (înstră-indu-ne de cei dragi, spre iluzoria satisfacere a vanităţilor noastre şi a aşteptărilor unor persoane virtuale) la care nu mai participăm pentru noi, ci pentru ceilalţi, intră şi sub ochi mai puţin binevoitori.A spune că nu toţi suntem urmăriţi şi că serviciile secrete n-au ce face cu informaţii de genul musacalelor pe care le pozăm proaspăt scoase din cuptor e just, cu amendamentul că niciun serviciu secret de pe lu-mea asta nu strânge doar conţinut relevant. În plus, reţele de tip TOR (The Onion Ring), girate de Edward Snowden, care ridică un strat de protecţie între utilizator şi Internet, nu fac decât să atragă atenţia spe-cialiştilor din servicii, făcându-le inutile.Pe scurt, surse reputate şi credibile din presa de pe mapamond au dez-văluit, pe rând, cum îi urmăreşte Agenţia Naţională de Securitate a SUA pe americani, apoi cum îi urmăreşte pe europeni, ulterior, cum se urmăresc europenii între ei. Dezvăluirile au provocat valuri de contro-verse. Aceia dintre noi (utilizatori de Internet de aiurea) care se simt vizaţi şi denunţă încălcarea libertăţilor civile, precum şi moartea pri-vatului, s-ar cuveni să-şi caute pe profil când au dat ultimul check-in.Practic, în această lume nou, liberă şi gratuită, cum e cea a Internetu-lui, am devenit turnătorii noştri, dezvăluind, de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni, absolut tot ce se poate dezvălui. Totuşi, nici măcar acesta nu e pericolul cel mai mare, să ne punem pe tavă vieţile to whom it may concern. Ci, în această goană de a deveni simpatici pentru cât mai mulţi oameni, să ne înstrăinăm de cei dragi. Când familia de azi stă în jurul mesei la cină şi toţi au câte un smartphone în mână, e posibil ca, datorită acelui delicios gadget, să mai fie nevoie de un tacâm şi pentru securistul invizibil. Mai grav e, însă, că membrii familiei nu mai vor-besc între ei, fiindcă sunt prea ocupaţi să posteze ceva, urgent. Şi da, aceste rânduri pot fi considerate un autodenunţ.

Procesul maimuţelor digitale

Slavă ţie, cititorule din era digitală! Probabil, eşti fericitul posesor al unui aparat ce poate fi ţinut în palmă şi care concentrează cea mai mare cantitate de informaţii din istoria omenirii. Şi ai acces la ele, de oriun-de, în mod gratuit. Ce culme a progresului!Progresul, însă, nu e gratuit, observă personajul Henry Drummond din „Procesul maimuţelor“, ecranizarea a ceea ce „The New York Times“ definea drept cel mai incredibil proces din întreaga istorie a dreptului anglo-saxon. Obţii ceva, pierzi altceva. Ai un telefon, însă rămâi fără intimitatea şi farmecul distanţelor. Dacă eşti femeie, preţul votului tău e că ai cedat dreptul de a te ascunde după pudrieră sau jupă. Iar dacă ai cucerit aerul, păsările îşi vor pierde minunăţia şi va mirosi a combus-tibil şi acolo sus.În cazul jurnalismului digitalizat, ai câştigat posibilitatea de a alege să fii informat când doreşti şi de către cine doreşti. Eşti chiar propriul tău agregator, ba uneori şi producător, de informaţii, cu acces nelimitat. Ce ţi-a luat însă progresul e posibilitatea de a te mai baza pe informaţiile pe care le primeşti. Presa nu s-a ticăloşit, oricât partizanat desuet, dar atât de în vogă, ar încăpea în ea. Nu s-a prostit, deşi Jayson Blair, pse-udo-ziaristul de la „The New York Times“ care a pervertit informaţia, a copiat-o şi a inventat-o până a fost dat în fapt, şi-ar găsi azi slujbă la orice site de media de la noi.Problema e doar, obiectiv vorbind, că avem prea mult spaţiu de um-plut, într-un timp prea scurt, cu prea puţine resurse umane. Ca să aco-perim acest spaţiu, ne-am făcut, toţi, ziarişti. Ceea ce, iarăşi, e un pro-gres. De această dată, am pierdut reputaţia şi credibilitatea. Tot în mod obiectiv, nu suntem toţi pregătiţi profesional. N-avem toţi etica vorbei. Şi nici a imaginii – e limpede că orice „social journalist“ de azi, adică bloggerul care vrea să posteze un „selfie“ de la un concert, ştie să ma-nipuleze o poză mai bine decât o făcea Hippolyte Bayard la 1840, care se fotografia în chip de cadavru, ba truca şi fotoexplicaţia („Guvernul

49 48


s-a declarat incapabil să facă ceva pentru Dl. Bayard, iar nefericitul, de disperare, s-a aruncat în apă“).Progresul jurnalistic înseamnă să te informăm cât de repede, cel mai repede. Dar astfel rătăcim pe drum definiţia lui Alastair Campbell – jurnalismul măreţ, de la Woodward şi Bernstein încoace, necesită timp. Or, n-avem aşa ceva. Aşa că scriem ce-a zis ăla, ce-a zis aia, blurăm feţele unor vedete ca pe ale infractorilor ca să mai câştigăm un click, ne luăm ştiri după criteriul „ne-a şoptit o păsărică“ (trăiască Twitter!), dăm naibii fluxul de lucru care înseamnă verificare, editare, sublimare în fond şi în formă. Părem o adunătură de maimuţe aşezate la tastatură şi, poate mai grav, informaţia rezultată e digerabilă doar de către nişte maimuţe fără discernământ, care vor totul banană-n gură.Aici ne-a adus progresul. La un talmeş-balmeş din care nu se mai înţe-lege nimic, iar cei care mai înţeleg, se văicăresc, în căutarea prestigiu-lui şi a credibilităţii pierdute.Închei cu o consolare. Vom avea mereu Parisul, cum se spunea în „Casablanca“. În cazul presei române, după analiza „Ideea care durează de 90 de ani“ şi înaintea ei, Parisul e Cătălin Tolontan.

Petiţia unui petiţionar fără petiţie

Şi somnul jurnaliştilor naşte monştri. Monştrii se văd cu ochiul liber în presa de azi: linşaje mediatice, în care numele sunt deja completate, ca într-o Spânzurătoare jucată pe filele dictando din clasele I-IV, doar că nu sunt şăgalnice, ci ilegale, fiindcă instigă la violenţă; petiţii de pe toate fronturile, de parcă ar fi cineva în drept sau în stare să facă naibii ceva cu revendicările (dar aşa suntem noi, românii, aşteptăm peren Tătucul să ne rezolve problemele şi, până ni le rezolvă, ceea ce nu se întâmplă nicodată, îl folosim la ceea ce ştim mai bine, adică să ne dez-bine, precum Iliescu şi Băsescu).Iar în timp ce ziariştii se hulesc unii pe alţii, monştrii din presă îşi fac treaba cum au învăţat fără să-i înveţe nimeni. Cu majuscule, dar fără subiect şi predicat. Cu accesări cu nemiluita, dar fără pricepere. Şi cu voluptate de ciocli care îi anunţă pe cei de acasă de moartea cuiva însemnat. Şi fără un dram de etică.Ştiu că nu are nicio importanţă şi nici nu m-a întrebat nimeni, însă eu, aidoma lui Ion Cristoiu, n-am semnat petiţia pe care se găsesc deo-potrivă numele unor foşti colegi, precum şi nume pe care le preţuiesc şi le voi preţui necondiţionat (Andrei Pleşu, Vladimir Tismăneanu). În bună măsură, fiindcă nu e războiul meu, apoi, deoarece îmi permit luxul blazării de a considera că totul e inutil – ce vrem să demonstrăm, că suntem mai mulţi decât Hitlerii şi Bin Ladenii fictivi de pe petiţia Antenelor?! În plus, mă preocupă o posibilă petiţie a publicului. A ace-lui public educat şi cultivat care se simte prost servit de presa care a adormit. Iar visul ei e coşmarul cititorilor.Probabil singurul lucru bun petrecut pe fondul somnului profund al presei de calitate e faptul că trolii au prins chip. Guzganii anonimi din subsolurile comentariilor de presă chiţăie azi în direct la televizor şi, indiferent că se numesc Badea sau Banciu, fojgăiala e la fel de abomi-nabilă. O să ziceţi că aceştia nu sunt ziarişti, deşi sondajele de opinie au indicat mereu contrariul. Guzganii au invadat azi solul, cum ieri,

51 50


observaţia îi aparţine lui Artanu’, gloata invadase scena.Dar cine sunt atunci ziariştii? Bloggerii? Despre realizările lor, în ra-port cu cele ale gazetarilor sadea, s-a spus într-un film că sunt un soi de graffiti cu semne de punctuaţie. E ca şi cum ai compara primul ajutor, pe care-l poate acorda oricine, cu aportul şi competenţa unui medic. Cine ar mai fi? Prelucrătorii prin aşchiere ai unor comunicate de presă la care contribuie decisiv oprindu-se la punct, întrucât e prea mult text şi prea complicat să-l rescrii? Mestecătorii unei ciungi care îşi pierde zahărul, prin urmare şi gustul, pe traseul Agenţia de PR – un şefuleţ plictisit care nu-şi citeşte mail-ul, doar îl dă mai departe – un tânăr zi-arist care lucrează la normă şi are timp doar să bage superlative-n titlu ca să facă vizualizări?Mă preocupă, ziceam, că publicul ne-ar putea trimite o petiţie prin care să ne spună pe şleau că s-a săturat de războaiele noastre, de fast-food-ul jurnalistic pe care i-l servim fără să clipim şi că vrea un pic de slow-food. Acel fel elaborat, verificat, meticulos, savuros, şi din care are de învăţat mult mai multe lucruri decât din, citez din minunatul expozeu al lui James Harding, director BBC, telegramele care se numesc azi Twitter şi din Polaroidele pe care le-am botezat Instagrame.Iar dacă vom deveni destinatarii precişi ai unei petiţii numite lehamite, mă tem să nu fim condamnaţi la locul de muncă. Să nu ni se ceară foto-grafii de la locul unui accident aviatic făcute de drone, documentări pe teren efectuate cu ochelarii Google, ştiri-brici editate şi obiectivizate în timp real de oameni calificaţi, zeloşi, de încredere, care au acea ardere de servi interesul publicului şi doar al acestuia.Evident, n-avem nici bani, nici pregătire, nici ştiinţa de a umple cu maximum de informaţie relevantă ecranul unui telefon mobil, coman-damente ale jurnalismului de azi şi de mâine, care au apărut în timp ce scriam unii despre alţii într-un perpetuu oracol al urii. De aceea, îngă-duiţi-i petiţionarului să recunoască onest că n-are nicio petiţie de scris. Pe-a publicului dezgustat, însă, ar semna-o.

