TULBURĂRILE DE SOMN LA COPII ŞI ADOLESCENȚI  

 

 

 

  

 

 Pagina | 2 

 

  

 

OBIECTIVELE CURSULUI Acest curs se adresează: 

● medicilor  pediatri  din  ambulatoriu  şi  din  spitalele  care  nu  dispun  de specialişti de neurologie pediatrică 

● medicilor de  familie  (medici de medicină generală, medici pediatri) care se ocupă de copii 

● medicilor rezidenți în specialitățile de neurologie pediatrică şi pediatrie. 

 

Cursul are drept obiective furnizarea unor informații utile medicilor pentru: 

● încadrarea tulburărilor de somn în profilul de diagnostic, ● tratarea problemei ambulatoriu (atunci când este posibil) şi  ● selectarea  eficientă  a  cazurilor  care  trebuie  trimise  la  un  consult  de 

specialitate. 

De aceea, vor fi prezentate recomandări terapeutice cu privire la tratarea micuților pacienți  şi  la  cele mai eficace modalități de  trimitere  a  copilului  şi  a părinților  la specialist. 

 

La finalul cursului, medicii vor putea: 

● să abordeze problema tulburărilor de somn; ● să recunoască problemele psihopatologice mai frecvente în diferite perioade 

de dezvoltare (prima copilărie, perioada şcolară, adolescența); ● să identifice cazurile foarte grave şi să le îndrume la medicul de specialitate. 

 Pagina | 3 

 

  

 

INTRODUCERE Tulburările de somn la copii şi adolescenți reprezintă o problemă frecventă, la baza căreia  stau  tablouri  psihopatologice,  profiluri  de  caracter  şi  dinamici  relaționale variabile, cu grade diverse de gravitate. 

Adesea,  în  cazul  acestor  probleme,  părinții  se  adresează medicului  pediatru  sau medicului  generalist.  Este  foarte  important  ca medicul  să  cunoască  problemele psihologice/psihiatrice care stau la baza simptomului pentru a nu risca să fie tentat să  elimine  exclusiv  simptomul  fără  a  aborda  problemele  care  au  dus  la  apariția acestuia. De fapt, tratamentul medicamentos  la copii şi adolescenți trebuie utilizat cu  măsură  şi  atenție  şi  trebuie  să  fie  însoțit  întotdeauna  de  o  intervenție terapeutică diferită, adresată copilului şi părinților. 

 Pagina | 4 

 

  

 

SOMNUL Somnul reprezintă o stare dinamică în care somnul activ alternează cu perioade de somn  profund;  este  normal  să  existe  perioade  de  trezire  parțială. Nevoia de somn variază în funcție de vârstă. A dormi o noapte întreagă înseamnă a dormi aproximativ 5‐6 ore fără întrerupere. 

70% dintre copiii de trei luni, 85% dintre copiii de 6 luni, 90% dintre copiii de un an dorm toată noaptea. 

Atunci  când un  copil  sănătos adoarme  liniştit, acest  lucru  trezeşte  sentimente de tandrețe. Când însă copilul plânge sau, chiar mai rău, țipă noaptea în mod repetat, acest  lucru  riscă  să  creeze  o  atmosferă  apăsătoare  în  familie,  greu  de  suportat, uneori chiar infernală. 

Una din cele mai mari dorințe din viața de zi cu zi şi unul din cele mai  importante semne ale stării de sănătate, atât pentru copii cât şi pentru adulți,  îl reprezintă un somn liniştit, în care putem să ne odihnim şi în care psihicul nostru poate să lucreze involuntar prin declanşarea activității onirice. Copiii visează de mici şi se presupune că  în  timpul  acestei  activități  reproduc  şi  “metabolizează” multe  din  senzațiile  şi experiențele senzoriale  şi emoționale, plăcute sau neplăcute, pe care  le  trăiesc  în timpul  stării de veghe. Visele pot  fi  relaxate, chiar plăcute,  sau pot  fi apăsătoare, devenind uneori coşmaruri. 

Există copii “somnoroşi” şi copii care în schimb genetic dorm relativ puțin, aşa cum există copii care adorm (sau se trezesc) târziu, iar alții devreme. 

Trezirea de dimineață, dacă este forțată sau prea devreme, poate să priveze copilul de o fază importantă, aceea a somnului paradoxal (bogată în vise) şi să îl constrângă să  înceapă  ziua obosit,  cu  capul  greu, devenind uneori  chiar mai buimac dacă  îşi petrece dimineața în fața televizorului. 

