DREPT PROCESUAL PENAL II. PARTEA SPECIALA 1. URMARIREA PENALA

DECLANSARE Sesizarea organelor de urmarire penala In literatura de specialitate, urmaririi penale i s-au dat numeroase definitii, apropiate ca sens si continut, din care se deduce ca aceasta consta in activitatea desfasurata de organele de urmarire penala in care se strang si verifica probele cu privire la savarsirea infractiunii, se descopera faptuitorul stabilindu-se raspunderea acestuia in vederea trimiterii in judecata si se iau masurile menite sa asigure buna desfasurare a procesului penal. In conformitate cu art. 200 C. pr. pen., urmarirea are ca obiect strangerea probelor necesare cu privire la existenta infractiunilor, la identificarea faptuitorilor si la stabilirea raspunderii acestora, pentru a se constata daca este sau nu cazul sa se dispuna trimiterea in judecata. Asa cum rezulta din continutul reglementarii, urmarirea penala are ca si obiect strangerea probelor necesare". Aceasta inseamna atat operatia de adunare a probelor, cat si cea de examinare si evaluare a lor, pentru a se constata daca sunt sau nu motive suficiente in vederea luarii hotararii privind trimiterea in judecata^1). Expresia "existentei infractiunilor" are in vedere faptele penale indiferent de faza sau modalitatea lor de savarsire (tentativa, infractiune consumata, infractiune continuata etc.), iar prin expresia "identificarea faptuitorului", se intelege aflarea datelor necesare cunoasterii faptuitorilor, atat ca persoane fizice cat si ca identitate^2). Activitatea de urmarire penala se poate declansa numai daca organul de urmarire penala a fost incunostintat de comiterea unei infractiuni. Fara aceasta incunostintare nu se pot initia activitatile de descoperire si identificare a faptuitorului, de strangere a probelor pentru stabilirea raspunderii acestuia, nu se pot lua masuri preventive si nu se poate dispune trimiterea in judecata^3). Mijlocul prin intermediul caruia este informat organul judiciar despre savarsirea unei infractiuni poarta denumirea de act de sesizare. Pentru declansarea mecanismului procesual se impune ca actul de sesizare sa fie intocmit potrivit legii. Sesizarea nu trebuie conceputa restrictiv, numai ca o modalitate de informare a organului de urmarire penala, intrucat ea contine si acea abilitate legala in virtutea careia se desfasoara activitatea in continuare. Abilitatea organului de urmarire penala numai prin anumite modalitati nu are forma stricta a circumstantelor de investire ale instantei de judecata. Dupa cum se stie art. 197 alin. 2 C. pr. pen. prevede ca atrage nulitatea absoluta doar nerespectarea dispozitiilor referitoare la sesizarea instantei de judecata si nu cele referitoare la sesizarea organului de urmarire penala. intre sesizarea organelor de urmarire penala si sesizarea instantelor de judecata exista numeroase diferente dintre care mentionam: a) sfera diferita a subiectilor care pot face sesizarea,

b) diferentele de principiu in ceea ce priveste posibilitatea autosesizarii organelor respective, c) drepturi diferite in procedura de urmat ulterior sesizarii (instanta investita este obligata sa fixeze termen si sa treaca la judecarea cauzei pe cand organul de urmarire penala sesizat poate dispune neinceperea). Reglementarea sesizarii organelor de urmarire penala are o mai mare elasticitate pentru asigurarea unei interventii mai prompte si eficace in cazul savarsirii de infractiuni. Legiuitorul a cautat sa nu stavileasca mobilitatea de actiune a organelor de urmarire penala prin forme sau reglementari riguroase ale sesizarii^4). In raport de persoanele sau organele care fac sesizarea, modurile de sesizare pot fi^5): - externe, atunci cand sesizarea provine de la persoane fizice sau juridice din afara organelor de urmarire penala (plangere, denunt, sesizarea sau autorizarea organului prevazut de lege, plangerea prealabila etc.), - interne, atunci cand organul de urmarire penala se sesizeaza in baza propriilor sale investigatii ori a celor efectuate de catre organele operative ale Ministerului de Interne (sesizarea din oficiu). Distinctia dintre cele doua categorii prezinta nu numai interes teoretic, ci si practic, deoarece inceperea urmaririi penale se dispune in mod diferit, dupa cum sesizarea este interna sau externa. Sesizarea externa se face prin plangere sau denunt, mentionate in literatura de specialitate ca moduri obisnuite de sesizare, precum si prin unele moduri speciale de sesizare intalnite in situatiile in care numite persoane au obligatia sa informeze despre savarsirea unei infractiuni, aceste moduri fiind denumite si referinte obligatorii. Sub acest aspect, sesizarea poate fi primara si complementara^6). Sesizarea este primara in ipoteza in care incunostintarea despre savarsire unei infractiuni a ajuns pentru prima oara in fata unui organ de urmarire penala. Sunt sesizari primare plangerea, denuntul, modurile speciale de sesizare si sesizarea din oficiu. Sesizarea este complementara in ipoteza in care cauza a trecut anterior prin fata altui organ de urmarire penala. Sub aspectul valorii informatiilor primite despre savarsirea unei infractiuni, legea nu face nici o deosebire intre modurile de sesizare mentionate mai sus. Este posibil ca, uneori, organele de urmarire penala sa fie sesizate atat prin mijloace proprii, cat si din afara, in asemenea situatii vor fi exploatate ambele surse informative^7). Sesizarea constituie astfel: - o conditie indispensabila pentru efectuarea urmaririi penale. Acesta nu trebuie confundata cu munca de culegere de informatii pentru descoperirea unei infractiuni care poate fi sursa sesizarii, - este temeiul si punctul de plecare al desfasurarii procesului penal, - este un act dinamizator care poate determina declansarea urmaririi penale, - este temeiul legal al activitatilor procesule si procedurale specifice a organului judiciar. Sesizarea constituie incunostintarea despre comiterea unei infractiuni, care este temeiul legal si punctul de plecare, ce abiliteaza organele de urmarire penala la efectuarea activitatilor prevazute de lege pentru realizarea obiectului urmaririi penale^8). ---------------

^1) V. Dongoroz s. a., Noul cod de proceduri penala si codul de procedura penala anterior, prezentare comparativa. Bucuresti, Editura Politica, 1969, pag. 140. ^2) V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stanoiu, V. Rosca, Explicatii teoretice ale Codului penal roman. Parte generala, vol. II, Ed. Academiei, Bucuresti, 1970, pag. 2 ^3) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Curs universitar, Editura Constant, Sibiu, 2005, pag. 271 ^4) N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea speciala, Ed. Paidea, 1996, pag. 5 ^5) Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. ^6) I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generala, tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, pag. 51 ^7) I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generala, tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, pag. 51 ^8) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Curs universitar, Editura Constant, Sibiu, 2005, pag. 271 Competenta organelor de urmarire penala Coordonate Potrivit art. 201 C. pr. pen. urmarirea penala se efectueaza de catre procurori si de catre organele de cercetare penala. Organele de cercetare penala sunt: a) organe de cercetare penala ale politiei: b) organe de cercetare penala speciale. Intre organele de cercetare penala, organele de cercetare ale Politiei ocupa un loc deosebit, deoarece ele au o competenta foarte larga, putand sa efectueze cercetarea pentru orice infractiune care nu este data in mod obligatoriu in competenta altor organe de cercetare. Facand parte din cadrul Ministerului de Interne, organelor de cercetare penala le revin sarcini importante in legatura cu asigurarea respectarii legilor, a ordinii si linistii publice, sarcini cuprinse in art. 17 pct. 1 lit. g din Legea nr. 40 din 1990 privind organizarea si functionarea Ministerului de Interne. Ca urmare a modificarilor intervenite in materie, aceste sarcini sunt cuprinse in art. 26 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea si functionarea Politiei Romane. Organele de cercetare penala sunt: organele de cercetare ale Politiei judiciare si organele de cercetare speciale. Potrivit art. 201 alin. 2, ca organe de cercetare ale politiei judiciare functioneaza lucratori specializati din Ministerul Administratiei si Internelor, desemnati nominal de ministrul administratiei si internelor, cu avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, si isi desfasoara activitatea sub autoritatea procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie. Retragerea avizului conform al procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie conduce la incetarea calitatii de lucrator in cadrul politiei judiciare.

In anumite cazuri, data fiind natura infractiunilor savarsite, precum si un avand in vedere calitatea faptuitorului, legiuitorul a prevazut expres ca urmarirea penala se efectueaza de catre organele de cercetare penala speciale, potrivit art. 208 C. proc. pen. Ca urmare a modificarilor aduse prin Legea nr. 281/2003 dispozitiile care ofereau competenta acestor organe speciale si in cauzele privind infractiunile savarsite, in legatura cu serviciul, in unitatea militara sau in afara ei, de catre angajatii civili ai acestor unitati au fost abrogate^1). Organele de cercetare speciale sunt, potrivit art. 208 din Codul de procedura penala, urmatoarele: - ofiterii anume desemnati de catre comandantii unitatilor militare corp aparte si similare, - ofiterii anume desemnati de catre sefii comenduirilor de garnizoana, - ofiterii anume desemnati de catre comandantii centrelor militare, - ofiterii politiei de frontiera pentru infractiunile de frontiera capitanii porturilor. Art. 201 alin. 3 C. pr. pen. precizeaza ca organ de cercetare penala nu este politia in ansamblul sau si nici toti lucratorii din cadrul acestui organism. Legea prevede ca in aparatul politienesc functioneaza ca organe de cercetare numai acei lucratori operativi din Ministerul de Interne care sunt anume desemnati in acest sens. Abilitarea lucratorului din Ministerul de Interne in sensul obtinerii calitatii de organ de cercetare este o conditie necesara pentru a se demarca net deosebirea intre aparatul politienesc care in marea sa majoritate are atributiuni administrative si cel cu sarcini si functionalitate judiciara. De cate ori codul foloseste termenul "politie" nu are in vedere numai lucratorii operativi avand calitatea de organe de cercetare, ci orice lucrator din aparatul politienesc (de exemplu, art. 152 C. pr. pen. prevede ca mandatul de arestare preventiva se executa prin organele de politie, art. 457 alin. 1 c. pr. pen. obliga instanta care acorda intreruperea executarii pedepsei cu inchisoare sa comunice aceasta de indata organului de politie etc.)^2) Intreaga activitate a organelor de cercetare penala este supravegheata de procuror, acesta avand ultimul cuvant in privinta aspectelor de care depinde buna rezolvare a cauzelor penale. In atributiile organelor de cercetare penala se inscrie efectuarea tuturor actelor de cercetare penala, cu exceptia celor date de lege in competenta exclusiva a procurorului^3). --------------^1) I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generala, tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, pag. 40 ^2) N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea generala, Ed. Paidea, 1996, pag. 170. ^3) I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generala, tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, pag. 14 Actele incheiate de organele de urmarire penala In cursul urmaririi penale se intocmesc de organele de urmarire penala o serie de acte incepand cu procesul-verbal" de consemnare a plangerii penale sau a denuntului verbal, procesele verbale de cercetare a locului faptei si terminand cu procesul-verbal de

