LIVIU COMAN-KUND

DEONTOLOGIA SI STATUTUL FUNCTIONARILOR DIN ADMINISTRATIA PUBLICA

Manual pentru specializarea universitara

Administratie publica

Editia a II-a, actualizata potrivit legislatiei în vigoare la 01.09.2006

- 2006 -

I

C U P R I N S

CAPITOLUL 1: PRECIZARI CONCEPTUALE PRIVIND MORALA, ETICA SI DEONTOLOGIA ...................................................................................................................... 1 1.1. Semnificatia comuna a termenului „morala”...............................................................................2 1.2. Semnificatia comuna a termenului „etica”..................................................................................3 1.3. Câteva consideratii privind întelesul comun al termenilor „morala” si „etica”.................................4 1.4. Întelesul comun actual al cuvântului deontologie .......................................................................5 SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE....................................................................................................6 ÎNTREBARI DE AUTOEVALUARE .................................................................................................7 TESTE DE AUTOEVALUARE ........................................................................................................7 CAPITOLUL 2: DEONTOLOGIA PROFESIUNILOR LIBERE CLASICE………………9 2.1. Deontologia medicala…………………………………………………………………………………..10

2.1.1. Scurt istoric…………………………………………………………………………………….10 2.1.2. Receptarea în dreptul pozitiv a unor reguli privind profesiunea medicala .................... 11 2.1.3. Valorile aparate de deontologia medicala actuala ..................................................... 12 2.1.4. Organizarea si deontologia profesiunii medicale în România ..................................... 14

2.2. Deontologia profesiunii de avocat ........................................................................................... 20 2.2.1. Scurt istoric ............................................................................................................ 20 2.2.2. Conceptia europeana actuala cu privire la deontologia profesiunii de avocat .............. 21

2.2.3. Organizarea si deontologia profesiunii de avocat în România........................................25 2.3. Caracteristicile deontologiei actuale........................................................................................ 29 2.4. Câteva concluzii general-valabile privind deontologia, în actualul sau stadiu de dezvoltare .....…33 SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE.................................................................................................. 35 ÎNTREBARI DE AUTOEVALUARE ............................................................................................... 38 TESTE DE AUTOEVALUARE...............................................................................................................39 CAPITOLUL 3: DEONTOLOGIA FUNCTIONARILOR PUBLICI ...................................43 3.1. Consideratii generale............................................................................................................. 44

3.1.1. Notiunea de “functionar public” ................................................................................ 44 3.1.2. Aparitia si evolutia functionarilor publici .................................................................... 44

3.2. Se poate vorbi de o deontologie a functionarilor publici? .......................................................... 46 3.3. Deontologia magistratilor ....................................................................................................... 47

3.3.1. Principiile deontologice specifice magistratilor .......................................................... 47 3.3.2. Deontologia magistratilor în România, potrivit reglementarilor actuale ....................... 48

3.4. Analiza elementelor constitutive ale deontologiei, în cazul functionarilor din administratia publica .....................................................................................................................................55

3.4.1. Definitia functionarului din administratia publica.............................................................55 3.4.2. Profesionalizarea functionarilor din administratia publica........................................... 56 3.4.3. Organizarea functionarilor din administratia publica .................................................. 56 3.4.4. Principiile deontologiei administrative....................................................................... 57 3.4.5. Dreptul deontologic al functionarilor din administratia publica .................................... 58 3.4.6. Concluzii privind deontologia administrativa ............................................................. 59

SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE.................................................................................................. 60 ÎNTREBARI DE AUTOEVALUARE ............................................................................................... 63 TESTE DE AUTOEVALUARE .................................................................................................... 64 CAPITOLUL 4: STATUTUL FUNCTIONARILOR DIN ADMINISTRATIA PUBLICA ÎN ROMÂNIA ................................................................................................................................ 67 4.1. Scurt istoric........................................................................................................................... 68 4.2. Aspecte privind functia publica si functionarii publici ................................................................ 71

4.2.1. Câteva definitii si precizari....................................................................................... 71 4.2.2. Clasificarea functiilor publice si a functionarilor publici ............................................... 73

4.2.3. Agentia Nationala a Functionarilor Publici ................................................................ 74 4.3. Drepturile si îndatoririle functionarilor publici ........................................................................... 75

4.3.1. Drepturile functionarilor publici ................................................................................ 75

II

4.3.2. Îndatoririle functionarilor publici ............................................................................... 76 4.4. Cariera functionarilor publici................................................................................................... 77 4.4.1. Recrutarea functionarilor publici............................................................................... 77

4.4.2. Promovarea functionarilor publici ............................................................................. 79 4.4.3. Modificarea, suspendarea si încetarea raportului de serviciu ..................................... 80

4.5. Raspunderea functionarilor publici.......................................................................................... 86 SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE.................................................................................................. 89 ÎNTREBARI DE AUTOEVALUARE ............................................................................................... 94 TESTE DE AUTOEVALUARE ...................................................................................................... 95 ANEXA 1................................................................................................................................99 ANEXA 2..............................................................................................................................101 BIBLIOGRAFIE SELECTIVA.............................................................................................127 CHEIA TESTELOR DE AUTOEVALUARE .....................................................................129

1

CAPITOLUL 1

PRECIZARI CONCEPTUALE PRIVIND MORALA, ETICA SI DEONTOLOGIA

1.1. Semnificatia comuna a termenului „morala”

1.2. Semnificatia comuna a termenului „etica” 1.3. Câteva consideratii privind întelesul comun al termenilor

„morala” si „etica” 1.4. Întelesul comun actual al cuvântului deontologie

OBIECTIVE

Dupa parcurgerea acestui capitol veti sti:

• Care este continutul conceptului „morala”; • Care este continutul conceptului „etica”;

• Care este corelatia dintre etica si morala;

• Care este întelesul comun actual al cuvântului deontologie.

2

În procesul comunicarii, dar mai ales în stiinta, rigoarea terminologica este esentiala. Cu alte cuvinte, trebuie sa determinam cât se poate de exact semnificatia termenilor utilizati si sa avem grija ca acestia sa aiba acelasi înteles pentru interlocutori. Deoarece limbajul are propria sa existenta, uneori de necontrolat, acest lucru nu este usor de realizat, nici macar între doctrinari, în cadrul limbajului stiintific specializat, motiv pentru care, autorii care vor sa se faca întelesi acorda atentia cuvenita precizarilor sau conventiilor terminologice. În ceea ce priveste limbajul comun, este necesar sa cunoastem întelesul termenilor potrivit dictionarelor si sa precizam cum ne raportam la acest înteles. Iata de ce, prima noastra preocupare este de a determina semnificatia pe care dictionarele uzuale din România o atribuie termenilor „morala” si „etica”. În ceea ce priveste deontologia, întrucât formeaza obiectul acestei parti a studiului nostru, nu ne vom multumi doar cu explicatiile de dictionar. În finalul capitolului vom face o scurta prezentare a etimologiei si a întelesului comun actual al cuvântului deontologie. 1.1. Semnificatia comuna a termenului „morala” Dictionarul enciclopedic român, vol. III, editat în anul 19651, defineste morala ca fiind forma constiintei sociale 2 cuprinzând ansamblul normelor care reglementeaza comportamentul oamenilor în societate. Normele morale exprima obligatiile oamenilor unii fata de altii, precum si fata de o anumita clasa sau grup social, fata de institutii, stat, familie. Spre deosebire de drept, care asigura respectarea normelor juridice, înscrise în legi, prin forta de constrângere a statului, morala asigura respectarea normelor convietuirii umane, de obicei nescrise, prin forta educatiei, a traditiilor, a opiniei publice. În afara normelor de convietuire, morala mai cuprinde si relatiile morale dintre oameni, care sunt materializarea acestor norme în conduita si în raporturile lor reciproce. Partea cea mai importanta a acestor relatii sunt moravurile, adica relatiile morale cu caracter relativ stabil care caracterizeaza o clasa, o patura sociala, un grup social sau o societate data. Morala mai cuprinde si aprecierea faptelor si moravurilor oamenilor în lumina unui sistem de valori (ideal etic), exprimata în judecati si în sentimente morale. În sfera moralei se cuprinde si atitudinea individului fata de normele morale existente în societatea data, concordanta sau neconcordanta conduitei sale cu acestea. În Dictionarul de neologisme, editat în anul 1978, morala este definita succint, ca fiind forma constiintei sociale care cuprinde anumite idei, conceptii, convingeri privind normele de convietuire si de comportare a oamenilor în raporturile dintre ei si fata de societate3.

1 ACADEMIA REPUBLICII POPULARE ROMÂNE , Dictionar enciclopedic român, vol.III. K – P, EDITURA POLITICA, Bucuresti – 1965, pp.418, 419. 2 Constiinta sociala sau constiinta colectiva este ansamblul credintelor (convingerilor) si sentimentelor comune majoritatii membrilor unei societati (Durkheim). 3 F. MARCU, C. MANECA, Dictionar de neologisme, editia a III-a, EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA, Bucuresti – 1978, p.705.

3

Potrivit Dictionarului enciclopedic1, vol. IV, editat în anul 2001, morala este ansamblul convingerilor, atitudinilor, sentimentelor reflectate si fixate în principii, norme, reguli determinate istoric si social, care reglementeaza comportarea si raporturile indivizilor între ei, precum si dintre acestia si colectivitate (familie, grup, clasa, natiune, patrie, popor, societate) în functie de categoriile bine – rau, datorie, dreptate - nedreptate si a caror respectare se întemeiaza pe constiinta si pe opinia publica. În sens mai larg, morala cuprinde si fenomenele care tin de constiinta morala individuala 2, calitatile si defectele morale, judecatile si sentimentele morale, moravurile, valorile morale etc. În final se afirma ca morala este sinonima cu etica. 1.2. Semnificatia comuna a termenului „etica” Potrivit Dictionarului enciclopedic român, vol. II, editat în anul 19643, etica este stiinta despre morala, despre normele de comportare care reglementeaza relatiile dintre oameni, precum si atitudinea lor fata de societate, de o anumita clasa, fata de stat, patrie, familie etc. Etica este o ramura a filozofiei, iar doctrinele etice au fost elaborate de obicei ca parti ale unor sisteme filozofice sau teologice. Sistemele etice cuprind, alaturi de elaborarea unui anumit cod moral (ansamblu de norme morale), o analiza a problemelor teoretice fundamentale privind morala: originea si esenta moralei, natura notiunilor si judecatilor morale, a principiilor si valorilor morale, criteriul moralitatii, posibilitatea sau imposibilitatea alegerii libere a comportamentului etc. Etica opereaza cu o serie de categorii, cum sunt: datoria, constiinta morala, fericirea, onoarea, demnitatea, virtutea, responsabilitatea – indiferenta, liberul arbitru, onestitatea (cinstea), corectitudinea, încrederea, buna-credinta, principialitatea, bine – rau. Potrivit Dictionarului de neologisme4, editat în anul 1978, termenul etica are doua acceptiuni. Într-o prima acceptiune, reprezinta disciplina filozofica având ca obiect de studiu principiile morale, originea, dezvoltarea si continutul lor. În cea de a doua acceptiune etica este sinonima cu morala. Dictionarul enciclopedic5, vol. II, editat în anul 1996, atribuie, de asemenea, termenului etica doua acceptiuni. Într-o prima acceptiune prin etica se întelege disciplina care are ca obiect studiul teoretic al valorilor si conditiei umane din perspectiva principiilor morale, privite fie ca cerinte individuale, fie ca ansamblu de obligatii si datorii sociale. În cadrul eticii se disting doua preocupari principale: de a stabili sistemul de valori supreme si idealul de viata (etica normativa) si de a cerceta problemele legate de originea si esenta moralei. În cea de-a doua acceptiune etica este identificata cu ansamblul normelor morale, cu morala .

1 Dictionar enciclopedic, vol.IV L – H, EDITURA ENCICLOPEDICA, Bucuresti – 2001, p.470. 2 Constiinta individuala este cunoasterea reflexiva pe care o are fiecare despre propria existenta si mediul care îl înconjoara. 3 ACADEMIA REPUBLICII POPULARE ROMÂNE, Dictionar enciclopedic român, vol.II D – J, EDITURA POLITICA, Bucuresti – 1964, pp.302 – 303. 4 F. MARCU, C.MANECA, op.cit., p.412. 5 Dictionar enciclopedic, vol.II D – G, EDITURA ENCICLOPEDICA, Bucuresti – 1996, p.250.

4

1.3. Câteva consideratii privind întelesul comun al termenilor „morala” si „etica”

Din examinarea celor prezentate, ajungem la urmatoarele consideratii: 1. Morala este un fenomen social, forma a constiintei sociale, iar etica este o stiinta, ramura a filozofiei, care studiaza acest fenomen; este doctrina despre morala. Deci diferenta dintre ele este diferenta dintre obiectul de studiu si instrumentul de cunoastere. Totusi, dupa cum am vazut, potrivit dictionarelor, cuvintele „morala” si „etica” au si un sens în care sunt considerate sinonime si asa se utilizeaza deseori în limbajul comun. Se produce astfel o confuziune între cuvântul care desemneaza stiinta si cuvântul care desemneaza obiectul de studiu al acesteia. De altfel, lipsa de precizie a limbajului se întâlneste si în cazul altor stiinte. Astfel, cuvântul „drept” desemneaza si ansamblul normelor juridice si stiinta care îl studiaza. În toate aceste situatii, contextul este cel care ne poate ajuta sa stabilim sensul exact al cuvântului care ne intereseaza. Rezulta ca, daca vrem sa întelegem sensul exact în care sunt folositi termenii “morala” si “etica”, doar contextul ne poate indica daca este vorba de fenomenul morala sau de un studiu stiintific despre morala, ceea ce nu este întotdeauna evident. 2. Convenim ca morala poate fi caracterizata prin urmatoarele elemente:

- este un fenomen social, forma a constiintei sociale; - cuprinde ansamblul normelor care reglementeaza comportamentul

oamenilor în societate, atât la nivel interindividual, cât si în relatiile cu diferite grupuri sau institutii;

- norma morala nu se poate impune prin constrângere statala, ci doar prin educatie, traditii, opinie publica;

- tot în sfera moralei se înscriu relatiile morale, în cadrul carora se remarca moravurile, adica relatiile morale cu un caracter relativ stabil care caracterizeaza un grup social, o clasa, o societate;

- morala cuprinde si aprecierea faptelor si moravurilor oamenilor prin raportarea la un sistem de valori socialmente recunoscut, exprimata prin judecati si sentimente morale;

- tot de morala tine si atitudinea oamenilor fata de normele existente în societatea data.

3. Din cele mai vechi timpuri si pâna astazi, filozofi de toate calibrele si toate orientarile au abordat în diferite modalitati, potrivit curentelor filozofice din care faceau parte, problemele moralei. S-a ajuns astfel la o multitudine de etici si procesul va continua, probabil, cât lumea.

Exista, totusi, o serie de categorii care reflecta problematica moralei, ca fenomen, de uz general în etica, chiar daca diversele etici le interpreteaza în mod diferit. Este interesant de remarcat ca aceste categorii au intrat în limbajul comun, având relativ acelasi înteles, într-o anumita societate, dintr-un anumit moment istoric.

Dintre aceste categorii mentionam: datoria, constiinta morala, fericirea, onoarea, dreptatea - nedreptatea, echitatea, demnitatea, virtutea, responsabilitatea – indiferenta, liberul arbitru, onestitatea (cinstea), corectitudinea, încrederea, buna-credinta, principialitatea. Observam ca toate acestea se raporteaza, în ultima instanta, la categoriile de referinta bine si rau.

5

1.4. Întelesul comun actual al cuvântului deontologie Termenul "deontologie" a fost folosit pentru prima data de juristul si moralistul englez Jeremy Bentham (1748-1832) în lucrarea sa "Deontologia sau stiinta moralitatii", în care scrie: "baza deontologiei este principiul dupa care o actiune este buna sau rea, demna sau nedemna, merituoasa sau blamabila, în raport cu tendinta ei de a spori sau diminua suma fericirii publice". Conceptia lui Bentham se înscrie în cadrul curentului utilitarist în etica, potrivit caruia principiul fundamental al oricarei etici si legislatii este "cea mai mare fericire a celui mai mare numar de oameni"1. Termenul "deontologie" se formeaza din cuvintele grecesti deon, deontos care înseamna ceea ce se cuvine, ceea ce trebuie facut, datorie si logos care înseamna discurs, stiinta. Observam ca, în conceptia lui Bentham, deontologia este o denumire data unui curent al eticii. Astazi, prin deontologie se întelege, în sensul comun indicat de dictionare2, ansamblul de reguli care precizeaza normele de conduita si obligatiile etice ale unei profesiuni, precum si doctrina despre acestea. Aceste reguli au în vedere conduita celor ce exercita o anumita profesiune, atât în raporturile dintre ei, cât si în raporturile cu clientii lor sau cu publicul3. În acest context, este necesar sa explicam si termenul "profesiune" sau „profesie”, care are doua întelesuri:

• Într-o prima acceptiune, "profesiune" desemneaza ansamblul de cunostinte teoretice si deprinderi practice ce definesc pregatirea persoanelor care realizeaza o anumita activitate specializata 4, ce necesita, ca regula, o formatie universitara. Termenul se utilizeaza însa si în sensul de ocupatie sau meserie. • În cea de a doua acceptiune, termenul "profesiune" semnifica grupul social organizat, compus din persoanele care desfasoara o anumita activitate specializata, ce necesita un ansamblu de cunostinte teoretice si deprinderi practice specifice.

Vom utiliza, pe parcursul expunerii, termenul de "profesionist" pentru a desemna persoana care face parte dintr-o profesiune, în sensul de grup social organizat. În vorbirea curenta se utilizeaza uneori sintagme ca „abatere deontologica” sau „a încalcat deontologia”, pentru a califica fapte prin care s-a încalcat legea civila sau penala, cum este, de exemplu, plagiatul. Din acest motiv trebuie sa facem, înca de la început, precizarea ca regulile pe care trebuie sa le respecte un profesionist se împart în trei categorii:

1. Reguli juridice edictate de stat pentru mentinerea ordinii publice5, a caror respectare este asigurata de instantele judecatoresti;

1 B. DUTESCU, Etica profesiunii medicale, EDITURA DIDACTICA SI PEDAGOCIGA, Bucuresti-1980, p.13. 2 Dictionarul explicativ al limbii române, editia a II-a, Ed. UNIVERS ENCICLOPEDIC, Bucuresti-1996, p.278. 3 Encyclopedia Universalis, vol.7, Paris-1993, p.188-189. 4 B. DUTESCU, op.cit., p.9 5 Prin „ordine publica” se întelege starea considerata ca normala într-un stat, din punct de vedere politic, economic si social, care se traduce prin functionarea corespunzatoare a organelor de stat, asigurarea linistii si securitatii cetatenilor, precum si asigurarea respectarii celorlalte drepturi ale acestora. Mentinerea ordinii publice este una dintre ratiunile de existenta ale statului. Din acest motiv, statul est obligat sa edicteze reglementarile juridice si sa ia masurile imperios necesare pentru realizarea acestei stari de normalitate.

6

2. Reguli stabilite initial de profesiune si consacrate în dreptul pozitiv, care privesc anumite conditii de admitere în profesiune precum si obligatiile de natura etica ce revin membrilor profesiunii respective, a caror respectare este asigurata de jurisdictiile disciplinare profesionale, cu sau fara sprijinul autoritatilor publice;

3. Reguli morale generale care pot afecta imaginea profesiunii, nepreluate în dreptul pozitiv, dar a caror respectare se poate realiza, de asemenea, prin interventia organelor profesiunii. Este vorba de reguli ce privesc anumite notiuni nedeterminate, raportate la profesiune, cum sunt: onoarea, demnitatea, încrederea, corectitudinea.

Regulile juridice menite sa asigure ordinea publica sunt de aplicabilitate generala si au în vedere fapte sau inactiuni a caror gravitate le aduce sub incidenta legii civile sau a legii penale. Este evident ca acestea exced sfera profesiunilor, motiv pentru care nu pot face obiectul vreunei deontologii.

Obiectul deontologiei îl formeaza numai regulile stabilite de profesiune pentru asigurarea moralitatii membrilor sai, precum si obligatiile morale generale care pot afecta imaginea profesiunii. Din cele învederate rezulta ca, la momentul actual, deontologia are o semnificatie mult mai restrânsa si mai concreta decât cea pe care i-a atribuit-o Bentham. Ea este, într-un fel, etica aplicata la o anumita profesiune. Scopul ei este de a înfaptui binele concret, în cadrul restrâns al unei anumite profesiuni. Pentru a cunoaste problematica deontologiei, vom studia în capitolul urmator deontologia profesiunii medicale si deontologia profesiunii de avocat, pentru a ajunge la câteva concluzii general-valabile privind deontologia actuala. SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE

Ø Morala este un fenomen social, forma a constiintei sociale, iar etica este o stiinta, ramura a filozofiei, care studiaza acest fenomen; este doctrina despre morala. Deci diferenta dintre ele este diferenta dintre obiectul de studiu si instrumentul de cunoastere. Totusi, în limbajul comun, cele doua concepte se utilizeaza deseori ca sinonime. Ø Elementele caracteristice esentiale ale moralei, din unghiul de vedere al studiului nostru, sunt:

• este un fenomen social, forma a constiintei sociale; • cuprinde ansamblul normelor care reglementeaza comportamentul oamenilor în societate, atât la nivel interindividual, cât si în relatiile cu diferite grupuri sau institutii; • norma morala nu se poate impune prin constrângere statala, ci doar prin educatie, traditii, opinie publica; • în sfera moralei se înscriu si relatiile morale, în cadrul carora se remarca moravurile, adica relatiile morale cu un caracter relativ stabil care caracterizeaza un grup social, o clasa, o societate.

Ø Exista o serie de categorii care reflecta problematica moralei, ca fenomen, de uz general în etica. Acestea au intrat în limbajul curent, având un înteles relativ comun, într-o anumita societate, dintr-un anumit moment istoric. Dintre aceste categorii mentionam: datoria, constiinta morala, fericirea, onoarea, dreptatea - nedreptatea, echitatea, demnitatea, virtutea,

7

responsabilitatea – indiferenta, liberul arbitru, onestitatea (cinstea), corectitudinea, încrederea, buna-credinta, principialitatea. Observam ca toate acestea se raporteaza, în ultima instanta, la categoriile fundamentale bine si rau. Ø Termenul de "profesiune" are doua întelesuri :

• într-o prima acceptiune, "profesiune" desemneaza ansamblul de cunostinte teoretice si deprinderi practice ce definesc pregatirea persoanelor care realizeaza o anumita activitate specializata complexa, care necesita, ca regula, o formatie universitara; • în cel de-al doilea înteles, termenul "profesiune" semnifica grupul social compus din persoanele care desfasoara o anumita activitate specializata complexa, ce necesita un ansamblu de cunostinte teoretice si deprinderi practice.

Astazi, prin deontologie se întelege, în sensul comun indicat de

dictionare, ansamblul de reguli care precizeaza normele de conduita si obligatiile etice ale unei anumite profesiuni, precum si doctrina despre acestea.

Rezulta ca deontologia este, într-un fel, etica aplicata unei anumite profesiuni. Scopul ei este de a înfaptui binele concret, în cadrul restrâns al unei profesiuni.

ÎNTREBARI DE AUTOEVALUARE

1. Ce este morala ? 2. Ce este etica ? 3. Prezentati si comentati semnificatiile cuvintelor „morala” si „etica”. 4. Prezentati semnificatiile cuvântului „profesiune”. 5. Prezentati etimologia, evolutia si sensul comun actual al cuvântului „deontologie”. 6. Prezentati si explicati regulile care formeaza obiectul deontologiei.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Morala asigura respectarea normelor de convietuire prin:

a. forta de constrângere a statului; b. intermediul instantelor judecatoresti; c. forta educatiei; d. intermediul liberului arbitru.

2. Etica este: a. un fenomen social, forma a constiintei sociale; b. doctrina despre morala; c. ansamblul relatiilor morale; d. ansamblul judecatilor si sentimentelor morale.