  

  

Pagina | 5  

ELEMENTE CARE FAVORIZEAZĂ SAU ÎMPIEDICĂ ADORMIREA COPILULUI 

Pentru a facilita adormirea copilului este util: 

● să se stabilească un ritm adecvat de activități şi odihnă în timpul zilei pentru copil, 

● să se stabilească nişte activități premergătoare şi ritualuri de seară pentru să existe stabilitate în ceea ce priveşte locuința, camera, patul, sunetele şi/sau liniştea. 

 Cântecele de  leagăn,  legănatul  (azi  tot mai neglijat), vocea  cunoscută,  care  cântă sau  spune o poveste  sau un basm  (la  sfârşitul unei  zile  în  care au existat oricum momente de  intimitate şi de  joc “în prezența” părinților sau  împreună cu aceştia), suzeta, “păturica” sau jucăria de pluş sunt elemente foarte importante.  

În Tabelul 1 sunt prezentați pe scurt factorii care favorizează adormirea copilului. 

 

Dintre situațiile care  împiedică adormirea,  în schimb, (vezi Tabelul 2) se subliniază privitul  la  televizor,  jocurile  prea  stimulante  sau  jocurile  electronice  sonore  şi luminoase. 

 Pagina | 6 

 

  

 

O atmosferă de  familie confuză, conflictuală sau prea neliniştită ori  tulburările de somn,  uneori  nerecunoscute,  ale  părinților  au  un  efect  negativ  asupra  somnului copilului, ca şi schimbările sau evenimentele importante din familie sau din mediul copilului  (aşteptarea  sau  naşterea  unui  frățior  sau  a  unei  surioare,  schimbări  de locuință, înscrierea la creşă sau la grădiniță, trecerea la şcoala primară, schimbarea bonelor, evenimente dureroase). 

 Pagina | 7 

 

  

 

TULBURĂRILE DE SOMN MAI PUȚIN GRAVE Dificultatea  la adormire este  simptomul unei despărțiri  conflictuale a copilului de părinți  şi  invers,  precum  şi  a  copilului  de  “controlul”  exercitat  asupra  realității externe.  Aceasta  poate  fi  tranzitorie,  benignă,  frecventă  la  anumite  vârste,  dar uneori  poate  fi  semnul  unei  disfuncții  în  relația  părinți‐copil,  sau  chiar  al  unei tulburări mai grave a dezvoltării psihoafective a copilului. 

Tulburările benigne de adormire sunt mai  frecvente  în anumite etape “cheie" ale dezvoltării: 

● între 7 şi 10 luni, când micuțul conştientizează despărțirea de mamă,  îşi dă seama  că  aceasta nu este prezentă  tot  timpul,  se nelinişteşte  în prezența străinilor  (adesea  coincide  cu momentul  în  care mama  îşi  reia  activitatea după concediul de creştere a copilului); 

● între 18 şi 24 de luni, perioadă care coincide cu aşa‐zisa “fază de opoziție”, atunci când copilul, pentru a se afirma, tinde să spună “nu” cu orice ocazie, seara  are  tendința  să  urle  sau  să  ceară  tot  felul  de  lucruri.  Această  fază poate  dura  câteva  săptămâni  şi  poate  pune  la  grea  încercare  răbdarea părinților; 

● spre vârsta de 3‐4 ani, când copilul vrea să dobândească din nou controlul asupra familiei sale; 

● la vârsta  şcolară, somnul poate  fi afectat de conflicte  şcolare mai mici sau mai mari, care se adaugă conflictelor din familie. 

Copilul poate  fi afectat de certurile dintre adulți pe care nu  le  înțelege  şi al căror motiv nu  i  se explică, poate  suferi de gelozie, poate  fi  în căutarea unei  identități, poate resimți “fantasme” amenințătoare ale unor evenimente dureroase peste care nu a trecut şi ale lipsei de afecțiune din mediul familial. 

 Pagina | 8 

 

  

 

TULBURĂRILE MAI IMPORTANTE ALE SOMNULUI Tulburările mai  importante ale somnului aduc din nou  în scenă echilibrul familial, exprimă o  suferință profundă  şi,  găsindu‐şi  adesea originea  în  viața părinților,  se înrădăcinează  în  viața  psihică  a  copilului,  lăsând  urme  adesea  imposibil  de  şters. Aceste  tulburări pot  fi  expresia unei  relații de  fuziune  şi  a unei  grave  anxietăți  a despărțirii. 

Copilul poate fi afectat de certurile dintre părinți, pe care nu  le  înțelege şi al căror motiv nu i se explică, poate suferi de gelozie, poate fi în căutarea unei identități. 

Uneori, despărțirile prelungite, datorate unor diverse  cauze, printre  care boli  sau internări în spital pot duce la dificultăți de adormire; chiar şi dificultatea de a trece peste  evenimente  dureroase  poate  altera  profund  echilibrul  copilului.  Lipsa  de afecțiune din mediul familial poate reprezenta de asemenea o cauză a tulburărilor de somn. 

Un copil care se trezeşte şi rămâne mult timp treaz, tăcut, trebuie să trezească grija părinților  şi  să  fie  alintat deoarece  trebuie  să  simtă  că  adultul este prezent  şi  că poate fi chemat la nevoie. 

Chiar  şi  un  copil  care  se  trezeşte,  plânge  şi  cere  imediat  ajutor  trebuie  consolat întotdeauna. 

În continuare sunt enumerate câteva din cele mai frecvente tulburări de somn. 

Trezirea repetată în timpul nopții Trezirea  repetată  în  timpul  nopții  este  asociată  cu  dificultăți  de  adormire,  dar uneori apare izolat: trezirea scurtă, inconstantă, nu este întotdeauna patologică; în orice caz, copilul nu trebuie lăsat să plângă de unul singur, fără consolare. 

E  important  să  se  acorde  atenție  la  aşa‐numitele  “întârzieri  de  fază”,  adică  la tendința de amânare continuă a orei de culcare şi, în consecință, a celei de trezire. 

Coşmarurile Coşmarurile care trezesc copilul, făcându‐l să plângă, speriindu‐l trebuie să poată fi povestite, ascultate, redimensionate. Coşmarurile sunt frecvente în rândul copiilor, însă nu ar trebui să fie prea  înfricoşătoare sau repetitive:  în acest caz, copilul este adesea agitat  şi  speriat chiar  şi  ziua; prezintă adesea  tulburări de comportament, are dificultăți la şcoală, uneori suferă de fobii. 

Somnambulismul Somnambulismul afectează aproximativ 8% dintre copii şi apare de obicei între 6 şi 12 ani.  În  general nu  reprezintă un  simptom  grav,  copilul  întorcându‐se  singur  la 

 Pagina | 9 

 

  

 

culcare.  De  obicei,  copiii  care  suferă  de  somnambulism  sunt  inteligenți,  atenți, capabili, ambițioşi şi fac față cu greu eşecurilor. 

Adesea  suferă  de  afecțiuni  psihosomatice  (eczemă,  urticarie),  adesea  ziua  sunt foarte (uneori prea) ambițioşi. 

 Pagina | 10 

 

  

 

PRIMELE FAZE ALE INTERVENȚIEI TERAPEUTICE Adesea, părinții şi medicii nu acordă suficientă atenție tulburărilor de somn. 

Atunci  când  pediatrului  i  se  semnalează  o  tulburare  de  somn,  este  important  ca acesta  să  asculte  atent  înainte  de  a  da  sfaturi  legate  de  comportament,  de  a prescrie  tratamente medicamentoase  sau  de  a  trimite  copilul  la  un  consult  de specialitate. Intervenția pediatrului reprezintă o asigurare importantă privind starea de sănătate fizică  a  copilului  şi  poate  pune  capăt  eventualelor  temeri  legate  de  probleme genetice şi malformații care apar adesea în perioada de sarcină. 

Părinții şi copilul se pot prezenta direct  la medicul specialist,  însă adesea pediatrul este cel care trimite copilul, după diverse încercări de rezolvare a situației (inclusiv prin tratament medicamentos). 

În  continuare,  specialistul  va  putea  iniția  şedințele  de  psihoterapie  adresate familiei, mamei (dacă aceasta suferă de depresie), axate pe relația mamă‐tată‐copil sau adresate numai copilului. 

