1

Corpul Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România

Filiala GORJ

PROGRAM PREGĂTIRE STAGIARI

ANUL 1 semestrul I

PREGĂTIRE TEHNICĂ

Lector formator

Lect.univ.dr. Ştefan Bunea

ASE București

Director INDPC, CECCAR

Tîrgu-Jiu 2012

2

Tema de dezbatere 1

Raportarea financiară din România între conformitatea cu directivele

europene și convergența cu standardele internaționale de raportare

financiară

1.1.Reglementări contabile conforme cu Directivele Europene

Reglementările contabile conforme directivelor europene sunt reprezentate de OMFP

3055/2009 cu modificările ulterioare. În cazul entităților care utilizează sistemul simplificat

de contabilitate se aplică Ordinul 2239/2011 care este o simplificare a celui dintâi menționat.

Ordinul 3055/2009 este transpunerea în legislația națională și adaptarea directivelor a

IV-a și a VII-a emise de Comisia europeană precum și a altor directive cu efecte în planul

raportării financiare.

1.Directiva a IV-a, adoptată în 1978 oferă statelor membre ale Uniunii Europene o

serie de opţiuni privind formatele situaţiilor financiare (cunoscute şi sub denumirea de

documente contabile de sinteză), regulile de evaluare şi cerinţele privind comunicarea

financiară pentru întreprinderile individuale.

Existenţa, în această Directivă, a unui număr important de opţiuni a dus la menţinerea,

în mare parte, a diferenţelor între sistemele contabile ale ţărilor Uniunii Europene.

Directiva a IV-a a suportat o serie de modificări în timp, cele mai importante

realizându-se prin Directiva 2003/51/CEE a Parlamentului European şi a Consiliului din 18

iunie 2003 pentru modificarea Directivelor 78/660/CEE, 83/349/CEE, 86/635/CEE şi

91/674/CEE privind conturile anuale şi consolidate ale anumitor tipuri de societăţi

comerciale, băncilor şi altor instituţii financiare şi ale societăţilor de asigurare privind

modernizarea şi actualizarea regulilor contabile, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii

Europene nr. L 178 din 17 iulie 2003.

2.Directiva a VII, adoptată în 1983, vizează regulile de întocmire a situaţiilor

financiare la nivelul grupurilor de societăţi (conturi consolidate).

Directivele Europene a IV-a și a VII-a au suportat o serie de modificări în timp, cele

mai importante realizându-se prin Directiva 2003/51/CEE a Parlamentului European şi a

Consiliului din 18 iunie 2003 pentru modificarea Directivelor 78/660/CEE, 83/349/CEE,

86/635/CEE şi 91/674/CEE privind conturile anuale şi consolidate ale anumitor tipuri de

societăţi comerciale, băncilor şi altor instituţii financiare şi ale societăţilor de asigurare

privind modernizarea şi actualizarea regulilor contabile, publicată în Jurnalul Oficial al

Uniunii Europene nr. L 178 din 17 iulie 2003.

1.2.Cadrul legal și sfera de aplicare a IFRS în România

În România, există entități sau grupuri de entități care au obligația de a asigura

raportarea financiară cu caracter general pe baza Standardelor Internaționale de Raportare

Financiară (denumite în continuare IFRS).

3

Conform OMF nr. 1121/20061, în ţara noastră, începând cu 1 ianuarie 2007,

societăţile cotate pe o piaţă reglementată sunt obligate să aplice referenţialul IFRS pentru

întocmirea situaţiilor financiare consolidate. Socetăţile bancare vor continua să aplice

IFRS (pentru ele obligaţia există de la 1 ianuarie 2006). Celelalte societăţi de interes public

pot aplica acest referenţial opţional, neexistând o obligaţie legală în acest sens.

Începând cu 1.01.2011 prin Ordinul Băncii Naționale a României („BNR”) nr. 27 pentru

aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu Standardele Internaționale de Raportare

Financiară („IFRS”) aplicabile instituţiilor de credit vor aplica IFRS în scopul elaborării

situațiilor financiare individuale toate instituțiile de credit care își desfășoră activitatea în

România, inclusiv sucursalele din România ale instituțiilor de credit străine și sucursalele

din străinătate ale instituțiilor de credit persoane juridice române.

Decizia de extindere a sferei de aplicare a IFRS în România este rezultatul acordului

încheiat de România cu Fondul Monetar Internațional.

1.3.Prezentarea IASB și a produselor sale

Cine este IASB?

Referenţialul contabil internaţional este produsul organismului internaţional de

normalizare "Consiliul internaţional al standardelor contabile" (International Accounting

Standards Board: IASB). Înfiinţat în 1973, acest organism (numit initial IASC - International

Accounting Standards Committee) a avut ca obiective elaborarea şi publicarea, în interesul

publicului, de standarde contabile internaţionale ce trebuie să fie respectate cu ocazia

prezentării situaţiilor financiare, precum şi asigurarea acceptării şi aplicării acestor norme la

nivel mondial.

Standardele internaţionale sunt aplicate cu precădere de întreprinderile mari (în special

grupuri de societăţi), care au vocaţie internaţională şi care sunt influenţate sau sunt chiar

consecinţele fenomenelor de mondializare şi de globalizare.

Practic, în prezent, accesul la finanțare pe cele mai multe dintre piețele bursiere ale

lumii este condiționat de prezentarea unei raportări financiare cu scop general conformă IFRS

IASB este finanțat printr-o fundație (IFRS Foundation).

Principalele obiective ale IFRS Foundation și ale IASB sunt:

dezvoltarea unui set unic de standarde internaționale de raportare financiară de înaltă

calitate, inteligibile și global acceptate ;

promovarea utilizării și aplicării riguroase a acestor standarde ;

luarea în considerare a nevoilor de raportare financiară a economiilor emergente și a

entităților mici și mijlocii;

1Această reglementare este transpunerea în legislația națională a prevederilor Regulamentului 1606/2002 aprobat

de Parlamentul Europei privind aplicarea standardelor contabile internaţionale, publicat în Jurnalul oficial al

Comunităţilor Europene din 11 septembrie 2002.

Regulamentul 1606 stipulează că toate societăţile cotate vor trebui să aplice referenţialul IFRS în conturile

consolidate începând din anul 2005 dar lasă statelor membre şi posibilitatea de a autoriza sau impune utilizarea

acestui referenţial în conturile consolidate ale societăţilor necotate sau chiar în conturile individuale.

4

aducerea la convergență a standardelor contabile naționale și a IFRS prin soluții de

înaltă calitate.

Care sunt produsele IASB ?

Produsele IASB sunt:

1)Standardele Internaționale de Raportare Financiară și interpretări ale acestora (IFRSs and

IFRICs).

IFRS cuprinde:

a)un cadru general conceptual (care stabileşte obiectivele situaţiilor financiare, defineşte

elementele situaţiilor financiare, stabileşte criteriile de recunoaştere a acestora, prezintă

caracteristicile calitative ale situaţiilor financiare, convenţiile de bază, bazele de evaluare,

conceptele de menţinere a capitalului etc);

b)un pachet de standarde contabile internaţionale (IAS: International Accounting Standard) şi

de standarde internaţionale de raportare financiară (IFRS: International Financial Reporting

Standards);

c)un pachet de interpretări referitoare la unele dintre subiectele standardelor IAS și IFRS (SIC

şi IFRIC) .

2) Standardele Internaționale de Raportare Financiară pentru entități mici și mijlocii (IFRS for

SMEs) ;

3)Materiale educaționale privind aplicarea IFRS ;

4)Traduceri ale IFRS în diverse limbi, realizate sub licența IFRS Foundation.

Cum sunt organizate IFRS Foundation și IASB ?

Consiliul de Supraveghere al autorităților

pieței de capital

(Monitorizare)

Comitetul "Trustees" al IFRS Foundation

(Guvernanță)

Consiliul

Consultativ al

IFRS Elaborarea Standardelor

(normalizare):

IASB (Consiliul

Standardelor Internaționale

de Contabilitate)

și

IFRIC (Comitetul de

Interpretare a IFRS)

monitorizare raportează

oferă consiliere

strategică

numește informează

supraveghează, susține și

finanțează

5

IFRS Foundation are în prezent 20 membrii reuniți într-un comitet numit "Trustees".

Structura acestuia este următoarea:

-6 reprezentanți din America de Nord (cinci americani și un canadian);

-6 reprezentanți europeni (doi francezi, un german, un italian, un spaniol, un olandez);

-6 reprezentanți ai zonei Asia/Oceania (doi japonezi, un australian, un chinez, un indian și un

corean);

-un reprezentant al Americii de Sud (Brazilia);

-un reprezentant al continentului african (Africa de sud).

Responsabilitățile Trustees sunt, printre altele :

-susținere acordată IASB, Comitetului de Interpretare a IFRS și Consiliului Consultativ ;

-elaborarea și modificarea procedurilor operaționale, aranjamentelor consultative și procesului

de emitere a standardelor;

-revizuirea anuală a strategiei IASB și evaluarea eficienței acesteia;

-asigurarea finanțării IFRS Foundation și aprobarea anuală a bugetului.

Eficiența comitetului Trustees în realizarea funcțiilor sale este evaluată de un comitet

de supraveghere (Trustees’ Due Process Oversight Committee).

IASB dispune de un Consiliul Consultativ (IFRS Advisory Council) şi de un Comitet

de Interpretare (IFRIC – International Financial Reporting Issues Committee care nu este altul

decât fostul SIC – Standing Interpretation Committee).

Consiliul Consultativ IFRS este constituit, la propunerea Trustees, din reprezentanți ai

utilizatorilor, preparatorilor de conturi, analiști financiari, reprezentanți ai mediului

universitar, auditori, organisme de normalizare, organisme profesionale și grupuri de

investitori afectați și interesați de activitatea IASB. Acesta se întrunește de trei ori pe an

pentru consilierea IASB în legătură cu problemele apărute, agenda și programul de lucru.

Comitetul de interpretare a IFRS este însărcinat cu interpretarea normelor existente.

Aceste interpretări sunt supuse IASB pentru aprobare. El este compus din 15 membrii la care

se adaugă reprezentanţi ai IOSCO (organismul internaţional al comisiilor de valori mobiliare)

şi ai Comisiei Europene în calitate de observatori.

1.4.Avantajele și dificultățile aplicării IFRS

Avantaje Dificultăți

Accesul la finanțate Costuri mari de implementare (IT,

formare personal, proceduri etc.)

Transparența în comunicarea financiară Schimbări în organigrama entității și

alocarea responsabilităților privind

colectarea informației, prelucrarea și

raportarea ei

Comparabilitatea informației Creșterea volatilității rezultatului

Reducerea costului capitalului Creșterea ratei de îndatorare

Creșterea calității și oportunității

informației

Natura complexă a IFRS

Armonizarea raportării interne cu cea

externă

Lipsa unor interpretări uniforme în cazul

aplicării IFRS

Reflectarea realității economice în

situațiile financiare

Adaptarea la modificările frecvente ale

IFRS

Deconectarea raportării financiare de

regulile fiscale locale

Dificultatea de conciliere între rezultatul

contabil și cel fiscal

Raționamentul profesional Raționamentul profesional

6

1.5.Conținutul raportării financiare conform IFRS

Conținutul unui set complet de situații financiare IFRS

Situaţia financiară Conţinut

1.Situaţia poziţiei financiare Descrie poziţia financiară a întreprinderii prin

intermediul elementelor de active, datorii şi capitaluri

proprii;

2.Situaţia rezultatului global Descrie performanţa globală a entităţii prin intermediul

elementelor de venituri şi cheltuieli.

3.Situaţia fluxurilor de

trezorerie

Descrie variaţia trezoreriei de la un an la altul prin

fluxurile de încasări şi plăţi aferente diferitelor

categorii de activităţi.

4.Situaţia variaţiilor

capitalurilor proprii

Descrie variaţiile în averea proprietarilor întreprinderii

şi oferă o imagine a rezultatului global (economic) al

întreprinderii.

5.Politicile contabile şi

notele explicative

Deoarece informarea conţinută în celelalte situaţii

financiare furnizează o imagine incompletă a poziţiei

financiare, a performanţelor şi a mişcărilor de

trezorerie ale întreprinderii, informarea necesară pentru

a completa imaginile de sinteză referitoare la entitatea

descrisă va fi prezentată în note. Informaţia din note

poate fi contabilă dar şi extracontabilă. Ea poate să fie

furnizată şi în limbajul curent, nu doar cifric. În note se

descriu politicile contabile, prelucrările (tratamentele)

utilizate pentru măsurarea şi contabilizarea elementelor

prezentate în situaţiile financiare, explicaţiile

referitoare la incertitudini şi eventualităţi, etc.

Situaţiile financiare sunt menite să satisfacă atât nevoile comune de informare

manifestate de diferitele categorii de utilizatori cât şi anumite nevoi particulare. Astfel,

preparatorii de conturi trebuie să asigure o informare generală şi una particulară. Informarea

generală se realizează prin situaţiile financiare fundamentale (situația poziției financiare,

situația rezultatului global) şi prin situaţiile financiare care întregesc imaginea poziţiei

financiare şi a performanţei întreprinderii (tabloul fluxurilor de trezorerie şi situaţia variaţiilor

capitalurilor proprii). Informarea particulară, destinată anumitor categorii de utilizatori se

asigură prin notele la situaţiile financiare dar şi prin suplimente de informaţii

În general entitățile mari auditate sunt cele care au obligația de a prezenta întregul set

de situații financiare. Entitățile mici și mijlocii fac o raportare simplificată care surprinde

obligatoriu doar bilanțul contabil, contul de profit și pierdere și notele.

Entitățile care fac apel public la economisire (ale căror titluri sunt cotate pe piețe de

capital reglementate) sunt obligate să furnizeze mai multe informații decât celelalte.

Întreprinderile sunt obligate să facă cel puțin o raportare anuală. Pe lîngă aceasta mai

pot exista obligații de raportare interimară.

Un raport anual IFRS făcut public cuprinde mai mult decât situațiile financiare ale

entității. În sinteză, într-un raport anual al unui grup de societăți putem găsi:

a)misiunea companiei și valorile ei (deschidere, încredere, inventivitate etc.)

b)indicatorii cheie de management al performanței;

c)declarația directorului general;

7

d)raportul directorului executiv (CEO-Chief executive officer);

e)raportul directorului financiar

Sunt prezentați principalii indicatori financiari de performanță: marja brută, EBITDA, costuri

operaționale, rezultatul net, rezultatul pe acțiune, dividendul pe acțiune, fluxul net de

trezorerie din activitatea de exploatare, surse de riscuri și incertitudini etc.

f)raportul privind responsabilitatea consiliului director

Spre exemplu, acesta este responsabil de elaborarea situațiilor financiare conform

IFRS care trebuie să redea o imagine fidelă a afacerii; în acest scop directorii vor răspunde

pentru selectarea celor mai adecvate politici contabile, pentru aplicarea lor cu consecvență,

pentru prudența în estimări, evaluări și raționamente, pentru asigurarea continuității activității

etc.

g)informații privind responsabilitatea socială a companiei

Responsabilitatea socială vizează:

-respectarea legii, integritate în derularea afacerilor, respect pentru demnitatea umană și

pentru drepturile individului;

-crearea unui avantaj mutual în cadrul tuturor relațiilor companiei pentru asigurarea unui

climat de încredere propice afacerilor companiei și partenerilor ei;

-respect pentru mediul înconjurător astfel încât acțiunile companiei să nu provoace nici un

accident care să afecteze oamenii și mediul;

-managementul performanșei financiare astfel încât să se maximizele pe termen lung valoarea

pentru acționari etc.

h)informații privind sistemul de guvernanță corporativă

Sunt descrise principiile de guvernanță, relațiile cu acționarii, comitetul de audit, riscurile de

management, asigurarea continuității activității, sistemul de control intern etc.

i)raportul privind remunerarea managerilor cu atribuții executive și nonexecutive (salarii,

bonusuri, planuri de pensii, plăți pe bază de acțiuni, alte beneficii);

j)raportul auditorului (în acesta este inclusă opinia auditorului conform căreia situațiile

financiare oferă o imagine fidelă a afacerilor grupului la data de raportare; se menționează

deasemenea că au fost aplicate adecvat normele IFRS și că a fost respectată legea societăților

comerciale);

k)situațiile financiare consolidate;

l)note la situațiile financiare consolidate;

m)situațiile financiare individuale ale liderului de grup;

n)note la situațiile financiare individuale ale liderului de grup;

o)informare privind Adunările Generale ale Acționarilor etc;

Pe piața de capital din România puține entități obișnuiesc să redacteze și să publice un

astfel de raport anual. Cele mai multe dintre ele publică situațiile financiare însoțite de un

raport al administratorilor. Transparența în comunicarea financiară rămâne o problemă

sensibilă în mediul de afaceri românesc.

8

Tema de dezbatere 2

BILANŢUL CONTABIL ŞI ANALIZA POZIŢIEI FINANCIARE A

ÎNTREPRINDERII

2.1.Delimitări privind poziţia financiară a întreprinderii

2.1.1.Conceptul de poziție financiară

Potrivit cadrului general conceptual al IASB, poziţia financiară a entității raportoare

este dată de resursele economice (active) și de pretențiile față de entitatea raportoare (datorii

și capitaluri proprii).

Poziția financiară (redată de bilanț)

RESURSE ECONOMICE

(ACTIVE)

PRETENȚII

(DATORII ȘI CAPITALURI PROPRII)

Informațiile privind natura și valorile resurselor economice și pretențiilor față de

entitatea raportoare pot ajuta utilizatorii să identifice punctele forte și vulnerabilitățile

financiare ale entității raportoare. Aceste informații pot ajuta utilizatorii să evalueze

lichiditatea și solvabilitatea entității raportoare, nevoia sa de finanțare suplimentară și

pribabilitatea ca entitatea să aibă succes în obținerea finanțării. Informațiile privind pretențiile

ajută utilizatorii să identifice prioritățile și dispozițiile de plată și să prognozeze modul în care

vor fi distribuite fluxurile viitoare de trezorerie între cei care au pretenții față de entitatea

raportoare.

Concret, bilanțul contabil oferă informații privind:

a)resursele economice pe care întreprinderea le controlează (volumul şi structura

activelor întreprinderii);

În funcţie de aceste resurse se poate anticipa capacitatea întreprinderii de a genera

lichidităţi băneşti şi echivalente de lichidităţi în viitor.

Exemplu

Întreprinderea achiziţionează un utilaj al cărui cost este de 100 lei. Managerii decid să

utilizeze acest utilaj pe o perioadă de 5 ani în vederea obţinerii de produse finite destinate

clienţilor. Managerii au decis să facă achiziţia deoarece au estimat că din utilizarea acestei

resurse pe o perioadă de 5 ani şi eventual din vânzarea ei la sfârşitul duratei de utilitate vor

obţine cel puţin 100 lei.

În bilanţul întreprinderii există un stoc de mărfuri în valoare de 20 lei. Această

informaţie sugerează că, în condiţii de eficienţă managerială, stocul are potenţialul de a aduce

întreprinderii în urma vânzării, lichidităţi băneşti de cel puţin 20 de lei.

Resursele pe termen lung au potenţialul de a aduce întreprinderii lichidităţi băneşti pe

termen lung iar resursele pe termen scurt oferă informaţii privind potenţialul obţinerii de

lichidităţi pe termen scurt.

Diferitele tipuri de resurse economice influențează diferit modul în care utilizatorii

evaluează perspectivele entității raportoare de a obține fluxuri de trezorerie viitoare. Unele

fluxuri viitoare rezultă direct din resursele economice existente, cum ar fi conturile de creanțe.

9

alte fluxuri rezultă din utilizarea în comun a unor resurse pentru a produce și comercializa

bunuri și servicii pentru clienți.

b)structura financiară (raportul dintre capitalurile proprii şi datoriile

întreprinderii);

În funcţie de aceasta se apreciază şansele întreprinderii de a primi finanţare în viitor

dar şi efectele pe care strategia de finanţare a întreprinderii le are asupra fluxurilor viitoare de

lichidităţi băneşti şi echivalente de lichidităţi.

Resursele întreprinderii pot proveni din diverse surse de finanţare. După cum am văzut

într-un capitol anterior, resursele puse la dispoziţia întreprinderii de proprietarii ei au drept

contrapartidă în structura financiară a întreprinderii capitalul social. Finanţarea prin apelul la

proprietari nu este gratuită. Ea este remunerată prin dividende.

Managerii nu pot apela tot timpul la proprietari pentru a finanţa afacerea. Am văzut că

ei pot apela la bănci, la societăţi de leasing, se pot împrumuta prin emisiunea de obligaţiuni,

etc. Nici aceste finanţări externe nu sunt gratuite. Ele au un cost reprezentat de dobândă dar şi

de alte elemente care ar putea intra în costul finanţării.

Exemplu

O întreprindere în care capitalurile proprii sunt de 100 de lei iar datoriile sunt de 500

de lei este o întreprindere riscantă din punct de vedere financiar atât pentru proprietari cât şi

pentru creditori. O primă concluzie pe care ar putea-o desprinde cineva care lecturează

bilanţul este că întreprinderea din exemplul nostru aparţine mai degrabă creditorilor decât

proprietarilor ei. În plus, este foarte probabil să îşi fi atins pragul maxim de îndatorare.