prezentare a materialului de urmarire penala. In aceste acte se consemneaza o constatare sau se materializeaza un act de urmarire penala. In cursul urmaririi penale organul de urmarire penala dispune asupra actelor sau masurilor procesuale. Actele de dispozitie sunt date dupa regula: acolo unde legea prevede se va dispune prin ordonanta si in celelalte cazuri prin rezolutie. Exista unele situatii in care legea prevede expres rezolutie, cum sunt confirmarea propunerii organului de cercetare penala de a nu se dispune inceperea urmaririi penale (art. 228 alin. 6 C pr. pen.) ori inceperea urmaririi penale in cazul in care sesizarea se face prin plangere sau denunt (art. 228 alin. 1 C. pr. pen.)^1). Pentru a se evita luarea unor masuri abuzive, atat ordonantele cat si rezolutiile trebuie motivate. a) Legea prevede ca ordonanta, pe langa motivare, trebuie sa cuprinda totdeauna: data si locul intocmirii, numele, prenumele si calitatea celui care o intocmeste, cauza la care se refera, obiectul actul si sau al masurii procesuale, temeiul legal al acesteia si semnatura celui care a intocmit-o, intru cat domeniul de dispozitie prin ordonante este variat aceasta va cuprinde, de asemenea, mentiunile speciale prevazute de lege pentru asemenea acte sau masuri. Astfel, ordonanta de punere in miscare a actiunii penale este prevazuta de art. 235 C. proc. pen.. b) Codul de procedura penala nu fixeaza continutul rezolutiei stabilind ca aceasta trebuie sa fie motivata. Avand in vedere ca rezolutia este o forma simplificata a unui act de dispozitie, pe langa motivare, ramane la latitudinea organului de urmarire penala sa includa unele date, din continutul ordonantei, pe care le considera necesare pentru a se evita eventualele confuzii cu privire la masura dispusa, temeiul acesteia sau persoana la care se refera^2). In cazurile in care organele de cercetare penala nu pot dispune asupra unor masuri, avand numai initiativa propunerii lor procurorului, vor inainta acestuia propuneri" motivate. Intrucat legea se refera la organul de urmarire penala, inseamna ca are in vedere deopotriva atat procurorul cat si organul de cercetare penala. Deci, ordonanta si rezolutia sunt acte procedurale comune ambelor categorii de organe de urmarire penala. Desi art. 203 C. pr. pen. nu se mai refera si la alte acte comune, organul de urmarire penala mai poate dispune asupra actelor sau masurilor procesuale si prin proces-verbal, la cazurile si conditiile prevazute de lege (de pilda, in cazul inceperii urmaririi penale daca sesizarea sa facut din oficiu). De asemenea, organele de urmarire penala au obligatia sa consemneze ta procesele-verbale actele de urmarire penala pe care le efectueaza si rezultatele lor (de pilda, la procedee probatorii, cum sunt: perchezitia, ridicarea de obiecte sau inscrisuri, cercetarea la fata locului sau reconstituirea)^3). --------------^1) Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 11 ^2) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Curs universitar, Editura Constant, Sibiu, 2005, pag. 256-257 ^3) Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 11

Modalitati de sesizare Prezentare generala In art. 221 C. proc. pen. sunt prevazute principalele modalitati de sesizare: plangerea, denuntul si sesizarea din oficiu. In aceasta categorie se includ si sesizarile facute de persoane cu functii de conducere sau cu atributii de control si de catre functionari sau alti salariati. Sesizarea nu trebuie conceputa restrictiv, numai ca o modalitate de informare a organului de urmarire penala, intrucat ea contine si acea abilitate legala in virtutea careia se desfasoara activitatea in continuare. Abilitatea organului de urmarire penala numai prin anumite modalitati nu are forma stricta a circumstantelor de investire ale instantei de judecata. Dupa cum se stie art. 197 alin. 2 C. pr. pen. prevede ca atrage nulitatea absoluta doar nerespectarea dispozitiilor referitoare la sesizarea instantei de judecata si nu cele referitoare la sesizarea organului de urmarire penala. intre sesizarea organelor de urmarire penala si sesizarea instantelor de judecata exista numeroase diferente dintre care mentionam^1): a) sfera diferita a subiectilor care pot face sesizarea, b) diferentele de principiu in ceea ce priveste posibilitatea autosesizarii organelor respective, c) drepturi diferite in procedura de urmat ulterior sesizarii (instanta investita este obligata sa fixeze termen si sa treaca la judecarea cauzei pe cand organul de urmarire penala sesizat poate dispune neinceperea). --------------^1) N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea generala, Ed. Paidea, 1996, pag. 54 Plangerea Potrivit art. 222 alin.1, plangerea este incunostintarea facuta de catre o persoana fizica sau juridica careia i s-a cauzat o vatamare prin infractiune. Plangerea, ca mod de sesizare a organelor de urmarire penala, nu poate fi confundata cu plangerea prealabila, aceasta din urma fiind, in acelasi timp, o conditie de pedepsibilitate si procesibilitate. Plangerea se deosebeste de plangerea prealabila si prin faptul ca, in timp ce plangerea poate fi suplinita printr-un denunt sau o sesizare din oficiu, plangerea prealabila nu poate fi inlocuita cu nici o alta modalitate de sesizare^1). Daca plangerea cuprinde si formularea unor pretentii de despagubire in privinta daunelor provocate prin infractiune ea reprezinta concomitent si o constituire de parte civila^2). Ca mod de sesizare a organelor judiciare, plangerea prealabila se deosebeste de plangerea penala in sensul art. 222 C. pr. pen., sub urmatoarele aspecte^3): - plangerea prealabila este si o conditie de pedepsibilitate si de punere in miscare si de exercitare a actiunii penale, pe cand plangerea este un simplu act de sesizare, - plangerea prealabila reprezinta unicul mod de sesizare pentru infractiunile cu privire la care legea prevede expres ca este necesara plangerea prealabila in vederea punerii in

miscare a actiunii penale, in timp ce plangerea ca act de sesizare a organelor de urmarire penala poate fi suplinita prin oricare din celelalte moduri de sesizare (de pilda, prin denunt sau sesizare din oficiu), - in cazul plangerii penale, principiul oficialitatii functioneaza in deplinatatea lui, in timp ce in cazul plangerii prealabile el este limitat prin posibilitatea care i se confera persoanei vatamate de a-si retrage plangerea prealabila, ori de a se impaca cu invinuitul sau inculpatul atunci cand legea prevede expres ca impacarea partilor inlatura raspunderea penala. Pentru ca plangerea sa fie considerata un mijloc legal de sesizare a organelor de urmarire penala, ea trebuie sa cuprinda: numele, prenumele, calitatea si domiciliul petitionarului, descrierea faptei care formeaza obiectul plangerii, indicarea faptuitorului, daca este cunoscut, si a mijloacelor de proba. Persoanele care pot formula plangerea: - Plangerea se face de persoana care a suferit o vatamare in urma infractiuni. Legea permite ca plangerea sa se faca prin mandat special, urmand ca procura sa fie atasata plangerii. Prin mandat trebuie sa se arate in mod expres ca imputernicirea este pentru formularea si depunerea plangerii. - Plangerea se poate face si de catre unul din soti pentru celalalt sot sau de catre copilul major pentru parinti. Totusi, cel in beneficiul caruia actioneaza substituitul procesual poate sa nu fie de acord cu actul procesual realizat de acesta. Astfel, in cazul in care plangerea sau de catre copilul major pentru parinte, persoana vatamata poate declara ca nu-si insuseste plangerea (art. 222 alin. 5 ). De asemenea, in cazul cererii de liberare provizorie, potrivit art. 160^7 alin. 2 , cand cererea este facuta de catre o alta persoana decat inculpatul, organul competent sa o rezolve intreaba pe inculpat daca isi insuseste cererea^4). - Pentru persoana lipsita de capacitatea de exercitiu, plangerea se poate face de reprezentantul sau legal. Persoana cu capacitate de exercitiu restransa poate face plangere cu incuviintarea persoanelor prevazute de legea civila. Plangerea, o data intocmita, se poate adresa organului de urmarire penala fie direct, fie indirect (de pilda, expediata prin posta), in situatia in care organul caruia ii este adresata plangerea constata ca aceasta este incompleta, necuprinzand toate datele necesare, va chema in fata sa pe petitionar si il va pune sa completeze plangerea^5). Continutul plangerii: - Datele pentru identificarea petitionarului, si anume: numele, prenumele, calitatea si domiciliul acestuia sau resedinta. Daca autorul nu este cunoscut se vor trece datele ce pot ajuta la identificare (porecla, semne particulare etc), - Descrierea faptei care formeaza obiectul plangerii. Daca persoana pagubita printr-o infractiune este una din unitatile la care se refera art. 145 C. penal, unitatea pagubita este obligata sa sesizeze de indata organul de urmarire penala, sa prezinte situatii explicative cu privire la intinderea pagubei, date cu privire la faptele prin care paguba a fost pricinuita si sa se constituie parte civila. Legea nu obliga petitionarul sa dea si incadrarea juridica a faptei. In functie de fapta descrisa se va da de organul judiciar incadrarea si se va stabili competenta, - Indicarea faptuitorului daca este cunoscut. Cu aceasta ocazie este bine ca petitionarul sa indice toate datele pe care le cunoaste pentru identificarea faptuitorului, - Descrierea mijloacelor de proba ce trebuie administrate sau a probelor anexate.

