Psihologia personalitatii

Cuprins

Cap.1 OBIECTUL PSIHOLOGIEI PERSONALITĂŢII

1.1 Definirea conceptului de persoană,trăsătură de personalitate, individualitate

1.2 Explicaţia genetică a personalităţii

1.3 Factorul şi rolul social

1.4 Socializarea ca mecanism de formare a personalităţii

Cap II. EUL ŞI CUNOAŞTEREA LUI

2.1 Eul şi natura lui psihică

2.2. Eul şi conştiinţa

2.3 Eul şi conştiinţa de sine

2.4 Procese şi etape în dezvoltarea sinelui

2.5. Implicarea sinelui în rezolvarea unor probleme de adaptare

2.6. Eul şi persoana / personalitatea

2.7. Eul, tipurile de Euri şi de personalitate

Cap III. STUDIEREA ŞI EVALUAREA ÎN PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

3.1. Observaţia

3.2. Interviul psihologic

3.3. Metoda biografică sau anamneza

3.4. Metoda corelaţională

3.5. Metoda experimentală

3.6. Metoda testelor

Cap IV. TEORIILE PERSONALITĂŢII

4.1. Teoriile personalităţii şi cunoaşterea psihologică a persoanei

4.2 Abordarea psihanalitică a personalităţii

4.3 Abordarea personalităţii din perspectiva învăţării sociale

4.4 Abordarea fenomenologică

Cap V. ORIENTĂRILE TEORETICE ÎN STUDIEREA PERSONALITĂŢII

5.1 Orientarea psihodinamică în teoria lui S.Freud,C.Jung,A.Adler,E.Erikson

5.2 Teoria social-cognitivă a personalităţii: A. Bandura

5.3 Orientarea umanistă în psihologia personalităţii:A.Maslow; C.Rogers

5.4 Teoriipsihometrice ale personalităţii:R.Cattell; H.Eysenck; G.Allport

5.5 Psihologia cognitivă a personalităţii după G.Kelly

Cap VI TENDINŢE ACTUALE ÎN CERCETAREA PERSONALITĂŢII

Cap.1 OBIECTUL PSIHOLOGIEI PERSONALITĂŢII

1.1 Definirea conceptului de persoană,trăsătură de personalitate, individualitate.

Problema personalităţii ocupă azi un loc central atât în cercetările teoretice cât şi aplicative.

Cu toate acestea, în afară de „inteligenţă‖, nici un alt concept al psihologiei nu este atât de

complex şi nedeterminat ca cel de „personalitate‖. În 1931, G.W. Allport enumera peste 50 de

definiţii, iar astăzi McClelland găsi peste 100 de definiţii ale termenului. Se apreciază că la ora

actuală pot fi delimitate cu uşurinţă cel puţin 10-12 şcoli personologice. Printre cele mai

cunoscute se numără: teoria psihanalitică (S. Freud, A. Adler, K. Jung, ş.a.); teoria factorială

(G. Allport); teoria personalistă (C. Rogers); teoria socio-culturală ş.a.

Termenii de persoană şi personalitate sunt atât de utilizaţi în limbajul cotidian, încât fiecare

are sentimentul întrebuinţării lor corecte în cele mai diverse situaţii. Ion Dafinoiu (2002)

specifică următoarele:‖Conceptul de persoană desemnează individual uman concret.

Personalitatea, dimpotrivă, este o construcţie teoretică elaborată de psihologie în scopul

înţelegerii şi explicării- la nivelul teoriei ştiinţifice- a modalităţii de fiinţare şi funcţionare ce

caracterizează persoana ca organism psihofiziologic‖. Personalitatea se referă la ansamblul

sistemelor organizate care determină conduita. Ea (conduita) se distinge de comportament,

care nu este decât actualizarea vizibilă a elementelor pesonalităţii, într-o anume situaţie.

Analiza funcţională a diferitelor elemente luate separat dă rezultate pozitive numai atunci

când le considerăm ca verigi aflate în strânsă legătură ale unui întreg indivizibil, în plan

psihologic, „elementele‖ ar fi procesele, funcţiile şi însuşirile psihice; întregul -personalitatea.

Comportamentul este determinat de trăsăturile de personalitate sau de situaţie?

Unul dintre obiectivele principale ale cunoaşterii şi evaluării personalităţii este realizarea de

predicţii privind comportamentul persoanei într-o anumită situaţie.

Ce determină comportamentul uman: anumite dispoziţii interne („trăsături‖) sau situaţia în

care se află?

De ce indivizii nu reacţionează la fel în aceeaşi situaţie?

Pentru a explica acest fenomen unii psihologi iau drept unitate de analiză trăsătura de

personalitate:

fiecare trăsătură se raportează la o anumită „componentă‖ a personalităţii;

fiecare componentă fiind independentă de celelalte conturează o anumită faţetă a

individului (de ex: anxietate, sociabilitate, perseverenţă).

Adepţii acestei orientări (Allport, Eysenck, Cattell, etc.) consideră că, deşi faptele de conduită

ale unei persoane prezintă o anumită variabilitate situaţională, pe termen lung, se observă un

cadrul relativ stabil, unitar, de aşteptare şi interpretare.

Trăsătura psihică este conceptul care evidenţiază aceste însuşiri sau particularităţi relativ

stabile ale unei persoane sau ale unui proces psihic.

În plan comportamental o trăsătură constituie o predispoziţie de a răspune în acelaşi fel la o

varietate de stimuli: De ex: timiditatea ca trăsătură, în plan comportamental se va manifesta

ca o stângăcie, hipermotivitate, mobilizare exagerată, ş.a.

Comportamentele oamenilor sunt exprimate prin anumite cuvinte, de obicei adjective. În limba

engleză, în 1936, Allport a găsit 17.954 de cuvinte utilizate pentru a descrie personalitatea.

Dintre acestea 4.500 se referă la trăsături mai frecvente. În funcţie de nivelul lor de

stabilitate, de puterea lor explicativă şi predictivă el le-a împărţit în trăsături:

cardinale

centrale

secundare

În 1943 R. Cattell a reluat lista lui Allport şi după un şir de condensări succesive (eliminarea

cuvintelor ambigue, sinonime, antonime) a redus-o la 171 de cuvinte. Acestea au fost aplicate

pentru descrierea unui număr mare de subiecţi pe care îi cunoştea destul de bine. Aplicând

analiza factorială acestor descrieri Cattell a identificat în final 16 factori, deveniţi chestionarul

de personalitate 16 P.F.

Utilizând criteriul consensului, în 1967 Norman a împărţit cuvintele în trei categorii:

trăsături stabile – 40%

stări temporare – 40%

roluri sociale şi afecte – 20%

Astfel lista a fost împărţită în trăsături sau predispoziţii stabile de răspuns (responsabile de

adaptarea inter şi intrapersonală) şi stări care sunt tranzitorii, efemere.

De ex: anxietatea pentru unii poate fi trăsătură, pentru alţii stare.

Atunci când descriem personalitatea, există riscul să afirmăm existenţa unei trăsături pornind

de la comportamente care sunt specifice unei stări.

În ciuda deosebirii punctelor de plecare şi a procedeelor de analiză, majoritatea autorilor

contemporani relevă, în calitate de radical comun al definirii personalităţii atributul unităţii,

integralităţii şi al structuralităţii. Chestiunea care continuă să fie controversată este aceea a

raportului dintre ponderea determinărilor interne (ereditare) şi cea a condiţionărilor externe

în structurarea întregului personalităţii, dintre stabil şi dinamic.

Spre deosebire de fizică, astronomie sau chimie, în psihologia personalităţii trecerea de la un

model teoretic general la un caz individual nu este niciodată rectilinie şi corespondenţa

niciodată perfectă. La nivelul personalităţii condiţionările şi relaţiile se desfăşoară sub semnul

posibilului, al probabilului, şi nu sub cel al unei cauzalităţi liniare, directe, precise.

Adoptând ideea că personalitatea este un sistem dinamic hipercomplex, trebuie să admitem o

serie de convenţii de ordin operaţional – logic şi anume: delimitarea ei porneşte de la un

anumit nivel de abstractizare; organizarea ierarhică, plurinivelară; realizarea unei comunicări

bilaterale cu mediul şi efectuarea unor sarcini specifice de reglare; caracterul emergent şi

independenţa relativă faţă de elementele componente; îmbinarea analizei structurale cu

analiza concret – istorică; analiza structurii interne pe baza metodei blocurilor funcţionale

complementare, şi nu prin reducţie la elementele substanţiale, energetice sau informaţionale.

Personalitatea este o dimensiune supraordonată, cu funcţie integrativ – adaptativă a omului,

care presupune existenţa celorlalte dimensiuni – biologică şi fiziologică, dar nu este nici o

prelungire, nici o imagine proiectivă a conţinutului acestora.

„Prima naştere a personalităţii‖ se leagă de momentul cristalizării „conştiinţei de sine‖, care

presupune şi raportarea critică la propriile acte de conduită, la propriile dorinţe, prin

comparare cu alţii; aplicarea la sine a aceloraşi criterii, condiţii şi restricţii care se aplică

altuia.Întreaga evoluţie a personalităţii se desfăşoară pe fondul interacţiunii contradictorii

dintre „conştiinţa obiectivă‖şi „autoconştiinţă‖.

Utilizarea noţiunii de „personalitate‖, presupune examinarea omului ca subiect (creator) şi

obiect (operă) a procesului social-istoric, manifestându-se sub forma unui sistem de atribute

biopsihosociale: de structuri psihice inedite care se exteriorizează în activitatea de cunoaştere

senzorială şi logică a lumii, stări şi însuşiri, cu o structură mai organizată şi caracterizate

printr-o stabilitate relativă, comportamente, subordonate manifestărilor caracterial-

temperamentale şi orientate de valorile individuale – produs al motivaţiei, toate acestea fiind

raportate la ambianţa naturală şi umană şi la criteriile normativ-valorice ale ei.

Într-o accepţiune mai vastă modelul personalităţii include: 1) apartenenţa la specia umană; 2)

manifestarea biologică ceea ce o prezintă ca pe o entitate caracterizată de anumite calităţi

fizico – somatice; 3) unicitatea psihică: singurul exponent al lumii vii dotat cu raţiune şi voinţă:

4) dependenţa socială – tendinţa de identificare cu un anumit cadru cultural, preluare şi

perpetuare a valorilor lui; 5) creativitatea: implicarea în influenţarea şi transformarea

ambianţei naturale şi sociale; 6) congruenţa – adaptarea la schimbare.

Alt aspect al abordării personalităţii scoate în evidenţă forţele umane, propunând în calitate de

model principiul mobilizării în care se includ în calitate de componente: 1) energia – forţa

psihică de bază; 2) instinctul – mobilurile genetice şi pulsiunile inconştiente; 3) răspunsul reflex

condiţional la acţiunea stimulilor din ambianţă; 4) întipărirea – capacitatea ereditară (sub

formă de reflexe înnăscute) de reacţionare sensibilă; 5) achiziţia – învăţarea, dezvoltarea pe

parcursul vieţii; 6) motivaţia – stimularea internă; 7) socializarea – adaptarea la mediul

social; 8) identificarea – realizarea „Eu-lui‖; 9) inteligenţa – interiorizarea mintală, rezolvarea

de probleme, crearea de modele de viată. 10) homeostaza – echilibrul psihofiziologic.

1.2 Explicaţia genetică a personalităţii

Dinamica personalităţii, aşa cum reiese din cele expuse mai sus, este propulsată de tendinţe şi,

în funcţie de diversitatea de combinaţii ale acestora, se dirijează spre un obiectiv sau spre

altul, creşte sau scade în tensiune, se exteriorizează printr-o cromatică sau alta. Tendinţele nu

se manifestă în afara unor cauzalităţi şi a unor factori obiectivi iar, în consecinţă, combinaţiile

dintre ele nu pot lua orice formă.

Organizarea în cauză este opera a doi factori: a factorului endogen – mediul intern – şi a

factorului exogen – mediul extern. Nici unul dintre aceşti doi factori nu poate fi eliminat,

primordialitate în timp are însă factorul endogen. Ontogeneza Eu-lui coincide la început cu

maturizarea funcţiilor nervoase şi, cu toate că primul act al personalizării nu se pune în scenă

decât atunci când subiectul reuşeşte să se detaşeze de obiect, personalitatea se realizează pe

un anumit fond nervos, endocrin şi umoral moştenit doar ereditar de la părinţii şi strămoşii săi.

Luarea în considerare a ambilor factori se va face pentru o corectă evaluare a personalităţii,

asigurându-se astfel baza necesară pentru un pronostic valid, privind dezvoltarea acesteia. Or,

dacă factorii ereditari au un rol important în determinarea unor trăsături de persoanlitate,

atunci acestea ar trebui să fie suficient de stabile pentru a asigura cadrul necesar pentru un

bun pronostic. Tocmai din aceste considerente, multe din teoriile trăsăturilor afirmă, implicit

sau explicit, că trăsăturile au o anume determinare biologică. De ex: temperamentul,

facultăţile psihice de creier.

Începând cu anii 70’ ai secolului trecut, multe cercetări efectuate asupra gemenilor indică

faptul că aproape jumătate, dacă nu chiar mai mult, din variaţia caracteristicilor majore ale

personalităţii este datorată factorilor genetici. În tabelul de mai jos prezentăm ponderea

eredităţii în cadrul trăsăturilor de personalitate descrişi de Cattell (16 P.F.).

Factori Descrierea factorilor

Ponderea

eredităţii

A Rece – Cald 0,50

B Gândire concretă – Gândire abstractă 0,75

C

Instabilitate emoţională – Stabilitate

emoţională 0,40

E Supus – Dominant 0,25

F Serios, reţinut – Entuziast 0,60

G Autoindulgent – Conştiincios 0,40

H Timiditate – Noninhibat 0,40

I Realist – Sensibil 0,50

L Încrezător – Bănuitor 0,50

M Practic – Imaginativ 0,40

N Deschis, naiv – Lucid, raţional, subtil 0,25

O Sigur pe sine – Temător, îngrijorat 0,25

Q1 Conservator – Liberal 0,10

Q2 Orientat spre grup – Autosuficienţă 0,25

Q3 Nedisciplinat – Controlat 0,40

Q4 Destins, relaxat – Încordat 0,10

Aceste rezultate confirmă faptul că ereditatea ar putea avea un rol important în determinarea

trăsăturilor de personalitate. Aceasta implică:

a) ideea că o persoană nu se va schimba. De fapt, indivizii se schimbă. Efectele eredităţii

variază în funcţie de vârstă. În cazul inteligenţei ereditatea are un efect mai important pe

măsură ce persoanele avansează în vârstă.

b) impactul eredităţii poate varia de la un mediu la altul şi că ne pierdem timpul şi energia

încercând să influenţăm o trăsătură care posedă o bază ereditară puternică.

c) ipotetic am presupune, dacă ponderea eredităţii în cadrul unei trăsături este crescută,

înseamnă că societatea a avut o slabă influenţă asupra acestei trăsături. Paradoxal, dar se

întâmplă contra – cu cât presiunea socială a oamenilor este mai puternică în ceea ce priveşte o

anume trăsătură cu atât mai mult diferenţele individuale se datorează factorilor ereditari

(presiunea socială crescută uniformizează variabila de mediu).

d) dacă o trăsătură este moştenită ereditar, atunci va exista un efect similar asupra

descendenţilor care au moştenit acestă trăsătură. Ex: cercetătorii acceptă astăzi că

schizofrenia are, parţial, o determinare genetică. Probabilitatea de moştenire este foarte

mare, fapt care nu există o relaţie univocă între ceea ce este moştenit şi forma sub care

această caracteristică se va manifesta.

e) este falsă ideea că o trăsătură moştenită ereditar va fi responsabilă de diferenţele dintre

sexe, dintre diferite grupuri sociale, căci individul fiind supus unor influenţe diferite din partea

mediului, va fi imposibil de a determina cauza (ereditară sau socială).

Cu toate poziţiile diferite în privinţa eredităţii prin investigarea acesteia prin intermediul

gemenilor, a studiilor de genetică umană şi de genetică experimentală s-a remarcat că

ereditatea constituie un fundament al personalităţii. Factorul ereditar se prezintă pentru

personalitate sub formă de echipament primar. în formarea personalităţii o importanţă

deosebită o are însă şi factorul social în întreaga sa complexitate şi diversitate.

1.3 Rolul factorului social în formarea personalităţii

Influenţa societăţii asupra individului este colosală. Personalitatea este considerată drept

produs social.

Literatura sociologică şi antropologică distinge, în formarea personalităţii, două garnituri de

variabile: cultura şi societatea. Uzual, termenul de cultură vizează obiectele care exprimă

valorile, credinţele şi concepţiile despre lume, cunoştinţele, legile, obiceiurile, arta şi limba.

Termenul de societate se referă la instituţii, la relaţiile sociale. Este greu de despărţit cultura

de societate, deoarece ele acţionează împreună asupra individului.

Pe baza studiilor a opt culturi ale unor triburi primitive, populaţii în stare apropiată de cea de

„natură‖, Kardiner atestă că, în cadrul fiecărui grup social, există o structură de conduită

comună întregului lot social, pe care o numeşte personalitate de bază. Prin personalitate de

bază el înţelege o configuraţie psihologică specifică, proprie membrilor unui grup social

concret, ce se obiectivează într-un anumit stil de viaţă, „matricea‖ pe care se dezvoltă ulterior

trăsăturile individuale de caracter pe care indivizii brodează apoi variante singulare. Pentru el,

cauzalitatea prezintă un sens dublu: pe de o parte există raporturi cauzale de la mediu la

individ, pe de altă parte de la individ la mediu. Această distincţie vizează în interiorul unei

culturi două categorii de instituţii: primare şi secundare. Cele primare sunt acelea care dau

conţinut acţiunii mediului asupra individului, iar secundare acelea care se alimentează din

retroacţiunea asupra sa. Personalitatea de bază este aşezată la jumătatea drumului dintre

instituţiile primare şi cele secundare. În formarea personalităţii de bază, ponderea principală o

au cele primare. Kardiner susţine că instituţiile de bază creează problemele de temelie ale

adaptării individului, acesta fiind obligat să ţină seama de regulile sociale în legătură cu

prohibiţia sexuală, de practicile referitoare la hrană, de disciplina grupului.

Personalitatea de bază este legată direct de istorie şi mai ales de istoria înţeleasă ca tradiţie,

tradiţia fiind supravieţuire psihologică. Oricum ar fi privite lucrurile, concluziile sunt aceleaşi:

aşa numitele instituţii primare şi secundare precum şi personalitatea de bază, au un caracter

relativ. Numai condiţiile concrete determină sfera şi conţinutul personalităţii, putându-se vorbi

astfel de o personalitate etnică şi de o personalitate individuală unică. în virtutea principiului

universalităţii, fiecare om este un om ca toţi oamenii. Independent de rasă, religie, naţiune,

clasă socială, omul este animat de aceleaşi trebuinţe biologice generale, de aceeaşi tendinţă

spre autorealizare. în acelaşi timp, fiecare om, prin caracterele sale anatomice, prin

încorporarea unei anumite tradiţii, printr-o anumită modelare psihologică, seamănă numai cu

un grup restrâns de oameni.

Indiferent de ipostaza sub care se manifestă, individul se exteriorizează esenţial prin acţiune,

prin activitate, şi ca factor activ concurează la finalitatea socială, realizându-şi însă şi propria

finalitate.

Noţiunea de acţiune şi de activitate sugerează noţiunea de rol, ce constă într-un model de

conduită prescrisă pentru toate persoanele având acelaşi statut social. Atât în cadrul finalităţii

sociale, cât şi a tendinţei de a-şi realiza propria sa finalitate, individul, ca persoană, joacă

diferite roluri pe scena vieţii sociale.

Reluând concepţia dramatică a lui Shakespeare după care lumea e o scenă şi oamenii actori,

viaţa constă într-o suită de roluri reale şi imaginative. Conduita în rol condiţionează conştiinţa

de sine. Noi suntem rolurile pe care le-am jucat şi pe care le jucăm. Sinele constituie fondul

stabil al individului, iar rolul aspectul dinamic şi se compune din acţiuni.

Personalitatea rezultă din interacţiunea dintre sine şi roluri. Într-o sinteză a celor expuse mai

sus se desprind două lucruri: rolul contribuie la formarea personalităţii; personalitatea se

manifestă încontinuu prin rol, conduita acesteia fiind într-un procentaj apreciabil o conduită în

rol.

Dintre toate rolurile pe care le joacă individul pe scena vieţii, cel care-1 ţine angajat aproape

toată viaţa în aria sa este rolul profesional.

1.4 Socializarea ca mecanism de formare a personalităţii

Socializarea este un proces de însuşire şi interiorizare a normelor şi valorilor sociale, a

modelelor de comportament social.

Mecanismele socializări sunt modelarea, învăţarea şi controlul social.

1. Modelarea socială se fundamentează pe trebuinţă de afiliere - una din trebuinţele umane

superioare, manifestată în dorinţa de a face parte dintr-un grup realizând în cadrul lui aspiraţia

de autoidentificare şi autoafirmare, asigurând o stare de securitate, de protejare. Trebuinţa de

afiliere apare doar în condiţiile menţinerii unor raporturi cu comunitatea umană. Contrariul ei

se manifestă în fenomenul numit privare socială – lipsirea de posibilitatea de comunicare cu

semenii. Istoria cunoaşte un şir de exemple de privare socială a indivizilor.

Prin modelare se formează abilităţile sociale, deprinderile, conduitele. Modelarea decurge

activ în primii ani de viaţă, în familie. De la părinţi copiii învaţă prin imitare cele mai simple

acţiuni, reacţii afective. La 7 luni încep să reproducă gesturi simple, la 8-9 – gesturi mai

complexe, convenţionale, la un an, posedând un sistem de reprezentări, recurg la acestea,

repetând comportamentele persoanelor cunoscute. După trei ani copilul începe să imite

atitudinile celor din jur, acestea luând forma unor jocuri cu subiect.

2. O altă modalitate de socializare este învăţarea socială –formă a învăţării umane, prin care

subiectul însuşeşte valorile şi normele grupului, asistând la experienţa unor persoane,

înteracţionând nemijlocit cu acestea sau internalizând complet modelul propus de comunitate.

În jocul său copilul imită rolurile pe care le cunoaşte (sexuale, profesionale, sociale etc). De

fapt, jocul nu mai este o simplă imitare, ci o interacţiune cu modelele care pun în joc mai

multe forme de activitate şi de comunicare. Anume aceste jocuri îl implică pe copil pentru

prima dată în lumea rolurilor şi statutelor sociale, îi oferă cunoştinţe

despre valorile grupului. Această interacţiune se definitivează cu o internalizare a atitudinilor,

concepţiilor, valorilor, normelor sociale, ducând la identificare.

3. Controlul soial ca raportare a personalităţii la normele şi valorile sociale

În viziunea lui H.Tajfel şi J.Turner conceptul de „grup social‖ reprezintă o totalitate de indivizi

care se acceptă ca membri a unei categorii sociale, împărtăşesc consecinţele afective ale

autodeterminării sale şi aprecierile colective ale grupului şi apartenenţei sale la el.

Prin integrarea în grupul social, persoana suportă consecinţele apartenenţei sociale, realizate

în forma unor relaţii socioafective. Procesul integrativ contribuie la identificarea persoanei,

care se desfăşoară în câteva etape succesive.

-Pentru început are loc autodeterminarea individului, fenomen care necesită o comparare cu

alţi subiecţi umani.

-Raportarea la ambianţa socială, proiectarea către alţii duc la acceptarea şi încorporarea de

norme, valori, etaloane, pe care individul le transformă în reguli de comportament personal şi

care înlesnesc nu numai înţelegerea de sine, ci şi cunoaşterea de alţii şi comunicarea cu ei. O

identificare personală puternică nu-l separă pe individ de grupul său.Astfel de persoane fie că

au un statut înalt, datorită calităţilor, intereselor, normelor, fie că demonstrează un

comportament nonconformist, exprimat foarte puternic.

-Dacă pentru început are loc o identificare în cadrul grupului de apartenenţă, mai apoi, prin

intermediul contactelor directe şi indirecte cu alte comunităţi persoana nu numai că se

autocunoaşte şi se autoactualizează, ci se separă pe sine şi pe grupul său de alte entităţi

sociale.

Autoidentificarea ca fenomen psihosocial include, la rândul lui două procese: identificarea

personală (person identification) şi socială (social identification). Primul se referă la

autodeterminarea însuşirilor psihosomatice, morale, comportamentale etc. Al doilea se

prezintă în noţiuni care exprimă apartenenţa socială: rasială, etnică, sexuală, de vârstă etc.

Identificarea socială şi cea personală se succed în conştiinţa individului, precum are loc

trecerea de la formele de interacţiune interpersonală la cele dictate de apartenenţa la o

categorie. Ambele fenomene sunt parte a procesului de autodeterminare şi autocunoaştere.

Socializarea nu este doar o „ofertă‖, ci şi o „constrângere‖. Prin socializare individul îşi

ajustează comportamentele la cerinţele comunităţii iar societatea realizează o „uniformizare‖,

un „control‖ al membrilor ei. Controlul este realizat prin instituirea unor criterii valoric –

normative.

Viaţa socială implică neapărat o ordonare ierarhică a membrilor săi. Acest atribut social este

definit cu noţiunea de „status”.

Statusul social este poziţia individului sau a grupului în contextul social şi care ţine de un şir de

aşteptări de la el.

Această poziţie determină raporturile interpersonale şi intergrupale, stabileşte cadrul de

drepturi şi obligaţii ale membrilor comunităţii – fie acesta doar în formă de prescripţii sociale,

sau de reglementări juridice, contribuie la conştientizarea Eu-lui. Neglijarea statusului duce la

inadaptare socială, la conflict cu grupul sau comunitatea de apartenenţă. Totodată,

statusul social este o categorie dinamică. Individul uman deţine în acelaşi timp mai multe

statusuri în funcţie de numărul de grupuri al căror membru este, iar în interiorul formaţiunii

sociale el poate avansa sau coborî pe scara ierarhică.

Statusul social este legat de alt atribut al personalităţii, acela de rol. Rolul social este o formă

de comportament asociată statusului şi funcţiei deţinute în comunitatea umană sau în grupul

de apartenenţă. Individul uman este deţinător de mai multe roluri:

1) de bază, rezultate din calitatea de membru al comunităţii sociale, cum ar fi cel al femeii sau

bărbatului, adultului sau copilului etc;

2) particulare, dictate de anumite circumstanţe de viaţă, cu caracter temporal: de tată al unui

copil mic, de student, de mireasă etc;

3) principale, determinate de ocupaţia de bază, cu caracter obligatoriu: conducător de

întreprindere, avocat, elev etc;

4) secundare, facultative, asumate în funcţie de interesele şi orientările individului, dar lăsate

la libera lui alegere: membru al echipei de fotbal a facultăţii, pescar-amator, colecţionar de

anticariat etc;

5) exteriorizate, care se implică în determinarea statusului, obligaţiilor, funcţiilor: bărbat,

tată, student etc;

6) ascunse sau slab distinse: amator de muzică folc, filatelist etc;

7) constante, determinate de apartenenţa la o comunitate rasială, etnică, religioasă etc;

8) temporare: conducător auto, cumpărător, participant la manifestaţie etc

Prin calitatea lor de a avea o anumită poziţie, rolurile îi oferă individului uman un anumit

spaţiu şi orientare socială. Ele se prezintă ca o formă a controlului social, determinând anumite

prescripţii, obligaţii, chiar semne de distincţie. Realizarea benevolă, corectă a rolului social

contribuie la încadrarea socială şi la conştientizarea propriei identităţi. Rolul poate fi

achiziţionat prin învăţare socială, fapt care îl face pe individ să-1accepte şi să-i urmeze cu

plăcere prescripţiile, sau impus lucru care poate provoca un conflict intern – nevroze,

frustrare, stres extern – respingere a rolului, încălcare a cadrului lui.

Cap. II. EU-L ŞI CUNOAŞTEREA LUI

2.1. Eu-l şi natura lui psihică

Unul dintre psihologii umanişti, C. E. Moustakas , considera într-o lucrare dedicată Eu-lui că

„este mai uşor să simţi Eul decât să-1 defineşti‖. Şi totuşi definiţiile n-au lipsit şi continuă să

nu lipsească. Ele sunt însă atât de diverse, cu accente atât de diferite, încât par a fi

descurajatoare. În continuare redăm câteva din ele:

,, Eul este un luptător pentru scopuri… Eul nu este decât gândirea momentului, întotdeauna

diferită de gândirea imediat anterioară,, (W. James, 1890);

,,Eul este conceput ca organizator al cunoaşterii şi ca reglator al conduitei, dispunând în

ambele cazuri de o puternică bază afectiv – emoţională,,

Eul este un sistem central al personalităţii care se dezvoltă în patru direcţii:

- ceea ce dorim pentru noi înşine,

- ceea ce credem că datorăm altora şi lumii în general,

- a expresiei noastre personale şi

- a capacităţii de a ne autorealiza, a autoevaluării .

,,Eul este conştiinţa de sine, nucleul sistemului personalităţii, care cuprinde cunoştinţele şi

imaginea de sine, atitudinile conştiente sau inconştiente faţă de valori ,,(Paul Popescu-

Neveanu, 1978);

Eul este un transformator al conştiinţei.

Ey a demonstrat cel mai bine relaţia dintre Eu şi conştiinţă: ,,Mai întâi există

- o subiectivitate confuză,

- apoi o simţire, un câmp de experienţă,

- în sfârşit, Eul se reprezintă ca rezultantă structurală a conştiinţei, adică o

subiectivitate conştientă de ea însăşi, care integrează experienţa trecută a individului.

Ontogeneza Eu-lui coincide la început cu maturizarea funcţiilor nervoase şi, cu toate că primul

act al personalizării nu se pune în scenă decât atunci când subiectul reuşeşte să se detaşeze de

obiect, personalitatea se realizează pe un anumit fond nervos, endocrin şi umoral moştenit

doar ereditar de la părinţii şi strămoşii săi.

Prin cunoaşterea de sine individul se ridică la conştiinţa de sine.

Eul este o construcţie treptată, realizată în timp, bazată pe integrarea succesivă ale stărilor

anterioare în cele superioare.

Odată cu apariţia Eului apare conştientizarea raportului dintre sine şi altul, a relaţiilor

interpersonale.

Prin integrarea succesivă a experienţelor din trecut Eul îşi crează propriul său sistem de

informaţii şi valori.Din multitudinea de puncte de vedere se conturează cel puţin trei

modalităţi distincte de definire a Eu-lui:

1) prin sublinierea locului şi rolului lui în structura personalităţii,

2) prin stabilirea proprietăţilor lui,

3) prin referiri la componenţa şi structura lui psihică.

În legătură cu primele două modalităţi de definire a Eu-lui există o mare concordanţă de

păreri, majoritatea autorilor relevând locul şi rolul său central, de nucleu al personalităţii,

unitatea, stabilitatea lui etc.

Domeniul cel mai controversat îl reprezintă natura psihică a Eu-lui:

- este simţire sau gândire,

- emoţie sau reflexie?

În ciuda diversităţii de păreri constant, invariant în concepţiile şi definiţiile amintite este că

– Eul este fapt de conştiinţă,

– şi nu orice fel de conştiinţă, ci de conştiinţă reflexivă,însoţită deci de gândire.

In sfârşit, se specifică că Eul asigură intenţionalitatea individului, orientarea sa spre

realizarea scopurilor. Dacă la aceasta adăugăm şi momentul alegerii, al opţiunii, deci al

deciziei care implică raţiunea, vom înţelege şi mai bine că tendinţa generală este de a se

conserva „conştiinţa şi gândirea‖ în structura psihică a Eu-lui.

Până a se ajunge la Eu-l reflexiv, adică de a fi conştient de sine, se parcurge o serie de faze

preliminare, în care factorii de ordin afectiv au o mare importanţă. În contextul dat Muzafer

Sherif definea Eu-l ca fiind „o formaţiune dobândită în preparaţia psihologică a

individului, constând în atitudini intercalate pe care individul le-a dobândit în relaţia cu

propriul corp şi părţile sale (0-12 luni), cu obiectele (1-3 ani), cu persoanele din jur, familia,

grupurile, valorile sociale (3-6 ani), cu capacităţile sale, scopurile şi instituţiile care definesc şi

reglementează modul său de relaţionare în situaţii concrete‖. Când această constelaţie de

atitudini (angajamente, poziţii personale, acceptări, respingeri, expectaţii, valori, scopuri

etc.) intră în acţiune, atunci comportamentul dobândeşte direcţionalitate.

Rezumând cercetările din ultimul timp privitoare la Eu ca „organizator al cunoaşterii‖, se

constată că acesta este interpretat în termenii a patru caracteristici:

1. Eul este o structură de cunoaştere;

2. Conţinutul acestei structuri variază de la o persoană la alta;

3. Eul este focar al perspectivei afective;

4. Eul dispune de faţete difuze/publice, personale şi colective), fiecare contribuind la

perspectiva afectivă a Eu-lui.

Toate aceste caracteristici sugerează că Eul este o schemă atitudinală centrală, complexă,

specific personală.

Şi totuşi o întrebare persistă: care e natura psihică a Eu-lui? Dintre toate teoriile formulate în

psihologia socială cea care ar răspunde mai bine la întrebarea dată este, după părerea noastră,

teoria constructelor de personalitate a lui G. Kelly. După cum se cunoaşte,constructul este o

imagine, un model al lumii, un discriminant creat de persoană, care dă sens şi direcţionalitate

comportamentului. Spre deosebire de concept care reflectă ceea ce e invariant în

realitate, constructul e o reprezentare personală a lumii, folosită pentru a-i da sens, pentru a

o anticipa, un fel de „unealtă spirituală” prin care discriminăm, organizăm şi anticipăm

realitatea. Bun sau rău, cum sunt – cum aş vrea să fiu, demn de încredere – nedemn de

încredere, cum obişnuiam să fiu – cum sunt acum; reprezintă constructele personale, care „nu

sunt nişte simple moduri de etichetare a universului nostru, ci sunt căi de încercare de a-1

înţelege şi de a-1 anticipa‖. Interrelaţionate între ele, constructele dau naştere unui sistem de

constructe, unei reţele complexe, ierarhice şi extrem de personale. Dacă sistemul noţiunilor

este aproximativ acelaşi la diferiţi indivizi, dat fiind faptul că noţiunile reflectă esenţialul din

realitate, sistemul constructelor este diferenţiat de la un individ la altul. De exemplu, unii

dintre noi am putea asimila şi subordona constructul de „inteligent-prost‖ constructului de

„bun-rău‖, în timp ce alţii nu. Păstrând proporţiile şi asumându-ne riscurile oricărei

comparaţii, am putea considera că Eul este un construct sintetic şi personal care izvorăşte din

simţire, urcă la reflexie şi se exprimă în conduită, fiind susţinut permanent afectiv-

motivaţional. Prin intermediul unui asemenea construct individul se conceptualizează pe sine

însuşi, se evaluează şi îşi anticipă comportamentul. Prin termenul de construct aplicat la Eu

vizăm nu doar produsul obţinut la un moment dat, ci chiar procesul prin intermediul căruia el

se obţine. Avem în vedere mai ales procesul de sintetizare, de implicare şi integrare succesivă

a diferitelor componente ale vieţii psihice până la nivelul conştiinţei de sine, adică până la Eu.

2.2. Eul şi conştiinţa.Tipurile de Euri

Dacă filosofii au tendinţa de a separa conceptul de Eu de cel de conştiinţă, între ele existând

un adevărat abis psihologii, psihiatrii, psihanaliştii, dimpotrivă, manifestă tendinţa de a le

identifica, de a le considera ca fiind sinonime. Nici una dintre aceste poziţii nu ne pare a fi

corectă. Mult mai în acord cu realitatea ar fi să considerămEul şi conştiinţa ca fiind distincte,

şi totodată complementare,existând concomitent de-a lungul întregii vieţi a

individului.Constantin Rădulescu-Motru sesiza în 1927: „Eul se produce înăuntrul conştiinţei şi

devine un factor important în plămădeala acesteia, dar nu se identifică cu conştiinţa întreagă.

Conştiinţei îi rămâne o activitate şi dincolo de Eu… biologiceşte, conştiinţa precede Eul…fără

Eu însă ea ar fi fost lipsită de un preţios instrument de adaptare… Eul este un transformator al

conştiinţei şi nu conştiinţa întreagă‖. Caracterul transfonnator al Eu-lui în raport cu conştiinţa

este evidenţiat de două dintre proprietăţile lui:

- Eul este lipicios, adică se identifică uşor cu diverse stări de conştiinţă;

- totodată, el este şi organizator deoarece în momentul în care s-a lipsit de o stare de

conştiinţă, o reorganizează, adică introduce în ea ordinea subiectivă.

La rândul său, Allport, după ce defineşte Eul ca nucleu al personalităţii, scrie: „conştiinţa

este mai largă decât Eul, personalitatea mai largă decât conştiinţa, organismul mai larg decât

personalitatea”.

Dar poate nicăieri relaţia dintre Eu şi conştiinţă mai bine şi mai sugestiv nu se întâlneşte decât

la Ey. Gânditorul francez, luând ca punct de plecare fiinţa conştientă, arată că până la

manifestarea conştiinţei există o:

- subiectivitate confuză, o simţire,

- un câmp de experienţă.

La un nivel superior de dezvoltare a conştiinţei, Eul este „rezultantă structurală şi istorică a

conştiinţei. ,Numai devenind conştientă de ea însăşi, conştiinţa devine stăpână pe experienţa

sa, prin obiectivarea în propriul Eu “. Eul se află deci nu la baza fiinţei noastre conştiente,

ci în „vârful verticalităţii” acesteia, ceea ce justifică definirea lui ca o „formă

superioară de conştiinţă”. Nu trebuie să deducem de aici că între subiectivitatea confuză

care precede fiinţa conştientă şi subiectivitatea clară care apare ca urmare a procesului

evolutiv al conştiinţei ar exista o prăpastie. Ey înţelege că Eul, deşi are rădăcini în

subiectivitatea confuză, nu se dezvăluie deplin decât în reflexie. Individul se ridică prin

cunoaşterea de sine la conştiinţa de sine. Dar chiar ajuns în formele sale superioare sau în

formele ultime ale organizării sale, Eul conservă primele lui configurări ca pe nişte condiţii şi

construcţii ale fiinţei sale. Astfel se poate conchide că Eul este o construcţie treptată,

realizată în timp, bazată pe integrări succesive ale stărilor anterioare în cele superioare care

devin premise sau condiţii pentru acestea din urmă.

Totodată, trebuie să înţelegem că celelalte forme ale conştiinţei (conştiinţa obiectelor, a altor

persoane) capătă o nouă înfăţişare şi funcţionalitate odată cu apariţia Eu-lui. Sunt create astfel

premisele raporturilor dintre sine şi altul, a relaţiilor interpersonale, ca legături psihologice,

conştiente şi directe dintre oameni.

În sfârşit, prin integrarea succesivă în sine a experienţelor trecute, eul îşi sporeşte nu doar

„puterile‖ sale de influenţare şi dirijare a conştiinţei, ci îşi creează propriul său sistem de

informaţii şi de valori. Prin urmare în trecerea omului de la subiectivitatea difuză la

subiectivitatea conştientă de sine trebuie să vedem nu numai un simplu proces de apariţie a

Eu-lui, ci unul de autoformare, autoconstrucţie a Eu-lui, care evidenţiază traiectoria axiologică

a persoanei. Din acest punct de vedere, Eul ne apare ca fiind nu doar un simplu nucleu al

personalităţii, cum îl considera Allport, sau ca un simplu sistem central al ei în interpretarea

Charlottei Buhler, ci ca un adevărat sistem de valori.

Rezumând, putem afirma următoarele: conştiinţa este infrastructura Eu-lui, în timp ce Eul

este suprastructura conştiinţei; conştiinţa conduce la apariţia Eu-lui, reprezentând una dintre

premisele sale fundamentale, Eul este creator de o nouă conştiinţă, în sensul că o dată apărut

ridică conştiinţa la un nivel superior de vivacitate, optimalitate şi adaptibilitate. Eul îşi trage

seva din conştiinţă, gestează în cadrul ei, îşi sudează treptat propriile-i componente, dar o şi

controlează, introduce ordinea, îi integrează stările, experienţele, îi dă un sens, o

direcţionează, iar în cele din urmă o depăşeşte.

Generalizând dezvoltarea psihologică a Eului, deci şi a sinelui, George Herbert Mead ajunge la

următoarele concluzii:

că este de origine socială (nu există de la naştere ci se constituie progresiv, în cadrul

activităţii sociale şi prin internalizarea acestei experienţe). Eu-l se naşte prin reciprocitatea

dintre Eu şi Altul, Eu şi Mine, Eu şi Altul generalizat (Ei, ceilalţi). „Structura Eu-lui unei

persoane reflectă modelul general de comportament al grupului social, căruia individul îi

aparţine‖, scria G. Mead.

că cel mai important mecanism prin care se construieşte Eu-l este comunicarea:

- gesturi simbolice,

- limbaj.

Prin acestea individul intră în relaţii nu numai cu cei din jur, ci şi cu sine însuşi. În felul acesta

se preia, se interiorizează experienţa socială. Datorită comunicării cu alţii, omul devine

conştient de ei, constituindu-se pe sine ca Eu, ca obiect pentru sine. În conştientizarea de sine,

locul central îl ocupă gândirea, procesele intelectual-cognitive.

că Eu-l deţine anumite proprietăţi (conturarea lor): de a fi obiect pentru el însuşi, adică

de a fi unic, de a exista doar în relaţie cu alţii, de a fi un ansamblu de atitudini preluate de la

ceilalţi membri ai societăţii.

Aşadar, originea socială, conştiinţa şi structura comună a Eu-lui

-nu exclude variaţiile, individualitatea distinctă a fiecărui Eu.

-că între Mine, Eu, Sine există distincţii.

Minele este fiinţa biologică a personalităţii, ansamblul de atitudini ca urmare a contactelor

interpersonale, deci atitudinile preluate şi care ni le asumăm nouă.

Eu-l este reacţia individului la atitudinile altora.

Eu-l este o formă de adaptare a Minelui la solicitările sociale prin care se aduc modificări atât

Minelui cât şi societăţii.