8

3. Se dau propozitiile: A - În limbajul comun, conceptele „etica” si „morala” se utilizeaza deseori ca sinonime. B – Constiinta sociala este cunoasterea reflexiva pe care o are fiecare despre propria existenta si mediul care îl înconjoara. C – Numai în cazul eticii si moralei se produce o confuziune între cuvântul care desemneaza stiinta si cuvântul care desemneaza obiectul de studiu al acesteia. Alegeti varianta corecta:

a. propozitia A este adevarata, propozitia B este falsa, propozitia C este falsa; b. propozitia A este adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este

falsa; c. propozitia A este adevarata, propozitia B este falsa, propozitia C este

adevarata; d. propozitia A este falsa, propozitia B este adevarata, propozitia C este

adevarata; 4. În sfera moralei nu se înscriu:

a. moravurile; b. atitudinea oamenilor fata de normele existente în societatea data; c. relatiile morale; d. normele juridice.

5. Deontologie este o denumire data unui curent al eticii:

a. potrivit conceptiei actuale despre deontologie; b. potrivit conceptiei lui Bentham; c. de catre grupurile sociale compuse din persoane care desfasoara anumite

activitati specializate; d. potrivit conceptiei privind ordinea publica.

9

CAPITOLUL 2

DEONTOLOGIA PROFESIUNILOR LIBERE CLASICE

2.1. Deontologia medicala 2.1.1. Scurt istoric 2.1.2. Receptarea în dreptul pozitiv a regulilor privind profesiunea

medicala 2.1.3. Valorile aparate de deontologia medicala actuala 2.1.4. Organizarea si deontologia profesiunii medicale în România

2.2. Deontologia profesiunii de avocat 2.2.1. Scurt istoric 2.2.2. Conceptia europeana actuala cu privire la deontologia

profesiunii de avocat 2.2.3. Organizarea si deontologia profesiunii de avocat în România

2.3. Caracteristicile deontologiei actuale 2.4. Câteva concluzii general-valabile privind deontologia, în

actualul sau stadiu de dezvoltare

OBIECTIVE

Studiul acestui capitol va permite cunoasterea:

• Evolutiei si starii actuale a deontologiei concrete a profesiunii medicale;

• Evolutiei si starii actuale a deontologiei concrete a profesiunii de avocat;

• Caracteristicilor deontologiei în actualul sau stadiu de dezvoltare.

10

Potrivit dictionarelor1, prin profesiune libera (se utilizeaza si sintagma „profesiune liberala”) se întelege profesiunea organizata într-un corp autonom (asociatie profesionala independenta), format din profesionisti care îsi exercita activitatea, de regula, pe cont propriu si a carei remuneratie nu are caracter comercial (nu urmareste profitul). Liber-profesionistul trebuie sa se supuna regulilor stabilite de profesiune 2 si sa-si câstige existenta, în principiu, pe cont propriu, ceea ce înseamna ca nu are calitatea de angajat prin contract de munca sau prin act unilateral de numire. Profesiunile libere clasice sunt medicina si avocatura. Datorita importantei pe care o au prestigiul si încrederea, pentru exercitarea cu succes a acestor profesiuni, ele au fost primele interesate de etica profesionala si apoi de deontologie. Vom prezenta deontologia acestor profesiuni, cu vocatie de model, pentru a stabili, prin analiza, sinteza si rationament inductiv, care sunt elementele constitutive, la modul general, ale deontologiei actuale, în sensul strict al termenului. Vom studia apoi caracteristicile deontologiei actuale. În acest fel, consideram ca vom fi pregatiti pentru abordarea deontologiei functionarilor publici, printr-un rationament deductiv. 2.1. Deontologia medicala

2.1.1. Scurt istoric Profesiunea medicala poate fi considerata cea mai veche profesiune cu caracter direct umanist. Daca celelalte profesiuni satisfac necesitati importante ale omului (de alimentatie, de habitat, de instructie etc.), profesiunea medicala are ca scop apararea celor mai de pret valori ale omului – viata si sanatatea. Deci profesiunea medicala, în sens de activitate specializata, semnifica ansamblul de cunostinte teoretice si deprinderi practice necesare pentru mentinerea sau redarea sanatatii omului. Profesiunea medicala este singura despre care se poate afirma ca a fost prezenta, într-o forma sau alta, în toate etapele de dezvoltare a societatii umane: epoca primitiva, antichitate, evul mediu, epoca moderna, perioada contemporana. Exigentele impuse medicilor, desprinse din experienta practica a profesiunii, au, la început, doar caracter de recomandari. Cu timpul, repetate din generatie în generatie, devin cerinte obligatorii si se constituie în reguli ferme3, care se regasesc în juramântul pe care îl depun cei ce deprind arta vindecarii. Un moment deosebit de important, pentru civilizatia europeana, îl reprezinta secolul al V-lea î.e.n., când Grecia antica a cunoscut maxima înflorire a economiei si culturii, perioada cunoscuta sub numele de "secolul lui Pericle". În ”secolul lui Pericle” se apreciaza ca s-a desavârsit procesul istoric de laicizare a medicinei si s-au conturat unele dintre cele mai nobile precepte ale profesiunii medicale.4 1 Dictionarul limbii române moderne, EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII POPULARE ROMÎNE, Bucuresti-1958, p.455; Le petit Larousse en couleurs , Ed. LAROUSSE, Paris-1995, p.599; Dictionarul explicativ al limbii române, aparut sub egida Academiei Române – Institutul de lingvistica IORGU IORDAN, Ed. UNIVERS ENCICLOPEDIC, Bucuresti-1996, p.570; Dictionar enciclopedic vol. IV L-N, Ed. ENCICLOPEDICA, Bucuresti-2001, p.99. 2 Este vorba de liber-profesionistul care face parte dintr-o profesiune libera. Exista si liber-profesionisti care nu fac parte dintr-o profesiune libera, în sensul de grup profesional organizat. De exemplu meditatorii si artistii liber-profesionisti. 3 B. DUTESCU, Etica profesiunii medicale, EDITURA DIDACTICA SI PEDAGOGICA, Bucuresti-1980, p.25. 4 Ibidem.

11

Se pare ca, datorita marii autoritati profesionale a faimosului Hipocrate, tot ceea ce a produs bun epoca sa, în domeniul teoriei si practicii medicale, al eticii acestei profesiuni, i s-a atribuit lui, fiind supranumit "parintele medicinei"1.

Din aceasta perioada se presupune ca dateaza cunoscutul "Juramânt al lui Hipocrate" - primul document unitar de etica medicala.

Astfel, mai întâi sub forma de juramânt, mai târziu sub forma de coduri s-a transmis de la o epoca la alta fondul de aur al eticii profesiunii medicale2.

2.1.2. Receptarea în dreptul pozitiv a unor reguli privind profesiunea medicala

Primele reguli privind profesiunea medicala, receptate în dreptul pozitiv, se refera îndeosebi la raspunderea medicilor3 si au aparut înca în antichitate. În Egiptul antic, legea faraonica mergea pâna la pedeapsa capitala pentru cel ce recomandase o terapie nereusita. Codul lui Hammurabi4 contine mai multe articole referitoare la onorariile medicului si la sanctiunile aplicabile în caz de culpa medicala, sanctiuni atât de natura civila, cât si penala.

1 B. DUTESCU, op.cit., p.32. 2 Prima forma moderna a juramântului profesional pentru absolventii facultatilor de medicina, care a adaptat la cerintele vremii Juramântul lui Hipocrate, a fost adoptata la Reuniunea din 1948 de la Geneva a Asociatiei Medicale Mondiale si are urmatorul continut : "În clipa în care sunt admis printre membrii profesiunii medicale, îmi iau angajamentul solemn de a-mi consacra viata în serviciul umanitatii. Voi pastra maestrilor mei respectul si recunostinta care li se cuvin. Îmi voi exercita mestesugul cu constiinta si demnitate. Voi considera sanatatea pacientului drept prima mea grija. Voi respecta secretul celui care mi-l va încredinta. Voi sus tine din toate puterile onoarea si nobilele traditii ale profesiunii medicale. Colegii mei vor fi frati. Nu voi îngadui ca diverse considerente de religie, de nationalitate, de rasa, de partid sau de clasa sociala sa se interpuna între datoria mea si pacientul meu. Voi arata un respect deosebit fata de viata omeneasca, înca de la conceptie. Nici sub amenintare nu voi îngadui sa se foloseasca cunostintele mele medicale împotriva legilor umanitatii. Fac acest legamânt solemn, liber, pe cuvânt de onoare."

Aceasta formula a fost apoi îmbunatatita, mai mult ca forma, prin Declaratia de la Geneva din 1975, a Asociatiei Medicale Mondiale, ajungându-se la urmatorul text:

“Odata admis printre membrii profesiunii de medic: Ma angajez solemn sa-mi consacru viata în slujba umanitatii; Voi pastra profesorilor mei respectul si recunostinta care le sunt datorate; Voi exercita profesiunea cu constiinta si demnitate; Sanatatea pacientilor va fi pentru mine o obligatie sacra; Voi pastra secretele încredintate de pacienti chiar si dupa decesul acestora; Voi mentine prin toate mijloacele onoarea si nobila traditie a profesiunii de medic; Colegii mei vor fi fratii mei; Nu voi îngadui sa se interpuna între datoria mea si pacient consideratii de nationalitate, rasa

religie, partid sau stare sociala; Voi pastra respectul deplin pentru viata umana de la începuturile sale chiar sub amenintare si nu voi

utiliza cunostintele mele medicale contrar legilor umanitatii. Fac acest juramânt în mod solemn, liber, pe onoare!” Precizam ca acesta este continutul juramântului pe care îl depun medicii din România, potrivit reglementarilor actuale (art.378 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sanatatii, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.372 din 28.04.2006). 3 A.B. TRIF, V. ASTARASTOAE, Responsabilitatea juridica medicala în România – Premise pentru un viitor drept medical, Ed. POLIROM, Iasi-2000, pp.13 – 19. 4 Rege al Babilonului între 1793 – 1750 î.e.n.

12

În Regatele lui Iuda si Israel medicii trebuiau sa posede diploma, având obligatii care nu se regaseau la alte popoare din vremea aceea. Astfel, suprema obligatie a medicului era sa apere viata bolnavului, pâna la limita extrema a posibilitatilor. Medicul nu putea executa o operatie fara consimtamântul bolnavului si era responsabil, în caz de esec, fata de bolnav si familia acestuia. De asemenea, medicul raspundea daca ucidea un bolnav în stare de agonie. Culpa medicala nu se putea stabili fara participarea medicilor, în calitate de experti. Nu se practica legea talionului. Responsabilitatea medicului era de natura civila. În India antica, Legile lui Manu, redactate cu putin înaintea erei crestine, prevedeau amenzi pentru tratamentele nereusite, al caror cuantum depindea de casta careia îi apartinea bolnavul. În dreptul roman, Lex Aquillia, din sec.III î.e.n., prevedea pedeapsa capitala pentru provocarea mortii unui om liber, de catre un medic, prin nepricepere, si despagubiri civile pentru moartea unui sclav. Pe parcursul evului mediu sunt mentinute sanctiunile, de natura civila si penala, pentru culpa medicala, un exemplu în acest sens fiind Constitutia Carolina, din 1532, a lui Carol Quintul1. Aceasta continea texte care sanctionau medicul care a cauzat moartea bolnavului din neglijenta sau nepricepere, daca se constata ca a folosit în mod imprudent medicamentele sau a utilizat remedii neautorizate sau interzise de profesiunea medicala. Dupa Revolutia franceza, accentul responsabilitatii medicale a cazut pe despagubirile civile. În fine, sec.XX marcheaza organizarea prin lege a profesiunii medicale. Legea de organizare a profesiunii stabileste conditiile de acces în profesiune si principalele obligatii ale medicilor; reglementeaza organizarea si functionarea organelor profesiunii si le recunoaste acestora puterea de a elabora coduri deontologice si de a aplica sanctiuni disciplinare; stabileste sanctiunile disciplinare si procedura de aplicare a acestora. Rezulta de aici ca deontologia medicala actuala, în sensul strict al termenului, are urmatoarele elemente constitutive: organizarea profesiunii prin lege; profesiunea poseda organe proprii cu puterea de a impune codul deontologic; stabilirea prin lege a sanctiunilor disciplinare, a procedurii de aplicare a acestora, a instantelor disciplinare din cadrul profesiei si a cailor de atac. Din punct de vedere juridic, toate acestea alcatuiesc dreptul deontologic al profesiunii.

2.1.3. Valorile aparate de deontologia medicala actuala Valorile cu caracter general aparate de deontologia medicala actuala se

regasesc în Codul international de etica medicala2, elaborat de Asociatia Medicala Mondiala, în anul 1949. Acest cod, referindu-se într-o forma generala la normele de conduita profesionala, trece în revista îndatoririle medicilor fata de bolnavi si între ei însisi, formulând urmatoarele cerinte de conduita morala :

1. Grija permanenta a medicului trebuie sa fie salvarea vietii oamenilor; 2. Medicul datoreaza bolnavului sau toate resursele stiintei si tot devotamentul sau. Când o boala sau un tratament depasesc posibilitatile sale, el trebuie sa faca apel la un alt medic mai priceput în materie;

1 Carol Quintul (1500 – 1558) – Împarat al Sfântului Imperiu Romano-German. 2 B. DUTESCU, op.cit., pp.49,50.

13

3. Medicul datoreaza bolnavului sau secretul absolut cu privire la informatiile ce i-au fost încredintate si cu privire la tot ceea ce ar putea cunoaste ca urmare a încrederii ce i-a fost acordata; 4. Medicul este obligat sa acorde, în caz se urgenta, îngrijirile necesare ca datorie generala fata de umanitate. El se poate retrage numai dupa ce s-a asigurat ca aceste îngrijiri vor fi date de o alta persoana calificata; 5. Medicul trebuie sa-si trateze confratii asa cum doreste sa fie el însusi tratat de catre ei; 6. În cadrul misiunii sale umanitare si sociale, medicul trebuie sa manifeste permanent o atitudine morala exemplara si sa respecte imperativele profesiunii sale; 7. Medicul nu poate sa îndeplineasca un act medical motivat de beneficiul personal; 8. Sunt nedeontologice: a) orice procedeu de reclama si publicitate, altele decât cele care sunt

autorizate prin uzante si coduri de etica nationale; b) orice colaborare cu o institutie de îngrijire în care medicul nu îsi pastreaza

independenta profesionala; c) acceptarea oricarei remuneratii pentru tratamentul aplicat unui bolnav, fara

ca acest tratament sa fi fost justificat de patologia acestuia; d) acceptarea unui comision, din partea fabricantului de medicamente, pentru

utilizarea produselor sale, oricare ar fi titlul acestuia; 9. Este interzis medicului sa dea un sfat sau sa comita un act medical profilactic, diagnostic sau terapeutic, care sa nu fie justificat de interesul direct al pacientului si mai ales, care sa slabeasca rezistenta fizica sau psihica a unei fiinte umane, fara necesitate terapeutica; 10. Medicul trebuie sa uzeze cu cea mai mare prudenta de divulgarea descoperirilor sau procedeelor noi de tratament, atâta timp cât valoarea lor n-a fost expres recunoscuta. 11. Medicul nu trebuie sa certifice decât ceea ce poate constata personal; 12. Medicul trebuie sa se abtina de la orice deturnare de clientela si, la modul general, sa evite tot ceea ce ar putea dauna material sau moral confratilor sai.

Cerintele generale enumerate au fost receptate, într-o forma sau alta, prin norme deontologice nationale, în fiecare tara care dispune de un personal medical cât de cât organizat. Codului international de etica medicala cu caracter general i-au succedat o serie de alte documente, în care este exprimat punctul de vedere al profesiei medicale mondiale în diverse domenii specializate ale medicinei. O importanta deosebita, în acest sens, prezinta : Declaratia de la Helsinki, din 1964, îmbunatatita de Adunarea Medicala Mondiala de la Tokyo din 1975, privind cercetarea medicala care utilizeaza subiecti umani; Declaratia de la Sidney, din 1968, privind determinarea momentului mortii; Declaratia de la Tokyo, din 1976, privind atitudinea medicilor fata de detinuti si prizonieri. Pe plan national, au aparut recent, alaturi de codul general al profesiunii medicale, o serie de coduri sectoriale, cum sunt: codul medicului generalist, codul medicului stomatolog, codul medicului legist, codul medicului de familie etc. Trebuie sa aratam ca deontologia medicala se confrunta în prezent cu o serie de provocari noi. Dezvoltarea exploziva, în ultimele doua decenii, a tehnologiilor utilizate în medicina, mai ales a celor din domeniul biologiei si al ingineriei genetice, a generat o

14

serie de probleme, pe cât de complexe pe atât de delicate, pentru deontologia medicala. ”Viata poate fi creata în eprubeta în laborator. Natura vietii poate fi alterata prin chirurgie genetica. Aceia care sunt pe punctul de a muri prin deteriorarea unui organ vital îsi pot prelungi vietile prin transplant de organe, aceia incapabili de a mânca si de a respira pot fi hraniti intravenos si pot respira artificial si chiar atunci când moartea este inevitabila – procesul de a muri poate fi prelungit indefinit.”1 În legatura cu acest ultim aspect, învederam disputele legate de euthanasie. Dupa cum se stie, euthanasia consta în ajutorul dat unei persoane, aflate în suferinta incurabila, pentru a muri. Aceasta înseamna ca, daca un medic accepta sa practice euthanasia, el suprima viata, ceea ce vine în contradictie atât cu primul comandament deontologic (viata este valoarea suprema care trebuie întotdeauna salvata) , cât si cu un drept fundamental al omului – dreptul la viata. Pe de alta parte, a prelungi suferintele unui bolnav incurabil reprezinta o cruzime. Aceasta dilema este transata astazi în mod diferit. Unele tari, cum este Marea Britanie, condamna euthanasia la modul absolut, în timp ce altele ca S.U.A., Olanda si Belgia o accepta, în anumite conditii strict determinate. Este posibil ca la fel sa se întâmple si cu clonarea la om, care astazi este interzisa, dar care, în viitor, ar putea fi acceptata în anumite conditii. În final, subliniem caracterul evolutiv al deontologiei, care se manifesta cu pregnanta, chiar si în cazul deontologiei medicale, considerata a fi cea mai veche si cea mai elaborata.

2.1.4. Organizarea si deontologia profesiunii medicale în România La fel ca în celelalte state europene, si în Tarile Române, primele reguli

privind profesiunea medicala, receptate în dreptul pozitiv, se refera la raspunderea medicilor.

Pravilele împaratesti ale lui Vasile Lupu (1646) si Matei Basarab (1652) prevedeau “pierderea meseriei” în cazul “smintelii bolnavului prin nemestesug”2.

Raspunderea civila a medicilor apare în Legiuirea lui Caragea3 (editia în limba româna a aparut în anul 1819), sub forma raspunderii civile generale: “… cel care din stiinta sau cu nestiinta, sau cu gresala va aduce stricaciuni altcuiva este dator a suporta stricaciunea”4. Aceeasi solutie este preluata de Codul civil român din 1864, în vigoare, cu o serie de modificari, si astazi.

Organizarea profesiunii medicale, cuprinzând si unele prevederi de natura deontologica, printr-un act de autoritate publica, s-a realizat în anul 1927 prin Decretul nr.1.513 din 19 mai5 privind constituirea Asociatiei generale a medicilor din România, emis de Ferdinand I.

Potrivit Statutului Asociatiei generale a medicilor din România, preluat în dreptul pozitiv prin decretul regal mentionat, aceasta asociatie cuprindea toti medicii cu drept de libera practica în România, avea sediul central la Bucuresti si filiale în toate judetele.

Unul dintre obiectivele fundamentale ale Asociatiei generale a medicilor din România a fost “organizarea corpului medical pe baza unei legi, prin care sa se

1 A.B. TRIF, V. ASTARASTOAE, op.cit., p.7. 2 Ibidem, p.16. 3 Ioan Gheorghe Caragea a fost Domnul Tarii Românesti, în perioada 1812-1818. 4A.B. TRIF, V. ASTARASTOAE, op. cit., p.17. 5 Publicat în Monitorul Oficial nr.110/21.05.1927.

15

garanteze drepturile medicilor si prin care sa se statueze principiile deontologice cari vor conduce profesiunea medicala”1. Ca urmare, a fost adoptata Legea sanitara si de ocrotire nr.236/1930, ramasa în vigoare, cu modificari, pâna în anul 1978. Intrarea în vigoare a acestei legi a determinat aparitia, în România, a deontologiei medicale în sensul strict al termenului. Astfel, profesiunea medicala avea o organizare legala, organelor profesiei le-a fost recunoscuta competenta de a stabili norme deontologice si de a sanctiona încalcarea acestora, profesiunea medicala dispunea de jurisdictie disciplinara proprie.

Baza reglementarii juridice a profesiunii medicale, în timpul regimului socialist autoritar, se regaseste în Legea nr.3/1978 privind asigurarea sanatatii populatiei. Aceasta lege permitea executarea profesiunii medicale numai în regim public, stabilea gratuitatea asistentei medicale, care se asigura de personalul sanitar cu pregatire superioara (medici, dar si farmacisti, biologi, chimisti etc.), personal sanitar mediu (asistente medicale, surori medicale, laboranti) si personal sanitar auxiliar (infirmiere, îngrijitoare).

Legea nr.3/1978 reglementa detaliat conditiile ce se impuneau pentru practicarea profesiunii medicale, misiunile acestor profesionisti, drepturile si obligatiile lor si raspunderea disciplinara. Prevederile de natura deontologica respectau în mare masura documentele internationale în materie, însa autonomia profesiunii medicale a fost în mare parte suprimata, instaurându-se conducerea si controlul deplin din partea Ministerului Sanatatii.

Prima reglementare a profesiunii medicale, intervenita dupa anul 1989, este Hotarârea Guvernului nr.220/1992 privind aprobarea principiilor de baza ale statutului medicului în România2. Noutatile semnificative aduse de acest act normativ sunt:

- recunoaste exercitarea profesiunii medicale în regim privat; - recunoaste dreptul pacientului de a -si alege medicul; - institutionalizeaza colaborarea cu cultele si organizatiile neguvernamentale

cu scop caritabil si de binefacere; - instituie Ordinul Medicilor ca forma de organizare profesionala

neguvernamentala, caruia i se recunoaste competenta normativa, administrativa si jurisdictionala.

Hotarârea de Guvern nr.220/1992 privind aprobarea principiilor de baza ale statutului medicului în România a fost înlocuita de Legea nr.74/1995 privind exercitarea profesiunii de medic, înfiintarea, organizarea si functionarea Colegiului Medicilor din România, care a fost republicata în anul 20003. Aceasta lege avea caracterul de lege-cadru, cuprinzând doar 48 de articole, grupate în doua capitole principale, primul referitor la reglementarea exercitarii profesiunii de medic, iar al doilea privind înfiintarea, organizarea si functionarea Colegiului Medicilor din România. Prevederile acestei legi, care prezinta interes pentru organizarea profesiei si pentru deontologie, sunt:

1) Exercitarea profesiunii de medic este avizata de Colegiul Medicilor din România si autorizata de Ministerul Sanatatii. Practicarea profesiei de medic de catre o persoana care nu are aceasta calitate constituie infractiune si se pedepseste

1 Art.4 lit. d din Statutul Asociatiei generale a medicilor din România. 2 Publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.108/27.05.1992. 3 Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.650/12.12.2000.

16

conform Codului penal1. Conditiile care se cer pentru ca o persoana sa exercite profesiunea de medic sunt:

a) sa fie cetatean român cu domiciliul în România. Pe cale de exceptie, profesiunea de medic poate fi exercitata si de medici cetateni straini, pe baza de reciprocitate, potrivit conventiilor la care România este parte;

b) sa fie licentiat al unei institutii de învatamânt universitar medical, în conditiile legii;

c) sa nu se gaseasca în vreunul dintre cazurile de nedemnitate prevazute de lege.

Cazurile de nedemnitate sunt: I. Medicul a fost condamnat definitiv, chiar daca a fost reabilitat2, pentru savârsirea cu intentie a unei infractiuni contra umanitatii sau vietii, în împrejurari legate de exercitarea profesiunii de medic, cu exceptia celor condamnati în temeiul D.770/1966 privind reglementarea întreruperii cursului sarcinii; II. Medicul caruia i s-a aplicat pedeapsa interdictiei de a exercita profesiunea, pe durata stabilita prin hotarâre judecatoreasca sau disciplinara. La acestea se adauga urmatoarele incompatibilitati: a) comertul cu produse farmaceutice; b) oricare profesiune sau ocupatie de natura a aduce atingere demnitatii

profesionale de medic sau bunelor moravuri; c) folosirea cu buna stiinta a cunostintelor medicale în defavoarea sanatatii

bolnavului sau în scop criminal. 2. La absolvirea institutiei de învatamânt, medicul va depune un juramânt,

potrivit formulei moderne a juramântului lui Hipocrate, adoptata de Asociatia Medicala Mondiala în cadrul Declaratiei de la Geneva din anul 1975.

3. Controlul si supravegherea exercitarii profesiunii de medic se realizeaza de catre Ministerul Sanatatii si de catre Colegiul Medicilor din România.

Legea reglementa înfiintarea, organizarea si functionarea Colegiului Medicilor din România, dupa cum urmeaza: • Colegiul Medicilor din România se înfiinteaza ca organizatie profesionala,

neguvernamentala, cu personalitate juridica, apolitica si fara scop patrimonial, care reprezinta interesele profesiunii de medic. Aceasta organizatie actioneaza pentru dezvoltarea acestei profesiuni si a prestigiului ei în cadrul vietii sociale;

• Colegiul Medicilor din România are autonomie institutionala si îsi exercita atributiile fara posibilitatea vreunei imixtiuni. El se organizeaza la nivel national si judetean, având organe de conducere alese;

• Colegiul Medicilor din România cuprinde toti medicii cetateni români domiciliati în România autorizati sa practice profesiunea de medic. Membrii Colegiului Medicilor din România pot face parte si din alte asociatii profesionale;

• principalele atributii ale Colegiului Medicilor din România sunt: a) apara demnitatea si promoveaza drepturile si interesele membrilor sai în

toate sferele de activitate, apara onoarea, libertatea si independenta profesionala a medicului în exercitarea profesiunii, asigura respectarea de catre medici a obligatiilor ce le revin fata de bolnav si sanatatea publica;

1 Fapta se încadreaza la „Exercitarea fara drept a unei profesii” si se pedepseste cu închisoare de la o luna la un an sau cu amenda. (art.281 al Codului penal din 1968, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.65/16.04.1997, cu modificarile ulterioare.) 2 Potrivit reglementarii actuale, nedemnitatea înceteaza daca intervine reabilitarea.

17

b) asigura aplicarea legilor si a celorlalte reglementari care organizeaza exercitiul profesiunii;

c) elaboreaza, adopta si supravegheaza respectarea Codului de deontologie medicala;

d) avizeaza eliberarea autorizatiei de libera practica medicala; e) colaboreaza cu Ministerul Sanatatii pentru formarea, specializarea si

perfectionarea pregatirii profesionale a medicilor; f) organizeaza judecarea cazurilor de abateri de la normele de deontologie

medicala, în calitate de organ de jurisdictie profesionala; g) avizeaza autorizarea de instalare a cabinetelor medicale particulare. Precizam ca atributiile Colegiului Medicilor din România nu pot fi

exercitate de nici o alta asociatie profesionala medicala. 4. În fine, o ultima categorie de prevederi se refera la sanctiuni si la procedura

de aplicare: • Colegiul Medicilor din România judeca litigiile si abaterile disciplinare ale

medicilor, prin comisia de deontologie si prin comisiile de specialitate ale consiliului judetean al colegiului si ale consiliului national;

• Membrii Colegiului Medicilor din România care încalca juramântul depus, legile si regulamentele specifice privind exercitarea profesiunii de medic si nu respecta Codul de deontologie medicala, raspund disciplinar si, în functie de gravitatea abaterii, li se aplica una dintre urmatoarele sanctiuni:

a) mustrare; b) avertisment; c) vot de blam; d) suspendarea, pe un interval de 6-12 luni, a calitatii de membru al

Colegiului Medicilor din România; e) retragerea calitatii de membru al Colegiului Medicilor din România si

propunerea retragerii, de catre Ministerul Sanatatii, a autorizatiei de practica a profesiunii de medic.

Aplicarea acestor sanctiuni se face potrivit unor proceduri care au la baza principiul existentei a doua grade de jurisdictie profesionala, pentru sanctiunile prevazute la lit. “d” si “e” fiind posibila si contestatia la judecatoria în raza careia îsi desfasoara activitatea medicul sanctionat.

Raspunderea disciplinara a membrilor Colegiului Medicilor din România nu exclude raspunderea penala, contraventionala, civila sau materiala conform prevederilor legale. În baza prevederilor Legii nr.74/1995 privind exercitarea profesiunii de medic, înfiintarea, organizarea si functionarea Colegiului Medicilor din România, Adunarea Generala Nationala a Colegiului Medicilor din România a adoptat în anul 1997 trei acte normative care vin sa întregeasca dreptul deontologic al profesiunii medicale. Este vorba de Statutul Colegiului Medicilor din România, Codul de deontologie medicala si Codul de procedura a Comisiilor de jurisdictie disciplinara si de litigii. Chiar daca aceste texte contin o serie de imperfectiuni, ele sunt concepute într-o maniera evolutiva, în sensul ca este stabilita misiunea de a fi îmbunatatite permanent1. Aceste acte normative au fost înlocuite prin Decizia nr.3/2005 a Adunarii Generale Nationale a Colegiului Medicilor din România, privind adoptarea Statutului si Codului de deontologie medicala ale Colegiului Medicilor din România2.

1 Art.101 si 142 din Statutul Colegiului Medicilor din România, 2 Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.418/18.05.2005.

18

Legea nr.74/1995 a fost înlocuita prin Legea nr.306/2004 privind exercitarea profesiunii de medic, precum si organizarea si functionarea Colegiului Medicilor din România1. Aceasta lege pastreaza prevederile cu valoare de constanta, privind exercitarea profesiunii medicale, din Legea nr.74/1995, însa depaseste caracterul de lege-cadru, fiind o reglementare detaliata. Astfel, legea cuprinde 91 de articole, grupate în trei capitole principale: Exercitarea profesiei de medic (art.1 – 18); Dispozitii privind exercitarea profesiei de medic pe teritoriul României, de catre medicii cetateni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat apartinând Spatiului Economic European sau ai Confederatiei Elvetiene (art.19 – 30); Organizarea si functionarea Colegiului Medicilor din România (art.31 – 83). Principala noutate adusa de Legea nr.306/2004, determinata de integrarea României în Uniunea Europeana, este reglementarea pe parcursul unui întreg capitol (Capitolul II) a problematicii privind exercitarea profesiei de medic în România, de catre medicii cetateni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat apartinând Spatiului Economic European sau ai Confederatiei Elvetiene. În ceea ce priveste organizarea profesiunii medicale, Legea nr.306/2004 contine prevederi care detaliaza si precizeaza organizarea si functionarea Colegiului Medicilor din România, atât la nivel judetean, cât si central. De asemenea, întareste autonomia si autoritatea Colegiului Medicilor din România, în urmatoarele domenii principale:

- apararea drepturilor, intereselor, onoarei, libertatii si independentei profesionale a medicilor, precum si a dreptului de decizie al acestora, în exercitarea actului medical;

- controlul si supravegherea exercitarii profesiei de medic; - reprezentarea profesiunii în raporturile cu autoritatile si institutiile publice. Legea mentionata cuprinde o formulare mai clara si mai bine sistematizata a

scopului profesiunii medicale si a obligatiilor esentiale ce revin membrilor ei. Astfel, potrivit art.5 profesia de medic are ca scop principal asigurarea starii de sanatate prin prevenirea îmbolnavirilor, promovarea, mentinerea si recuperarea sanatatii individului si a colectivitatii. În vederea realizarii acestui scop, medicul trebuie sa dovedeasca disponibilitate, corectitudine, devotament, loialitate si respect fata de fiinta umana. Deciziile cu caracter medical vor fi luate avându-se în vedere interesul si drepturile pacientului, principiile medicale general acceptate, nediscriminarea între pacienti, respectarea demnitatii umane, principiile deontologiei medicale, grija fata de sanatatea pacientului si sanatatea publica.

Obligatiile esentiale ale medicului, potrivit art. 40 din lege, sunt: sa respecte si sa aplice, în orice împrejurare, normele de deontologie medicala; sa nu aduca prejudicii reputatiei corpului medical sau unor membrii ai acestuia, respectând statutul de corp profesional al Colegiului Medicilor din România; sa acorde cu promptitudine si neconditionat îngrijirile medicale de urgenta, ca o îndatorire fundamentala profesionala si civica; sa actioneze, pe toata durata exercitarii profesiei, în vederea cresterii gradului de pregatire profesionala; sa respecte drepturile pacientului.

1 Legea nr.306/2004 privind exercitarea profesiunii de medic, precum si organizarea si functionarea Colegiului Medicilor din România a fost publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.578/30.06.2004. Ea fost modificata si completata prin: Ordonanta nr.53/2004, Ordonanta de Urgenta nr.60/2004, Ordonanta de Urgenta nr.135/2004, Legea nr.221/2005. Referirile la aceasta lege au în vedere textul modificat.

19

În fine, reglementarea raspunderii disciplinare a medicilor este mult mai precisa în Legea nr.306/2004 decât în legea anterioara, formând obiectul Sectiunii a 6-a din „Cap.3. Organizarea si functionarea Colegiului Medicilor din România”, care cuprinde 10 articole (69 – 78). Ca noutati, semnalam: aparitia sanctiunii disciplinare a amenzii, cuprinsa între 1.000.000 si 15.000.000 lei; înlocuirea sanctiunii suspendarii, pe un interval de 6 – 12 luni a calitatii de membru al Colegiului Medicilor din România, cu interdictia de a exercita profesia sau anumite activitati medicale pe o perioada de la o luna la un an; înlocuirea posibilitatii contestarii sanctiunii aplicate medicului la judecatoria în raza careia îsi desfasoara activitatea medicul sanctionat, cu posibilitatea formularii unei actiuni în anulare, împotriva sanctiunii aplicate medicului, la sectia de contencios administrativ a tribunalului în raza caruia îsi desfasoara activitatea medicul sanctionat.

Odata cu intrarea în vigoare a Legii nr.306/2004 privind exercitarea profesiei de medic, precum si organizarea si functionarea Colegiului Medicilor din România, s-a produs desprinderea grupului medicilor dentisti din corpul medicilor, prin intrarea în vigoare a Legii nr.308/2004 privind exercitarea profesiei de medic dentist, organizarea si functionarea Colegiului Medicilor Dentisti din România. Asistam astfel la o scindare a corpului medicilor, pe criteriul specializarii. Reglementarea profesiei de medic dentist are la baza principiile aplicabile profesiei de medic, în general, cu unele adaptari la specificul acestei activita ti. De aceea, reglementarile cuprinse în Legea nr.308/2004 sunt similare, uneori pâna la identitate, cu cele cuprinse în Legea nr.306/2004. În prezent1, prevederile Legii nr.306/2004 au fost preluate, aproape ad literam , în Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sanatatii2, Titlul XII. Exercitarea profesiei de medic. Organizarea si functionarea Colegiului Medicilor din România. De asemenea, Legea nr.95/2006, care se doreste o codificare a reglementarilor din domeniul sanatatii, a înglobat si Legea nr.308/2004.

O ultima reglementare, de interes pentru exercitarea profesiunii medicale, este Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului3. Aceasta lege consacra în mod explicit drepturile persoanei sanatoase sau bolnave, care utilizeaza serviciile de sanatate, concomitent cu obligatiile corelative ce revin furnizorilor de servicii medicale si în special medicilor. Respectarea acestor obligatii este asigurata prin angajarea raspunderii disciplinare, contraventionale, civile sau penale, a personalului medico-sanitar.

Legea nr. 46/2003 consacra sase categorii de drepturi ale pacientului: 1. Drepturi cu caracter general; 2. Drepturi privind accesul pacientului la informatia medicala; 3. Consimtamântul pacientului privind interventia medicala; 4. Confidentialitatea informatiei si protectia vietii private a pacientului; 5. Drepturile pacientului în domeniul reproducerii; 6. Drepturile pacientului la tratament si îngrijiri medicale. Dintre toate acestea, consideram ca ridica probleme delicate, pentru

integritatea deontologica a medicului, urmatoarele: • Pacientul are dreptul la îngrijiri medicale de cea mai înalta calitate de care

societatea dispune, în conformitate cu resursele umane, financiare si materiale;

1 01.09.2006. 2 Publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.372/28.04.2006. 3 Publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.51/29.01.2003.

20

• Pacientul are dreptul de a fi respectat ca persoana umana, fara nici o discriminare. Prin discriminare se întelege distinctia între persoane aflate în situatii similare pe baza rasei, sexului, vârstei, apartenentei etnice, originii nationale si sociale, religiei, optiunilor politice sau antipatiei personale.

• Pacientul are dreptul de a cere si a obtine o alta opinie medicala. • Toate informatiile privind starea pacientului, rezultatele investigatiilor,

diagnosticul, prognosticul, tratamentul, datele personale sunt confidentiale, chiar si dupa decesul acestuia.

• Personalul medical sau nemedical din unitatile sanitare nu are dreptul sa supuna pacientul nici unei forme de presiune pentru a-l determina pe acesta sa îl recompenseze altfel decât prevad reglementarile de plata legale din cadrul unitatii respective. Pacientul poate oferi angajatilor sau unitatii unde a fost îngrijit plati suplimentare sau donatii, cu respectarea legii.

2.2. Deontologia profesiunii de avocat

2.2.1. Scurt istoric Dupa cum arata un autor1, ”Pe masura evolutiei vietii sociale si a conturarii cadrului organizat de solutionare a conflictelor dintre membrii aceleiasi comunitati s-a dezvoltat si avocatura, simtindu-se nevoia sa se recurga la aparatori care ofereau garantii de probitate, echilibru si cunoastere. Încetul cu încetul activitatea de aparator s-a transformat într-o profesie permanenta, al carei traseu îl gasim înca la chaldeeni, egipteni si persi.” Avocatura este prezenta si în antichitatea greaca si romana. Astfel, la Atena a existat o adevarata scoala de avocati, reprezentata de oratori celebri, precum Pericle, Hyperide, Demosthene, Socrate si altii. În Roma antica, la început, activitatea desfasurata de "advocati" era gratuita, Legea Cincia interzicându-le sa primeasca onorarii, interdictie care este ridicata în timpul Imperiului. Caderea Imperiului roman, care desavârsise consacrarea notiunilor de "drept" si "administrare a justitiei", a determinat disparitia profesiunii de avocat2. Ulterior, denumirea de avocat reapare în textul vechilor capitulatii3 si al canoanelor conciliilor4, desemnând calitatea de aparator al bisericilor, al abatiilor si al manastirilor în fata judecatorilor laici si, uneori, la judecata vasalilor seniorilor5. A urmat organizarea tribunalelor ecleziastice care a determinat aparitia unor scoli, precum cea de la Chartres, care pregateau specialisti în jurisprudenta, unii dintre acestia fiind si avocati. În cadrul jurisdictiei ecleziastice avocatii erau în acelasi timp si membri ai clerului6.

1 S. GRIGORE, Codul deontologic al avocatului, ”Palatul de Justitie” nr. 3/1995, p.11. 2 Ibidem. 3 Capitulatie = conventie prin care se stabilea statutul unor categorii de persoane, de regula, al strainilor. 4 Canon al Conciliului = decret, regula ecleziastica privind credinta sau disciplina religioasa. Conciliul era o adunare a episcopilor si teologilor care decidea în probleme de dogma religioasa si disciplina ecleziastica. 5 S. GRIGORE, Codul deontologic al avocatului, ”Palatul de Justitie” nr.3/1995, p.11. 6 Ibidem.

21

”Redescoperirea Pandectelor romane 1 a dat un important impuls pentru studiul dreptului si a pregatit revenirea formelor judiciare în care avocatii îsi aveau locul lor.”2

Din lucrarile Conciliului de la Latran - 1138 - si ale celui de la Tours - 1163 - rezulta ca foarte multi avocati clerici pledau în fata tribunalelor laice, ceea ce dovedeste ca acestia au profitat de deschiderea si nevoile societatii laice pentru a-si valorifica serviciile în tribunalele secularizate 3. Dupa Revolutia franceza, pe fondul teoriei separatiei puterilor în stat, apare puterea judecatoreasca, pe de o parte, iar pe de alta, dreptul la aparare al cetateanului confruntat cu ea. Daca privim tabloul sintetic al procesului penal, de o parte este procurorul care acuza în numele statului, în fata unui judecator care reprezinta tot o putere a statului, amândoi fiind profesionisti ai dreptului. De cealalta parte este cel trimis în judecata, care de multe ori nu cunoaste exact nici macar continutul legii de a carei încalcare este acuzat4. În aceste conditii, pentru a realiza o judecata dreapta, balanta justitiei trebuie echilibrata de cineva care sa poata face fata cunostintelor de specialitate ale reprezentantilor autoritatilor implicate în procesul judiciar, experientei si abilitatii acestora. Ei bine, acest rol revine avocatului5. Din cele prezentate rezulta ca misiunea profesiunii de avocat este apararea drepturilor persoanelor în fata autoritatilor publice, cu precadere în justitie. Numai ca, profesiunea de avocat, ”pentru a dobândi nobletea virtutii”6, nu poate sa se desfasoare dupa bunul plac, ci în cadrul unor reguli. Altfel, din aparator, avocatul ar deveni impostor si spoliator. Astfel, s-a ajuns la organizarea profesiei de avocat si, în cadrul ei, la elaborarea unui drept deontologic si la instituirea jurisdictiei disciplinare. Valoarea fundamentala a deontologiei profesiunii de avocat este devotamentul pentru apararea drepturilor clientului, în fata autoritatilor publice, prin utilizarea tuturor mijloacelor legale. Deci, regulile deontologice ale profesiunii de avocat sunt menite sa determine încrederea clientului în devotamentul avocatului sau. Asigurarea respectarii regulilor deontologice constituie pentru client garantia ca avocatul îi este devotat si ca va face toate diligentele necesare pentru a-i apara drepturile. În România, organizarea si statutul profesiei de avocat au urmat tendintele din Vestul Europei, înca din sec.XIX. Chiar si pe timpul regimului socialist autoritar, avocatura îsi pastreaza statutul de profesie libera, însa influenta avocatilor a fost mult diminuata.

2.2.2. Conceptia europeana actuala cu privire la deontologia profesiunii de avocat

Conceptia europeana actuala, cu privire la deontologia profesiunii de avocat, s-a materializat în Codul deontologic al avocatilor din Uniunea Europeana7, pe care îl vom numi în continuare Codul european. 1 Pandectele romane = culegere de hotarâri si decrete ale vechilor jurisconsulti romani, alcatuita la comanda Împaratului Justinian (împarat al Bizantului între 527 – 565). 2 S. GRIGORE, Codul deontologic al avocatului, ”Palatul de Justitie” nr. 3/1995, p.11. 1 S. GRIGORE, Codul deontologic al avocatului, ”Palatul de Justitie” nr. 3/1995, p.11. 4 Ibidem. 5 Ibidem. 6 Ibidem. 7 Adoptat în Sesiunea Plenara a Consiliului Barourilor din Uniunea Europeana din 28 octombrie 1998, modificat în Sesiunile Plenare din 28 noiembrie 1998 si din 6 decembrie 2002.

22

Codul contine cinci capitole, fiecare împartit în subcapitole si paragrafe. Primul capitol, denumit PREAMBUL, se refera în principal la misiunea avocatului, finalitatea regulilor deontologice si obiectivele Codului. În privinta misiunii avocatului, se arata ca într-o societate fondata pe respectul pentru justitie, misiunea avocatului nu se limiteaza doar la executarea fidela a unui mandat în cadrul legii. Într-un stat de drept avocatul este indispensabil justitiei si justitiabililor pe care trebuie sa îi sfatuiasca si sa le apere drepturile si libertatile. Tot în preambul, se afirma ca regulile deontologice sunt destinate sa garanteze, prin acceptarea lor liber consimtita, executarea, în conformitate cu normele etice, a misiunii avocatului. Încalcarea acestor reguli atrage sanctionarea disciplinara. Totodata, se recunoaste diversitatea regulilor deontologice, care sunt specifice fiecarui barou si sunt determinate de propriile traditii. Nu este posibil si nici de dorit înlaturarea specificitatilor si instaurarea uniformitatii regulilor deontologice. Totusi, regulile particulare ale fiecarui barou au o baza comuna, întrucât apara aceleasi valori. Principalul obiectiv al Codului european al avocatului este definirea unor reguli comune tuturor avocatilor, pentru activitatile transfrontiera, indiferent de baroul caruia apartin, pentru a atenua dificultatile rezultate din aplicarea unei duble deontologii. Cel de-al doilea capitol al Codului european, PRINCIPII GENERALE, se refera la: independenta avocatului; integritatea morala ca baza a încrederii de care trebuie sa se bucure avocatul; secretul profesional, respectarea deontologiei altor barouri, incompatibilitati, publicitatea personala si interesul clientului. Independenta este necesara avocatului datorita multiplelor îndatoriri ce îi incumba, îndatoriri de care nu se poate achita în mod corespunzator decât daca este ferit de orice presiune, inclusiv de cea rezultata din propriile interese. Ca si impartialitatea judecatorului, independenta avocatului este necesara si pentru încrederea în justitie. Avocatul trebuie sa evite orice atentat la independenta sa si sa vegheze sa nu fie neglijata etica profesionala, atât în relatiile cu clientul, cât si în relatiile cu judecatorii sau cu tertii. O conditie indispensabila pentru activitatea avocatului este stabilirea de relatii de încredere cu clientul. Încrederea fa ta de avocat nu poate exista daca planeaza îndoieli asupra onestitatii, probitatii ori sinceritatii avocatului. De aceea, pentru avocat, aceste virtuti traditionale constituie obligatii profesionale. Referitor la secretul profesional, Codul european învedereaza ca este de natura misiunii avocatului ca el sa fie depozitarul secretelor clientului sau si destinatarul unor informatii confidentiale. Fara garantia confidentialitatii nu poate exista încredere. Secretul profesional este recunoscut astfel ca obligatie fundamentala si primordiala a avocatului: avocatul trebuie sa respecte secretul tuturor informatiilor confidentiale primite de la clientul sau, privitoare la clientul sau ori privitoare la terti, în cadrul afacerilor clientului sau (aceasta obligatie nu este limitata în timp); avocatul trebuie sa asigure respectarea secretului profesional de catre personalul sau si de catre persoanele ce coopereaza cu el în activitatea sa profesionala. În ceea ce priveste incompatibilitatile, acestea au în vedere acele functii sau ocupatii care ar putea afecta independenta necesara avocatului pentru a participa la realizarea justitiei. Avocatul care asigura reprezentarea ori apararea unui client în fata justitiei sau a altei autoritati publice dintr-un stat-membru primitor trebuie sa respecte regulile de incompatibilitate aplicabile avocatilor acestui stat-membru. O alta problema a deontologiei profesiei de avocat o constituie publicitatea personala. Publicitatea, în special în mijloacele de informare în masa, se poate face

23

numai pentru a informa publicul despre serviciile pe care le ofera avocatul, cu conditia ca informatiile sa fie fidele, veridice si sa respecte secretul profesional, precum si celelalte principii esentiale ale profesiei.

În fine, un ultim principiu general se refera la interesul clientului. Sub rezerva reglementarilor legale si deontologice, avocatul are obligatia sa apere permanent, cel mai bine posibil, interesele clientului sau ca si cum ar fi propriile sale interese, cele ale unui confrate ori cele ale profesiei în general. Al treilea capitol al Codului european, intitulat RELATIILE CU CLIENTII, reglementeaza, în principal, urmatoarele aspecte: începutul si sfârsitul relatiilor cu clientii, conflictul de interese, onorariul si asigurarea profesionala. Începutul si sfârsitul relatiilor cu clientii marcheaza în timp perioada în care avocatul acorda asistenta clientului sau, perioada caracterizata de existenta unor obligatii specifice, si anume: - avocatul nu poate actiona decât în virtutea unui mandat dat de clientul sau, afara de cazul în care el este solicitat de un alt avocat reprezentând clientul sau de o instanta competenta ; - avocatul sfatuieste si apara clientul sau cu promptitudine, constiinciozitate si diligenta; el trebuie sa îsi asume personal responsabilitatea misiunii ce i-a fost încredintata si trebuie sa informeze clientul despre evolutia cauzei pentru care a fost angajat; - avocatul nu va accepta sa preia o cauza daca stie ori ar trebui sa stie ca nu are competenta profesionala necesara sa o trateze, afara de cazul când coopereaza cu un avocat având aceasta competenta; de asemenea, avocatul nu poate accepta o cauza daca este în imposibilitate de a se ocupa de ea cu promptitudine, tinând cont de celelalte obligatii ale sale; - avocatul care uzeaza de dreptul de a nu se mai ocupa de o cauza trebuie sa asigure clientului posibilitatea sa beneficieze de asistenta unui confrate în timp util pentru a evita orice prejudiciu pentru client; Referitor la conflictul de interese, în raporturile cu clientii, Codul european stipuleaza:

- avocatul trebuie sa se abtina de a se ocupa de afacerile clientilor sai, cât timp exista între acestia un conflict de interese ori un serios risc al unui astfel de conflict, cât timp secretul profesional risca sa fie violat sau când independenta sa risca sa nu mai fie integrala; - avocatul nu poate accepta o afacere a unui client nou daca secretul informatiilor primite de la un client mai vechi risca sa fie violat sau daca informatiile detinute de avocat cu privire la afacerile unui client anterior vor favoriza noul client, într-un mod nejustificat. În cadrul capitolului al treilea al Codului deontologic european, de un interes aparte se bucura problema onorariilor. În acest sens se prevede: - avocatul nu îsi poate stabili onorariul pe baza unui pact "de quota litis"1; - avocatul trebuie sa-si informeze clientul despre tot ceea ce solicita cu titlu de onorariu, iar suma onorariilor trebuie sa fie echitabila si justificata; - sub rezerva unei conventii legale contrare, încheiata între avocat si client, modul de calcul al onorariului trebuie sa fie conform cu reglementarile baroului din care avocatul face parte;

1 Pactul "de quota litis" consta într-o conventie încheiata între avocat si clientul sau, înainte de terminarea definitiva a unei cauze interesând acel client, prin care clientul se angajeaza sa cedeze avocatului o parte din ceea ce rezulta de pe urma cauzei, constând într-o suma de bani ori din alte bunuri sau valori.

24

- când avocatul solicita plata unui avans asupra cheltuielilor si/sau asupra onorariului, acesta nu trebuie sa treaca peste o estimare rezonabila a onorariului si cheltuielilor probabile; daca spezele solicitate sunt refuzate, avocatul poate renunta sa se ocupe de afacere sau sa se retraga; - avocatului îi este interzis sa-si împarta onorariile cu o persoana ce nu are calitatea de avocat (aceasta regula nu se aplica sumelor sau compensatiilor varsate mostenitorilor unui confrate decedat sau unui confrate demisionar); - daca un client este îndreptatit a primi asistenta gratuita, avocatul este obligat sa-l informeze despre aceasta. O alta problema riguros reglementata este cea a gestionarii de catre avocat a fondurilor clientilor. Din diverse motive, la un moment dat, avocatul poate detine fonduri ale clientilor sai sau ale tertilor. În legatura cu aceste fonduri s-au stabilit urmatoarele reguli principale: - fondurile clientilor vor fi pastrate întotdeauna într-un cont deschis la o institutie bancara agreata de autoritatea publica de resort; - conturile avocatului, în care sunt varsate fonduri ale clientilor, trebuie sa aiba acoperire, în mod constant, cel putin la nivelul fondurilor clientilor; - fondurile clientilor trebuie sa fie varsate imediat acestora sau în conditiile autorizate de acestia; - sunt interzise platile din contul clientului, care nu au acordul expres sau tacit al acestuia. Ultima categorie de reglementari cuprinse în capitolul al treilea al Codului european se refera la Asigurarea responsabilitatii profesionale. Regula de baza în aceasta materie este ca avocatul trebuie sa fie asigurat constant cu privire la responsabilitatea sa profesionala, în limite rezonabile, tinând seama de natura si întinderea riscurilor ce si le asuma în exercitarea profesiei. Al patrulea capitol al Codului european reglementeaza RELATIILE CU MAGISTRATII, impunând avocatului sa respecte caracterul contradictoriu al dezbaterilor, sa dea dovada de respect si loialitate fata de activitatea judecatorului si sa nu furnizeze judecatorului, cu buna stiinta, informatii false sau de natura sa-l induca pe acesta în eroare. Respectul contradictorialitatii dezbaterilor impune ca avocatul sa nu contacteze judecatorul cu privire la o cauza sau sa-i transmita note ori documente, fara a-l informa, în timp util, pe avocatul partii adverse. Al cincilea capitol, ultimul, al Codului european, intitulat RELATIILE DINTRE AVOCATI, reglementeaza, în principal: confraternitatea, cooperarea dintre avocatii apartinând unor state-membre diferite si solutionarea litigiilor dintre avocatii apartinând unor state-membre diferite. Confraternitatea impune ca relatiile dintre avocati sa fie bazate pe încredere, în interesul clientului, sa evite procesele inutile precum si orice comportament care ar putea afecta reputatia profesiei. Avocatii trebuie sa manifeste între ei un comportament colegial si loial. Cooperarea între avocatii apartinând unor state-membre diferite presupune ca fiecare sa tina cont de diferentele care pot exista între sistemele lor legislative, barourile lor, competentele si obligatiile lor profesionale. În fine, litigiile dintre avocatii apartinând unor state-membre diferite trebuie solutionate, în primul rând, pe cale amiabila. Daca acest lucru nu este posibil, se va cere concursul barourilor din care fac parte avocatii în litigiu.

25

2.2.3. Organizarea si deontologia profesiunii de avocat în România În România, la ora actuala, avocatura este reglementata de Legea nr.51/1995 privind organizarea si exercitarea profesiei de avocat1, republicata2 în anul 2001, cu modificarile ulterioare. Prevederile acestei legi sunt detaliate în Statutul profesiei de avocat, adoptat de Consiliul Uniunii Nationale a Barourilor din România3. Legea privind organizarea si exercitarea profesiei de avocat reglementeaza, în principal: - Principiile generale ale profesiunii; - Dobândirea calitatii de avocat; - Drepturile si îndatoririle avocatului; - Organizarea profesiei de avocat; - Asistenta judiciara; - Raspunderea disciplinara a avocatului. Vom analiza reglementarile actuale privind avocatura, sub câteva aspecte semnificative pentru deontologie.

Astfel, retinem ca trasaturi definitorii ale acestei profesii urmatoarele : • Profesia de avocat este libera (de principiu, nu e salariata), cu organizare si

functionare autonome, în conditiile legii si ale statutului profesiei. • Avocatul se bucura de independenta profesionala, care consta în faptul ca

exercitarea profesiei se supune numai Constitutiei, legii, statutului profesiei, conventiilor internationale la care România este parte si normelor deontologice.

• În exercitarea profesiei avocatul nu poate fi supus nici unei presiuni din partea autoritatilor publice sau a altor persoane juridice sau fizice.

• Misiunea profesiei de avocat este apararea drepturilor, libertatilor si intereselor legitime ale persoanelor fizice si juridice. Avocatul are dreptul sa asiste si sa reprezinte persoanele fizice si juridice în fata tuturor instantelor, autoritatilor si institutiilor, precum si a altor persoane, care au obligatia sa permita si sa asigure desfasurarea nestingherita a activitatii avocatului, în conditiile legii. Orice persoana are dreptul sa-si aleaga în mod liber avocatul. Avocatul este dator sa dea clientului sau sfaturi juridice corespunzatoare prevederilor legale si crezului sau profesional. Avocatul trebuie sa depuna toata diligenta pentru apararea libertatilor, drepturilor si intereselor legitime ale clientului.

• Activitatea avocatului se realizeaza prin : - consultatii si cereri cu caracter juridic, asistenta si reprezentare juridica în

fata organelor de jurisdictie, de urmarire penala si de notariat ; - apararea cu mijloace juridice specifice a drepturilor si intereselor legitime

ale persoanelor fizice si juridice în raporturile cu autoritatile publice, institutiile si orice persoana româna sau straina;

- redactarea de acte juridice, cu posibilitatea atestarii identitatii partilor, a continutului si a datei actelor;

- orice alte mijloace si cai proprii exercitarii dreptului la aparare, în conditiile legii.

Potrivit art.25 din Legea nr.51/1995 republicata, exercitarea oricarei activitati de asistenta juridica specifica profesiei de avocat, de catre o persoana fizica sau juridica ce nu are calitatea de avocat înscris într-un barou si pe în tabloul avocatilor acelui barou, constituie infractiune si se sanctioneaza potrivit legii penale. De aici

1 Publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.116/9.06.1995. 2 Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.113/6.03.2001. 3 Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.45/13.01.2005.

26

rezulta caracterul exclusivist al profesiei de avocat, care îsi rezerva, sub sanctiunea legii penale, monopolul asupra unei sfere vaste a activitatilor de natura juridica, chiar si fata de persoanele care poseda calificarea necesara, dar nu au calitatea de avocat.

Organizarea profesiei de avocat cunoaste doua niveluri: baroul si Uniunea Nationala a Barourilor din România. Baroul este constituit din toti avocatii dintr-un judet sau din municipiul Bucuresti. Baroul are personalitate juridica, patrimoniu si buget propriu. Organele de conducere ale baroului sunt: adunarea generala, consiliul, decanul. Al doilea nivel de organizare a profesiei de avocat este Uniunea Nationala a Barourilor din România. Aceasta este formata din toate barourile din România si are sediul în Bucuresti. Nici un barou nu poate functiona în afara Uniunii. Uniunea este persoana juridica de interes public, are patrimoniu si buget propriu. Organele de conducere ale Uniunii Nationale a Barouri lor din România sunt: Congresul avocatilor, Consiliul Uniunii Nationale a Barourilor din România, Comisia permanenta a Uniunii Nationale a Barourilor din România si Presedintele Uniunii Nationale a Barourilor din România. În ceea ce priveste accesul în profesie, aratam ca poate fi membru al unui barou din România cel ce îndeplineste urmatoarele conditii: a) este cetatean român si are exercitiul drepturilor civile si politice; b) este licentiat al unei facultati de drept sau este doctor în drept; c) este apt din punct de vedere medical pentru exercitarea profesiei; d) nu se gaseste în vreunul din cazurile de nedemnitate prevazute de Legea nr.51/1995 republicata. Aceste cazuri de nedemnitate, conform art.13 din lege, sunt:

- a fost condamnat definitiv prin hotarâre judecatoreasca la pedeapsa cu închisoarea pentru savârsirea unei infractiuni intentionate, de natura sa aduca atingere prestigiului profesiei;

- a savârsit abuzuri prin care au fost încalcate drepturi si libertati fundamentale ale omului, stabilite prin hotarâre judecatoreasca;

- i s-a aplicat pedeapsa interdictiei de a exercita profesia, pe durata stabilita prin hotarâre judecatoreasca sau disciplinara;

- a fost declarat falit fraudulos, chiar daca este reabilitat. Exercitarea profesiei de avocat este incompatibila cu: - activitatea salarizata în cadrul altor profesii decât cea de avocat;

- ocupatiile care lezeaza demnitatea si independenta profesiei de avocat sau bunele moravuri;

- exercitarea nemijlocita a faptelor materiale de comert. Nu constituie caz de incompatibilitate: - calitatea de deputat sau senator1, consilier în consiliile locale sau judetene ; - activitatile si functiile didactice în învatamântul juridic superior; - activitatea literara si publicistica; - calitatea de arbitru, mediator, conciliator sau negociator, consilier fiscal,

consilier în proprietate intelectuala sau industriala, traducator autorizat,

1 Totusi, senatorii si deputatii nu pot exercita profesia de avocat pentru anumite cauze si în fata anumitor parchete si instante judecatoresti, expres prevazute de Ordonanta de urgenta nr. 77 din 4 septembrie 2003 privind completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 640 din 9 septembrie 2003, aprobata cu modificari prin Legea nr.280/2004, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.574/29.04.2004.

27

administrator sau lichidator în cadrul procedurilor de reorganizare si lichidare judiciara, în conditiile legii.

Dreptul de primire în profesia de avocat se obtine pe baza unui examen, organizat conform prevederilor Legii nr.51/1995 republicata si ale Statutului profesiei. La înscrierea în barou avocatul depune în fata consiliului baroului, într-un cadru solemn, urmatorul juramânt: "Jur sa respect si sa apar Constitutia si legile tarii, drepturile si libertatile omului, sa exercit profesia de avocat cu cinste si demnitate. Asa sa-mi ajute Dumnezeu!". Juramântul poate fi depus si fara formula religioasa, caz în care se încheie prin propozitia: „Jur pe onoare si constiinta.” Membrul unui barou dintr-o alta tara poate exercita profesiunea de avocat în România daca îndeplineste conditiile prevazute de legea româna, mai putin conditia privind cetatenia româna. Exercitarea profesiunii de avocat în România, de catre membrul unui barou dintr-o alta tara, este supus urmatoarelor restrictii:

- nu poate acorda consultanta juridica privind dreptul românesc, decât daca a promovat un examen de verificare a cunostintelor de drept românesc si de limba româna, organizat de U.N.B.R.; - nu poate pune concluzii scrise sau orale în fata instantelor judecatoresti si a celorlalte organe jurisdictionale, cu exceptia celor de arbitraj international.

Se remarca, si în privinta accesului în profesie, exclusivismul avocaturii, restrictiile fiind mai severe decât în cazul profesiei medicale. Astfel, nu este suficienta absolvirea unei facultati de profil, impunându-se o serie de conditii suplimentare. Referitor la obligatiile de natura deontologica ale avocatilor, prevazute de legea si statutul profesiei, învederam:

• pastrarea secretului profesional privitor la orice aspect al cauzei încredintate avocatului, cu exceptia cazurilor prevazute expres de lege; • interdictia de a comite orice fapte, în legatura cu profesia sau în afara acesteia, care sunt de natura a prejudicia onoarea si prestigiul profesiei; • interdictia exercitarii profesiei de avocat la instantele judecatoresti, precum si la parchetele de pe lânga acestea, unde sotul avocatului sau ruda ori afinul1 sau pâna la gradul al treilea inclusiv, îndeplineste functia de judecator sau procuror; o interdictie similara functioneaza si în cazul Curtii de Conturi sau al Curtii Constitutionale; • obligatia de a respecta solemnitatea sedintei de judecata, de a nu folosi cuvinte sau expresii de natura a aduce atingere autoritatii, demnitatii si

1 PRECIZARI PRIVIND RUDENIA SI AFINITATEA (a se vedea si exemplele de la Anexa 1) RUDENIA: Este legatura de sânge, întemeiata pe faptul nasterii, reglementata de art.45,46 din Codul familiei si art.660-663 din Codul civil. Sirul de persoane între care exista rudenie se numeste linie de rudenie. Rudenia în linie dreapta este legatura dintre persoanele care coboara unele din altele. Rudenia în linie colaterala este legatura dintre persoanele care au un autor comun. Gradul de rudenie se stabileste dupa numarul nasterilor intervenite. AFINITATEA: Nu este definita de lege si nu se bazeaza pe legatura de sânge. Se admite ca este legatura dintre sot si rudele celuilalt sot. Are urmatoarele caracteristici: - un sot este afinul rudelor celuilalt sot în acelasi fel si în acelasi grad; - Concubinajul nu da nastere la afinitate; - Afinitatea nu exista între rudele unui sot si rudele celuilalt sot, de exemplu între cuscri; - Legatura de afinitate înceteaza o data cu încetarea casatoriei. - Proba afinitatii se face prin dovada casatoriei si a rudeniei. PRECIZARE : Între soti nu exista nici rudenie nici afinitate.

28

onoarei completului de judecata, procurorului, celorlalti avocati si partilor ori reprezentantilor acestora în proces; • obligatia de a studia temeinic cauzele încredintate, de a se prezenta la fiecare termen de judecata sau la organul de urmarire penala, de a manifesta constiinciozitate si probitate profesionala, de a pleda cu demnitate fata de judecatori si partile în proces; • obligatia de a acorda asistenta juridica în cauzele în care a fost desemnat din oficiu sau gratuit de catre barou; • obligatia de a restitui actele ce i-au fost încredintate, persoanei de la care le-a primit; • interdictia de a asista sau reprezenta parti cu interese contrare în aceeasi cauza sau în cauze conexe; • interdictia de a pleda împotriva partii care l-a consultat în legatura cu aspectele litigioase concrete ale unei pricini; • interdictia de a fi ascultat ca martor cu privire la cauza care i-a fost încredintata, daca nu exista dezlegarea prealabila din partea tuturor clientilor interesati în cauza; • calitatea de martor are întâietate fata de calitatea de avocat, cu privire la faptele si împrejurarile pe care avocatul le-a cunoscut înainte de a fi devenit aparator sau reprezentant al vreunei parti în cauza; • daca a fost ascultat ca martor, avocatul nu mai poate desfasura nici o activitate profesionala în acea cauza; • interdictia folosirii, în mod nemijlocit sau prin persoane interpuse, a oricaror procedee incompatibile cu demnitatea profesiei, în scopul dobândirii clientelei, precum si interdictia utilizarii reclamei sau a publicitatii, în acelasi scop. În fine, ultimul aspect determinant privind deontologia profesiei de avocat se

refera la raspunderea si jurisdictia disciplinara. Aceasta materie se bucura de o reglementare amanuntita, Legea nr.51/1995 republicata si Statutul profesiei de avocat continând în acest sens patru categorii de prevederi. Acestea se refera la: definirea abaterii si a raspunderii, instantele disciplinare, sanctiunile disciplinare si procedura de aplicare a sanctiunilor. În ceea ce priveste abaterea disciplinara, aceasta este definita ca fiind fapta savârsita de avocat prin care se încalca dispozitiile legii sau ale statutului profesiei, deciziile obligatorii ale organelor de conducere ale baroului în care avocatul este înscris sau ale Uniunii Nationale a Barourilor din România, precum si orice fapte, savârsite în legatura cu profesia sau în afara acesteia, care sunt de natura a prejudicia onoarea si prestigiul profesiei sau ale corpului avocatilor. Raspunderea disciplinara a avocatului nu exclude raspunderea civila, penala sau administrativa a acestuia. Daca pentru fapta respectiva avocatul este supus urmaririi penale sau judecatii, procedura disciplinara se suspenda, urmând a fi reluata dupa solutionarea definitiva a cauzei de catre instanta judiciara. Instantele disciplinare sunt: Comisia de disciplina a baroului, Comisia Centrala de Disciplina si Consiliul Uniunii Nationale a Barourilor din România, în plenul sau. Ultima instanta de recurs este Sectia de contencios a Curtii de Apel Bucuresti. Sanctiunile disciplinare care pot fi aplicate avocatilor, prevazute în mod expres si limitativ de lege (art.73), sunt: a) mustrarea; b) avertismentul;

c) amenda (de la 500.000 la 5.000.000 lei), care se face venit la bugetul baroului;

29

d) interdictia de a exercita profesia, pe o perioada de la o luna la un an; e) excluderea din profesie. Procedura judecarii abaterilor disciplinare are un caracter specific, este prevazuta în Statut si se completeaza cu prevederile Codului de procedura civila. În concluzie, retinem: - misiunea profesiei de avocat este apararea drepturilor persoanelor în fata autoritatilor publice, cu precadere în justitie; - profesia de avocat are, în România, o organizare care rezulta din manifestarea sa de vointa autonoma, recunoscuta prin lege si deci respectata de autoritatile publice ; - profesia de avocat are o organizare impusa si exclusivista, în sensul ca aceasta profesie nu poate fi exercitata decât în cadrul Uniunii Nationale a Barourilor din România, neexistând organizatii profesionale concurente ; - în cazul avocatilor avem de-a face cu o deontologie care a intrat în mare masura în dreptul pozitiv, întrucât formularile deontologice sunt cuprinse atât în lege, cât si în statut; - contenciosul profesional functioneaza autonom, în cadrul profesiei, dar raspunderea penala tine în loc raspunderea disciplinara ; - deontologia profesiei de avocat, ca si cea a profesiunii medicale, are un pronuntat caracter democratic, întrucât este elaborata, si respectarea ei este asigurata, de avocati, de organele de conducere ale profesiei si de organele de contencios profesional, alese dintre avocati. 2.3. Caracteristicile deontologiei actuale Demersul stiintific, ale carui rezultate vor fi prezentate în continuare, a parcurs urmatorii pasi:

I. Prezentarea deontologiei concrete a profesiunii medicale si a deontologiei concrete a profesiunii de avocat, pentru a constitui obiect de analiza si sinteza în vederea determinarii unor trasaturi generale ale acestora;

II. Utilizarea rationamentului inductiv, precum si a doctrinei franceze1, pentru a formula caracteristicile generale esentiale ale deontologiei, în stadiul sau actual de dezvoltare.

O prima caracteristica a deontologiei consta în consacrarea regulilor deontologice în dreptul pozitiv.

Când se vorbeste, astazi, despre deontologie, se au în vedere, întotdeauna, îndatoririle specifice care se impun profesionistilor în exercitiul profesiunii lor.

Atunci când profesiunile se organizeaza, ele îsi elaboreaza un ansamblu de norme, prin care se precizeaza si îndatoririle specifice ale membrilor lor. Dupa cum am vazut, în cazurile medicinei si avocaturii, formularile deontologice au dobândit un caracter detaliat si autoritar. Ele emana de la organele oficiale ale profesiei si s-au constituit în adevarate coduri ce sistematizeaza o deontologie concreta, rezultata din experienta. Explicatia acestui fenomen consta în faptul ca aceste profesiuni îndreptate spre umanism, în sensul de a servi omul într-un mod mai direct decât altele, sunt cele mai preocupate de codificarea regulilor lor deontologice, de mentinerea nivelului moral si, prin aceasta, a prestigiului social, deoarece acesta este indispensabil succesului profesiei.

1 Am utilizat sinteza lui René SAVATIER publicata în ENCYCLOPEDIA UNIVERSALIS, PARIS-1993, vol.7 pag.188-191.

30

Deontologia cauta sa dea, într-o maniera prescriptiva, solutiile practice si precise ale cazurilor întâlnite în mod curent de catre profesionisti, în activitatea lor, definind îndatoririle profesionistilor, sanctiunile ce le pot fi aplicate, de catre cine, precum si procedura de aplicare. Reglementarea acestor aspecte, împreuna cu reglementarile privind organizarea profesiunii, inclusiv conditiile de acces, au fost preluate în dreptul pozitiv, alcatuind împreuna dreptul1 profesiunii. Rezulta ca deontologia a intrat în dreptul pozitiv, mai ales sub forma dreptului disciplinar profesional.

Acest drept apare ca o modalitate de autoaparare prin mijloace juridice a grupurilor sociologice constituite pe criteriul profesiei comune. Legitimitatea acestor grupuri, determinata de faptul ca apara interesele generale ale profesiunii (asigurarea dainuirii, a succesului si a dezvoltarii), îndreptateste organele lor sa utilizeze calea sanctiunilor, pentru ca membrii sa respecte îndatoririle care corespund scopurilor urmarite de colectivitatea respectiva si pe care acestia le-au acceptat prin aderarea lor la grup.

Nu trebuie sa confundam deontologia cu întregul drept disciplinar. Fara îndoiala, acesta este întotdeauna un drept prin care autoritatile unui grup profesional sanctioneaza, în numele acestuia, încalcarea îndatoririlor ce revin membrilor. Dar aceasta auto-aparare a grupurilor se regaseste si în cazul altor colectivitati organizate decât profesiunile. Astfel, seful unei întreprinderi exercita o putere disciplinara în privinta personalului întreprinderii; consiliul profesoral si senatul universitar, în privinta cadrelor didactice si a studentilor; seful unui serviciu public, în privinta celor ce fac parte din serviciul respectiv. La fel si organele tuturor asociatiilor fata de membrii lor. În aceste situatii nu se vorbeste însa de deontologie, pentru ca este vorba de colectivitati supuse unei discipline, care nu constituie profesiuni. Trebuie retinuta ideea de baza, ce rezulta din analiza textelor legale, ca, atunci când o profesiune are o organizare oficiala (consacrata prin lege), textele care reglementeaza aceasta organizare nu omit principalele aspecte deontologice. O a doua caracteristica a deontologiei este imposibilitatea unei codificari complete. Existenta îndatoririlor necodificabile, dar a caror respectare este esentiala pentru o profesie, este recunoscuta de codurile si regulamentele care stabilesc normele deontologice. Un exemplu în acest sens este formula „fapte de natura a prejudicia onoarea si prestigiul profesiunii”, întâlnita, dupa cum am vazut, în legea si statutul profesiei de avocat. „Prejudicierea onoarei” si „prejudicierea prestigiului” sunt notiuni nedeterminate, deoarece au un continut vag, prea general si relativ. De aceea, ele nu pot fi strict definite prin texte normative. Drept urmare, codificarea nu poate preciza acesti termeni care exprima exigente morale foarte importante pentru îndatoririle profesionale. De aici, preocuparea permanenta a organelor profesiei de a concretiza exigentele morale, pentru fiecare caz în parte, atunci când apreciaza comportamentul profesionistilor care ar putea compromite încrederea si respectul de care are nevoie profesiunea.

Alte norme necodificabile privesc actele imorale, întrucât acestea pot sa compromita profesionistul, în ceea ce priveste exercitiul profesiei, chiar daca nu sunt legate direct de activitatea sa profesionala. Din acest motiv, o serie de reguli generale ale eticii pot fi încorporate în deontologia profesionala, daca sunt legate de situatii care afecteaza imaginea profesiunii. Deontologia contine, de asemenea, anumite reguli destinate sa mentina ordinea în interiorul profesiei si care vizeaza relatiile profesionistilor între ei. Aceste

1 Termenul „drept” este folosit în sensul de ansamblu de norme juridice.

31

reguli formuleaza îndatoriri atât de natura patrimoniala, cât si nepatrimoniala, dar fara a putea ajunge la nivelul codificarii complete, datorita generalitatii si relativitatii unor termeni preluati din sfera eticii, la care nu se poate renunta. A treia caracteristica a deontologiei priveste sanctiunile ce se pot aplica pentru încalcarea regulilor deontologice.

Printre sanctiunile disciplinare, exista cenzuri cu caracter pur moral care afecteaza onoarea profesionistilor ce se abat de la anumite îndatoriri. Este vorba, în aceste cazuri, de diminuarea respectului de care acestia au nevoie din partea confratilor si a mediului social, pentru a fi profesionisti de succes. În aceasta categorie se înscriu blamul si mustrarea. Si avertismentul poate fi o pedeapsa disciplinara, dar el are mai ales un caracter cominatoriu (amenintator), fiind destinat sa împiedice comiterea altor violari ale regulilor deontologice.

În anumite profesiuni, cum am vazut în cazul avocaturii, se admite aplicarea de amenzi membrilor care încalca anumite reguli stabilite de organele profesiunii.

În fine, pedepsele disciplinare cele mai grave constau în suspendarea sau excluderea profesionistului din grupul respectiv. În cazul profesiunilor care nu sunt reglementate prin lege, suspendarea sau excluderea privesc numai apartenenta la grupul care a pronuntat pedeapsa disciplinara. Însa, în cazul profesiunilor a caror organizare si disciplina au fost legiferate, organele profesiunii sunt autorizate sa interzica, printr-o sanctiune disciplinara, însusi exercitiul profesiunii. În acest fel, vinovatul este înlaturat din profesie. Este, spre exemplu, cazul medicilor si avocatilor. Mai trebuie precizat ca textele care enumera pentru o profesiune pedepsele disciplinare sunt limitative, în sensul ca nici o alta pedeapsa disciplinara nu poate fi aplicata. A patra caracteristica a deontologiei are în vedere existenta unei legisla tii profesionale.

Aceasta legislatie se bazeaza pe principiul democratic al autonomiei profesiei. Profesiunea îsi da ea însasi legea, iar puterile publice i-o respecta. Statul controleaza, însa, modul în care profesiunea îsi exercita drepturile interne. Acest control are o întindere mai mare sau mai mica, de la profesie la profesie. El se refera atât la puterea jurisdictionala a profesiei, cât si la legisla tia profesionala. În profesiunile pentru care legislatia nu impune o organizare nationala unitara, grupurile de profesionisti pot determina, prin reglementari votate de ele, îndatoririle care se impun membrilor ca si sanctiunile posibile. Lipsa organizarii impuse de lege da posibilitatea membrilor unei profesiuni de a se reuni în mai multe grupuri liber constituite. Fiecare dintre acestea poate defini, pentru aderenti, anumite reguli de conduita. Dar acestea nu sunt norme juridice, deoarece respectarea lor nu este asigurata de stat. În profesiunile organizate prin norme juridice, caracterul democratic al legislatiei deontologice se atenueaza, datorita controlului statal. În schimb, respectarea normelor profesiei este garantata de stat.

A cincea caracteristica a deontologiei priveste contenciosul profesional. Autoritatea profesiunii asupra deontologiei sale implica recunoasterea

competentei de jurisdictie profesionala. Jurisdictiile profesionale, alese în cadrul profesiunii, sanctioneaza atingerile

aduse deontologiei lor, numai prin pedepse disciplinare. Ele se bucura, în aceasta privinta, de o larga autonomie întrucât aceste jurisdictii emana însasi de la profesiune. Profesiunea nu are calitatea de a pronunta direct, împotriva unui membru, condamnari executorii prin forta publica vizând constrângerea acestuia pentru a-si executa obligatiile. Jurisdictia profesionala poate, ca prin avertismente, sa

32

reaminteasca unui profesionist îndatoririle sale si, daca este vorba de obligatii legale, sa determine interventia puterilor publice.

Deciziile adoptate de jurisdictiile profesionale pot fi anulate de instantele judiciare daca ele contravin prevederilor legale. Acest control îmbraca mai multe aspecte. Pe de o parte, instantele judiciare vegheaza la respectarea dreptului la aparare al profesionistului inculpat. Protectia dreptului la aparare, inclusiv prin utilizarea unui pledant, tine de ordinea publica si este comuna tuturor jurisdictiilor. Pe de alta parte, o condamnare disciplinara va fi anulata daca regula deontologica pentru a carei încalcare a fost pronuntata este incompatibila libertatilor garantate de stat. În fine, în anumite cazuri, instantele judiciare îsi asuma dreptul de a controla realitatea faptei si chiar a calificarii ei ca încalcare a unei reguli deontologice. Profesionistul sanctionat pe nedrept poate, nu numai sa ceara anularea sanctiunii, dar si sa pretinda instantei judiciare condamnarea grupului profesional, care a comis o injustitie, la acordarea de despagubiri. A sasea caracteristica a deontologiei vizeaza raporturile dintre dreptul deontologic si dreptul comun. Numim drept deontologic totalitatea normelor de natura deontologica si a celor conexe acestora receptate în dreptul pozitiv, fie direct, fie prin intermediul codurilor deontologice adoptate de organele profesiunii, în baza legii. Dreptul deontologic cuprinde reglementarile privind: obligatiile de natura deontologica, sanctiunile aplicabile pentru încalcarea acestora, jurisdictiile profesionale, procedura de aplicare si contestare a sanctiunilor.

În primul rând, trebuie sa remarcam ca dreptul deontologic are o aplicabilitate limitata, întrucât se limiteaza la profesiunea respectiva. Daca acestei profesiuni i se permite sa codifice îndatoririle membrilor sai, aceasta codificare este numai de uz intern. Deci, regulile deontologice nu au eficacitate juridica asupra celor ce nu apartin profesiei la care se refera; acestia pot, fara îndoiala, sa sesizeze jurisdictiile disciplinare daca o abatere deontologica a profesionistului le-a lezat interesele, dar nici o disciplina profesionala nu le poate stabili obligatii personale. O alta caracteristica a raporturilor dintre dreptul deontologic si dreptul comun este aceea ca dreptul deontologic este relativ independent1 de dreptul comun. Astfel, decizia luata de jurisdictia disciplinara, competenta în materie de deontologie, este independenta de deciziile luate de jurisdictiile civile sau penale , în aceeasi speta.

Daca o jurisdictie penala a fost deja sesizata pentru judecarea unei fapte si a fost sesizata si jurisdictia disciplinara, aceasta, spre deosebire de cea civila, nu este obligata sa amâne judecata pâna dupa solutionarea spetei de catre instanta penala, daca nu exista o prevedere legala în acest sens. Prin urmare, cu exceptia câtorva delicte speciale, jurisdictia disciplinara poate achita inculpatul condamnat de jurisdictia penala si invers. Totusi, jurisdictia disciplinara nu-si poate întemeia achitarea sau condamnarea pe un fapt negat în mod expres de jurisdictia penala.

Justificarea aprecierilor diferite este data de faptul ca obiectul celor doua sentinte difera. Astfel, în dreptul penal nici o pedeapsa nu poate fi pronuntata fara ca fapta sa fie expres prevazuta de lege, pe când disciplinar, pot fi sanctionate fapte contrare moralei si contrare onoarei, pe care nici un text legal nu le defineste, daca ele lezeaza demnitatea profesiei. Mentionam ca nu exista nici o regula care sa se opuna aplicarii cumulative, pentru aceeasi fapta, a pedepsei disciplinare care sanctioneaza încalcarea

1 Independenta este relativa, pentru ca si dreptul deontologic face parte din sistemul dreptului, intrând astfel inevitabil în relatii cu alte norme juridice.

33

deontologiei si a pedepsei aplicate de jurisdictia penala1. De exemplu, pot fi pronuntate doua suspendari ale exercitiului unei profesii, una - cu titlu disciplinar, cealalta cu titlu penal, care se vor aplica independent una de alta. Aceasta independenta a dreptului deontologic fata de dreptul comun functioneaza si în materia responsabilitatii civile. Cu alte cuvinte, o fapta poate sa nu contravina codului deontologic al profesiunii, dar sa atraga responsabilitatea civila si invers. Mai trebuie remarcat ca regulile deontologice ale unei profesii si sanctiunile disciplinare aplicate în virtutea acestor reguli sunt independente de regulile deontologice ale altor profesiuni pe care aceeasi persoana le poate cumula. Exemplu: un profesor la Facultatea de medicina, medic într-un spital, poate fi urmarit pentru aceeasi fapta, în fata instantei disciplinare a Colegiului Medicilor, în fata autoritatii disciplinare a spitalului si în fata autoritatii disciplinare universitare. Deciziile celor trei autoritati disciplinare vor fi independente unele fa ta de altele. Independenta dreptului deontologic nu împiedica, bineînteles, ca fiecare jurisdictie sesizata sa tina cont, moralmente, de îndatoririle comune ale profesionistului, atât fa ta de profesiunea sa, cât si fata de societate. Astfel, în cadrul unei actiuni în responsabilitate civila, intentata unui profesionist, îndatoririle pe care i le impun regulile deontologice, fata de clientii sai, vor fi cu siguranta luate în considerare de instanta judiciara. Dar, de principiu, regulile deontologice nu obliga nici jurisdictia civila, nici jurisdictia penala.

2.4. Câteva concluzii general-valabile privind deontologia, în actualul sau stadiu de dezvoltare

Pe baza caracteristicilor deontologiei actuale, care au fost prezentate, retinem urmatoarele concluzii: 1. Cuvântul „deontologie” are doua sensuri: sensul comun sau sensul larg si sensul strict sau restrâns. „Deontologie”, în sens comun, înseamna ansamblul de reguli, de natura sau sorginte etica, aplicabile unei profesiuni, indiferent de gradul ei de organizare si de existenta sau inexistenta unui mecanism sanctionator capabil sa impuna respectarea acestor reguli. „Deontologie”, în sens strict, înseamna ansamblul de reguli, de natura sau sorginte etica, aplicabile unei profesiuni, precum si mecanismul sanctionator atasat, receptate în dreptul pozitiv, a caror respectare este asigurata prin sanctiuni aplicate de jurisdictii profesionale. 2. Aparitia si dezvoltarea deontologiei sunt determinate de încrederea si prestigiul de care trebuie sa se bucure un grup profesional pentru a-si exercita în bune conditii functia sociala. Datorita specializarii unor activitati, a “profesionalizarii” lor, normele deontologice difera de normele etice general valabile, însa nu le exclud. Mai mult, profesiunile manifesta exigenta fata de membrii lor si în ceea ce priveste respectarea unor norme etice cu aplicabilitate generala, având posibilitatea de a sanctiona disciplinar încalcarea lor.

1 Principiul unicitatii pedepsei impune aplicarea unei singure sanctiuni pentru încalcarea unei norme juridice. Daca însa prin aceeasi fapta s-au încalcat mai multe norme juridice, se aplica sanctiunile prevazute de toate aceste norme.

34

3. Putem afirma ca ne aflam în prezenta unei deontologii, în sens strict, atunci când sunt întrunite urmatoarele elemente constitutive:

a. organizarea profesiunii este reglementata prin lege, profesiunea ajungând astfel sa posede un drept profesional;

b. organelor profesiunii le este recunoscuta competenta de a stabili norme deontologice, în mod direct sau indirect, si de a sanctiona încalcarea acestora;

c. profesiunea poseda un drept deontologic. Daca observam atent realitatea sociala, vom întelege ca deontologia reala, care se regaseste în viata profesiunii, nu poate fi redusa la elementele constitutive mentionate. Aceste elemente, care pot fi relativ usor sesizate, constituie numai latura obiectiva a deontologiei.

Cel putin la fel de importanta este însa si latura subiectiva a deontologiei, care presupune ca regulile deontologice, valorile etice pe care le apara, sa patrunda efectiv în constiinta colectiva a profesiei respective. Profesionistii care o alcatuiesc trebuie sa fie sincer convinsi de necesitatea respectarii dreptului deontologic, în ultima instanta a eticii profesionale, în asa masura încât numai conformându-se sa ajunga la starea de confort psihic data de împacarea cu propria constiinta. Numai în aceste conditii deontologia va guverna cu adevarat moravurile profesiunii (relatiile morale, relativ stabile, care caracterizeaza profesiunea). Realizarea laturii subiective a deontologiei necesita eforturi educative (informare, constientizare, însusire) si eforturi pentru instaurarea si mentinerea unei culturi corespunzatoare (formarea si cultivarea comportamentului deontologic). Latura obiectiva a deontologiei, daca nu este însotita de cea subiectiva, devine o forma fara continut, întrucât moravurile profesiunii vor fi nedeontologice. Aceasta deoarece deontologia trebuie sa se regaseasca în comportamentul marii majoritati a profesionistilor, încalcarile constituind astfel exceptii care pot fi reprimate. Daca însa, nerespectarea normelor deontologice devine practica sociala a profesiunii, deontologia afisata formal nu poate functiona, deoarece majoritatea nu poate fi reprimata. Rezulta ca, numai daca sunt întrunite ambele laturi ale deontologiei, suntem în prezenta unei profesiuni care poseda o deontologie reala.

4. În ceea ce priveste regulile de natura deontologica, observam ca acestea sunt de provenienta internationala sau nationala. Normele etice sau deontologice internationale sunt adoptate de organizatiile internationale ale profesiunilor. Aplicarea acestora, pe plan intern, revine organizatiilor nationale, care le pot impune ca atare sau le pot transpune în codurile deontologice nationale.

Mai trebuie sa mentionam caracterul evolutiv al normelor deontologice care urmeaza dinamica profesiunii respective.

5. Profesiunile impun conditii specifice de acces si pretind, de regula, depunerea unui juramânt, ca o garantie a respectarii deontologiei. De asemenea, profesiunile organizate prin lege îsi asigura, sub sanctiunea legii penale, exclusivitatea activitatilor specifice.

6. Sanctiunile disciplinare privesc numai membrii profesiunii respective, sunt expres si limitativ prevazute, cea mai grava sanctiune fiind excluderea din profesiune.

- Observam ca normele deontologice apara trei categorii de valori: - valori etice general valabile; - valori comune mai multor profesiuni; - valori specifice.

35

Dintre valorile general valabile amintim onestitatea, onoarea, demnitatea, sinceritatea etc.

Exemple de valori comune sunt independenta profesionala (excluderea presiunilor în legatura cu exercitarea profesiunii), excluderea caracterului comercial al profesiunii si secretul profesional. Evident, ele cunosc modalitati si nuante diferite de la profesiune la profesiune.

În fine, valorile specifice sunt determinate de functia, de misiunea sociala a profesiunii.

Astfel, în cazul medicinei, care are ca misiune apararea vietii si sanatatii omului, valori specifice sunt: subordonarea activitatii intereselor bolnavului, nediscriminarea între bolnavi, interdictia utilizarii cunostintelor medicale împotriva legilor umanitatii, protectia subiectilor experimentelor medicale pe om etc.

În cazul avocaturii, care are ca misiune apararea drepturilor persoanei (fizice sau juridice) în fata autoritatilor publice, cu precadere în justitie, valorile specifice sunt: o cât mai buna reprezentare a clientului în fata autoritatilor publice, corectitudinea gestionarii fondurilor clientului, evitarea conflictului de interese etc.

Rezulta ca deontologia fiecarei profesiuni se individualizeaza prin valorile specifice pe care le apara, valori determinate de misiunea care îi revine . SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE

Ø „Profesiunea libera” sau „profesiunea liberala” este profesiunea organizata într-un corp autonom (asociatie profesionala independenta), format din profesionisti care îsi exercita activitatea, de regula, pe cont propriu si a carei remuneratie nu are caracter comercial (nu urmareste profitul). Ø Profesiunile libere clasice sunt medicina si avocatura. Ø Profesiunea medicala este singura despre care se poate afirma ca a fost prezenta, într-o forma sau alta, în toate etapele de dezvoltare a societatii umane: epoca primitiva, antichitate, evul mediu, epoca moderna, perioada contemporana. Ø Profesiunea medicala, în sens de activitate specializata, semnifica ansamblul de cunostinte teoretice si deprinderi practice necesare pentru mentinerea sau redarea sanatatii omului. Ø Primul document unitar de etica medicala este „Juramântul lui Hipocrate”, care se presupune ca a fost formulat în Grecia antica, în sec.V î.e.n. Ø Primele reguli privind profesiunea medicala, receptate în dreptul pozitiv, se refera îndeosebi la raspunderea medicilor si au aparut înca în antichitate. Ø Organizarea profesiunii medicale prin lege si aparitia dreptului deontologic al acestei profesiuni se situeaza în sec.XX. Ø Valorile cu caracter general aparate de deontologia medicala actuala se regasesc în Codul international de etica medicala, elaborat de Asociatia Medicala Mondiala, în anul 1949. Dintre acestea mentionam:

36

• grija permanenta a medicului trebuie sa fie salvarea vietii oamenilor; • medicul datoreaza bolnavului sau toate resursele stiintei si tot devotamentul sau; • medicul datoreaza bolnavului sau secretul absolut cu privire la informatiile ce i-au fost încredintate si cu privire la tot ceea ce ar putea cunoaste ca urmare a încrederii ce i-a fost acordata; • medicul este obligat sa acorde, în caz se urgenta, îngrijirile necesare ca datorie generala fata de umanitate; • în cadrul misiunii sale umanitare si sociale, medicul trebuie sa manifeste permanent o atitudine morala exemplara si sa respecte imperativele profesiunii sale.

Ø Cerintele generale enumerate de Codul international de etica medicala au fost receptate, într-o forma sau alta, prin norme deontologice nationale, în fiecare tara care dispune de un personal medical cât de cât organizat. Ø Codului international de etica medicala cu caracter general, i-au succedat o serie de alte documente, în care este exprimat punctul de vedere al profesiei medicale mondiale în diverse domenii specializate ale medicinei, cum sunt cercetarea medicala care utilizeaza subiecti umani si atitudinea medicilor fata de detinuti si prizonieri. Ø Deontologia medicala prezinta un pronuntat caracter evolutiv. Ø Evolutia organizarii si a deontologiei profesiunii medicale în România se înscrie, fara nici un dubiu, în civilizatia Europei Occidentale. Ø Actuala organizare a profesiunii medicale din tara noastra este reglementata potrivit cerintelor integrarii României în Uniunea Europeana, iar deontologia acestei profesiuni se situeaza la nivel european, atât prin legea care reglementeaza profesiunea (Legea nr.95/2006), cât si prin aparitia Legii nr.46/2003 privind drepturile pacientului. Ø Traseul profesiunii de avocat a fost descoperit înca pe timpul chaldeenilor, vechilor egipteni si al persilor. În antichitatea greaca si romana, avocatura a cunoscut o dezvoltare remarcabila, pentru ca apoi sa dispara, dupa prabusirea Imperiului Roman, în negura Evului mediu timpuriu. Ea reapare pe la mijlocul Evului mediu, atât în fata tribunalelor ecleziastice, cât si a judecatorilor civili. Însa impulsul care a determinat dezvoltarea avocaturii, pâna la actuala configuratie, a fost Revolutia franceza, care a consacrat dreptul la aparare, ca un drept fundamental al omului. Ø Valoarea fundamentala a deontologiei profesiunii de avocat este devotamentul pentru apararea drepturilor clientului, în fata autoritatilor publice, prin utilizarea tuturor mijloacelor legale. Drept urmare, regulile deontologice ale profesiunii de avocat sunt menite sa determine încrederea clientului în devotamentul avocatul sau. Asigurarea respectarii regulilor deontologice constituie pentru client garantia ca avocatul îi este devotat si ca va face toate diligentele necesare pentru a-i apara drepturile.

37

Ø Conceptia europeana actuala, cu privire la deontologia profesiunii de avocat, s-a materializat în Codul deontologic al avocatilor din Uniunea Europeana. Ø Codul deontologic al avocatilor din Uniunea Europeana contine cinci capitole, si anume:

1. PREAMBUL, care se refera, în principal, la misiunea avocatului, finalitatea regulilor deontologice si obiectivele Codului;

2. PRINCIPII GENERALE, care se refera la: independenta avocatului, integritatea morala ca baza a încrederii de care trebuie sa se bucure avocatul, secretul profesional, respectarea deontologiei altor barouri, incompatibilitati, publicitatea personala si interesul clientului;

3. RELATIILE CU CLIENTII, care reglementeaza, în principal, urmatoarele aspecte : începutul si sfârsitul relatiilor cu clientii, conflictul de interese, onorariu l si asigurarea profesionala;

4. RELATIILE CU MAGISTRATII, care impune avocatului sa respecte caracterul contradictoriu al dezbaterilor, sa dea dovada de respect si loialitate fata de activitatea judecatorului si sa nu furnizeze judecatorului, cu buna stiinta, informatii false sau de natura sa-l induca pe acesta în eroare;

5. RELATIILE DINTRE AVOCATI, care reglementeaza, în principal: confraternitatea, cooperarea dintre avocatii apartinând unor state-membre diferite si solutionarea litigiilor dintre avocatii apartinând unor state-membre diferite.

Ø În România, la ora actuala, avocatura este reglementata de Legea nr.51/1995 privind organizarea si exercitarea profesiei de avocat, republicata în anul 2001, cu modificarile ulterioare. Aceasta lege reglementeaza, în principal:

- Principiile generale ale profesiunii; - Dobândirea calitatii de avocat; - Drepturile si îndatoririle avocatului; - Organizarea profesiei de avocat; - Asistenta judiciara; - Raspunderea disciplinara a avocatului.

Ø Deontologia profesiei de avocat, ca si cea a profesiunii medicale, are un pronuntat caracter democratic, întrucât este elaborata si respectarea ei este asigurata de avocati, de organele de conducere ale profesiei si de organele de contencios profesional, alese dintre avocati. Ø Deontologia actuala prezinta urmatoarele caracteristici:

1. Consacrarea regulilor deontologice în dreptul pozitiv; 2. Obligatiile deontologice nu pot fi codificate complet, deoarece unele

dintre ele sunt legate de notiuni nedeterminate ca „onoarea” si „prestigiul”;

3. Asigurarea respectarii normelor deontologice se poate realiza prin sanctiuni disciplinare cu gravitate progresiva, începând cu cenzurile

38

pur morale (blamul si mustrarea) si terminând cu excluderea din profesiune;

4. Existenta dreptului profesional; 5. Existenta jurisdictiilor profesionale; 6. Dreptul deontologic produce efecte doar în cadrul profesiunii careia îi

apartine si este relativ independent de dreptul comun. Ø Cele mai importante concluzii reiesite din studiul deontologiei sunt:

• „Deontologie”, în sens comun, înseamna ansamblul de reguli, de natura sau sorginte etica, aplicabile unei profesiuni, indiferent de gradul ei de organizare si de existenta sau inexistenta unui mecanism sanctionator capabil sa impuna respectarea acestor reguli. • „Deontologie”, în sens strict, înseamna ansamblul de reguli, de natura sau sorginte etica, aplicabile unei profesiuni, precum si mecanismul sanctionator atasat, receptate în dreptul pozitiv, a caror respectare este asigurata prin sanctiuni aplicate de jurisdictii profesionale. • Putem afirma ca ne aflam în prezenta unei deontologii, în sens strict, atunci când sunt întrunite urmatoarele elemente constitutive:

a. organizarea profesiunii este reglementata prin lege, profesiunea ajungând astfel sa posede un drept profesional;

b. organelor profesiunii le este recunoscuta competenta de a stabili norme deontologice, în mod direct sau indirect, si de a sanctiona încalcarea acestora;

c. profesiunea poseda un drept deontologic.

Ø O profesiune poseda o deontologie reala, daca sunt întrunite atât latura obiectiva, cât si latura subiectiva ale deontologiei. Ø Deontologia fiecarei profesiuni se individualizeaza prin valorile specifice pe care le apara, valori determinate de misiunea care îi revine. ÎNTREBARI DE AUTOEVALUARE

1. Prezentati sintetic aparitia si evolutia profesiunii medicale. 2. Prezentati si comentati formula moderna a Juramântului lui Hipocrate. 3. Când si în ce fel s-a produs receptarea în dreptul pozitiv a regulilor privind profesiunea medicala? 4. Care sunt valorile aparate de deontologia medicala actuala? 5. Prezentati sintetic organizarea si deontologia profesiunii medicale în România. 6. Prezentati sintetic si explicati conceptia europeana actuala cu privire la deontologia profesiunii de avocat. 7. Prezentati sintetic organizarea si deontologia profesiunii de avocat în România. 8. Care sunt caracteristicile deontologiei actuale? 9. Ce înseamna cuvântul „deontologie” în sens larg si ce înseamna în sens restrâns? 10. Enuntati si explicati elementele constitutive ale deontologiei, în sensul strict al termenului.

39

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Liber-profesionistul : a. are calitatea de angajat cu contract de munca; b. are calitatea de angajat prin act unilateral de numire; c. îsi câstiga, în principiu, existenta pe cont propriu; d. are o remuneratie cu caracter comercial.

2. ”Juramântul lui Hipocrate” se presupune ca dateaza :

a. din ”secolul lui Pericle”; b. din mileniul V î.e.n.; c. din sec.V e.n.; d. din epoca fanariotilor.

3. În cazul profesiunii medicale, este nedeontologica:

a. acordarea îngrijirii medicale în afara programului de lucru, în caz de urgenta;

b. colaborarea cu o institutie de îngrijire în care medicul nu îsi pastreaza independenta profesionala;

c. certificare situatiilor de natura medicala constatate personal; d. pastrarea secretului cu privire la informatiile încredintate de pacient.

4. Raspunderea disciplinara a membrilor Colegiului Medicilor din România:

a. exclude raspunderea penala; b. exclude raspunderea civila; c. exclude raspunderea contraventionala; d. nu exclude raspunderea penala, contraventionala sau civila.

5. Se dau propozitiile: A – Legea nr.74/1995 privind exercitarea profesiei de medic, înfiintarea, organizarea si functionarea Colegiului Medicilor din România era o lege-cadru. B – Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sanatatii interzice exercitarea profesiei de medic, oricarui cetatean strain. C – Amenda nu face parte dintre sanctiunile disciplinare aplicabile medicilor din România. Alegeti varianta corecta:

a. propozitia A este adevarata, propozitia B este falsa, propozitia C este falsa; b. propozitia A este falsa, propozitia B este adevarata, propozitia C este

adevarata; c. propozitia A este adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este

adevarata; d. propozitia A este falsa, propozitia B este falsa, propozitia C este falsa.

6. Valoarea fundamentala a deontologiei profesiunii de avocat este:

a. apararea interesului general; b. obtinerea, prin orice mijloace, a rezultatului dorit de client; c. devotamentul pentru apararea drepturilor clientului, în fata autoritatilor

publice, prin utilizarea tuturor mijloacelor legale; d. obtinerea unor onorarii cât mai mari din partea clientului.

40

7. Potrivit Codului deontologic al avocatilor din Uniunea Europeana, nu este o conditie indispensabila pentru activitatea avocatului:

a. independenta; b. dobândirea titlului de doctor în drept; c. stabilirea de relatii de încredere cu clientul; d. pastrarea secretului profesional.

8. Potrivit Legii nr.51/1995 privind organizarea si exercitarea profesiei de avocat în România, republicata, activitatea avocatului se realizeaza prin:

a. consultatii si cereri cu caracter juridic; b. emiterea de acte de autoritate; c. aranjamente cu judecatorii si procurorii; d. utilizarea reclamei în vederea dobândirii clientelei.

9. Potrivit Legii nr.51/1995, republicata, este un caz de nedemnitate, care împiedica exercitiul profesiei de avocat :

a. interdictia de a exercita profesia, stabilita printr-o hotarâre disciplinara; b. desfasurarea unei activitati salariate în cadrul altei profesii; c. exercitarea nemijlocita a faptelor de comert; d. exercitarea unei ocupatii care lezeaza bunele moravuri.

10. Se da propozitia incompleta: „Avocatul este supus interdictiei de a-si exercita profesia în fata unei instante judecatoresti unde este judecator...”. Alegeti dintre variantele de completare de mai jos pe aceea care face ca propozitia sa fie adevarata. a. nasul de cununie; b. varul primar; c. unchiul; d. varul primar al sotiei. 11. Deontologia a intrat în dreptul pozitiv, mai ales sub forma:

a. dreptului penal; b. dreptului civil; c. dreptului disciplinar; d. dreptului comercial.

12. Se dau propozitiile: A – O caracteristica a deontologiei este imposibilitatea unei codificari complete. B – „Onoarea” si „prestigiul” pot fi strict determinate prin texte normative. C – Textele care enumera, pentru o profesiune, pedepsele disciplinare sunt limitative. Alegeti varianta corecta:

a. propozitia A este falsa, propozitia B este falsa, propozitia C este falsa; b. propozitia A este adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este

adevarata; c. propozitia A este adevarata, propozitia B este falsa, propozitia C este

adevarata; d. propozitia A este falsa, propozitia B este adevarata, propozitia C este falsa.

13. Se dau propozitiile: A – În cazul profesiunilor care nu sunt organizate prin lege, îndatoririle impuse membrilor sunt norme juridice. B – În cazul profesiunilor

41

organizate prin lege, caracterul democratic al legislatiei deontologice se atenueaza. C – În cazul profesiunilor organizate prin lege, respectarea normelor profesiei este garantata de stat. Alegeti varianta corecta:

a. propozitia A este adevarata, propozitia B este falsa, propozitia C este adevarata;

b. propozitia A este falsa, propozitia B este adevarata, propozitia C este adevarata;

c. propozitia A este adevarata, propozitia B este falsa, propozitia C este falsa; d. propozitia A este adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este

falsa. 14. Jurisdictiile profesionale, alese în cadrul profesiei, sanctioneaza atingerile aduse deontologiei lor:

a. prin pedepse penale; b. prin pedepse civile; c. prin pedepse disciplinare; d. prin pedepse contraventionale.

15. Deciziile adoptate de jurisdictiile profesionale:

a. pot fi anulate de instantele judiciare; b. pot fi anulate numai de jurisdictiile profesionale superioare; c. nu pot fi atacate în fata instantelor judiciare; d. pot fi anulate numai de autoritatile administrative cu activitate

jurisdictionala. 16. Se dau propozitiile: A – Ca principiu, decizia luata de instanta disciplinara, competenta în materie de deontologie, este independenta de deciziile luate de instantele judecatoresti civile sau penale, în aceeasi speta. B – Ca principiu, jurisdictia disciplinara poate condamna inculpatul achitat de jurisdictia penala. C – Jurisdictia disciplinara îsi poate întemeia condamnarea pe un fapt negat în mod expres de jurisdictia penala. Alegeti varianta corecta:

a. propozitia A este adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este falsa;

b. propozitia A este adevarata, propozitia B este falsa, propozitia C este adevarata;

c. propozitia A este falsa, propozitia B este falsa, propozitia C este adevarata; d. propozitia A este falsa, propozitia B este adevarata, propozitia C este falsa.

17. În principiu, regulile deontologice:

a. obliga judecatorul civil; b. obliga judecatorul penal; c. obliga judecatorul administrativ; d. nu obliga nici judecatorul civil, nici judecatorul penal.

18. Nu este un element constitutiv al deontologiei, în sens strict:

a. organizarea profesiunii este reglementata prin lege; b. organelor profesiunii le este recunoscuta competenta de a stabili norme

deontologice;

42

c. jurisdictia profesionala are competenta de a pronunta condamnari direct executorii prin forta publica, împotriva unui profesionist;

d. organelor profesiunii le este recunoscuta competenta de a sanctiona încalcarea normelor deontologice.

19. Se dau propozitiile: A – Latura obiectiva a deontologiei este suficienta pentru ca o profesiune sa posede o deontologie reala. B – Latura subiectiva a deontologiei poate fi impusa numai prin represiune. Aplicarea normelor deontologice internationale revine organizatiilor nationale ale profesiunii. Alegeti varianta corecta:

a. propozitia A este adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este falsa;

b. propozitia A este adevarata, propozitia B este falsa, propozitia C este falsa; c. propozitia A este falsa, propozitia B este adevarata, propozitia C este

adevarata; d. propozitia A este falsa, propozitia B este falsa, propozitia C este adevarata.

20. Valorile aparate de deontologia unei profesiuni, determinate de misiunea sociala care îi revine, sunt:

a. valorile etice general valabile; b. valorile comune mai multor profesiuni; c. valorile specifice; d. valorile comerciale.

43

CAPITOLUL 3

DEONTOLOGIA FUNCTIONARILOR PUBLICI

3.1. Consideratii generale 3.1.1. Notiunea de „functionar public” 3.1.2. Aparitia si evolutia functionarilor publici

3.2. Se poate vorbi despre o deontologie a functionarilor publici?

3.3. Deontologia magistratilor 3.3.1. Principiile deontologice specifice magistratilor 3.3.2. Deontologia magistratilor în România, potrivit reglementarilor actuale

3.4. Analiza elementelor constitutive ale deontologiei, în cazul

functionarilor din administratia publica 3.4.1. Definitia functionarului din administratia publica 3.4.2. Profesionalizarea functionarilor din administratia publica 3.4.3. Organizarea functionarilor din administratia publica 3.4.4. Principiile deontologiei administrative 3.4.5. Dreptul deontologic al functionarilor din administratia publica 3.4.6. Concluzii privind deontologia administrativa

OBIECTIVE

Parcurgerea acestui capitol va permite:

• Întelegerea sensurilor sintagmei „functionar public”;

• Întelegerea determinantelor aparitiei si evolutiei functionarilor publici;

• Cunoasterea aspectelor esentiale ale deontologiei magistratilor;

• Întelegerea problematicii complexe a deontologiei administrative.

44

3.1. Consideratii generale

3.1.1. Notiunea de “functionar public” Într-o acceptiune de maxima generalitate, prin functionar public întelegem persoana care presteaza o activitate, mai mult sau mai putin specializata, într-un regim juridic diferit de dreptul comun al muncii, si care este remunerata din fonduri publice. În aceasta viziune, functionarii publici constituie un grup cuprinzator, alcatuit din marea majoritate a personalului institutiilor publice. Acest grup este heterogen, întrucât este divizat într-o multime de subgrupuri, mai mari sau mai mici, cu misiuni specifice si regimuri juridice dintre cele mai diverse. Sunt functionari publici, în sens larg: parlamentarii, seful de stat (chiar daca în acest caz particular nu avem de-a face cu un grup, ci doar cu o singura persoana), membrii guvernului, magistratii, marea majoritate a persoanelor încadrate în administratia publica civila centrala si locala, cadrele didactice, militarii, politistii, precum si alte categorii. În pofida marii diversitati a atributiilor ce le revin si a diversitatii continutului activitatilor pe care le desfasoara, toti functionarii publici au o misiune generala comuna. Ei trebuie sa actioneze, într-o forma sau alta, pentru realizarea interesului general si asigurarea serviciului public. În sens restrâns, prin „functionar public” întelegem functionarii de cariera din administratia publica.

3.1.2. Aparitia si evolutia functionarilor publici Originea functionarilor publici o gasim în antichitatea greco-romana, acestia fiind un corolar al conceptiei privind binele comun, res-publica, proclamat ca principiu de coeziune politica si sociala1. Acest principiu dispare odata cu prabusirea Imperiului Roman si implicit dispar functionarii publici. Functionarii publici reapar odata cu formarea statului suveran si evolueaza pe parcursul edificarii statului de drept public, care îsi asuma în final misiunea descifrarii, formularii si realizarii interesului general si a asigurarii serviciului public. Rezulta ca istoria functionarilor publici este o fateta a istoriei statului si, ca atare, difera de la tara la tara. Pentru a ilustra aparitia si evolutia functionarilor publici vom prezenta exemplul clasic al Frantei2. În Franta, pâna în sec.XII, edificiul social s-a bazat pe legaturile personale si contractuale. Supunerea fata de seful feudal este de natura persona la si dispare odata cu moartea acestuia. Autoritatea regelui sau a seniorului era de natura patrimoniala. Ea avea ca resurse veniturile domeniilor acestuia si eventualele tributuri de razboi impuse învinsilor. Teritoriile si puterea regelui se transmiteau asemenea bunurilor private, prin acte între vii sau prin mostenire. Începând cu sec.XII, regii capetieni, cu ajutorul ”legistilor” care îi slujeau, si care pot fi considerati predecesorii jurisconsultilor si functionarilor publici, îsi asuma eforturile de edificare a statului de drept public.

1 J.-F. LEMARIGNIER, La France médiévale – Institutions, et société, Ed. ARMAND COLIN, Paris – 1970, p.45. 2 F. CHAMBON, O. GASPON, La déontologie administrative, L.G.D.J., Paris – 1996, pp.11-32.

45

Pornind de la principiul suzeranitatii regale 1, la mijlocul sec. al XIII-lea, regele se plaseaza deasupra ierarhiei feudale si autoritatea sa îsi manifesta independenta fata de relatiile de vasalitate. Astfel, prin înlaturarea relatiei personale din cadrul autoritatii suzerane regale, ia nastere suveranitatea abstracta, care proclama autoritatea regelui asupra tuturor supusilor, fie ei vasali feudali sau nu. Din acest moment, problemele regatului încep sa fie tratate în regim de drept public, adica într-un regim de autoritate întemeiat pe legitimitatea si autoritatea statului, diferit de dreptul de dispozitie al unui proprietar, abandonându-se treptat gestiunea lor în regim patrimonial civil. Astfel, se recunoaste existenta unui interes (a unei ratiuni) superior fata de interesele particulare, interes care apartine formei de agregare politico-sociala care era regatul si regalitatea devine o functie politica, nu mai reprezinta un atribut al dreptului de proprietate. Desprinderea statului de dreptul civil avanseaza odata cu enuntarea principiului perpetuitatii. Potrivit acestuia, statul este o persoana juridica perpetua, independenta de forma sa de organizare si de individul care o reprezinta. În consecinta, actele juridice, drepturile si datoriile statului se transmit de la un rege la altul, fara vreo procedura succesorala. Acest principiu deschide calea aparitiei functiilor publice permanente , la sfârsitul secolului XIII. Astfel, o mare parte dintre servitorii regelui, legati initial de acesta prin relatii contractuale si personale, se transforma în agenti ai Coroanei sau, cu alte cuvinte, în agenti ai unei institutii, în sensul de organizatie ierarhica, nu ai unei persoane, ai unui anumit rege.

La începutul sec.XIV legistii definesc principiile unitatii si inalienabilitatii domeniului regatului. Acesta dobândeste astfel un regim de drept public, deoarece este unul dintre elementele esentiale ale statului suveran. Teritoriul regatului nu poate fi împartit, deoarece suveranitatea este indivizibila prin natura ei. În consecinta, regatul va fi dobândit în totalitate de primogenitura, dreptul civil succesoral devenind inaplicabil. De asemenea, regele nu poate înstraina teritoriul regatului, întrucât acesta nu-i apartine, ci apartine unei persoane juridice, pe care el o reprezinta, careia Henric al III-lea i-a dat denumirea de “Stat”. Pe parcursul sec.XV se cristalizeaza doua principii care separa si mai clar functia regala de titularul sau temporar si anume: indisponibilitatea coroanei si continuitatea regalitatii. Potrivit primului principiu, regele nu-si poate înstraina coroana (prerogativele regalitatii), întrucât aceasta apartine statului, el detinând-o doar cu titlu viager.

Cel de-al doilea principiu separa regalitatea de destinul personal al regelui. Moartea regelui determina prin ea însasi preluarea coroanei de catre fiul sau, imediat, fara a fi conditionata de vreo ceremonie religioasa sau laica2. Pe baza celor aratate putem afirma ca într-o prima forma functionarul public reapare în evul mediu, odata cu formarea suveranitatii ca institutie a dreptului public, care face ca slujitorul suveranului sa se transforme în slujitorul statului.

Un pas important pentru evolutia functionarilor publici este situat, în cazul Frantei, în secolele XIV si XV, când justitia regala, sprijinita pe specialistii în drept care formau parlamentul regelui, înlatura justitia senioriala si ecleziastica.

1 Suzeranitatea regala se caracterizeaza prin faptul ca regele nu poate avea un suzeran, cel putin în interiorul regatului. Deci suzeranitatea regala este suprema în interior. 2 În acest sens, a fost conceputa faimoasa formula Le Roi est mort, vive le Roi !

46

Urmeaza separarea, în sec.XVI, a afacerilor private ale regelui de cele ale statului. Promotorul acestei separari, în domeniul deosebit de important al finantelor, a fost Colbert1. El introduce bugetul national, contabilitatea publica si controlul trezoreriei, prin intermediul unei administratii financiare formata din agenti subordonati regelui. Evolutia agentilor regelui spre calitatea de functionari publici, în sensul actual al termenului, este marcata de exigentele tehnice care se manifesta în sec.XVIII. Acestea determina profesionalizarea agentilor regelui prin forme de învatamânt riguroase. Apar astfel primele corpuri de tehnicieni, recrutati prin concurs si remunerati din fonduri publice, pregatiti în scoli speciale cum sunt Scoala de poduri si sosele înfiintata în anul 1756 si Scoala de mine, înfiintata în 1783. Aceasta profesionalizare a agentilor regelui va permite Frantei sa parcurga cu succes revolutia industriala din sec.XIX. Declaratia drepturilor omului si cetateanului din 26.08.1789, expresie a Revolutiei franceze, este un moment important al evolutiei conceptiei privind functionarul public. Astfel, conform art.6 din acest act, legea este declarata expresia interesului general, iar functia publica accesibila tuturor, singurul criteriu de preferinta fiind meritul personal. Potrivit art.15, fiecare agent public trebuie sa dea socoteala societatii pentru activitatea sa. Progresul liberalismului politic, din a doua jumatate a sec.XIX, conduce la edificarea “Statului de drept”, care este în esenta un sistem care asigura supunerea puterilor publice fata de lege, considerata a exprima interesul general, sub controlul unor instante jurisdictionale independente. Astfel, legitimitatea actiunii administratiei publice, implicit a activitatii functionarilor publici, este data de realizarea interesului general. Pe de alta parte, începând cu a doua jumatate a sec.XIX, interesul general determina statul sa intervina activ în economie. Aceasta interventie se manifesta în doua directii principale:

1. Statul intervine ca regulator al pietei pentru a asigura un echilibru social minimal. Astfel reglementeaza, de exemplu, timpul de munca si de odihna. De asemenea, stabileste reguli juridice pentru a atenua fluctuatiile pietei care ar determina falimentul producatorilor si insecuritatea consumatorilor.

2. Statul devine principalul promotor al infrastructurilor de comunicatii sau de productie. Este vorba de reteaua rutiera si de cai ferate, de productia si distributia electricitatii si a gazelor naturale etc. Astfel, statul dobândeste si calitatea de prestator de servicii de interes colectiv.

Dezvoltarea economica si sociala din sec.XX duce la adâncirea diviziunii sociale a muncii, generând astfel o multitudine de categorii de functionari publici cu misiuni foarte diverse. Acestea au totusi o componenta generala comuna: realizarea interesului general si asigurarea serviciului public.

3.2. Se poate vorbi de o deontologie a functionarilor publici? Dupa cum am aratat, se poate afirma, ca idee de principiu, ca deontologia

este etica aplicata în cazul unei profesiuni, în sensul de grup social format din profesionisti, adica din oameni ce exercita o anumita activitate specializata, care necesita cunostinte teoretice si deprinderi practice specifice.

1 Jean-Baptiste Colbert (1619-1683) – ministru proeminent al lui Ludovic al XIV – lea. A ramas în istorie ca reformator al administratiei potrivit principiilor centralismului monarhic.

47

Rezulta ca o prima problema care se pune în legatura cu deontologia functionarilor publici este daca acestia constituie o profesiune.

Potrivit definitiei de maxima generalitate pe care am dat-o functionarilor publici, acestia constituie un grup heterogen format dintr-o multime de subgrupuri diverse. Din enumerarea orientativa a categoriilor de functionari publici, apare evident ca exista grupuri de functionari care prin natura lor exclud însasi ideea de profesiune. Avem în vedere, cu precadere, parlamentarii si membrii guvernului. Ei sunt alesi sau numiti pe criterii politice, motiv pentru care îi vom numi “functionari politici”. În cazul lor nu poate fi vorba de deontologie. Aceasta nu înseamna însa ca ei nu sunt supusi unor reguli etice, însa raspunderea lor este de natura politica, nu disciplinara.

Pe de alta parte, exista multe categorii de functionari care constituie grupuri profesionale. Asa sunt, spre exemplu: magistratii, functionarii din administratia publica si cadrele didactice.

În concluzie, nu se poate vorbi de o deontologie a functionarilor publici, în general, dar s-ar putea vorbi de deontologii ale diverselor categorii de functionari publici care constituie grupuri profesionale, grupuri care pot fi invocate sub denumirea de “corpuri de functionari”. Acestea au o deontologie, în sensul strict al termenului, daca sunt întrunite elementele constitutive ale deontologiei, si anume: organizarea corpului este prevazuta de lege; organele corpului au competenta de a stabili norme deontologice si de a sanctiona încalcarea acestora; corpul poseda un drept deontologic.

Vom studia, în continuare, situatia juridica a magistratilor si situatia juridica a functionarilor din administratia publica, pentru a vedea daca suntem în prezenta unor profesiuni, daca acestea poseda o deontologie, si daca da, care sunt particularitatile acestei deontologii .

3.3. Deontologia magistratilor

3.3.1. Principiile deontologice specifice magistratilor Dupa cum am aratat, utilizând exemplul Frantei, precursorii magistratilor, în sensul actual al termenului, apar în Evul mediu, în perioada în care justitia regala înlatura justitia senioriala si ecleziastica. Magistratii apar în sec. XVIII, când se impune teoria separatiei puterilor în stat. Atunci se cristalizeaza conceptia moderna, potrivit careia activitatea jurisdictionala constituie o functie fundamentala a statului, independenta de celelalte, având rolul de a impune suprematia legii prin solutionarea litigiilor deduse judecatii. Functia sociala a justitiei determina valorile supreme ale profesiunii de magistrat si anume: independenta si impartialitatea judecatorilor. Este evident ca, pentru a-si îndeplini în mod credibil misiunea, judecatorii trebuie sa se remarce prin competenta profesionala si tinuta morala ireprosabile. Asa se face ca, profesionalizarea, în sensul instituirii unui învatamânt de specialitate, s-a produs înca din perioada justitiei regale, si odata cu cristalizarea conceptiei moderne privind magistratura au aparut corpurile de magistrati si regulile de conduita specifice. La ora actuala magistratura este organizata în mod detaliat, atâ t prin tratate internationale (Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Curtea de Justitie a Uniunii Europene etc.), cât si prin legi nationale. De asemenea, exista coduri deontologice amanuntite, adoptate atât de organizatiile internationale ale magistratilor, cât si de

48

cele nationale. Corpul magistratilor poseda un drept deontologic consistent si organelor profesiunii le este recunoscuta competenta de a sanctiona încalcarea normelor deontologice. Valorile universale ale activitatii judiciare au generat principiile specifice ale deontologiei judiciare. Potrivit unui autor1, acestea sunt:

1. Magistratul trebuie sa apere suprematia legii; 2. Magistratul trebuie sa apere independenta puterii judecatoresti; 3. Magistratul trebuie sa apere prestigiul puterii judecatoresti; 4. Magistratul trebuie sa promoveze impartialitatea justitiei; 5. Magistratul trebuie sa apere egalitatea cetatenilor în fata legii; 6. Magistratul trebuie sa respecte si sa apere demnitatea justitiabililor; 7. Magistratul trebuie sa asigure exercitarea dreptului de aparare al

justitiabililor; 8. Magistratul trebuie sa apere respectarea prezumtiei de nevinovatie; 9. Magistratul trebuie sa promoveze proportionalitatea masurilor coercitive,

privative sau restrictive de drepturi, pe care le ia în virtutea legii; 10. Magistratul trebuie sa promoveze celeritatea procedurilor pentru

restabilirea cât mai grabnica a ordinii de drept încalcate. Din cele prezentate rezulta ca, în cazul magistratilor, suntem în prezenta unei

deontologii, în sensul strict al termenului, deoarece: profesiunea este organizata prin lege; organelor profesiunii le este recunoscuta capacitatea de a stabili reguli deontologice si de a sanctiona încalcarea lor; exista un drept deontologic.

Caracteristic pentru deontologia magistratilor este reglementarea stricta a obligatiilor profesionale si exigenta deosebita fata de conduita membrilor acestei profesiuni.

3.3.2. Deontologia magistratilor în România, potrivit reglementarilor actuale

Putem afirma fara nici o retinere ca în România, ca de altfel si în alte tari, magistratura este profesiunea cu cea mai stricta reglementare si care impune exigente deosebite membrilor sai. Acest fapt este lesne de înteles, daca avem în vedere importanta sociala a misiunii judecatorului într-un stat de drept.

Reglementarile fundamentale privind judecatorii se gasesc în Constitutie2. Acestea sunt:

- judecatorii sunt independenti si se supun numai legii (art.124 alin.3); - judecatorii numiti de Presedintele României sunt inamovibili, în conditiile

legii (art. 125 alin.1); - propunerile de numire, precum si promovarea, transferarea si sanctionarea

judecatorilor sunt de competenta Consiliului Superior al Magistraturii, în conditiile legi sale organice (art.125 alin.2);

- functia de judecator este incompatibila cu orice alta functie publica sau privata, cu exceptia functiilor didactice din învatamântul superior (art.125 alin.3);

- judecatorii nu pot face parte din partide politice (art.art.40 alin.3).

1 N. COCHINESCU, Introducere în deontologia judiciara, DREPTUL Nr.4/1995, p.6. 2 Constitutia României din 1991, revizuita în 2003, republicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767/31.10.2003.

49

În prezent, profesiunea de magistrat este reglementata detaliat de Legea nr.303/2004 privind statutul judecatorilor si procurorilor, republicata1. Aceasta lege are 108 articole si este structurata dupa cum urmeaza:

TITLUL I – DISPOZITII GENERALE (contine 11 articole) Capitolul I – Notiuni si principii (contine 4 articole) Capitolul II – Incompatibilitati si interdictii (contine 7 articole) TITLUL II – CARIERA JUDECATORILOR SI PROCURORILOR (contine 62

articole) Capitolul I – Admiterea în magistratura si formarea profesionala initiala

a judecatorilor si procurorilor (contine 9 articole) Capitolul II – Judecatorii si procurorii stagiari (contine 10 articole) Capitolul III – Numirea judecatorilor si procurorilor (contine 4 articole)

Capitolul IV – Formarea profesionala continua si evaluarea periodica a judecatorilor si procurorilor (contine 8 articole)

Capitolul V – Promovarea judecatorilor si procurorilor si numirea în functiile de conducere (contine 14 articole)

Sectiunea 1 – Promovarea la tribunale, curti de apel si la parchete (contine 5 articole)

Sectiunea 2 – Numirea în functiile de conducere din cadrul judecatoriilor, tribunalelor, curtilor de apel si parchetelor corespunzatoare (contine 4 articole)

Sectiunea 3 – Promovarea în functia de judecator la Înalta Curte de Casatie si Justitie si numirea în functiile de conducere din cadrul Înaltei Curti de Casatie si Justitie, Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie si Parchetului National Anticoruptie (contine 5 articole)

Capitolul VI – Delegarea, detasarea si transferul (contine 5 articole) Capitolul VII – Suspendarea din functie si încetarea functiei de

judecator si procuror (contine 5 articole) Capitolul VIII – Magistratii asistenti ai Înaltei Curti de Casatie si Justitie

(contine 7 articole) TITLUL III – DREPTURILE SI ÎNDATORIRILE JUDECATORILOR SI

PROCURORILOR (contine 21 articole) TITLUL IV – RASPUNDEREA JUDECATORILOR SI PROCURORILOR

(contine 8 articole) Capitolul I – Dispozitii generale (contine 4 articole)

Capitolul II – Raspunderea disciplinara a judecatorilor si procurorilor (contine 4 articole)

TITLUL V – DISPOZITII TRANZITORII SI FINALE (contine 6 articole)

1 Republicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.826/13.09.2005. În forma republicata nu sunt încorporate unele modificarile aduse prin Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietatii si justitiei, precum si unele masuri adiacente (publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.653/22.07.2005) si nici modificarile aduse de Legea nr.29/2006 pentru completarea Legii nr.303/2004 privind statutul judecatorilor si procurorilor (publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.198/02.03.2006) si de Ordonanta de urgenta nr.50/2006 privind unele masuri pentru asigurarea bunei functionari a instantelor judecatoresti si parchetelor si pentru prorogarea unor termene (publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.566/30.06.2006). În lucrarea de fata, avem în vedere textul completarea Legii nr.303/2004, cu modificarile aduse pâna la 01.09.2006.

50

Dintre prevederile acestei legi, privind drepturile si îndatoririle specifice magistratilor, învederam:

• Judecatorii inamovibili nu pot fi mutati prin transfer, delegare, detasare sau promovare, decât cu acordul lor.

• Judecatorii si procurorii sunt obligati ca, prin întreaga lor activitate, sa asigure suprematia legii, sa respecte drepturile si libertatile persoanelor, precum si egalitatea lor în fata legii si sa asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participantilor la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, sa respecte normele deontologice ale profesiei de magistrat si sa participe la formarea profesionala continua.

• Judecatorul nu poate refuza sa judece pe motiv ca legea nu prevede, este neclara sau incompleta.

• Judecatorilor si procurorilor le este interzis: a) sa desfasoare activitati comerciale, direct sau prin persoane interpuse; b) sa desfasoare activitati de arbitraj în litigiile civile, comerciale sau de alta

natura; c) sa aiba calitatea de asociat sau de membru în organele de conducere,

administrare sau control la societati civile, societati comerciale, inclusiv banci si alte institutii de credit, societati de asigurare ori financiare, companii nationale, societati nationale sau regii autonome;

d) sa aiba calitate de membru al unui grup de interes economic. • Judecatorii si procurorii nu pot sa faca parte din partide si formatiuni politice

si nici sa desfasoare activitati cu caracter politic. • Judecatorii si procurorii sunt obligati ca în exercitarea atributiilor sa se

abtina de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a convingerilor lor politice.

• Judecatorii si procurorii nu îsi pot exprima public opinia cu privire la procesele aflate în curs de desfasurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul.

• Admiterea în magistratura a judecatorilor si procurorilor se face prin concurs, pe baza competentei profesionale, a aptitudinilor si a bunei reputatii, cu exceptiile expres prevazute de lege.

• Înainte de a începe sa-si exercite functia, judecatorii si procurorii depun urmatorul juramânt: „Jur sa respect Constitutia si legile tarii, sa apar drepturile si libertatile fundamentale ale persoanei, sa-mi îndeplinesc atributiile cu onoare, constiinta si fara partinire.” La acest text se poate adauga si o formula religioasa, potrivit credintei persoanei care depune juramântul.

• Pentru verificarea îndeplinirii criteriilor de competenta profesionala si de performanta a judecatorilor si procurorilor, activitatea acestora este supusa la fiecare 3 ani unei evaluari privind eficienta , calitatea activitatii si integritatea, obligatia de formare profesionala continua.

• Judecatorul sau procurorul este suspendat din functie, prin decizie a Consiliului Superior al Magistraturii, în urmatoarele cazuri: a) când a fost pusa în miscare actiunea penala împotriva sa; b) când sufera de o boala psihica, care îl împiedica sa-si exercite functia

în mod corespunzator. • Judecatorii si procurorii sunt eliberati din functie în urmatoarele cazuri:

a) demisie; b) pensionare;

51

c) transfer într-o alta functie; d) incapacitate profesionala; e) ca sanctiune disciplinara; f) condamnarea definitiva pentru o infractiune;

g) încalcarea interdictiei de a fi lucratori operativi, inclusiv acoperiti, informatori sau colaboratori ai serviciilor de informatii; h) nepromovarea examenului de verificare a cunostintelor, dupa parcurgerea cursului de formare profesionala de 6 luni la Institutul National al Magistraturii, de catre persoanele care au fost numite judecatori fara concurs; i) nu mai îndeplinesc conditiile de a avea cetatenia româna si domiciliul în tara, precum si capacitatea deplina de exercitiu, de a nu avea antecedente penale sau cazier fiscal, de a fi apt din punct de vedere medical.

• Judecatorii si procurorii sunt datori sa se abtina de la orice fapte de natura sa compromita demnitatea lor în profesie si în societate.

• Relatiile judecatorilor si procurorilor la locul de munca si în societate se bazeaza pe respect si buna-credinta.

• Judecatorii si procurorii sunt obligati sa rezolve lucrarile în termenele stabilite si sa solutioneze cauzele în termen rezonabil, în functie de complexitatea acestora si sa respecte secretul profesional.

• Judecatorii si procurorii raspund civil, disciplinar si penal, în conditiile legii. • Constituie abateri disciplinare:

a) încalcarea prevederilor legale referitoare la declaratiile de avere, declaratiile de interese, incompatibilitati si interdictii;

b) interventiile pentru solutionarea unor cereri, pretinderea sau acceptarea rezolvarii intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal pentru toti cetatenii, precum si imixtiunea în activitatea altui magistrat;

c) desfasurarea de activitati publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în exercitarea atributiilor de serviciu;

d) nerespectare secretului deliberarii sau a confidentialitatii lucrarilor care au acest caracter;

e) nerespectarea în mod repetat si din motive imputabile a dispozitiilor legale privitoare la solutionarea cu celeritate a cauzelor;

f) refuzul nejustificat de a primi la dosar cererile, concluziile, memoriile sau actele depuse de partile din proces;

g) refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu; h) exercitarea functiei cu rea-credinta sau grava neglijenta, daca fapta nu

constituie infractiune; i) efectuarea cu întârziere a lucrarilor, din motive imputabile; j) absente nemotivate de la serviciu; k) atitudinea nedemna în timpul exercitarii atributiilor de serviciu fata de

colegi, avocati, experti, martori sau justitiabili; l) neîndeplinirea obligatiei privind transferarea normei de baza la instanta

sau parchetul unde functioneaza; m) nerespectarea dispozitiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor; n) participarea directa sau prin persoane interpuse la jocurile de tip

piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investitii pentru care nu este asigurata transparenta fondurilor în conditiile legii.

52

• Sanctiunile disciplinare care se pot aplica magistratilor sunt: a) avertismentul; b) diminuarea indemnizatiei de încadrare lunare brute cu pâna la 15%, pe

o perioada de la o luna la 3 luni; c) mutarea disciplinara pentru o perioada de la o luna la 3 luni la o

instanta situata în circumscriptia aceleiasi curti de apel; d) revocarea din functia de conducere ocupata; e) excluderea din magistratura.

Cheia de bolta a organizarii profesiunii de magistrat consta în instituirea unui

organ unic al profesiunii, care functioneaza la nivel central, si anume Consiliul Superior al Magistraturii. Misiunea, atributiile, organizarea si functionarea Consiliului Superior al Magistraturii sunt reglementate de Constitutie1, ale carei prevederi în materie sunt dezvoltate printr-o lege organica2. Chiar daca am avea în vedere numai modul de reglementare, apare evidenta importanta acestui organ al profesiei de magistrat.

În ceea ce priveste misiunea si fundamentul regimului juridic, Constitutia si legea organica statueaza: Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independentei justitiei. Consiliul Superior al Magistraturii este independent si se supune, în activitatea sa, numai legii. Consiliul Superior al Magistraturii este alcatuit din 19 membri, dintre care 16 sunt alesi pentru un mandat de 6 ani, iar ceilalti sunt membri de drept, dupa cum urmeaza:

a) 9 judecatori si 5 procurori, alesi în adunarile generale ale magistratilor, care compun cele doua sectii ale Consiliului, una pentru judecatori si una pentru procurori;

b) 2 reprezentanti ai societatii civile, specialisti în domeniul dreptului, care se bucura de înalta reputatie profesionala si morala, alesi de Senat;

c) ministrul justitiei, presedintele Înaltei Curti de Casatie si Justitie si procurorul general al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie, care sunt membri de drept.

Sectia pentru judecatori a Consiliului Superior al Magistraturii este alcatuita din:

a) 2 judecatori de la Înalta Curte de Casatie si Justitie; b) 4 judecatori de la curtile de apel; c) 2 judecatori de la tribunale; d) un judecator de la judecatorii.

Sectia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii este alcatuita din: a) 1 procuror de la Parchetul de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie; b) 1 procuror de la parchetele de pe lânga curtile de apel; c) 2 procurori de la parchetele de pe lânga tribunale; d) 1 procuror de la parchetele de pe lânga judecatorii.

1 Este vorba de art.133 si art.134 din Constitutia României, republicata în 2003. 2 Legea nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.827/13.09.2004.

53

Dintre reglementarile privind functionarea Consiliului Superior al Magistraturii,

mentionam: • Consiliul Superior al Magistraturii functioneaza ca organ cu activitate

permanenta. Hotarârile Consiliului Superior al Magistraturii se iau în plen sau în sectii, potrivit atributiilor ce revin acestora.

• Presedintele României prezideaza, fara drept de vot, lucrarile plenului Consiliului Superior al Magistraturii la care participa.

• Ministrul justitiei, presedintele Înaltei Curti de Casatie si Justitie si procurorul general al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie nu au drept de vot, în situatiile în care sectiile îndeplinesc rolul de instanta de judecata în domeniul raspunderii disciplinare.

• Hotarârile Consiliului Superior al Magistraturii, în plen si în sectii, se iau prin vot direct si secret si se motiveaza.

Atributiile Consiliului Superior al Magistraturii se împart în: atributii cu caracter general, atributii ale plenului, atributii ale sectiilor si atributii în domeniul raspunderii disciplinare a magistratilor. Dintre atributiile cu caracter general învederam:

- Consiliul Superior al Magistraturii apara corpul magistratilor si membrii acestuia împotriva oricarui act de natura sa aduca atingere independentei sau impartialitatii magistratului în înfaptuirea justitiei ori sa creeze suspiciuni cu privire la acestea. De asemenea, Consiliul Superior al Magistraturii apara reputatia profesionala a magistratilor;

- Consiliul Superior al Magistraturii asigura respectarea legii si a criteriilor de competenta si etica profesionala în desfasurarea carierei profesionale a magistratilor.

Atributiile Plenului Consiliul Superior al Magistraturii, cu relevanta pentru cariera magistratilor sunt:

- propune Presedintelui României numirea în functie si eliberarea din functie a judecatorilor si procurorilor, cu exceptia celor stagiari;

- numeste judecatorii si procurorii stagiari; - dispune promovarea judecatorilor si procurorilor; - elibereaza din functie judecatorii si procurorii stagiari. Pentru studiul nostru, prezinta interes urmatoarele atributii ale sectiilor

Consiliului Superior al Magistraturii: - dispune detasarea si delegarea judecatorilor, respectiv a procurorilor; - ia masuri pentru solutionarea sesizarilor primite de la justitiabili sau de la

alte persoane, privind conduita necorespunzatoare a magistratilor; - aproba transferul judecatorilor si procurorilor; - dispune suspendarea din functie a judecatorilor si procurorilor; - încuviinteaza perchezitia, retinerea sau arestarea preventiva a

judecatorilor si procurorilor; În fine, principalele atributii ale Consiliului Superior al Magistraturii, în

domeniul raspunderii disciplinare a magistratilor, sunt urmatoarele: • Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineste, prin sectiile sale, rolul de

instanta de judecata în domeniul raspunderii disciplinare a magistratilor, daca fapta nu constituie infractiune.

• Actiunea disciplinara se exercita de comisiile de disciplina ale Consiliului Superior al Magistraturii.

54

• În vederea exercitarii actiunii disciplinare este obligatorie efectuarea cercetarii prealabile, de catre titularul acestei actiuni. În cadrul cercetarii prealabile se stabilesc faptele si urmarile acestora, împrejurarile în care au fost savârsite, existenta sau inexistenta vinovatiei si orice alte date concludente. Ascultarea celui în cauza si verificarea apararilor magistratului cercetat sunt obligatorii.

• Sectiile Consiliului Superior al Magistraturii solutioneaza actiunea disciplinara printr-o hotarâre care cuprinde, în principal, urmatoarele: a) descrierea faptei care constituie abaterea disciplinara si încadrarea

juridica a acesteia; b) temeiul de drept al aplicarii sanctiunii; c) motivele pentru care au fost înlaturate apararile formulate de magistrat; d) sanctiunea aplicata si motivele care au stat la baza aplicarii acesteia; e) calea de atac si termenul în care hotarârea poate fi atacata; f) instanta competenta sa judece calea de atac.

• Împotriva hotarârii de sanctionare se poate face recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Competenta solutionarii recursului apartine Completului de 9 judecatori al Înaltei Curti de Casatie si Justitie.

Precizam ca raspunderea disciplinara nu exclude raspunderea civila a magistratului.

Raspunderea civila specifica functioneaza atunci când statul raspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Astfel, dupa ce prejudiciul a fost acoperit de stat, acesta se poate îndrepta cu o actiune în despagubiri împotriva magistratului care, cu rea-credinta sau grava neglijenta, a savârsit eroarea judiciara cauzatoare de prejudicii.

În cazul punerii în miscare a actiunii penale, magistratul este suspendat din functie. Daca se dispune scoaterea de sub urmarire penala, încetarea urmaririi penale, achitarea sau încetarea procesului penal fata de magistrat, suspendarea din functie înceteaza, magistratul este repus în situatia anterioara, i se platesc drepturile banesti de care a fost lipsit pe perioada suspendarii si i se recunoaste vechimea în magistratura pentru aceasta perioada. Daca magistratul a fost condamnat definitiv pentru o infractiune, el va fi eliberat din functie prin decret al Presedintelui României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Deci, în cazul magistratilor fapta care constituie infractiune este scoasa de sub incidenta raspunderii disciplinare, conducând la excluderea din magistratura, prin efectul legii.

Ultima reglementare relevanta pentru studiul nostru este Codul deontologic al judecatorilor si procurorilor, aprobat prin Hotarârea nr.328/24.08.2005 a Consiliului Superior al Magistraturii1. Acest Cod este o dezvoltare a reglementarii standardelor de conduita a acestora, cuprinse în dispozitiile constitutionale si legale în vigoare, precum si în documentele internationale, îndeosebi cele europene, referitoare la statutul magistratilor. Dispozitiile Codului sunt sistematizate în 8 capitole : Dispozitii generale, Independenta justitiei, Promovarea suprematiei legii, Impartialitatea judecatorilor si procurorilor, Exercitarea îndatoririlor profesionale, Demnitatea si onoarea profesiei de judecator sau procuror, Activitati incompatibile calitatii de judecator sau procuror.

Din cele prezentate, rezulta ca, în România, latura obiectiva a deontologiei magistratilor este completa, stricta si deosebit de exigenta. Pentru a ne afla însa în prezenta unei deontologii reale, trebuie sa existe, dupa cum am mai aratat, si latura

1 Publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.815/08.09.2005.

55

subiectiva. Aceasta nu se poate realiza decât printr-un învatamânt adecvat si prin promovarea unei culturi corespunzatoare în cadrul corpului magistratilor.

3.4. Analiza elementelor constitutive ale deontologiei, în cazul functionarilor din administratia publica

3.4.1. Definitia functionarului din administratia publica Dupa cum am aratat, prin functionar public, în sens restrâns, se întelege

functionarul de cariera din administratia publica, adica persoana care îsi dedica viata profesionala administratiei publice. Rezulta ca abordarea problematicii deontologiei functionarilor din administratia publica trebuie sa înceapa cu definirea a doua concepte fundamentale, si anume: administratia publica si functionarul de cariera din administratia publica.

Conceptul de administratie publica face obiectul unor controverse analizate pe larg de autorii de drept administrativ1, controverse care nu fac obiectul studiului nostru. Noi ne vom limita doar la utilizarea rezultatelor la care au ajuns dupa analize complexe doi autori de referinta 2, pentru a formula urmatoarea definitie: Administratia publica este activitatea executiva pusa sub semnul comenzii sau delegarii de atributii de la nivelul institutiilor politice, desfasurata de autoritati sau institutii3 publice anume constituite, care îsi realizeaza obiectivele slujindu-se, de regula4, de puterea publica.

Într-o alta exprimare, administratia publica este un ansamblu de structuri sau forme organizatorice, care au ca trasatura comuna faptul ca desfasoara o activitate executiva, de regula, de pe pozitii de autoritate fata de particulari. Prin activitate executiva se întelege activitatea de organizare a executarii legii sau executarea directa a legii. Regim de putere publica înseamna, în esenta, capacitatea de a emite acte unilaterale obligatorii.

Mentionam ca, între sistemul administrativ5 si sistemul politic6, nu numai ca exista o conexiune indisolubila, dar cele doua sisteme prezinta si zone de interferenta 7.

1 Un bun exemplu în acest sens, îl reprezinta A. IORGOVAN, care, în Partea I ”Introducere în dreptul administrativ si în stiintele administrative” a Tratatul sau de drept administrativ, dedica definitiei notiunii de administratie publica si stabilirii raportului dintre executiv si administratia publica Titlul I “Guvernarea si administratia publica”, însumând 88 de pagini (A. IORGOVAN, Tratat de drept administrativ, Editia a III-a restructurata revazuta si adaugita, vol.I, Ed. ALL BECK, Bucuresti – 2001, pp.3-91). 2 A.IORGOVAN, op.cit.,p.6, I.VIDA, Puterea executiva si administratia publica, R.A. MONITORUL OFICIAL, Bucuresti – 1994, pp. 9-12. 3 Termenul ”autoritate” evoca activitatea preponderent de decizie, iar termenul ”institutie” evoca activitatea preponderent de serviciu public. 4 Spunem de regula, deoarece exista si relatii de colaborare (caracterizate prin pozitii de egalitate), spre exemplu cu diversi reprezentanti ai societatii civile (asociatii, fundatii), pentru realizarea unor obiective de interes public. 5 Sistemul administrativ este ansamblul autoritatilor si institutiilor care realizeaza administratia publica în sens material-functional, precum si relatiile dintre acestea. 6 Sistemul politic, care nu trebuie confundat cu ansamblul partidelor politice, este ansamblul institutiilor politice împreuna cu relatiile dintre ele, existente într-un anumit regim politic. Institutia politica este o structura care exercita atributii ale suveranitatii. Exemplificativ, aratam ca fac parte din sitemul politic: parlamentul, seful statului, guvernul. 7 Referitor la conexiunea dintre sistemul politic si cel administrativ, Antonie Iorgovan afirma, când analizeaza modul de reglementare a separatiei puterilor si implicatiile asupra administratiei publice, potrivit Constitutiei actuale a României :”Cât priveste Guvernul, este imposibil sa se faca o departajare a atributiilor preponderent politice de atributiile preponderent administrative, pentru simplul motiv ca în Constitutia noastra, la fel ca în majoritatea constitutiilor moderne, nu este înscris un tablou al

56

În contextul celor aratate, definim functionarul public ca fiind persoana fizica a carei cariera1 consta în exercitarea unei functii în cadrul administratiei publice.

Trebuie sa precizam însa ca si conceptul de functie publica face obiectul unor analize doctrinare detaliate, cu viziuni diferite. Utilizând rezultatele la care a ajuns o autoare2, prin functie din cadrul administratiei publice, sau mai scurt, functie publica întelegem situatia juridica legal determinata a persoanei fizice învestite cu prerogative în realizarea competentei unei autoritati sau institutii a administratiei publice, având ca scop realizarea în mod continuu a unui interes public.

3.4.2. Profesionalizarea functionarilor din administratia publica Începutul profesionalizarii functionarilor din administratia publica se situeaza,

în cazul tarilor europene, într-o perioada cuprinsa între a doua jumatate a sec.XVIII si sfârsitul sec.XIX. Este perioada când accesul în anumite functii publice începe sa fie conditionat de detinerea unor diplome de nivel universitar în inginerie, drept, medicina veterinara etc.3

Revolutia industriala din sec.XIX si revolutia stiintifica si tehnologica din sec. XX, concomitent cu interventia administratiei publice în tot mai multe domenii de activitate, au facut ca administratia publica sa aiba nevoie de un numar tot mai mare de specialisti, având calificari si competente profesionale tot mai diverse. Totusi, profesionalizarea functiei publice atinge maturitatea abia în a doua jumatate a sec.XX, odata cu aparitia învatamântului superior având ca specializare chiar administratia publica, învatamânt cu caracter pluridisciplinar si interdisciplinar, destinat în mod expres functionarilor publici de cariera. Astfel, în prezent, functia publica reprezinta o profesiune, daca avem în vedere grupul social format din functionarii de cariera din administratia publica, alcatuita dintr-o multitudine de profesiuni, daca avem în vedere specializarile, sau cu alte cuvinte, calificarea si abilitatile profesionale, determinate de diviziunea muncii.

Cu toata diversitatea de specializari, accesul în functia publica de cariera se face dupa reguli generale comune care vizeaza :

- exigente specifice privind regimul juridic al persoanei (cetatenie, domiciliu, capacitate civila);

- conditii de studii si vechime; - sustinerea unui examen sau concurs; - depunerea unui juramânt de credinta.

3.4.3. Organizarea functionarilor din administratia publica În Europa, organizarea functionarilor din administratia publica începe în

sec.XVIII, prin intermediul reglementarilor juridice privind corpurile de functionari si statutele acestora.

Spre deosebire de profesiunile libere, care se organizeaza singure si la un moment dat statul le recunoaste organizarea, prin acte normative, organizarea

atributiilor sale. Legiuitorul constituant s-a limitat doar la precizarea rolului Guvernului (…) asigura realizarea politicii interne si externe a tarii si exercita conducerea generala a administratiei publice (art.101)”. ( A.IORGOVAN, 2001, op.cit. p.68.) 1 Prin ”cariera” întelegem modalitatea de încadrare care asigura posibilitatea ascensiunii profesionale, sub conditia îndeplinirii anumitor cerinte, în cadrul unei grile ierarhizate pe grade profesionale. 2 V. VEDINAS, Statutul functionarului public, Ed. ”Nemira”, Bucuresti – 1998, pp.30,31. 3 F. CHAMBON, O. GASPON, op.cit.,p.9.

57

corpurilor de functionari se face mai întâi de autoritatile publice, legislative sau executive. Abia mai târziu apar si se dezvolta diverse asociatii ale functionarilor publici, de natura profesionala sau sindicala.

În cadrul corpurilor de functionari, reglementate prin lege, exista organe cu caracter profesional, dar rolul lor este de regula consultativ, decizia apartinând conducerii autoritatilor sau institutiilor din care fac parte functionarii respectivi.

Principalele drepturi si obligatii ale functionarilor publici sunt prevazute de legi denumite statute, deontologia administrativa exprimându-se prin obligatiile înscrise în aceste statute sau chiar prin legi distincte. Deci regulile deontologice nu se stabilesc de organele profesiunii, ci de autoritatile publice.

În cazul functionarilor publici opereaza un drept disciplinar riguros si detaliat, iar sanctiunile se aplica, ca regula, de superiorii ierarhici.

3.4.4. Principiile deontologiei administrative Dupa cum am aratat, misiunea administratiei publice, ratiunea ei de a fi, este

realizarea, la nivelul executiv, a interesului general stabilit de puterea politica, fie prin acte juridice unilaterale fie prin asigurarea serviciilor publice. Din acest motiv, administratia are ca valoare fundamentala comuna servirea interesului general, caruia i se subordoneaza. Aceasta determina principiile deontologice comune tuturor functionarilor din administratia publica. Partea comuna a deontologiei administrative cuprinde:

- Principiul legalitatii, care cere ca administratia sa respecte si sa asigure respectarea legii, în sensul cel mai larg, de la apararea ordinii si linistii publice, a drepturilor si libertatilor cetatenilor, pâna la conformitatea cu legea a tuturor actelor sau actiunilor administrative. Acest principiu este cât se poate de firesc, atâta timp cât admitem ca expresia interesului general este legea;

- Principiul subordonarii ierarhice, care consacra dreptul de comanda al superiorului ierarhic, concomitent cu obligatia de supunere a subordonatului;

- Principiul impartialitatii sau al egalitatii de tratament, care semnifica obligatia administratiei publice de a nu opera nici o discriminare, interzisa de lege, atât în ceea ce priveste accesul la functia publica, cât si în exercitiul functiei publice. Acest principiu urmareste excluderea partizanatului de orice fel si a favoritismului din activitatea administratiei publice;

- Principiul transparentei care impune administratiei sa-si motiveze actele si sa informeze publicul cu privire la activitatea proprie. Este, de fapt, o forma de control din partea corpului social, pentru a se garanta conformitatea activitatii administrative cu interesul general;

- Principiul asigurarii continuitatii activitatii care reflecta necesitatea, determinata de derularea natural-continua a vietii sociale, ca serviciile publice prestate de administratie sa aiba un caracter continuu, neîntrerupt;

- Principiul competentei profesionale care cere, pe de o parte, ca recrutarea si avansarea functionarilor publici sa se faca pe baza de concurs organizat pe criteriul capacitatii profesionale, iar pe de alta, sa existe în cadrul administratiei un sistem specializat de perfectionare profesionala continua.

Trebuie sa precizam ca fiecare corp de functionari publici serveste o anumita colectivitate, într-un anumit domeniu de activitate. Acestea sunt determinantele

58

formelor de exprimare a principiilor deontologice comune, precum si a principiilor deontologice specifice corpului respectiv.

În fine, mentionam ca, dupa cel de-al doilea razboi mondial s-a generalizat instituirea comisiilor paritare, care functioneaza la nivelul autoritatilor si institutiilor administratiei publice. Acestea sunt compuse din reprezentanti ai functionarilor si din reprezentanti ai conducerii administratiei respective , si au ca scop ameliorarea activitatii administratiei, inclusiv sub aspect deontologic, precum si îmbunatatirea conditiilor de munca.

3.4.5. Dreptul deontologic al functionarilor din administratia publica Dreptul deontologic al functionarilor din administratia publica este de fapt

dreptul disciplinar prevazut în statutul general si în statutele speciale ale acestora. Dreptul disciplinar are, în aceasta situatie, si vocatie de drept deontologic, deoarece protejeaza într-o maniera detaliata si autoritara si principiile deontologice ale functiei publice, raportate la activitatea concreta desfasurata în cadrul administratiei publice.

Componentele esentiale ale dreptului deontologic, care se regasesc într-o forma sau alta la toate categoriile de functionari din administratia publica, sunt, dupa cum este si firesc, urmatoarele: definirea abaterilor disciplinare de natura deontologica, stabilirea sanctiunilor disciplinare, procedura de aplicare a sanctiunilor si jurisdictia disciplinara.

Sunt calificate ca abateri disciplinare, cu circumstantieri specifice diferitelor categorii de functionari publici, în principal urmatoarele fapte :

a) absenta nemotivata ori întârzierea repetata de la serviciu; b) întârzierea sau neglijenta în efectuarea lucrarilo ; c) refuzul nejustificat de a îndeplini atributiile de serviciu sau dispozitiile

superiorilor ierarhici; d) interventiile pentru solutionarea unor cereri, în afara cadrului legal; e) comportarea necorespunzatoare în serviciu, familie sau societate, care

aduce atingere onoarei, probitatii profesionale a functionarului sau prestigiului administratiei din care face parte ;

f) operarea unor discriminari inte rzise de lege; g) manifestarea, sub orice forma, a partizanatului politic, în exercitiul

functiunii; h) nerespectarea confidentialitatii sau a discretiei profesionale ; i) lipsa de solicitudine în relatiile cu publicul. Dintre acestea, încalca în mod evident deontologia faptele descrise la literele

d, e si i. În ceea ce priveste sanctiunile disciplinare, ele sunt expres si limitativ

prevazute de statute, si sunt de gravitati diferite, potrivit principiului general al proportionalitatii pedepselor. Sanctiunea disciplinara cea mai usoara este ”avertismentul”. Urmeaza sanctiunile ce vizeaza diminuarea salariului, apoi cele ce afecteaza cariera, fie prin retrogradarea în functie, fie prin suspendarea dreptului de avansare. În fine, sanctiunea cea mai grava este destituirea din functie.

Procedura de aplicare a sanctiunilor disciplinare are la baza întotdeauna o ancheta administrativa menita sa conduca la stabilirea exacta a faptelor, a circumstantelor în care acestea s-au produs si a vinovatiei. Respectarea prezumtiei de nevinovatie si a dreptului la aparare a functionarului în cauza este imperativa. De regula, ancheta administrativa este condusa de o comisie formata din functionari publici din aceeasi institutie, independenta de conducerea acesteia, în fata careia se aplica principiul contradictorialitatii. Lucrarile comisiei se încheie printr-o propunere

59

adresata conducerii institutiei, care aplica sanctiunea. Sanctiunea astfel aplicata poate fi contestata, ca regula, la instanta de contencios administrativ, ceea ce constituie o alta specificitate a regimului juridic aplicabil functionarilor din administratia publica.

3.4.6. Concluzii privind deontologia administrativa Pentru a stabili daca în cazul functionarilor din administratia publica exista o

deontologie, în sensul strict al termenului, trebuie sa raspundem la urmatoarele întrebari :

1. Functia publica este o profesiune? 2. Corpul functionarilor publici este organizat prin lege? 3. Organele corpului functionarilor publici au competenta de a stabili norme

deontologice si de a sanctiona încalcarea acestora? 4. Exista principii deontologice specifice functionarilor publici? 5. Corpul functionarilor publici poseda un drept deontologic? Potrivit celor prezentate anterior, functia publica este o profesiune, daca prin

aceasta sintagma întelegem grupul social format din functionarii de cariera din administratia publica. Acest grup social este alcatuit însa din mai multe subgrupuri de profesionisti constituite pe criteriul specializarii sau, cu alte cuvinte, potrivit calificarii si abilitatilor profesionale specifice. Rezulta ca functia publica este o profesiune heterogena, spre deosebire de medicina sau avocatura. Trebuie însa precizat ca, în pofida diversitatii de specializari, accesul în functia publica de cariera si avansarea se fac dupa reguli generale comune.

Organizarea corpurilor de functionari publici este realizata actualmente prin legi, care poarta denumirea de statute. Retinem însa ca, spre deosebire de profesiunile libere, care s-au organizat singure, organizarea lor fiind recunoscuta ulterior de stat prin acte normative, organizarea functiei publice este opera, ab initio a statului. Abia mai târziu apar si se dezvolta diverse asociatii ale functionarilor publici, de natura profesionala sau sindicala, care îsi aduc contributia la organizarea profesiunii. Este si firesc sa fie asa, întrucât functia publica este un corolar al edificarii statului de drept public.

Referitor la competenta organelor profesiunii din cadrul functiei publice, aceasta se deosebeste substantial de competenta organelor profesiunilor libere. Daca în cazul profesiunilor libere, organelor profesionale le este recunoscuta o larga competenta decizionala si jurisdictionala, în cazul functiei publice legea le stabileste un rol limitat. Ele sunt consultate pentru rezolvarea problemelor functionarilor publici, inclusiv în ceea ce priveste elaborarea normelor deontologice si asigurarea respectarii lor. De asemenea, ele participa la aplicarea sanctiunilor disciplinare. Însa în ambele situatii, decizia apartine conducerii administratiei din care fac parte functionarii publici respectivi.

Misiunea sociala a corpului functionarilor publici – realizarea interesului general si asigurarea serviciilor publice, la nivelul executiv – determina o serie de principii deontologice comune tuturor functionarilor publici. Aceste principii pot avea forme de exprimare diferite, la diferitele corpuri de functionari publici. Diferentele sunt determinate de interesele colectivitatii pe care o serveste corpul respectiv, precum si de domeniul de activitate. De asemenea, la principiile deontologice comune se pot adauga reguli specifice, potrivit particularitatilor corpurilor de functionari.

În ceea ce priveste dreptul deontologic, acesta se exprima sub forma dreptului disciplinar prevazut în statutele functionarilor, iar în unele cazuri si/sau în acte normative distincte. Astfel, statutele prevad abaterile disciplinare, sanctiunile

60

disciplinare, procedura de aplicare a sanctiunilor si reglementeaza jurisdictia disciplinara.

Pe baza celor învederate, putem afirma ca functia publica poseda o deontologie proprie, în sensul strict al termenului, pe care o vom denumi, dupa autorii francezi1, Deontolgie administrativa. Ea prezinta urmatoarele caracteristici:

I. Deontologia administrativa apartine unei profesiuni heterogene, în sensul ca include o multitudine de subgrupuri cu roluri si specializari profesionale diferite.

II. În pofida diversitatii corpurilor de functionari publici si a specializarilor profesionale, accesul în functia publica, cariera si conduita functionarilor publici respecta anumite conditii si principii deontologice comune. La acestea, se adauga conditii si reguli deontologice specifice diferitelor corpuri de functionari.

III. Organele profesiunii au o competenta limitata. Ele sunt consultate cu privire la regulile deontologice si participa la aplicarea sanctiunilor disciplinare, dar decizia apartine administratiei din care fac parte. De aceea, putem afirma ca deontologia administrativa este autoritara, spre deosebire de deontologia profesiunilor libere care este democratica.

În final, trebuie sa precizam ca elementele prezentate formeaza latura obiectiva a deontolgiei administrative . Ca si în cazul celorlalte profesiuni, pentru a ne afla în prezenta unei deontologii reale, trebuie sa existe si latura subiectiva. Aceasta nu se poate realiza decât printr-un învatamânt adecvat si prin promovarea unei culturi corespunzatoare în cadrul administratiei publice.

SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE

Ø Sintagma „functionar public” are doua întelesuri: a) în sens larg, prin functionar public întelegem persoana care presteaza

o activitate, mai mult sau mai putin specializata, într-un regim juridic diferit de dreptul comun al muncii, si care este remunerata din fonduri publice;

b) în sens restrâns, prin „functionar public” se întelege functionarii de cariera din administratia publica.

Ø Aparitia si evolutia functionarilor publici poate fi încadrata în trei etape:

1) originea functionarilor publici o gasim în antichitatea greco-romana; 2) functionarii publici dispar odata cu prabusirea Imperiului Roman; 3) functionarii publici reapar odata cu formarea statului suveran si

evolueaza, pâna la situatia actuala, pe parcursul edificarii statului de drept public.

Ø Despre deontologie se poate vorbi numai în cazul functionarilor publici organizati în grupuri profesionale , cum sunt: magistratii, functionarii din administratia publica, cadrele didactice. Ø Principiile deontologiei judiciare sunt:

1. Magistratul trebuie sa apere suprematia legii; 2. Magistratul trebuie sa apere independenta puterii judecatoresti;

1 F.CHAMBON, O.GASPON, op.cit., passim.

61

3. Magistratul trebuie sa apere prestigiul puterii judecatoresti; 4. Magistratul trebuie sa promoveze impartialitatea justitiei; 5. Magistratul trebuie sa apere egalitatea cetatenilor în fata legii; 6. Magistratul trebuie sa respecte si sa apere demnitatea justitiabililor; 7. Magistratul trebuie sa asigure exercitarea dreptului la aparare al

justitiabililor; 8. Magistratul trebuie sa apere respectarea prezumtiei de nevinovatie; 9. Magistratul trebuie sa promoveze proportionalitatea masurilor

coercitive, privative sau restrictive de drepturi, pe care le ia în virtutea legii;

10. Magistratul trebuie sa promoveze celeritatea procedurilor pentru restabilirea cât mai grabnica a ordinii de drept încalcate.

Ø Deontologia magistratilor se caracterizeaza prin reglementarea stricta a obligatiilor profesionale si o exigenta deosebita fata de conduita membrilor acestei profesiuni. Ø Profesiunea de magistrat, precum si deontologia magistratilor, în România, sunt reglementate prin: Constitutie, Legea nr.303/2004 privind statutul magistratilor, republicata, Legea nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicata, Hotarârea nr.328/24.08.2005 a Consiliului Superior al Magistraturii pentru aprobarea Codului deontologic al judecatorilor si procurorilor. Ø Cheia de bolta a organizarii profesiunii de magistrat consta în instituirea unui organ unic al profesiunii, care functioneaza la nivel central, si anume Consiliul Superior al Magistraturii. Ø În România, latura obiectiva a deontologiei magistratilor este completa, stricta si deosebit de exigenta. Pentru a ne afla însa în prezenta unei deontologii reale, trebuie sa existe, dupa cum am mai aratat, si latura subiectiva. Aceasta nu se poate realiza decât printr-un învatamânt adecvat si prin promovarea unei culturi corespunzatoare în cadrul corpului magistratilor. Ø Prin functie din cadrul administratiei publice, sau mai scurt, functie publica întelegem situatia juridica legal determinata a persoanei fizice învestite cu prerogative în realizarea competentei unei autoritati sau institutii a administratiei publice, având ca scop realizarea în mod continuu a unui interes public. Ø Profesionalizarea functiei publice începe, în cazul tarilor vest-europene, în a doua jumatate a sec. XVIII si atinge maturitatea în a doua jumatate a sec. XX. Ø Accesul în functia publica de cariera se face dupa reguli generale comune care vizeaza:

- exigente specifice privind regimul juridic al persoanei (cetatenie, domiciliu, capacitate civila); - conditii de studii si vechime; - sustinerea unui examen sau concurs; - depunerea unui juramânt de credinta.

62

Ø Spre deosebire de profesiunile libere, care se organizeaza singure si la un moment dat statul le recunoaste organizarea, prin acte normative, organizarea corpurilor de functionari se face mai întâi de autoritatile publice, legislative sau executive. Abia mai târziu apar si se dezvolta diverse asociatii ale functionarilor publici, de natura profesionala sau sindicala. Ø În cadrul corpurilor de functionari, reglementate prin lege, exista organe cu caracter profesional, dar rolul lor este de regula consultativ, decizia apartinând conducerii autoritatilor sau institutiilor din care fac parte functionarii respectivi. Ø Principalele drepturi si obligatii ale functionarilor publici sunt prevazute de legi denumite statute, deontologia administrativa exprimându-se prin obligatiile înscrise în aceste statute sau chiar prin legi distincte. Deci regulile deontologice nu se stabilesc de organele profesiunii, ci de autoritatile publice. Ø În cazul functionarilor publici opereaza un drept disciplinar riguros si detaliat, care include si norme de natura deontologica, iar sanctiunile se aplica, ca regula, de superiorii ierarhici. Ø Principiile deontologiei administrative sunt:

1. Principiul legalitatii; 2. Principiul subordonarii ierarhice; 3. Principiul impartialitatii sau al egalitatii de tratament; 4. Principiul transparentei; 5. Principiul asigurarii continuitatii activitatii; 6. Principiul competentei profesionale.

Ø Sunt calificate ca abateri disciplinare, cu circumstantieri specifice diferitelor categorii de functionari publici, în principal urmatoarele fapte:

a) absenta nemotivata ori întârzierea repetata de la serviciu; b) întârzierea sau neglijenta în efectuarea lucrarilor; c) refuzul nejustificat de a îndeplini atributiile de serviciu sau dispozitiile

superiorilor ierarhici; d) interventiile pentru solutionarea unor cereri, în afara cadrului legal; e) comportarea necorespunzatoare în serviciu, familie sau societate,

care aduce atingere onoarei, probitatii profesionale a functionarului sau prestigiului administratiei din care face parte;

f) operarea unor discriminari interzise de lege; g) manifestarea, sub orice forma, a partizanatului politic, în exercitiul

functiunii; h) nerespectarea confidentialitatii sau a discretiei profesionale; i) lipsa de solicitudine în relatiile cu publicul.

Ø Sanctiunile disciplinare aplicabile functionarilor publici sunt expres si limitativ prevazute de statute, si sunt de gravitati diferite, potrivit principiului general al proportionalitatii pedepselor. Sanctiunea disciplinara cea mai usoara este ”avertismentul”. Urmeaza sanctiunile ce vizeaza diminuarea salariului, apoi cele ce afecteaza cariera, fie prin retrogradarea în functie, fie prin

63

suspendarea dreptului de avansare. În fine, sanctiunea cea mai grava este destituirea din functie. Ø Procedura de aplicare a sanctiunilor disciplinare are la baza întotdeauna o ancheta administrativa menita sa conduca la stabilirea exacta a faptelor, a circumstantelor în care acestea s-au produs si a vinovatiei. Respectarea prezumtiei de nevinovatie si a dreptului la aparare a functionarului în cauza este imperativa. Ø Concluzii privind deontologia administrativa:

a) Deontologia administrativa apartine unei profesiuni heterogene, în sensul ca include o multitudine de subgrupuri cu roluri si specializari profesionale diferite.

b) În pofida diversitatii corpurilor de functionari publici si a specializarilor profesionale, accesul în functia publica, cariera si conduita functionarilor publici respecta anumite conditii si principii deontologice comune. La acestea, se adauga conditii si reguli deontologice specifice diferitelor corpuri de functionari.

c) Organele profesiunii au o competenta limitata. Ele sunt consultate cu privire la regulile deontologice si participa la aplicarea sanctiunilor disciplinare, dar decizia apartine administratiei din care fac parte. De aceea, putem afirma ca deontologia administrativa este autoritara, spre deosebire de deontologia profesiunilor libere care este democratica.

Ø Ca si în cazul celorlalte profesiuni, si în cazul functiei publice, pentru a ne afla în prezenta unei deontologii reale, alaturi de latura obiectiva trebuie sa existe si latura subiectiva. Aceasta nu se poate realiza decât printr-un învatamânt adecvat si prin promovarea unei culturi corespunzatoare în cadrul administratiei publice.

ÎNTREBARI DE AUTOEVALUARE

1. Prezentati sintetic aparitia si evolutia functionarilor publici. 2. Constituie functionarii publici o profesiune? 3. Exista o deontologie a magistratilor? Argumentati. 4. Prezentati organizarea profesiunii de magistrat în România, potrivit

reglementarilor actuale. 5. Ce se întelege prin inamovibilitatea judecatorului? 6. Care sunt sanctiunile disciplinare aplicabile magistratilor? 7. Care sunt cele doua acceptiuni ale sintagmei „functionar public”? 8. Prezentati si explicati principiile deontologiei administrative. 9. Ce este dreptul deontologic al functionarilor din administratia publica? 10. Argumentati afirmatia: functia publica poseda o deontologie proprie.

64

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. În sens restrâns, prin functionari publici se întelege: a. toate persoanele care presteaza o activitate remunerata din fonduri publice; b. membrii guvernului; c. functionarii de cariera din administratia publica; d. magistratii.

2. Misiunea generala comuna a functionarilor publici este:

a. servirea intereselor sefilor ierarhici; b. realizarea interesului general si asigurarea serviciului public; c. realizarea intereselor partidului aflat la guvernare; d. apararea drepturilor cetatenilor, în fata autoritatilor publice.

3. Se dau propozitiile: A – Functionarii publici apar odata cu prabusirea Imperiului Roman, pentru a servi principiul res-publica. B – În Franta, pâna în sec. XII, edificiul social s-a bazat pe legaturile personale si contractuale. C – Legitimitatea actiunii administratiei publice este data de realizarea interesului general. Alegeti varianta corecta:

a. propozitia A este adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este adevarata;

b. propozitia A este falsa, propozitia B este adevarata, propozitia C este adevarata;

c. propozitia A este falsa, propozitia B este falsa, propozitia C este adevarata; d. propozitia A este falsa, propozitia B este adevarata, propozitia C este falsa.

4. Principiul care a deschis calea functiilor publice permanente, în Franta, este :

a. principiul perpetuitatii; b. principiul unitatii domeniului regatului; c. principiul inalienabilitatii domeniului regatului; d. principiul indisponibilitatii coroanei si continuitatii regalitatii.

5. În Franta, promotorul separarii finantelor regelui de finantele statului a fost:

a. