51327264 Curs Metodologia Cercetarii

8/16/2019 51327264 Curs Metodologia Cercetarii

1/107

CURS I

PROBLEME GENERALE ALE METODOLOGIEI CERCETĂRII

ŞTIINŢIFICE

Caracteristici şi tendine act!a"e

Ştiinţa este un fenomen evident şi dominant al lumii în care trăim, ea ocupând

un loc tot mai important în dezvoltarea socială, pătrunzând în toate domeniile

existenţei umane. Ea devine esenţială nu numai în relaţiile dintre om şi natură (relaţii

în care natura, se umanizează iar omul încearcă să depăşească poziţia

antropogeocentrică), ci şi în toate structurile sociale. ătrunzând în toate sferele

activităţii umane, ea se impune prin nota esenţială de cunoaştere şi predicţie. !a

activitate sistematică de cunoaştere, ştiinţa se caracterizează prin cerinţa fundamentalăde a reda realitatea, investigaţie cât mai aproape de ceea ce este ea în esenţa sa privind

temeiurile şi cauzele sale.

Ştiinţa constituie factorul primordial al progresului şi urmăreşte să prevadă

desfăşurarea acestora. "pre deose#ire de cunoştinţele empirice, care sunt acumulate

nemi$locit în cursul activităţii practice şi care permit cel mult constatarea

repeta#ilităţii unor fenomene, cunoştinţele ştiinţifice sunt rezultatul unei activităţi specializate, #azată pe o#servaţii sistematice, pe experimente, pe ipoteze noi şi pe

verificarea acestora% ele constituie reflectarea esenţei proceselor, a legilor lor o#iective

de dezvoltare.

&n patrimoniul ştiinţei intră numai cunoştinţe esenţiale, sistematizate, coerente

din punct de vedere logic, certe şi necontradictorii, verificate de practică. 'supra

dezvoltării ştiinţei îşi exercită influenţa, întrun fel sau altul, cerinţele producţiei

materiale, practica socialistorică, natura orânduirii sociale, celelalte forme ale

conştiinţei sociale. olul principal îl îndeplineşte practica socială.

roducţia creează un o#iect care se consumă. Ştiinţa, ca *producţie spirituală*,

creează şi ea un *o#iect* (descoperiri, teorii) pentru a fi *consumat* prin aplicarea în

+


2/107

practică. 'cest proces se repetă în spirală, la un nivel mereu superior şi în proporţii

din ce în ce mai mari, având ca şi rezultat dezvoltarea tenicii şi a ştiinţei.

Caracteristici"e ştiinei şi a"e c!n#ştine"#r ştiini$ice

!aracteristica definitorie a ştiinţei este finalitatea ei practică în domeniul

producţiei materiale şi a scim#ării relaţiilor sociale.

Ştiina se caracteri%ea%& prin-

unitate% generalitate% certitudine% o#iectivitate% întemeiere metodică% dezvoltare progresivă.

Ştiinţa are trei caracteristici $!nda'enta"e-+. Rai#na"itatea(

. O)iecti*itatea, prin care se înţelege corespondenţa dintre lume şi imaginea ei

în mintea noastră%

/. C#'+"etit!dinea, caracteristică a etapei actuale a ştiinţei, în care pătrunde

logica şi matematica, pentru sistematizare şi explicare.

0a caracteristicile mai sus amintite se mai adaugă şi cea de +redicie, adică deconstruire a viitorului pe #aza datelor existente.

entru a fi ştiinţifice, cunoştinţele tre#uie să ai#ă următoarele caracteristici-

să respecte aceleaşi legi, principii şi această duce la unitatea cunoştinţelor %

să reflecte esenţialul, generalul şi cauzalul o#iectelor, proceselor, fenomenelor

investigate, fapt ce determină esenţialitatea şi generalitatea cunoştinţelor astfel

dobândite%

să fie verificate, veridice, adevărate, certe%

să ducă la eliminarea oricărui element su#iectiv în determinarea cunoştinţelor%

concordanţa imaginii reale a fenomenelor cu imaginea lor în mintea noastră, ceea ce

conduce la obiectivitatea cunoştinţelor %

cunoştinţele să fie relevate pe #aza unei întemeieri metodice%


3/107

cunoştinţele se acumulează în timp, din aproape în aproape%

acumularea cunoştinţelor sa poată determina predicţii, prognoze asupra felului în

care vor evolua fenomenele studiate pe #aza datelor existente%

ştiinţa urmăreşte cunoaşterea cât mai exactă, pe #ază de cercetare, o#servaţie,

experiment etc., măsurarea unui număr cât mai mare de fenomene sau de cazuri.

De$inirea ştiinei

rin ştiinţă înţelegem ansamblul sistematic de cunoştinţe veridice despre

natură, societate şi gândire, reproducerea, reflectarea generalizată şi abstractizată a

realităţii.

1 trăsătură distinctă a ştiinţei este indiciul ca acesta accepta o cunoaştere #azată

pe fapte şi organizată astfel încât să explice fapte şi să rezolve pro#leme.2n criteriu o#ligatoriu al ştiinţei este ca respectiva cunoaştere sa constituie o

totalitate care face să crească capacitatea de explicare, previziune şi control. !u cât

acest ansam#lu de cunoştinţe explică mai multe lucruri ce nu se puteau explica

anterior, cu atât mai mult poate fi calificat drept ştiinţă.

3in toate aceste domenii amintite, ştiinţa sau relaţia raţională a omului cu

universul este cea de care ne ocupăm în această lucrare. &n esenţă ştiinţa esteconsiderată ca fiind zona cea mai evoluată de cunoaştere a realităţii. Ea cuprinde

totalitatea cunoştinţelor despre această realitate, constituite întrun sistem , care pot

fi demonstrate şi verificate.

Ştiinţa este un sistem de cunoştinţe organizate întro structură logică ce reflectă

în mod adecvat realitatea o#iectivă.

Ştiinţa poate fi definită ca un sistem de cunoştinţe verificate despre realitatea

o#iectivă şi su#iectivă (natură, societate, gândire) sau în sens mai particular ca

ansam#lul de cunoştinţe dintrun anumit domeniu al cunoaşterii. !unoştinţele sunt

reunite pe #aza aceloraşi legi şi principii, formând o teorie coerentă şi unitară.

Ştiinţa, în general, poate fi considerată ca o activitate omenească, o instituţie cu

zeci şi sute de mii de oameni, o acumulare de cunoştinţe transmise prin tradiţie, un

/


4/107

factor important în menţinerea şi dezvoltarea vieţii sociale- o metodă compusă dintro

serie de operaţii cum sunt- clasificarea, măsurarea, analiza, sinteza, o#servaţia,

experimentul, formularea ipotezelor şi teoriilor ştiinţifice etc.

Ştiinţa este un ansam#lu de enunţuri adevărate, organizate în teorii ştiinţifice.

Ştiinţa contemporană se caracterizează printro dezvoltare în ritm accelerat,

prin transformarea ei progresivă întro forţă, care contri#uie nemi$locit la rezolvarea

nevoilor de viaţă ale oamenilor, printro diferenţiere a ştiinţelor particulare şi totodată

prin tendinţa integrării rezultatelor acestora prin apariţia ştiinţelor de sinteză.

utem considera ştiinţa ca fenomen în permanenţă înnoire şi devenire, fiind un

sistem de cunoştinţe controlate şi verificate.

Met#da Metoda (de la grecescul metodos 4 drum, cale, mod de cercetare, de

cunoaştere şi de transformare a realităţii o#iective) este aspectul teoretic cel mai activ

al ştiinţei, care $alonează calea do#ândirii de cunoştinţe noi. 5etoda mai poate fi

definită şi ca procedeu sau ansam#le de procedee folosite în vederea cunoaşterii unui

o#iect.

!aracterul ştiinţific ai unei metode, eficienţa ei practică depind de reflectareaveridică a fenomenelor studiate, a legilor lor o#iective. "ursa metodei se afla în

realitatea o#iectivă. 'părând ca un rezultat al cunoaşterii realităţii o#iective, metoda

devine o premisă a cercetării ei ulterioare. 5etoda se afla, de aceea, în unitate

indisolu#ilă cu teoria.

5etoda în ştiinţa ia naştere prin conversiunea domeniului teoretic enunţiativ al

unei ştiinţe în domeniul teoretic normative, în indicaţii asupra modului cum tre#uie

a#ordat o#iectul pentru a se o#ţine despre el cunoştinţe autentice. 5etodele cele mai

generale de cunoaştere a realităţii, opuse una alteia, sunt metodele dialectice şi

metafizice. 3intre cele mai cunoscute metode de cercetare folosite în ma$oritatea

ştiinţelor menţionăm- o#servaţia, experimentul, modelarea, statistica, anceta etc.

!omplexitatea o#iectului determină complexitatea metodelor.

6


5/107

&n domeniul educaţiei fizice se folosesc metode din ştiinţele #iologice şi

sociale, întro unitate caracteristică numită 'et#da c#'+"e,a.

Met#d#"#-ie (gr. 5etodos 4 cale, mi$loc si logos 4 ştiinţa). rin metodologie

înţelegem ansam#lul metodelor folosite întro ştiinţa anumită al cărui fundament îl

constituie sistemul celor mai generale legi si principii ale ştiinţei respective.

5etodologia este o parte a filozofiei care se ocupă cu analiza teoretică a

metodelor folosite in ştiinţa moderna% este ştiinţa despre metodă.

5etodologia se profilează ca domeniu in filozofia modernă prin 7acon si

3escartes, dar devine o preocupare sistematică a#ia in secolul al 898 : lea, odată cu

dezvoltarea intensă a ştiinţelor experimentale.

Te.nici si +r#cedee de cercetare Procedeele si tehnicile constituie modul particular în care este aplicată o

metodă la domeniul specific al cercetării. Ele sunt modalităţi practice de acţionare in

cadrul metodei. "pre exemplu, aplicarea metodei o#servaţiei presupune atât

perceperea sistematică a fenomenului cât si înregistrarea o#iectivă a datelor. &n acest

scop se folosesc tenicile foto : cinematografice, înregistrările magnetice, actografice

ş.a.m.d. ;ranscrierea, sistematizarea şi prelucrarea datelor se face după diferite procedee grafice, statistice,informatice, etc.

Cercetare/ Ti+!ri de cercetare

;ermenul cercetare este comun, fiind folosit în fiecare moment în legătură cu o

anumită activitate individuală sau colectivă.

Cercetarea ştiinţifica este definită ca investigaţie, studiu, în vederea

descoperirii si punerii in evidenţă a noi cunoştinţe (legi, fenomene, procese etc.) şi

verificarea acestora.


6/107

experimentului, urmărind descrierea şi clasificarea calitativă de ordin logic, cât şi

înregistrarea cantitativă de ordin matematic.