Managerii vor avea mari dificultăţi de a mai convinge alţi creditori să finanţeze

întreprinderea. Datoriile de 500 de lei vor trebui rambursate în viitor. Aceasta înseamnă că

managementul va trebui să facă faţă în viitor unor eforturi mari de trezorerie. Vor trebui luate

decizii care să genereze suficiente lichidităţi băneşti în viitor pentru a stinge datoriile şi a plăti

costul acestora.

c)lichiditatea întreprinderii (capacitatea întreprinderii de a face faţă obligaţiilor în

viitorul apropiat);

Lichiditate întreprinderii se apreciază având în vedere activele care se află sub formă

de lichidităţi băneşti precum şi pe cele care ar putea fi transformate în lichidităţi băneşti într-

un orizont scurt de timp (de regulă de sub un an) pentru a putea face faţă datoriilor cu

scadenţă mai mică de un an.

d)solvabilitatea întreprinderii (capacitatea întreprinderii de a face faţă obligaţiilor

pe termen lung);

O întreprindere este solvabilă dacă îşi poate asigura lichidităţile băneşti pe termen lung

pentru a putea asigura plata obligaţiilor pe termen lung şi continuitatea activităţii.

e)capacitatea întreprinderii de a se adapta schimbărilor mediului în care îşi

desfăşoară activitatea;

Adaptabilitatea financiară a unei întreprinderi este abilitatea sa de a acţiona efectiv

pentru a modifica mărimea şi ritmul fluxurilor de trezorerie, astfel încât să răspundă

necesităţilor neaşteptate sau oportunităţilor ivite.

10

Măsura în care şi căile prin care o entitate doreşte să fie adaptabilă din punct de vedere

financiar vor depinde de riscurile cu care aceasta se confruntă dar şi de apetitul pentru risc al

investitorilor săi.

Întreprinderea poate fi riscantă. Riscul poate fi interpretat diferit de utilizatorii

situaţiilor financiare. El poate fi un risc economic, un risc comercial, un risc financiar, un risc

de continuitate a activităţii (risc de lichidare), etc.

2.1.2.Definirea și recunoașterea elementelor poziției financiare

Elementele care definesc poziţia financiară a întreprinderii sunt activele, datoriile şi

capitalurile proprii.

Pentru ca un element de activ sau de datorie să fie recunoscut(ă) în bilanț și să

afecteze astfel poziția financiară a întreprinderii este necesară îndeplinirea următoarelor

condiții:

(a)elementul să răspundă definiției activului sau datoriei, după caz (probabilitatea

intrărilor sau ieșirilor de beneficii economice viitoare), și

(b)evaluarea elementului să se poată realiza cu suficientă fiabilitate (fiabilitatea

evaluării).

(a)Definiția elementelor de active, datorii și capitaluri proprii având în vedere

probabilitatea intrărilor sau ieșirilor de beneficii economice viitoare

(1)Un activ reprezintă o resursă economică controlată de întreprindere ca urmare a unui

eveniment trecut şi de la care se aşteaptă să se obţină beneficii economice viitoare pentru

întreprindere.

Explicitarea definiţiei:

Resursă economică

Resursele economice sunt elementele pe care managementul le gestionează pentru a

crea valoare (pentru a obţine beneficii economice viitoare). În funcţie de obiectul de activitate,

la nivelul unei întreprinderi pot fi identificate resurse precum:

-bunuri şi drepturi utilizate pe termen lung (de exemplu terenuri, clădiri, utilaje, licenţe,

etc.);

-bunuri utilizate pe termen scurt (de exemplu, mărfuri, produse finite etc.);

-titluri de valoare (de exemplu, acţiuni, obligaţiuni şi alte titluri achiziţionate de la alte

întreprinderi);

-creanţe faţă de terţi (de exemplu, sumele de încasat de la clienţi în urma vânzărilor de

mărfuri sau prestărilor de servicii etc.);

-lichidităţi băneşti şi echivalente de lichidităţi (de exemplu, sume de bani aflate în

conturile de la bănci, în casierie etc.);

Controlul

Se consideră că o resursă este controlată dacă întreprinderea are posibilitatea sau

abilitatea de a extrage beneficiile economice încorporate dar şi capacitatea de a restrânge

accesul altor entităţi la potenţialul pe care aceasta îl oferă. Prin urmare, controlul trebuie

11

efectiv exercitat. De regulă, controlul este asigurat dacă întreprinderea preia cea mai mare

parte a beneficiilor şi riscurilor asociate resursei respective. Acest lucru se poate face prin

deţinerea dreptului de proprietate juridică şi/sau prin deţinerea dreptului de utilizare

(proprietate economică).

Atenție!!! Cadrul general conceptual al IASB precizează că, la stabilirea momentului în care un

element corespunde definiției unui activ, unei datorii sau capitalurilor proprii, trebuie acordată

atenție fondului și realității economice ale acestuia, și nu numai formei sale juridice.

Există situaţii când întreprinderea, deşi nu deţine proprietatea juridică asupra unei

resurse, o controlează şi, prin urmare o va recunoaşte în activul bilanţier. Este cazul, spre

exemplu, al bunurilor dobândite printr-un contract de leasing financiar.

Exemplu

Întreprinderea ALFA are nevoie de un utilaj în vederea asigurării desfăşurării ciclului

de exploatare. Managementul a decis să apeleze la o societate de leasing BETA, neavând

suficiente lichidităţi băneşti disponibile pentru o achiziţie directă. BETA achiziţionează de la

un furnizor specializat utilajul la costul de 500 lei şi îl dă cu chirie societăţii ALFA pentru o

perioadă de 4 ani. Utilajul are o durată de viată estimată la 5 ani iar chiria este stabilită la 150

lei pe an. ALFA estimează că va obţine încasări de aproximativ 2.000 lei în cei 4 ani. În

contract se precizează că ALFA este cea care suportă riscurile de defecţiune şi costurile de

exploatare şi întreţinere ale utilajului şi că în cazul în care valoarea de piaţă a chiriilor va

creşte se obligă să achite diferenţa de chirie societăţii BETA.

Din analiza informaţiilor de mai sus se poate observa că BETA (locatorul) deţine

proprietatea juridică dar nu şi proprietatea economică asupra utilajului. Cel care se comportă

ca un veritabil proprietar este chiriaşul ALFA (locatarul). El utilizează utilajul pe cea mai

mare parte din durata lui de viaţă şi se bucură de beneficii economice mai mari decât BETA

(încasările lui ALFA sunt estimate la 2.000 lei în timp ce BETA va încasa chirii totale de 600

lei). În plus ALFA îşi asumă toate riscurile legate de exploatarea utilajului şi de evoluţia

valorii acestuia.

În concluzie, deşi BETA este proprietarul juridic, proprietatea economică asupra

utilajului a fost transmisă lui ALFA deoarece aceasta din urmă deţine controlul (îşi însuşeşete

cea mai mare parte a beneficiilor şi riscurilor ataşate utilajului).

Eveniment trecut

Întreprinderea trebuie să poată justifica accesul la beneficiile încorporate în activ ca

urmare a unui eveniment trecut şi nu ca urmare a unui eveniment ce urmează să aibă loc.

Exemplu

În exerciţiul N, societatea ALFA a înaintat acţiune în instanţă împotriva societăţii

BETA, ca urmare a încălcării drepturilor de autor şi a pretins despăgubiri de 2.000 lei. BETA

a făcut recurs iar consilierii juridici au opinat că soluţia finală se va da foarte probabil în

exerciţiul N+1

Pe baza informaţiilor de care dispunem la sfârşitul exerciţiului N putem constata că

accesul la încasarea de 2.000 lei depinde de un eveniment care nu a avut încă loc (va avea loc

în exerciţiul N+1), şi anume soluţionarea recursului înaintat de BETA.

Prin urmare, nu putem recunoaşte activul în bilanţ dar putem face o informare în note

cu privire la existenţa unui activ eventual.

12

Beneficii economice viitoare

Capacitatea de a genera beneficii economice viitoare este dimensiunea esenţială a unui

activ. Beneficiile economice legate de un activ corespund potenţialului prin care acest activ

contribuie, direct sau indirect, la un flux de lichidităţi sau de echivalente de lichidităţi.

Aprecierea beneficiilor economice viitoare se face în contextul rarităţii resurselor, ţinând

seama de consumul şi expirarea acestora.

Consumul presupune extragerea voluntară a beneficiilor economice din resurse. Felul

în care un activ se consumă reflectă capacitatea întreprinderii de a extrage beneficiile

economice din resurse.

Expirarea reflectă modul în care potenţialul unei resurse se diminuează în timp,

datorită altor factori decât consumul deliberat de către întreprindere.

Beneficiile economice generate de un activ, pot să apară în diferite moduri. De

exemplu, un activ poate să fie:

-utilizat separat sau împreună cu alte active prestarea de servicii sau producția de

bunuri destinate vânzării;

-schimbat cu alte active;

-utilizat pentru decontarea unei datorii;

-distribuit proprietarilor entității.

(2) O datorie reprezintă o obligaţie actuală a entitățiirezultată din evenimente trecute şi

pentru a cărei decontare se aşteaptă să aibă loc o ieşire de resurse ce încorporează beneficii

economice.

O datorie se poate deconta prin:

-o plată sub formă de lichidităţi;

-transferul altor active;

-prestarea de servicii;

-o înlocuire a respectivei obligaţii cu o altă obligaţie;

-prin conversia respectivei obligaţii în capitaluri proprii;

-o renunțare a creditorului la drepturile sale.

Cele mai multe dintre datoriile întreprinderii rezultă dintr-o bază legală, statutară sau

contractuală.

Exemplu

De exemplu datoriile fiscale au la bază o obligaţie legală (codul fiscal) în timp ce

datoriile faţă de furnizori au la bază contracte încheiate. Politica de dividend poate fi stipulată

în contractul sau în statutul de societate

În bilanţ sunt reflectate însă şi datorii implicite. O datorie implicită există atunci când

întreprinderea a creat în rândul celor interesaţi, prin politicile sale făcute publice, o aşteptare

cum că aceasta îşi va asuma anumite responsabilităţi, fără să existe o obligaţie legală în acest

sens.

Valoarea datoriilor rezultă, în cele mai multe situații, din contractele încheiate cu

terții, tranzacțiile efectuate și documentele justificative.

Totuși, există și situații în care ulele datorii nu pot fi evaluate decât recurgând la

tehnici de estimare (aceste datorii poartă denumirea de provizioane).

13

(3)Capitalul propriu reprezintă interesul rezidual al proprietarilor în activele întreprinderii,

după deducerea tuturor datoriilor.

Capitalul propriu se defineşte în ipoteza lichidării întreprinderii. Cu ocazia lichidării

întreprinderea va vinde toate bunurile, va încasa creanţele şi va achita datoriile faţă de

creditori. Practic, capitalurile proprii reprezintă partea pe care ar revendica-o proprietarii din

activul întreprinderii după realizarea operaţiilor de lichidare.

Valoarea la care capitalurile proprii sunt înregistrate în bilanț depinde de evaluarea

activelor și datoriilor.

Atenție!!! În cadrul general conceptual al IASB se recunoaște faptul că bilanțurile elaborate

conform IFRS-urilor actuale pot include și elemente care nu satisfac definiția unui activ sau

aunei datorii și nici nu sunt prezentate ca parte a capitalurilor proprii. IASB face eforturi de

eliminare a acestor limite.

(b)Fiabilitatea evaluării

Pentru ca un element să fie recunoscut în bilanț este necesar ca acesta să aibă un cost

sau o valoare ce poate fi evaluat(ă) în mod fiabil. Spre exemplu, un stoc de marfă achiziționat

se va evalua la costul de achiziție care cuprinde prețul consemnat pe factura furnizorului la

care se adaugă alte cheltuieli direct legate de achiziție, consemnate și ele în documente

justificative. Dacă toate aceste elemente de cheltuieli ocazionate de achiziția elementului sunt

identificate sau identificabile la momentul achiziției atunci costul de achiziție este evaluat

fiabil. În cazul unui stoc de produse finite obținut din producție proprie, costul de producție

este o măsură fiabilă. În cazul datoriilor generate de procurarea de active, evaluarea acestora

este fiabilă deoarece valoarea lor este dată de costul sau valoarea resurselor procurate prin

îndatorare. Dacă activul are o valoare fiabilă atunci și datoria este evaluată la fel de fiabil.

În multe cazuri însă, trebuie să se estimeze costul sau valoarea. Utilizarea estimărilor

rezonabile este o parte esențială a întocmirii situațiilor financiare și nu le subminează

fiabilitatea.

Dacă nu poate fi efectuată o estimare rezonabilă, elementul nu va fi recunoscut în bilanț chiar

dacă răspunde definiției.

Un element care răspunde definiției activului dar care nu poate fi evaluat fiabil poartă

denumirea de activ contingent (eventual). Un element care răspunde definiției datoriei dar

care nu poate fi evaluat fiabil poartă denumirea de datorie contingentă (eventuală).

Activele și datoriile contingente nu se prezintă în bilanț și se menționează în notele la

situațiile financiare. Acestea pot deveni în viitor active sau datorii în bilanț dacă condițiile de

recunoaștere vor fi îndeplinite.

Un activ respectiv o datorie recunoscut(ă) inițial în bilanț poate să nu mai răspundă la

un moment dat criteriilor de recunoaștere. În acest caz, elementul în cauză va fi derecunoscut

(eliminat din bilanț).

Un element recunoscut în bilanț poate să devină ulterior un element contingent după

cum și un element contingent poate deveni element recunoscut în bilanț.

Un element care nu răspunde condițiilor de recunoaștere și care nu este recunoscut în

bilanț, poate fi recunoscut mai târziu, ca urmare a unor circumstanțe sau evenimente ulterioare

care determină îndeplinirea condițiilor.

14

2.2."Situaţia poziţiei financiare" întocmită conform IAS 1 “Prezentarea

situaţiilor financiare” revizuită

În anul 2007 standardul IAS 1 a fost revizuit. Una din revizuiri a vizat schimbarea

denumirii bilanţului contabil (balance sheets) în "Situaţia poziţiei financiare" (statement of

financial position). În baza de concluzii, Consiliul a fost de acord ca acele companii care

doresc să păstreze mai departe denumirea de bilanț, să o poată face, deși recomandarea este de

schimbare a denumirii.

Norma IAS 1 lasă întreprinderilor posibilitatea de a opta fie pentru un model al

"Situaţiei poziţiei financiare" care are la bază ecuaţia ACTIVE – DATORII = CAPITALURI

PROPRII fie pentru un model al cărei ecuaţie este ACTIVE = CAPITALURI PROPRII +

DATORII. Odată ales, modelul trebuie utilizat cu consecvenţă de la o perioadă la alta.

Indiferent de opţiune, în funcţie de natura activităţii, întreprinderea trebuie să

procedeze la analiza activelor şi a datoriilor sale şi la delimitarea acestora în necurente şi

curente.

Criteriul cel mai larg utilizat în aprecierea caracterului curent sau necurent al unui

activ/datorie este durata de realizare/decontare raportată la durata exerciţiului financiar.

Un activ care va fi realizat (transformat în lichidităţi băneşti prin vânzare sau consum,

spre exemplu) într-o perioadă mai mică de un an va fi considerat activ curent (termenul

"current assets" a fost tradus în limba română prin "active circulante"). Dacă durata de

realizare este mai mare de un an, activul în cauză va fi considerat necurent (termenul "non-

current assets" a fost tradus în limba română prin "active imobilizate").

O datorie va fi considerată necurentă (non-current liabilities) dacă are o scadenţă mai

mare de un an. Datoriile cu scadenţa mai mică de un an sunt considerate curente (current

liabilities).

Unele întreprinderi fac derogare de la acest principiu general în ceea ce priveşte

prezentarea creanţelor şi a datoriilor aferente ciclului normal de exploatare al întreprinderii

(creanţele şi datoriile faţă de clienţi, furnizori, salariaţi etc.). Aceste elemente sunt prezentate

adesea în categoria elementelor curente chiar dacă au o scadenţă mai mare de un an. În aceste

situaţii se recomandă prezentarea distinctă a părţii cu scadenţa mai mare de an sau

menţionarea ei în notele la situaţiile financiare.

O datorie financiară platibilă într-un interval de 12 luni de la data bilanțului, sau

pentru care entitatea nu are un drept necondiționat de a amâna achitarea ei, pentru cel puțin 12

luni după data bilanțului, trebuie să fie clasificată în categoria datoriilor curente. Aceasta

clasificare este cerută chiar dacă este încheiată o înțelegere de a refinanța, sau de a reeșalona

plățile, pe o bază de termen lung, după data bilanțului și înainte ca situațiile financiare să fie

autorizate pentru emitere.

Există situații în care o datorie financiară pe termen lung este achitabilă la cerere

deoarece întreprinderea a încalcat o condiție a acordului înainte de data bilantului. Standardul

IAS 1 revizuit solicită ca datoria să fie clasificată în categoria datoriilor curente la data

bilantului chiar daca dupa această dată si înainte ca situațiile financiare să fie autorizate pentru

emitere, creditorul a fost de acord să nu ceară plata, ca o consecință a încălcării.

Totuși, entitatea clasifică datoria ca fiind pe termen lung dacă creditorul a fost de

acord până la finalul perioadei de raportare să o fere o perioadă de grație care să se încheie la

cel puțin 12 luni după perioada de raportare, în cadrul căreia entitatea poate rectifica abaterea

și în timpul căreia creditorul nu poate cere rambursarea imediată.

IAS 1 lasă întreprinderii o marjă destul de largă în detalierea posturilor în "Situaţia

poziţiei financiare". Vor fi prezentate în poziţii distincte doar acele elemente care sunt

considerate semnificative din punct de vedere al naturii, al funcţiei şi al mărimii lor.

15

Elementele considerate nesemnificative vor fi cumulate după criterii de omogenitate şi

evidenţiate în posturi numite, de exemplu, "Alte stocuri", "Alte datorii", etc.

IAS 1 revizuit nu prescrie ordinea sau formatul în care entitatea prezintă "Situaţia

poziţiei financiare" ci prezintă doar o listă de elemente relevante și suficient de diferite ca

natură astfel încât merită o prezentare distinctă.