Urmează momentul minoritarului de presă

Nostime aceste vremuri, în care cititorii de presă nu mai citesc presa, deşi dau buzna s-o comenteze, întrucât nici nu mai există cititori, ci utilizatori. Şi oricum, aceşti utilizatori nu par interesaţi decât de propri-ile lor păreri. Media a devenit un pretext pentru o cacofonie planetară, în care toată lumea ţipă şi nimeni nu ascultă. Dar e dreptul lumii să-şi facă auzită, pe gratis, vocea anonimă în virtutea libertăţii de expresie – doar nu vrem să fie impuse comentariile de subsol cu nume şi prenume reale, caz în care s-ar vedea că frecăm netul doar în „optul productiv“, în afara căruia accesările se duc în cap!Dar, mi se reproşează, bocesc prea des în textele mele despre presa de azi. Cu toate că, să fiu iertat, bocitoarele de profesie doar mimează du-rerea. În plus, acestea o fac pentru bani. Comentariile mele n-aşteaptă retribuţia, iar preocuparea e onestă, nu contrafăcută.Amicii mei – aşadar, nu postaci anonimi, care se distrează la fiecare săgeată otrăvită trimisă prin tastatură, ci oameni cu valori apropiate celor în care cred şi eu – îmi mai atrag atenţia că textele mele despre media sunt gloanţe irosite în aer. Bref, cititorul ar fi făţarnic. Doar pre-tinde că vrea informaţii corecte, neutre, de încredere. În fapt, dă fuga tot la tabloide (ceea ce sună a stereotip dubios de genul „şi oamenii de cultură ascultă manele la petreceri, numai că nu recunosc“). La o adică, toţi adoră ca ziaristul să le spună din titlu (mă rog, acolo unde era cândva un eneunţ semănând cu un titlu) că o să le stea ceasul, vor înlemni, li se va face pielea de găină şi le vor sări ochii din cap dacă vor citi articolul său.Mai aflu că cititorii ăştia de calitate sunt mult mai puţini, cinstit vor-bind. Păi ar cam fi ăia de citesc „Dilema“, adică pe Pleşu, şi cam aia e. Bine, şi ăia nişte ipocriţi, mamă-mamă! Dacă-i cauţi la accesări, îi gă-seşti toată ziulica pe Gândul şi pe EVZ, or, dacă nici astea nu sunt nişte tabloide ţipătoare!… E drept, însă, că în acest moment, niciun periodic pretins de referinţă de la noi nu mai e de calitate dintr-un motiv simplu:

53 52


toţi fac bartere şi importă neprelucrat şi fără control conţinut jalnic de la surori emoţionale. Totul pentru accesări, totul pentru victorie!Să zicem că aşa o fi. Oamenii dornici de informaţii curate au ajuns nişte minoritari. Iată un exemplu de minoritar. Întâmplător, cel pe ca-re-l socot cel mai valoros editor din presa română e şi prietenul meu. Dumnealui (zic aşa căci nu ne-am tutuit în cele două decenii de când ne cunoaştem şi nici nu intenţionăm) are următoarea exigenţă atunci când primeşte articole la editat: vrea să fie sedus. Nu păcălit din titlu, nu amăgit din subtitlu, nu insultat cu lucruri care se ştiu în debutul articolului, nu dus cu preşul prin balast de cuvinte ca să iasă numărul de semne. SEDUS!Fireşte, prietenul meu e sedus rar spre deloc. Asemenea acestui prie-ten, mă gândesc că ar mai fi câţiva, totuşi. Sincer acum, oameni din instituţii respectabile, de la Banca Naţională la Patriarhie, n-au şi ei dreptul la un articol cinstit, ca la manual? N-ar parcurge şi ei o dezba-tere de idei şi nu de persoane (ştiu şi contraargumentul: la schimbul de idei adoarme lumea-n sală)? N-ar citi şi ei o analiză rotundă, nepartiza-nă, despre plaja responsabilităţii ministeriale în situaţii de criză? N-ar savura nişte infografice cu informaţii verificate, nişte cronologii şi pe înţelesul celor puţini, şi pe al celor mulţi, nişte păreri ale experţilor necompromişi?Ceea ce propun, ca să n-o mai lungesc, este ca instituţiile media care mai au un dram de respect faţă de produsul jurnalistic de calitate şi faţă de eventualul cititor să marcheze limpede dacă urmează un demers de calitate, destinat minoritarului de presă. Ca la televiziunea naţională, unde ştii clar că minorităţile au emisiunile lor. Acum e a ungurului, mâine e a neamţului şamd.Până la urmă, jurnalismul digital, aşa gratuit cum a ajuns, e tot o mar-fă. N-aţi vrea să aflaţi de pe etichetă care pui e crescut bio şi care în incubator?

Ziarul tău de dimineaţă cu piscuţe îmbufnate că s-a făcut luni

Foloseşti reţeaua utilizată azi, la un deceniu de când se năştea într-un dormitor dintr-un campus american, de unul din şase pământeni? Su-per, eşti în pas cu vremurile. Comunici în mod gratuit cu prieteni din altă ţară? Şi mai bine! Răsfoieşti însă Cartea Feţelor ca pe ziarul de dimineaţă, cum constată Will Oremus de la Slate, în timp ce Twitter-ul a înlocuit CNN-ul care ne dădea, prompt şi de oriunde, ştirea momen-tului? Asta e de discutat.Am destule cunoştinţe care n-au mai cumpărat nicio publicaţie în noul mileniu, le lasă rece harababura de pe site-urile deja tradiţionale de ştiri, iar la cafeaua de dimineaţă răsfoiesc Facebook-ul. E un ziar mult mai prietenos, fiindcă e scris doar de prieteni şi de prietenii prietenilor, nu? Şi se scrie la nesfârşit, informaţiile nu sunt înhumate în nişte che-nare din care nu mai pot ieşi pentru actualizare, ca în cazul vechiului tipar. În locul unor ziarişti pe care nu-i cunoşti, poate nici nu ţi-ai dori deoarece îi suspectezi aprioric de partizanat sau conflicte de interese, azi, ştirile ţi le dau cunoscuţii. Ai agenda zilei completă, cu rubrici tra-diţionale, numai că nu mai sunt ordonate obositor şi previzibil. În plus, nu primeşti doar ştirea frustă, ci agregată şi comentată. A fost preluată de undeva – dacă e vorba de meteo, ştirea a apărut când prietenul tău insomniac a observat că ninge. Dar nu-ţi va spune doar că ninge, ci-ţi va oferi un pachet multimedia, cuprinzând mirarea că iarna au loc astfel de fenomene meteorologice, un filmuleţ cu parcarea unde nicio lopată de vecin nu i-a întinat imaculatul, precum şi câteva instantanee de pe o plajă exotică din august (fireşte, la vară vei primi poze cu pei-saje hibernale, de la cei care nu vor să se încoloneze în armata care-şi pune vacanţa cu valuri pe Instagram).Pe Facebook, calendarul zilei e văzut de mai mulţi oameni decât visau jurnaliştii prăfuiţi că puteau fi citiţi, ascultaţi, văzuţi (culeg nişte date dintr-un studiu citat de „New York Times“: se dau şase miliarde de

55 54


like-uri pe zi, sunt distribuite 400 de miliarde de poze, se trimit 7,8 mii de miliarde de mesaje). Astfel, nu afli doar că e luni, ci poţi vedea şi o mâţă îngrozită că începe săptămâna. Sărbătoriţii zilei din presa tradi-ţională, nişte morţi celebri de care probabil n-auziseşi, se transformă pe Facebook în prietenii tăi, cărora le poţi ura, după miezul nopţii, „La Mulţi Ani frumoşi!“ ori orice altă formulă în vogă.Bref, ziarul tău de dimineaţă e viu, are de toate, îţi place şi poate afla toată lumea că-ţi place (sincer, pe ce v-aţi risipi un like: pe un articol sec, tradiţional, despre medalia de argint luată de norvegianul Staale Sandbech în competiţia masculină de snowboard Slope Style la JO de la Soci sau pe o poză pe care mi-am făcut-o la Innsbruck cu sportivul, doar noi doi, la masă, vorbind ca băieţii?). În orice caz, noul tău ziar nu e ursuz – aşa a caracterizat, acum şase ani, cotidianul de referinţă la care lucra un şofer care răsfoia doar tabloidele.Dar lumea nouă nu se clădeşte doar încercând s-o uiţi pe cea veche, zi-cea Henry Miller. Trebuie să te adaptezi, cum sunt tentaţi să o facă acei lucrători din media care nu se mulţumesc să contemple terenul pierdut şi faptul că noul suport de media e un spaţiu virtual în care toată lumea vrea să împărtăşească ştirea că e acasă şi se uită la un film piratat.În principiu, cam ştim cum să facem ca să nu ne trimitem chiar toţi citi-torii pe Facebook. Să le dăm repede chintesenţa informaţiei pe Twitter, 140 de semne, aproape cât un SMS înainte de apariţia smartphone-uri-le (iată, trăim vremuri în care s-a învechit până şi SMS-ul, incapabil să se lupte cu Messengerul de pe iPhone unde le poţi scrie şi celor care nu-ţi sunt prieteni!). Să verificăm, să cităm, să captivăm, să uimim, să scriem exact cât se cuvine – conform aşa-numitei curbe Quartz, un articol scurt are musai 500 de cuvinte (cam 2.700 de semne cu spaţii) dacă e scurt, cam 800 dacă e lung (circa 4.300 de semne, ce revelaţie, atât aveau editorialele mele tipărite!). Tot ce e sub, între sau peste aces-te paturi procustiene pică la proba Netului.A, mai trebuie să nu ratăm ştirea anului. Veţi îngădui, poate, urmă-toarea speculaţie. Dacă „selfie“ a fost cuvântul anului trecut, ştirea lui 2013 a fost un „selfie“ cu preşedintele american şi premierul britanic, zâmbind fericiţi la o ceremonie funerară, în timp ce primul-ministru danez, o femeie, face o poză cu tustrei pentru nemurire (delicioasă

încălcare de protocol, îl mai şi atinge cu mâna pe obraz pe britanic, ca să intre în cadru).În cazul în care însă aşa ceva poate fi considerat o ştire, permiteţi-ne să ne regrupăm şi să mai lucrăm un pic la proiectul de recucerire a publi-cului cititor. Până atunci, vom face feţe-feţe pe Facebook. Like dacă vă place, share dacă mai vreţi.

57 56


Ieşirea din print

La relansarea site-ului meu, rezum ce nu poate fi rezumat dintr-un un sfert de veac de presă tipărită, pe care am slu-jit-o cu trudă, pasiune, flamă, poate şi cu vocaţie, chiar şi când îmi vindeam cărţile pentru că întârzia două luni salariul. Aniversez anul acesta, deşi mai potrivit ar fi să comemorez, circa 9.500 de zile de print (pun la socoteală şi sutele de duminici petrecute la ser-viciu, pe care nu mi le mai dă nimeni înapoi ca să-mi plombez anii de viaţă personală irosită, după ce că nici n-au fost plătite?).N-am niciun regret după 25 de ani de print, ci doar nostalgii, sfâşie-toare, după perioada în care presa, şi eu cot la cot cu ea, era relevantă, dădea jos guverne, influenţa pozitiv şi doct opinia publică, îi aşeza pe Coposu şi pe Raţiu pe locurile meritate din istorie. Informa, dezvăluia, explica, seducea, era temută ca pe timpul în care Napoleon prefera să înfrunte trei batalioane decât trei ziare.Toţi anii ăştia, m-am mânjit de cerneală tipografică – Slavă Cerului, doar de cerneală –, am inhalat cel mai de preţ parfum profesional ce ţinea loc de bonusuri şi compensaţii, al ziarului ieşit de sub tipar, şi am fost norocos să lucrez pentru şi cu Ion Cristoiu, Cornel Nistores-cu, Ovidiu Ioaniţoia, Michael Ringier, Dinu Patriciu. M-au influenţat enorm şi m-au şcolit peniţe ilustre – ale unor publicişti marcanţi de după 1990, Horia-Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu, Vladimir Tismăneanu, Mircea Mihăieş, Nicolae Manolescu, Radu Paraschives-cu – cu care am împărţit pagini drepte, curajoase, curate, pilduitoare, frumoase.Am condus ziare generaliste în vremuri dificile, dar şi un ziar gratuit în vremuri simpatic de bine retribuite, publicaţii săptămânale şi lunare. Un an şi jumătate, ziarul m-a trimis şi într-un studio de televiziune, prilej de glorie în rândurile publicului de vârsta a treia, ceea ce era şi singura satisfacţie, că bani ioc, fu sarcină de serviciu.Am umblat, ca angajat în print, în toată Europa, am fost la campionate