G. Mead: „Există un control social care stabileşte limitele şi condiţiile de utilizare a Minelui de

către Eu.‖

-că Eu-l total este compus dintr-o serie de faţete, Eu-ri elementare.

Structura Eu-lui reflectă structura societăţii, a grupului.

Chiar şi modul de exteriorizare al Eu-lui va fi determinat de specificul proceselor sociale. De

regulă, se exprimă acea faţetă a Eu-lui care este necesară, corespondentă tipului de reacţii

sociale în care este implicat individul.

G. Mead: „Există o diversitate de Eu-ri corespondente diferitelor relaţii sociale‖.

Când Eu-l se disociază în Eu-ri elementare, datorită disoluţiei proceselor sociale, atunci putem

vorbi despre degradarea personalităţii.

La unul şi acelaşi individ există unul sau mai multe Euri? – iată o altă problemă îndelung

controversată, care persistă şi în prezent. Aparent ea este simplă, răspunsul celor mai multor

autori convergând spre acceptarea ideii că ar exista mai multe Euri. Dificultăţile încep de

îndată ce se încearcă inventarierea şi desemnarea lor. Parcurgerea literaturii de specialitate

arată că Eurile sunt clasificate şi diferenţiate între ele după:

a) caracteristicile şi proprietăţile lor: consistente şi inconsistente, complet actualizate şi

incomplet actualizate, stabile şi fragile, slabe şi puternice

b) locul şi rolul lor în planul vieţii personale şi sociale a individului: Eul profund, fundamental

care exprimă intimitatea psihică a individului şi Eul social, superficial, cu rol de raportare şi

implicare a individului în viaţa socială; individual (egoist, temporal) şi spiritual (Eul valoare);

Eul intim-format din valorile cărora individul le acordă cel mai mare credit, acestea fiind

fundamentale pentru el; Eul social – care înglobează sistemele de valori împărţite de individ cu

alte grupuri sociale, cum ar fi valorile de clasă, profesionale etc.

c) structura lui psihologică internă (sistemul de imagini presupus):

Eul subiectiv imaginea de sine a individului;

Eul reflectat - imaginea de sine reflectată în alţii în funcţie de părerile lor

Eul autentic - diferit de măştile pe care le poartă individul sau de personajele pe care le joacă;

el este cel pe care individul l-ar putea avea dacă şi-ar actualiza fiinţa unică purtată în

interiorul său;

Eul ideal – ceea ce vrea să fie sau să pară pentru a răspunde la aşteptări, a fi acceptat de alţii,

a face faţă presiunilor mediului său

Eul imaginar (termenul e nefericit ales, fiind vorba, de fapt, despre imaginea de sine a

individului, cum crede că este);

Şi acum să revenim la întrebarea formulată mai înainte: există mai multe Euri sau doar unul

singur? În ceea ce ne priveşte, considerăm că dacă Eul este nucleul personalităţii, sistemul ei

central, dacă el este cosubstanţial personalităţii, apărând şi devenind odată cu ea, în sfârşit,

dacă el conţine şi exprimă personalitatea, nu se poate ca între el şi personalitate să nu existe o

strânsă interacţiune, ca structura şi funcţionalitatea lui să nu fie corespondentă structurii şi

funcţionalităţii personalităţii. Iată de ce credem că aşa cum într-unul şi acelaşi individ nu

există mai multe personalităţi, ci una şi aceiaşi ce conţine „faţete‖ diferite, tot aşa într-una şi

aceiaşi personalitate nu există mai multe Euri, ci doar unul singur care dispune, la rândul lui,

de „faţete‖ distincte. Mai mult decât atât, credem că între structura personalităţii şi structura

Eu-lui există o simetrie perfectă. Aşa încât la cele şase faţete ale personalităţii asociem şase

faţete ale Eu-lui, şi anume:

1. Eul real (aşa cum este);

2. Eul autoperceput (cum crede că este);

3. Eul ideal (cum ar vrea să fie);

4. Eul perceput (cum percepe Eurile celorlalţi);

5. Eul reflectat (cum crede că îl percep alţii);

6. Eul actualizat (cum se manifestă).

Nu există numai personalităţi unitare şi armonios dezvoltate, ci şi personalităţi instabile,

dedublate, accentuate. Corespondenţa structurală şi tipologică dintre personalitate şi Eu

evidenţiază şi mai pregnant interdependenţa lor. Pe această bază vom înţelege că dacă o

personalitate este instabilă aceasta se datorează faptului că nucleul ei – adică Eul -

este instabil.

2.3 Eul şi conştiinţa de sine

1. a) Conştiinţa (C.) – stare lucidă (de funcţionare normală a psihicului, de înţelegere, de

acţiune şi anticipaţie naturală) a unui subiect.

b) Conştiinţă – cunoaştere (înţelegere, reprezentare, sentiment) pe care omul o are despre

propria existenţă, despre propriile acte şi despre existenţa lumii înconjurătoare.

2. Conştiinţa de sine este sentimentul, simţul de (că suntem) unitate distinctă de cei din jur,

irepetabilă, ceea ce ştim despre capacităţile şi limitele noastre.

Vîgotski (1985) spune: „Ne cunoaştem pentru că suntem conştienţi de ceilalţi şi de noi înşine şi

această conştiinţă derivă din cea pe care ceilalţi o au despre noi‖. Sinele rămâne un termen

confuz.

Conceptul de sine reprezintă ansamblul tuturor reprezentărilor individului despre sine însoţite

de aprecierea acestora. Din aceasta rezultă că componentele conceptului de sine sunt:

- imaginea de sine sau viziunea asupra propriei fiinţe (aspectul descriptiv) şi

- atitudinea faţă de sine, de propriile calităţi(aspectul apreciativ).

Conceptul de sine asigură capacitatea de a ne observa propriul comportament, de a reacţiona

faţă de acesta şi de a-l orienta.

Sinele ne asigură unicitatea în lume, sentimentul că avem un loc în lumea aceasta, între

ceilalţi semeni, dar şi sentimentul continuităţii în timp. Este fundamentul cognitiv şi

motivaţional al identităţii noastre.

Conceptul de sine se manifestă prin:

- convingeri (elemente cognitive);

- atitudini afective faţă de convingerile respective (elemente afectiv – valorice);

- reacţii comportamentale

Se vorbeşte despre sinele existenţial, precum şi despre sinele diferenţial.

Sinele existenţial subântinde conştiinţa individului cu privire la existenţă. Sinele diferenţial

este conştiinţa individului că este diferit de ceilalţi.

Un concept de maximă importanţă pare să fie cel de schemă (G. Matthews,et al., 2005, p.240).

O schemă este un set structurat de informaţii abstracte sau generice (reprezentaţional), la

care facem apel când încercăm a reconstitui careva obiecte (în cazul memoriei). Aceste

informaţii pot ţine de orice obiect sau categorie. În cazul psihologiei personalităţii, acestea ţin

de schemele despre sine, despre ceilalţi, despre rolurile sociale, etc. Schemele sunt stocate în

memoria de lungă durată şi sunt greu de modificat, asigurând astfel o sursă de constanţă. Ele

sunt active prin faptul că dirijează procesele de tipul rememorării, atenţiei şi acţiunii.

După părerea lui H. Markus oamenii îşi crează o schemă a sinelui, un model interior funcţional

al sinelui. Schema modelează atât procesele interpersonale, cum ar fi evaluarea celorlalţi şi

interacţiunile, cât şi procesele intrapersonale ale autocunoaşterii şi motivaţiei. Acelaşi autor

consideră că schema sinelui este întru totul „interpersonală‖. Şi aceasta fiindcă: este produs al

interacţiunii sociale (alte persoane sunt sursă de informaţii despre sine):

oamenii tind să-şi formeze păreri despre modul în care sunt priviţi de ceilalţi. Procesele

de ataşare din copilărie ar putea influenţa dezvoltarea schemelor relaţionale.

comportarea celor din jur formează valorile sociale pe care le interiorizează.

la modelarea sinelui participă şi comparaţia explicită a cuiva cu ceilalţi şi ca urmare

oferă unei persoane informaţii despre valoarea ei socială şi indică modul în care se

poate perfecţiona. Comparaţiile cu alte persoane ar putea reprezenta fie o sursă de

ameninţare (prin autoverificare), fie o sursă de intensificare a sinelui cu scopul de ai

ridica nivelul (Prostului nu-i şade bine dacă nu este şi fudul).

Imaginea de sine se construieşte la confluenţa dintre

- ceea ce cred ceilalţi despre noi,

- ceea ce credem noi despre ceilalţi şi

- ceea ce credem despre noi înşine.

Aşadar, în mare măsură, sinele este internalizarea imaginii celorlalţi despre noi. De aici apare

marele risc pe care-l incumbă relaţiile precoce cu cel care îngrijeşte copilul (mama) fără a-i

transmite o imagine valoroasă, respectabilă, ce merită toată atenţia. Imaginea de sine este

impresia pe care o avem despre noi înşine şi are un rol important în personalitatea

noastră.Imaginea de sine este ghidul care ne evaluează concordanţa între ce gândim, cum

simţim, cum ne comportăm şi persoana care credem noi că suntem. Situaţiile în care imaginea

de sine se clatină sunt resimţite ca o ameninţare.

Imaginea de sine include şi imaginea sinelui în relaţiile cu ceilalţi. Este un predictor al

comportamentului persoanei, mai ales în cadrul relaţiilor sociale. Schimbările de imagine de

sine obţinute prin consiliere duc la schimbări în relaţia cu ceilalţi, iar asta va duce la

schimbarea celorlalţi în relaţie cu persoana care se schimbă. În copilărie, părinţii transmit

copilului modul în care ei îl văd, îl simt, ceea ce cred despre copil şi asta duce la modul în care

copilul se vede, simte, crede despre el. Sentimentele celorlalţi faţă de copil devin directive

despre cum trebuie să fie copilul. Părinţii transmit copilului ce e „rău‖ şi ce e „bine‖ (copil

cuminte/copil rău). Copilul dezvoltă aceleaşi convingeri despre el însuşi, le internalizează.

Prietenii sunt atât de importanţi tocmai pentru că te ajută, îţi întăresc imaginea de sine (îţi

arată că ei te văd aşa cum te vezi şi tu) şi te fac să te simţi liber, să te exprimi în acord cu

această imagine de sine recunoscută. Privirea pozitivă se internalizează, devenind stimă de

sine. Pentru a nu pierde privirea pozitivă a părinţilor, copilul învaţă să interpreteze

sentimentele şi să se comporte în sensul aşteptat pentru a-şi menţine atenţia, afecţiunea,

acceptarea părinţilor şi mai târziu, a celor din jur. Când privirea pozitivă este condiţionată,

copilul va internaliza şi condiţionarea: „dacă părinţii mă aprobă când sunt ascultător, atunci şi

eu trebuie să mă aprob atunci când sunt ascultător; dacă mă dezaprobă dacă plâng, trebuie să

dezaprob şi eu plânsul!‖.

Datorită faptului că în diferite momente ale vieţii (mai ales în momente de criză) depindem

unii de alţii, imaginea de sine ne este ameninţată şi pentru a o păstra, a ne păstra stima de

sine, vom dezvolta mecanismele de a o apăra (mecanisme defensive).

2.4 Procese şi etape în dezvoltarea sinelui

Unul dintre marile momente în formarea personalităţii, ce se produce în primii ani ai copilăriei,

îl reprezintă dezvoltarea conştiinţei de sine, a conceptului de Eu.

Ambientul în care trăieşte copilul este un amalgam de stimuli al căror sens se ierarhizează şi se

internalizează treptat de către copil, în relaţie cu mama, ce îi apropie şi îi reprezintă stimulii

lumii şi îi va genera apoi un „model internalizat al funcţionării lumii‖. În amalgamul acesta,

copilul va pune o ordine în funcţie de nevoile lui şi de felul în care i se răspunde, va recepţiona

senzorial, va observa, va înţelege, va memora. Tot acest proces de familiarizare cu stimulii

ambientului se desfăşoară prin punerea în funcţiune a structurilor mentale care vor procesa

informaţiile. Sinele include şi structura cognitivă care va alege şi va trata informaţia cu referire

la persoana însăşi.

Există o paralelă între dezevoltarea schemei obiectului permanent (a constanţei obiecutlui) şi

cea a sinelui, realizat prin construirea conştiinţei de sine.

Prima etapă în construirea sinelui, ţine de înţelegerea copilului că este o entitate distinctă de

lumea obiectelor, de ceilalţi, aceasta depinzând de calitatea interacţiunilor cu cel care îl

îngrijeşte (mama). Se consideră că momentul recunoaşterii în oglindă este, în acest sens,

existenţial în construirea sinelui.

Într-o cercetare făcută pe copii în vârstă de 9, 12, 15, 18, 21 şi 24 de luni, s-a constatat că

doar 25% dintre copiii de 15-18 luni şi 88% din cei de 24 de luni îşi recunosc faţa în oglindă ca

aparţinându-le. Puţini copii sub 12 luni o făceau.

Spre 15 luni copilul realizează diferenţa de coafură dintre fete şi băieţi şi acesta este un

element distinctiv care intră în joc atunci când se recunoaşte în oglindă şi în poze.

Abea în jurul vârstei de 3 ani, copilul cu o dezvoltare normală va utiliza pronumele Eu. Copilul

autist o va face mult mai târziu sau niciodată.

Între 6 şi 8 ani, copilul începe să facă distincţie între corp şi spirit şi deci să înţeleagă natura

subiectivă a sinelui. Acum începe să înţeleagă că fiecare este diferit nu doar pentru că are o

aparenţă diferită, ci şi pentru că are sentimente şi idei diferite. Poate atribui o importanţă

diferită diverselor componente fizice şi psihice ale sinelui. Acum devine evidentă stima de sine.

Copilul se mândreşte cu anumite calităţi care îi aduc succes şi recunoaştere din partea

celorlalţi. Sentimentul calităţilor pe care le deţine, al capacităţilor şi competenţelor

determină stima sau respectul de sine.

Unii autori consideră că a avea respect sau stimă de sine înseamnă a avea conştiinţa forţelor şi

a slăbiciunilor proprii, a te accepta sub aspectele cele mai intime şi mai preţioase. Aceasta

înseamnă asumarea unor responsabilităţi, afirmarea, ştiinţa de a răspunde nevoilor personale,

de a avea scopuri şi de a găsi mijloacele pentru a le atinge. O bună stimă de sine implică

integritate personală şi respect pentru ceilalţi.

Aşadar construirea stimei de sine depinde de practicile parentale, de modul în care părinţii îşi

văd şi îşi îngrijesc copiii. Copiii cu o bună stimă de sine, încrezători în capacităţile lor au, de

regulă, părinţi cu o bună stimă de sine, toleranţi, care definesc clar şi ferm limitele. Între

aceste limite, copiii au posibilitatea de a fi creatori şi independenţi, având totodată

sentimentul că sunt protejaţi. Aceşti părinţi satisfac nevoile copilului pentru o dezvoltare

sănătoasă, respectă opiniile acestuia şi le iau în considerare la adoptarea deciziilor care privesc

familia. Respectarea opiniei copilului, solicitarea părerii lui despre lucruri sau situaţii ce

privesc viaţa familiei sau a lui, deşi impusă prin Legea copilului, ca un drept al lui, ţine în cea

mai mare măsură de mentalitatea comunităţii. Lipsa de ofertă de sprijin şi formare pentru

părinţi îi fac pe aceştia tributari, în cea mai mare măsură, mentalităţii şi propriei experienţe

cu privire la creşterea copiilor.

Respectul (stima) de sine este important pentru că reprezintă o calitate perseverentă în timp.

O fetiţă care la vârsta preşcolară are un sentiment al valorii sale va creşte ca un adult cu o

bună stimă de sine, va fi capabilă să îşi asume responsabilităţi şi va deveni o mamă care îşi va

respecta copilul. Cercetările arată că o bună stimă de sine previne eşecul şcolar, anumite

dificultăţi de învăţare, delincvenţa, abuzul de droguri şi substanţe şi suicidul.

Carl Rogers (1931) spune că stima de sine dă stabilitate şi consistenţă personalităţii. Se

dezvoltă în copilărie, în tranzacţiile cu părinţii. Ulterior în viaţă, tranzacţiile cu ceilalţi tind să

o confirme şi astfel să o menţină. O persoană sănătoasă/rezilientă are o imagine de sine care

reflectă realitatea, într-o relaţie confortabilă cu idealul de sine. Rogers vede progresul

clienţilor săi în procesul de consiliere în schimbările modului în care ei gândesc şi simt despre

ei înşişi.

Ne dezvoltăm sinele prin internalizarea reacţiilor celorlalţi faţă de noi, reacţii comunicate prin

priviri, limbaj nonverbal, cuvinte, acţiuni.

Capacitatea de a ne forma reprezentări interioare în funcţie de reacţiile celorlalţi este

înnăscută la om. Ceea ce se construieşte sub forma sinelui este rezultatul schimbărilor cu

mediul. „Mai mult sau mai puţin inconştient, ne vedem pe noi înşine aşa cum credem că ne văd

ceilalţi care sunt importanţi pentru noi şi în a căror opinie avem încredere‖.

În crearea sistemului sinelui, calitatea schimburilor copil-îngrijitor (mama) este esenţială.

„Copilul cuminte‖ sau „rău‖ constituie produsul îngrijitorului care a fost o mamă bună sau mai

puţin bună.

Sinele se construieşte din trăirile de plăcere, neplăcere, din evaluări de acceptare, respingere,

în relaţie cu cei care sunt importanţi pentru noi (mama, colegii, prietenul în adolescenţă,

prietenii, soţul, etc.).

Fiinţa umană care-şi dezvoltă sentimente de respect faţă de sine îşi va dezvolta şi abilitatea de

a munci, de a fi o persoană cu iniţiativă şi harnică, deoarece munca îi va da o valoare socială.

În mod schematic cele trei faţete ale emoţiilor şi acţiunilor sinelui se prezintă astfel:

a) în relaţie cu corpul propriu şi fiziologia internă;

b) în relaţie cu obiectele lumii externe (lumea neanimată şi asocială);

c) în comunicarea cu partenerii sociali.

În socializarea timpurie, se desprinde şi rolul de gen, pilon al identităţii de sine. La 5 ani rolul

sexual este deja clar pentru copil. Acest rol este redefinit în clasele primare, iar în adolescenţă

se dezvoltă ca parte a sinelui cu o identitate unică. Pe la 20 de ani, tânărul îşi lărgeşte gama

rolurilor sociale, ocupaţionale pe care le joacă (student, frate, profesor, prieten, etc.). Toate

aceste roluri sunt părţi ale sistemului sinelui, fiind ghidate de sine. În toate aceste roluri,

componenta „gen‖ este esenţială. Rolul de gen rămâne important, indiferent de vârstă. Să îi

spui unui bărbat că este femeie sau unei femei că este bărbat, chiar dacă din greşeală, este

foarte jignitor. Oamenii se simt agresaţi, atacaţi, îi sinele lor.

Aşa cum am mai spus, imaginea de sine nu este un produs al eredităţii noastre, ci se formează

în cadrul interacţiunilor sociale. Deşi potenţialul comportamentelor umane se află în gene,

comportamentul actual dezvoltat de individ într-o anumită situaţie, mecanismele la care

recurge pentru a face faţă situaţiilor sunt definite de moştenirea culturală şi de experianţă

printre ceilalţi.

Cultura, afirmă Vâgotski (1985), este cea care sculptează sistemul sinelui prin valori, atitudini,

cunoştinţe şi comportamente învăţate în familie şi apoi reîntărite de alte medii sociale (şcoală,

loc de muncă, prietenii, profesori, prietene, vecini, familia lărgită). Fiecare individ învaţă cum

să se comporte adecvat, ce este bine, ce este frumos, adevărat. El învaţă în mod direct sau

indirect.

Prin toate aceste schimburi, tranzacţii cu cei din jur, cu părinţii şi familia în primul rând,

copilul îşi construieşte sinele. Construirea sinelui începe din copilărie şi continuă la maturitate.

Marile etape în construirea sinelui sunt:

între 0 şi 4 luni – copilul manifestă un comportament de atracţie deosebită, de fascinaţie

faţă de chipul mamei; în jur de 4 luni manifestările lui sunt comportamente cu valenţe

sociale şi cu un oarecare autocontrol. Un astfel de comportament social este zâmbetul

prin care copilul îi gratifică pe cei din jur. De pe la vârsta de două luni, simpla apariţie a

unei persoane îi putea provoca zâmbetul. În jurul vârstei de 4 luni, zâmbetul le este

oferit celor care i-au făcut pe plac. Copilul distinge acum figurile familiare. Este

perioada pre-sinelui;

între 4 şi 8 luni – începe să se perfecţioneze recunoaşterea proprie în oglindă, după

indicii vizuali asociaţi mişcărilor pe care le face copilul;

între 8 şi 12 luni – se construieşte sinele ca obiect permanent, cu calităţi distinctive şi

durabile.

În jurul vârstei de 7-9 luni, părinţii observă şi recunosc tot mai multe comportamente ale

copilului şi îi vorbesc tot mai des, spunându-i pe nume. Copilul începe să îşi recunoască numele

când i se vorbeşte. Un important aspect al sinelui este înţelegerea restricţiilor, a lui „Nu‖.

Începuturile se plasează tot în jurul vârstei de 7 – 9 luni. „Nu‖ şi numele sunt primele elemente

de limbaj, cu puternică încărcătură emoţională, pe care le înţelege copilul.

În cursul celui de al doilea an, copilul învaţă să-şi recunoască anumite caracteristici fizice care

îl disting de cei din jur. Începe să-şi dezvolte sentimentul proprietăţii în legătură cu jucăriile şi

teritoriul propriu. Primele posesiuni (jucării, pat, haine, spaţiu, etc.) sunt esenţiale în

construirea sinelui şi a respectului de sine.

Dezvoltarea sinelui este o condiţie pentru progresele sociale, cognitive şi afective ulterioare,

pentru integrarea socioprofesională şi funcţionarea sănătoasă în cele mai împortante funcţii ale

vieţii: funcţia de partener şi aceea de părinte.

La 12 luni, mulţi copii spun „meu‖ sau încearcă să îşi pronunţe numele. La 15 luni, copilul se

recunoaşte şi se bucură văzându-se în oglindă. La 18-24 de luni, copilul începe să fie conştient

de sine, concomitent cu recunoaşterea în oglindă; vorbeşte despre sine la a III-a persoană,

aproximându-şi numele. Tot acum începe „Nu-ul social‖, refuzul de a colabora, în scopul de a-

şi afirma independenţa.

„Nu‖-ul copilului în jurul vârstei de 2-3 ani, înregistrat de adulţi ca un moment de mare

dificultate în relaţionarea cu acesta, este de maximă importanţă pentru autodefinirea lui. Ştim

că un mod de a defini o entitate este prin diferenţierea ei de ceea ce nu reprezintă entitatea

respectivă. Definirea prin limitare, prin diferenţiere de ceilalţi o utilizează copilul la această

vârstă.

În perioada preşcolară, copilul capătă o perspectivă fizică asupăra sinelui, dezvoltându-se ceea

ce numim schema corporală alcătuită din părţile fizice ale copilului şi activităţile corporale

motorii.

Între 3 şi 5 ani, se achiziţionează autocontrolul, autoservirea, iniţiativa, conceptul de gen şi

relaţiile cu alţi copii. Dezvoltarea comportamentelor autonome ale copilului depinde de reacţia

şi îngăduinţa părinţilor.

Între 6 şi 11 ani, copilul achiziţionează înţelegerea regulilor sociale, devine harnic, se

adaptează sarcinilor şi mediului şcolar. Acum îşi dezvoltă abilităţile de adaptare interpersonală

şi socială.

Daniele Stern, în cartea sa Selbstforschung (În căutarea sinelui), a elaborat noi concepţii

privind naşterea şi rolul sinelui în funcţionarea personalităţii copilului.

Deja din timpul sarcinii se instalează un dialog emoţional între părinţi şi copil. Se ştie că modul

în care s-a dezvoltat sarcina influenţează puternic stările sugarului. Pe când se află în burta

mamei, i-au naştere deja precursorii sinelui – într-un mod organismic (organismisches Selbst).

Între 3 şi 7 luni de viaţă, se formează un nucleu al sinelui.

Între 8 şi 12 luni, se naşte sentimentul de sine însuşi, pornind de la care se va dezvolta, între

12 şi 18 luni, sentimentul valorii de sine.

Din acest moment şi până la sfârşitul celui de-al patrulea an de viaţă, copilul este deosebit de

vulnerabil faţă de atacurile care ţintesc integritatea sinelui. Cuvintele îl pot râni cu uşurinţă.

Pentru copiii care cresc în instituţii sau care au fost prea repede duşi la creşa cu program

normal sau la cea săptămânală, se naşte un mare risc care va fi descoperit mai târziu. Din

nefericire, ţinem pre puţin seama de aceste lucruri în practicile de îngrijire a copilului.

O altă teorie foarte cunoscută este aceea construită de René Spitz. În teoria sa există o

perioadă iniţială, în care copilul nu este diferenţiat de obiectul investirilor sale pulsionale

(mama). În procesul de individualizare care are loc în primii doi ani de viaţă, se naşte sinele

copilului.

1. Stadiul anobiectual (0-2 luni) – o perioadă în care copilul nu face distincţie între eu şi obiect.

Energia pulsională este centrată pe simţirile sale. Trăirile copilului se concentrează în jurul

senzaţiilor plăcere/neplăcere, tensiuni şi dizolvarea tensiunilor de către mamă. Trăirile sunt în

jurul hrănirii, iar pulsiunea libidinală se va servi de actul hrănirii şi gura va fi investită libidinal.

Toate aspectele senzoriale din jurul hrănirii se vor construi într-un tot pe care copilul îl

percepe ca pe o parte integrată a lui, şi nu ca fiind ceva exterior.

2. Stadiul obiectului precursor (2-6 luni) – este atent la cei din jur, îi diferenţiază, le zâmbeşte,

după cum îi fac sau nu plăcere. Este un zâmbet cu valoare de schimb social. Nu zâmbeşte

biberonului, chiar dacă se agită când îl vede. Faţa umană este deosebit de importantă, căci ea

se leagă de satisfacerea nevoii de hrană a copilului şi a nevoilor lui în general. Prin urmare,

recunoaşte feţele şi, deci, încep să funcţioneze memoria şi cogniţia. Spitz spune că faţa pe

care copilul o recunoaşte fie şi într-o reprezentare grafică schematică este un precursor al

obiectului libidinal. Zâmbetul social este deci indiciul că a debutat dezvoltarea unui aparat

psihic, cu un început de diferenţiere între eu şi ceva din afară.

3. Stadiul obiectual (6-12 luni) – se construieşte, în afara copilului, un obiect ce va fi investit

pulsional, libidian. Mama va fi acest obiect total. Dovada o constituie reacţia de plăcere când

se apropie de mamă, în afara momentelor impuse de nevoile sale biologice, şi reacţia de

respingere pe care o are faţă de un chip străin. Vederea unei feţe străine nu îi mai face

plăcere, ci îi trezeşte ceea ce Spitz numeşte reacţia de angoasă de la 8 luni. Este teama de

separare de mamă. Aceasta nu înseamnă că la apariţia oricărei femei faţa respectivă îi va

provoca frică, ci îşi va da seama că nu e faţa mamei (pe care o are deja în memorie). Mama

este un obiect unic şi de neînlocuit, exterior copilului, un obiect libidian total. Dar şi pulsiunile

agresive pot investi acest obiect cu care copilul stabileşte o comunicare diadică (în doi)

afectivă, cu care se poate identifica. Astfel, mama îl introduce pe copil, îi prezintă acestuia

socialul, relaţiile sociale. Reluând discuţia legată de teama faţă de chipurile străine şi angoasa

separării de mamă, Bowlby contrazice psihanaliza, susţinând că teama de feţe străine se

manifestă chiar şi atunci când copilul este în braţele mamei, că se manifestă la toţi copiii, deşi

la vârste diferite, şi deci că sunt manifestări separate, de sine stătătoare.

Angoasa (nelinişte profundă,teamă nedesluşită) de separare şi zâmbetul social vor conduce

organizarea psihicului copilului şi deci a sinelui.

4. Stadiul relaţiilor sociale diferenţiate (în jur de 2 ani) – pe toate planurile, autonomia

copilului e în creştere. Comunicarea cu mama este tot mai mult verbală şi deci simbolică,

permiţând o detaşare a locutorilor, o distanţare. Dar în vorbirea mamei apar tot mai multe

interdicţii şi ordine, concomitent cu creşterea autonomiei de deplasare şi mişcare a copilului.

Interdicţiile vor crea disconfort şi vor stârni agresivitatea copilului. Pentru a rezolva situaţia

conflictuală, copilul va tinde să se identifice cu agresorul (mama) şi va spune şi el: „Nu, nu e

voie‖. Este un stadiu nou în dezvoltarea sinelui copilului, în care acesta îl percepe pe celălalt,

se recunoaşte pe sine distinct de obiectul libidinal şi va începe să se afirme prin opoziţie. Acest

„Nu‖ pe care îl spune imitând-o pe mamă, Spitz susţine că este al treilea organizator al

dezvoltării sinelui copilului.

Teoria lui Spitz, rămânând psihanalitică, se bazează pe elemente cognitive şi sociale, unificând

aceste trei aspecte esenţiale ale vieţii. Pe scurt,

- obiectul libidinal este investit înainte de a fi cunoscut,

- apoi este cunoscut ca separat de copil,

- după care copilul îşi poate construi eul, separat de obiectul investit.

Mary E. Looms (1991) stabileşte şapte „săgeţi negre‖ ale conceptului de sine. Acestea, spune

autoarea de orientare youngiană, influenţează întregul psihic al individului, dând formă

emoţiilor, dar şi aspectelor fizice, mentale, spirituale ori sexuale ale personalităţii. Le

prezentăm în continuare:

1. ataşamentele: autoarea le priveşte ca pe o incapacitate de a se vedea independent de o

anumită persoană, de un anumit loc, de o anumită filosofie, de un anumit stil de viaţă.

Persoana trăieşte într-o simbioză cu aceste elemente de care e ataşată şi care ajung să o

definească. Desigur, procesul de simbioză nu îi oferă detaşarea necesară pentru a se vedea

dincolo de graniţele ataşamentului pe care îl are;

2. dependenţa: mai slabă ca ataşamentele, lasă loc unei oarecare independenţe a persoanei.

Aceasta se menţine într-o relaţie distructivă din teama de a nu rămâne singură, deşi este

conştientă de nocivitatea relaţiei. Emoţional şi spiritual, persoana se află într-o suferinţă de

care este conştientă, dar pe care o acceptă;

3. judecăţile: o persoană, pentru a se putea aprecia mai bine pe sine, îi desfiinţează pe ceilalţi.

Desigur, celelalte persoane sunt judecate conform propriilor reguli şi norme ale persoanei

care judecă şi care spune: „Ce bine că eu nu şunt aşa!‖;

4. comparaţiile: o persoană aparţinând unui grup cu care se identifică, ale cărui norme ajunge

să le considere singurele corecte, consideră că toţi cei ce fac parte din grup sunt valoroşi, în

vreme ce oamenii care nu sunt membri ai grupului nu au nici o valoare. Persoana respectivă

nu poate vedea faptul că ea însăşi este purtătoarea unor trăsături mai puţin dezirabile;

5. aşteptările: conform sistemului de valori ale unei persoane, apar aşteptări faţă de ceilalţi.

Aceasta este convinsă că lucrurile, persoanele trebuie să fie, să gândească doar în modul în

care crede ea şi să aibă aceleaşi scopuri pe lume ca ale ei;

6. sindromul copilului nevoiaş: apare ca sumă a trăsăturilor amintite mai sus. Persoana are

nevoie de ceilalţi pentru a se simţi iubită, acceptată, sprijinită, căci numai astfel se simte

bine, se poate accepta pe sine. Lipsa celorlalţi o face să se simtă lipsită de sens;

7. autoimportanţa: persoana exagerează în a se considera importantă, astfel încât devine

incapabilă să se amuze de ea însăşi. Ceea ce spun ceilalţi, atâta vreme cât nu e vorba de

complimente, este considerat neimportant. Adesea, la baza atitudinii exagerate de

autoimportanţă există o puternică vinovăţie sau ruşine. Persoanele de acest gen au tendinţa

de a se blama pe sine şi pe ceilalţi, continuu.

Se poate vedea aici că aceste şapte caracteristici negative pot fi redimensionate în zona

pozitivă. Autoarea le prezintă însă pentru ca ele să fie identificate de cei care doresc să

lucreze asupra lor, într-un proces permanent de autodezvoltare.

2.5. Implicarea sinelui în rezolvarea unor probleme de adaptare

Printre fenomenele psihologiei personalităţii figurează şi cel de ataşament social.Acesta se

manifestă prin încrederea în cei din jur, prin percepuţia lor ca fiind „ai tăi‖ şi ca aparţinându-

ţi. El nu se poate construi decât într-o cucerire progresivă a mediului social, proces

acompaniat de figura de ataşament. Aceasta presupune delimitarea, diferenţierea copilului

faţă de ceilalţi, concomitent cu creşterea capacităţii de stăpânire de sine, pe de o parte, şi, pe

de altă pate, o treptată familiarizare (obişnuire) cu cei din jur, cu relaţiile sociale.

O astfel de delimitare sau diferenţiere este imposibilă pentru un copil care creşte într-o

instituţie cu un personal ce se schimbă frecvent. Aici copii nu pot să aibă o persoană iubită faţă

de care să îşi construiască un ataşament sănătos. Copiii din instituţii merg cu orice persoană

care le captează atenţia, se agaţă de ea, chiar dacă lucrurile merg într-o manieră îndoielnică.

Ori se feresc cu obstinaţie, cu frică. Din punctul de vedere al teoriei ataşamentului, aceşti

copii dezvoltă comportamente tulburate de tipul unei dezinhibări sociale nediscriminatorii sau

al unei inhibări şi respingeri sociale accentuate, etichetată adeseori la evaluările psihologice ca

„autism‖. Or astfel de manifestări vor influenţa sănătatea mentală şi capacitatea individului de

a rezolva eficient problemele cu care se confruntă, sistemul sinelui având o implicaţie majoră.

Problemele reprezintă o dezechilibrare în cadrul relaţional al persoanei, o disjuncţie în ceea ce

reprezintă nevoile persoanei şi ce oferă mediul extern sau intern, fapt ce generează stări

emoţionale care necesită controlul. Un sine puternic va controla emoţiile, îngăduind proceselor

intelectuale o desfăşurare largă în vederea găsirii soluţiei potrivite. Un sine imatur va fi

copleşit de emoţiile negative, iar procesele intelectuale vor fi blocate, individul va fi scos din

funcţiune.

Teoria ataşamentului subliniază faptul că doar copiii şi adulţii cu un ataşament securizant (B)

sunt capabili să facă o procesare corectă a informaţiei, cu aspectele ei cognitive şi emoţionale.

Cei care sunt un tip insecurizat ambivalent/inhibat (A) sunt mai puţin capabili de a prelucra

aspectele emoţionale, de care se vor feri, văduvind, astfel, o realitate complexă.

În schimb, tipul C va avea un tipar de abordare a problemelor şi de a interacţiona excesiv de

emoţional, neputând să prelucreze eficient informaţia din cauza tulburării emoţiilor

nestăpânite.

Construirea sinelui reprezintă coordonarea adaptării emoţiilor, căci anume ele sunt cele care

menţin unitatea sinelui, trecând prin toate dezvoltările sistemelor cognitive şe de limbaj.

Emoţiile leagă structurile psihice ocupate cu diferitele evaluări ale mediului şi dau sens

obiectelor şi acţiunilor intenţionate:

- corpul propriu (A),

- lumea obiectelor (B),

- alte persoane (C)

Această adaptare priveşte cele 3 realităţi ale vieţii psihice:

- integrarea autoreglării comportamentale cu ,,acţiunile cognitive şi practice,, la nivelul

realităţii fizice (I),

- ataşamentul faţă de persoanele care îngrigesc şi reconfortează copilul (II),

- acompanierea oferită de parteneri cu experienţă (III)

Sănătatea mentală presupune abilităţi de control al stărilor emoţionale care pot perturba

funcţionarea zilnică a individului.

Pentru menţinerea sănătăţii mentale, problemele cu care se confruntă individul trebuie

rezolvate; dacă aceasta nu se întâmplă, ele generează stări de dezechilibru, boală. Dar

„problemele‖ sunt aspecte personalizate ale vieţii. Se poate întâmpla ca o problemă

existenţială pentru o persoană să nu reprezinte nimic pentru alta. În orice caz, această

perspectivă egoistă, neempatică asupra problemelor celuilalt este periculoasă în relaţia cu

copilul. Tot aici este şi foarte frecventă, căci adesea adultul uită că lumea copilăriei e cu totul

alta decât cea a adultului şi acesta nu are răbdare cu copilul. Cea mai corectă atitudine

parentală faţă de copil este aceea de bucurie amuzată, liniştitoare, arătând că problema lui e

o adevărată probelmă şi că ea are rezolvare în părinte; că şi el, copilul, este capabil să îi facă

faţă, cu puţin sprijin.

Cele mai mari probleme din viaţa unui individ, crizele, sunt create de pierderea, prin moarte

ori separare, a unei persoane iubite (părinte, partener, iubit, soţ, coleg, copil). Pierderea

întrerupe cursul vieţii şi a echilibrului personal generând emoţional trăirea de doliu. Pierderea,

în viaţa individului, poate fi o situaţie de mai mică sau mai mare relevanţă. Moartea unei

persoane iubite ori separarea de ea este o situaţie de maximă implicare, dar în cazul în care

sună telefonul în timp ce încerci să deschizi uşa şi acesta încetează să sune când ai ajuns în

casă e tot o pierdere trăită ca un doliu, cu toate fazele lui, deşi de o amploare şi o relevaţă

mai mici.

Trăirile generate de pierderi trec printr-un prim moment de protest(„Nu se poate, de ce nu

mai sună?‖ – vei ridica receptorul, vei sta lângă telefon), urmat de un moment

de disperare („Poate a fost mesajul salvator al vieţii mele cel pe care l-am pierdut acum!‖) şi,

în final, negarea, abandonul („Probabil nu a fost important de vreme ce nu a revenit!‖).

Sănătatea mentală înseamnă şi capacitatea unei persoane de a-şi menţine sau de a-şi recâştiga

autoîncrederea (încrederea în sine) şi respectul, depăşind emoţiile de doliu create de pierdere

ori separare.

Procesele de autoreglare pentru a face faţă emoţiilor generate de pierdere se

numesc mecanisme defensive (atunci când individul se ascunde prin aceste mecanisme, se

protejează pe sine, nemaifiind capabil să se confrunte cu problema) sau mecanisme

de coping(atunci când găseşte modalităţi eficiente de adaptare la situaţie). Freud a scris

pentru prima dată despre mecanismele defensive ale sinelui.

Copilul care îşi dezvoltă un ataşament sănătos va dezvolta şi mecanisme de coping faţă de

situaţiile dificile şi va avea un comportament social sănătos. El va avea relaţii sociale

satisfăcătoare cu ceilalţi. Căci, după relaţia cu mama, relaţiile peer, cu colegii, sunt de

maximă importanţă în construirea (adesea e vorba despre repararea) sinelui copilului.

Din perspectiva teoriei ataşamentului, dezvoltarea sinelui copilului are loc în cadrul relaţiei de

ataşament ce se construieşte cu mama. Dezvoltarea sănătoasă a copilului pune în faţa acestuia

câteva sarcini pe care el le depăşeşte la început cu sprijinul mamei şi apoi, pe baza primelor

tipare construite în relaţia cu ea, el devine tot mai independent în organizările sinelui.

Până la 1 an, copilul are trei „sarcini‖ majore:

- reglarea iniţială a stării (0-3 luni), care înseamnă achiziţia tiparului veghe – somn, a

capacităţii de reactivitate la stimulări, a capacităţii de a se concentra şi de a urmări

schimbările din jur;

- între 4 şi 6 luni, sarcina majoră este de a reuşi să fie parte în schimburile reciproce

(capacitatea de a coordona şi a menţine interacţiuni cu mama). Aceste interacţiuni constituie

şi un antrenament al copilului pentru capacitatea de a rămâne organizat în faţa stărilor

excitante. Sunt exerciţii în care copilul învaţă cum să se stăpânească, să-şi controleze

răspunsurile motorii şi să fie capabil să aştepte, tot mai mult; între

-7 şi 12 luni, se formează ataşamentul efectiv. Acest bun cuplu copil-mamă, vizibil în

ataşamentul copilului faţă de mamă şi cristalizat în modelul internalizat de funcţionare a lumii

(de fapt, sinele copilului), este sarcina majoră a primului an. Până la vârsta de 3 ani,

capacitatea copilului de a se autostăpâni, de a se autoregla, cu suportul mamei şi a celor din

jur, creşte. El devine tot mai conştient de sine şi de ceilalţi, precum şi de emoţiile sale.

Între 5 şi 9 ani are loc consolidarea sinelui. Aceasta se produce prin precizarea rolului sexual şi

apariţia emoţionalăm a vinovăţiei. Sentimentul vinovăţiei este generat de sinele copilului.

Sinele este capabil să se compare şi să se identifice cu valorile cultivate de familie. Se percepe

ca fată sau ca băiat.Apare dragostea faţă de prieteni, amici, educatoare. Devin cooperanţi.

La vârsta preşcolară, autoreglarea se bazează pe încrederea în sine (care se sprijină pe

atitudinea celor din jur) şi conduce la o autoorganizare a comportamentelor.

Dacă aceste etape se parcurg sănătos, la vârsta şcolară, copilul conştient de competenţele sale

în relaţiile cu copiii de vârsta lui realizează o integrare a sinelui. În toate comportamentele lui

de acum, va exista componenta asumării de sine, a ceea ce vrea, a ceea ce face, a atitudinilor,

iar în diferitele situaţii (în viaţa de familie, între colegi, la şcoală), el va proba eficacitatea sa.

Între 12 şi 16 ani, vârstă caracterizată printr-o integrare critică a maturizării sexuale,

cognitive, a gândirii abstracte, se produce o tendinţă de autonomie, sistem propriu de valori.

Erikson subliniază apariţia emoţională a intimităţii, relaţiei de prietenie, tandreţei şi percepţiei

frumosului, mai mult jocuri de dragoste decât poveşti de dragoste.

