Capitolul IV1. Educația integrală și dimensiunile sale

Asistent univ. drd. LAVINIA JIPA Obiective Argumentarea în favoarea educației integrale; Analiza unor dimensiuni ale educației integrale; Abordarea comparativă a dimensiunilor educației integrale; Exemplificarea unor modalități de realizare a educației integrale.

Cuvinte cheie Educație integrală, educație intelectuală, educație morală, educație estetică, educație religioasă, educație tehnologică, educație fizică, educație sexuală, educație pentru mediu, educație familială, educație pentru economia casnică modernă, dezvoltarea curriculumului și curriculum integrat.

Noile cerințe ale educației contemporane și educația integrală După ce secole de-a rândul teoria educației s-a dezvoltat sub semnul dihotomiilor materie-spirit, știință-credință, corp-minte, postmodernismul propune noi provocări și tendințe, una dintre acestea fiind indicată de paradigma integralității: „o posibilă evoluție a educației, în perspectivă, va avea loc prin centrarea ei și pe baza explorării capacității de cunoaștere holistică (rațiune, sentiment, voință) a creierului uman” [ 5, p. 31]. Educația tradițională, criticată pentru enciclopedism, separarea domeniilor cunoașterii, centrarea pe conținut, prioritatea acordată dezvoltării intelectuale, solicitarea memoriei, ignorarea intereselor elevului, mediul de învățare artificial creat, autoritatea profesorului și pasivismul elevului etc. (Gauthier, 1996), [6, p 217] nu găsește încă în educația contemporană decât parțial rezolvări: „ultimul capitol al educației nu a fost încă scris” (Leithwood, 1994, analizând problema standardizărilor în educație),[25]; „se pare că educația contemporană nu exploatează suficient emisfera cerebrală dreaptă” (C. Cucoș), [5, p 31]; „nu numai că ar trebui să se accentueze mai mult valoarea instrumentală a educației, ci și instrumentele culturale se cer a fi reconvertite în surse educative explicite, care să modeleze și să formeze personalitatea” [5, p 33]. Educația modernă determină o altă abordare a educației prin curriculum, curriculum integrat, care presupune conectarea subiectelor de viața reală, tratarea conținuturilor în variante interdisciplinare, transdisciplinare, modulare [21]. „Raportul Comisiei Internaționale pentru Educație în secolul XXI către UNESCO” (1996) conceptualizează „un nou mod de educație bazat pe patru piloni: a învăța să știi, a învăța să faci, a învăța să trăiești împreună cu ceilalți, a învăța să fii” [8]. Prin această orientare, sunt implicate dimensiunile: intelectuală/academică, profesională, socială și personală ale vieții psihice a individului:- a învăța să știi pune accent pe dobândirea instrumentelor cunoașterii [8, p. 69]; învățarea

metodelor prin care se distinge ceea ce este real de ceea ce este iluzoriu având astfel o cale de acces inteligentă la cunoștințele epocii; spiritul științific se formează printr-un fel de pedagogie a calității menită să-l conducă pe educat să pătrundă în inima demersului științific, prin interogarea permanentă în legătură cu rezistența faptelor, imaginilor, reprezentărilor și formalizărilor științifice; „a învăța să știi presupune însușirea modului cum trebuie să înveți, făcând apel la puterea de concentrare, la memorie și la gândire” [8, p. 71];

- a învăța să faci determină trecerea de la pricepere la competență [8, p. 72]; semnifică acumularea unor abilități instrumentale, specializarea pentru o profesie, însă în mod structurat, conștientizând relațiile cu alte meserii, permite dezvoltarea flexibilă pentru a fi capabil de a dobândi rapid accesul la o altă meserie” [8, p. 156] în condițiile „dematerializării” muncii; a învăța să faci este relaționat

1

cu două determinante importante ale activității: a învăța să fii creativ, dinamic, activ și a învăța să faci bine, ca probe ale autenticității ființei umane [1, p. 205];

- a învăța regulile conviețuirii (a învăța să trăiești împreună cu alții) pentru a coopera cu alte persoane, participând la activitățile umane, implică respectarea regulilor ce asigură viața în colectivitate și care protejează viața în general. Pentru aceasta e nevoie de „validarea prin experiența interioară a fiecăruia”, de „recunoașterea a ta însuți în chipul Celuilalt” și de conștientizarea, prin demers transdisciplinar, a relativismului cultural și a respectului pentru valorile fundamentale, care asigură continuitatea unei vieți demne pentru fiecare ființă omenească, indiferent de rasă, religie, naționalitate sau convingere filosofică (B. Nicolescu), [8, p. 158]. Acest scop presupune acțiuni corelate ale școlii și a altor factori educativi: „școala trebuie să acorde, prin programele sale, suficient timp și să creeze suficiente ocazii pentru ca tinerii să se poată familiariza încă din copilărie cu acțiunile de cooperare, prin sport, activități culturale sau prin participarea la activități cu caracter social, cum ar fi îngrijirea spațiilor publice, asistența persoanelor defavorizate, acte umanitare, asistența persoanelor în vârstă etc. Alte organisme implicate în procesul educațional sau organizații de voluntariat trebuie să continue ce a început școala. În plus, în viața de zi cu zi a școlii, implicarea profesorilor și a elevilor în proiecte comune ar putea urmări inițierea în rezolvarea conflictelor, oferindu-le elevilor un punct de referință pentru viitor și consolidând în același timp relația profesor și elev” [8, p. 76].

- a învăța să fii, concept afirmat de Edgar Faure încă din 1972 („scopul dezvoltării este împlinirea omului, în toată bogăția personalității sale, a complexității formelor sale de expresie și a diverselor sale opțiuni, ca individ, membru al familiei și al comunității, cetățean și producător, creator al unor noi tehnici și spirit novator”) capătă noi sensuri în relație cu ceilalți „piloni” ai educației, devenind „a învăța să fim” și extinzând acțiunea educației de la orizontul interpersonal la cel intercomunitar, pentru o educație interculturală (B. Nicolescu), [1, p. 206]. „Raportul Comisiei Internaționale pentru educație în secolul XXI” pune accent pe a învăța să fii, adică pe dezvoltarea omului „în toată bogăția personalitătii sale, a complexității formelor sale de expresie și a diverselor sale opțiuni - ca individ, membru al familiei si al comunitații, cetățean și producător, creator al unor noi tehnici sau spirit novator” [8, p. 77-78]. În acest sens educația se afirmă în continuare ca educație integrală: „aceasta nu trebuie să neglijeze nici o latură a potențialului uman: memoria, rațiunea, simțul estetic, calitățile fizice și capacitatea de a comunica” [8, p. 77-78]. Se consideră că aceste patru căi ale cunoașterii formează un întreg, „deoarece între ele există numeroase suprapuneri, intersectări și schimburi” [8, p. 69]. Membrii Comisiei consideră că, în orice formă de învățământ, acestor patru componente trebuie să li se acorde o egală importanță astfel încât educația să fie privită ca o experiență totală desfășurată pe parcursul întregii vieți și care se ocupă atât de dezvoltarea capacității de înțelegere, cât și de modul cum sunt aplicate cunoștințele, în centrul preocupărilor sale situându-se individul și locul acestuia în societate: „O perspectivă largă, cuprinzătoare a învățământului trebuie să urmărească punerea la dispoziția fiecărui individ a resurselor necesare pentru ca acesta să-și poată descoperi și îmbogăți propriul potențial creativ, să scoată la iveală comoara ascunsă în fiecare dintre noi”. Educația trebuie privită mai presus decât un simplu instrument: „înseamnă a vedea în educație un proces căruia i te alături pentru a atinge anumite scopuri specifice (în ce privește talentul, competențele sau potențialul economic), astfel încât accentul să cadă pe dezvoltarea individului, din toate punctele de vedere; pe scurt, a învăța să fii” [8, p. 69]. Basarab Nicolescu asociază perspectiva transdisciplinară (care pune accent pe demersul elevului) cu această orientare a educației la început de secol: „transdisciplinaritatea va conduce la o ființă neîncetat re-unită, capabilă să se adapteze la exigențele etern schimbătoare ale vieții profesionale și dotată cu o flexibilitate permanent orientată către actualizarea propriilor potențialități interioare (…). În viziunea transdisciplinară există și o transrelație, care realizează legătura dintre cei patru stâlpi ai noului sistem de educație și care își află izvorul în propria noastră constituție de ființe umane” [1, p. 204].

2

Cei patru „piloni ai educației” își găsesc sursa în „educația integrală a omului, opusă educației unilaterale încă dominante astăzi” și asigură înscrierea demersurilor educative în perspectiva educației permanente” [1, p. 206].