 

Intervenția psihologico‐psihiatrică După cum au evidențiat diverşi autori, tulburările de somn  la copil  în primii ani de viață s‐au dovedit adesea a fi  indicatori ai reflectării complexității emoțiilor pe care le  trăiesc  soții  atunci  când  devin  părinți.  Această  complexitate  rezultă  din intersectarea  aspectelor  legate  de  episoade  din  copilărie  ale  părinților  cu  cele legate de noul statut de părinte. Aspectele confuze ale acestor episoade pot să se proiecteze uneori asupra copilului şi,  într‐o perioadă atât de timpurie din viața  lui, să altereze cursul calm al relațiilor, făcând dificilă stabilirea unor ritmuri, afectând chiar dezvoltarea copilului. 

Modul de  lucru bazat pe un model psihodinamic  constă dintr‐o  serie de  şedințe săptămânale cu durata de o oră, cu mama‐copilul‐tatăl sau, mai frecvent, cu mama şi copilul, pe o perioadă de timp care variază de la o lună la câteva luni. În general, la  sfârşitul psihoterapiei, problema este  rezolvată, mama  şi copilul dobândind noi forțe pentru a fi împreună, pentru a comunica şi pentru a se bucura unul de celălalt. 

În cursul şedințelor cu mama şi copilul sau cu părinții şi copilul, este important să se lucreze  pe  două  planuri:  pe  de  o  parte  ajutând  mama  să‐şi  mențină  atenția concentrată asupra copilului, pe de altă parte creând o situație care să permită şi exprimarea  sentimentelor  negative  şi  a  anxietății  reactivate  de  experiența maternității. Originea acestor sentimente  trebuie căutată uneori  într‐un conflict preexistent cu figura maternă, alteori  în evenimente dureroase  recente  încă neacceptate,  în alte 

 Pagina | 11 

 

  

 

cazuri în fantasmele legate de relațiile cu persoane din familie, care sunt proiectate asupra copilului. 

Adesea,  din  relatările mamei  rezultă  descrierea  unor  dificultăți  de  despărțire  în momentul  naşterii  sau  cu  ocazia  internării  copilului  în  spital,  chiar  şi  de  scurtă durată,  în perioada perinatală, trăite cu  intensitate dramatică. Oricât de  intense şi de dramatice ar fi relatările, în momentul în care se stabileşte o relație de încredere cu  specialistul,  prezența  copilului  viu  şi  real  este  permanent  o  dovadă  a  unei realități  diferite  față  de  cea  de  care  se  teme  mama.  Prezența  specialistului  în calitate  de  observator  participant  permite,  de  asemenea,  introducerea  unei  noi distanțe  şi  a  unei  noi  perspective  în  experiența mamei,  copilul  putând  fi  astfel observat în unicitatea sa.

În  timpul  şedințelor,  atenția  poate  să  oscileze  de  la  imaginația  părinților  la realitatea copilului cu propunerile şi caracteristicile sale noi şi adesea necunoscute, care  reprezintă,  în momentul  şedinței, descoperirile ce dau  loc  reprezentării unor noi  posibilități  viitoare,  eliberate  de  povara  proiecțiilor  părinților.  Atunci  când expresia  şi  legătura dintre diferitele experiențe devine posibilă, emoția  îmbracă o formă mai precisă, care poate fi comunicată.

 Pagina | 12 

 

  

 

TULBURĂRILE DE SOMN LA SUGAR Pentru un copil foarte mic şi familia lui este foarte important să se găsească un ritm adecvat, care să permită copilului să doarmă toată noaptea. 

Renunțarea  la  alăptarea  în  timpul  nopții  (care  în  cazul  unor  copii  se  prelungeşte până în al doilea semestru) este un pas important în reglarea somnului. 

La mamele nou‐născuților şi ale sugarilor teama că aceştia ar putea muri este mai frecventă decât s‐ar crede. Această teamă, probabil prezentă deja în timpul sarcinii, se accentuează atunci când copilul doarme. 

Aşadar, atunci când sugarul are tulburări de somn este necesar să se înțeleagă dacă au  avut  loc  evenimente  dureroase  recente  în  familie  sau  dacă  persistă  aspecte dureroase din  trecut  care  încă nu  au  fost  acceptate  şi  care  au  fost  reactivate de naşterea copilului. 

De asemenea, părinții  îngrijorați  confundă adesea  superficializarea  somnului  cu o trezire  propriu‐zisă  sau  provoacă  involuntar  trezirea  copilului  pentru  a‐i  verifica starea de sănătate. 