europene de fotbal, box, culturism, ba şi de go, am lansat primul ghid TV pe hârtie lucioasă al unui ziar. Mai recent, am condus şi cel mai mare ziar din istoria României, despre care cred că e, în continuare, şi cel mai bun – ar fi fost, credeţi-mă, şi în vremurile în care mai exista competiţie şi purtam războaie de hârtie mici, efemere, dar care nouă ni se păreau cardinale. Ţin minte, de la acel ziar, modul în care a făcut Peter Imre ochii mari („Cum, Dinu, a dat în tine?!“) când a aflat că Patriciu, Dumnezeu să-l odihnească-n pace, care tocmai mă angaja, fusese subiectul multor comentarii deloc prietenoase din partea mea.Dar gata! Printul e în faţa obştescului sfârşit. Mai dă din mâi-ni – e drept că nu mai lansează degetul acuzator decât când e toc-mit politic ori financiar, în rest, vorba aia, întinde mâna şi nici mă-car nu mai spune poveşti. Însă eu numai sunt acolo. Trebuia să mă prind încă din momentul în care până şi cartea de muncă mi s-a digitalizat că printul o mierleşte, uite că n-am înţeles tendinţa. Şi de ce aş mai fi fost în presa tradiţională, care oricum a fost castrată, la noi, de ani buni, de când i-au fost retezate, harşt!, investigaţiile şi, în sens mai larg, independenţa editorială? Avea dreptate regretatul Robin Willi-ams: „A fi ziarist celebru în print e ca şi cum s-ar duce cea mai elegantă femeie la radio!“ (o, vai, e valabil şi la noi – ziceţi repede, îl cunoaşteţi pe redactorul-şef al ziarului cu cele mai bune vânzări din România?).Aşa că mă lansez în lupta online, fiindcă laptop-iul nu mi-l ia nimeni. Sigur, va fi o competiţie dură – nu am nici iuţeala şoriceilor de tasta-tură din redacţii care joacă leapşa cu ştiri date de alţii, nici aplombul bloggerilor adolescenţi de a sui orice pe pereţii virtuali. Voi încerca să folosesc câte ceva din ce am învăţat în sfertul ăsta de veac: să verific orice informaţie; să mă gândesc înainte de a scrie orice propoziţie că ar putea-o citi cineva care se pricepe; să îl impresionez/ enervez/ se-duc atât de tare pe cititor încât să intre şi mâine pe site; să mai fac, ici-colo, şi un soi de jurnalism în vechea accepţie a lui George Orwell („jurnalismul înseamnă să publici ce alţii n-ar vrea să se publice; restul înseamnă relaţii cu publicul“); să scriu, pe cât posibil, ce am văzut eu, nu ce am auzit de la alţii şi atât; să încerc să fiu obiectiv şi să nu scriu, dacă l-am văzut pe Ponta păşind pe Dâmboviţa, că viitorul preşedinte nu ştie să înoate.

59 58


Generaţia offline. Poate ultima

E prea devreme să mă pronunţ dacă viaţa mea e mai bună sau mai rea de la apariţia Internetului şi, oricum, nu poate fi cel mai influent crite-riu, deşi, iată, invenţia asta a ajuns să fie folosită cam peste tot în lume. Poate că sună bătrâncios, dar fac parte dintre aceia care preferă să ţină un banal răsărit, cu toate cu nu e niciodată prea banal, pentru ei. Şi să nu-l partajeze în reţelele de socializare. Aşijderea, găsesc că poţi face un pustiu de bine, ba să-i îndemni şi pe alţii să o facă, fără să-ţi torni în cap, în văzul tuturor, o găleată de apă cu gheaţă. Dar acesta sunt eu, din punctul meu de vedere, e dreptul fiecăruia să facă exact ceva, câtă vreme nu încalcă dreptul altuia.Ştiu sigur însă că viaţa mea e altfel de când am aflat de existenţa Net-ului. Întrucât fac parte dintre cei care s-au născut înainte de 1985 şi care, încet, dar sigur, devin tot mai rarii exponenţi ai unui leat care a trăit offline mult şi bine. Înţeleg foarte bine ce vrea să spună Leo Mirani de la The Atlantic în titlul “Cum e să faci parte din ultima ge-neraţie care-şi aminteşte viaţa de dinaintea Internetului“. Pe scurt, nu sunt milenar, n-am memorie recentă, dacă mă împuşcă ăştia printre cei din Generaţia Y mor nevinovat, nu mă ţintesc noile magazine şi companii de media, n-o să dau click nici de-al dracului pe ceva care începe cu Vezi aici! ori care cuprinde siguranţa autorului că o să ples-căi de râs citindu-i platitudinile şi bănuielile, copiate în grabă şi pe sărite. În schimb, chit că e o atitudine intelectuală destul de trândavă şi egocentrică – socot că nimic nu trebuie luat de-a gata şi de bun, e important să judeci singur de fiecare dată –, mă bucur să mai citesc, din când în când, lucruri în care cred atât de mult încât regret că nu le-am scris eu prima dată. E cazul volumului “The End of Absence: Reclaiming What We’ve Lost in a World of Constant Connection“, al lui Michael Harris, menţionat de Leo Mirani în articolul pomenit.

Citesc, şi mă trec fiori, când conştientizez câte mutaţii se pro-duc în noua lume a Internetului, în care suntem aproape impul-sivi în dorinţa de a fi legaţi unii de alţii, artificial, însă în aparenţă foarte apropiaţi. Harris se întreabă, şi cititorul o dată cu el, ce im-plicaţii poate avea un tweet răspândit de mii de ori sau un sel-fie care e premiat cu sute de like-uri. Cum pot schimba aceste, în fond, futilităţi, părerea de sine a cuiva care a fost educat, pasămite, a crescut cu gândul că aceste lucruri, poate doar acestea, contează. Îmi place, în egală măsură, observaţia pertinentă a lui Michael Har-ris, legată de obiceiul, fie că suntem milenari, fie am trăit mai mult offline, de a intra pe Net cu ochii cârpiţi de somn, dis-de-dimineaţă. “Ne trezim îndeobşte cu creierul golit. Dimineaţă l-am putea umple cu orice. Dar la cei mai mulţi dintre noi apare instant un soi de panică. În loc să ne gândim ce urmează să facem, ne gândim la ceea ce am pier-dut. E ca şi cum subconştientul ne-ar certa pentru că am stat opt ore offline“, remarcă autorul.Fireşte, există şi remedii pentru a scăpa, cât de cât, de această verita-bilă dependenţă de Internet, cu tot ceea ce presupune ea, mai cu seamă în reţelele de socializare, unde grija faţă de ce fac ceilalţi aproape că o întrece pe cea faţă de noi înşine. Am aflat de oameni care şi-au luat o lună sabatică, în care, adică, n-au deschis Internetul. Sau de şefi ai unor companii europene care au decis ca angajaţii lor să nu mai primească, în timpul concediului, corespondenţa de serviciu.Ceea ce s-ar cuveni să facem însă noi, cei din generaţia offline – deşi nu o prea facem, întrucât suntem prea dornici să arătăm că suntem în pas cu vremurile şi să ajungem dexteri pe tabletă, aşa cum sunt acum, aproape natural, până şi bebeluşii – este să le arătăm generaţiilor urmă-toare beneficiile incontestabile ale unui trai neîmpărtăşit electronic cu toată planeta. Să milităm, înainte de a o pune pe toată pe Internet, pen-tru petrecerea efectivă a vacanţei. Dacă a fost un fiasco, nu va fi dreasă de numărul de aprecieri de pe Net, iar dacă a fost reuşită, partajările n-o vor face şi mai şi.

61 60


Băi, care mi-ai şters comentariul?

În prima sa zi de şcoală, Gigel şi-a dat seama că niciun alt copil pe care-l cunoaşte nu-şi doreşte să ajungă, atunci când va fi mare, ceea ce visează el să fie: moderator de comentarii.Sigur, în pofida dexterităţii sale, probate pe tableta şi pe telefonul in-teligent pe care tatăl său, excedat de precocitatea progeniturii, i le-a cumpărat, Gigel n-are habar ce înseamnă asta de fapt. El are însă un frate mai mare, care pare să ştie. Fratele său e stelist şi ceea ce îl dis-trează la maximum, cum zice el, e să se uite la meciurile de fotbal şi să posteze apoi comentarii pe site-urile ziarelor şi televiziunilor de sport. De multe ori însă, se trezeşte că îi apare, exact atunci când fo-losise argumentul supremaţiei suflării steliste în faţa celei dinamoviste în cuvinte puţine şi fruste, mesajul „comentariu neaprobat“. Atunci, fratele lui Gigel zbiară: „Băi, care mi-ai şters comentariul?“. Gigel îl îngână de fiecare dată, zicând şi el „las’ că mă fac eu moderator şi vi le şterg pe toate!“.Nu e foarte clar de unde a auzit fratele lui Gigel de meseria asta de mo-derator. Poate de la tatăl său, postac altminteri integru şi taciturn, care a fost nevoit să renunţe la fumat în „optul productiv“, interval în care se luptă parte în parte cu „unicii“ de pe site-ul angajatorului, mulţi şi odihniţi. Poate de la unchiul lor, care citeşte presa franceză – e profe-sor, Slavă Cerului, căci dacă era învăţător trebuia să vină la serviciu cu imprimanta şi să dea lecţii după printuri, nu după manuale, fiindcă încă nu s-au tipărit anu’ ăsta pentru ăia micii. Unchiul a aflat că în Franţa există companii de moderare online a comentariilor. Una dintre ele, care deserveşte „Le Figaro“ şi „Liberation“, ştergea astă-vară, în tim-pul conflictului israeliano-palestinian din Gaza, 95% din comentarii (altminteri, media obişnuită are o rată între 25 şi 40%).Gigel şi fratele său n-au înţeles din conflictul israeliano-palestinian de-cât că e un fel de rivalitate între Steaua şi Dinamo. Fratele mai mare l-a trimis pe Gigel la chioşc să ia un ziar, poate vede poza vreunui

comentator. Ciudat, ziarele n-aveau comentarii?! Bine, aveau unele, chiar aşa se chemau, numai că erau nişte texte lungi, sub pozele unora care nu păreau deloc atât de cool precum credeau cei doi fraţi că ar fi şefii comentariilor.În schimb, le-a plăcut ideea că un moderator are super-puteri. Şterge ce vrea el, când vrea el, deoarece ştie mai bine decât oricine ce trebuie să apară şi ce nu. În plus, lucrează cum vrea. Aici, unchiul, sau poate tatăl, a folosit nişte termeni mai ciudaţi – premoderare, postmoderare şi moderare mixtă. De fapt, le-a explicat el, comentariile pot fi suspendate undeva până le citeşte moderatorul, pot fi publicate direct şi şterse ulterior sau şi una, şi alta.Partea mai puţin cool a meseriei de moderator, după cum s-a prins fra-tele lui Gigel, e că însuşi moderatorul are de făcut nişte chestii naşpa, impuse, ceea ce l-a dus cu gândul imediat la faptul că poate ar fi mai bine să fii şef de moderator, însă a tăcut şi a ascultat plictisitorul discurs din care reieşea aşa: moderatorul va aproba numai comentariile care au legătură cu subiectul; va veghea la respectul comentariului, care nu trebuie să fie jignitor sau să se constituie în atac la persoană; va şterge tot ce incită la ură pe criteria rasiale, religioase, sexuale, de naţionali-tate ori alte caracteristici; va bloca, totodată, comentariile care nu sunt concise, al căror autor nu e cine pretinde că e, care dezvăluie detalii personale (numere de telefon, adrese de mail, alte date de contact), în-jurăturile, obscenitatea, sfidarea legii, încălcarea drepturilor de autor, postările care fac reclamă fără un motiv întemeiat şi altele, asemenea. În pofida acestor obstacole – e cam mult de tocit ca să te faci moderator, tre’ să caşti tot timpul ochii – tot e beton, au tras concluzia cei doi fraţi, după ce, în ultima zi de vacanţă, unchiul a venit la masa de sub refugiul din curtea blocului însoţit de un prieten ziarist. Poate că sunt mici, dar atâta pot pricepe şi ei – că dacă zice un ziarist că la ei în presă nu există companii de moderare, înseamnă că, până se vor face ei mai mari, cineva tot va trebui să se ocupe de asta. Gigel şi fratele său au râs cu gura până la urechi, alături de cei mari, când ziaristul povestea că nicio publicaţie de la noi nu are mai mult de 2-3 moderatori, care şi aceia aprobă apariţia multor comentarii, fiindcă le-au zis şefii că postacii trebuie lăsaţi să se certe între ei şi să înjure, fentând toate filtrele de

63 62


cuvinte triviale, pentru că aşa se face trafic. Başca, şefii le-au mai zis că toţi sunt responsabili de conţinutul comentariilor. Adică, zicea ziaristul plesnindu-se pe coapse de atâta râs, am ajuns coleg cu toţi politrucii şi „hater“-ii anonimi?!Una peste alta, fratele lui Gigel şi chiar Gigel au dedus că în România nimeni nu prea ştie ce să facă de fapt cu aceste comentarii. De aceea, abia aşteaptă să fie mari şi să se facă moderatori.Până atunci, lumea în care vor trăi se va transforma. Comentariile din subsol vor deveni articole, iar autorii articolelor vor comenta, eventual, în subsol. Pare o lume de-a-ndoaselea, dar parcă cea de-acum nu e?