Premise ale educației integrale Filosofia educației integrale este asigurată de următoarele premise [25]:a. Ființa umană dispune de anumite dimensiuni fizice, intelectuale, instinctual/ emoționale și

spirituale, fiecare dintre aceste dimensiuni/părți manifestând tendințe contradictorii și creând persoanei dificultăți în relaționare și adaptare. Unii teoreticieni afirmă că aceste dimensiuni pot fi reunite prin ceea ce se numește „suflet”, „spirit”. Alții folosesc conceptul „ființa umană ca întreg”, reprezentând dimensiunile personalității în mod complementar sau ierarhic.

b. Educația se extinde asupra întregii vieți și este asigurată de autocunoaștere: „integrarea este condiția pentru o viață echilibrată, mulțumitoare și determină individul să privească în interiorul lui și să reflecteze, descoperind progresiv scopul în viață - armonizarea impulsurilor divergente prin cunoașterea de sine, esența vechiului ideal al educației”.

c. Educația integrală acoperă toate zonele de cunoaștere și din această perspectivă toate disciplinele sunt privite în relație: geologia, fizica, economia, matematica, psihologia transpersonală etc. pentru că toate sunt orientate spre descoperirea adevărului. Educația integrală oferă perspectiva sintetică asupra disciplinelor specializate, determinînd o altă abordare a predării și învățării: învățarea bazată pe competențe, învățarea bazată pe valori, învațarea bazată pe rezolvare de probleme etc.

d. Sintezele și armonizările scopurilor vechi de autocunoaștere și a celor moderne de cunoaștere a lumii reprezintă esența educației progresive în noul mileniu. Cunoașterea și autocunoașterea se susțin reciproc și fundamentează progresul umanității: „puterea ce o aduce cunoașterea mondială este periculoasă când este încredințată în mâinile acelora ce le lipsește înțelepciunea, iar autocunoașterea fără o înțelegere profundă a vieții externe nu va da forța de a fi în relație cu lumea și de a crea” [25].

Educația integrală este un răspuns la complexa structură a vieții externe, urmărind dezvoltarea personalității ca „întreg” (Sri Aurobindo). Educația integrală realizează prin mijloace specifice sinteza cunoștințelor și achizițiilor culturale, având ca prioritate relevanța acestora, asigură echilibrul între cultura generală și cultura de specialitate și explorează personalitatea umană. Amintind un scop al educației formulat încă din secolul trecut, pregătirea pentru viitor (Eduard Spranger), educația integrală vine să asigure: viziunea umanistă asupra lumii, folosirea deprinderilor tehnologice, respectarea unei discipline în spiritul moralei, afirmarea frumosului, dezvoltarea de competențe academice, valorificarea personală bazată pe autocunoaștere. Cercetarea fenomenului educației și a dimensiunilor educației formează obiectul de studiu al teoriei educației, domeniu fundamental al științelor educației, așa după cum apare în clasificarea științelor educației [4]. Există analize ale teoreticienilor în direcția teoriei educației: - „fundamentarea epistemică și metodologică a acțiunilor educative” (M. Călin, 1995); „știință a educației, a formării comportamentului general de bună-cuviință și de bună purtare conform normelor societății contemporane, dar și cu privire la componentele dezvoltării personalității, educația intelectuală, estetică, fizică, tehnologică, morală” [13, p. 454); - „disciplina al cărei obiect îl constituie natura și dimensiunile educației” (Momanu), [15, p. 36). Momanu M. consideră teoriile educației drept „abordarea construcțiilor conceptuale care s-au constituit prin dezvoltarea anumitor modele sau paradigme care, inevitabil, intră în dialog”. Potrivit aceluiași autor, teoria educației permite distincția nivelurilor obiectual-teoretic și metateoretic; și „are ca obiect de reflecție și sistematizare conceptuală natura procesului educativ, laturile fundamentale și orientările filosofice și științifice cele mai remarcabile, fiind în aceeași măsură știință și filosofie”. Într-o clasificare a teoriilor contemporane ale educației, Y Bertrand [15, p. 34] identifică șapte paradigme, în funcție de patru poli fundamentali: subiect, conținut, societate, interacțiuni:

3

a. la polul subiect: paradigma spiritualistă, care dezvoltă relația transcedentală și spirituală dintre om și univers și paradigma personalistă sau umanistă centrată pe dinamica internă a dezvoltării persoanei;

b. la polul conținut: paradigma academică, pentru care cunoștințele de predat au o structură obiectivă și independentă de cel care învață;

c. la polul societate: paradigma socială, care consideră că educația este fundamental legată de structurile socio-culturale, obiectivul ei fundamental fiind de a transforma societatea în perspectiva unei justiții sociale;

d. la polul interacțiuni: paradigma constructivistă, preocupată de dezvoltarea proceselor cognitive la elev; paradigma sociocognitivistă, care arată importanța factorilor socioculturali în construirea cunoașterii și paradigma tehnologică, care recurge la tehnologie și informatizarea mediului educațional. Aceste paradigme sunt într-un dialog ce asigură gradul de maturitate al teoriei educației. Pentru fiecare dimensiune a educației există teorii și paradigme care reflectă complexitatea teoriei și a practicii de realizare a educației.

Abordarea separată a dimensiunilor educației permite identificarea rolului fiecărei educații la formarea și dezvoltarea personalității, specializarea demersului metodologic de educație și influența reciprocă a teoriei și practicii educaționale.

Dimensiuni ale educației integrale; perspectivă comparativă Abordările asupra educației integrale, identificarea și analiza dimensiunilor acesteia se realizează din diferite perspective: culturală, sociologică, psihologică, cu un nivel diferit al interacțiunilor între acestea. Perspectiva culturală este oferită de către Horst Siebert (2001), care apreciază că o caracteristică a societății noastre o reprezintă amestecul diferitelor culturi, pluralizarea acestora și acceptarea tranziției culturale. Modelele culturale ale instruirii indică nivelul dezvoltării sociale și al capacității diferitelor comunități/persoane de rezolvare a problemelor [20]:1. Cultura narativă orală presupune schimbul de experiență oral, sub formă de povestiri. Învățarea

narativă realizează învățarea autodirijată, pentru că narațiunea este raportată la biografie: „trecutul nu este copiat pe calea narativă, ci este reconstruit prin prisma prezentului”. Pedagogia narativă se utilizează în multe domenii: ecologie, alimentație, sănătate, politică, conduită morală.

2. Cultura scrisă, literală, științifică, bazată pe textul științific, are la bază „un alt fel de logică, o arhitectură cognitivă; aceasta reclamă gândire liniară, logică, conceptuală”. După Schmidt (1998), cunoștințele științifice presupun „o obiectivitate depersonalizată și ruptă de comunicare și de experiența individuală” (p. 189). Siebert consideră că în cadrul noilor culturi ale învățării, cunoștințele științifice nu-și pierd din însemnătate, dar rangul lor primordial este pus tot mai mult sub semnul întrebării; cunoașterea științifică este relaționată cu cea empirică, și, de asemenea, cu o interpretare spirituală și estetică a lumii. Prin cultura științifică se învață toleranța, sinceritatea și mai ales umorul, cel mai mare dușman al fanatismului (Postman, 1997), ca și scepticismul față de pretenția la obiectivitate și adevăr: „caracterul constructivist al cunoștințelor omului, conștientizarea efemerității și a probabilității de a greși din partea cunoașterii umane, utilizarea circumspectă a atestărilor experților, subtilitatea față de dependența de metodă a tuturor rezultatelor corectării; cunoștințele nu sunt absolute, ci numai o formă de relație și evaluare a anumitor contexte” [20, p. 190].

3. Cultura estetică (cultura imaginii) este determinată în special de imaginile TV, dar și de fotografii, Internet, metafore („imagini ale vorbirii”) care sunt interpretate și reconstruite în funcție de poziția, mediul de viață, nivelul cognitiv al fiecăruia; „competența mass-media înseamnă interpretarea imaginilor despre lume, despre oameni și despre sine însuși, conștientizarea delimitărilor fluide dintre realitate și virtualitate, descifrarea estetizărilor, chiar în domeniul politicii (…) înseamnă acum atât accesul la realitate, cât și acceptarea părților umbrite, ascunse ale imaginilor (…) exersarea diversității și a schimbării perspectivelor” [20, p. 192], prin descifrarea limbajului metaforic.

4

4. Cultura hedonistă (cultura evenimentului trăit) este în dezvoltare continuă, așa cum o arată noi termeni conceptuali precum: societatea riscului, societatea bazată pe trăire, societatea multiopțională, pedagogia bazată pe trăire, iar cauzele le constituie „creșterea imensă a posibilităților de alegere, expansiunea vieții aventurilor, dispoziția barierelor din jurul bunurilor de consum și de lux (…) nevoia de comunicare personală și de distracție, precum și pretențiile estetic-stilistice privind interiorul joacă un rol la fel de important ca și așteptările în legătură cu stricta instruire”. Evenimentul presupune: pretenții mărite în legătură cu locuința, îngrijirea, confortul, utilitatea tehnică a mass-media, ambientul; nevoia de fun and action (distracție și acțiune); nevoia de trăire plenară, cât mai intensă; „imboldurile pentru astfel de evenimente sunt foarte variate: o poezie de Rilke, interpretarea unei picturi de Picasso, o „excursie literară” prin ținutul natal, un tur ecologic cu bicicleta, contactul cu aspectele străine și neobișnuite, „fotografiile” reprezentând ramificațiile neuronale, „eliberările” trăite la meditarea asupra unui tablou, o discuție socratică, un atelier al viitorului etc.”