Un alt factor care produce tulburări este reprezentat de faptul că, în primele luni de viață, mama  şi  copilul  trebuie  să‐şi  coordoneze  bine  ritmurile,  ceea  ce  în  unele cazuri poate solicita mai mult timp decât s‐a prevăzut.  Acest lucru depinde adesea de  nesiguranța mamei: mama  se  teme  că  nu  va  recunoaşte  semnele  de  foame, sațietate,  somn,  plâns,  făcând  astfel  poate  mai  mult  decât  trebuie,  devenind agasantă. 

În aceste cazuri este foarte  important ca mama să fie  liniştită, fiind asigurată că  îşi îndeplineşte  rolul  de mamă  în mod  corespunzător  şi  că  bebeluşul  ei  creşte  şi  se dezvoltă normal. Este  important  ca mama  să  învețe  să  aibă  încredere  în  ceea  ce simte  în mod spontan şi să  învețe să utilizeze empatia sa cu copilul ca pe o busolă pentru a se orienta în răspunsurile pe care trebuie să le dea. Este necesar ca mama să se convingă de  faptul că ea este persoana care vine cel mai mult  în contact cu copilul şi că poate simți nevoile acestuia. 

Mediul  în care  trăieşte copilul  reprezintă un element  foarte  important  în ceea ce priveşte reglarea somnului. De  fapt,  la vârsta de  şase  luni, copilul are o mai mare capacitate de relaționare şi este  interesat de mediul  înconjurător, putând fi uneori stimulat şi excitat în mod excesiv.  În acest caz, trecerea de la starea de excitație la somn  poate  fi  dificilă;  de  aceea,  culcarea  copilului  este  recomandabil  să  fie precedată de o stare de linişte.  

Intimitatea  reprezintă un  factor  important care  favorizează  somnul: de  fapt, dacă mediul este prea zgomotos sau haotic, mama nu îşi găseşte liniştea necesară pentru a crea o atmosferă de calm împreună cu copilul. 

 

 

 Pagina | 13 

 

  

 

Cum să ne orientăm? În  cazul  unor  tulburări  de  somn  în  primul  an  de  viață  al  copilului,  abordarea pediatrului ar trebui să cuprindă următoarele momente: observarea, consultația şi anamneza. 

 

Observarea şi consultația 

Consultarea copilului reprezintă un bun punct în observarea dezvoltării acestuia şi o ocazie  pentru  a  determina  relația  dintre mamă  şi  copil. Observarea  caracterului relației dintre mamă şi copil se bazează însă pe detalii de mare importanță: 

● Cum stă copilul în brațele mamei? ● Se relaxează? ● Cum ține mama copilul? ● E nesigură, îi vorbeşte? ● Se privesc? 

Este necesar să se acorde atenție capacității de reacție a copilului şi capacității sale de  a  stabili  un  contact  prin  priviri  şi  zâmbet  şi  de  a  recunoaşte  vocea mamei. În  cazul  unor  eventuale  alterări  ale  relației  dintre mamă  şi  copil,  este  necesară trimiterea  la  neuropsihiatru,  ținând  însă  permanent  cont  de  importanța comunicării, având în vedere şi faptul că mama, chiar dacă nu arată acest lucru, se poate simți deja marcată de dificultatea de a interacționa cu copilul. 

În  fine,  observarea  ar  trebui  să  permită  presupunerea  sau  excluderea  unei probleme  des  întâlnite,  asociată  cu  tulburările  de  somn  ale  copilului:  depresia mamei. Postura, mimica,  tonul vocii pot  indica adesea mai mult decât ceea ce  se exprimă  prin  cuvinte. Din  acest motiv, medicul  trebuie  să  acorde  atenție  tonului plat,  vitalității  scăzute,  încetinelii  mamei  şi  altor  indicatori  ai  unei  depresii  cu manifestări somatice. 

La  finalul  consultației  este  important  ca  părinților  să  li  se  comunice  rezultatul acesteia  şi  să  fie  liniştiți  în privința  sănătății  copilului.  Liniştirea  reprezintă un act psihologic care are un impact important asupra experienței părinților. 

 

Anamneza 

Este  important  să  se  înțeleagă  dacă  în  trecutul  familiei  au  existat  evenimente dureroase,  îngrijorare privind membrii  familiei,  temeri privind viața copilului, care se continuă adesea din perioada de sarcină. 