De ce jinduim online la aprobarea celorlalţi

Te-ai gândit, înainte să dai click pe ştirea cu aşa-numita Jasmine Tri-devil, femeia cu trei sâni din Florida, care şi-a dorit să ajungă precum venusianca din „Total Recall“, că nu e adevărată? Fiindcă nu e adevă-rată. E un basm pentru copiii mari din online. Aşa cum nici meteoritul căzut în Nicaragua ori cei doi morţi de Ebola care au înviat nu sunt aievea. Aceste ştiri n-au fost verificate, n-au trecut prin filtrul editorilor, dar s-au bucurat de share-uiri şi de like-uri la scară planetară. Şi-apoi, cine să le aşeze în patul procustian al veridicităţii – jurnaliştii care au mai nou ca sursă primară, adesea unică, nişte ciripituri de pe Twitter, niscaiva postări de pe Instagram, comentarii de pe conturi false de Facebook? O analiză sumară a site-urilor care şi-au manifestat îndoiala că pământeana cu trei sâni ar exista demonstrează limpede că aceste surse, care nu prezintă o poveste, au fost mult mai puţin distribuite, deci răspândite, în comparaţie cu cele care au difuzat ştirea nudă, falsă, dar măcar era o poveste. Or, pe Net, ca şi în viaţa de până la o anumită etate, ne dăm în vânt după basme, nu căutăm niciodată probe ale existenţei zmeilor şi nici nu ne îndoim de frumuseţea naturală a prinţeselor– luaţi aceste cuvinte drept prolegomene ale următoarelor constatări.Pare că majoritatea informaţiilor care circulă în noile mijloace de in-formare în masă sunt fabricate, ar putea observa cititorul autohton, într-un laborator similar celui care producea invenţii pe bandă în 1992, sub oblăduirea lui Ion Cristoiu. Comparaţia vi se va părea forţată, dar şi Internetul, la scară istorică, e abia la început şi găseşte planeta într-o tranziţie spre nu e deloc clar ce. Căscăm gura, ca nişte puştani care văd femeia cu barbă la un târg de provincie, la orice bizarerie de pe Internet.Clenciul, dacă permiteţi, aici e: pe Internet, toţi suntem puştani. Doriţi dovezi? Jucăm telefonul fără fir la nivel planetar (din site în site se răs-pândesc nişte informaţii care pe parcurs ajung să nu mai semene deloc

65 64


cu ceea ce fusese iniţial), completăm un imens oracol cu florile, gustă-rile şi melodiile care ne plac pe Facebook şi ne trezim asudaţi că ceva ce am postat nu se va bucura de aprecierea şi de aprobarea celorlalţi.Autorul Michael Harris, într-un interviu pentru Salon.com, spune lu-crurilor pe nume: „Ar trebui să fim conştienţi că aceste tehnologii (n. red. – Internetul) creează ori mai degrabă capitalizează dorinţa noas-tră de a fi aprobaţi. Am creat un Matrix gigantic de aprobare. Nu e nicio mirare că Facebook te lasă doar să placi lucruri. Ne place să catalogăm, să dăm note etc. Dar, mai important, devenim toţi nişte copii emoţionaţi sperând că vom fi aprobaţi. Tehnologiile online au produs un soi de algoritm al aprobării, care ne împiedică să apelăm la un sistem intern de aprobare. Ne descurajează să avem o perspectivă individuală asupra vieţii şi activităţii noastre. Devine un reflex de gân-dire adolescentină, în care aştepţi în permanenţă aprobarea celorlalţi în loc să găseşti în inima şi în mintea ta propriul sens“.Aşadar, ce am învăţat astăzi de pe Internet, copii? Că ne pierdem vre-mea cu telefoane fără fir, oracole şi număratul aprecierilor? Desigur. Şi de ce facem asta? Fiindcă Internetul e atât de proaspăt încât ne-a prins pe toţi abia ieşiţi din pubertate, iar în lumea non-adulţilor, nu e deloc implauzibil să se bucure de atâta succes o reţea de socializare născută într-un cămin studenţesc.

P.S. Abia acum, că m-am lămurit ce copilărie e Internetul, pot trece peste faptul că o poză cu pastramă şi must a luat mai multe aprecieri decât un chestionar exclusiv cu tot mai parcimoniosul, în raport cu apariţiile publice, Mircea Cărtărescu (chestionarul fiind însoţit şi de o inedită şi personală evocare a însemnatului scriitor). Am o singură scuză că îmi număr like-urile: în mine se ascunde un băieţel dornic de aprobare, în timp ce se joacă la năzdrăvănia lui cu tastatură.

Mass-media în anul 25. Resurecţia propagandei comuniste

În ultima zi a campaniei pentru prezidenţialele din 2014, la un sfert de veac de la căderea comunismului, spre sediul partidului condus de can-didatul-stat mărşăluiesc mii de protestatari. Destui sunt tineri, oameni ai mileniului, generaţii care au crescut, vorba aia, cu Internetul de gât. Din piepturile lor ţâşneşte scandarea „Jos comuniştii!“. Dar de unde ştiu aceşti tineri cum sunt comuniştii, fiindcă ei abia se năşteau când cei din urmă dispăreau?! Din media, fireşte.De-a lungul campaniei pentru alegerea noului preşedinte, nota domi-nantă a fost dată, în mijloacele de informare în masă, de resurecţia propagandei comuniste. Paradoxal, în plină eră a Internetului, candi-datul cu o campanie desfăşurată aproape exclusiv on-line s-a oprit în turul întâi, cu un procent mic – un indiciu că ponderea mediului virtual e redusă faţă de mijloacele tradiţionale. Internetul, care nu exista în comunism, nu poate concura încă televiziunile, cele mai mul-te, înrolate voluntar într-un aparat propagandistic amintind de cele de odinioară. Propaganda din 2014 a recuperat, la televiziuni private, armele şi bagajale televiziunii unice de stat dinainte de 1989.Începem cu mistificarea realităţii: la RTV, postul privat al guvernului, ştirile neconvenabile nu apar, în schimb, sunt prezentate unele trucate; aici, manifestaţiile anti-Ponta de vineri n-au existat, fiind însă evocate alte manifestaţii, pro-Ponta, la care ar fi participat în întreaga ţară peste 30.000 de persoane?! La postul public (tot al guvernului), în vechea tradiţie, propaganda comunistă a reinstituit cenzura: manifestaţiile „anti“ puteau fi şi filmate, şi difuzate. Dar nu s-au dat. La TVR, „Viaţa satului“ îşi vede de primul agricultor al ţării, fie el Nicolae Ceauşescu sau Victor Ponta.Continuăm cu realizările guvernului. La RTV şi la Antena 3, orice ştire despre putere devine pozitivă (gen cei şapte sute de lei cu care au fost momiţi profesorii de Ponta, după 25 de ani de la suta de lei promi-

67 66


să tuturor de Ceauşescu) şi e reflectată generos, după cum orice ştire despre opozanţi e prezentată tendenţios. Aşa cum se făcea până în 1989 cu duşmanii din interior la „Reflector“ şi cu cei din exterior la „Din lumea capitalului“.Pentru că şi divertismentul era important de înviat, vechile programe de cântece patriotice şi revoluţionare din anii comunismului de la TVR sunt înlocuite azi, în zi de alegeri, la RTV, cu melodii populare despre mândria de a fi român, întâmplător, chiar sloganul candidatului de partid şi de stat.Trecem şi la cultul personalităţii. Măcar Radu Beligan, elogiindu-l pe Victor Ponta, are experienţă în preamărirea cârmaciului. Imaginându-şi cu voce tare cât de fericită trebuie să fie mama premierului, Florina Cercel duce lucrurile un pic mai departe – identificăm o recitatoare de forţă pe care regimul comunist ar fi valorificat-o plenar. În ceea ce-l priveşte pe Dorel Vişan, care a intuit destinul cosmic al lui Victor Pon-ta, în acest caz, resurecţia comunistă a suit pe nişte culmi pe care nici măcar rapsozii vechiului regim n-au ajuns, de la Corneliu Vadim Tudor până la Adrian Păunescu. În context, se cuvine menţionată şi Lavinia Şandru, jurnalistă la Realitatea, care încearcă să-l încuie, cu ostilitate profund deontologică, pe contracandidat. Însă, când să-l întrebe ceva pe candidat (ce coincidenţă, şeful soţului), renunţă şi îi ridică la fileu o minge atent pregătită în culise, dar, din păcate, care nu mai apucă să fie bubuită în terenul advers. Scena are loc după săptămâni în care la acest post, jurnalista o sprijinise, tot rece, obiectiv, neutru, ca la BBC, pe Elena Udrea. Şi cameleonismul e tot o trăsătură a propagandei roşii – unii legionari au fost bine primiţi, cu tot cu retorică, în partidul comunist!Mijloacele propagandistice comuniste sunt cel mai evidente atunci când e dezbătut, în lipsă, contracandidatul candidatului de partid şi de stat. În această situaţie, la Antena 3 şi la RTV se dezlănţuie delirul calomnios, omisiv, naţionalist, patriotard, xenofob. Pe scurt, neamţul, care e un străin până la urmă, vrea să separe ţara, s-o dea secuilor ori ruşilor, asta, când nu vinde copii pentru organe, cu banii rezultaţi pă-rinţii săi cumpărându-şi castele în Germania.Cu ziarele tipărite e la fel de trist. După 25 de ani de democraţie, am ră-

mas cu patru ziare aşa-numit generaliste. Aveam „Scânteia“, „Scânte-ia tineretului“ şi „România liberă“, acum avem „Adevărul“, „Jur-nalul naţional“, „Evenimentul zilei“ şi „România liberă“. Cel mai constant e „Jurnalul“: de două decenii, e un ziar populist, demagogic, dornic de restauraţie, rrrromânesc, favorabil puterii (oricare ar fi, nu-mai comunistă să fie), având ca scop nu informarea, ci dezinformarea. De care se îngrijeşte Dan Constantin, fost şef al cenzurii comuniste, ilustrul gazetar nevoit să trădeze, după 1989, PCR în favoarea Securi-tăţii reprezentate de prietenul şi stăpânul său, Dan Voiculescu.Acesta e peisajul media construit în 25 de ani de libertate. În esenţă, în anumite mijloace de informare în masă, apărute după Revoluţie, nu s-a schimbat nimic faţă de cele de dinainte, cu excepţia unui misogi-nism primitiv: în comunism, femeile erau tovarăşele noastre de viaţă. Acum sunt bune doar să fie umilite la televizor (probabil involuntar, la Realitatea, „fetele mai au nişte întrebări de pus“, sau voluntar, de un oarecare de la TVR, care a întrebat o candidată dacă a trăit cu un bărbat însurat, întâmplător, duşmanul candidatului favorit).În presa de după 1990 am văzut o caricatură nespus de actuală. Întrucât nu apăruse Internetul, o reproduc din memorie. În faţa unui mormânt, un ardelean îi zice altuia: Doară comunismu’ n-o muritu/ Ci numa’ s-o hodinitu./ Şi unde s-o hodinitu/ Tri trandafiri or răsăritu.