Ştiinţa nu este numai o acumulare de cunoştinţe transmise prin tradiţie, cât şi

metodă de do#ândire a acestor cunoştinţe. !riteriul ce stă la #aza clasificării tipurilor

de cercetare constă în intenţionalitatea cercetării, scopul pe care îl urmăreşte. ornind

de la aceasta , ma$oritatea autorilor consideră trei ti+!ri de cercetare-

'. cercetarea fundamentală%

7. cercetarea aplicativă%

!. cercetarea pentru dezvoltare.

'. Cercetarea $!nda'enta"& urmăreşte să descopere ceea ce este esenţial într

o anumită direcţie a domeniului,dacă are caracter de lege sau normă şi reprezintă #azateoretică a unui anumit aspect al acestuia. &n cercetarea fundamentală se incadrează

investigaţiile su# formă de studii teoretice sau cercetări experimentale care duc in

final la constituirea cadrului si conţinutului ştiinţei domeniului.

7. Cercetarea a+"icati*& are ca principală sarcină furnizarea de date pentru

direcţionarea activităţii practice, pentru creşterea muncii metodice.

!ercetarea aplicativă poate fi rezultatul folosirii unor concluzii ale cercetăriifundamentale. !ercetarea aplicativă indică direcţia în care o pro#lemă practică poate

fi rezolvată. 3e pildă, in domeniul activităţilor corporale, studiul fundamental al

calităţii motrice oferă elementele aplicative referitoare la posi#ilităţile de

perfecţionare ale acestora.

!. Cercetarea +entr! de%*#"tare constituie acea investigare care urmăreşte

crearea acelor produse (tenici, procedee, dispozitive) ce pot influenţa direct

activitatea practică. 3acă cercetarea aplicativă indică posi#ilităţile de rezolvare a unei

pro#leme, cercetarea pentru dezvoltare dovedeşte în practică aceste posi#ilităţi şi

oferă totodată tenologia cea mai adecvată. Este ceea ce se realizează pe teren sau în

la#orator în legătură cu dezvoltarea si perfecţionarea calităţilor motrice ale unor

anumiţi sportivi aflaţi in >asistenţă ştiinţifică? a unui la#orator sau@şi a specialiştilor.

A


7/107

9nfluenţa activităţii ştiinţifice se exercită astăzi în toate domeniile vieţii sociale

prin trăsături care o diferenţiază pregnant de perioadele anterioare, îndeose#i prin

amploarea şi impetuozitatea cercetărilor ştiinţifice moderne, prin orientarea or spre

transformarea naturii şi a societăţii, prin universalitatea de conţinut, dar şi geografică

a ştiinţei contemporane, prin pătrunderea ei în straturile cele mai întinse ale societăţii,

operând transformări în mentalitatea oamenilor.

Ed!caia $i%ic& şi s+#rt!" ca ştiin&

3ezvoltarea impetuoasă a mişcării sportive din întreaga lume, ca şi atenţia tot

mai mare acordată educaţiei fizice, şi, în general, activităţilor corporale pe plan social,

ca mi$loc de contracarare a efectelor negative ale ur#anizării, automatizării si lipsei de

mişcare, a determinat statuarea ideii de fenomen social pentru cultura fizică, de pe o parte şi scoaterea în evidenţă a sistemului de cunoştinţe specializate, pe de altă parte.

'stfel, au apărut şi sau impus o serie de păreri care puneau în actualitate necesitatea

considerării ştiinţei educaţiei fizice şi a sportului sau a activităţilor corporale, cum o

defineşte 5iai Epuran.

3espre o fundamentare cu caracter ştiinţific a educaţiei fizice se poate vor#i

încă din anticitate, când unele percepte ale medicini şi pedagogiei serveau ca gid înorganizarea şi efectuarea exerciţiilor corporale. Evident că progresele realizate în

studiile #iologice şi sociale : inclusiv psiologice şi pedagogice : au influenţat

permanent educaţia fizică şi apoi practicarea sporturilor. ostulatele pedagogice ale

educaţiei fizice, formulate cu mici diferenţe timp de câteva secole, au constituit

punctul de plecare în fundamentarea mecanică şi #iologică a exerciţiului fizic,

fundamentare începută în primul deceniu al secolului nostru.

9storia mai recentă ne indică o mai activă influenţare a activităţii de educaţie

fizică şi sportivă de către medicină şi apoi de către pedagogie. '#ia în ultimii ani sa

realizat o spri$inire mai puternică a acestor activităţi de către psiologie şi sociologie.

'ceste ştiinţe au studiat şi fundamentat activitatea omului care practică exerciţiile

B


8/107

corporale şi sportive, din afară, mai ales din necesităţile lor de cunoaştere a

manifestărilor omului şi în această activitate.

'stăzi se pune pro#lema de a realiza acea cercetare care să pornească

dinauntrul şi de la nevoile proprii acestei activităţi. Este ceea ceşi propune să

realizeze ştiinţa educaţiei fizice şi sportului.

3enumirea de ştiinţa activităţilor corporale a fost propusă de 5. Epuran

(+CAC). 'ceastă denumire este utilizată, fiind preluată de ma$oritatea specialiştilor.

'rgumentul care stă la #aza acestei denumiri constă în aceea că, în acest domeniu de

activitate, scopul este însăşi optimizarea activităţilor corporale, cu efecte formative

caracteristice. &n sfera activităţilor corporale, 5. Epuran diferenţiază următoarele

$#r'e- 'ctivităţi corporale ludice (de $oc)%

'ctivităţi corporale agonistice (de luptă, întrecere)%

'ctivităţi corporale gimnice (de orientare spre autoperfecţionare)%

'ctivităţi corporale de loisir (caracter recreativ).

5a$oritatea specialiştilor sunt de acord că o#iectul ştiinţei activităţilor corporale

îl constituie motricitatea omului, privită procesual. ractica şi cercetarea considerădezvoltarea fiinţei umane su# aspectul dimensiunii motrice, a creşterii capacităţii de a

dialoga cu mediul încon$urător şi cu propriul corp.

Ştiinţa activităţilor corporale este o ştiinţă de graniţă, între ştiinţele #iologice şi

sociale. 'ceastă ştiinţă îşi găseşte, în mod $ustificat, locul în sistemul ştiinţelor

acţiunii, alături de ştiinţele educaţiei, instrucţiei, de organizare a producţiei şi a

muncii, etc.

'vând o#iect şi domeniu propriu de cercetare, care nu fac o#iectul studiului

pentru nici o altă ştiinţă, ştiinţa activităţilor corporale este o activitate autonomă,

pluridisciplinară şi totodată integrativă.

3omeniul de cunoştinţe al educaţiei fizice şi sportului se lărgeşte şi se

diversifică, constituind adevărată teorie a acestei ştiinţe, structurată în mod particular,

D


9/107

după legi şi necesităţi proprii. &n acest sistem de cunoştinţe sunt unificate, integrate şi

acele rezultate ale cercetătorilor din alte discipline (#iocimia, #iomecanica,

fiziologia, medicina, pedagogia, sociologia, psiologia), care sunt folosite în cadrul şi

pentru nevoile activităţii specifice educaţiei fizice şi sportive.

C


10/107

CURS II

METODOLOGIA GENERALĂ A CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE

Ra+#rt!" dintre 'et#d#"#-ia -enera"& şi 'et#d#"#-ii"e +artic!"are a"e ştiine"#r

Met#de"e -0ndirii c#ncrete

Ştiinţa realizează o unitate dialectică prin însumarea a două componente

esenţiale- teoria şi metoda ştiinţifică . ;eoria constă din fondul de cunoştinţe

acumulate, transpuse întro formă raţionalizată, de concepte şi legi. 5etoda este

modul de a folosi cunoştinţele de a opera cu acestea pentru a putea dezvolta în

continuare cunoaşterea. 'ceste aspecte sunt insepara#ile. 5etoda este modalitatea

unică de sta#ilire a adevărului ştiinţific, este elementul care conferă ştiinţei

mo#ilitatea şi perfecta#ilitatea.5etodele particulare ale diferitelor ştiinţe, deci şi metodele de cercetare în

domeniul educaţiei fizice şi sportului nuşi pot manifesta aplica#ilitatea la o#iect

decât în strânsa lor legătură cu principiile universal vala#ile ale dialecticii. 3espre

gândire ca proces logic se vor#eşte de o#icei în două sensuri. &n primul rând, se are în

vedere treapta cunoaşterii mijlocite, procesul dobândirii şi dezvoltării cunoştinţelor

pe calea generalizărilor şi deducţiilor, se au în vedere formele gândirii ver#ale,a#stracte, noţiunile, $udecăţile şi raţionamentele exprimate prin cuvinte şi îm#inări de

cuvinte% în al doilea rând, se are în vedere organizarea gândirii în forme corecte, în

vederea unei cunoaşteri adevărate şi a unei activităţi practice eficace şi utile.

upă sensul de mişcare al gândirii, se diferenţiază raţionamentul inductiv !de

la particular la general" şi raţionamentul deductiv !de la general la particular". #

varietate de raţionament deductiv prin care derivăm dintr$o judecată generală o nouă

judecată, particulară faţă de prima, prin intermediul unei a treia, este silogismul.

%oate raţionamentele pornesc de la premise care reprezintă adevăruri nedemonstrate

&n acelaşi sistem logistic. 'ceste adevăruri rezultă din e(perienţa anterioară şi sunt

acceptate ca demonstrate.

+


11/107

&n procesul de cunoaştere se disting două etape insepara#ile şi contradictorii, în

strânsă intercondiţionare- analiza şi sinteza. Ana"i%a constă din descompunerea

raţională a întregului şi desprinderea însuşirilor sale caracteristice. Sinte%a reprezintă

operaţia inversă de reflectare a întregului din părţile sale componente. 'm#ele

operaţii pot fi aplicate atât în plan senzorial cât şi în cel al cunoaşterii.

9nducţia şi deducţia sunt metode logice ale gândirii care au aplica#ilitate extrem

de largă în construirea teoriei ştiinţifice. &ntre ele există o unitate dialectică.

Ind!cia exprimă procesul de ridicare a sensi#ilului la inteligi#ilul raţional.

9nducţia este o mişcare de la planul senzorial la cel logic, ea reprezentând calea prin

care cunoaşterea trece de la reflectarea individualului la cea a generalului. 3upă

gradul de întemeiere, ea face distincţia între inducţia completă şi cea incompletă.rima reprezintă acea formă de raţionament inductiv cu a$utorul căreia se o#ţine o

concluzie generală din premise care epuizează toate cazurile su# care se prezintă

fenomenul dat.

Ded!cia este un proces cu mişcare inversă, care constă din derivarea riguroasă

a unei propoziţii (concluzia) din alte propoziţii date (premisele). 5ersul său se face de

la idee la idee, oferind astfel superioritatea o#ţinerii de noi adevăruri fără investigarearealităţii în mod direct. rin această funcţie pe care o exercită se înţelege că numai

acele deducţii pot fi corecte, la originea cărora se găseşte inducţia ştiinţifică. entru a

evita riscul de eroare e #ine să se evite lanţurile lungi de deducţii şi să se verifice

rezultatul după fiecare deducţie.

Faloarea deducţiei creşte cu cât este verificată printrun număr mai mare de

metode.

Ana"#-ia este al treilea tip de raţionament. aţionamentul prin analogie se

referă la interferenţa pro#a#ilă care, din asemănarea a două o#iecte în unele privinţe

concide asemănarea lor şi în alte privinţe.

&n raţionamentul prin analogie, concluzia are un caracter pro#a#ilistic.

!ondiţiile care conferă concluziei un grad înalt de pro#a#ilitate sunt următoarele-

++


12/107

numărul cât mai mare de cazuri de coincidenţă a însuşirilor (ale celor fenomenelor sau

lucrurilor considerate)%

lipsa cazurilor contradictorii, care dezmint această coexistenţă%

însuşirile transferate de la un o#iect sau fenomen la altul să fie cât mai esenţiale.

Met#de +artic!"are c! -rad 'are de -enera"itate

&n activitatea de cercetare ştiinţifică există mi$loace care, prin natura lor,

mediază cunoaşterea realităţii din punct de vedere al anumitor domenii. 'plicarea

unor modalităţi de gândire proprii anumitor discipline particulare, posedând însă un

grad mare de generalitate, care le face utiliza#ile în cele mai variate domenii, a dus la

alcătuirea unui grup de metode care contri#uie la perfecţionarea metodologiei

cercetării.5a$oritatea ştiinţelor folosesc astfel de metode- experimentală, matematică,

istorică, a tipizării şi modelării.

a)Met#da ist#ric& constituie o reflectare a istoriei o#iective a fenomenelor, a

dinamicii şi a dezvoltării lor. 'cest fapt explică pregnantul caracter de generalitate pe

care îl are metoda. 9mportanţa sa este predominantă în ştiinţele care se dezvoltă destul

de repede, cum ar fi istoria, sociologia, etcG., dar explicaţiile se extind la numeroasealte discipline. 'duce în plus, faţă de metodologia particulară a fiecărei ştiinţe,

posi#ilitatea de a cunoaşte, în dinamica desfăşurării lor, a diverselor aspecte a

realităţii, în opoziţie cu viziunea statică. entru #iologie, ea a permis cunoaşterea unor

teze de #ază, printre care şi >ontogenia repetă filogenia?, care a făcut posi#ilă

înţelegerea unor fenomene. rin scop, nu poate fi restrânsă la înregistrarea empirică a

variaţiilor cronologice, ci urmăreşte dezvăluirea legităţilor care controlează istoria.

#)Met#da e,+eri'enta"&. Experimentul a fost utilizat accidental în anticitate.

'rimede este cel care la transformat în metodă de studiu, folosindul însă doar ca

anexă a o#servaţiei. El îşi do#ândeşte adevărata valoare odată cu constituirea

ştiinţelor moderne, în enaştere. !ei care au introdus pentru prima oară experimentul

în ştiinţă au fost 0eonardo da Finci şi Halileo Halilei. rin experiment se delimitează

+


13/107

un nou stadiu al ştiinţelor, experimental. !eea ce da o notă particulară experimentului

este caracterul sau activ.

Experimentul presupune o #ază teoretică, reprezentată prin ipoteza

conducătore.

c)Met#da 'ate'atic# 1 statistic&, ne furnizează o imagine mai completă, mai

riguroasă despre fenomenele studiate. 7aza deductivă a metodelor matematică

folosite în ştiinţă permit formularea mai precisă a unor previziuni ştiinţifice.

rocedeele de prelucrare matematica constituie frecvent un veicul cu conţinut exact,

al inducţiei,, sau conduce la descoperirea unor legi generale.

d)Met#da a,i#'atic&, se spri$ină pe deducţia logică şi pe adevărurile evidente

care sau formulat cu timpul în fiecare fiinţă, adevăruri ce pot fi luate ca şi postulate.3in acestea se deduc, fără eforturi de cercetare concretă suplimentare, alte adevăruri

cu valoare ştiinţifică .

e)Met#da e!ristic& (de la grecescul Ieuristen 4 a afla despre procedee

metodologice care duc la descoperirea unor cunoştinţe noi, de exemplu ipotezele au

valoare euristică).

)uristica : adevărata ştiinţa a descoperirii şi a invenţiei, cuprinde numeroasemetode care favorizează creaţia originală, nici una însă neputând fi considerată o

ceie universală, cu aplica#ilitate în toate condiţiile, specificul fiecărei cercetări : ca

domeniu sau ca etapă a activităţii : şi particularităţile psiologice ale cercetătorului

determinând alegerea soluţiei optimale. rincipiile euristice (metoda pentru a căuta

adevărul în ştiinţe), formulate pentru prima dată de către 3escartes, reprezintă un

îndreptar orientativ în munca ştiinţifică şi nu formule gata preparate pentru a fi

aplicate.

1 resursa principală a descoperirii în ştiinţă, derivată dintro anumită atitudine

intelectuală, este problematizarea neîncetată. &ntre#ările #ine puse îndeplinesc un rol

euristic care tre#uie utilizat deoarece >o între#are clară este pe $umătate rezolvată?.

+/


14/107

f)M#de"area. "tudierea realităţii o#iective întâmpină deseori dificultăţi care pot

deveni de nedepăşit. &n asemenea situaţii sa recurs la o cale indirectă de cercetare şi

anume la studierea unor o#iecte sau fenomene asemănătoare cu cele aflate în

tematică. ezultatele o#ţinute asupra acestora vor fi transpuse la domeniul care

constituie o#iectul cercetării. &n acest fel a luat naştere modelarea, ca metodă de

cercetare.

Modelul tre#uie să exprime întro formă simplificată o#iectul studiat,

cuprinzând doar o parte din trăsăturile care îl caracterizează, esenţiale şi semnificative

din punctul de vedere al pro#lemei cercetate. 5odelul este definit ca un o#iect care

serveşte ca analog altui o#iect, sau ca reprezentare simplificată a originalelor. 'stfel,

modelarea tre#uie înţeleasă ca evitare materială sau mintală a unui sistem existent, prin constituirea specială de analogi (modele), în care sunt reproduse principiile

organizării şi funcţionării acestui sistem.

Hradul de asemănare cu o#iectul modelat este extrem de inegal, ceea ce permite

diferenţierea mai multor tipuri de modele-

M#de"!" si'i"ar (omolog) : există diferenţe de mărime%

M#de"!" ana"#- : are aceleaşi caracteristici ca şi fenomenul pe care îl modelează%M#de"!" sti'!"at#r : mimează unele procese.

2tilizarea modelării este $ustificată prin valoarea sa euristică. 5odelul

furnizează rezultatele, care urmează a fi trecute asupra originalului.

g)Met#da siste'ic&. 0arga dezvoltare a diferitelor forme de investigare a

o#iectelor: sistem, care reprezintă complexe integrale de elemente interdependente, a

generat o multitudine de pro#leme cu caracter metodologic. 3ezvoltarea cercetărilor

sistemice în ştiinţa contemporană arată că introducerea în ştiinţa procedeelor

sistemice este, prin esenţa sa, o sarcină interdisciplinară.

*oţiunea de sistem este aplicabilă, &n măsura egală, &n orice domenii ale

cercetării ştiinţifice, indiferent dacă este vorba despre fenomene materiale sau ideale.

+6


15/107

2na dintre primele ştiinţe, în care o#iectele cercetării au început să fie privite

ca sisteme, a fost #iologia. "avantul #iolog 0udJig von 7ertalanffK, spri$ininduse pe

date materiale din diferite domenii ale realităţii, a ela#orat o teorie a sistemelorLAM.

>!onceptul de sistem, luat în sensul sau operaţional, presupune nu un simplu

fapt al admiterii caracterului organizat al realităţii, ci cu deose#ire, dezvăluirea, prin

mi$loace şi procedee adecvate, a temeiului legic, intern al acestei organizări,

ela#orarea modelului teoretic explicativ al ei, descizând astfel perspectiva unor

a#ordări ştiinţifice riguroase?.

'#ordarea sistemică a cercetărilor îşi croieşte drum în tot mai multe domenii

ale ştiinţei. ;re#uie amintită în primul rând ci#ernetica, în care >sistemul? este una din

noţiunile fundamentale.3emersul sistemic este o modalitate de cercetare specială, unitar în sine.

rincipalele lui +artic!"arit&i sunt-

$ descrierea, #azată pe o#servaţii empirice, a însuşirilor, particularităţilor, legăturilor

o#iectului cercetat, această fază numinduse descriere parametrică%

$ descriere funcţională, al cărei specific metodologic constă în aceea că funcţia

elementului sau >părţii? (su#sistemului) o#iectului se alternează pe #aza principiului>înglo#ării?, adică se deduce din caracteristicile şi cerinţele întregului mai

cuprinzător.

Siste'e"e se c"asi$ic& în- rea"e (fizice, cimice, #iologice, psiice, sociale,

etc.), rea"i%a)i"e (tenice), +#si)i"e (matematice, logice), etc. &n funcţie de raportul

lor cu am#ianţa şi cu structura lor internă, se poate vor#i despre- siste'e 2nc.ise (care

nu interacţionează cu am#ianţa), siste'e desc.ise (care interacţionează cu mediul),

siste'e sta)i"e şi insta)i"e3 siste'e statice şi dina'ice (sau active), siste'e "ineare

şi ne "ineare.

&nsuşirea distinctivă a sistemelor este interacţiunea dinamică.

2n loc aparte în metodologia actuală a ştiinţei îl ocupă siste'e"e c!

a!t#re-"are (auto:organizatoare).&n această idee, un interes deose#it îl prezintă

+=


16/107

teoria sistemelor instruibile, perfecţiona#ile pe #aza prelucrării informaţiei o#ţinute

prin propria lor experienţă.

R#"!" i+#te%ei in cercetarea ştiini$ic&

3e regulă, orientarea cercetării este realizată prin formularea unor între#ări,

cărora urmează a li se găsi răspuns. &n demersul cunoaşterii, ipoteza funcţionează de

la formularea între#ării până la descoperirea adevărului : moment în care ipoteza

devine teorie, adică cunoştinţă certă.

>'lături de experiment, ipoteza şi teoria sunt momente esenţiale ale oricărei

cercetări, apariţia unei ipoteze sau teorii noi finalizânduse adesea cu un salt al

cunoaşterii?.

9poteza este o presupunere, anticiparea unor realităţi sau rezultate, care urmeazăa fi verificate în cercetare. 'ceastă presupunere este sugerată de o#servarea faptelor,

de datele experienţei şi de cunoştinţele anterioare. 9poteza, corect formulată, decurge

dintrun anumit nivel de cunoaştere, naşterea ei producânduse la nivelul confruntării

dintre o anumită practică, concret determinată, şi teoria existentă : sistemul de

adevăruri ela#orat de ştiinţă.

unctul de plecare în cercetarea ştiinţifică îl constituie, prin esenţă, o teză provizorie, care urmează a fi verificată. &nainte de a începe cercetarea propriu : zisă,

ipoteza tre#uie evaluată su# aspectul gradului de pro#a#ilitate. 1peraţia este pur

raţională şi are la #ază experienţa personală şi acumulările din domeniul investigaţiei.

'cceptarea ipotezei nu înseamnă însă pierderea li#ertăţii de gândire şi nici a

poziţiei critice faţă de materialul faptic acumulat.

"piritul ştiinţific impune ca orice informaţie să fie însuşită întrun mod critic,

prin cântărirea argumentelor care o susţin. Normularea temei de cercetare conţine

două elemente principale- domeniul investigat şi modul de a#ordare. &n toate cazurile

se impune o delimitare precisă a domeniului a#ordat.

+A


17/107

!ircumscrierea pro#lemei investigate reprezintă unul din principiile euristice de

#ază (>a nu privi niciodată un lucru drept adevărat, dacă nu ştim în mod evident că el

este adevărat?).

"ursa ipotezei de lucru se găseşte atât în practica individuală, cât şi în cea

generalizată a realităţii. &ntre#area este provocată, de cele mai multe ori, în mod

direct, de o#servaţii empirice sau cercetări sistematice, care vor conduce în acest fel la

alte între#ări. în procesul de ela#orare a ipotezelor tre#uie să pornim întotdeauna de la

practică, să urmărim, de pildă, desfăşurarea unui proces educativ, o acţiune

competiţională, etc., să desprindem acele aspecte sau domenii care nu au primit încă o

explicaţie şi să încercăm să dăm noi o explicaţie provizorie, pe care urmează să o

verificăm.


18/107

9poteza este tenica mintală cea mai importantă pe care o poate folosi

cercetătorul. rincipalul rol al ipotezei constă în sugerarea de experimente şi

o#servaţii noi. !iar atunci când ideea urmărită se dovedeşte a fi falsă, cercetările

cauzate de aceasta, răsplătesc autorul pentru faptul de aşi fi propus şi urmărit o idee.

&n folosirea unei ipoteze se impune res+ectarea !n#r re-!"i-

+. nu insista în a susţine idei care sau dovedit ineficace%

. se impune respectarea unei discipline intelectuale,necesară pentru a su#ordona

ideile faptelor%

/. examinarea critică a ideilor, adică, să nu fie acceptate primele supoziţii, ciar

dacă par evidente, fără o#servaţii, fără verificare şi ciar, dacă este nevoie,

reformulare%6. evitarea concepţiilor greşite.

+D


19/107

CURS III

METODOLOGIA PROPRIE EDUCAŢIEI FI4ICE

O)iect!" cercet&rii 2n ştiina acti*it&i"#r c#r+#ra"e

"tatuarea educaţiei fizice şi sportului ca ştiinţă este rezultatul dezvoltării

impetuoase a fenomenului de educaţie fizică şi sport : fenomen devenit social, de

mare amploare şi cu implicaţii deose#ite atât pe plan social, cât şi pe plan politic. e

de altă parte, diferenţierea şi specializarea cunoştinţelor, dezvoltarea ştiinţelor de

graniţă şi apariţia celor integrative a făcut posi#ilă evidenţierea şi punerea în

actualitate a sistemului de cunoştinţe din domeniul activităţilor corporale.

3ezvoltarea sportului modern, creşterea deose#ită a performanţelor, adeterminat o scim#are de mentalitate care a permis recunoaşterea caracterului

ştiinţific al activităţilor de educaţie fizică şi sport.

1#iectul cercetării în ştiinţa educaţiei fizice şi sportului îl constituie legile de

manifestare a comportamentului motric al omului, în scopul perfecţionării acestuia, a

creşterii capacităţii de efort şi a îm#unătăţirii performanţei.

Met#d#"#-ia cercet&rii 2n ed!caia $i%ic& 1 sinte%& a !nei eta+e ştiine"#r+artic!"are

3omeniul de cercetare al educaţiei fizice şi sportului, ca ştiinţă, este complex.

0a fel ca şi alte ştiinţe, foloseşte în cercetare metode generale, cât şi metode

particulare, specifice domeniului său.

Există un punct de întâlnire al mai multor ştiinţe, care tratează, fiecare în

specificul său, omul : în complexul sistem de relaţii şi interrelaţii. Este de la sine

înţeles că ştiinţa activităţilor corporale se va folosi de metodele utilizate de #iologie,

antropologie, medicină, psiologie, ştiinţe sociale. Niecare dintre aceste ştiinţe

cercetează omul şi, #ineînţeles, unele manifestări specifice domeniului ştiinţelor

corporale. 'stfel, psiologia, medicina, sociologia, studiază manifestările omului în

condiţii de efort, specificul antrenamentului şi performanţei.

+C


20/107

ezultatele cercetărilor făcute de aceste ştiinţe asupra omului în mişcare sau

acumulat şi sintetizat, formând, în ultimul timp, ramuri distincte ale #iocimiei,

fiziologiei, medicinii, psiologiei, sociologiei. "intezele acestora, realizate pe plan

superior de către ştiinţa activităţilor corporale, desăvârşesc ce nu mai pot ele să

continue, constituind un prim volum de cunoştinţe şi legi care conferă activităţilor

corporale fundamentarea ştiinţifică.

Pre%entarea 'et#de"#r ştiine"#r +artic!"are care a! "e-&t!r& c! ed!caia

$i%ic& şi s+#rt!"

Este firesc ca ştiinţa educaţiei fizice şi sportului : ca ştiinţă nou constituită : să

folosească metodele unor ramuri, care stau la #aza fundamentării ei ca disciplinăştiinţifică.


21/107

Met#de"e şi +r#cedee"e de cercetare 2n ed!caie $i%ic& şi s+#rt

5/ Met#da #)ser*aiei şi te.nica ei

!ercetarea ştiinţifică se desfăşoară începând cu contactarea directă a realităţii,

căci cunoaşterea umană apare ca necesitate, ea izvorăşte din cerinţele practicii şi îşi

atestă vala#ilitatea prin aplicaţiile practice.


22/107

este o percepţie fundamentală, diri$ată, planificată şi selectivă, întreprinsă cu un

anumit scop.

&n urma o#servaţiei apar ipotezele, apar pro#lemele noi, la care pe #aza

experienţei şi cunoştinţelor, avem anumite puncte de spri$in% ca urmare a o#servaţiei

se pot face clasificări, descrieri.

Ti+!ri de #)ser*aii

O)ser*aia s+#ntan& (întâmplătoare) este, aşa cum reiese din denumirea

ocazională, de tipul o#servaţiei pasive, dar, având în vedere că este făcută de

specialist, poate conduce la evidenţierea unor aspecte noi şi interesante.

O)ser*aia #r-ani%at&, cu caracter intenţionat, activ, provocat şi sistematic.

'cest tip de o#servaţie porneşte de la o anumită idee, anticipativă a rezultatelor şi aefectelor lor.

O)ser*aia nat!ra"&, numită şi directă, este făcută în condiţii o#işnuite,

naturale, fără intervenţia cercetătorului, în timp ce în #)ser*aia e,+eri'enta"& sau

provocată, cercetătorul intervine direct prin administrarea unor stimuli, verificând

reacţiile şi conduita celor o#servate.

O)ser*aia trans*ersa"& şi "#n-it!dina"&. 1#servaţia se numeşte transversalăcând se face simultan pe mai multe situaţii (de exemplu când luăm în studiu mai

multe clase de elevi de diferite vârste), în timp ce în o#servaţia de tip longitudinal se

urmăresc evolutiv ( în timp) aceiaşi su#iecţi.

1#servaţia mai poate fi- +eda-#-ic&3 +si.#"#-ic&3 s#ci#"#-ic& şi statistic&/

&n cadrul activităţii de educaţie fizică şi sport şi, poate cu o notă mai accentuată

în munca de performanţă, atunci când sportivul are un #aga$ de cunoştinţe şi

deprinderi #ogat, când ştie să interpreteze anumite stări de fapt, când a >învăţat? să se

cunoască, poate fi folosită ca metodă a!t#6#)ser*aia3 care poate veni cu succes în

spri$inul cercetătorului şi, în primul rând, acelui ce se autoo#servă.


23/107

Este necesar ca o#servatorul ca şi autoo#servatorul să nu se gră#ească în a

trage concluzii% în formularea acestora să ţină cont de toţi factorii stimulatori şi

ini#itori.

eiese că, percepţia şi implicit o#servaţia, prezintă un caracter selectiv.

7nre-istrarea #)ser*aii"#r

entru $usta orientare a o#servaţiei, în legătură cu o anumită temă este necesară

o schemă sau un protocol (program) de o#servaţie, se sta#ileşte o anumită tenică de

notare şi, dacă este nevoie, o terminologie minimă. 3atele o#servaţiei se notează în

timpul sau, în orice caz, imediat după o#servare, deoarece timpul şi alţi factori ar

putea denatura datele.

3atele se pot nota sporadic : cu caracter provizoriu : întrun carnet de #uzunar,sau pe fişe, urmând să li se dea o formă clară şi concisă atunci când se notează în

foaia sau caietul de o#servaţie, ceea ce reprezintă de fapt, interpretarea, prelucrarea

imediată a materialului faptic.

entru succesul o#servaţiei este necesar ca su#iectul sau grupul studiat să fie

urmărit în situaţii diferite, iar datele o#ţinute să fie verificate prin mai multe procedee.

'stăzi, o#servaţia #eneficiază de tenici moderne de înregistrare- filmul,fotografia, înregistrarea magnetică, etc.

1#servaţia singură nu este suficientă. Este necesar ca, în cercetare, ea să fi

folosită simultan cu alte procedee.

/


24/107

CURS I8/

Met#da e,+eri'enta"&

Caracteristici -enera"e/ De$iniii/

Experimentul a fost folosit încă din anticitate, în mod incidental. 'rimede la

transformat în metodă de studiu, dar la folosit ca o anexă a o#servaţiei. Experimentul

îşi do#ândeşte adevărata valoare o dată cu constituirea ştiinţelor moderne, fapt ce are

loc în enaştere. 0eonardo da Finci şi Halileo Halilei sunt pionierii introducerii

acestei metode în ştiinţă. Extins mai întâi în medicină (fondatorul acestei metode fiind

!laude 7ernard), experimentul va cuprinde tot mai multe discipline, fiind considerat

drept principala metodă în ştiinţele naturii.