Un exemplu ilustrativ al "Situaţiei poziţiei financiare", inspirat din anexa la IAS 1,

întocmită de un grup de societăţi, este redat în cele ce urmează:

Situaţia poziţiei financiare la 31.12.N

N N-1

ACTIVE

Active necurente

Imobilizări corporale

Investiții imobiliare

Fond comercial

Alte active necorporale

Investiţii în întreprinderile asociate

Investiţii disponibile pentru vânzare

Active necurente din activităţi discontinue

Active curente

Stocuri

Creanţe comerciale

Alte active curente

Active curente din activităţi discontinue

Lichidităţi şi alte echivalente de lichidităţi

TOTAL ACTIVE

CAPITALURI PROPRII ŞI DATORII

Capitaluri atribuibile acţionarilor societăţii mamă

Capital social

Rezerve

Alte rezerve

Câştiguri nedistribuite

Interese minoritare

TOTAL CAPITALURI PROPRII

Datorii necurente

Împrumuturi pe termen lung

Impozite amânate

Provizioane pe termen lung

Datorii necurente din activităţi discontinue

Total datorii necurente

Datorii curente

Datorii comerciale şi alte datorii curente

Împrumuturi pe termen scurt

Partea curentă a împrumuturilor pe termen lung

Impozitul pe profit curent de plătit

Provizioane pe termen scurt

Datorii curente din activităţi discontinue

Total datorii curente

16

TOTAL DATORII

TOTAL CAPITALURI PROPRII ŞI DATORII

Să vedem în continuare şi câteva exemple de prezentare a "Situaţiei poziţiei

financiare", extrase şi adaptate din rapoartele anuale ale unor companii care elaborează situaţii

financiare conform IFRS:

Exemplul 1:

Active (ASSETS) în mii euro Note

31 Dec

2009

31 Dec

2008

ACTIVE (ASSETS)

Active necurente (Non-current assets)

Active corporale (Intangible assets) 1. 32 8

Clădiri, terenuri şi echipamente (Property, plant and

equipment) 2. 21,199 144,353

Investiţii imobiliare (Investment properties) 3. 1,897,767 1,658,200

Active financiare noncurente (Non-current financial

assets) 4. 30,316 32,851

Investiţii puse în echivalenţă (Investments in equity-

accounted associates) 5. 3,740 0

Alte active necurente (Other non-current assets) 6. 930 3,802

Active necurente (Non-current assets) 1,953,984 1,839,214

Active curente (Current assets)

Creanţe comerciale (Trade receivables) 7. 2,717 3,179

Alte active curente (Other current assets) 8. 6,737 21,269

Alte investiţii financiare (Other financial investments) 9. 1,740 3,681

Lichidităţi şi echivalente de lichidităţi (Cash and cash

equivalents) 10. 41,671 108,993

Active curente (Current assets) 52,865 137,122

Total active (Total assets) 2,006,849 1,976,336

Capitaluri proprii şi datorii (EQUITY AND

LIABILITIES) in mii euro Note

31 Dec

2008

31 Dec

2007

CAPITALURI ŞI DATORII (EQUITY AND

LIABILITIES)

Capital şi rezerve (Equity and reserves)

Capital emis(Issued capital) 34,375 34,375

Rezerve (Capital reserves) 546,213 546,213

17

Capitaluri proprii şi datorii (EQUITY AND

LIABILITIES) in mii euro Note

31 Dec

2008

31 Dec

2007

Câştiguri nedistribuite (Retained earnings) 279,862 280,210

Total capital (Total equity) 11. 860,450 860,798

Datorii necurente (Non-current liabilities)

Împrumuturi bancare (Bank loans) 12. 879,078 849,258

Datorii de impozit amânat (Deferred tax liabilities) 13. 82,313 64,303

Alte datorii noncurente (Other non-current liabilities) 19. 132.261 653,249

Datorii noncurente (Non-current liabilities) 1,093,652 1,027,350

Datorii curente (Current liabilities)

Împrumuturi bancare (Bank loans) 12. 20,730 46,694

Datorii comerciale (Current trade payables) 15. 3,039 8,651

(Liabilities to other investees and investors) 35 0

Provizioane pentru impozite (Tax provisions) 16. 662 520

Alte provizioane (Other provisions) 17. 18,221 25,070

Alte datorii curente (Other current liabilities) 18. 10,060 7,253

Datorii curente (Current liabilities) 52,747 88,188

Total capital şi datorii (Total equity and liabilities) 2,006,849 1,976,336

Exemplul 2:

2008 2008 2009 2009

Active

Active curente

Licidităţi şi echivalente de

lichidităţi 8,769 3,620

Creanţe:

- Creanţe comerciale - net 4,209 3,813

- Creanţe faţă de părţile legate 26 24

- Alte creanţe 435 452

4,670 4,289

Active curente din operaţii

discontinue 149 -

Stocuri – valoare netă 3,146 3,371

Alte active curente 622 749

Total active curente 17,356 12,029

Active necurente

Investiţii puse în echivalenţă 1,817 1,817

Alte active financiare noncurente 3,183 1,331

Creanţe noncurente 78 47

Active necurente din operaţii

discontinue 170 −

18

Alte active necurente 2,610 1,906

Active de impozit amânat 1,271 931

Clădiri, terenuri şi echipamente:

-evaluate la cost

-minus deprecieri acumulate

7,897

(4,703)

3,194

8,065

(4,569)

3,496

Active necorporale exclusiv

fondul comercial:

-la cost

-minus amortizarea

cumulată

4,609

(1,774)

2,835

6,528

(2,051)

4,477

Fond comercial 3,800 7,280

Total active necurente 18,958 19,761

Total Active 36,314 31,790

Datorii curente

Datorii comerciale 3,083 2,880

Datorii faţă de părţile legate 289 112

Datorii curente din operaţii

discontinue

46 -

Venituri în avans 2,975 3,634

Provizioane pe termen scurt 382 1,043

Alte datorii curente 509 522

Împrumuturi pe termen scurt 2,350 722

Total datorii curente 9,634 8,913

Datorii necurente

Împrumuturi pe termen lung 1,213 3,466

Provizioane pe termen lung 2,021 1,794

Datorii de impozit amânat 652 584

Datorii necurente din operaţii

discontinue 32 −

Alte datorii necurente 894 1,440

Total datorii necurente 4,812 7,284

Capitaluri proprii

Interese minoritare 127 49

Acţiuni preferenţiale, 0,20 euro

per acţiune:

-autorizate: 2,000,000,000

acţiuni (2007: 2,500,000,000

acţiuni), neemise

Acţiuni ordinare, 0,20 euro pe

acţiune:

-autorizate: 2,000,000,000

acţiuni (2007: 2,500,000,000

acţiuni)

- Emise şi integral achitate:

972,411,769 acţiuni (2007:

1,142,826,763 acţiuni)

228

194

Rezultat nedistribuit 22,998 18,439

19

Rezerve din reevaluare 133 117

Alte rezerve 598 (1,918)

Acţiuni de trezorerie evaluate la

cost 49,429,913 acţiuni (2007:

77,933,509 acţiuni)

(2,216) (1,288)

21,741 15,544

Total Capitaluri proprii 21,868 15,593

Total capitaluri proprii şi

datorii

36,314 31,790

Studiul de caz 1: Se cunosc următoarele informaţii (în lei):

1. Terenuri evaluate la cost 630.000

2. Licenţe 350.000

3. Terenuri disponibile pentru vânzare evaluate la valoare justă

(vânzarea va avea loc în mai puţin de 12 luni, costul este de 250.000

iar valoarea justă minus costurile de cesiune este estimată la

200.000)

200.000

4. Clienţi 600.000

5. Cheltuieli în avans (din care angajate într-o perioadă mai mare de 1

an 60.000)

80.000

6. Rezerva legală 90.000

7. Datorii faţă de asociati şi acţionari (dividende de plată) 100.000

8. Amortizarea instalalaţiilor şi maşinilor 50.000

9. Interese de participare desemnate ca active financiare disponibile

pentru vânzare evaluate la valoare justă cu variaţiile de valoare în

capitalurile proprii (vânzarea va avea loc în mai mult de un an iar

costul lor este de 600.000)

700.000

10. Capital social 1.500.000

11. Materii prime 160.000

12. Instalaţii şi maşini 700.000

13. Împrumuturi din emisiunea de obligaţiuni (durata este de 10 ani,

rambursabil prin rate constante)

525.000

14. Ajustări pentru deprecierea materiilor prime 5.000

15. Rezultat reportat 230.000

16. Conturi la banci 3.990.000

17. Provizioane pentru garantii acordate clienţilor (din care cu scadenţa

foarte probabilă într-o perioadă mai mare de 1 an, 300.000)

500.000

18. T.V.A. de plată 480.000

19. Împrumut pe termen lung acordat unei întreprinderi din cadrul

grupului (din care cu scadenţa în anul următor 20.000)

100.000

20. Ajustări pentru deprecierea creanţelor clienţi 10.000

21. Credite primite pe termen lung (din care partea cu scadenţă sub un

an 400.000)

1.900.000

22. Construcţii 300.000

23. Cheltuieli de dezvoltare (este foarte probabilă obţinerea de avantaje

economice viitoare)

100.000

24. Rezerve din reevaluare 1.700.000

20

25. Datorii salariale şi sociale 900.000

26. Acţiuni proprii 800.000

27. Amortizarea construcţiilor 50.000

28. Fond comercial achiziţionat 4.000.000

29. Credite primite pe termen scurt (pentru un credit de 100.000 s-a

amânat scadenţa cu 2 ani iar acordul a fost încheiat între data de

raportare şi data la care situaţiile financiare sunt autorizate pentru

prezentare)

850.000

30. Subvenţii pentru investiţii (din care 50.000 vor fi reluate la venituri

într-o perioadă mai mică de 1 an)

300.000

31. Produse finite 180.000

32. Rezultatul exerciţiului 1.900.000

33. Titluri de plasament:

-titluri în valoare de 100.000 au fost desemnate ca active financiare

deţinute până la scadenţă pentru garantarea unui credit primit pe 5

ani iar restul au fost desemnate ca active financiare deţinute în

vederea tranzacţionării, evaluate la valoarea justă cu variaţiile de

valoare în contul de profit şi pierdere)

250.000

34. Furnizori (din care cu scadenţă ce depăşeşe un an 700.000) 900.000

35. Impozite amânate 300.000

36. Impozitul pe profit exigibil 550.000

37. Venituri în avans (din care pe termen scurt 20.000) 200.000

38. Rezerve din valoarea justa 100.000

Se cere sa se întocmească "Situaţia poziţiei financiare" confom IAS 1 "Prezentarea situaţiilor

financiare" (revizuit).

Situaţia poziţiei financiare

la 31.12.N (în lei)

N-1 N

ACTIVE NECURENTE

Tol active necurente

ACTIVE CURENTE

21

Total active curente

Total active

DATORII NECURENTE

Total datorii necurente

DATORII CURENTE

Total datorii curente

Total datorii

CAPITAL ŞI REZERVE

Total capital şi rezerve

Note:

22

23

2.3. Modelul de bilanţ contabil întocmit conform OMFP 3055/2009

Modelul de bilanţ din OMFP 3055/2009 are la bază ecuaţia ACTIVE – DATORII =

CAPITALURI PROPRII. El este în formă de listă şi este preluat din articolul 10 al

Directivei a IV-a a CEE. De o manieră simplă, acest model de bilanţ se prezintă astfel:

Bilanţ la 31.12.N N-1 N

A.Active imobilizate

B.Active circulante

C.Cheltuieli în avans

D.Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de un an

E.Active curente nete/datorii curente nete

F.Total active minus datorii curente

G.Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un

an

H.Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli

I.Venituri în avans

J.Capital şi rezerve

În bilanţ sunt dispuse mai întâi activele (posturile rubricilor A, B şi C), apoi datoriile

(posturile rubricilor D,G,H,I), iar pe ultimă poziţie se găsesc capitalurile proprii (posturile

rubricii J).

OMFP 3055/2009 este reglementarea prin care se asigură armonizarea sistemului

contabil românesc cu prevederile Directivelor Europene a IV-a şi a VII-a revizuite (prin

Directiva 51 din 2003).

Directiva a IV-a revizuită prevede în articolele 9 şi 10 un model de bilanţ în două

formate de prezentare. Statele membre au libertatea să impună unul din cele două formate sau

să lase întreprinderilor posibilitatea de opţiune.

Cele două formate sunt predefinite. Primul (art.9) este construit pe baza ecuaţiei

Active = Capitaluri proprii + Datorii, iar cel de al doilea (art.10) se dezvoltă pe baza ecuaţiei

Active – Datorii = Capitaluri proprii.

Directiva oferă o serie de opţiuni privind prezentarea în bilanţ a unor elemente. Dintre

elementele vizate fac parte: cheltuielile de constituire, creanţa privind capitalul subscris şi

nevărsat, cheltuielile de cercetare, acţiunile proprii, profitul sau pierderea exerciţiului

financiar, veniturile în avans.

În Directiva a IV-a a CEE la art.2 pct. (6) se menționează: "Statele membre pot

autoriza sau impune dezvăluirea în conturile anuale a altor informaţii în plus faţă de cele

care trebuie dezvăluite în conformitate cu prezenta directivă"

Mai mult decât atât, ceva mai jos, la art. 4 pct (1) se precizează: "În bilanţ şi în contul

de profit şi pierderi, posturile menţionate în art. 9, 10 şi 23-26 trebuie menţionate separat, în

ordinea indicată. O subdivizare mai detaliată a posturilor este autorizată cu condiţia

respectării structurii. Se pot adăuga noi posturi în măsura în care conţinutul acestora nu este

acoperit de nici unul dintre posturile prevăzute de structură. Subdivizarea sau adăugarea de

noi posturi pot fi impuse de statele membre".

Directiva 51 din 2003 stipuleză la art.10: "Statele membre pot autoriza sau obliga

societățile comerciale, sau anumite forme de societăți comerciale, să înlocuiască structurile

de prezentare a bilanțului prevazute la articolele 9 și 10 cu o prezentare bazată pe distincția

24

între elementele pe termen scurt și elementele pe termen lung, cu condiția ca informațiile

furnizate să fie cel puțin echivalente cu cele prevăzute la articolele 9 și 10.";

Pentru întreprinderile româneşti, organismul naţional de normalizare (Ministerul

Finanţelor) a optat pentru formatul prevăzut de art 10 din Directivă.

Acest model de bilanţ va fi aplicat în forma lui extinsă de către întreprinderile mari,

întreprinderile mici şi mijlocii întocmind un bilanţ simplificat.

Criteriile de mărime sunt preluate din Directiva a IV-a. Persoanele juridice care la data

bilanţului depăşesc limitele a două dintre următoarele 3 criterii, denumite în continuare criterii

de mărime:

- total active: 3.650.000 euro;

- cifra de afaceri netă: 7.300.000 euro;

-număr mediu de salariaţi în cursul exerciţiului financiar: 50, întocmesc situaţii financiare

anuale care cuprind:

- bilanţ;

- cont de profit şi pierdere;

- situaţia modificărilor capitalului propriu;

- situaţia fluxurilor de trezorerie;

- note explicative la situaţiile financiare anuale.

Persoanele juridice care la data bilanţului nu depăşesc limitele a două dintre criteriile de

mărime prevăzute mai sus întocmesc situaţii financiare anuale simplificate care cuprind:

- bilanţ prescurtat;

- cont de profit şi pierdere;

-note explicative la situaţiile financiare anuale simplificate. Opţional, ele pot întocmi

situaţia modificărilor capitalului propriu şi/sau situaţia fluxurilor de trezorerie.

Particularităţi ale acestui model de bilanţ:

1)formatul este predefinit, întreprinderile neputând detalia sau restrânge posturile bilanţiere;

2)cheltuielile de constituire sunt recunoscute în activul bilanţului dacă sunt semnificative

chiar dacă nu răspund criteriilor de recunoaştere stabilite de IASB în cadrul conceptual;

3)fondul comercial negativ este considerat venit în avans;

4)nu se prezintă separat elementele necurente destinate vânzării şi nici investiţiile imobiliare;

5)activele financiare de natura titlurilor de valoarea sunt prezentate în funcţie de intenţia

managementului de la data achiziţiei chiar dacă între timp aceste titluri îşi schimbă destinaţia;

6)creanţele (altele decât cele financiare) cu scadenţa mai mare de un an sunt prezentate

distinct în masa activelor circulante;

7)cheltuielile în avans, subvenţiile pentru investiţii şi provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli

nu se împart între elementele pe teremen scurt și cele pe termen lung;

8)primele de rambursare a împrumuturilor din emisiunea de obligaţiuni se deduc din

împrumutul obligatar;

9)acţiunile proprii se deduc din capitalurile proprii;

10)La poziţiile E şi F sunt prezentaţi doi indicatori de analiză financiară relevanţi în

aprecierea modului în care întreprinderea îţi asigură continuitatea activităţii.

Continuitatea activităţii se apreciază pe baza unui cumul de factori. Un criteriu

relevant în aprecierea continuităţii este modul în care întreprinderea îşi asigură echilibrul

financiar. Se consideră că întreprinderea îşi asigură minimul de echilibru financiar dacă îşi

finanţează activele pe termen lung din surse de finanţare pe termen lung şi respectiv activele

pe termen scurt din surse pe termen scurt.

25

Să procedăm în cele ce urmează la modelarea bilanţului OMFP 3055/2009 pentru a

pune în evidenţă echilibrul financiar. Vom aşeza faţă în faţă activele pe termen lung cu sursele

pe termen lung şi activele pe termen scurt cu sursele pe termen scurt:

Active pe termen lung:

Active imobilizate (A) Surse pe termen lung:

Capitaluri şi rezerve (J)

Datorii ce trebuie plătite într-o

perioadă mai mare de 1 an (G)

Provizioane pentru riscuri şi

cheltuieli (H)

Subvenţii pentru investiţii

Venituri în avans pe termen

lung

Capitaluri

Permanente

(F)

Active pe termen scurt:

Active circulante (B)

Cheltuieli în avans (C)

Fond

de

rulment

(E)

Surse pe termen scurt:

Datorii ce trebuie plătite într-o

perioadă de până la un an (D)

Venituri în avans pe termen

scurt

La poziţia E “Active circulante nete/Datorii curente nete” se află Fondul de rulment

al întreprinderii. Pe baza acestui indicator se apreciază modul în care întreprinderea îşi asigură

continuitatea activităţii pe termen scurt.

Fondul de rulment reprezintă excedentul de capitaluri permanente (surse de finanţare

pe termen lung) rămas după finanţarea integrală a activelor pe termen lung şi care poste fi

utilizat pentru finanţarea activelor pe termen scurt (active circulante şi cheltuieli în avans).

Din schema de mai sus, fondul de rulment se poate deduce astfel:

(1) Fond de rulment (E) = Surse pe termen lung (J+G+H+Subvenții pentru

investiții+Venituri în avans pe termen lung) – Active pe termen lung (A),

sau

(2) Fond de rulment (E) = Active circulante (B) + Cheltuieli în avans (C) –

Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de până la un an (D) – Venituri în

avans pe termen scurt

A doua relaţie de calcul a fost reţinută în modelul de bilanţ OMFP 1752/2005.

Această relaţie trebuie interpretată cu prudenţă deoarece are la bază următoarele

ipoteze care nu se verifică întotdeauna:

- cheltuielile în avans sunt elemente pe termen scurt;

- subvenţiile pentru investiţii sunt elemente pe termen lung;

- provizioanele pentru riscuri şi cheltueli sunt elemente pe termen lung.

În mod normal, înainte de a calcula acest indicator se fac o serie de retratări şi

reclasificări ale elementelor de bilanţ. Ar trebui luate în considerare doar cheltuielile şi

veniturile în avans pe termen scurt dar şi datorii precum provizioanele pentru riscuri şi

cheltuieli care au scadenţa foarte probabil într-o perioadă mai mică de un an.

De ce întreprinderea ar trebui să aibă fond de rulment? Dacă am analiza atent

elementele care compun activele pe termen scurt am putea constata că unele dintre acestea,

datorită faptului că se reînoiesc în permanenţă se comportă ca activele pe termen lung. Este

cazul, spre exemplu al stocurilor de materii prime, de mărfuri sau al creanţelor faţă de clienţi.

Întreprinderea nu ajunge să consume integral stocul achiziţionat că mai face o achiziţie. Ea nu

aşteaptă să încaseze o creanţă faţă de client că îi mai vinde odată acestuia mărfuri sau

producţie. Cu alte cuvinte, aceste elemente se substituie în permanenţă cu altele de aceeaşi

natură şi generează o nevoie de finanţare pe termen lung. De aceea, întreprinderea este bine să

se asigure că dispune de surse de finanţare pe termen lung mai mari decât activele pe termen

26

lung pentru a putea asigura şi finanţarea acestor active pe termen scurt care se reînoiesc în

permanenţă. Se consideră că dacă întreprinderea are fond de rulment îşi asigură continuitatea

pe termen scurt fără a fi dependentă de finanţarea prin credite pe termen scurt.

La poziţia F „Total active minus datorii curente”, se află sursele de finanţare pe termen

lung ale întreprinderii, numite şi Capitaluri permanente. Pe baza acestui indicator se apreciază

în ce măsură întreprinderea îşi asigură continuitatea activităţii pe termen lung.

Din schema de mai sus, capitalurile permanente se pot determina astfel:

(i) Capitaluri permanente (F) = Capitaluri şi rezerve (J) + Datorii ce trebuie

plătite într-o perioadă mai mare de un an (G) + Provizioane pentru riscuri şi

cheltuieli (H) + Venituri în avans pe termen lung + Subvenţii pentru

investiţii, sau

(ii) Capitaluri permanente (F) = Total activ (A+B+C) – Surse pe termen scurt

(D+venituri în avans pe termen scurt);

(iii) Capitaluri permanente (F) = Fond de rulment (E) + (Active imobilizate).

A treia relaţie de calcul a fost reţinută în modelul de bilanţ OMFP 3055/2009.

Tema de dezbatere 3

DE LA "CONTUL DE PROFIT ŞI PIERDERE" LA "SITUAŢIA

REZULTATULUI GLOBAL"

3.1.Delimitări privind performanţa financiară a întreprinderii

Profitul sau pierderea obţinut(ă) de întreprindere este utilizat(ă) frecvent ca o măsură

de apreciere a performanţelor. De aceea utilizatorii doresc să afle cum a fost obţinut acest

rezultat, care au fost fluxurile de venituri şi cheltuieli care explică acest rezultat. În faţa unei

asemenea cerinţe de informare bilanţul îşi dovedeşte aportul limitat. El nu reuşeşte să prezinte

decât valoarea absolută a acestui rezultat ca element al capitalurilor proprii. Prin urmare este

nevoie de o situaţie care să explice mecanismul formării rezultatului şi aceasta este contul de

profit şi pierdere.

Dacă „citind” un bilanţ, utilizatorul găseşte informaţii cu privire la poziţia financiară

(averea proprietarilor), contul de profit şi pierdere îi oferă o imagine cu privire la

„performanţa financiară”.

Conceptul de „performanţă” este interpretat diferit de utilizatorii de informaţie

contabilă în funcţie de interesele lor. Managerii sunt concentraţi asupra performanţei globale,

investitorii actuali şi potenţiali sunt interesaţi de rentabilitatea investiţiilor lor, salariaţii de

stabilitatea şi rentabilitatea întreprinderii, creditorii de solvabilitatea întreprinderii, partenerii

comerciali de stabilitatea întreprinderii. Rezumând, măsurarea performanţei se face în funcţie

de obiectivul utilizatorilor.

Din cele arătate mai sus performanţa întreprinderii poate fi determinată pe baza relaţiei

Rezultat = Venituri – Cheltuieli

Profitul contabil nu trebuie confundat cu trezoreria întreprinderii. Pentru că, de obicei,

există un decalaj între fluxul de bunuri şi servicii şi fluxul de numerar, momentul

recunoaşterii unei cheltuieli nu se suprapune cu momentul plăţii, după cum venitul nu este

recunoscut cu ocazia unei încasări.