69 68


Cum a învins Facebook televiziunea

În afară de Klaus Iohannis, outsiderul alegerilor prezidenţiale de duminica trecută, scrutinul a mai dat un câştigător pe care l-a recunoscut inclusiv tabăra învinşilor: reţelele sociale.Dar cum s-a putut petrece asta, într-o ţară în care, totuşi, Internetul nu e atât de folosit ca în ţările europene fruntaşe în domeniu şi tot ce e important pare să aibă loc pe micul ecran?În primul rând, dincolo de participarea la vot a “Partidului Facebook“, ai cărui membri au absentat până acum de la urne, victoria electorală are de-a face cu modul în care sunt distribuite informaţiile. Televiziunea, care a adus presa scrisă la sapă de lemn şi atrage toţi banii mari de pe piaţă, s-a dovedit neputincioasă la capitolul răspândire. RTV, Antena 3 şi, într-o măsură mai mică, dar semnificativă, Realitatea TV şi TVR, au dezinformat şi au manipulat audienţa, însă n-au putut concura clickurile omniprezente. Sunt nişte posturi mici, pe când reţelele so-ciale sunt răspândite şi în locurile în care nu există cablu şi, mai ales, în diaspora, acolo unde, dacă informaţiile difuzate de televiziunile favorabile lui Ponta ajung, ajung nu sub forma „ce a dat RTV“ ci “iată ce a mai dat RTV“, adică o informaţie comentată. În plus, în 2014, ştirile nu mai sunt decise de ce e relevant, ci de cât sunt de accesate. Or, o ştire de pe RTV ticălos construită, filmată omisiv, difuzată în dis-perare de cauză (încercând să repare minciuna sfruntată a Gabrielei Vrânceanu Firea, chipurile, aproape de Londra era o secţie de votare goală) şi comentată tendenţios – la Paris nu erau cozi în ziua turului 2! – se pierdea în eter în raport cu cu sutele de fotografii de pe Facebook care demonstrau contrariul. Bref, în timp ce televiziunea pro-Ponta se adresa doar publicului său, deja convins, Internetul era folosit de mulţi cei care încă nu erau convinşi.Înfrângerea lui Ponta din media e şi consecinţa unui mod depăşit de a face presă. Întreaga propagandă roşie a utilizat mijloace nouăzeciste de expresie, când presa era, precum societatea, în derivă şi dezordine:

demonizarea adversarului; încălcări ale unei deontologii elemen-tare (la RTV şi Antena 3, în ziua decisivă a alegerilor s-a făcut cam-panie electorală pe faţă pentru Ponta, TVR n-a difuzat manifestaţiile de vineri seara, RTV le-a prezentat pro-Ponta, deşi fuseseră anti toată ziulica!) ; aruncarea în prima linie a unor ziarişti compromişi (La-vinia Şandru era în conflict de interese când s-a aşezat în genunchi faţă de Ponta la dezbaterea de la Realitatea) sau Monica Ghiurco (prestaţie ostilă în timpul emisiunii cu Elena Udrea). În acest timp, pe Internet se desfăşura o campanie simpatică, în care ironia era principala armă: Victor Ponta nu era, cum apărea Iohannis reflectat la TV, un trădător care vinde copii şi ai cărui părinţi stau într-o locuinţă de lux din Ger-mania, ci Mickey Mouse! Cazul cel mai ilustrativ pentru înfrângere a fost, paradoxal, al lui Mircea Badea. La fel de urmărit, pe Net ca şi la televizor, Badea şi-a erodat singur pseudo-autoritatea, ajungând să fie privit nu ca un lider de opinie, ci ca un fapt divers, care generează trafic, dar nu şi influenţă. Prietenii săi din reţelele sociale nu sunt adevăraţi – aşa cum mulţi dintre cei ai lui Ponta de pe Facebook nu sunt veritabili, aprecierile lor fiind cumpărate – ci doar curioşi.Excepţia care confirmă regula a fost dată de Digi 24, postul TV cel mai respectat în campania electorală. Succesul său s-a bazat pe o imagine şi o grafică moderne, dezbateri echilibrate, feţe care nu sunt uzate ori compromise, produse jurnalistice corecte şi interesante (documentare-le despre cei doi candidaţi).Rezumând, televiziunea cu mijloace învechite a pierdut lupta cu Inter-netul şi pentru că la TV există numai pagina întâi (practic, tot ce apare e prezentat ca fiind cel mai important), pe când pe Internet publicul primeşte şi informaţii personalizate, graţie algoritmului Facebook: la televizor, programul e stabilit de nişte oameni care doar bănuiesc ce vrea audienţa şi prezentat de aceleaşi chipuri obosite şi neprietenoase, pe când pe Facebook ştirile ne sunt date şi comentate de prietenii noştri, de facto, agregatori de ştiri care nu ne-au fost băgaţi pe gât,ci i-am ales noi.În fine, publicul de Net a fost altfel educat. Aşa-numitul „glonţ de argint“ pe care tabăra lui Ponta l-a tras neconvingător şi în aer la cele două dezbateri TV n-avea nicio şansă în faţa unei ploi de „gloanţe

71 70


de argint“ trase minut de minut în reţelele sociale. Televiziunile pro-Ponta au încercat să-şi dreseze publicul aruncându-i un ciolan mare. Or, după cum observa Andrew Breitbart referindu-se la noile mijloace de informare în masă, a dresa un câine presupune să nu îi dai toate recompensele deodată: una câte una, pentru fiecare reacţie adecvată, ceea ce s-a întâmplat în reţelele sociale. Nu în ultimul rând, în termeni de audienţă, măsurarea acesteia la TV e învechită şi, în fond, o generalizare. Pe Facebook, avem însă notificările, devenite mai urmărite decât orice punct de audienţă, întrucât au de-a face cu noi, nu cu o medie rotunjită de statistică.Dacă mai doriţi un argument, îl adaug, deşi îl ştiţi toţi: televizorul e acel dispozitiv care funcţionează îndeobşte într-o incintă şi e conectat la două cabluri, pe când telefonul nu mai are fir şi merge şi la metrou.

Regresul ştirii. De la porumbeii lui Taica Noe până la Evul Digital

Porumbelul s-a întors la el, spre seară, şi iată, avea în ciocul său o ramură verde de măslin. Atunci a cunoscut Noe că s-a scurs apa de pe faţa pământului.Aşa ne învaţă Facerea din Biblie. Dacă agreăm că porumbelul a fost primul furnizor de informaţie de după potop, să convenim şi că ştirea adusă de el era promptă, credibilă, bazată pe fapte de necontestat: apa secase, pământul se zbicise. Mii de ani mai târziu, i-aţi lăsa pe po-rumbeii digitali, cei care alungă informaţiile din titluri bombastice şi blurează imaginile ca să nu vă prindeţi despre ce e vorba, să vă aducă ştirea aşteptată? Vreau să spun – orice ştire? Sigur că azi oricum nu porumbeii aduc ştirile, ci chiar subiecţii lor. În acest mileniu, Taica Noe ar anunţa pe Instagram că a dat de pământ, lăsându-i vestitorului zburător doar calitatea de agregator, de mijloc de informaţii pe care nu le mai produce, ci doar le diseminează.În Evul Digital, istoricii clipei, respectiv mesagerii informaţiilor pu-blice, au devenit compilatorii clipei. E ca şi cum muzica n-ar mai fi scrisă de compozitori, ci de copişti, iar ştirea a ajuns o arie care apare în acelaşi timp pe toate ştimele, cu menţiunea că nici măcar nu mai e muzică, ci o înşiruire de note, pe care o contestă toţi ascultătorii (noroc că încă a rămas în Cutia Pandorei butonul de Dislike, altminteri ne-am da seama instantaneu că nu ne place nimeni şi nimic, iar componenta antisocială şi alienantă a reţelelor sociale şi-ar da arama pe faţă).De ce ar fi mediul virtual cel mai prost suport de informaţii din toate timpurile, pentru că, în esenţă, cam asta e ideea care a generat acest articol? Aparent, mare lucru nu s-a schimbat pe frontul ştirilor: dacă v-aţi întrebat cum arăta Facebook în antichitate, răspunsul e banal – ca acum. La 131 î.Ch., la Roma, nu exista, fireşte, Internet, dar modul de distribuţie al informaţiilor era izbitor de asemănător cu cel de astăzi. Astfel, Acta Diurna, un ghid scrijelit în piatră ori metal al evenimente-

73 72


lor cotidiene şi, totodată, precursor al ziarelor tipărite, avea toate rubri-cile din ceea ce aveam să denumim presă: viaţa cetăţii (edicte, proce-se, execuţii, căsătorii, naşteri, decese), politică (decizii ale Senatului), predicţiile astrelor (horoscop), lupte de gladiatori (sport). Textele din Acta Diurna, expuse publicului în locuri ca Forumul roman, se în-cheiau tradiţional cu mesajul Publicare et propagare. Era, v-aţi prins, un buton de share, graţie căruia ajungeau informaţiile atât la cetăţenii Romei, cât şi la ceilalţi.Cum s-au stricat atât de tare lucrurile pe parcurs? Cum s-a ajuns ca în cel mai cunoscut din lume, „The New York Times“, cel mai citit arti-col de anul trecut să fie unul despre jargonul tinerilor periferici, scris de un student care era în practică?! Chiar trebuie să se dea la o parte profesioniştii şi să fie înlocuiţi cu nişte puşti cărora li se pare că ştiu ce e pe placul vulgului, ajuns să dicteze conţinutul?! Nu mai apreciază nimeni ţinuta în aceste vremuri de nudism digital, în care e viralizat doar fistichiul fapt divers? Atât de mult a evoluat această invenţie nu-mită informaţie digitală de nu a putut decât să copieze probabil primul exemplu de tabloidizare din comunicarea publică, respectiv faptul că sumerienii exagerau în desene musculatura războinicilor?! Serios, nu vi se pare o problemă că prorocii şi steaua de la Răsărit nu-i mai con-duc azi pe magi unde s-a născut Iisus, ci încearcă să ascundă, într-un talmeş-balmeş de informaţii asurzitor, cine a apărut, unde şi ce conse-cinţă are această naştere asupra vieţilor noastre?!Pesemne, răspunsul e în replica din serialul „Redacţia“ de pe HBO: „Cândva, jurnalismul era o vocaţie, nu o carieră“. În Noua Lume, toată planeta practică jurnalismul pe bloguri şi în reţele sociale. Şi nu orice jurnalism, ci Yellow Journalism, cel căruia ar trebui să îi fie recunoscă-tori cei ce îngălbenesc ştirile şi burtierele de Breaking News – o, vai, nu le-au inventat ei, ci Joseph Pulitzer şi William Randolph Hearst. Sau Rock Journalism – stilul practicat de cei care nu ştiu ce să îi între-be pe cei care nu ştiu să vorbească, rezultând interviuri pentru cei care nu ştiu să citească.Comunicăm, de la izvoarele umanităţii, cum putem. Dar primii comu-nicatori erau profesionişti şi de încredere. Că erau pietroglife ori rune scandinave, informaţiile erau oneste, evidente, inatacabile. Vă imagi-

naţi că incaşii care le dădeau celorlalţi de ştire folosind sfori cu noduri intenţionau să îngroape vreo informaţie, ca azi, sub şapte clickuri şi cinci reclame mincinoase? Însuşi zeul Hermes ar pierde astăzi ştirea pe drum, iar soldatul de la Marathon şi-ar da ultima suflare înainte să spună cine a câştigat. Heralzii, curierii, crainicii şi anunţătorii Evului Digital fac de râs veacuri în care pristavi şi poslaneţi îşi făceau treaba cu pricepere şi responsabilitate civică. Să luăm, bunăoară, sfara în ţară – focurile aprinse pe dealuri pentru a fi răspândite informaţiile. Cei care le aprindeau era competenţi, făceau adică focul repede, înainte să vină viscolul, lupii ori tătarii, iar cei care priveau flăcările ştiau exact despre ce era vorba. Aidoma, telalii care făceau strigătele la mezat – nu-şi înşelau niciodată, deliberat şi pentru mai multe accesări, muşte-riii! Dar erau vremuri în care pristavii erau pristavi, iar telalii – telali.În loc de concluzie în ceea ce priveşte insuportabila democratizare a mijoacelor de informare în masă, o angoasă. Pentru îndreptarea lucru-rilor, s-ar putea să fie nevoie de un nou potop biblic. Apelăm iarăşi la Geneză. Văzând Domnul stricăciunea ştirilor, i-a părut rău că a creat Internetul, aşa că a decis să distrugă tot ce a creat până atunci. Nu ne rămâne decât să sperăm că nu îi va lăsa pe forumişti şi pe bloggeri să decidă cine se va sui pe Arca lui Noe.