5. Cultura integrată în muncă (cultura spiritului întreprinzător) presupune folosirea activității practice în învățare, ca și reintegrarea învățării în activitatea profesională. Dacă în trecut se învăța numai în cadrul seminariilor, iar aplicabilitatea practică rămânea la latitudinea participanților [20, p. 199], în ultima perioadă se pun în practică proiecte de predare - învățare cu ajutorul calculatorului, care să echilibreze cele două dimensiuni ale cunoașterii: teoreticul și practicul.

6. Cultura ecologică cuprinde relația om – natură – tehnică, iar cunoașterea interacțiunii acestor factori determină conștientizarea șanselor și pericolelor intervenței sau neintervenției omului: „învățarea ecologică este o învățare existențială, vitală” având în vedere faptul că “distrugerea naturii înseamnă în cele din urmă distrugerea noastră, că mentalitatea tehnico-științifică atotputernică a devenit contraproductivă și nu mai este viabilă” [20, p. 203]. Cultura ecologică permite analiza valorilor, a stilului de viață, a obiceiurilor legate de consum prin raportarea lor la viitorul omului, a societății și a mediului înconjurător: „învățarea ecologică are în vedere sensibilitatea percepției, raționalitatea, competența estetică, capacitatea de a savura, respectiv de a se bucura de mediul înconjurător, precum și o atitudine specifică și o perspectivă a observației”. Cultura ecologică tinde să depășească cadrele culturii tradiționale: „cultura ecologică de instruire semnifică mai mult decât științele naturii, biologia și educația ecologică; ea vizează completarea gândirii și învățării mecaniciste și cauzal-analitice printr-o gândire sistematică și circulară; gândirea științifică rațională nu este depreciată, ci relativizată și completată printr-o cunoaștere intuitivă, experiențe spirituale și cunoștințe fizice” [20, p. 205-206]. Înseși acțiunile specifice procesului de instruire posedă o ecologie proprie: încălzirea, aerisirea, iluminarea sălilor, mobilierul, utilizarea tehnică, formele de comunicare orientate spre înțelegere, alternarea ritmului de lucru etc., astfel că instruirea, îndrumarea ecologică și comportamentul ecologic se pot realiza „în situație”.

7. Multiculturalitatea (globalizarea) reprezintă nu doar un program politic și economic, ci realitatea însăși a lumii cotidiene: „obiceiurile culinare, alimentele, medicina naturistă, formele meditației, sporturile, aparatele electrice, călătoriile întreprinse în concediu, filmele, știrile TV, clasele școlare, locurile de muncă, religia, prietenii, relațiile de familie, întreaga noastră viață cotidiană profesională și particulară a devenit internațională și multiculturală” [20, p. 208]. În dezvoltarea socială au fost identificate trei etape: etapa multiculturală (de recunoaștere a diversității culturilor), interculturală (învățarea împreună și reciprocă), transculturală (dimensiunea globală, dincolo de diferențele cultural-naționale) [20, p. 210]. Multiculturalismul presupune acceptarea diferențelor, respectarea culturii naționale, toleranță, înțelegere și valorizare reciprocă. Instruirea pentru multiculturalitate se realizează prin „experimentarea unor noi stiluri de viață, acceptarea propriei testări și prin noi interpretări culturale” [20, p. 209]. Curriculum multicultural este asigurat de învățarea limbilor străine, management intercultural, antirasism, învățare reflexivă [20, p. 212]; chiar dacă o cunoștință interculturală se naște informal și autodirijat, se impune totuși ca „instituțiile implicate în instruire să pună bazele unor noi domenii de cultură generală interculturală” [20, p. 210].

5

Prin aceaste culturi se observă „desființarea limitării” și descătușarea activității de instruire: limitele existente între învățare și muncă, învățare și distracție, învățare și angajament civic, învățare și sănătate, învățare și protecția mediului devin tot mai fluide. În toate domeniile iau amploare autoinițiativa și activitatea proprie [20, p. 211]. Individul este obligat să răspundă diferitelor solicitări în mod creativ și productiv, dovedind atitudini pozitive față de lume și de sine, cunoștințe viabile și practice, competențe relevante. Lucia Vlădulescu (2002), considerând drept atribut esențial al educației „transmiterea experienței social – umane”, afirmă că direcțiile de formare și dezvoltare a personalității în procesul educativ sunt determinate de principalele domenii ale experienței, ale vieții și activității sociale. În cadrul oricărui domeniu al experienței/ al activității umane, autoarea distinge trei direcții de preocupare, trei planuri strict corelative (planul cunoașțși al valorizării - axiologic), cărora le corespund, la nivelul individului, cele trei componente la personalității: intelect, psihomotricitate, afectivitate [24, p. 58-64].

Influența educației asupra dezvoltării personalității și relațiile implicate este reprezentata astfel:Influența educației asupra dezvoltării personalității

[24, p. 63]

Selectarea cunoștințelor, valorilor, modelelor comportamentale (în calitate de conținuturi ale educației) se face astfel încât să fie reprezentate, pentru fiecare domeniu al experienței umane (știința, tehnica, morala, arta etc.) cele trei planuri: gnoseologic, praxiologic, axiologic. Pentru fiecare caz, ponderea acestora va fi stabilită în funcție de stadiul dezvoltării fizice și psihice a educațiilor, de nivelul, tipul și profilul pregătirii” [24, p. 63] Abordările teoretice asupra educației indică nevoia de reconsiderare a criteriilor de demarcare a dimensiunilor educației, care cunosc delimitări variate. Criteriile de demarcare a dimensiunilor educației sunt:a. criteriul istoric, educațiile „vechi”, conform celor patru -valori clasice: Adevărul (educația

intelectuală), Binele (educația morală), Frumosul, (educația estetică), Sentimentul Sacrului (educația religioasă) și „noi”, conform problematicii lumii contemporane: educația relativă la mediu, educația pentru pace, educația pentru participare și democrație, educația pentru

CUNOAȘTERE(planul gnoseologic)

ACȚIUNE EFICIENTĂ

(planul praxiologic)PRINCIPII

ȘI VALORI(planul axiologic)

EDUCAȚIA

Activitate de transmitere a experienței

social-umane în scopul

formării și dezvoltării

personalității omului,

astfel încât, acesta să se

poată integra în

comunitate

Domeniile experienței

social-umane:

ȘTIINȚĂTEHNICĂMORALĂ

DREPTARTĂSPORT

RELIGIE

Fiecare domeniu

presupune:

DOMENIILE experienței umane determină DIRECȚIILE de formare și dezvoltare a

personalității

EDUCAȚIE:- PENTRU ȘTIINȚĂ- TEHNOLOGICĂ- MORAL-CIVICĂ

- ESTETICĂ- FIZICĂ

- RELIGIOASĂ

În cadrul fiecărei direcții se urmărește concomitent:

Care impun:

Formarea și dezvoltarea

personalitățiiîn plan:

COGNITIVPSIHOMOTOR

AFECTIV

6

comunicare și mass-media, educația pentru schimbare și dezvoltare, educația economică și casnică modernă, educația nutrițională, educația pentru timp liber (G. Văideanu, 1988). După cum apreciază S. Cristea, evoluția noilor educații marchează un evident proces de valorificare a acestora la nivelul celor cinci dimensiuni ale activității de formare – dezvoltare a personalității, putând vorbi în acest sens de un demers intelectual, un demers moral, un demers tehnologic, un demers estetic, un demers fizic – sanitar și sportiv – al „noilor educații” [4, p. 254].

b. structurarea dominantelor educației în societatea contemporană: educația prin și pentru cultură; educația pentru drepturile omului; educația și problemele lumii contemporane (educația pentru pace, pentru noua ordine mondială, pentru participare și dezvoltare, pentru libertate și democrație, pentru mediu, educația umanist-științifică); educația pentru schimbare, educația pentru comunicare – scopuri, obiective, oportunități (E. Macavei); educația pentru performanță, pentru competență profesională, pentru schimbare și dezvoltare (M. Mircescu);

c. direcțiile (laturile) devenirii umane: educația corporală, educația intelectuală, educația morală, educația socio-profesională, educația spirituală, educația religioasă, educația sexuală, educația estetică, educația fizică (E. Macavei);

a. C. Cucoș (2002) conceptualizează două dimensiuni ale educației mai puțin conturate și analizate. Aceste două dimensiuni ale educației sunt fundamentate de pedagogia culturii: educația axiologică - „educația pentru și prin valori autentice”- și educația interculturală, „privind pregătirea viitorilor cetățeni în așa fel încât ei să facă cea mai bună alegere și să se orienteze în contextele multiplicării sistemelor de valori” [5, p. 180-209]. Teoreticienii pedagogiei culturii se raportează la concepția lui Eduard Spranger (1882 - 1963), care a gândit educația drept procesul de transformare a valorilor obiective în valori subiective.