De regulă, o cheltuială este recunoscută în contabilitate la momentul angajării unei

datorii iar un venit la momentul angajării unei creanţe. Această regulă este cunoscută sub

27

denumirea de convenţia contabilităţii de angajamente, care, alături de continuitatea

exploatării constituie convenţiile de bază definite de cadrul contabil conceptual internaţional.

Momentul în care se recunoaşte o cheltuială în contabilitate poate fi :

(i)ulterior plăţii

Exemplu Întreprinderea deţine cu chirie o clădire şi plăteşte în exerciţiul N chiria aferentă

exerciţiului N+1. Deşi plătită anticipat, chiria este o cheltuială a exerciţiului N+1 şi va fi

recunoscută în N+1.

(i)concomitent cu plata

Exemplu Întreprinderea plăteşte în exerciţiul N dobânda anuală aferentă unui credit primit de la

bancă. În această situaţie, plata va genera recunoaşterea unei cheltuieli.

(iii)anterior plăţii :

Exemplu Întreprinderea primeşte factura pentru un serviciu prestat de un terţ iar tariful ce

trebuie achitat este de 100 lei. Deşi plata se va face ulterior, cheltuiala va fi recunoscută la

momentul primirii facturii.

Momentul în care se recunoaşte un venit în contabilitate poate fi :

(i)ulterior încasării

Exemplu Întreprinderea a închiriat unui terţ un teren şi încasează în exerciţiul N chiria aferentă

exerciţiului N+1. Deşi încasată anticipat, chiria este un venit al exerciţiului N+1 şi va fi

recunoscut în contul de profit şi pierdere al exerciţiului N+1.

(ii)concomitent cu încasarea

Exemplu Întreprinderea încasează în exerciţiul N dividende aferente titlurilor de participare

achiziţionate în urmă cu 2 ani. Dividendele încasate vor fi recunoscute ca venit la momentul

încasării în contul de profit şi pierdere al exerciţiului N.

Exemplu (iii)anterior încasării

Întreprinderea vinde unui client un stoc de mărfuri iar încasarea va avea loc pese 30

zile. În această situaţie venitul se recunoaşte la momentul vânzării şi precede încasarea.

Trebuie menţionat că pe lângă cheltuielile/veniturile care au în contrapartidă

plăţi/încasări trecute, pezente sau viitoare există şi o serie de cheltuieli şi venituri care nu au

incidenţă monetară (de exemplu, cheltuielile cu amortizările şi provizioanele şi veniturile din

provizioane) sau care au în contrapartidă stocuri şi imobilizări (de exemplu cheltuieli cu

consumul de materii prime etc.)

Cadrul contabil IASB defineşte conceptele de venit şi cheltuială prin raportare la

averea proprietarilor.Venitul este perceput de proprietari ca o sursă de îmbogăţire în timp ce

cheltuiala este o sursă de sărăcire.Venitul reprezintă o creştere a avantajelor economice

viitoare în timp ce cheltuiala este o diminuare a avantajelor economice viitoare.

28

Prin raportare la definiţiile activului şi datoriei, o creştere a avantajelor economice

viitoare are loc odată cu creşterea unui activ sau cu diminuarea unei datorii. Analog,

diminuarea avantajelor economice viitoare presupune o diminuare de activ sau creşterea unei

datorii.

Deoarece capitalul propriu este element rezidual, creşterea unui activ şi diminuarea

unei datorii va determina o creştere a capitalurilor proprii, în timp ce diminuarea unui activ şi

creşterea unei datorii va conduce la o diminuare a capitalurilor proprii.

Pornind de la relaţia:

Cpr = A - D

unde:

Cpr = capitaluri proprii

A = activ

D = datorii

Prin urmare, variaţiile activelor/datoriilor vor determina variaţii ale capitalurilor

proprii. Rezultatul contabil poate fi determinat în aceste condiţii după relaţia:

Rezultat = CprN - CprN-1 – Ip + Dp,

unde:

CprN = capitalurile proprii ale exerciţiului N

CprN-1 = capitalurile proprii ale exerciţiului N-1

Ip = investiţiile proprietarilor (de exemplu aporturi ale acestora)

Dp = distribuiri în favoarea proprietarilor (de exemplu distribuiri de dividende)

După cum puteţi observa, nu se recunosc drept venituri contribuţiile din partea proprietarilor

după cum nu se recunosc drept cheltuieli distribuirile către proprietari.

Exemplu Întreprinderea primeşte de la asociatul Popescu o clădire evaluată la 1.000 lei cu titlu

de aport la capital. Dacă această contribuţie din partea lui Popescu s-ar recunoaşte ca venit, ea

ar avea ca efect creşterea profitului distribuibil iar întreprinderea ar trebui să plătească impozit

pe profit şi să distribuie dividende tuturor asociaţilor. Clădirea va genera avantaje economice

(fluxuri de lichidităţi) în viitor prin utilizarea ei sau prin vânzarea ei. Aceste avantaje nu există

la momentul primirii ei ca aport şi nu este justificat ca întreprinderea să plătească impozite şi

dividende pentru un activ care nu a generat încă nici un avantaj economic.

Exemplu Întreprinderea plăteşte în exerciţiul N dividendele cuvenite acţionarilor din profitul

obţinut în exerciţiul N-1. Nu putem spune că ieşirea de bani pentru plata dividendelor îi

sărăceşte pe acţionari.

În concluzie, când se analizează conceptele de venit şi cheltuială se exclud relaţiile

întreprinderii cu proprietarii săi. Venituri/cheltuieli sunt creşterile/diminuările de avantaje

economice viitoare care provin din relaţiile întreprinderii cu terţii şi în nici un caz cu

proprietarii.

Cadrul contabil conceptual defineşte elementele ce descriu performanţa financiară a

întreprinderii (veniturile şi cheltuielile) de maniera următoare:

Veniturile sunt creşteri de avantaje economice viitoare în cursul perioadei contabile, care

au ca rezultat o creştere a capitalurilor proprii, diferită de cea care provine din

contribuţiile proprietarilor capitalului.

29

Cheltuielile sunt diminuări de avantaje economice în cursul perioadei contabile, ce au ca

rezultat o diminuare a capitalurilor proprii, diferită de cea care provine din distribuirile în

favoarea proprietarilor de capital.

Definiţiile propuse de cadrul conceptual sunt foarte cuprinzătoare referindu-se atât la

veniturile/cheltuielile angajate în cursul normal al activităţilor cât şi la câştiguri/pierderi,

plusuri/minusuri de valoare survenite pe parcursul perioadei, indiferent dacă sunt latente sau

realizate.

Atenţie!!!!!!!!

Există însă şi elemente care, deşi corespund definiţiilor veniturilor şi cheltuielilor

deoarece generează creşteri sau diminuări de capitaluri proprii, nu sunt incluse în

contul de profit şi pierdere, ci figurează printre elementele capitalurilor proprii.

Un venit/cheltuială va fi recunoscut(ă) în contabilitate dacă:

răspunde definiţiei

creşterea/diminuarea de avantaje economice viitoare poate fi măsurată fiabil.

Dacă un element prezintă caracteristicile esenţiale ale unei cheltuieli sau ale unui venit

dar nu îndeplineşte criteriile de recunoaştere, poate constitui totuşi obiectul unei informări în

note, dacă o astfel de informare este utilă pentru evaluarea performanţelor de către utilizatori.

La definiţiile de mai sus răspund:

(i)venituri şi cheltuieli în mărime brută:

Exemplu

Societatea ALFA vinde un stoc de mărfuri la preţul de 120 lei. Mărfurile fuseseră

achiziţionate cu o săptămână în urmă la costul de 100 de lei. La momentul vânzării preţul de

vânzare va fi recunoscut ca venit deoarece în urma tranzacţiei cu clientul va avea loc o intrare

de lichidităţi băneşti (o creştere de activ) care nu provine de la proprietarii întreprinderii.

Valoarea încasării ca va avea loc este fiabilă deoarece este o valoare de piaţă şi e consemnată

în documentul de vânzare. Costul mărfurilor vândute va fi recunoscut drept cheltuială

deoarece mărfurile ies din întreprindere către clienţi şi nu către proprietari. El este

deasemenea o mărime fiabilă deoarece suma de 100 de lei este consemnată în documentul de

achiziţie.

După cum puteţi observa, pentru a recunoaşte un element ca fiind o cheltuială sau un

venit testăm criteriile de recunoaştere.

Exemplu Societatea înregistrează salariile cuvenite personalului în sumă totală de 100.000 lei.

Aceste salarii sunt o obligaţie prezentă a scocietăţii ce va fi recunoscută în bilanţ ca datorie. În

viitor această datorie va antrena în vederea decontării ei o ieşire de bani către salariaţi şi nu

către proprietarii întreprinderii. Deci salariile îi vor sărăci pe proprietari. În consecinţă

recunoaşterea datoriei în bilanţ va antrena recunoaşterea cheltuielii cu salariile în contul de

profit şi pierdere.

30

Exemplu Societatea plăteşte dobânda aferentă unui credit primit de la bancă în sumă de 100 lei.

Această plată generează o ieşire de bani către bancă şi nu către proprietarii întreprinderii şi

deci îi sărăceşte pe aceştia din urmă. De aceea, plata dobânzii va antrena recunoaşterea unei

cheltuieli de 100 lei în contabilitate.

(ii)câştiguri şi pierderi:

Câştigurile şi pierderile sunt generate de exemplu, de cesiuni ale imobilizărilor

corporale, necorporale şi a investiţiilor financiare.

Exemplu Întreprinderea a achiziţionat un pachet de acţiuni în urmă cu două săptămâni la preţul

de 20.000 lei. Ea decide să vândă acţiunile deoarece la bursă, acţiunile valorează 23.000 lei.

În acest caz se va recunoaşte în contul de profit şi pierdere câştigul tranzacţie de 3.000 lei şi el

va avea ca efect creşterea rezultatului exerciţiului.

Exemplu Întreprindrea deţine o clădire achiziţionată în urmă cu 3 ani la costul de 1.000 lei.

Amortizarea cumulată până în prezent este de 600 lei. Clădirea este vândută la preţul de 250

lei. În acest caz , cesiunea clădirii generează o pierdere 150 lei calculată ca diferenţă între

preţul de vânzare şi valoarea rămasă de amortizat (250 lei – (1.000 lei – 600 lei)). Această

pierdere va diminua în contul de profit şi pierdere rezultatul exerciţiului.

(iii)plusuri şi minusuri de valoare

Exemplu Întreprinderea deţine un stoc de mărfuri achiziţionat la începutul anului N la costul de

100 lei. Până la sfârşitul anului mărfurile nu au putut fi vândute. Prin urmare ele trebuie

trecute în bilanţ. Dacă mărfurile ar fi vândute la 31.12.N se estimează că nu s-ar putea încasa

mai mult de 80 lei după deducerea costurilor inerente eventualei vânzări. În concluzie,

mărfurile îşi pierd din valoare cu 20 lei şi vor trebui prezentate în bilanţ la 80 lei. Pierderea de

valoare de 20 lei va trebui recunoscută în contul de profit şi pierdere şi va fi asimilată

cheltuielilor determinând diminuarea rezultatului exerciţiului.

Exemplu Întreprinderea a vândut la 10.10.N, mărfuri unui client extern în valoare de 100 euro.

La data tranzacţiei cursul de schimb a fost de 3 lei/euro. La data de 31.12.N cursul de schimb

este de 5 lei/euro. În urma vânzării, întreprinderea dobândeşte o creanţă faţă de client în

valoare de 300 lei (100 euro x 3 lei/euro). Dacă clientul ar face plata la 31.12.N,

întreprinderea ar încasa 500 lei (100 eurox5 lei/euro). Rezultă un plus de valoare de 200 lei

care va majora valoarea creanţei în bilanţ şi va genera recunoaşterea unui venit în contul de

profit şi pierdere.

(iv)elemente care se impută direct în capitalurile proprii (de exemplu rezerva din

reevaluarea activelor)

Ca o sinteză a celor expuse mai sus prezentăm în tabelul următor o serie de exemple

de cheltuieli şi venituri ce se recunosc cu ocazia înregistrării unor variaţii în masa activelor şi

datoriilor:

Performanţa financiară trebuie măsurată din perspectiva respectării restricţiei

menţinerii capitalului financiar.

31

Potrivit cadrului conceptual al IASB, profitul se obţine doar dacă valoarea financiară sau

monetară a capitalurilor proprii la sfârşitul perioadei este mai mare decât valoarea

financiară a capitalurilor proprii la începutul perioadei, după excluderea oricăror

distribuiri către proprietari şi a oricăror contribuţii din partea proprietarilor în timpul

perioadei analizate.

Exemplu

Societatea ALFA se constituie la începutul exerciţiului N cu un capital social de

150.000 u.m. Să presupunem că ALFA achiziţionează la începutul exerciţiului un stoc de

marfă la costul de 80.000 u.m. pe care reuşeşte să le vândă la sfârşitul exerciţiului la preţul de

vânzare de 120.000 u.m. Creşterea generală a preţurilor în exerciţiul N este de 20%. De

asemenea, presupunem că, în exerciţiul N, societatea ALFA nu a realizat alte tranzacţii şi nu

este plătitoare de impozit ope profit.

Să calculăm profitul pe care l-ar obţine ALFA dacă ar prezenta situaţiile financiare în costuri

istorice şi profitul obţinut în condiţiile asigurării menţinerii capitalului financiar.

a)menţinerea capitalului financiar nu este asigurată (evaluare în costuri istorice):

Vânzarea mărfurilor, la sfârşitul exerciţiului N, duce la recunoaşterea unui venit de 120.000

u.m. şi a unei cheltuieli de 80.000 u.m. Simplificat, contul de profit şi pierdere în costuri

istorice se prezintă astfel:

Cont de profit şi pierdere N (cost istoric)

Cheltuieli Suma Venituri Suma

Cheltuieli privind

mărfurile

80.000 Venituri din vânzarea

mărfurilor

120.000

Rezultat 40.000

Presupunând că până la sfârşitul exerciţiului N datoria faţă de furnizorul de stocuri şi

respectiv creanţa faţă de client au fost achitate şi respectiv încasate, situaţia în bilanţul

contabil întocmit în costuri istorice este următoarea:

Bilanţ la 31.12.N (cost istoric)

Active Suma Datorii + Capitaluri

proprii

Suma

Casa şi conturi la bănci 190.000 Capital social 150.000

Rezultat 40.000

Total 190.000 Total 190.000

32

Aşa cum puteţi observa, rezultatul obţinut în costuri istorice este de 40.000 u.m.. Dacă

acesta va fi distribuit integral acţionarilor, capitalurile proprii de la sfârşitul exerciţiului N vor

rămâne egale cu cele existente la începutul exerciţiului. Am putea concluziona că s-a asigurat

astfel menţinerea capitalului financiar. Şi totuşi, puterea de cumpărare a capitalurilor proprii

de închidere a scăzut ca urmare a inflaţiei faţă de cea aferentă capitalurilor proprii de

deschidere.

Rezultatul de 40.000 u.m. este supraevaluat deoarece venitul din vânzare este exprimat în

puterea de cumpărare existentă la sfârşitul exerciţiului în timp ce cheltuiala cu mărfurile

vândute este exprimată în puterea de cumpărare existentă la începutul exerciţiului.

b)menţinerea capitalului financiar este asigurată (evaluare în putere de cumpărare

constantă):

La sfârşitul exerciţiului N, capitaluruile proprii şi-au pierdut din puterea de cumpărare cu 20%

(creşterea generală a preţurilor). Pentru a reface puterea de cumpărare pierdută este nevoie ca

nivelul capitalurilor proprii la sfârşitul exerciţiului N să fie de 150.000 x (100% + 20%) =

180.000 u.m. Din rezultatul de 40.000 u.m. cu suma de 30.000 u.m. se reface puterea de

cumpărare a capitalurilor proprii iar rezultatul obţinut după asigurarea menţinerii capitalului

financiar va fi de 10.000 u.m. Rezultatul distribuibil va fi prin urmare de doar 10.000 u.m.,

evitându-se astfel decapitalizarea întreprinderii.

3.2."Situaţia rezultatului global" întocmită conform IAS 1 “Prezentarea

situaţiilor financiare”

În septembrie 2007 IASB a făcut publică forma revizuită a normei IAS 1 ce a intrat în

vigoare de la 1 ianuarie 2009.

Bordul IASB a revizuit cerinţele de prezentare ale veniturilor şi cheltuielilor şi a oferit

entităţilor două opţiuni privind formatul de prezentare. Astfel, standardul revizuit solicită ca

toate elementele de venituri şi cheltuieli (inclusiv cele afectate direct capitalurilor proprii) să

fie prezentate:

a)fie într-o singură situaţie financiară numită "Situaţia rezultatului global" (Statement of

comprehensive income – în engleză);

b)fie în două situaţii financiare: prima reprezentată de "Contul de profit şi pierdere" (Income

statement) iar cea dea a doua "Situaţia rezultatului global" (Statement of comprehensive

income).

Prima variantă este opţiunea preferată de bordul IASB deoarece membrii săi consideră

că nu există principii şi caracteristici clare care să justifice separarea elementelor în două

situaţii financiare. Situaţia rezultatului global va prezenta distinct cele două componente:

"profit şi pierdere” (profit or loss) şi „alte elemente ale rezultatului global” (other

comprehensive income).

"Alte elemente ale rezultatului global" va cuprinde acele elemente de venituri şi

cheltuieli care nu se recunosc în "profit şi pierdere" ci afectează direct capitalurile proprii. De

exemplu:

33

-modificări în rezervele din reevaluarea activelor (incidenţa normelor IAS 16 şi IAS 38 );

-câştiguri şi pierderi din măsurarea activelor financiare evaluate la valoarea justă (incidenţa

normei IAS 39);

-câştiguri şi pierderi din instrumente de acoperire a riscului de cash flow (incidenţa normei

IAS 39) ;

-câştiguri şi pierderi din conversia situaţiilor financiare ale unei operaţii în străinătate

(incidenţa normei IAS 21);

-câştiguri şi pierderi actuariale aferente beneficiilor planurilor de pensii (incidenţa normei IAS

19) etc.

Înainte de apariţia formei revizuite a IAS 1 existau două practici de divulgare ale

entităţilor care aplicau IFRS:

1)prima practică: unele entităţi întocmeau "Contul de profit şi pierdere" şi pe lângă acesta şi

"Situaţia variaţiilor capitalurilor proprii" (statement of changes in equity) în care detaliau şi

elementele de mai sus;

2)a doua practică era publicarea "Contului de profit şi pierdere" şi a "Situaţia veniturilor şi

cheltuielilor recunoscute în capitalurile proprii" (Statement of recognised income and

expense). În această a doua situaţie se prezentau elementele de mai sus. Aceste entităţi evitau

publicarea şi a "Situaţia variaţiilor capitalurilor proprii" prezentând în note mişcările în

capitalurile proprii datorate tranzacţiilor cu proprietarii.

În prezent, ca urmare a revizuirii IAS 1 devine obligatorie întocmirea "Situaţiei

variaţiilor capitalurilor proprii" în cadrul căreia aceste "Alte elemente ale rezultatului global"

care nu rezultă din tranzacţiile cu proprietarii (non-owner movements in equity ) se prezintă

pe o singură linie urmând ca ele să se prezinte detaliat în "Situaţia rezultatului global".

IAS 1 revizuită solicită prezentarea detaliată în cadrul "Situaţiei rezultatului global" a

efectelor fiscale ale fiecărui element din categoria "Alte elemente ale rezultatului global".

Astfel aceste elemente se vor prezenta la:

-valoare netă (net of related tax effects) – net presentation;

-valoare brută (before related tax effects) – gross presentation.

Prezentarea la valoare netă facilitează identificarea incidenţei acestor "Alte elemente

ale rezultatului global" asupra elementelor de capitaluri proprii în "Situaţia poziţiei

financiare". Prezentarea la valoare brută facilitează înţelegerea impactului acestor elemente

asupra "profitului sau pierderii" ştiut fiind faptul că veniturile şi cheltuielile se prezintă la

valori înainte de impozit.

Ajustările de reclasificare (reclassification adjustments) este termenul utilizat pentru

a desemna sumele care în trecut au fost clasificate în categoria "Alte elemente ale rezultatului

global" iar acum sunt incluse în "Profit sau pierdere". Acest termen era cunoscut în trecut sun

denumirea de "reciclare" (recycling). Ajustările de reclasificare fie se prezintă distinct în

"Situaţia rezultatului global" fie se prezintă în note (în cazul acesta "Alte elemente ale

rezultatului global" se prezintă în "Situaţia rezultatului global" după incidenţa ajustărilor de

reclasificare).

Un exemplu ilustrativ dat de IASB al prezentării "Situaţiei rezultatului global" este

ataşat la sfârşitul suportului de curs.