75 74


Tot ce te-a oripilat la noul jurnalism, dar n-ai mai zis nimic, de lehamite

(o superficială culegere de 5 cugetări vesele despre presa în care puţini am fost, mulţi am rămas)

REVISTA PRESEI. În baza unor surse multiple, credibile, verificate, dar care nu pot fi dezvăluite, presa, aşa cum o ştiam cândva, a murit. În locul ei, avem acum revista presei – pe toate canalele (televiziune, radio, mediu online) se face o sinteză din subiectele publicate de perimatele ediţii tipărite, care, la rândul lor, sunt un conglomerat format din subiectele de ieri şi de alaltăieri difuzate în audiovizual şi pe Net. Spre deosebire de trecut, presa scrisă a renunţat la contribuţia personală sau la ceea ce se numea cândva „pasul înainte“, probabil, pentru că subiectele au fost prea bine tratate în alte părţi pentru a mai fi altfel abordate. Riscul major e ca un consumator exigent, altă specie pe cale de dispariţie, să constate că de fapt peste tot e perpetuată o sin-gură ştire, care nici măcar nu e importantă, ci doar prezentată ca atare. În fine, se aduce o pioasă amintire presei de odinioară, defalcată pe specialităţi, cu vehicule de calitate şi altele de tip tabloid, în condiţiile în care mai nou, ori că e agenţie de presă ori portal de bucătărie, mij-loacele de informare au devenit nişte agregatoare cu de toate, practic, nişte almanahuri care, în comparaţie cu cele tipărite, au dezavantajul de a nu se termina niciodată.AUTORII ŞTIRILOR. Digitalizarea presei a grăbit dispariţia jurna-lismului convenţional din pricina inflaţiei de autori de materiale de presă. Înainte, ştirile despre celebrităţi, politică, sport etc le dădeau ziariştii. Azi, le dau vedetele, politicienii, sportivii, toţi având reţele de socializare sau bloguri, reducându-i pe ziarişti la rolul ingrat de pân-dari ai newsletter-elor, de distribuitori ai unor ştiri gata făcute direct de sursele primare. Partea cea mai nostimă e că nici măcar de aceste surse nu poţi fi în totalitate sigur, întrucât majoritatea celebrităţilor, din

orice domeniu, apelează la „ghost writers“, adică rar le-au scris ei în-şişi (hiper-corectitudinea scrierii şi respectarea spaţiilor şi a semnelor de punctuaţie sunt îndeobşte indicii că autorii ştirilor au alţi autori). Nu în ultimul rând, semnatarii din noul jurnalism sunt liberi să facă partizanat pe linie, bunăoară să-şi scoată basma curată patronul întem-niţat, sau să devină trendsetteri în practicarea degajată a conflictului de interese. De asemenea, a devenit o modă, ba s-a şi viralizat, tendinţa noilor autori de a publica o ştire şi abia apoi de a o verifica, în caz că ţipă cineva (în termeni de nou jurnalism, verificarea din mai multe sur-se precum şi erata sunt cunoscute sub acelaşi cuvânt magic, update).ŞTIRILE SE FAC DIN ŞTIRI. Deşi leapşa ştirilor nu e un apanaj al evului digital, se constată o esaladare a reciclării ştirilor care au dat rezultate anterior (a se citi accesări). Pentru că noii jurnalişti, fără nicio pregătire de specialitate, au fost tocmiţi să se adreseze nu cititorilor, ci utilizatorilor, iar scopul lor nu e ştirea în sine, ci eventuala ei perfor-manţă măsurabilă în vizualizări, şi toate astea, într-un regim de viteză ce ucide orice eventual puseu de personalitate ori originalitate.Practic se iau articole gata apărute, schimbate pe ici, pe colo, şi sunt aruncate în malaxorul internetului. Unde, ghiciţi ce, performează chiar mai bine decât data trecută.COMENTARII. Din momentul în care comentariile anonime din subsolul articolelor asumate au devenit mai interesante şi mai distri-buite decât chiar conţinutul articolelor, presa veche şi-a dat obştescul sfârşit. O tendinţă nouă, care face furori, e ca inclusiv aceste comen-tarii să devină surse de ştiri, printr-un procedeu simplu: însuşi noul jurnalist postează curajos un comentariu, după care, fără să se teamă de generalizări, va scrie un articol din care va rezulta că ceea ce a fost publicat anonim, fără nici cea mai mică posibilitate de a fi controlată veridicitatea, e de fapt un fenomen.DE-A V-AŢI ASCUNSELEA. Faţă de vechile titluri din jurnalismul tradiţional, care te făceau să înţelegi despre ce e vorba respectând de-opotrivă spiritul şi litera stilului acelei publicaţii, noile titluri au cali-tatea de a ascunde esenţa articolului pe care-l preced. Un observator paseist ar putea remarca faptul că aceste titluri par exact cele care au ajuns în coşul de hârtii pe vremea în care tiparul era rege. Titlurile de

77 76


tip nou, dincolo de faptul că par a se oţărî cu mâinile-n şold, sunt des-tinate unor mistagogi cu propensiune ludică, dornici să-şi pună mintea la contribuţie, pentru a ghici ce naiba au vrut să spună autorii titlului, într-un joc de perspicacitate pueril, soldat, aproape de fiecare dată, cu satisfacţia indescriptibilă a cititorului de a conchide: felicitări, m-aţi păcălit şi de data asta, mai intru şi mâine să vă mai dau zece clickuri pentru o farsă uşurică şi cronofagă.

Încă bun de tipar. Cum s-a vărsat cerneala-n tastatură

În cazul în care publicaţia „Charlie Hebdo“ avea doar ediţie online, nu şi una tipărită, elaborată clasic, într-o redacţie, e posibil ca atentatele de la Paris să nu fi avut loc. Fără să fie subestimată capacitatea teroriş-tilor de a-i găsi pe cei vânaţi, chiar după nişte adrese de IP, şi-n gaură de şarpe, e mult mai comod să-i prinzi în şedinţa de sumar pe cei care au păcătuit tipărindu-şi blasfemiile pe un suport concret şi palpabil, nu în spaţiul virtual Internetului.În siajul acestei ipoteze, se poate spune acelaşi lucru despre Lars Vilks, artistul, doctorul în filosofie, activistul şi caricaturistul suedez care a fost ţinta recentului atac din Copenhaga, nevoit acum să se ascundă. Fireşte, e imposibil de spus ce s-ar fi întâmplat dacă galeriile de artă suedeze în care a încercat să-şi expună desenele în 2007 s-ar fi încumetat să-i dea curs cererii şi creaţiile ar fi rămas doar acolo, aninate efemer. E cert însă că publicarea într-un ziar obscur, „Nerikes Allehanda“, a unei caricaturi ofensatoare la adresa profetului Mahomed (retipărită de alte ziare suedeze) i-a atras condamnarea la moarte, tentativa de asasinat din 2009, trecerea pe lista neagră alături de Stephane „Charb“ Charbo-nier în 2010 şi noua încercare de suprimare, de pe 14 februarie 2015.Ajungem şi la cazul olandezului Theo van Gogh, asasinat în 2007 (ce sumbră ironie, obişnuia să spună că nimeni nu-l ucide pe nebunul satu-lui…), după ce scurtmetrajul său „Submission“, dar şi scrierile sale de pe site-ul De Gezonde Roker („Fumătorul sănătos“), i-au grăbit cum-plitul sfârşit. Înainte de a-şi proiecta părerile pe film şi pe site, van Gogh a fost însă un editorialist, controversat, multe dintre scrierile sale tipărite dezvăluind un fervent critic al islamismului.Dincolo de tragediile în sine, aceste episoade pot vorbi despre rele-vanţa, influenţa şi concreteţea presei tipărite. Scripta manent, cum zice adagiul latinesc. Cerneala continuă să fie mai ameninţătoare decât nişte aprecieri iluzorii din mediul virtual. Totodată, e şi teza lui Ed Amory, în articolul „De ce ziarele tipărite rămân puterea dominantă în Marea

79 78


Britanie“. Astfel, deşi publicistul citează un sondaj care arată că în-crederea populaţiei în Wikipedia e mai mare decât cea în jurnaliştii de presă scrisă, concluzia sa este că în alt caz celebru, al dezvăluirilor lui Edward Snowden, acestea au avut impact doar după ce au fost preluate de ediţiile tipărite ale unor ziare influente.În egală măsură, în Marea Britanie, partidele politice se tem mai cu seamă de articolele din presa tipărită, după cum şi şefii marilor corporaţii sunt mai preocupaţi „de o poveste apărută într-un ziar naţi-onal decât de 100 de milioane de impresii în social media“. În acelaşi articol, Amory constată că tsunami-ul tehnologic a surclasat presa tra-diţională în termeni de popularitate, dar şi din punct de vedere finan-ciar, însă aproape orice investigaţie serioasă din Mare Britanie a fost publicată în print, iar ziariştii care lucrează acolo au abilitatea de a schimba agenda publică, de a înfricoşa elitele şi de fi influenţi.Perfect de acord: dacă scandaloasa revistă „Closer“ nu publica detalii-le relaţiei dintre preşedintele francez Francois Hollande şi Julie Gayet, niciun site n-ar fi putut-o convinge pe Valerie Trierweiler că e ceva mai mult decât nişte vorbe-n vânt.Desigur, aceste aserţiuni nu absolvă integral presa tipărită de greşeli sau ticăloşii şi nici tot ce apare pe Internet nu poate fi socotit superfi-cial, inconsistent, efemer, neverosimil. Sunt doar indicii că, deşi toată planeta pare să se fi resemnat cu faptul că mouse-ul a dărâmat călima-ra, cerneala poate fi mai preţioasă decât tastatura.

