Dlaga mosule

Poveste de iarna de acelasi Mihai Costache

Daga mosule! Pe mine ma chiama alazette si am aproape sase anisori. Desi sunt mica mica am invatat repede sa scriu si sa citesc. Sunt tale fecilita ca pot sa scliu deoarece am nevoie sa ma ajuti. Prietena mea cea mai buna alis este foalte necajita ca papusica pe care iai trimiso tu mai demult sa stricat si nu mai poate sa se joace cu ea. Cred io ca am spalato prea des si daia sa stricat. Acum e foarte trista si mananca tale putin din cauza asta desi eu am rabdare pana cand termina de mancat. De cate oli ma ulc la feleasta si povestesc ce este pe afara, ma uit spre patutul ei si o vad foarte trista din cauza asta. Ea a cazut de la geam peste scaunu pe care sa ulcat anu trecut si de atunci sta in patutul ei ca nu poate sa mai miste picioluse le. E tare felicita cand io ii spun ce vad pe feleastra mai ales cand ii vorbesc despre pasalelele pe care le aude ca canta atunci cand deschid un picutel feleastra. Io ii povestesc tot ce vad si ea se bucura cu mine. Da nu pot sa stau plea mult acolo sus pentlu ca amoltesc si trebuie sa cobor si atunci o vad cum se face trista de ma doale rau sufletul. Ma gandesc ca daca tu mosule ii aduci o papusa noua o sa se bucure iar ca inainte si o sa manance tot ce ii dau. Acu ma glabesc sa iti scriu pentru ca carmenuta prietena noastra mai male pleaca de aici si am vorbit cu ea si iam spus sa puna scrisoarea asta la cutia postala da vezi sa nu te vada cineva. Mai e putin si vine familia ei unde o sa stea. Sa stii ca alis este foarte cuminte si poti sai aduci linistit papusa ca am invatato o poezie pe care o spune cand vii aici. Pentru mine sa nu iti faci griji ca am jucalie pe beny catelu si cu care ma culc in fiecare seara. Ma gandesc acu cand scriu sa il dau ei pana vii tu cu papusica ca sa nu mai fie trista. Da asa am sa fac chiar dupa ce termin de scris . Eu am de toate chiar si ochelari cu care pot sa vad ce scliu si pe care ii dau zos cand ma culc ca sa nui stric. Sa stii ca beny catelul meu doalme cu mine si nu mie deloc flica cand se stinge becu. Acu cam terminat de scris o sa ma uit mereu pe fereastra sa vad cand vii tu sa iti fac semn unde ma gasesti ca sa nu te incurci. Sa ai glija cand vii sa fii atent sa nu te impiedici si sa cazi ca ai vazut ce a patit alis. Te pup Am gasit scrisoarea asta intr-un plic deschis cu adresa clara: pentlu mosu si cu adresa expeditorului: alazette str dealul verde nr 47 olasul tecici la mine in cutia postala. Am citit-o impreuna cu sotia mea si am plans amandoi minute bune. Habar nu aveam cum a ajuns acea scrisoare la noi, dar ea ne-a scos complet din letargia clasica in care ne petreceam batranetile singurei cum ne aflam, asta pentru ca nu am avut copii, desi ni i-am dorit foarte mult, dar ne resemnasem in acest sens. Auzisem, in schimb, ca la doua case mai jos de noi, o familie tanara de care stiam ca, tot asa, nu puteau avea copii, dupa ce incercasera si cheltuisera multi bani in acest sens, adoptasera de vreo cateva luni o fetita si se zvonea ca sunt fericiti. Recunosc ca si noi am avut in gand un asemenea lucru, dar nu am avut destul curaj. Mi-a trecut prin minte ca fetita adoptata ar fi tocmai Carmenuta de care se pomenea in scrisorica si ca ea o fi pus scrisoarea in cutia mea postala. Mai tarziu aveam sa aflu ca, da , nu ma inselasem. Dar, de comun acord cu sotia mea, am luat hotararea sa merg in orasul Tecici aflat la nu mai putin de 300 km de localitatea in care domiciliam si s-o fac pe mosul pana la capat. M-am imbracat frumos si dupa ce mi-am luat la revedere de la sotia mea, am purces la drum sa-mi cunosc destinul. Cu trenul am facut aproape 2h si jumatate. Primul lucru a fost sa descopar unde este adresa de pe plic si apoi sa vad cum pot sa ma prezint drept Mosul. Am oprit primul taxi si i-am aratat adresa. Am mers un sfert de ora si dupa ce am platit cursa soferul mi-a aratat unde era adresa cautata si a plecat. Atunci am vazut ca ma lasase in fata unui orfelinat, dupa cum scria mare pe frontispiciul cladirii cu parter si etaj. M-am cutremurat cand am vazut asta si inima mea batranica a inceput