34

"Situaţiei rezultatului global" ca situaţie unică se prezintă astfel:

N-1 N

Venituri

Cheltuieli

Profit înainte de impozit

Impozit pe profit

Profitul sau pierderea exerciţiului din operaţii continue

Profitul sau pierderea exerciţiului din operaţii discontinue

Profit sau pierdere

Alte elemente ale rezultatului global:

-modificări în rezervele din reevaluarea activelor (incidenţa

normelor IAS 16 şi IAS 38 );

-câştiguri şi pierderi din măsurarea activelor financiare

evaluate la valoarea justă (incidenţa normei IAS 39);

-câştiguri şi pierderi din instrumente de acoperire a riscului de

cash flow (incidenţa normei IAS 39) ;

-câştiguri şi pierderi din conversia situaţiilor financiare ale

unei operaţii în străinătate (incidenţa normei IAS 21);

-câştiguri şi pierderi actuariale aferente beneficiilor planurilor

de pensii (incidenţa normei IAS 19) etc.

Efectele altor elemente ale rezultatului global asupra

impozitului pe profit

Alte elemente ale rezultatului global la valoare netă de

impozit

Rezultat global al exerciţiului

"Situaţiei rezultatului global" prezentată în două situaţii financiare:

Cont de profit şi pierdere

N-1 N

Venituri

Cheltuieli

Profit înainte de impozit

Impozit pe profit

Profitul sau pierderea exerciţiului din operaţii continue

Profitul sau pierderea exerciţiului din operaţii discontinue

Profit sau pierdere

35

Situaţia rezultatului global

Profit sau pierdere (preluat din contul de profit şi

pierdere)

Alte elemente ale rezultatului global:

-modificări în rezervele din reevaluarea activelor (incidenţa

normelor IAS 16 şi IAS 38 );

-câştiguri şi pierderi din măsurarea activelor financiare

evaluate la valoarea justă (incidenţa normei IAS 39);

-câştiguri şi pierderi din instrumente de acoperire a riscului de

cash flow (incidenţa normei IAS 39) ;

-câştiguri şi pierderi din conversia situaţiilor financiare ale

unei operaţii în străinătate (incidenţa normei IAS 21);

-câştiguri şi pierderi actuariale aferente beneficiilor planurilor

de pensii (incidenţa normei IAS 19) etc.

Efectele altor elemente ale rezultatului global asupra

impozitului pe profit

Alte elemente ale rezultatului global la valoare netă de

impozit

Rezultat global al exerciţiului

În continuare vom studia maniera de prezentare a primei părţi a "Situaţiei rezultatului

global" numită Profit sau pierdere. Din motive de dificultate cea de a doua componentă Alte

elemente ale rezultatului global va fi analizată doar principial urmând ca ea să fie detaliată

în cadrul cursurilor anului III.

Standardul internaţional IAS 1 lasă posibilitatea întreprinderilor să decidă structura şi

conţinutul veniturilor şi cheltuielilor care explică Profitul sau pierderea exerciţiului ,

oferind o listă minimă de posturi. Întreprinderile pot opta între o prezentare a cheltuielilor

după natură sau după funcţii. Alegerea trebuie să vizeze varianta care prezintă cel mai sincer

elementele performanţei întreprinderii.

Cheltuielile si veniturile sunt delimitate după natura lor în cheltuieli şi venituri din

exploatare si cheltuieli şi venituri financiare.

Cheltuielile si veniturile sunt delimitate după natura lor în cheltuieli şi venituri din

exploatare si cheltuieli şi venituri financiare.

a)venituri şi cheltuieli din exploatare:

Acestea sunt reprezentate de exemplu, de elemente precum:

(i)Cheltuieli şi venituri ocazionate de obţinerea producţiei;

(ii)Cheltuieli şi venituri ocazionate de vânzarea de stocuri;

(iii)Câştiguri şi pierderi din cesiunea de imobilizări corporale şi necorporale;

(iv)Cheltuieli şi venituri din lucrări executate şi servicii prestate;

(v)alte venituri şi cheltuieli de exploatare (din amenzi, despăgubiri, donaţii, subvenţii

etc.).

(vi)cheltuieli şi venituri din ajustarea activelor şi a datoriilor nonfinanciare în vederea

prezentării lor în bilanţ.

b)venituri şi cheltuieli financiare:

Acestea sunt reprezentate de exemplu, de elemente precum:

(i)cheltuieli şi venituri din dobânzi;

36

(ii)câştiguri şi pierderi din vânzarea de active financiare;

(iii)venituri din titluri deţinute la întreprinderi asociate;

(iv)Câştiguri şi pierderi din diferenţe de curs valutar;

(v)cheltuieli şi venituri din ajustarea activelor şi datoriilor financiare în vederea

prezentării lor în bilanţ.

Elementele de cheltuieli şi venituri din exploatare şi cele financiare sunt considerate

elemente ordinare prin faptul că sunt destul de frecvente şi sunt angajate de activităţile

normale ale întreprinderii.

Pe lângă acestea, mai există şi o serie de evenimente extraordinare precum calamităţile

naturale, situaţii de criză, de război, exproprieri, naţionalizări etc. Astfel de elemente sunt

foarte rare şi nu pot fi prevăzute şi gesionate de conducerea întreprinderii. În vechea formă a

normei IAS 1, elementele extraordinare erau prezentate distinct în contul de profit şi pierdere.

Norma internaţională IAS 1 interzice prezentarea separată a elementelor

extraordinare. Motivul avansat de IASB rezidă în faptul că natura unei tranzacţii, nu

frecvenţa sa, trebuie să determine modul de prezentare. Eliminarea categoriei elementelor

extraordinare elimină şi nevoia de segregare arbitrară a efectelor unor evenimente similare

(unele repetitive, altele nu) asupra profitului sau pierderii perioadei (de exemplu, cuantificarea

efectului financiar al unui cutremur ce survine într-o perioadă de recesiune economică).

Se recomandă prezentarea separată a profitului sau pierderii obţinute în condiţii de

activitate normală continuă de profitul sau pierderea ce rezultă din întreruperi sau încetări

de activităţi.

Standardul internaţional nu propune o structură rigidă a situaţiilor financiare şi

presupune exercitarea raţionamentului profesional în aprecierea caracterului semnificativ al

unui element de venit/cheltuială. Elementele sunt prezentate distinct dacă sunt semnificative,

iar aceasta se apreciază în funcţie de natura sau importanţa lor.

Profit sau pierdere cu clasificarea cheltuielilor după natură

N N-1

Venituri (1)

Alte venituri (2)

Variaţia stocurilor

Producţia imobilizată

Consumuri de materii prime şi materiale

consumabile

Cheltuieli de personal

Cheltuieli privind amortizările

Deprecierea imobilizărilor corporale

Alte cheltuieli (3)

Costurile finanţării

Partea din profitul întreprinderilor asociate

Profitul înaintea impozitării

Cheltuieli privind impozitul pe profit

Profit sau pierdere din activităţi continue

Profit sau pierdere din activităţi discontinue

Profitul sau pierderea exerciţiului

(1)Aici se prezintă toate veniturile care se recunosc ca urmare a aplicării normei IAS 18

"Venituri": venituri din vânzări de bunuri, din prestări de servicii etc (adică cifra de afaceri) la

care se adaugă veniturile din dobânzi şi dividende.

37

(2)Aici se prezintă toate veniturile şi câştigurile care nu se recunosc mai sus.

(3)Aici se prezintă toate cheltuielile şi pierderile care nu se recunosc mai sus.

Particulariţăţile acestei forme de prezentare sunt:

(i)acest model este preferat de întreprinderile din ţări posesoare ale unui sistem contabil

dualist. Dualismul contabil presupune existenţa a două circuite informaţionale contabile.

Primul este orientat către satisfacerea obiectivelor contabilităţii financiare (întocmirea

situaţiilor financiare destinate utilizatorilor externi) şi în care cheltuielile sunt urmărite după

natura lor. Cel de al doilea circuit este orientat către managementul întreprinderii şi

subordonat contabilităţii de gestiune. Cheltuielile sunt urmărite după destinaţia lor sau după

funcţiile întreprinderii şi astfel se facilitează lucrările de calculaţie a costurilor de producţie

sau a costurilor de realizae a funcţiilor întreprinderii.

(ii)Între posturile de venituri din exploatare şi cheltuielile din exploatare sunt intercalate două

posturi de ajustare de cheltuieli, şi anume variaţia stocurilor şi producţia imobilizată. Prin

aceste posturi se realizează transferul cheltuielilor încorporate în costul stocurilor şi

imobilizărilor din contul de profit şi pierdere în bilanţ în vederea recunoaşterii iniţiale a

stocurilor şi imobilizărilor obţinute din producţie proprie.

(iii)Clasificarea cheltuielilor după natură are avantajul de a oferi informaţii obiective şi

verificabile, deci mai fiabile. Ea facilitează deasemenea previziunile privind fluxurile de

trezorerie şi întocmirea tabloului fluxurilor de trezorerie. O asemenea prezentare nu spune

aproape nimic însă de perfomanţele managemenului în realizarea principalelor funcţii ale

întreprinderii.

Profit sau pierdere cu clasificarea cheltuielilor după funcţii

N N-1

Venituri

Costul vânzărilor

Profitul brut

Alte venituri

Costurile de distribuţie

Cheltuieli administrative

Alte cheltuieli

Costurile finanţării

Partea din profitul întreprinderilor asociate

Profitul înaintea impozitării

Cheltuieli privind impozitul pe profit

Profit sau pierdere din activităţi continue

Profit sau pierdere din activităţi discontinue

Profitul sau pierderea exerciţiului

Particulariţăţile acestei forme de prezentare sunt:

(i)acest model este preferat mai ales de întreprinderi în care contabilitatea se organisează după

un sistem monist. Monismul contabil presupune existenţa unui singur circuit informaţional

contabil prin care se realizează atât obiectivele contabilităţii financiare cât şi cele ale

contabilităţii de gestiune. Cheltuielile sunt urmărite nu numai după natura lor ci şi după

destinaţie sau funcţii.

(ii)Costul vânzărilor cuprinde ansamblul cheltuielilor ocazionate de aprovizionări, servicii

prestate de terţi, manopera, cheltuielile cu chiriile şi amortizarea spaţiilor destinate procesului

de producţie aferente producţiei vândute.

38

(iii)În costul unui element de stoc nu se includ cheltuielile de distribuţie şi cele administrative.

Prin urmare, costul vânzărilor nu include costul funcţiei de distribuţie şi al celei

administrative.

(iv)Costurile de distribuţie sunt constituite din cheltuieli angajate pentru promovarea şi

distribuirea bunurilor produse şi/sau comercializate de întreprindere (cheltuieli de marketing,

cheltuieli cu personalul angajat în cadrul funcţiei distribuţie, amortizarea, chiria aferente

spaţiilor cu destinaţie comercială).

(v)Deoarece o prezentare după funcţii nu permite previziunea fluxurilor de trezorerie viitoare,

IAS 1 solicită întreprinderilor prezentarea în note a unor informaţii adiţionale cu privire la

natura cheltuielilor inclusiv cheltuielile cu amortizarea şi cele de personal.

(vi)Acest model oferă o imagine a performanţei managementului în realizarea funcţiilor

comercială, de distribuţie şi administrativă, deci este mai relevant în analiza performanţei

financiare. Deşi relevant, el este mai puţin fiabil deoarece alocarea cheltuielilor va fi

dependentă de modul în care managementul defineşte funcţiile întreprinderii. Dacă managerii

aduc schimbări în organigrama întreprinderii şi ajustează funcţiile atunci informaţia nu va mai

fi comparabilă în timp.

Studiu de caz 2 Întreprinderea ALFA a obţinut în cursul anului N 100 bucăţi de produse finite la costul de

100.000 lei. Structura costului de producţie este următoarea:

-cheltuieli materiale 50.000 lei;

-cheltuieli de personal 30.000 lei;

-cheltuieli cu amortizarea imobilizărilor productive 20.000 lei.

Pe lângă aceste cheltuieli întreprinderea a mai angajat şi alte cheltuieli de exploatare în

sumă de 10.000 lei, din care:

a)consumuri materiale 2.000 lei, din care:

-aferente sectorului distribuţie 1.500 lei;

-aferente sectorului administrativ 500 lei;

b)cheltuieli de personal 7.000 lei, din care:

-aferente sectorului distribuţie 5.000 lei;

-aferente sectorului administrativ 2.000 lei;

c)cheltuieli cu amortizarea 1.000 lei, din care:

-aferente sectorului distribuţie 700 lei;

-aferente sectorului administrativ 300 lei;

Jumătate din producţia obţinută a fost vândută la preţul de 150.000 lei.

În cursul anului întreprinderea a plătit dobânzi aferente creditelor primite de la bănci

în sumă de 5.000 lei şi a încasat 2.000 lei dividende de la o întreprindere asociată. A fost

vândut un teren la preţul de 60.000 lei, costul de achiziţie fiind de 40.000 lei. A fost vândută

şi o clădire la preţul de 10.000 lei (costul ei de achiziţie a fost de 50.000 lei iar amortizarea

cumulată de 33.000 lei).

Întreprinderea deţine 1000 titluri destinate tranzacţionării pe termen scurt cumpărate la

cursul de 10 lei/buc. la 31.12.N cursul bursier este de 12 lei/buc. Întreprinderea deţine 20.000

titluri de participare disponibile pentru vânzare pe termen lung achiziţionate la cursul de 10

lei/buc. La 31.12.N cursul bursier este de 15 lei/buc. Întreprinderea reevaluează echipamente

tehnologice al căror cost este de 20.000 lei, amortizare cumulată 15.000 lei, valoare justă

12.000 lei.

Întreprinderea vinde în exerciţiul N 1.000 de titluri de participare la preţul de 11

lei/buc (acestea fuseseră cumpărate în exerciţiul N-1 la cursul de 8 lei şi evaluate la data

bilanţului la valoarea justă de 10 lei).

39

În exerciţiul N întreprinderea a abandonat activitatea din oraşul X şi a vândut un

magazin cu tot cu activele aflate acolo. În urma licitaţiei s-a obţinut preţul de 100.000 lei iar

costul activelor cedate a fost de 130.000 lei.

Cheltuiala cu impozitul pe profit este de 20.000 lei. Efectele altor elemente ale

rezultatului global asupra impozitului pe profit sunt de 17.000 lei.

Să se întocmească situaţia rezultatului global dacă întreprinderea detaliază

profitul sau pierderea prin clasificarea cheltuielilor după natură şi respectiv după

funcţii.

3.3. Contul de profit şi pierdere întocmit conform OMFP 3055/2009

Modelul de cont de profit şi pierdere prevăzut în OMFP 3055/2009 este preluarea şi

adaptarea modelului recomandat în articolul 23 al Directivei a IV-a a CEE. Acesta se prezintă

în format listă şi are la bază delimitarea cheltuielilor după natură.

După natura lor, activităţile generatoare de venituri şi cheltuieli sunt împărţite în două

mari categorii:

(i)activităţi curente sau ordinare

Activităţile curente sunt activităţile pe care entitatea le desfăşoară în condiţii normale

normale. Ele, la rândul lor se împart în:

1)activităţi de exploatare:

Activităţile de exploatare generează:

a)venituri şi cheltuieli ocazionate de obţinerea producţiei;

b)venituri şi cheltuieli ocazionate de vânzarea mărfurilor, venituri ocazionate de

vânzarea producţiei, lucrărilor şi serviciilor;

c)venituri şi cheltuieli ocazionate de activităţi accesorii precum vânzări de imobilizări

corporale şi necorporale, despăgubiri, penalităţi etc.

2)activităţi financiare

Actvităţile financiare generează:

a)venituri şi cheltuieli din dobânzi;

b)venituri şi cheltuieli din diferenţe de curs valutar;

c)câştiguri şi pierderi din vânzarea de imobilizări financiare şi de investiţii financiare

pe termen scurt, etc.

(ii)activităţi extraordinare

Elementele de cheltuieli şi venituri din exploatare şi cele financiare sunt considerate

elemente ordinare prin faptul că sunt destul de frecvente şi sunt angajate de activităţile

normale ale întreprinderii. Pe lângă acestea, mai există şi o serie de evenimente extraordinare

precum calamităţile naturale, situaţii de criză, de război, exproprieri, naţionalizări etc. Astfel

de elemente sunt foarte rare şi nu pot fi prevăzute şi gesionate de conducerea întreprinderii.

De o manieră simplificată, Contul de profit şi pierdere din Ordinul 3055/2009 se

prezintă astfel:

N N-1

I.Venituri din exploatare

II.Cheltuieli din exploatare

III.Profitul sau pierderea din exploatare (III=I-II)

IVVenituri financiare

V.Cheltuieli financiare

40

VI.Profitul sau pierderea financiară (VI=IV-V)

VII.Profitul sau pierderea curentă (VII=III+VI)

VIII.Venituri extraordinare

IX.Cheltuieli extraordinare

X.Profitul sau pierderea din activitatea

extraordinară (X=VIII-IX)

XI.Venituri totale (XI= I+IV+VIII)

XII.Cheltuieli totale (XII=II+V+IX)

XIII.Profitul sau pierderea brut(ă) (XIII=XI-XII)

XIV.Cheltuiala cu impozitul pe profit

XV.Profitul sau pierderea net(ă) a exerciţiului

financiar (XV=XIII-XIV)

Detalii privind veniturile şi cheltuielile din activitatea curentă:

I.Veniturile din exploatare cuprind:

1)Cifra de afaceri netă:

Generic, cifra de afaceri reprezintă valoarea totală a vânzărilor către clienţi (de mărfuri,

producţie, lucrări, servicii etc) aferente unui întreg exerciţiu financiar (valoare care nu include

TVA şi nici reducerile de preţ cu caracter comercial acordate clienţilor).

În modelul de cont de profit şi pierdere din Ordinul 3055/2009, cifra de afaceri netă este

formată din:

-venituri din vânzarea mărfurilor;

-producţia vândută (aici intră veniturile din vânzări de stocuri altele decât mărfurile, veniturile

din executări de lucrări, veniturile din servicii prestate, venituri din chirii, redevenţe, onorarii,

comisioane, venituri din studii şi cercetări etc.);

-venituri din subvenţii de exploatare primite pentru cifra de afaceri.

2)Venituri aferente costului producţiei şi serviciilor în curs de execuţie

Venitul aferent costului stocurilor de producţie obţinută este un venit latent ce se recunoaşte la

momentul obţinerii de stocuri din producţie proprie.

Exemplu În cursul perioadei întreprinderea ALFA a înregistrat următoarele cheltuieli din

exploatare: cheltuieli cu consumurile materiale 1.000 lei; cheltuieli de personal 500 lei,

cheltuieli cu amortizarea imobilizărilor 200 lei, alte cheltuieli de exploatare 100 lei. Din

procesul de producţie s-au obţinut 100 buc. de produs finit. Departamentul de contabilitatede

gestiune a calculat costul producţiei obţinute iar acesta este de 1.200 lei.

Să vedem care este incidenţa în situaţiile financiare:

Cont de profit şi pierdere N

Venituri:

Variaţia stocurilor (venit latent)

Cheltuieli:

Cheltuieli cu consumurile materiale

Cheltuieli de personal

Cheltuieli cu amortizarea imobilizărilor

Alte cheltuieli de exploatare

1.200

1.000

500

200

100

41

Se observă că cheltuielile de exploatare totale au fost de 1.800 lei. Nu toate aceste

cheltuieli au fost legate de producţia obţinută. Cheltuielile care nu sunt legate de producţia

obţinută precum şi cheltuielile de desfacere şi administrative nu se includ în costul de

producţie. În contabilitatea financiară cheltuielile se urmăresc după natura lor şi nu după

destinaţia. Astfel, devine imposibilă identificarea cheltuielilor care formează costul de

producţie. Calculul costului se realizează la departamentul contabilitate de gestiune unde

fiecare cheltuială se urmăreşte în primul rând după destinaţie şi apoi după natură. Din

cheltuielile totale de 1.800 lei, 1.200 lei sunt aferente stocului de produse finite obţinut şi deci

vor trebui să fie transferate în bilanţ deoarece stocul se va recunoaşte ca activ şi i se va atribui

ca valoare costul de producţie. Practic, la momentul când se recunoaşte în bilanţ stocul de

produse finite la costul de 1.200 de lei se recunoaşte în contul de profit şi pierdere un venit

latent de 1.200 de lei deoarece managerii întreprinderii speră să poată vinde în viitor stocul şi

să obţină avantaje de cel puţin 1.200 de lei.

Bilanţ N

Active

Produse finite

Datorii

Capitaluri proprii

1.200

3)Venituri din producţia de imobilizări

Acestea sunt venituri latente ce se recunosc la momentul obţinerii de imobilizări corporale şi

necorporale din producţie proprie.

4)Alte venituri din exploatare:

-câştiguri din cedarea imobilizărilor corporale şi necorporale;

-venituri din despăgubiri, amenzi şi penalităţi;

-venituri din donaţii şi subvenţii primite;

-venituri din subvenţii pentru investiţii etc.