Succesul acestei etape depinde atât de maturizarea cerebrală, cât şi de experienţele de care

are parte tânărul. Dacă a avut o oglindă pozitivă a sinelui în ochii celor ce sunt semnificativi

pentru el, va fi capabil să-1 internalizeze pe celălalt, care este semnificativ pentru el, şi să-şi

dobândească astfel maturitatea.

Între 15 şi 22 de ani tinerii se simt valoroşi, demni, îşi dezvoltă un sentiment de autopreţuire.

Noi capacităţi cognitive se câştigă în relaţie cu maturizarea. Mintea devine capabilă de noi

teorii şi ipoteze asupra lumii. Tinerii sunt capabili acum să se piardă în sinele celuilalt, să se

îndrăgostească. Pierd controlul conştient al situaţiei, ceea ce reprezintă o caracteristică de

bază a dragostei mature.

În faza maturizării de peste 22 de ani valoarea de sine, demnitatea sinelui îi fac pe tineri

capabili de a juca roluri multiple. Se dezvoltă un ego şi un sine puternice. Este capabil acum de

o dragoste matură, deplină, adevărată, până la capăt. Iubeşte nu doar din bucuria de a iubi.

Dragostea este un proces în care fiinţa umană angajată se prinde cu întreaga viaţă. Starea

matură a acestei perioade este numită de Erikson capacitate de a genera. Individul care atinge

această maturitate poate genera: muncă, experienţa dragostei, trăind satisfacţia eforturilor

împlinite. Munca îi dă încredere în sine, sentimentul importanţei şi al priceperii.

Heath (1983) defineşte maturitatea prin cinci caracteristici. Ea se câştigă prin:

1. creşterea capacităţii de simbolizare şi a abilităţii de a-ţi înregistra comportamentul propriu;

2. cunoaştere de sine clară ;

3. conştientizarea şi utilizarea valorilor culturale ;

4. capacitatea de a stabili relaţii personale bazate pe deplina conştientizare a celorlalţi;

5. perspectivă multilaterală asupra lumii care e integrată într-un sistem de sine autonom şi

stabil.

Maturitatea presupune ca persoana să fi trecut cu bine prin toate stările afective anterioare

(ataşament, detaşare, afiliere, dragoste în grupul de vârstă şi

dragoste pentru alte persoane).

Dacă adultul a făcut faţă cu bine stadiilor de dezvoltare emoţională, atunci ajunge să trăiască

o viaţă minunată, sub semnul măreţiei lumii, dăruindu-se şi asumându-si responsabilităţi faţă

de lume şi faţă de sine. Capacitatea de a iubi este o condiţie şi o garanţie pentru capacitatea

de a munci.

2.6 Mecamisme de adaptare: defensive şi de coping

Mecanismele de adaptare pot fi:

- realiste, ca un răspuns la realitate (mecanisme adaptative, de coping), sau

- nelegate de realitate (mecanisme defensive, de apărare, neurotice).

Mecanismele defensive sunt reacţii la situaţii provocatoare de stres, în care sinele nu mai este

capabil să facă faţă cerinţelor şi şă-şi păstreze intenţia de cooperare, capacitatea de a se

investi. În astfel de situaţii individul elaborează strategii curente de răspuns de câte ori se

simte ameninţat şi incapabil de a face faţă.

Cel care a vorbit pentru prima dată despre aceste mecanisme este Sigmund Freud. El

susţine,,că orice individ are un set de reacţii defensive, având rol de apărare în faţa unor

evenimente traumatice. Freud menţiona că mecanismele defensive sunt elemente

fundamentale ale sănătăţii mentale a individului. Indivizii sănătoşi utilizează mecanisme

mature, universale în funcţionarea umană, prin care fac faţă depresiei sau anxietăţii provocate

de anumite evenimente ori de ameninţarea cu anumite evenimente periculoase. Nu se poate

spune cu precizie dacă sunt înnăscute sau învăţate, dar, ţinând seama de universalitatea lor, se

poate presupune că au o componentă înnăscută destinată confruntării cu situaţiile de stres.

Anna Freud (1961) susţinea că mecanismele defensive sunt în serviciul sistemului sinelui, că ele

nu sunt sunt doar de protecţie, ci că ele pot fi considerate şi ca mecanisme sănătoase, de

adaptare (de coping), prin care individul face faţă provocărilor de zi cu zi. Haan (1969) arătă

că atitudinea defensivă este o reacţie cu nuanţă negativă, de protecţie împotriva

evenimentului (retragere).

Reacţiile de coping ar fi opusul pozitiv al defensei. Haan susţine că există o continuitate în

mecanismele de adaptare, dinspre polul negativ, defensiv (de exemplu, reacţia de

raţionalizare) spre polul pozitiv, de coping (reacţia de analiză raţională). În prima reacţie: „Am

spart cana pentru că era aşezată pe marginea mesei‖ (altcineva e vinovat de a o fi lăsat acolo),

în vreme ce în a doua variantă : „Am spart cana pentru că eram prea grăbită şi deci neatentă şi

ar trebui să mă trezesc cu cinci minute mai devreme pentru a nu fi atât de grăbită când mă

pregătesc‖. Această continuitate a mecanismelor descrisă de Haan, dinspre cele de „defensă

împotriva‖ situaţiilor spre cele de „cooperare în vederea rezolvării‖, este văzută ca o parte

componentă a comportamentului uman sănătătos.

Vaillant (1977) a extins viziunea asupra mecanismelor defensive şi de coping. El prezintă aceste

mecanisme la mai multe nivele. Consideră că nivelul al patrulea al mecanismelor apare mai

târziu, după adolescenţă, în vreme ce primele trei nivele apar în copilărie. Folosirea lor de

către copii constituie un semn de sănătate mentală, în vreme ce utilizarea lor la vârste mai

avansate indică anumite tulburări psihice (personalităţi psihotice, nevrotice,imature).

Dânsul afirmă că mecanismele nivelului al patrulea sunt utilizate de persoane mature care au

succes în muncă şi care ştiu să îşi păstreze, adulţi fiind, interesul pentru joc. Prezentăm cele

patru nivele ale mecanismelor adaptative descrise de el:

° nivelul I – mecanisme psihotice. Pentru cei ce le folosesc, presupun o alterare a realităţii.

Indivizii care recurg la aceste mecanisme sunt etichetaţi de cei din jur drept „nebuni‖. Par

nişte copii care funcţionează într-o altă lume decât aceea a adulţilor. Dintre aceste mecanisme

fac parte:

1 – proiecţia delirantă, care constă în dezvoltarea unui delir, de obicei de tip persecutiv,

despre realitatea externă. La copilul mic: „Mama rea, vrăjitoarea, care nu este aici când am

nevoie‖ ; la adulţi: „Nu mă înţeleg cu partenerul de viaţă din cauza mamei lui/din pricina

faptului că ni s-au făcut vrăji‖ ;

2 – negarea (minciuna), care presupune negarea realităţii exterioare, obiective. Poate fi

întâlnită şi ca reacţie tipică la comunicarea unei veşti dezastruoase pentru individ. La copil, se

leagă de angoasa de separare şi este prima fază în criza de separare. La adulţi, acceptarea

unei veşti catastrofale (o boală terminală sau un faliment etc.) conduce la o primă reacţie de

negare;

3 – distorsionarea, care face ca, în linii mari, realitatea să ia o altă formă, convenabilă

persoanei. Realitatea ca eveniment nu este negată, dar aspecte de detaliu, de interpretare

capătă o altă explicaţie cauzală, îndepărtându-se de adevăr („Este adevărat că am luat o notă

mică, fiindcă profesoara nu mă suportă‖). La adulţi, este foarte periculoasă, ajungând ca după

o vreme nici cel care foloseşte mecanismul, brodând pe marginea unui eveniment real, să nu

mai ştie care e adevărul. în orice caz, ceilalţi vor depista mai greu neadevărul din această

împletire de fapte reale şi invenţii.

° nivelul II - mecanisme imature. Pentru cel care le dezvoltă, au rolul de a alina suferinţa

cauzată de ameninţarea intimităţii interpersonale, ori de cea de a trăi o pierdere la nivelul

vieţii intime. Pentru ceilalţi, persoana care dezvoltă astfel de mecanisme este socialmente

indezirabilă. Aceste mecanisme sunt:

1 – proiecţia: atribuirea propriilor sentimente, necunoscute, celorlalţi;

2 – fanteziile schizoide : tendinţa de a dezvolta fantezii şi retrageri autiste (aparente iertări),

cu scopul de a rezolva conflictul şi a obţine o răsplată ;

3 – ipohondriile : transformarea reproşurilor faţă de ceilalţi (cauzate de anumite pierderi, de

singurătate sau de anumite impulsuri agresive inacceptabile) mai întâi în autoreproşuri şi apoi

în acuzarea diferitelor dureri, boli somatice şi neurastenii. Durerile de spate, crizele de

spasmofilie sunt adesea astfel de manifestări;

4 – comportamentul pasiv-agresiv: agresivitate contra celuilalt exprimată indirect şi ineficient

prin pasivitate sau prin direcţionarea agresivităţii împotriva propriei persoane;

5 – izbucnirile nepotrivite (scene): exprimarea directă a unei dorinţe inconştiente ori a unui

impuls, implicând evitarea conştientizării efectelor, a consecinţelor acestor scene.

° nivelul III – mecanisme nevrotice. Cel ce le foloseşte trăieşte o alterare a sentimentelor

private ori a exprimărilor instinctuale. Ceilalţi apar pentru persoană ca nişte cârlige nevrotice.

Aceste mecanisme sunt:

1 – intelectualizarea : dorinţele instinctive sunt gândite formal, în termeni lipsiţi de

afectivitate, şi nu se acţionează conform lor. Ideea este conştientizată, dar sentimentele

lipsesc;

2 – reprimarea (refularea): apare ca o naivitate inexplicabilă, o lipsă de memorie, scăderi de

conştientizare a impulsului venit de la anumite organe de simţ ce creează o problemă în

situaţia curentă în care se află individul (încercând, de fapt, să fie o soluţie). Sentimentul

există în conştiinţă, dar ideea lipseşte. Se aseamănă cu suprimarea, dar este mai intensă şi

problema e, pur şi simplu, ignorată. Când i se reaminteşte problema, subiectul susţine că a

uitat şi probabil că nu-şi va mai aminti-o deloc. „Mi-am uitat caietul cu tema acasă‖ este un

gest de reprimare tipic la copil. Obligat, dar nesimţindu-se în stare să se confrunte cu situaţia

de examinare, copilul nu îşi aminteşte unde a pus caietul sau că trebuie să ia caietul;

3 – deplasarea : sentimentele sunt redirecţionate către obiecte mai puţin importante pentru

persoană, şi nu către persoană ori situaţia care le-a generat: „Sunt speriat pentru că părinţii

mei s-au certat, mi-e teamă că mă vor abandona şi mă bat la grădiniţă cu un coleg. Pulsiunea

agresivităţii pusă în funcţie de situaţia de angoasă pe care o trăiesc este direcţională spre o

persoană accesibilă‖ ;

4 – formarea unor reacţii: subiectul dezvoltă un comportament diametral opus unui impuls

instinctual care este inacceptabil: „Mi-e frică de doamna învăţătoare şi încerc să mă dau bine

pe lângă ea‖ ;

5 – disocierea : modificarea temporară, dar intensă a caracterului sau a sensului identităţii

personale cu scopul de a evita tristeţea, suferinţa emoţională. Este un mecanism sinonim cu

negarea nevrotică. Există copii care, bătuţi de părinţi, nu au nici un fel de reacţii, spre furia

acestora. Se comportă ca şi când nu ar fi acolo în momentul bătăii. Disocierea este un simptom

caracteristic sindromului de stres posttraumatic, „mecanism principal în dezvoltarea

sindromului de stres posttraumatic‖

° nivelul IV – mecanisme mature de coping. Cei care le folosesc integrează realitatea, relaţiile

interpersonale şi îşi controlează sentimentele personale. Pentru ceilalţi, apar ca nişte virtuţi,

de dorit:

1 – altruismul: dezvoltarea unor gesturi şi servicii constructive, de sprijin şi gratificare a

celorlalţi;

2 – umorul: exprimarea deschisă a ideilor şi sentimentelor fără disconfort, crispare a individului

sau imobilizare şi fără vreun efect neplăcut asupra celorlalţi (diferit de ironie, care este o

agresivitate ţintită împotriva cuiva);

3 – suprimarea: constă în decizia conştientă sau semiconştientă de a amâna acordarea atenţiei

unui impuls conştient, generat de conflict. Apare când persoana recunoaşte problema, dar

întârzie reacţia (amână chiar şi să se gândească la problemă deocamdată). Scarlett O’Hara, în

Pe aripile vântului, confruntându-se cu problema, spune : „şi mâine va fi o zi… Mă voi gândi

mâine la asta‖. Se amână căutarea soluţiei;

4 – anticiparea -.planificarea realistă a disconfortului, care va urma pentru persoană în

procesul de rezolvare a problemei ivite. Ajută la a face faţă dificultăţilor reale din momentele

rezolvării problemei;

5 – sublimarea: reprezintă o exprimare atenuată a instinctelor, în forme socialmente

acceptate, evitându-se consecinţele nedorite şi pierderea accentuată a plăcerii. În testul

pulsiunilor al lui Szondi, o mare încărcătură sadică poate semnifica o carieră excepţională ca

om de cultură, chirurg, coafeză etc. Dacă ne gândim Ia tehnicile psihoterapeutice „sălbatice‖,

care recreează criza pentru a ajuta persoană să-şi găsească soluţia, s-ar putea să găsim şi aici o

sublimare a acestor energii.

Sunt instrumente de adaptare, având rolul de a sprijini individul pentru a face faţă vieţii de zi

cu zi. Vorbim despre mecanisme defensive sau de coping. Dar un individ, în anumite situaţii

neobişnuite pentru viaţa lui de zi cu zi, poate recurge la ambele tipuri de mecanisme. Uneori,

este vorba mai mult despre o diferenţă cantitativă decât despre una calitativă a reacţiei

pentru a o categorisi ca fiind defensivă sau de coping. Astfel, o reacţie poate să înceapă prin

raţionalizare şi să se termine prin coping, cum ar fi: analiza intelectuală, conştientă.

Mecanismele defensive pleacă de la defensă (autoapărare) şi au rolul de a preveni confruntarea

directă a sinelui cu situaţia provocatoare, de a salva individul.

Defensa presupune o formă de refuz al implicării în situaţia reală, în vreme ce coping-ul

înseamnă a face faţă situaţiei în mod obiectiv şi a găsi o soluţie realistă pentru problemă. Am

putea spune că sănătatea mentală e progresivă, gradată, ca şi mecanismele de menţinere a ei.

Dacă la copil mecanismele inferioare, defensive pot reprezenta o funcţionare normală, la adult

ele pot fi semnul unei psihoze sau al unei personalităţi imature ori nevrotice.

Mecanismele de coping, de la nivelul superior, sunt puse în funcţiune de persoane mature, care

ştiu să lucreze cu plăcere, dar şi să păstreze latura ludică în comprehensiune şi reacţii.

Vaillant (1977) a întreprins un studiu longitudinal pe generaţiile admise la Universitatea

Harvard între 1942 şi 1944. Universitatea avea ca studenţi atunci doar băieţi. În studiul său, el

a admis ca definiţie a sănătăţii mentale capacitatea individului de a rezolva probleme El a

considerat succesul ca fiind dat de: veniturile mari, rolul profesional şi recunoaşterea socială.

În grupul de succes, s-au identificat preşedinţi de corporaţii şi chiar câştigători ai premiului

Nobel. În acest grup, în general, indivizii făceau parte din clasa de mijloc şi împărtăşeau

valorile ei: căsătoria, copiii, casa tendinţă de a acumula bunuri.Ei au bune abilităţi de a

relaţiona cu ceilalţi şi de a munci. în plus, ei ştiu să se joace, practică sporturi şi îşi iau cel

puţin o lună de vacanţă pe an. Au prieteni, unii dintre ei menţinându-se ca prieteni încă din

copilărie sau din liceu, între 25 şi 55 de ani, ei sunt activi, harnici la locul de muncă, pentru ca

la 55 de ani să aprecieze mai mult viaţa de familie şi preocuparea pentru copii. Chiar dacă în

timpul vieţii au avut parte de pierderi grave (un copil care a murit, o persană iubită ce a

suferit un accident, un handicap), ei au manifestat mecanisme de adaptare (coping) mature,

făcând faţă situaţiei în mod constructiv.

Bărbaţii de succes aveau un bun ataşament în copilărie faţă de mamă, cu internalizarea

valorilor familiei. Ei s-au zbătut pentru identitatea lor, pentru a se desprinde de controlul

matern şi, la final, şi-au internalizat valorile mamei şi ale familiei de origine. Bărbaţii de

succes au avut mame care au crezut în ei şi i-au împins mereu să se lupte pentru poziţii bune.

Opusul îl reprezintă bărbaţii cu mai puţin succes. Printre ei se numără indivizi care au cunoscut

închisoarea, divorţul, dificultăţile în relaţiile cu ceilalţi şi cu instituţiile (locul de muncă), au

avut dificultăţi în a-şi păstra locul de muncă şi numeroase probleme de sănătate. Unii încă mai

locuiesc cu mamele. O mare parte au fost căsătoriţi de mai multe ori. Mecanismele de

adaptare utilizate în situaţii dificile au fost mai defensive, continuând să nege, să mintă, aşa

cum fac copiii. Nu prea au prieteni şi nici programe de recreare, de amuzament şi relaxare.

Studiul lui Vaillant susţine natura psihosomatică a numeroase boli fizice (cauzate de stres). Se

dovedeşte ca oamenii cu o sănătate mentală bună au mai puţine probleme de sănătate fizică.

Artiştii nu fac parte din grupul studiat de Vaillant şi se pare că modul lor de a funcţiona şi de a

se adapta e diferit, deşi nu se ştie cum. Nu se prea cunosc cauzele inspiraţiei artistice.

Adesea se consideră însă geniul ca fiind apropiat de nebunie.

Trecând în revistă studiile existente, Haynal (2002) arată că aproximativ jumătate dintre copiii

care au trecut prin suferinţe considerabile (moartea unui părinte, catastrofe, război etc.)

reuşesc să se salveze (au o bună rezilienţă) şi să devină personalităţi cunoscute. Mulţi dintre ei

ajung să exceleze în artă, dar şi în ştiinţe.

Au fost identificaţi câţiva factori de risc care creează vulnerabilitate pentru sănătatea mentală

a copilului:

- a creşte într-o casa cu certuri şi tensiuni: „A fi martor la violenţe în copilăria mică

reprezintă o moştenire ce se va face simţită în perioada adolescenţei, mai ales la băieţi‖. De

fapt, autorii confirmă alte cercetări existente care arată că în cazul băieţilor la vârsta

adolescenţei vor apărea tulburări de comportament prin externalizare, iar în cazul fetelor prin

internalizare (depresie) ; o divorţul părinţilor; prezenţa figurii masculine, a tatălui, este

importantă în dezvoltarea copilului, dar efectul negativ al absenţei tatălui, mai ales în cazul

băieţilor, e mai mic decât cel al unei prezenţe masculine violente;

- moartea unui frate sau a unui părinte;

- sărăcia.

Opusul, factorii puternic predictori de succes, sunt:

- relaţionarea facilă cu ceilalţi (copii sensibili, tandri);

- absenţa problemelor de somn sau de conduită alimentară;

- nivelul de energie crescut.

Tot un factor favorabil îl constituie prezenţa în viaţa copilului a unei persoane din afara

familiei (vecin, rudă, profesor etc.) cu care copilul are o relaţie mai specială. Aceasta persoană

va juca rolul unui important factor de rezilienţă pentru copil.

Băieţii şi fetele au sensibilităţi diferite la aceşti factori. De exemplu, moartea unui frate

afectează profund băieţii şi mai puţin fetele. Moartea tatălui le poate marca mai mult pe fete,

mai ales că adesea acest eveniment duce la creşterea responsabilităţii lor în viaţa familiei. în

general, se pare că a avea grijă de fraţii mai mici (fără a exagera responsabilitatea copilului

mai mare) duce la creşterea încrederii în sine şi la dezvoltarea abilităţilor parentale.

Educatorii, învăţătoarele, profesorii sunt persoane foarte importante în evoluţia copiilor şi a

tinerilor şi pot marca pe viaţă evoluţia individului.

Copiii cu dizabilităţi au o imagine de sine negativă, ceea ce le accentuează handicapul

obiectiv. Este necesară o preocupare specială pentru ameliorarea imaginii de sine a acestor

copii, ca şi a abilităţilor verbale, mentale şi sociale.

2.7 Eul şi persoana / personalitatea

Şi în legătura cu relaţia dintre Eu şi persoană/personalitate există poziţii contrare.

Separarea Eu-lui de persoană / personalitate îşi are originea după părerea noastră, într-o

controversă ceva mai veche, şi anume în cercetarea diverşilor psihologi de a răspunde la

întrebarea: Eul este anterior sau posterior personalităţii?

Rădulescu-Motru este şi el la fel de categoric: eul premerge personalităţii, bunul simţ ne spune

că eul este anterior personalităţii; eul este sâmburele catalizator al personalităţii, fermentul şi

nu tiparul ei, el are o putere reglatoare, dar nu constitutivă.

S. L. Rubinstein (1957), de exemplu, nota: ―Fiecare persoană este subiect în sensul Eu-lui‖, dar

noţiunea de persoană, în contextul psihologiei, nu poate fi redusă la noţiunea de subiect în

acest sens specific, îngust‖. Când se referă la sens restrâns, deci la Eu, Rubinstein are în

vedere subiectul activităţii conştiente, voluntare. Or, arată el, conţinutul psihic al persoanei

umane nu este epuizat de motivele activităţii conştiente, el mai cuprinzând diversitatea

tendinţelor care nu au devenit conştiente, ca şi stimulările activităţii involuntare.

P Janet, H. Wallon, care au studiat evoluţia ontogenetică a copilului, au răspuns fără nici un

dubiu: eul este ultima achiziţie a vieţii psihice, el se află la sfârşitul şi nu la începutul evoluţiei

psihice.

În sfârşit, nu trebuie trecută cu vederea nici o altă concepţie, deşi pare a fi curioasă şi

gratuită, potrivit căreia Eul nici nu este necesar personalităţii, el putând lipsi fără ca

personalitatea să se resimtă.

Revenind la relaţia dintre eu şi persoană/personalitate, considerăm că ea este asemănătoare

celei dintre Eu şi conştiinţă. Fără a fi identice, Eul şi persoana /personalitatea nu sunt nici

despărţite, ci într-o continuă interacţiune şi interdependenţă. Faptul că ele nu coincid, nu

reprezintă unul şi acelaşi lucru şi că nu poate fi tăgăduit. Eul este doar nucleul personalităţii,

doar un fapt de conştiinţă individuală, pe când personalitatea se extinde în mediu, îşi trage şi

îşi interiorizează numeroasele sale elemente sociale, profesionale, chiar cosmice. Iată cât de

bine era intuită distincţia dintre Eu şi persoană/personalitate de către Rădulescu-Motru:

―Personalitatea se cristalizează în jurul Eu-lui, dar în structura sa în afară de Eu se cuprind şi

alte elemente sufleteşti. Eul este licărirea de fulger care dezvăluie încotro merge anticiparea

sufletului. Personalitatea este maşinăria solidă care mijloceşte realizarea anticipaţiei. Eul

trăieşte în clipita actualităţii, personalitatea în durata trecutului. Unul

este momentul, celălalt vectorul forţei. Dar în afara acestor diferenţe fireşti, ceea ce trebuie

subliniat în primul rând este unitatea şi interdependenţa dintre Eu şi persoană/ personalitate.

„Fără Eu – scria în continuare Rădulescu-Motru – personalitatea omului ar fi o sistematizare

oarbă de tendinţe, asemănătoare instinctelor. Fără personalitate, Eul omului ar fi un

caleidoscop fără valoare‖. Iar concluzia lui era fără nici un dubiu: Eul şi personalitatea trebuie

să meargă împreună. Dinamica Eu-lui influenţează dinamica personalităţii, ridicarea lui

echivalează cu ridicarea personalităţii până la nivelul principiilor morale şi ideale, în timp ce

coborârea lui înseamnă, în cazuri mai grave, disoluţia personalităţii. De asemenea, nivelul de

dezvoltare a Eu-lui influenţează nivelul de dezvoltare al personalităţii: când Eul este mai

dezvoltat, mai amplu, creşte gradul de conştientizare, de adâncire a gândirii, se amplifică

posibilitatea de direcţionare al întregului comportament al persoanei; când însă Eul este mai

puţin dezvoltat, persoana are impresia că nu ştie cine este, ce vrea, este derutată. Aşadar, Eul

şi personalitatea sunt consubstanţiale, se formează şi evoluează concomitent. Nu ne năştem

nici cu Eu, nici cu personalitate, ci dobândind Eul vom deveni personalităţi. Nu este deloc

întâmplător faptul că omul devine personalitate, atunci când ajunge la conştiinţa de sine, deci

când se formează ca Eu, şi nici faptul că degradarea Eu-lui duce inevitabil şi invariabil la

degradarea personalităţii‖.

Cap III. STUDIEREA ŞI EVALUAREA ÎN PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

Criteriul de bază în determinarea valorică a teoriilor de personalitate este posibilitatea de a fi

verificată experimental.

Cercetarea bazată pe teorie, permite a stabili dacă, în cadrul fenomenului dat precum şi între

anume fenomene, există într’adevăr relaţii reciproce. Deşi s-ar putea experimenta şi contra

teoriei cu scopul de a obţine rezultate neaşteptate, ce ar contrazice teoria respectivă.

Pentru verificarea teoriei (ea servind bază metodologică a cercetării) apelăm la presupuneri,

numite în ştiinţă ipoteze.

În felul acesta experimentul serveşte drept indicator de validitate sau de neadecvatitate a

teoriei.

Cu cât ipotezele verificate experimental confirmă postulatele teoretice cu atât teoria este

considerată ca adecvată pentru a explica esenţa fenomenelor.

De ce avem nevoie de studierea personalităţii?

1. Abordarea ştiinţifică de studiere a personalităţii

2. Strategiile de cercetare, mai des aplicate

metodele aplicate (observarea, experimentul) au menirea de a culege informaţii sau

fapte cu scopul de a explica cauzele comportamentului.

de a confirma validitatea teoriei respective.

teoria precede şi fundamentează cercetarea.

Piatra triunghiulară a cercetării ştiinţifice este verificarea experimentală a ideilor teoretice:

-stabilirea faptelor şi corelarea variabilelor.

Metodele aplicate trebuie:

să corespundă scopurilor.

să fie verificabile, repetabile.

Pentru verificarea concluziei în cazul aplicării unei metode pot fi încercate şi altele.

De ce se apelează la verificarea experimentală şi nu ne limităm la observaţiile de caz?

Prioritatea:

intoleranţa faţă de greşeli

evitarea subiectivismului

înaintarea ipotezelor cauzale

aprecierea se face în raport cu scala-standard

Strategiile – trei:

clinice

analize corelative

experiment formativ

Obiectul psihologiei clinice în studierea personalităţii este constituit de studiul şi înţelegerea

subiecţilor singulari şi a conduitelor lor în cadrul interacţiunii directe a psihologului cu aceştia.

Deşi datele sunt „subiective‖, interacţiunea permite accesul la procesele, inaccesibile

observaţiei, care stau la baza comportamentelor observate şi măsurate cu ajutorul tehnicilor

„obiective‖ ale psihometriei.

În timp ce metoda experimentală studiază psihologia omului în general, cu scopul explicit sau

implicit de a realiza generalizări, metoda clinică urmăreşte un scop mai practic:

ea vizează realizarea unei evaluări sau a unui diagnostic, urmate deseori de o prescripţie

terapeutică.

3.1. Observaţia

Toate cercetările (studierea bolnavului, stabilirea dependenţelor corelaţionale, experimentul

de laborator) au în bază metoda observaţiei.

„Observaţia este definită ca acţiune de a privi cu atenţie fiinţele, lucrurile, evenimentele,

fenomenele pentru a le supraveghea şi a trage concluzii asupra acestora‖. Ca metodă

ştiinţifică, observaţia constă în înregistrarea sistematică, prin simţuri, a caracteristicilor şi

transformărilor obiectului studiat.

A observa nu înseamnă a vedea. Când „vedem‖ obiectele se impun privirii noastre, când

observăm – dezvoltăm o atitudine activă, căutăm, selectăm, ne punem întrebări. Prin

observaţie noi organizăm ceea ce vedem, realizăm simultan două acţiuni: analizăm, disecăm

fapte sau situaţii, apoi le reconstruim (sinteză), le caracterizăm, le atribuim un anume sens.

Prin urmare observaţia ştiinţifică este totdeauna o observaţie polemică, întrucât ea confirmă

sau infirmă o teză anterioară (un scop, ipoteză).

Cu toată abordarea ştiinţifică, minusul constă în aceea că nu găsim decât ceea ce căutăm şi nu

căutăm decât ceea ce corespunde credinţelor, aşteptărilor şi convingerilor noastre

(fundamentate ştiinţific sau nu).

- Observaţia directă, direct cu ajutorul simţurilor

- Observaţia indirectă, implică o serie de inferenţe şi ipoteze.

O proprietate observabilă este indicatorul fidel al unei proprietăţi doar dacă între acestea două

există o relaţie constantă.

Observaţia bazată pe introspecţie se consideră a fi indirectă.

Vom deosebi observaţia ca metodă de cercetare care vizează obţinerea unor date „obiective‖,

precise, reproductibile şi verificabile de observaţia clinică ce îşi propune descrierea unui

subiect în singularitatea lui.

Ce observăm?

Pentru a se delimita de abordarea reflexivă, speculativă a filosofilor şi a face din psihologie o

disciplină ştiinţifică, psihologii au instituit comportamentul ca obiect principal al studiului lor.

Comportamentul este ansamblul actelor – produse de om sau animal – accesibile observaţiei

directe (I. Dafinoiu, 2002, p.67).

Conţinutul acestei noţiuni este extrem de divers şi se situează la diverse nievluri:

neurofiziologic – a roşi, a transpira;

motric – a ridica braţul, a rămâne cu gura căscată;

al tranzacţiilor individului cu mediul fizic – a închide o uşă, a ocoli;

al tranzacţiilor între indivizi – a răspunde la salut, a ameninţa, etc.

Comportamentul este o proprietate atât de generală viului, încât am putea spune că nu există

―non-comportament‖. În orice moment un organism viu – pentru a se adapta la mediu şi a

supravieţui – produce un comportament.

În cazul omului, observaţia (pentru a nu greşi, deruta) trebuie să ţină cont de caracteristicile

esenţiale ale activităţii (omul dispune de conştiinţa de sine):

-organizarea şi

-finalitatea,

adică observatorul să se situeze la acel nivel al observaţiei care integrează organizarea şi

finalitatea comportamentelor. În acest caz, noţiunea cea mai potrivită este cea

de conduită. Aceasta poate fi definită ca ―ansamblul de acte (de răspunsuri) caracterizate

printr-o organizare impusă de finalitatea urmărită, conştient sau nu, raţional sau nu, de către

organism‖.

Odată cu dezvoltarea tehnicilor de psihoterapie cognitiv-comportamentală – termenul de

comportament nu se mai reduce doar la manifestările motorii direct observabile, ci includ în

sfera noţiunii de comportament şi alte două tipuri de comportament:

gândurile sau comportamentul cognitiv şi

sentimentele, emoţiile sau comportamentul psiho-emoţional.

Astfel, conform teoriei celor 3 sisteme (Lang), anxietatea unui individ se poate manifesta la

nivelul a trei comportamente:

motor – evitarea obiectului anxiogen;

cognitiv, – ―Nu voi reuşi!‖;

emoţional şi fiziologic – frică, palpitaţii;

Indiferent de nivelul de analiză al comportamentului şi de obiectivele evaluării acestuia,

trebuie avute în vedere următoarele etape:

selectarea şi definirea comportamentului – ţintă în termeni concreţi, observabili;

definirea proprietăţilor pertinente pe care se sprijină recunoaşterea primelor regularităţi

comportamentale; A identifica înseamnă a recunoaşte un obiect şi a-l introduce într-o clasă

adecvată;

pentru a asigura un caracter sistematic al observaţiei vom apela la un ghid, grilă. Grilele

conţin mai multe unităţi de comportament ce urmează a fi observate;

se vor stabili proceduri de codare şi înregistrare a caracteristicilor comportamentale;

eşantionarea comportamentelor. Aceasta asigură un caracter reprezentativ a

informaţiilor obţinute şi prin aceasta generalizarea lor.

Pentru a spori gradul de validitate a cercetării va trebui:

stabilit gradul de variabilitate al comportamentului în funcţie de diverse condiţii

eşantionarea timpului, care presupune ca observaţia să se desfăşoare sistematic. O bună

eşantionare a timpului prevede:

frecvenţa comportamentului

variabilitatea lui

specificitatea situaţională a acestuia

posibile schimbări în timp

complexitatea sistemului de înregistrare.

eşantionarea subiecţilor în cazul când este dificil şi neeconomic să observăm toţi

subiecţii disponibili (ex: într-o clasă de elevi).

3.2. Interviul psihologic

Interviul este o situaţie socială de schimb conversaţional între două persoane cu scopul

culegerii de informaţii într-un cadru specificat. Pentru a fi psihologic, interviul trebuie să aibă

obiective psihologice şi să fie purtat după anumite reguli impuse de psihologia persoanei.

Cadrul este determinat de rolurile şi aşteptările persoanelor angajate în schimbul

conversaţional: loc, durată, înregistrarea, anonimatul sau nonanonimatul, etc.

Interviu/consultaţie: interviu, când convorbirea are loc la iniţiativa psihologului; cel de

consultaţie, când cererea este formulată de beneficiarul convorbirii.

Diferenţele între o conversaţie şi un interviu psihologic:

1 – Conversaţia – lipsită de un scop explicit, menţionat;

1 – Interviul psihologic – are un obiectiv explicit menţionat, dacă există un acord formulat

explicit privind domeniul;

2 – Conversaţia – se evită repetarea întrebărilor la care nu se primesc răspunsuri;

2 – Interviul psihologic – repetiţia întrebărilor este necesară şi indicată (contribuie la verificare

şi consecvenţă), modelarea aceleiaşi întrebări poate provoca noi informaţii;

3 – Conversaţia – ambii participanţi pot adresa întrebări;

3 – Interviul psihologic – doar psihologul pune întrebări;

4 – Conversaţia – ambii au posibilitate de a-şi exprima interesul cu privire la temele care apar

în timpul conversaţiei; să-i oferi un feedback;

4 – Interviul psihologic – interesul, cât şi ignoranţa, sunt exprimate doar de psiholog, acestea

servind modalitate prin care se pot obţine mai multe informaţii;

5 – Conversaţia – depinde în mare măsură de cunoştiinţele comune, împărtăşite;

5 – Interviul psihologic – obiectivul interviului este de a provoca respondentul să verbalizeze, în

mod explicit, cunoştinţele şi credinţele în relaţie cu tema propusă.

Mecanisme şi procese psihologice implicate în interviul clinic

Interviul psihologic îşi atinge scopul numai în cazul în care psihologul îi stimulează

disponibilitatea şi multitudinea de trăiri interne, îl ajută să-şi formuleze gândurile.

Interesându-se nu doar de fapte observabile, ci îndeosebi de ceea ce simte şi gândeşte

interlocutorul său, psihologul trebuie să fie conştient de faptul că, în relaţia duală fiecare

induce celuilalt gânduri, emoţii, comportamente. Astfel apare întrebarea: ―În ce măsură

spaţiul intersubiectiv activează comportamente, trăiri, gânduri susceptibile a fi generalizate, a

fi prototipul relaţiilor sociale (verbale şi nonverbale) care fac din subiect să fie ceea ce este?‖.

În ceea ce urmează propunem o scurtă trecere în revistă a unor procese şi mecanisme

psihologice pe care spaţiul psihosocial intersubiectiv al convorbirii psihologice le activează:

. 1. Înţelegerea empatică a interlocutorului de către psiholog – adică cadrul intern de

referinţă a altuia, se produce în timp, până la identificarea subiectului cu obiectul. Deci

empatia nu este o stare, ci mai degrabă o mişcare perpetuă, o oscilaţie între diferenţă şi

similitudine.

În interviul clinic, psihologul trebuie să controleze procesul de identificare în aşa fel încât să

poată face acest fapt fără a trăi iluzia identităţii pacientului.

Dacă maturizarea psihosocială are la bază decentrarea Eu-lui (J. Piaget), adică posibilitatea

individului de a se raporta la aceeaşi realitate din mai multte puncte de vedere – atunci

introiectarea de către client a atitudinilor şi punctelor de vedere ale psihologului poate

contribui la maturizarea psihosocială a acestuia.

2. Proiecţia – proces prin care nişte conţinuturi psihologice interne sunt deplasate în exterior.

Din puntul de vedere al psihanalizei este o operaţie prin care subiectul expulzează din sine şi

localizează în altul, persoană sau lucru: calităţi,

sentimente,

dorinţe,

chiar ―obiecte‖, pe care nu le cunoaşte sau le refuză în sine însuşi.

Interviul psihologic – implicit sau explicit – face ca subiectul răspunzând la întrebări să se

confrunte cu propria imagine. În această confruntare proiecţia ca mecanism de apărare poate

genera diverse atitudini la care nu ne aşteptam.

3. Transferul – fiecare intră într-o relaţie cu celălalt, implicând toată istoria personală, fapt

care interacţiunile sociale sunt construite cu ajutorul modelelor interne ale fiecăruia. Din acest

punct de vedere transferul desemnează tocmai acest proces de actualizare în cadrul unei

relaţii anume a unor modalităţi relaţionale inconştiente şi care îşi au originea în istoria

personală a individului, îndeosebi în copilăria sa. Altfel zis ―nu putem să nu transferăm‖

experienţa noastră anterioară (inclusiv angoase, fantasme, etc.) atunci când intrăm în relaţie

cu cineva.

4. Contratransferul – fenomenele transferenţiale se manifestă şi la nivelul psihologului ceea ce

desemnează contratransferul ca ansamblu de reacţii inconştiente ale clinicianului faţă de

manifestările transferenţiale ale interlocutorului său. Freud vedea contratransferul ca fiind

rezultatul ―influenţei bolnavului asupra sentimentelor inconştiente ale medicului‖ şi gândea că

analistul ―nu merge mai departe decât îi permit propriile complexe şi rezistenţe interioare‖.

5. Comunicarea nonverbală – comunicăm cu ajutorul cuvintelor, modulaţiilor vocii, corpului,

posturilor, gesturilor şi expresiilor mimice.

În cazul unui discurs: 55% – a impactului revine limbajului corporal, 38% – tonului vocii şi 7% –

conţinutului verbal.

Cuvintele formează conţinutul; posturile, gesturile, expresiile mimice formează contextul

comunicării.

Câteva aspecte mai importante ale contextului:

Teritoriul

Mişcările

Spaţiul intim (distanţa intimă, personală, socială, publică)

Poziţia spaţială – (<450 – 900 optim)

Contactul corporal

Vocea

Privirea, ş.a.

Arta de a pune întrebări.

3.3. Metoda biografică sau anamneza

Metoda presupune studierea detaliată a comportării individului ca urmare a îmbolnăvirii, pe o

perioadă îndelungată – istoria. Această abordare este, de obicei, aplicată în medicina clinică cu

scopul diagnosticului (cauzele) şi tratării persoanelor (recuperarea) având probleme

psihologice. Biografia pune în valoare specificul unei persoane, sfera motivaţională,

conflictele, prejudecăţile, orientările valorice, modelele de interacţiune socială.

Prioritatea aplicării acestei metode:

ia în considerare întreaga gamă uneori contradictorie, de trăsăsturi individuale ale

personalităţii

este unica cale de studiere a unor fenomene rar întâlnite, de exemplu de dezintegrare a

personalităţii

Neajunsuri:

nesiguranţa că concluziile au în bază legăturile de cauză şi efect preconizate.

studierea unor persoane nu ne permite să facem generalizări largi.

caracterul retrospectiv al amintirilor face ca amintirile să fie în careva măsură

denaturate.

studiul şi concluziile pot fi influenţate de aspectul subiectiv al cercetătorului.

3.4. Metoda corelaţională

Contrar metodelor anterioare, metoda corelaţională are drept scop stabilirea relaţiilor dintre

evenimente, componente (variabile) şi în cadrul lor. Variabila – orice valoare care poate fi

măsurată şi a cărei expresie cantitativă poate varia în cadrul unui anume continuum. Ex:

anxietatea – continuum, cu scala Spealberger, oamenii au manifestări diferite. Pentru a stabili

gradul de interdependenţă, de influenţă reciprocă a variabilelor se apelează la coeficientul de

corelaţie (liniar după Pearson). Acest coeficient ne mai arată şi orientarea (vectorul)

influenţei. Coeficientul cuprinde orientarea de la -1(dependenţa inversă), 0, până la +1

(influenţă totală). Zero desemnează lipsa de corelaţie. Cele mai sigure corelaţii se cuprind

între ±30 şi ±60 (Hjelle L., Ziegler D., Teorii licinosti, Osnovnâie pologenia, issledovania i

primenenie, Ed. Piter, Sankt-Petersburg 2001, p.65 (rus). Personality Theories. Basic

assumptions, research and applications).

Corelaţia pozitivă desemnează că valorile înalte ale unei variabile au tendinţa de a fi legate de

valorile înalte ale altei variabile. Şi din contră valorile mici ale unei variabile sunt legate de

valorile mici ale altei variabile. Ex: relaţia dintre masa corpului şi vârstă.

Corelaţia negativă ne desemnează că valorile înalte ale unei variabile sunt în relaţie cu valorile

joase ale altei variabile. Ex: frecvenţa la cursuri şi rezultatele la examene, modestia şi

tenacitatea.

3.5. Metoda experimentală

Este unica de a stabili legăturile de cauză şi efect, adică măsura în care schimbarea unei

variabile influenţează altă variabilă. Variabila cu care se manipulează – independentă; cea

influenţată se numeşte dependetă. Grup experimental şi grup de control.

Experiment formativ.