Spranger a identificat șase tipuri de valori fundamentale și a realizat o tipologie a personalităților umane, susținând necesitatea tratării diferențiate în educație, potrivit valorilor spre care elevii se orientează (Spranger, 1930), [5, p. 183]:a. personalitatea teoretică este centrată pe adevăr, interesată de cunoașterea adecvată a realității,

este neîndemânatică practic, nu ia în seamă valorile estetice, este individualistă, respinge misticismul;

b. personalitatea economică are ca preocupare fundamentală utilul, este omul practic, legat de realitate, chiar egoist;

c. personalitatea estetică este îndreptată prioritar spre frumos, prezintă o aversiune față de concepte, este indiferentă economic și lipsită de disciplină;

d. personalitatea socială manifestă devotament pentru oameni, probează o comunicabilitate ridicată și simpatie față de semeni;

e. Personalitatea politică are a valoare centrală dreptatea, trebuie să probeze autoritate, voință, putere de a conduce;

f. personalitatea religioasă este centrată pe divin, are capacitatea de a prinde sensul lumii. Educația interculturală vizează dezvoltarea unei educații pentru toți în spiritul recunoașterii diferențelor ce există în interiorul aceleiași societăți și facilitează apariția unei sinteze de elemente comune, ca fundament al comunicării și înțelegerii reciproce între diferite grupuri culturale. Educația interculturală „va depăși zidurile școlii, prelungindu-se și insinuându-se în activități informale” [5, p. 199]. Fiecare dintre dimensiunile educației, indiferent de criteriul care o încadrează, permite analize pedagogice în baza unor fundamentări oferite de idei și teorii din filosofie, biologie, psihologie, medicină, sociologie etc. Prezentăm comparativ câteva dintre dimensiunile educației, în baza unor criterii conferite de specificul educației, valori și scopuri urmărite prin educație, conținuturi și demersuri metodologice.

7

Teoreticieni

Educația intelectuală: J. Piaget, J. Bruner, R. Hubert, B. Bloom, R. Gagné, G. Allport, W. Doise, G. Mugny, L. S. Vîgotski, G. Bachelard, A. Giordan, R. Feuerstein. Educația morală: I. Kant, O. Reboul, E. Durkheim, P. Fauconnet, J. Piaget, L. Kohlberg, A. Macintyre, V. Morar. Educația fizică: H. Grassel, P. Fiedler, M. Pieron, M. Epuran, C. Kirițescu, G. Cîrstea. Educația estetică: N. Hartmann, H. Delacroix, M. Dufrenne, T. Lipps, R. Berger, B. Allison, J. C. Fourquin, A. Sheppard, T. Vianu, M. Florian, M. Breazu Educația tehnologică: F. Canonge, G. Bachelard, O. Hoffman, Z. Deforge, L. Vlădulescu Educația religioasă: R. Steiner, E. Spranger, J. H. Randall, A. Maslow, W. Harman, M. Ferguson, L. Kolakowski, K. Gangel, C. Galeriu, V. Băncilă. Educația ecologică: C. Sauchon, L. Brown. Educația sexuală: J. Delora, C. Enăchescu, M. Foucault, H. Grassel, A. Cressin. Educația pentru viața de familie și economia casnică modernă: teoreticieni ai „noilor” educații (G. Văideanu etc.)

Definire

Educația intelectuală Procesul și activitatea de stimulare a funcțiilor cognitive native și dobândite, de influențare și dirijare a dezvoltării lor prin transmiterea/asimilarea cunoștințelor, formarea priceperilor și deprinderilor [11, p. 188]. Procesul de formare și dezvoltare a personalității umane „prin și pentru știință” sau „prin și pentru cunoaștere” [14, p. 11]. Educația morală Obiect al reflecției filosofice, etice, pedagogice; se reflectă în coduri, idei, teorii, concepții; este o componentă a acțiunii educaționale de formare a personalității; este o structură psihologică a personalității [11, p. 260]. Activitățile de formare și dezvoltare a conștiinței și conduitei morale [14, p. 49]. Trecere de la morală la moralitate [15, p. 61]. Educația fizică Activitate care valorifică sistematic ansamblul formelor de practicare a exercițiilor fizice în scopul măririi, în principal, a potențialului biologic al omului, în concordanță cu cerințele sociale [12, p.155]. Componentă esențială a formării și instruirii, ce vizează dezvoltarea și valorificarea potențialului fizic, fiziologic și psihologic al personalității umane [14, p. 53] Educația estetică Activitatea, procesul și rezultatul de percepere, trăire și creare a frumosului, în sens larg, a esteticului [12, p. 266]. Sfera educației estetice nu se limitează numai la valorificarea potențialităților educative ale operelor de artă, ci apelează și la frumosul din natură, precum și la manifestările acestuia în plan social [14, p. 59-60]. Educația tehnologică Formarea elevilor prin însușirea noțiunilor științifice fundamentale, a legilor și principiilor ordonate din punctul de vedere al aplicabilității lor (individul este format pentru acțiune; pentru a aplica rațional cunoașterea științifică la acțiune [23, p. 46]. Educația religioasă:- procesul de orientare, îndrumare și conducere spre lumea divină transcendentă, spre căutarea lui

Dumnezeu [11, p. 114].- educația religioasă are ca obiectiv cultivarea și dezvoltarea religiozității [5, p. 169].

8

Educația ecologică: - educația ecologică are ca temei juridic dreptul internațional comunitar al mediului și dreptul

personal la un mediu sănătos, corelat cu dreptul la viață și la dezvoltare [12, p. 97];- componenta indispensabilă oricărei educații contemporane care vizează dezvoltarea capacităților

necesare pentru a înțelege, aprecia și promova o relație corespunzătoare între om (cultura și tehnologia dezvoltate de acesta) și mediu, în beneficiul ambelor părți, înțelese organic și sistemic corelate și integrate existențial [14, p. 81] Educația sexuală: - procesul, activitatea și rezultatul de conștientizare a identității sexuale, a diferențierii sexuale, de

construire a rolului de sex, a comportamentului sexual cu două componente: procrearea și starea de voluptate. Prin educația sexuală se urmărește perceperea sexualității ca fenomen biologic, medical, psihologic, ca fenomen cultural, spiritual, metafizic [12, p. 219]. Educația pentru viața de familie și economia casnică modernă: - procesul de pregătire pentru viața de familie și integrarea în mediul social.

Concepte cheie

Educația intelectuală Intelect: totalitatea funcțiilor mentale centrate în jurul gândirii abstracte și logice; capacitatea de a gândi, de a opera cu noțiuni; aspectul deosebit al gândirii logice [11, p. 166]; dezvoltare intelectuală (modificare de comportament psihic, referitoare la elementele constitutive ale acestuia: percepția, limbajul, gândirea, inteligența, memoria, imaginația, aptitudinile speciale, creativitatea, cât și dezvoltarea acestui tip de comportament [3, p. 85]; comportament intelectual, cunoaștere, informare, formare, metacogniție, a învăța să înveți, mediere, învățare autodirijată, stil de învățare, învățare eficientă. Educația morală Morală: fenomen social obiectiv care reglementează relațiile dintre oameni. Valori morale: proiectări generalizate și abstracte ale trebuințelor și aspirațiilor morale [11, p. 261). Personalitate morală: unitatea dintre conștiința și conduita morală). Devenire morală: asimilarea și interiorizarea normelor și a modelelor de conduită [11, p. 257]; Comportament moral: ansamblu de manifestări psihice cu conținut normativ - axiologic, prezentând o diversitate de niveluri ale structurii, dezvoltării și educării sale ca element constituent al conștiinței umane [3, p. 103]. Normele și regulile morale; etică: teorie asupra moralei. Comportament imoral: încalcă prescripțiile morale. Comportament amoral: încalcă normele/regulile morale, necunoscându-le. Conduită morală: ansamblu de comportamente morale. Conștiință morală: cunoașterea prescripțiilor morale și raportarea la acestea. Relativism moral: reinterpretarea normelor morale; nu există standarde absolute. Normă morală: ce trebuie să facă o persoană într-o anumită situație; conține: interdicții, permisiuni, obligații. Regulă morală: normă cu caracter concret. Educația fizică Cultură fizică: componenta culturii universale care sintetizează categoriile, legitățile, instituțiile și bunurile materiale create pentru valorificarea exercițiulului fizic în scopul perfecționării potențialului biologic și spiritual al omului [12, p. 298]. Exercițiu fizic: act motric repetat sistematic care valorifică însușirile biopsihice și duce la construirea comportamentelor psihomotrice complex structurate [12, p. 298]. Psihomotricitate: conjugarea forțelor motrice cu cele psihice în realizarea unei acțiuni [24, p. 381].

9

Creștere: dezvoltare progresivă exprimată în modificări de înălțime, ponderale și staturale [idem]. Activitate fizică, calități fizice: forță, suplețe, îndemânare, rezistență. Deprinderi motrice, sport: activitatea fizică de întrecere în care se valorifică intensiv formele de practicare a exercițiilor fizice [11, p. 353]. Turism școlar: mijloc de educație fizică organizată sub formă de călătorie sau deplasare cu caracter recreativ sau sportiv [13, p. 463]. Educația estetică Estetica: studiază esența, legitățile, categoriile, structura atitudinii de reflectare și creare a valorilor în raport cu criteriile constituite obiectiv în conștiința estetică; se identifică parțial cu teoria despre frumos; studiază frumosul din natură, artă, societate [12, p. 238]. Arta: forma de activitate umană creatoare menită să comunice mesaje de idei și sentimente, să transmită prin limbaje, mijloace și tehnici specifice, stări de spirit în actul de receptare - contemplare; formă a conștiinței sociale ce reflectă în mod specific prin mijloace expresive realitatea filtrată și prelucrată de atitudinile, stările de moment, concepțiile creatorilor sau stările pure de spirit [12, p. 253]. Expresie artistică; creație estetică; kitsch; limbaj artistic; gust estetic; judecată estetică; sentiment estetic; categorii estetice: frumosul, sublimul, comicul, tragicul. Analfabetism estetic: incapacitatea de a sesiza și vibra în fața frumosului [5, p. 144]. Criză a artei: criză de comunicare, criză a sensibilității, care nu se adaptează noilor modalități expresive [idem]. Educația tehnologică Tehnică: ansamblul activităților a căror finalitate esențială rezidă în a făuri mijloacele care asigură reușita în realizarea celor mai diverse activități umane [23, p. 45] Tehnologie: tot ceea ce permite aplicarea rațională a cunoașterii la acțiune, ca demers general al spiritului, care se regăsește în toate acțiunile ce vizează atingerea unui scop [23, p. 46]. Formare profesională: devenirea individului datorată celor mai diverse influențe și acțiuni care marchează personalitatea sub unghiul de incidență cu activitatea profesională, [23, p]. Politehnic, Tehnoetică și Limbaje tehnologice. Educația religioasă: - religie: forma conștiinței sociale cu un sistem doctrinar transcendent ce are la bază dialogul dintre

om și divinitatea creatoare și diriguitoare a lumii vizibile și invizibile dintre om și univers, instrument de modelare spirituală a omului [11, p. 58];

- religiozitate: aderența la un sistem de credințe, teorii și practici religioase, [11, p. 60];- credință: trăirea complexă a relației cu divinitatea, care antrenează emoții, sentimente, atitudini,

convingeri, gândire, voință [11, p. 60];- sacrul: un element de o calitate cu totul specială, care îl face pe om să se sustragă față de tot ceea

ce numim rațional (Otto),[5, p. 163];- păcat, pocăință, confesiune. Educația ecologică:- natură;- protecția mediului;- ecologie;- criză ecologică;- poluare;- ecodezvoltare (dezvoltare în slujba realizării calității vieții omului în consens cu mediul) [14, p.

82];- dezvoltare durabilă;- ecoindustrie. Educația sexuală:- Sexualitate: modul de asamblare a caracterelor biologice și psihice legate de funcțiile de

conservare și reproducere și care determină comportamente specifice; mod specific de exprimare a 10

dorințelor, impulsurilor, a sentimentelor de comunicare, a aspirației la înălțare spirituală; mod de exprimare a nevoii de intimitate, un mod de afirmare a identității sexuale, [12, p. 153).

- sexologia: știința care studiază problemele complexe ale sexualității;- identitate sexuală: conștientizarea apartenenței individului la sex;- intimitate, comportament sexual: aspect particular al comportamentului global, care, determinat de

un impuls instinctiv, de dorință fizică și erotică, intenție conștientizată, preferințe determinate biologic și dobândite prin experință, are ca finalități trăiri de satisfacție biologică, psihică și spirituală, voluptate și perpetuarea speciei prin actul reproducerii [12, p. 161];

- instinct: structură primară care programează un mod de a acționa și reacționa;- dorință;- dragoste;- tulburări și disfuncții sexuale. Educația pentru viața de familie și economia casnică modernă:- familie: grup de persoane legate nemijlocit prin înrudire de sânge sau căsătorie. Se caracterizează

prin conducerea comună a gospodăriei, prin contracte sociale constante, prin roluri bine definite, spațiu de viață determinat (locuința), responsabilități colective pentru asigurarea condițiilor de viață, valori și norme acceptate, legături emoționale strânse. Familia este spațiul primei socializări; este hotărâtoare pentru succesele și interesele individului, pentru apariția sentimentului propriei valori, a identității, a motivației (H. Schaub);

- etică familială: în familie se creează cadrul etic al permisiunilor și interdicțiilor, cadrul de exercitare a drepturilor de proprietate, succesiune, întreținere și îngrijire, de educație.

- economie casnică;- autogestiune;- proiect economic.

Etapizarea dezvoltării Educația intelectuală J. Piaget: dezvoltare cognitivă. Stadii:- senzorio-motor (0–2 ani)- preoperatoriu (2-7/8 ani);- al operațiilor concrete (7/8-11/12 ani);- operațional-formal (11/12-15/16 ani). Educația morală J. Piaget: două faze ale dezvoltării judecății morale:- heteronomă (copilul preia norme, reguli și se orientează după faptă; nu ia în calcul și motivația);- autonomă (interiorizarea și implicarea propriului sistem valoric) L. Kolberg: trei niveluri de evoluție a judecății morale: 1. preconvențional (4-10 ani): caracterul moral al unui act ține de consecințe. Stadii:

a. autoritate/ascultare;b. relativism utilitar;

2. convențional (10-13 ani): ordinea socială - criteriul moralității. Stadii:

c. intrarea în rol;d. lege și ordine: respectarea autorității;

3. postconvențional, al moralei autonome; Valorile sunt definite abstract:

e. contractul social: 20-25 ani;f. principiile etice universale

Educația fizică R. Hubert: după criterii combinate: interese și valori:

11

- 0-1 an, interese biologice, valori vitale;- 1-3 ani, interese kinoperceptive, valori senzuale;- 3-7 ani: interese ludico-practice, valori de apropiere;- 7-12 ani: interese constructive, valori tehnice;- 12-14 ani: interese ludico-afective, valori politice (de organizare);- adolescența: interese socio-abstracte și intelectuale, valori culturale;- maturitatea: interese trans-sociale, valori spirituale înalte. Educația estetică și tehnologică A. Ferrière: criteriul integrator:- copilăria: perioada intereselor împrăștiate, vârsta jocului; interesele păstoritului și ale agriculturii;- 10, 11, 12 ani: perioada intereselor concrete, vârsta școlii, a meșteșugarilor, a diviziunii muncii;- 13, 14, 15 ani. vârsta intereselor abstracte simple; vârsta constructorilor;- 16, 17, 18 ani: vârsta intereselor abstracte complexe, vârsta pregătirii pentru viața socială, vârsta

organizatorilor.

Valori

Educația intelectuală: adevărul, valorile științei Educația morală: binele, dreptatea, echitatea, respectul, după J. Comenius: înțelepciunea, cumpătarea, curajul, dreptatea, modestia, bunăvoința, politețea, respectul pentru bă-trâni, hărnicia, pietatea. Educația fizică: sănătatea, echilibrul, armonia, spiritul de echipă. Educația estetică: frumosul, armoniosul, proporționalul, perfectul. Educația tehnologică: tehnologia, eficiența, profesionalizarea. Educația religioasă: credința, nădejdea, iubirea, înțelepciunea, blândețea, cumpătarea, curajul, dreptatea, chibzuința, mila, iertarea, supunerea, sinceritatea, smerenia, bucuria. Educația ecologică: protecția mediului, dragoste față de natură, ecologizarea științei și tehnicii. Educația sexuală: sinceritate, iubire, încredere, asumarea riscului, fidelitate. Educația pentru viața de familie și economia casnică modernă: iubire, muncă, eficiență.

Paradigme (modele teoretice)

Educația intelectuală: intelectualistă, formativistă, constructivistă [15, p. 39-52]. Educația morală: socratică și teoriile instruirii morale, spiritual-religioasă, socială, constructivistă [15, p. 62-70]. Educația fizică: biomedicală, socioculturală, estetică, psihologică [15, p.104-110]. Educația estetică: indeterminare și deschidere semantică, autoreflexie și tautologie, cumul retoric și meta-arta, socializare și democratizare, flexibilitate și coparticipare, reflexivitate și explorare, preinformare și integrare, selectivitate și discernământ [5, p. 151-159]; Educația tehnologică: progresul tehnico-științific, umanismul tehnologic. Educația religioasă: instrucțională, creștină, spiritualistă [15, p.80-87]. Educația ecologică: educația ecologică este o problemă de politică educațională. Educația sexuală: moral-religioasă, biologică, psihanalitică, socioculturală [15, p.114-120]. Educația pentru viața de familie și economia casnică modernă: familia - școală a vieții.