II.Cheltuielile de exploatare cuprind:

1)Cheltuieli cu materii prime şi materiale consumabile

2)Cheltuieli privind mărfurile;

3)Cheltuieli cu energia şi apa

4)Cheltuieli de personal, din care:

a)Salarii şi indemnizaţii

b)Cheltuieli cu asigurările şi protecţia socială

5)Ajustări de valoare privind imobilizările corporale şi necorporale (a-b)

a) cheltuieli

b) venituri

Pentru a fi prezentate în bilanţ, activele sunt ajustate cu amortizarea şi cu eventualele

deprecieri constatate la data bilanţului. Aceste ajustări generează cheltuielile cu amortizarea şi

cheltuielile cu ajustările pentru deprecierea activelor. Deasemenea se poate întâmpla ca un

activ depreciat în trecut să înregistreze o creştere de valoare. În acest caz se va recunoaşte în

contabilitate un venit din reluarea ajustării pentru depreciere.

42

Exemplu În cursul exerciţiului N întreprinderea a înregistrat amortizarea clădirilor şi

echipamentelor tehnologice în valoare de 200.000 lei. Întreprinderea deţine o clădire care la

sfârşitul exerciţiului N s-a depreciat cu 20.000 lei şi un teren care la sfârşitul exerciţiului

anterior fusese depreciat cu 50.000 lei. Managerii au constatat că la sfârşitul exerciţiului N

deprecierea terenului nu mai există ca urmare a creşterii valorii lui de piaţă.

În contul de profit şi pierdere se va face următoarea prezentare:

........

7. a) Ajustări de valoare privind imobilizările corporale

şi necorporale, din care

a.1) cheltuieli

a.2) venituri

170.000

220.000

50.000

6) Ajustări de valoare privind activele circulante (a-b)

a) cheltuieli

b) venituri

Exemplu În cursul exerciţiului N întreprinderea a achiziţionat un stoc de mărfuri la costul de 1.000 lei.

Dacă stocul ar fi vândut la 31.12.N suma care s-ar putea încasa ar fi de 700 lei după deducerea

eventualelor cheltuieli azionate de vânzare. Se constată că stocul este depreciat cu 300 lei iar

această depreciere va genera o cheltuială cu ajustarea stocului în bilanţ. Să presupunem şi că

în bilanţul exerciţiului N-1 a existat un stoc de produse finite care fusese depreciat cu 200 lei.

În cursul exerciţiului N stocul a fost vândut. Deoarece stocul nu mai există în bilanţ va trebui

anulată deprecierea constatată pentru acesta. Anularea deprecierii unui actin va determina

recunoaşterea unui venit în contabilitate. În consecinţă, în contul de profit şi pierdere se va

face următoarea prezentare:

........

7. b) Ajustări de valoare privind activele circulante

b.1) cheltuieli

b.2) venituri

100

300

200

Exemplu În cursul exerciţiului N întreprinderea a eliminat din bilanţ o creanţă faţă de clientul Beta în

sumă de 2.000 lei, considerată irecuperabilă şi a reactivat creanţa de 3.000 lei faţă de clientul

Gama care fusese eliminată în anul N-1 deoarece s-a primit confirmarea că aceasta va putea să

fie recuperată ca urmare a redresării financiare a clientului. Eliminarea din bilanţ a creanţei

faţă de Beta va deterna recunoaşterea unei cheltuieli iar reactivarea creanţei faţă de Gama va

genera recunoaşterea unui venit.

În consecinţă, în contul de profit şi pierdere se va face următoarea prezentare:

........

7. b) Ajustări de valoare privind activele circulante

b.1) cheltuieli (din pierderi de creanţe)

b.2) venituri (din creanţe reactivate)

-1.000

2.000

3.000

43

7) Alte cheltuieli de exploatare:

-Cheltuieli privind prestaţiile externe

-Cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate

-Cheltuieli cu despăgubiri, donaţii şi activele cedate

8)Ajustări privind provizioanele (a-b) a)cheltuieli

b)venituri

Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli sunt măsurate pe baza unor estimări. La

fiecare dată de bilanţ trebuie refăcute estimările şi, după caz, majorate sau diminuate aceste

datorii. Majorarea provizioanelor va determina o cheltuială cu ajustarea iar diminuarea lor va

genera un venit din ajustare.

Exemplu La sfârşit exerciţiului N-1 a fost recunoscut în bilanţ un provizion pentru litigii estimat

la 1.000 lei ca urmare a unui litigiu cu un client. La sfârşitul exerciţiului N avocaţii

întreprinderii au estimat că litigiul va fi pierdut în instanţă în anul următor şi că suma care va

fi plătită se va ridica la aproximativ 1.200 lei. Ca urmare va trebui să procedăm la majorarea

datoriei în bilanţ cu 200 de lei. Această ajustare a provizionului pentru litigii va genera

recunoaşterea unei cheltuieli de 200 lei în contul de profit şi pierdere. Prezentarea în contul de

profit şi pierdere va fi următoarea:

Ajustări privind provizioanele, din care:

cheltuieli

venituri

200

200

-

Dacă reestimarea provizionului ar fi inferioară estimării iniţiale, datoria va trebui

diminuată în bilanţ iar această ajustare va genera un venit în contul de profit şi pierdere.

Detalii privind veniturile şi cheltuielile financiare:

IV.Venituri financiare:

-Venituri din interese de participare;

-Venituri din alte investiţii şi împrumuturi ce fac parte din activele imobilizate;

-Venituri din imobilizări financiare cedate;

-Câştiguri din investiţii pe termen scurt cedate;

-Venituri din diferenţe de curs valutar;

-Venituri din dobânzi;

-Venituri din sconturi obţinute;

-Alte venituri financiare.

V.Cheltuieli financiare:

-Ajustări de valoare privind imobilizările financiare şi investiţiile financiare deţinute ca active

circulante;

-Pierderi din creanţe legate de participaţii;

-Cheltuieli privind imobilizările financiare cedate;

-Pierderi din investiţiile pe termen scurt cedate;

-Cheltuieli din diferenţe de curs valutar;

44

-Cheltuieli privind dobânzile;

-Cheltuieli privind sconturile acordate;

-Alte cheltuieli financiare.

O particulariate a acestui model de cont de profit şi pierdere este şi prezentarea

veniturilor din subvenţii de exploatare. În cazul în care întreprinderea obţine subvenţii de

exploatare pentru completarea unor venituri, aceste subvenii se adaugă la veniturile în cauză

(după cum aţi putut constata, subvenţia din exploatare primită pentru cifra de afaceri se

adaugă la cifra de afaceri). Dacă, însă, subvenţia ese primită pentru acoperirea unei cheltuieli,

ea nu se prezintă în contul de profit şi pierdere la venituri ci se deduce din cheltuiala pe care o

acoperă.

Exemplu Întreprinderea Alfa S.A. a angajat în cursul anului N cheltuieli cu salariile datorate

personalului în smă de 2.000.000 lei. Ea beneficiază de o subvenţie nerambursabilă pentru

plata salariilor de 600.000 lei. În contabilitatea societăţii Alfa se va înregistra o cheltuială din

exploatare de 2.000.000 lei generată de salariile datorate precum şi un venit dintr-o subvenţie

de exploatare încasată pentru plata personalului. În contul de profit şi pierdere se va face

următoarea prezentare:

Cont de profit şi pierdere N

Venituri:

-

Cheltuieli:

Cheltuieli de personal

2.000.000-600.000

-

1.400.000

Prin urmare, în contul de profit şi pierdere venitul din subvenţie se deduce din

cheltuiala de personal pentru a pune în evidenţă efortul entităţii în ceea ce priveşte

remunerarea personalului şi a facilita astfel comparaţia cheltuielilor de personal ale unei

întreprinderi subvenţionate cu cele ale unor entităţi care nu beneficiază de un asemenea

avantaj.

45

Tema 4

SITUAȚIA FLUXURILOR DE TREZORERIE ȘI

ANALIZA LICHIDITĂȚII ȘI SOLVABILITĂȚII ÎNTREPRINDERII

4.1.Necesitatea şi avantajele informaţiilor privind fluxurile de trezorerie Tabloul fluxurilor de trezorerie este situaţia financiară care oferă informaţii cu privire

la istoricul fluxurilor de lichidităţi băneşti şi echivalente de lichidităţi aferente unui exerciţiu

financiar. Intrările şi ieşirile de trezorerie sunt clasificate pe trei categorii de activităţi :

exploatare, investiţii şi finanţare.

Ne propunem să identificăm limitele în materie de analiză a poziţiei financiare redată

de bilanţ şi a performanţelor financiare ale întreprinderii redate de contul de profit şi pierdere

şi, de aici, necesitatea de a completa analiza cu informaţii de natura fluxurilor de trezorerie.

Adesea, în lumea contabilă se susţine faptul că profitul este un punct de vedere al

managementului companiei cu privire la performanţa acesteia, în timp ce trezoreria este o

realitate. Această afirmaţie se bazează pe constatarea că unele întreprinderi raportează

profituri impunătoare dar care nu au corespondent pe măsură în trezorerie. Diferenţa se

datorează, pe de o parte faptului că rezultatul contabil are în spate o serie de convenţii

contabile iar pe de altă parte calităţii managementului întreprinderii.

Majoritatea utilizatorilor de informaţie contabilă manifestă un interes deosebit faţă de

trezoreria întreprinderii care îşi publică situaţiile financiare. Fiecare dintre aceşti utilizatori

revendică o parte din trezoreria întreprinderii sub formă de dividende, dobânzi, salarii,

impozite etc.

Să ne amintim că, informaţii privind trezoreria întreprinderii sunt disponibile în

bilanţul contabil. Acesta prezintă situaţia trezoreriei întreprinderii la începutul şi la sfârşitul

anului dar nu şi cauzele care au determinat eventualul deficit sau excedent de trezorerie.

Contul de profit şi pierdere oferă informaţii despre fluxuri dar nu despre cele de

trezorerie ci despre cele de venituri şi cheltuieli. Atrăgeam atenţia în contextul studierii

contului de profit şi pierdere asupra delimitării informaţiilor de tip rezultat de cele de tip

trezorerie. Pentru un neiniţiat în contabilitate, există tendinţa de a atribui oricărei plăţi

semnificaţia de cheltuială şi respectiv oricărei încasări semnificaţia de venit.

Ori, evoluţia conceptelor de cheltuială şi de venit a trebuit să ţină seama de decalajul

care există între fluxurile de bunuri şi de servicii (vânzări, cumpărări) şi fluxurile de

trezorerie (încasări, plăţi). Astfel, venitul este recunoscut de regulă în momentul angajării unei

creanţe iar cheltuiala în momentul angajării unei datorii.

Aceste concepte definesc ceea ce, în limbajul contabil modern, poartă numele de

contabilitate de angajamente. Prin urmare, se poate întâmpla ca o întreprindere să obţină

profit, însă doar o mică parte din acesta să se regăsească în trezoreria întreprinderii.

La momentul în care în contabilitate se recunoaşte o cheltuială, plata se poate să se fi

făcut în trecut (înregistrarea cheltuielii cu chiria în perioada N în condiţiile în care chiria a fost

plătită în avans în perioada N-1) sau să se efectueze în viitor (înregistrarea facturii de plată

faţă de un furnizor de servicii). De asemenea, unele cheltuieli nu au incidenţă asupra

trezoreriei (cheltuielile cu amortizarea şi cu provizioanele) sau au în contrapartidă stocuri.

La momentul în care în contabilitate se recunoaşte un venit, încasarea se poate să se fi

făcut în trecut (înregistrarea venitului din chirii în perioada N în condiţiile în care încasarea

chiriei s-a produs în perioada N-1) sau să se efectueze în viitor (înregistrarea unei vânzări

către un client). De asemenea, unele venituri nu au incidenţă asupra trezoreriei (veniturile din

provizioane) sau au în contrapartidă stocuri sau imobilizări.

46

Date fiind limitele bilanţului contabil şi ale contului de profit şi pierdere în reflectarea

informaţiilor privind fluxurile de trezorerie a devenit necesară publicarea unei situaţii

financiare care să completeze imaginea privind performanţa financiară a întreprinderii dar şi

să o facă mai credibilă. Această situaţie financiară este "Tabloul fluxurilor de trezorerie".

Utilitatea tabloului fluxurilor de trezorerie derivă din aceea că permite:

(a)realizarea de previziuni privind fluxurile de trezorerie viitoare;

(b)evaluarea calităţii actului managerial;

©aprecierea lichidităţii şi a solvabilităţii întreprinderii;

(d)analiza relaţiei dintre rezultatul contabil şi fluxurile de trezorerie ale întreprinderii.

Utilizat împreună cu celelalte situaţii financiare, tabloul fluxurilor de trezorerie

furnizează utilizatorilor informaţii mult mai relevante şi mai credibile în aprecierea poziţiei

financiare (lichiditate, solvabilitate, structură financiară, etc) şi a performanţelor unei

întreprinderi.

Totodată, informaţiile referitoare la fluxurile de trezorerie sunt folositoare pentru a

permite utilizatorilor să îşi elaboreze modele pentru aprecierea şi compararea poziţiei

financiare şi a performanţelor unor întreprinderi diferite deoarece ele elimină efectele utilizării

unor prelucrări contabile diferite, pentru aceleaşi operaţii şi evenimente.

Pentru a justifica existenţa tabloului fluxurilor de trezorerie printre situaţiile financiare

publicate de către întreprinderi, pot să fie invocate trei motive principale: importanţa

trezoreriei ca indicator de gestiune a întreprinderii şi de analiză a riscului de faliment,

caracterul obiectiv al fluxurilor de trezorerie, adaptarea tabloului fluxurilor de trezorerie la

analiza previzională.

Trezoreria este un indicator-cheie în aprecierea gestiunii întreprinderii pe termen scurt

şi pe termen lung. Prin intermediul ei întreprinderea îşi finanţează activitatea şi îşi asigură

perenitatea. Mărimea, în valori absolute şi relative, şi evoluţia trezoreriei pot să caracterizeze

o anumită situaţie a întreprinderii: echilibru financiar, vulnerabilitate, faliment etc.

Să ne amintim că, în gestiunea financiară a întreprinderii, se consideră că o

întreprindere se află în echilibru financiar dacă dispune de un fond de rulment superior

necesarului de fond de rulment şi că acest echilibru are ca efect obţinerea unui excedent de

trezorerie.

Fondul de rulment nu reprezintă decât un excedent potenţial de trezorerie ce rezultă

din finanţarea integrală a investiţiilor întreprinderii. Prin urmare, el nu se va regăsi în

trezoreria întreprinderii integral, în principal din două motive.

Primul motiv este acela că, de regulă, întreprinderea poate absorbi parţial acest

excedent potenţial de trezorerie în vederea finanţării unor active curente de natura stocurilor şi

a creanţelor. Al doilea motiv este acela că mărimea elementelor care concură la determinarea

fondului de rulment este puternic influenţată de politicile contabile ale întreprinderii.

Exemplu

Despre două întreprinderi A şi B ce activează în acelaşi sector de activitate se cunosc

următoarele informaţii (în u.m.):

Elemente A B

Cifră de afaceri 800 800

Profit net 600 200

Active imobilizate nete 400 400

Capitaluri proprii 100 500

Datorii ce trebuie plătite 500 100

47

într-o perioadă mai mare de

un an

Provizioane pentru riscuri şi

cheltuieli

200 100

Stocuri 900 400

Creanţe 1.800 500

Datorii ce trebuie plătite

într-o perioadă mai mică de

un an (exclusiv creditele de

trezorerie)

2.000 1.000

Încasările exerciţiului

financiar, din care:

-încasări de la clienţi

-încasări din noi emisiuni

de acţiuni

-încasări din primire de

credite pe termen scurt

2.800

300

-

2.500

1.800

700

900

200

Plăţile exerciţiului

financiar, din care:

-plăţi către furnizori

-rambursări de credite

-plăţi de dobânzi

-plăţi de salarii

-plăţi de dividende

-plăţi de impozite

3.100

500

1.200

400

300

500

200

1.400

500

100

50

500

200

50

Trezoreria:

-la începutul anului

-la sfârşitul anului

3.300

3.000

2.500

2.900

Întreprinderea B amortizează accelerat anumite categorii de active imobilizate şi

evaluează ieşirile de stocuri prin procedeul FIFO. Întreprinderea A utilizează metoda liniară şi

evaluează ieşirile din stoc la cost mediu ponderat.

Cum am putea aprecia poziţia financiară şi performanţele celor două întreprinderi pe

baza acestor informaţii?

Să vedem la ce concluzii am putea ajunge dacă am valorifica doar informaţiile

furnizate de bilanţul contabil. Vom calcula pentru început fondul de rulment (FR):

FRA = (Capitaluri proprii + Datorii cu scadenţa ce depăşeşte un an + Provizioane pentru

riscuri şi cheltuieli) – Active imobilizate nete = 100 +500 +200 – 400 = +400 u.m.

FRB = 500 + 100 + 100 – 400 = +300 u.m.

Putem constata că întreprinderea A are un fond de rulment mai mare cu 100 u.m., ceea

ce ar putea duce la concluzia că aceasta ar fi mai sănătoasă din punct de vedere financiar decât

B. Dacă privim însă trezoreria celor două întreprinderi, vom constata că A încheie exerciţiul

financiar cu un deficit de 300 u.m. (3.300 – 3000), în timp ce B obţine un excedent de 400

u.m.

Cum se explică această situaţie? Spuneam că fondul de rulment poate fi absorbit de

active curente de natura stocurilor şi a creanţelor. Pentru a putea sesiza acest aspect să

procedăm la calcularea necesarului de fond de rulment (NFR).

NFRA = Stocuri + Creanţe – Datorii cu scadenţa mai mică de un an (exclusiv creditele de

trezorerie) = 900 + 1.800 – 2.000 = +700 u.m.

NFRB = 400 + 500 – 1.000 = -100 u.m.

48

Ce semnifică aceste valori? În cazul întreprinderii A, suma de 700 u.m. reprezintă

necesarul de trezorerie pentru acoperirea stocurilor şi a creanţelor acesteia. Se observă că

acest necesar este mai mare decât fondul de rulment (400 u.m.) aceasta fiind cauza deficitului

de trezorerie de 300 u.m. În cazul întreprinderii B, se constată că aceasta a alocat trezorerie

pentru stocuri în sumă de 400 u.m. şi şi-a creditat clienţii cu suma de 500 u.m. În acelaşi timp,

B foloseşte banii furnizorilor şi a altor creditori în sumă de 1.000 u.m. Cu alte cuvinte ea

obţine un excedent de trezorerie din finanţarea activelor pe termen scurt de 100 u.m.care se

adaugă celui de 300 u.m. degajat din finanţarea activelor imobilizate. Aşa se explică

excedentul de trezorerie de 400 u.m.

Această analiză îşi dovedeşte limitele prin faptul că arată care sunt activele care

consumă trezorerie: cele pe termen lung sau cele pe termen scurt. Ea nu permite cunoaşterea

fluxurilor de trezorerie care au contribuit la obţinerea excedentului sau deficitului de

trezorerie.

Dacă aruncăm o privire asupra structurii financiare a celor două întreprinderi putem

constata că A este extrem de îndatorată, atât pe termen lung cât şi pe termen scurt.

Capitalurile permanente ale întreprinderii A sunt constituite preponderent din datorii

(reprezentate mai ales de credite bancare) în timp ce în cazul întreprinderii B, acestea sunt

reprezentate mai ales de capitalurile proprii.

Dacă am valorifica exclusiv informaţiile furnizate de contul de profit şi pierdere am

concluziona că întreprinderea A este mai performantă deoarece la aceeaşi cifră de afaceri

obţine un profit superior. Dacă raportăm profitul net la cifra de afaceri găsim rentabilitatea

comercială. Aceasta este de 75% în cazul lui A şi 25% în cazul lui B. În plus, performanţa

exploatării celor două întreprinderi nu este comparabilă datorită opţiunilor diferite în materie

de estimare a amortismentelor şi a ieşirilor din stoc. Implicit, nici FR calculat de noi nu

exprimă în totalitate un excedent potenţial de trezorerie.

Dacă integrăm însă şi informaţii de natura fluxurilor de trezorerie vom afla cu uşurinţă

că:

-întreprinderea A care raportează o rentabilitate comercială de 75% încasează doar o mică

parte din cifra de afaceri (300 u.m. din totalul de 800 u.m.);

-în cazul întreprinderii B, cea mai mare parte din cifra de afaceri se regăseşte în trezorerie

(700 u.m. din totalul de 800 u.m.);

-plăţile către furnizori au acelaşi volum dar în cazul întreprinderii B se observă că aceasta

încasează mai repede creanţele-clienţi şi achită mai târziu datoriile faţă de furnizori, efectul

fiind favorabil asupra trezoreriei;

-în cazul întreprinderii A, aceasta are scadenţe mici ale datoriilor faţă de furnizori şi îşi

creditează clienţii pe o perioadă mai lungă, efectul fiind nefavorabil asupra trezoreriei;

-cea mai mare parte a încasărilor întreprinderii A provin din creditele primite de la bănci iar

cea mai mare parte a plăţilor vin din rambursarea şi remunerarea acestor credite;

-întreprinderea A este dependentă de piaţa capitalului împrumutat şi suportă costuri foarte

mari ale îndatorării;

-întreprinderea B se finanţează mai puţin prin îndatorare şi mai mult prin apelul la proprietari

(încasările de 900 u.m.).