Plangerea se poate face in scris sau oral in fata organului care o primeste. Plangerea orala se consemneaza de acest organ intr-un proces-verbal. Se semneaza de petent, pentru ca marturia mincinoasa produce consecinte. Daca dintr-un motiv oarecare petentul nu poate semna plangerea, organul care intocmeste procesul-verbal va trebui sa faca o mentiune despre aceasta imprejurare in finalul acestuia^6). Se subliniaza faptul ca plangerea trebuie sa fie bazata pe fapte reale, deoarece invinuirea mincinoasa facuta prin plangere, cu privire la savarsirea unei infractiuni, este considerata infractiune de denuntare calomnioasa (art. 259 din Codul penal). --------------^1) I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generala, tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, pag. 53 ^2) N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea speciala, Ed. Paidea, 1996, pag. 5 ^3) Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 34, in acelasi sens N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea speciala, Ed. Paidea, 1996, pag. 11 ^4) I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generala, tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, pag. 113-11 ^5) Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 10. ^6) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Curs universitar, Editura Constant, Sibiu, 2005, pag. 27 Denuntul Potrivit art. 223, denuntul este incunostintarea facuta de catre o persoana fizica sau juridica despre savarsirea unei infractiuni. Denuntul, ca si plangerea, este un act de sesizare facultativ, putand fi facut de catre orice persoana fizica sau orice unitate vatamata prin infractiune si fara ca acestea sa aiba vreo obligatie legala in acest sens. Spre deosebire de plangere care poate fi facuta numai de persoana vatamata denuntul se introduce de orice persoana care isi asuma rolul si raspunderea denuntatorului^1), cu alte cuvinte de orice persoana care a luat cunostinta de savarsirea unei fapte prevazute de legea penala. Cu toate acestea, el trebuie sa contina aceleasi date ca si plangerea^2). In situatiile in care legea prevede obligatia unor persoane de a sesiza organele judiciare despre savarsirea unei infractiuni, informarea pe care o fac persoanele respective nu are valoarea unui denunt, ci este socotita modalitate speciala de sesizare. In anumite cazuri, denuntul devine o obligatie a acelora care au luat cunostinta despre savarsirea unor infractiuni. Astfel, potrivit art. 262 din Codul penal, se pedepseste omisiunea de a denunta de indata savarsirea vreuneia dintre infractiunile prevazute in art. 174 , 175 , 176 , 211 , 212 , 215^1 , 217 alin. 2-4 , art. 218 alin. 1 si art. 276 alin. 3 din Codul penal^3). In practica judiciara se intalnesc situatii cand denuntatorul nu-si descopera identitatea. Este cazul denunturilor anonime (denuntatorul nu-si arata identitatea sau pseudodenuntul (se indica o identitate falsa). Ca modalitate de sesizare acestea nu pot fi considerate ca un denunt si nu urmeaza a li se aplica regimul juridic prevazut de art. 223 C. pr. pen.

Denuntul anonim sau pseudodenuntul reprezinta in fapt o anumita forma de realizare a sesizarii din oficiu. Organul de urmarire trebuie sa aiba o circumspecta fata de asemenea informari dispunand inceperea urmaririi penale numai in masura in care se confirma cele semnalate^4). Spre deosebire de plangere, care nu poate fi facuta decat de catre o persoana care are capacitate deplina de exercitiu, in cazul denuntului legea nu mai cuprinde o astfel de limitare, fiind vorba de un interes general, acela de a fi aduse la cunostinta organelor de urmarire penala faptele antisociale. La primirea denuntului, insa, organele de urmarire penala vor avea in vedere capacitatea celui care l-a facut si seriozitatea lui, fiind obligate ca, in toate cazurile, sa verifice exactitatea datelor cuprinse in denunt^5). In anumite cazuri, legea prevede ca denuntul poate fi facut de insusi cel care a savarsit infractiunea asemenea denunturi duc fie la inlaturarea raspunderi penale, fie la atenuarea acestei raspunderi. In acest sens, in dispozitiile art. 255 din Codul penal se arata ca mituitorul nu se pedepseste daca denunta autoritati fapta mai inainte ca organul de urmarire penala sa fi fost sesizat pentru infractiunea de dare de mita. In alte situatii, Codul nostru penal da autodenuntului valoarea unei circumstante atenuante. Astfel, potrivit art. 259 din Codul penal, in cazul denuntarii calomnioase daca cel care a savarsit fapta declara mai inainte de punerea in miscare a actiuni penale fata de persoana in contra careia s-a facut denuntul sau plangerea, ori impotriva careia s-au produs pagubele, ca denuntul, plangerea sau probele sunt mincinoase, pedeapsa se reduce in conformitate cu dispozitiile art.76 din Codul penal^6). Spre deosebire de plangerea prealabila, care poate fi retrasa, denuntul este irevocabil^7) Potrivit art.223 alin.2, denuntul trebuie sa contina aceleasi date ca si plangerea, date prevazute de art. 222 alin. 2 . In lipsa acestora ele nu au caracterul corespunzator, iar organul de penala fie ca nu se va considera sesizat si nu va incepe urmarirea decat dupa completarea datelor cerute de lege, fie ca va considera ca detine unele informatii in baza carora se poate sesiza din oficiu^8). Denuntul scris trebuie sa fie semnat de denuntator, iar in cazul denuntului oral acesta se consemneaza intr-un proces-verbal de catre organul in fata caruia a fost facut. --------------^1) V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stanoiu, V. Rosca, Explicatii teoretice ale Codului penal roman. Parte generala, vol. II, Ed. Academiei, Bucuresti, 1970, pag. 247. ^2) Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 1 ^3) I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generala, tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, pag. 53 ^4) N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea speciala, Ed. Paidea, 1996, pag. 57. ^5) Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 1 ^6) I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generala, tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, pag. 53 ^7) N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea speciala, Ed. Paidea, 1996, pag. 5 ^8) S. Kahane, Actele de sesizare care conditioneaza inceperea urmaririi penale, Revista Romana de Drept 1973, pag. 117-119.

Sesizarea din oficiu Organele de urmarire penala pot lua cunostinta de savarsirea unei infractiuni si pe alta cale decat prin denunt sau plangere. Modalitatile concrete in care se realizeaza sesizarea din oficiu sunt multiple. Astfel, organul de urmarire poate afla ca s-a comis o infractiune pe baza constatarii personale a unei infractiuni flagrante sau prin primirea unui denunt anonim. Este posibil ca la cunoasterea unor fapte penale sa se ajunga prin intermediul mijloacelor de informare in masa, care dau publicitatii aspecte din activitatea anumitor unitati economice sau persoane. De asemenea, zvonul public este de natura sa atraga atentia adeseori organelor de urmarire penala asupra imprejurarii ca in spatele unor manifestari dubioase se ascund infractiuni. Tot din oficiu se sesizeaza organele de urmarire cand, desfasurand o cercetare in legatura cu o cauza, descopera fapte sau aspecte noi, cu totul straine de ceea ce se cerceteaza^1). De asemenea, incunostintarea facuta de catre o persoana in alte conditii decat cele cerute de lege pentru a fi considerata o plangere (de pilda, o plangere nesemnata) va putea fi luata in considerare ca o sesizare din oficiu. La fel se va proceda si in cazul unui denunt anonim^2). Organele de urmarire penala se sesizeaza din oficiu si in cazurile in care descopera fapte noi, ce constituie infractiuni, cu ocazia desfasurarii organele de urmarire penala se pot sesiza din oficiu cand, desi au luat cunostinta despre savarsirea unei infractiuni prin mijloace proprii de informare, este necesara totusi plangerea prealabila a persoanei vatamate sau o alta sesizare speciala prevazuta anume de lege. In acest sens, bunaoara, in dispozitiile Codului de procedura penala (art. 280 ) se arata ca in cazul infractiunilor flagrante, cand infractiunea face parte dintre cele pentru care este necesara plangerea prealabila, organul de urmarire penala cheama persoana vatamata si o intreaba daca face plangerea prealabila^3). Intr-o incercare de sinteza, este de aratat ca sesizarea din oficiu se realizeaza, de regula, in urmatoarele situatii^4): a) infractiunile flagrante. Este vorba de acele infractiuni descoperite in momentul savarsirii sau imediat dupa savarsire, precum si de acele infractiuni a caror faptuitori, imediat dupa savarsire, sunt urmariti de persoana vatamata, de martorii oculari sau de strigatul public ori sunt surprinsi aproape de locul savarsirii infractiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natura a-i presupune participanti la infractiune. Savarsirea infractiunii flagrante se constata de catre organul de urmarire penala care va incheia un proces-verbal de constatare. Incheierea procesului-verbal de constatare este obligatorie, indiferent daca actiunea penala se pune in miscare din oficiu sau la plangerea prealabila a persoanei vatamate. Procesul-verbal va trebui sa cuprinda tot ceea ce organul de urmarire penala a constatat cu privire la fapta savarsita. De asemenea, in el se consemneaza si declaratiile invinuitului si a celorlalte persoane care au fost audiate cu aceasta ocazie. Daca apreciaza ca necesar, organul de urmarire penala poate strange si alte probe. Dupa redactarea procesului-verbal, organul de urmarire penala are obligatia sa-l citeasca invinuitului si celorlalte persoane care au dat declaratii, prilej cu care li se va atrage atentia cu privire la dreptul pe care il au de a completa declaratiile facute sau chiar de a face obiectii. Dupa citire si completare, procesul-verbal se va semna de organul de

urmarire penala, de catre invinuit si de catre celelalte persoane ascultate. incheiat in aceste conditii, procesul-verbal de constatare a infractiunii flagrante reprezinta mijloc de proba, b) mijloacele de informare in masa. Sesizarea din oficiu se poate realiza si prin intermediul presei scrise, radioului sau televiziunii, ori prin orice alt mijloc de comunicare in masa, c) zvonul public. Prin zvon public se intelege informatia care circula in anumite locuri, medii ori grupari de oameni in legatura cu o anumita fapta (de pilda, intr-o anumita localitate poate sa se raspandeasca zvonul ca mai multe persoane se ocupa de traficul de droguri ori ca un judecator este necinstit, etc.), d) cercetarea altor fapte. Cu prilejul cercetarii unei anumite cauze pot fi reliefate aspecte care prin continutul lor sa intruneasca elementele unei alte infractiuni ori sa priveasca alte persoane decat cele cercetate, e) constatarea unor infractiuni de catre alte organe decat cele de urmarire penala. in afara organelor de urmarire penala au dreptul si obligatia sa incheie unele acte de constatare a infractiunilor si urmatoarele categorii de organe de stat, care nu fac parte din aparatul judiciar: - organele de constatare reglementate de art. 214 C. pr. pen. - alte organe de stat, reglementate de art. 215 C. proc. pen. - ale organe speciale, reglementate in legi speciale (politia comunitara, jandarmi, SRI etc. --------------^1) N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea speciala, Ed. Paidea, 1996, pag. 57. ^2) N. Ionescu, D. Ciuncan, Sesizarea organelor judiciare penale, Editura stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1985, pag. 30. ^3) I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generala, tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, pag. 55 ^4) Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 13 si urmatoarele. Sesizarea in cazuri speciale Legea stabileste mai multe situatii in care organul de urmarire nu poate incepe urmarirea penala in lipsa plangerii prealabile ori a sesizarii sau a autorizarii organului prevazut de lege ori fara exprimarea dorintei guvernului strain in cazul infractiunii prevazute in art. 171 C. pen., coroborat cu art. 221 alin. (3) C. proc. pen. Aceste dispozitii nu exclud prevederile art. 213 C. proc. pen., care arata ca, in cazuri urgente, organul de cercetare este obligat sa efectueze actele de cercetare ce nu sufera amanare, chiar daca acestea privesc o cauza care nu este de competenta lor. In aceste cazuri, daca sunt competente sa efectueze cercetarea vor solicita de la cei in drept actul de sesizare prevazut de lege, iar in caz de refuz sau in lipsa plangerii prealabile, dupa doua luni de la data cunoasterii infractorului de catre partea vatamata, vor inainta cauza procurorului cu propunerea de a nu se incepe urmarirea penala in cauza. Daca organul de cercetare penala nu este competent, lucrarile efectuate in astfel de cazuri se trimit, de indata, prin procurorul care exercita supravegherea activitatii organului care le-a efectuat, procurorului competent, care va proceda personal sau prin organul de cercetare la obtinerea sesizarii prevazute de