FICŢIUNIOmul care îşi scria singur comentariile

În vremea Internetului, nimic nu mai era ca odinioară: peste imperfecta omenire offline se pogorâse era democraţiei totale, accesibilă oricui şi gratuită. Oricine avea o pagină şi, mai ales, oricine putea să comenteze orice şi oriunde, la adăpostul unui anonimat sublim, cu atât mai mult cu cât era şi legal. Fiecare postare îşi avea subsolul ei, considerat de câţiva scriitori, exasperaţi de comentariile negative şi pe lângă subiect, drept nişte catacombe unde colcăiau guzgani fără scrupule şi fără iden-titate. Dar aceste manifestări de nefericire, tipice unor indivizi care nu pricepuseră sensul noilor vremi, nu puteau umbri bucuria sălbatică de care avea parte oricine şi orice. Căţelandrul sperios care se dădea drept dulău fioros, găinaţul cu ifose de capodoperă a artei plastice moder-ne, fluturele dornic să-şi ignore trecutul larvar, postacul dispus să-şi ofere serviciile de hater pentru un blid de mâncare cât se poate de offli-ne aveau şi ei dreptul la o opinie, şi şi-l exercitau cu satisfacţia nudă a ucenicei la croitorie care nimereşte din prima gaura acului.Nicicând nu se mai bucurase de o asemenea apreciere subsolul, noul apendice al oricărei opere, acolo unde puteai contesta totul fără să fii nevoit să prezinţi un CV, o calificare, o recomandare, ceva. Gura lumii fusese ridicată la rangul de putere universală. Locatarii dezvăluiau pe pagina de Internet a blocului diferenţele dintre indicii apometrelor şi listele afişate de administrator, dar şi pasiunea acestui până de curând familist serios pentru o fată de la etajul patru pe care doar cu câţiva ani în urmă o privise, aparent dezinteresat, sărind coarda. Oameni care nu ţinuseră în viaţa lor o bidinea în mână bateau record peste record de comentarii la pagina „Rondului de noapte“, din care reieşea că oricât s-ar zvârcoli Rembrandt în mormânt, tablouaşul acelea nu face nicio ceapă degerată şi merită ars de nişte zevzeci precum picturile şparlite

81 80


dintr-un muzeu din Rotterdam. Pacienţii veneau la medic cu printuri-le comentariilor la boala lor expuse pe Net, din care se vedea clar că medicaţia fusese prescrisă greşit. Ocnaşii prezentau dovezi irefutabile faţă de conduita judecătoarei care îi trimisese după zăbrele, în plus, aceasta era şleampătă, peltică, iar în ziua verdictului i se zarea pilozi-tatea de pe membrele inferioare. O, vai, până şi enoriaşii despre care se crezuse că ar fi followeri oneşti ai mesajelor lui Sfântul Ilie luau în derâdere curajul acestuia de a anunţa pe Twitter că urma să tune şi să fulgere de ziua lui, întâmpindu-l cu mesaje de genul „sanchi!“, „să mori tu?“ sau scandarea „Ilie, Ilie/ Cântă altă melodie!“.Ziaristul despre care veţi afla cum a început să-şi scrie singur comen-tariile nu era de modă veche. Era doar sastisit de nivelul scăzut al co-mentariilor, până în ziua in care şi-a făcut un autoportret exclusiv din ceea ce postau cititorii sai neidentificaţi. Apoi decise să îşi facă dreptate cum îl duce capul. Începu să-şi scrie singur comentariile cu variate pseudonime, asigurând un nivel aseptic, elevat, respirabil al dezbaterilor de subsol. Îşi făcu alteregouri care îi deveniră dragi (avea o veritabila slăbiciune pentru un emoticon zâmbi-tor şi pentru mătuşa lui, un semn cu doua puncte urmat de o paranteză închisă, care vădeau vervă, imaginaţie şi continuau articolele mult mai bine decât o făcuse autorul). Apoi renunţă să mai scrie articole, mărgi-nindu-se să dea un titlu oarecare – „Cum a anticipat Revoluţia română macheta unui inversor oscilant cu roţi dinţate conice“, „Avem sau nu nevoie de broccoli“, „Vezi imediat care dintre cei şapte pitici era gay şi ce a zis Alba-ca-Zăpada când a aflat“ – restul făcându-l harnicii postaci din subsol, adică tot el.În curând, îşi dădu seama că nu mai putea ţine ritmul comentariilor, mult mai nuanţate şi mai creative decât propriile sale producţii, aşa că abandonă orice articol şi trecu la asanarea, prin comentariu, a altor productii. Salvă într-o după-amiază, cu numai 1.384 de postari, me-diul până atunci nămolos al corespondenţei dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle. Trecu la nefericita relaţie dintre Mihail Sebastian şi Nae Ionescu. Bombardă pagina aselenizării până când izbuti să con-vingă pe toată lumea cu dovezi de netăgăduit că, totuşi, americanii ajunseseră pe Luna. Şi, cât îi fu în putinţă, transformă, printr-un efort

inimaginabil, subsolurile intr-un mediu frecventabil, loc al argumentu-lui, al dezbaterii civilizate. Când nu mai făcu faţă, invadă subsolurile cu pseudonimele sale care tăceau pur şi simplu, impunând respect prin simpla prezenţă, de fapt era o absenţă, dar care genera în rândurile in-ternauţilor o stimă nestăvilită.Obosit peste poate, se întoarse pe propriul său blog, hotărât să îşi dea în fapt milioanele de identităţi false, dar şi faptele sale de bună credinţă, menite să civilizeze subsolurile noi lumi. Când să îşi introducă parola, zări un banner care îl anunţa că epoca gratuităţilor s-a încheiat, iar pen-tru a accesa acest site sau oricare altul, trebuia să plătească. Ezită preţ de câteva secunde, apoi viră suma respectivă, scrise, în nume propriu şi real, un comentariul lăbărţat şi plin de invective, dintre care unele neaşteptat de porcoase la adresa sa şi îşi închise calculatorul pentru totdeauna.Un comentariu la „Omul care îşi scria singur comentariile“

1. autorul 20 iulie 2013 la 22:03 În spiritul şi litera textului: un articolaş subţirel, de vară, care izbuteşte să-şi camufleze inconsistenţa prin câteva glumiţe, unele, aproape amuzante. Fondul problemei însă e de actuali-tate, poate chiar merită bagatelizat, întrucât doar râsul schimbă moravurile. Destul de interesant, mai trimite!

83 82


Am fost în ţinutul tabloid

M-am întors din cea mai neobişnuită vacanţă în care am fost vreodată. Aflasem de ţinutul tabloid din nişte pliante turistice şi ştiam că e un loc cu totul şi cu totul altfel decât cele în care mai fusesem, aşa că mi-am luat inima în dinţi şi, într-o călduroasă zi de vară, am coborât în gara centrală a ţinutului.Ceea ce m-a surprins încă înainte de a mă da jos din tren era ca staţia aceea n-avea un nume, aşa cum au toate staţiile, ci un mesaj impera-tiv: intră într-un oraş cum n-ai mai văzut! Până sa intri efectiv în oraş, trebuia să parcurgi însă patru-cinci intrări distincte, cărora era suficient să le treci pragul pentru a fi întâmpinat cu un zâmbet de personalul de acolo. De fapt, aveam să înţeleg mai apoi, asta era toată şmecheria cu ţinutul tabloid: nu plăteai nimic, însă trebuia să treci pragul cât mai multor încăperi (localnicii numeau aceste treceri „clicuri“, dintr-un motiv rămas neelucidat) până să ajungi unde doreai.În acest ţinut, toate serviciile erau publice şi, aparent, cei care lucrau acolo se mulţumeau cu privitul. Fiecare vitrină avea un contor şi, cu câţi se holbau mai mulţi (în limbaj local, astea se numeau vizualizări), cu atât erau oamenii mai satisfăcuţi şi-ţi ofereau ce aveau de oferit.V-am zis că era cald, numai că în ţinutul tabloid, nu puteai să-ţi dai sea-ma cât e de cald de fapt! Pe blocuri, în locul panourilor electronice care să indice temperatura şi cât e ceasul, erau mesaje cu care aveam să mă obişnuiesc pe zi ce trecea: „E cald de scoţi limba mai tare decat câinele tau! Dă colţul ca să vezi unde a ajuns zapuşeala!“. Ori: „Undeva plouă torenţial. Fă 18 paşi ca să vezi când intră în vigoare codul galben!“Sau „La ora asta toată lumea e la piscină! Traversează ca să vezi cât mai ai până o gaseşti pe soţia ta cu altul pe şezlong!“. Traversai, iar acolo dădeai de alt panou şi încă de unul şi tot aşa, v-am zis ca era distractiv acolo!Am trecut pe la piaţă într-o dimineaţă, ca să iau pulsul locului, iar anunţul de la intrare m-a izbit drept în ochi: „Intră să vezi pepeni cât

sânii Biancai D! Gustă şi tu ce n-au gustat decât (n.a. – urma o listă destul de lungă cu nişte prinţi, botezaţi şi slavi, a cărei semnificaţie mi-a scăpat)…“. Intrai frumuşel de vreo cinci ori în piaţă şi până la urmă, găseai lubeniţele, iar vânzătoarea îţi făcea şi dop.Aidoma se petrecea la muzeu, pe faţada căruia se lăfăia ditamai anun-ţul: „Uite-o cât e de îndrăgostită! Apropie-te ca să admiri sculptura care aproape ca dă din mâini!“. Nu vă mai povestesc, decât lapidar, că mi-am luat o pereche de jeans drept suvenir, doar că erau un pic cam largi, aşa că i-am lăsat la retuş. Uitasem exact care e intrarea şi m-am pomenit cu următorul anunţ colorat ţipător de pe un panou: „Ce craci! Probează aici blugii care vor face un oraş întreg să stea cu capul întors după tine!“. Am intrat în vreo cinci cabine şi, până la urmă, mi-am luat pantalonii, pe care i-am pus imediat în troller, de teamă să nu se uite toată urbea la mine şi cine ştie ce să mai aştepte de la mine pentru aceste „vizualizări“.În penultima zi de vizită, am vrut să văd şi un meci de fotbal, un ve-ritabil derby local. Am fost un pic dezamăgit, întrucât echipamentul sportivilor era şi el in ton cu întreg ţinutul. În loc de nume şi de număr, fiecare avea un tricou personalizat, pe care scria câte ceva, de la „Sunt bun, dar nu mă vede nimeni“ până la „M-am culcat cu toate fetele de la televizor şi mai nou ascult radioul“, prin urmare, n-am putut afla cine a marcat şi cine a fost eliminat.În tot cazul, vacanţa asta a fost una complet diferită de cele de până acum, cu atât mai mult cu cât n-am cheltuit nimic, totul era pe gratis. Dar ca să intri în vreo cinci locuri ca să iei ceea ce la intrare e recoman-dată drept „pâinea lui Dumnezeu!“, iar cand ajungi la tejghea ţi se dă o franzelă nici macar proaspătă parca nu e chiar potrivit. Zic şi eu, până când mă voi lămuri cum se multumesc tabloizii doar cu privitul altora şi cum pot trăi din asta, ca să import această modă şi în oraşul meu.

85 84


Cu sacoşa goală, prin supermarketul de tabloide

Chiar de la intrarea în magazinul din preajma casei, de unde îmi iau de-o viaţă cele trebuincioase, mi s-a părut ceva schimbat. Bodyguardul prăvăliei cu autoservire m-a întâmpinat cu următorul mesaj: „Surpriză de proporţii. Anunţul de ultimă oră al celui mai mare lanţ de super-marketuri“. Atât a zis şi s-a făcut nevăzut, aveam să aflu abia după ce colindasem tot magazinul că anunţul era legat de ora de închidere, îşi prelungiseră oamenii programul şi aşa aleseseră să comunice. Când să iau căruciorul, m-a izbit un fluturaş agăţat de mâner: „Crezi că este un simplu cărucior? Ce se află de fapt în spatele acestui cărucior! Nimeni nu-şi dă seama, la prima vedere!“. Avea să mă lămurească, într-un târ-ziu, una dintre casierele trupeşe căreia halatul părea că i-a intrat la apă şi se mulase periculos de mult, că în spatele căruciorului era o promo-ţie: fiecare fericit posesor căpăta dreptul de a se aşeza primul la coadă.M-am dus glonţ la raionul de băuturi, întrucât aşteptam nişte musa-firi. Sticlele pe care doream să le iau aveau însă următoarea etichetă: „Vinul rosé din care căpitanul tricolorilor a băut în asemenea hal încât a căzut în zăpadă cu tot cu iubită“. Am trecut în viteză şi pe lângă baxurile care conţineau „Află singur cât pot să râgâi dacă bei o sti-clă de 2,5 litri!“. M-am lăsat păgubaş şi m-am dus la dulciuri. Acolo scria mare pe tot raftul: „Mai ţii minte napolitanele copilăriei? Vezi cât de mult s-au schimbat şi ce gust au acum!“. Dedesubt, altă dan-dana: „Asemănarea incredibilă dintre aceşti biscuiţi! N-ai să crezi ce fac când dau de lapte!“. Mai departe, răsărea un mesaj scris negru pe galben: „BREAKING NEWS. România sub nămeţi. Ia de AICI cre-ma de mâini cu care TOŢI scapă de degerături!“. La raionul cu mici produse de vestimenţie, am găsit „Tipurile de chiloţi bărbăteşti care le înnebunesc pe femei“, „Maiourile pe care Pepe şi Raluca le-au căutat la Milano“, „Bikinii minusculi pe care să-i porţi pe marginea piscinei, cu sânii goi!“.La mâncare, surprize peste surprize: „N-ai să găseşti în tot cartierul:

carne proaspătă, gata pregătită pentru gătit. Înghiţi aşa ceva?“, „Câr-naţi ţărăneşti – dă jos ţipla ca să-ţi aminteşti de unde ai plecat!“, „Lapte de consum, din ugere pe care şi le-ar dori toate vacile“, „Ulei floarea soarelui. Pune-l în tigaie să te ştie tot cartierul când eşti acasă!“, „Ba-gă-n tine pe săturate! Aici găseşti alimente săţioase care nu te îngraşă“.Inutil de precizat, am plecat cu sacoşa goală, spre ieşire, nu înainte de a-l auzi pe paznic: „Cumpărătorul de care râde toată România. Hai înapoi dacă vrei să auzi ce-a păţit ultimul care a plecat fără să ia nimic de la noi!“. N-am zis nimic, poate sunt eu demodat. În tot cazul, îmi displace să fiu tutuit.