În concluzie, întreprinderea B are o gestiune eficientă (este asigurată o structură

financiară optimă, un cost mic al capitalului, corelarea scadenţelor creanţelor cu cele ale

datoriilor, dimensionarea optimă a stocurilor) ceea ce se răsfrânge pozitiv asupra trezoreriei.

Tabloul fluxurilor de trezorerie se pretează foarte bine la prezentarea de date

previzionale ceea ce face ca acesta să se integreze perfect într-o abordare bugetară. Astfel, el

permite o analiză retrospectivă şi previzională a dinamicii financiare a întreprinderii.

Prezentarea funcţională a fluxurilor de trezorerie favorizează elaborarea de previziuni

financiare care să permită separarea fluxurilor de trezorerie aferente activităţilor de

49

exploatare, generate de operaţiile ciclice, de fluxurile de trezorerie aferente activităţilor de

investiţii şi de finanţare compuse din nevoi şi surse aciclice a căror identificare depinde de

strategia întreprinderii pe termen mediu şi lung.

Solvabilitatea, flexibilitatea şi performanţa financiară a întreprinderii sunt apreciate pe

baza capacităţii acesteia de a genera fluxuri de trezorerie pozitive din activităţile de

exploatare. Indicator central şi polivalent în analiza situaţiei financiare a unei întreprinderi,

fluxul net de trezorerie generat de activităţile de exploatare permite aprecierea fluxurilor de

trezorerie produse şi consumate de activităţile curente.

Atunci când este pozitiv, acesta poate să fie asimilat capacităţii de autofinanţare

încasate, respectiv trezoreriei sub formă de lichidităţi disponibile. De asemenea pe baza

mărimii şi evoluţiei acestui agregat se poate evalua atât flexibilitatea financiară internă a

întreprinderii, cât şi capacitatea acesteia de a gestiona fluxurile de trezorerie.

Analiza solvabilităţii şi flexibilităţii financiare a întreprinderii poate să fie completată

prin calculul unor rate ce au la bază fluxuri de trezorerie şi elemente din bilanţ sau din contul

de profit şi pierdere. Aceste rate sunt mult mai pertinente şi fiabile în vederea aprecierii

lichidităţii întreprinderii decât cele calculate numai pe baza informaţiilor din bilanţ şi/sau

contul de profit şi pierdere.

Printre cele mai frecvent utilizate rate se regăsesc:

(i)Ratele de apreciere a solvabilităţii şi a riscului de faliment:

1)rata de acoperire a datoriilor pe termen scurt = (fluxul net de trezorerie generat de

activităţile de exploatare)/(datoriile pe termen scurt);

2)rata de acoperire a dobânzilor = (fluxul net de trezorerie generat de activităţile de exploatare

+ dobânzile plătite + impozite) /dobânzi plătite;

3)rata lichidităţii vânzărilor = (fluxul net de trezorerie din activitatea de exploatare)/cifra de

afaceri;

(ii)Ratele de apreciere a sănătăţii financiare a întreprinderii şi a capacităţii acesteia de a face

faţă angajamentelor financiare:

1)(fluxul net de trezorerie generat de activităţile de exploatare – dividendele plătite)/datorii pe

termen scurt;

2)fluxul net de trezorerie generat de activităţile de exploatare/datorii financiare;

3)fluxul net de trezorerie generat de activităţile de exploatare/total datorii.

(iii)Ratele pe baza cărora se evaluează capacitatea întreprinderii de a-şi finanţa propria

dezvoltare:

-fluxul net de trezorerie generat de activităţile de exploatare/fluxul de investiţii cu caracter

industrial;

-fluxul net de trezorerie generat de activităţile de exploatare/fluxul total de investiţii.

Tabloul fluxurilor de trezorerie oferă analiştilor financiari răspunsuri la câteva întrebări

esenţiale:

Se concretizează strategia şi gestiunea întreprinderii în creşterea fluxului net de

trezorerie aferent activităţilor de exploatare?

Care este calitatea rezultatului contabil obţinut de întreprindere?

Excedentul sau deficitul de trezorerie este generat de activităţile de exploatare sau de

alte activităţi ale întreprinderii?

Are întreprinderea capacitatea de a genera un flux net de trezorerie din activităţile de

exploatare suficient pentru plata dividendelor?

Care este valoarea trezoreriei absorbită de serviciul datoriei?

50

Care este valoarea trezoreriei alocate pentru investiţiile industriale şi pentru cele de

creştere externă?

Care este valoarea trezoreriei obţinute din operaţiile de dezinvestire?

Care este nevoia de finanţare externă şi cum poate aceasta să fie acoperită?

Care este capacitatea de finanţare externă a întreprinderii şi cum este utilizată aceasta?

etc.

4.2. Prezentarea Situaţiei fluxurilor de trezorerie

Ordinul 3055/2009 prezintă în Secţiunea 4, din cadrul Capitolului VI intitulat

"Structura Situaţiilor Financiare Anuale", câteva principii de elaborare a "Situaţiei fluxurilor

de numerar". Acestea au fost preluate din norma IAS 7 "Tabloul fluxurilor de trezorerie".

Ordinului 3055/2009 a adus completări şi clarificări cu privire la această situaţie financiară, ea

fiind tratată superficial în reglementările anterioare. Chiar şi aşa, sunt o serie de aspecte care

nu au fost tranşate în noul ordin. Avem în vedere, de exemplu, efectele variaţiilor cursurilor

monedelor străine asupra fluxurilor de lichidităţi. Asta face ca majoritatea entităţilor să opteze

pentru preluarea principiilor normei IAS 7 care este mult mai detaliată, principii care sunt

coerente cu regulile de prezentare din Ordin.

Deşi IAS 7 nu a definit conceptul de trezorerie, se consideră că este vorba despre

ansamblul lichidităţilor şi echivalentelor de lichidităţi. Expresia fluxuri de trezorerie (cash

flows) desemnează ansamblul intrărilor (inflows) şi ieşirilor (outflows) de lichidităţi şi de

echivalente de lichidităţi.

Lichidităţile (cash) se referă la fondurile disponibile (cash on hand) şi la depozitele la

vedere (demand deposits). Echivalentele de lichidităţi (cash equivalents) sunt plasamente pe

termen scurt, foarte lichide, convertibile cu uşurinţă într-o mărime determinată de

lichidităţi şi care sunt supuse la un risc neglijabil de schimbare a valorii.

Scopul deţinerii echivalentelor de lichidităţi este de a face faţă angajamentelor de

trezorerie pe termen scurt. Se deduce că scadenţa lor este de regulă sub trei luni. În orice caz,

deţinerea de echivalente de lichidităţi nu se face în scopul realizării unor obiective de

plasament.

Esenţa conceptelor de mai sus a fost preluată şi în Ordinul 3055/2009. Astfel, Ordinul

precizează (art. 334):

"(1).....-fluxurile de numerar sunt intrările sau ieşirile de numerar şi echivalente de numerar;

-numerarul cuprinde disponibilităţile băneşti şi depozitele la vedere;

-echivalentele de numerar sunt investiţiile financiare pe termen scurt, extrem de lichide, care

sunt uţor convertibile în sume cunoscute de numerar şi care sunt supuse unui risc

nesemnificativ de schimbare a valorii."

Fluxurile de trezorerie nu cuprind mişcările între elementele care constituie lichidităţi

sau echivalente de lichidităţi, pentru că ele fac parte din gestiunea trezoreriei întreprinderii.

Această regulă este stipulată şi de Ordin, art. 334(2).

Situația fluxurilor de trezorerie trebuie să prezinte fluxurile de trezorerie ale exerciţiului

clasificate în activităţi de exploatare, de investiţii şi de finanţare.

51

O întreprindere trebuie să prezintă fluxurile sale de trezorerie din activităţile de

exploatare, de investiţie şi de finanţare într-o manieră care corespunde cel mai bine activităţii

sale.

Un model de prezentare a Situației fluxurilor de trezorerie conform IAS 7 este

următorul:

Situația fluxurilor de trezorerie

Fluxuri de trezorerie relative la activităţile de exploatare (metoda directă)

Încasări de la clienţi +X

Încasări din redeveţe, onorarii, comisioane +X

Alte încasări generate de exploatare +X

Încasări din subvenţii de exploatare +X

Plăţi către furnizori (exclusiv furnizorii de imobilizări) -X

Plăţi în favoarea şi în numele personalului -X

Plăţi de TVA -X

Plăţi de redevenţe onorarii, comisioane -X

Plăţi de alte impozite şi taxe de exploatare -X

Alte plăţi de exploatare -X

Dobânzi şi dividende plătite(1)

-X

Plăţi de impozit pe profit(2)

-X

I.Flux net de trezorerie din activităţile de exploatare

= ±X

Fluxuri de trezorerie din activităţile de investiţii

Încasări din vânzarea imobilizărilor +X

Încasări din vânzarea investiţiilor financiare pe termen scurt +X

Încasări de dobânzi şi dividende (3)

+X

Încasări din rambursarea împrumuturilor acordate altor întreprinderi +X

Încasări din subvenţii pentru investiţii +X

Plăţi din achiziţia de imobilizări -X

Plăţi din achiziţia de investiţii financiare pe termen scurt -X

Plăţi din acordarea de împrumuturi altor întreprinderi -X

II.Flux net de trezorerie din activităţile de investiţii = ±X

Fluxuri de trezorerie din activităţile de finanţare

Încasări din noi emisiuni de acţiuni +X

Încasări din noi emisiuni de obligaţiuni +X

Încasări din credite primite de la bănci +X

Rambursări de capital în numerar -X

Rambursări de împrumuturi obligatare -X

Rambursări de credite bancare -X

Plăţi de dobânzi -X

Plăţi de dividende -X

Plăţi de chirii aferente contractelor de leasing financiar -X

III.Fluxul net de trezorerie din activităţile de finanţare = ±X

IV.Variaţia lichidităţilor băneşti şi a echivalentelor de lichidităţi

(I+II+III)

= ±X

52

V.Lichidităţi şi echivalente de lichidităţi la începutul anului

(din bilanţul contabil)

+X

VI.Efectul variaţiilor cursurilor monedelor străine ±X

VII.Lichidităţi şi echivalente de lichidităţi la sfârşitul anului

(V+IV±VI)

+X

VIII.Lichidităţi şi echivalente de lichidităţi la sfârşitul anului (din

bilanţul contabil) (VII = VIII)

+X

(1)Aceste fluxuri ar putea fi incluse, de asemenea, în categoria activităţilor de finanţare

(2)Aceste fluxuri ar putea fi repartizate între activităţile de exploatare, cele de investiţii

şi cele de finanţare

(3) Acest flux poate fi prezentat fie la investiţii fie la exploatare

Ordinul 3055/2009 prezintă următorul model de prezentare:

SITUAŢIA FLUXURILOR DE NUMERAR

la data de............

Denumirea elementului Exerciţiul financiar

Precedent Curent

A 1 2

Fluxuri de numerar din activităţi de

exploatare:

Încasări de la clienţi

Plăţi către furnizori şi angajaţi

Dobânzi plătite

Impozit pe profit plătit

Încasări din asigurarea împotriva

cutremurelor

Numerar net din activităţi de

exploatare

Fluxuri de numerar din activităţi de

investiţie:

Plăţi pentru achiziţionarea de acţiuni

Plăţi pentru achiziţionarea de

imobilizări corporale

Încasări din vânzarea de imobilizări

corporale

Dobânzi încasate

Dividende încasate

Numerar net din activităţi de

investiţie

Fluxuri de numerar din activităţi de

finanţare:

Încasări din emisiunea de acţiuni

Încasări din împrumuturi pe termen

lung

Plata datoriilor aferente leasing-ului

financiar

Dividende plătite

53

Numerar net din activităţi de

finanţare

Creşterea netă a numerarului şi

echivalentelor de numerar

Numerar şi echivalente de numerar

la începutul exerciţiului financiare

Numerar şi echivalente de numerar

la sfârşitul exerciţiului financiar

Fluxul net de trezorerie din activitatea de exploatare se poate determina prin:

(i)metoda directă

Metoda directă presupune etalarea în tablou a tuturor încasărilor şi plăţilor aferente

activităţilor de exploatare. O gestiune eficientă a trezoreriei presupune monitorizarea

permanentă a încasărilor şi plăţilor. Cu toate acestea, sunt numeroase situaţiile în care

managerii vor evita să facă publice fluxurile de trezorerie din exploatare deoarece acestea sunt

o "radiografie" a calităţii managementului în realizarea funcţiei de exploatare a întreprinderii.

De exemplu, utilizatorii ar putea citi din contul de profit şi pierdere că entitatea are o cifră de

afaceri de 1.000.000 lei iar din tabloul fluxurilor de trezorerie că în cursul anului, încasările de

la clienţi nu au fost decât de 100.000 lei. Concluzia nu este una favorabilă entităţii. În plus, a

publica suma plăţilor căre salariaţi sau către fisc nu este o măsură înţeleaptă în orice situaţie.

În acest caz, entităţile preferă să publice fluxul net de trezorerie din exploatare prin

utilizarea metodei indirecte.

Studiu de caz 3 În cursul exerciţiului N, întreprinderea Alfa a evidenţiat în contabilitate următoarele

încasări şi plăţi (în lei):

Încasări de la clienţi 4.600.000

Plăţi din rambursarea de credite bancare 820.000

Înasări de onorarii şi comisioane 100.000

Încasări de subvenţii de exploatare 350.000

Plăţi de TVA 430.000

Încasări din emisiuni de acţiuni 2.200.000

Încasări din vânzarea de investiţii financiare pe termen scurt 90.000

Plăţi de salarii 1.900.000

Plăţi de chirii aferente contractelor de leasing financiar 430.000

Plăţi de impozit pe profit 330.000

Încasări din vânzarea de imobilizări corporale 600.000

Plăţi de dobânzi 400.000

Încasări de dobânzi 280.000

Plăţi de dividende 160.000

Încasări de dividende 750.000

Plăţi de contribuţii cu caracter social 300.000

Încasări de subvenţii pentru investiţii 1.100.000

Plăţi de chirii aferente contractelor de leasing operaţional 200.000

Încasări din noi emisiuni de obligaţiuni 420.000

Încasări din credite bancare primite 860.000

Plăţi către furnizorii de stocuri şi servicii 600.000

Plăţi către furnizorii de imobilizări 900.000

Plăţi din achiziţia de investiţii financiare pe termen scurt 80.000

54

Încasări din vânzarea de imobilizări financiare 130.000

Lichidităţile şi echivalentele de lichidităţi la începutul anului au fost de 1.200.000 lei

iar la sfârşitul anului de 6.370.000 lei. Efectul variaţiilor cursurilor monedelor străine a fost de

+240.000 lei.

Se cere să se întocmească Situația fluxurilor de trezorerie.

Situația fluxurilor de trezorerie

Fluxuri de trezorerie relative la activităţile de exploatare (metoda directă)

I.Flux net de trezorerie din activităţile de exploatare

Fluxuri de trezorerie din activităţile de investiţii

II.Flux net de trezorerie din activităţile de investiţii

Fluxuri de trezorerie din activităţile de finanţare

III.Fluxul net de trezorerie din activităţile de finanţare

IV.Variaţia lichidităţilor băneşti şi a echivalentelor de lichidităţi

(I+II+III)

V.Lichidităţi şi echivalente de lichidităţi la începutul anului

(din bilanţul contabil)

VI.Efectul variaţiilor cursurilor monedelor străine

VII.Lichidităţi şi echivalente de lichidităţi la sfârşitul anului

(V+IV±VI)

55

VIII.Lichidităţi şi echivalente de lichidităţi la sfârşitul anului (din

bilanţul contabil) (VII = VIII)

(ii)metoda indirectă

Potrivit IAS 7, prin metoda indirectă, fluxul net de trezorerie din activitatea de

exploatare se determină prin ajustarea rezultatului net cu efectele:

(a)elementelor nemonetare cum ar fi amortizarea, provizioanele, impozitele amânate,

câştigurile şi pierderile în valută nerealizate, etc.

(b)tuturor celorlalte elemente care au incidenţă asupra fluxurilor de trezorerie din activităţile

de investiţii şi de finanţare (de exemplu veniturile şi cheltuielile din cedarea activelor

imobilizate, veniturile din subvenţii pentru investiţii etc);

(c)modificărilor survenite pe parcursul perioadei în stocuri şi în creanţele şi datoriile de

exploatare;

(d)impozitul pe profit plătit

Algoritmul metodei indirecte este prezentat de o manieră simplistă şi în Ordinul

3055/2009(art.334(5)) :

Profit brut

Ajustări pentru:

Cheltuieli cu amortizarea

Cheltuieli cu provizioanele şi ajustările pentru depreciere

sau pierdere de valoare

Venituri din reluări de provizioane şi ajustări pentru

depreciere sau pierdere de valoare

Cheltuieli financiare

Venituri financiare

Cheltuieli privind activele cedate

Venituri din vânzarea activelor

Variaţia soldurilor conturilor de creanţe comerciale şi alte

creanţe din exploatare

Variaţia conturilor de datorii comerciale şi alte datorii din

exploatare

Variaţia soldurilor conturilor de stocuri

Numerar generat din exploatare

Dobânzi plătite

Impozit pe profit plătit

Opţiunile de prezentare ale plăţilor şi încasărilor de dobânzi şi dividende din norma

IAS 7 au fost preluate şi în Ordnul 3055/2009 (art.334(6)):

"Fluxurile de numerar din dobânzi şi dividende încasate sau plătite se prezintă separat.

Fiecare dintre acestea se clasifică într-o manieră consecventă de la o perioadă la alta, ca fiind

generat fie de activităţi de exploatare, fie de investiţie sau de finanţare.

O entitate poate clasifica dobânda plătită, precum şi dobânda şi dividendele încasate

drept fluxuri de numerar din exploatare, finanţare şi, respectiv, din investiţie. Dividendele

plătite pot fi clasificate drept fluxuri de numerar din finanţare sau exploatare".

56

În continuare vom detalia algoritmul metodei indirecte, în vederea facilitării înţelegerii

lui, demers necesar datorită prezentării mult prea condensate a acestuia în Ordinul 3055.

Calculul fluxului net de trezorerie din exploatare cu metoda indirectă presupune

ajustarea rezultatului (calculat ca diferenţă între venituri şi cheltuieli) pentru a determina

fluxul net de trezorerie aferent exploatării (care reprezintă diferenţa dintre încasările şi plăţile

aferente activităţii din exploatare).

Algoritmul metodei indirecte

Rezultat înante de impozit = Venituri - Cheltuieli

Ajustări:

I. +Cheltuieli care nu au incidenţă asupra trezoreriei

-Venituri care nu au incidenţă asupra trezoreriei

II. -Venituri care nu au legătură cu activitatea de exploatare

+Cheltuieli care nu sunt legate de activitatea de exploatare

III. -Veniturile din exploatare care nu sunt încasate

+Cheltuieliledin exploatare care nu sunt plătite

+Încasări care nu se regăsesc printre veniturile din exploatare

-Plăţi care nu se regăsesc printre cheltuielile din exploatare

IV. -Impozitul pe profit plătit

(=)Flux net de trezorerie din activitatea de exploatare = Încasări di exploatare –

Plăţi din exploatare

Detalii:

Prima categorie de ajustări (I) presupune eliminarea acelor venituri şi cheltuieli care nu au

incidenţă asupra trezoreriei.

Cheltulielile care nu au incidenţă asupra trezoreriei sunt:

-cheltuielile cu amortizarea imobilizărilor corporale şi necorporale;

-cheltuielile cu ajustările pentru deprecierea activelor;

-cheltuielile cu ajustarea valorii provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli.

Veniturile care nu au incidenţă asupra trezoreriei sunt:

-veniturile din ajustarea valorii activelor;

-veniturile din ajustarea valorii provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli.

Cheltuielile se elimină din rezulatat cu semnul "+" iar veniturile cu semnul "-".

A doua categorie de ajustări (II) presupune eliminarea veniturilor şi a cheltuielilor care nu

au legătură cu exploatarea.

Veniturile care nu au legătură cu exploatarea sunt:

-câştigurile din vânzarea imobilizărilor corporale şi necorporale;

-câştigurile din vânzarea imobilizărilor financiare şi a investiţiilor financiare pe termen scurt;

-veniturile din dobânzi şi dividende încasate (dacă sunt asimilate fluxurilor de investiţii);

-veniturile din subvenţii pentru investiţii;

-veniturile din diferenţe de curs valutar ce rezultă din actualizarea soldurilor conturilor de

disponibilităţi în devize (acestea nu ar trebui eliminate dar se elimină deoarece se solicită

prezentarea lor în tablou la final în cadrul poziţiei "Efectul variaţiilor cursurilor monedelor

străine" ).