art. 221 alin. (2) si (3) C proc. pen^1). Cazurile de sesizare speciala sunt: a) Plangerea prealabila. Pentru cazurile prevazute de lege in care punerea in miscare a actiunii penale, este conditionata de introducerea unei plangeri prealabile de catre persoana vatamata, nici urmarirea penala nu poate fi inceputa. Ca mod de sesizare a organelor judiciare, plangerea prealabila se deosebeste de plangerea penala in sensul art. 222 C. pr. pen., sub urmatoarele aspecte^2): - plangerea prealabila este si o conditie de pedepsibilitate si de punere in miscare si de exercitare a actiunii penale, pe cand plangerea este un simplu act de sesizare, - plangerea prealabila reprezinta unicul mod de sesizare pentru infractiunile cu privire la care legea prevede expres ca este necesara plangerea prealabila in vederea punerii in miscare a actiunii penale, in timp ce plangerea ca act de sesizare a organelor de urmarire penala poate fi suplinita prin oricare din celelalte moduri de sesizare (de pilda, prin denunt sau sesizare din oficiu), - in cazul plangerii penale, principiul oficialitatii functioneaza in deplinatatea lui, in timp ce in cazul plangerii prealabile el este limitat prin posibilitatea care i se confera persoanei vatamate de a-si retrage plangerea prealabila, ori de a se impaca cu invinuitul sau inculpatul atunci cand legea prevede expres ca impacarea partilor inlatura raspunderea penala. b) Sesizarea la cererea organului competent. Urmarirea penala nu poate incepe in anumite infractiuni legate de serviciu sau de o anumita calitate a persoanei care a savarsit inactiunea fara sesizarea organului competent. Astfel, potrivit art. 109 alin. (2) din Constitutie, numai Camera Deputatilor, Senatul si Presedintele Romaniei au dreptul sa ceara urmarirea penala a membrilor Guvernului pentru fapte savarsite in exercitiul functiei lor. In ipoteza in care in cursul cercetarilor se constata ca fapta urmeaza sa primeasca o alta incadrare juridica in raport cu care ar fi necesara o asemenea sesizare, organul de urmarire penala va incunostinta de indata organul competent. Daca acesta din urma nu intelege sa faca sesizarea, urmarirea penala nu poate fi inceputa, iar daca a inceput va fi incetata conform legii^3). Exista si opinia potrivit cu care in acest caz se va instiinta procurorul care exercita supravegherea urmaririi penale, urmand ca acesta sa incunostinteze, la randul sau, organul competent^4). c) Autorizarea organului prevazut de lege. Autorizarea prealabila pentru efectuarea urmaririi penale poate imbraca mai multe forme: incuviintarea pe care o da, in cazul deputatilor sau senatorilor (art. 72 alin. 2 din Constitutie) Camera din care face parte acesta, avize, in cazul magistratilor, pe care le da ministrul justitiei potrivit Legii de organizare judecatoreasca, autorizare ca in cazul magistratilor Inaltei Curti de Casatie si Justitie pe care o da Presedintele Romaniei, ori autorizarea procurorului general in cazul aplicarii legii penale infractiunilor savarsite in afara teritoriului tarii (art. 5 C. penal) etc. d) Exprimarea vointei guvernului strain. Aceasta este o conditie pentru inceperea urmaririi penale in cazul savarsirii infractiunii prevazute de art. 171 C. penal. e) Sesizarea in cazul unor infractiuni savarsite de militari. In art. 226 C. proc. pen. se prevede ca pentru infractiunile prevazute in art. 331-334, 348, 353 si 354 C. pen., urmarirea penala poate incepe numai la sesizarea comandantului. In cazul celorlalte infractiuni savarsite de militari, nu se cere aceasta conditie, organul de urmarire penala procedand potrivit regulilor generale, avand obligatia de a informa pe comandant de

indata ce a inceput urmarirea penala. --------------^1) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Curs universitar, Editura Constant, Sibiu, 2005, pag. 27 ^2) Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 3 ^3) Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 27. ^4) N. Ionescu, D. Ciuncan, Sesizarea organelor judiciare penale, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1985, pag. 39.

ACTE PREMERGATOARE Generalitati In conformitate cu prevederile art. 210 C. pr. pen., organul de urmarire penala sesizat in modalitatile aratate anterior (printr-unul din modurile generale sau speciale prevazute de lege) este dator sa-si verifice competenta, pentru ca asa cum am aratat anterior, sesizarea nu trebuie confundata cu investirea, care reprezinta actul intern al organului de urmarire penala, continand vointa acestuia de a retine cauza spre instrumentare. In ipoteza in care in urma verificarii, organul de cercetare penala constata ca nu este competent sa efectueze cercetarea, trimite de indata cauza procurorului care exercita supravegherea, in vederea sesizarii organului competent. Daca procurorul sesizat, examinand propunerea organului de cercetare penala si continutul sesizarii, ajunge la concluzia ca nu este competent sa efectueze el insusi urmarirea penala, nefiind prezent nici unul din cazurile de efectuare a urmaririi penale proprii prevazute de lege, isi va declina competenta in favoarea procurorului competent, potrivit legii, in conditiile art. 45 si 42 C. pr. pen. sau va dispune trimiterea cauzei la organul de cercetare penala competent, conform art. 268 C. pr. pen. Daca, dimpotriva, procurorul constata ca ii apartine lui insusi competenta de instrumentare a cauzei, fiind prezenta una din situatiile in care procurorul efectueaza in mod obligatoriu urmarirea penala, ori desi nu este prezenta vreuna din aceste situatii intentioneaza sa preia el insusi cauza in virtutea prevederilor art. 209 alin. 2 C. pr. pen., retine cauza in vederea urmaririi penale proprii^1). Dupa sesizare, gradul de informare al organului de urmarire penala poate fi extrem de diferentiat. Uneori, organul este de la inceput in posesia altor date care nu lasa indoiala cu privire la existenta faptei penale, alteori exista un grad de certitudine in informatiile detinute sau acestea au un caracter foarte trunchiat. Cunostintele organului fiind incomplete, nesigure sau neverificate, nu permit trecerea de indata la inceperea urmaririi penale. Necesitatile practice, precum si nevoia intaririi legalitatii in domeniul activitatilor investigative au dus la includerea in lege a reglementarii actelor premergatoare (art. 224 C. pr. pen.)^2). Potrivit acestui articol, in vederea inceperii urmaririi penale, organul de

urmarire penala poate efectua acte premergatoare. De asemenea, in vederea strangerii datelor necesare organelor de urmarire pentru inceperea urmaririi penale, pot efectua acte premergatoare si lucratorii operativi din Ministerul de Interne, anume desemnati in acest scop. Procesul-verbal prin care se constata efectuarea unor acte premergatoare poate constitui mijloc de proba^3). Prin Legea nr. 141/1996 a fost completat art. 224 C. proc. pen. prevazandu-se in alin. (2) ca, pe langa organele de urmarire penala si lucratorii operativi din Ministerul de Interne, anume desemnati in acest scop, pot efectua acte premergatoare si lucratorii operativi din celelalte organe de stat cu atributii in domeniul sigurantei nationale, anume desemnati in acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, amenintari la adresa sigurantei nationale^4). Actele premergatoare urmaririi penale au facut obiectul a numeroase studii publicate in literatura de specialitate, unii autori oprindu-se asupra naturii juridice a acestora, iar altii asupra continutului si functionalitatii lor^5). Toti cei care au analizat actele premergatoare urmaririi penale le-au caracterizat ca fiind acte procedurale cu natura si functionalitate specifica, plasate in afara procesului penal. Actele premergatoare, denumite in literatura de specialitate investigatii prealabile, au menirea fie de a completa informatiile pe care organele de urmarire le au cu privire la savarsirea unei infractiuni, fie numai sa verifice aceste informatii spre a se putea desprinde concluziile corespunzatoare in legatura cu inceperea urmaririi penale. --------------^1) Sinteza preluata din Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 65-6 ^2) N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea speciala, Ed. Paidea, 1996, pag. 59. ^3) I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generala, tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, pag. 57 ^4) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Curs universitar, Editura Constant, Sibiu, 2005, pag. 275 ^5) I.Gorganeanu, Consideratii privind actele premergatoare efectuate de organele de urmarire penala, in Revista Romana de Drept, nr.1/1974, pag. 31-38, I. Neagu, Reflectii pe marginea dispozitiilor legale privind actele premergatoare urmaririi penale, in Studii si Cercetari Juridice, nr.2, 1976, pag. 151-15 Scopul si limitele actelor premergatoare Actele premergatoare au o importanta deosebita deoarece cuprind o activitate, uneori, de o amploare mai mare decat activitatea de cercetare propriu-zisa sau demonstreaza inutilitatea efectuarii urmaririi penale. In privinta limitelor in care pot fi efectuate actele premergatoare, nu exista un punct de vedere unitar in literatura de specialitate si in jurisprudenta. Intr-o opinie^1) s-a subliniat ca actele premergatoare se limiteaza la actele strict necesare pentru inceperea urmaririi penale, urmand ca strangerea probelor pentru lamurirea cauzei sub toate aspectele sa se efectueze in cadrul urmaririi penale. Intr-o alta opinie^2), actele premergatoare se intind pana la lamurirea aspectelor principale ale cauzei, constand in ascultari de martor, constatari tehnico-stiintifice si chiar