Metoda Prioritatea Neajunsurile

Studiul clinic

1. Demonstrează complexitatea şi

unicitatea individului

1. Nu asigură o bază sigură de

formulare a generalizărilor

2. Este în afara condiţiilor

artificiale şi de laborator

2. Rezultatele pot fi influenţate de

interesele şi aptitudinile personale ale

cercetătorului

3. Nu asigură evidenţierea relaţiilor de

cauză şi efect dintre variabile

Corelaţională

1. Asigură studierea unui cerc larg

de variabile, referitoare la

deosebirile individului

1. Nu permite a concluziona că

variabilele sunt într-o legătură de cauză

şi efect

2. Studierea variabilelor în condiţii

naturale, reale ale vieţii

2. Poate provoca nedumeriri, ca urmare

a influenţei unei variabile “terţe”

3. De a prezice provocarea unei

variabile ca urmare a acţiunii

variabilei aplicate

3. Validitatea scalelor de autoapreciere

poate fi pusă la îndoială

Experimentală

1. Permite depistarea unor

variabile cu care să se manipuleze,

precum o considerăm

1. Cercul de fenomene supus studiului

în condiţii de laborator se îngustează

2. Stabileşte legăturile de cauză şi

efect

2. Este mai greu de a extrapola

concluziile din condiţiile de laborator

asupra condiţiilor sociale reale

3. Culegerea de date, fixarea şi 3. Studierea variabilelor poate fi

analiza lor pot fi considerate ca

obiective

influenţată de artefaptele experimentale

(ce e bine, subiectivismul

experimentatorului)

3.6. Metoda testelor

Oamenii prezintă variaţii foarte mari în ceea ce priveşte caracteristicile de personalitate şi

abilităţile mentale.

Funcţia principală a testelor este de a măsura diferenţele dintre indivizi sau dintre reacţiile

aceluiaşi individ în diferite situaţii.

Cu ajutorul testelor putem obţine, într-un timp relativ scurt, informaţii cuantificabile şi

obiective despre caracteristicile psihologice ale subiectului testat.

Testul reprezintă o probă standardizată din punct de vedere al sarcinii propuse spre rezolvare,

precum şi a modalităţilor de cotare şi interpretare a rezultatelor. În prezent circa 10.000 teste.

Putem distinge următoarele categorii:

teste de inteligenţă şi dezvoltare mentală – aptitudini cognitive, nivelul dezvoltării

caracteristicilor intelectuale (scalele Stanford-Binet, Wechsler – David Wechsler)

teste de aptitudini şi capacităţi – măsurarea aptitudinilor de grup şi specifice (născut

Lespezi, jud. Bacău 1896, New-York 1981)

teste de personalitate:

a) de personalitate

- asociative (testul asociaţilor verbale Meninger, Rorschach)

- constructive (test apercepţiei tematice)

- de finisare (Rosenzweig, Rotter)

- expresive (Machover)

- alegerii (Szondi)

b) tehnici proiective – relevarea conflictelor neconştientizate, frici, nelinişti, Ex:

teste de cunoştinţe sau docimologice – măsurarea cunoştiinţelor

Un test este util dacă scorurile obţinute sunt atât fidele cât şi valide:

sunt fidele atunci când sunt reproductibile şi constante

sunt valide atunci când ele măsoară ceea ce le-a fost menit să măsoare

Testele predestinate în apreciaerea unei trăsături de personalitate presupun că trăsătura dată

este prezentă în majoritatea cazurilor şi este semnificativă în structura personalităţii. Pintre

acestea figurează Spielberger 1970 (anxietate), Rotter, 1966 (locul controlului), Zuckerman

1976 (tendinţei către succes), Snyder 1974 (scala autocontrolului).

Există şi teste de autoevaluare mai complexă– de obicei de orientare clinică: Ex: 16 PF elaborat

de R. Cattell (1965), conţine 187 de întrebări şi măsoară 16 factori; MMPI (Hathaway, McKinley

1943). Scala conţtiinţei de sine (Self-Conscionsness Scale, Fenigstein 1975) constă din 2

subscale – de autoapreciere de sine (Eu mult mă gândesc asupra mea) şi de autoapreciere

socială (Eu nu sunt indiferent cum arăt) (Hjelle, Ziegler, p.86).

Cap IV. TEORII ALE PERSONALITĂŢII

4.1.Criteriile utilizate în evaluarea teoriilor personalităţii.

Vreme îndelungată, în perioada de constituire a psihologiei ca ştiinţă, o mare parte a

preocupărilor sale erau îndreptate asupra înţelegerii personalităţii umane.

Din această perspectivă personalitatea a fost definită ca patterndistinctiv şi caracteristic

(Atkinson R. et al.,613) al gândirii, afectivităţii şi comportamentului, care defineşte stilul

personal al unui individ şi influenţează interacţiunea acestuia cu mediul. În contextul dat

psihologia personalităţii încearca:

-să descrie şi să explice diferenţele interindividuale şi,

-să sintetitizeze, într-o viziune integratoare asupra persoanei, numeroasele procese care pot

influenţa interacţiunile individului cu mediul – interacţiuni biologice, de dezvoltare, învăţare,

gândire, afectivitate, motivaţie şi interacţiune socială.

În acest capitol, vom prezenta cele patru direcţii majore de abordare a personalităţii şi

metodele empirice la care acestea fac apel pentru a măsura sau evalua diferite aspecte ale

personalităţii.

Trebuie de reţinut că actualmente mulţi dintre psihologi preferă o orientare eclectică: ei

combină elemente provenind din abordări diferite, pentrun a ajunge la o viziune integratoare

proprie. Unii chiar declară că nu aderă la nici una dintre teoriile existente, întrucât ei nu fac

altceva decât să studieze în mod empiric anumite probleme care îi preocupă

Ion Dafinoiu (2002) specifică următoarele:‖Conceptul de persoană desemnează individul uman

concret. Personalitatea, dimpotrivă, este o construcţie teoretică elaborată de psihologie în

scopul înţelegerii şi explicării- la nivelul teoriei ştiinţifice- a modalităţii de fiinţare şi

funcţionare ce caracterizează persoana ca organism psihofiziologic‖. Personalitatea se referă la

ansamblul sistemelor organizate care determină conduita. Ea (conduita) se distinge de

comportament, care nu este decât actualizarea vizibilă a elementelor pesonalităţii, într-o

anume situaţie.

Pentru a atinge acest obiectiv, psihologia ştiinţifică preferă sa opereze cu relaţii şi concepte

simple, se aplică teste empirice şi se folosesc metode de cercetare cât mai precise.

Teoria este un sistem de idei,principii şi construcţii mintale consonante, elaborate pentru a

analiza şi interpreta diversele manifestări ale individului uman. În context psihologic teoria

personalităţii va cuprinde:

- dezvoltarea personalităţii;

- motivaţia;

- structura personalităţii

Drept urmare teoriile axate pe dezvoltare studiază fenomenul personalităţii prin prisma

aspectelor dinamice ale comportamentului uman (E.Erikson, K.Rogers).

Cele axate pe motivaţie au în bază analiza proceselor de schimbare, modificare şi transformare

a aspectelor motivaţionale ale individului (A. Maslow).

Personalitatea poate fi reprezentată şi ca totalitate de trăsături ca categorie relativ

independentă, ca calităţi ce condiţionează comportamentul social al individului (G.Allport, R.

Cattel, H. Eysenck, C.G. Jung)

Luând în considerare numărul mare de alternative posibile ale teoriilor personalităţii, se pune

problema evaluării acestora.

Dincolo de valoarea descriptivă şi predictivă se caută criteriile care pot fi utilizate pentru

evaluare. După frecvenţa utilizării lor în interpretările psihodiagnostice, A. Cosmovici (1992,

pp. 16-24) grupează teoriile personalităţii în trei mari categorii: „teoria trăsăturilor, teoriile

psihodinamice şi teoriile comportamentului, care deşi ne ajută să diagnosticăm într-un mod sau

altul, nu duc la o imagine de ansamblu despre care vorbesc adepţii metodelor clinice‖. Într-

adevăr, o analiză în detaliu a fiecărei categorii evidenţiază importante limite în explicarea

structurii personalităţii. Problema rămâne deschisă, punctele de vedere teoretice oferă o mare

eterogenitate a conceptelor. O cauză a acestei mari diversităţi de opinii este legată de

prezumţiile de bază asupra naturii umane.Aceste prezumţii reprezintă descrieri relativ

comune, cu dimensiuni bipolare, în care teoreticienii plasează termenii de bază, specifici

conceptelor elaborate. Concret, este vorba de un continuum bipolar în care se poziţionează

orice teorie a personalităţii şi care cuprinde următoarele aspecte:

a) LIBERTATE - DETERMINISM: prezumţie după care persoana este capabilă să preia influenţele

mediului şi să le orienteze în propriul său comportament sau comportamentul este cauzat de

acţiunea unor evenimente şi nu există libertate;

b) RAŢIONALITATE – IRAŢIONALITATE: dimensiune care vizează gradul în care persoana este

capabilă să acţioneze raţional. Are omul o existenţă raţională care-i determina acţiunea sau

este direcţionat de forţe iraţionale ?

c) HOLISM – ELEMENTARISM: din punct de vedere holistic, comportamentul uman poate fi

explicat studiind persoana în totalitate, nefiind posibilă reducerea întregului la părţile sale

componente. Poziţia elementaristă explică comportamentul prin investigaţii ale aspectelor

particulare independente de ansamblu;

d) CONSTITUŢIONALISM - ENVIRONMENTALISM: prezumţie care se referă la importanţa

aspectelor ereditare sau a influenţelor mediului în explicarea naturii umane şi a

comportamentului;

e) SCHIMBARE – UNIFORMITATE: vizează măsura în care individul este sau nu capabil de

schimbări fundamentale în timpul vieţii, dacă personalitatea de bază are posibilităţi reale de

schimbare în timp;

f) SUBIECTIVITATE – OBIECTIVITATE: dacă existenţa umană este influenţată în mare măsură de

experienţa subiectivă sau de exterior, de factori obiectivi;

g) ACŢIUNI GENERATE DE STIMULI INTERNI – ACŢIUNI GENERATE DE STIMULI EXTERNI: se referă

la cauzele reale ale acţiunilor umane. Sunt aceste acţiuni generate de stimuli interni ori sunt

simple răspunsuri la o serie de stimuli externi?

h) HOMEOSTAZIE – HETEROSTAZIE: această dimensiune este în legătură cu motivaţia umana.

Sunt indivizii motivaţi în primul rând, în mod exclusiv, pentru reducerea tensiunii interne şi

realizarea unei stări de echilibru intern sau motivaţia de bază este direcţionată spre

dezvoltare, căutare şi auto-acuzare?

i) COGNOSCIBILITATE – INCOGNOSCIBILITATE: poate fi natura umană cunoscută în termeni

ştiinţifici sau potenţialul ştiinţific al cunoaşterii este transcendent, depăşind posibilităţile

cunoaşterii?

4. 2 Teorii ale personalităţii şi cunoaşterea psihologică a persoanei

TEORIILE TIPOLOGICE, care au dominat psihologia în perioada premergătoare ideilor

psihanalitice şi behavioriste, oferă o imagine sumară, limitată asupra persoanei.

Hipocrates(400 ani î.Ch.) descria patru tipuri fundamentale de personalitate, asociate cu cele

patru umori ale organismului:cu exces de bilă neagră – melancolic(depresiv); cu exces de bilă

galbenă – coleric(iritabil); cu exces de sânge – sangvinic(optimist) şi cu exces de flegmă –

flegmatic(calm,stabil).

O tipologie mai diferenţiată este cea propusă de Teofrast, succesorul lui Aristotel la Lyceul din

Atena. Acesta aducea un număr de 30 de tipuri de personalitate, prezentate în forma unei serii

de vignete caracteriale Fiecare schiţă începe cu o scurtă definiţie a caracteristicii dominante a

tipului respectiv, după care sunt descrise câteva comportamente specifice.

Ideea că între constituţia fizică şi caracteristicile personalităţii există o anumită legătură se

reflectă în stereotipuri foarte populare ca:,,persoanele grase sunt vesele,, sau ,,intelectualii

sunt slabi,,.

În 1940 medicul american W.Sheldon inaintă ideea despre trei tipuri de constituţie fizică,

denumite somatotipuri care ar fi în corelaţie cu temperamentul:

tipul endomorf (moale şi rotund) este plăcut şi sociabil;

mezomorful (atletic,musculos) este energic,curajos, afirmativ;

tipul ectomorf (slab,înalt) este retras,temător, introvertit,artistic. Întrucât clasificarea era

făcută mai degrabă după comportamentele lor specifice decât după o serie de trăsături

generale, ideea nu a avut dezvoltare ştiinţifică.

Deşi la ora actuală teoriile tipurilor de personalitate nu sunt larg acceptate,există psihologi

care susţin revenirea la o abordare tipologică a personalităţii.

TEORIILE TRĂSĂTURILOR (Allport, Cattell, Eysenck) consideră trăsătura de personalitate ca o

tendinţă a individului de a acţiona relativ constant în diferite situaţii.

Allport şi Odbert au plecat de la presupunerea că, lexicul unei limbi va încorpora în mod

natural toate cuvintele care contează în diferenţierea cotidiană a persoanelor.Eliminând

cuvintele mai puţin cunoscute şi sinonimele mult prea apropiate, ei au reuşit să reducă

numărul termenilor referitor la trăsăturile de personalitate la 4500,ulterior organizată în

subliste, pe criteriul înţelesului psihologic.

Ulterior,alţi cercetători, folosind metoda factorială (tehnică statistică bazată pe studierea

corelaţiilor existente într-o serie de măsurători şi pe gruparea celor care prezintă cel mai înalt

grad de corelaţie) au ajuns la un număr mai mic de dimensiuni independente, denumite

factori.

R.Cattell, restrângând lista lui Allport şi Odbert la 200 de termeni, a cerut subiecţilor să îşi

evalueze prietenii pe baza acestei liste a trăsăturilor de personalitate.Rezultatele obţinute au

fost mai apoi supuse analizei factoriale. În acest fel au rezultat 12 factori, cărăra li s-au

adăugat alţi 4 obţinuţi prin autoevaluare.Cattell a dat acestor factori o serie de nume tehnice

destul de ciudate.

H. Eysenck consideră că, printr-o analiză factorială mul mai restrictivă, se poate ajunge la un

set mult mai util. Factorii majori la care el face apel sunt introversiunea-

extraversiunea (identificate de C. Jung) şi stabilitatea-instabilitatea emoţională.

În rândul cercetătorilor există un consens deplin în ceea ce priveşte teoriile trăsăturilor – cea

reprezentată de dimensiunea a 5 factori:

Factorul de personalitate Trăsăturile reprezentative

Neuroticism

calm-îngrijorat

rezistent-vulnerabil

sigur nesigur

Extroversiune

retras-sociabil

tăcut-vorbăreţ

inhibat-spontan

Deschdere

convenţional-original

temător-îndrăzneţ

conservator-liberal

Amabilitate

iritabil-amabil

insensibil-sensibil

egoist-altruist

Conştiinciozitate

nepăsător-grijuliu

neserios-de încredere

negligent-conştiincios

Utilizarea frecventă a testelor, a calculului matematic riguros a dus la unele rezultate

contradictorii, ceea ce a condus la o critică severă adusă analizei factoriale. Confuzia

frecventă a noţiunii de „trăsătură‖ a personalităţii, cu adjectivele care caracterizează

personalitatea, insuficienta distincţie dintre trăsături şi noţiunile utilizate în caracterizarea

personalităţii au determinat confundarea personalităţii cu elementul ei structural, caracterul .

Abordarea personalităţii din perspectiva trăsăturilor de personalitate reprezintă mai mult o

orientare generală decât o teorie propriu-zisă a personalităţiişi,în egală măsură, un set de

metode destinate ealuării caracteristicilor stabile ale unei persoane.

4.3 Abordarea psihanalitică a personalităţii.

Teoriile psihodinamice (Freud, Jung, Adler) îşi orientează preocupările spre aspectul

motivaţional şi al reacţiilor defensive. Din punctul de vedere al validităţii conceptuale, se pune

problema testării ştiinţifice a ipotezelor derivate din teoria psihanalitică. Problema verificării

obiective şi sistematice a conceptelor centrale a fost neglijată mult timp.

Freud însuşi nu a fost preocupat de validarea empirică, de care se ocupă mulţi psihologi în

prezent, folosind conceptele psihanalitice ca bază pentru îmbogăţirea observaţiilor clinice,

fără a fi necesară o verificare experimentală independentă. Mulţi cred că metoda care

contribuie la verificarea ipotezelor psihanalitice este interviul clinic, verbalizările pacienţilor

cu suferinţe intense, terapia de lungă durată. Analiştii consideră că experienţele relatate de

pacienţi sunt relevante şi confirmă teoria. De asemenea, observaţiile clinice şi studiul de caz

au folosit ca metodă pentru dezvoltarea şi testarea formulărilor psihanalitice, dar ele au

deficienţe severe asociate cu utilizarea lor de către terapeut. Se fac eforturi pentru a remania

obiectiv setul terapeutic, analistul ne fiind un observator imparţial.

Întemeietor al teoriei psihanalitice,S.Freud este una dintre figurile marcante ale acestui secol.

Oricare ar fi scăderile ei ca teorie ştiinţifică, viziunea psihanalitică asupra personalităţii

rămâne cea mai comprehensivă şi influentă teorie a prersonalităţii din toate timpurile.

Impactul său a depăşit limitele psihologiei, influenţând ştiinţele sociale, umaniste, arta şi

societatea în general. La începutul carierei sale ca neurolog trata pacienţii săi cu tulburări

nervoase prin intermediul procedurilor medicale convenţionale.Fiind puţin eficiente, a apelat

mai apoi la tehnica hipnozei, deasemenea fără succes. În cele din urmă a pus la punct

metoda asociaţiilor libere, în care pacientului i se propune ca să-şi exprime toate ideile care îi

vin în minte, oricât de banale sau de jenante ar fi ele. Astfel Freud ajunge la concluzia ca

acestea nu erau altceva decât exprimări ale unor temeri sau dorinţe inconştiente, tematic

asemănătoare cu cele apărute în analiza viselor sau în amintirile din prima copilărie.

Freud a comparat mintea umană cu un aceberg. Partea care poate fi văzută la suprafaţa apei

reprezintă experienţa conştientă; partea mult mai mare, aflată în apă, reprezintă

inconştientul, unde sunt stocate impulsurile, dorinţele, amintirile greu de evocat care ne

influenţează gândirea şi comportarea.

O altă idee importantă înaintată de Freud este cea a determinismului psihologic, care constă în

faptul că ideile, sentimentele şi acţiunile noastre nu numai că sunt provocate de anumite

cauze, ci şi că aceste cauze sunt reprezentate de tendinţe nesatisfăcute şi de dorinţe

inconştiente. Freud susţine că visele,dispoziţiile, omisiunile, lapsusurile nu sunt altceva decât

modalităţi de eliberare a tensiunilor psihce prin satisfacerea impulsurilor interzise sau a

dorinţelor neâmplinite.

Influenţat de succesele fizicii, Freud acceptă ideea că şi fenomenele psihice ar putea fi

explicate pe baza aceloraşi principii ale fizicii.Freud viza în primul rând principiul conservării

energiei, conform căruia energia îşi poate schimba forma, dar nu poate fi nici creată şi nici

distrusă. El considera omul ca sisteme energetice închise, numind energia lui libido (din latină-

plăcere). Conform acestui principiu că energia actului sau impulsului interzis va căuta o altă

ieşire din sistem, eventual apărând deghizată într-o altă formă (visele,nevrozele-manifestări

ale unei energii psihice care nu a putut fi exprimată în mod direct).

Indivizii care doresc să facă ceva ce le este interzis devin anxioşi. Ei pot exprima anumite

pulsiuni într-o formă sublimată, evitând astfel judecata socială, cât şi pe cea a propriului

supraeu, reducând astfel anxietatea. Drept strategii de prevenire sau reducere a anxietăţii pot

servi mecanismele de apărare a eului. Mecanismul de bază este refularea, prin care un gând

ameninţător sau interzis este scos în afara conştiinţei şi împins în inconştient. Indivizii diferă

atât în ceea ce priveşte pragul anxietăţii, cât şi mecanismele la care fac apel.

În viziunea lui Freud, în primii ani de viaţă individul parcurge câteva stadii de dezvoltare, care

îi vor influenţa personalitatea.În fiecare stadiu, numite psihosexuale, impulsul sinelui de

căutare a plăcerii este concentrat asupra unei anumite zone a corpului şi a activităţilor legate

de zona respectivă.

Freud consideră că personalitatea cuprinde trei subsisteme majore care interacţionează şi

controlează comportamentul uman: sinele; eul; supraeul.

4.4 Abordarea personalităţii din perspectiva învăţării sociale

Spre deosebire de abordările precedente cea a învăţării sociale consideră că determinantul

comportamental este în primul rând mediul sau situaţia. Pentru teoreticienii acestei orientări

comportamentul ete rezultatul permanenţei interacţiuni dintre variabilele personale şi cele de

mediu-mediul modelează personalitatea prin intermediul învăţării, şi la rândul său

comportamentul individual poate modele mediul.

Teza fundamentală a teoriei învăţării sociale este aceea că oamenii preferă să se comporte

într-un fel în care este cel mai probabil să obţină întărire (acceptare,confirmare). Cu alte

cuvinte acţiunile individuale depind de caracteristicile specifice ale situaţiei, de felul în care

individul evaluează situaţia respectivă (care este probabilitatea de a obţine întărire) şi de

întăririle obţinute în trecut, în situaţii similare. Comportamentul este cosistent atât timp cât

situaţiile cu care se confruntă individul şi rolurile pe care este aăteptat să le îndeplinească sunt

relativ constante.

Întrucât comportamentele sociale nu sunt recompensate la fel, indivizii învaţă să diferenţieze

în ce context un anumit comportament va fi adecvat şi în ce context nu va fi adecvat. Astfel se

produce generalizarea comportamentală. În cazul în care un copil al cărui comportament

agresiv este întărit atât acasă, cât şi la şcoală, în timpul jocului, va evolua probabil spre o

personalitate dominant agresivă. Cel mai des, însă, răspunsurile agresive sunt întărite în mod

diferit, iar discriminarea astfel învăţată va determina situaţiile în care individul se poate

manifesta agresiv (una e pe terenul de fotbal şi alta în clasă).

În conformitate cu această teorie, cele mai multe dintre diferenţele care apar în

comportamentul individului sunt rezultatul diferitelor experienţe de învăţare pe care o

persoană le parcurge în timpul creşterii. Unele pattern-uri comportamentale sunt învăţate prin

experienţe directe, adică pedepsit sau recompensat drept urmare a faptei. Există însă şi

acţiuni comportamentale învăţate indirect,adică prin observaţie asupra aprecierii acţiunilor

celor din jur

Este cazul să reamintim că psihologia personalităţii vizează atât variabilele personale, datorită

cărora indivizii se deosebesc între ei, cât şi procesele generale ale dinamicii personalităţii:

-din perspectiva trăsăturilor accentul se pune pe diferenţele de personalitate, fără să abordeze

dinamica ei;

-abordarea psihanalitică a încercat să răspundă ambelor aspecte.

În schimb,abordarea din perspectiva învăţării sociale s-a concentrat în primul rând asupra

proceselor, urmărind mai ales felul în care anumite variabile personale par să interacţioneze cu

unele situaţii particulare, modificând comportamentul. Printre variabilele de bază figurează:

1.Competenţe: ce ştii să faci?-abilităţi intelectuale, fizice, sociale

2.Strategii de reprezentare: cum îţi reprezinţi personal acest lucru

3.Aşteptări: ce se va întâmpla, consecinţele fizice,sociale

4.Valori subiective:persoane având expectanţe similare pot opta pentru comportamente

diferite deoarece acordă valori diferite rezultatelor

5.Sisteme şi planuri de autoreglare: cum poţi realiza acest lucru.Fiecare individ adoptă reguli şi

standarde personale pentru aşi controla comportamentul

4.5 Abordarea fenomenologică

Abordarea fenomenologică a personalităţii îşi concentrează atenţia asupra experienţelor

subiective ale individului-cu alte cuvinte asupra viziunii personale despre lume a acestuia.

Abordarea dată nu urmăreşte motivaţiile, întăririle sau predicţiile comportamentale ci felul în

care individul percepe şi interpretează evenimentele care se petrec în mediul său curent. Este

vorba despre fenomenologia individului.Printre diferitele orientări incluse în cadrul acestei

abordări un loc central îl ocupă psihologia umanistă.

Conform acestei psihologii:

1.Interesul fundamental îl reprezintă experienţa personală. Oamenii nu sunt obiecte,ei trebuie

descrişi şi înţeleşi în termenii propriei lor viziuni subiective asupra lumii, în funcţie de felul în

dare se percep pe ei înşişi şi de sentimentul valorii personale. Principala întrebare căreia

fiecare trebuie să răspundă este ‖Cine sunt Eu?‖

2.Preferenţialele investigaţiei sunt alegerea individuală, creativitatea şi autoactualizarea.

Criteriile sănătăţii mentale ar trebui să fie creşterea şi autoactualizarea,nu controlul pe care îl

exercită Eul(psihanaliza) şi nici adaptarea la mediu (behaviorism).

3.În alegerea temelor de cercetare, înţelesul trebuie să primeze în faţa obiectivităţii. În opinia

lor, ar trebui studiate problemele umane şi sociale importante, chiar dacă acest lucru ar putea

însemna apelul la metode mai puţin riguroase.Alegerea temelor poate şi trebuie să fie ghidată

de valori

4.Demnitatea umană este valoarea fundamentală. Obiectivul psihologiei este înţelegerea

oamenilor,nu controlul sau predicţia comportamentului.

La aceste valori au aderat psihologi cu orientări diferite:G.Allport,teoretician al trăsăturilor de

personalitate a fost un psiholog umanist. A.Adler,C.Jung,E.Erikson au preferat o perspectivă

umanistă asupra motivaţiei, ceea ce i-a îndepărtat de S.Freud.Cu toate acestea ideile lui

C.Rogers şi cele ale lui A.Maslow rămân centrale în psihologia umanistă

Cap V. ORIENTĂRI TEORETICE ÎN STUDIEREA PERSONALITĂŢII

5.1 Orientarea psihodinamică în teoria lui S. Freud, C. Jung, A. Adler, E. Erikson

a) Teoria psihanalitică a lui S. Freud

Freud a definit instinctul ca fiind o reprezentare mentală a unui stimul de origine internă,

organică. Instinctele sunt elementele de bază ale personalităţii, forţele motrice .care conduc

comportamentul şi îi determină direcţia. Instinctele sunt o formă de energie fiziologică

transformată – care leagă nevoile corpului de dorinţele mentale. Instinctul nu este o stare a

organismului, ci mai degrabă este nevoia corporală (organică) transformată în stare mentală,

este dorinţa

Teoria lui Freud poate fi considerată ―homeostatică‖ deoarece ea sugerează că noi suntem

motivaţi în a păstra starea de echilibru fiziologic, sau balanţa, de a păstra corpul liber de

tensiuni Freud a grupat instinctele în două categorii: instinctele vieţii (de supravieţuire:

―Eros‖) şi instinctele morţii (―Thanatos‖). Primele servesc scopul supravieţuirii individului şi

speciei prin căutarea satisfacerii nevoilor de hrană, aer, apă şi sexuale. Ele sunt orientate în

acelaşi timp spre creştere şi dezvoltare. Energia psihică, manifestată prin instinctele vieţii,

este libidoul. Acesta poate fi ataşat sau investit în obiecte, concept numit de Freud – catexie.

Spre exemplu, dacă îţi place colegul(a) de cameră, Freud ar spune că libidoul tău este catectat

spre el sau ea. Cel mai important instinct de supravieţuire, în concepţia lui Freud, este

pulsiunea sexuală, pe care o defineşte în termeni generali. El nu se referă doar la erotism, ci

include aproape toate comportamentele şi gândurile de plăcere, îşi descrie viziunea ca lărgind,

extinzând conceptul de sexualitate.

In opoziţie cu instinctele vieţii Freud a pus instinctele de distrugere sau instinctele morţii. O

componentă a instinctelor morţii este agresivitatea, dorinţa de moarte îndreptată către sine

sau alte persoane şi lucruri. Agresivitate ne îndeamnă să distrugem, să cucerim, să ucidem.

Freud a ajuns la concluzia că agresivitatea implică o anumită latură sexuală a naturii umane.

Freud a dezvoltat ideea de instincte ale morţii mai târziu, atunci când interesul lui pentru

acest lucru devinise personal. Problemele sale fiziologice şi psihologice, cât şi cancerul, s-au

agravat, a fost martor la măcelul din Primul Război Mondial, iar una din fiicele sale a murit la

vârsta de 26 de ani, lăsând în urmă doi copii. Toate aceste evenimente l-au afectat şi

rezultatul lor a fost acela că moartea şi agresivitatea au devenit teme majore ale teoriei sale.

Conceptul de instincte ale morţii s-a bucurat de o acceptare limitata, chiar şi în rândul

discipolilor devotaţi ai lui Freud.

In rezumat: toată energia psihică de care personalitatea are nevoie, este direct derivată din

instincte; acestea asigură energia, motivaţia şi direcţia pentru toate laturile personalităţii.

S.Freud considera că personalitatea cuprinde trei subsisteme majore:

inconştientul, preconştientul şi conştientul sau mai târziu sinele – partea biologica a

personalităţii; eul – partea psihologica a personalităţii; supraeul – partea morala a

personalităţii, contribuţia societăţii în formarea personalităţii.

sinele, eul şi supraeul

Inconştientul este nivelul cel mai profund al psihismului uman. El este sediul dorinţelor şi

actelor refulate (reprimate), al instinctelor sexuale, al agresivităţii şi al nevoilor primare.

Preconştientul conţine toate gândurile, informaţiile, deprinderile care nu sunt în prezent

conştiente, dar care pot fi actualizate uşor în conştiinţă. Acest nivel al psihismului acţionează

ca un fel de „filtru‖ care permite accesul în conştiinţă doar acelor impulsuri şi tendinţe care

sunt acceptabile pentru ea.

Conştientul este partea de la suprafaţă a aparatului psihic, iar conţinutul lui este reprezentat

de un flux continuu de percepţii, sentimente, informaţii. Funcţia lui principală este de a

răspunde cerinţelor realităţii, de a evita pericolul şi de a menţine un comportament acceptabil

din punct de vedere social.

SINELE (id-ul). Pentru Freud, originea personalităţii este Sinele, cel mai vechi dintre cele trei

sisteme. Sinele cuprinde tot ceea ce este dat omului la naştere. Se supune principiului plăcerii,

ce vizează obţinerea rapidă a trăirilor plăcute, urmărindu-se astfel reducerea disconfortului,

durerii şi tensiunii. Sinele îşi satisface pulsiunile prin procese primare, care constau într-un flux

continuu de evenimente, care cer o satisfacere imediata şi directă. Sinele este un rezervor al

instinctelor, forţe înnăscute, cu trăsături atât fizice (organice), cât şi psihice (dorinţele).

Freud considera cele trei componente ale personalităţii ca fiind rezultatul libido-ului definit ca

―dorinţă fizică‖, ―tendinţă erotică‖, ―dorinţă sexuală‖, ―motiv al vieţii sexuale‖.

EUL (ego-ul). Se dezvoltă din Sine, însă, spre deosebire de acesta, Eul se supune principiului

realităţii, care vizează satisfacerea nevoilor Sinelui într-un mod care susţine autoconservarea.

Fiinţele echipate doar cu Sine ar avea dificultăţi în supravieţuire.. Eul funcţionează la un nivel

mintal mai înalt decât Sinele, folosindu-se de procese intelectuale. Acestea implică operaţii

intelectuale precum: gândirea, evaluarea, planificarea, luarea deciziilor. Eul menţine legătura

cu realitatea şi cu conştiinţa, dar nu este în totalitate conştient. Eul este mai degrabă o

―armă‖ a Sinelui decât o entitate independentă. Atunci când vorbea despre relaţia dintre Sine

şi Eu, lui Freud îi plăcea să folosească metafora ―calului şi a călăreţului‖: energia calului

(Sinele) trebuie controlată de călăreţul lui (Eul). La acţiunea nevoilor imperioase ale Sinelui,

Eul răspunde uneori printr-o stare de anxietate, definită ca o stare neplăcută de disconfort

emoţional. Eul urmăreşte micşorarea acestor stări de anxietate şi menţinerea controlului

Sinelui prin mecanisme de apărare. Mecanismele de apărare protejează personalitatea, ţinând

în frâu ideile inacceptabile care tind să ajungă la nivelul conştiinţei. In opinia lui Freud, aceste

mecanisme de apărare intervin mai ales în nevroză (o formă de anxietate datorată unui

supracontrol al instinctelor).

SUPRAEUL (superego-ul). Este rezultatul unei interiorizări a normelor şi standardelor impuse

de societate. Acţionează în conformitate cu principiul moralităţii. Ca şi Eul, se dezvoltă din

energia Sinelui. Supraeul colaborează la realizarea controlului asupra impulsurilor Sinelui, prin

direcţionarea energiei spre inhibarea instinctelor sexuale şi agresive. Conţinutul fiecărui

Supraeu este specific fiecărei persoane şi rezultă din introspecţie, un proces prin care

personalitatea se conformează normelor şi standardelor impuse de părinţi sau de alte persoane

(preoţi, profesori), încercându-se o identificare cu aceştia. în cadrul personalităţii, Supraeul

poate fi o forţă relativ independentă şi dominatoare. Poate acţiona împotriva Sinelui şi Eu-lui,

conformând excesiv personalitatea la normele sociale. Rezultatul este reprezentat de tipurile

de comportament anxios precum şi de tendinţa de perfecţiune totală în absolut tot ceea ce

facem. Freud vede personalitatea ca un câmp de luptă interior, unde luptătorii sunt Sinele, Eul

şi Supraeul. Aceste structuri duc o luptă permanentă pentru dominarea personalităţii.

Rezultatul este capturarea energiei unuia dintre cele trei sisteme de către celelalte două.

Câştigătorul poate folosi această energie pentru scopurile proprii. Poate exista şi un final

temporar: alianţa a două dintre cele trei sisteme.

Comparaţia celor trei sisteme ale personalităţii, identificate de Freud se poate de schematizat

astfel:

Freud consideră că aceste trei instanţe care determină personalitatea unui individ se află într-

un permanent conflict: Sinele încearcă să obţină satisfacerea impulsurilor, în timp ce Supraeul

stabileşte uneori standarde morale foarte înalte şi greu de atins. Eul este cel care trebuie să

asigure echilibrul între cele trei tipuri de exigenţe care îi sunt impuse: de către Sine, de către

Supraeu şi de către realitate. Pentru a se proteja împotriva presiunilor exercitate de Sine şi de

Supraeu, Eul elaborează o serie de mecanisme de apărare: refularea, negarea, proiecţia,

raţionalizarea, sublimarea.

Freud a presupus existenţa a cinci stadii secvenţiale ale dezvoltării personalităţii. Patru dintre

acestea sunt asociate cu zonele erogene, suprafeţele sensibile ale corpului de la care pot fi

obţinute satisfacţii instinctuale. In ordinea apariţiei lor, ca zone focale, acestea sunt: gura,

anusul, penisul, clitorisul, vaginul. Freud a presupus clitorisul a fi un penis în miniatură,

deoarece ambele structuri sunt organe sexuale externe, care devin erecte în timpul stimulării

sexuale. Freud considera ―sexul‖ (sexualitatea) a cuprinde orice sentiment plăcut asociat cu

stimularea zonelor erogene, chiar dacă sau nu stimularea implică gura, anusul, penisul,

clitorisul, vaginul. Libidoul a fost folosit ca un termen substituent pentru satisfacţiile şi dorinţa

sexuală; care sunt de asemenea reflectări ale lui Eros, instinctul spre viaţă. Un exemplu de

satisfacere ale libidoului în special de eliberare a tensiunii asociată cu defecaţia.

Fiind dat acest punct de vedere asupra sexualităţii este uşor să vedem de ce Freud s-a referit

la stadiile de dezvoltare ca ―psihosexuale‖, folosind termenul de sex în cel mai larg sens,

deoarece câteva stadii implică organe, de obicei, privite ca ―sexuale‖ si alt; organe cu un sens

mai puţin sexual. Declaraţia lui Freud: „copilul este tatăl adultului‖ reprezintă credinţa sa

fermă că personalitatea de bază a fiecărei persoane este stabilită la vârsta de cinci ani.

Această idee este înrădăcinată în noţiunea lui Freud de determinism, care lasă puţin spaţiu

libertăţii personale.

Stadiul oral. Faza I. în timpul stadiului oral sau narcisistic (centrat pe sine), care începe la

naştere, activitatea psihică a organismului se focalizează asupra nevoilor gurii şi tubului

digestiv, inclusiv limba şi buzele. ―Narcis‖, figură mitologică greacă care şi-a zărit imaginea

într-o apă şi s-a îndrăgostit de el însuşi; ţelul lui Eros de ocrotire de sine este determinat de

producerea de energie, posibilă prin hrana primită în gură. Independent de hrană, mişcările de

supt ale unui copii, deasemenea, îl aprovizionează cu plăcere. ―Sugerea degetului mare‖ arată

că plăcerea câştigată de la sân sau sticlă este bazată nu doar pe gratificarea foamei dar şi a

stimulării membranei mucoasei orale erogene; astfel sugarul îşi va înlătura dezamăgit degetul

mare, de vreme ce nu produce lapte.

Importanţa stadiilor în înţelegerea personalităţii adulte se manifestă în conceptul freudian

de “fixaţie”. Slăbirea dezvoltării într-un stadiu particular datorită faptului că satisfacţiile

potrivite stadiului sunt frustrate, duce la investiţia de energie a libidoului în acest stadiu. Când

sub stres persoana, care are fixaţie denotă regresie, are loc o retragere a sentimentelor,

comportamentului şi a gândurilor – caracteristică stadiului de fixaţie timpurie (soldatul sub foc

strigă ―MAMA‖). Freud s-a referit la două tipuri de personalitate, în relaţie cu fixaţia în stadiul

oral.

Tipul de personalitate oral – perceptivă este derivat din plăcerile copilăriei de a primi

mâncarea în gură. Persoanele cu această trăsătură stabilesc interrelaţii caracterizate prin

dependenţă faţă de alţii, sunt psihologic, creduli, naivi, sugestibili. Este ca şi cum ei ar fi

dispuşi ―să înghită‖ orice. Ei sunt de asemenea interesaţi să primească informaţii şi cunoştinţe

şi să strângă bunuri materiale. Persoanele cărora le plac foarte mult bomboanele, dulciurile,

fumatul, sexul oral, cei obezi, sunt deseori identificaţi în literatura psihanalitică ca oral

receptivi.

Tipul oral-agresiv, este derivat tot din plăcerile copilăriei asociate gurii, mâncării şi

mâncatului, dar mult mai tăios şi cu mai multă folosire a dinţilor. Persoanele de acest tip

preferă bomboanele tari şi pipele în locul ţigărilor. Ei sunt agresivi în interrelaţiile lor, ca şi

cum ar muşca ―mâinile care îi hrănesc‖. Modul lor de a vorbi este sarcastic şi argumentativ.

Stadiul anal. Faza a II. în timpul stadiului anal (2-3 ani) gratificarea sexuală apare când

defecaţia eliberează tensiunea unui intestin plin şi simultan stimulează anusul. Există mulţi

oameni care toată viaţa lor au un sentiment voluptuos, privind defecaţia şi descriu acest lucru

ca fiind departe de a fi neînsemnat. Un aspect important al stadiului anal este antrenamentul

la toaletă (educaţia pentru igienă personală), care îi implică pe copii şi părinţii în probleme de

interacţiune socială şi conflict. Din punct de vedere al părinţilor este controlul social: „copilul

meu ar trebui să meargă la toaletă ?! Punctul de vedere al copilului pe de altă parte este de

unul de putere: ar trebui să fac ce vreau eu‖. Diferenţele individuale sunt arătate în modul în

care părinţii şi copiii răspund la aceste întrebări. Unii părinţi sunt rigizi şi pretenţioşi aşteptând

ca „copilul lor să meargă chiar acuma la toaletă‖. Aceste interacţiuni pot conduce la o luptă a

dorinţelor când copilul experimentează conflictul şi presiunile sociale pentru a „evolua‖ în faţa

mamei şi tatălui. Astfel de experienţe pot conduce la situaţii viitoare, de răzvrătire asupra

altor figuri autoritare din societate. Pe de altă parte unii părinţi sunt permisivi în acceptarea

preferinţelor şi programului copilului lor raţionând favorabil la nevoile personale ale copilului:

„poţi să stai cât vrei‖, „suntem atât de mândri‖. Astfel de reacţii pot creste pozitiv stima de

sine.

Fixaţia în stadiul anal poate produce tipul personalităţii anal-retentive, caracterizat prin

amânarea satisfacţiilor anale până la ultimul moment posibil; indivizii aparţinând acestui tip de

personalitate sunt foarte chibzuiţi. Altă caracteristică legată de această orientare include

încăpăţânarea. în contrast, tipul anal – expulsiv reacţionează împotriva încercărilor celorlalţi

de a-i limita, făcând ceea ce vor ei, datorită faptului că în copilărie au defecat când şi unde au

vrut. Caracteristicile acestor oameni includ dezordine, stilul lor de viaţă adultă este murdar şi

neglijent, ei pot arăta distrugere agresivă şi izbucniri emoţionale.

Stadiul falic. Faza III. În stadiul falic (4-5 ani) satisfacţia este primar câştigată prin stimularea

penisului sau clitorisului (masturbare). Stadiul falic este esenţial pentru ideile teoretice ale lui

Freud din câteva motive:

1) este unul din stadiile infantile ale dezvoltării psihosexuale.

2) acum apar complexele legate de neliniştea castrării şi invidiei că vreau să o iubesc pe mama

aşa cum face el, ar putea să mi-l taie. Pe de alta parte fetele manifestă un sentiment de

inferioritate datorită faptului că nu posedă organ masculin, şi dorinţa de compensaţie că într-o

zi vor obţine unul al lor. Ele îşi blamează mamele pentru lipsa lor de penis: „până la urmă nu

are nici ea unul… trebuie să găsesc o cale să am unul‖. Băieţii reacţionează la ameninţarea

imaginară a castrării prin acceptarea statutului dominant şi de putere a tatălui. Ei se identifică

cu tatăl devenind „ca tata‖ de dragul siguranţei. Asemenea animalelor, băiatul gândeşte că

dacă va deveni asemenea tatălui său, el va adopta caracteristicile masculine care sunt aparent

plăcute mamei, astfel superegoul este format ca un cod moral interior bazat pe translaţia

tatălui la tabuurile, relele şi drepturile societăţii. Formarea superegoului este pasul final în

rezolvarea complexului Oedip.