În  cursul  colocviului  este  important  şi  ca medicul  să  îşi  facă  o  idee  în  ceea  ce priveşte caracteristicile semiologice ale tulburării: 

 

 Pagina | 14 

 

  

 

● Unde apare în raport cu fazele somnului? ● Este o dificultate de adormire,  intervine  în timpul nopții, se manifestă prin 

trezire timpurie? ● Ce frecvență are? ● Ce periodicitate are? ● Este legată de anumite evenimente? ● Copilul poate fi consolat? ● Adoarme din nou? ● Este  însoțită  de  alte manifestări  (copilul  îşi  izbeşte  capul,  țipă,  plânge,  se 

agită)? 

De asemenea, trebuie luate în considerare şi obiceiurile părinților legate de somnul acestora  şi  al  copilului  înainte  de  apariția  simptomului:  este  necesar  să  se determine  dacă  părinții  aveau  probleme  (chiar  dacă mascate)  cu  somnul  şi  dacă obiceiurile  lor  erau  adecvate  nevoilor  copilului  şi  nevoilor  proprii. Este  important să se determine dacă părinții reacționează  la fiecare zgomot,  la cel mai mic plânset  al  copilului,  riscând  să‐l  trezească  sau dacă  îl  lasă  să plângă mai mult timp. 

De asemenea, medicul poate încerca să înțeleagă care sunt temerile şi amintirile pe care le trezeşte în părinți insomnia copilului şi ce îşi imaginează aceştia (de exemplu "copilul se simte rău", "copilul nu poate fi lăsat singur"), precum şi dacă părinții sunt de acord în privința comportamentului de urmat. 

În  cursul unei  anamneze  atente, este  important  să  se  sugereze modificarea unor eventuale  obiceiuri  dăunătoare,  încercând  să  se  îmbunătățească  stima  de  sine  a părinților. 

În timpul anamnezei medicul trebuie, de asemenea, să solicite informații cu privire la viața din timpul zilei a copilului şi să verifice dacă acesta se hrăneşte normal, dacă alternează momente de activitate şi momente de linişte adecvate vârstei, dacă este agitat, dacă plânge şi consolarea nu ajută, dacă este apatic. 

Dacă medicul suspectează depresia mamei, iar mama se arată conştientă de starea sa, în funcție de disponibilitate, oportunitate şi de resursele existente, se poate lua în  considerare  trimiterea  la  psihiatru  pentru  psihoterapie  şi  tratament medicamentos  şi  la  neuropsihiatru  sau  la  psiholog  în  ceea  ce  priveşte  problema relațională şi simptomul copilului. 

Dacă mama  însă  nu  este  conştientă  sau  dacă  nu  are  suficientă motivație  pentru trimiterea la psihiatru, se recomandă o nouă şedință cu mama şi copilul după 8‐10 zile,  implicând eventual  şi tatăl, care ar putea să se simtă  încurajat  în rolul său de susținător, să se implice mai mult şi să devină mai activ în relația cu mama. 

În  anumite  cazuri, dacă există  limite de  timp  sau dacă  această  sarcină depăşeşte resursele  pediatrului,  activitatea  de  pregătire  şi motivare  pentru  tratarea mamei poate  fi  preluată  de  neuropsihiatrul  specializat  în  pediatrie.  Evident,  pentru  ca activitatea să aibă succes şi intervenția să fie eficace, este important modul în care li se recomandă părinților să se adreseze neuropsihiatrului. 

 Pagina | 15 

 

  

 

De  fapt,  acest  sfat nu  trebuie  să pară niciodată un ordin  sau o ultimă  şansă. De asemenea, din  cuvintele utilizate nu  trebuie  să  transpară nici o aluzie negativă  la capacitățile  părinților,  nici  echivalența  între  intervenția  psihiatrică  şi  tulburări mentale. 

 

Trimiterea  la  specialist  este  necesară  în  cazurile  în  care,  pe  lângă  tulburările  de somn apar următoarele: 

● o problemă relațională ● depresia mamei ● o alterare a ritmurilor fiziologice diurne ● insomnie însoțită de agitație intensă ● copilul rămâne treaz fără să plângă şi fără să ceară ajutor 

 Se recomandă ca pacienții să se adreseze neuropsihiatrului specializat  în pediatrie sau psihologului în cazul în care tulburarea nu se modifică sau persistă, agravându‐se. 

 Pagina | 16 

 

  

 

TULBURĂRILE DE SOMN DE LA VÂRSTA DE 3 LA 6 ANI La  această  grupă  de  vârstă  tulburările  sunt  cauzate  frecvent  de  intensitatea dinamicilor de investire ale copilului, mai ales în legătură cu complexul oedipian. 