expertize. in aceasta conceptie, ramane ca dupa inceperea urmaririi penale sa se efectueze doar ascultarea invinuitului si lamurirea imprejurarilor privind individualizarea judiciara a pedepsei. In prima opinie se pune accentul pe legalitatea procesului penal, iar in cea de-a doua opinie, pe temeinicia actului de incepere a urmaririi penale. In literatura de specialitate a fost exprimat si un punct de vedere intermediar^3), mentionandu-se ca se pot efectua acele acte de investigatie sau de cercetare, fara de care nu poate fi luata o hotarare temeinica cu privire la dispozitia de incepere sau de neincepere a urmaririi penale. Pentru aceste considerente sunt necesare unele precizari cu privire la scopul si continutul acestor acte premergatoare, masurile procesuale ce se pot lua, probele ce pot fi administrate precum si mediul in care se exercita si ar trebui exercitat controlul asupra acestora de catre procuror pentru a nu se incalca drepturile si inviolabilitatile persoanei cu prilejul efectuarii lor. Desi actele premergatoare sunt efectuate si de alte organe decat cele de urmarire penala, continutul acestora nu poate excede scopului stabilit de lege in vederea inceperii urmaririi penale". Scopul acestor acte premergatore nu poate fi altul decat numai clarificarea datelor care confirma sau infirma existenta infractiunii si identificarea persoanelor fata de care exista presupunerea ca au savarsit o infractiune si nu culegerea unor date materiale probatorii care sa dovedeasca vinovatiei sau nevinovatia unei persoane fata de care exista banuiala ca ar fi savarsit o anumita fapta penala^4). S-a considerat astfel, pornind de la prevederile art. 224 C. pr. pen, ca actele premergatoare se limiteaza numai la actele necesare inceperii urmaririi penale. Aceasta inseamna ca, sub nici o forma nu se pot efectua in cadrul lor si acte specifice fazei de urmarire penala, ca faza procesuala distincta a procesului penal, ori acte care nu sunt necesare inceperii urmaririi penale. De asemenea, actele premergatoare trebuie sa se limiteze la persoanele si faptele mentionate in actul de sesizare, indiferent de natura acestuia, plangere, denunt sau sesizare din oficiu^5). --------------^1) N. Volonciu, Tratat de procedura penala, parte speciala, vol. II, Editura Paidea, Bucuresti, 1994, pag. 6 ^2) E. Ionaseanu, Procedura urmaririi penale, Ed. Militara, Bucuresti, 1979, pag. 185 - 30 ^3) Gr. Theodoru, T. Plaesu, Drept procesual penal, partea speciala, Universitatea Al. I. Cuza" Iasi, Facultatea de Drept, 1987, pag. 4 ^4) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Curs universitar, Editura Constant, Sibiu, 2005, pag. 275 ^5) Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 71-7 Organele care pot efectua acte premergatoare Potrivit art. 224 alin. (1) C. proc. pen., organul de urmarire penala poate efectua acte premergatoare. In alin. (2) se prevede ca pot efectua acte premergatoare lucratorii operativi din Ministerul de Interne precum si din celelalte organe de stat cu atributii in domeniul sigurantei nationale

Procurorul, intrucat face parte din organele de urmarire penala poate face acte premergatoare. Desi legi a nu reglementeaza activitatea procurorului in acest domeniu, nimeni nu-l impiedica in cazurile de competenta sa de urmarire sau de supraveghere a cercetarilor sa efectueze acte premergatoare. Datorita numarului mai mic de cauze de competenta exclusiva a procurorului, acesta va efectua acte premergatoare in mai putine cazuri decat organele de cercetare penala. In cauzele de competenta de urmarire a sa, poate sa ceara sprijinul si sa participe alaturi de organele de cercetare la efectuarea unor acte premergatoare (de ex., organizarea prinderii in flagrant pentru verificarea unui denunt de luare de mita)^1). In practica, insa, procurorul efectueaza, de regula, mai putine acte premergatoare decat organul de cercetare penala, datorita specificului activitatii acestuia din urma. Cu toate acestea, in actuala reglementare, procurorul, atat ca organ de supraveghere cat si ca organ de urmarire penala proprie, atunci cand efectueaza personal urmarirea penala are aceleasi drepturi si obligatii procesuale ca oricare organ de cercetare penala, fara a se transforma, prin aceasta, in organ de cercetare penala^2). Prin o serie de legi anterioare completarii Codului de procedura penala cu institutia efectuarii actelor premergatoare de investigatorii sub acoperire" prin Legea nr. 281/2003, din care sunt amintite: Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului si consumului ilicit de droguri, OUG nr. 43/2002 privind Parchetul National Anticoruptie, Legea nr. 678/2001 pentru prevenirea si combaterea traficului de persoane, Legea nr. 39/2003 privind prevenirea si combaterea criminalitatii organizate, s-a consacrat institutia investigatorului sub acoperire. Investigatorul sub acoperire culege date si informatii in baza autorizatiei emise potrivit dispozitiilor legale, pe care le pune, in totalitate, la dispozitia organului de urmarire penala^3). Pot fi investigatori sub acoperire: - lucratori operativi din Ministerul de Interne, precum si, - lucratori din organele de stat care desfasoara, potrivit legii, activitati de informatii pentru realizarea sigurantei nationale, anume desemnati in acest scop. Investigatorii pot fi folositi numai pe o perioada determinata, in conditiile prevazute in art. 224^2 si 224^3 din Codul de procedura penala. Textul art. 224 alin. 2 C. pr. pen. atribuie si altor lucratori din Ministerul de Interne decat cei cu atributii de cercetare penala (lucratori operativi) dreptul si obligatia de a efectua acte premergatoare, deoarece, de regula, acestia sunt primii care iau contact cu infractiunile si cu infractorii, avand ca sarcini specifice descoperirea infractiunilor si identificarea infractorilor. Pentru aceasta, ei culeg date sau informatii, intreprind unele investigatii si pot lua masuri operative specifice muncii lor. Nu toti lucratorii operativi sunt, insa, investiti cu dreptul de a efectua acte premergatoare, ci numai cei anume desemnati din Ministerul de Interne, adica cei numiti in acest scop de catre sefii lor^4). Persoanele prevazute in art. 224^1 pot efectua investigatii numai cu autorizarea motivata a procurorului in baza autorizatiei emise potrivit dispozitiilor prevazute in art. 224^2 din Codul de proc. pen. --------------^1) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Curs universitar, Editura Constant, Sibiu,

2005, pag. 276 ^2) in sens contrar. E. Ionaseanu, Procedura urmaririi penale, Ed. Militara, Bucuresti, 1979, pag. 200. ^3) I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generala, tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, pag. 60 ^4) Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 7 Continutul actelor premergatoare In art. 224 C. proc. pen. care consacra ca o modalitate de sesizare a organelor de urmarire penala efectuarea de acte premergatoare in vederea strangerii datelor necesare pentru inceperea urmaririi penale, nu se stabileste continutul acestora. Se precizeaza doar ca procesul - verbal prin care se constata efectuarea unor acte premergatoare poate constitui mijloc de proba. Textul art. 224 C. pr. pen. care reglementeaza institutia actelor premergatoare, nu cuprinde nici o prevedere referitoare la continutul acestora. El precizeaza doar scopul efectuarii actelor premergatoare, organele ce le pot efectua si faptul ca procesul verbal de consemnare poate constitui mijloc de proba. Literatura de specialitate a suplinit, insa, aceasta lacuna legislativa, statuandu-se ca intra in continutul actelor premergatoare activitati care nu au nimic comun cu formele de realizare a actelor juridice propriu-zise^1), cum sunt, de pilda asa numitele investigatii (filajul unei persoane suspecte, organizarea unui filtru sau efectuarea de razii, legitimarea si identificarea unei persoane necunoscute, panda operativa, fotografia operativa, filme, verificarea unor acte si inscrisuri de care s-a folosit faptuitorul, supravegherea activitatii si relatiilor acestuia etc.), activitati care sunt asemanatoare cu unele acte procedurale, dar care nu imbraca haina juridica a acestora cum sunt discutiile cu persoanele care au cunostinta de savarsirea faptei penale ori relatiile verbale sau chiar scrise de la persoanele ale caror relatari au unele trasaturi comune cu declaratiile invinuitului sau ale inculpatului, ale celorlalte parti ori ale martorilor, precum si activitati ce au o consacrare procedurala si care nu pot avea loc decat in cazurile si conditiile prevazute de lege^2), cum sunt cercetarea la fata locului, ridicari de obiecte sau inscrisuri, perchezitii corporale sau domiciliare, constatari tehnico-stiintifice ori inregistrari audio sau video etc^3). Din reglementarea multor institutii procesuale rezulta implicit ca ele nu se pot realiza in cadrul actelor premergatoare. De pilda, nu exista dubiu ca punerea in miscare a actiunii penale, luarea masurilor de preventie, aplicarea masurilor asiguratorii ori de siguranta, constituirea de parte civila, ascultarea inculpatului si alte acte care presupun calitatea de parte in proces sau existenti certa a unei urmariri incepute nu se pot intreprinde cu ocazia actelor premergatoare^4). Dupa inceperea urmaririi penale organele de urmarire penala nu pot intreprinde activitati care sa aiba natura sau regimul juridic al actelor premergatoare. Totusi, in literatura de specialitate^5) s-a invederat ca este posibila efectuarea de acte premergatoare in legatura cu informatiile incomplete rezultate din urmarirea unei cauze, informatii care se refera la alte fapte, eventual alte persoane decat cele circumscrise in urmarirea anterioara si care sa fie verificate si completate pentru a se putea decide in legatura cu necesitatea inceperii unei noi urmariri.

Deducem ca actele premergatoare, denumite in literatura de specialitate investigatii prealabile^6), au menirea fie de a completa informatiile pe care organele de urmarire le au cu privire la savarsirea unei infractiuni, fie numai sa verifice aceste informatii spre a se putea desprinde concluziile corespunzatoare in legatura cu inceperea urmaririi penale. Asadar, in cadrul actelor premergatoare urmaririi penale se poate desfasura un fascicul de activitati care, prin functionalitatea si finalitatea lor, urmaresc realizare unor obiective bine precizate in dispozitiile legale. Pot fi efectuate in aceasta faza numite verificari, pot fi ascultate anumite persoane, pot fi facute cercetari la fata locului sau investigatii, iar in trecut puteau fi facute chiar perchezitii^7). Actele premergatoare cuprind in sfera lor si activitatile prevazute expres de Legea nr. 51/1991 privind siguranta nationala a Romaniei (art. 13), Legea nr. 14/1992 privind organizarea si functionarea Serviciului Roman de Informatii (art. 9) si anume: - interceptarea comunicatiilor, cautarea unor informatii, documente sau inscrisuri pentru a caror obtinere este necesar accesul intr-un loc, a unui obiect sau deschidere a unui obiect, - ridicarea si repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informatiilor pe care acestea le contin, cat si inregistrarea, copierea sau obtinerea de extrase prin orice procedee Asa cum corect s-a subliniat in literatura de specialitate^8) si aceste activitati reprezinta acte premergatoare in intelesul art. 224 C. pr. pen. atunci cand, fiind efectuate cu autorizarea procurorului, sunt destinate culegerii de informatii in vederea descoperirii infractiunilor si identificarii faptuitorilor. Ele sunt urmatoarele: - interceptarea comunicatiilor, - cautarea unor informatii, documente sau inscrisuri pentru a caror obtinere este necesar accesul intr-un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect, ridicarea si depunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, culegerea informatiilor pe care acestea le contin, cat si inregistrarea, copierea sau obtinerea de extrase prin orice procedee, - instalarea de obiecte si ridicarea acestora din locurile in care au fost depuse, - fixarea unor momente operative prin fotografiere, filmare ori prin alte mijloace tehnice - constatari personale, inclusiv prin operatiuni tehnice^9). Este de remarcat ca instalarea de obiecte, intretinerea si ridicarea acestora din locurile in care au fost depuse se vor face cu respectarea Codului de procedura penala. Mai mult, prin OUG nr. 109/2003 s-a prevazut ca "ori de cate ori, legile speciale cu dispozitii de procedura penala se refera la perchezitia domiciliara si la arestarea preventiva dispuse de catre procuror, trebuie inteles ca aceste legi speciale se refera la perchezitia domiciliara si arestarea preventiva dispuse de catre judecator". Sigur ca nu se poate face o lista cu toate actele ce pot fi efectuate in cursul actelor premergatoare. Este de subliniat faptul ca acestea nu trebuie sa exceada scopului actelor premergatoare, sa nu lezeze drepturile si libertatile persoanei punand persoana banuitului in situatia invinuitului sau a inculpatului si sa fie respectat cadrul legal care le reglementeaza^10). --------------^1) E. Ionaseanu, Procedura urmaririi penale, Ed. Militara, Bucuresti, 1979, pag. 183 -18 ^2) Gr. Theodoru, Tudor Plaesu, Drept procesual penal, partea generala, Universitatea Al. I. Cuza", Iasi, 1986, pag. 40.