57

Cheltuielile care nu au legătură cu exploatarea sunt:

-pierderile din vânzarea imobilizărilor corporale şi necorporale;

-pierderile din vânzarea imobilizărilor financiare şi a investiţiilor financiare pe termen scurt;

-Cheltuielile din diferenţe de curs valutar ce rezultă din actualizarea soldurilor conturilor de

disponibilităţi în devize (acestea nu ar trebui eliminate dar se elimină deoarece se solicită

prezentarea lor în tablou la final în cadrul poziţiei "Efectul variaţiilor cursurilor monedelor

străine" );

-cheltuielile cu dobânzile plătite (dacă sunt asimilate fluxurilor de finanţare);

Remarcă:

Ar trebui să eliminăm şi veniturile şi cheltuielile din diferenţe de curs valutar ce

rezultă din actualizarea soldurilor conturilor de creanţe şi datorii exprimate într-o monedă

străină deoarece sunt câştiguri/pierderi nerealizate. Şi totuşi, nu le eliminăm cu ocazia acestei

a doua categorii de ajustări deoarece ele se elimină automat la a treia categorie de ajustări

atunci când de elimină variaţia datoriilor şi a creanţelor. Variaţia creanţelor şi a datoriilor

include diferenţele de curs valutar şi prin eliminarea ei se deduc şi aceste cheltuieli şi venituri.

A treia categorie de ajustări (III) se realizează global prin eliminarea din rezultatul

determinat ţinând cont de ajustările anterioare a variaţiei necesarului de fond de rulment

din exploatare (NFRE).

NFRE = Stocuri + Creanţe din exploatare + Cheltuieli în avans aferente exploatării –

Datorii din exploatare – Venituri în avans aferente exploatării (exclusiv subvenţiile

pentru investiţii)

Variaţia NFRE = Variaţia Stocurilor + Variaţia Creanţelor din exploatare + Variaţia

Cheltuielilor în avans din exploatare – Variaţia Datoriilor din exploatare (exclusiv datoria cu

impozitul pe profit) – Variaţia Veniturilor în avans din exploatare (exclusiv subvenţiile pentru

investiţii).

Practic, a treia categorie de ajusări presupune parcurgerea următorului algoritm:

Rezultat din exploatare înaintea deducerii variaţiei necesarului de fond de

rulment din exploatare

(-)Variaţia stocurilor

(-)Variaţia creanţelor din exploatare

(-)Variaţia cheltuielilor în avans din exploatare

(+)Variaţia datoriilor din exploatare (exclusiv datoria cu impozitul pe profit)

(+)Variaţia venituilor în avans din exploatare

(-)Impozitul pe profit plătit

(=)Flux net de trezorerie din exploatare

Variaţia reprezintă valoarea elementului la sfârşitul anului minus valoarea pe care acesta o

avea la începutul anului.

Existent la începutul anului + Creşteri – Diminuări = Existent la sfârşitul anului

Existent la sfârşitul anului - Existent la începutul anului = Creşteri – Diminuări

58

Deci, variaţia este diferenţa dintre creşterile şi diminuările înregistrate de un element în cursul

unui exerciţiu financiar. Pornind de la această constatare, algoritmul de mai sus se poate

rescrie astfel:

Rezultat din exploatare înaintea deducerii variaţiei necesarului de fond de

rulment din exploatare

(-)Creşteri de stocuri

(+)Diminuări de stocuri

(-)Creşteri de creanţe din exploatare

(+)Diminuări de creanţe din exploatare

(-)Creşteri de cheltuieli în avans din exploatare

(+)Diminuări de cheltuieli în avans din exploatare

(+)Creşteri de datorii din exploatare (exclusiv datoria cu impozitul pe profit)

(-)Diminuări de datorii din exploatare (exclusiv datoria cu impozitul pe profit)

(+)Creşteri de venituri în avans din exploatare

(-)Diminuări de venituri în avans din exploatare

(-)Impozitul pe profit plătit

(=)Flux net de trezorerie din exploatare

Studiu de caz 4 La 31.12.N se cunosc următoarele informaţii despre societatea Beta (în lei):

Elemente Valoare

Rezultat înainte de impozit 5.400.000

Plăţi din rambursarea de aporturi la capital în numerar 300.000

Pierderi din vânzarea de imobilizări corporale 320.000

Încasări de la clienţi 900.000

Datorii din exploatare la sfârşitul anului (exclusiv datoria cu

impozitul pe profit)

3.300.000

Cheltuieli cu amortizarea imobilizărilor 200.000

Stocuri la sfârşitul anului 300.000

Încasări din credite primite pe termen scurt 500.000

Cheltuieli în avans la începutul anului 50.000

Încasări din vânzarea de imobilizări corporale 190.000

Stocuri la începutul anului 600.000

Creanţe din exploatare la sfârşitul anului 2.800.000

Câştiguri din vânzarea de imobilizări corporale 660.000

Venituri din provizioane 160.000

Cheltuieli cu dobânzile aferente finanţării 200.000

Plăţi către furnizorii de imobilizări 660.000

Venituri în avans din exploatare la sfârşitul anului 230.000

Datorii din exploatare la începutul anului (exclusiv datoria

cu impozitul pe profit)

4.600.000

Venituri din dobânzi aferente investiţiilor 170.000

Venituri din diferenţe de curs valutar aferente actualizării

conturilor de disponibilităţi în devize

400.000

Cheltuieli din diferenţe de curs valutar aferente actualizării

conturilor de disponibilităţi în devize

650.000

Cheltuieli în avans la sfârşitul anului 160.000

59

Plăţi din împrumuturi acordate pe termen lung 800.000

Cheltuieli cu ajustarea valorii activelor circulante 10.000

Creanţe din exploatare la începutul anului 1.700.000

Încasări din rambursarea de împrumuturi pe termen lung 100.000

Venituri în avans din exploatare la începutul anului 200.000

Cheltuiala cu impozitul pe profit 500.000

Impozitul pe profit plătit 240.000

Încasări de dobânzi aferente împrumuturilor acordate 170.000

Plăţi de dobânzi 200.000

Plăţi de salarii 1.200.000

Cifra de afaceri 2.000.000

Lichidităţile şi echivalentele de lichidităţi la începutul anului au fost de 800.000 lei iar

la sfârşitul anului de 2.420.000 lei. Efectul variaţiilor cursurilor monedelor străine a fost de -

250.000 lei.

Se cere să se întocmească Tabloul fluxurilor de trezorerie, ştiind că pentru

determinarea fluxului net din exploatare se utilizază metoda indirectă.

Tabloul fluxurilor de trezorerie

Rezultat înainte de impozit

Eliminarea veniturilor şi a cheltuielilor care nu au

incidenţă asupra trezoreriei:

Eliminarea veniturilor şi a cheltuielilor care nu au

legătură cu exploatarea:

Rezultat din exploatare înaintea deducerii variaţiei

necesarului de fond de rulment din exploatare

60

(=)Flux net de trezorerie din exploatare

(=)Flux net de trezorerie din investiţii

(=)Flux net de trezorerie din finanţare

IV.Variaţia lichidităţilor băneşti şi a echivalentelor de

lichidităţi (I+II+III)

V.Lichidităţi şi echivalente de lichidităţi la începutul

anului (din bilanţul contabil)

VI.Efectul variaţiilor cursurilor monedelor străine

VII.Lichidităţi şi echivalente de lichidităţi la sfârşitul

anului

(V+IV±VI)

VIII.Lichidităţi şi echivalente de lichidităţi la sfârşitul

anului (din bilanţul contabil) (VII = VIII)

Tema 5

LEASING

5.1.Tipologia contractelor de leasing – exercitarea raţionamentului

professional în clasificarea contractelor de leasing Norma IAS 17 vizează tratamentul contabil pentru contractele de locaţie, cerinţele de

contabilizare şi informare pentru locatar şi locator (cei doi actori ai unui astfel de contract).

Potrivit definiţiei prezentate de IAS 17, un contract de locaţie este un acord prin care

locatorul cedează locatarului dreptul de a utiliza un bun, pentru o perioadă convenită de timp,

în schimbul unei plăţi sau serii de plăţi.

În vederea aplicării tratamentului contabil corespunzător, un contract de locaţie

trebuie să fie încadrat într-una din cele două categorii: locaţie finanţare sau locaţie simplă.

Un contract de leasing financiar este un contract care are ca efect transferarea la

locatar a cvasitotalităţii riscurilor şi avantajelor inerente proprietăţii unui activ. Transferul

proprietăţii poate surveni sau nu la sfârşitul contractului.

Un contract de leasing operațional(sau contract de locaţie-exploatare) este un contract

de locaţie care nu răspunde definiţiei contractului de locaţie finanţare.

Norma prezintă exemple de situaţii care ar conduce, în condiţii normale, la încadrarea

unui contract în categoria contractelor de locaţie- finanţare:

a)contractul prevede transferul de proprietate la locatar la terminarea duratei

sale:

61

b)locatarul are opţiunea de a cumpăra activul la un preţ suficient de avantajos (

foarte mic comparativ cu valoarea sa justă ) şi practic aceasta va fi sigur exercitată:

c)durata contractului acoperă cea mai mare parte din durata de viaţă economică

a activului, chiar dacă la sfârşitul contractului nu are loc transferul de proprietate:

Durata de viaţă economică este perioada de-a lungul căreia se estimează că un bun

este utilizabil economic, de unul sau mai mulţi utilizatori, sau numărul unităţilor de producţie

ce se aşteaptă a fi obţinute de unul sau mai mulţi utilizatori. Durata contractului de locaţie

include şi perioada pentru care există o opţiune de extindere a sa, dacă este foarte probabil că

această opţiune va fi exercitată.

IAS 17 nu detaliază în termeni numerici ce înseamnă cea mai mare parte. Acest lucru

depinde şi de modul în care activul generează avantaje economice pe durata economică de

viaţă (dacă aceste avantaje sunt obţinute, în majoritatea lor, pe perioada în care activul face

obiectul contractului de locaţie).

d)valoarea actualizată a plăţilor minimale în numele locaţiei, la data intrării în

vigoare a contractului, este egală sau mai mare decât cvasitotalitatea valorii juste a

bunului primit în locaţie:

Plăţile minimale în numele locaţiei sunt acele plăţi de-a lungul contractului pe care

locatarul trebuie sau poate fi obligat să le efectueze.

Norma nu oferă indicaţii numerice stricte (astfel de precizări apar, spre exemplu, în

norma americană FAS 13 ), de unde deducem că trebuie să se efectueze mai degrabă o

evaluare calitativă a condiţiilor prevăzute în contract.

e)activele primite în locaţie au o natura specifică, astfel încât numai locatarul

poate să le utilizeze, fără să le aducă schimbări majore:

Dacă bunul nu poate fi folosit decât de locatar, locatorul va trebui să-şi recupreze

investiţia iniţială fie pe durata contractului, fie oferind locatarului o opţiune de cumpărare

foarte probabil a fi exercitată.

Clasificarea contractelor se face la începutul contractului, atât de către locatar cât şi de

către locator şi este revizuită doar dacă condiţiile acestuia se schimbă (dacă locatarul şi

locatorul modifică clauzele contractului fără a reînnoi contractul) dar nu şi în cazul

modificării elementelor previzionate (reestimarea duratei de viaţă economică, a valorii

reziduale) sau al modificării circumstanţelor (neîndeplinirea angajamentelor de către locatar).

Analiza contractelor de locaţie trebuie să aibă în vedere nu doar prevederile acestora ci

şi circumstanţele în care părţile îşi desfăşoară activitatea.

De obicei, se pune accentul mai mult pe riscurile reţinute decât pe avantajele asociate

proprietăţii activului. Dacă locatorul reţine un risc nesemnificativ legat de activ, contractul

este, mai degrabă, un contract de locaţie-finanţare. Prin similitudine, când locaţia expune

locatorul la riscul modificărilor în valoarea activului, utilitatea şi performanţele acestuia,

contractul este de locaţie simplă.

Potrivit IAS 17, durata contractului include durata nereziliabilă şi orice perioade

opţionale de reînnoire, care la începutul contractului sunt foarte probabile a fi exercitate de

către locatar. Locatarul poate exercita sau nu opţiunea de prelungire, în funcţie de condiţiile

financiare ale contractului. Exercitarea opţiunii este probabilă dacă:

-redevenţele opţionale sunt mai mici decât valoarea de piaţă a redevenţelor la data la care

opţiunea este exercitabilă, sau

-neexerciatea opţiunii de reînnoire impune o penalitate aşa de mare încât, la începutul

contractului, exerciatarea este aproape sigură.

62

Există contracte de locaţie care conţin opţiuni de anulare. Aceste opţiuni vor fi

ignorate dacă exercitarea lor este legată de o contingenţă puţin probabilă, are loc cu

permisiunea locatorului, dacă locatarul plăteşte o penalitate atât de mare încât continuarea

pare foarte probabilă sau dacă este condiţionată de intrarea locatarului într-un nou contract de

locaţie cu locatorul, pentru acelaşi activ sau pentru alt activ echivalent.

Contractele de locaţie care au ca obiect terenuri şi construcţii sunt clasificate în acelaşi

mod ca şi cele care au ca obiect alte active. Totuşi, pentru terenuri care au o durată de viaţă

economică infinită, nu pot fi semnate contracte de locaţie finanţare, decât dacă se aşteaptă ca

titlul de proprietate să treacă la locatar.

Dacă un contract de locaţie vizează un teren şi o clădire, în vederea clasificării se

consideră două contracte, unul care are ca obiect terenul şi celălalt care vizează clădirea. Dacă

nu este probabil ca terenul să treacă în proprietatea locatarului la sfârşitul contractului,

contractul ce are ca obiect terenul nu poate fi decât locaţie simplă. Valoarea plăţilor minimale

pentru fiecare contract se determină în funcţie de valoarea justă a terenului şi a clădirii la

începutul contractului.

Dacă plăţile efectuate în contul locaţiei nu pot fi separate fiabil între cele două

elemente, întregul contract este clasificat ca locaţie-finanţare cu excepţia cazului în care

contractele analizate separat sunt de locaţie simplă.

Dacă valoarea ce ar fi recunoscută pentru contractul ce are ca obiect terenul este

nesemnificativă, terenul şi clădirea vor fi tratate unitar în aplicarea criteriilor de clasificare.

Este imposibilă preluarea în locaţie a unei clădiri fără a fi preluat şi terenul pe care se

află aceasta.

Deşi criteriile de evaluare a contractelor sunt comune pentru locatar şi locator,

aplicarea acestora în funcţie de circumstanţele în care işi desfăşoara activitatea cei doi actori

poate să conducă la o clasificare în categorii diferite (de exemplu, atunci când plăţile

minimale sunt diferite datorită faptului că o terţă parte garantează valoarea reziduală a

activului sau când, datorită implicării unei terţe părţi, locatorul transferă cvasitotalitatea

riscurilor şi avantajelor dar locatarul nu preia cvasitotalitatea riscurilor şi avantajelor inerente

proprietăţii).

Clasificarea contractelor de locaţie trebuie să urmărescă criteriile precizate de IAS 17,

chiar dacă regulile fiscale prevăd altceva. Conformitatea cu referenţialul internaţional poate fi

afirmată doar dacă se aplică toate normele internaţionale şi interpretările SIC. Abaterea de la o

prevedere a unei norme nu se poate face decât în cazuri rare pentru a se respecta imaginea

fidelă şi trebuie justificată şi comunicată în note.

Prevederi fiscale diferite de cele ale normelor internaţionale nu justifică abaterea de la

IAS/IFRS. Este posibil ca anumite contracte să fie încadrate într-o categorie din punct de

vedere contabil şi alta din punct de vedere fiscal (cheltuielile deduse de fiscalitate sunt altele

decât cele prevăzute de contabilitate).

5.2.Evaluarea şi contabilizarea contractelor de leasing financiar

În contabilitatea locatarului

În situaţiile financiare ale locatarului, un contract de leasing financiar determină înregistrarea

unui activ concomitent cu o datorie (datoria de a efectua plăţile viitoare în numele locaţiei).

Înregistrarea se face la cea mai mică valoare dintre valoarea justă a bunului şi valoarea

actualizată a plăţilor minimale.

Plăţile minimale se referă la plăţile la care locatarul este ţinut prin contract (redevenţele), dar

trebuie de asemenea sa fie luate în considerare:

63

a)penalităţile suportate de locatar pentru încetarea contractului - dacă locatarul

previzionează că va înceta contractul, atunci va ţine cont de penalităţi şi alte costuri

suportate ; altfel, dacă reînnoirea este aproape certă, plăţile pe durata suplimentară sunt

considerate plăţi minimale în timp ce penalităţile vor fi ignorate.

b)preţul prevăzut în opţiunea de cumpărare, dacă este foarte mic şi determină ca

aceasta să fie foarte probabil exercitată.

c)o garanţie pe care o oferă locatarul sau o parte legată de acesta, mai ales garanţia

pentru valoarea reziduală a activului.

d)o altă formă de garantare a valorii reziduale, cum ar fi garantarea de către locatar a

unei datorii a locatorului cu activul ce face obiectul contractului de locaţie.

e)chiria contingentă – anumite contracte cer locatarului să plătească o chirie

adiţională, care are o valoare determinată de la început, stabilită în funcţie de un

factor, altul decât trecerea timpului, cum ar fi cifra de afaceri, indici de preţ etc. De

obicei, chiria contingentă nu este inclusă în plăţile minimale, dar contractele de locaţie

pot fi structurate astfel ca această plată adiţională să survină sigur şi atunci va trebui

inclusă.

În evaluarea datoriei locatarului plăţile minimale sunt actualizate. Rata de actualizare utilizată

este rata implicită a dobânzii din contractul de locaţie, dacă aceasta poate să fie determinată.

În caz contrar, se va utiliza rata marginală de împrumut a locatarului.

Rata implicită a dobânzii din contractul de locaţie este acea rată care, la începutul

contractului, determină ca valoarea actualizată a plăţilor minimale şi a valorii reziduale

negarantate să fie egală cu valoarea justă a bunului.

Locatarul amortizează activele în locaţie urmărind o politică coerentă cu cea aplicabilă

celorlalte active amortizabile pe care le deţine (adică se aplică prevederile normelor IAS16 şi

IAS 38). Dacă nu există o certitudine rezonabilă că va avea loc transferul de proprietate la

sfârşitul contractului, activul va trebui amortizat pe cea mai scurtă durată dintre durata

contractului şi durata sa de utilitate. În caz contrar activul este amortizat de locatar pe durata

de viaţă utilă, chiar dacă aceasta se întinde dincolo de durata contractului.

Studiu de caz 5 Între societatea A (locator) şi societatea B (locatar) se încheie un contract de leasing financiar

cu următoarele caracteristici:

-durata contractului 3 ani;

-durata de viaţă economică este estimată la 5 ani;

-data începerii contractului 1 ianuarie N;

-obiectul contractului: utilaj;

-valoarea justă a utilajului 31.577 lei.;

-sunt prevăzute un avans de 4.000 lei şi 3 redevenţe anuale de 10.000 lei fiecare, achitabile în

ultima zi a anului;

-opţiunea de cumpărare se exercită la sfârşitul celui de al treilea an iar valoarea ei este de

2.000 lei.;

-valoarea reziduală este estimată la 5.000 lei

-rata dobânzii utilizată în actualizarea plăţilor minimale şi în descompunerea chiriilor este rata

implicită a contractului de 12 %.

Să se contabilizeze contractul la locatar.

64

În contabilitatea locatorului

Locatorul a transferat riscurile şi avantajele activului în locaţie. Ca urmare, acesta nu va figura

în bilanţul său chiar dacă este proprietar. El este un investitor care acordă un împrumut care

va fi rambursat în condiţiile prevăzute în contract. Investiţia sa brută este egală cu plăţile

minime la care se adaugă valoarea reziduală negarantată. Investiţia netă se determină prin

actualizarea sumelor incluse în investiţia brută cu rata implicită a contractului. Diferenţa

dintre investiţia brută şi investiţia netă reprezintă venitul financiar nerealizat. Recunoaşterea

acestuia trebuie să se bazeze pe o rată constantă aferentă investiţiei totale nete neamortizate a

locatorului.

Locatorul poate fi o societate de leasing, o instituţie financiară care urmăreşte câştigarea

venitului din dobânzi sau un producător (sau comerciant) care urmăreşte o altă modalitate de

finanţare a vânzărilor.

Studiu de caz 6 Între societatea A (locator) şi societatea B (locatar) se încheie un contract de locaţie –

finanţare cu următoarele caracteristici:

-durata contractului 3 ani;

-data începerii contractului 1 ianuarie N;

-obiectul contractului: utilaj;

-valoarea justă a utilajului 29.805 lei;

-sunt prevăzute un avans de 5.000 lei şi 3 redevenţe anuale de 10.000 lei fiecare, achitabile în

ultima zi a anului;

-opţiunea de cumpărare se exercită la sfârşitul celui de al treilea an iar valoarea ei este de

3.000 u.m.

-valoarea reziduală este estimată la 5.000 lei;

-durata de viaţă economică este estimată la 5 ani;

-rata dobânzii utilizată în actualizarea investiţiei nete inclusiv cheltuielile directe şi în

descompunerea chiriilor este rata implicită a contractului de 10 %;

Să se contabilizeze contractul la locator dacă s-au făcut cheltuieli legate de contract de 2.317

lei.