Eşecul în identificarea potrivită şi, astfel, eşecul în rezolvarea complexului Oedip are implicaţii

importante pentru personalitatea adultă, masculină. Masculul – ca fixaţie în stadiul falie poate

deveni un Don Juan ca adult, dedicându-şi viaţa promiscuităţii sexuale în căutarea gratificării

sexuale, negate lui ca şi copil. Alternativ, el poate rata asumarea caracteristicilor masculine

datorate slabei identificări cu tatăl. Rezultatul poate fi orientarea feminină şi o posibilă

atracţie pentru bărbaţi. Dacă sentimentele libidoului sunt spre mamă, primul obiect al plăcerii

falice a copilăriei, nu sunt eliminate în totalitate ele vor rămâne adânc îngropate în inconştient

fapt realizat prin mecanismele de apărare ale egoului, care operează automat şi inconştient.

Perioada de latenţă. Faza IV. Se caracterizează prin absenţa zonelor erogene dominante.

Latenţa este o perioadă liniştită între vârstele de 6 şi 12 ani în timpul căreia copiii îşi lasă

atracţia deoparte pentru părinţi şi devin dezinteresaţi din punct de vedere sexual. Instinctele

libidoului, căutând expresie în continuare sunt reduse în intensitate sau mai adânc îngropate în

inconştient prin reprimare. Ele sunt transformate prin sublimare – un proces care reorientează

ţelurile instinctuale în direcţii noi, care sunt mai acceptabile din punct de vedere cultural şi

personal.

Stadiul genital. Faza V. Stadiul final al dezvoltării lui Freud, stadiul dragostei sexuale mature

incluzând sentimentele de afecţiune şi dorinţă îndreptate spre altă persoană; începe la

pubertate şi diferă de primele trei (pregenitale). Diferenţele se învârtesc în jurul procesului

prin care un obiect evocă o nevoie (catharsis – obţinerea unei purificări, o purgaţie care să

descarce afectele patogene), acestea reprezentând investiri sau ataşări ale energiei libidoului

persoanei fie pentru obiecte reale în lumea externă, fie pentru imagini fanteziste într-o lume

interioară. ―Eliberările‖ pregenitale sunt caracterizate de centrarea în sine a plăceri, în

contrast plăcerile genitale sunt îndreptate mai altruist spre altceva decât şinele cuiva. Aceste

energii externe sunt reprezentate de două ideale psihoanalitice ale funcţionalităţii persoanei

normale mature: a iubi şi a munci; satisfacerea cu succes a acestei ţinte contribuie la

îndeplinirea felurilor instinctuale ale lui Eros. Persoanele incapabile de ataşamente psihologice

vor manifesta în acest stadiu anormalităţi în ceea ce priveşte desfăşurarea personalităţii.

În ceea ce priveşte imaginea lui Freud despre natura umană ne-o prezintă sub un aspect cam

sumbru. Chiar din contră, el sugerează că în fiecare persoană există o celulă întunecată în care

se duce o bătălie continuă. Condamnaţi la anxietate, la opunerea faţă de cel puţin câteva

impulsuri care ne conduc, noi experimentăm tensiune şi conflict. Ne apărăm la nesfârşit de

forţele Sinelui care rămân mereu dispuse să ne streseze. Totuşi Freud recunoaşte o

universalitate în natura umană, în care toţi trecem prin stadiile dezvoltării psihosexuale şi care

sunt motivate de aceleaşi forţe ale Sinelui, asigurând unicitatea personalităţii. Eul şi Supraeul

au aceleaşi funcţii pentru fiecare persoană dar conţinutul lor variază de la o persoană la alta,

deoarece ele sunt formate prin intermediul experienţei personale în problema liberul arbitru

versus determinism, Freud oferă o viziune deterministă. Practic tot ce facem, gândim, visăm

este predeterminat de instinctele vieţii şi morţii, forţele inaccesibile şi invizibile din noi.

Personalitatea este determinată de interacţiunile care apar înainte de 5 ani, într-un timp când

controlul nostru era limitat. Imaginea lui Freud despre natura umană pictată în această nuanţă

rece reflectă viziunea sa personală despre umanitate care se întunecă cu vârsta şi cu pierderea

treptată a sănătăţii.

Jung C.- teoria analitică a personalităţii

Desemnat de Sigmund Freud ca moştenitorul său spiritual, Jung a dezvoltat o teorie a

personalităţii, care diferă în mare măsură de cea a predecesorului său. El a iniţiat şi a

elaborato nouă explicaţie a naturii umane, care nu seamănă cu o alta. Primul punct asupra

căruia Jung nu a fost de acord cu Freud a fost rolul sexualităţii. Jung a lărgit definiţia

freudiană a libidoului prin redefinirea acestuia ca o forţă dinamică mai generală a

personalităţii care implica dimensiunea sexuală dar nu se reduce la aceasta.

A doua arie principală de diferenţiere se referă la direcţia forţelor care influenţează

personalitatea. Pe când Freud a văzut fiinţa umană ca prizonieră sau victimă a evenimentelor

din trecut. Jung a arătat că suntem modelaţi de viitorul nostru ca şi de trecut. Noi suntem

afectaţi nu numai de ceea ce ni s-a întâmplat în trecut, în copilărie, dar şi de ceea ce dorim să

facem în viitor.

Al treilea punct important de diferenţiere vizează inconştientul. Jung nu a minimalizat rolul

inconştientului aşa cum au făcut-o alţii, ci i-a acordat o atenţie deosebită. El a sondat mai

adânc în inconştient şi i-a adăugat o nouă dimensiune, experienţele moştenite de la speciile

umane şi preumane (influenţa experienţelor moştenite primare), Jung făcând din aceasta

elementul fundamental în sistemul său de personalitate. El a combinat idei din istorie,

mitologie, antropologie şi religie pentru a alcătui imaginea sa asupra naturii umane.

Unul din primele puncte ale diferenţierii lui Jung de Freud s-a referit la natura libidoului: Jung

nu era de acord că libidoul este strict de natură sexuală. El susţinea că libidoul era o energie

lărgită nediferenţiată de viată.

Să menţionăm totuşi că, pentru Jung, libidoul nu este, ca la Freud, de esenţă exclusiv sexuală.

Este o noţiune mult mai largă. într-adevăr,,el este echivalentul totalităţii energiei unui

subiect, din care sexualitatea nu reprezintădecât o parte.

Jung s-a folosit de principii din fizică pentru a explica funcţionarea energiei psihice, care

asigură mecanismele dinamice şi resursele pentru operaţiile personalităţii. El a propus 3

principii fundamentale: principiul contrariilor, principiul echivalenţei şi principiul entropiei.

Principiul contrariilor impregnează tot sistemul jungian. „în tot ceea ce se întâmplă văd

jocul contrariilor” a scris. A notat existenţa opuselor sau polarităţilor în energia psihica, cum

ar fi: cald-rece, înălţime-adâncime, evoluţie-regresie. Aşa este şi cu energia psihică: orice

dorinţă sau sentiment are opusul său. Această opoziţie sau antiteză, acest conflict între

polarităţi, este sursa principală de motivaţie a tuturor componentelor şi sursa principală

energetică a energiei totale. într-adevăr, cu cât e mai intens conflictul între polarităţi cu atât

e mai mare energia produsă.

Pentru principiul echivalentei Jung a aplicat evenimentelor psihice principiul fizic al

conservării energiei. El a arătat că energia cheltuită pentru anumite condiţii nu e pierdută ci e,

mai degrabă, trecută în altă parte a personalităţii. Astfel, dacă valoarea psihică dispare sau

slăbeşte, acea energie de „echivalenţă‖ implică faptul că noua arie spre care energia a fost

transferată să aibă valoare psihică egală: aceasta înseamnă că ar trebui să fie egale ca dorinţă,

ca necesitate, ca fascinaţie.

În fizică, principiul entropiei se referă la egalizarea diferenţelor de energie. Jung a aplicat

această lege la energia psihică şi a iniţiat ideea că există o tendinţă către echilibru în

personalitate. Dacă două dorinţe sau convingeri diferă foarte mult în intensitate sau valoare

psihică, energia va trece de la elementul cel mai puternic către cel mai puţin puternic. în mod

egal, personalitatea are o distribuţie egală între toate aspectele sale, dar o stare ideală nu

este niciodată atinsă.

Cât priveşte sistemul personalităţii acesta este compus din câteva subsisteme sau structuri

distincte care se pot influenţa una pe alta. Principalele sisteme sunt: eul, inconştientul

personal şi inconştientul colectiv.

Eul e partea conştientă, acea parte a personalităţii care se referă la percepţie, memorie,

afectivitate şi gândire. Reprezintă conştiinţa despre noi înşine şi e responsabil de desfăşurarea

activităţilor normale ale vieţii de zi cu zi. Eul acţionează într-un mod selectiv, permiţând

intrarea în conştiinţă numai unei părţi din stimulii la care suntem expuşi. Aceasta permite

continuitate, coerenţă şi identitate – stabilitate în felul în care percepem lumea şi pe noi

înşine.

Cele doua tipuri de atitudini: extraversiunea şi introversiuneă

Jung concepe viaţa ca pe o opoziţie permanentă între forţe pozitive şi forţe negative. Această

viziune se regăseşte de altfel în filosofiile chineză şi hindusă. Aceste opoziţii apar atât în noi

înşine cât şi în exterior: dragostea şi ura, atracţia şi repulsia, binele şi răul, viaţa şi moartea,

justiţia şi injustiţia, lumina şi umbra etc. Pornind de aici, Jung împarte umanitatea în două

grupe fundamentale:

Extravertitul este spontan interesat de fiinţele umane şi de lucruri. În viaţa socială se simte

foarte bine, este un excelent agent de legătură şi se adaptează repede şi bine oricărei situaţii.

Bineînţeles, detestă solitudinea şi fuge de introspecţie, i se pare fără interes, chiar morbid, să

se preocupe de viaţa lui interioară, în orice circumstanţă, .extravertitul va căuta să păstreze

contactul.

Introvertitul este opusul extravertitului. Are o imagine foarte subiectivă asupra poamenilor şi

situaţiilor. Deşi departe de a fi strălucitor, ca extravertitul, el câştigă prin a fi cunoscut. Puţin

timid şi neîndemânatic, se refugiază bucuros în forul său interior, având tendinţa să trăiască în

visare, să fie „cu capul în nori‖. Temându-se de conflicte, introvertitul va face totul pentru a

le evita.

In concluzie, orice fiinţă închide în ea amândouă posibilităţile de orientare a energiei sale, a

libidoului său. De altfel, de-a lungul existenţei, perioadele de introversiune pot foarte bine să

alterneze cu faze de extraversiune. Totuşi, în ansamblu, una dintre cele două atitudini

predomină în comportament.

Am menţionat deja că, pentru Jung, conştientul şi inconştientul operează împreună un fel de

balans permanent. Aşadar, inconştientul tipului extravertit este introvertit şi viceversa, în plus,

atitudinea predominantă, cea care este conştientă şi care determină tipul, este întotdeauna

mai spontană, mai pozitivă şi mai constructiva decât cealaltă. Atitudinea inconştientă, opusă,

este deseori infantilă şi primitivă.Această noţiune de opoziţie, de contrast permanent şi

dinamic în sânul unei aceleiaşi personalităţi, este fundamentală în gândirea lui

În sistemul jungian cele două niveluri ale inconştientului sunt:inconştientul

personal şi inconştientul colectiv. Inconştientul personal e nivelul superior, mai superficial,

inconştientul colectiv e nivelul mai adânc, cu o influenţă mai profundă.

Inconştientul personal e similar cu concepţia freudiană asupra preconştientului. E rezervorul

materialului care a fost conştient dar a fost uitat sau reprimat deoarece s-a dovedit a fi trivial

sau perturbator. Pe măsură ce adunăm tot mai multe experienţe în inconştientul personal,

începem să le grupăm în ceea ce Jung numea complexe. Un complex e un model de emoţii,

percepţii şi dorinţe organizate în jurul unei teme comune.

Inconştientul colectiv. Cel mai profund şi mai puţin accesibil nivel al personalităţii,

inconştientul colectiv e cel mai neobişnuit şi controversat aspect al sistemului lui Jung; pentru

critici e cel mai neobişnuit. Jung credea că aşa cum fiecare din noi acumulează toate

experienţele personale în inconştientul personal, tot aşa face şi colectivitatea umană ca

specie, stochează experienţele speciilor şi preumane in inconştientul colectiv. Această

moştenire e transmisă fiecărei generalii. Inconştientul colectiv se manifestă în special prin

intermediul „marilor visuri‖ – mitologie şi poveşti cu zâne. Acestea exprimă, în manieră

simbolică, un patrimoniu comun şi universal. Jung numeşte „Arhetipuri‖ aceste producţii

simbolice ale sufletului uman, aceste imagini primordiale care au existat întotdeauna şi care se

repetă etern. Astfel, noi purtăm în noi nu numai propriile noastre experienţe, dar şi pe acelea

ale strămoşilor noştri, şi deci ale întregii umanităţi. Aceste imagini seculare apar uneori în

visurile noastre, care sunt atunci ceva arhaic şi impersonal.

Componentele inconştientului colectiv sunt numite arhetipuri, (adică modele tipuri antice),

forme preexistente care sunt înnăscute şi reprezintă predispoziţii psihice care conduc oamenii

spre înţelegere, experienţă şi răspunsuri faţă de lume date în anumite moduri. Jung le-a

explicat natura prin analogie cu instinctele biologice descrise de Freud, dar într-un mod mai

psihologic. Existenţa arhetipurilor se datorează exclusiv eredităţii. Totuşi, mintea unui nou

născut nu este o tablă goală, ci este imprimată cu forme din experienţa trecută a omenirii.

Ceea ce se moşteneşte nu sunt anumite idei sau imagini, cât un potenţial, tipuri generale ale

structurilor. Arhetipurile pot fi adesea privite în termeni de forme umane, dar multe dintre ele

sunt mult mai clar percepute de ochii minţii, dacă sunt reprezentate ca simboluri non-umane,

cum sunt numerele pentru ―ordine‖.

Unul din arhetipurile sale marcante se apropie foarte mult de id-ul

(sinele) freudian. Umbra este partea întunecată a personalităţii, inferiorităţile unei persoane,

care sunt de natură emoţională şi prea neplăcute pentru a le dezvălui de bună voie. Jung

credea că umbra este o problemă morală pentru Ego, pentru că poate opune rezistenţă unui

control moral. Această rezistenţă poate fi subliniată prin proiecţie – persoana vede câteva din

propriile defecte în alţi oameni. Umbra se manifestă ca partea crudă, capricioasă, imatură,

incompletă din noi. Este ce avem mai „rău‖; ne determină să facem ceea ce facem „când

diavolul ne pune‖. Dar umbra este importantă. Dacă şinele se dezvoltă din potenţial în

realitate, trebuie pe deplin conştientizat şi luat în considerare conţinutul umbrei, în aceeaşi

măsură ca şi ego-ul şi persoana.

Arhetipul anima este reprezentarea femeii în bărbat, acumularea experienţelor ancestrale ale

bărbaţilor legate de femei. Jung a conceput această prezenţă în termeni genetici. ―Este un

lucru binecunoscut că sexul este determinat de majoritatea genelor masculine sau feminine, în

funcţie de caz. Dar minoritatea genelor aparţinând celuilalt sex nu dispar pur şi simplu. Un

bărbat are deci, şi o parte feminină, o figură feminină inconştientă – un fapt de care el este în

general total inconştient‖. Animus este corespondentul bărbatului în femeie. Este constituit

din experienţele ancestrale ale femeilor legate de bărbaţi. Anima este Eros (ispita sexuală) aşa

cumanimus este Logos (gândirea raţională). Anima dă bărbatului simţul relaţionării cu ceilalţi

ceea ce-1 poate ajuta să interacţioneze cu oamenii foarte uşor. Animus acordă femeilor

capacitatea de a reflecta şi delibera, lucru care le-ar putea ajuta să se înţeleagă pe sine şi

ceea ce le înconjoară, Extrapolând, pare rezonabil să presupunem că prezenţa caracterului

feminin în bărbaţi şi a celui masculin în femei permite tuturor să se înţeleagă mai bine

reciproc.

Arhetipurile se manifestă doar secundar, prin simboluri, imagini şi comportamente. Nu au o

formă concretă pură. Ele există doar ca premise şi disponibilităţi, cum ar fi potenţialul genetic.

Când se manifestă inconştient nu sunt de fapt ele însele, ci doar reprezentări ale lor, care sunt

prelucrate conştient. De exemplu dacă cineva visează în timpul somnului sau cu ochii deschişi

la copilul Isus Christos, arhetipul copilului nu a fost introdus conştient. Se poate spune doar că

această imagine s-a dezvoltat la nivelul conştientului într-o formă uşor de recunoscut. Este

posibil ca arhetipurile să devină atât de puternice încât să constituie un sistem separat de

personalitate, ceea ce se întâmplă de obicei în cazul tulburărilor mentale.

Un arhetip se poate manifesta el însuşi în experienţa unei persoane, dar în acelaşi timp şi într-

un eveniment exterior. Pentru a explica acest fenomen Jung a introdus termenul

de sincronicitate – producerea a doua evenimente (fapte) care se corelează, dar care nu au

legături directe de tip cauză şi efect. Jung a căutat să înţeleagă coincidenţe pline de

înţelesuri… sau conexiuni încrucişate pline de înţeles. A folosit conceptul de sincronicitate

pentru a explica, fără a implica cauzalitatea, evenimentele simultane a imaginilor interioare şi

evenimentele exterioare, raportându-le la anumite arhetipuri. Imaginile interne se pot

manifesta în vise, viziuni, presimţiri rele sau bănuieli. Evenimentele externe pot include orice

eveniment observat în trecut, prezent sau viitor. Exemple zilnice: „este ciudat că m-ai sunat să

mă anunţi despre naşterea copilului tău, tocmai vorbeam cu soţia mea despre copii‖. Jung a

încercat chiar să explice sincronicitatea prin parapsihologic

Dezvoltarea personalităţii. Teoria personalităţii lui Jung priveşte către viitor: obţinerea

realizării de sine implică planuri şi scopuri; prin urmare, Jung credea că personalitatea noastră

este determinată de ceea ce sperăm să fim ca şi de ceea ce am fost.

Copilăria şi prima tinereţe. Până la pubertate personalitatea nu presupune o formă şi un

conţinut definite. Această perioadă, pe care Jung a numit-o: „naşterea noastră fizică‖, este

marcată de dificultăţi şi de nevoia de adaptare.

Vârsta medie şi bătrâneţea. Jung arata că in prima jumătate a vieţii ne centrăm pe latura

obiectivă a realităţii – educaţie, carieră şi familie. A doua jumătate a vieţii trebuie s-o

devotam laturii interne, subiective care până acum a fost neglijată. Atitudinea personalităţii

trebuie să se schimbe de la extraversiune spre introversiune. La vârsta mijlocie, în mod natural

noi începem procesul actualizării sau redescoperirii sinelui. Dacă realizăm integrarea

conştientului cu inconştientul ne aflăm intr-o poziţie de a atinge un nou nivel de sănătate

psihică, o condiţie numită de Jung individuaţie, într-o exprimare simplă individuaţia – se referă

la a deveni o individualitate – a-şi desăvârşi capacităţile şi dezvoltarea sinelui. Odată ce

structurile personalităţii sunt individualizate şi recunoscute poate apărea noul stadiu de

dezvoltare. Jung se referea la acesta ca TRANSCENDENŢĂ - o tendinţă înnăscută spre unitate şi

totalitate în sistemul de personalitate unind toate aspectele opuse în interiorul acestuia.

Viziunea lui Jung asupra naturii umane este destul de diferită de cea a lui Freud. Jung nu a

susţinut un punct de vedere determinist, dar a fost de acord că personalitatea poate fi parţial

determinată de experienţele copilăriei şi arhetipuri. Oricum Jung lasă loc în sistemul lui pentru

liberul arbitru şi spontaneitate, ultima avându-şi rădăcinile în arhetipul umbrei.în problema

raportului, natura umană – educaţie, Jung a adoptat o poziţie moderată. Impulsul către

individualizare şi transcendenţă e înnăscut dar poate fi dublat sau contrazis de învăţare sau

experienţă. Scopul final şi necesar al vieţii e realizarea sinelui.

Ultimul stadiu de cancer. Jung consulta şi pacienţi mai în vârstă (spre deosebire de Freud),

dorind să-i ajute să se îndrepte spre individuaţie şi spre dezvoltarea continuă a personalităţii.

Deseori însă s-a confruntat cu tulburări complexe, care nu-i permiteau pacientului să acceadă

la procesul de individuaţie. De exemplu credinţa puterii religioase poate duce la o aglutinare a

credinţelor (valorilor) religioase într-un complex, care poate să acopere, să sufoce identitatea

unei persoane. Complexele pot fi considerate ca impedimente ale canalelor psihicului ce apar

între inconştientul colectiv şi conştient. Un scop frecvent a lui Jung a fost identificarea şi

disoluţia acestor complexe – în sensul descentralizării lor.

Abordarea complexă şi neobişnuită a lui Jung asupra personalităţii umane a avut un impact

considerabil în discipline precum psihiatria, istoria culturală, sociologia, ştiinţele politice,

filozofia şi religia. Jung a avut câteva contribuţii importante şi de durată: testul asocierii de

cuvinte este o tehnică proiectivă standard şi a inspirat construirea testului petelor de cerneală

Rorchach şi numită tehnica detectării de minciuni. Conceptele de complexe psihologice şi de

personalitate introvertită versus cea extravertită sunt bine acceptate în psihologie astăzi şi

scalele de personalitate care testează măsura introversiunii şi extraversiunii sunt în mare

măsura folosite ca modalităţi de diagnostic în selecţie.

Ideile lui Jung asupra individuaţiei sau actualizarea sinelui au anticipat munca lui Abraham

Maslow şi a altor teoreticieni ai personalităţii. Jung a fost primul care a accentuat rolul

viitorului în determinarea comportamentului, o idee adoptată de Alfred Adler. Porţiuni din

teoria lui Henry Murray pot fi de asemenea regăsite printre ideile lui Jung. Sugestia lui Jung că

vârsta medie este perioada-unor schimbări de personalitate cruciale a fost îmbrăţişată de

Maslow, Erik Erickson şi Raymond Cattell. Ideea crizei vârstei mijlocii este văzută de mulţi ca o

etapă necesară a dezvoltării personalităţii şi a fost susţinută de cercetări considerabile.

Dovezile aduse din mitologie şi religie nu sunt considerate concludente într-o epocă când

raţiunea şi ştiinţa sunt singurele abordări legitime ale cunoaşterii şi înţelegerii. Criticii arată că

Jung acceptă ca dovadă ştiinţifică evenimente mistice raportate de pacienţii săi. Cu toate

astea, interesul asupra ideilor lui Jung rămâne puternic.

Teoria individuală a personalităţii a lui A.Adler A. Psihologia individuală

Spre deosebire de Freud, Adler şi-a schimbat de-a lungul anilor părerea despre oameni. La

început a evidenţiat sentimentele naturale de inferioritate despre care se presupune că apar

foarte devreme în viaţa unei persoane şi care se cer a fi compensate pe parcursul întregii vieţi,

drept care urmează lupta pentru putere şi superioritate.

Ideile de bază, pe care Adler le avea despre oameni şi psihologia acestora pot fi sintetizate

astfel:

1. Orice formă de comportament are substrat social. Comportamentul poate fi înţeles şi

schimbat numai în mediul social

1. Orice tip de comportament are un scop bine determinat;

2. Unitate şi eşantion: oamenii trebuie văzuţi ca fiinţe complete, fiecare având un

comportament orientat spre atingerea unui scop bine determinat;

3. Prin comportament se încearcă depăşirea sentimentului de inferioritate şi trecerea spre cel

de superioritate;

4. Comportamentul e rezultatul percepţiilor subiective. „Toţi creăm sensuri unice pentru

experienţele noastre. De fapt ne creăm propriile scenarii‖.

2. Conceptele de bază adleriene

1) Dezvoltarea sentimentului social: societate, muncă şi iubire.

Adler a văzut baza diferenţelor individuale ca fiind psihosocială, nu ereditară. Factorul

psihosocial de importantă fundamentală pentru civilizaţie este „sentimentul social‖, interesul

pentru societate şi nevoia de asociere / cooperare cu oamenii.

Temelia psihologiei individuale este credinţa lui Adler că există trei inevitabile aspecte de care

fiecare persoană trebuie să ţină seamă în viaţă: societate; muncă; iubire. Soluţia pentru aceste

3 aspecte presupune pregătirea în copilărie pentru „interesul social‖ – eforturile indivizilor

pentru a dezvolta sentimente sociale. De asemenea „sentimentul social‖ este un potenţial, iar

„interesul social‖ implică eforturi de a-1 actualiza, Adler utilizând adesea termenii ca fiind

interschimbabili:

în primul rând, sentimentul social important pentru societate apare în capacitatea individului

de a dezvolta şi menţine prietenii. în al doilea rând individul trebuie să arate o aptitudine de a

fi interesat de muncă. în al treilea rând este interesul pentru iubire: abilitatea de a fi mult mai

interesat de un partener decât de tine.

2) Stil de viaţă. Stilurile de viaţă de bază includ tipurile: dominant, de dobândire,

evitant şi util social. Se poate ca ţelul ultim pentru fiecare dintre noi să fie

superioritatea sau perfecţiunea, dar atingem acest ţel prin diverse comportamente specifice.

Fiecare dintre noi năzuieşte şi luptă în mod diferit. Ne dezvoltăm un model unic de

caracteristici, comportamente şi obiceiuri pe care Adler le-a denumit caracter distinctiv sau

stil de viată.

Pentru a înţelege modul în care se dezvoltă stilul de viaţă, trebuie să ne întoarcem la

sentimentele de inferioritate şi la compensare. Copiii mici suferă de aceste sentimente care îi

motivează să compenseze dependenţa de adulţi. In aceste încercări de compensare, copiii

dobândesc o serie de comportamente (un copil bolnăvicios, poate năzui şi lupta să-şi crească

forţa fizică prin ridicarea de greutăţi). Aceste comportamente devin parte din stilul lui de

viaţă, menite să compenseze inferioritatea. Tot ceea ce facem este modelat şi definit de stilul

nostru unic de viaţă care determină (hotărăşte) ce aspect din mediul nostru înconjurător

urmăm, sau ce atitudini adoptăm. Stilul de viaţă este învăţat din interacţiunile sociale care au

loc în primii ani de viaţă. Potrivit lui Adler, stilul de viaţă se cristalizează până la vârsta de 4

sau 5 ani şi este dificil de schimbat. Copiii neglijaţi se pot simţi inferiori în confruntarea cu

cerinţele vieţii şi prin urinare pot deveni neîncrezători sau ostili faţă de ceilalţi.

Puterea creatoare a sinelui este abilitatea de a crea un stil de viaţă corespunzător. In scrierile

lui, Adler a folosit câţiva termeni în mod alternativ: stil de viaţă, personalitate, caracter,

individualitate şi sine. Dar orice termeni ar fi folosit, Adler şi-a exprimat convingerea că stilul

de viaţă este creat de individ. Noi ne creăm pe noi înşine, personalitatea noastră; nu suntem

modelaţi, formaţi, în mod pasiv de experienţele din copilărie. Adler a susţinut că nici

ereditatea, nici mediul înconjurător nu oferă o explicaţie completă pentru dezvoltarea

personalităţii. Modul în care noi interpretăm aceste influenţe formează baza pentru construirea

creativă a atitudinii noastre faţă de viaţă. Adler insista că stilul nostru de viaţă nu ne este

determinat; suntem liberi să-1 alegem şi să-1 creăm noi înşine. Odată creat, oricum, stilul de

viaţă rămâne constant toată viaţa. El a propus patru stiluri fundamentale de viaţă pe care

oamenii le pot adopta pentru a face acestor probleme: tipul dominant, de obţinere, evitant şi

util social.

Primul tip ne oferă o atitudine dominantă sau conducătoare cu o conştiinţă socială mică. O

astfel de persoană se poartă fără atenţie faţă de ceilalţi, îi atacă pe ceilalţi şi poate deveni

sadic, delicvent sau sociopat. Cei mai puţin virulenţi devin alcoolici, dependenţi de droguri sau

sinucigaşi; ei cred că ei rănesc pe alţii atacându-se pe ei însăşi.

Tipul pasiv – expectativ de obţinere, pe care Adler 1-a considerat cel mai des întâlnit (cel mai

obişnuit), se aşteaptă să obţină totul de la alţii şi astfel, devine dependent de ei.

Tipul evitant nu face nici o încercare de a se confrunta cu problemele vieţii. Evitând

dificultăţile, această persoană evită orice posibilitate de eşec.

Aceste trei tipuri nu sunt pregătite să facă faţă problemelor vieţii de zi cu zi. Ei sunt incapabili

de a coopera cu alţi oameni şi din ciocnirea dintre stilul lor de viaţă şi lumea reală rezultă un

comportament anormal manifestat în nevroze şi psihoze – lor le lipseşte ceea ce Adler a numit

interes social.

Tipul util social, cooperează cu ceilalţi şi acţionează în conformitate cu nevoile lor. Astfel, de

persoane fac faţă problemelor în cadrul unei structuri bine determinate de interes social.

Adler s-a opus în general clasificării rigide sau tipizării oamenilor în acest mod declarând că a

propus aceste patru stiluri de viaţă numai în scopuri teoretice.

3) Ţelurile viitorului versus evenimentele trecutului. Tot în timpul copilăriei,

fiecare persoană îşi stabileşte un prototip, „ţelul complet‖ al stilului de viaţă, ce este o

ficţiune concepută ca mijloc de adaptare la viaţă şi include o strategie pentru analizarea

acesteia.

Un ţel orientează personalitatea individului spre viitor şi nu spre trecut. Furnizează atât o

direcţie a securităţii, puterii şi perfecţiunii promise, cât şi sentimente corespunzătoare

anticipaţiilor cuiva. Instinctele freudiene, mecanismele, impulsurile şi traumele copilăriei sunt

de departe mai puţin importante în acest proces decât teleologia adleriană.

Credinţele noastre, interesul social sau eşecul în obţinerea interesului social, caracterizează

toate personale de exprimare, incluzând amintiri, vise, posturi ale corpului şi boli fizice. Mai

mult, stilul de viaţă al individului se remarcă mai bune în situaţii noi, în special cele în care

persoana se confruntă cu dificultăţi. Problemele apar atunci când ficţiunile individului se

ciocnesc cu realitatea, în felul acesta „ieşind la iveală semnificaţia greşită atribuită greşit

existenţei‖.

4) Sentimentele de inferioritate: sursa năzuinţelor umane. Adler credea că un

sentiment general de inferioritate este prezent întotdeauna şi este o forţă mobilizatoare

pentru comportament. Adler a sugerat că sentimentele de inferioritate sunt sursa tuturor

năzuinţelor umane şi forţa care ne determină comportamentul. Progresul individual,

creşterea şi dezvoltarea rezultă din încercările noastre de a compensa inferiorităţile

noastre, reale sau imaginare. Copiii mici sunt neajutoraţi şi depind în totalitate de adulţi.

Adler credea că copilul mic este conştient de puterea şi forţa mai mare a părinţilor şi de

faptul că orice încercare de a respecta aceste puteri este sortită eşecului. Deşi experienţa

iniţială a inferiorităţii este valabilă pentru toată lumea în copilăria timpurie, ea nu este

determinată genetic. Ea este mai degrabă o funcţie a mediului înconjurător. Astfel,

sentimentele de inferioritate sunt de neocolit, dar mult mai important ele sunt necesare

pentru că oferă motivaţia de a năzui şi de a creşte. Inabilitatea înfrângerii acestor

sentimente le intensifică, ducând la dezvoltarea unui complex de inferioritate. Adler a

definit această stare ca şi pe o „incapabilitate de a rezolva problemele vieţii‖. Un

complex de inferioritate se poate naşte în trei feluri în copilărie: prin inferioritate

organică, prin răsfăţare sau prin neglijare.

Adler a concluzionat că părţile defectuoase ale organelor corpului, modelează personalitatea

prin eforturile persoanei de a compensa defectul sau slăbiciunea, exact la fel cum Adler a

compensat rahitismul, inferioritatea fizică a anilor din copilărie (Demostene şi-a învins

bâlbâială pentru a deveni un mare orator; bolnăviciosul Theodor Rooswelt, cel de-al 26-lea

preşedinte al Statelor Unite, a devenit un model de condiţie fizică fiind adult). Printre

pacienţii săi se numărau comedianţi şi alţii, ca de exemplu gimnaşti. Ei posedau abilităţi fizice

extraordinare care, în multe cazuri erau rezultatul unei munci grele pentru a trece peste

handicapuri.

Răsfăţarea unui copil poate de asemenea rezulta într-un complex de inferioritate. Copiii

răsfăţaţi sunt în centrul atenţiei acasă. Orice capriciu le este satisfăcut. în aceste împrejurări

copiii dezvoltă în mod natural ideea că ei sunt cei mai importanţi în orice situaţie. Prima

experienţă, şi anume şcoala – unde aceşti copii nu mai sunt în centrul atenţiei – vine ca un şoc

pentru care ei nu sunt pregătiţi. Copiii răsfăţaţi au puţină răbdare cu alţii. Ei nu au învăţat

niciodată să aştepte ceea ce doresc sau să învingă dificultăţile. Atunci când sunt confruntaţi cu

obstacole în calea satisfacerii dorinţelor, aceşti copii ajung să creadă că au unele probleme

personale ce le pune beţe în roate; de aici se dezvoltă un complex de inferioritate.

5) Organe fizice inferioare. Pentru Adler, un „organ‖ poate fi orice atribut fizic. Studiul său

privind inferioritatea organică 1-a condus la concluzia că sentimentul de inferioritate

psihologică poate fi datorat unor limite fizice ale persoanei. Şi aceasta pentru că, copilul se

naşte cu slăbiciune organică şi în mod necesar se impune compensarea, înfrângerea slăbiciunii

sale prin lupta dusă pentru a deveni superior într-un anumit fel. Pot chiar să supracompenseze,

încercând să facă sau chiar să devină tot ceea ce slăbiciunea le-a interzis. Adler a văzut

dezvoltarea umană ca fiind „binecuvântată cu organism inferior‖ datorită succesului ce poate

fi atribuit eforturilor îndreptate spre învingerea inferiorităţii fizice.

6) Neglijenţa perentală: copilul nedorit sau urât de părinţi. Copilul neglijat nu cunoaşte

iubire, cooperare sau prietenie, şi rareori găseşte o persoană care să-i merite încrederea. în

timpul vieţii, problemele sunt supraevaluate ca „prea dificile‖ şi resursele personale necesare

rezolvării problemelor sunt subevaluate ca fiind prea limitate. Copilul neglijat poate fi descris

ca rece, suspicios, neîncrezător, dificil, invidios şi cu sentimente de ură faţa de ceilalţi.

7) Supraindulgenţa parentală: O practică periculoasă ce produce adesea un

copil răsfăţat. Supraindulgenţa este produsă de Adler ca alternativă la interpretarea greşită a

lui Freud privind observaţiile referitoare la complexul Oedip. Pentru Adler, complexul Oedip nu

este un fapt universal, ci ceva ce survine infrecvent. Este o anormalitate, un rezultat nenatural

al supraindulgenţei din partea părintelui de sex opus. Modelul de bază este unul în care

copilului răsfăţat îi este permis contactul în principal cu persoana care îl răsfaţă, prin aceasta

excluzându-i pe ceilalţi.

8) Lupta pentru superioritate şi complexul de superioritate. O stare care se dezvoltă când o

persoană supracompensează sentimente normale de inferioritate se numeşte complex de

superioritate. Aceasta este o opinie exagerată aspira propriilor abilităţi şi realizări. Astfel de

persoană se poate simţi mulţumită de sine şi superioară, poate să nu simtă nevoia să-şi

demonstreze superioritatea prin realizări sau, dimpotrivă, poate simţii o astfel de nevoie

pentru a avea foarte mult succes. în ambele cazuri, persoanele cu un complex de superioritate

sunt înclinate spre laudă, vanitate, egoism (egocentrism) şi o tendinţă de a-i denigra pe alţii.

La început el a identificat inferioritatea cu un sentiment general de slăbiciune sau ca

recunoaştere a statutului inferior al femeilor în societate. Mai târziu a respins ideea de a

echivala sentimentele de inferioritate cu feminitatea şi a dezvoltat un punct de vedere mai

larg în care năzuim spre superioritate sau perfecţiune.

Adler a descris noţiunea de năzuinţă spre superioritate ca fiind faptul fundamental al vieţii.

Superioritatea este ţelul ultim către care năzuim. Năzuinţa spre superioritate nu este o

încercare de a fi mai bun, nici o tendinţă arogantă sau dominatoare ori o părere mărită asupra

abilităţilor şi realizărilor noastre. Ceea ce vroia să spună Adler că era un impuls către

perfecţiune (cuvântul perfecţiune vine dintr-un cuvânt în latină ce înseamnă „a completa‖ sau

„a finisa /a termina‖. Acest ţel înnăscut – impulsul către deplinătate şi desăvârşire – este

orientat spre viitor (Freud sugera că comportamentul uman este determinat de trecut, adică de

instincte). Adler a folosit termenul ―finalism‖ pentru ideea că avem un scop ultim, o stare

finală de existenţă şi o nevoie de a ne mişca spre ea. Scopurile spre care năzuim sunt

potenţialităţile, nu realităţile. Cu alte cuvinte, năzuim spre idei care există în noi în mod

subiectiv. Adler a formalizat acest concept ca şi fmalism fictiv, noţiunea că idei fictive ne

ghidează comportamentul în timp ce năzuim spre o stare desăvârşită de existenţă. Ne

direcţionăm cursul vieţii prin multe astfel de ficţiuni, dar cea care este dominantă este idealul

de perfecţiune. în viziunea lui Adler, indivizii şi societatea sunt în strânsă legătură. Oamenii

trebuie să funcţionezeconstructiv cu ceilalţi pentru binele societăţii. Astfel, pentru Adler,

fiinţele omeneşti năzuiesc şi luptă’pentru ţelul fictiv al perfecţiunii. Adler a considerat că

atingem ţelul de zi cu zi prin conceptul de stil de viaţă.

9) Influenţa familiei asupra dezvoltării personalităţii. Printre cele câteva influenţe ale

familiei asupra dezvoltării personalităţii puse în discuţie de Adler, cea mai importantă este

mama. Contactul cu ea are probabil cea mai mare contribuţie la interesul social al copilului

prin încurajarea sentimentelor sociale, prin furnizarea celei mai mare experienţe de dragoste

şi prietenie pe care copilul le va poseda vreodată, prin răspândirea acestor legături (încredere

şi prietenie) spre ceilalţi, sub forma afişării unei atitudini de cooperare privind munca cu

ceilalţi.

A doua în importanţă pentru dezvoltarea personalităţii este experienţa cu tatăl. Adler a oferit

un număr de sugestii privind modul în care taţii pot contribui la dezvoltarea copilului lor prin

acordarea copilului a libertăţii de a vorbi şi de a întreba prin încurajarea copilul în urinarea

intereselor, prin neridiculizarea sau ironizarea excesivă a copilului.

A treia în importanţă este ordinea naşterilor în familie. Pe lângă ordinea naşterii, teoria lui

Adler se referă la impactul mărimii familiei şi al sexului copiilor asupra personalităţii. Alţi

factori ai dezvoltării discutaţi de Adler includ boala şi intrarea la şcoală.

Ordinea naşterilor în familie şi personalitatea, după Adler

Ordinea naşterii Ipoteze / caracteristici

Copilul singur la

părinţi

Centrul atenţiei, puternic, adesea răsfăţat datorită excesivei

timidităţi sau anxietăţi parentale.

Primul născut

Detronat de pe poziţia centrala, are atitudini şi sentimente

negative fata de cel de-al doilea copil şi o pasiune de a

domina, dar este protector şi de ajutor pentru ceilalţi.

Al doilea născut

0 lupta activa pentru a-i depăşi pe ceilalţi cu succes, o lupta

legata de competiţia cu primul născut; neastâmpărat.

Ultimul născut

Cei mai răsfăţat (cel mai mic şi cel mai slab), nu şi nefericit,

capabil de a-i depăşi pe ceilalţi prin faptul de a fi diferit,

adesea un copil problemă.

Copilul unic Orientări extreme feminine sau masculine.

Factorul „ordinea naşterii’ a fost intens cercetat, iar rezultatele au sugerat că primii născuţi

sau copiii singuri au un nivel mai ridicat de motivaţie a realizărilor şi de succese actuale decât

cei născuţi mai târziu. Aşa stau lucrurile pentru că mediul lor conţine doar adulţi, oameni

maturi care sunt capabili de crearea unei atmosfere orientate spre succes. Pe de altă parte,

cei născuţi mai târziu au o atmosfera mai puţin matură pentru că se compuse atât din copii cât

şi din adulţi. Oricum, primii născuţi nu sunt mai buni în toate privinţele. Spre exemplu, cei

născuţi mai târziu sunt mai puţin egocentrici.

Ego-psihologia personalităţii a lui E.Erikson

Instruit în tradiţia freudiana de’Anna Freud, Eric Erikson a dezvoltat o abordare a personalităţii

care extinde scopul lucrărilor lui Freud, menţinând totuşi o mare parte din conţinutul lor. Deşi

Erikson a oferit inovaţii semnificative, el afirma că ―Psihanaliza este întotdeauna un punct de

plecare.‖

Erikson a extins teoria lui Freud în trei direcţii. în primul rând a elaborat mai

amănunţit stadiile dezvoltării. In timp ce Freud pune accentul pe copilărie şi sugerează că

personalitatea se conturează în jurul vârstei de 5 ani, Erikson sugera ca personalitatea

Continuă sa se dezvolte într-o serie de opt stadii de-a lungul întregii vieţiA doua schimbare

pe care Erikson o face teoriei freudiene a fost sa accentueze Ego-ul mai mult decât Id-ul. Din

punctul de vedere a lui Erikson Ego-ul este o parte independentă a personalităţii; nu este nici

dependent, nici subordonat Id-ului. în al treilea rând, Erikson recunoaşte impactul culturii,

societăţii şi istoriei asupra personalităţii. El argumentează că noi nu suntem conduşi în mod

complet de forţe biologice active în copilărie. Deşi factorii înnăscuţi sunt importanţi, ei nu

oferă explicaţia completă privind dezvoltarea personalităţii.’

