UNIVERSITATEA ROMÂNO – AMERICANĂ

FACULTATEA DE RELAŢII COMERCIALE

FINANCIAR BANCARE

INTERNE ŞI INTERNAŢIONALE

POLITICA MONETARĂ ŞI DE CREDIT A BNR

BUCUREŞTI

--2003--

C U P R I N S

Pag

1. SISTEMUL MONETAR…….……………………………....4

1.1 Sistemul Monetar în Străinatate…………………… …...4

1.2 Sistemul Monetar în România…………………………...9

1.3 Politici Monetare pe Glob…………………………….....15

2. PIAŢA MONETARĂ ŞI DE CREDIT ÎN ROMÂNIA.......20

2.1 Finanţare……………………………………………..........20

2.2 Creditul şi Dobânda……………………………………...23- 2.2.1 Forme şi probleme de baza ale creditării……....23- 2.2.2 Garantarea creditelor……………………….......26- 2.2.3 Piaţa creditului pe termen scurt şi lung………...30

2.3 Supravegherea Masei Monetare……………………........34

- 2.3.1 Emisiunea de monedă………………………......34- 2.3.2 Sistemul naţional de plăţi……………………….37- 2.3.3 Dimensiunea agregatelor monetare……………..45

2.4 BNR – Banca Centrală a României………………………48

2.5 Activitatea de autorizare, reglementare, Supraveghere……………………………………………55

- 2.5.1 Supravegherea prudenţială a băncilor……………55- 2.5.2 Autorizarea băncilor, a organizaţiilor cooperatiste de credit………………………………………63- 2.5.3 Reglementarea activităţii băncilor………………..65- 2.5.4 Alte activităţi în domeniul

2

de reglementare şi autorizare…………………………………....68

3. POLITICA MONETARĂ ŞI DE CREDIT ÎN ROMÂNIA……..72

3.1 Tendinte de Piaţă……………………………………………... ...72

- 3.1.1 Evoluţia indicatorilor economici…………………… ..72- 3.1.2 Evoluţia economiei naţionale………………………. ..76- 3.1.3 Evoluţia economiilor internaţionale…………………..82- 3.1.4 Evoluţia pieţelor financiare……………………………89

3.2Politica Monetară în România………………………………… 96

- 3.2.1 Obiective şi orientări……………………………….. ...96- 3.2.2 Caracteristici generale…………………................... ..100- 3.2.3 Influenţa evoluţiilor fiscale………………………… ..103- 3.2.4 Constrâgera externă………………………………... ..105- 3.2.5 Instrumente de politică monetară………………….....107- 3.2.6. Evoluţia monedei şi a creditului……………………..112

3.3Relaţia cu Organismele Monetare Internaţionale…………..118

3.4Echilibrul Monetar şi Inflaţia…………………………………120

- 3.4.1 Efecte economice şi sociale ale inflaţiei……………...120.- 3.4.2 Politica de combatere a inflaţiei……………………....125- 3.4.3 Realizarea unei creşteri economice reale……………..127- 3.4.4 Gestiunea preţurilor…………………………………...128

4. CONCLUZII ŞI PROPUNERI…………………………………….133

3

Bibliografie…………………………………………………………….139

CAPITOLUL I

SISTEMUL MONETAR

1.1 Sistemul Monetar în Străinătate

Dezvoltarea fenomenului financiar-monetar sub forma activităţilor

economice de repartiţie si monetare a impus structurarea acestuia si completarea sa cu

instituţii si idei, punându-se, la un moment dat, baza pentru apariţia si funcţionarea unui

sistem financiar-monetar internaţional. Existenţa naţiunilor suverane si deschiderea lor

spre exterior impun realizarea conversiei unitaţilor monetare intre diferite ţari datorita

tranzacţiilor comerciale sau financiare care se derulează între agenţi economici

rezidenţi sau nerezidenţi. Realizarea acestor tranzacţii şi efectuarea plaţilor

internaţionale au la baza reguli uniforme, stabilite prin înţelegerea dintre statele

participante la diviziunea internaţionala a muncii. Acestea sunt supuse unui proces

permanent de modificare si adaptare la necesitaţile de plaţi internaţionale ce decurg din

evoluţia economiei mondiale, în special din evoluţia comerţului internaţional. însa, un

sistem monetar internaţional nu are sens doar in raport cu necesitatea de a asigura o

funcţionare normala a comerţului interanţional. Daca toate ţarile participante ar avea

4

aceeaşi moneda, nu s-ar mai pune problema convertibilitaţii. Deci, existenţa monedelor

straine impune formarea unui sistem monetar internaţional.

Sistemul Monetar Internaţional poate fi definit ca un ansamblu de reguli

înregistrate, cu privire la instituţionalizarea, realizarea si circulaţia banilor la scara

internaţionala. Aceste reguli trebuie sa defineasca: un regim de schimb constând în

principii care asigure convertibilitatea între monede; aprovizionarea cu bani lichizi in

cantitate suficienţa pentru a face faţa progresului comerţului internaţional, un sistem de

rezerve care confera statelor ce participa la schimb mijloacele de plată necesare

acoperirii dezechilibrelor temporare între cantitaţile de devize intrate si iesite din ţara.;

mecanisme de reajustare în situaţia in care se manifestă dezechilibre ale balanţei de

plăţi curente sau conservate pe termen mediu sau lung.

În evoluţia relaţiilor monetare internaţionale se pot distinge patru etape: secolul

al XIX-lea, în care se manifestă instalarea si apogeul etalonului-aur, a carui funcţionare

este perturbată de inflaţia cauzată de primul război mondial; reîntoarcerea la aur din

perioada interbelică generează etalonul de schimb-aur (Gold Exchange Standard), a

cărui prabuşire este determinată de criza din anii '30; reconstrucţia pe baze noi , dupa

cel de-al doilea razboi mondial, a sistemului monetar internaţional (Gold Exchange

Standard este centrat pe dolar); prăbuşirea, la începutul deceniului opt, a acordurilor de

schimburi fixe stabilite la Bretton Woods ca urmare a dezechilibrelor comerciale care

făceau imposibilă mentinerea parităţii in aur a dolarului. La începutul secolului al XIX-

lea, cand are loc o intensificare a schimburilor comerciale, a fost introdus etalonul-aur

fără a fi oficializat printr-o conferinţă internaţională.

Acesta a funcţionat începand din anii 1870 până la primul razboi mondial.

În cadrul acestui sistem aurul avea o dubla funcţie: mijloc de plată utilizat pentru

lichidarea debitelor si creditelor în conturi străine si mijloc de circulaţie si de plată pe

piaţa internă. Teoretic, etalonul-aur trebuia să îndeplinească doua funcţii esenţiale: să

asigure menţinerea cursurilor de schimb in benzi de fluctuaţie foarte înguste si să ofere

posibilitatea reechilibrării balanţei de plăţi curente prin fluxuri de capital. În practică,

însa, mecanismele de reajustare nu au funcţionat automat. Derularea lor in mod pozitiv

s-a manifestat ca urmare a supremaţiei financiare deţinută de Londra. Astfel, prin

manipularea ratei dobânzii - cunoscută sub denumirea de rată a scontului - Banca

5

Angliei putea opri " hemoragia de aur" (printr-o majorare a ratei dobânzii care atrăgea

capital străin). Ca urmare a convertibilităţii lor in aur, monedele principalelor puteri

economice ale timpului au devenit monede de rezerva. Pentru băncile centrale era cea

mai avantajoasa deţinerea acestor devize care puteau fi mai usor plasate in comparatie

cu aurul. Astfel, rezervele in lire sterline ale Bancii Angliei erau in 1913 de trei ori mai

mari decat cele in aur. Cu toate virtuţiile indiscutabile ale etalonului aur moneda,

mecanismele sale stabilizatoare au putut funcţiona doar în condiţiile pieţei liber

concurenţiale şi a libetaţii efective a transferurilor internaţionale de capital. Dar aceste

conditii nu au fost intrunite niciodata intr-o forma ideala iar cu timpul au devenit tot

mai anacronice. Etalonul aur-moneda a favorizat tarile dezvoltate facilitand

concentrarea aurului în cateva dintre acestea şi permiţandu-le să furnizeze lumii drept

lichiditate internaţională propria lor moneda. Celelalte ţări au fost constranse să

efectueze devalorizări repetate, fapt ce a condus la subordonarea lor faţă de marile

centre financiare si bancare ale lumii. Primul razboi mondial a generat necesităţi

financiare enorme care puteau fi satisfacute numai prin emisiune monetara. Aceasta a

determinat în ţarile respective o puternica inflaţie, accentuata de o distanţare tot mai

mare între nivelul cererii si al ofertei, ca urmare a faptului că sectorul productiv era

orientat spre economia de razboi. Supremaţia lirei sterline a fost zdruncinată, vechile

parităţi nu mai corespundeau situaţiei manifestate iar repartizarea stocului mondial de

aur devenise prea inegală. Pentru a preintampina efectele negative ale acestei situaţii

asupra pieţelor interne, multe state au procedat la anularea regulilor de functionare ale

etalonului-aur.

Manifestarea unor fenomene cum sunt speculaţiile, crizele economice,

puternice devalorizari şi protecţionismul exacerbat a zguduit puternic sistemul monetar

internaţional. Criza financiara internaţională şi conflictul armat au redat aurului un rol

central. Reintoarcerea la etalonul-aur a fost criticată de o serie de economişti ai vremii.

Astfel, J.M. Keynes, în "Tratat asupra reformei monetare", considera ca nu trebuia sa se

renunţe la echilibrul interior în schimbul celui exterior şi ca politicile de deflaţie

destinate stabilizarii cursului de schimb erau periculoase.

Încercările de reîntroducere a banilor aur au fost sortite eşecului deoarece

mecanismele automatiste ale acestuia erau în contradicţie cu noile condiţii economico-

6

sociale care impuneau intervenţia activă a statelor în economie. De asemenea, o serie de

valute importante pe plan mondial au fost fie subevaluate, fie supraevaluate, iar situaţia

balanţei de plati era distorsionata. Devalorizarea lirei sterline şi abandonarea etalonului

aur in Marea Britanie marcheaza prabuşirea Sistemului Monetar International. La

Conferinta Financiara şi Monetara a Naţiunilor Unite din 1944 a fost abordata pentru

prima data problema constituirii unui sistem financiar-monetar internaţional bazat pe

principiile etalonului aur-devize, şi în cadrul acestuia pe dolar ca principala moneda de

rezerva. Totodata, au fost stabilite câteva elemente caracteristice ale sistemului valutar

internaţional: fixitatea paritaţilor, cu o marjă de fluctuaţie de 1% în jurul unei parităţi

centrale definită în raport cu dolarul; schimbarea parităţilor era posibila numai în urma

consultării cu FMI pentru corectarea unui "dezechilibru fundamental" al schimburilor;

garantarea convertibilităţii dolarului în aur (aceasta era singura monedă convertibilă în

aur, cu 35 de dolari uncia), fiind instaurat etalonul de schimb aur; convertibilitatea

reciproca a monedelor, respectiv desfiinţarea restrictiilor asupra plaţilor curente,

realizarea unui volum de lichiditaţi internaţionale suficiente pentru finanţarea

schimburilor comerciale dintre state şi instituirea mecanismului de echilibrare a plaţilor

internaţionale.

Constituirea sistemului valutar pe baza principiilor stabilite la Bretton Woods

a reprezentat un succes remarcabil al ideii de cooperare internaţionala in domeniul

financiar-monetar. Sistemul a propulsat dolarul în comparatie cu celelalte valute ale

lumii acesta fiind utilizat ca moneda de referinta în tranzacţiile internaţionale şi servind

bancilor centrale ca activ de rezerva. Functionarea sistemului monetar astfel creat s-a

confruntat cu mari dificultăţi înca din primele zile de existenţa, care s-au accentuat în

perioada noiembrie 1967 august 1971 când s-a manifestat criza sistemului monetar,

toate incercările de salvgardare eşuând.

Deci, lichidarea sistemului monetar internaţional constituit în 1944 s-a realizat în trei

etape: lichidarea pool-ului aurului în martie 1968 a dus la o inconvertibilitate în fapt a

dolarului; la 15 august 1971 se manifesta inconvertibilitatea în drept a dolarului;

instituirea la 13 martie 1973 a cursurilor flotante pentru principalele monede. Cea mai

mare parte a monedelor devin flotante în martie 1973, dolarul intrând într-o perioada

lunga de fluctuatii neregulate, fapt ce a privat sistemul monetar internaţional de orice

7

referinţa fixa şi orice sansa de a pastra o anumita stabilitate. Variaţia cursurilor nu a

determinat echilibrarea balanţei de plăţi ci a constituit o sursa suplimentara de

dezechilibre. Evoluţia aleatoare a cursurilor de schimb poate determina o anulare totala

a profitului din comerţ, precum şi o sporire considerabila a datoriei externe pentru

statele mai sarace.

Deci, generalizarea flotării cursurilor nu reflecta neaparat o recunoastere a

superiorităţii cursurilor flexibile în comparaţie cu paritatile fixe, ci este doar o forma de

manifestare a disfunctionalităţilor de la Bretton Woods. Trecerea la flexibilitate a

constituit pentru domeniul monetar ceea ce liberalismul a reprezentat pentru sistemul

comercial - o consecintă a deschiderii pieţelor. Implementarea cursurilor flotante a fost

o problema ce a constituit obiectul unor dezbateri teoretice cu mult timp înainte de

punerea ei în practica. Astfel, cursurile flotante erau considerate solutia optima pentru

evitarea efectelor generate de devalorizări şi revalorizări. Milton Friedman afirma în

anii '60 că " un sistem al cursurilor de schimb flotante ne va permite să ne indreptăm în

mod direct către un comerţ complet liberalizat. De fapt, s-a considerat că regimul

cursurilor de schimb flotante ar genera o serie de efecte cum ar fi formarea de cursuri

de schimb reale în functie de raportul dintre cerere şi oferta fără intervenţia autorităţilor

centrale; diminuarea rolului băncilor de emisiune ca urmare a stabilirii spontane a

cursurilor de schimb; sporirea gradului de autonomie a politicilor monetare; eliminarea

efectului speculativ.

În concluzie, flotarea monedelor nu a impiedicat expansiunea comerţului

internaţional ci a facut-o posibilă în contextul unor dezechilibre ale balanţei de plăţi,

socurilor petroliere şi a diferenţelor considerabile dintre ratele inflaţiei. Dezordinea a

fost generată de trecerea de la un sistem în care o moneda juca rolul principal, la altul,

în care mai multe devize se afla în concurenţă: dolarul, yenul şi ECU. Profundele

transformari economico-sociale de la sfârşitul acestui secol au demonstrat necesitatea

creşterii preocupărilor pentru realizarea unui nou sistem internaţional monetar, care să

analizeze şi să ia în considerare mutaţiile survenite în structura economică a statelor.

Convulsiile monetare repetate înregistrate în ultimii ani (criza francului în 1993, cea a

8

pesou-lui mexican în decembrie 1994 s.a.) au determinat ONU să preconizeze o "noua

ordine politico-economică mondială".

1.2 Sistemul Monetar în România

.

Primele dovezi ale desfăşurării unei activităţi bancare pe teritoriul României

au fost descoperite între anii 1786-1855 , reprezentând 55 de plăci de piatra , găsite într-

o zonă de mine aurifere . Aceste mine datau din perioada Daciei Traiane şi conţin

detalii referitoare la contractul privind înfiinţarea unei instituţii bancare . Clauzele

principale se refereau la faptul că băncile acordau împrumut în numerar şi percepeau

dobânzi . În epoca modernă , primele încercari de creare a unei bănci au avut loc la

începutul secolului al XIX-lea . Înca din 1861 , a fost ridicată problema crearii unei

bănci naţionale de Ion C. Brătianu , care , în discursul sau rostit în Camera în ziua de 10

ianuarie , a afirmat că : " atât timp cât nu vom avea o bancă naţională nu vor dispare

crizele financiare din ţară " Cuvântarea din 10 ianuarie 1861 a lui I . C. Brătianu nu a

rămas fără ecou.

În februarie 1861 , Manolache Costache Epureanu , preşedinte al Consiliului

de Miniştri şi ministru de finanţe , a publicat în Monitorul Oficial , un proiect lege

pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţie , cu un capital de 12 milioane lei

vechi din care 3 milioane să fie subscris de stat , iar restul de 9 milioane de către

particulari . Proiectul nu a fost votat , deoarece , între timp , Guvernul Manolache

Costache a demisionat .

În 1864 a fost fondată Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni. Această instituţie ,

a avut un rol foarte important pâna la crearea Băncii Naţionale a României în 1880 ,

întrucat a fost principala bancă de emisiune pe teritoriul Principatelor Unite . În

perioada urmatoare , au apărut tot felul de proiecte şi încercări , mai ales din cercuri

străine , în vederea organizării unei bănci de scont şi circulaţie. Creditul Funciar şi

celelalte instituţii financiare , create prin forţe proprii , care prospereau , au intensificat

9

discuţiile şi pregătirile pentru înfiinţarea unei bănci de emisiune . Înfiinţarea unei bănci

de emisiune rămânea , în continuare, o mare nevoie, determinată de interesele generale

ale statului sub aspect financiar şi valutar , a greutăţilor politice din anii 1876-1877 .

I .C .Brătianu susţinea că " ce mult şi dureros se simte lipsa unui asezămant financiar

puternic şi serios , care să poată da ţării existenţa băneasca în vremuri de nevoie " .

Inconsistenţa în timp a politicii monetare1 a fost determinată, în prima parte a

perioadei de tranziţie, şi de situaţia sistemului bancar românesc. Nu de puţine ori BNR

a fost obligată de sistemul economic să intervină pentru susţinerea băncilor cu

probleme din sistem, tocmai pentru a nu apărea fenomenul de contagiune

La 27 februarie 1880 , Guvernul I .C .Brătianu a depus în Cameră proiectul unei bănci

naţionale care trebuia să ajute economia naţională mai mult ca oricare alta instituţie . La

17 aprilie 1880 , proiectul , depus de ministrul de finanţe I .C . Brătianu, a devenit legea

prin care se statorniceau normele de organizare a Băncii Naţionale a României , care

urma să-şi înceapă activitatea la 1 iulie 1880 . Acest moment important a fost

caracterizat de Ştefan Zeletin ca " cel mai de seama eveniment în dezvoltarea

burgheziei române moderne , metropola capitalismului nostru bancar " .

Sediul principal al băncii s-a stabilit la Bucureşti , cu obligaţia de a înfiinţa

sucursale şi agenţii în principalele oraşe ale ţării şi , în special , în fiecare capitală de

judet . Capitalul Băncii s-a stabilit la 30 milioane lei , din care 10 milioane lei să se

depună de stat şi 20 milioane lei de particulari . Datorita urmaririi în permanenţă a

mersului pieţei , adaptându-se cu elasticitatea la cerinţele acesteia , asigurând

respectarea liniei generale de dezvoltare a economiei ţării , îngrijindu-se de garantarea

şi existenta disponibilitaţilor de fonduri în lei şi în monedă straină , Banca Naţională a

contribuit , efectiv , la depăşirea cu succes a perioadelor de criză cu care s-a confruntat

economia ţării în acea perioadă . Banca Naţională a României este cea mai importanta

bancă înfiinţată în acea perioadă , care , din punct de vedere organizatoric , a fost

concepută dupa modelul Băncii Naţionale a Belgiei . Acesta a fost începutul dezvoltarii

unui sistem bancar nou şi modern . Înfiinţarea B.N.R. a creat premisele pentru apariţia

şi altor banci şi pentru dezvoltarea sistemului bancar românesc . Banca Naţionala a

României s-a constituit ca importantă instituţie destinata creditării activităţii economice

1

10

şi comerciale , scontării dar şi operaţiunilor cu alte instrumente financiare .

La 1 ianuarie 1901 , Banca Naţională devine instituţie cu caracter privat, statul

ieşind din asociaţie . La sfârşitul secolului al XIX-lea a început să se facă simţita o

puternică centralizare a capitalului bancar în România . În această perioadă , unele case

bancare sau asociaţii bancare , apărute anterior , dar care în contextul nou nu dispuneau

de suficient capital financiar , şi-au schimbat statutul juridic sau au fost absorbite de

altele.

În perioada primului război mondial s-a intensificat activitatea bancara în

România ca rezultat al neutralităţii României . În această perioadă au apărut oportunităţi

noi de comert cu toate părţile implicate în conflict . Nivelul ridicat al comerţului a adus

beneficii sistemului bancar .

Anii care au urmat imediat războiului au adus o incetinire dramatică activităţi

economice , recesiunea cuprinzând întreaga Europă .

Treptat , ţările din Europa au început să-şi refacă economia , fenomen resimtit

şi în România . Rezultatele s-au regăsit şi în sistemul bancar . Băncile au atras

importante fonduri disponibile de pe piaţă şi prin intermediul creditelor acordate de

Banca Naţională - au reusit să ramburseze sumele în bani devalorizati . Dupa primul

razboi mondial , numărul băncilor din România a continuat să crească până la criza

economică din perioada 1929-1933 . Această depresiune a determinat falimentul multor

bănci . Guvernul României din acea vreme , a trebuit să intervină contracarând efectele

crizei economice, bancare si monetare . Guvernul a adoptat politici de conducere şi

control în vederea acordării ajutorului necesar revigorării sistemului bancar .

Politicile adoptate au contribuit la salvarea băncilor mai mari , dar , din cele

1204 bănci existente în 1934 , circa 600 banci au fost lichidate sau au fuzionat.

În anii '40 sistemul bancar a fost dominat de 5 bănci principale : Banca

Românească , Banca de Credit Român , Banca Comercială Română , Banca Comercială

Italiană si Română şi Societatea Bancară Română . Aceste bănci realizau 50% din

totalitatea operaţiunilor bancare .

11

Până in 1947 , sistemul bancar românesc cunoscuse o dezvoltare remarcabilă .

Băncile deţineau resurse importante şi funcţionau conform standardelor internaţionale ;

personalul bancar era format de specialişti pregătiţi în condiţii de concurenţă şi

standarde profesionale foarte ridicate , aşa cum erau stabilite de Banca Naţională . Dupa

1947 , sistemul bancar a fost restrâns datorită trecerii la economia de comandă şi intrării

României în zona de influenţă sovietica (fosta U.R.S.S.). Până la sfârsitul anului 1989 ,

sistemul bancar românesc oferea un număr limitat de servicii şi produse bancare .

În anul 1989 în România existau 4 bănci : Banca Naţionala a României , Banca

Română de Comerţ Exterior , Banca de Investiţii si Banca Agricola , la care se adaugă

şi C.E.C.-ul .

Dupa 1989 , România a fost martora multor schimbări , iar trecerea la o

economie de piaţă a determinat creşterea continuă a numărului de agenţi economici

privaţi. Reforma sistemului bancar a început în 1990-1991 , prin elaborarea şi

abordarea unei noi legislaţii bancare privind organizarea şi funcţionarea băncii centrale

şi a băncilor comerciale . Sistemul bancar din România este structurat pe doua nivele ,

respectiv o bancă centrală şi instituţiile financiare , carora prin lege li s-a acordat

statutul de bănci . B.N.R. este banca centrală a ţării , instituţia de emisiune a statului

român . Prin noile reglementări , Banca Naţională încearcă să creeze un sistem bancar

modern şi , în acelasi timp , să-şi îndeplinească rolul de bancă centrală . Operaţiunile

comerciale îndeplinite până la 1989 de Banca Naţională , au fost transferate unei noi

bănci comerciale (B.C.R.). În România , băncile comerciale funcţionează conform legii

privind societăţile comerciale , legii privind activitatea bancară şi pe baza licenţei

(autorizaţiei ) acordate de B.N.R.

Datorită evoluţiei istorice şi particularităţilor tranziţiei către o economie de

piaţă , sistemul bancar românesc prezintă unele aspecte şi probleme comune cu situaţia

sistemelor bancare din alte ţări . Luând în considerare modelul structurii unui sistem

bancar a fost creat un sistem bancar pe doua nivele : Banca Naţională a României , ca

bancă centrală şi băncile comerciale . Legislaţia bancară adoptată iniţial în 1991 , a

stimulat , într-o primă fază , apariţia unui sistem bancar novator, favorabil tranziţiei la

12

economia de piaţa . În epoca contemporană locul şi rolul băncilor în economie sunt

strâns legate de calitatea lor de intermediar principal în relaţia economii-investiţii ,

relaţie hotarâtoare în creşterea economică . Locul şi rolul băncilor în economie ,

structura lor , sunt determinate şi de creaţia monetară , factor specific al funcţionalităţii

băncilor în economie . Având în vedere rolul şi importanţa pe care le au băncile la buna

funcţionare a unităţilor economice şi a economiei în ansamblu , s-a impus ca în

perioada de tranziţie la economia de piaţă, să se creeze un sistem modern , capabil să

ofere o gamă largă de produse şi servicii bancare de un nivel calitativ superior care să

satisfacă exigenţele tuturor categoriilor de agenţi economici ( clienţi ) din economia de

piaţă .

Exista un potenţial considerabil de creştere şi dezvoltare a activităţii bancare,

atât în domeniul clienţilor persoane juridice, cât şi, pe termen lung în domeniul

clienţilor persoane fizice .

În acest context , imediat dupa 1989 , la începutul perioadei de tranziţie , în

activitatea bancară din România s-au produs o serie de schimbări esenţiale :

a) Banca Naţională a României a fost reorganizata şi a intra astfel , în sarcinile

sale fireşti de Banca Centrală , cu următoarele funcţii : emisiune monetară , asigurarea

stabilităţii monetare , administrarea rezervelor valutare ale ţării , urmarirea executării

balanţei de plăţi externe , supravegherea activităţilor bancare . Pentru activităţile

comerciale ale Băncii Naţionale a României a fost creată Banca Comercială Română

S.A. Pentru menţinerea circulaţiei băneşti la nivel corespunzător , Banca Naţională

a României asigură legatura dintre dimensiunile creditului şi volumul masei monetare

în circulaţie .

b) Băncile ( Banca Română de Comerţ Exterior , Banca Agricolă, Banca de

Investiţii ) pe baza hotărârii Guvernului au fost transformate în bănci comerciale , cu

capital de stat şi autohton privat , aprobându-li-se şi noi statute de organizare şi

funcţionare .

13

c) Au fost înfiinţate bănci cu capital privat autohton şi străin precum şi sucursale

ale unor băncistrăine .

Băncile constituite aveau obligaţia de a deschide conturi de corespondent la

Banca Naţională şi crearea de rezerve minime potrivit reglementarilor date de Banca

Naţională a României şi alte conturi precum şi să se refinanţeze de la aceasta , în

condiţiile stabilite . Crearea de bănci particulare contribuie , atât la o mai bună

acoperire a nevoilor de capital , cât şi la dezvoltarea procesului concurenţial cu efecte

benefice pentru agenţii economici , pentru economia naţională în ansamblu . Principalul

obiectiv al reformei sistemului bancar românesc este de a se crea un sistem bancar

modern , corespunzător standardelor internaţionale , care să contribuie direct la

dezvoltarea şi stabilitatea economiei . Acest obiectiv poate fi atins prin activitatea

concentrată a Băncii Naţionale a României şi a băncilor comerciale. Sectorul bancar a

identificat un numar de obiective pe termen scurt , mediu şi lung , de natură să

intăreasca şi să dezvolte infrastructura financiară .

Banca Naţională a României a stabilit prin regulamentele sale , atât nivelul

minim de lichiditate , cât şi modul de calcul al gradului de lichiditate al unei bănci

comerciale . Într-o economie de piaţă , sistemul bancar îndeplineşte funcţia de atragere

şi concentare a economiilor societăţii şi de canalizare a acestora printr-un proces

obiectiv şi imparţial de alocare a creditului , către cele mai eficiente investiţii . Băncile

asigură şi facilitează efectuarea plăţilor , oferă servicii de gestionare a riscului şi

reprezintă principalul canal de transmisie şi implementarea politicii monetare . Având

în vedere ca în economia de piaţă indicatorul sintetic care reflectă eficienţa economică a

activităţii bancare este PROFITUL , băncile în această perioadă de tranziţie îşi

organizează activitatea astfel încât să poată atrage un numar cât mai mare de clienţi ,

care să le asigure realizarea obiectivului propus .

Pentru alegerea clienţilor , băncile trebuie să ţină seama de caracterul

concurenţial al pieţei , care este piaţa cumparatorului . Băncile (Banca Română de

14

Comert Exterior , Banca Agricolă ) , pe baza Hotărârii Guvernului , au fost

transformate în bănci comerciale , cu capital de stat şi autohton privat .

1.3 Politici Monetare pe Glob

Marketingul în industria serviciilor şi , în particular , în cazul serviciilor

financiar-bancare , a devenit în ultimii zece ani din ce în ce mai important în Europa de

Vest . Abordarea marketingului serviciilor financiar-bancare trebuie sa fie diferită de

abordarea marketingului de produse .

Caracteristicile particulare care diferenţiaza serviciile de produse ce trebuie

sa fie luate în considerare, sunt : intangibilitatea, inseparabilitatea, perisabilitatea si

varietatea .

A.Intangibilitatea

Principala caracteristica care diferenţiaza serviciile de produse este aceea a

intangibilităţii . O persoana nu poate vedea , auzi , atinge sau mirosii un serviciu . Aşa

cum aerul pe care îl respirăm - nu-l putem vedea , auzi , atinge sau mirosi , dar este

vital pentru supravieţuirea noastra, acelasi lucru se aplică unui serviciu - nu-l putem

vedea sau poseda , dar este important pentru facilităţile bancare pe care le cerem .

Pentru că serviciile sunt intangibile , valoarea lor adevarată , nu poate fi evaluată de

client inainte de cumpărare , ci numai dupa cumpărare , atunci când foloseşte serviciul

respectiv şi îi sesizează beneficiile. Pentru achiziţionarea serviciilor, clientul are nevoie

de încredere şi siguranţă în cel care asigură serviciul sau în persoana care furnizeaza

consultanţă financiară şi trebuie să inteleagă , în mod clar , obligaţiile pe care le are.

B.Inseparabilitatea

Produsele (bunuri fizice) pot fi ambalate , depozitate pentru a fi vândute.

15

Serviciile nu pot fi create şi stocate în vederea unui viitor consum, ele sunt produse şi

consumate pe loc. Băncile nu au rafturi pline de produse pe care consumatorul poate

pur şi simplu să le cumpere şi să le ia cu el. Pentru a obţine unul dintre servicii, clientul

trebuie să viziteze banca . Personalul trebuie să fie prezent pentru asigurarea

formalităţilor necesare, clientul trebuie să fie disponibil pentru preluarea informaţiilor

solicitate şi să semneze documentaţia relevantă .Chiar şi având un creditcard ,

formalităţile trebuie să fie îndeplinite inainte de emiterea cardului .

C.Perisabilitatea

Cum serviciile sunt produse şi vândute în acelasi timp, ele nu pot fi depozitate

pentru viitor. Este important să existe un canal simplu de distribuţie astfel incât

serviciul să fie produs la cerere. Principala problemă pe care perisabilitatea o poate crea

unei bănci este livrarea la cerere . Daca cererea pentru un serviciu este constantă , banca

işi poate planifica şi asigura personalul pentru ca aceasta să fie disponibil pentru

prestarea unui serviciu.

D.Varietatea

Serviciile pot fi variate. Calitatea serviciilor depinde de cine le asigură , când ,

unde şi de timpul necesar pentru asigurarea serviciului. De exemplu, un client poate

prefera să folosească o bancă în locul alteia , datorită rapiditaţii serviciului. Mulţi

oameni sunt conştienţi de faptul că serviciul poate fi foarte diferit de la o bancă la alta ,

şi chiar de la o sucursală la alta; ei ar putea ţine cont de opiniile celorlalţi , înainte de

alegerea serviciului.

Schemele promoţionale în sfera serviciilor ridică o problema : consumatorii

sunt mai puţin dispuşi sa-şi schimbe preferinţele pentru o reducere temporară sau

pentru o ofertă specială . Este posibil, asa cum am vazut, să încurajam loialitatea

clientilor existenţi (aceasta fiind, de fapt, maniera cea mai ieftină şi mai eficientă de a

face afaceri), însă, este şi mai greu să atragem clienţii noi. În mod obişnuit, furnizorii de

servicii se concentrează asupra problemelor pe care le identifică la concurenţi .

Politicile monetare şi de credit folosesc ca instrumente rata dobânzii, condiţiile

de creditare şi masa monetară în circulaţie. Având în vedere că prin aceste instrumente

16

se urmăreşte în primul rând prezervarea, sau restabilirea echilibrului economic, aceste

politici se folosesc în mod diferenţiat în funcţie de stadiul în care se găseşte economia

naţională în evoluţia ei ciclică. De pildă, în faza de ascensiune economică prelungită,

pentru a evita punctul critic " de supraîncălzire", care, se ştie este urmat de o criză

economică şi de faza de depresiune, este necesară frânarea activităţii economice prin

reducerea cererii şi a incitaţiei agenţilor economici întreprinzători de a face investiţii. În

consecinţă se iau măsuri de creştere a ratei dobânzii şi de introducere a unor restricţii

suplimentare în acordarea de credite de către instituţiile bancare, ceea ce reduce

volumul investiţiilor. Agenţii economici reacţionează prin reducerea producţiei, oprirea

creşterii veniturilor, în special a salariilor ceea ce reduce consumul. Astfel se

temperează atât consumul de bunuri şi servicii cât şi de bunuri pentru investiţii, ceea ce

permite atingerea scopului propus şi anume, încetinirea ritmului de creştere a activităţii

economice în general şi a celei de producţie în special. În aceeaşi direcţie actionează şi

reducerea masei monetare de pe piaţă prin oprirea de emisiuni suplimentare cerute de

creşterea activităţii economice. Reducerea lichidităţii sporeşte recurgerea la credite, dar

în acest domeniu rata dobânzii ridicată şi restricţiile suplimentare stopează apetitul de a

investi. Astfel, prin conjugarea politicii în domeniul creditului şi în cel monetar se

atinge scopul urmărit. În situaţia de stagnare a activităţii economice, de depresiune,

politicile urmăresc stimularea activităţii economice,în primul rând prin incitarea de a

investi şi în general prin creşterea veniturilor, ceea ce repercutează asupra sporirii

cererii. În consecinţă pârghiile menţionate sunt folosite în sens invers, se reduce rata

dobânzii, sporesc facilităţile în acordarea de credite, sporesc emisiile monetare (se

promovează o inflaţie controlată).

Orice societate are propriul sistem politic şi propriul sistem economic. Din

nefericire dimensiunile politic şi economic sunt deseori confundate. Termenii

“democreaţie” şi “dictatură” se referă la sisteme politice.

Democratia este un sistem de guvernamant în care puterea de baza este a

poporului, care ia deciziile guvernamentale fie direct prin sistemul de vot, fie indirect

prin reprezentanţi. Dictatura este sistemul politic în care puterea de baza este concetrata

17

fie într-un mic grup, fie într-o singură persoană. Din punct de vedere istoric, au existat

doua alternative de sisteme economice de baza: socialism şi capitalism. O economie

socialista este aceea în care majoritatea capitalului: fabrici, echipamente, cladiri etc.

este proprietatea a guvernului mai mult decat a persoanelor private. Proprietatea

socialista este un alt termen care este des folosit pentru a descrie acest tip de sistem.

Economia capitalistă este aceea în care cea mai mare parte a capitalului este deţinut de

persoane private. Comunismul este un sistem economic în care populaţia controleaza

mijloacele de producţie (pământ şi capital) în mod direct, fără intervenţia guvernului

sau a statului. În lumea închipuita de comunişti, statul nu va mai avea aceeaşi

importanţa şi societatea va planifica economia într-un mod asemanator în care un

colectiv o poate face. De fapt, cu toate ca unele ţări se mai consideră încă comuniste,

inclusiv China, Coreea de Nord, Cuba şi Tanzania - planificarea economică este

realizată de guvern în toate dintre aceste ţări. Nici o economie nu este pur socialistă sau

pur capitalistă; chiar şi Uniunea Sovietică, care avea la baza o economie socialistă, avea

un sector privat dezvoltat. O pătrime din venitul obăinut din agricultură în fosta URSS

era produs de persoane private care deţineau mici parcele de pământ, şi, într-o

“economie secundara privată“, cetăţenii îşi furnizeau bunuri şi servicii unii altora,

uneori acesta însemnand o violare a legii.

Dimpotriva, economia puternic capitalistă a SUA suportă multe întreprinderi

publice, incluzând sistemul poştal. Fără îndoială proprietatea publica este o excepţie în

SUA, iar proprietatea privată era o excepţie în Uniunea Sovietică. Este aprins dezbătută

problema, tipurile particulare de sisteme politice tind să fie asociate cu tipurile

particulare de sisteme economice. SUA şi Japonia sunt exemple de ţări cu sisteme

economice capitaliste de bază şi sisteme politice nedemocratice de bază. China şi

Coreea de Nord au economii socialiste de bază, iar puterea politică este concentrată

într-un grad foarte mare în jurul unui singur partid politic. Aceste observaţii nu neagă

faptul că toate ţările capitaliste au instituţii politice democratice, iar toate ţările

socialiste sunt obiectul unei conduceri politice totalitariste. Multe ţări - Indonezia şi

Taiwan de exemplu - au economii capitaliste de bază fără a avea însă sisteme politice

democratice. Multe alte ţări care sunt mult mai apropriate de latura socialistă a

18

spectrului economic, menţin puternice tradiţii. De exemplu, poporul francez a ales

guvernul socialist al lui Francois Mitterrand în 1981 şi acest guvern a naţionalizat

imediat ramuri industriale importante. Marea Britanie şi Suedia sunt alte exemple de

ţări democratice care susţin anumite instituţii socialiste.

Economistul Fridrich Hayek considera că raspunsul e afirmativ: “Reformele

economice şi puterea de constrângere a guvernului sunt calea spre sclavie .... Libertatea

personală şi economia sunt inseparabile. Odată ce începe cu reglemetari

guvernamentale şi cu planificarea economică, libertatea de a vorbi şi de a alege lideri

politici va fi pusă în pericol”.

Evenimentele recente din Europa de Est şi Rusia par să sustina opinia lui

Hayek; acolo, reformele economice şi politice evolueaza şi demonstreaza că miezul

sistemului pieţii şi al democraţiei este libertatea individuala. Fără îndoială, unii îl

contrazic pe Hayek pretinzând că reformele sociale şi implicarea guvenului în

economie sunt singurele căi de a preveni dezvoltarea unui stat totalitarist. Ei consideră

că pieţele libere şi nesupravegheate conduc la inegalitate economica şi acumularea

puterii economice. Acumularea puterii economice, în schimb, duce la o putere politica

care nu este inevitabil folosită în interesul catorva persoane înstarite, şi nu în interesul

celor multi. Planificarea centralizată împotriva pietei. În plus, pe lângă gradul în care

capitalul este proprietate a persoanelor private şi a guvernului, sistemele economice

diferă semnificativ şi prin masura în care deciziile sunt luate prin planificare

centralizată sau prin sistemul pieţei. În unele economii socialiste, alocarea resurselor,

producerea venitului şi distribuirea acestora sunt determinate centralizat, în functie de

un plan. Fosta Uniune Sovietică, de exemplu, alcătuia astfel de planuri anuale sau o

dată la cinci ani, specificând viitoarele ţinte ale producţiei în fiecare sector al

economiei. În economiile de piaţa deciziile sunt luate independent de vânzatori şi

cumparători în funcţie de resursele pieţei. Producătorii produc numai acele produse pe

care se asteaptă să le vândă. Forţa de muncă este atrasă sau eliminată din anumite

19

ocupaţii de salarii care sunt determinate de cerere si ofertă. Aşa cum nu există economii

capitaliste sau socialiste pure, aşa nu există economii de piaţă sau centralizate pure.

CAPITOLUL II

PIAŢA MONETARĂ ŞI DE CREDIT ÎN ROMÂNIA

2.1 Finanţare

Finanţare2: alocare de fonduri de la bugetul de stat sau din alte surse cu titlu

nerambursabil. Are mai multe forme:

- autofinanţare (resurse proprii);

- finanţare nerambursabilă;

- finanţare rambursabilă;

- finanţare bugetară

Un finanţator - autoritate publică, agent economic (cel mai adesea de tipul unei

bănci), ONG - care dispune de un excedent bănesc, hotărăşte să-l investească în diverse

activităţi (fie activităţi cu o rentabilitate mai ridicata, fie pentru a sprijini un anumit

sector de activitate a cărui dezvoltare îi poate aduce în viitor avantaje importante, fie

pentru a răspunde unor nevoi sociale - de exemplu, construcţia de locuinţe). Aceste

sume sunt destinate sprijinirii temporare a acestor activităţi; în schimbul acestui sprijin,

finanţatorul solicită, pe lângă creditul acordat iniţial, şi o plată suplimentară (dobânda).

Finanţatorul îşi stabileşte grupul de beneficiari potenţiali şi elaborează un sistem de

evaluare şi ierarhizare a acestora, după criterii care să-i asigure atingerea obiectivelor

vizate. Evaluarea presupune, de regulă, elaborarea unui dosar de credit, care cuprinde o

prezentare a solicitantului şi a scopului pentru care solicită finanţarea rambursabilă.

2 Kiriţescu, C.C.Dobrescu, E.M., Băncile – Mică Enciclopedie, Editura Expert, 1998

20

Dosarele prezentate sunt evaluate de finanţator, luându-se decizia acordării

creditelor solicitanţilor ale căror dosare au obţinut punctajele cele mai mari. Acordarea

finanţării presupune încheierea unui contract de creditare, în care se stabileşte şi

modalitatea în care este acordat creditul şi forma sub care va fi el rambursat de

beneficiar.

Cuvântul credit sugerează faptul că principalul element de conţinut al creditului îl

reprezintă ideea de încredere.

În principal, creditul se caracterizează prin următoarele aspecte:

- cel care dă cu împrumut suma de bani (de ex. banca) nu îşi pierde dreptul de

proprietate asupra sumei împrumutate, ci numai dreptul de folosinţă, care este transferat

celui care solicită creditul (de ex. persoana care doreşte să-şi deschidă o afacere, să

cumpere un imobil etc.);

creditul este acordat pe o perioadă de timp determinată, până la o dată stabilită de la

început (scadenţă sau termen de rambursare), transferarea dreptului de folosire a sumei

împrumutate fiind temporară;

- creditul trebuie rambursat (înapoiat) creditorului (de ex. banca) respectându-se

metodologia stabilită în contractul de creditare (lunar, anual etc., cu rate egale,

crescătoare sau descrescătoare);

- solicitantul creditului trebuie să plătească celui de la care a împrumutat suma de

bani o dobândă, un preţ pentru faptul că foloseşte suma de bani respectivă. Dobânda

poate fi plătită odată cu ratele de credit sau lunar, anual etc. Ea se calculează în funcţie

de rata dobânzii exprimată sub formă de procent (de ex. 35%), după formula:

a) dacă P (perioada) este în zile:

      

b) dacă P (perioada) este în luni:

21

unde: D-dobânda; P-perioada; r - rata dobânzii.

Dobândă3: sumă de bani pe care debitorul o plăteşte creditorului pentru

împrumutarea unei alte sume de bani de regulă mai mare. Se exprimă în procente (rata

d) la suma împrumutată pe timp de 1 an. Forme:

- simplă;

- compusă;

- activă;

- pasivă.

Exemplu: Dacă contractaţi un credit de 100.000.000 lei, pe termen de 1 an, cu rata

dobânzii de 24%, cu rate egale în fiecare lună, va trebui să plătiţi în prima lună o

dobândă de:

- solicitantul creditului trebuie să deţină o garanţie. Garanţia poate fi personală,

dacă o altă persoană se angajează să plătească în locul celui care a contractat creditul în

cazul în care acesta nu mai poate rambursa creditul, sau reală, care constă într-o valoare

materială (casă, autoturism, utilaje, terenuri etc.), ce poate fi valorificată (vândută) de către

bancă, în cazul în care cel care a împrumutat creditul nu-l mai poate înapoia.

3 Kiriţescu, C.C.Dobrescu, E.M., Băncile – Mică Enciclopedie, Editura Expert, 1998

22

2.1 Creditul şi Dobânda

Forme şi probleme de baza ale creditării

Partea Cererii: cererea de credit municipal şi nevoile investiţionale

Deoarece România este hotarâtă să implementeze un program complex pentru

aderarea la UE, creşterea nivelului investiţiilor private şi publice reprezintă o provocare

considerabila pentru a susţine creşterea economică şi modernizarea infrastructurii,

concomitent cu menţinerea unui mediu macroeconomic stabil. Administraţia Publică

Locală şi societăţile municipale vor juca un rol important în acest context, din moment

ce sunt responsabile pentru agajarea într-o mare parte a investiţiilor de infrastructură

necesare. Creşterea ratei de investire la nivelul Administraţiei Publice Locale şi al

companiilor municipale va avea implicaţii asupra alcătuirii programului fiscal al

guvernului, inclusiv finanţarea contului curent pe termen mediu.

„Autorităţile unor ţări folosesc ratele dobânzilor pe termen scurt drept obiectiv

intermediar, lăsând cantitatea de bani să-şi găsească punctul de echilibru – ceea ce este

oarecum invers decât prescriu teoreticienii monetarişti, adică să fie ţinută sub control

baza monetară.” 4

Pe parcursul ultimului deceniu, investiţiile din Administraţia Publică Locală s-

au diminuat semnificativ de la o medie de 3% la sub 2% din PIB în momentul de faţă.

În perioada 1991-1998, autorităţile locale au finanţat aceste investitii din următoarele

surse: excedente curente, fonduri cu destinaţie specială şi transferuri pentru cheltuieli

4 Rădulescu, Eugen, Inflaţia, marea provocare, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, pag 133.

23

de capital şi într-o mai mică masură din vânzări de active. În urma adoptarii Legii

Finanţelor Publice Locale administraţia centrală nu mai asigură transferuri pentru

cheltuieli de capital. În general, în cursul anilor ’90, investiţiile efectuate de

Administraţia Publică Locală au fost sub nivelul necesar fie şi numai pentru efectuarea

lucrărilor de înlocuire/reabilitare.

Investiţiile realizate de Administraţia Publică Locală sunt mult sub nivelul

necesar pentru a respecta cerinţele UE în ceea ce priveşte infrastructura, pentru

perioada de pre-aderare. În prezent, cea mai mare parte a infrastructurii este invechită

şi necesită un efort deosebit pentru a fi înlocuită şi modernizată. Servicii publice locale

precum alimentarea cu apa, canalizarea şi colectarea deşeurilor solide sunt furnizate în

momentul de faţă la costuri unitare mari. Din acest motiv, creşterea nivelului unor astfel

de servicii ar necesita investiţii considerabile. O parte din extinderea, înlocuirea şi

reînnoirea infrastructurii locale va trebui finanţată din bugetele locale.

Şi în ceea ce priveşte sursele de finanţare sunt anticipate schimbări profunde în

structura finanţării investiţiilor locale. Chiar şi în situatia în care veniturile

Administraţiei Publice Locale vor rămâne la un nivel constant în următorii ani, se

asşeaptă schimbări în structura veniturilor. Mai întâi, transferurile curente de la bugetul

de stat vor descreşte proporţional cu necesitatea reducerii deficitului bugetului de stat.

În al doilea rând, veniturile financiare ale Administraţiei Publice Locale, în principal

venitul din dobânda bancară, pot creşte, pe masură ce Administraţia Publică Locală va

începe să privatizeze anumite servicii şi cu condiţia ca APL să-şi poată ţine conturile la

băncile comerciale. În al treilea rând, se aşteaptă ca veniturile proprii ale APL (impozite

şi taxe) să creascş, compensând declinul transferurilor curente.

În viitor, fondurile nerambursabile acordate de UE (ISPA si SAPARD) vor fi

disponibile pentru programe de investiţii ale APL. Sume importante din aceste fonduri

se presupune că vor ajunge la Administraţia Publică Locală. Se înţelege, de asemenea,

că aceste fonduri vor finanţa partial investiţiile în utilităţile publice realizate în cadrul

parteneriatului public-privat la nivel local.

24

Partea Ofertei: Disponibilitatea si capacitatea institutiilor sectorului financiar de a credita administratia publica locala

Sectorul financiar în România este înca dominat de către bănci, în calitate de

centre ale activităţii financiare şi ale finanţării comerciale. În prezent, sectorul bancar

de stat se confruntă cu o mare criză rezultată în urma lipsei de capital şi a unui

portofoliu de împrumuturi neperformante. Este de asemenea o consecinţă a politicilor

din trecut, conform cărora băncile comerciale de stat au fost forţate să susţină financiar

un sector neperformant din economia reală. O mare prioritate pe termen scurt o

constituie masiva restructurare a acestor bănci ca şi privatizarea lor.

Sunt în total 46 banci în România, din care 4 cu capital integral de stat;

activele totale ale acestora din urma se ridică la 64% din totalul activelor sectorului

bancar. În ciuda poziţiei dominante rezultate din activele totale şi capitalul social,

profitul lor cumulat reprezintă doar 20 % din profitul realizat la nivelul intregului

sector bancar. Datorită unui portofoliu mare de împrumuturi neperformante, rezervele

lor totale pentru riscul general de credit ating un nivel semnificativ.

În prezent, doar două bănci importante cu capital majoritar de stat au fost

privatizate – Banca Română de Dezvoltare şi Banc Post. Una din băncile cu capital

majoritar de stat - Bancorex – a fost lichidată şi alte 2 se afla într-un proces masiv de

restructurare: Banca Agricolă şi Banca Comercială Română.

Pieţele de capital au fost folosite pentru a se putea tranzacţiona acţiunile

obtinute de cetăţenii români în cadrul programului de privatizare în masă, dar nu şi

pentru a atrage sume importante de capital nou.

Piaţa creditelor de stat este încă insuficient dezvoltată, cu grad de lichiditate

redus şi incomplet deschisă. Până acum, piaţa titlurilor de stat a rămas doar o piaţă

primară. Piaţa secundară pentru aceste titluri de valoare este doar la începutul

dezvoltării sale. O piaţă secundară pe deplin funcţională pentru titlurile de valoare ar

25

oferi o sursa sigura pentru finanţarea internă la preţul pieţei a datoriei guvernamentale

şi ar oferi o structură determinată de piaţă a termenelor şi a dobânzilor la titlurile de

stat. Cele mai multe bonuri de tezaur sunt emise pe 3 –6 luni, foarte puţine pe 9 luni.

Frecvenţa licitaţiilor a fost schimbată de la trimestrial la lunar.

Pe parcursul ultimilor 2 ani, datorită dobânzilor mari, băncile şi-au continuat

politica lor de a nu acorda împrumuturi, dar de această dată mai puţin din cauza scăderii

cererii de credite şi mai mult ca răspuns la structura actuală a dobânzilor la titlurile de

stat şi depozitelor la BNR, care oferă câştiguri mai mari sau mai sigure pentru bănci

decât împrumuturile către clienţi.

Garantarea creditelor

Credit5: relaţie bănească între o persoană fizică sau juridică numită creditor care

acordă unei alte persoane numită debitor, un împrumut în bani sau care vinde mărfuri /

servicii pe datorie, în general cu dobândă stabilă în funcţie de riscul pe care şi-l asumă

creditorul sau de reputaţia debitorului.

Legea Finanţelor Publice Locale prevede că “împrumuturile” pot fi garantate

cu orice sursă de venit cu excepţia transferurilor cu destinaţie specială de la bugetul

statului. Deci Administraţia Publică Locală are dreptul să garanteze cu orice alte

transferuri de la bugetul statului şi cu "veniturile din surse proprii" şi acest fapt este o

reflectare pozitivă a controlului autonom asupra acestor fonduri. Cu toate acestea, în

stadiul incipient al dezvoltării pieţei, “cotele” din veniturile la bugetul statului, alocate

conform unei formule clare şi stabile, sunt adesea preferate ca sursă de garanţie pentru

împrumutatori.

5 Kiriţescu, C.C.Dobrescu, E.M., Băncile – Mică Enciclopedie, Editura Expert, 1998

26

Desi există un potenţial risc moral ca împrumutatorii să caute în acest fel de fapt

credite municipale “cu garanţie guvernamentală”, această formă de garanţie a deschis

pentru Administraţia Publică Locală piaţa de credit, la care altfel nu ar fi avut accces, şi

le-a micşorat costurile cu dobânzile. Ar trebui luată în considerare elaborarea unei

metodologii care să permită cesionarea în favoarea împrumutatorilor a transferurilor de

la bugetul statului către unităţile administratiei locale împrumutate.

Venituri: În plus, legea stabileşte o procedură standard de garantare care

perfectează interesul creditorului pentru veniturile oferite drept garanţie şi

semnarea oricarui acord care crează o pozitie preferenţiala a creditorului în

legatură cu orice venit. Acest sistem este clar şi simplu.

Proprietatea fizică : Cu toate că Legea Finanţelor Publice nu conţine prevederi

cu privire la garantarea împrumuturilor municipale cu proprietăţi fizice,

principiile generale ale legislatiei româneşti nu interzic garantarea

împrumuturilor municipale prin ipotecarea unei proprietăţi municipale

aparţinând domeniului privat, în concordanţă cu Legea Patrimoniului.

O reorientare de la garanţii fizice către obligaţiile generale şi împrumuturi

garantate prin venituri, poate fi o precondiţie semnificativă pentru o dezvoltare

susţinută a pieţei creditului municipal , din următoarele considerente:

Pe măsură ce privatizarea continuă, proprietatea “privată” disponibilă

pentru a fi oferită drept garanţie va continua să se diminueze, mai ales

patrimoniul care este potrivit pentru transferul către sectorul privat.

Cadrul legal actual prevede o procedură de durata pentru intrarea în

posesie, ceea ce diminuează şi mai mult valoarea proprietăţii fizice

27

oferite drept garanţie colaterala. Cu toate acestea, este de menţionat

faptul că amendamentele menite să accelereze procesul de executare

silită a activelor circulante (no.99/1999) vor intra în vigoare din luna

ianuarie 2001. Cu toate acestea, procedura de intrare în posesie a

activelor fixe sau proprietăţilor imobiliare rămâne un proces de durată.

Investiţiile realizate la nivelul autorităţilor locale îşi găsesc adesea

justificarea tocmai în capacitatea unui proiect de a diminua costurile

serviciilor publice importante. Folosirea proprietăţii fizice drept garanţie

distrage atenţia de la justificarea din punct de vedere economic a

proiectului. Daca rambursarea creditului se bazează pe veniturile

generate sau economiile înregistrate în urma proiectului, atât

municipalitatea cât şi împrumutatul se vor concentra asupra costurilor

economice şi beneficiilor proiectului propus.

.

Cu toate că patrimuniul fizic este o formă de garanţie în declin, cu procedura

greoaie de intrare în posesie , este totuşi o forma de garanţie cu care băncile

împrumutatoare sunt familiarizate şi ar putea avea un rol în stadiul iniţial al

împrumuturilor oferite de bănci municipalităţilor, lăsând la o parte riscul provenit din

punerea accentului mai degrabă pe proprietăţile fizice ipotecate decât pe evaluarea

creditului. Cu toate acestea, Legea privind proprietatea publică şi regimul juridic al

acesteia, în baza căreia se stabileşte care proprietăţi anume aparţin de “domeniul

privat”, şi deci sunt eligibile pentru a fi utilizate drept garanţie, nu a fost încă

implementată de către Guvern, afectând negativ capacitatea Administraţiei Publice

Locale de a utiliza proprietăţi fizice drept garanţie.

Fondurile de rezerva: Un fond de rezerva este un instrument de finanţare

prin care se pun deoparte fonduri, de obicei din sumele împrumutului, separat de

celelalte fonduri ale municipalităţii, şi sunt utilizate numai pentru plata serviciului

datoriei în cazul în care municipalitatea va fi în imposibilitate să o facă din fondurile

curente. Într-un astfel de caz, municipalitatea trebuie ăa realimenteze Fondul de

28

rezervă într-un anumit interval de timp. Acest instrument măreşte garanţia

rambursării unui împrumut prin asigurarea unei surse de finanţare a serviciului

datoriei în cazul în care fluxul de numerar suferă disfunctionalităţi care altfel ar avea

drept rezultat o nerespectare a obligaţiilor de plată la scadenţă . Legea Finanţelor

Publice Locale nu prevede un astfel de instrument de garantare. Ar trebui avută în

vedere crearea unei astfel de competenţe pentru garantarea împrumuturilor, prin

Legea Finanţelor Publice Locale.

Garanţii Guvernamentale: Legea Finanţelor Publice Locale stipuleaza îin mod

expres faptul că nu există garanţii guvernamentale implicite pentru

împrumuturile autorităţilor locale şi prevede ca obligatorie precizarea unei

formule în acest sens în orice acord de contractare a datoriei municipale pentru

ca acesta să reprezinte o obligaţie valida şi executabilă (Art. 50). În plus, se

pare că asupra acestei chestiuni nu există confuzii printre participanţii pe piaţa

de credit. Cu toate acestea, este de remarcat faptul că din analiza documentaţiei

referitoare la un împrumut municipal real, aşa cum am discutat mai sus, reiese

că această formulă explicită de absolvire de orice răspundere a Guvernului,

cerută de lege pentru a valida contractul de împrumut, a fost omisă.

Legea Finanţelor Publice Locale prevede, de asemenea, că “guvernul poate să

garanteze împrumuturile externe municipale în conformitate cu preoederile Legii

Datoriei Publice” (articolul 55). Pe de altă parte, Legea Datoriei Publice autorizează

Guvernul să garanteze şi împrumuturile interne (articolul 27). Neincluderea în textul

Legii Finanţelor Publice a competenţei autorităţii locale de a obţine garanţii

guvernamentale la împrumuturile interne a dat naştere la confuzii. O astfel de confuzie

ar putea deveni critica în cazul în care împrumutatori externi ar dori să împrumute

municipalităţilor în valută internă, pretinzând însa şi garanţii guvernamentale.

Deoarece Legea Finanţelor Publice Locale nu interzice o astfel de garanţie şi Legea

Finanţelor Publice prevede în mod expres posiblitatea emiterii unei astfel de garanţii,

ar trebui luata în considerare clarificarea acestei probleme de către Ministerul

Finanţelor.

29

Fonduri de garantare a creditelor : Asigurarea sau garantarea privată a

împrumuturilor contractate de a fost utilizată pe scară largă în vederea

reducerii riscului creditorilor şi întăririi credibilităţii APL. Aproape jumătate din

obligaţiunile municipale emise astazi sunt asigurate de către companii private

de asigurări, în vederea efectuării la timp a plăţilor serviciului datoriei. Spre

deosebire de garanţiile guvernamentale gratuite, asigurarea privata nu crează

stimulente false de eficienţă. APL trebuie să plătească o primă de asigurare.

Garantorii au personal specializat, care evaluează riscul finanţării APL, sau al

finanţării proiectului . Cu cât este mai mare riscul, cu atât prima de asigurare

este mai mare. Cu toate acestea, nu se substituie credibilităţii financiare a APL,

căci garantul va garanta un împrumut doar daca aceasta este într-adevăr

credibilă.

Un exemplu recent de un astfel de fond de garantare este Corporaţia de

Garantare pentru Administraţiile Publice Locale (CGAPL), care a fost creată de

investitori privaţi în Filipine. O parte din capitalizarea CGAPL a fost asigurată de

investitori privaţi iar 51% este în proprietatea Asociaţiei Băncilor din Filipine. În

1999 CGAPL a emis prima garanţie a unui împrumtut acordat APL, care a fost oferit

pe piaţa privată de capital, permiţând accesul la un credit de pe piaţă care nu ar fi fost

posibil fără garanţie. CGAPL are personal specializat care analizează creditul, ajută la

structurarea instrumentelor împrumutului şi monitorizarea finanţării APL pe perioada

împrumutului.

Piaţa creditului pe termen scurt şi lung

Promovarea împrumuturilor nu este, în mod clar, un scop în sine.

Împrumuturile contractate de autorităţile locale cu scopul de a finanţa deficitul contului

curent, măresc datoriile care vor trebui plătite de viitorii contribuabili, fără a spori

productivitatea şi mijloacele de rambursare. Împrumutarea prematură, contractata

30

inainte ca autoritatea locala să îşi fi evaluat solvabilitatea sau să işi fi identificat în mod

clar prioritatile investiţionale, va duce aproape sigur la epuizarea resurselor bugetare

locale şi la mărirea riscului la nivelul sistemului fiscal.

Scopul primar al dezvoltarii pieţei creditului municipal este de a mari volumul

investiţiilor pentru susţinerea serviciilor municipale esenţiale. Într-o perioadă în care,

în întreaga ţară, autorităţile de la toate nivelele se confrunta cu constrângeri bugetare

majore, împrumuturile prudente ar putea mări capacitatea investiţională. Programele

de investiţii bine structurate conduc la realizarea unor infrastructuri necesare azi,

finanţarea datoriilor făcându-se însă mai târziu , fie din veniturilor viitoare generate

de obiectivele respective de investiţii, fie prin intermediul tarifelor percepute de la

utilizatori, fie pe baza economiilor realizate la costul de furnizare a serviciilor

respective.

31

Pentru moment, România are avantajul că nu a avut încă loc o “explozie” a

creditelor acordate administraţiilor locale. Multe alte ţări s-au confruntat întâi cu

situaţia unui numar mare de autorităţi locale cu datorii contractate, şi abia apoi s-au

trezit obligate să încerce să reconstruiască ex post facto un cadru legal care să fie

potrivit cu interesul tuturor factorilor implicaţi de a se dezvolta portofoliul de credite

sănătoase şi de a se limita practicile abuzive şi excesive. România are astfel

posibilitatea de a dezvolta întâi cadrul de reglementare, şi de fapt a făcut deja paşi

importanţi în această direcţie, anticipând dezvoltarea viitoarei pieţe. România poate, de

asemenea, să traga invăţăminte din riscurile care au aparut în alte ţări. De la cazul

Braziliei şi până la cel al Rusiei, apelarea excesiva la împrumuturi din partea

autorităţilor locale sau contractarea datoriilor în lipsa unui cadru legal adecvat (care să

clarifice probleme critice precum statutul garanţiilor sau care sunt remediile aflate la

dispoziţia creditorilor în caz de neplată din partea municipalităţilor) a mărit crizele

economice naţionale. Potenţialul benefic al unei pieţe de credit municipal aşezate pe

baze sănătoase este foarte mare, însa la fel de mare este şi riscul asociat unor

împrumuturi insuficient pregatite. Este în interesul tuturor factorilor implicati

(autorităţile locale, guvernul, băncile şi investitorii interesati de piaţa de credit

municipal) ca aspectele legate de politicile privind dezvoltarea pieţei creditului

municipal să fie bine înţelese iar cadrul legal corespunzator să fie definit înainte ca

piaţa să înceapă să funcţioneze.

Rolul primar al descentralizării fiscale şi al cadrului legislativ pentru

îmbunătăţirea credibilităţii financiare a APL. Punerea dezvoltării pieţei de credit

municipal pe agenda de priorităţi necesită în prealabil un angajament din partea

guvernului de a descentraliza segmente importante ale serviciilor publice, împreuna cu

finanţarea unor asemenea servicii şi infrastructura necesara pentru asigurarea lor. Într-

un sistem descentralizat în mod eficient, autorităţile locale vor putea alege într-o

anumită măsura tipul precum şi gradul de acoperire al serviciilor publice pe care le

asigură la nivel local. Autorităţilor locale le va reveni cel putin parţial responsabilitatea

pentru acoperirea costului furnizării serviciului la nivel local, prin impozite sau tarife.

32

Administraţiile vor trebui să finanţeze din resursele proprii cel putin o parte

din costurile de capital necesare pentru repararea sau extinderea reţelelor de

infrastructură, probabil în colaborare cu autorităţile centrale, care contribuie prin

transferuri pentru investiţii, fie prin alte forme de co-finanţare. În final, pentru ca

descentralizarea să devină realitate, autorităţile locale vor trebui să aibă o anumită

flexibilitate în ceea ce priveşte stabilirea nivelului taxelor şi impozitelor locale, astfel

încât să poată plăti pentru nivelul investiţiilor şi serviciilor pe care l-au ales. Într-un

sistem descentralizat, contribuabilii au un cuvânt important de spus în ceea ce priveşte

nivelul serviciilor publice pe care le asigura, având ţn vedere costurile asigurării

serviciului.

O piaţă a creditului municipal se potriveşte cu un sistem al finanţelor publice în

care autorităţile locale au o putere de decizie şi o responsabilitate financiara şi fiscală

semnificative.

În acest moment nu este încă suficient de clar cât de profund a fost şi va fi

procesul de descentralizare în România a APL şi nici cât de rapid se va avansa în

această directie. Este clar că o piaţă a creditului municipal trebuie văzută ca un

instrument care ajută autorităţile locale să joace un rol important în investiţiile la nivel

local. România ar face o greşeala să se grabească cu pregatirea procesului de

împrumutare al APL, fără să contruiască în acelaşi timp restul cadrului legal care

mareşte rolul APL şi sursele veniturilor acestora, în limitele disciplinei fiscale şi ale

unor constrângeri bugetare severe.

33

Oportunitatea competitiei intre imprumuturile bancare si obligatiunile

municipale.

Exista mai multe instrumente de finanţare prin credit la nivelul administraţiei

locale. .Un împrumut bancar acordat este diferit ca structura de o emisiune de

obligaţiuni municipale adresată fondurilor de pensii sau altor investitori. Cu toate

acestea, cele doua forme de credit pot servi aceluiaşi scop, al finanţării unei investiţii pe

termen mediu pentru o administraţie locala. Istoric vorbind, pentru finanţarea creditului

municipal anumite părţi ale lumii, ca de exemplu Europa de Vest, s-au bazat mult mai

mult pe împrumuturi bancare decât pe obligaţiuni vândute pe piaţa de capital , în vreme

ce alte ţări - ca SUA – s-au bazat mai mult pe obligaţiuni municipale. Există distincţii

importante între cele doua instrumente: o emisiune publica de obligaţiuni municipale

necesită publicarea unor informaţii financiare , ceea ce o face mult mult mai

transparentă decât un împrumut bancar. În cazul unui împrumut bancar, în mod normal,

informatia este dezvăluită doar creditorilor. Oricum, o ţară ca România, proaspăt

angajată pe calea dezvoltării pieţei de credit municipal, nu are nici un motiv ca prin

intermediul sistemului de legi să aleaga o formă de creditare în detrimentul celeilalte.

Acelaşi cadru legal de bază se poate şi trebuie aplicat ambelor tipuri de instrumente de

îndatorare, fără discriminare între ele. Competiţia între bănci şi piaţa obligaţiunilor

poate contribui la păstrarea costurilor de obţinere a capitalului cât mai jos posibil pentru

autorităţile locale împrumutate.

34

2.3 Supravegherea Masei Monetare

„Controlul masei monetare6 reprezintă instrumentul monetar cel mai important

pentru stoparea inflaţiei. De aceea, instrumentele pentru majorarea lichidităţilor din

circuitele economice trebuie realizate cu multă prudenţă.”

2.3.1 Emisiunea de monedă

BNR a continuat pe parcursul anului 2001 activităţile legate de asigurarea

numerarului necesar bunei desfăşurări a circulţiei băneşti, precum şi activităţile de

emisiune monetară şi cu caracter numismatic, în conformitate cu prerogativele conferite

prin lege. Astfel, în ultimul trimestru al anului 2001 au fost puse în circulaţie noile

bancnote de 100.000 lei (12noiembrie) şi 50.000 lei (14 decembrie) imprimate pe

polimer, în sistem offset. În adoua jumătate a lunii decembrie, sistemului monetar

românesc i s-a adăugat o nouă monedă metalică, cea de 5.000 lei, menită să înlocuiască

treptat bancnota cu aceeaşi valoare nominală, care urma să fie retrasă din circulaţie în

iunie 2002. Baterea monedei de 5.000 lei a adus ca noutate în design-ul monedelor

metalice forma dodecagonală. În intervalul 15 octombrie – 31 decembrie 2001 s-a

desfăşurat acţiunea de retragere din circulaţie a bancnotei cu valoarea nominală de

1.000 lei (emisiunea 1998).

Şi în anul 2001 BNR a relizat emisiuni monetare cu carcter numismatic,

punând în circulaţie medalii şi monede din aur şi argint, cu valori nominale cuprinse

între 50 şi 5.000 lei, dedicate unor aniversări istorice şi culturale:

- 1900 de ani de la primul război daco-roman (prima emisiune numismatică a

BNR cu greutate mai mică de o uncie, monedă din aur);

- 125 de ani de la naşterea sculptorului Constantin Brâncuşi (monedă din aur);

- 135 de ani de la înfiinţarea Academiei Române (medalii din argint);

6 Isarescu, Mugur, “Inflaţia şi echilibrele fundamentale ale economiei româneşti”, BNR, Caiete de studii,

nr 3 / iunie 1996.

35

- 100 de ani de la naşterea savantului Elie Carafoli şi 50 de ani de aviaţie cu reacţie

în România (set de trei monede din argint). Prin emisiunea care a marcat aceste două

evenimente, BNR a introdus un element nou, şi anume forma octogonală a pieselor

monetare, folosită curent în numismatica modernă în ţarile cu tradiţie în acest domeniu.

Programul de emisiuni monetare cu caracter numismatic pentru anul 2001 s-a

incheiat cu lansarea unui set de 4 monede din aur, cu valoarea nominală de 500 lei,

având fiecare o greutate de 6,22 gr şi formă octogonală. Această emisiune a fost

dedicată „Istoriei aurului – Tezaurul de la Pietroasa”, cunoscut şi sub numele de

„Cloşca cu puii de aur”. Banca Naţională a României a continuat şi în anul 2001 să

ofere spre vânzare numismaţilor şi altor persoane interesate seturi de monetărie

conţinând câte un specimen din fiecare monedă metalică existentă în circulaţie (având

anul de emisiune 2000), precum şi o medalie din argint dedicată aniversării a 120 de ani

de la infiinţarea băncii centrale.

Alături de asigurarea numerarului necesar circulaţiei băneşti, igienizarea

masivă a numerarului aflat în circulaţie a reprezentat, în continuare, una dintre

preocupările băncii centrale. În acest sens, prin crearea şi punerea în funcţiune (în

trimestrul III 2001) a primului Centru de procesare şi distrugere a numerarului uzat,

Banca Naţională a României a urmărit creşterea siguranţei în activitatea de verificare a

numerarului, realizarea cu maximă eficienţă a igienizării numerarului aflat în circulaţie,

eliminarea cheltuielilor neeconomicoase ocazionate de utilizarea şi întreţinerea

echipamentelor de numărat şi bandat bancnote folosite anterior (uzate fizic şi moral),

diminuarea numărului de personal aferent acestei activităţi, precum şi reducerea

progresivă a costurilor ataşate activităţii de distrugere a bancnotelor retrase din

circulaţie. În plus, utilizarea pe scară din ce în ce mai largă a cardurilor bancare a

reprezentat un argument suplimentar pentru dotarea cu utilaje moderne de procesare,

acestea necesitând bancnote de calitate, sortate corepunzător.

Centrul de procesat bancnote este primul din ţară şi totodată unul dintre cele

mai performante din Europa, având în dotare echipamente moderne de mare randament.

Echipamentele de procesat bancnote, achiziţionate de Banca Naţională a României,

asigură precizie maximă şi viteză deosebită la numărare, sortare de mare fineţe în

bancnote bune şi uzate, verificarea autenticităţii bancnotelor prin examinarea tuturor

36

elementelor de siguranţă, depistarea altor cupiri sau hârtii fără valoare intercalate în

pachetul respectiv, împachetarea bancnotelor. Mai mult, ele sunt dotate cu facilităţi de

distrugere imediată, prin tocare on-line a bancnotelor necorespunzătoare calitativ,

depistate în timpul procesării, concomitent cu prezentarea, la imprimantă, a raportului

oferit de echipament.

În baza prerogativelor conferite prin lege, pe parcursul anului 2000 Banca

Naţională a României a pus în circulaţie noi cupiuri, retrăgându-le din circulaţie pe cele

devenite improprii, şi a rechemat cupiuri deja existente, în scopul alinierii sistemului

monetar românesc la cerinţele standardelor internaţionale. Astfel, în intervalul 18

septembrie – 15 decembrie, s-au desfăşurat operaţiunile de retragere din circulaţie a

bancnotelor de 10.000 – emisiunea 1994 şi a fost pusă în circulaţie o nouă bancnotă cu

valoare nominală de 10000 realizată pe suport de polimer (începând cu data de 18

septembrie 2000).

În a doua jumătate a lunii octombrie 2000, sistemului monetar românesc i s-a

adăugat noua monedă metalică de 1000 lei, menită să inlocuiască treptat bancnota cu

aceeaşi valoare nominală ce urmează să fie retrasă din circulaţie. În aceeaşi perioadă,

pentru a prelua crşterea de numerar prognozată pentru finele anului, a fost pusă în

37

circulaţie bancnota de 500.000 lei (începând cu 23 octombrie 2000), realizată pe suport

de polimer.

2.3.2 Sistemul naţional de plăţi

Principalii participanţi la un sistem include persoane non-bancare, dar titlurile

de cont bancar (fizice şi juridice, publicul non bancar), bănci sau, intr-un sens mai larg,

toţi comerciantii cu bani reglementaţi şi supravegheaţi de o autoritate publică prin

efectul legii, care au capacitatea legală de a emite instrumente de plăti fără numerar si

au cont deschis la o casă de compensaţie şi sau la bancă centrală (sunt asimilate din

punctul de vedere al sistemului de plăţi băncilor, toţi emitenţii de mijloace de plată fără

numerar non-bancari care au însă conr deschis la o casă de compensaţie şi/sau la banca

centrală), case de compensaţii şi banca centrală (autoritatea monetară prin înscrierea in

conturile căreia transferul de proprietate exprimat in moneda locală pe care o emite

devine final şi ultim).

Instrumentele de plăţi7 se referă la fonduri transferabile care au natura care au

natura economică a pasivelor băncii centrale deţinute de piblicul non-bancar (aşa

numitele bancnote emise, de regulă, de banca centrală şi acceptate ca legal tender),

pasivele băncii centrale fată de sistemul bancar(rezervele băncilor menţinute la banca

centrală), pasivele băncile fată de publicul non-bancar (depozitele atrase) , pasivele

băncilor faţă de alte bănci (depozite atrase de la băncile corespondente / depozite

interbancare).

7 Mugur Isărescu, Sistemul Bancar în România; Evoluţii concrete; Reforma sistemului bancar şi integrarea europeană, BNR, 1996

38

Modalitaţile de transfer a fondurilor (creanţelor mijlocite de expresia lor

bănească) sunt platile cu şi fără numerar. Diagrama arată că în economiile moderne de

piaţă sistemul financiar bancar este sustinut de o structură piramidală a sistemului de

plăţi.

Băncile joacă un rol major în susţinerea sistemului de plăţi în calitatea lor de

intermediari pentru plăţi, prin faptul că deschid conturi de decontare în evidenţele lor

celor ce se angajează în activitatea economică, conturi în care, prin simple

înscrieri/înregistrări de cifre, operează descărcarea de obligaţii pecuniare (în formă

bănească) într-un mod recunoscut si controlat de societate. Pe de altă parte, sumele

încredinţate băncilor spre fructificare ori decontare constituie pentru agentii economici

titluri de creanţă de mare lichiditate, care pot fi transferate aproape imediat si au o

bonitate ori alte calitati cerute creditului, superioare în comparaţie cu creanţele asupra

instituţiilor non-bancare. Rolul de avanpost al băncii în cadrul instituţiilor financiar-

bancare în ceea ce priveşte serviciile de transfer de fonduri este un rol cheie nu numai

pentru că banca este intermediarul de plăţi fără numerar cel mai avansat şi mai calificat

pentru scurtarea fără risc a ciclului de operaţii de transfer dar şi pentru că, tocmai

pentru a scurta timpul şi a reduce riscul de neplată la maximum, banca poate, aproape

39

imediat să asocieze pentru complinirea unui serviciu de plăţi întocmai şi la timp,

serviciile sale de creditare.

Tot în diagramă se arată rolul crucial al băncii centrale în cadrul rolului

special, cheie, rezervat sistemului bancar în băncii centrale sunt, ca natura intrisecă,

libere de risc, băncile preferă să îşi descarce în final obligaţiile de plată între ele

(interbancare) prin transferul de creanţe ale băncii centrale aflate in posesia lor, chiar

dacă astfel de rezerve deţinute de bănci nu sunt purtatoare de dobândă. Banca centrală

este de asemenea preferată deoarece, în situaţie de dificultaţi financiare asociate plăţii,

are capacitatea de a acţiona ca împrumutator de ultimă instanţă pentru banca a cărei

decontare interbancară o înfaptuieşte prin conturile deschise in evidenţele sale.

Procesul de executare a unui ordin de plată de către non-bănci implică de

regulă un lanţ de instrucţiuni grupate în mesaje de plată, precum şi momente, acte şi

fapte de înregistrare a reyultatelor schimbului de informaţie între cei ce dau şi cei ce

primesc respectivele instrucţiuni.

Dintr-un punct de vedere funcţional mai rstrâns, un factor important care

influenţeazâ structura şi randamentul unui sistem de plăţi este infrastructura sa formata

din : sistemul de reglementare, sistemul informaţional, cel informatic si cel de

telecomunicaţii. În perioada contemporanâ devine un factor funcţional cheie gradul de

răspândire şi utilizare într-un sistem de plaţi a aşa numitei tehnologii informatice

(informaţion tehnology = IT) care, intr-o definire sumară, cuprinde mijloacele de

procesare a informaţiei în toate stadiile de utilitate a acesteia pentru scopul final

prestabilit. Produsul IT cel mai performant cunoscut până in prezent în domeniul

decontărilor este aşa numitul sistem de decontare brută în timp real (RTGS) prin conturi

centralizate deschise la banca centrală. Revoluţionar în concepţie, cel puţin în aceeaşi

măsură pe cât este de revoluţionar în tehnologie, un astfel de sistem presupune, în mod

ideal ca, datorită mediului creat prin folosirea IT, informaţia să circule practic fără

pauze datorate tehnologiei, până la momentul - devenit astfel imediat şi din punct de

vedere conceptual - al decontarii finale şi ultime la banca centrală. Scurta experienţă a

mediilor profesionale avută până în prezent cu RTGS demonstrează însă ambivalenţele

unei astfel de infrastructuri de mare viteză şi, practic, fără posibilităţi de reglare

40

subiectivă în interesul îndeplinirii scopurilor urmărite cu astfel de mijloace ce se pot

dovedi excesive şi deci, contraproductive8.

Automatizarea execuţiei poate intra în contradicţie cu cea a deciziei de risc

(creditarea overdraft-ului), din cauza diferenţei de risc asociat şi de viteză de realizare,

intervenţia umană riscând să facă din RTGS doar un ideal tehnologic. Tehnologia

informatică este şi un fenomen social-cultural cu impact asupra întregului climat de

afaceri al fiduciaritaţii in general.

Urmându-se misiunea legală de bancă centrală, şi BNR emite bancnote şi

monede care sunt acceptate ca monedă legală în România, având un sistem propriu

pentru conceperea şi imprimarea bancnotelor, pentru înlocuirea celor uzate sau

deteriorate, pentru detectarea falsurilor şi contrafacerilor.

Transferurile-credit presupun ca plătitorul să aibă iniţiativa de a da instrucţiuni

direct unui intermediar să transfere fonduri beneficiarului. Pentru ca o astfel de

instrucţiune sa fie acceptată şi să poată străbate mediul intermediarilor bancari, ea

trebuie condiţionată sub forma ordinului de plată, care are drept secvenţă centrală o

instrucţine în creditul contului beneficiarului la banca sa, instrucţiune cu această

semantică economică accesibilă măcar primului intermediar care o colectează de la

platitor. Dat fiind că cercul celor obligaţi trebuie să se inchidă odată cu confirmarea

primită de plătitor de la beneficiar, transferurile credit se mai numesc si operaţii de plaţi

giro (o altă explicaţie poate fi şi faptul că segmentarea transferului presupune

mandatare succesivă, gir succesiv).

8 Mugur Isărescu, Sistemul Bancar în România; Evoluţii concrete; Reforma sistemului bancar şi integrarea europeană, BNR, 1996

41

BANCA CENTRALĂ

Active- drepturi asupra băncilor

Pasive- bancnote- rezervele băncilor

Casa de compensaţie

Calculul poziţiilor de decontare interbancară

Bănci comerciale Bănci comerciale

Publicbancar

Active -numerar-rezerve banca centrala-depozite corespondenti

Pasive-depozite nonbanci-depozite corespondenţi-credite de la banca centrala

Active -numerar-rezerve banca centrala-depozite corespondenti

Pasive-depozite nonbanci-depozite corespondenţi-credite de la banca centrala

Publicbancar

Non - bănci Non - bănci

Active-numerar-depozite bancare-depozite ale băncii centrale

Active-numerar-depozite bancare-depozite ale băncii centrale

Publicbancar

Publicbancar

42

DIAGRAMA PARTICIPATIILOR LA SISTEMUL DE PLATI, FLUXURILE DE MESAJE SI FONDURILE TRANSFERATE

Giro Bancar Transfer-credit direct

Transfer-credit indirect Transfer-credit

Transferurile-debit se deosebesc de transferurile credit prin aceea că iniţierea

decontării se face de către beneficiar după autorizarea prealabilă de către plătitor.

Ordinul de transfer debit implică, de aceea, o instrucţiune de a debita (a preleva), din

debitul contului debitorului deschis la banca plătitoare indicată de acesta.

Casa de Compensatii

Banca A Banca B

Bancaplătitoare

Bancabeneficiarului

Debitor (plătitor)

Creditor (beneficiar)

Ordin deTransfer+credit

Inregistrareatransferului

43

Banca A Banca A

Banca B

Un instrument aparte de debit este şi mandatul poştal practicat încă de R.A.

Poşta Română. Valenţele de împrumut de plată fără numerar ale acestuia sunt, pe de

altă parte, mult mai restrânse deoarece este un instrument de tip propietar (are monopol

asupra lui doar un intermediar), serveşte un singur scop (evitarea trensferului

numerarului ca atare de la plătitor la beneficiar). R.A. Poşta Română execută numai

transferuri de numerar care au la bază mandatele poştale. În prezent, având în vedere

faptul că pensiile sunt plătite încă în numerar şi necesitatea de a spori numărul plăţilor

fără numerar efectuate pentru populaţie, capătă o deosebită importanţă integrarea

circuitelor poştale cu cele bancare.

Transferurile-debit sunt mai puţin riscante decât transferurile-credit într-un

mediu suficient de echipat cu intermediari financiari (în primul rând bănci) şi acolo

unde intervine, bineînteles, o politică de limitare a tranzacţiilor cu numerar. Acest

adevăr are puţine are puţine şanse de a fi considerat relativ şi, de aceea, fie că este

vorba de persoane juridice, fie de persoane fizice, instrumentele de debit sunt

majoritare astăzi atât ca volum, cât şi ca valoare în orice ţară din lume. România nu

face excepţie, dar din păcate, nu ne putem referi deocamdată decât la operaţiile

agenţilor economici şi nu la cele ale populaţiei. România are la prima vedere un grad de

bancarizare a populaţiei acceptabil, dacă am considera faptul că în medie există câte un

cont bancar pe cap de locuitor.

Plăţile electronice reprezintă probabil un salt calitativ, revoluţionar, care are

drept rezultat nu numai aşa-zisa dematerializare şi certă automatizare care, reducând

riscul erorii umane ori transmisiei către mijloace neomogene de prelucrare, măreşte

cost-eficienţa dar, probabil, mai are drept rezultat şi accesul direct, într-o perspectivă nu

prea îndepărtată, la tranzacţii cu bani privaţi ori chiar direct cu unităţi de valoare

stocabilă care nu are conotaţii monetare. O etapă intermediară către această

dezintermediere monetară este în curs de a+ţi arăta rezultatele în ţările avansate, prin

aşa – numitul cash management systems.

44

În România9, conform monitorizării ofertei de plăţi electronice efectuată de

BNR acest sistem este departe de a fi o prezenţă relevantă dar, având în vedere

experienţa istorică a ţărilor dezvoltate, apariţia şi scalarea efectelor monedei electronice

este o chestiune de cost al progresului tehnic ca atare indus din exterior, degrevat şi în

cazul ţarii noastre de costul amortizarii de reţea.

Transfer-debit

9 Mugur Isarescu, Politica monetară, stabilitatea macroeconomică şi reforma bancară în România, BNR. 1995

45

Banca Plătitoare

Banca beneficiarului

Debitor (plătitor)

Creditor (beneficiar)

2. Înregistrarea creditării

2.3.3 Dimensiunea Agregatelor Monetare

Definitie : Termenul asimilat de Sistemul Contabilitatii Nationale agregatului

monetar10 desemneaza o parte constitutiva a masei monetare si semimonetare, o parte

autonomizata prin functiile ei specifice, prin agentii specializate care sunt instrumente

de schimb si de plata, prin institutii bancar – financiare care le gestioneaza, prin

fluxurile economice reale pe care le mijlocesc.

„Inflaţia este pretutindeni şi întotdeauna un fenomen monetar şi poate fi

determinată numai de o creştere mai rapidă a cantităţii de bani decât a produţiei.11”

Agregatul monetar desemnat prin M1 reprezinta masa monetara in sens

restrans, acesta fiind format din : numerarul in circulatie (bani de hartie si moneda)

Al doilea agregat monetar M2 desemneaza masa monetara in sens larg, el

cuprinzand in plus, fata de M1, urmatoarele : depozite la vedere, aflate in conturile

bancare neoperabile prin cecuri; depozite la casele de economii; depozite pe termen

aflate in gestiunea bancilor; actiuni ale fondului de ajutor reciproc ce pot face obiectul

unor tranzactii monetare. Componenetele lui m2 (M1-M2) reprezinta disponibilitati ale

rezidentilor nonbancari gestionate de institutiile financiare.

Al treilea agregat monetar M3 cuprinde in plus fata de M2, alte plasamente

lichide pe termen scurt care nu pot fi incadrate in masa semimonetara (m2).

Componenta specifica a acestui agregat monetar (m3) este formata din : depuneri pe

termen nelimitat si bonurile de economii; depuneri si titluri de comert in monede

convertibile; bonurile de tezaur si certificatele de subscriere la imprumuturile de stat.

10 D.Ciucur, I.Nastase, C.Popescu – Economie, Ed.Economică 2001

11FRISH, Helmut, Teorii de inflaţie, Centrul Europen University Press, 1997, Editura Sedana, Timişoara,

1997.

46

Componentele m2 si m3 impreuna luate (M3-M1) formeaza lichiditatile economisite si

depunerile institutiilor bancar financiare pe termen scurt.

Al patrulea agregat monetar L cuprinde pe langa componentele lui M3,

economiile contarctuale, depozitele pe termen si diferite alte plasamente negociabile.

M1 - Moneda propriuzisa

- Depuneri la vedere

- Conturi bancare operabile prin cec la purtator

m2 (M2-M1) - Semimonedă

- Depozite la vedere neoperabile prin cec la purtator

- Depozite la casele de economii

- Depozite la termen in valută

m3 (M3-M2) - Bonuri de tezaur si certificate de subscriere la imprumuturile de

stat

- Depozite de valori mari si pe termen lung

I (L-M3) - Depozite la termen si plasamente negociate

- Depozite de valori mari si pe tremen lung

47

I (L-M3)

m3 (M3-M2)

M1

m2( M2-M1)

48

M1

M2

M3

L

2.4 BNR bancă centrală şi de emisiune

Banca Naţională este garantul stabilităţii monedei naţionale. Ea are atribuţii

aproape exclusive în emisiunea bănească, în punerea şi retragerea banilor din circulaţie.

Banca Naţională a constituit un sprijin substanţial în activitatea de organizare a

băncilor. De asemenea, pe parcursul întregii lor activităţi, băncile sunt susţinute cu

credite şi cu alte fonduri de către banca centrală.

Rezultat al gândirii economice liberale româneşti, dominate de ideea

realizării unui sistem de credit naţional puternic, Banca Naţională a României a fost

întemeiată la 11/23 aprilie 1880. Ministrul de Finanţe de atunci, Ion Câmpineanu, a

devenit primul guvernator, Eugeniu Carada - adevăratul ctitor - a condus organizarea şi

funcţionarea Imprimeriei alături de Emil Costinescu, iar Theodor Ştefănescu s-a ocupat

de organizarea contabilă a Băncii.

Pornită la drum cu un capital de 30 de milioane de lei (din care 10 milioane

capital de stat), Banca şi-a desfăşurat iniţial activitatea într-un mic spaţiu de la Creditul

Funciar Rural. La 16 decembrie 1900, statul s-a retras din asociaţia formată cu Banca

Naţională a României, aceasta devenind o simplă bancă particulară privilegiată,

drepturile guvernului trecând asupra acţionarilor. Banca primea prelungirea dreptului

de privilegiu asupra emisiunii monetare până la 31 decembrie 1920, drept prelungit

apoi până la 31 decembrie 1930.

Din cauza războiului, la 15 noiembrie 1916 Banca Naţională a fost evacuată

la Iaşi. Administraţia militară germană a sechestrat sediul şi bunurile BNR La 14

noiembrie 1916, tezaurul Băncii fusese mutat la Iaşi, iar apoi transferat în Rusia sub

paza şi garanţia guvernului rus.

La 1 decembrie 1918, Guvernul român, Banca Naţională, precum şi celelalte

instituţii centrale revin la Bucureşti. În acea grea perioadă, Banca Naţională a fost

singurul sprijin al statului în refacerea economiei distruse de război şi în unificarea

circulaţiei monetare.

49

După 1924 a avut loc reorganizarea Băncii Naţionale. Legea din 1925

prelungea privilegiul de emisiune pentru Banca Naţională pe o perioadă de 30 de ani şi

mărea capitalul de la 30 la 100 de milioane de lei. Statul a reintrat în rândul

acţionarilor.

În perioada crizei economice din anii 1929-1933, Banca a acordat credite

statului pentru echilibrarea bugetului, operaţiune continuată şi în anii următori. Treptat,

atribuţiile şi rolul Băncii în sfera financiară au crescut foarte mult, acesteia revenindu-i

dreptul de control al activităţii bancare, al circulaţiei devizelor, de elaborare a politicii

monetare şi financiare a ţării.

După preluarea puterii politice de către comunişti (6 martie 1945), guvernul

a trecut la etatizarea băncilor, lucru realizat în două etape: penetrarea Consiliului de

administraţie al Băncii Naţionale de către comunişti, la 28 noiembrie 1946, respectiv

dizolvarea şi punerea în stare de lichidare a băncilor şi instituţiilor de credit, cu excepţia

BNR şi CEC., la 11 august 1948.

Din 1990, a început anevoiosul drum al reluării de către Banca Naţională a

României a funcţiilor sale fireşti deţinute până în 1946.

Banca Naţională are multe alte atribuţii ce derivă din calitatea de bancă

centrală şi de emisiune. Astfel, ea promovează, reglementează şi supraveghează

activităţile de intermediere bancară, poate contribui la formarea veniturilor în mai mare

măsură decât orice altă instituţie sau agent economic, are un rol mai mare în activitatea

de curs valutar, este principalul partener în relaţiile financiar-valutare cu organismele

bancare intemaţionale. Banca Naţională stabileşte norme privind volumul minim al

capitalului social şi cota minimă de vărsământ în momentul subscrierii, precum şi

perioada de subscriere. Banca Naţională este singurul agent al statului desemnat să

supravegheze tranzacţiile valutare efectuate de societăţile bancare. Banca Naţională

este sesizată de către Ministerul Finanţelor şi Garda Financiară despre eventualele

nereguli de ordin fiscal comise de societăţile bancare. De asemenea, Banca Naţională,

ca bancă centrală, stabileşte reguli privind întocmirea bilanţurilor societăţilor bancare şi

contului de profit şi pierderi, precum şi ţinerea contabilităţii şi controlul acestor

50

societăţi bancare. Conducătorii societăţilor bancare răspund pentru activitatea lor

profesională şi gestionarea patrimoniului în faţa Adunării Generale a Acţionarilor şi a

Băncii Naţionale. Banca Naţională poate stabili şi alte norme profesionale şi etice

pentru calitatea şi activitatea unui conducător de bancă comercială, precum şi pentru

activitatea personalului bancar. In cazul încălcării grave a normelor de prudenţă

bancară, Banca Naţională a României poate decide, de la caz la caz, măsuri speciale de

su-praveghere şi conservare a societăţilor bancare, pentru a păstra, remedia şi restabili

poziţia financiară a respectivei bănci comerciale. Una din principalele atribuţii ale

Băncii Naţionale este menţinerea stabilităţii monedei naţionale. În acest sens, ea

elaborează studii şi analize privid moneda, creditul şi operaţiunile sistemului bancar.

Capitalul propriu al Băncii Naţionale a României apartine în întregime

statului. Fondul de rezervă al Băncii Naţionale se constituie din profitul evidenţiat în

bilanţul anual, după acoperirea altor destinaţii.

În calitatea sa de bancă de emisiune, Banca Naţională este singura instituţie

autorizată să emită bancnote şi monede metalice pe întregul cuprins al ţării. Ea

administrează direct rezerva de bancnote şi monede metalice, elaborează programul de

emisie a acestora şi asigură emisiunea regulată de bancnote şi monede metalice.

Acestea reprezintă mijloace monetare, care trebuie acceptate la valoarea nominală,

pentru plata tuturor obligaţiunilor publice şi private. Suma totală a bancnotelor şi

monedelor metalice în circulaţie este evidenţiată în contabilitatea Băncii Naţionale ca

pasiv şi nu va include bancnotele şi monedele metalice aflate în rezervă ca numerar.

Dacă numerarul emis de Banca Naţională se situează peste nivelul

rezervelor intemaţionale, diferenţa trebuie să fie acoperită prin următoarele active:

avansuri acordate de Banca Naţională a României statului şi împrumuturi

garantate de acesta;

titluri deţinute în portofoliul de investiţii al Băncii Naţionale;

active rezultate din credite acordate societăţilor bancare şi altor instituţii de

credit;

51

cecuri, cambii şi instrumente de credit pe care Banca Naţională le-a scontat sau

le deţine în portofoliu.

Cadrul juridic12 actual în care îşi desfăşară activitatea Banca Naţională a

României este structurat pe trei categorii complementare de reglementări şi anume :

1. organizarea internă a băncii

2. atribuţiile şi serviciile sale

3. operaţiunile pe care le face şi instrumente create şi folosite în relaţiile cu

alte bănci.

Banca Naţională are dreptul să resconteze efecte de comert şi bonuri de

casă, prezente în băncile comerciale, să acorde credite societăţilor bancare, să deschidă

conturi curente băncilor, să efectueze operaţiuni de încasări şi plăţi între acestea. Banca

Naţională poate asigura servicii de compensare şi decontare între bănci. De asemenea,

poate sconta dobânzi, lua în gaj sau vinde creanţe asupra statului, asupra societăţilor

bancare şi asupra altor societăţi în scopul realizării politicii monetare şi ţinând seama de

situaţia specifică a pieţei.

Banca Naţională stabileşte rata oficială a scontului, condiţiile de efectuare a

operaţiunilor de scont, precum şi rata de referinţă a băncilor. Ea cumpără, vinde sau

acceptă în gaj titluri şi alte valori şi stabileşte regimul rezervelor obligatorii şi

provizioanelor pe care o bancă este obligată să le păstreze în conturi speciale deschise

la ea.

Banca Naţională controlează şi verifică registrele, conturile şi alte do-

cumente ale băncilor şi acţionează ca împrumutător de ultimă instanţă al acestora.

In evidenţele Băncii Naţionale este ţinut şi contul curent al Trezoreriei

Statului.

Banca Naţională acţionează ca agent al statului în domeniul emisiunii

obligaţiunilor şi al altor înscrisuri de stat, vânzarea şi răscumpărarea acestora. Ea poate

12 Vasile Dedu – Gestiune ;i audit financiar, Ed.Economică, 1999

52

acorda bugetului statului împrumuturi pentru acoperirea temporară a decalajului dintre

venituri şi cheltuieli.

Banca Naţională elaborează balanţa de plăţi exteme, balanţa creanţelor şi

angajamentelor exteme, stabileşte cursurile de schimb valutar, păstrează şi gestionează

rezervele intemaţionale ale statului. Acestea pot fi concretizate în aur, active exteme,

sub forma bancnotelor şi monedelor sau a soldurilor conturilor la bănci în străinătate,

orice alte active de rezervă, cambii, cecuri şi bilete la ordin exprimate şi plătibile în

valută, bonuri de tezaur şi alte titluri emise de guveme străine sau garantate de ele.

Banca Naţională cumpără, vinde şi face alte tranzacţii cu aur, valute şi

bonuri de tezaur şi acţionează ca un agent sau corespondent pentru instituţiile financiare

interguvemamentale, bănci centrale şi guveme străine.

BNR este condusă conform Legii nr.101/1998 de un Consiliu de

administraţie, format din 9 membri aleşi de Parlamentul României la propunerea

comisiilor permanente de specialitate ale celor două Camere. Numirile se fac pe o

perioadă de 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului. Dintre cei 9 membri, 4 aparţin

direct structurii executive permanente a BNR: Guvernatorul şi cei trei Viceguvernatori

(dintre care unul este Prim-viceguvernator). Ceilalţi 5 membri nu sunt salariaţi ai BNR,

nu pot fi parlamentari şi nu pot face parte, potrivit legii, din justiţie sau din

administraţia publică, pentru evitarea oricăror situaţii de conflict de interese.

În prezent, Consiliul de administraţie este alcătuit din:

Guvernator - Prof. univ. dr. Mugur Isărescu

Prim-viceguvernator - Dr. Emil Iota Ghizari

Viceguvernator - Mihai Bogza

Viceguvernator - Dr. Cristian Popa

Membru - Prof. univ. dr. Silviu Cerna

Membru - Prof. univ. dr. Constantin Ionete

Membru - Agnes Nagy

Membru - Prof. univ. dr. Nicolae Dardac

53

Activitatea Băncii Naţionale a României a fost perfecţionată permanent, ca

urmare a schimbărilor petrecute în economie şi societate. Ca urmare a fost necesară

înlocuirea Statutului B.N.R. adoptat prin Legea nr. 34/1991 cu noul Statut adoptat prin

Legea nr. 101/1998. In acest document de mare însemnătate sunt precizate

mai riguros atribuţiile B.N.R. ca factor de stabilitate monetară şi economică. De

exemplu, mult mai precis sunt expuse atribuţiile băncii noastre centrale în realizarea

politicii valutare:

stabileşte cursul de schimb al monedei naţionale în raport cu alte valute;

înfăptuieşte politica valutară;

intervine pe piaţa valutară pentru susţinerea cursului monedei naţionale;

obligă băncile să constituie rezerve minime obligatorii pentru depozitele în

valută;

bonifică dobânzi băncilor pentru rezerve în valută;

stabileşte regimul valutar;

aplică regimul valutar;

organizează activitatea valutară pe teritoriul României;

este agent al statului în operaţiunile şi tranzacţiile valutare ale acestuia;

înfăptuieşte controlul valutar al statului;

acordă autorizaţii persoanelor juridice pentru tranzacţii valutare;

solicită şi primeşte informaţii valutare;

primeşte şi verifică documente ce atestă activitatea valutară;

ia măsuri pentru respectarea activităţii cu valute;

avizează credite în valută;

aprobă constituirea de sucursale în străinătate ale băncilor româneşti;

efectuează studii şi analize privind situaţia valutară şi stabilitatea leului în raport

cu alte valute;

achită datoria externă a statului ( în cazul epuizării altor căi);

reglementează operaţiunile cu alte active exteme şi aur;

elaborează balanţa de plăţi exteme;

stabileşte plafoane şi alte limite pentru deţinerea de active exteme; .

54

participă la stabilirea condiţiilor de îndatorare extemă;

păstrează şi gestionează rezervele intemaţionale ale statului;

dă autorizaţii pentru transferul de valută în străinătate;

monitorizează tranzacţii valutare.

BNR13 este deţinătoarea şi administratorul rezervei naţionale a ţării. Acesta

conţine rezerva de aur. Rezerva valutară (valute şi devize), disponibilităţi în DST şi

eventualele creanţe ale ţării asupra FMI.

Mult mai clare sunt stabilite şi atribuţiile Băncii Naţionale a României în

privinţa creditării băncilor:

acordă băncilor credite ce nu pot depăşi termenul de 90 de zile;

creditele să fie garantate cu titluri de stat, cambii, bilete la ordin, warante sau

recipise de depozit, depozite constituite la B.N.R.;

stabileşte condiţiile de creditare;

stabileşte nivelul maxim al ratei dobânzii la creditele acordate băncilor;

stabileşte criteriile ce trebuie îndeplinite de bănci pentru a putea solicita credite

pe baze competitive;

stabileşte plafoane de creditare şi termene de rambursare;

încasează dobânzi pentru creditele acordate băncilor;

încasează comisioane şi alte forme de acoperire a costurilor şi a riscurilor

asumate;

reglementează alte aspecte ale creditării bancare, descoperiri de cont etc.

A crescut mult preocuparea B.N.R.pentru prudenţialitatea bancară, s-a

întărit supravegherea activităţii de creditare a băncilor. B.N.R. are competenţe

exclusive in autorizarea bancilor sa desfăşoare activitate de creditare. Banca centrală

13 C Floricel – Relaţii valutare financiare internaţionale, Ed. Novicel, 2003

55

este împutemicită să emită reglementări şi să ia măsuri pentru respectarea acestora, cât

şi să aplice sancţiuni, în caz de nerespectare. De asemenea, B.N.R. controlează şi

verifică, pe baza raportărilor şi inspecţiilor, registrele conturilor şi orice alte documente

ale băncilor autorizate,

Banca Naţională a României întocmeşte buget de venituri şi cheltuieli,

bilanţ, respectă şi aplică planul de conturi, reevaluează activele şi pasivele în

conformitate cu Standardele Intemaţionale de Contabilitate (S.I.C.), repartizează profit

(80% la bugetul statului, 10% pentru participarea salariaţilor, 5% pentru fondul de

rezervă şi 5% pentru creşterea capitalului propriu).

2.5 Activitatea de autorizare, reglementare, supraveghere

2.5.1 Supravegherea Prudenţială a Băncilor

Realizarea unui sector bancar competitiv şi stabil, format din bănci care să

asigure o intermediere financiară pe criterii de eficienţă, a constituit unul dintre

principalele obiective ale activităţii de supraveghere, stabilit de BNR prin Strategia

dezvoltării pe termen mediu a sistemului bancar (elaborată pe baza Strategiei naţionale

de dezvoltare economică a României pe termen mediu). Măsurile impuse de

îndeplinirea acestui obiectiv au fost orientate cu predilecţie spre: întărirea activităţii de

supraveghere prudenţială; îmbunătăţirea procedurilor de soluţionare a situaţiei băncilor

insolvabile; spijinirea procesului de privatizare a băncilor cu capital de stat; plasarea

cooperativelor de credit sub reglementarea şi supravegherea BNR; câştigarea încrederii

56

publicului în sistemul bancar şi implicit încurajarea economisirii, prin creşterea rolului

Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar; extinderea cooperării cu alte

autorităţi de supraveghere naţionale şi străine. În acest context, progresele înregistrate

în cursul anului 2001 pe linia consolidării sistemului bancar românesc au permis

apropierea acestuia de parametrii prevăzuţi de standardele internaţionale. Principalii

indicatori economico-financiari şi de prudenţă bancară au continuat tendinţele pozitive

manifestate încă din ultima parte a anului precedent. Pe fondul acestor progrese s-a

constatat o creştere a încrederii în sistemul bancar românesc, reflectată de o majorare

semnifivativă a surselor atrase sub forma depozitelor.

Deşi performanţele de ansamblu reflectă o îmbunătăţire, practic sub toate

aspectele, sectorul bancar românesc a rămas vulnerabil la fenomenul de fraudă, chiar

dacă au fost afectate bănci cu o pondere redusă în sistem. Acest context a impus

modificarea strategiei activităţii de supraveghere, în principal în ceea ce priveşte

creşterea exigenţelor în autorizarea acţionarilor, conducătorilor şi administratorilor

băncilor, În această situaţie, activităţile desfăşurate de BNR pe linia supravegherii

bancare s-au focalizat, în principal, asupra următoarelor aspecte:

- continuarea acţiunii de asanare a sistemului bancar;

- accentuarea laturii calitative a procesului de supraveghere;

- perfecţionarea unor activităţi de sprijin indirect al supravegherii bancare.

Procesul de asanare a sistemului bancar continuă. În anul 2001, acţiunea de

asanare a sistemului bancar a vizat cu precădere două componente; pe de o parte,

reabilitarea băncilor aflate în dificultate, dar pentru care acţionarii noi sau existenţi au

reuşit să asigure resursele necesare supravieţuirii acestora, iar pe de altă parte,

eliminarea unui sistem, prin procedurile legale, a băncilor neviabile.

Procesul de restructurare a Băncii Agricole în vederea privatizării, demarat în

1997, a continuat şi în anul 2001 printr-o infuzie de capital în sumă de 3994 miliarde

lei, reprezentând titluri de stat emise de Ministerul Finanţelor Publice în baza

Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr 210/2000, precum şi prin emiterea unor titluri

de stat (în sumă de 37,7 miliarde lei, în baza Jegii nr. 578/2001 pentru aprobarea

Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 106/2001) în contrapartida unor active

57

transferate în domeniul public al statului şi în administrarea R.A. „Administraţia

Patrimoniului Protocolului de Stat”. Privatizarea acestei bănci s-a incheiat prin

vânzarea, la data de 12 aprilie 2001, a pachetului de acţiuni deţinut de stat către

consorţiul format din Raiffeisen Zentralbank Osterreich A.G. (93,13 la sută) şi Fondul

Româno-American de Investiţii (5,70 la sută). Finalizarea procesului de privatizare şi

implicit realizarea ultimei etape de majorare a capitalului social cu suma de 37 miliarde

dolari SUA, reprezentând aportul noului investitor, au contribuit la îmbunutăţirea

indicatorilor de prudenţă bancară şi incadrarea acestora în limitele reglementate.

În cazul Eurom Bank (fosta Dacia Felix) rezolvarea problemelor cu care

aceasta s-a confruntat a necesitat intervenţia excepţională a Guvernului prin emiterea

Ordonanţei de urgenţă nr. 68/18.05.2001. Consiliul de administraţie al BNR a avizat

favorabil proiectul acestei ordonanţe, în care a fost prevăzută recuperarea în anumite

condiţii a creanţelor pe care banca centrală şi CEC le aveau faţă de banca respectivă.

Prin această ordonanţă s-a obţinut stingerea pretenţiilor creditorilr prin cesionarea de

către aceştia a creanţelor deţinite către Kolal BV Amsterdam şi s-au creat premisele

revitalizării băncii printr-o capitalizare la un nivel care să asigure încadrarea indicatorilr

de prudenţă bancară în limitele reglementate.

Ca urmare a problemelor de lichiditate cu care s-a confruntat în anii anteriori,

Banca Comercială Unirea a constituit obiectul unei monitorizări speciale din partea

BNR pe tot parcursul anului 2001. Mai mult, neîncadrarea până la finele lunii mai în

limitele reglementate pentru capitalul minim social şi fondurile proprii (Normele nr.

9/2000) a condus la retragerea autorizaţiei de funcţionare a băncii conform Hotărârii

Consiliului de administraţie al BNR din data de 03.07.2001. Realizarea acestei cerinţe

prudenţiale prin acţiunea ulterioară de majorare a capitalului social, efectuată de noii

investitori străini, a determinat admiterea de către Curtea Supremă de Justiţie (Decizia

nr. 3969/30.11.2001) a contestaţei Băncii unirea împotriva hatărârii BNR şi implicit

reluarea activităţii sale ca bancă; BNR a continuat totuşi să menţină unele restricţii

datorită incertitudinilor referitoare la situaţia acţionariatului.

58

Situaţia specială înregistrată la Casa de Economii şi Consemnaţiuni ca

urmare a semnaării contractului de fidejusiune/cauţiune cu SOV Invest SA în

decembrie 1999 şi a demersului întreprins ulterior în instanţă de către bancă şi

Ministerul Finanţelor Publice pentru contatarea nulităţii absolute a acestuia (apel

respins la data de 25 octombrie

2000) a impus găsirea unor soluţii de urgenţă. În acest sens, în a doua jumătate a anului

2001, prin emiterea Legii nr. 333/4 iulie 2001, a fost stabilit cadrul juridic pentru

reglementarea unor transferuri între CEC şi Oficiul pentru Recuperarea Creanţelor

Bancare (transformat ulterior în Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare). În

baza legii menţionate, această instituţie a preluat fără plată toate drepturile şi obligaţiile

Casei de Economii şi Consemnaţiuni rezultate din actele juridice încheiate de aceasta

cu FNI şi/sau cu societatea SOV Invest. Acest demers legislativ a înlăturat ameninţarea

potenţială creată de evntualele obligaţii de CEC de a achita plata fraudelor comise la

FNI şi a permis continuarea programului convenit cu Uniunea Europeană pentru

implementarea planului de restructurare a băncii în vederea pregătirii pentru privatizare.

Pe tot parcursul anului 2001, BNR a continuat, în colaborare cu autorităţile

române şi cele turceşti, eforturile de rezolvare a problemelor Băncii Turco-Române.

Criza economică a redus însă în mod semnificativ posibilităţile de acţiune a autorităţilor

din Turcia, precum şi interesul investitorilor privaţi din această ţară pentru preluarea

băncii. În absenţa unorevoluţii favorabile, după epuizarea tuturor posibilităţilor de

revitalizare sau vânzare a băncii, în baza hotărârii din 30.04.2002 Consiliului de

administraţie al BNR a retras autorizaţia de funcţionare a băncii în cauză şi a depus

sesizarea instanţei în vederea declanşării procedurii falimentului.

Acţiunile de control desfăşurate de BNR la Banca Română de Scont au

evidenţiat abateri grave de la disciplina bancară şi o politică neprudenţială în

administrarea fondurilor şi a surselor atrase, ceea ce a condus la dispunerea unor

sancţiuni şi stabilirea unor măsuri speciale. Având în devere deficienţele constatate de

echipele de supraveghere din BNR, precum şi imposibilitatea băncii de a realiza rezerva

minimă obligatorie, Consiliul de administraţie al BNR a dispus instituirea supravegherii

speciale pe o perioadă de până la 60 de zile (începând din 02.07.2001), prelungită apoi

până la termenul maxim de 120 de zile. Ulterior, pentru a limita potenţialul efect

59

negativ asupra sistemului bancar, Consiliul de administraţie al BNR a hotărât instituirea

regimului de decontare specială. O nouă acţiune de control începută în decembrie 2001

a descoperit fraude deosebit de grave comise de preşedintele băncii cu complicitatea

unei părţi importante a personalului şi a unora dintre clienţii băncii, fapt care a

impiedicat depistarea lor anteriară. În aceste condiţii, începând cu 03.01.2002, BNR a

instituit administrarea specială şi retras calitatea de conducător preşedintelui băncii.

Constatările consemnate în raportul administratorului special au stat la baza deciziei

Consiliului de administraţie al BNR din data de 28.02.2002 de retragere a

autorizaţiei de funcţionare a băncii şi de sesizare a instanţei în vederea declanşării

60

falimentului. La data de 16.04.2002 instanţa a admis cererea şi a dispus începerea

procedurii de faliment. Cu scopul de a reduce pericolul proliferării fraudelor în sistemul

bancar, BNR s-a implicat direct în clarificarea mecanismului de fraude, în identificarea

persoanelor vinovate şi furnizarea de probe instituţiilor abilitate în instrumentarea

cazului BRS. De asemenea, pentru prevenirea unor situaţii similare, Banca Naţională a

României a intervenit în direcţia îmbunătăţirii reglementărilor privind activitatea

bancară, prin stabilirea unor criterii de ordin calitativ în autorizarea conducătorilor,

administratorilor băncilor, precum şi a unor standarde de cunoaştere a clientelei.

Un caz aparte l-a consituit Banca de Investiţii şi Dezvoltare care, pe fondul

unor suspiciuni privind acţionarul majoritar (semnalate Parchetului încă din 2000), a

fost în mod special monitarizată de către BNR. Numărul mare al acţiunilor de control

desfăşurate la sediul băncii a diminuat posibilităţile de fraudă; cu toate acestea,

conducerea băncii a efectuat o serie de operaţiuni care, într-un interval foarte scurt, au

deteriorat semnificativ situaţia financiară a băncii, Întrucât situaţia creată ameninţa să

conducă rapid banca spre faliment, BNR a limitat operaţiunile băncii (11.01.2002) şi a

retras autorizaţiile acordate conducerii executate (11.03.2002), semnalând totodată

Poliţiei aspectele care intrau sub incidenţa Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea,

descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. În condiţiile în care credibilitatea şi

viabilitatea băncii au fost puternic afectate de acţiunile conducerii acesteia şi de

percepţia publică negativă privind acţionarul semnificativ, adunarea generală a

acţionarilor a hotărât dizolvarea (lichidarea) voluntară a băncii în baza Legii nr.

31/1990 (07.03.2002), fapt ce a atras decizia Consiliului de administraţie al BNR de

retragere a autorizaţiei de funcţionare (29.03.2002). Deşi cele două bănci au deţinut o

pondere scăzută în ansamblul sistemului bancar (circa 0,3 la sută din activul agregat),

impactul psihologic în rândul publicului a fost semnificativ. Cu toate acestea, reacţia

promptă şi transparenţa BNR faţă de opinia publică au contracarat efectele negative

asupra volumului depozitelor atrase de sistemul bancar de la populaţie, acesta

menţinându-se pe un trend ascendent.

O categorie aparte, prin situaţia incertă datorată tergiversării proceselor

declanşate în justiţie, a constituit Banca Columna, a cărei autorizaţie a fost retrasă la

61

data de 28.07.2000, ca urmare a gravelor încălcări ale legislaţiei şi ale reglementărilor

bancare în vigoare. Hotărârea a fost contestată de bancă la Curtea Supremă de Justiţie,

însă procesul de judecare a contestaţiei a fost suspendat până la soluţionarea dosarului

având ca obiect cererea băncii de anulare a raportului de examinare care a stat la baza

ridicării autorizaţiei de funcţionare.

Perfecţionarea Sistemului Uniform de Rating Bancar – CAAMPL prin

completarea acestuia cu două componente (Calitatea acţionarului şi Managementului),

esenţiale în stabilirea profilului de risc al băncilor, a politicilor şi strategiilor de

dezvoltare, în îndeplinirea cerinţelor prudenţiale. De asemenea, evaluarea componentei

„lichiditate” a fost îmbunătăţită prin introducerea, începând cu luna iulie 2001, a unui

nou indicator determinat ca raport între lichiditatea efectivă şi cea necesară.

Metodologia de calcul al acestuia permite monitorizarea lichidităţii pe fiecare bandă de

scadenţă a elementelor de activ şi pasiv, realizându-se astfel armonizarea cu principiile

de la Basel. Sistemul de rating bancar utilizat de BNR este supus unui proces continuu

de perfecţionare impus de o multitudine de factori, cei mai mulţi fiind legaţi de modul

în care evoluează economia naţională, piaţa bancară în special, precum şi modificările

aduse reglementărilor bancare în vederea armonizării legislaţiei naţionale cu standarde

internaţionale.

Menţinerea unui contact permanent cu comunitatea bancară prin

organizarea de întâlniri periodice cu conducerea şi principalii acţionari ai băncilor,

reprezentanţi ai auditorilor independenţi, precum şi Asociaţia Română a Băncilor.

Băncile care au reclamat contacte mult mai frecvente în ultima parte a anului 2001 au

fost cele care s-au confruntat cu o serie de dificultăţi (Banca Turco-Română, Eurom

Bank, Banca Comercială Unirea, Banca Română de Scont, Banca de Investiţii şi

Dezvoltare). Aceste întâlniri au avut ca scop evaluarea strategiilor proprii de dezvoltare,

respectiv de redresare, şi a modului în care băncile au respectat măsurile şi sancţiunile

impuse de banca centrală, precum şi recomandările făcute de conducerea acesteia.

Utilizarea unui astfel de mijloc de supraveghere este necesară îndeosebi în remedierea

62

într-o fază incipientă a aspectelor negative semnalate în activitatea de supraveghere on

şi off site.

Suplimentarea programului anual de inspecţie cu numeroase acţiuni

având tematică specială sau delanşate în urma unor sesizări. Începând cu anul 2000,

cicilul inspecţiilor desfăşurate la sediul băncilor s-a redus la un an ca urmare a

redimensionării resurselor de personal alocate activităţii de supraveghere. În consecinţă,

întregul portofoliu de bănci a constituit, în cursul anului 2001, subiectul acţiunilor de

examinare on siteMembru - Dr. Nicuşor Ruiu

.

Creşterea exigenţei în verifivarea şi sancţionarea băncilor, materializată

prin transmiterea unui număr de 67 de scrisori de atenţionare şi observatorii (care au

vizat, în principal, poziţia valutară, modificări în situaţia băncilor, limitarea riscului de

credit, calculul fondurilor proprii, al activului net, rezervele minime obligatorii,

capitalul minim reeglementat), precum şi aplicarea de sancţiuni şi adoptarea altor

măsuri în cazul a 19 bănci şi 5 sucursale ale băncilor străine, acolo ende gravitatea

problemelor a impus acest lucru.

Intensificarea cooperării cu autorităţile de supraveghere din ţara de

origine a capitalului investit, prin încheierea de acorduri privind schimbul de

informaţii din domeniul supravegherii. Prin semnarea unor astfel de acorduri se

realizează alinierea la prevederile Directivei 2000/12/EC de asigurare a unui cadru care

să stabilească condiţiile optime schimbului de informaţii în vederea îndeplinirii

atribuţiilor de supraveghere, cu respectarea confidenţialităţii informaţiilor primite.

Acţiunea de negociere a fost demarată la sfârşitul anului 2000, până în prezent fiind

semnate acorduri de cooperare cu Banca Naţională a Moldovei, Agenţia de

Reglementare şi supraveghere din Turcia ăi Banca Centrală din Cipru; negocieri cu alte

autorităţi de supraveghere străine de află în curs de desfăşurare.

63

Accentuarea colaborării cu autorităţi de supraveghere din ţară

resposabile cu supravegherea celorlalte segmente ale sistemului financiar, respectiv

sectorul valorilor mobiliare, al burselor de valori şi al asigurărilor.

2.5.2 Autorizarea băncilor, a organizaţiilor cooperatiste de

credit

A. Autorizarea băncilor

Strategia pe termen lung a Băncii Naţionale a României în domeniul

autorizarii bancare vizează atragerea de investitori puternici, cu experienţă în domeniu,

care să contribuie – prin gestionarea prudentă a resurselor şi protejarea intereselor

clienţilor – la consolidarea sistemului bancar şi la creşterea credibilitaţii acestuia.

În anul 2001 Banca naţională a româniei a analizat cererile de autorizare a

două bănci, persoane juridice române. Una dintre cereri a fost aprobată în cursul anului

2002, în timp ce cealaltă a fost respinsă încă din prima fază a procesului de autorizare

(cea de autorizare a constituirii), documentaţia prezentată nerepectând prevederile legii

nr. 58/1998 – Legea bancară, cu modificările şi completările ultrrioare, normele emise

în aplicarea acesteia, precum şi alte prevederi legale aplicabile.

B. Autorizarea organizaţiilot cooperatiste de credit

64

Noul cadru legislativ al funcţionării cooperativelor de credit în a doua parte

a anului 2000 prin intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.

97/2000, modificată şi completată prin ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.

272/2000, care a abrogat prevederile referitoare la cooperaţia de credit existente în

Legea nr. 106/1996. modificările au fost aprobate în aprilie 2002 prin Legea nr.

200/2000. Noile prevederi legale conferă Băncuu Naţionale a României atribuţii pe

linia reglementării, autorizarii şi supravegherii organizaţiilor cooperatiste de credit.

În conformitate cu dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.

97/2000, procesul de autorizare a organizaţiilor de credit cuprinde trei etape, şi anume :

- avizul prealabil de constituire sau, dupa caz, de reorfanizare a reţelei ;

- aprobarea constituirii colective sau, după caz, a reorganizării reţelei ;

- autorizarea funcţionării casei centrale şi a cooperativelor de credit afiliate la

aceasta.

În cadrul acestei activităţi de autorizare, demarate în anul 2001, Banca

Naţională a primit cereri din partea a zece reţele cooperatiste de credit, respectiv Aurora

Română, Creditul Românesc, Star Petroşani, Creditcoop, Concordia Română, Pontica

Bucureşti, Minerva, Familia, Millenium BPR şi Creditul Popular.

În urma finalizării primei etape a procesului de autorizare a organizaţiilor

cooperatiste de credit care au hotărât să funcţioneze în cadrul unor reţele, Banca

Naţională a României a acordat preavizul de constituire/reorganizare unui numar de

cinci reţele cooperatiste, respectiv Aurora Română, Creditul Românesc, Creditcoop,

Concordia Română şi Creditul Popular, cuprinzând 987 de organizaţii ale cooperaţiei

de credit.

Totodată, Banca Naţională a României a respins cererea de avizare prealabilă

de constituire/reorganizare în cazul a cinci reţele cooperatiste de credit, respectiv star

Petroşani, pontica Bucureşti, Minerva, Familia şi Millenium BPR (constituită pe

65

structura Băncii Populare Române). Dintre cele cinci reţele cooperatiste cărora BNR le-

a acordat avizul prealabil de constituire, au primit aprobarea colectivă de reorganizare a

reţelei numai patru, solicitarea depusă de Creditul Popular fiind respinsă.

Procesul de autorizare a continuat şi în anul 2002, cea de-a treia etapă

urmând a fi parcursă până în luna septembrie. Abia după încheierea acestei ultime etape

– emiterea autorizaţiilor de funcţionare – organizaţiile cooperatiste de credit vor intra

sub supravegherea BNR. În ceea ce priveşte prerogativele de supraveghere ale BNR,

acestea include supravegherea pe baze consolidate a organizaţiilor cooperatiste de

credit din cadrul unei reţele şi supravegherea directă a cooperativeloe de credit

autorizate, însă casele centrale sunt raspunzătoare de suptavegherea individuală a

activităţii fiecărei cooperative afiliate.

Referitor la garantarea depozitelor, dipoziţiile legale stabilesc că

organizaţiile cooperatiste de credit au acces la schema de garantare numai după

eliberarea de către BNR a autorizaţiei de funcţionare şi numai în condiţiile achitării

obligaţiilor referitoare la plata contribuţiilor datorate Fondului de garantare a

depozitelor în sistemul bancar. Fondul va asigura plăţile către beneficiari de

compensaţii numai falimentului casei centrale.

2.5.3 Reglementarea activităţii băncilor

Una dintre preocupărilor permanente ale Băncii Naţionale a României în

domeniul reglementării este alinierea cadrului legislativ din domeniul bancar la

prevederile directivelor comunitare şi la standardele internaţionale.

Acţiunile întreprinse ăn acest sens în anul 2002 au vizat elaborarea unor acte

normative menite să asigure îndeplinirea obiectivelor generale stabilite prin Strategia

dezvoltării pe termen mediu a sistemului bancar (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului

nr. 136/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 101/1998 privind statutul

Băncii Naţionale a României, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 137/2001 pentru

modificarea şi completarea Legii nr. 58/1998 – Legea bancară, Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 138/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 83/1998 privind

66

procedura falimentului băncilor) şi actualizarea şi completarea cadrului de reglementare

în domeniul prudenţial şi contabil.

Legea privind activitatea bancară14 statuează faptul că BNR asigură supravegherea

activităţii tuturor societăţilor bancare, iar acestea se pot constitui şi funcţiona numai pe

baza autorizaţiei eliberate de Banca Naţională.

Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 136/2001 a fost asigurată preluarea

cerinţelor Comitetului de la Basel referitoare la crearea cadrului legal care să permită

colaborarea Băncii Naţionale a României pe linia activităţii de supraveghere cu

autorităţile competente din ţară şi din străinătate. Astfel, pentru a facilita schimbul de

informaţii cu aceste autorităţi, au fost relaxate prevederile la păstrarea secretului bancar.

Totodată, au fost create premisele pentru alinierea la standardele

internaţionale a dispoziţiilor privind protecţia supraveghetorului. Ordonanţa de urgenţă

a Guvernului nr. 137/2001 a impus o exigenţă sporită în ceea ce priveşte autorizarea

conducătorilor, admonistratorilor şi acţionarilor băncilor prin introducerea unor cerinţe

mai stricte pentru accesul la funcţiile de conducere şi a conferit băncii centrale

competenţa de a determina grupurile de persoane care practică o politică comună faţă

de bancă. De asemenea, au fost incluse prevederi referitoare la obligativitatea aprobării

de către banca naţională a României a administratorilor şi la introducera unor cerinţe de

ordin calitativ pentru acţionarii semnificativi.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2001 a extins sfera de aplicabilitate

a Legii nr. 83/1998 privind procedura falimentului bancar asupra organizaţiilor

cooperativei de credit şi revizuit procedurile de eliminare din sistem a băncilor-

problemă.

Pentru a asigura o mai bună protecţie a deponenţilor şi pentru a reduce riscul de

contaminare, noile prevederi oferă posibilitatea declanşării procedurii falimentului unei

bănci insolvabile înainte ca aceasta să înregistreze patrimoniu net negativ şi scurtează

timpul necesar eliminării dinsistem a unei astfel de bănci. De asemenea, având în

vedere faptul că Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar este cel mai mare

14 C Floricel – Relaţii valutare financiare internaţionale, Ed. Novicel, 2003

67

creditor al instituţiilor de credit în faliment, au fost introduse prevederi prin care acesta

devine, de regulă, lichidatorul entităţilor repective.

Totodată, Banca Naţională a României a emis reglementări prudenţiale care

asimilează standardele internaţionale în domeniu şi asigură armonizarea cu directivele

comunitare:

- Normele nr. 1/2001 privind lichidarea băncilor (modificate prin Normele nr.

3/2001), prin care a fost reglementată metodologia de calcul al indicatorului de

lichiditate pe baza scadenţelor reziduale ale elementelor de activ, pasiv şi

extrabilanţiere;

- Normele nr. 4/2001 privind supravegherea poziţiilor valutare ale băncilor, care

au introdus ca elemente de noutate impunerea de limite pentru fiecare valută şi

calcularea poziţiei valutare totale prin metoda short-hand.

Au fost emise o serie de reglementări şi în domeniul contabil, cele mai

importante fiind : reglementările contabile armonizate cu Directiva nr. 86/635/CEE şi

cu Standardele Internaţionale de Contabilitate aplicabile instituţiilor de credit, aprobate

prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice şi Băncii naţionale a României nr.

1982/5/08.10.2001.

Priorităţi pe termen scurt în domeniul reglementării bancare este continuarea

transpunerii directivelor comunitare. În acest sens, în perioada 2001-2002 BNR au avut

în vedere:

- elaborarea reglementărilor contabile prudenţiale privind nivelul rezervei

minime obligatorii şi sistemele de plăţi şi compensări pentru organizaţiile cooperatiste

de credit;

- amendarea normelor existente privind autorizarea şi modificările în situaţia

băncilor pentru a creşte exigenţele privitoare la calitatea managementului şi

acţionariatului băncilor, precum şi reglementările existente privind clasificarea

creditelor, în vederea lărgirii categoriilor de active supuse provizionării;

68

- emiterea de noi reglementări privind supravegherea poziţiilor valutare ale

băncilor, norme prudenţiale în domeniul instrumentelor financiare derivate, norme

privind managementul activelor şi pasivelor instituţiilor de credit, precum şi norme care

să prevadă cerinţele minime pentru procedurile de control intern la nivelul instituţiilor

de credit;

- continuarea procesului de armonizare în domeniul contabil prin: emiterea de

reglementări referitoare la consolidarea conturilor şi contabilizarea instrumentelor

financiare la termen, elaborarea reglementărilor pentru armonizarea legislaţiei contabile

cu Standardele Internaţionale de Contabilitate (IAS), până la sfârşitul anului 2001.

Totodată în cursul anului 2001 vor fi elaborate şi norme contabile aplicabile

organizaţiilor cooperatiste de credit.

De asemenea, se intenţionează introducerea supravegherii consolidate a

institiţiilor financiare, precum şi îmbunătpţirea mediului de cooperare între autorităţile

de supraveghere competente.

Totodată, vor fi amendate şi reglementările existente în domeniul plăţilor.

România beneficiază de asistenţă PHARE pentru omplementarea Proiectului privind

Sistemul de Plăţi Interbancar, care include: Sistemul de Decontare Brută în Timp Real

(RTGS), Csa de Compensaţii Automată (ACH), Sistemul Electronic de Înregistrare,

Compensare şi Decontare a Operaţiunilor cu Titluri de Stat şi Sistemul de Rezervă

(Back-up System).

2.5.4 Alte activităţi în domeniul de reglementare şi

autorizare

În domeniul pieţei titlurilor de stat. În anul 2001 a fost publicat

Regulamentul privind operaţiunile cu titluri de stat în formă dematerializată, aprobat în

baza Ordinului nr. 875/21.05.2001 emis de Ministerul Finanţelor Publice, Banca

Naţională a României şi Comisia Naţională a valorilor Mobiliare, modificările şi

completările ulterioare. Întrucât acest regulament nu a intrat în vigoare în anul 2001,

autorizarea/reautorizarea băncilor în calitate de intermediari pe piaţa titlurilor de stat s-a

69

efectuat, în continuare, în conformitate cu prevederile Regulamentului nr. 2/1997.

Banca Naţională a României a autorizat/reautorizat un numar de 8 bănci în calitate de

intermediari pe piaţa titlurilor de stat : Naţional Bank of Greece – sucursala Bucureşti,

Commercial bank of Greece (România), Banca pentru Mică Industrie şi Liberă

Iniţiativă (Mindbank), Egnatia bank (România), Banca Comercială Carpatica,

Volksbank România, Banca de Investiţii şi dezvoltare (BID), Banca di Roma –

sucursala Bucureşti.

În domeniul instrumentelor de plată fără numerar şi al sistemelor de plăţi. În

conformitate cu prevederile regulamentelor Băncii Naţionale a României nr. 1/1995

privind principiile şi organizarea avizării tehnice a sistemeloe de plăţi şi decontări fără

numerar şi nr. 6/1995 privind principiile şi organizarea plăţilor cu card de către

societăţile bancare, 14 bănci au fost autorizate să emită carduri denominate în monedă

naţională şi/sau în valută convertibilă : Banc Post, Banca Comercială „Ion Ţiriac”,

Banca Agricolă – Raiffeisen, Banca Română de Scont, Banca Românească, Banca

Comercială Română, Banca Transilvania, ING bank – sucursala Bucureşti, Banca

Română pentru Dezvoltare, ABN AMRO Bank România, Alpha Bank România,

Piraeus Bank România, Volksbank România, HVB Bank România. De asemenea 11

bănci au fost autorizate să pună în circulaţie instrumente de plată cu acces la distanţă de

tipul internet-banking, home-banking sau phone-banking: Demirbank România, Banca

Română pentru Relansare Economică (Libra Bank), HVB Bank România, Banca

Comercială „Ion Ţiriac”, Citibank România, Egnatia Bank România, piraeus Bank

România, volksbank România, Banca de Credit şi Dezvoltare „Romexterra”, Banc Post,

Banca Agricolă-Raiffeisen. Totodată, Banca Naţională a României a instrumentat

solicitările de autorizare ale băncilor din România referitoare la punerea în circulaţie a

altor instrumente de plată fără numerar, cum ar fi cecurile, ordinele de plată şi ordinele

de plată pentru trezorerie, autorizând şi luând în evidenţă tirajele acestor instrumente.

În domeniul valutar. O componentă însemnată a activităţii au autorizare a fost

cea în domeniul valutar. Astfel, în conformitate cu prevederile Regulamentului nr. 3/23

decembrie 1997 privind efectuarea operaţiunilor valutare, cu modificările ulterioare, ale

Normelor NRV1-NRV9, parte integrală din acest regulament, precum şi alte prevederi

70

legale în domeni, la Banca Naţională a României au fost instrumentate următoarele

solicitări de autorizare formulate de persoane fizice şi juridice :

- pentru case de schimb valutar (106);

- pentru credite financiare pe termen scurt acordate de nerezidenţi rezidenţilor (552);

- pentru operaţiuni de capital reprezentând ieşiri din capital (190);

- pentru operaţiuni valutare între rezidenţi în baza art. 20 din regulamentul valutar (70);

- pentru avize de închidere Declaraţii de Încasare Valutară (40);

- pentru deschideri şi funcţionări de conturi ale rezidenţilor în străinătate (244);

- alte solicitări de atibuire cod statistic pentru puncte de schimb valutar, modificări de

autorizaţii, alte probleme legate de aplicarea precederilor regulamentului valutar.

Strategia dezvoltării pe termen mediu a sistemului bancar. Pe baza strategiei

naţionale de dezvoltare economică pe tremen mediu, BNR a elaborat Strategia

dezvoltării pe termen mediu a ssitemului bancar care, pornind de la situaţia actuală şi de

la evoluţiile recente înregistrate în structura acestuia, stabileşte obiectivele dezvoltării

pe termen mediu şi măsurile care se impun în vederea realizării acestora.

Obiectivele generale stabilite de strategie se referă, în general, la :

1. Crearea unui sector format din bănci puternice, capabile să asigure o intermediere

financiară pe criterii de eficienţă. Realizarea acestui obiectiv presupune luarea de

măsuri corespunzătoare, orientate spre :

- redimensionarea sectorului bancar;

- îmbunătăţirea procedurilor de soluţionare a sitiţiei băncilor insolvabile;

- întărirea activitpţii de supraveghere prudenţială;

- finalizarea procesului de privatizare a băncilor cu capital de stat;

- aducerea cooperativelor de credit sub reglementarea şi supravegherea BNR;

71

- câştigarea încrederii publicului în ssitemul bancar şi, implicit, încurajarea

economisirii, prin creşterea rolului Fondului de garantare a depozitelor în sistemul

bancar;

- întărirea cooperării cu alte autorităţi de supraveghere naţionale şi străine.

2. Diversificarea şi creşterea calităţii serviciilor financiar-bancare. Acest obiectiv

urmăreşte, în principal :

- integrarea serviciilor bancare cu cele furnizate de operatorii de piaţă financiară;

- crearea condiţiilor pentru dezvoltarea unor produse şi servicii în concordanţă cu

cerinţele pieţei şi pentru implementarea de produse şi servicii moderne de tipul

instumentelor hibride de finanţare, instrumenetelor financiare derivate, serviciilor de

tipul e-banking.

3. Creştera competitivităţii sistemului bancar. În acest sens, se vor urmări :

- dezvoltarea pieţelor pe care operează băncile (monetară, valutară, de capital);

- creşterea autonomiei Băncii Naţionale a României în calitate de autoritate de

reglementare şi supraveghere;

- eliminarea oricăror tratamente discriminatorii existente în cadrul sectorului

bancar.

.

72

CAPITOLUL III

POLITICA MONETARĂ ŞI DE CREDIT ÎN

ROMÂNIA

3.1 Tendinţe de piaţă

3.1.1 Evoluţia indicatorilor macroeconomici

Priorităţile politicii econopmice a Guvernului format ăn urma alegerilor din

noiembrie 2000 au vizat stimularea creşterii economice, concomitent cu reducerea

accentuată a ratei inflaţiei, ambele obiective privite în contextul pregătirii României

pentru aderarea la Uniunea Europeană. Mediul economic internaţional, relativ favorabil

în prima jumaătate a anului, s-a deteriorat treptat, o dată cu decelerarea creşterii

principalelor economii ale lumii.

Majoritatea obiectivelor programului economic pe anul 2001 au fost atinse,

în unele cazuri înregistrându-se chiar rezultate superioare:

73

- creşterea PIB, estimată iniţial la 4,1 procente şi revizuită ulterior la 4,5 procente,

a atins nivelul de 5,3 la sută, unul dintre cele mai inalte ritmuri de creştere consemnate

în ţările candidate la aderarea la Uniunea Europeană,

- reducerea la 25 la sută a ratei inflaţiei (decembrie/decembrie), exprimată prin

preţurile de consum, s-a dovedit a fi un obiectiv prea ambiţios, fiind revizuit în cursul

anului la 29 la sută. Nivelul efectiv realizat (30,3 la sută), chiar dacă uşor superior

ţintei, reflectă consolidarea procesului de dezinflaţie, ritmul de creştere a preţurilor în

anul 2001 fiind cu peste 25 la sută mai mic decât în cel anterior. Acest ritm pare

consistent cu viteza de ajustare a sectorului real al economiei,

- deficitul bugetului general consolidat a fost de 3,3 la sută din PIB, situându-se

sub nivelul ţintei revizuite (3,5la sută) şi sub obiectivul stabilit iniţial (3,7 la sută),

- deficitul contului curent al balanţei de plăţi a atins 5,8 la sută din PIB, sub

nivelul programat de 6 la sută,

- rezervele internaţionale ale statului s-au apropiat de 4,9 miliarde de dolari,

rezultat superior ţintei de 4,6 miliarde dolari SUA fixate iniţial;

- rata şomajului a scăzut de la 10,5 la sută (în decembrie 2000) la 8,6 procente

(în decemdrie 2001), îndeplinindu-se astfel obiectivul reducerii acestui indicator sub

nivelul de 10 la sută.

Politica economică a trebuit să facă faţă unei duble provocări în anul 2000. Pe

plan intern era necesară întreruperea trendului negativ din anii anteriori şi reluarea

creşterii economice pe baze sănătoase, sustenabile, insoţită de o reducere semnificativă

a ratei inflaţiei. Pe plan extern se urmărea o consolidare a performanţelor favorabile din

anul 1999, în sensul menţinerii deficitului contului curent sub 4 procente din PIB şi

creşterii rezervelor internaţionale oficiale, în efortul de recâştigare a încrederii mediilor

de afaceri externe şi de revenire pe pieţele private de capital. Toate aceste obiective

urmau a fi relizate într-un mediu intern supus constrângerilor inevitabile ale unui an

electoral, care introduceau distorsiuni în mix-ul de politici macroeconomice.

Pe ansamblu, rezultatele obţinute în anul 2000 pot fi considerate bune.

Creşterea PIB, de 1,6 procente, a survenit după trei ani de scădere consecutive. Rata

inflaţiei, de 40,7 la sută, chiar dacă departe de obiectivul iniţial propus, s-a situat cu

peste 14 puncte procentuale sub cea a anului precedent, în condiţiile unor şocuri

74

interne şi externr nefavorabile. Atât deficitul bugetul general consolidat cât şi deficitul

contului curent s-au cifrat la 3,7 procente din PIB. Rezerva internaţională a BNR a

crescut până la 3,4 miliarde dolari şi România a reintrat, după mai bine de trei ani, pe

piaţa privată de capital, prin două emisiuni de obligaţiuni, în valoare de 150 milioane

euro fiecare. Rata şomajului a evoluat şi ea pozitiv, de la 11,8 la sută în decembrie 1999

la 10,5 la sutş în decembrie 2000.

Coordonarea politicilor monetar-valutară şi fiscală a condus la reducerea în

termeni nominali a creditului guvernamental net cu 13,2 procente (pe seama fondurilor

extrabugetare şi a emisiunii de euroobligaţiuni), a pemis creşterea cu aproape 58 la sută

a activelor externe nete ale BNR şi scăderea semnificativă a ratei medii reale a dobânzii

la titlurile de stat lansate în anul 2000, de la 16,6 procente în anul precedent la 8,1

procente. Politica salarială nu a afectat major echilibrele macroeconomice, deşi

particularităţile anului electoral i s-au imprimat o notă ambiguă. Procesul de privatizare

şi restructurare a evoluat în acelaşi ritm lent ca şi în anii anteriori, avănd o contribuţie

insuficientă la îmbunătăţirea climatului economic.

Contul curent al balanţei de plăţi a înregistrat de-a lungul anului 2000

modificări de sezonalitate şi structură. Astfel, spre deosebire de anul 2000, în care

acumularea deficitului extern a fost mai rapidă în partea a doua a anului, în anul 2001

nivelul înregistrat după primele cinci luni (1197 milioane dolari) depăşea deja 7

procente din PIB. Din punct de vedere al structurii soldului contului curent, au avut

accentuarea influenţei balanţei comerciale şi atenuarea celei exercitate de deficitele

înregistrate la poziţiile servicii şi venituri. Accentuarea dezechilibrului balanţei

comerciale (2969 milioane dolari, faţă de 1684 milioane dolari ăn anul precedent) a fost

parţial compensată de majorarea excedentului transferurilor curente (1143 milioane

dolari faţă de 860 milione dolari în anul 2000).

75

O combinaţie de factori favorabili, între care o politică prudentă de curs de

schimb, un an agricol bun şi un preţ al petrolului scăzut, a permis menţinerea sub

contril a deficitului extern în următoarele luni, acesta nedepăşind la finele lunii

septembrie 1378 milioane dolari SUA (sub 5 procente din PIB în termeni anualizaţi).

Totuşi, conjunctura nefavorabilă, accentuatş în ultimul trimestru al anului de atentate

teroriste din SUA din 11 septembrie 2001, a condus la agravarea deficitului de cont

curent, care a atins la sfârşitul anului 2317 milioane dolari SUA .

76

În pofida majorării deficitului de cont curent (negiciată, de altfel, cu Fondul

Monetar Internaţional), acesta nu a ridicat probleme de finanţare, volumul influxurilor

de capital permiţând chiar creşterea substanţială (cu 1,4 miliarde dolari SUA) a

rezelvelor valutare oficiale.

Rata şomajului a scăzut în cursul anului 2001, de la maximum de 10,7

procente (în lunile ianuarie şi februarie) la un minimum de 7,7 procente (în octombrie),

înregistrând aopi o uşoară creştere sezonieră, până lanivelul de 8,6 la sută. Pe fondul

revigorării economiei, numărul de salariaţi s-a majorat cu 2,2 procente (în decembrie

2001 faţă de decembrie 2000). Pe principalele ramuri de activitate, s-au constatat

reducerea numărului de salariaţi din industrie (cu un procent) şi din agricultură (cu 10

procente) şi majorarea celui din servicii şi activităţi bugetare.

3.1.2 Evoluţia economică internaţională

Anul 2000 a marcat o evoluţie deosebit de dinamică a economiei mondiale.

Creşterea economică s-a accelerat, iar şomajul a scăzut. În contextul adâncirii

globalizării, comerţul internaţional s-a intensificat, înregistrând un ritm de două ori mai

ridicat decât în anul precedent. În pofida creşteri preţului ţiţeiului, rata medie a inflaţiei

a scăzut uşor pe plan mondial comparativ cu cea din anul anterior, în principal ca

urmare a politicilor monetare, fiscale.

Creşterea preţului petrolului în cea mai mare parte a anului a condus însă la

încetinirea creşterii economice în semestrul al doilea. La aceasta a contribuit şi evoluţia

pieţelor financiare. Scăderea cursului acţiunilor a avut op influenţă nefavorabilă asupra

consumatorilor şi a determinat diminuarea cererii. Finanţarea întreprinderilor s-a

realizat cu mai multă dificultate şi a fost mai costisitoare, în condiţiile în care băncile

şi-au reevaluat riscurile şi au majorat ecartul dintre dobânzile active in funcţie de

bonitatea debitorilor. Evoluţia descendentă a preţurilor materiilor prime a avut

consecinţe negative asupra ţărilor exportatoare, cele mai multe fiind ţări în curs de

dezvoltare şi în tranziţie, ale căror venituri s-au redus. Ca şi în anii precedenţi,

economia mondială a continuat să fie afectată de unele tensiuni şi chiar crize (scăderea

77

preţurilor acţiunilor la burse – de exemplu, indicele NASDAQ a fost cu peste 50 la sută

mai scăzut în decembrie decât în martie 2000; deteriorarea condiţiilor de finanţare

pentru ţările emergente, ca urmare a creşterii dobânzilor, crizele din Argentina şi

Turcia).

PIB a crescut pe plan mondial cu 4,8 la sută, faţă de 3,5 la sută în anul

precednt. Ritmul de creştere economică s-a accelerat în SUA şi în ţările UE. Economia

Japoniei a evoluat ascendent în prima parte a anului, deşi nu se poate încă afirma că a

ieşit din recesiune, Ţările în curs de dezvoltare şi ţările în tranziţie la economia de piaţă

au înregistrat ritmuri de creştere mai rapide decât ţările dezvoltate, în medie de 5,8 la

sută.

În SUA, PIB a crescut în anul 2000 cu circa 5 la sută, ritm superior celui

înregistrat în anul 1999. Creşterea economică s-a încetinit în a doua parte a anului (1 la

sută în ultimul trimestru), sub influenţa scumpirii petrolilui, înăspririi condiţiilor

monetare, aprecierii dolarului şi scăderii acţiunilor la bursă.

În Japonia PIB a crscut în 2000cu 1,7 la sută faţă de anul precedent. Creşterea

s-a produs practic în primul trimestru al anului, ca urmare a unor factori sezonieri;

cererea internă de consum s-a menţinut la un nivel scăzut pe pracursul anului, iar cea

pentru investiţii a crscut cu circa 4,5 la sută, după scăderea din 1999. Creditul bancar a

continuat să se reducă.

Ţările UE au înregistrat cel mai ridicat ritm de creştere economică din ultimul

deceniu. Investiţiile au sporit cu 6,7 la sută, în timp ce consumul populaţiei s-a majorat

cu 2,6 la sută, mai lent decât în anul precedent. Investiţiile au crescut mai rapid în

Germania şi Italia. Majorarea exporturilor, cu peste 11 la sută, susţinută şi de

deprecierea euro, a impulsionat de asemenea creşterea economică în zona euro. PIB a

crescut pe ansamblul Uniunii Europene, ca şi în zona euro, cu 3,4 la sută.

78

Cu toate presiunile induse de creşterea preţului petrolului pe parcursul celei

mai mari părţi a anului 2000, rata medie a inflaţiei a scăzut uşor pe plan mondial (3,1

la sută) comparativ cu anul anterior, ca urmare a reducerii dependenţei de consumul de

petrol în numeroase ţări ale lumii, a politicilor monetare şi fiscale restrictive, limitării

creşterii salariilor, precumşi scăderii preţurilor celorlalte materii prime.

Datorită activităţii susţinute în anul 2000, şomajul a scăzut în majoritatea

ţărilor lumii. În ţările dezvoltate, rata şomajului s-a situat în medie la 5,9 la sută, nivel

inferior celui înregistrat în ultimii ani. Evoluîia favorabilă a economiei SUA a condus la

reducerea ratei şomajului de la 4,2 la sută în 1999 la 4,0 la sută în anul 2000. În Japonia

rata şomajului s-a menţinut la 4,7 la sută. În UE, aceasta a scăzut de la 9,1 la sută la 8,2

la sută, iar în zona euro de la 9,9 la sută la 9,0 la sută. Somjul rămâne foarte ridicat în

Spania, Grecia, Italia, deşi în aceste ţări rata şomajului a scăzut puternic în anul 2000.

Noul mileniu a debutat cu o încetinire accentuată a ritmului de creştere a

economiei mondiale. În a doua parte a anului 2001, economiile unor ţări dezvoltate au

intrat în recesiune, iar atentatele din 11 septembrie din Statele Unite au agravat această

situaţie, fiind mai pregnant resimţite în unelee sectoare (transporturi aeriene, turism

etc.). Conjunctura mai puţin favorabilă a economiei reale a determinat creşterea

ponderii creditelor neperformante, cu efecte negative asupra sistemului financiar bancar

din numeroase ţări ale lumii – atât dezvoltate (SUA, Germani, Japonia etc.), cât şi ţări

emergente (Turcia, Argentina etc). După evoluţia deosebit de dinamică din anul

precedent, volumul comerţului internaţional cu bunuri şi servicii s-a restrâns. Rata

inflaţiei pe plan mondial a continuat să scadă uşor comparativ cu anul anterior, în

principal datorită diminuaării preţului la ţiţei şi la alte materii prime şi temperării

presiunilor salariale, în timp ce în multe ţări ale lumii politicile economice au fost mai

acomodative decât în anul precedent, dovedind flexibilitate în adaptarea la condiţii

diferite. Economiile din Asia şi America Latină au fost afectate de crize şi în anul 2001,

pe fondul trenării reformelor financiare şi a celor structurale şi al deteriorăroo poziţiilor

fiscale. Decât în ţările dezvoltate principala problemă o constituie îmbătrânirea

79

populaţiei, pentru ţările în curs de dezvoltate creşterea producţiei, în vederea ridicării

nivelului de trai, reprezintă punctul nevralgic.

PIB în 2001 a crescut pe plan mondial cu 2,5 la sută, comparativ cu 4,7 la sută

în anul precedent. Ritmul de creştere a PIB/locuitor a fost de circa 1,2 la sută. Creşterea

economică a marcat o încetinire evidentă în SUA şi în ţările Uniunii Europene, iar

economia Japoniei a înregistart o nouă scădere. Ţările în curs de dezvoltare şi cele în

tranziţie la economia de piaţă au realizat ritmuri medii de creştere de 4 la sută şi

respectiv 5 la sută, mai reduse decât în anul anterior.

În SUA, PIB a crescut în anul 2001 cu circa 1,2 la sută, ritm de trei ori mai

redus decât cel înregistrat în anul anterior. Recesiunea economică din semstrul II 2001

a contribuit la creşterea ratei şomajului de la 4 la sută îna nul 2000 la 4,8 în anul 2001.

În Japonia, PIB a consemnat un declin de 0,4 la sută faţă de anul precedent. La

această evoluţie nefavorabilă au contribuit atât factori interni (în principal diminuarea

consumului, generată de creşterea şomajului şi de restrângerea investiţiilor în partea a

doua a anului), cât şi factorii externi (restrângerea cererii pe plan mondial). Persistenţa

problemelor structurale din sistemul bancar a agravat această situaţie. Agenţia pentru

Servicii Financiare a înăsprit în cursul anului 2001 condiţiile de clasificare a creditelor

şi a încercat să stimuleze capitalizarea băncilor şi creditarea economiei, dar rezultatele

nu s-au situat la nivelul aşteptărilor.

Încetinirea creşterii economice în Uniunea Europeană a fost resimţită din a doua

jumătate a anului 2000. În anul 2001, PIB a crescut cu 1,7 la sută pe ansamblul UE şi

cu 1,5 la sută în zona euro. Toate ţările din zonă au înregistrat pierderi de ritm – în

primul rând Germania, cu un ritm annual de numai 0,6 la sută (3 la sută în 2000), dar şi

Franţa (2 la sută, comparativ cu 3,6 la sută în 2000) şi Italia (1,8 la sută, faţă de 2,9 la

sută);

80

Ţările candidate la Uniunea Europeană şi-au ameliorat în general poziţia

externă pe parcursul anului 2001, deficitul de cont curent cumulat al acestora

reprezentând 2,9 la sută din PIB, comparativ cu 5,2 la sută în anul anterior. Dacă se

exclude Turcia, care a obţinut în anul 2001 un surplus de cont curent de 1,4 la sută din

PIB.

În 2001, reducerea ritmului activităţii economice şi a preţurilor petrolului şo

principalelor materii prime a favorizat o uşoară scădere a ratei inflaţiei pe plan mondial,

chiar în condiţiile relaxării politicilor monetare şi fiscale.

În SUA, rata inflaţiei a scăzut de la 3,4 la sută în 2000 la 2,8 la sută în 2001, iar

în Uniunea Europeană a crescut uşor, de la 2,3 la sută la 2,6 la sută. În zona euro rata

inflaţiei a fost de 2,6 la sută, faţă de 2,4 la sută cu un an în urmă. În Japonia, deflaţia a

continuat şi în 2001, preţurile scăzând în medie cu 0,7 la sută. Rata Inflaţiei a crscut în

medie de la 1,8 la sută în 2000 la 2,5 la sută în 2001 în ţările în curs de dezvoltare din

Asia şi s-a redus de la 8,1 la sută la 6,4 la sută în ţările din America Latină.

În ţările candidate la aderarea la Uniunea Europeană rata medie a inflaţie a

scăzut de la 24,7 la sută în 2000 la 21,1 la sută în 2001. Dacă de exclude Turcia (cu o

rată de 54,4 la sută, apropiată de cea din anul precedent), rata medie a inflaţiei a fost de

9,7 la sută, comparativ cu 13,1 la sută în anul 2000. Ţările baltice au înregistrat o rată

medie a inflţiei de 2,7 la sută (2,2 la sută în 2000), în timp ce în Europa Centrală ritmul

mediu de creştere a preţurilor de consum a fost de 6,2 la sută (8,9 la sută în anul

precedent).

Ca urmare a activităţii economice mai puţin susţinute, şomajul a crescut uşor în

ţările dezvoltate, situîndu-se în medie la 6 la sută. În SUA, rata şomajului s-a majorat

de la 4 la sută în 2000 la 4,8 la sută în 2001, iar Japonia a atins 5 la sută, nivel

neobişnuit de ridicat pentru această ţară. În uniunea Europeană însă, rata şomajului a

scăzut de la 8,2 la sută la 7,7 la sută, iar în zona euro, de la 8,8 la sută la 8,3 la sută.

Şomajul se menţine ridicat în Spania (13 la sută), Grecia (10,9 la sută), Italia (9,5 la

sută), Finlanda(9,2 la sută), Franţa (9 la sută) şi Germania (7,9 la sută).

81

Spre deosebire de anii precedenţi, politica monetară a vizat, în general,

revigorarea economiei, în contextul în care preşurile petrolului şi ale materiilor prime

au creat mai puţine presiuni inflaţioniste. În consecinţă, ratele dobânzii au prezentat pe

parcursul anului o tendinţă de reducere. Atât FED, cât şi Banca Centrală Europeană au

diminuat treptat dobânzile, încercând să stimuleze cererea. Rata dobânzii LIBOR la

depozitele în dolari pe termen de 6 luni s-a situat în medie la un nivel de 3,7 la sută, iar

cea aferentă depozitelor în euro a scăzut de la 4,6 la sută la 4,1 la sută. Rata dobânăii la

depozitele în yeni s-a menţinut practic la nivelul anului precedent (0,2 la sută în 2001

faţă de 0,3 la sută în 2000).

Politicile fiscale au fost în majoritatea ţărilor mai puţin restrictive decât în anii

anteriori ca urmare a schimbării presiunilor inflaţioniste. În consecinţă, ponderea

deficitului bugetar în PIB a prezentat o tendinţă de creştere, principalele 7 ţări

industrializate (G-7) înregistrând în anul 2001 un deficit bugetar de circa 1,7 la sută din

PIB, faţă de un nivel de numai 0,3 la sută în anul precedent. Excedentele bugetare au

înregistrat numai Regatul Unit (0,4 la sută din PIB), Canada (2,4 la sută) şi SUA (0,1 la

sută). Germania, care în ultimii ani şi-a redus constant deficitul bugetar, a înregistart în

2001 a deteriorare semnificativă a poziţiei fiscale: 2,7 la sută din PIB, aproape de limita

de 3 la sută stabilită prin Pactul de Creştere şi Stabilitate. Japonia a menţinut un deficit

ridicat (8,5 la sută din PIB). Deficitul bugetar a crescut în Italia (la 1,4 la sută) şi a

rămas practic neschimbat în Franţa (1,4 la sută). Dintre ţările zonei euro, o deteriorare

82

importantă a poziţiei fiscale a înregistart şi Portugalia (3 la sută din PIB, faţă de 1,5 la

sută în 2000).

3.1.3 Evoluţia economiei naţionale

Se observă continuarea procesului de relansare economică; în ultimii ani

creşterea produsului intern brut a fost amplă decât ân anul precedent, realizările

depăşind chiar obiectivul stabilit iniţial, iar rata inflaţiei s-a situat cu 10,4 puncte

procentuale sub nivelul anului 2000, fiind cea mai scăzută valoarea din ultimii 12 ani.

Cererea agregată, ritmurile anuale de creştere înregistrate de principalele sale

componente – consumul final şi acumularea de capital fix – fiind cele mai mari şi

echilibrate din ultimii cinci ani. Oferta, la rândul său, a crescut, performanţele din toate

sectoarelr de provenienţă a resurselor produsului intern brut fiind superioare celor

obţinute în anul precedent.

De-a lungul întregului an, creşterea economică a fost susţinută de cererea

internă; satisfacerea acesteia s-a făcut însă cu preţul unui import net care s-a ridicat la

peste 8 procente din produsul intern brut

În anul 2000 au fost înregistrate progrese în majoriztatea domeniilor

economice. Deşi efortul de redresare a fost îngreunat de efectele unor şocuri interne şi

internaţionale, produsul intern brut a crescut, inflaţia a fost cea mai scăzută din ultimii

trei ani în pofida depăşirii ţintei iniţial stabilite, iar şomajul s-a restrâns.

De-a lungul întregului an principalul factor care a contribuit la creşterea

economică a fost exportul, în semestrul al doilea fiind susţinută de cererea internă (în

special de reluarea procesului investiţional).

Restructurarea şi privatizarea au continuat să se afle în atenţia autorităţilor,

deşi anul 2000 a fost unul electoral, marcat de tensiuni sindicale şi de transferul de

putere impus de rezultatele alegerilor din luna noiembrie.

Procesul de restructurare a vizat practic toate sectoarele economiei, priorităţile

fiind industria, agricultura şi sistemul bancar.

În industrie au fost restructurate şi pregătite pentru privatizare întreprinderile

producătoare de mijloace de transport, metalurgie şi sectorul construcţiilor metalice şi

83

produselor din metal. Pe baza programelor aplicate, în anul 2000 au fost privatizate 387

societăţi comerciale din industria prelucrătoare, între care 24 de întreprinderi mari,

capitalul social vândut depăşind 4.424 miliarde lei. La sfârşitul anului se afla într-un

stadiu avansat de restructurare combinatul SIDEX Galaţi în vederea privatizării.

În agricultură au continuat eforturile de reducere a pierderilor provocate de

societăţi neprofitabile, recurgându-se, ca şi în anul anterior, chiar la proceduri de

lichidare judiciară; restructurate în prealabil, 166 de societăţi agricole viabile (de

dimensiuni mici şi mijlocii) au fost privatizate în anul 2000, capitalul social vândut

însumând peste 262 miliarde lei.

În sectorul bancar restructurarea a continuat la Banca Comercială română şi

la Banca agricolă, pregătirea acestora pentru privatizare fiind principalul obiectiv al

programelor aplicate; la sfârşitul anului, negocierile pentru privatizarea Băncii Agicole

se aflau într-un stadiu avansat, urmând a se finaliza la începutul anului 2001. în

perioada de referinţă, în atenţia autorităţilor s-a aflat, de asemenea, aducerea

cooperativelor de credit sub reglementarea şi supravegherea băncii centrale.

Procesul de restructurare a avut loc şi în domeniul serviciilor sociale în

cadrul cărora se distinge sectorul public de ocrotire a sănătăţii şi invăţământului;

reforma asigurărilor de sănătate a fost practic, incheiată, iar domeniul asigurărilor

sociale, intrarea în vigoare a noului sistem a rămas condiţionată doar de data de aplicare

a noii legi a pensiilor, stabişită pentru primăvara anului 2001.

84

În ceea ce priveşte privatizarea, autorităţile au avut în atenţie în special

industria, care continuă să fie singura ramură a economiei dominată de proprietatea de

stat, progresele au fost înregistrate şi în comerţ (289 de societăţi privatizate), în sectorul

de transport şi depozitare (150 de socităţi privatizate) şi construcţii )113 societăţi). Pe

ansamblu economiei în anul 2000 au fost privatizate 1341 intreprinderi din portofoliu

FPS, capitalul social vândut fiind de peste 6.289 miliarde de lei.

În majoritatea privatizărilor finalizate în anul 2000 a fost implicat capital

românesc; investitorii străini au fost interesaţi de 38 întreprinderi, în mare parte

societăţi industriale mijlocii şi mari, capitalul social cumpărat de aceştia însumând

1.623 miliarde lei; pe ţări de provenienţă, cele mai mari achiziţii au fost făcute de către

85

investitorii din Olanda (aproape 643 miliarde lei), SUA (aproape 329 miliarde lei) şi

Norvegia (aproape 136 miliarde lei).

Metoda cea mai utilizată pentru privatizarea societăţilor mici şi mijlocii a fost

în anul 2000 licitaţia; în cazul întrprinderilor mari au predominat negocierile, adesea

fiind folosite şi transferurile de proprietate realizate prin BVB şi RASDAQ.

La sfârşitul anului 2000 în portofoliu FPS (format din societăţi comerciale

neprivatizate, precum şi din participaţiile statului la unităţi privatizate) se aflau 8476

societăţi comerciale cu un capital social de 83.280 miliarde lei, privatizat în proporţie

de 64,3 la sută; din acestea, pentru 1.444 societăţi comerciale, cu un capital gestionat de

aproape 30 mii miliarde lei, statul deţinea poziţia de acţionar majoritar.

Privatizarea regiilor autonome şi a companiilor naţionale aflate în patrimoniu

ministerelor, în mojoritate întreprinderi cu poziţie monopolistă pe piaţă, implică

procese pregătitoare complexe şi de mai lungă durată.

Restructurarea şi privatizarea întreprinderilor aflate în patrimoniu statului s-au

numărat printre priorităţile programului economic pentru anul 2001. S-a acţionat atât în

societăţile cu capital social gestionat de Autoritatea pentru Privatizarea şi

Administrarea Participaţiilor Statului, cât şi în acea parte a patrimoniului public

admistrat de ministerele economice (ministerele industriilor, finanţelor, transporturilor,

agriculturii şi alimentaţiei etc.).

86

Atenţia autorităţilor îndeosebi asupra relizării obiectivelor incluse în trei

mari programe de restructurare-privatizare elaborate cu asistenţa organismelor

internaţionale.

Programul PSAL I, negociat de Guvernul României cu Banca Mondială în

iunie 1999, cuprinde patru direcţii de acţiune în vederea accelerării procesului de

restructurare şi privatizare: restructurarea sectorului bancar (ajunsă practic în faza

finală, o dată cu privatizarea Băncii Agricole şi cu stadiul avansat de pregătire pentru

privatizare în care se găseşte Banca comercială Română); privatizarea societăţilor

comerciale cu capital majoritar de stat; îmbunătăţirea mediului de afaceri; atenuarea

costurilor sociale ale reformei. Programul vizează 62 de societăţi comerciale industriale

(în majoritate întreprinderi constructoare de maşini, utilaje şi echipamente), care au

ajuns deja în faze avansate de restrtucturare şi pregătire, în unele cazuri privatizarea

fiind chiar realizată.

87

Programul PSAl II, negociat în anul 2001 cu reprezentanţii Băncii Mondiale şi

conceput ca un program de accelerare a restructurării, include pe lângă detalii privind

finanţarea proiectelor incluse în PSAL I şi o nouă componentă, respectiv un nou lot de

10 societăţi comerciale care urmează să fie restructurate cu asistenţa unor firme de

consultanţă specializate, precum şi un grup de alte 10 societăţi a căror privatizare se va

realiza cu nasistenţă din partea unor bănci internaţionale de investiţii. Până la sfârşitul

anului 2001, primele etape ale programului au fost deja parcurse (definitivarea listei

întreprinderilor, elaborarea documentaţiei de porezentare pentru fiecare dintre

societăţile nominalizate, preselecţia consultanţilor, întocmirea documentaţiei de

licitaţie).

Programul RICOP de rstructurare a întreprinderilor şi reconversie

profesională, finanţat de Comisia Europeană, are ca obiective diminuarea consecinţelor

rezulate din aplicarea măsurilor de disponibilizare a personalului excedentar şi

promovarea iniţiativelor de ocupare a forţei de muncă, dar şi încurajarea activităţilor

economice care conduc la creare de noi locuri de muncă. Pentru fiecare din cele 60 de

societăţi incluse în programul RICOP au fost elaborate programe punctuale de

restructurare, aflate în diferite stadii de implementare.

88

Procesul de restructurare a continuat şi în domeniul serviciilor publice în

cadrul cărora s-au dsitins reforma armatei (care are drept obiectiv principal aducerea

sectorului de apărare la standardele care să permită româniei integrarea în structurile

NATO), cea din administraţie (materializată în măsuri de descentarlizare şi eficientizare

a serviciilor administraţiei publice) şi cea din învăţământ; în domeniul asigurărilor

sociale, reforma a fost în bună parte încheiată o dată cu intrarea în vigoare a noii legi a

pensiilor la 1 aprilie 2001.

Punerea în preactică a măsurilor cuprinse în programele de restructurare a

fucut posibilă privatizarea a 127 de societăţi comerciale şi a creat premise pentru

reducerea în viitor a stocului de arierate şi a pierderilor (numai SIDEX Galaţi, cea mai

mare societate din România, privatizată în anul 2001, înregistrase la sfârşitul anului

2000 o pierdere de peste 5.694 miliarde lei, reprezentând peste 88 la sută din totalul

pierderilor societăţilor neprofitabile aflşate în restructurare); acţiunea a dus la

disponibilizarea a circa 34.500 salariaţi.

Cea mai mare parte a capitalului vândut (98 la sută) este concentrată în 19

societăţi comerciale mari, constituind patrimoniul a 108 întreprinderi mici şi mijlocii.

Rezultatele înregistrate în anul 2001 pe linia privatizarii au fost modeste, încasările

obţinute din privatizările APAPS (3.456 miliarde lei) fiind inferioare realizărilor anului

anterior, deşi Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului a

vândut în anul 2001 circa 33 la sută din capitalul social aflat în portofoliul său la

începutul anului, reprezentând aproape 9.823 miliarde lei.

În cazul societăţilor mari, transferul de proprietate s-a făcut prin negocieri

directe, capiatlul social astfel vândut însumând aproape 9.672 miliarde lei; în cazul

societăţilor mici şi mijlocii, privatizarea s-a realizat prin metoda licitaţiei şi pe piaţa de

capital.

Principalele societăţi comerciale privatizate în perioada alalizată au fost SIDEX

Galţi, Banca Agricolă, Rafo Oneşti, Rotec Buzău, Hidromecanica Braşov, Optica

89

timişoara, Argeşeana Piteşti, Tehnofrig Cluj-Napoca, Navigaţia Fluvială Română

Drobeta-Turnu Severin. De asemenea vu fost aprobate strategiile de privatizare în cazul

altor două mari societăţi – Banca Comercială Română şi ALRO Slatina.

De la declanşarea privatizării şi până la sfârşitul anului 2001 statul a vândut 34

la sută din patrimoniul său prin autoritatea de privatizare (APAPS), prin societăţi de

investiţii financiare (SIF) şi prin procesul de privatizare în masă; circa 10 procente din

patrimoniul statului, reprezentând întreprinderi din portofoliu Autorităţii pentru

Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, programele de restructurare şi

privatizare sunt în curs de aplicare; pentru restul societîţilor comerciale care constituie

patrimoniul statului, respectiv regii autonome, societăţi şi companii naţionale, în

majoritate monopoluri din domeniul utilităţilor publice (energie termică, electricitate,

gaze naturale, transfer feroviar), privatizarea implică procese pregătitoare complexe şi

de lungă durată.

3.1.4 Evoluţia pieţelor financiare

Pieţele financiare au cunoscut în 2001 a relativă ameliorare. Eficienţa acestora

a sporit semnificativ, deşi nu au fost înregistrate performanţe la fel de natabile şi din

punct de vedere al adâncimii lor; de asemenea, gradul de interconectare între

segmentele pieţelor financiare a crscut, excepţie făcând piaţa de capital. Astfel, ăn

2001, pieţele financiare au contribuit în mare măsură la distribuirea lichidităţii în

economie şi au asigurat o mai bună transmisie a impulsurilor politicii monetare.

În cursul anului 2000, activitatea pieţelor financiare a fost în general calmă, în

contextul persistenţei excesului de lichiditate pe piaţa monetară şi al unei oferte

excedentare pe piaţa valutară. Cu excepţia pieţei de capital, care nu a reuşit să ajungă la

un nivel de maturitate corespunzător unei economii de piaţă, gradul de integrare a pieţei

financiare a sporit; operatorii au devenit tot mai sensibili la caracterul şi intensitatea

semnalelor băncii centrale şi ale Ministerului Finanţelor, penalizând prin operaţiunile

90

derulate fie prin inconsecvenţa, fie caracterul conflictual al unora dintre acţiunile celor

două instituţii.

A Piaţa monetară

Funţionarea pieţei monetare interbancare a cunoscut o relativă ameliorare în

anul 2000, în special la nivelul parametrilor săi calitativi; evoluţia lipsită de tensiuni şi

de fluctuaţii majore a acestora a avut ca premise favorabile :

- degrevarea pieţei de acţiunea celor două bănci cu capital de stat, a căror

cerere de lichiditate a distorsionat funţionarea ei în anii anteriori;

- relativa însănătoşire a sistemului bancar şi creşterea gradului de asimilare a

principiilor pieţei la nivelul acestuia;

- manifestarea unui excedent cvasipermanent de ofertă pe piaţa valutară, care

a inhibat tendinţele speculative pe acest segment de tranzacţionare;

- aplicarea noului Regulament al operaţiunilor de piaţă monetară, prin care s-

a realizat o creştere a transparenţei şi a predictibilităţii operaţiunilor desfăşurate de

banca centrală.

Contextul în care a evoluat piaţa monetară în anul 2001 a fost marcat şi de :

- consolidarea stabilităţii sistemului bancar şi în primul rănd a celui bancar;

- funcţionarea relativ calmă a pieţei valutare, pe fondul excedentului de valută

şi al temperării anticipaţiilor privind deprecierea leului faţă de dolarul SUA;

- amplificarea excesului structural de lichiditate din sistemul bancar;

- majorarea plasamentelor realizate de publicul nebancar în titluri de stat;

Volumul tranzacţiilor interbănci a înregistrat a comprimare în termeni reali, ca

urmare a creşterii excedentului de lichiditate de care au dispus aproape în permanenţă

băncile. Astfel, din perspectiva volumului mediu de lichiditate tranzacţionat zilnic,

segmentul interbănci al pieţei nu şi-a amplificat în 2001 rolul în alocarea resurselor în

economie.

Parametrii calitativi la care Ministerul Finanţelor a reuşit să mobilizeze

volumul necesar de resurse au devenit în perioada ianuarie-iulie tot mai favorabili

91

autorităţii publice, ratele medii lunare ale dobânzilor la emisiunile noi de titluri de stat

coborând în decursul a şapte luni cu circa 32 de puncte procentuale. Consecvenţa

mişcării descendente a beneficiat de suportul unui control monetar relativ relaxat,

precum şi de un volum important de resurse atrase de la publicul nebancar.

Reconsiderarea conduitei politicii monetare în semestrul al doilea a marcat un punct de

inflexiune şi în evoluţiile acestei pieţe; începând cu luna august, ratele dobânzilor

emisiunilor de titluri de stat s-au repoziţionat pe un trend constant ascendent, în

decursul a patru luni acesta urcând cu aproape 10 puncte procentuale.

Creşterea scadenţei medii a operaţiunilor la nivelul pieţei depozitelor s-a

datorat în acest an exclusiv scadenţelor practicate la depozitele atrase de banca centrală.

Pe segmentul interbănci, scadenţa medie a tranzacţiilor s-a restrâns, raportul dintre

depozitele overnight şi operaţiunile pe termen de o săptămână crescând de la 3:1 în anul

2000, la 7:1 în perioada de referinţă; cele două scadenţe au fost practicate pentru cel

puţin 95 la sută dintre tranzacţiile interbănci.

În anul 2001, piaţa interbancară a înregistrat un progres evident în ceea ce

priveşte comportamentul ratelor dobânzilor. Randamentele operaţiunilor intrebănci au

devenit mult mai sensibile la mişcările ratelor dobânzilor băncii centrale, corelaţia

dintre cele două variabile întărindu-se substanţial. De asemenea, volatilitatea acestor

randamente s-a atenuat, reducându-se amplirudinea maximă a intervalului de variaţie

zilnică a ratelor dobânzilor interbancare. Ameliorarea comportamentului retelor

dobâzilor a avut ca suport înbunănătăţirea activităţii de gestionare a lichgidităţii la

nivelul băncilor, restângerea apelului MFP la resursele băncilor şi creşterea concurenţei

pe piaţa interbancară.

B Piaţa valutară

Piaţa valutară s-a dovedit a fi şi în anul 2001 cel mai activ segment al pieţei

financiare. Reconfirmând senzitivitatea ridicată faţă de impulsurile economiei reale şi

ale pieţei monetare, evoluţiile de pe piaţa valutară au reflectat cu precădere accleerarea

ritmului creşterii economice şi orientarea politicii monetare.

92

Atenuarea uşoară a gradului de concetrare a pieţei valutare interbancare.

Deşi a continuat să depăşească uşor pragul de 50 la sută, ponderea deţinută în rulajul

pieţei interbancare de opereţiunile derulate de cele mai active cinci bănci s-a redus în

2001 cu aproximativ 8 puncte procentuale. Totodată, numărul de bănci care au

descoperit peste 90 la sută din totalul tranzacţiilor valutare s-a majorat. Scăderea

gradului de concentrare a pieţei valutare a fost însoţită şi chiar potenţată de

consolidarea poziţiei societăţilor bancare cu capital străin, care au derulat în acest an 71

la sută din operaţiunile în devize ale segmentului interbancar.

Temperatura ritmului de depreciere a leului în raport cu dolarul SUA. Atât

contextul macroeconomic, cât şi condiţiile pieţei valutare au permis reducerea la 22 lei

a ritmului mediu zilnic de depreciere a leului faţă de dolar. La nivelul întregului an, leul

a consemnat faţă de moneda americană o apreciere în termeni reali de 5,7 la sută, foarte

apropiată ca valoare de aprecierea în termeni reali pe care a înregistrat-o moneda

naţională în raport cu euro; faţă de coşul format din cele două valute, leul s-a apreciat

cu 6 la sută.

Conjunctura economică a fost favorabilă ampificării rolului pieţei valutare în

93

mecanismul de funţionare a economiei. Receptând intens interacţiunea dintre factorii

interni şi externi cu impact economic major, piaţa valutară a contituit un vehicul al

politicii economice destinat sprijinirii exporturilor şi, implicit, reluarii în acest an a

crşterii economice.

Cursul de schimb practicat la casele de schimb particulare a urmat

îndeaproape traiectoria cursului de schimb al pieţei valutare comunicat de BNR; cu

totul sporadic, în ultimile zile ale lunii mai (în zilele de 30 şi 31 ecartul dintre cele două

a depăşit nivelul de 8 la sută) şi în ultimele zile ale lunii decembrie (începând cu 22

decembrie ecartul dintre cele două cursuri a depăşit nivelul de 4 la sută) pe piaţa caselor

de schimb s-au consemnat uşoare tensiuni.

C Piaţa de capital

Acţionând ca un barometru al gradului de încredere a investitorilor în mediul

economic românesc, piaţa de capital nu a dat nici în acest an semne certe de inviorare.

Dimensiunea ei redusă şi persistenţa cauzelor care-l impiedică expansiunea, au făcut

acest segment al pieţei financiare să reacţioneze într-o măsură redusă la evenimentele

economice, sociale şi politice ale acestui an. Astfel, reluarea creşterii economice nu s-a

reflectat în fubţionarea pieţei de capital, profund afectată de incertitudinea indusă de

perpetuarea instabilităţii macroeconomice, precum şi de insuficientul progre al

reformelor structurale, în special al procesului de privatizare.

În acest context, ratele înalte ale dobânzilor, asociate cu un risc minim,

oferite de Ministerul Finanţelor la titlurile de stat, precum şi randamentele ridicate ale

produselor bancare în lei şi în valută au reprezentat o concurenţă serioasă pentru piaţa

de capital în atragerea resurselor financiare. În plus, criza fondurilor de investiţii şi a

cooperativelor de credit au slăbit încrederea în plasamentele cu un grad mai ridicat de

risc.

Anul 2001 a confirmat faptul că o ameliorare a cadrului macroeconomic este

o condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru impulsionarea pieţei de capital. În

absenţa unei creşteri relevante a performanţelor individuale ale firmelor, încrederea

94

investitorilor în mediul economic românesc a rămas relativ scăzută. În acest context,

progresul înregistrat pe piaţa de capital a fost modest, semnele integrării ei cu celelalte

pieţe financiare întârziind să apară.

Activitatea Bursei de Valori Bucureşti a consemnat în ultimii ani un uşor

reviriment, valoarea nominală a principalelor săi indicatori sitându-se la cote superioare

celor ale anului precedent. Valoarea totală a tranzacţiilor a înregistrat o evoluţie

favorabilă, sporind cu 50,1 la sută fţă de ultmii ani. Numărul de acţiuni tranzacţionate,

cât şi numarul de tranzacţii au susţinut, pe parcursul anului, trendul valorii tranzacţiilor,

primul indicator dublându-se, în timp ce următorul s-a majorat cu peste 20 la sută.

Aproximativ 75 la sută din acţiunile tranzacţionate au fost transferate direct în piaţă,

diferenţa fiind formată din acţiunile care au făcut obiectul unor oferte publice şi

plasamente private. Şi în ceea ce priveşte lichiditatea, BVB a consemnat aspecte

pozitive. Valoarea totală a tranzacţiilor bursiere s-a dublat, în lunile februarie şi mai

înregistrându-se cele mai ample operaţiuni derulate pe această piaţă de la începutul

funcţionării ei; aceste valori record s-au obţinut în condiţiile tranzacţionării intense a

acţiunilor “Alro” Slatina. O contribuţie importantă la rulajul total al anului au avut-o şi

titlurile SIF, atractivitatea acestora fiind justificată de preţul scăzut, lichiditatea ridicată

şi anticiparea unui nivel înalt al dividendelor aferente. Poziţiile următoare au revenit

transferurilor care au implicat acţiunile “SNP Petrom” (10,1 la suta) şi titlurile

societăţilor bancare (7,8 la sută „Banca Transilvania” şi respectiv, 5,7 la sută „BRD-

Societe Generale”)

Transferurile bursiere s-au efectuat în anul 2001 în pachete mari de acţiuni,

astfel că numarul tranzacţiilor a scazut cu aproape 28 la sută, deşi numarul de titluri

transferate s-a majorat cu 24 la sută. Această situaţie conduce la concluzia că

participarea pe piaţă a micilor intreprinzători continuă să fie redusă. Această situaţie

conduce la concluzia că participarea pe piaţă a micilor investitori continuă să fie redusă.

În anul 2001, ofertele publice nu au mai fost folosite pentru preluarea unor pachete

mari, acţiunile care au făcut obiectul acestor oferte deţinând un procent mai mic de 1 la

sută din valoarea totală a tranzacţiilor derulate.

95

Societatea de Bursă Rasdaq a înregistrat în perioada analizată un recul la

nivelul indicatorilor săi. Nivelul valorii tranzacţiilor a oscilat, situându-se cu 20 la sută

sub cel consemnat ăn anul precedent. Din totalul transferurilor, 25,4 procente au fost

realizate pe seama decontîrii ofertelor publice, 7,6 procente au provenit din operaţiuni

de privatizare ale FPS, iar 67 procente au reprezentat tranzacţii spot. Faţă de anul

anterior, numarul de tranzacţii, cât şi numărul de acţiuni tranzacţionate, s-au redus la

aproximativ jumătate. După o scădere considerabilă la începutul intervalului, indicele

Rasdaq Compozit s-a menţinut pe o traiectorie descendentă până în luna iunie, când a

înregistrat valoarea minimă anuală; deşi, ulterior, traiectoria lui s-a inversat devenind

lent ascendentă, acest indice a încheiat anul cu 182,2 puncte sub nivelul consemnat la

sfârşitul anului anterior.

96

3.2 Politica Monetară în România

3.2.1 Obiective şi orientări

Obiectivele operaţiunilor de politică monetară15 de-a lungul timpului au fost:

- controlul creditului;

- controlul ratei dobânzii pe termen scurt de pe piaţa interbancară;

- controlul bazei monetare

Configuraţia ambiţioasă a programului economic pe anul 2000, care a reunit

obiective macroeconomice conflictuale pe termen scurt, a constituit încă din

momentul elaborării sale o reală provocare pentru politica monetară.15 Costică Ionela – Politica Monetară, 2002

97

Obiectivele accelerării procesului dezinflaţiei concomitent cu reluarea creşterii

economice şi conservarea ajustării contului curent produsă în anul anterior erau strict

condiţionate de materializarea ipotezelor iniţiale ale programului economic. Pentru

atingerea acestor deziderate era necesară aplicarea consecventă a unui mix adecvat de

politici economice.

Degrevarea politicii monetare de urmărirea simulată a mai multor ţinte şi

accentuarea restrictivităţii sale, precum şi accelerarea transformărilor structurale

urmau să constituie premisele reducerii ratei anuale a inflaţiei la 27 la sută. Un rol

important în atenuarea creşterii preţurilor era atribuit de la început austerităţii politicii

fiscale şi a celei a veniturilor.

În pofida programului adoptat, obiectivul dezinflaţiei a fost privat şi în acest

an de hotărârea şi mijloacele necesare reducerii mai accentuate a ritmului de creştere

a preţurilor, implementarea programului economic aprobat dovedindu-se deosebit de

dificilă. Politica de restructurare nu a reuşit să constituie un sprijin real în atenuarea

cauzelor structurale, dominante, ale inflaţiei. Tranferarea în mare măsură asupra

politicii monetare a efectelor lipsei de rigoare a celorlalte politici economice, la care

s-a asociat impactul unor puternice şocuri adverse (interne şi externe), a făcut ca

programul economic să eşueze în planul ţintei de inflaţie, nu însă fără a se înregistra

un anumit progres în reducerea acesteia în comparaţie cu anul 1999.

Măsura în care ţinta de inflaţie a fost depăşită şi în acest an reflectă în mare

parte dimensiunea compromisului la care autorităţile au fost nevoite să recurgă în

aplicarea politicilor economice pentru a realiza progrese relative la nivelul tuturor

obiectivelor macroeconomice. Astfel, deficitul contului curent s-a încadrat în

plafonul stabilit, iar creşterea economică a devansat ritmul programat. Aceste

performanţe ar fi fost greu de atins în absenţa politicii consecvente de menţinere a

competitivităţii economiei româneşti promovate de BNR. Evoluţia cursului de

schimb, în condiţiile declinului euro faţă de dolar, a reflectat o depreciere

suplimentară a leului faţă de moneda americană, cu impact inflaţionist ce nu a putut

fi evitat.

Creşterea deficitului bugetar peste nivelul de 3,7 la sută din PIB a fost, de

asemenea, evitată cu spijinul politicii monetare. Astfel, trendul descrescător al ratelor

98

dobânzii la sfârşitul primului trimestru, pe fondul consolidării reducerii ritmului

inflaţiei, a fost destinat în primul rând atenuării costului aferent datoriei publice

interne. Cu toate că în semestrul al doilea, pe fondul evoluţiei mai rapide a inflaţiei şi

al anticipaţiilor inflaţioniste în creştere, s-a decis înăsprirea politicii monetare,

prejudiciile aduse credibilităţii politicii monetare prin nevoia de a inversa coborârea

ratelor dobânzilor datorită nesustenabilităţii acestora au avut impact inflaţionist.

Evoluţiile în sistemul bancar, respectiv injecţiile monetare destinate

prevenirii unei crize sistemice, îndeplinirea obligaţiilor fondului de garantare a

depozitelor în sistemul bancar generate de falimentul a două bănci cu capital privat şi

finanţarea restructurării în vederea privatizării Băncii Agricole au solicitat

suplimentarea efoprturilor de sterilizare a surplusului de lichiditate.

Chiar dacă a fost nevoită să urmărească simultan mai multe obiective

conflictuale, politica monetară nu a renunţat la prioritatea acordată menţinerii

parametrilor monetari cantitativi în marjele corespunzîtoare obiectivului de inflaţie.

Acceptând costuri semnificative, banca centrală a asigurat, pe ansamblu anului,

încadrarea parametrilor monetari în nivelurile programate; astfel, a fost prevenită o

escaladare substanţială a preţurilor pe care ar fi provocat-o ratarea programului

monetar, realizându-se totodată o reducere cu circa 26 la sută a indicatorilor de

inflaţie la sfârşitul anului 2000 în comparaţie cu anul 1999.

BNR a optat în ultimul timp pentru o politică monetară proprie. În această

privinţă a considerat că factorul decisiv16 de influenţă asupra masei monetare îl

constituie controlul riguros al emisiunii monetare.

Politica monetară a fost elaborată în conformitate cu orientările cuprinse

în strategia economică pe termen ling a României, care a fost sprijinită de toate

segmentele societăţii româneşti şi a cărei implementare a început în prima parte a

anului 2000. s-a urmărit înscrierea variabilelor asupra cărora acţionează banca

centrală pe o traiectorie compatibilă cu obiectivele Startegiei, fiind astfel create

condiţiile pentru:

- o creştere economică medie anuală de aproximativ 5 la sută

16 C Floricel – Relaţii valutare financiare internaţionale, Ed. Novicel, 2003

99

- reducerea inflaţiei până la un nivel exprimat printr-o singură cifră la

orizontul anului 2004

- consolidarea rezervelor valutare oficiale până la un volum de 7 miliarde

dolari SUA la finele anului 2004

Caracterul ambiţios al programului economic pentru anul 2001, care

atribuia un rol important cererii interne în accelerarea creşterii economice, dar viza în

viza în acelaşi timp reducerea cu peste 15 puncte procentuale a ratei inflaţiei, a

devenit evident din primele luni ale anului. Natura preponderent structurală a inflaţiei

şi predominanţa ajustării prin preţ, ca răspuns la stimulul cererii interne –

caracteristici ale economiei româneşti din ultimii ani - ,făceau incertă sustenebilitatea

acestui program economic din punct de vedere al nivelului agregat al preţurilor.

Totodată, programul prevedea şi aplicarea unor noi etape de corecţii importante ale

preţurilor. Totodatî, programul prevedea şi aplicarea unor noi etape de corecţii

importante ale preţurilor administrate, context general în care realizarea obiectivului

de inflaţie stabilit era deosebit de dificilă.

Din perspectiva politicii monetare, nivelul rectificat al obiectivului de inflaţie

pentru 2001 – de 29 la sută – a fost mai realist, el permiţând diminuarea riscului

pierderii de credibilitate a băncii centrale. Atât adoptarea noii ţinte cantitative, cât şi

aprobarea de către autorităţi a unui program de măsuri antiinflaţioniste, care a

ameliorat programul economic iniţial, au sporit încrederea în obiectivul dezinflaţiei.

Reuşita programului antiinflaţie a fost parţială, potenţialul de sprijin al unora

dintre politicile pe care miza politica monetară nefiind utilizat la maxim. Pe lângă

faptul că a continuat să alimenteze inflaţia, insuficienta restictivitate a politicii de

venituri a mai avut ca efect în 2001 creşterea cererii de importuri şi deteriorarea

balanţei comerciale. Caracterul relativ al auterităţii politicii fiscale în raport cu

evoluţia contului curent al balanţei de plăţi a avut un impact similar, astfel încât

pentru contracararea expansiunii importurilor, Bnr s-a confruntat pasager în primul

semestru cu vechiul compromis între decelerarea inflaţiei şi temperatura aprecierii în

termeni reali a leului. Privit din perspectiva componentelor sale macroeconomice,

mix-ul de politici aplicat a demonstart o coerenţă îmbunutăţită comparativ cu anii

100

anteriori, ceea ce a premis, în contextul diminuării vulnerabilităţii externe şi al

relativei stabilităţii a sistemului financiar, o anumită relaxare a constrăngerii care au

limitat în trecut autonoimia politicii monetare.

3.2.2. Caracteristici generale ale politicii monetare

Contextul macroeconomic dificil a afectat şi în anul 2000 capacitatea

autorităţii monetare de a implementa o politică monetară eficientă; controlul monetar

a suferit şi în special în primul semestru ajustării dictate de evoluţiile neanticipate ale

altor variabile macroeconomice, cu preţul încetinirii dezinflaţiei şi suplimentării

costurilor băncii centrale, dar mai ales al erodării credibilităţii politicii manetare. În

partea a doua a nului, politica monetară a revenit la o orientare mai ferm

antiinflaţionistă, însă a reuşit doar parţial să contracareze efectele derapajelor

politicilor macroeconomice, eficacitatea acesteia în atenuarea impactului inflaţionist

al şocurilor interne şi externe fiind limitată în special de randamentul scăzut al

politicilor structurale.

Depăşirea ţintei de inflaţie încă de la jumătatea anului şi perspectivele

nefavorabile pentru perioada următoare, cărora li s-au adăugat deteriorarea cererii de

bani şi slăbirea încrederii în moneda naţională, au impus ulterior reconsiderarea

conduitei politicii monetare. În consecinţă, începând cu luna august, aceasta a revenit

la caracterul restrictiv, menit să contribuie la temperarea anticipaţiilor inflaţioniste şi

la reabilitarea treptată a credibilităţii băncii centrale.

Schimbarea de atitudine a politicii monetare a fost favorabilă de o relativă

atenuare a conflictului dintre obiectivele autorităţii monetare; prima ameliorare a

constat în diminuarea constrângerii fiscale în contextul diversificării surselor de

finanţare a deficitului bugetar. Aceasta a fost urmată şi de o realtivă relaxare a

constrângerii externe. Cîştigurile de competitivitate acumulate prin performanţele

favorabile ale productivităţii în majoritatea sectoarelor, alături de deprecierea în

termeni reali a monedei naţionale faţă de dolarul american şi menţinerea în limitele

sustenabile a deficitului contului curent au făcut acceptabilă o uşoară apreciere în

101

termeni reali a monedei naţionale în ultimele două luni ale anului; evoluţia raportului

euro/dolar a fost, de asemenea, favorabilă acestei orientări.

„Se consideră mai importantă o formare coerentă şi credibilă a politicii

monetare, în această etapă, decât optimizările în spiritul acordului fin, mai ales în fazele

incipiente ale procesului de macrostabilizare17.”

Transmiterea cu decalaj pe piaţa intrebancară a semnalului de modificare a

orientării politicii monetare şi persistenţa anticipaţiilor nafavorabile au întârziat, însă,

stoparea şi inversarea procesului deteriorării cererii de monedă. Acest proces a

continuat să fie întreţinut şi de accentuarea preferinţei populaţiei şi agenţilor

economici pentru plasamente în titluri de stat, stimulată de câştigurile superioare şi

de gradul redus de risc al acestor instrumente. În acest timp, raportul nefavorabil

dintre randamentele oferite de activele în lei şi cele în valută a condus la o evoluţie

divergentă în structura cererii de monedă, declinul cererii de lei fiind însoţit de

extinderea fenomenului de dolarizare.

Atingerea obiectivului de inflaţie stabilit pentru 2001, precum şi asigurarea

sustenabilităţii trendului descendent al ritmului de creşterii a preţurilor presupuneau

aplicarea unei politici monetare prudente.

Adoptarea unei asemenea orientări de către politica monetară era necesară

pentru a consolida trendul descrescător al anticipaţiilor inflaţioniste şi pentru a

preveni orice derapaj al inflaţiei pentru l-ar fi putut genera ajustările preţurilor

administartive sau alte şocuri. Conduita prudentă a politicii monetare a urmărit,

totodată, să impiedice creşterea stocului de monedă din economie într-un ritm

inconsistent cu cel al creşterii economice şi cu obiectivul de inflaţiei, fără a submina

însă potenţialul de creştere a PIB prin descurajarea recurgerii la creditare.

Cadrul mai favorabil de implementare a politicii monetare în anul 2001 şi

schimările pozitive care s-au produs în comportamentele macroeconomice (de

investire, de economisire), în condiţiile accelerării creşterii economice şi ale

temperaturii inflaţiei, au permis menţinerea politicii BNR în limitele prudenţei;

totodată, acest context a fost comparabil cu imprimarea unei constante mai mari 17 ANTOHI, Dorina Florenţa, „Inflaţia şi politici antiinflaţioniste”, Academia Română, Institutul

Naţional de Cercetări Economice, Bucureşti, 1999.

102

orientărilor de politică monetară. Această caracteristică a fost mai evidentă în

semestrul al doilea al anului, în timp ce în primul semestru s-au manifestat tendinţe

opuse în evoluţia parametrilor monetari.

Înăsprirea politicii monetare în primele două luni ale anului, care viza

contractarea presiunilor şi anticipaţiilor inflaţioniste sezoniere şi a celor generate de

incertitudinile privind programul economic al noii administraţii, a fost urnată de o

relativă atenuare a restrictivităţii politicii conduse de BNR. Prin iniţierea, în luna

martie, a reducerii ratei dobânzii, banca centrală a urmărit să confirme trendul

descendent pe care intrase inflaţia şi să disciplineze anticipaţiile inflaţioniste.

Reducerea dominanţei fiscale a avut, de asemenea, un rol important în

fundamentarea deciziei de scădere a ratei dobânzilor băncii centrale şi de accelerare a

acestei tendinţe în ultimile două luni ale primului semestru. Prin acestă, BNR a

urmărit să evite decorelarea principalelor rate de dobândă ale pieţei monetare.

Intensificarea anticipaţiilor inflaţioniste în al doilea semestru, pe fondul

ajustării preţurilor administrate, precum şi pericolul adâncirii deficitul de cont curent

au impus stoparea scăderii ratelor dobânzii. Deşi spre finalul anului presiunilor

inflaţioniste s-au accentuat, BNR nu a recurs la majorarea propriilor rate ale

dobânzii, urmărind prin aceasta să consolideze încrederea publicului în continuarea

trendului dezinflaţiei, deoarece puseurile inflaţioniste au fost de natură conjuncturală

şi temporală.

În anul 2001, politica monetară a valorificat îmbunătăţirile produse, pe de o

parte, în funcţionarea principalelor segmente ale pieţei financiare, iar pe de o parte, la

nivelul comportamentelor macroeconomice. Astfel, prin scăderea ratei rezervelor

minime obligatorii aferente depozitelor în lei, distorsiunile pieţei interbancare au fost

atentuate, iar mecanismul de transmisie a politicii monetare a câştigat în eficacitate.

Şi în acest an implementarea politicii monetare a continuat să fie afectată de

extinderea fenomenului de dolarizare şi substituire în euro, ceea ce a îngreunat

controlul multiplicării creditelor şi a stocului de monedă din economie.

103

3.2.3 Influenţa evoluţiilor fiscale

O constrângere importantă în implementarea unei politici monetare restrictive

a fost exercitată în prima parte a anului de politica de gtestionare a datoriei publice şi de

finanţare a deficitului bugetar. La originea acutizării acestei probleme s-a aflat procesul

relativ rapid de acumulare în perioada 1997-2000 a unui volum însemnat de obligaţii

ale statului, ca urmare a preluării în mod explicit la datoria publică a creanţelor

preferenţiale a unor sectoare sau activităţi economice, precticate anterior anului 1997.

În plus, rostogolirea emisiunilor interne cu scadenţe scurte a condus la creşterea

substanţială a costurilor serviciului datorie publice interne.

Dacă la sfârşitul primului trimestru, pentru a atenua povara serviciului datoriei

publice, politica monetară a abandonat – pe fondul anticipaţiilor favorabile privind

ritmul creşterii preţurilor – caracterul restictiv adoptat la începutul anului, în semestrul

al doilea, tactica de gestionare a datoriei publice a fost cea care a îngreunat controlul

monetar.

Dimensiunea relativ modestă a veniturilor din privatizare, rezultatele sub

aşteptări ale ajustării fiscale, precum şi restricţionarea accesului la finanţarea externă a

deficitului bugetar în prima jumătate a anului au limitat până în octombrie 2000

acoperirea nserviciului datoriei publice şi a deficitului bugetar exclusiv la resrsele

interne. În acest context, eforturile BNR au trebuit să ţină seama şi de efectul

inflaţionist al unei posibile adânciri a deficitului bugetar, rezultată din majorarea

costurilor cu dobânzile la datoria publică.

Inconsistenţa în timp a politicii monetare a fost determinată, în prima parte a

perioadei de tranziţie, şi de situaţia sistemului bancar românesc. Nu de puţine ori BNR

a fost obligată de sistemul economic să intervină pentru susţinerea băncilor cu

probleme din sistem, tocmai pentru a nu apărea fenomenul de contagiune18.

18 Costică Ionela – Politica Monetară, 2002

104

În semestrul al doilea, accesul la finanţarea externă, prin intermediul acordurilor

PSAL şi ASAL cu Banca Mondială şi a celui cu Uniunea Europeană, precum şi prin

cele două emisiuni de euroobligaţiuni lansate pe pieţele internaşionale de capital, a

permis răscumpărarea parţială de către Trezorerie a emisiunilor de titluri de stat

scadente. În privinţa dobânzilor, această politică a venit însă în contradicţie cu intenţia

băncii centrale de întărire, începând cu luna august, a politicii monetare, amplificând în

acelaşi timp eforturile de sterilizare ale BNR.

Constrângerea exercitată de politica fiscală asupra politicii monetare a cunoscut

în anul 2001 o relativă relaxare. Reducerea deficitului bugetar şi ameliorarea condiţiilor

de finanţare a acestuia şi de refinanţare a datoriei publice au condus la scăderea

presiunii Trezoreriei asupra ratelor dobânzii pe piaţa monetară. La rândul său, controlul

lichidităţii a beneficiat de sterilizarea definitivă prilejuită de ajungerea la scadenţă a

unora dintre obligaţiunile guvernamentale emise în procesul de restructurare a

sistemului bancar, aflate în portofoliu BNR.

Chiar din primul trimestru al anului, apelul Trezoreriei la resursele în lei ale

băncilor s-a restrâns substanţial, datorită accesului larg al MFP la finanţarea externă,

precum şi la cea internă nebancară. În acest an, autoritatea bugetară a atras de pe piaţa

internaţională de capiatl un volum de circa 747 milioane euro. În acest tipm, sumele

plasate de sectorul nebancar în instrumente ale MFP au crescut considerabil, interesul

ridicat pentru aceste investiţii – purtătoare ale unor randamente net superioare celor

oferite de depozitele bancare – concretozându-se în sporirea cu circa 40,6 la sută în

termeni reali a portofoliului publicului nebancar; populaţia şi agenţii economici au

contribuit în aproximativ aceeaşi măsură la această expansiune. Disponibilitatea acestor

surse de finanţare a fovorizat reducerea ratelor dobânzii titlurilor de stat, reducerea

consistentă cu evoluţiile mediului economic, cu excepţia sfârşitului primului trimestru

când reducerea a fost prematură.

Impactul net exercitat de activitatea Trezoreriei asupra condiţiilor lichidităţii a

continuat, totuşi, să fie relativ favorabil din perspectiva controlului monetar exercitat de

BNR. Astfel, valoarea obligaţiunilor emise în scopul restructurării sistemului bancar

ajunse la scadenţă a atins în 2001 nivelul maxim; în condiţiile în care circa 54,7 la sută

105

dintre acestea se aflau în portofoliu BNR, răscumpărarea lor a însemnat sterilizarea

definitivă a unui volum important de lichiditate, care a acumulat echivalentul a circa 1,2

la sută din PIB. În acelaşi timp, utilizarea relativ frecventă şi inegal distribuită a

disponibilităţilor în valută ale MFP, în scopul acoperirii cheltuielilor curente, a creat

dificultăţi BNR.

3.2.4 Constrângerea externă

La rândul său. Vulnerabilitatea externă s-a ameliorat uşor în cursul anului

2001, datorită sprijinului sustenabilităţii balanţei de plăţi de cererea externă şi de

intrările autonome de capital, în primul semestru, şi de raportul euro/dolar, mai ales în a

doua parte a anului. Acest context, asociat cu creşterea productivităţii muncii, a făcut ca

acceptarea unei apercieri mai importante în termeni reali a leului faţă de dolarul SUA să

nu pună în pericol nivelul programat al deficitului de cont curent. Fiind astfel mai puţin

preocupată de asigurarea echilibrului extern, politica monetară a utilizat în mare măsură

cursul de schimb ca ancoră antiinflaţionistă suplimentară.

Cu toate acestea, datorită amplificării excedentului de pe piaţa valutară, banca

centrală a fost nevoită să intervină substzanţial pe acest segment, achiziţiile sale nete de

valută reprezentând maximumul lor istoric (1171,4 milioane dolari SUA). Prin

intervenţiile sale, BNR şi-a atins atât obiectivul limitării aprecierii în termeni reali a

monedei naţionale, cât şi pe cel al consolidării rezervelor valutare, volumul devizelor

astfel achiziţionate de BNR constituind determinantul major al aporirii activelor de

rezervă în valută până la nivelul record de peste 3,9 miliarde dolari SUA.

Din perspectiva impactului asupra lichidităţii şi a conducerii politicii monetare,

intervenţiile pe piaţa valutară au complicat controlul monetar; acestea au exercitat

presiuni suplimentare asupra operaţiunilor de sterilizare ale BNR, contribuind direct la

creşterea volumului şi a costurilor acestora.

106

Pericolul reactualizării constrângerii externe în condiţiile ritmului lent de

ameliorare a performanţelor producătorilor interni, dar mai ales ale deprecierii

accentuate a monedei euro faţă de dolarul american, a făcut şi în acest an dificilă

reconcilierea dintre obiectivul extern şi cel intern al politicii monetare.

Chiar dacă exporturile romăneşti au fost sprijinite de creşterea economică şi

cererea de importuri din statele Uniunii Europene, competitivitatea lor a fost ameninţată

de perspectiva aprecierii în termeni reali a leului, sub impactul intrărilor mari de capital

consemnate de-a lungul întregului an.

Imperativul atenuării presiunilor exercitate de acest excedent valutar asupra

monedei naţionale a constituit şi în anul 2000 factorul care a polarizat atenţia autorităţii

monetare în jurul cursului de schimb al leului, evoluţia acestuia continuând să

reprezinte un obiectiv ad-hoc al politicii monetare, secundar celui al dezinflaţiei, însă

cu un puternic impact asupra acestuia.

Cumpărările nete ale BNR de pe piaţa valutară, efectuate în vederea evitării

aprecierii reale a monedei naţionale, în scopul co nservării competitivităţii externe au

reprezentat un record al ultimilor ani; acestea au contribuit decisiv la mojorarea cu

aproape un miliard dolari, o dată cu derapajul suferit de euro în raport cu dolarul; pe

ansamblul întregii perioade, leul s-a depreciat în termeni reali faţă de moneda

americană cu 1,1 la sută.

107

3.2.5 Instrumente de politică monetară

Instrumente19 de politică monetară:

A. Directe:

- Plafon de credite;

- Credite direcţionate;

- Active lichide obligatorii.

B. Indirecte:

- Credite de refinanţare;

- Mecanismul rezervelor minime obligatorii;

- Mecanismul taxei oficiale a scontului;

- Operaţiunile de open market.

Prin utilizarea mix-ului de instrumente de politică monetară, BNR a avut în

vedere minimizarea efectului exercitat asupra controlului lichidităţii de urmărirea unor

obiective multiple. Chiar dacă a continuat să menţină banca centrală în pozoiţia de

debitor net al sistemului bancar, mediul economic al acestui an a fost favorabil ieşirii

autorităţii monetare şi a celei fiscale din poziţia de captivitate faţă de bănci; schimbarea

naturii raportului bancă centrală-bănci pe piaţa monetară a mărit marja de manevră a

BNR în utilizarea instrumentelor sale. Valorificând acestă conjunctură, eforturile

autorităţii monetare de drenare a excesului de lichiditate s-au îndreptat spre utilizarea

exclusivă a instrumentelor indirecte de politică monetară, aşezate pe baze transparente

şi multilaterale.

Implementarea politicii monetare a bneficiat, în special în a doua parte a anului,

de intrarea în vigoare a noului Regulament privind operaţiunile de piaţă monetară

efectuate de BNR şi facilităţile de creditare şi de depozit acoprdate de aceasta băncilor,

care a clarificat condiţiile de utilizare de către banca centrală a unor noi instrumente cu

pronunţat caracter de piaţă şi a permis o mai bună adptare a acestora la o piaţă

caracterizată de un cvasipermanent exces de lichiditate. Astfel, operaţiunile de

sterilizare s-au efectuat în proporţie tot mai însemnată pe scadenţe reşativ lungi şi prin

19 Costică Ionela – Politica Monetară, 2002

108

licitaţie, tranzacţiile reversibile cu titluri de stat (operaţiuni reverse repo) deţinând în

acest context un rol esenţial.

Politica lichidităţii a constituit şi în acest an principalul mijloc de influenţare a

parametrilor monetari. Caracteruzl său a continuat să depindă de intensitatea utilizării

instrumentelor de contracarare a injecţiilor monetare destinate susţinerii celorlalte

obiective atribuite politicii monetare. Astfel, sterilizarea parţială a excesului de lei a

condus în prima parte a anului şi în ultimile două luni ale acestuia la apariţia unor

diferenţe pozitive relativ însemnate între valoarea medie a disponibilităţilor în contul

curent şi nivelul prevăzut al rezervelor minime obligatorii, precum şi a unor valori

înalte ale marjelor dintre soldul mediu zilnic al disponibilului băncilor la BNR şi

nivelul prevăzut al rezervelor. Pe ansamblul anului, banca centrală a reuşit însă să

limiteze la un nivel extrem de scăzut ecartul dintre nivelul efectiv şi cel prevăzut al

rezervelor, încadrându-se optim în programul de ţintire a bazei monetare agregat cu

FMI.

Climatul macroeconomic şi în special cel monetar al anului 2000 a oferit

condiţiile unei parţiale reabilitări a politicii dobânzilor ca instrument al politicii

monetare, banca centarlă a ajuns la un anumuit grad necesar de discreţionism în

formarea ratelor dobânzii la operaşiunile proprii. Chiar dacă au fost asociate cu

preponderenţă operaţiunilor de piaţă din pasivul băncuu centrale ratele dobânzilor si-au

recâştigat, parţial, rolul în influenţarea costurilor resurselor pe termen scurt şi în special

cel de semnal al orientării politicii monetare.

Astfel, relaxarea prematură a politicii monetare la sfârşitul primului trimestru a

însemnat, ex post, pe lângă sterilizarea parţială a surplusului de lichiditate, şi coborârea

forţată a ratelor dobânzilor asociate operaţiunilor de absorţie monetară ale băncii

centrale. Fiind afectată de o relativă lipsă de credibilitate, scăderea acestor rate de

dobândă nu a fost urmărită de o mişcare similară, ca amplitudine şi ritm, a ratelor

dobânzilor la tranzacţiile interbancare; în consecinţă, acestea s-au menţinut, în general,

în primele şapte luni ale anului, la un nivel superior celor practicate de BNR.

Modificarea de conduită a politicii monetare din luna august a determinat o

inversare de poziţie a traiectoriilor ratei medii a dobânzii la tranzacţiile BNR şi

respectiv a celei a dobânzii practicate la tranzacţiile încheiate între bănci, ratele

109

dobânzilor interbancare întârziind să se replieze pe un trend ascendent. Ecartul relativ

mare dintre aceste două categorii de rate consemnat în lunile august şi decembrie relevă

atât costurile înalte ale înăspririi politicii monetare în contextul erodării anterioare a

credibilităţii autorităţii monetare, cât şi extinderea din motive tehnice a utilizării

atragerilor de depozite pe termen lung într-o perioadă de final de an dominată de

incertitudine.

Instrumentul politicii monetare a asigurat o implementare mai eficace a politicii

monetare într-un context monetar caracterizat prin creşterea excedentului structural de

lichiditate. Amplificarea acestui excedent a constituit efectul advers al acumulării de

rezerve valutare; astfel începând cu februarie 2001, baza monetară a fost integral

acoperită de activele externe nete ale BNR, pentru ca până la sfârşitul lunii decembrie

raportul să crească la peste 175 la sută. Neutralizarea acestui efect a necesitat

intensificarea operaţiunilor de sterilizare, banca centrală asumându-şi costurile ridicate

asociate drenării excedentului de lichiditate. În plus, urmărind să atenueze distorsiunile

110

care au fost induse mecanismului de transmisie a politicii monetare prin recurgerea

excesivă la instrumentele cu caracter administrativ, autoritatea monetară a redus treptat

rolul acestora, extinzându-l corspunzător pe cel al instrumentelor de piaţă.

Astfel, dacă în 2000 raportul dintre sporul mediu al operaţiunilor de sterilizare

şi disponibilul mediu în contul curent al băncilor BNR a fost de circa 0,1, în primul

semestru al anului 2001 acesta a urcat cu 0,4, pentru ca în a doua parte a anului să

ajungă la un nivel mediu de 0,9. Ca urmare a acestor măsuri, dar şia consolidării

trendului dezinflaţiei şi a atenuării anticipaţiilor inflaţioniste, în acest an politica de

dobânzi a băncii centarle a avut, aluturi de politica de lichidităţi, un rol important în

implementarea politicii monetare.

Pe ansamblu, controlul monetar a demonstrat fermitate, variaţiile pozitive ale

contului curent al băncilor la BNR în raport cu nivelul prevăzut al rezervelor fiind mult

mai modeste comparativ cu cele consemnate în anii precedenţi. Exercitarea unui

asemenea control a necesitat suplimentarea eforturilor depuse de BNR pentru

absorbirea excedentului de lichiditate din sistem. Acesta s-a amplificat în acest an în

principal ca urmare a intervenţiilor BNR pe piaţa valutară, destinate limitării aprecierii

în termeni reali a monedei naţionale; astfel, cumpărările nete de valută efectuate de

BNR s-au soldat în 2001 cu eliberarea în sistem a circa 32408 miliarde lei, reprezentând

circa 2,8 la sută din PIB.

Controlul monetar a fost complicat în 2001 şi de:

- variaţiile sezoniere puternice ale numerarului din lunile aprilie, iunie,

septembrie şi decembrie;

- volatilitatea şi impredictibilitatea operaţiunilor Trezoreriei;

- dificultăţile băncilor de a se adpta la prelungirea la trei luni a scadenţelor

operaţiunilor de sterilizare ale BNR.

Operaţiunile open market au devenit în anul 2001 principalul

instrument utilizat de BNR în scopul sterilizării excesului de lichiditate. În cadrul

acestora, centrul de greutate a revenit operaţiunilor reverse repo cu titluri de stat şi

atragerii de depozite, pe baze transparente.

111

O creştere puternică au înregistrat în anul 2001 şi tranzacţiile definitive

cu titluri de stat.

Astfel, atractivitatea sporită a plasamentelor pe scadenţe superioare a

facilitat vânzarea de către BNR a unui volum de titluri de stat totalizând 4027,9

miliarde lei.

Operaţiunilor băncii centrale s-au adăugat utilizarea sporadică a facilităţii

de depozit şi a celei de credit, localizată de regulă la finele perioadelor de aplicare a

rezervelor minime obligatorii. Urmărind îngustarea culoarului creat de ratele dobânzii

ataşate acestora, pe fondul decelerării inflaţiei şi a diminuării volatilităţii dobânzilor

pieţei interbancare, BNR a redus, începând cu luna octombrie, rata dobânzii la

facilitatea de credit; concomitent, rata dobânzii la facilitatea de depozit a fost majorată

la 6 la sută.

Un segment aparte a continuat să fie reprezentat de operaţiunile speciale având

drept contrapartidă Banca Agricolă şi Fondul de garantare a depozitelor în sistemul

bancar. Astfel, după ce a atins un nivel maxim de 2115 miliarde lei la începutul lunii

aprilie, linia de credit acordată Băncii Agricole în baza Legii nr. 101/1998 a fost

lichidată prin transferul în portofoliu BNR a unui volum de titluri de stat în sumă de

2312,3 miliarde lei. Soldul celei de-a doua linii de credit a sporit marginal faţă de finele

anului 2000, limitând astfel infecţia potenţială de lichiditate a băncii centrale. În acelaşi

timp, rambursarea parţială în contul uneia dintre cele două linii deschise în favoarea

Fondului de garantare a depozitelor în sisitemul bancar a prilejuit efectuarea unei

absorţii de circa 300 miliarde lei.

Autoritatea monetară s-a plasat sporadic în anul 2001 în postura de creditor al

sistemului bancar, evitând apariţia unor tensiuni ce ar fi provocat creşterea volatilităţii

ratelor dobânzilor interbancare. Intervenţiile BNR pentru acomodarea necesităţilor

temporare de lichiditate ale unor bănci s-au derulat prin intermediul operaţiunilor de

swap valutar şi al tranzacţiilor reversibile cu titluri de stat (repo), executate deopotrivă

prin proceduri bilaterale şi multilaterale.

112

3.2.6 Evoluţia monedei şi a creditului

În anul 2000, masa monetară (m2) a crscut cu 38 procente, într-un ritm mediu

lunar de 2,7 procente, ajungând la 31 decembrie la 185060 miliarde lei. Pe fondul unei

creşteri nominale sub nivelul inflaţiei s-a produs comprimarea cu 1,9 procente a

stocului real de bani.

Masa monetară în sens retrâns (M1) a însumat 46331 miliarde lei, cu 56,2

procente mai mult faţă de sfârşitul anului precedent. Ritmul mediu lunar de creştere, de

3,8 la sută, situat peste cel al masei monetare totale, a condus la majorarea cu 2,9

puncte procentuale a ponderii sale în M2, în defavoarea cvasibanilor.

Numerarul în afara sistemului bancar a cumulat 25742 miliarde lei,

reprezentând 3,2 la sută din produsul intern brut. Creşterea de 48,2 la sută faţă de anul

precedent a determinat majorarea ponderii acestuia în M2 cu un punct procentual.

Disponibilităţile în conturi la vedere au avut cea mai ridicată creştere între

componentele masei monetare; 67,4 la sută. Soldul acestora a atins la 31 decembrie

2000 valoarea de 20589,4 miliarde lei, reprezentând 11,1 la sută din M2.

Cvasibanii au crescut cu 32,8 procente, într-un ritm mediu lunar de numai 2,4

procente, totalizând un volum de 138729 miliarde lei. Contribuţia componentei în lei a

cvasibanilor a fost inferioară celei a componentei în valută, acestă evoluţie fiind

rezultatul deteriorării cursului de schimb al leului faţă de dolarul SUA.

Economiile populaţiei în lei din sistemul bancar s-au majorat cu doar 13,5 la

sută, într-un ritm mediu lunar de 1,1 procente, astfel încât volumul acestora a ajuns la

44549 miliarde lei. Dinamica modestă a acestei componente a condus la continuarea

reducerii ponderii depozitelor populaţiei în M2, de la 33,5 la sută în decembrie 1998 la

29,3 la sută în decembrie 1999, respectiv 24,1 la sută în decembrie 2000. Reducerea cu

19,3 procente în termeni reali a acestui indicator în anul 2000 a fost ifluenţată, în

principal de:

113

1. atractivitatea mai ridicată, prin cost şi grad de risc, a titlurilor de stat

emise de Ministerul Finanţelor, afirmaţia este susţinută de creşterea cu

12327 miliarde lei a titlurilor de stat deţinute de sectorul nebancar

2. preferinţa populaţiei pentru economisirea în valută, ca urmare a

deprecierii în termeni reali a monedei naţionale faţă de dolarul

american.

Depunerile în valută ale rezidenţilor exprimate în lei s-au majorat cu 48,3 la

sută, reprezentând 40,4 procente din masa monetară. Creşterea a fost determonată, în

special, de deprecierea monedei naţionalle şi, în mica măsură, de majorarea efectivă a

acestor depozite (cu 4,4 la sută, respectiv 122 milioane dolari). La 31 decembrie 2000

depozitele în avlută în sistemul bancar reprezentau echivalentul a 2887 milioane dolari.

Creşteri mai însemnate au fost localizate la societăţile comerciale cu capital privat (11,1

la sută) şi la populaţie (8,9 la sută), în timp ce depunerile agenţilor economici cu capital

integral sau majoritar de stat au scăzut (cu31,1 la sută). Înregistrarea unor dinamici

diferite la nivelul categoriilor de depunători nu a modificat însă ordinea de ierarhizare.

Baza monetară (M0) a crescut în perioada analizată cu 47,8 procente, ajungând

la o medie zilnică de 51281 miliarde lei în decembrie 2000, atât pe seama numerarului

în afara băncii centrale, cât şi a disponibilităţilor băncilor în conturile curente deschise

la Banca Naţională.

Numerarul în afara Băncii Naţionale a crescut de la o medie zilnică de 17674

miliarde lei în decembrie 1999 la 27392 miliarde lei în decembrie 2000. În cursul

anului 2000, dinamica numerarului în circulaţie a fost determinată, în afara influenţelor

sezoniere, şi de factori de circumstanţă.

Creditele în lei s-au majorat cu 24,4 la sută, atingând 30411 miliarde lei în

decembrie 2000. Creditele în valută exprimate în lei au crescut cu 34 la sută, în

exclusivitate pe seama deprecierii monedei naţionale faţă de dolarul american.

Echivalentul lor în valută s-a diminuat cu 5,6 la sută şi a ajuns la sfârşitul anului la

1720 milioane dolari. Aceste credite au avut o evoluţie inegală pe parcursul anului;

astfel, în intervalul ianuarie – mai, volumul creditului în valută a crscut cu 6 procente,

în timp ce în perioada imediat următoare aceste credite s-au diminuat cu 10,9 procente.

114

Masa monetară a crscut în anul 2001 cu 46,2 la sută, ajungând la sfârşitul

anului la un volum de 270511,9 miliarde lei. Ritmul mediu lunar de creştere a devansat

cu un punct procentual rata medie lunară a inflaţiei, fapt ce atestă prezenţa procesului

de remonetizare a economiei naţionale. În termeni reali, masa monetară a crescut cu

12,2 procente. Evoluţia sa a fost însă diferită de-a lungul anului: dacă în perioada

ianuarie-iunie ritmul mediu lunar de creştere a fost de 2 procente, în perioada următoare

creşterea medie lunară a fost de 4,4 procente.

Masa monetară în sens restrâns (M1) s-a majorat cu 38,8 la sută, într-un mediu

lunar de 2,8 la sută, totalizând la 31 decembrie 2001 suma de 64308, 6 miliarde lei.

Dinamica sa, mai redusă decât cea a masei monetare, a condus la diminuarea cu 1,2

puncte procentuale a ponderii sale în agregatul monetar M2 în favoarea cvasibanilor.

Numerarul în afara sistemului bancar a generat peste 55 la sută din creşterea agregatului

monetar M1, situându-se la un nivel de 35635,3 miliarde lei, cu 38,4 la sută mai mare

decât la sfârşitul anului 2000.

În acelaşi interval de timp, disponibilităţile în conturi la vedere au crescut cu

39,3 la sută, de la 20589,4 miliarde lei la 31 decembrie 2000 la 28673,3 miliarde lei la

31 decembrie 2001; în structură, contribuţia cea mai însemnată a revenit societăţilor

comerciale cu capital majoritar sau integral privat, care au generat în proporţie de peste

70 la sută extinderea acestei poziţii.

Cvasibanii au crescut cu 48,6 la sută, într-un ritm mediu lunar de 3,4 procente,

astfel încât volumul total al acestora a juns la 206203,3 miliarde lei. În anul 2001, toate

componentele acestui agregat monetar au înregistrat creşteri în termeni reali.

Economiile în lei ale populaţiei, în sumă de 63706,4 miliarde lei, au înregistrat

cel mai ridicat ritm anual de creştere între componentele în monedă naţională ale M2.

Şi în acest caz pot fi evidenţiate două perioade distincte. Dacă în prima jumătate a

anului ritmul mediu lunar de creştere a fost de 2,7 la sută, în perioada iulie-decembrie

dinamica acestei componente a masei monetare a fost mai ridicată, înregistrând o

115

creştere lunară medie de 3,3 procente. În termeni reali, aceste depozite bancare s-au

majorat cu 9,7 la sută.

Depozitele în lei ale agenţilor economici s-au majorat în anul 2001 cu 7388,8

miliarde lei, până la 26712, 6 miliarde lei. Peste 60 la sută din acestă creştere s-a datorat

depozitelor pe termen, variaţii importante înregistrându-se în cazul societăţilor cu

capital integral sau majoritar privat.

Depunerile în valută ale rezidenţilor, exprimate în lei, au crscut cu 54,7

procente, datorită atât deprecierii nominale a monedei naţionale în raport cu dolarul

american, cât şi creşterii efective cu 26,9 la sută (777 milioane dolair SUA). La 31

decembrie 2001 erau evidenţiate depozite în valută în sumă totală de 3664 milioane

dolari, reprezentând 42,8 la sută din volumul masei monetare. O creştere însemnată s-a

înregistrat în cazul depozitelor în valută ale populaţiei, în timp ce depunerile în valută

ale agenţilor economici cu capital privat s-au majorat cu 134,8 milioane dolari SUA. În

acelai interval de timp depunerile în valută ale societăţilor comerciale cu capital

integral sau majoritar de star s-au diminuat cu 5,1 la sută.

Baza monetară (M0) a crescut cu 28,6 procente, de la o medie lunară de 51280,

8 miliarde lei în decembrie 2000 la 65960,2 miliarde lei în decembrie 2001. În structura

monedei primare s-au produs următoarele evoluţii:

Numerarul în afara Băncii Naţionale a crescut pe parcursul perioadei analizate,

în medie, cu 37,8 la sută, până la 37746,8 miliarde lei. Cu o pondere de 57,2 la sută în

baza monetară, această componentă rămâne încă dominantă. Expansiunea numerarului

în circulaţie îşi găseşte explicaţia în influenţa exercitată atât de factorii sezonieri, cât şi

de unii factori de conjunctură.

Disponibilităţile băncilor în conturile curente deschise la Banca Naţională au

înregistrat un ritm de creştere mult mai temperat: 18,1 la sută, cu 22,2 puncte

procentuale sub nivelul celui atins în anul anterior. Evoluţia disponibilităţilor băncilor a

avut la bază reducerea ratei rezervelor minime obligatorii pentru depozitele în lei.

Creditele neguvernamentale au totalizat la 31 decembire 2001 un volum de

118254,5 miliarde lei, cu 57,7 la sută mai mult decât la aceeaşi dată a anului precedent.

Ritmul lunar înregistrat, situat peste nivelul mediu al ratei inflaţiei, atestă creşterea în

116

termeni reali a creditului din economie, deopotrivă confirmând şi sprijinind procesul de

redresare şi creştere economică.

Creditele în lei au rămas relativ constante ca pondere în totalul creditelor bancare.

În anul 2001, volumul acestor credite a crescut de la 30410,8 miliarde lei la 47533,3

miliarde lei. Creditele în valută au sporit cu 518 milioane dolari, volumul total al

acestora atingând suma de 2238 milioane dolari SUA. Exprimată în lei, creşterea

creditelor în valută a fost de 58,6 la sută, spor datorat şi deprecierii nominale a leului cu

21,9 la sută.

La sfârşitul anului 2001, societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar

privat deţineau 76,3 la sută din totalul creditelor bancare. Aproape trei sferturi din

creditele agenţilor economici privaţi (73,8 la sută) au fost acordate pe termen de până la

un an, ceea ce sugerează contractarea lor, cu recădere, pentru finanţarea activităţii

curente. Creditele acordate pentru realizarea de investiţii, cu scadenţe mai lungi,

reprezentau 20 la sută din total.

Creditele acordate societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat, cu o

pondere relativ constantă în totalul creditelor bancare, au înregistrat în anul 2001 o

creştere în mărime absolută de 5779 miliarde lei. Creditele restante ale societăţilor

comerciale cu capital majoritar de stat au scăzut cu 2,8 miliarde lei, ponderea lor

reducându-se de la 9 la sută din totalul creditelor restante în decembrie 2000 la 4,7 la

sută în decembrie 2001.

117

Creditele acordate populaţiei, deşi au scăzut ca pondere în totalul creditelor

bancare, reprezintă încă o componentă nesemnificativă a acestora.

Creditul guvernamental net a păstrat trendul descrescător al perioadei anterioare,

pozitţia debitoare a statului faţă de sistemul bancar diminuându-se cu 34 procente, de la

37878,4 miliarde lei la 24990,3 miliarde lei. Dinamica acestei componente a creditului

intern ilustrează influenţa unui complex de factori:

- majorarea contului de disponibilităţi al Ministerului Finanţelor Publice

deschis la Banca Naţională;

- răscumpărarea unor titluri de stat destinate restructurării sistemului

bancar;

- creşterea disponibilităţilor unor fonduri extrabugetare;

- emisiunile noi de titluri de stat, lansate de Ministerul Finanţelor

Publice pe piaţa internă.

Poziţia active nete a crscut de la 20737,3 miliarde lei la 31 decembrie 2000

la 41244,3 miliarde lei la finele anului 2001. Evoluţia acestei poziţii a fost influenţată în

special de majorarea nivelului conturilor de capital de la 25723,6 miliarde lei la

46734,6 miliarde lei.

Activele externe nete au totalizat 5333,1 milioane dolari SUA la 31 decembrie

2001, cu 48,8 procente mai mult faţă de sfârşitul lunii decembrie 2000. Poziţia externă

a băncilor s-a diminuat cu 82,6 miliaone dolari SUA, în timp ce banca Naţională a

înregistrat o creştere de 1831,8 milioane dolari SUA (72 procente). La nivelul

autorităţii monetare, intrările de vaută au fost reprezentate în principal de achiziţii de pe

piaţa valutară (1171,4 milioane dolari SUA în sumă netă(, de creditele externe acordate

de FMI conform acordului stand-by (circa 66 milioane dolari SUA, reprezentând

eliberarea primei tranşe din împrumutul oferit), precum şi de cele două emisiuni de

euroobligaţiuni pe piaţa externă de capital (653,2 milioane dolari SUA). Aurul monetar,

componentă a activelor externe, a crescut atât cantitativ, cât şi valoric, preţul acestuia

pe piaţa internaţională urcând de la 272,65 dolari/uncie la 277,60 dolari/uncie.

De menţionat este şi faptul că la sfârşitul lunii decembrie a avut loc reevaluarea

stocului de aur, ca urmare a modificării preţului intern de la 227264 lei/gram la 28200

lei/gram.

118

3.3 Relaţia cu Organismele Monetare

Internaţionale

Începând din decembrie 1999, data invitării României la începerea negocierilor

de aderare la Uniunea Europeană, rolul acestei organizaţii în modelarea politicilor

economice autohtone a crescut în mod constant. Cel mai important instrument în acest

sens l-a constituit negocierea dosarelor legate de acquis-ul comunitar. În primul

semestru al anului, pe durata preşedenţiei suedeze, România a deschis cinci capitole de

negociere (Capitolul 4 Libera circulaţie a capitalurilor; Capitolul 5 Dreptul societăţilor

comerciale; Capitolul 8 Pescuitul; Capitolul 9 Politica în domeniul transporturilor şi

Capitolul 25 Uniunea vamală) .

Din perspectiva Băncii Naţionale a României, o deosebită importanţă prezintă

dosarul privind libera circulaţie a capitalurilor, în acest scop fiind emisă Circulara nr.

26/2001 a BNR, care stabileşte etapele de liberalizare a circulaţiei capitalului până la

momentul aderării.

Sub preşedenţia belgiană, România a deschis trei noi capitole de negociere:

Capitolul 10 Impozitarea; Capitolul 13 Politici sociale şi Capitolul 23 Protecţia

comsumatorilor şi a sănătăţii) şi a închis provizoriu două capitole (Capitolul 5 Dreptul

societăţilor comerciale şi Capitolul 23 Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii).

Relaţia autorităţilor române cu Fondul Monetar Internaţional s-a concentrat

asupra negocierilor privind încheierea unui nou acord, demarate încă din primul

trimestru al anului 2001 şi concretizate prin aprobarea de către consiliul de

administraţie al FMI, la sfârşitul lunii octombrie, a acordului stand-by în valoare de 300

milioane DST. Prima tranşă, în valoare de 52 milioane DST (circa 66 milioane dolari),

a fost eliberată imediat după aprobare. Mai important decât suma în sine a fost însă

semnalul dat altor instituţii privind consistenţa politicilor Guvernului român.

Noul acord încheiat cu FMI pentru 2002 cuprindea:

- reducerea inflaţiei la un nivel de 22 la sută prin promovarea unor politici

monetare şi fiscale prudente şi accentuarea politicilor structurale;

119

- restrângerea deficitului de cont curent la circa 5,5 la sută din PIB, fără a

utiliza cursul de schimb ca mijloc de îmbunătăţire a competitivităţii externe;

- diminuarea deficitului bugetar consolidat la 3 la sută din PIB;

- o politică salarială prudentă în sectorul public şi în întreprinderile de

stat, cu majorări salariale sub nivelul inflaţiei;

- continuarea procesului de aliniere a preţurilor pentru energia electrică,

termică şi gazele naturale la cele practicate pe plan internaţional şi îmbunătăţirea ratei

de colectare a sumelor datorate de consumatori;

- accelerarea privatizării.

O serie de agenţii de rating au îmbunătăţit în anul 2001 calificativele acordate

României. Standard & Poor’s şi Moody’s au ridicat rating-ul pentru datoria pe termen

lung în valută de la B- (pozitiv) la B (pozitiv) şi rspectiv de la B3 la B2, iar Fitch IBCA

a modificat de la B la B+ calificativul pentru datoria pe termen lung în monedă

naţională.

În relaţia cu Banca Mondială, au continuat tragerile din linii de credit

contractate în anii anteriori. Astfel, în anul 2001 s-au tras circa 132 milioane dolari din

proiecte BIRD, din care 114,4 milioane dolari pe proiecte de datorie publică şi 17,6

milioane dolari SUA din proiecte de datorie publică garantată (SNCFR; CONEL;

Telecomunicaţii).

Totodată, în cursul anului au fost aprobate noi contracte, în valoare totală de

450 milioane dolari SUA, din care nu s-au efectuat trageri. Cele mai importante dintre

acestea privesc Proiectul de dezvoltare a pieţelor financiare în mediul rural (80

milioane dolari) şi Proiectul pentru asigurarea protecţiei sociale (50 milioane dolari).

De asemenea, în luna noiembrie 2001, BIRD a anunţat acordul de principiu pentru

aprobarea împrumutului PSAL II (300 milioane dolari).

120

3.4 Echilibrul Monetar şi Inflaţia

3.4.1 Efecte economice şi sociale ale inflaţiei

Inflaţie20: Noţiune legată de masa banilor în circulaţie. Potrivit legii circulaţiei

băneşti, atunci când în circulaţie se află o masă de bani fără valoare proprie excesivă

comparativ cu nevoile circulaţiei, banii se depreciază în raport cu aurul şi celelalte

mărfuri.

Alternanţa la putere în noiembrie 1996 a fost considerată, la acel moment, cu

bună credinţă, ca premisă favorabilă pentru consolidarea democraţiei, pentru avansarea

României în direcţia progresului economic şi social. La finalul de mandat al coaliţiei

care a preluat puterea în urma alegerilor de atunci, orice analiză a realităţilor, cât de

sumară şi sub orice aspect ar fi făcută, impune recunoaşterea faptului că speranţele

populaţiei au fost dramatic înşelate.

Realitatea din anii ce au urmat preluării puterii de către coaliţia CDR-USD-

UDMR confirmă, pe de o parte, discrepanţa enormă între promisiunile electorale şi

realizarea programelor prezentate Parlamentului şi opiniei publice de către guvernele

Victor Ciorbea, Radu Vasile şi Mugur Isărescu. Pe de altă parte, a devenit tot mai

evidentă incapacitatea acestor guverne de a gestiona tranziţia şi reforma economică şi

socială.

Măsurile de politică economică şi socială promovate în perioada 1997 - 2000

au avut efecte de o gravitate extremă pentru situaţia ţării, evaluate ca atare de Comisia

Europeană, Fondul Monetar Internaţional şi agenţiile de rating.

20 Kiriţescu, C.C.Dobrescu, E.M., Băncile – Mică Enciclopedie, Editura Expert, 1998

121

Principalele consecinţe ale actului de guvernare constau în:

desfăşurarea haotică a reformei economice şi sociale, lipsită de o concepţie

coerentă, care să stabilească cu claritate interesele strategice ale dezvoltării şi

direcţiile de acţiune, în scopul creşterii economice a ţării, reducerii decalajelor

dintre România şi statele dezvoltate, în perspectiva integrării în Uniunea

Europeană şi NATO. Deşi prioritatea absolută a Parteneriatului de aderare a

României la Uniunea Europeană din martie 1998 era elaborarea unei Strategii

de dezvoltare economică pe termen mediu, acest lucru nu s-a realizat decât la

insistenţele repetate ale Comisiei Europene, în martie 2000.

Agravarea crizei economice, prin falimentarea unui mare număr de agenţi

economici (dintre care peste 300 mii întreprinderi mici şi mijlocii private),

dezorganizarea agriculturii, neglijarea capitalului autohton, diminuarea drastică

122

a procesului investiţional, inflamarea inflaţiei şi devalorizarea accentuată a

monedei naţionale. Politica promovată a fost în contradicţie totală cu însăşi

noţiunea de reformă. Rata negativă de creştere ce caracterizează perioada 1997 -

2000 printr-un regres economic de aproape 13% a plasat România pe ultimul

loc între ţările din Europa Centrală şi de Est, alături de care dorim să păşim în

NATO şi Uniunea Europeană. În aceste condiţii, aplicarea întocmai a

prevederilor referitoare la ritmurile de creştere din "Strategia naţională de

dezvoltare economică a României pe termen mediu" arată că regresul înregistrat

în perioada în care ţara a fost administrată de coaliţia de dreapta ar putea fi

recuperat până la sfârşitul anului 2003;

ingerinţele administrative în mecanismele de funcţionare ale economiei de piaţă,

politizarea excesivă a intervenţiei statului în economie, absenţa unor priorităţi

temeinic fundamentate în restructurarea ramurilor productive au făcut tot mai

dificilă relansarea economică;

desfăşurarea sistematică de acţiuni ilegale de înstrăinare a capitalului de stat,

extrem de păgubitoare pentru avuţia naţională, prin: propunerea unor preţuri de

ofertă mai mici decât cele stabilite de piaţă, selectarea ofertelor în funcţie de

interesele clientelei politice ale actualei puteri; evitarea sau trucarea licitaţiilor,

lipsa oricărui control în perioada post-privatizare; interzicerea controlului

instituţiilor specializate asupra activităţii Fondului Proprietăţii de Stat.

Climatul economic nefavorabil, legislaţia instabilă şi corupţia extinsă au alungat

din România marii investitori, aşa cum arată toate rapoartele instituţiilor

europene şi mondiale. Dovada este dată de faptul că adevăraţii investitori străini

nu au fost interesaţi de procesul de privatizare din România, aşa cum acesta a

fost promovat de guvernele coaliţiei de dreapta.

În acest context, este de evidenţiat că, în perioada preelectorală, caracterul

ilegal şi dăunător interesului naţional al activităţii FPS s-a agravat, manifestările

ilegale concretizându-se într-un adevărat jaf al economiei.

123

sprijinirea de către ultimul guvern a unor acţiuni frauduloase, prin adoptarea

unei serii de acte normative pentru scutirea sau reducerea debitelor curente şi a

majorărilor de întârziere pe care unele societăţi supuse privatizării le aveau către

statul român; la aceasta s-au adăugat reeşalonările de datorii pe care Guvernul

le-a acordat societăţilor economice conduse de persoane aparţinând clientelei

politice;

abandonarea susţinerii agriculturii româneşti şi a intereselor ţărănimii prin

renunţarea la facilităţile şi sprijinul statului acordate producătorilor agricoli, în

contradicţie cu politicile de subvenţii practicate de ţările dezvoltate. La aceasta

s-a adăugat şi practicarea unor politici vamale care au dezavantajat şi descurajat

producătorul agricol şi din industria alimentară de spijin şi protecţie;

neglijarea rolului capitalului autohton în consolidarea economiei, lipsa de

interes şi deteriorarea condiţiilor în care au funcţionat întreprinderile mici şi

mijlocii, inclusiv prin anularea unor facilităţi fiscale pentru stimularea şi

dezvoltarea sectorului privat; practic, s-a instituit un regim discriminatoriu,

investitorii autohtoni fiind înlăturaţi din competiţie pe piaţa internă a capitalului;

promovarea unei politici fiscale defectuoase, nestimulative pentru producţie şi

investiţii. S-au adoptat măsuri care au amplificat fiscalitatea, în special pe seama

împovărării suplimentare a cetăţeanului;

lipsa de preocupare pentru crearea de noi locuri de muncă şi pentru combaterea

şomajului; măsurile de protecţie socială pentru personalul disponibilizat prin

lichidarea întreprinderilor s-au redus la acordarea unor plăţi compensatorii,

lipsind populaţia de oportunităţi veridice de recalificare şi reconversie

profesională;

prăbuşirea gravă a nivelului de trai, sărăcirea populaţiei României atingând cote

alarmante. S-a constatat lipsa unei politici coerente şi eficiente de protecţie

socială, în totală contradicţie cu promisiunile electorale şi programele

guvernamentale prezentate în Parlamentul ţării;

124

condiţiile de viaţă ale cetăţenilor s-au degradat continuu, majoritatea

covârşitoare a populaţiei - muncitori, pensionari, ţărani, tineri, intelectuali,

salariaţi bugetari - a trăit cea mai dramatică scădere a nivelului de trai din

ultimii 11 ani. Cea mai elocventă dovadă în acest sens sunt raportările

Institutulului Naţional de Statistică şi Studii Economice, ce atestă scăderea

salariului real de la 74,4% în decembrie 1996, la 56,8% la începutul lunii

noiembrie 2000 faţă de octombrie 1990, timp în care puterea de cumpărare a

pensionarilor a scăzut şi mai mult, ajungându-se ca, în anul 2000, ponderea

populaţiei aflate în sărăcie să reprezinte 43% din totalul populaţiei (19,9% în

anul 1996 );

situaţia din sistemul de sănătate s-a degradat în mod constant, atingând "cota de

alarmă"; deşi la preluarea puterii, fosta coaliţie a afirmat că sănătatea omului are

o semnificaţie strategică, acţiunile guvernamentale s-au limitat doar la adoptarea

unor măsuri de pseudoreformă şi chiar de antireformă care au reuşit să

demonteze, în punctele esenţiale, tot ce s-a realizat până în noiembrie 1996;

procesul investiţional susţinut din surse bugetare a fost concentrat, în special, pe

conservarea şi nu pe continuarea şi finalizarea obiectivelor de investiţii începute

şi aflate în diferite faze de realizare. Obiectivele noi de investiţii au fost, practic,

ignorate cu desăvârşire în unii ani ai perioadei analizate;

diminuarea dramatică a accesului şi cuprinderii tineretului în treptele superioare

de instrucţie şi manifestarea unui dezinteres grav faţă de promovarea acestuia în

societate;

neacordarea fondurilor strict necesare pentru dezvoltarea cercetării ştiinţifice,

punând în pericol existenţa centrelor tradiţonale de cercetare, consolidate de-a

lungul multor decenii de generaţii strălucite de cercetători;

cultura a fost substanţial afectată de lipsa de interes pentru susţinerea unor

instituţii de cultură de importanţă naţională, precum şi a unor publicaţii de mare

prestigiu.

125

3.4.2 Politica de combatere a inflaţiei

Echilibru monetar:21 parte a echilibrului economic general. Constă în existenţa

sau crearea prin măsuri de reglementare a unui raport optim între masa banilor în

circulaţie şi sumele de bani reclamate de eficienţa normală a tuturor operaţiilor

economice care se realizează prin intermediul banilor

Politică externă eficace, trebuie susţinută de o politică internă coerentă şi

curajoasă, în slujba fiecărui cetăţean. De aceea, corupţia este inamicul nostru dintâi, pe

care printr-un efort naţional trebuie să-l combatem neîntârziat.

Experienţa românească, la fel ca şi a celorlalte state central şi est – europene, a

demonstrat că fenomenul corupţiei reprezintă o ameninţare pentru democraţie şi

supremaţia legii, influenţând în mod negativ eficienţa şi stabilitatea instituţiilor statului,

precum şi trecerea la o economie de piaţă sănătoasă.

În această perioadă de tranziţie, existenţa fenomenului corupţiei nu poate fi

negată, fiind însă la fel de adevărat că nu se poate afirma că a căpătat o dimensiune

generalizată sau instituţionalizată.Având în vedere că fenomenul corupţiei este o

disfuncţie de sistem care afectează cadrul legislativ, sistemul instituţional şi relaţiile

interumane, examinarea modalităţilor de prevenire şi combatere a corupţiei a urmărit

cauzele generatoare, atât pentru marea corupţie, cât şi pentru mica corupţie.

Luând în considerare necesitatea unei abordări unitare şi coerente a prevenirii

corupţiei, Guvernul a elaborat Programul Naţional pentru Prevenirea Corupţiei şi Planul

Naţional de Acţiune Împotriva Corupţiei, pe care le-a aprobat în noiembrie 2001, după

dezbateri publice şi consultări cu partidele politice, sindicatele, organizaţiile non-

guvernamentale şi mass-media.

Coordonarea şi monitorizarea acţiunilor de implementare a celor două pachete

de măsuri revin Comitetului Naţional de Prevenire a Criminalităţii, înfiinţat prin

Hotărâre de Guvern.21 Kiriţescu, C.C.Dobrescu, E.M., Băncile – Mică Enciclopedie, Editura Expert, 1998

126

„Se consideră mai importantă o formare coerentă şi credibilă a politicii

monetare, în această etapă, decât optimizările în spiritul acordului fin, mai ales în fazele

incipiente ale procesului de macrostabilizare22.”

Efectuarea achiziţiilor publice prin mijloace electronice, accesibile prin

Internet, crează condiţii pentru o mai bună eficienţă şi transparenţă a procesului de

achiziţii publice.

Pentru combaterea unor acte de corupţie manifestate în sistemul judecătoresc, al

Parchetului, Poliţiei, administraţiei finanţelor publice şi Direcţiei Generale a Vămilor

au fost declanşate procedurile prevăzute de lege.

22 ANTOHI, Dorina Florenţa, „Inflaţia şi politici antiinflaţioniste”, Academia Română, Institutul Naţional

de Cercetări Economice, Bucureşti, 1999.

127

În acest cadru general, Planul de acţiune prevede consolidarea capacităţii

instituţionale de combatere a corupţiei, creşterea autorităţii şi responsabilităţii organelor

abilitate ale statului – Poliţie, Parchet, Justiţie-, în aplicarea fermă a legilor ţării în

vederea prevenirii şi eliminării încălcării prevederilor legale. Totodată, Guvernul a

înfiinţat Parchetul Naţional Anticorupţie, organism cu atribuţii exclusive pentru

combaterea corupţiei

- desfăşurarea, în ritm îmbunătăţit, a reformei sistemului judiciar;

- dezbaterea în Parlament a Legii privind declararea averii, care să prevadă accesul

publicului la informaţie şi măsuri coercitive, precum şi a Legii referitoare la conflictele

de interese, astfel încât oficialii guvernamentali să se disocieze de activităţile de afaceri

pe perioada mandatului;

- instituirea unor proiecte – pilot pentru alocarea aleatorie a cazurilor judiciare;

- punerea în discuţie publică a proiectelor Codurilor de Conduită ale funcţionarilor

publici;

- implementarea unei noi legi pentru finanţarea partidelor;

- finalizarea procesului de revizuire a Codului Penal.

3.4.3 Realizarea unei creşteri economice reale

Starea actuală a economiei româneşti se caracterizează, în mod sintetic, printr-

un sistem instituţional slab structurat, determinat de: incertitudinea drepturilor de

proprietate pentru o parte a avuţiei naţionale (active imobiliare destinate privatizării

aflate încă în patrimoniul public; bunuri aflate în litigii comerciale); construcţia

instituţională încă deficitară pentru asigurarea funcţionalităţii mecanismelor economiei

de piaţă şi operaţionalitatea redusă a acestora din cauza insuficientei coerenţe a cadrului

normativ; desfăşurarea într-o proporţie considerabilă a activităţii economice pe palierul

informal al societăţii; intervenţia, de multe ori, discreţionară a autorităţii publice,

supusă, deseori, intereselor politice conjuncturale.

128

„Controlul masei monetare reprezintă instrumentul monetar cel mai important

pentru stoparea inflaţiei. De aceea, instrumentele pentru majorarea lichidităţilor din

circuitele economice trebuie realizate cu multă prudenţă23.”

În aceste condiţii, în funcţionarea economiei sunt de remarcat, în principal,

următoarele:

mulţi agenţi economici cu capital majoritar de stat sau chiar privatizaţi urmăresc

cu deosebire, conservarea locurilor de muncă şi creşterea salariilor, fără

corespondent în creşteri de producţie, productivitate şi eficienţă; la fel, la unii

agenţi economici privaţi, scopul maximizării profiturilor pare să fie atins nu prin

utilizarea cu randamente superioare a factorilor de producţie, cât, mai ales, prin

majorarea preţurilor; în totalul agenţilor economici, cei cu performanţe reale

sunt minoritari şi în continuă scădere;

deprecierea drastică a capitalului fix şi a forţei de muncă, limitarea investiţiilor

şi blocarea dinamicii deciziilor pe termen mediu şi lung;

submonetizarea economiei, cu efect negativ asupra funcţionării normale a

acesteia; sume importante disponibile nu-şi găsesc plasament sigur în economia

reală, în timp ce aceasta este grav decapitalizată;

existenţa unei economii subterane şi lipsa unei demarcaţii precise a acesteia de

economia oficială.

3.4.4 Gestiunea preţurilor

Acordul social cu sindicatele pentru anul 2001 are mari nerealizări, şi anume:

← Nu s-a aplicat reducerea unor impozite directe şi indirecte în scopul stimulării

investiţiilor şi creării de noi locuri de muncă.

23 Isarescu, Mugur, “Inflaţia şi echilibrele fundamentale ale economiei româneşti”, BNR,

Caiete de studii, nr 3 / iunie 1996

129

← Nu s-au realizat parametrii de stimulare a introducerii de tehnologii moderne în

vederea creşterii competitivităţii produselor.

←

←

←

← Nu s-au reglementat măsuri care să asigure transparenţa actelor

administrative, pentru evitarea investiţiilor discreţionare, în afara cadrului legal -

toate acestea motivate de interese politice sau de altă natură a autorităţilor publice în

activităţile economice şi de afaceri, precum şi în relaţiile de muncă.

←

← Stabilitatea preţurilor24 se concretizează ca fiind unul dintre cele mai

importante obiective de politică economică. În condiţiile urmăririi realizării acestui

24 Costica Ionela ţ Politica Monetară, 2002

130

obiectiv trebuie avut în vedere faptul că noţiunea de stabilitate a preţurilor nu

presupune ca toate preţurile să fie stabile sau fixe

Nu s-a realizat nimic concret pentru o politică nediscriminatorie faţă de toţi

agenţii economici, indiferent de tipul de proprietate (publică sau privată) ori de

provenienţa capitalului (autohton sau străin) şi nici în asigurarea unei mai mari

stabilităţi a cadrului legislativ, în special în domeniul fiscal - condiţie imperativă de

dezvoltare a unei economii de piaţă performante.

← Se manifestă puternice ingerinţe politice la ocuparea diferitelor funcţii în

instituţii publice cât şi în conducerea unităţilor economice.

← Nu a fost construit mecanismul de corelare între salariul minim pe economie şi

coşul lunar minim, care nici măcar nu s-a mai calculat, încălcându-se o reglementare în

vigoare (OUG nr.217/2000, neabrogată încă).

Nu a fost elaborat un act normativ care să reglementeze crearea unei politici

unitare privind stabilirea salariilor în sectorul bugetar.

← Nu s-a realizat condiţionarea acordării de facilităţi funcţie de menţinerea

locurilor de muncă.

← Zonele defavorizate sunt încă generatoare de mediu infracţional în privinţa

facilităţilor.

131

Pentru puterea PDSR/PSD, acordul social cu sindicatele este doar un mijloc de

a evita revendicări sociale legitime ale salariaţilor. Aşa-zisul pact social nu face altceva

decât să asigure demnitarilor PSD şi clientelei lor politice liniştea necesară pentru

îmbogăţirea lor prin jefuirea cât mai eficientă a ţării. Se au în vedere, în mod special,

societăţile comerciale de stat, producătorii agricoli (prin preţuri joase la cumpărarea

recoltei şi vânzarea la preţuri monopoliste sau cartelate a celor necesare exploatării

agricole) şi furtul banului public prin contracte avantajoase cu instituţiile publice!

132

Practic, guvernul PSD, minţind pe toată lumea, chiar şi pe principalii lor votanţi,

pensionari şi ţărani, dar şi pe salariaţi, duce o politică de austeritate de dreapta, mai ales

pentru ochii forurilor internaţionale financiare, urmărind sprijinul lor. Dacă această

politică s-ar duce în interesul ţării şi nu pentru propriile interese mafiote de grup, ar fi

de felicitat. În condiţiile date, în care substanţa activităţii economice se duce pe

îmbogăţirea "foştilor", nu putem decât să ne solidarizăm cu societatea civilă împotriva

corupţiei generalizate şi a jafului organizat. Când în diverse sectoare se atinge limita

insuportabilului şi lumea iese în stradă, guvernul, pentru a potoli manifestanţii şi a nu

pierde puterea, reacţionează populist, dând sau promiţând că va da, de regulă cât mai

puţin. Nici o dată nu se atacă fondul problemei, lipsa de perspectivă datorată întârzierii

reformei, mai ales în ceea ce priveşte restructurarea şi privatizarea, guvernul nefăcând

altceva decât să balanseze între politici de austeritate şi populism.

133

CAPITOLUL IV

CONCLUZII ŞI PROPUNERI

Dintre toţi indicatorii macroeconomici, inflaţia particularizează în mod

negativ economia României şi, ca atare, necesită un effort special din partea tuturor

factorilor implicaţi (stat, sistem bancar, producători, comercianţi, consumatori). Deşi

politica monetară are un rol important în combaterea inflaţiei, ea nu poate suplini

acţiunea celorlalte politici în tratarea cauzelor atât de complexe şi de diferite ale acestui

fenomen. De aceea, este necesar ca şi celelalte politici(bugetară, salarială, de

privatizare, de restructurare) să promoveze măsuri care să srpijine accelerarea

procesului de dezinflaţie; mai mult, ansamblul acestir politici trebuie să urmărească cu

consecvenţă şi coerenţă în timp obiectivul dezinflaţiei.

Programul monetar se bazează în continuare primordial pe ancora monetară. În

cazul în care condiţiile externe (îndeosebi evoluţia monedei euro faţă de dolar), evoluţia

contului curent, precum şi consistenţa pachetului de politici dezinflaţioniste o vor

permite, se are în vedere eliberarea cursului de schimb de rolul de ajustare a echilibrului

extern şi conferirea unui rol mai pronunţat acestuia în procesul moderării anticipaţiilor

inflaţioniste.

Programul monetar este construit pe ipoteza că, urmând inversării de tendinţă

din ultimii ani, ceea ce va permite reluarea procesului de remonetizare a economiei.

Nivelurile agregatelor monetare programete pentru anii următori, dimensionate în

corelaţie cu evoluţia prognaozată a cererii de bani, vor constitui reperele pe baza cărora

politica monetară îşi va calibra oferta de monedă în economie.

134

Pentru elaborarea programului monetar se va menţine ipoteza regimului de

flotare controlată a cursului de schimb al leului, dar pentru se prognozează o apreciere

în termeni reali a monedei naţionale faţă de coşul valutar euro-dolar, care coroborată cu

o productivitate a muncii îmbunătăţită să conserve competitivitatea externă a

produselor şi serviciilor româneşti, în condiţiile ecitării distorsionării procesului

dezinflaţionist.

Din perspectiva armonizării obiectivelor cu instrumentele de politică monetară

s-a avut în vedere faptul că ratele dobânzilor vor cunoaşte o reducere graduală şi

sustenabilă a nivelurilor pozitive în termeni reali, corelată cu evoluţia procesului de

remonetizare, pentru a nu se repeta scenariul de tip stop-go din anul precedent. Dat

fiind faptul că dezinflaţia este un proces gradual şi relativ lent, anticipaţiile inflaţioniste

necesită un timp îndelungat pentru a se orienta şi consolida pe un trend descendent.

Finanţarea deficitului bugetar în cea mai mare parte din resurse externe va permite o

relaxare a presiunilor supra dobânzii pieţei interne, scăzând prima de risc înaltă

încorporată în acestea. Totuşi, o utilizare prea voluntaristă a acestui instrument nu este

de recomandat, atât timp cât cauzele fundamentale ale inflaţiei înalte nu vor fi

eradicate.

Pentru implementarea programului monetar, BNR va utilza în continuare, pe

baze competitive şi în condiţii de transparenţă, instrumentele de piaţă prevăzute în

Regulamentul nr. 1/2000, care îmbină extinderea utilizării tranzacţiilor de tipul

operaţiunilor reversibile cu titluri de stat .

În domeniul reglementării, obiectivul pe termen scurt îl constituie continuarea

absorbirii directivelor comunitare. Tot în domeniul prudenţial, BNR urmează să

amenajeze normele existente privind autorizarea şi modificărileîn situaţia băncilor

(pentru a creşte exigenţele privitoare la calitatea acţionarismului şi managementului

băncilor), precum şi reglementările privind clasificarea creditelor (pentru lărgirea

categoriilor de active supuse provizionării).

135

De o deosebită importanţă este finalizarea proiectului noului Regulament

valutar, prin care se va realiza armonizarea prevederilor privind operaţiunile de capital

cu legislaţia comunitară. Totodată, această măsură se va înscrie pe linia implementării

hotărârilor Consiliului de administraţie al băncii centrale referitoare la liberalizarea

graduală a operaţiunilor de capital, în concordanţă cu obligaţiile asumate de România

prin Acordul europen, ca şi prin documentele aferente deschiderii acestui capitol de

negociere cu UE.

Dintre reglementările care vor apărea în cursul anilor fac parte: norme

prudenţiale în domeniul instrumentelor financiare derivate; norme privind

managementul activelor şi pasivelor instituţiilor de credit; norme care să prevadă

cerinţele minime pentru procedurile de control intern la nivelul instituţiilor de credit.

Va fi reglementat în mod exhaustiv şi domeniul organizaţiilor cooperatiste de credit,

inclusiv prin elaborarea, împreună cu Ministerul fianţelor, a unor norme contabile

specifice.

În cadrul procesului de elaborare a reglementărilor de prudenţă bancară,

Direcţia Reglementare şi Autoritzare din cadrul BNR beneficiază, în cadrul unei

Convenţii de infrăţire, de asistenţă tehnică din partea unui consorţiu de bănci centrale

(Banca Franţei, Banca Olandei, Banca Italiei).

O prioritate pentru Guvern şi pentru Banca Naţională a României a constituit-o

finalizarea privatizării Băncii Agricole, În prima parte a anului 2001.

În anii următori se va demara procesul de privatizare a celei mai mari bănci

cu capital majoritar de stat, banca Comercială Română.

Aplicarea cu succes a acestor măsuri va permite reducerea inflaţiei pe termen

mediu, până la niveluri exprimate printr-o singură cifră, la orizontul anilor 2004-2005.

România a optat pentru o variantă de dezinflaţie graduală, avându-se în vedere că o

136

reducere abruptă a inflaţiei presupune pe termen scurt inducerea unei noi recesiuni,

precum şi o creştere a şomajului, fenomene pe care societatea românească le tolerează

greu. Totuşi, chiar în cadrul acestei abordări graduale, ritmul este relativ accelerat,

scăderea anuală a inflaţiei fiind de circa un sfert până la o treime din nivelul anului

anterior.

Politicile BNR sunt orientate pe termen mediu şi lung în direcţia sprijinirii

covergenţei nominale ţi reale a economiei României cître către economia Uniunii

Europene. In consecinţă, prioritate rămân, şi în anul 2002, continuarea reducerii

accelerate a ratei inflaţiei, în paralel cu o creştere economică superoară mediei

regionale, obiective în atingerea cărora BNR colaboraeză cu Guvernul României.

Programul monetar să aibă succes în atingerea obiectivului său fundamental,

reducerea inflaţiei, fără deteriorarea echilibrului extern, este necesar sprijinul tuturor

celorlalte politici. Astfel, prin program, deficitul bugetului consolidat este proiectat să

scadă la 3 procente din PIB, ceea ce va micşora corespunzător deficitul extern generat

de sectorul guvernamental. La fel ca în anul pecedent, circa două treimi din deficit (2 la

sută din PIB) se preconizează a fi finanţate din împrumuturi externe, print-o emisiune

de euroobligaţiuni cu scadenţa de 10 ani, care să extindă curba randamentelor şi să

creeze astfel un etalon pentru viitoarele emisiuni.

Programul monetar se bazează în continuare pe ancora monetară, nivelurile

agregatelor monetare fiind dimensionate în ipoteza continuării creşterii cererii de bani

şi a temperaturii fenomenului de dolarizare a economiei. Pentru implementarea

programului monetar, BNR va utiliza în continuare, pe baze competitive şi în condiţii

de transarenţă, instrumentele de piaţă prevăzute în Regulamentul nr. 1/2000, care

îmbină extinderea utilizării tranzacţiilor de tipul operaţiunilor reversibile cu titluri de

stat (repo şi reverse repo) cu atragerea de depozite de către banca centrală. Rata

rezervelor obligatorii va continua să fie utilizată în mod activ, cu un dublu scop:

îngustarea marjelor dintre dobânzilor şi cele pasive practicate de către băncile

comerciale, respectiv descurajarea dolarizării.

137

La fel ca în anul precedent, ratele dobânzilor vor cunoaşte o reducere

graduală şi sustenabilă a nivelurilor pozitive în termeni reali, corelată cu diminuarea

anticipaţiilor inflaţioniste. Un rol important va continua să îl joace cooperarea dintre

Ministerul Finanţelor Publice (în calitate de emitent al titlurilor de stat şi creator de

etalon de dobândă pe acestă piaţă) şi Banca Naţională a României.

În vederea extinderii utilizării cardurilor, ca mijloc de limitare a proliferării

economiei paralele, Guvernul în colaborare cu Banca Naţională a României a pregătit

un proiect de ordonanţă de urgenţă care prevede:

- generalizarea plaăţii pe carduri a salariilor pentru personalul bugetar din

municipii şi oraşe;

- acceptarea de către regii autonome furnizoare de utilizare a achitării

facturilor prin intermediul cardurilor;

- acceptarea de către marii comercianţi a plaţii mărfurilor achiziţionate prin

intermediul cardurilor.

În domeniul reglementării, obiectivul prioritar îl constituie continuarea

absorbirii directivelor comunitare. BNR este implicată în mod activ în negocierea

Capitolului 3 – Libera circulaţie a serviciilor, Capitolul 4 – Libera circulaţie a

capitalurilor şi a Capitolului 11 – Uniunea Economică şi Monetară. Se acţionează

pentru ca cel puţin Capitolul 4 să fie închis provizoriu în cursul anului 2002, iar

capitolele 3 şi 11 să fie deschise până la sfârşitul anului 2002. Obiectivul autorităţilor

române este ca toate capitolele de negociere să fie închise în prima parte a anului 2004.

De altfel, în ceea ce priveşte etapele de liberalizare a contului de capital,

definite în Circulara BNR nr. 26/2001, măsurile preconizate pentru anul 2002 (privind

investiţiile directe şi imobiliare în străinătate ale rezidenţilor, respectiv admiterea

valorilor mobiliare naţionale pe pieţele de capital străine şi transferarea derulării

contractelor de asigurări) au fost deja introduse începând cu 1 ianuarie, iar

Regulamentul valutar, cu modificările ulterioare, este pe deplin armonizat cu directivele

comunitare.

138

In continuare, în anii următori se va continua procesul de consolidare a

sistemului bancar românesc, în sensul rămînerii în piaţă a unui număr mai mic de bănci,

dar mai apte de a face faţă mediul concurenţial. Acest rezultat va fi efectul mai multor

evoluţii:

- fuziunea unor bănci cu acţionar majoritar comun (Raiffeisenbank şi

Raiffeisen-Banca Agricolă);

- ieşirea de pe piaţă, prin procedura falimentării sau a lichidării voluntare, a

băncilor neviabile (Banca Română de Scont, Banca Turco-Română, Banca de Investiţii

şi Dezvoltare);

- schimbarea acţionarului majoritar la o serie de bănci (Romanian

Internaţional Bank, Daewoo Bank);

- creşterea nivelurilor minime pentru capitalul social, pentru capitalul de

dotare şi pentru fondurile proprii la 250miliarde lei, începând cu 31 mai 2002.

Evenimentul cel mai important îl va constitui însă procesul de privatizare a

Băncii Comerciale Române, a cărui finalizare va modifica radical peisajul bancar

autohton.

139

BIBLIOGRAFIE

1. E.Prehoveanu - Economie Politica, Ed. Sylvi, 1999

2. D.Ciucur, I.Nastase, C.Popescu -Economie , Ed.Economica 2001

3. Cezar Basno, Nicolae Dradac, Constantin Floricel - Moneda, Credit,

Banci , Ed.Didactica si Pedagogica, 2002

4.D.Tudorache – Moneda, Banci, Credit , Ed.Sylvi, 1999

5.C.Floricel – Relatii valutare financiare internationale, Ed Novicel, 2003

6. Costica Ionela – Politica Monetara, 2002

7.Rapoarte anuale – BNR, 1996-2001

8.Caiete de studii - BNR, 1997-2001

9. Nicolae Dardac, Cezar Basno – Operatiuni bancare, Ed. Didactica si

Pedagogica, 1996

10. Vasile Dedu – Gestiune si audit financiar, Ed. Economica, 1999

11.Mariana Diaconescu – Banci, sisteme de plati, riscuri, Ed. Economica

1999

12. I.Bogdan – Managementul financiar-bancar, Ed. Economica, 2002

140

13. Mugur Isarescu – Sistemul bancar in Romania; Evolutii concrete;

Reforma sistemului bancar si integrarea europeana, BNR, 1996

14. Mugur Isarescu – Politica monetara, stabilitatea macroeconomica si

reforma bancara in Romania, BNR, 1995

15. Kiritescu, C.C.Dobrescu, E.M. – Bancile – mica encicolpedie, Ed.

Expert, 1998

16. Eugen Radulescu – Inflatia, marea provocare, Ed. Enciclopedica, 1999

17. Luminita Roxin – Gestiunea riscurilor bancare, Ed. Didactica si

Pedagogica, 1997

141