Copilul  este  încercat  de  sentimente  de  gelozie  în  legătură  cu  părinții,  suferă  de singurătate, simte nevoia să îşi controleze părinții, se teme că acestora sau lui li se întâmple ceva, tolerează cu greu sentimentele de vină datorate ambivalenței sale. Noaptea,  astfel  de  probleme  se  exprimă  prin  personaje  precum  monştri,  hoți, asasini,  închipuiri  în  care  copilul  fură,  sustrage,  obține  iubire  în  exclusivitate, anihilându‐şi rivalii, este pedepsit. 

La această vârstă sunt mai  frecvente: pavorul, bruxismul, coşmarurile, teama de a adormi, trezirea plângând, rugămintea de a dormi în patul părinților. 

Cum să ne orientăm? Chiar şi în cazul copilului mai mărişor, metoda de abordare a problemei ar trebui să ia în considerare diferitele aspecte combinate ale observării şi colocviului. 

Indicatorii dezvoltării sănătoase a copilului sunt: 

● capacitatea de reacție, ● capacitatea de a se juca singur şi cu ceilalți, ● capacitatea de a se exprima verbal, ● ataşamentul față de părinți. 

Comportamentul  copilului  trebuie  interpretat  în  raport  cu  caracterul  diferit  al fiecăruia şi este normal ca într‐un mediu necunoscut copilul să fie mai neîncrezător, teama de consultație putând fi condiționată de experiențe anterioare mai mult sau mai puțin pozitive. 

Părinții pot  fi  întrebați dacă copilul se concentrează asupra activităților pe care  le desfăşoară, dacă are capacitate de învățare, dacă are momente de anxietate, teamă excesivă, dacă nu poate  rămâne  singur nici măcar pe perioade  scurte de  timp,  în raport cu vârsta. 

Ca şi  în cazul sugarului, este  important ca medicul să  îşi facă o  idee  în  legătură cu caracteristicile  semiotice  ale  tulburării  de  comportament  al  părinților  față  de simptom. 

Trimiterea  copilului  la  specialist  este  recomandată  în  cazurile  în  care,  pe  lângă tulburările de somn, există şi următoarele elemente: 

● tulburarea durează de mult timp; ● anxietatea copilului este foarte mare; ● viața de zi cu zi nu este senină: ● copilul prezintă şi alte simptome; ● cercul vicios nocturn nu se modifică şi există o stare de tensiune în familie. 

 Pagina | 17 

 

  

 

TULBURĂRILE DE SOMN LA ADOLESCENT La această vârstă apar experiențe şi fantezii care privesc relația oedipiană şi care se pot manifesta ca:  teamă pentru propria viață şi cea a părinților,  incapacitate de a tolera  îngrijorarea  şi  vina.  Adolescentul  trăieşte  conflicte  intense  autonomie‐dependență, este în căutarea unor noi legături, se teme să nu rămână singur. 

Abordarea problemelor adolescentului este  întotdeauna delicată şi trebuie să țină cont  de  caracteristicile  fazei  de  dezvoltare  chiar  şi  în  ceea  ce  priveşte modul  de organizare  a  vizitelor  şi  a  consultațiilor  de  specialitate.  Este  important  să  se  țină cont de nevoile contradictorii de protecție  şi de autonomie ale adolescentului, de intimitate  şi de  liniştire  în privința normalității proceselor  şi  a  schimbărilor,  chiar corporale, pe care le trăieşte. 

Pe  lângă  discuția  cu  părinții,  ar  trebui  să  se  prevadă  întotdeauna  un  moment separat  în care adolescentul  să‐şi poată exprima propriile griji de  față cu medicul sau  pediatrul  şi  să  primească  un  răspuns.  Prezența  părinților  poate  face  dificilă exprimarea acestora, împiedicând astfel adolescentul să ceară ajutor. 

Şi  în  acest  caz,  discuția  trebuie  desfăşurată  acordând  o  anumită  atenție experiențelor, acestea putând  furniza elemente prețioase de orientare  în ceea ce priveşte  problema  de  fond  a  tânărului  pacient:  postura,  contactul  gândurilor  cu realitatea,  prezența  ideilor  de  suicid,  eventuala  stare  de  anxietate  reprezintă elemente care nu trebuie subestimate. 