^3) Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 79. ^4) N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea speciala, Ed. Paidea, 1996, pag. 6 ^5) I. Gorganeanu, Actiunea penala, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1977, pag. 37. ^6) S.Kahane, Dreptul procesual penal in Romania, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1963, p.209. ^7) I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generala, tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, pag. 57 ^8) I.D. Cristescu, Discutii in legatura cu continutul actelor premergatoare, in Dreptul nr. 3/1995, pag. 6 ^9) A se vedea si Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 79-80. ^10) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Curs universitar, Editura Constant, Sibiu, 2005, pag. 280 DESFASURARE Inceperea urmaririi penale Inceperea urmaririi penale este un moment procesual cu semnificatii deosebite. Pe de o parte, inceperea urmaririi penale marcheaza si declansarea procesului penal, iar pe de alta parte, ea implica drepturi si obligatii specifice atat pentru organele de urmarire penala, cat si pentru ceilalti participanti la proces. Avand in vedere consideratiile mentionate mai sus, se impune ca inceperea urmaririi penale sa fie legata de existenta unor date suficiente ca s-a savarsit o infractiune^1). Pentru inceperea urmaririi penale sunt necesare doua conditii^2): - Conditia pozitiva, neexprimata expres de art. 228 c. proc. pen. dar decurgand reglementarea adiacenta, consta din existenta acelui minim de date care nit organului de urmarire sa considere ca s-a savarsit in mod cert o infractiune. Organul de urmarire penala poate detine informatiile fie direct din i facuta, fie din actele premergatoare desfasurate ulterior sesizarii. - Conditia negativa necesara inceperii urmaririi penale este inscrisa in art. 228 alin. 1 si consta in inexistenta cazurilor de impiedicare a punerii in miscare a actiunii penale prevazute in art. 10, cu exceptia celui prevazut la lit. b^1 . Interventia oricarui caz dintre cele aratate mai sus, rezultand fie din actele prin care a fost sesizat organul de urmarire, fie din actele premergatoare efectuate in urma sesizarii, pot determina ca in locul inceperii urmaririi penale sa functioneze institutia neinceperii urmaririi penale. In partea finala a alin. 1 al art. 228 se arata ca, in toate cazurile in care, din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergatoare, rezulta ca fapta nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni, organul de urmarire penala incepe urmarirea penala inaintand apoi dosarul procurorului cu propunerea de a dispune scoaterea de sub urmarire penala (art. 228 alin. 2 ). Potrivit art. 228 C. proc. pen., inceperea urmaririi penale se dispune prin: - rezolutie cand sesizarea s-a facut prin denunt sau plangere sau cand acestea au fost

completate cu acte premergatoare si, - proces-verbal in cazul sesizarii din oficiu de catre organul de urmarire penala. Actul de constatare ii infractiunii constituie actul de incepere a urmaririi penale^3). Inceperea urmaririi penale poate avea loc in doua modalitati: - cand organele de urmarire penala detin date despre comiterea unei infractiuni, dar nu se cunoaste autorul, urmarirea penala se incepe in rem, - cand organele de urmarire penala au date si despre persoana faptuitorul, fiind posibila identificari a acestuia, urmarirea penala se va incepe in rem si in personam. Inceperea urmaririi penale are loc indiferent daca in actul de sesizare se indica sau nu cine este faptuitorul si indiferent daca acesta este sau nu cunoscut, in cazul necunoasterii faptuitorului trebuie deosebite doua situatii diferite. Exista cazuri cand legea foloseste expresia "nu exista invinuit in cauza", intelegand prin aceasta "ca persoana fizica a faptuitorului nu este descoperita" cu toate cercetarile facute, fapta ramanand cu autor necunoscut. in alte situatii, "identitatea invinuitului nu poate fi stabilita", faptuitorul fiind cunoscut ca persoana fizica, dar fara a i se determina identitatea^4). In cazul in care sunt aplicabile dispozitiile art. 10 lit. b^1 C. proc. pen., chiar daca fapta nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni si aceasta imprejurare rezulta din cuprinsul actelor premergatoare, se va incepe urmarirea penala. S-a adoptat aceasta solutie legislativa deoarece trebuie ca faptuitorul sa fie audiat ca invinuit pentru a-si exercita, in cadrul procesului penal, dreptul la aparare, uneori trebuie administrate probe pentru stabilirea faptei si a imprejurarilor comiterii acesteia, sanctiunea ce se va aplica invinuitului sau inculpatului face parte din sanctiunile prevazute de dispozitiile Codului de procedura penala ce pot fi adoptate in cursul procesului penal^5). --------------^1) I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generala, tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, pag. 61 ^2) N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea speciala, Ed. Paidea, 1996, pag. 6 ^3)Procesul-verbal de incepere a urmaririi penale constituind actul prin care se porneste urmarirea penala, toate lucrarile efectuate anterior si depuse la dosarul cauzei sunt lovite de nulitate. T. Sibiu, decizia penala nr. 108/1993, Dreptul, nr. 8/198 pag. 10 ^4) V. Dongoroz s. a., Noul cod de proceduri penala si codul de procedura penala anterior, prezentare comparativa. Bucuresti, Editura Politica, 1969, pag. 170. ^5) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Curs universitar, Editura Constant, Sibiu, 2005, pag. 293 Efectuarea urmaririi penale Fiecare cauza penala prin specificul ei, impune efectuarea unei anumite game de acte de urmarire penala. De aceea, se poate spune ca paleta de activitati pe care le realizeaza, pe parcursul urmariri penale, organele de urmarire depinde de particularitatile fiecarei cauze penale. Avand in vedere varietatea activitatilor de urmarire penala ce pot fi intreprinse pe parcursul primei faze a procesului penal, precum si faptul ca organele de urmarire pot dispune luarea unor masuri prin care sunt restranse unele drepturi fundamentale ale persoanelor, se impune respectarea stricta a legii de catre toti subiectii oficiali. In aceasta

idee, se apreciaza ca, in actuala legislatie procesual penala, au sporit garantiile procesuale ce insotesc exercitarea drepturilor celor implicati in cauzele penale^1). Odata stabilita existenta unei infractiunii, temeiul nasterii raportului de drept procesual penal, se vor efectua diferite activitati procesuale, in special de strangere si administrare a probelor necesare pentru identificarea faptuitorilor si stabilirea raspunderii acestora, elemente necesare pentru a putea decide daca este cazul sau nu sa se dispuna trimiterea in judecata. Concomitent cu activitatea de probatiune, se vor lua, daca este cazul, masurile preventive, asiguratorii si de siguranta. Pana la adoptarea Legii nr.104/1992, luarea masurilor de preventie, in cazul infractiunilor savarsite de militari, se facea conform unor reglementari derogatorii de la procedura de drept comun^2). In cazul in care a fost pusa in miscare actiunea penala si daca se constata ca sunt intrunite conditiile prevazute de lege pentru luarea masurii arestarii preventive a inculpatului, procurorul procedeaza potrivit art. 149^1 . Organul de cercetare penala isi desfasoara activitatile specifice in infractiunile pentru care cercetarea penala se efectueaza potrivit legii de catre organele de cercetare penala (organele de cercetare penala ale politiei in orice infractiune, iar cele speciale in infractiunile aratate expres in art. 208 C. pr. pen.) si in raza teritoriala in care se efectueaza cercetarea, dupa normele de competenta teritoriala prevazute de lege^3). Competenta teritoriala diferentiaza, din punct de vedere teritorial, organele judiciare cu o egala competenta materiala. Sunt situatii cand, pentru anumite organe judiciare, raza teritoriala corespunde teritoriului tarii (de exemplu, organele centrale pot efectua urmarirea penala in orice cauza penala, indiferent de locul unde a fost savarsita infractiunea sau unde a fost prins faptuitorul)^4). Nerespectarea dispozitiilor legale privind competenta materiala a organului de cercetare penala atrage dupa sine sanctiunea nulitatii absolute in conditiile art. 197 alin. 2 C. pr. pen. In privinta organului judiciar care urmeaza sa procedeze la refacerea actului nul exista doua posibilitati: refacerea sa se efectueze de organul care a realizat actul viciat, refacerea sa se realizeze de alte organe, respectiv de catre acelea care constata ulterior in cadrul procesului penal nulitatea actului^5). Constatarea acestei nulitati trebuie sa se faca, insa, inainte de terminarea cercetarii judecatoresti, pentru ca numai pana in acest moment potrivit art. 332 alin. 1 C. pr. pen., instanta se desesizeaza si restituie cauza procurorului care procedeaza la trimiterea cauzei la organul competent sa efectueze urmarirea penala conform art. 268 alin. 1 C. pr. pen.^6). In functie de faptul ca in cauza a fost sau nu pusa in miscare actiunea penala, urmarirea penala cunoaste doua modalitati: - urmarirea penala fara punerea in miscare a actiunii penale, - urmarirea penala cu actiunea penala pusa in miscare. Majoritatea masurilor si actelor procesuale sunt comune insa cele doua modalitati se despart pentru ca unele masuri si acte procesuale difera. Punerea in miscare actiunii penale este un moment important in cursul urmaririi penale deoarece marcheaza momentul declansarii actiunii penale. Din acest motiv legea conditioneaza acest act de existenta unor temeiuri, care duc la convingerea ca inculpatul a savarsit o infractiune. De obicei luarea acestei masuri este motivata de necesitatea luarii