87 86


Păţaniile ştirii când Facebook era rege

În vremea despre care cutez să vă dau de ştire, armonia deplină se pogorâse pe Pământ. Toţi oamenii erau prieteni între ei pe Facebook – un corp ceresc pe care se putea ajunge aproape din orice punct al Terrei, doar cu o parolă şi cu dorinţa de a socializa –, vieţuind potrivit sentinţei cu care se încheiaseră cândva basmele: şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi. Un optimism robust îi cuprinsese pe locuitorii de pe Facebook, în po-fida faptului că bătrâna planetă de pe care proveneau părea să se adân-cească într-o criză cu care în zadar îşi băteau capul politicienii şi eco-nomiştii. Dar pe cât erau de fericiţi prietenii de pe Facebook, pe atât erau de nefericite ştirile din acele timpuri. Căci ştirile nu mai erau ştiri aşa cum fuseseră ele cunoscute. Cum apă-reau, cum se învecheau. Le puteai afla de pretutindeni şi le putea scrie oricine. Autorii lor tradiţionali se încăpăţânau să le adapteze vremuri-lor, dar rareori izbuteau. Mai nou, le croiau după calapoduri ridicole, şi nu puţini se lăsaseră păgubaşi, refuzând să le mai producă pe măsura draconică a Twitter-ului (nu mai mult de 140 de semne), a SMS-urilor ori a benzilor care se plimbau în partea de jos a televizoarelor. Unde mai pui, ştirile nu mai apăreau acolo unde le plăcea lor, ci în cele mai neaşteptate locuri. Devenise o modă să fie strecurate printre preo-cupările favorite ale prietenilor de pe Facebook. De aceea, ştiri care al-tădată ar fi făcut valuri erau adesea strivite de vecinătatea cu o melodie veselă de pe YouTube ori cu observaţia unui prieten că se oprise ploaia, ceea ce provoca îndeobşte un potop de comentarii. În plus, ştirile erau prea multe, prea sobre, prea ştiri. Riscau să strice cheful prietenilor de pe Facebook, aceştia preferând ştirile pe care le fabricau ei înşişi, net superioare celor furnizate de mijloacele învechite. Iar când apărea o ştire proastă, prietenii găseau imediat ac de cojocul ei. Era suficient să scrie pe Facebook/BreakingNews că legiştii nu găsiseră nimic suspect la autopsia cântăreţei Amy Winehouse, că şi apărea enunţul „lui Julia

Conaway Bondanella, Lynn Ellingwood, Dawn Kezele Jones şi altor 19 le place asta“, transformând nefericitul eveniment în ceva drăguţ. Aceeaşi păţanie şi în cazul ştirii muncite de o prestigioasă agenţie in-ternaţională („Poliţia: suspectul atacurilor din Norvegia mai avea des-tulă muniţie când s-a predat“). Mintenaş, lui Gary Doston, Kaster Troy, Vickie Woodcock şi altor 19 le plăcea asta! Tot de atunci datează şi o ştire care avea să provoace o mai mică vâlvă decât merita: reîncarnarea lui F.M. Dostoievski. Acrit de experienţa jurnalistică din viaţa anterioară, când se plângea că nu-şi putea cize-la scrierile din cauza termenelor-limită nemiloase, Fiodor Mihailovici decise să publice o nouă versiune a romanului „Crimă şi pedeapsă“. Cum gloria publicaţiei „Russki vestnik“ („Mesagerul rusesc“) era is-torie, Dostoievski îşi încredinţă rândurile prietenilor de pe Facebook. Romanul nu mai fu, însă, încheiat. Scriitorul renunţă după al doilea capitol, găsind insuportabile sugestiile amicilor săi virtuali de a-l face să semene mai tare pe Raskolnikov cu actorul din cea mai reuşită ecra-nizare. Aşa se întâmpla pe vremea când Facebook era rege. Căci de n-ar fi, nu s-ar mai povesti.

89 88


Confesiunile unui trol

Sunt un trol şi iubesc tot ce urâţi voi, aşa cum urăsc tot ce iubiţi voi. Îi hărţuiesc pe cei care nu sunt ca mine, îi ponegresc, îi aşez la un Zid al Ruşinii ce nu poate fi şters definitiv, de pe o planetă virtuală care a de-venit lumea de când a apărut Internetul. Sunt un „netăţean“ de frunte, influent şi cu milioane de admiratori, al acestei cetăţi universale şi mă bucur sălbatic de libertatea de a huli, de a terfeli, de a umili pe gratis şi în deplin anonimat.Nicio invenţie de pe lumea asta nu m-a mângâiat mai mult decât Inter-netul, înainte de apariţia căruia eram doar un biet vandal. La adăpostul întunericului, vopseam statui şi inscripţionam ziduri cu măscări, dis-trugeam opere de artă, rupeam flori şi făceam ţăndări ghivecele din curţi, răpeam pitici de grădină, scrijeleam tot ceea ce alţii apreciau. Adoram să fac asta, după cum jubilam să le văd mutrele celor care vedeau că am trecut pe-acolo şi nu ştiau că eu eram cel care le stricase bucuria. Cel ce mânjise, scrisese porcării, zgâriase maşina, îşi denunţa-se vecinii ori rivalii în dragoste, turnase de dragul turnătoriei.Numai că înainte era destul de riscant. Puteam să fiu prins, dat în fapt, condamnat la oprobriul public ori chiar închis. De când am Internet, sunt rege peste un sat fără câini şi fără reguli. Pot să fac toate lucrurile astea de acasă. De fapt, aproape de oriunde. Nu încercaţi să descoperiţi cine sunt. V-aţi putea amăgi că mi-aţi dat de urmă găsind cine ştie ce identitate prin America de Sud ori Asia, când eu sunt chiar în spatele vostru şi mă distrez de minune. Am mii de identităţi, pseudonime, IP-uri, pagini fictive pe reţele sociale, la adăpostul cărora urăsc sincer, spamez, compromit, batjocoresc, necinstesc, spurc.Aşa că m-am făcut postac. Pe rând, am atacat femeile, minorităţile na-ţionale, cele sexuale, bicicliştii, colegii, ba chiar şi familia. În politică mi-am găsit o slujbă minunată – la început, am fost uluit că cineva poa-te să plătească pe altcineva pentru ceea ce eu făceam oricum, din pură plăcere. Adoram să postez în neştire minciuni, calomnii, invective. Şi

aşa am descoperit presa, un mediu ideal, în care oricine poate să co-menteze orice la finele unui articol. Am făcut nenumăraţi ziarişti să se lase de meserie, să nu mai fie siguri de nimic. Le-am compus portrete şi CV-uri false, le-am pus în cârcă vini care se răspândeau instantaneu şi nu apucau să mai fie dezminţite. I-am determinat să se lase de mese-rie. Să nu mai informeze, ci doar să notifice. Să renunţe la opinii, care nu puteau fi la fel de savuroase ca ale mele. Le-am uzurpat încrederea în sine şi încrederea publicului în jurnalism, care a ajuns o nesfârşită cronică a faptului divers, unde intervin cu plăcere: comentez ceva ce n-are nicio legătură cu subiectul, ameninţ, jignesc, întrerup, provoc.Sunt atoateştiutor. I-am făcut pe scriitori să nu mai scrie, pe intelec-tuali să nu mai iasă în public, pe actori să nu mai joace, pe cântăreţi să nu mai cânte. Fiindcă scriu mai bine decât scriitorii, altfel nu m-ar citi atât de multă lume. Sunt mai intelectual decât intelectualii, cânt mai bine decât tenorii, împart dreptatea mai abitir decât judecătorii, nasc mai bine decât mamele, pictez mai frumos decât pictorii, joc mai convingător decât actorii, am mai multe informaţii decât oamenii de ştiinţă, gătesc mai gustos decât bucătarii de pe site-urile de mâncare. Mă pricep la tot şi la toate, ca un invitat permanent la dezbaterile TV, cu avantajul că sunt invizibil.De când sunt trol, lumea voastră a devenit a mea. O controlez şi pe verticală, şi pe orizontală, ca într-un serial care începea cu o voce ma-lefică după care mă dădeam în vânt. La început, mă temeam că doar eu sunt altfel. Doar mie îmi place să îi văd pe alţii că suferă din cauza minciunii, a calomniei, a bădărăniei, a răsturnării valorilor, a confuzi-ei, a lipsei de relevanţă, a ştirilor care te trag de mânecă, a talmeş-bal-meşului din micile aparate cu Internet. La care vă holbaţi când mergeţi pe stradă, când mâncaţi, când sunteţi în vacanţă, când vă treziţi şi când vă culcaţi. M-am înşelat. Suntem o armată răspândită în toată lumea. De aceea, vă mulţumesc. Nu mai sunt un gnom întruchipând forţele rele ale naturii, ascuns prin subterane. Am ieşit la suprafaţă şi, oriunde m-aş uita, văd numai troli. Pot să mă retrag, ura mea e pe mâini bune.PS. Desigur, e o falsă confesiune. În realitate, nu sunt trol. N-am pos-tat niciodată vreun comentariu anonim, nu intenţionez şi nici nu pot, structural. Problema e însă că altora le-a fost atât de uşor să devină…

90


Cea mai scurtă fabulă contemporană cu hateri

Au fost odată ca niciodată nişte ursuleţi de pluş pe care îi îndrăgeau toţi copiii de pe Pământ, indiferent de ciorăpei, bleu sau roz, rasă, educaţie, bogăţie şi chiar vârstă (bunăoară, Mr. Bean era un copil mare care nu putea deloc adormi fără ursuleţul său).Într-o bună zi, copiii din toată lumea au început să-şi critice ursule-ţii. Că sunt de pluş. Că n-au viaţă. Că nu se pot compara cu prietenii imaginari, care, fie şi imaginari, sunt mai reali decât aceşti ursuleţi. Că nu sunt ursuleţi, copiii ştiind mai bine cum e, de fapt, să fii ursuleţ. Singura problemă era că ursuleţii nu ştiau de fapt cine îi critică atât de abitir, întrucât copilaşii îşi schimbau vocile şi îşi puneau nişte măşti care îi făceau imposibil de recunoscut.

MORALA. În lumea Internetului, orice comentariu anonim, venit de oriunde, ar putea avea în spate un copil rău, care nu mai iubeşte ursu-leţii.

SFÂRŞIT

Documents

Aici era cândva un titlu