&n comparaţie cu o#servaţia, experimentul este o metodă superioară decercetare. El cuprinde în sine o#servaţia, nu o neagă, ci o ridică pe o treaptă

superioară, încât creează posi#ilitatea analizei unor fenomene dinamice, complexe, în

relaţii de pluricondiţionare.

!eea ce dă o notă particulară experimentului este caracterul său activ. "e spune

că >experimentul este o#servaţia provocată?.

!unoaşterea experimentală foloseşte o#servaţia ca o condiţie esenţială, ca izvor al ipotezelor şi ca sursă a informaţiilor provenite din provocarea deli#erată a faptelor.

Met#da e,+eri'enta"& este un sistem comple( de cunoaştere a realităţii,

caracterizat prin utilizarea raţionamentului e(perimental, care prelucrează atât fapte

provenite din observaţie, cât şi din e(periment.

Experimentul mai este definit şi ca procedeu de cercetare &n ştiinţă, care constă

&n reproducerea artificială sau modificarea intenţionată a unor fenomene &n condiţiile

cele mai propice pentru studierea lor şi a legilor care le guvernează, potrivit, de

regulă, unor ipoteze sau modele prealabile. rin e(perienţă se înţelege totalitatea

aptitudinilor, capacităţilor practice, a cunoştinţelor despre realitatea încon$urătoare,

do#ândite de oameni în contactul nemi$locit cu această , în procesul practicii social

istorice, al activităţii de transformare a naturii şi a propriilor relaţii şi instituţii sociale,

6


25/107

al interacţiunii dintre su#iect şi o#iect. Experienţa este condiţia sineOuanon a

cunoaşterii.

Experimentul presupune o #ază teoretică, reprezentată prin ipoteza

conducătoare. 1 ipoteză neverificată în practică nu reprezintă un adevăr, iar o

experienţă fără finalitate precisă nu are sens.

&n cadrul experimentului, condiţiile de producere şi desfăşurare ale

fenomenului sau procesului sunt supuse unei variaţii sistemice.

Experimentul se caracterizează şi prin posi#ilitatea de repetare a fenomenului

sau procesului în aceleaşi condiţii, pentru verificare.

Ti+!ri de e,+eri'ente

&n cadrul experimentului se produce sau se provoacă fenomenul sau procesul încondiţiile determinate, uneori se creează ciar fenomene sau procese noi. &n acest caz

vor#im despre e,+eri'ent!" +r#*#cat.

Există cazuri când o experienţă poate avea loc fără ca cercetătorul să intervină.

"e vor#eşte, în acest caz, despre e,+eri'ent in*#cat.

E,+eri'ent!" de "a)#rat#r este o metodă de cercetare precisă şi sigură. El

oferă posi#ilitatea de a desprinde, cu mare precizie şi siguranţă, relaţiile dintre factoriivaria#ili, ceea ce constituie o condiţie de #ază pentru descoperirea legilor.

&n e,+eri'ent!" nat!ra", su#iecţii sunt supuşi studiului în condiţiile vieţii

reale. 5arele avanta$ al acestei metode constă în aceea că experimentul aduce, în

cursul cercetării, variaţiile ale căror efecte le studiază. Experimentul se poate organiza

în aşa fel încât su#iecţii să nu îşi dea seama că sunt studiaţi. 3e exemplu, în cadrul

lecţiei la clasă, sau în cadrul antrenamentului, specialistul în educaţie fizică poate

experimenta anumiţi factori, metode, s.a. (aduce varia#ile noi), fără ca elevii,

respectiv sportivii săşi dea seama că sunt cuprinşi în cercetare.

2n alt avanta$ al acestei metode este acela că adunarea datelor este însoţită de

adnotări rezultate din folosirea concomitentă a metodei o#servaţiei.

=


26/107

2neori este necesar ca datele o#ţinute prin experimentul natural să fie

completate cu datele o#ţinute în condiţii de la#orator.

1 variantă a experimentului natural o constituie e,+eri'ent!" +si.#6

+eda-#-ic3 care se limitează la condiţiile instructiveducative, îm#inând studiul

psiologic al copilului cu acţiunea instructiveducativă a procesului de învăţământ sau

antrenament, care se execută asupra sa.

;ipul fundamental de experiment este cel de *eri$icare sau c#n$ir'are3 ce

urmăreşte verificarea unei ipoteze formulate dinainte.

rin e,+eri'ent +i"#t (considerat ca o repetiţie generală), experimentatorul îşi

verifică tenicile de lucru, de administrare a stimulilor, de înregistrare a răspunsurilor

şi condiţiile optime de aplicare a varia#ilei.rin e,+eri'ent $!nci#na" se urmăreşte sta#ilirea relaţiei funcţionale dintre o

varia#ilă independentă şi o alta dependentă.

1rice tip de cercetare poate a#orda fenomenele şi desfăşurarea lor temporală

sau sincronic, concomitent. E,+eri'ent!" "#n-it!dina" urmăreşte modificările

corelate ale diferitelor varia#il în diferite momente ale evoluţiei su#iecţilor, în timp ce

e,+eri'ent!" trans*ersa" constă în investigarea, la un moment dat (întro perioadăscurtă de timp) a unor grupe de vârste diferite, cu test adecvate.

E,+eri'ent!" cr!cia" este experimentul destinat să ai#ă un rol decisiv în

alegerea uneia dintre două ipoteze contradictorii.

8aria)i"e e,+eri'enta"e

!aracteristic pentru orice experiment este faptul că în cadrul lui modificăm

(scim#ăm) în mod sistematic unul din factori, unul dat, care formează o#iectul

cercetării, în timp ce toţi ceilalţi rămân nemodificaţi. !u alte cuvinte, în experiment se

pune în evidenţă acţiunea unui factor, căutând să se izoleze această influenţă şi se

urmăresc apoi consecinţele pe care variaţia factorului studiat la are asupra proceselor

sau fenomenelor. &n experimentul respectiv, factorul presupus a fi responsa#il de

modificarea fenomenelor cercetate şi care este controlat, manevrat şi modificat se

A


27/107

numeşte *aria)i"& inde+endent&3 iar reacţiile su#iectului, răspunsurile lui,

performanţele realizate reprezintă *aria)i"a de+endent&/

&n afara varia#ilei stimul (independentă : F.9.) şi varia#ilei răspuns (dependentă

: F..) există şi *aria)i"a s!)iect : F.". 3e multe ori, varia#ila su#iect este cea care

se verifică în experiment, urmărinduse reactivitatea la anumiţi stimuli. 'ceastă

varia#ilă poate fi provocată atunci când su#iecţii sunt puşi în anumite condiţii

(alimentaţie, odină, etc.) sau invocată, atunci când vârsta, sexul, constituţia,

pregătirea, ş.a. sunt considerate în relaţie cauzală cu anumite reacţii şi performanţe.

&n domeniul educaţiei fizice şi sportului, cercetările vizează în principal studiul

particularităţilor manifestărilor de ordin motric, psiologic şi somatic : funcţional pe

care le determină practicarea exerciţiilor fizice de un anumit fel.C#ntr#"!" *aria)i"e"#r

!ontrolul varia#ilelor semnifică asigurarea condiţiilor de repetare a rezultatelor,

de câte ori se reia cercetarea.

entru controlul varia#ilelor experimentale se folosesc două tenici-

prima constă în neutralizarea varia#ilelor care nu pot fi menţinute constante %

cea dea două reprezentată de alcătuirea unor planuri experimentale cu mai multevaria#ile, ca prin analiză să desprindem ponderea lor relativă asupra rezultatelor.

8aria)i"a sit!aie sau stimul prezintă trei aspecte-

+. 'm#ianţa fizică şi socială. 'm#ianţa fizică (temperatura, sala, terenul,

ecipamentul, aparatura) tre#uie menţinută constantă pe parcursul cercetării.

'm#ianţa socială, tradusă prin prezenţa spectatorilor sau a unor persoane în timp ce

su#iecţii execută sarcinile, are o influenţă deose#ită asupra disponi#ilităţilor

su#iecţilor.

. !ondiţia experimentală. euşita experimentului presupune desfăşurarea lui după un

protocol riguros, întocmit în #aza căruia să se facă controlul sau administrarea

varia#ilei independente.

B


28/107

/. "arcina sau instrucţia dată su#iectului. 'ceastă tre#uie să fie clar şi corect

formulată, pentru ca su#iectul să înţeleagă cu precizie ce are de făcut.

8aria)i"a s!)iect se prezintă în două ipostaze-

a). in*#cat& (nonexperimentală), când acţiunea varia#ilei independente

provoacă modificări ale varia#ilei dependente, în funcţie de particularităţile

su#iectului (vârstă, sex, pregătire, etc.)%

#). +r#*#cat&3 prin modificări asupra organismului sau psiicului su#iectului,

cum ar fi de exemplu, prin administrarea unor su#stanţe farmaceutice sau prin condiţii

diferite de odină sau motivaţie provocată de sarcină (instrucţie).

8aria)i"a r&s+!ns are caracteristici specifice, fiind vor#a de răspunsul unor

persoane.Or-ani%area e,+eri'ent!"!i

'ceastă se referă la toate acţiunile întreprinse pentru ca experimentul să se

deruleze în maniera care conduce la o#ţinerea rezultatelor scontate. rima acţiune se

referă la selectarea su#iecţilor. 3e o#icei în experiment sunt cuprinse două grupuri-

unul e,+eri'enta", căruia i se administrează varia#ila independentă, şi celălalt numit

de c#ntr#" (martor, pentru care votarea varia#ilei independente este zero).'ceste grupuri sunt selectate dintro populaţie, în funcţie de un criteriu (vârsta,

sex, sport practicat, ş.a.). 'ceste grupe sau eşantioane tre#uie să fie reprezentative,

adică să nu difere din punctul de vedere al caracteristicilor esenţiale. !u cât eşantionul

este mai mare, cu atât rezultatele sunt mai semnificative şi, ca atare, rezultatele

cercetărilor sunt caracteristice pentru întreaga populaţie (din care sa selectat

eşantionul).

Se"ecia eşanti#ane"#r poate fi făcută în mai multe feluri-

6 se"ecia 2nt0'+"&t#are, când fiecare mem#ru al populaţiei are şanse egale. &n acest

caz se face lista su#iecţilor, apoi se fac #ilete cu numărul su#iectului din listă şi se

trage la sorţi ori de câte ori este necesar pentru a o#ţine eşantionul de mărimea dorită

(atât pentru grupa experimentală, cât şi pentru cea de control). &n cadrul

D


29/107

experimentului psiopedagogic : metodic, clasele de elevi sunt considerate, în

totalitatea lor, grupe de experiment şi control (clase paralele). 'stfel de grupuri,

alcătuite prin selecţie întâmplătoare, se numesc -r!+!ri inde+endente/ &n acest caz,

ecivalenţa este considerată în scopul mediei şi al deviaţiei standard (pentru varia#ila

măsurată).