1. Stadiile psihologice ale dezvoltării

Erikson a împărţit dezvoltarea / formarea personalităţii în opt stadii psihosociale. Primele

patru sunt similare celor ale lui Freud: oral, anal, falie, latent. Deşi Erikson accentuează

corelaţiile psihosociale, în timp ce Freud îşi îndreaptă atenţia asupra celor biologice. Pentru

Erikson procesul dezvoltării este guvernat de principiul epigenetic al maturizării. Prin acesta el

vrea să se înţeleagă că stadiile dezvoltării sunt determinate de factorii moşteniţi. Forţele

sociale şi cele din mediu, la care suntem expuşi, influenţează modul în care se realizează

determinarea genetică a stadiilor de dezvoltare. Astfel, rezumând, dezvoltarea personalităţii

este afectată atât de factori biologici cât şi de factori sociali – atât de variabilele personale cât

şi de cele situaţionale.

Erikson sugerează că dezvoltarea umană implică o serie de conflicte cărora fiecare persoană

trebuie să le facă faţă. Potenţialul acestor conflicte exista la naştere sub forma unor

predispoziţii înnăscute care devin proeminente la stadiile specifice de dezvoltare, atunci când

mediul o cere. Fiecare întâlnire sau confruntare cu mediul nostru este numită criză. Criza

implică o schimbare în perspectivă, cerându-se astfel o refocalizare a energiei instinctuale în

concordanţă cu noile cerinţe ale fiecărui stadiu de viaţă. Fiecare stadiu de dezvoltare prezintă

o criză sau punctul său de răscruce ce necesită nişte schimbări în comportamentul şi

personalitatea noastră. Suntem puşi în faţa unei alegeri dintre doua modalităţi de a răspunde

unei crize: o modalitate neadaptativă ori negativă, şi o modalitate adaptivă ori pozitivă. Doar

când am rezolvat fiecare conflict personalitatea poate sa-şi continue dezvoltarea normală şi să

dobândească puterea de a înfrunta criza asociată stadiului următor. Atunci când conflictul

oricărui stadiu nu este rezolvat, suntem mai puţin capabili de-a ne adapta stadiilor următoare.

în orice caz, deşi va fi mult mai dificil de obţinut un rezultat victorios, acesta este totuşi

posibil. Erikson crede ca Ego-ul trebuie să cuprindă atât modalităţi de înfruntare a crizei

adaptive cât şi neadaptive. De exemplu, în primul stadiu al dezvoltării psihosociale, putem

răspunde crizei prin dezvoltarea unui simţ al încrederii sau a unui simt al neîncrederii.

încrederea, modalitatea mai adaptivă şi dezirabilă, este în mod evident atitudinea psihologica

cea mai sănătoasă. Şi totuşi, fiecare trebuie sa-şi dezvolte un anumit grad de neîncredere ca o

formă de protecţie. Daca suntem încrezători în.rnod absolut şi naivi, vom fi vulnerabili la

încercările altora de a ne decepţiona, de a ne induce în eroare sau de a ne manipula. în mod

ideal, la fiecare stadiu de dezvoltare identitatea Ego-ului va consta în primul rând într-o

atitudine pozitivă sau adaptivă, dar va fi echilibrată de un aport de atitudine negativă. Doar

atunci criza va fi rezolvată în mod satisfăcător.

1. COPILUL MIC Copiii se nasc cu nevoi, trebuinţe fiziologice pe care părinţii trebuie să fie în

stare să le satisfacă. Dacă nu satisfac aceste nevoi, poate apărea inevitabil prima criză datorită

neglijării din partea părinţilor în satisfacerea acestor nevoi. Ataşamentul copilului se formează

prin sentimentul de securitate, de încredere în părinţi, că aceştia îi pot satisface nevoile. în

opoziţi cu ataşamentul este respingerea, teama de apropiere; copilul se simte abandonat şi

neajutorat atunci când părinţii nu-i satisfac nevoile. încrederea este un sentiment pe care

fiecare mama îl formează la copilul său în mod diferit. Fiecare mamă este unică şi fiecare

converteşte acest sentiment de încredere într-un mod unic.

Erikson este de părerea că atât sentimentul de încredere cât şi cel de neîcredere sunt învăţate.

Noi toţi cunoaştem acest sentiment de încredere pentru că avem toate caracteristicile umane

necesare şi trăim între oameni, dar de asemeni este important să cunoaştem şi neîncrederea.

încrederea se află la baza primului sentiment, speranţa, credinţa în capacitatea satisfacerii

trebuinţelor. Eşecul în dezvoltarea sentimentului de încredere şi ajutor se poate răsfrânge

pana în perioada maturităţii, convertindu-se în frustrări sau depresii.

2. COPILĂRIA MICĂ TIMPURIE. De-a lungul celui de-a 2-lea stadiu la copil se

dezvolta o serie de deprinderi motorii care deschid oportunităţi spre primele posibilităţi de a i

independent. Arunci când copilul învaţă sa aibă încredere în propria-i mamă şi în ceilalţi

oameni, el trebuie sa devină independent, trebuie să-şi schimbe atitudinea de a avea încredere

într-o singură persoană (mama) în atitudinea de a împărţi acest sentiment şi altora.

Acum copiii se pot deplasa până la obiectele de care au nevoie fără ajutorul părinţilor. Puterea

de a apuca obiectele permite copilului să experimenteze perceperea obiectelor cu degetele,

palmele, braţele. Puterea se manifestă de asemenea şi ca renunţare, desprinderea de obiecte.

―A renunţa‖ poate avea două înţelesuri adiţionale: a renunţa la ceva plăcut din dorinţa de a o

face, sau a lăsa de la sine să se întâmple. Odată cu aceste noi achiziţii în privinţa deprinderilor

motorii, experienţa copilului depinde acum doar de el. Din păcate el cunoaşte de asemenea

frustrarea generată de nevoia de ajutor din partea altora care pot face mai mult pentru el

decât el însuşi.

în conformitate cu această orientare, cei doi poli ai crizei implică ideea de independenţă şi

stimă de sine în opoziţie cu lipsa stimei de sine (sentiment de inferioritate), care acompaniază

starea de independenţă. Ruşinea şi îndoiala iau naştere din sentimentul neplăcut de a fi

controlat de alţii şi de a-şi pierde propriul control. Acestea sunt precursoarele nevrotismului şi

ale paranoiei. Erikson arată faptul ca deşi copiii trec printr-un stadiu anal freudian, trebuie să

luam în considerare că musculatura anală face parte din sistemul muscular general. Sarcina

copilului este de a învăţa să-şi coordoneze întreg sistemul muscular inclusiv sfincterele sale.

3. VÂRSTA JOCULUI. La trei, patru ani copiii devin conştienţi de diferenţele dintre sexe. în

timpul celui de-al treilea an de viaţă apare conceptul de rol-sex, precum şi sentimentul

sexualităţii la băieţi. în concepţia lui Erikson fetele joacă roluri feminine încercând să arate

atractiv şi îngrijite mai degrabă decât sa fie provocate sexual. Conştiinţa apare în acest stadiu

şi întotdeauna joacă un rol restrictiv în acţiuni, gânduri, fantezie. Unul din polii acestui stadiu

este INIŢIATIVA, acţionând în conformitate cu dorinţele impulsurilor şi potenţialităţiior.

Celălalt pol este VINA,ceea ce ţine în frâu, constrânge preocuparea

persoanei pentrusatisfacerea dorinţelor, impulsurilor şi potenţialelor. Băieţii învaţă să fie

competitivi pentru a câştiga o poziţie favorabilă în ochii mamei. Rezultatul este apariţia

sentimentului de vină pentru luarea iniţiativei mai mult decât i se permite.

Erikson se diferenţiază de Freud prin concepţia despre complexul lui Oedip. El sugerează că

este normal ca băiatul să se îndrăgostească de mama lui pentru că ea este totul pentru el; este

centrul universului si ea are grijă de el. Orice fantezie pe care o persoană o poate avea, va

tinde să se focalizeze pe ceea ce este crucial pentru ea sau pentru supravieţuirea şi

prosperitatea ei. Mai mult decât atât, orice fantezie pe care o are un băiat are în centrul ei pe

mama lui, inclusiv fantezii care iau naştere din impulsurile sale genitale. Probabil, fetele au

probleme identice asociate cu preocuparea pentru atragerea atenţiei tatălui. Pentru ambele

sexe, sentimentul vinovăţiei poate lua naştere dintr-un eşec în a-si demonstra competenţa

atunci când iniţiativa este luată.

La început, jocurile copiilor nu implică scopuri reale, dar implică dorinţe de realizare şi

fantezie. Gradual, aceasta începe să se schimbe. Copilul începe să-şi realizeze scopurile pentru

care demersurile sale motrice şi cognitive l-au pregătit. Copilul începe de asemenea să creadă

că este mare şi să se identifice cu oameni a căror meserie sau personalitate o poate înţelege

sau aprecia. Copiii încep să se comporte conform realităţii prin adoptarea unor scopuri

practice, prin curajul de a se implica în scopuri sigure ghidate de conştiinţa şi nu paralizate de

sentimentul de vină şi de teama de pedeapsă. Este rezultatul ce ia naştere prin rezolvarea

crizei din stadiul vârstei jocului. Eşecul în rezolvarea acestei crize duce la inhibiţie.

4. VÂRSTA ŞCOLARĂ. în acord cu Erikson, la fiecare stadiu, copilul devine altă persoană. La

vârsta şcolara, cel de-al patrulea stadiu, copiii devin mici intelectuali curioşi. Ei vor să ştie tot,

să înveţe. în aceasta perioadă, copiii încep să-şi formeze anumite atitudini privitoare la

calitatea de părinte. Ei se joaca ―de-a părinţii‖ în scopul pregătirii pentru realitate. Pentru

început, ei se adaptează la societate şi la munca. Ei învaţă să-şi asume responsabilităţi, sarcina

de a avea un venit, un profit, cum ar fi salariul pentru munca depusă. Aceste sarcini pot fi

absolvirea şi activitatea şcolară sau sarcinile de acasă pentru o recompensă materială.

Erikson se referă la vârsta şcolară ca la o perioada de latenţă. în acest sens, el arata că

interesul şi activitatea sexuală sunt reprimate în această perioadă. Unul din polii perioadei

şcolare este hărnicia, atragerea copiilor în lumea instrumentală, într-o lume a muncii zilnice,

astfel pregătindu-i pentru o ierarhie şi un rol status viitor, în învăţarea prin experienţă în care

vor fi ajutaţi de cooperarea şi instrucţia adulţilor. Şcoala este prima situaţie productivă, care

furnizează o vagă bănuială despre cultura instrumentala. Celalalt pol al crizei, sentimentul de

inferioritate apare, dacă copiii percep priceperile lor sau status-ul lor ca inadecvat. Această

percepţie greşită apare datorită eşecului în formarea competentei într-o specializare anume,

cum ar fi practicarea unui sport.

Rasa sau originea culturală pot deveni bariere care împiedică copilul să aibă succes şi dorinţa

de a învăţa. Sentimentul de inferioritate poate degenera în regresie. Persistenţa sentimentului

de inferioritate poate deveni o obsesie care poate fi atât de puternică încât devine singura

sursă de identitate. Rezolvarea crizei din stadiul vârstei şcolare aduce copilului experienţe

critice, incluzând munca alături şi împreună cu alţii, experienţa diviziunii muncii. Din aceasta

rezolvare se naşte puterea competenţei, exerciţiul liber al dexterităţii şi inteligentei într-o

serie de sarcini complexe.

5. ADOLESCENŢA. Aşa cum arata Allport şi aşa cum mulţi teoreticieni au

confirmat, adolescentul în căutare de sine reprezintă balanţa în funcţie de care criza de

identitate se echilibrează. Pentru Erikson vârsta adolescenţei reprezintă o sinteză a stadiului

anterior, dar depăşeşte în acelaşi timp acest stadiu. Un pol din criza adolescenţei este

„identitatea‖ care reprezintă acumularea încrederii în continuitatea proprie şi care este

apreciată de alţii, permiţând formarea şi întărirea competenţei şi a propriului stil de viaţă.

Continuitatea reprezintă un element important în definirea conceptului de identitate.

Identitatea reprezintă o integrare a tuturor identificărilor permise şi imaginea de sine,

incluzând chiar şi partea negativă a acesteia. Criza de identitate apare atât datorită unui

sentiment de a nu fi înţeles de către ceilalţi cât şi de a nu se înţelege pe sine; apare datorită

contradicţiei dintre propria imagine şi imaginea celorlalţi. Aceste simptome pot degenera în

episoade psihotice. Identitatea adolescentului nu înseamnă neapărat dobândirea maturităţii

sexuale, în sens Freudian, ci este o abilitate de a şti ce aşteaptă ceilalţi să vadă, de a-ţi păsa

de părerea celorlalţi. Problemele de identitate ale adolescenţilor apar atât din cauza unor

probleme ascunse din istoria personală, cât şi din neadaptarea la grup. în căutarea propriei

identităţi, adolescenţii se confruntă cu valabilitatea normelor sociale.

Unul din rezultatele perioadei adolescenţei este fidelitatea, „oportunitatea de a-şi pune în

valoare potenţialul, într-un context care permite tânărului să fie sincer cu sine şi cu ceilalţi, să

susţină loialitatea faţă de grupul din care face parte‖. Nevoia de a adopta o ideologie şi în

special una de bază, centrală poate fi o capcană în care pot cădea adolescenţii impulsivi.

Erikson este de părere că adolescenţii sunt foarte uşor de sedus de către regimurile totalitare,

sau orice astfel de sistem. Tinerii trebuie să evite să fie impulsivi, repeziţi în adoptarea unei

ideologii, deoarece ei se îndreaptă, de obicei, spre cea mai simplă. Doar prin constrângere ei

pot rezista forţei magnetice a ideologiilor simple ca naţionalismul şi va rezista chiar faţă de

ideologia care este considerată cea mai răspândită.

6.PRIMA TINEREŢE. în timpul stadiului anterior, forţa permitea sexelor să se înţeleagă şi să

comunice fructuos. Când sunt îndrăgostiţi, adolescenţii se ataşează de o alta persoană într-o

încercare de a-şi defini propria identitate. Adolescenţii îndrăgostiţi se văd pe ei înşişi prin

prisma celuilalt, care este un ideal al său. Acum, în cel de-al şaselea stadiu, diferenţele dintre

sexe sunt tot mai evidente, astfel încât cele doua sexe, similare în conştiinţă şi limbaj, gândesc

diferit în problema dragostei sau a procreaţiei. Cei doi poli ai acestui stadiu se referă la

ataşament pe de o parte şi la alienare pe de altă parte. Intimitatea psihică este „capacitatea

de a împărtăşi propria identitate cu o altă persoană fără teama de a pierde ceva prin aceasta‖.

Este mai mult decât intimitatea fizică care apare în raporturile sexuale. Celălalt pol al crizei

acestui stadiu este izolarea, singurătatea, eşecul în a menţine aproape şi în a coopera cu

acelaşi sex, în special cu sexul opus. Triumful singurătăţii condamnă individul la fixaţii infantile

şi imaturitate. Pe de altă parte, intimitatea aduce forţa, achiziţia de bază a acestei perioade.

în acest stadiu fiecare începe să ia locul cuiva în societate.

7.MATURITATEA. în acest stadiu fiecare începe să-şi ocupe propriul loc în societate şi să ajute

la dezvoltarea şi perfecţionarea a tot ceea ce societatea produce, în timpul acestui stadiu

oamenii se străduiesc să fie productivi. Erikson admite că productivitatea nu este un cuvânt

elegant. El arată că s-ar fi putut folosi creativitatea în locul productivităţii, dar substituţia ar

putea strecura prea multă confuzie pentru concepţia de creativitate, care se referă doar la o

anumită tipologie. Productivitatea are înţeles larg care se aplică oamenilor în general: tot ceea

ce este generat de la o generaţie la alta. Eşecul productivităţii duce la stagnarea proceselor

nereuşite care apar datorită incapacităţii de dezvoltare. Plictiseala este o constantă a

stagnării, aşa cum este falsa intimitate şi indulgenţa faţă de sine. Inevitabil, eşecul

productivităţii apare la generaţia viitoare ca o agravare a lipsei de ataşament în copilărie,

adolescenţa şi prima tinereţe. Forţa maturităţii este cea mai răspândită preocupare pentru

ceea ce a fost generat de dragoste, necesitate sau accident- o preocupare care trebuie să

înfrângă ambivalenţa specifică obligaţiei ireversibile.

8. BĂTRÂNEŢEA. Puterea vârstei bătrâneţii este înţelepciunea – o înmagazinare imensa de

cunoştinţe, o înţelegere totală şi o maturizare completă a gândirii. Aceste contribuţii

intelectuale furnizează o punte pentru generaţiile următoare. Criza acestei perioade implică

contribuţia la continuitatea condiţiei umane împotriva distragerii de la scopul nobil al obsesiei

morţii. Polii acestui stadiu se învârt în jurul întregului şi completului (împlinirii totale) în

opoziţie cu dezintegrarea şi distrugerea. Erikson nu este în întregime satisfăcut cu termenul de

„înţelepciune‖ pentru că, la anumite persoane se pare că înseamnă o realizare prea activă. De

fapt, în timpul bătrâneţii, oamenii pot trăi o reîntoarcere la sarcinile copilăriei, incluzând şi

senilitate copilărească. înţelepciunea, în orice sens al cuvântului, nu este o necesitate la vârsta

bătrâneţii. Problema adevărată este una de dezvoltare: doar la bătrâneţe se poate dezvolta

înţelepciunea şi doar la cei cărora le este dat acest dar.

5.2 Teoria social-cognitivă a personalităţii: A. Bandura

In anii ’70 behaviorismul îşi reprezintă concepţiile sale în corespundere cu teoria învăţării

sociale a lui Albert Bandura (1965), care a menţionat că exista multiple forme de

comportament învăţarea cărora este bazată pe observarea unui astfel de comportament la alţii

şi imitarea lui, se numeşte învăţare prin observare. „învaţă‖ un careva tip de comportament,

însă utilizarea rezultatelor unei astfel de instruiri depinde de aprecierea emoţional-cognitivă a

situaţiei. Astfel atitudinea omului influenţează nu numai condiţiile externe, el este

independent să aprecieze şi să prevadă consecinţele comportamentului său.

Ca teoretician al învăţării, Bandura este de acord cu Skinner că atât comportamentul normal

cât şi cel patologic reprezintă un rezultat al învăţării. Bandura 1-a criticat pe Skinner pentru că

a studiat doar subiecţi individuali, mai ales animale, şi nu subiecţi umani, în interacţiune unii

cu alţii. Abordarea lui Bandura este una psihosocială, care investighează comportamentele ca

fiind formate şi modificate de contextul social. Deşi Bandura recunoaşte faptul că învăţarea se

datorează în mare parte întăririi, el subliniază şi existenţa altor forme de învăţare care au loc

în absenţa unei întăriri directe.

Teoria sa este denumită adesea învăţare observaţională pentru că pune accent pe rolul

observării comportamentului celorlalţi şi a consecinţelor acestuia în învăţare. Accentul pus pe

învăţarea prin observaţie sau exemplu, reprezintă poate aspectul cel mai important al teoriei

lui Bandura. în acelaşi timp, Bandura nu elimină total existenţa variabilelor interne, aşa cum

făcea Skinner. El este de părere că procesele de gândire influenţează procesul de învăţare.

Observând comportamentul celorlalţi, oamenii realizează o decizie conştientă să se comporte

sau nu în acelaşi mod. Cu alte cuvinte, Bandura interpune un mecanism de mediere între stimul

şi reacţie şi acest mecanism este reprezentat de procesele cognitive ale subiectului care

realizează controlul intern al comportamentului. (Astfel, de pildă, nu programul de întărire

contribuie la modificarea comportamentului, ci ceea ce crede subiectul sau ceea ce percepe el

în legătură cu programul respectiv.) Teoria lui Bandura reprezintă o formă mai puţin extremă

de behaviorism.

1. Modelarea - baza învăţării observaţionale

Elementul din teoria lui Skinner, cu care Bandura nu este de acord constă în aceea că învăţarea

s-ar produce numai prin întărire directă. Mai mult, el arată că întărirea reprezintă un mod

ineficient de învăţare care consumă timp, ba mai mult, este şi periculos. El spunea că lumea ar

fi foarte nesigură dacă, de pildă, oamenii ar avea nevoie de întărire directă pentru a învăţa să

n-o traverseze pe culoarea roşie a semaforului. Condiţionarea operantă prin intermediul căreia

încercările şi erorile vor continua până când va fi găsit răspunsul corect, este ineficientă în

învăţarea conducerii auto pentru că subiectul vă muri într-un accident înainte de a găsi

secvenţa pozitivă de comportament. Bandura arată că majoritatea comportamentelor umane

sunt achiziţionate prin intermediul exemplului, care poate avea un caracter intenţional sau

accidental. Noi învăţăm observându-i pe ceilalţi şi modelându-ne comportamentul în funcţie de

al acestora. Cum ar putea un copil să înveţe dacă el nu ar auzi cuvinte, propoziţii sau fraze ?

Prin intermediul modelării este posibilă achiziţionarea unor comportamente noi, cât şi întărirea

sau, dimpotrivă, slăbirea vechilor repertorii de comportamente. Astfel, de exemplu, preşcolarii

care au văzut cum un adult lovea un manechin de plastic, au pus în evidenţă un comportament

de două ori mai agresiv decât cel al lotului martor. Bandura înţelege prin dezinhibiţie faptul că

anumite comportamente inhibate se pot reactualiza sub influenţa unui model. Un exemplu de

dezinhibiţie îl reprezintă situaţia în care un subiect realizează, aflându-se într-o gloată, acţiuni

pe care nu le-ar realiza de unul singur. Mai exact, subiectul este mai înclinat să încalce unele

reguli atunci când îi vede pe ceilalţi încălcându-le. Pe baza unor cercetări extensive, Bandura a

ajuns la concluzia că cea mai mare parte a comportamentului uman, pozitivă sau negativă,

normală sau patologică, este învăţată prin intermediul imitaţiei. Autorul este de părere că

nevroticii, criminalii sau psihopaţii au învăţat comportamentul lor la fel ca ceilalţi oameni.

Diferenţa constă în aceea că personalităţile deviante au urmat un alt model, care nu este

considerat dezirabil de majoritatea membrilor societăţii. Bandura a discutat mult despre

modelele greşite de comportament care le sunt oferite copiilor prin intermediul programelor

de televiziune. Bandura afirmă că persoana care controlează modelele, controlează şi

comportamentul subiecţilor.

2. Particularităţile modelului

Particularităţile modelului vor influenţa procesul imitaţiei. Astfel, în viaţa reală vom fi mai

tentaţi să ne lăsăm influenţaţi de către cineva care ne seamănă, decât de cineva care este

total diferit. De asemenea, noi suntem mai înclinaţi să imităm comportamentul unei persoane

de acelaşi sex. De asemenea, vârsta subiectului are un roi important în modelare. Astfel, de

pildă, un preşcolar va imita mai curând comportamentul unui adult decât un adolescent care

luptă pentru independenţă. Bandura subliniază că, în general, subiecţii sunt mai dispuşi să se

lase influenţaţi de surse model care au aceeaşi vârstă. O altă caracteristică importantă a

modelului o reprezintă statutul social şi prestigiul. într-unui din experimentele sale, Bandura a

demonstrat că pietonii sunt mai înclinaţi să traverseze pe culoarea roşie a semaforului dacă o

persoană foarte bine îmbrăcată face acelaşi lucru şi să nu o facă, dacă o persoană prost

îmbrăcată se comportă în mod respectiv (în ambele cazuri este vorba de aceeaşi persoană).

Aceste observaţii se utilizează cu succes în psihologia reclamei când o personalitate din lumea

artistică sau sportivă este prezentată în calitate de consumator al unui produs.

Tipul de comportament este, de asemenea, important în cadrul imitaţiei. Astfel,

comportamentele complexe nu sunt imitate tot atât de rapid ca cele simple.

Caracteristicile observatorului. Persoanele caracterizate prin insuficientă încredere în sine şi

imagine de sine scăzută sunt mai înclinate să imite comportamentele altora. De asemenea,

subiecţii care au primit întăriri în trecut pentru imitarea comportamentului celorlalţi sunt mai

înclinaţi spre imitaţia unei surse model.

Recompensarea consecinţelor comportamentului. In cazul în care comportamentul de imitaţie

este întărit, forţa de imitare a modelului se amplifică. Bandura este de părere că întărirea

pozitivă poate acţiona mai puternic decât factorii menţionaţi mai sus. Astfel, de pildă, o sursă

model cu statut social ridicat îl poate face pe subiect să o imite, dar dacă consecinţele

respectivei imitări nu sunt întărite suficient, subiectul va avea tendinţa de a fi mai puţin

dominat în viitor de respectivul model,

3. Conceptul de eu (self)

Bandura defineşte eul în termenii structurilor cognitive care funcţionează ca sisteme de

referinţă internă, cât şi a setului de sub funcţii care implică percepţia, evaluarea şi reglarea

comportamentului‖.Deci, eul nu reprezintă o entitate, ci un set de structuri şi procese

cognitive care reglează percepţia şi cogniţia.

Bandura consideră că două aspecte ale eului au o importanţă majoră: a) întărirea eului; b)

Eficienţa eului.

a) întărirea eului (autoîntărirea). Autoîntărirea este, în concepţia lui Bandura, tot atât de

importantă ca şi întărirea externă. O recompensă autoadministrată poate fi, de pildă, trăirea

sentimentului de mândrie sau satisfacţie, în timp ce o sancţiune autoadministrată poate fi

reprezentată de trăirea sentimentului de ruşine, culpabilitate sau depresie în legătură cu

faptul că nu ne-am comportat într-un anumit fel. Bandura consideră că majoritatea

comportamentelor umane sunt reglate prin intermediul auto întăriri lor. Standardele interne în

raport cu care se evaluează comportamentul sunt preluate prin învăţare de la surse model care

sunt părinţii şi alte persoane semnificative din copilăria subiectului.

b) Autoeficienţa. Autoeficienţa se referă la cât de bine reuşeşte subiectul să-şi atingă propriile

standarde interne. Bandura consideră că autoeficienţa se exprimă prin intermediul

sentimentelor de autostimă, de valoare personală, de adecvare şi eficienţă în abordarea

realităţii. Autoeficienţa este perceperea propriei capacităţi de a produce şi regla evenimentele

vieţii. Persoanele care au standarde interne exagerat de ridicate se autopedepsesc sever atunci

când nu reuşesc să le atingă şi de aici pot rezulta sentimente de depresie, descurajare,

autodevalorizare. Bandura subliniază că persoanele cu sentimentul autoeficienţei scăzut pot să

se refugieze în alcool, să se resemneze sau să se refugieze într-o lume de fantasme. Aceste

persoane se simt neajutorate, incapabile să influenţeze evenimentele, consideră că toate

eforturile lor sunt inutile. Subiecţii sunt dependenţi şi anxioşi. Când întâlnesc un obstacol

renunţă la tentativele de a-1 depăşi sau nici măcar nu încearcă să-1 depăşească. Persoanele cu

sentimentul autoeficienţei ridicat au următoarele caracteristici: sunt capabile să facă faţă în

mod adecvat încercărilor vieţii; pentru că ele se aşteaptă la succes, ele vor persevera în

tentative de depăşire a obstacolelor; au o mare încredere în forţele proprii şi nu sunt blocate

de dubitaţii; au performaţe ridicate în activitate. Bandura consideră că modul în care omul îşi

apreciază nivelul de autoeficienţa depinde de: nivelul performanţelor anterioare; obsen’area

succesului altor persoane (mai ales dacă sunt asemănătoare cu noi); întăreşte sentimentul

autoeficienţei; persuasiunea verbală poate creşte nivelul autoeficienţei (şi invers, în funcţie

de conţinutul acesteia); nivelul de activare internă.Oamenii sunt mai înclinaţi să se aştepte la

succes atunci când nu manifestă reacţii dezadaptative, de supraactivare în condiţii de stres.

4. Stadiile învăţării modelate

După Bandura, modelarea se dezvoltă odată cu vârsta şi maturizarea, în copilărie, modelarea

se limitează la imitaţia directă pentru că la copii nu s-au dezvoltat încă abilităţile cognitive şi

sistemele imaginative (reprezentaţional) şi verbal, care stau la baza învăţării modelate, în

cazul copiilor, este necesar un număr mai mare de repetări pentru ca aceştia să reproducă un

anumit comportament observat (cam în jurul vârstei de 2 ani apar primele comportamente

imitate).

5. Modificarea comportamentului învăţat

Prin intermediul teoriei sale asupra învăţării sociale, Bandura urmăreşte un scop practic

imediat, şi anume găsirea celor mai eficiente modalităţi de modificare a comportamentului

indezirabil sau anormal. Dacă modelarea reprezintă modalitatea de bază în învăţarea unor

comportamente, tot prin intermediul modelării se poate modifica un comportament nedorit.

Astfel, de pildă, Bandura a utilizat metoda modelării pentru înlăturarea unor frici sau fobii

(exemplu: un copil cu fobie de câini a fost pus să urmărească, de la o distanţă sigură, cum alt

copil de aceeaşi vârstă se joacă cu un câine). Deşi abordarea lui Bandura se referă la

comportamentul manifest, odată cu trecerea timpului, autorul a început să fie tot mai mult

preocupat de variabilele cognitive, mai precis de autoeficienţă. Un subiect care şi-a rezolvat

prin intermediul modelării fobia de şerpi, de pildă, îşi modifică nu numai comportamentul

manifest ci şi atitudinile, manifestând mai mult autoeficienţă în situaţiile care îi produceau

înainte anxietate.

In încheiere, trebuie să subliniem faptul că Bandura era de părere că un comportament uman

este controlat atât de subiectul însuşi, prin intermediul operaţiilor şi proceselor cognitive cât şi

de mediu, prin intermediul stimulărilor de natură socială. El îşi denumeşte poziţia

„determinism reciproc‖ şi arată că „oamenii nu sunt nici obiecte pasive, controlate de forţe

externe, nici subiecţi absolut liberi care pot face şi deveni ceea ce vor‖.

5.3.ORIENTAREA UMANISTĂ ÎN PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII: A.Maslow; C.Rogers

1. Caracteristica generală a orientării umaniste

Vreme de aproape o jumătate de veac, psihologia a fost dominată de două mari şcoli: şcoala

psihanalitică, care punea accentul pe componenta instinctivă, iraţională, inconştientă a fiinţei

umane şi şcoala behavioristă, care îi considera, în esenţă, pe oameni nişte fiinţe mecanice,

controlate din exterior, dependente de mediul înconjurător. Reorientateă către uman

câştigând tot mai mult teren în psihologie, spre jumătatea secolului XX apare o nouă orientare

psihologică numită psihologia umanistă.

Considerată de unul dintre iniţiatorii ei, Abraham H. Maslow (1908 – 1970), a treia forţă în

psihologie, încă de la început psihologia umanistă a reprezentat o reacţie împotriva celorlalte

două mari orientări existente şi practicate în Occident. Behaviorismul şi psihanaliza, taxate ca

incapabile de a studia şi mai ales de a soluţiona problematica reală, concretă a omului

contemporan, aflat în faţa multor dileme şi contradicţii: „Eu cred că psihologia umanistă‖,

scrie Maslow, „trebuie să se ocupe mai mult de problemele importante ale poziţiei Omului în

lumea de azi şi spun acest lucru deoarece toate problemele importante ale omenirii – război şi

pace, exploatare şi fraternitate, ură şi dragoste, boală şi sănătate, înţelegere şi conflict,

fericire şi nefericire – conduc la o mai bună înţelegere a naturii umane şi la o psihologie cu

aplicaţii directe pentru viaţă omului‖ La rândul ei, Charlotte Bruhler (1893 – 1974) susţinea că

„psihologia umanistă se vrea a fi o soluţie la problemele umane ale timpului nostru: cum să

trăieşti o viaţă plină de succes şi cum să construieşti relaţii mai satisfăcătoare între oamenii

acestei lumi‖

Concepţia lui Maslow asupra personalităţii

Dragostea lui Maslow pentru muzică şi atracţia pentru academicienii şi politicienii liber-

cugetători se sprijinea pe devotamentul său iniţial asupra studiului comportamentelor

neschimbătoare ale animalelor. A demonstrat că în comportamentul sexual al maimuţelor

există de fapt un joc al dominării. Deşi a ajutat la stabilirea unui interes în „ierarhiile

dominării‖ la primate, Maslow a abandonat în cele din urmă activitatea.

Fiind preocupat de câştig în perioada depresiunii economice, Maslow a intrat la Medicină. Ca

de obicei, datorită motivaţiei extrinseci, Maslow s-a plictisit repede şi a renunţat. Având în

faţa o piaţă a muncii slabă, şi refuzul unei cercetări datorită antisemitismului, Maslow era

pregătit să accepte orice. Spre fericirea lui, psihologul EdwardL. Thorndike a devenit interesat

de munca lui. Thoradike lucra la Teachers College din cadrul Univ. Columbia şi era autorul

„legii efectului‖, un principiu de bază al învăţării, în loc să urmărească pisicile cum scăpau din

cuşti, avea planuri mai.mari pentru aplicarea psihologiei şi a primit 100.000$ pentru punerea

lor în aplicare. Maslow se putea întoarce la New York să-şi continue cercetarea şi în acelaşi

timp să-şi câştige şi existenţa.

Chiar şi atunci când studia animalele în Wisconsin, Maslow a devenit interesat de disputa

Freud-Adler. New-York-ul se afla în cea mai fascinantă perioadă a psihologiei personalităţii:

Horney, Fromm, Adler şi alţii, printre care şi Koffka, reprezentat al psihologiei globale. Dintre

aceştia Adler a avut un impact mai mare asupra sa. Când s-a prezentat la una din conferinţele

lui, a fost plăcut surprins să găsească o sală aproape goală. Având o competiţie slabă pentru a-i

capta atenţia lui Adler, cei doi au devenit apropiaţi. Fără îndoială, noţiunile lui Adler, cum ar

fi: interesul social, lupta pentru superioritate şi ideea „puterea creaţiei individuale‖, l-au

influenţat puternic pe Maslow.

Psihologia gestaltistă a contribuit probabil cel mai mult la evoluţia intelectuală a lui Maslow,

fiind preocupată iniţial cu percepţia şi susţinea ideea că percepţiile simple sunt întreguri

realizate din părţi integrate. Pot fi luate în considerare părţile sau întregul, dar niciodată la un

loc. Aşa că, la fel ca şi într-un mozaic, amănuntele ce formează feţele şi figurile din lucrările

de artă, pot fi apreciate ca întreg sau pe părţi. Mai important, părţile şi întregul sunt entităţi

separate, dar sunt fără scăpare legate între ele: întregul este format prin integrarea părţilor în

aşa fel încât părţile şi întregul nu pot exista separate una de cealaltă. Teoria gestaltistă era

compusă din legi de organizare care explicau cum părţile formau întreguri. Această idee a

întregului a devenit fundamentală pentru Maslow. Pentru a o demonstra, a făcut o analogie

referitoare la studiul stomacului. Stomacul poate fi examinat prin extragerea dintr-un cadavru

şi examinarea sa ca şi când ar funcţiona independent de corpul din care a fost luat. Alternativ,

stomacul poate fi studiat în organisme vii. Pentru Maslow, cea din urmă variantă e de preferat,

deoarece stomacul nu poate fi pe deplin înţeles în afara corpului în care e integrat. La nivelul

motivaţiei, în cadrul stomacului, nu stomacului îi e foame, ci individului.

Pentru Maslow, factorii motivaţionali sunt suportul personalităţii. Motivaţie provine din

cuvântul rădăcină „motiv‖ şi se referă la procesul prin care organismele sunt împinse spre

scopuri. Nevoile sunt tensiuni simple care cer a fi satisfăcute. Foamea este un exemplu.

Conceptul de „nevoie‖ este tradiţional şi pare uşor de înţeles, însă Maslow a considerat că este

un concept ambiguu. Putem fi induşi în eroare observând anumite comportamente şi

atribuindu-le unei anumite nevoi. Spre exemplu, oamenii cărora nu le este foame, dar

mănâncă, nu îşi satisfac nevoia de foame, ci nevoia de securitate. Maslow şi-a susţinut punctul

de vedere că un comportament, gând sau sentiment dat poate apărea datorită mai multor

motivaţii.

Maslow oferă două răspunsuri la întrebarea: „Pot oamenii trăi numai din pâine?‖ Răspunsul este

„Da, atunci când nu există deloc pâine‖, şi „Nu, atunci când este pâine din belşug‖. Se poate

lua exemplul oamenilor înfometaţi care se gândesc numai la mâncare, visează numai la

mâncare. Pentru ei, orice alt interes nu este important. Viaţa însăşi e definită prin „a mânca‖.

Oricum, tabloul e diferit atunci când oamenii sunt hrăniţi, când mâncarea e din abundenţă.

Satisfacerea foamei determină oamenii să-şi urmărească şi alte nevoi, care încep să domine

individul, luând locul foamei. După ce şi acestea sunt satisfăcute, alte nevoi le iau locul.

Maslow a stabilit o ierarhie a trebuinţelor sau nevoilor, pornind de la nevoile biologice, până la

nevoile cele mai abstracte:

Trebuinţele fiziologice cuprind necesităţile biologice pentru apă, oxigen, proteine, vitamine,

temperatura normală a corpului, somn, sex, exerciţii fizice şi altele. Acestea pot fi considerate

mai mult impulsuri decât nevoi.

Trebuinţa de securitate / siguranţă include protecţia, stabilitatea, structura, legea, ordinea,

libertatea. Această nevoie poate fi urmărită în reacţiile negative foarte puternice ale copiilor

mici, la orice schimbare neaşteptată în jurul lor. Aceste reacţii la copii sau la adulţi la diferiţi

stimuli sugerează activarea acestei nevoi. Se poate observa similitudinea cu ideea adusă de

Karen Horney, referitoare la „anxietatea de bază‖.

Trebuinţa de dragoste şi apartenenţă orientează persoana spre relaţii afectuoase cu cei din

jur şi spre o anumită poziţie în familie sau în grup. Maslow a studiat aşa numitele „sensitivity

groups‖, ansambluri de oameni ce se întâlneau pentru a-şi destăinui sentimente intime şi

pentru a deveni apropiaţi. Maslow a văzut în acest curent o creştere a nevoii de contract

interpersonal şi intimitate dintre oamenii.

Trebuinţa de stimă este împărţită în două categorii: 1) dorinţele personale de acceptabilitate

autoritate competenţe, realizare, încredere, independenţă şi libertate; 2) dorinţa de respect

din partea altor oamenii incluzând atenţia, recunoaşterea, aprecierea, statusul, prestigiul,

faima, dominaţia şi demnitatea. Satisfacerea acestor nevoi dă naştere sentimentelor de

autovaloare, încredere în sine şi putere psihologică. Dar încurcarea satisfacerii acestor nevoi

produce sentimente de inferioritate, slăbiciune şi neajutorare, care duc la descurajare,

compensare sau nevroză.

Cea mai importantă năzuinţă este „nevoie de actualizare a sinelui”, „dorinţa de auto

împlinire… tendinţa omului de a-şi realiza potenţialul‖. Această forţă puternică poate fi

atribuită dorinţei de a deveni cât mai mult ceea ce suntem, de a realiza cât mai mult din ceea

ce suntem capabili. Oamenii se simt într-un fel constrânşi să devină ceea ce pot să devină, fie

atlet, părinte, jurnalist. Muzicieni simt nevoia de a face muzică, artişti să picteze, poeţii să

scrie. în manifestarea acestui proces de actualizare a sinelui oamenii diferă cel mai mult.

Deoarece fiecare persoană e diferită, ceea ce fiecare persoană simte că trebuie să devină e

unic.

Maslow a numit primele patru nevoi de bază „nevoi deficienţă‖ (d-needs), deoarece în

împlinirea lor este inclus şi mediul, pentru ca persoana să evite boala fizică şi

neadaptarea psihologică. Citând dovezi din cercetări, Maslow a ajuns la concluzia că apetitul

sau preferinţele culinare individuale sunt un indiciu foarte clar cu privire la nevoile fiziologice

sau deficitele organismului. Dacă în corp o substanţă biochimică anume lipseşte, individul va

încerca să satisfacă deficienţa prin dezvoltarea unei pofte faţă de elementul nutriţional lipsă.

Maslow a găsit sprijin pentru această teorie în teoria homeostaziei a lui Walter Cannon. Prin

homeostazie se înţelege tendinţa organismului de a menţine constanţi parametrii mediului

intern, restabilindu-le nivelul când acesta este perturbat de o influenţă externă. Maslow a

constatat următoarele: 1) oamenii tânjesc permanent la satisfacerea lor; 2) lipsa îmbolnăveşte

oamenii sau opreşte dezvoltarea lor; 3) satisfacerea vindecă boala produsă de deficienţă; 4)

proviziile stabile previn aceste boli; 5) oamenii sănătoşi nu au deficienţă.

Nevoia de actualizare a sinelui tinde să nu apară până ce nu există o satisfacere anterioară a

nevoilor fiziologice, de siguranţă, de dragoste şi de stimă. Insă chiar şi satisfacerea nevoilor de

bază nu e suficientă pentru a garanta apariţia acestui proces de actualizare a sinelui.

Persoanele care se află în cadrul acestui proces psihologic arată o satisfacere suficientă a

nevoilor de bază. Pe deasupra nu sunt bolnavi, îşi folosesc pozitiv capacităţile şi motivaţia este

legată de un set de valori persoanele. Actualizarea sinelui nu se referă la compensarea

deficitelor, ca în cazul nevoilor-D, ci privesc mişcarea ascensională, optimizantă dincolo de

anumite standarde.