12

Scop

Educația intelectuală:- informarea intelectuală și formarea intelectuală (I. Nicola); - dezvoltarea facultăților intelectuale, a inteligenței;- dezvoltarea curiozității epistemice, dobândirea cunoștințelor academice de bază și instrumentale,

învățarea strategică;- asigurarea unei formații științifice de bază; asimilarea unor criterii de evaluare a achizițiilor științei și a aplicațiilor posibile ale acestora; pregătirea pentru învățare independentă, continuă și motivată și pentru folosirea surselor de informare existente în societate [22, p. 193] Educația morală:- comportamentul moral (M. Călin);- formarea conștiinței morale și formarea conduitei morale (I. Nicola);- cultivarea interesului pentru calitatea etică a vieții societății, pentru echitate și justiție socială;

punerea accentului pe „valorile purtătoare de viitor”: solidaritate, generozitate, cooperare, sinceritate; descurajarea egoismului, a agresivității, a pornirilor rasiste sau șovine [22, p. 195]. Educația fizică:- consolidarea dezvoltării biologice; realizarea echilibrului psihofizic; integrarea socială a

individului (M. Momanu);- cunoștințe și priceperi pentru practicarea sportului și turismului; cultivarea spiritului sportiv, a

respectului pentru spiritul olimpic; priceperi necesare pentru întreținerea locuințelor, a grădinilor; formarea și întreținerea bucuriei de a trăi [22, p. 197]. Educația estetică:- formarea conștiinței și conduitei estetice [12, p. 266);- formarea gustului estetic și a capacității de selecție și apreciere; formarea interesului pentru

calitatea estetică a vieții sociale; formarea priceperii de încorporare a frumosului în viața cotidiană și familială, în activitățile social-utile și în munca profesională; organizarea unor exerciții artistice, în scopul asimilării priceperilor specifice domeniului și stimulării creației artistice a elevilor [22, p. 196);

- cunoașterea frumosului din natură, artă, societate; dezvoltarea priceperii de a recepta frumosul; cultivarea unor judecăți estetice; dezvoltarea unor procese afective, educarea unor atitudini estetice; dezvoltarea priceperii de interpretare artistică, de integrare a frumosului în viața cotidiană, dezvoltarea aptitudinilor și talentelor în acte de creație artistică [14, p. 60-61);

- formarea maturității axiologice și cunoașterea diferitelor expresii artistice ale școlilor, curentelor, și anumitor artiști [5, p. 144]. Educația religioasă:- a trezi forțele spiritului în om, a-i modela conștiința și conduita pentru un mod de viață

fundamentat pe armonia trup-suflet, pe o vibrare lăuntrică de trăire a misterului divin [11, p. 114];- formarea unor atitudini spirituale;- formarea conștiinței religiozității;- însușirea de cunoștințe despre religie [15, p 88]. Educația ecologică:- dezvoltarea conștiinței și responsabilității ecologice;- soluționarea problemelor cu privire la mediu [15, p. 138];- pregătirea cetățeanului pentru a influența deciziile politice cu privire la mediu;- formarea conștiinței și conduitei ecologice; cultivarea dragostei față de natură și a deprinderilor de

ocrotire a ei; dezvoltarea atitudinilor și a convingerilor ecologice [12, p. 98];- formarea unor atitudini și comportamente precum și adoptarea unor decizii potrivit unui cod de

conduită socioprofesională care să asigure calitatea mediului împotriva degradării, alterării și distrugerii acestuia [13, p. 82].

13

Educația sexuală:- înțelegerea condiționărilor biologice, psihologice, socioculturale ale personalității, formarea unei

concepții și atitudini adecvate cu privire la sexualitate (H. Grassel);- conștientizarea identității sexuale; acceptarea particularităților feminității și ale masculinității;

construirea rolului de sex; construirea comportamentului sexual; instruirea privind problemele sexualității, formarea atitudinilor, convingerilor și sentimentelor față de propriul comportament și față de cel al partenerului; umanizarea instinctului sexual; interpretarea sexualității ca fenomen cultural-spiritual; formarea și consolidarea dorinței de procreare și întemeiere a familiei; formarea atitudinilor corecte față de devieri, perversități, fantezii sexuale [12, p. 219- 220];

- favorizarea capacităților de reflecție asupra sexualității umane și asupra propriului comportament. Educația pentru viața de familie și economia casnică modernă:- asumarea de roluri în familie; dobândirea conștiinței și conduitei economice; respect față de

muncă, cooperare în proiecte economice;- pregătire pentru viața de familie; pregătire indirectă pentru muncă; pregătirea elevilor ca viitori

părinți; consolidarea vieții de familie și a coeziunii naționale [22, p. 197];- formarea atitudinilor etice de loialitate, sinceritate și responsabilitate.

Principii

Educația intelectuală:- unitatea și diversitatea educației intelectuale;- ponderea formativă a educației intelectuale în raport cu celelalte dimensiuni ale educației;- corelația dintre conținutul cultural al educației intelectuale și necesitățile formative ale fiecărei

vârste psihologice și sociale [4, p. 115]; Educația morală: - corespondența pedagogică dintre „teoria morală” și „practica” morală;- valorificarea resurselor și disponibilităților pozitive ale personalității umane în vederea eliminării

celor negative.- unitatea și continuitatea axiologică între toate formele de proiectare și realizare a educației morale.- diferențierea educației morale în funcție de determinările sale particulare (vârstă, domeniu socio-

profesional, context educațional) și individuale (structura fiecărei personalități).- corelarea între „cerințele morale” și „stimulentele morale” [4, p. 117]. Educația fizică: - respectarea particularităților anatomo-fiziologice ale elevilor;- continuitatea și sistematiza-rea activității fizice;- complexitatea, echilibrarea și armonia dezvoltării (C. Moise, 1994);- corespondența pedagogică dintre dezvoltarea psihică și dezvoltarea fizică a personalității umane;- interdependența pedagogică dintre cultivarea permanentă a deprinderilor igienico-sanitare și

dezvoltarea deplină a potențialului biologic;- deschiderea educației fizice spre activitatea sportivă de masă și performanță [4, p. 112]. Educația estetică:- deschiderea educației estetice spre toate sursele și resursele de frumos existente în natură, artă,

societate;- principiul interdependenței dintre receptarea estetică, evaluarea estetică și creația estetică,

realizabilă la nivelul artei, societății și naturii;- înțelegerea unitară și contextuală a raporturilor existente între conținutul și forma obiectelor

estetice;- modelarea estetică a personalității umane;- integrarea valorilor superioare ale creativității inovatoare și emergente integrate la nivel caracterial

[4, p. 110].

14

Educația tehnologică:- integrarea personalității umane în mediul social, economic, politic, cultural prin acțiune.- echilibrul între acumularea cunoașterii teoretice și dezvoltarea experienței practice.- proiectarea resurselor aplicative ale cunoașterii științifice la toate vâstele, nivelurile și formele de

educație [4, p.124]. Educația religioasă: - unitatea fundamentală a spiritului religios;- toleranța religioasă;- recunoașterea și respectarea valorilor celorlalte confesiuni [15, p. 88-89]. Educația ecologică: - analiza critică globală a problemelor mediului;- analiza mediului imediat, care-l interesează pe elev [15, p. 138]. Educația sexuală: - încrederea reciprocă profesor-adolescent;- adecvarea informațiilor la stadiul dezvoltării elevului;- rezistența individului la influențele negative ale anturajului;- sinceritatea și puritatea în exprimarea personală;- claritatea, perceperea consecințelor informațiilor la nivelul propriei conduite; - continuitatea demersurilor educaționale și repetarea pentru fixarea cunoștințelor și a atitudinilor

corespunzătoare;- trezirea responsabilității față de sine și de celălalt;- unitatea în transmiterea faptelor și valorilor;- cultivarea dimensiunii estetice a relațiilor dintre parteneri [15, p.122-123]. Educația pentru viața de familie și economia casnică modernă:- G. Văideanu: o persoană instruită și pricepută este productivă, întrucât evită risipa, evită

îmbolnăvirile, dispune de energia presupusă pentru orice activitate profesională.

Conținut

Educația intelectuală:- trunchiul de bază al culturii generale existent la nivelul fiecărei științe, respectiv al fiecărei

discipline de învățământ;- strategii cognitive. Educația morală:- ansamblul structurat al cunoștințelor (reprezentări, noțiuni, idei, teorii), al trăirilor afective (emoții,

sentimente), al atitudinilor și convingerilor, faptelor de conduită care au ca obiect de raportare valorile morale [11, p. 261]. Educația fizică: - sportul;- activități sportive de performanță;- activități sportive profilactice;- activități sportive medicale;- activități sportive militare. Educația estetică:- arta;- relațiile inter-umane.- domenii estetice: natura, arta, viața socială, comunitară, literatura, artele plastice, muzica, dansul,

arta teatrală, cinematograful [12, p. 252-258]. Educația tehnologică:- tehnologia;- relația om-tehnologie.

15

Educația religioasă: - Biblia;- texte teologice (marile religii ale umanității);- rugăciuni. Educația ecologică: - relația om-mediu:Călin: [3, p. 136]:- criza de mediu;- protecția consecventă a mediului;- normele calității mediului. Educația sexuală: - informații cu privire la anatomia și fiziologiacorpului.- informații asupra bolilor transmise sexual, comportamentului deviant, contracepției, sarcinii;- cunoștințe legate de comportamentul sexual. Educația pentru viața de familie și economia casnică modernă:- variabile de ordin material și profesional, compoziția familiei, relațiile între membri, pregătirea

economică;- locuința, bugetul, îmbrăcămintea, alimentația, viața de familie.

Metodologie

Educația intelectuală: - experiența personală de cunoaștere;- instruirea ocazională;- instruirea școlară sistematică;- instruirea complementară, nonformală;- autoinstruirea [3];- studiul individual și psihoigiena intelectuală: lectura, metode de învățare, tehnici de informare,

documentare și prelucrare, ordonare și prelucrare a surselor studiate, organizarea învățării. Educația morală: - prelegerea morală, povestirea, explicația morală, conversația morală, dezbaterea etică, studiul de

caz; exercițiul moral, aprecierea/evaluarea morală: aprobarea și dezaprobarea; reflecția morală;- metode specifice [15, p. 74-75)

a. de influențare și formare morală (convingerea, explicația, povestirea, demonstrarea, convorbirea, dezbaterea, simularea prin joc, dramatizarea, exemplul, exercițiul, sugestia);

b. de evaluare (aprobative: îndemnul, lauda, evidențierea, premierea); c. metode dezaprobative (rugămintea, somația, admonestarea, blamul, pedeapsa);d. metode de terapie educațională (de contracarare: observația, sugestia, îndemnul,

supravegherea; antrenarea în activități de joc, sport, învățare, tehnici de relaxare fizică și psihică);

e. metode corective: dezaprobarea, încurajarea, controlul, evaluarea îndreptării, condiționarea, inhibiția;

f. metode reconstructive: convingerea, explicația, demonstrarea, dezbaterea, simularea, sugestia;

- modalități de realizare a educațiai morale: jocul, activități didactice și extradidactice, dirigenția, activități cultural-sportive, lectura, mass-media, cinematograful, teatrul, spectacolul, turismul [11, p.281-290] Educația fizică:- exercițiul fizic; metode specifice fiecărui sport; gimnastica; jocul sportiv (M. Călin)- exercițiul fizic, gimnastica, jocul, sportul, dansul, turismul [11, p. 347–348]. Educația estetică: - exercițiul;- explicația;

16

- demonstrația;- expunerea;- conferința;- conversația;- studiul de caz;- jocul de rol;- brainstorming-ul.După M. Călin:

- crearea de situații pedagogice permisive;- cunoașterea și practicarea frumosului ca valoare estetică și artistică.

Educația tehnologică:- metode de instruire tehnică și tehnologică (instructajul, conversația);- metode de exersare a competențelor tehnologice (rezolvarea de probleme, exercițiul); Educația religioasă:- contemplația;- expunerea;- conversația;- exemplul.- forme de realizare [11, p. 140-147]: lecția, slujba și predica, lectura și studiul Sfintei Scripturi,

conferința, simpozionul, dezbaterea, vizita, excursia, pelerinajul.- metode: expunerea, dialogul, problematizarea, observația, demonstrarea, convingerea, metode

aprobative, dezaprobative. Educația ecologică:- ancheta;- cercetarea documentelor;- discuții-dezbatere;- analize și studii asupra mediului;- proiecte de ameliorare a problemelor mediului;- practica de cercetare;- conferințe;- schimburi de experiență;- reuniuni internaționale. Educația sexuală:- forme organizatorice: lecția, dezbarea liberă, discuția personală, folosirea filmelor, revistelor,

cărților.- metode: expunerea, dezbaterea, conversația euristică, studiul de caz, conferința, brainstorming. Educația pentru viața de familie și economia casnică modernă:- conversația;- metoda proiectelor;- jocul de rol;- studiul de caz.

17

Reflectarea educației integrale în practica educațională Scopurile celor implicați în realizarea educației integrale sunt: de a ajuta elevul să se dezvolte singur, prin propriile capacități intelectuale, morale, estetice și practice, de a crește liber, nu constrâns, prin descoperirea sinelui (după Ameeta Mehra); de a îndruma copilul pe drumul cel bun spre propria lui perfecțiune și a-l încuraja să urmeze acest drum, privind, sugerând, ajutând, dar nu obligând (Kireet Jushi); de a da copilului mijlocul de a se cunoaște pe sine și lumea, de a-și descoperi rolul, locul și scopul în viață: „noul scop al educației este să ajute copilul să se dezvolte intelectual, estetic, fizic, emoțional, moral, spiritual, pentru o viață comună, în direcția propriei personalități” (Sri Aurobindo), [25]. Fiecare dimensiune a personalității presupuse de educația integrală permite descrieri și analize. Vom folosi spre exemplificare următorul model [28]:- creșterea spirituală permite conștientizarea valorilor existenței, reflectarea asupra propriilor

experiențe și asumarea responsabilității personale în dezvoltare; unii teoreticieni conferă și o perspectivă religioasă acestei dimensiuni;

- dezvoltarea psihologică urmărește formarea concepției despre sine și ceilalți, comunicarea asertivă, dezvoltarea sentimentelor pozitive, consolidarea identității personale, participarea activă, creativitatea, autocunoașterea, participarea activă la activități creative;

- dezvoltarea socială se bazează pe dezvoltarea individului în condiții specifice, prin relaționarea cu ceilalți; se urmărește dezvoltarea solidarității, a lucrului în grup, a comportamentului democratic, respectarea drepturilor omului, participarea la activități sociale;

- dezvoltarea intelectuală privește conștientizarea procesului cognitiv de construcție a realității, dobândirea cunoștințelor, dezvoltarea capacităților de a descoperi și explora, a capacităților de a negocia, decide și rezolva probleme;

- dimensiunea ecologică vizează sensibilizarea asupra importanței protejării și a păstrării condițiilor mediului;

- dimensiunea fizică privește menținerea sănătății printr-o igienă corespunzătoare, nutriție, exerciții fizice. Din perspectiva educației integrale se pot formula obiective și alegere conținuturi luând în considerare diferite aspecte ale vieții [28]: Creșterea spirituală: diferențe între lumea reală și cea ideală, valori personale, resurse și potențial personal, relații bine-rău, suport oferit de divinitate. Dezvoltarea psihologică: identitate personală, exprimarea sentimentelor, autodezvoltare, autoevaluare, autodeterminare, comunicare, coexistență, sexualitate. Dezvoltarea socială: conducere, negociere, participare, drepturi ale omului, conciliere, lucru în grup, planificarea unor proiecte. Dezvoltarea intelectuală: cunoaștere, dezvoltare logică, conceptualizare, transformare, perspectivă globală, performanță academică. Dimensiunea ecologică: conștiință ecologică, dezvoltarea de microproiecte, comunicare cu alte domenii. Dimensiunea fizică: sănătate, mediu.

18

Obiectivele stabilite presupun adoptarea unor demersuri de cunoaștere și autocunoaștere, determină o educație centrată pe rezolvarea de probleme și punerea în situație, pe creștere a competențelor sociale, academice, metacognitive (dezvoltarea creativității și a gândirii critice etc.). În literatura de specialitate se realizează diverse comparații între educația tradițională și cea integrală, în general, în favoarea educației integrale [27]:

Criterii de analiză Educația tradițional (ET) Educația integrală (EI) Observații cu privire la

realizarea EI

Scopul educației

Formarea/ informarea individului în plan intelectual, moral, estetic, fizic etc.

Dezvoltarea personalității individului în mod integral

Dezvoltarea dimensiunilor personalității, inclusiv a competențelor de autocu-noaștere

Învățarea la elev

Învățarea este orientată după scopurile/obiectivele fixate.Rezultatele învățării sunt achiziții comportamentale măsurate prin teste pedagogice.Se solicită capacitățile reproductive ale elevului.

Procesul de învățare presupune, din partea elevului: descoperirea scopurilor, explorarea conținutului propus, învățarea pentru propria satisfacție, exprimarea dobândirii noilor experiențe la nivelul personalității, autodezvoltare.

Pentru a deveni conștient de propriile capacități, elevul îndeplinește roluri sociale, reflectează asupra problemelor, este încurajat să-și dezvolte propriul curriculum și să se orienteze spre viitor.Autocunoașterea este scop și mijloc al învățării; conduce la decizii conștiente.

Rolul profesorului

Este centrat pe sarcini;Sancționează greșelile și oferă modele;Predă la fel pentru toți elevii și îi apreciază după aceleași criterii;Aplică metode tradiționale de evaluare tip creion-hârtie.

Consilier;Colaborator al elevului;Încurajează încercările elevilor de a cunoaște și de a-și dezvolta personalitatea.

Conținutul și modalitățile de învățare se decid împreună cu elevul;Alegerea individuală este respectată de către profesor, care-i oferă elevului încredere în el însuși;În evaluare se folosesc: metoda portofoliului, a proiectelor, a rezolvării de probleme etc. care îi determină pe elevi să-și folosească experiența, competențele și să-și dezvolte interesele.

Dimensiunea clasei de elevi și relații în

clasă

Numeroasă: 20– 36 elevi;Elevii se compară între ei și li se spune ce trebuie să facă;Criteriile de ierarhizare între elevi sunt rezultatele la teste.

12 elevi la un profesor;Fiecare elev este unic, apreciat pentru personalitatea lui și îndemnat să se cunoască;Profesorii lucrează în echipă.

Puțin numeroasă;Determină o mai bună cunoaștere a elevilor și crearea condițiilor de dezvoltare personală.

19

Aspectele practice ale educației integrale se bazează pe următoarele considerente [27]:- Educația integrală permite ca fiecare elev să fie educat având în vedere și dezvoltarea competențelor

de autocunoaștere. Scopul este ca elevii să participe la educație și să se pregătească pentru viața socială. Dezvoltarea mentală, emoțională, fizică asigură demersul creativ și responsabil al învățării. Se învață prin modele alternative, prin grup. Prin educația integrală se asigură dezvoltarea stimei de sine, a independenței, a relaționării cu ceilalți, a identității personale, a competenței de a gândi critic, de a decide, de a organiza informația furnizată într-un context. Elevii învață pentru a realiza proiecte personale definite.

- Mediul noncompetitiv creat de metodologia educației integrale încurajează abordările problematizate și asumarea riscului. Elevilor nu le este teamă să greșească și înțeleg că se poate învăța prin încercare și eroare.

- Numărul mic al elevilor la un profesor permite individualizarea învățării și respectarea ritmului individual de lucru.

- Şcoala propune anumite standarde academice și elevii trebuie să le depășească prin rezultate, „minimul” fiind considerat insuficient. Chiar dacă unii elevi întâmpină dificultăți în asimilarea cunoștințelor de bază, prin metodologia educației integrale fiecare elev poate să își valorifice experiența personală și să progreseze semnificativ.

- Focalizarea pe procesul de educație și nu pe rezultate determină orientarea elevilor spre observații, analize, descoperire. Profesorul trebuie să înlesnescă procesul descoperirii și să întrețină curiozitatea elevului; să folosească sarcini deschise, creative, să-l ajute pe elev să învețe cum să învețe. Curriculum școlar cuprinde studii sociale, limbă și literatură, arte, științe, cunoștințe și valori ale diferitelor culturi și se permite o tratare transdisciplinară.

Concluzii Adepții educației integrale consideră că elementele definitorii psihologiei copilului - curiozitate, încredere, interes pentru activitate, exprimare personală, curaj, dragoste, deschidere, bună dispoziție, influențează procesul de educație: „educația este un fenomen antropologic complex, ea trebuie nu doar să fie abordată transdisciplinar, ci și să fie exercitată în același spirit. Educația transdisciplinară se bazează pe reevaluarea rolului intuiției, imaginației, sensibilității și corpului în transmiterea cunoștințelor” (N. Basarabescu), [1, p. 202]. Educația integrală asigură cadrul unei educații în care elevul este o valoare și pune accentul pe contextualizare, concretizare și globalizare. Schimbarea de paradigmă determină fundamentarea unor modele de învățare prin contexte educative autentice, asigurând dezvoltarea eficienței practicilor educative.

Aplicații1. Care sunt semnificațiile termenului de educație integrală?2. Analizați trăsături ale culturilor educative în societatea românească actuală, urmărind precizările și descrierile teoretice oferite de către Horst Siebert.

3. Analizați trăsături ale componentelor educației integrale, specificând poziția educației intelectuale.

4. Specificați modul în care profesorul se poate raporta la două categorii de elevi (descriere după M. Călin), [3, p. 93]:a. elevi dotați, care se disting prin: calitatea informațiilor și a cunoștințelor, înțelegerea rapidă a

problemelor, cultură lingvistică (fond de cuvinte și expresivitate sintactică și emoțională), tendința de a învăța prin formularea frecventă de întrebări (de tip „de ce” și „cum”), exprimarea unor păreri critice, sinteză creativă de informație și cunoștințe;

b. elevi care învață lent, care au un vocabular limitat, stabilesc cu greutate asociații între idei sau termeni, realizează cu dificultate generalizări, manifestă interes sporit pentru ceea ce este concret și practic, nu gândesc critic, sunt satisfăcuți de răspunsuri superficiale, uită repede, sunt sensibili la sugestiile altora.

5. Identificați competențe pe care școala trebuie să le formeze la elevi și modalități de realizare.

20

6. Descrieți curriculum-ul centrat pe competențe ca modalitate de reflectare a trăsăturilor educației integrale.

7. Găsiți competențe care sunt dezvoltate la elevi prin discipline de specialitate.8. Care sunt implicațiile educației integrale la nivelul practicilor educative?9. Reflectați asupra următoarelor probleme:

- influența Decalogului asupra moralei sociale;- particularități ale învățării de profunzime;- standarde morale în instituția școlară;- clonarea sau omul în dialog cu el însuși;- oamenii frumoși sunt mai fericiți;- arta își are locul în galerii, nu în stradă;- minciuna este o condiție cerută de artă. (G. Marquez);- cel ce trăiește în mijlocul naturii este orb la frumusețile ei;- bugetul familiei și calitatea vieții.

10. Completați următoarea schemă:

Educația integralăEducația integralăConcepte Elemente de conținut

Trăsături generaleComponente ale educației integraleElemente definitoriiModalități practice de realizare

Bibliografie1. Antonesei Liviu, O introducere în pedagogie, Editura Polirom, Iași, 2000.2. Appignanesi R., Garratt C., Câte ceva despre postmodernism, Editura Curtea Veche, București,

2003.3. Călin Marin, Teoria educației, Editura ALL, București, 1995.4. Cristea Sorin, Dicționar de pedagogie, Grupul editorial Litera, Litera-Internațional, Chișinău-

București, 2000.5. Cucoș Constantin, Pedagogie, Editura Polirom, Iași,2002,6. Cucoș Constantin, Istoria pedagogiei, Editura Polirom, Iași, 2001.7. Cucoș Constantin, Pedagogie și axiologie, Editura Didactică și Pedagogică, R. A., București,

1995.8. Delors Jacques (coord.), Comoara lăuntrică. Raportul UNESCO al Comisiei Internaționale pentru

Educație în secolul XXI 1996, Editura Polirom, Iași, 2000.9. English W. Fenwick, Deciding What to Teach and Test. Developing, Aligning and Auditing the

Curriculum, Corwin Press, Inc., 2000.10. Erickson H. Lynn, Concept-Based Curriculum and Instruction. Teaching Beyond the Facts,

Corwin Press, Inc., California, 2002.11. Macavei Elena, Pedagogie. Teoria educației, vol I, Editura Aramis, București, 2001.12. Macavei Elena, Pedagogie. Teoria educației, vol. II, Ed. Aramis, București, 2002.13. Manolache A., Muster D. (coord.), Dicționar de pedagogie, Editura Didactică și Pedagogică,

București, 1979.14. Mircescu Mihai, Fundamente ale pedagogiei, Fundația Culturală Libra, București, 2003.15. Momanu Maria, Teoria educației, Editura Polirom, Iași 2002.16. Păun Emil, Potolea Dan (coord.), Pedagogie. Fundamentări teoretice și demersuri aplicative,

Editura Polirom, Iași, 2002.17. Popescu V. Vasile, Dimensiuni esențiale în științele educației, Editura Printech, București, 2003.

21

18. Salade Dumitru, Dimensiuni ale educației, Editura Didactică și Pedagogică, R. A., București, 1998.

19. Seaton Andrew, Curriculum organisation for a learning society: The Model and four curricular forms, 2002.

20. Siebert Horst, Siebert Horst, Învățarea autodirijată și consilierea pentru învățare, Institutul European, Iași, 2001.

21. Torsten Husen, Postlethwait T. Neville, The International Encyclopedia of Education, second edition, vol 12, Pergamon, 1994.

22. Văideanu George, Educația la frontiera dintre milenii, Editura Politică, București, 1988.23. Vlădulescu Lucia, Fundamente ale educației și profesionalizării tehnologice, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1995.

24. Vlădulescu Lucia, Idei pentru o teorie mai coerentă despre educație, în „Diferențierea și individualizarea instruirii. Criterii, forme de organizare și modalități de realizare” (lucrări prezentate la Sesiunea națională de comunicări științifice), Editura A.S.E., București, 2002.

25. www.integraleducation.org/iephil.htm26. www.umanitoba.ca/publications/cjeaps/issue1issue04.html27. www.integraleducation.org/IECompared.htm28. perso.club_internet.fr/nicol/ciret/bulletin/b12c8.html29. www.transdisciplinarity.net/download/td_declaration.rtf30. cis01.central.ucv.ro31. www.eurydice.org

22