6 -r!+!ri +erec.i, numite şi asociate sau corelate. &n acest caz ecivalenţa grupurilor

este dată de faptul că fiecare su#iect din grupa experimentală are un ecivalent în

grupe de control. entru a se realiza această , su#iecţii sunt supuşi unei pro#e (sau mai

multe) preliminare în legătură cu varia#ila (varia#ilele) pe care o controlăm. &n funcţie

de rezultate, su#iecţii sunt repartizaţi doi câte doi, unul în grupa experimentală şi

celălalt în grupa de control.&n cazul grupelor pereci, rezultatele o#ţinute sunt prelucrate statistic

(oarecum) diferit faţă de grupele independente.

3acă în cercetare este cuprinsă o singură grupă, rezultatele iniţiale şi cele finale

sunt prelucrate şi integrate statistic, ca şi în cazul grupelor corelate.

3e regulă, în experiment, varia#ilei independente i se dau mai multe valori

(cantitative sau calitative), pentru a vedea efectele asupra varia#ilei dependente.ornind de la acest fapt, se impune utilizarea mai multor grupe ecivalente. rin

această sunt neutralizate, în mare măsură, influenţele nedorite, necunoscute, ale unor

varia#ile neexperimentale, provenite din diferenţele dintre su#iecţi sau din ordinea

prezentării stimulilor. 'stfel, pentru fiecare valoare a varia#ilei independente se vor

folosi grupuri ecivalente. 2n alt caz este când, pentru toate valorile varia#ilei

independente, se foloseşte un singur grup de su#iecţi.

5ultă vreme, în cercetarea experimentală, sa considerat ca suficientă

măsurarea unei singure varia#ile şi menţinerea constantă a celorlalte.

2tilizarea mai multor varia#ile a fost demonstrată în deceniul al treilea al

secolului nostru. lanurile experimentale cu mai multe varia#ile se numesc factoriale.

C


30/107

Inter+retarea re%!"tate"#r cercetării urmează mai multe etape. 9mportant

pentru experiment este confirmarea ipotezei de cercetare. entru această se

procedează conform regulilor de prelucrare statistică, adică-

ordonarea datelor%

calculul valorilor centrale şi al varia#ilităţii%

se calculează erorile mediilor grupurilor cuprinse în cercetare, faţă de media

presupusă a populaţiei%

se calculează testul de semnificaţie al mediilor şi testul de comparare al

frecvenţelor.

&n prelucrarea şi interpretarea statistică se porneşte de la ipoteza nulă, conform

căreia datele o#ţinute sunt întâmplătoare, în timp ce ipoteza de cercetare afirmăexistenţa unei diferenţe datorate administrării varia#ilei independente. ;estul de

semnificaţie nu permite să demonstrăm că diferenţa rezultată nu se datoreşte

întâmplării.

/


31/107

CURS 8/

Met#da anc.etei

5etoda ancetei, prin dezvoltarea şi extinderea investigării din diferite domenii

şi, mai ales din domeniul ştiinţelor sociale, a do#ândit un prestigiu deose#it.

e parcursul utilizării ei, tenica de folosire a ancetelor, mai precis

fundamentarea ei metodologică, sa perfecţionat, sta#ilinduse cu precizie condiţiile

folosirii eşantioanelor, cestionarelor şi interviului, a prelucrării şi prezentării

rezultatelor din ancete.

Naptul că metoda ancetei este folosită în diverse domenii- sociologie,

pedagogie, psiologie şi faptul că nu întotdeauna cei ce folosesc această metodă au o

pregătire corespunzătoare, a dus la comiterea unor greşeli de utilizare.Este ştiut faptul că, prin aplicarea unei singure metode, rezultatele în cercetare

nu sunt concludente, cu atât mai mult, folosirea metodelor de ancetă, prin care

o#ţinem informaţii ce poartă o mare doză de su#iectivism, tre#uie să se facă

concomitent cu alte metode.

'nceta este cea care ne oferă informaţii, dovezi din diverse surse, dar

experimentul ne oferă >pro#e?.Nolosirea metodelor de ancetă este necesară, mai ales în cazul în care ne

interesează opiniile, atitudinile şi motivele acestora, a unor indivizi sau grupuri. 3e

exemplu- folosind cestionarul, ne putem da seama de preferinţele unei clase de elevi,

în ceea ce priveşte sportul preferat, sau folosind interviul putem afla opinia unor

spectatori în legătură cu o competiţie sportivă.

'vând în vedere că prin ancetă o#ţinem >relatări personale?, se iveşte

pro#lema- cât de >o#iectivă? este această şi dacă poate fi folosită în formarea unor

concluzii cu caracter ştiinţific.

Nolosind anceta în domeniul educaţiei fizice şi sportului, o#ţinem relatări

privind- stările psiofiziologice (senzaţii, percepţii, efort voluntar, manifestări

organice etc.), atitudini, opinii, motive, stări su#iective din domeniul cognitiv, afectiv.

/+


32/107

;re#uie avut în vedere că relatările sunt afectate de mai mulţi factori, printre

care- tendinţa unora de aşi >corecta? trăsăturile personale, din dorinţa de a apărea

întro lumină cât mai favora#ilă% nivelul de cultură, atitudinea refractară la răspunsuri,

sau, pur şi simplu, refuzul de a răspunde ş.a.

Sc#+!" anc.ete"#r/ C"asi$icarea anc.ete"#r

"copul ma$orităţii ancetelor este de a furniza, pur şi simplu, informaţii.

Nolosirea metodei de ancetă în domeniul educaţiei fizice este determinată, în

primul rând, de caracteristicile domeniului şi temei de cercetare.

5etodele de ancetă fiind caracteristice, mai ales, ştiinţelor sociale, scopul lor

este, în principal, sondarea opiniei oamenilor, a indivizilor, a grupurilor alese la

întâmplare sau după anumite criterii (vârsta, profesia, zona geografică, etc.).'nceta poate avea un scop descriptiv, fiindune utilă în cunoaşterea de

ansam#lu, alteori având un scop explicativ, funcţia ei fiind teoretică : să testeze o

anumită ipoteză, sugerată de teorie : sau strict practic : să explice raportul dintre un

număr de varia#ile.

'ncetele se deose#esc după populaţia pe care o cuprind. &nţelegând termenul

>populaţie? în sens statistic, el desemnează un grup de indivizi sau colective, în sensullarg al cuvântului. ractic însă, nu se poate cuprinde în aria investigării întreaga

colectivitate. 'stfel, se recurge la eşantionul care poate fi selecţionat : reprezentativ :

şi eşantioane extrase la întâmplare, adică aleatoare.

'nceta tre#uie săşi precizeze scopul şi, în funcţie de acesta, săşi delimiteze

cuprinderea.

Hradul de reprezentativitate depinde, pe de o parte, de compoziţia

eşantioanelor, adică de calitatea elementelor care le compun, iar pe de altă parte, de

volumul lor, adică de numărul elementelor care îl compun, iar, pe de altă parte, de

volumul lor, adică de numărul elementelor cuprinse în fiecare eşantion.

/


33/107

3ecizia asupra mărimii eşantionului va fi determinată, în mare măsură, de

modul în care rezultatele urmează să fie analizate. 'stfel, de la început, cercetătorul

tre#uie să ai#ă în vedere diviziunile ce urmează să se facă în ta#ulările finale.

'plicarea metodei de ancetă se face în două moduri-

+. !estionare.

. 9nterviuri.

+. C.esti#nare"e pot fi- poştale sau prin corespondenţă%

directe.

C.esti#nare"e +rin c#res+#nden& sunt uşor de administrat, dar prezintă

dezavanta$ul că nu întotdeauna sunt eficiente. 'ceastă ineficienţă rezidă din-

răspunsurile care se pretind de la o persoană pot fi afectate de intervenţiile altora% dacă răspunsurile nu sunt suficient de clare şi simple, răspunsurile vor fi am#igue%

scade gradul de independenţă al răspunsurilor%

lipseşte posi#ilitatea de a completa răspunsurile prin date de o#servaţie.

2n alt dezavanta$ care ridică serioase dificultăţi, uneori, este cel al non

răspunsurilor. "e ridică pro#lema cum pot fi interpretate acestea- prin refuz, ancetaţii

au alte păreri sau ce alte motive duc la nonrăspunsuri.Experienţa acumulată prin utilizarea ancetei a dus la soluţionarea acestor

pro#leme.

C.esti#nare"e directe sunt aplicate, după cum arată şi denumirea, fie

individual, fie în grup. 'vanta$ul acestor cestionare constă în aceea că răspunsurile

primite pot fi completate cu date rezultate din o#servaţii. 'plicarea cestionarului se

face su# control, în timp limitat sau nelimitat. "e folosesc cestionare tipărite. 2neori,

su#iectul nu e prezent, răspunsurile se dau prin telefon, apoi cestionarul este

completat de operator. &n toate cazurile, ancetatorul posedă un gid de conversaţie.

'stfel se a$unge uşor la interviu.

Inter*i!" (convor#irea) poate fi- formal%

neformal.

//


34/107

Inter*i!" $#r'a" se foloseşte de regulă în investigările la scară mare. El

cuprinde serii de între#ări, iar răspunsurile sunt înregistrate întro formă standardizată.

'stfel, interviul formal mai poate fi numit-

extensiv%

controlat%

inflexi#il%

glo#al standardizat.

&n cadrul inter*i!"!i ne$#r'a" , operatorul de interviuri are posi#ilitatea şi

li#ertatea de a scim#a ordinea între#ărilor, de a adăuga între#ări suplimentare, de a

da explicaţii, atunci când este cazul. 1peratorului nu i se impun nişte între#ări, ci are

un număr de pro#leme la care primeşte răspunsuri şi pentru această are li#ertatea deaşi construi interviul. 'stfel, interviul neformal poate avea mai multe variante-

interviu gidat%

interviu conversaţie%

interviu nedirecţionat.

3atele pe care cercetătorul le o#ţine din ancetă (după cum sa mai amintit) sunt-

•

date #)iecti*e- (care pot fi verificate şi de alte persoane), de pildă- vârsta,ocupaţia, starea civilă, rezultatele în sport, etc.%

• date s!)iecti*e (privitoare la su#iect), cum sunt- dispoziţii, preferinţe,

sentimente, motive, etc.

5etodele de ancetă se folosesc în cercetarea psiologică, în studiul

personalităţii. &n acest caz, mai mult decât în cercetările sociologice, tre#uie acordată

o deose#ită atenţie fidelităţii şi validităţii cestionarelor. &n psiologie se foloseşte

cestionarul standardizat şi etalonat, deci un test care permite psiodiagnoza. &n

psiosociologie se foloseşte c.esti#nar!" s#ci#'etric pentru studiul relaţiilor şi

interrelaţiilor din cadrul grupurilor mici.

/6


35/107

Eta+e"e anc.ete"#r/ Pre-&tirea "#r

5etodologia ancetei precizează o serie de etape de care tre#uie ţinut cont

pentru o #ună organizare a cercetării. 'ceste etape sunt-

+. recizarea pro#lemei şi a scopurilor pe care le urmăreşte.

. 3elimitarea populaţiei (alegerea eşantioanelor).

/. regătirea instrumentelor de ancetă.

6. Efectuarea ancetei de pro#ă (pilot), după care se aplică corectivele necesare

planului ancetei propriuzise.

=. Efectuarea ancetei propriuzise.

A. 9nterpretarea rezultatelor.

B. edactarea raportului final.&n fazele pregătitoare ale ancetei, tre#uie început cu delimitarea informaţiilor ce

se caută. 3eci, se precizează pro#lemele de investigat şi care sunt o#iectivele ce se

urmăresc. &n funcţie de acestea se vor preciza eşantioanele şi criteriile după care vor fi

constituite.

&n domeniul educaţiei fizice pot fi cuprinse în cercetare toate populaţiile, cu

excepţia cazului când se face o investigare pe o scară mai largă (regională, zonală,naţională).

5etodele de eşantionare vor asigura cercetătorului precizia cerută în raport cu

exigenţa şi cu gradul de eroare posi#ilă. 'poi, urmează studiul literaturii existente. 1

informaţie #ogată despre ma$oritatea aspectelor cuprinse în ancetă şi despre su#iecţi.

'#ia acum începe ela#orarea instrumentelor de ancetă, adică cestionarul sau

gidul de conversaţie, fiind întro formă admisă, când se a$unge la anceta pilot după

care se fac corecturile necesare.

'lcătuirea cestionarelor presupune o riguroasă precizare a pro#lemelor şi a

o#iectivelor cercetării. &ntre#ările tre#uie să fie astfel formulate încât să primească

răspunsurile scontate, lucru ce uşurează munca de grupare şi ordonare a datelor

precum şi prelucrarea lor.

/=


36/107

C.esti#nare"e 2nc.ise prevăd răspunsuri fixe : care se pretează la prelucrare

diotomică (da : nu).

C.esti#nare"e a"ternati*e aleg un răspuns din mai multe răspunsuri posi#ile.

C.esti#nare"e desc.ise permit su#iectului să răspundă li#er la între#ări.

1 altă formă, utilizată destul de frecvent, de răspuns, este cea care foloseşte

scala numerică (prin ranguri).

&n alcătuirea între#ărilor ce compun cestionarul, tre#uie să se ţină seama de-

să ai#ă o singură interpretare%

să fie scurte şi clare%

să nu facă nici o aluzie la su#iect, pentru a nui leza amorul propriu.

1rdinea între#ărilor presupune răspunsuri gradate de la uşor la greu, de la pro#lemele generale la cele particulare şi delicate.

!estionarul tre#uie tipărit pe ârtie de calitate, cu ru#rici suficient de largi

pentru răspuns. "e va tipări pe o singură faţetă a foii.


37/107


38/107

• gradul de coeziune al grupului%

• structura grupului%

• ierarizarea mem#rilor în cadrul său%

•

relaţiile de atragere sau respingere.elaţiile dintre mem#rii grupului sunt directe >face to face? (faţă în faţă). 'stfel,

grupul apare ca un sistem de interacţiune socială, o reuniune integrată de personalităţi,

care comunică între ele.

elaţiile interpersonale sunt variate, de la cele pozitive (simpatie, prietenie,

întra$utorare, etc.) la cele negative (respingere, conflict, repulsie), sau de indiferenţă.

5etoda sociometrică permite aprecierea de ansam#lu a grupului, precum şi

definirea statutului social al fiecărui mem#ru, în relaţie cu ceilalţi.

C.esti#nar!" s#ci#'etric reprezintă o succesiune logică şi psihologică de

&ntrebări scrise sau imagini grafice cu funcţie de stimuli, &n raport cu ipotezele

cercetării, care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin

autoadministrare, determină din partea celui anchetat un comportament verbal sau

nonverbal, ce urmează a fi &nregistrat &n scris.

Test!" s#ci#'etric ne relevă-

atragerea (alegerea) sportivă %

respingerea (preferinţa negativă).

!ondiţiile de administrare a testului sociometric constau în-

a). pentru a fi eficient, testul sociometric se aplică numai atunci când mem#rii

grupului au a$uns să se cunoască suficient de #ine, pentru a putea să exprime

preferinţe reale% #). cei cestionaţi, fiind rugaţi să răspundă sincer la între#ări, să fie asiguraţi de

discreţia ancetatorului%

c). între#ările să se refere la situaţii #ine determinate sau reale%

/D


39/107

d). preferinţele să poată fi exprimate ierarizat (mai multe alegeri posi#ile, în

ordine descrescândă).

&n grupurile sportive se investigează atât relaţiile dintre coecipieri, cât şi

relaţiile sportivului cu ar#itrul şi alţi factori responsa#ili.

&ntre#ările se formulează astfel- >Enumeraţi, în ordinea preferinţei, primii trei

(sau cinci) dintre colegii cu care aţi dori săG.? (urmează denumirea activităţii).

&n alegerile preferenţiale ierarizate, cercetătorul sta#ileşte puncta$ul pentru

prima, a două, Ga cincea dintre alegeri (=, 6, /, , + puncte sau /, , + puncte).

uncta$ul se trece în documentele de prelucrare şi serveşte la sta#ilirea cantitativă a

relaţiilor.

relucrarea răspunsurilor la cestionarul sociometric se face prin intermediulmatricei sociometrice, iar, pe #aza datelor din matrice, se fac reprezentări grafice :

sociograme.

"ociograma se alcătuieşte în funcţie de valoarea indicelui statutului social.

'stfel, su#iectul care întruneşte cel mai ridicat indice este plasat în centrul unor

cercuri concentrice, ceilalţi mem#ri fiind plasaţi, în ordinea puncta$ului, pe

circumferinţele cercurilor.

/C


40/107

CURS 8I/

St!di!" acti*it&i"#r şi acte"#r '#trice

"tudierea caracteristicilor activităţilor motrice specifice educaţiei fizice şi

sportului au caracter interdisciplinar, la cercetare aducânduşi aportul #iomecanica,

ergonomia, fiziologia, psiologia, pedagogia.

Bi#'ecanica are cea mai mare pondere, pentru că studiază sistemul

#iomecanic al corpului uman, eficienţa acţiunilor motrice, transformarea mişcărilor în

acţiuni motrice.

Er-#n#'ia , ştiinţă interdisciplinară, care studiază relaţiile ommaşină şimediul de muncă oferă domeniului activităţilor culturale tenicile de studiu ale

adaptării eficiente a muncii la om şi a omului la muncă.

1#ţinerea performanţei este determinată de ec#n#'icitatea mişcării şi

confortului actului motric.

Fi%i#"#-ia şi +si.#"#-ia oferă datele ştiinţifice despre rolul conducător al

".


41/107

!orpul uman şi mişcările sale au fost studiate din cele mai veci timpuri.

3ovezi în acest sens sunt operele de artă, cât şi diferite studii cu caracter anatomic sau

#iomecanic pe care lea înregistrat cultura umană.

"tudiul modalităţilor de organizare a acţiunilor, strategiile de conducere a lor,

ca şi detaliile tenice care asigură eficienţa maximă a gestului motric reprezintă

nucleul de #ază al ştiinţei educaţiei fizice şi sportului. Nilmarea cu viteze mari,

folosirea traductorilor piezoelectrici şi a dispozitivelor electronice de control a

stimulilor, de înregistrare a reacţiilor şi prelucrare a informaţiilor, fac din analogia

mişcărilor o adevărată ştiinţă. e #aza tenicilor moderne sa dezvoltat cineziologia,

fiziologia neuromusculară, ergonomia.

'naliza de tip #iomecanic este firesc continuată şi completată cu studiile maicuprinzătoare, sintetice asupra acţiunilor şi activităţilor.

rin definiţie activităţile au caracter complex, orientare spre scop, strategii de

pregătire şi desfăşurare, ele sunt sinteze de tip sintetic, cuprinzând acţiuni şi mişcări

su#sumate orientării structurii proprii. siologia, pedagogia, sociologia mai ales

ramurile aplicate, interdisciplinare ale acestora şi metodica educaţiei fizice şi sportului

: studiază astfel de fenomene sintetice, care constituie conduitele generale aleindivizilor anga$aţi în activităţile corporale, ludice, agonistice, recreative, gimnice sau

compensatorii. 1 dezvoltare mare au luato studiile cu privire la strategiile

conduitelor tactice, la algoritmii de învăţarepredare, la mecanismele interacţiunii

umane în grupurile constituite pentru activităţi specifice.

%ehnicile actografice, movografice, poligrafice (componente ale metodei

o#ervaţiei) du#late de filmare, înregistrarea sonoră şi semnalul sonor servesc

cercetătorul care îşi propune cunoaşterea cât mai o#iectivă a manifestărilor glo#ale ale

omului.

&n ultimul timp au apărut o serie de termeni care îşi propun să denumească cât

mai sugestiv o disciplină, activitate sau fenomen. 'stfel, Iipard propune termenul

6+


42/107

de >motologie? pentru o nouă ştiinţă, care studiază personalitatea şi care are ca o#iect

>motricitatea umană ca unitate funcţională a percepţiei, trăirii, a gândirii şi acţiunii?.

M#t#"#-ia cuprinde, ca domenii potenţiale, studiul dezvoltării motrice (geneza

mişcării), diagnosticul motor şi terapia prin mişcare.

3upă acelaşi autor (Iipard) >fenografia? are ca o#iect studiul mişcării aşa

cum este ea realizată (forma mişcării) şi care se prezintă direct o#servaţiei, fiind

o#iectivată prin metodele cinematografice. "copul constă în analiza structurii şi

vizualizarea caracteristicilor figurale şi dinamice ale formelor motrice şi calităţilor lor.

>M#t#-ra$ia? este metoda de înregistrare a mişcărilor su# formă de trasee

(urme)-

a). luminoase, ca- stereomotografia (motografia spaţială)% #). motogram metrie, prin asocierea motografiei cu fotogrammetria pentru

studiul acceleraţiei dea lungul unei cur#e în trei dimensiuni%

c). tenica infraroşu, razele infrarosii neinfluenţând vederea persoanelor%

d). imagini instantanee pentru prelucrarea imediată.

Te.nici şi instr!'ente +entr! ana"i%a 'işc&ri"#r&n ultimul timp sa impus termenul chineziologie, carel su#stituie pe cel de

biomecanică. Chineziologia este disciplina care studiază mişcarea umană în toată

complexitatea ei, din trei puncte de vedere fundamentale-

+. psiologie%

. fiziologie%

/. mecanic (#iomecanic).

!inematica este parte a mecanicii şi se ocupă cu studiul caracteristicilor temporale

şi parţiale a mişcărilor, făcând a#stracţie de forţele care le produc. 5ărimile utilizate

pentru descrierea mişcărilor sunt în principal- traiectoria (lungimea)% ungiul% timpul%

viteza% acceleraţia% viteza ungiulară% acceleraţia ungiulară.

6


43/107

!inetica sau dinamica este acea parte a mecanicii care studiază forţele care

produc sau modifică mişcarea. 5ărimile caracteristice sunt- masa% greutatea% forţa%

impusul% momentul forţei.

Ana"i%a 'işc&ri"#r !'ane

• Ana"i%a ca"itati*&.

rezintă două aspecte-

+. 'naliza nominală, de identificare şi numire a componentelor mişcării.

3iferenţierea mişcărilor constă în sta#ilirea unui sistem de termeni pe #aza

căruia se face recunoaşterea şi identificarea unei mişcări, aşa cum există ea. &n

#iomecanică, în descrierea mişcărilor se folosesc termeni ca- linear, ungiular,

para#olic, circular, etc.

. 'naliza evaluativă, continuă analiza nominală pentru a diferenţia mişcările între ele

după anumite caracteristici.

;ermeni comparativi ca- mai mare, mai înalt, mai rapid, mai precis sunt frecvent

utilizaţi în clasificarea evaluativă.• Ana"i%a cantitati*& se referă la sta#ilirea mărimii varia#ilelor mişcării.

Faria#ilele mişcării sunt cuantificate fie prin operaţii de numărare, fie de măsurare.

!ând cantităţile pot fi descrise prin numărare, se numesc discrete, iar când nu pot fi

descrise prin numărare, ele se numesc continue.

Faria#ilele cantitative ale mişcărilor umane sunt- durata, spaţiul şi forţa.

3in varia#ilele de #ază cantitative se derivă cantităţi măsura#ile ca- viteza,

acceleraţia, energia, etc.

• Ana"i%a #)ser*ai#na"& se referă la analiza realizată de cercetător a

>performanţelor? reale, a comportamentului în condiţiile fireşti ale concursului,

antrenamentului, ale terenului sau sălii.

6/


44/107

!ea mai simplă tenică de analiză este o#servarea fenomenologică pe #aza

simţului, văzului, prin care este apreciată execuţia unuia sau mai multor su#iecţi.


45/107

CURS 8II/

Te.nici cine'atice3 $#t#-ra$ice şi cine'at#-ra$ice

F#t#-ra$ia3 cr#n#$#t#-ra$ia3 c.in#-ra'a

9nstantaneul fotografic poate fi util în surprinderea unei trăsături, a stării sau

conduitei su#iectului, ca de exemplu >statusul fizic?, fizionomia de efort saurelaxarea. 9nstantaneul tenic va surprinde elementul sau momentul ceie al execuţiei.

2tilizarea fotografiei se recomandă, mai ales în documentarea cu caracter

general şi în munca pedagogica cu începătorii.

Cr#n#$#t#-ra$ia este realizată prin expunerea multiplă al aceluiaşi suport

fotosensi#il (film sau placă) utilizânduse un o#turator cu o anumită frecvenţă şi

descidere : ;impul de expunere tre#uie să fie foarte scurt, fondul pe care se proiectează su#iectul cât mai inclus, pentru a nu reflect alumina şi a supra expune

filmul.

&n prezent su#iecţii sunt marcaţi cu pastile reflectorizante sau pastile care

iluminează intermitent de la o sursă de curent portativă şi prevăzută cu vi#rator

regla#il sau diode emiţătoare de lumină : pulsatorii.

&n analiza #iomecanică modernă se realizează cronofotografii în tenici

moderne, în funcţie şi de felul cronometrării utilizate-

cu tot o#turatorul descis, sursa de lumină fiind intreruptă periodic prin intermediul

unui dispozitiv rotativ (tenica areK)%

cu o#turatorul descis, su#iectul fiind luminat cu intermitentă (fotografie prin

lumină intermitentă).

6=


46/107

Cic"#-ra'a. rincipiul este acelaşi cu al cronofotografiei.

3iferenţa constă din faptul că în faţa o#iectivului nu se mai afla o#turatorul cu

fontă. e film sau pe placă se imprimă urmele luminoase ale #eculeţelor, a căror

mişcare în plan vertical şi lateral va permite analiza diferitelor segmente şi ale

corpului în spaţiu.

Ciclograma continuă se realizează pe film în miscare. "u#iectul aflat în

miscare şi prevăzut cu >mărci? sau #ecuri, va lăsa pe filmul în miscare traseul

mişcărilor sale, aparatul rămânând pe trepied.

C.in#-ra'a este o succesiune de momente ale unui act motric, numărul lor

fiind dat de durata acestui act şi de frecventa cadrelor pe secundă.

&n cercetările de mare precizie se utilizează aparate speciale de luat vederi, cucâteva mii de imagini pe secundă. &n sport, / imagini pe secundă permit o analiză

foarte fină a dinamicii mişcărilor o#servate.

Te.nica inre-istr&ri"#r *ide# şi ana"i%a "#r

&nregistrarea şi redarea video prezintă aceleaşi avanta$e ca filmul- posi#ilitatea

analizei cadru cu cadru, a analizei încetinite sau accelerate şi, evident, posi#ilitatea

proiectării mărite pentru efectuarea de conturograme şi calcule ale traiectoriilor şiungiurilor.

edarea înregistrărilor video în scopul analizării #iomecanice necesită o

instalaţie profesională.

Ana"i%a d!+& $i"' a caracteristici"#r s+aia"e

Norma generală a unei mişcări se poate traduce grafic prin desenarea conturului

şi astfel o#ţinânduse conturograma. 'cesta se realizează astfel- se proiectează pe

ârtie sau pe ecranul unui aparat de citit microfilme pe care sa aşezat o ârtie

transparentă, filmul cuprinzând mişcarea care ne interesează. "e proiectează fiecare

fotogramă aleasă, trasăm cu creionul conturul su#iectului din fiecare fotogramă. 3acă

mişcarea este rapidă, conturograma se face prin proiectarea fotogramelor la intervale

mai mari (expunere din = în =).

6A


47/107

!inograma : contur permite analiza de timp, ungiuri viteze ungiulare.

Ana"i%a d!rate"#r +rin inter'edi!" i'a-ini"#r din $i"'

3uratele actelor filmate se sta#ilesc direct cel mai exact dacă în câmpul

imaginii se plasează un cronoscop, sau dacă în cameră este incorporat un dispozitiv :

timer : de marcare directă pe film.

&n lipsa lor, durata unei acţiuni motrice se deduce după numărul cadrelor de

film înmulţite cu frecvenţa de filmare de 6@sec, durata rezultă din (/ : +) cadre x

+@6 4 +,D sec. (la imagine se ia ca punct de referinţă şi se scade din totalul de

imagini care cuprind acţiunea care ne interesează).

"uccesiunea fazelor unei mişcări compuse se poate măsura aplicând aceeaşi

regulă. 3atele o#ţinute se înscriu pe diagrama de timp sau cronograme lineare şicirculare.

!ronogramele fracţionate se alcătuiesc în cazul mişcărilor ciclice, pentru

fiecare segment în parte, care participă la mişcare.

!ronogramele circulare se construiesc pentru ciclurile întregi ale mişcărilor,

cum ar fi, de exemplu, alergarea, mersul (pasul du#lu), vâslitul. 2n ciclu întreg este

egal cu /AE. Niecărei fotograme i se calculează numărul de grade corespunzător şicare se deduce din formula- +f 4 /AE @ (n+), unde n+ este totalul de cadre în care

este cuprins ciclul. Niecărei faze i se trece apoi valoarea arcului de cerc propriu, în

raport cu numarul de cadre în care este prezentă.

Ana"i%a +e $i"' a *ite%ei şi acce"eraiei 'işc&ri"#r

;raiectoria unei mişcări (spaţiul mişcării) este măsurată prin calcul (condiţia

este ca filmarea să fi fost efectuată cu terenul $alonat sau prevăzut cu cadru grilă).

Fiteza rezultată din raportul dintre lungimea traiectoriei şi durata mişcării dedusă din

numărul de cadre care cuprind mişcarea respectivă.

.sec@6@+)+(

mn

+t , =

−

=

6B


48/107

5işcarea ungiulară (care se produce în $urul unui centru de rotaţie sau axă)

poate fi măsurată cu raportul pe imaginea prelucrată grafic.

Fiteza ungiulară (Q) este definită ca rată a deplasării în timpul scurs.

elaţia dintre viteza lineară (F) şi viteza ungiulară (Q) este dată de formula

F 4 r R Q (r 4 raza).

Te.nici +entr! st!di!" caracteristici"#r te'+#ra"e3 s+aia"e3 de *ite%& şi

acce"eraie a 'işc&ri"#r

5işcările corporale şi mişcările o#iectelor utilizate în activităţile corporale se

caracterizează prin indicatori de durată, traiectorie şi distantă, viteză şi acceleraţie,

energie."tudiul acestor mişcări presupune înregistrarea o#iectivă a indicatorilor şi

măsurarea lor, traducerea lor în unităţile de măsură standard. &n afara acestor

indicatori măsura#ili : parametri : mişcările corporale au particularităţi care sunt

rezultatul aprecierii calitative, apreciere de tip pedagogico : metodic. 'stfel de

caracteristici sunt uşurinţa, eleganţa, încadrarea, expresivitatea şi sunt rezultate ale

nivelului de adaptare a mişcărilor la condiţii şi cerinţe.3urata şi succesiunea constituie dimensiunile temporale ale mişcărilor.

5ăsurarea lor se face prin tenicile cronometriei. &n activitatea de educaţie fizică şi

sport vom măsura durate ale lecţiilor sau parţilor acesteia, ale unei alergări de viteză

sau de rezistenţă, a execuţiei în gimnastică, ale latenţei la start, etc.

"uccesiunea în timp a unor mişcări sau elemente ale mişcărilor se exprimă în

timp şi în ritm. Te'+#!" este măsura frecvenţei elementelor de mişcare pe unitatea de

timp (ex. frecvenţa de vâslire, frecvenţa paşilor, etc.).

R

Documents

51327264 Curs Metodologia Cercetarii