Trimiterea la specialist este recomandată în cazurile în care: 

● insomnia se prelungeşte mult timp; ● insomnia este  însoțită de  izolarea de  cei de  aceeaşi  vârstă  şi de  scăderea 

performanțelor şcolare; ● insomnia este însoțită de consumul de alcool sau droguri; ● adolescentul prezintă tulburări de gândire şi ale contactului cu realitatea; ● adolescentul are idei ipohondriace accentuate; ● anxietatea este apreciabilă şi invazivă; ● adolescentul are comportamente care implică riscuri sau automutilare  ● dispoziția adolescentului este alterată, existând semne care trimit la suicid. 

 

Trimiterea trebuie să se facă de urgență  în cazul  în care există semne de depresie şi/sau  idei  de  suicid  sau  în  cazul  alterării  contactului  cu  realitatea.  Specialistul trebuie  să  se  ocupe  imediat  de  adolescent,  având  în  vedere  necesitatea  de  a monitoriza evoluția problemei  şi de a  iniția un proiect de  tratament. Pacientul nu trebuie abandonat înainte de a se întâmpla acest lucru. 

 Pagina | 18 

 

  

 

CONSIDERAȚII PRIVIND TRATAMENTUL MEDICAMENTOS Este important de reținut că un copil nu are aproape niciodată nevoie de somnifere: tulburarea este  indusă de grijile sale care  îl  împiedică să doarmă şi care se rezolvă numai dacă acesta găseşte un spațiu în care să poată vorbi despre ele. Totuşi, este de  asemenea  de  reținut  faptul  că  părinții  pot  fi  extrem  de  încercați  de  trezirile repetate  ale  copilului,  punându‐se  astfel  problema  modului  în  care  se  poate răspunde unor părinți  îngrijorați, care  solicită prescrierea unui medicament  (lucru care, pe cât posibil, trebuie evitat). 

În  general,  după  câteva  consultații  în  timpul  cărora  copilul  şi  părinții  s‐au  simțit înțeleşi,  ideea medicamentului este abandonată sau medicamentul prescris de alți medici (sau chiar autoprescris) devine inutil. 

În câteva cazuri rare, poate fi necesară întreruperea cercului vicios şi utilizarea unui medicament pe o scurtă perioadă de timp şi sub supravegherea atentă a medicului. 

Medicul trebuie să  le explice clar părinților că aceştia trebuie să‐i vorbească totuşi copilului  şi  să  fie  aproape  de  acesta  în  timp  ce  adoarme. Acest  ritual  trebuie  să înlocuiască treptat medicamentul, care astfel va deveni inutil. 

Ce medicamente se pot prescrie În  cazul  în  care  este  necesar,  este  preferabil  să  se  recomande  sedative  precum antihistaminice,  antitusive  sau derivate de  calciu  şi magneziu  care  au mai puține efecte  secundare,  fără  a  pierde  din  vedere  faptul  că  necesită  aceleaşi măsuri  de precauție  ca  şi  somniferele  şi  că nu au nici un efect asupra  tulburărilor grave ale somnului.  De  altfel,  există  studii  publicate  recent  care  scot  în  evidență  lipsa eficacității  antihistaminicelor  în  ceea  ce  priveşte  tulburările  de  somn  şi  care recomandă o analiză atentă a beneficiilor şi a riscurilor implicate, mai ales la copilul mic. 

Dacă  se  prescriu  fenotiazine  sau  neuroleptice,  dozele  prescrise  devin  rapid ineficiente,  iar  la  terminarea  tratamentului  apare efectul  "rebound"  care  riscă  să constrângă medicul  la prescrierea unor doze mai mari sau a unui medicament mai puternic.  În acest  caz,  renunțarea  la  tratamentul medicamentos  va  fi mai dificilă, existând riscul apariției unei dependențe de medicamente. 

 

 

 

 

 

 

 Pagina | 19 

 

  

 

Autori Dr. Chiara Cattelan 

● Secția de Pediatrie ● Spitalul din Padova ● Universitatea de Studii din Padova 

Dr. Marco Mastella 

● Psihanalist SPI ● Universitatea din Bologna 

Dr. Catrinel Iliescu 

● Medic primar neurologie pediatrică ● Clinica Neurologie Pediatrică, Spital “Prof Dr Al. Obregia”, Bucureşti ● Asistent universitar UMF Carol Davila, Bucureşti 

 

Organizatori

Finanțatori