masurii arestarii preventive a inculpatului insa poate fi luata si din alte considerente (in scopul obtinerii unor date ce privesc unele operatiuni bancare ce nu pot fi comunicate de organele bancare daca nu este pusa in miscare actiunea penala) ^7). Primind propunerea, procurorul va proceda potrivit dispozitiilor art. 235 si 236 C. proc. pen., respectiv va examina dosarul cauzei dupa care se va pronunta dispunand punerea in miscare a actiunii penale fie va respinge propunerea. Punerea in miscare a actiunii penale se va dispune prin ordonanta [art. 235 alin. (2) C. proc. pen.]. Ordonanta de punere in miscare a actiunii penale va cuprinde mentiunile prevazute in art. 203 C. proc. pen., in plus va trebui sa cuprinda date cu privire la persoana inculpatului, fapta pentru care este invinuit si incadrarea juridica a acesteia [art. 235 alin. (3) C. proc. pen.]. In faza de urmarire penala, in principiu, toate partile pot fi reprezentate. Cu privire la reprezentarea invinuitului sau inculpatului se impun anumite precizari^8): - potrivit dispozitiilor legale in vigoare, invinuitul poate fi reprezentat la ridicarea de obiecte sau inscrisuri, daca acestea se ridica de la invinuit sau inculpat (art. 104 alin. 2 si 4 ), la perchezitia domiciliara, daca aceasta se efectueaza la domiciliul invinuitului sau inculpatului etc., - in anumite cazuri, invinuitul sau inculpatul poate fi reprezentat numai pe baza unui mandat special, bunaoara, in situatia in care legea prevede ca retragerea plangerii prealabile inlatura raspunderea penala, aceasta poate fi facuta prin reprezentant, daca acesta din urma are mandat special in vederea retragerii. - reprezentarea invinuitului sau inculpatului nu poate avea loc in cazul actelor cu caracter personal, cum este ascultarea acestuia sau confruntarea. Intrucat inculpatul dobandeste prin ordonanta de punere in miscare a actiunii penale calitatea de parte in proces, organul de cercetare este obligat sa il cheme pe inculpat, sa ii comunice fapta pentru care este invinuit si sa ii dea explicatii cu privire la drepturile si obligatiile pe care le are. De asemenea, organul de cercetare trebuie sa-i puna in vedere inculpatului aflat in stare de libertate, ca are obligatia sa se prezinte la toate chemarile ce i se vor face in cursul procesului penal si ca trebuie sa comunice orice schimbare de adresa^9). Regula este ca la punerea in miscare a actiunii penale inculpatul este ascultat. Organul de urmarire penala va continua urmarirea penala, dupa punerea in miscare a actiunii penale, fara a-l asculta pe inculpat cand acesta este disparut, se sustrage de la cercetare sau nu locuieste in tara. Nerespectarea obligatiei constituie un motiv de nulitate a hotararii deoarece prin aceasta inculpatul a fost lipsit de posibilitatea de a exercita dreptul de aparare^10). Invinuitul sau inculpatul nu este insa obligat sa relateze faptele pentru ca darea declaratiei este un drept al sau si nu o obligatie (nemo tenetur edere contra se). Procedura de ascultare este prevazuta in art. 70-74 c. pr. pen. La inceput, invinuitul sau inculpatul este intrebat cu privire la datele de identitate, la locul de munca, ocupatie, antecedente penale si orice alte date necesare pentru stabilirea situatiei sale personale^11). Invinuitul sau inculpatul este informat despre fapta care formeaza obiectul cauzei si i se pune in vedere sa declare tot ce cunoaste in legatura cu aceasta^12). El nu este obligat sa relateze tot ceea ce stie sau sa nu denatureze adevarul, pentru ca invinuitul are dreptul si nu obligatia de a da declaratii^13). Atat in cursul urmaririi penale cat si in faza de judecata, ascultarea cuprinde doua etape:

- prima etapa cuprinde intrebari privind numele, prenumele, porecla, data si locul nasterii, numele si prenumele parintilor, cetatenia, studii, situatia militara, loc de munca, ocupatie, antecedente penale si alte date pentru stabilirea situatiei sale personale. Dreptul de tacere nu se refera la datele strict personale, iar prezentarea sub identitate falsa poate fi sanctionata penal, deoarece in fata unei autoritati judiciare trebuie sa-ti declini identitatea corecta, - a doua a parte cuprinde dispozitiile art. 6 si ale art. 70 alin. 2 din Codul de procedura penala. Este posibil ca, in cursul urmaririi penale, organul de cercetare penala sa constate fapte noi in sarcina inculpatului, ori imprejurari noi care pot duce la schimbarea incadrarii juridice a faptei pentru care s-a pus in miscare actiunea penala sau date cu privire la participarea si a unei alte persoane la savarsirea acelei fapte. In asemenea imprejurari, potrivit art.238, organul de cercetare penala face propuneri in acest sens pe care le inainteaza procurorului, pentru ca acesta sa decida in privinta extinderii cercetarii penale sau schimbarii incadrarii juridice. Aceste propuneri se inainteaza in cel mult 3 zile, iar procurorul va decide prin ordonanta in cel mult 5 zile. Fata de situatia descoperirii de fapte noi, este de precizat ca dreptul organului judiciar de a-l audia pe invinuit sau inculpat nu este nelimitat. Astfel, pentru a se evita autoacuzarea, invinuitului sau inculpatului i se aduce la cunostinta fapta ce formeaza obiectul cauzei. Invinuitul sau inculpatul trebuie sa fie incunostintat inainte de a i se lua prima declaratie, si despre dreptul de a fi asistat de un aparator. Acesta ii poate explica limitele in care i se poate lua o declaratie^14). Din continutul prevederilor art. 238 rezulta ca organele de cercetare penala propun procurorului extinderea cercetarilor in acelasi dosar penal pe care il instrumenteaza. In practica judiciara s-a pus problema de a sti daca dispozitiile art. 238 sunt aplicabile in orice urmarire penala sau reglementarea vizeaza exclusiv cauzele in care urmarirea este efectuata de catre organul de cercetare penala^15). --------------^1) Avem in vedere modificarea Codului de procedura penala prin Legea nr.45/199 ^2) Aceste dispozitii erau prevazute in art.226 alin.3, abrogat prin art.II pct.7 din Legea nr.104/199 ^3) Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 120. ^4) I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generala, tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, pag. 266-267 ^5) Doru Pavel, Efectele nulitatii in procesul penal, Revista Romana de Drept, nr. 9/1972, pag. 43-5 ^6) A se vedea, C. D. Lascu, I. Lascu, Cateva probleme in legatura cu cercetarea penala efectuata de un organ necompetent fi consecintele sale, in Dreptul nr. 8/1996, pag. 11 ^7) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Curs universitar, Editura Constant, Sibiu, 2005, pag. 284-285 ^8) I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generala, Tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, pag. 19 ^9) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Curs universitar, Editura Constant, Sibiu,

2005, pag. 284-28 ^10) Trib. Jud. Timis, dec. pen. nr. 399/1978, Revista Romana de Drept nr. 1/1979, pag. 57. ^11) Vezi, Eugen Lazar, Importanta cunoasterii datelor care caracterizeaza persoana infractorului, Revista Romana de Drept, nr. 11/1969, pag. 71-78. ^12) Plenul Trib. Suprem, dec. de indrum, nr. 19/1966 Revista Romana de Drept nr. 1/1967, pag. 11 ^13) N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea generala, Ed. Paidea, 1996, pag. 36 ^14) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Editura Constant, Sibiu, 2005, pag 17 ^15) I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generala, tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, pag. 66-67

STINGERE / TERMINARE Procedura prezentarii materialului de urmarire penala Privire generala Prezentarea materialului de urmarire penala este o institutie care marcheaza, pe de o parte, ca organul de urmarire penala a efectuat toate actele de urmarire penala care i-au format convingerea ca inculpatul trebuie trimis in judecata si, pe de alta parte, constituie o garantie pentru exercitarea dreptului de aparare al inculpatului la terminarea cercetarii penale. Prezentarea materialului de urmarire penala nu are semnificatia actului final al urmaririi penale, deoarece prin acest act organele de u marire penale nu dau o solutie cauzei, nu se desesizeaza. Acest act face parte dintr-o grupa de acte ce au menirea sa termine urmarirea penala dupa audierea inculpatului care a luat cunostinta de materialul probator existent si are posibilitatea sa se apere cunoscand materialul ce-l incrimineaza. In art. 250 - 257 este reglementata institutia prezentarii materialului de urmarire penala^1). In principiu, prezentarea materialului de urmarire penala este obligatorie, in cazurile in care urmarirea penala s-a desfasurat fara ca actiunea penala sa fie pusa in miscare in cursul ei (prin ordonanta data de procuror). Astfel, potrivit art. 257 C. pr. pen., in cazul urmaririi penale fara punerea in miscare a actiunii penale, procurorul primind dosarul, cheama pe invinuit si ii prezinta materialul de urmarire penala...". In lumina actualelor dispozitii ale art. 257 , procurorul, primind dosarul de urmarire penala de la organul de cercetare penala, in cazul in care urmarirea s-a desfasurat fara punerea in miscare a actiunii penale, prezinta obligatoriu materialul de urmarire penala invinuitului^2). Conditiile care trebuie indeplinite pentru a fi obligatorie prezentarea materialului de urmarire penala sunt asadar prezentate in art. 250 C. proc. pen. In cazul in care nu a fost prezentat materialul de urmarire penala, desi prezentarea era obligatorie potrivit legii, se apreciaza ca sanctiunea este nulitatea

relativa daca s-a cauzat invinuitului o vatamare procesuala care nu poate fi inlaturata decat prin efectuarea actului^3). Acest caz opereaza doar in situatia in care, din cererile inculpatului, ar rezulta niste aspecte care nu ar putea fi lamurite decat dupa administrarea unui probatoriu care ar intarzia cercetarea judecatoreasca sau ar scoate in evidenta existenta unor acte si masuri procesuale, care sunt lovite de nulitate si ar trebui refacute. Pentru alte motive, restituirea cauzei la procuror ar fi formala si ar duce la tergiversarea judecarii cauzei^4). Prezentarea materialului de urmarire penala se realizeaza cu asigurarea deplinei securitati a dosarului. De aceea, activitatea se desfasoara in prezenta organului de urmarire, care trebuie sa vegheze ca inculpatul sa nu intervina prin sustragerea sau distrugerea unor piese, modificarea sau inlocuirea unor acte etc. Dupa luarea la cunostinta a dosarului, organul intreaba pe inculpat daca are de facut cereri noi sau declaratii suplimentare. Dreptul de a formula cereri revine si aparatorului^5). Aducerea la indeplinire a prezentarii materialului de urmarire se consemneaza intr-un proces-verbal, in care se specifica si declaratiile, cererile si raspunsurile inculpatului. Nespecificarea in procesul verbal a unor amanunte cum ar fi denumirea expresa a uneia dintre infractiunile cu privire la care s-a facut prezentarea materialelor de urmarire penala nu poate fi considerata ca o incalcare a dispozitiilor din art. 250 c. pr. pen^6). La prezentarea materialului de urmarire penala poate participa si aparatorul invinuitului sau inculpatului. Pentru acesta, organul de urmarire penala este obligat sa-l instiinteze pe aparator despre data si locul efectuarii. Daca aparatorul considera ca nu este cazul sa-l asiste pe invinuit sau inculpat la prezentarea materialului, organul de urmarire penala poate efectua prezentarea si in absenta sa, cu exceptia cazurilor in care asistenta juridica este obligatorie potrivit legii (de pilda, invinuitul sau inculpatul este minor, militar in termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei unitati militare de invatamant, internat intr-un centru de reeducare sau intr-un institut medical-educativ ori arestat, chiar in alta cauza, conform art. 171 alin. 2 C. pr. pen.). In ipoteza in care participa si aparatorul invinuitului sau inculpatului, acesta are dreptul sa studieze intregul dosar de urmarire penala in prezenta persoanei pe care o asista si sa formuleze, in interesul acesteia, cereri noi (de, pilda, de schimbare a incadrarii juridice, de administrare a unor probe noi, etc.)^7). --------------^1) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Curs universitar, Editura Constant, Sibiu, 2005, pag. 29 ^2) I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generala, tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, pag. 83 ^3) A se vedea, C.A.B., s. a II-a pen., dec. nr. 133/A/1995, Culegere de practica judiciara a Curtii de Apel Bucuresti pe anul 1995, Ed. Continent, Bucuresti, 1996, pag. 240 ^4) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Curs universitar, Editura Constant, Sibiu, 2005, pag. 293 ^5) N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea speciala, Ed. Paidea, 1996,

pag. 7 ^6) Trib. Jud. Mehedinti, dec. pen. nr. 443/1981, Revista Romana de Drept nr. 12/1981, pag.110. ^7) Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 18 Prezentarea materialului de urmarire penala de catre procuror Potrivit art. 250 , prezentarea materialului de urmarire penala se face numai dupa punerea in miscare a actiunii penale. Cu alte cuvinte, aceasta activitate procedurala are loc numai fata de inculpat. In lumina actualelor dispozitii ale art. 257 , procurorul, primind dosarul de urmarire penala de la organul de cercetare penala, in cazul in care urmarirea s-a desfasurat fara punerea in miscare a actiunii penale, prezinta obligatoriu materialul de urmarire penala invinuitului^1). Daca invinuitul sau inculpatul a formulat cereri noi in legatura cu o urmarire penala, organul de cercetare penala sau procurorul, dupa caz, le examineaza de indata si dispune prin ordonanta admiterea sau respingerea lor (art. 252 alin. 1 C. pr. pen.). In ipoteza in care organul de urmarire penala a admis cererile invinuitului sau inculpatului, facute, fie personal, fie prin aparator, este obligat sa administreze probele noi solicitate ori sa schimbe incadrarea juridica, dupa care va proceda la o noua prezentare a materialului de urmarire penala (art. 253 C. pr. pen.). S-a decis astfel ca neprezentarea din nou a materialului de urmarire penala dupa schimbarea incadrarii juridice a faptei si trimiterea in judecata pentru o alta infractiune decat pentru cea cu privire la care s-a pus in miscare actiunea penala si s-a efectuat urmarirea penala, echivaleaza cu neprezentarea materialului de urmarire penala^2). Intr-un alt caz, solutionat corect, organul de urmarire penala, dupa prezentarea materialului de urmarire penala a administrat noi probe: au fost depuse la dosar actele medicale ale victimei venite de la avizare de la laborator, s-a obtinut adresa prin care erau precizate cheltuielile de spitalizare, s-a audiat un martor, s-a efectuat ancheta sociala etc^3). --------------^1) I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generala, tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, pag. 83 ^2) A se vedea, Curtea de Apel Timisoara, decizia penala nr. 154/A/7.11995, in Dreptul nr. 9/1996, pag. 138 - 139. ^3) Tribunalul jud. Sibiu, sentinta penala nr. 11/1991 in Dreptul nr. 2/1995, pag. 76-77. Terminarea urmaririi penale (art. 242-248) Consideratii privind terminarea urmaririi penale Urmarirea penala este cuprinsa intre doua momente, cel al inceperii urmaririi penale si momentul in care procurorul da o solutie prin trimiterea in judecata sau o solutie de neurmarire. Dupa ce au fost administrate toate probele si organul de

cercetare penala a ajuns la concluzia ca este necesar sa propuna trimiterea in judecata a invinuitului sau inculpatului, cercetarea penala este terminata. Prin inaintarea cauzei procurorului, cu propunerea de a se dispune trimiterea in judecata, organul de cercetare renala se desesizeaza^1). Terminologia folosita de legiuitor pentru desemnarea acestei institutii este improprie, deoarece ea nu semnifica finalizarea urmaririi penale ca faza procesuala distincta, ci doar terminarea cercetarilor penale (a activitatilor de urmarire penala desfasurate de catre organul de cercetare penala)^2). Epuizarea fazei de urmarire penala are loc prin trimiterea in judecata efectuata de procuror, de asemenea, urmarirea penala se poate stinge prin scoaterea de sub urmarire sau incetarea urmaririi in cauza. Terminarea urmaririi, in sensul folosit la denumirea institutiei nu are in vedere aceste situatii. Prin terminarea urmaririi penale legea s-a referit la momentul, cand organul judiciar a indeplinit toate activitatile de cercetare si a administrat probele din care si-a format concluzia trimiterii in judecata a invinuitului sau inculpatului, urmand sa inainteze dosarul procurorului pentru a se pronunta asupra acestei ultime chestiuni^3). Procurorul, in cazul in care efectueaza personal urmarirea penala, nu mai intocmeste referat de terminare a urmaririi penale. Va proceda la ascultarea invinuitului sau la prezentarea materialului de urmarire penala si, daca este cazul, va dispune trimiterea in judecata intocmind rechizitoriul. Acesta este unul din actele care marcheaza terminarea urmaririi penale. Se observa ca dispozitiile art. 255-260 C. proc. pen. nu se refera la activitatea proprie procurorului, regulile stabilite fiind aplicabile activitatii procesuale a organului de cercetare penala^4). Urmarirea penala se poate desfasura in doua modalitati: fara punerea in miscare a actiunii penale si cu punerea in miscare a actiunii penale. Fiecare din aceste modalitati au proceduri specifice de terminare a urmaririi penale. In functie de aceste situatii, terminarea urmaririi penale este reglementata diferentiat. --------------^1) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Curs universitar, Editura Constant, Sibiu, 2005, pag. 296 ^2) Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 190. ^3) N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea speciala, Ed. Paidea, 1996, pag. 9 ^4) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Curs universitar, Editura Constant, Sibiu, 2005, pag. 296 Terminarea urmaririi penale fara punerea in miscare a actiunii penale Daca urmarirea penala a fost efectuata fara punerea in miscare a actiunii penale, terminarea urmaririi penale este marcata prin doua momente obligatorii. Astfel, organul de cercetare penala va trebui sa procedeze la o noua ascultare a invinuitului inainte de terminarea cercetarii penale, apoi sa inainteze dosarul procurorului cu referat iar procurorul va proceda la prezentarea materialului de

urmarire penala invinuitului. Terminarea urmaririi penale cuprinde intr-o asemenea ipoteza urmatoarele operatiuni: a) ascultarea invinuitului, b) intocmirea referatului general de terminare a cererii, c) inaintarea dosarului la procuror. La aceste activitati se mai adauga uneori si prezentarea materialului de urmarire penala de catre procuror^1). a) Dupa efectuarea actelor de cercetare penala, organul de cercetare procedeaza la o noua ascultare a invinuitului daca: exista invinuit in cauza, se constata ca impotriva acestuia sunt suficiente probe (art. 255 Cod proc. pen.). Prin existenta invinuitului in cauza se intelege ca acesta a fost identificat. Subzista posibilitatea luarii contactului cu el. Daca invinuitul este disparut, ori se sustrage de la urmarirea penala sau exista alta impiedicare de a se lua contactul, dosarul se inainteaza la procuror fara o prealabila ascultare. Probele adunate la dosar trebuie sa fie complete, lamurind cauza sub toate aspectele, iar concluzia desprinsa de organul de cercetare penala este in sensul existentei starii de vinovatie a invinuitului, implicand trimiterea in judecata. Ascultarea invinuitului la terminarea urmaririi penale prezinta un moment de contact obligatoriu intre acesta si organul de urmarire. Obligatia este inlaturata in cazul existentei unor cauze obiective de impiedicare a luarii contactului. Cu ocazia ascultarii, organul de cercetare penala trebuie sa aduca la cunostinta invinuitului din nou invinuirea si sa intrebe pe acesta daca are mijloace noi de aparare. De asemenea, invinuitul are dreptul sa faca propuneri de completare a cercetarilor. Daca invinuitul nu a propus noi probe sau propunerea sa nu a fost gasita temeinica ori daca cercetarea a fost completata potrivit propunerilor facute, cercetarea penala se considera terminata (art. 255 C. pr. pen). Pentru realizarea ascultarii invinuitului cu ocazia terminarii urmaririi penale fara punerea in miscare a actiunii penale se cer a fi indeplinite cumulativ conditiile: 1) sa existe invinuit in cauza, in ipoteza in care nu exista invinuit in cauza, cercetarea penala nu poate fi considerata terminata, fiindca, desi s-au efectuat actele de cercetare penala necesare in cauza, totusi dosarul ramane la organul de cercetare penala pana la interventia unei cauze de stingere a actiunii penale, cand dosarul va fi trimis procurorului cu propunerea de clasare^2). 2) impotriva invinuitului sa existe suficiente probe care sa formeze convingerea ca trebuie trimis in judecata. In cazul in care organul de cercetare nu are aceasta convingere, daca se mai pot administra probe care sa inlature toate indoielile acestea vor trebui administrate si cercetarea penala nu poate fi considerata incheiata, fie in cazul in care nu se mai intrevede posibilitatea administrarii de noi probe se va propune scoaterea de sub urmarire penala. Aceasta noua ascultare a invinuitului, in aceasta situatie, difera de cea din cursul cercetarii penale. Ea consta in aducerea la cunostinta a invinuirii care se retine la terminarea cercetarii si in intrebarea daca invinuitul are noi mijloace de aparare^3). Participarea la efectuarea actelor de urmarire penala a invinuitului sau inculpatului este facultativa, avand dreptul sa participe la efectuarea celor ce il

privesc nemijlocit, cum ar fi: perchezitia (art. 104 C. proc. pen.), cercetarea la fata locului (art. 129 C. proc. pen.), reconstituirea [art. 130 alin. (2) C. proc. pen.]. In ceea ce priveste expertizele, se prevede, in art. 120 alin. (4) C. proc. pen., ca partile pot participa la efectuarea acestora, cu exceptia situatiilor prevazute de art. 119 alin (2) C. proc. pen. (cand expertiza urmeaza sa fie efectuata de un serviciu medico-legal, de un laborator de expertiza criminalistica sau orice institut de specialitate). Apreciem ca, in aceste cazuri, desi invinuitul nu este parte in proces, poate participa la efectuarea expertizei, asa cum trebuie sa i se aduca la cunostinta si obiectivele unei expertize pentru a face observatii cu privire la intrebari, sa ceara modificarea sau completarea lor [art. 120 alin. (2) C. proc. pen.]. Organul de cercetare nu poate interzice participarea la aceste acte, dar daca nu se prezinta la locul si data pentru care au fost incunostintati, actele pot fi efectuate si in lipsa acestora. La cele alte acte de urmarire penala participarea i