sa imi bata puternic. Am vrut sa intru, dar mi-am amintit ca nu luasem papusa atat de asteptata de micuta pentru care venisem aici. M-am uitat dupa un taxi si a trebuit sa merg ceva pe jos pana cand a aparut unul si astfel am putut sa merg in centrul orasului. Am gasit relativ repede un magazin de unde am cumparat o foarte frumoasa papusa, pe care am luat-o in dublu exemplar, apoi am umplut o punga cu dulciuri si fructe citrice, dupa care m-am dus hotarat sa o cunosc pe Alazette. Am fost intampinat la intrare de o doamna amabila pe care am intrebat-o de fetita si, da, mi-a confirmat ca am nimerit bine, doar ca are o veste trista si anume ca prietena ei pentru care imi scrisese murise cu doua luni inainte de a ajunge eu aici. M-am intristat mult si nu am vorbit cateva clipe. Am inteles atunci ca Alazette o fi suparata ca Mosul nu s-a grabit sa aduca papusa pentru prietena ei si eram stanjenit de situatia in care ma aflam. Doamna Viorica, asa s-a recomandat, m-a vazut ca m-am albit la fata si ca sunt in dificultate, mi-a oferit un scaun, apoi mi-a dat un pahar cu apa. Incet, incet mi-am revenit si am rugat-o sa-mi vorbeasca de Alazette, dupa ce a citit scrisoarea ce ma adusese acolo. A fost si dumneaei impresionata pana la lacrimi si apoi mi-a relatat cum aparuse la orfelinat Alazette. Era a doua oara, in 15 ani de cand functiona orfelinatul, cand, un nou nascut, era abandonat in curtea institutiei. Fusese gasita plangand cu sughituri intr-un cosulet lunguiet avand un plic cu o suma de bani si un mic bilet compus din decupari din ziar compunand cateva cuvinte din care reiesea cum o cheama pe fetita. A fost anuntata politia, dar nu s-a reusit identificarea celei care o parasise astfel. Am pastrat numele gandindu-ne ca poate mai tarziu va putea sa afle despre ea insasi mama ce o parasise in acest fel. Un copil cu un sufletel absolut deosebit si pe care tot personalul orfelinatului o iubeste si, in general, oricine o cunoaste. Au fost cateva familii care au vrut mult sa o adopte, dar de fiecare data reactia ei a fost de respingere, indiferent de strategiile de apropiere care au fost incercate. Chiar daca si noi am incercat sa ajutam la reusita unei asemenea tentative, am tinut cont de reactia ei extrem de expresiva si de convingatoare. De fiecare data incepea sa planga si sa ne spuna ca ea nu o va parasi niciodata pe Alis, prietena ei paralizata de care v-am spus ca a murit intre timp. A doborat-o pneumonia specifica persoanelor imobilizate timp indelungat la pat. S-a stins incetul cu incetul si draga de Alazette a crezut ca lipsa papusei era cauza pentru care nu mai manca. Biata de ea a plans ingrozitor cand a trebuit sa o ducem la cimitir si acolo a fost sfasietoare prin durerea pe care a aratat-o la coborarea in groapa a micutei. Am plans cu totii de n-am mai stiut de noi. A fost dificil sa o dezlipim de mormantul proaspat si sa ne intoarcem. Striga intr-una ca ea nu poate sa o lase pe Alis acolo singura! Cateva zile nu a vorbit cu nimeni si nu s-a atins de mancare. Ne-am facut griji mari ca se va inbolnavi si ca o s-o pierdem si pe ea. Dar ceilalti copii au reusit, mai bine decat noi, sa o linisteasca prin atentia deosebita pe care i-o acordau in permanenta si, incet, incet a inceput sa manance si de foame, dar si de insistentele celorlalti. Totusi, in continuare nu comunica si sta foarte mult timp la fereastra uitandu-se in gol. Incercam sa o luam de acolo, nu intampinam rezistenta, dar, la scurt timp dupa ce plecam, isi reia locul la fereastra. Cum spuneam, intotdeauna incheia discutia prin a ne ruga sa o lasam sa se intoarca degraba in salon caci Alis era singura de atata timp. Si pleca grabita. Ea o ingrijea pe sarmana Alis ca o mama dandu-I sa manance de fiecare data, schimbandu-I lenjeria atunci cand era cazul si in general tot ce ar fi facut oricare dintre noi, dar am vazut ca desi ii era greu facea totul cu mare placere. Si asta nu numai pentru biata micuta suferinda ci si pentru oricare dintre ceilalti copii ori de cate ori era rugata. O ascultam pe doamna Viorica si ne dadusera lacrimile la amandoi. A trecut ceva timp pana ne-am linistit si doamna a continuat sa-mi descrie cat de mult o iubesc copii si cum incearca, desi este un ghemotoc de fetita, sa le fie de folos la toti, mai ceva ca o mamica. Noaptea se scoala si are grija sa ii inveleasca pe toti dupa ce seara nu se culca pana nu le citeste cate un fragment dintr-o carte de povesti pe care a primit-o de la micuta noastra biblioteca. A fost incredibil cat de usor a invatat sa scrie si sa citeasca. Incepuse sa ii invete si pe unii dintre ceilalti copii, dar dupa ce prietena ei a parasit-o, s-a inchis in ea si petrece mult timp la fereastra privind in gol. De multe ori incerc sa ii vorbesc si sa o mangai, dar e suficient sa ma priveasca si tristetea din privirea ei ma face sa renunt. Chiar suntem ingrijorati ca ar putea sa se imbolnaveasca. Imaginati-va ca a avut atata grija de Alis, ii dadea sa manance cu manutele ei si avea tot timpul grija sa fie aproape si niciodata nu manca decat dupa ce se asigura ca prietena ei era satula si multumita. Erau singurii copii care aveau voie sa manance la pat. Aveau o relatie absolut speciala. Acum, asteptam sa isi revina si credem ca asta va fi posibil caci a inceput sa manance ceva mai bine. Apropo, chiar acum ar trebui sa coboare cu colegele mele spre cantina si de aici de unde suntem fara sa fim vazuti o puteti vedea pe Alazette si pe ceilalti copii. Daca vreti, as putea sa o aduc sa o si cunoasteti, mai ales ca ati venit de atat de departe. Am privit-o in ochi si stergandu-mi lacrimile am declinat oferta de a o cunoaste personal tinand cont de starea de nepuizare in care ma aflam ca urmare a emotiilor pe care le incercasem. Am fost , in schimb, de acord sa o privesc pe micuta prin ferestruica de la camera in care ne aflam. Mi-a aratat, in sirul de copii care mergeau doi cate doi tinandu-se de manute, ultima pereche de doua fetite imbracate in rochite de acelasi fel. Alazette, era o papusica trista ce isi tarsaia piciorusele fara vreo urma de bucurie ca merge la masa, lucru pe care il vedeai cu usurinta pe fetele celorlalti copii, cu parul saten, tuns la nivelul lobului urechilor si cu niste ochelari rotunzi, mari, sprijiniti pe un nasuc carn. Cateva agrafe ii tineau parul departe de a-i intra in ochi. In picioruse se puteau ghici ca purta niste sandalute, asta pentru ca rochita era o masura lunga ce ii acoperea in intregime gleznele. Mi-am stapanit cu greu un nou val de lacrimi si am simtit nevoia sa ma asez. Am mai cerut un pahar de apa si doamna Viorica a iesit sa imi faca acest mic serviciu. In acel moment cat dumneaei a fost plecata am lesinat, astfel ca, ulterior am aflat ce s-a intamplat cu mine. Atunci cand dansa s-a intors cu paharul de apa, m-a gasit intins pe jos fara suflare. A avut taria sufleteasca sa nu intre in panica si a sunat la salvare acordandu-mi astfel unica sansa prin care am fost salvat. Mi-am revenit pe patul din spitalul central al orasului si prima figura cunoscuta pe care am intalnit-o era aceasta minunata doamna Viorica. Mi-a povestit ce se intamplase si i-am multumit. Am aflat astfel ca avusesem un preinfarct si ca avusesem mult noroc ca am scapat fara urmari grave, datorita faptului ca s-a intervenit rapid si ca salvarea a ajuns foarte repede. In fine, in spital am ramas cateva zile si, dupa ce am anuntat-o pe sotia mea, aceasta a venit degraba la mine la spital. Evident ca era foarte ingrijorata, dar s-a linistit cand a vazut cu ochii ei ca totul se incheiase bine. In momentul cand am fost dus la spital, din nevoia de a se face identificarea mea pentru formalitatile de internare, a fost gasita pe langa actele mele si scrisoarea. Nefiind in plic, insusi inceputul textului scris a starnit curiozitatea asistentei in mainele careia incapuse scrisoarea si, in timp ce aceasta o parcurgea, se pare ca incepuse sa planga si apoi din aceeasi curiozitate scrisoarea a fost citita de mai multe persoane aflata in incinta, astfel ca povestea fetitei a devenit rapid motiv de discutii. Unul dintre medicii care citise la randul lui scrisoarea a venit la mine dupa ce imi revenisem si, dupa ce l-am pus in tema cu mica istorie a scrisorii, mi-a cerut incuviintarea sa o publice in principalul ziar din oras, unde lucra fiica dumnealui ca senior editor. Am fost bucuros de acord si astfel, a doua zi, scrisorica lui Alazette era deja pe prima pagina, iar dupa amiaza eram asaltat de persoane care voiau si alte detalii. Astfel s-a aflat despre ea ca este locatar al orfelinatului din oras si acesta la randu-i a devenit locul cel mai vizitat de catre multa lume si mai ales de catre jurnalisti, care voiau astfel sa o cunoasca pe micuta Alazette. Intre timp si internetul a preluat evenimentul iar puterea acestuia de a duce mai departe stirea in orice colt al lumii, a facut posibil ca stirea sa ajunga pana in Spania printre culegatorii de capsuni. Se discuta aprins pe campul rosu de capsuni despre acest subiect si, cand s-a pronuntat cu multa simpatie numele Alazette ca fiind un nume deosebit de dragalas, o tanara culegatoare s-a oprit din cules si a intrebat cum e numele care tocmai se pronuntase, iar cand a fost sigura ca a auzit bine, a cazut lesinata pe randul de capsuni, strivind cateva tufe. Astfel s-a stabilit ulterior ca acea tanara era de fapt mama naturala a lui Alazette. De fapt, isi pierduse fetita intr-un mod independent de vointa ei si, in zadar o cautase in multe locuri pana cand obosita si dezdnadajduita de lipsa oricarei sperante de a o mai gasi, a hotarat sa plece cat mai departe pentru a ramane cu suferinta ei coplesitoare. De fapt, cel care o rapise si o abandonase la o distanta foarte mare, practic in capatul opus al tarii, fusese platit cu bani multi pentru a face ca acest copil sa nu mai poata fi gasit, de insusi tatal baiatului cu care fata ramasese insarcinata inca inainte de a atinge varsta de 17 ani. Aceste detalii cat si altele pe care nu imi face placere sa le pomenesc fiind nedemne de aceasta povestioara, au devenit cunoscute dupa ce politia a reusit in sfarsit sa elucideze acest caz. La mai putin de o saptamana de le externarea mea era Craciunul si, impreuna cu sotia mea am pregatit, in scurtul timp ramas, un cadou frumos din care sa nu lipseasca cele doua papusi pe care le recuperasem de la doamna Viorica inca de cand eram internat. De Craciun eram prezenti in oras si ne-am indreptat spre orfelinat. Odata ajunsi aici, am constatat ca nu eram singuri, ci foarte multe persoane cu copii, iar in mijlocul curtii era impodobit un frumos brad de catre primaria orasului. Intreaga cladire a orfelinatului era , deasemeni impodobita cu ghirlande de lumini si crengute de brad.. Totul reflecta spiritul Craciunului si la baza bradului impodobit erau numeroase cadouri de diferite marimi. Momentul absolut pe care l-am prins si chiar ar fi fost pacat sa-l ratam a fost acela cand, in aplauzele tuturor celor prezenti, a aparut Mosul, de mana cu Alazette imbracata cu un cojocel dragut si pe sub care se strecura o rochita alba cu dantela iar in picioruse purta cu multa mandrie niste cizmulite imblanite de culoare maro. La ochi erau ochelarii aceia mari pe care ii scotea noaptea ca sa nu ii strice, iar in manuta stanga il tinea atarnand pe Beny, nedespartitul ei prieten catelus. Mosul a ingenunchiat sa fie la inaltimea ei si dupa ce i-a soptit ceva la ureche a trimis-o sa caute in spatele bradului cadoul pe care i-l adusese special pentru ea, tocmai de acolo de unde venea el. Fetita a facut cativa pasi si in intampinare i-a iesit mamica ei cu bratele larg deschise si care, cu lacrimi in ochi a cuprins-o in brate aproape sufocand-o plangand in hohote. Cu totii am lacrimat impresionati de aceasta scena. Apoi, dupa ce i-am oferit si cadoul nostru, i-am explicat ca cea de-a doua papusa era special adusa pentru Alis. Atunci i-am vazut cel mai frumos zambet de multumire pe care fetisoara ei rotunda, brusc luminata, il putea exprima. A strans acea papusa la pieptul ei micut si lacrimi ii straluceau in ochii ei caprui. Ulterior, am aflat de la doamna Viorica, cu care mai tin si astazi legatura, ca impreuna dansa, Alazette si mamica ei, au mers la mormantul micutei Alis, unde fetita a pus papusica langa crucea pe care se afla acum chipul lui Alis.CRACIUN FERICIT TUTUROR! de Mihai Costache