Maslow a ierarhizat trebuinţele / nevoile de bază intr-o „piramidă” a trebuinţelor / nevoilor.

Nevoile de la bază sunt predominante, cer satisfacerea lor imediată. Ele apar mai devreme în

procesul de dezvoltare şi cer satisfacerea imediată. O deficienţă într-o nevoie de la baza

piramidei domină funcţionarea personalităţii până când e satisfăcută. Numai atunci persoana e

eliberată să se adreseze nevoii care e mai sus în piramidă. Nevoia de siguranţă e mai puternică

decât nevoia de dragoste, dar foamea le domină.

Maslow susţine că în societatea actuală, satisfacerea trebuinţelor unei persoanei de rând,

poate fi în proporţie de 85% din fiziologice, 70% de siguranţă, 50% dragoste, stima şi doar, 10%

de actualizare a sinelui. De asemenea, oamenii nu trebuie să-şi

satisfacă în proporţie de 100% o nevoie pentru ca următoare să apară. Dacă nevoie de dragoste

e satisfăcută în proporţie de 10%, nevoia de stimă nu apare deloc, dar la o proporţie 25%,

nevoia de stima apare cu doar 5%.

Există bineînţeles şi excepţii la apariţia nevoilor în această ordine. Romeo şi Julieta şi-au dat

viaţa pentru dragostea. Mahatma Ghandi a fost dispus să-şi nege siguranţa şi trebuinţele

fiziologice pentru valori înalte, ca demnitatea personală, egalitatea socială şi libertatea

politică. El a fost capabil să-şi nege trebuinţele de la baza piramidei treptat, concentrându-se

asupra valorilor mai importante. Ghandi a fost aruncat într-un lagăr de concentrare şi chinuit

prin intermediul torturii, înfometării şi epuizării.

Cel mai tipic exemplu de inversare al nevoilor este atunci când trebuinţa de dragoste este

satisfăcută o dată cu trebuinţa de stimă. Persoana care crede că satisfacerea trebuinţei de

stimă implică şi dragostea, poate adopta atitudinea că iubirea vine doar la cei puternici,

respectaţi şi temuţi. Pentru o astfel de persoană, trebuinţa de a fi un obiect al afecţiunii este

întâlnită prin afişarea unei măşti a încrederii, şi susţinerea convingerii că această mască atrage

„dragostea‖. Este posibilă de asemenea dispariţia completă a unei nevoi, în cazul unui individ

antisocial (psihopat), spre exemplu, a cărui sete de dragoste din copilărie nu a fost niciodată

potolită şi deci o perioadă critică în dezvoltarea acestui individ a fost ocolită. De asemenea

nivelul de aspiraţie al unui individ poate fi redus permanent. Spre exemplu, o persoană care a

trăit în şomaj sau în sărăcie groaznică mai mult timp, poate continua să caute doar satisfacţii

minime în viaţă, cum ar fi obţinerea mâncării sau a adăpostului.

Maslow a încercat să înţeleagă valorile sădite în natură prin observarea esenţei culturii omului.

Doar alegerile, gusturile şi judecatele unei fiinţe umane sănătoase ne vor spune multe despre

ceea ce este bun pentru întreaga omenire în lunga ei existenţă. Maslow a studiat cele mai

importante personalităţi umane, definindu-le ca fiind acele persoane sănătoase din punct de

vedere psihic, al maturităţii şi desăvârşirii lor. El a desemnat câteva din aceste personalităţi,

capacităţile şi talentele care-i ajută să facă ceea ce pot ei mai bine şi care îi ajută să se

dezvolte la nivel superior. Ei trăiesc după povăţuirea lui Nietzsche „Fiţi, deveniţi ceea ce

sunteţi (cu adevărat)!‖

Caracteristicile comune marilor personalităţi sunt următoarele: perceperea clară, eficientă a

realităţii şi relaţii confortabile cu aceasta; aşteptări / expectanţe de la sine, de la alţii şi de la

natură; spontaneitate, simplitate, naturaleţe; centrarea pe problemă (dacă intervine ceva

străin, ei considera că au o misiune de îndeplinit în legătura cu acel „ceva‖; detaşare şi nevoia

de intimitate; caracter puternic şi independenţă relativă faţă de mediu; continua împrospătare

a aprecierii; experienţa mistică de vârf; „Gemeinschaftsgefuehl‖ – sentimentul comunitar de

înrudire şi de identificare cu rasa umană (acelaşi cuvânt german utilizat de către Adler şi mai

târziu prin „interes social‖; relaţii personale cu ceilalţi (puternice, dar limitate ca număr);

structura caracterială democratică; discriminare etică între bine şi rău, metode; sens filozofic;

creativitate; transcendenţa în oricare culturi particulare; imperfecţiuni: uneori nechibzuit,

nepoliticos din punct de vedere social, rece, plictisit, iritat, încăpăţânat, uită repede, indispus,

prostuţ, mânios, mândru în aparenţă, naiv, anxios, vinovat, neadaptat.

Maslow este de părere că aceste trebuinţe formează o ierarhie separată: nevoia de cunoaştere

este mai puternică decât nevoia de a înţelege. între cele două ierarhii de trebuinţeexistă o

interacţiune reciprocă. Astfel, este imposibil ca un subiect să devină autoactuâlizat dacă

trebuinţele sale de cunoaştere sau înţelegere nu sunt satisfăcute. Maslow arată că există şi

excepţii de la ierarhia trebuinţelor: astfel, oamenii care s-au dedicat unei cauze cu preţul

vieţii şi-au negat trebuinţele fiziologice sau pe cele de securitate.

C. Rogers: teoria fenomenologică a personalităţii

Teoria personalităţii elaborată Cari Rogers, în 1959, a constituit una dintre primele

provocări reale la adresa abordărilor psihanalitice şi psihometrice ale personalităţii. Rogers

consideră că aceste viziuni asupra personalităţii sunt foarte limitate, prezentând idei

foarte înguste în legătură cu potenţialul uman. Pentru teoreticianul psihanalist, o

personalitate sănătoasă este, pur şi simplu, una care a reuşit să reducă tensiunile dintre

părţile sale distincte, până la un nivel pe care îl poate stăpâni, iar pentru teoreticienii

psihometriei, simpla absenţă a simptoamelor unei tulburări sugerează că individul este

sănătos mintal. {

Nevoile umane. Rogers consideră că există o parte mai bună a personalităţii umane, care se

manifestă prin năzuinţa continuă spre creştere şi dezvoltare, în care oamenii sunt angajaţii în

permanenţă (dacă nu sunt tulburaţi sau sub tensiune). El susţine că fiinţele umane au o

necesitate fundamentală de a-şi dezvolta potenţialul cât mai mult posibil şi, din activitatea sa

clinică, deduce că probleme nevrotice sau psihotice se dezvoltă atunci când acest aspect al

personalităţii unei fiinţe umane este în mod consecvent reprimat. Rogers se referă la acest

lucru folosind termenul nevoie de auto actualizare ~ necesitatea de actualizare sau de

realizare a potenţialului propriu. Deoarece această necesitate este atât de importantă, Rogers

susţine că evaluăm, prin prisma ei, toate experienţele noastre de viaţă. Experienţele care ne

încurajează dezvoltarea sunt cele pe care le percepem ca pozitive sau utile, pe când pe cele

care ne inhibă sau ne suprimă autoactualizarea le percepem ca negative sau neplăcute.

Deoarece fiecare individ are capacităţii şi tendinţe diferite, fiecare îşi elaborează propriul set

de valori specifice, care sunt, deseori, similare cu ale altora, chiar dacă nu perfect identice.

Conceptul de sine. O altă diferenţă între viziunea lui Rogers şi abordările psihanalitice şi

psihometrice ale personalităţii este că acesta percepe personalitatea ca o unitate coerentă, şi

nu împărţită în secţiuni sau părţi separate. El îşi centrează teoria pe ideea „sinelui‖, deoarece,

în lucrul cu pacienţii săi, a constatat că aceştia aveau idei foarte clare în privinţa „eurilor lor

interioare‖, pentru care psihologul a propus denumirea de concept de sine, şi că, deseori, erau

tulburaţi de comportamentele care nu se potriveau cu ideile lor. „Nu înţeleg, nu-mi stă în fire

să fac asta‖, ar fi o remarcă tipică pentru acest tip de anxietate. Conceptul de „sine‖ este

fundamental în teoria lui Rogers asupra personalităţii. El a descoperit că mulţi dintre pacienţii

săi aveau o imagine a aceea ce doreau să fie (şinele ideal), foarte diferite de felul în care

credeau că sunt în realitate. Cu cât şinele ideal era mai diferit de şinele real, cu atât pacientul

se simţea mai anxios şi mai nefericit. Această discrepanţă între şinele ideal şi cel real este

deseori evidentă la persoane care suferă de boli digestive. In cartea sa,Grăsimea este o

problemă feminină, Susie Orbach susţinea că bolile digestive, cum ar fi bulimia şi anorexia

nervoasă, apar ca urmare a importanţei acordate frumuseţii şi zvelteţii în societatea

occidentală. Femeile sunt continuu sub presiunea imaginii felului în care ar trebui să arate, iar

respectul lor de sine este legat de succesul pe care îl au în hrănirea şi îngrijirea altora.

Pregătirea mâncării este, şi ea, o cale de exprimarea a personalităţii. Cei care suferă de

anorexie au deseori imagini corporale anormale, considerându-se graşi atunci când sunt extrem

de slabi. în parte, terapia lui Orbach constă în modificarea imaginii de sine a suferinzilor,

pentru a aduce imaginea sinelui ideal mai aproape de şinele real.

Preţuirea. Cealaltă necesitate a personalităţii umane pe care Rogers a evidenţiat-o

este necesitatea preţuirii. El susţine că orice fiinţă umană trebuie să fie preţuită de alte

persoane, preţuire care să se manifeste fie prin dragoste, afecţiune sau chiar simplu respect.

Pentru că este vorba, într-adevăr, de o necesitate, şi nu de un element fără de care să ne

putem descurcă, este foarte important ca omul să găsească această preţuire şi, în unele cazuri,

acest lucru poate deveni atât de important, încât să interfereze cu nevoia de autoactualizare.

După Rogers, în aceste condiţii, individul începe să aibă probleme.

Condiţii de valorare. In general, cei din jur au tendinţa de a condiţiona preţuirea de un

comportament „adecvat‖. Cu alte cuvinte, ei admiră o persoană dacă aceasta se comportă

într-un anumit fel. Aceasta înseamnă că fiecare persoană ştie care sunt tipurile de

comportament care pot şi care nu pot câştiga preţuirea celorlalţi. Aceste idei sunt cunoscute

sub denumirea de condiţii de valorare şi sunt foarte importante în ghidarea comportamentului

individual, deoarece ele conduc individul spre tipurile de comportament aprobate de societate.

Când aceste condiţii de valorare impun individul să acţioneze pe căi cu totul opuse

comportamentului de autoactualizare apreciat pozitiv de persoana respectivă, atunci

apare ameninţarea, pentru că necesitatea de autoactualizare a individului este ameninţată.

Aceasta produce anxietate, deoarece omul devine conştient (chiar dacă acest lucru nu-i este

foarte clar) că există o lipsă de concordanţă între acţiunile şi valorile sale.

Mecanisme de apărare. Datorită ameninţării produse de această neconcordanţă, individul

dezvoltă mecanisme de apărare, care protejează şinele de confruntare cu situaţia reală.

Aceste mecanisme de apărare sunt de două tipuri: negarea (adică refuzul de ă admite că există

vre-o neconcordanţă) şi distorsionarea(adică falsificarea sau modificarea amintirii experienţei

neplăcute, pentru a deveni mai puţin ameninţătoare). De aici se pot dezvolta uneori probleme

psihice serioase, deşi majoritatea persoanelor utilizează puţin aceste mecanisme de apărare în

viaţa cotidiană.

Rogers a văzut personalitatea ca pe un fel de „mască‖ pe care o folosim în raport cu alte

persoane, în viaţa cotidiană. El afirma că este important faptul ca această „mască‖ să fie

similară „sinelui interior‖ real, pentru că, în caz contrar, omul ar fi considerat drept un

prefăcut. Dar chiar dacă personalitatea se potriveşte cu şinele interior, nu este totuşi identică,

şi fiecare fiinţă umană este singura care ştie cum este pe dinăuntru.

Preţuirea necondiţionată. După Rogers, dezvoltarea unei personalităţi sănătoase presupune

inexistenţa conflictelor între „condiţiile de valorare‖ şi imboldul lăuntric de autoactualizare,

deoarece pentru majoritatea indivizilor există cel puţin una sau două persoane, în decursul

vieţii, care le oferă o preţuire necondiţionată. Cu alte cuvinte, individul ştie că există cineva,

sau a existat cineva în trecut, care ţine la el indiferent de comportamentul său. Preţuirea

necondiţionată este deosebit de valoroasă, pentru că eliberează individul de necesitatea de a

căuta tot timpul aprobarea socială, dându-i în schimb libertatea de a-şi explora talentele,

înclinaţiile şi capacităţile. Cu alte cuvinte, oamenii îşi pot exprima necesitatea de

autoactualizare fără să aibă grijă de dezaprobările sociale pe care le-ar putea produce.

Rogers insistă că majoritatea, dacă nu toţi pacienţii săi nevrotici, aveau părinţi care nu le-au

dat copiilor lor sentimentul puternic de a fi iubiţi şi apreciaţi în mod absolut, în schimb le-au

condiţionat întotdeauna dragostea de „buna purtare‖. Acest lucru, aprecia el, a transmis

copilului mesajul că nu era iubit deloc şi că părinţilor le-ar fi plăcut, de fapt, un alt copil,

ideal, care să nu fie niciodată obraznic. Prin urmare, aceşti copii au crescut cu năzuinţa de a fi

admiraţi de alţii, neglijându-şi în acest timp autoactualizarea. Astfel de persoane tind să aibă

standarde ridicate de comportament, foarte nerealiste, altfel spus, conceptul lor de sine ideal

nu se mai corelează deloc cu şinele real.

5.4. TEORII PSIHOMETRICE ALE PERSONALITĂŢII: R. Cattell; H. Eysenck; G. Allport

R. Cattell şi teoria factorială a personalităţii

R. Cattell afirma că ,,Personalitatea este cea care permite o predicţie asupra a ceea ce va

face o persoană într-o situaţie dată”

Ţinta lui Cattell în studiul său asupra personalităţii este de a prevedea comportamentul, de a

prevedea ceea ce o persoană va face ca răspuns la stimulul unei situaţii. El nu face referire la

modificarea comportamentului de la nedorit la dorit sau de la anormal la normal, ceea ce a

fost scopul multor teoreticieni despre care am discutat deja. Subiecţii lui Cattell erau oameni

normali ale căror personalităţi le-a studiat şi nu tratat. Cattell credea că este imposibil (sau cel

puţin neînţelept) să încerci să schimbi o personalitate înainte de a înţelege în detaliu ce

trebuie schimbat.

Teoria lui Cattell despre personalitate nu a avut originea într-o situaţie clinică. In schimb

abordarea sa este riguros ştiinţifică, dovedind observarea comportamentului şi adunarea a

numeroase date asupra fiecărui subiect, în cercetarea lui Cattell nu este neobişnuit ca peste 50

de tipuri de măsurări să se facă la un subiect.

Aspectul specific al abordării de către Cattell este ceea ce face cu datele obţinute. El aplică

procedeul statistic al analizei factoriale ce implică evaluarea relaţiilor dintre fiecare pereche

posibilă de măsurători luate de la un grup de subiecţi pentru determinarea factorilor comuni.

Dacă 2 măsurători arată o corelaţie ridicată, Cattell este sigur în sugerarea că măsoară aspecte

similare sau legate între ele ale personalităţii. Cattell numeşte aceşti factori „trăsături‖ pe

care le vede ca şi elemente mentale ale personalităţii. Numai când cunoaştem trăsăturile

caracteristice ale unei persoane putem prevedea cum va acţiona acea persoană într-o situaţie

dată. Pentru a înţelege deplin o persoană trebuie apoi să putem descrie în termeni precişi

modelul (şablon) trăsăturilor ce definesc acea persoană ca individ.

Modul Iui Cattell de abordare a trăsăturilor personalităţii

Cattell a definit trăsătura ca o relativă permanentă tendinţă de reacţie, alcătuind unităţile

structurale de bază ale personalităţii. A clasificat trăsăturile în câteva moduri. O trăsătură

comună este cea pe care o are oricine într-o anumită măsură. Inteligenţa, extrovertirea,

sociabilitatea sunt exemple de trăsături comune. Oricine are aceste trăsături, dar unii le au

într-un grad mai mare decât alţii. Motivul pentru care Cattell a sugerat că aceste trăsături

comune sunt universale este acela că oamenii au un potenţial ereditar similar şi sunt supuse

unor presiuni sociale similare, cel puţin în interiorul aceleiaşi culturi.

Oamenii diferă ca urmare a faptului că au în măsură diferită aceste trăsături comune. De

asemenea diferă datorită trăsăturilor unicepe care le au; acele aspecte ale personalităţii pe

care le deţin puţini alţi oameni. Trăsăturile unice sunt vizibile în atitudinile şi interesul nostru.

De exemplu, o persoană poate avea un interes exagerat pentru fluturi, altul poate fi pasionat

în favoarea interzicerii goliciunii picioarelor în public.

Al doilea mod de clasificare a trăsăturilor este acela de a le împărţi în trăsături de abilitate,

de temperament şi dinamice.

Trăsăturile de abilitate determină cât de eficientă va fi o persoană în munca pentru atingerea

scopului propus. Inteligenţa este o trăsătură de abilitate; nivelul nostru de inteligenţă ne ajută

să decidem cât de mult ne vom strădui să ne atingem scopul, cum ar fi de exemplu absolvirea

facultăţii.

Trăsăturile de temperament descriu stilul general şi tonul emoţional al comportamentului

nostru – de exemplu cât de perseverenţi, uşuratici sau iritabili suntem. Aceste trăsături

afectează modul în care reacţionăm la o situaţie dată.

Trăsăturile dinamice sunt forţele dinamice ale comportamentului nostru şi definesc motivaţia,

interesul, ambiţia.

Al treilea mod de clasificare a trăsăturilor – trăsături de suprafaţă şi trăsături sursă (profunde)

– este în funcţie de stabilitatea, permanenţa lor.

Trăsăturile de suprafaţă sunt caracteristici ale personalităţii ce sunt în legătură unele cu

altele, dar nu sunt un factor al personalităţii pentru că nu sunt determinate de o singură sursă.

De exemplu, câteva elemente de comportament cum sunt anxietatea, indecizia, teama

iraţională sunt trăsături de suprafaţă ale nevroticismului.

De o mai mare importanţă sunt trăsăturile sursă, factori unitari ai personalităţii, care sunt

mult mai stabili şi permanenţi. Fiecare trăsătură sursă dă naştere unui aspect al

comportamentului. Ele sunt factori individuali ce se combină pentru explicarea trăsăturilor de

suprafaţă.

După origine, trăsăturile sursă se clasifică în trăsături structurale sau de mediu înconjurător.

Trăsăturile structurale îşi au originea în condiţiile biologice, dar nu sunt neapărat înnăscute.

De exemplu, băutul alcoolului poate da naştere comportamentelor ca: lipsa de grijă,

flecăreala, vorbirea mormăită. Analiza factorială va arăta care din aceste caracteristici sunt

trăsături sursă.

Trăsăturile determinate de mediu derivă din influenţele asupra noastră a mediului social şi

fizic. Ele sunt trăsături învăţate şi comportamente ce-şi pun pecetea asupra personalităţii.

Comportamentul unei persoane dintr-un ghetou din interiorul unui oraş este modelat diferit de

comportamentul cuiva din clasa de sus, dintr-un mediu luxos. Un ofiţer militar de carieră are

un alt mod de comportament decât un muzician de jazz. Astfel vedem că Cattell a recunoscut

interacţiunea dintre persoană şi variate situaţii.

Trăsăturile sursă – factorii de bază ai personalităţii

După mai mult de 2 decenii de intensă cercetare pe baza analizei factoriale, Cattell a

identificat 16 trăsături sursă ca şi factori de bază ai personalităţii. Aceşti factori sunt probabil

cel mai bine cunoscuţi în forma în care sunt cel mai des utilizaţi, în Testul obiectiv de

personalitate numit ―16 factori de personalitate‖ (16 PF).

Este important să ne reamintim că în sistemul lui Cattell aceste trăsături sursă sunt elemente

de bază ale personalităţii, aşa cum atomul este unitatea de bază a lumii fizice.

Cattell a argumentat că psihologii nu pot genera legi despre personalitate sau să o înţeleagă pe

deplin fără a fi în stare să descrie precis natura acestor elemente.

Influenţa eredităţii şi a mediului

Cattell a arătat un mare interes pentru relativa influenţă a mediului şi eredităţii în modelarea

personalităţii. A cercetat importanţa eredităţii şi a mediului sau a factorilor situaţionali

statistic, comparând similarităţile găsite la gemeni crescuţi în aceeaşi familie, gemeni crescuţi

în familii diferite, copii negemeni crescuţi de aceeaşi familie sau de familii diferite. Astfel a

putut estima influenţa geneticii şi a mediului.

Pentru unele trăsături rezultatul a demonstrat că ereditatea joacă un rol important. De

exemplu, datele lui Cattell arată că 80 % din inteligenţă (factorul B) şi 80 % din timiditate vis-a-

vis de spiritul aventuros (factorul II) pot fi datorate factorului genetic. Cu acestea şi cu alte

trăsături, ereditatea a fost considerată ca o influenţă dominantă, o descoperire care 1-a

condus pe Cattell să argumenteze în favoarea unei înmulţiri selective pentru a se naşte o

populaţie mai inteligentă.

In general Cattell a concluzionat că 1/3 din personalitatea noastră este determinată genetic şi

2/3 este determinată de influenţa factorului social şi de mediu.

Dezvoltarea personalităţii

Cattell a propus 6 etape în dezvoltarea personalităţii umane. Aceste etape acoperă întreaga

viaţă de la naştere la bătrâneţe.

Copilăria mică, durând de la naştere la 6 ani, este perioada formativă cea mai importantă în

dezvoltarea personalităţii. In timpul acestei perioade, copilul este influenţat de părinţi în

comportament şi efectuarea toaletei personale. Atitudinile sociale sunt formate ca şi ego-ul,

superego-ul, sentimentul de securitate sau insecuritate, atitudinea faţă de autoritate şi

posibila tendinţă spre nevropatie. Cattell nu a fost un urmaş al lui Freud, dar a încorporat

ideile lui conform cărora anii timpurii de viaţă sunt cruciali în formarea personalităţii şi

conflictele orale şi anale pot afecta personalitatea.

între 6 şi 14 ani, perioada copilăriei, sunt puţine probleme psihologice. Această etapă

marchează începutul atitudinii de independenţă faţă de părinţi şi o dezvoltare a identificării cu

egalii (cei de o vârstă cu el). Aceasta este urmată de o perioadă de dezvoltare mult mai

tulburătoare şi stresantă: adolescenţa, între 14 şi 23 ani. Incidenţa tulburărilor emoţionale şi

delicventei creşte în timpul acestei perioade. Oamenii tineri manifestă multe conflicte pe

drumul spre independenţă, afirmarea de sine, sex.

A patra fază a dezvoltării, maturitatea, este o perioadă de satisfacţie şi productivitate în ceea

ce priveşte cariera, căsătoria, familia. Personalitatea devine mai puţin „fluidă‖ şi mult mai

stabilă în comparaţie cu etapele anterioare, iar stabilitatea emoţională creşte. Cattell a găsit

puţine schimbări în ceea ce priveşte interesul şi atitudinile în această perioadă.

Maturitatea târzie cuprinde dezvoltări ale personalităţii ca răspuns la schimbările fizice şi

sociale. Sănătatea şi vigoarea pot slăbi după 50 ani, ca şi atractivitatea, iar sfârşitul vieţii este

previzibil. In timpul acestei perioade de obicei oamenii îşi reevaluează valorile personale şi îşi

caută o nouă identitate. Aceasta este o optică similară cu a lui Jung privitor la schimbările de

personalitate din perioada de mijloc a vieţii.

Bătrâneţea, etapa finală a vieţii, presupune adaptarea la pierderi – moartea soţului, rudelor,

prietenilor; cariera pierdută la pensionare, pierderea statutului social şi un sentiment de

singurătate şi insecuritate.

Imaginea Iui Cattell asupra naturii umane

Definiţia dată de Cattell asupra personalităţii arată punctul lui de vedere asupra naturii umane.

El a scris: „Personalitatea este cea care permite o predicţie a ceea ce o persoană va face într-o

situaţie dată.‖

Pentru ca un comportament să fie previzibil trebuie să fie civilizat şi ordonat. Predicţia ar fi

dificilă fără constanţă, regularitate, consecvenţă. De exemplu, Cattell a scris că partenerul

poate prevedea de obicei cu o acurateţe considerabilă ce va face celălalt într-o situaţie dată,

pentru că comportamentul lui din trecut a fost consecvent şi ordonat. Astfel imaginea lui

Cattell asupra naturii umane dă puţin loc spontaneităţii, pentru că aceasta ar exclude

predictibilitatea. Deci voinţa liberă vis-a-vis de determinism, părerea lui Cattell pare a fi mai

mult de partea determinismului.

Cattell nu a numit nici un scop ultimativ şi necesar care domină comportamentul. Astfel nu

este loc pentru actualizarea sinelui sau altă formă ultimativă de împlinire care să ne tragă, nu

sunt nici conflictele universale sau cele instinctuale psihosexuale cele care să ne împingă

înainte. Totuşi Cattell a menţionat influenţa determinantă a primei perioade de viaţă şi a

copilăriei; dar nu avem impresia din scrierile lui Cattell că el crede că oamenii sunt prinşi de

forţele copilăriei şi sunt incapabili să modifice influenţa acestor forţe în timpul unei perioade

ulterioare de dezvoltare.

Punctul personal de vedere al lui Cattell asupra naturii umane este mai clar. In anii tinereţii, el

era optimist în ceea ce priveşte abilitatea noastră de a rezolva problemele înfruntând

societatea. A prezis că vom câştiga mai multe cunoştinţe despre mediul înconjurător şi control

asupra mediului. Oricum, realitatea nu a corespuns aşteptărilor lui Cattell şi optimismul său a

scăzut. El chiar a sugerat că natura umană şi societatea au regresat.

Eysenck H. şi teoria factorială a tipurilor de personalităţii

Gordon Allport şi Raymond Cattell au fost printre primii cercetători ai personalităţii care au

sugerat că factorii moşteniţi la naştere modelează personalitatea şi pot fi la fel de importanţi

ca factorii de mediu.

Dovezile sunt tot mai multe în susţinerea ideii că trăsăturile de personalitate sunt influenţate

de factorii ereditari. Cercetările ce susţin o legătură între moştenirea genetică şi personalitate

sunt covârşitoare, iar domeniul de studiu destinat acestei legături, genetica comportamentală,

a dobândit o acceptare şi credibilitate crescută. Indiferent cum e evaluată personalitatea – prin

chestionare de personalitate, observaţii ale comportamentului ş.a. – s-a stabilit o componentă

genetică semnificativă a acesteia. încă din perioada primei sale slujbe ca psiholog cercetător la

Mill Hill Emergency Hospital în timpul celui de-al doilea război mondial, Hans Eysenck şi-a

manifestat scepticismul faţă de abordările psihiatrice subiective. într-o cercetare statistică

asupra diagnosticelor şi tratamentelor prescrise de către psihiatri, el a adus dovezi clare

privind inconsistenţa judecăţilor mai multor psihiatri faţă de unul şi acelaşi caz clinic. Astfel,

se prefigura devotamentul pe care Hans Eysenck îl va manifesta pentru raţionamentul ştiinţific

de tip ipotetico-deductiv, raţionament bazat pe testarea unor ipoteze transpuse în predicţii

cantitative măsurabile. Preocupat de aspectele măsurabile ale personalităţii, Eysenck a fost

fidel concepţiei behavioriste, criticând vehement abordările nonempirice, netestabile şi în

consecinţă neştiinţifice asupra personalităţii: ―… personalitatea este un concept izvorât din

comportament, iar comportamentul este, prin definiţie, observabil şi măsurabil‖.

La începutul secolului, Freud era preocupat de preconştient şi de inconştient, dar în decursul

anilor ’40 şi ’50 s-au dezvoltat o serie de abordări diferite ale personalităţii. Abordarea lui

Freud eraidiografică, ceea ce înseamnă că psihanalistul avea ca scop înţelegerea modului în

care se echilibrează diferite aspecte ale personalităţii la fiecare individ. Dar alţi psihologi au

început să-şi concentreze atenţia asupra modului în care oamenii pot fi grupaţi şi comparaţi

între ei. Această abordare este cunoscută sub denumirea de abordare nomotetică a

personalităţii. Aceşti psihologi au avut o contribuţie deosebită la elaborarea testelor

psihometrice, care sunt utilizate la măsurarea caracteristicilor psihologice de tipul

inteligenţei, creativităţii sau personalităţii. Unul dintre cei mai celebri psihologi care au

adoptat această abordare a fost H.J. Eysenck.

Eysenck a fost influenţat puternic de tradiţia behavioristă. Behavioriştii susţineau că singura

modalitate de înţelegere a oamenilor dintr-o perspectivă autentic ştiinţifică este prin analiza

dovezilor obiective. în cazul oamenilor şi al animalelor, aceasta presupune simpla analiză a

comportamentului lor şi nu a aspectelor de genul gândirii sau al intenţiilor, pe care

experimentatorul nu le poate observa niciodată cu adevărat.

Totuşi, când studiem personalitatea, nu putem sta să urmărim comportamentul subiecţilor

toată ziua, pentru a descoperi ceva despre ei. (Chiar dacă am putea, când cineva este urmat

peste tot, acţiunile sale sunt diferite faţă de comportamentul normal). Astfel, Eysenck a

adoptat varianta prelevării de eşantioane din diferite aspecte ale comportamentului unei

persoane, punându-i subiectului întrebări despre felul în care se comportă în mod normal.

Testele sale au fost elaborate sub formă de chestionare şi, prin analiza rezultatelor la aceste

chestionare, cercetătorul a reuşit, în cele din urmă, să elaboreze o teorie a personalităţii

foarte diferită de cea a lui Freud.

Mult timp în colaborare cu Spitalul Maudsley şi Institutul de Psihiatrie de la Universitatea din

Londra, Eysenck a condus cercetări extinse asupra măsurării personalităţii. El este de acord cu

Cattell în privinţa faptului că personalitatea e compusă din trăsături sau factori ce pot fi

identificaţi prin analiza factorială. Influenţat de teoriile temperamentale timpurii ale lui

Galenus şi Hippocrat, W. Wundt sau C. G. Jung, şi de abordările behavioriste ale lui Pavlov,

Eysenck consideră, bazându-se pe cercetări considerabile, că toate trăsăturile de personalitate

pot fi repartizate în trei tipuri de dimensiuni. Aceste dimensiuni de personalitate sunt

combinaţii de trăsături sau factori şi le putem considera ca „superfactori‖. Cele trei dimensiuni

ale personalităţii pe care Eysenck le-a propus sunt următoarele (vezi tabelul 10.3): 1)

Extraversiune vs. introversiune (E); 2) Nevroticism vs. stabilitate emoţională (N); 3) Psihoticism

vs. controlul impulsurilor (P).

Ponderea cea mai mare a cercetărilor lui Eysenck se concentrează asupra dimensiunilor E şi N;

multe din aceste cercetări au fost destinate stabilirii bazei biologice a acestor dimensiuni.

Eysenck a descoperit că extravertiţii se diferenţiază de introvertiţi prin nivelul de bază al

activării corticale (cortical aromai); extravertiţii au un nivel mai scăzut de activare corticală

decât introvertiţii. Astfel, responsabil pentru diferenţele dintre extravertiţi şi introvertiţi

este sistemul activator reticulat ascendent, o reţea de fibre nervoase situată de-a lungul

canalului spinal, servind la stimularea cortexului şi excitarea neuronilor corticali. Datorită

nivelului lor scăzut de activare corticală, extravertiţii caută activ stimularea şi emoţia. în

opoziţie, introvertiţii se feresc de stimulare şi excitaţie, deoarece nivelul lor de activare

corticală este deja ridicat.

Eysenck a descoperit că. la baza dimensiunii nevrotism/stabilitate stă creierul visceral, o

formaţiune de la baza creierului, alcătuită din hipotalamus, hipocamp şi sistemul limbic,

responsabilă cu răspunsul fizic al organismului la activarea emoţională. Astfel, persoanele cu

un scor înalt pe scala N au un prag scăzut al activării creierului visceral, fapt care determină

intense manifestări corporale specifice (accelerarea bătăilor inimii, transpiraţie, tremurături

etc.) chiar şi la nivele mai scăzute de excitare emoţională.

Cercetările lui Eysenck pe eşantioane considerabile au demonstrat că pe baza cunoaşterii

nivelului de activare corticală se pot predica cu mare probabilitate posibilele tulburări

nevrotice cărora persoanele le pot cădea pradă. Astfel, introvertiţii, cu hiperactivarea de care

dau dovadă, sunt predispuşi distimiei (un grup de simptoame nevrotice manifestate prin

anxietate, fobii, depresie, tulburări obsesiv-compulsive), în timp ce extravertiţii, cu un nivel

scăzut de activare, sunt predispuşi tulburărilor isterice.

Eysenck susţine că oamenii, având oricare din aceste dimensiuni de personalitate, pot contribui

la bunăstarea societăţii, dar unii se vor adapta mai bine decât alţii. De exemplu, o persoană cu

un psihotism ridicat, care se caracterizează prin comportament ostil sau agresiv, fie poate

ajunge la tulburări emoţionale, fie îşi poate canaliza aceste trăsături într-o activitate

dezirabilă social, cum ar fi antrenor de fotbal american. Eysenck crede că societatea are

nevoie de diversitatea furnizată de toate tipurile şi că toţi ar trebui să avem oportunitatea de a

ne folosi cât mai bine abilităţile.

Pentru Eysenck trăsăturile şi dimensiunile sunt, determinate în primul rând de ereditate. Deşi

nu exclude influenţele mediului asupra personalităţii, cum ar fi interacţiunile familiale în

copilărie, el susţine că efectele acestora sunt limitate. Eysenck a considerat că rezultatele

cercetărilor lui infirmă importanţa influenţei familiei asupra personalităţii. Aceste cercetări s-

au concentrat în mare parte pe comparaţii întregemeniidentici (monozigotici) şi gemeni

neidentici sau fraternăli (dizigotici).Studiile au arătatcă gemenii identici se aseamănă mai mult

între ei ca personalitate decât gemeniineidentici, chiar dacă gemenii neidentici au fost crescuţi

de părinţi diferiţi şi în mediidiferite în copilărie.

Studiile pe copii adoptaţi demonstrează că personalităţile lor se aseamănă mai mult cu cele ale

părinţilor biologici decât cu cele ale părinţilor adoptivi. Aceste cercetări furnizează argumente

în susţinerea convingerii lui Eysenck că trăsăturile şi dimensiunile personalităţii sunt modelate

mai mult de moştenirea genetică decât de mediu.

Cele trei dimensiuni ale personalităţii au fost investigate în mod consistent în diverse naţiuni şi

culturi şi la diferite stadii de dezvoltare pe parcursul vieţii individului. Studii în 35 de ţări,

incluzând S.U.A., Anglia, Australia, Japonia, China, Suedia sau Nigeria, susţin rolul decisiv al

factorilor genetici asupra mediului în determinarea tipurilor de personalitate. Existenţa

aceloraşi trei tipuri în ţări atât de diferite argumentează preponderenţa factorilor moşteniţi

genetic în formarea personalităţii.

S-a descoperit că trăsăturile şi dimensiunile pe care le-a propus Eysenck rămân stabile de-a

lungul vieţii, din copilărie până la maturitate, în ciuda influenţelor ambientale şi sociale

diferite la care fiecare persoană este expusă: de exemplu, un copil introvertit tinde să rămână

introvertit şi ca adult. De-a lungul unei cariere îndelungate şi productive, Eysenck a publicat

aproximativ 50 de cărţi şi câteva sute de articole. El a dezvoltat câteva instrumente de

evaluare a personalităţii larg utilizate, incluzând Chestionarul Medical Maudsley (MMQ),

Inventarul de Personalitate Maudsley (MPI) şi Inventarul de Personalitate Eysenck (EPI). Munca

sa a fost esenţială în susţinerea rolului moştenirii genetice în descrierea şi determinarea

personalităţii.

Allport G. şi psihologia individualităţii

1. Concepte principale

Conform ideilor lui Allport, personalitatea „reprezintă organizarea dinamică în interiorul

individului a acelor sisteme psihofizice care determină comportamentul şi gândirea

caracteristică a acestuia‖. Allport este de părere că definiţiile scurte nu pot cuprinde întreaga

complexitate a conceptului de personalitate, de aceea a fost nevoie de elaborare. Un sistem

este „un complex de elemente‖ care are potenţialul pentru o activitate interactivă comună.

„Organizaţia dinamică‖ se referă la o influenţă reciprocă a forţelor interne ale unui sistem

integrat cu componentele sale strâns legate între ele. Activarea unuia dintre componentele

sistemului aduce după sine activarea celorlalte într-un mod ordonat. Personalitatea iese la

iveală într-o activitate integrată asemenea unei orchestre: dirijorul face semn cu bagheta

atenţionându-i pe violonişti să înceapă, aceştia ajung la o anumită notă, încep tobele şi aşa

mai departe până când toate componentele orchestrei sunt active. Conceptul de „psihofizic‖

ne reaminteşte că „personalitatea nu este exclusiv de natură mentală nici neurală fizică‖.

Organizarea sa atrage după sine „funcţionarea atât a psihicului cât şi a fizicului într-o unitate şi

nu pot fi separate una de alta‖. Conceptul de „determinare‖ se referă la faptul că

„personalitatea este ceva care produce altceva‖. Prin „comportament şi gândire

caracteristică‖ se înţelege faptul că activitatea şi cunoaşterea sunt unice fiecărei persoane în

parte.

Allport a avut grijă să diferenţiază personalitatea de alte entităţi psihice în aparenţă similare.

„Caracterul‖ este înlocuit câteodată cu termenul de „personalitate‖. Personalitatea este

preferată caracterului dintr-un alt motiv. Când oamenii din S.U.A. se folosesc de cuvântul

caracter, cel mai adesea se referă la standardele morale ale cuiva. „O persoană cu caracter‖

este o persoană cu o moralitate dreaptă. Deoarece ştiinţa şi morală sunt văzute ca fiind

compatibile nici mai mult nici mai puţin decât apa şi uleiul, termenul de caracter este evitat şi

este folosit cel de personalitate care nu are conotaţii morale. Allport notează despre caracter,

ce funcţionează moral, că este o preocupare îndreptăţită în studiul personalităţii. Dar, când

moralitatea sub forma caracterului este luată în considerare, ea reprezintă o parte a

personalităţii şi nu un înlocuitor al ei.

In viziunea lui Allport, trăsătura (de caracter) „este o structură neuropsihică având capacitatea

de a reda mulţi stimuli funcţional echivalenţi, şi de a iniţia şi orienta formele echivalente

(pline de înţeles) ale comportamentului‖. In termeni mai simpli, o trăsătură „orientează‖ o

persoană să reacţionează la elemente similare dar nu identice ale mediului (stimuli) de cele

mai multe ori în acelaşi fel. „O persoană ostilă‖ defineşte o categorie de stimuli a căror

influenţă asupra oamenilor este diferită. Oameni diferiţi îşi manifestă ostilitatea în diferite

moduri. Dar, indiferent de formele de manifestare, răspunsurile similare sunt solicitate şi de un

context exterior. Dacă acest context este o petrecere formală şi persoana ostilă este oaspete,

reacţia indicată este să se calmeze acea persoană indiferent ce statut are. Pe de lată parte,

Allport va fi primul care va zice că un context diferit va determina un răspuns diferit la stimuli

funcţionali echivalenţi. într-o creşă neatenţia faţă de fiecare copil este ostilă celorlalţi copii,

restricţia fizică putând fi necesară. Allport a propus următoarele caracteristici pentru trăsătura

de personalitate: are mai mult decât o existenţă nominală; este mai generală decât o

obişnuinţă; este dinamică sau cel puţin determinată în comportament; poate fi stabilită

empiric; este numai relativ independentă de alte trăsături; nu este sinonimă cu judecata

morală sau socială; poate fi observată atât în lumina personalităţii care o conţine, cât şi în

distribuţia ei în rândul populaţiei; faptele, sau chiar obişnuinţele, care sunt inconsecvente faţă

de trăsături, nu sunt o dovadă a inexistenţei acestora.

Există câteva implicaţii ale acestor caracteristici. în primul rând este evident că Allport are

convingerea că oamenii au trăsături. în al doilea rând, trăsăturile de personalitatea nu sunt

produse de funcţionalităţi imorale. în al treilea rând, trăsăturile pot determina

comportamentul. în al patrulea rând, inconsecvenţele sunt reale dar nu înseamnă că trăsăturile

nu există. Comportamentul asociat cu „bunătatea‖ poate fi nepotrivit cu unele situaţii pentru

că numai anumite situaţii necesită „bunătate‖. Inconsecvenţa poate fi aparentă pentru că

diferite comportamente pot manifesta „bunătate‖ în diverse circumstanţe chiar în interiorul

aceluiaşi context extern (uneori trebuie să fii dur pentru a fi bun). în al cincilea rând,

trăsăturile sunt mai generalizate decât obişnuinţa. O obişnuinţă este foarte specifică, ca de

exemplu aceea de a nu vorbi în timpul mesei (de a nu vorbi „cu gura plină‖). O trăsătură, prin

contrast, este mai întinsă ca înţeles, mai generală, mai variabilă. „Politeţea‖, este o trăsătură

care subsumează „a nu vorbi în timpul mesei‖. Pentru că se subordonează, „a nu vorbi în

timpul mesei‖ poate fi suspendată în interesul mai mare al „politeţii‖, dacă musafirii vorbesc

în timpul mesei, gazda va abandona această obişnuinţă pentru a fi politicoasă cu musafirii. în al

şaselea rând şi criticând teoria lui Allport, trăsăturile se pot referi la fenomene diferite dar

similare.

Trăsăturile comune „sunt acele aspecte ale personalităţii prin respectarea cărora majoritatea

oamenilor aparţinând unei culturi date pot fi avantajos comparaţi‖. Evident, Cattell şi Allport

au fost de acord în ce priveşte „trăsătura comună‖, dar Allport nu a accentuat aceste trăsături.

S-a referit la ele când a redus importanţa „dimensionalismului‖, distribuind pe fiecare de-a

lungul dimensiunilor câtorva trăsături comune. Pentru Allport, dispoziţia personală (D.p.) este

o trăsătură care este unică pentru fiecare individ în parte. D.p. înseamnă aproximativ acelaşi

lucru ca şi termenul lui Cattell de „trăsătură unică‖, în cartea sa din 1961, Allport are grijă să

folosească termenul de „trăsături comune‖ referindu-se la trăsăturile pe care toţi oamenii le

posedă, dar în diferite grade şi d.p. când se referă la trăsături specifice. Ciudat este că, pe

timpul când a scris în 1966 cea mai rodnică lucrare, folosise din greşeală termenul „trăsătură‖

cu referire la ambele categorii. Poate că în cele din urmă a propus că cititorii erau familiarizaţi

cu teoria lui şi ştiau că de cele mai multe ori când a folosit cuvântul „trăsătură‖ s-a referit la

d.p. Dispoziţiile personale pot varia în funcţie de cât de apropiate sunt de miezul personalităţii

unui individ. O dispoziţie personală cardinală este constantă şi remarcabilă în viaţa unei

persoane. Un curent ce desemnează o dispoziţie personală cardinală pe care o persoană o

posedă este adesea alegerea noastră ca singurul capabil să descrie acea persoană. Nume ale

unor personaje istorice sau fictive sunt adesea folosite pentru a ne referi la trăsături cardinale:

narcisist, sadic, creştineşte, Don Juan. Mai mulţi termeni obişnuiţi se pot referi la dispoziţiile

personale cardinale: „a fi ca un fulg‖, imoral, realist, sobru, superficial, nesuferit. O dispoziţie

personală principală este una din intrările în lunga listă a trăsăturilor folosite pentru a rezuma

personalitatea unui individ. Notăm dispoziţiile personale principale când scriem o scrisoare de

recomandare pentru o persoană. Cutare este meticulos, generos dar timid şi morocănos. Şi mai

departe de miezul personalităţii sunt dispoziţiile personale secundare, dispoziţii care sunt „mai

puţin evidente, mai puţin generalizate, puţin consistente… puţin solicitate să acţioneze… şi mai

mult periferice‖. De aceea, o persoană poate fi din când în când de ajutor, neobosit de hazlie,

ocazional melodramatică prin asta afişând dispoziţia personală secundară. Din păcate, orice

termen poate fi folosit pentru a defini oricare din cele trei tipuri de dispoziţie personală.

Allport a ţinut să sublinieze că nu este o graniţă distinctă între un tip de predispoziţie

personală şi următorul.

2. Dezvoltarea personalităţii

Allport a dedicat o mare parte a scrierilor sale. dezvoltării personalităţii faţă de majoritatea

teoreticienilor. în particular, el a valorificat noţiunea de „sine‖ şi şi-a dorit să arate cum

evoluează de-a lungul dezvoltării. Precum majoritatea teoreticienilor despre dezvoltarea

personalităţii – Freud şi Sullivan – Allport este un teoretician al stadiilor. în una dintre cele mai

importante lucrări scrise ale sale, Allport (1961) dedică un capitol noţiunii pe care el o numeşte

„simţul Eu-lui‖ formal etichetat „proprium‖, „eu aşa cum mă simt şi mă cunosc … eul ca

―obiect‖ al cunoaşterii‖.

A descris următoarele stadii de dezvoltare:

1. 1. Copilăria timpurie, primul stadiu, nu implică nici un sentiment al Eu-lui. Bebeluşii iniţial

sunt iresponsabili se pare ei însuşi de mediul lor.. Sunt, conştienţi dar nu sunt conştienţi de

sine. Dacă un copil unic ia un obiect, degetele şi obiectul sunt unul şi acelaşi lucru. Dacă se

răneşte la picior nu îşi dă seama că el şi-a provocat durerea. Se contopeşte cu mama şi

fuzionează. Mai târziu, cum deprinderile motorii ajută copilul să se descurce în această fază

timpurie, el se târăşte de jur împrejur şi loveşte în obiecte. în acest fel, el învaţă că sunt

lucruri care nu sunt .părţi ale corpului său; devine conştient de obiectele „de afară‖ dintr-o

altă lume. Oricum, încă nu ştie că este distinctă şi diferită de cealaltă lume.

2. 2. Eul corporal. Cel mai primitiv predecesor al Eu-lui merge de-a lungul celei de-a doua părţi

a primului an. Copiii arată semne ale unui eu corporal, sănătăţii ce emană din muchi,

încheieturi, tendoane, ochi, urechi şi aşa mai departe. Frustraţiile legate de organism, cum

ar fi un deget scrântit, foame nepotolită, contribuie de asemenea la aprecierea Eu-lui

corporal. Eul corporal devine fundaţia Eu-lui şi rămâne cu noi pentru totdeauna. Oricum ar fi,

este observat numai în condiţii neobişnuite.

3. 3. Identitatea de sine. Eul corpului este numai primul capitol din povestea Eu-lui. Emigrând

de-a lungul celui de-al doilea an din viaţă, al treilea stadiu al lui Allport este identitatea de

sine, continuitatea Eu-lui în trecut, şi viitor care rezultă din procesul de memorie. „Astăzi îmi

amintesc câteva din gândurile de ieri, şi mâine îmi voi aminti câteva din gândurile de ieri şi

azi, şi sigur că sunt gândurile aceleiaşi persoane ale mele‖. Pentru că toţi ne schimbăm de-a

lungul timpului, chiar şi ca adulţi, acest sentiment al continuităţii este esenţial pentru simţul

Eu-lui. învăţarea limbajului fundamentează abilitatea de a aprecia continuitatea. Cuvintele

sunt cea ce îşi aminteşte cineva şi care îl asigură că astăzi este aceeaşi persoană ca şi ieri.

Cel mai important dintre acestea este numele copilului, un cuvînt care serveşte drept o

ancoră de care corabia identităţii de sine este legată.

4. Stima de sine. Dacă eul corporal este temelia Eu-lui şi identitatea de sine cadrul său, câţiva

pereţi şi un acoperiş trebuie ridicate. Stima de sine a fost tradusă literar ca „stima în care

cineva se menţine pe sine‖. Allport este mai specific: stima de sine este mândria în profesia

cuiva şi în realizările sale. în timpul celui de-al treilea an, ce-1 de-al patrulea stadiu al lui

Allport, una dintre exclamaţiile favorite ale copilului este „Lasă-mă pe mine!‖, „Eu‖ a

evoluat dincolo de corp şi de simţul continuităţii către un sentiment al instrumentalităţii –

abilitatea de a manipula cu succes mediul înconjurător. „Pot să fac‖ implică „Sunt ceea ce

pot să fac, nu mă diminua făcând în locul meu‖. Această mândrie insistentă de a face ceva

pentru sine, se potriveşte cu ruşinea de a face alţii ceva pentru el. Născut odată cu stima de

sine este fratele său geamăn negativismul. Extinderea Eu-lui simţul corpului, al continuităţii

şi al mândriei este o mare parte din structura Eu-lui nostru, dar nu include şi cel mai

important element al mediului, ceilalţi oameni. în timpul celui de-al cincilea stadiu al lui

Allport, cuprins între 4 şi 6 ani, copilul îşi dezvoltă un al patrulea aspect al Eu-lui, o

componentă egocentrică. Copiii cred că Moş Crăciun şi chiar Dumnezeu există ca să îi

servească pe ei. Această extindere a Eu-lui se lărgeşte încât să includă toate aspectele

semnificative ale mediului, inclusiv oameni, acum, familia şi şinele sunt una. Sunt ca o

conştiinţă extremă care poate ataca copilul.

5. 5. Imaginea de sine. Strâns legat de relaţia cu ceilalţi este al cincilea aspect al sinelui care

ia naştere în al cincilea stadiu. Imaginea de sine este compusă din speranţele şi aspiraţiile

care se dezvoltă din percepţie şi aşteptare pe care ceilalţi le au de la ei. Părinţii spun despre

copil că este „cuminte‖ sau „obraznic‖, „deştept‖ sau „prost‖. Trebuie să facă asta, să facă

aia, să fie aşa, să fie altfel. Pentru a descoperi dacă îşi dezvoltă propria-i imagine de sine,

copilul compară aşteptările celorlalţi referitoare la modul cum ar trebuie să se comporte şi

comportamentul actual.

6. Operatorul raţional. In timpul celui de-al şaselea stadiu (de la 6 la 12 ani) imaginea de sine

continuă să se dezvolte şi un nou aspect ia naştere: operatorul raţional, simţ al sinelui care nu

numai că este în stare să rezolve probleme, dar de asemenea le poate raţionaliza în capul său

şi vine cu soluţii logice. Operatorul raţional este asemănător cu „ego‖-ul lui Freud. El încearcă

să satisfacă eficient cererile organismului (id), ale mediului înconjurător şi ale societăţii

(superego). Cum operatorul raţional se dezvoltă, copiii devin capabili să gândească.

7. Lupta de sine. în timpul celui de al şaptelea stadiu – adolescenţa, individul continuă să-şi

dezvolte imaginea de sine şi experimentează o nouă căutare, o identificare de sine. Acum

identitatea de sine se focalizează spre a lega imaginea adolescentului de cea a viitorului adult.

Un adolescent se poate întreba „Cum pot fi adult şi totuşi să rămân eu?‖. Continuitatea trebuie

susţinută în faţa unei tranziţii majore de la o fază a vieţii următoare. Societatea face prea

puţine pentru a rezolva dilema adolescenţilor. Se pot încorpora în armată, dar în mod legal nu

pot să-i ia. Pot vota, dar nu pot păstra o slujbă aproape nicăieri. Aşadar, adolescenţa

experimentează revoltându-se, stau afară până târziu, beau, sunt activ sexual, tot timpul

sperând că restricţiile părinţilor lor asupra activităţii îi vor ajuta să se definească. Vor să

devină adulţi, dar simultan să fie fideli personalităţii lor de acum. Când gândurile

se orientează către o profesie adultă, o altă componentă a sinelui intră în scenă, lupta proprie,

planuri pentru viitor prin fixare a unui lung şir de scopuri, în timpul adolescenţei, oamenii

ajung să realizeze că succesul în viaţă va depinde de planurile dinainte făcute. Pentru a

implica această luptă de sine efectiv, ţelurile trebuie să fie centrate rezonabil în virtutea

abilităţilor umane. Mai devreme, ar fi putut avea visuri de a deveni o vedetă de cineva sau un

faimos atlet, Acum pentru a fi matur, scopurile trebuie să’ fie realiste şi însoţite îndeaproape

de un plan care să conducă la atingerea lor. în adolescenţă, indivizii se află într-o „criză de

identitate‖. Ei încearcă să-şi găsească propria identitate „departe‖ de părinţii lor. Adolescenţii

încearcă să înlăture ideea ca părinţii şi societatea au o forţă asupra lor şi să se construiască ei

înşişi. în acest moment, conştiinţa se mută din afara sinelui în interior. Acum, stima de sine

este susţinută de acţiunea de a face ce e „bine‖. Imaginea de sine include aspiraţiile spre a

face ceea ce trebuie făcut şi lupta proprie se compune din planuri de a fi cinstiţi, buni şi altfel

spus o persoană ce merită a fi luată în seamă; Cum adolescenţa trece la maturitate, oamenii

numai săvârşesc fapte bune pentru a evita o conştiinţă răzbunătoare, ci pentru a lupta activ

pentru scopuri preţioase ce vor susţine o imagine de sine matură.

8. Etapa adultă Adulţii funcţionează independent de motivaţiile copilăriei. Ei funcţionează în

mod raţional în prezent şi îşi elaborează în mod conştient propriul stil de viaţă.

5.5 PSIHOLOGIA COGNITIVĂ A PERSONALITĂŢII A LUI KELLY

1. Viziunea lui Kelly asupra persoanei

G Kelly a arătat că oamenii sunt guvernaţi de un proces interior: modul în care interpretează

evenimentele în lumile lor. în timp ce acest proces este interior, el rezultă din consecinţele

unui factor exterior – relaţiile sociale. Kelly considera că oamenii dispun de liberul arbitru,

putând alege din numeroasele alternative, care provin din relaţiile cu ceilalţi.

Deşi nu neagă trecutul sau prezentul, Kelly a afirmat că oamenii sunt orientaţi spre viitor, el

credea că comportamentul oamenilor era determinat în mare parte de predicţiile acestora

asupra evenimentelor viitoare. Era normal pentru el să se orienteze spre gândire, decât către

alte procese sau funcţii psihologice. Probabil că îndepărtarea cea mai importantă a lui Kelly de

la percepţia psihologiei psihanalitice a fost că nu a văzut nici o diferenţă între el şi cei studiaţi

de el, şi a încercat să-i ajute prin terapie. Majoritatea psihologilor, acuza el, se vedeau ca

oameni de ştiinţă obiectivi şi raţionali, care pot determina cauzele acţiunii oamenilor, clienţii

fiind supuşi observaţiei obiective, incapabili de a-şi clarifica cauzele comportamentului

propriu. Din contra, Kelly s-a perceput şi dorit ca un om de ştiinţă, în rolurile de psiholog

cercetător, psihoterapeut şi simplă persoană.

2. Concepte de bază

Paradigma lui Kelly propune conceptul de structuri cognitive cunoscute sub numele

de constructe, adică moduri de a construi evenimente sau de a vedea lumea, cu scopul de a

anticipa viitorul. Această teorie a fost numită teoria constructelorpersonale.

Un sistem de constructe este o organizare de mai multe constructe, dispuse ierarhic, întâi cele

importante — superordonate, apoi cele mai puţin importante – subordonate. Constructele sunt

asemenea unor magneţi, având doi poli opuşi. Polul emergent este scopul primar, bun în bun –

rău, sau inteligent în inteligent – prost. Polul implicit este scopul contrastant ca needucat

în educat -needucat. Desigur, în mod normal, polul emergent se formează primul, dar imediat

ce se dezvoltă acesta apare de obicei şi polul implicit. Kelly spune că oamenii văd lumea în

termeni contrastanţi; orice lucru sau fiinţă îşi are opusul său. Contrastul – opusul este acolo,

chiar dacă o persoană adoptă un construct ca tolerant-intolerant şi nu şi-a suprimat sau nu este

conştient de polul implicit intolerant. Adoptând tolerant, intolerant vine ca de la sine.

Constructele se aseamănă cu însuşirile atâta vreme cât nu se uită că constructele lui Kelly sunt

mai degrabă modalităţi de a vedea lumea decât dispoziţii intime care ghidează

comportamentul.

Se poate face o analiză a unei conversaţii între doi studenţi, Jim şi Joan care permite

examinarea unor exemple concrete de constructe. Jim este dependent de constructul

încredere-neîncredere în conflictul său cu profesorul Martindale. Problema lui Jim este că el

eşuează în a învăţa din experienţă. Jim continuă să folosească cu profesorul Martindale

aceleaşi vechi strategii, care folosesc în a obţine ceea ce vrea, încrederea reciprocă. Astfel

Joan îi sugerează o schimbare în sistemul de construct. Ea crede că Jim ar trebui să adopte un

nou construct: admiraţie-dispreţ şi să-şi reorganizeze sistemul de constructe astfel încât acesta

să fie mai asemănător cu al ei în care încredere-neîncredere se subordonează

constructului admiraţie-dispreţ. Joan încerca să-1 salveze pe Jim de anxietate, de teama pe

care o persoană o experimentează atunci când sistemul său de constructe nu face faţă în

momente critice, aşa cum Jim eşuează în al aplica pe al său în relaţia sa cu profesorul

Martindale. Joan crede că exprimarea admiraţiei ei îi va permite lui Jim să obţină aceeaşi

încredere reciprocă pe care el şi-o doreşte în relaţia sa cu profesorul Martindale. Dacă

admiraţia are efectul dorit, el ar trebui să reproducă, să repete un test cu speranţa că

rezultatele vor fi aceleaşi. Reproducerea furnizează bazele anticipării evenimentelor viitoare.

Cu cât numărul de repetări este mai mare, cu atât creşte încrederea. Dacă Jim îndeplineşte

sugestiile lui Joan se va comporta în concordanţă cu unul dintre principiile de bază a lui

Kelly: Alternativismul constructiv, presupunerea că interpretările prezente ale unei persoane

cu privire la situaţia de viaţă a acesteia sunt supuse reorganizărilor. Se presupune că un sistem

de constructe nu poate să rămână acelaşi, ci se schimbă odată cu schimbările din situaţia de

viaţă a persoanei.

Oamenii elaborează multe constructe în cursul vieţii pentru a face faţă diverselor situaţii,

evenimente sau pentru a jnteracţiona adecvat cu alte persoane. Repertoriul de constructe se

îmbogăţeşte pe măsură ce subiectul se confruntă cu noi situaţii sau persoane. Mai mult

constructele existente trebuie să fie rafinate, modificate sau reelaborate pentru că oamenii şi

evenimentele se schimbă de-a lungul timpului. Nu numai că oamenii îşi formează de-a lungul

vieţii un număr mare de constructe, dar există şi posibilitatea punerii în acţiune a unor

constructe alternative. Un construct, odată elaborat nu rămâne fixat odată pentru totdeauna,

pentru că realitatea este schimbătoare. Constructele alternative se referă la faptul că omul

este liber să-şi revizuiască sau să-şi modifice constructele. Teoria lui Kelly despre personalitate

este organizată sub forma a 11 postulate.

3.Postulatul fundamental:

„Modul de procesare al unei persoane este ghidat sub aspect psihologic de nivelul în care

aceasta anticipează evenimentele”.

Deşi subiectul se poate modifica, există un anumit grad de stabilitate în modul în care persoana

se comportă, pentru că ea operează prin intermediul unor canale de procesare a informaţiei.

Aceste canale pot fi modificate, dar ele fac parte dintr-o structură dată, iar schimbarea are loc

în cadrul unor limite impuse de structură. Caracteristica principală a constructelor o reprezintă

anticiparea, pentru că omul utilizează constructele pentru a prevedea viitorul (trebuie să avem

idee ce se întâmplă dacă ne comportăm într-un fel sau altul).

1. 1. Corolarul construcţiei. Se referă la faptul că „o persoană anticipează evenimentele

construind mental replicile acestora “.Kelly era de părere că nici un eveniment sau

experienţă în viaţa omului nu se repetă identic. Cu toate acestea, deşi evenimentele care se

repetă nu sunt identice, ele au unele trăsături comune, pe baza cărora subiectul poate

realiza predicţiile sale. Constructele personale se formează pe baza respectivelor trăsături

comune ale experienţelor de viaţă.

2. 2. Corolarul individualităţii. „Persoanele diferă unele de altele în modul în care

elaborează constructele legate de diferite evenimente”. Prin intermediul acestui corolar,

Kelly introduce în teoria sa noţiunea de diferenţe individuale. El subliniază că oamenii diferă

unii de alţii în modul în care percep sau interpretează un anumit eveniment, ceea ce conduce

la elaborarea unor constructe diferite. Constructele nu reflectă atât realitatea obiectivă, cât

mai ales interpretarea pe care persoana o dă evenimentelor. Cu toate diferenţele

individuale, Kelly este de părere că există constructe comune tuturor oamenilor prin

intermediul cărora oamenii îşi pot împărtăşi experienţele. Putem întâlni constructe comune

la oamenii care au norme si valori culturale comune.

3. 3. Corolarul organizării. „Persoana tinde să-si organizeze constructele individuale într-un

sistem sau pattern de constructe în conformitate cu modul său propriu de a sesiza relaţiile

dintre acestea (asemănări, deosebiri) “. Din cauza sistemului diferit de organizare al

constructelor doi indivizi care au aceleaşi constructe individuale pot să se deosebească unul

de celălalt. Organizarea constructelor se realizează într-o manieră ierarhică. Astfel, de pildă,

constructul BUN poate include constructe subordonate ca: inteligent, moral, eficient. Nici

aceste ierarhii nu sunt rigide, deşi au un caracter stabil. Astfel, de pildă, dacă o persoană a

intrat în conflict de mai multe ori cu persoane mai inteligente decât ea, ea poate muta

constructul inteligent din cadrul constructului subordonat BUN, în cadrul constructului RĂU.

4. Corolarul dihotomiei. „Sistemul de constructe al unei persoane este compus dintr-un

număr finit de constructe dihotomice”. Kelly consideră că toate constructele personale au un

caracter bipolar sau dihotomic. Aşa cum este necesar să sesizăm asemănările dintre obiecte şi

fenomene, este necesar să notăm şi deosebirile. Astfel, de pildă, un individ poate fi apreciat ca

cinstit doar în contrast cu oameni apreciaţi ca necinstiţi, în felul acesta formându-se

constructul cinstit-necinstit,

5. Corolarul alegerii. Se referă la faptul că „subiectul are posibilitatea să aleagă din cadrul

unor constructe dihotomice acel construct care îl va ajuta mai bine să prevadă

evenimentele”, în acelaşi timp, subiectul are şi posibilitatea de a alege între siguranţă si

aventură. Astfel, de pildă, un student poate opta între două cursuri, unul este uşor şi este ţinut

de un profesor care dă note mari, iar altul este interesant, greu şi ţinut de un profesor nou.

Alegerea celui de-al doilea curs presupune asumarea unui risc, dar şi o satisfacţie mai mare în

cazul reuşitei.

Kelly sublinia că de-a lungul vieţii noi facem mereu alegeri între variante sigure, ceea ce

presupune întărirea sistemului de constructe personale şi variante care presupun un anumit risc

şi care implică extensiunea sistemului de constructe personale. Alegerile aventuroase conduc la

lărgirea sistemului de constructe personale prin încorporarea unor noi experienţe. Kelly arată

că tendinţa oamenilor de a acţiona într-o manieră lipsită de risc explică de ce unii oameni

persistă în menţinerea unui comportament greşit. (Ex.: de ce o persoană continuă să se

comporte agresiv cu ceilalţi deşi este mereu sancţionată pentru aceasta).

1. 6. Corolarul seriei. Un „construct este potrivit pentru anticiparea unei serii finite de

evenimente”. Foarte puţine sau chiar nici un construct nu este potrivit pentru toate

situaţiile. Ex. Constructul înalt-scund este potrivit pentru clădiri, oameni sau copaci, dar nu

şi pentru vremea de afară. Unele constructe pot fi aplicate la un număr mare de persoane

sau situaţii, în timp ce altele au un caracter îngust. Ceea ce este relevant pentru un

construct, respectiv şirul de evenimente la care se aplică reprezintă o chestiune de alegere

personală. Ex.: Constructul încredere-suspiciune, este aplicat de unii subiecţi tuturor

oamenilor, iar de alţii doar unor indivizi, iar alţii îl aplică şi la animale. în înţelegerea unui

individ este important să ştim şi ce anume exclude acesta din seria de evenimente la care se

aplică un construct, şi nu numai ce include în acest construct.

7. Corolarul experienţei. „Sistemul de constructe personale ale unui individ variază pe

măsură ce acesta construieşte treptat noi replici ale evenimentelor “. Fiecare construct-

ipoteză este testată în realitate în funcţie de cât de bine poate servi la prevederea viitorului.

Majoritatea oamenilor sunt expuşi permanent la noi experienţe astfel încât procesul de testare

a constructelor se desfăşoară în mod permanent. Dacă constructul nu s-a dovedit valid ca

predictor el trebuie reformulat sau înlocuit în lumina noilor experienţe. Astfel, constructele

care au fost valabile pentru vârsta de 16 ani pot fi nocive la 40 de ani. în această perioadă

individul trebuie să reinterpreteZe natura noilor sale experienţe. Mai precis sistemul de

constructe personale se restructurează în urma procesului de învăţare.

1. Corolarul modulării. „ Variaţia sistemului de constructe personale este limitată de gradul

de permeabilitate al constructelor”. Un construct permeabil va permite ca o nouă serie de

elemente să poată fi încorporată în el cu alte cuvinte, este deschis la noi experienţe şi

evenimente. Deci, gradul până la care un sistem de constructe personale poate fi ajustat sau

modelat în funcţie de noile experienţe de învăţare depinde de cât de permeabile sunt

constructele. Constructele rigide nu pot fi modificate. Ex.: dacă cineva are constructul

impermeabil, conform căruia negrii au o inteligenţă mai redusă decât albii, el nu-şi va

modifica acest construct indiferent de câţi negri inteligenţi întâlneşte în viaţă. Astfel,

persoana se blochează la noile experienţe de învăţare.

9. Corolarul fragmentării.,,O persoană poate să utilizeze în mod succesiv o varietate

de subsisteme de constructe care sunt incompatibile sub aspect logic unele cu altele”.

Sistemul de constructe personale se află în continua schimbare, astfel încât uneori noul

construct nu derivă din cele vechi şi poate să nu fie compatibil cu acestea. Ex.: întâlneşti

o persoană care îţi place pentru că are aceleaşi preocupări cu ale tale, este încorporată în

constructul de prieten = cineva care trebuie iubit şi respectat. Peste un timp constataţi că

persoana are alte opinii politice decât ale tale şi se plasează în constructul de duşman.

Cu toate acestea inconsistenţa rămâne la un subordonat. Constructele supraordonate:

Liberalul – prieten şi Conservatorul – duşman, rămân nemodificate. Un om poate tolera

un număr de inconsecvenţe la nivel particular, fără a modifica constructele supraordonate

(comunităţi).

1. 10. Corolarul elementelor comune. „In măsura în care o persoană utilizează un sistem de

constructe similar cu al alteia, procesele sale psihice sunt similare cu ale celeilalte persoane

“. Kelly extinde prin intermediul acestui corolar (şi a următorului) teoria sa la aria relaţiilor

interpersonale. Oamenii care posedă norme culturale comune vor avea modalităţi

asemănătoare de a anticipa anumite evenimente şi îşi vor construi experienţele într-un mod

asemănător, chiar dacă sunt expuşi la experienţe diferite.

2. 11. Corolarul socialităţii. „în măsura în care o persoană elaborează constructele altei

persoane, ea poate juca un rol social care o angajează pe cea de-a doua persoană “. Cu alte

cuvinte, omul trebuie să construiască constructele celuilalt pentru a înţelege ce simte acea

persoană şi pentru a anticipa modul în care respectiva persoană se va comporta. Numai

atunci când putem anticipa relativ corect ce vor face prietenii, soţii, şefii sau profesorii

noştri, ne vom putea adapta mai bine la aceştia. Noi jucăm diverse roluri în raport cu

situaţiile în care ne aflăm şi fiecare comportament de rol implică înţelegerea modului pe

care cealaltă persoană construieşte evenimentele şi situaţiile. Referinţele la emoţii sunt

aproape absente în lista de concepte a lui Kelly. Anxietatea, frica, ameninţarea, vinovăţia

sunt menţionate, dar definite mai degrabă neconvenţional şi în termeni cu tentă cognitivă.

Constructele sentimentelor sunt în special preverbale, constructe care nu au cuvinte asociate

cu polii emergent şi implicit. Dacă constructele sentimentelor sunt preverbale, atunci ele

sunt legate întotdeauna de inconştient. Fiind într-un anumit sens inconştiente, emoţiile sau

sentimentele nu sunt considerate importante în concepţia lui Kelly despre personalitate, care

este atât de evident dominată de conştient.

4.Investigarea constructelor personale

Kelly a elaborat o tehnică folosită de terapeuţi pentru a descoperi funcţionarea sistemului de

constructe personale ale unui client. Prima parte constă din identificarea constructelor

principale. Aceasta implică determinarea constructelor, cerându-le pacienţilor să se gândească

la persoane pe care le-au cunoscut şi să caute cele mai potrivite cuvinte pentru a le descrie.

După aceea, constructele principale sunt aranjate sub formă de grilă (cunoscută sub denumirea

de grilă-repertoriu), pe care se notează reacţiile clientului faţă de alte persoane importante.

Astfel, terapeutul poate să vadă dacă anumite constructe sunt înlănţuite sau dacă pacientul a

utilizat căi distincte de înţelegere a mediului, şi acest lucru poate ajuta terapeutul să-i

evalueze problema.

De exemplu, dacă un client cu o nevroză gravă foloseşte consecvent constructe personale

precum „sigur/înfricoşător‖ în raport cu alte persoane, iar grila-repertoriu arată că

majoritatea persoanelor importante din viaţa lui erau speriate, atunci este posibil ca pacientul

să se afle sub un stres continuu, care să reprezinte un factor important în tulburarea sa

nevrotică. Bineînţeles, nu toţi cei care folosesc constructul sigur/înfricoşător sunt diagnosticaţi

automat ca nevrotici, deoarece diagnosticul depinde de multe alte lucruri, dar ar putea fi un

factor important pentru aprecierea terapeutului.

Se poate observa de aici că teoria lui Kelly are în vedere mai curând modul în care înţelegem

ceea ce ni se întâmplă, decât descrierea personalităţii. Deci această abordare nu contrazice,

de fapt, alte teorii, dar cu unele se potriveşte, iar cu altele – nu (de exemplu, ar putea merge

destul de bine cu teoria lui Rogers). Prin elaborarea grilei-repertoriu, Kelly a conceput primul

tip de test de personalitate care ar putea oferi o intuire profundă a felului în care un om îşi

înţelege lumea; există mulţi terapeuţi care considera foarte utile atât teoria sa, cât şi testul.

Din analiza acestor teorii ale personalităţii, putem observa că abordările psihanalitice,

psihometrice şi umaniste ale personalităţii sunt foarte diferite şi conduc atât la proceduri

practice foarte diferite, cât şi la scopuri diferite pentru tratarea cu succes a pacienţilor cu

probleme personale. Mulţi psihologi folosesc o combinaţie de teorii distincte – cunoscută sub

denumirea de abordare eclectică – luând din fiecare părţile pe care le consideră cele mai

preţioase.

Cap VI TENDINŢE ACTUALE ÎN CERCETAREA PERSONALITĂŢII

In orice ştiinţa, mai devreme sau mai târziu, încep să prindă contur, să se maturizeze

şi chiar să se accentueze sau, dimpotrivă, sa se atenueze şi apoi să dispară anumite

tendinţe. Psihologia personalităţii este poate cel mai propice teren pentru apariţia şi

dispariţia unor asemenea tendinţe. Noi avem în vedere nu doar tendinţele actuale din

psihologia personalităţii, ci tendinţele care, şi pe măsura trecerii timpului, au început să

se accentueze.

Prima tendinţă răspunde „foamei‖ de eficienţă personală şi socială şi constă în

deplasarea atenţiei psihologilor de la studiul „topologiei‖ sau „morfologiei‖ personalităţii

la studiul eficienţei ei. Introducerea conceptului de „personalitate optimală‖ reprezintă

chintesenţa acestei tendinţe. Individul şi societatea sunt preocupaţi nu de personalitate

în general, nu de orice tip de personalitate, ci doar de personalitatea eficientă, maturizată

psihologic şi social, capabilă a se insera prompt în viaţa socială, fără dificultăţi. A doua

tendinţă se amplasează în plan metodologic, ea vizând renovarea modalităţilor de abordare

a personalităţii, abordarea factorială trecând pe. prim-plan. Pulverizării personalităţii

într-o multitudine de trasaturi, factori etc. şi se răspunde cu nevoia de sinteză, de

restrângere a variaţiei psihocomportamentale a personalităţii la un număr relativ limitat

de factori, capabilă însă a condensa în ei întreaga bogăţie a personalităţii. Este aşa-

numita orientare „Big-five‖ din psihologia americană care a devenit la ora actuală, aşa

cum consideră unii comentatori, cea mai influentă modalitate de abordare a personalităţii.

A treia tendinţă se referă la noua orientare apăruta în psihologia americană, şi anume

psihologia pozitivă.

De Ia topografia personalităţii la personalitatea optimală

In ultimii câţiva zeci de ani asistăm la accentuarea tot mai pregnantă a unor tendinţe în

studiile despre personalitate. Astfel, de la prezentarea oarecum în sine a teoriilor

personalităţii, în vederea stabilirii specificului acestora, se trece la analiza lor comparativă,

pentru a sublinia continuitatea şi progresul înregistrat de la unele la altele, ca şi pentru a

facilita o eventuală sinteză a lor; de la inventarierea componentelor personalităţii se trece la

căutarea şi descoperirea „nucleului‖ ei, capabil a-i asigura esenţa şi identitatea,

adaptabilitatea şi viabilitatea: de la viziunea unilaterală, trunchiată asupra personalităţii se

trece la viziunea holistă, complexă; în sfârşit, de la ceea ce am putea numi „topografia‖

personalităţii se face saltul la studierea eficienţei personalităţii. Această ultimă tendinţă are,

după părerea noastră, o importanţă deosebită. Dezideratul eficienţei asociat personalităţii

reprezintă nu doar o problemă axiologică, ci şi una ontologica, deoarece o personalitate fără

valoare nici nu există. (Ceea ce există în asemenea cazuri este nu o personalitate, ci o

„personalitate‖, un vid aureolat artificial, o butaforie de prost gust, o realitate, rudimentar

dogmatică) Cu timpul, într-o lume a căutărilor şi eforturilor spre mai bine, referirea la

personalitatea eficientă, optimală încetează a mai fi o problemă de conjunctura efemeră şi

perisabilă, devenind, dimpotrivă, una de interes maximal. De aceea, ne propunem să ne oprim

asupra câtorva momente istorice mai semnificative menite a evidenţia accentuarea treptată a

tendinţei trecerii de la studiul topografiei personalităţii (sau a morfogettezei ei – cum ar spune

Allport) la studiul eficienţei acesteia.

Dacă la început ideea perfecţionării omului în vederea sporirii eficienţei activităţii sale, a

îmbogăţirii şi înfrumuseţării vieţii lui a fost prezentă mai ales în opera filosofilor, cii timpul ea

pătrunde şi în gândirea psihologilor, pedagogilor şi chiar a medicilor. Procesele formării şi

sporirii eficienţei capacităţilor umane, îndeosebi prin intermediul educaţiei, încep să fie

analizate nu numai dintr-o perspectivă general-teoretică, nu doar ca deziderate, ci şi din una

ceva mai concretă, legată de nevoile imediate ale omului. Semnificativă din acest punct de

vedere ni se pare a fi lucrarea medicului J. A. Millot, publicată încă în 1801, cu un titlu

sugestiv:Arta de a ameliora şi perfecţiona oamenii1. In concepţia medicului francez adevărul că

educaţia este mijlocul prin care poate fi perfecţionat omul rămâne nealterat în integralitatea

sa. „Omul este destinat să-şi însuşească ştiinţele, dar el trebuie învăţat să gândească, să

reflecteze şi să aplice; el este o fiinţă socială, dar trebuie învăţat să-şi comunice gândurile, fie

prin cuvinte, fie prin acţiuni; el este o fiinţă morală, dar trebuie învăţat să facă binele… numai

educaţia este aceea care perfecţionează facultăţile fizice şi morale Şi în altă parte

citim: „Natura nu face oamenii nici buni, nici răi, după cum spun unii moralişti. Ea face fiinţe

mai mult sau mai puţin sensibile, mai mult sau mai puţin active, mai mult sau mai puţin

energice, mai mult sau mai puţin inteligente. Educaţia face restul, dezvoltându-le capacităţile

intelectuale”. Intuind cu mare exactitate relaţia dintre factorii ereditari şi factorii de mediu în

formarea şi perfecţionarea fiinţei umane, Millot analizează rolul unor condiţii organice (care

intervin chiar înainte de naşterea copilului) şi mai ales a unor condiţii exterioare (de

alimentaţie, de igienă, de creştere şi educare a copilului) care contribuie la formarea şi

dezvoltarea fizică şi morală a copiilor. Chiar dacă unele sfaturi date de medicul francez

femeilor însărcinate şi tinerelor mame sunt relativ simple, cu un grad redus de

conceptualizare, multe dintre ele de bun simţ, încrederea sa în rolul educaţiei, mai ales al

educaţiei morale pe care o denumeşte „ştiinţă sublimă care face din om fiinţă perfecta‖, este

cu atât mai semnificativă cu cât ea se manifestă în condiţiile susţinerii, în epocă, a concepţiilor

creaţionaliste şi ineiste despre om şi capacităţile sale psihofizice.

Secolul XX aduce cu sine o şi mai mare nevoie de eficienţă umană. Organizarea vieţii sociale,

dezvoltarea industriei, creşterea rolului diferitelor colectivităţi umane impun aproape cu

necesitate reorientarea spre factorul uman, spre ameliorarea şi optimizarea capacităţilor

umane în vederea creşterii randamentului activităţii şi uşurării vieţii cotidiene a omului.

Lucrările publicate în primele 2-3 decenii ale secolului XX, deşi uşor naive, deşi mai degrabă

descriptive şi exaltate decât explicative şi realiste, atrag atenţia asupra a ceea ce ar trebui să

facă omul pentru a-şi valorifica din plin potentele de care dispune sau pentru a-şi forma şi

dezvolta altele noi. Paul Nyssens publică o serie de lucrări pe tema perfecţionării diferitelor

capacităţi psihice: Cum citim; Voinţa; Memoria: cum o dezvoltăm; Rezerva; Sensul valorii;

Ordine şi metodă. Printre acestea, una publicată în 1925, poartă chiar titlul

de Efficience2.Fiind convins că „lumea are nevoie de eficienţă‖ şi că pentru a concilia.două

exigenţe incompatibile în aparenţă (creşterea productivităţii muncii şi reducerea numărului

orelor de muncă), este necesară atât „organizarea generală a muncii‖, cât şi „ameliorarea

randamentului muncitorilor‖, Nyssens insistă asupra calităţilor şi capacităţilor care pot fi

achiziţionate şi dezvoltate, ca şi asupra mijloacelor a căror folosire duce la progres, la

creşterea valorii personale, la atingerea scopurilor. Unele îndemnuri formulate de el

(completaţi-vă instrucţia, perfecţionaţi-vă cunoştinţele de limbă, manifestaţi iniţiativă, sporiţi-

vă competenţa, delimitaţi-vă responsabilităţile, dominaţi-vă preocupările, utilizaţi-vă mai bine

aptitudinile, antrenaţi-vă efortul, cultivaţi-vă discreţia, fiţi tenace etc.) vor fi nu numai

reţinute mai târziu de psihologia organizaţională, dar li se va conferi o nouă penetraţie, noi

nuanţe. Nyssens are şi iniţiativa înfiinţării unei edituri şi a publicării în colecţia „Librairie de

culture humaine” atât a propriilor lucrări, cât şi pe cele ale altor autori. Astfel, în 1931, apare

în traducere, cu o prefaţă semnată chiar de NysSens, lucrarea lui Parkyn A. Herbert

intitulată Autosugestia”. Autorul acestei lucrări este atât de convins de rolul jucat de

autosugestie în viaţa cotidiană, în formarea caracterului, în reuşitele, pa şi în nereuşitele

noastre, în surmontarea deranjamentelor fizice, în dominarea tulburărilor mintale, în formarea

obişnuinţelor şi dezvoltarea concentrării, în vindecarea timidităţii, a stărilor de nervozitate, a

fricii, egoismului, în ameliorarea memoriei şi dezvoltarea optimismului, ca şi în transformarea

gândirii în acţiune, încât recomandă ca ea să fie „studiată, înţeleasă şi aplicată în toate

circumstanţele vieţii‖. Numai în felul acesta ne vom putea servi eficace de ea şi ne vom

ameliora din lună în lună, din an în an sănătatea, fericirea, succesul. Aproximativ în aceeaşi

perioadă, în Franţa, Editura J. Oliven publică nenumărate lucrări consacrate aceleiaşi tematici.

Charles Boudouin, animatorul Institutului Internaţional de Psihologie şi directorul revistei

„Acţiune şi gândire‖, publică lucrarea La Force en nous4, în care analizează gândirea, acţiunile

şi sentimentele umane susceptibile, graţie unei mari stăpâniri şi dirijări, a fi modificate înspre

binele nostru. Aceeaşi idee a controlării şi orientării diverselor capacităţii psihice umane, cu

scopul atingerii scopurilor formulate, o întâlnim şi în lucrarea lui M. Wargnier, publicată în

1932, cu titlul sugestiv Vers la vie heureuse5. Pornind de la ideea că unele emoţii şi

sentimente, cum ar fi furia, nemulţumirea, iritaţia, frica, teama, tristeţea, invidia, gelozia,

ura etc. sunt destructive deoarece tulbură funcţiile organice şi mintale, diminuează energia

vitală şi psihică, conduc la insucces, umbresc viaţa personală şi a celor din jur, creează o

atmosferă nefastă pentru dezvoltarea copiilor favorizând expansiunea tendinţelor inferioare,

autorul recomandă suprimarea lor. Alte emoţii şi sentimente, ca de exemplu, bucuria şi

umorul, dragostea şi caritatea etc. fiind creatoare, „sursa sănătăţii, frumuseţii şi fericirii‖,

„chintesenţa vieţii noastre afective‖ se asociază cu creşterea energiei vitale cu înfrumuseţarea

binefăcătoare a anturajului, cu crearea unei atmosfere de dragoste şi fericire în jurul copiilor,

de aceea trebuie îmbogăţite, stimulate. Multă vreme, încă din / Antichitate, omul a fost mai

degrabă interesat de a îmblânzi animalele, de a servi materia, de a stăpâni forţele naturii, şi

mai puţin sau chiar deloc de a-şi aservi propriile sale dorinţe, de a-şi stăpâni emoţiile şi

sentimentele, pasiunile şi gândurile. Wargnier consideră însă că „nu este suficient de a creşte

energia afectivă şi intelectuală ci trebuie să stăpâneşti această energie pentru a o orienta spre

o direcţie determinată, pentru a atinge scopul dorit, a realiza un ideal ales. Nu vom deveni

bogaţi în sentimente şi gânduri decât controlându-ne viaţa afectivă şi intelectuală… Ştiinţa

fericirii constă în controlarea emoţiilor‖.

Am stăruit şi asupra unor lucrări şi concepţii elaborate nu atât de psihologi, cât mai ales de

ingineri, medici, în general de oameni de cultură, pentru că vedem în ele ecoul imediat al

teoriilor formulate de marile orientări psihologice sau chiar anticiparea lor.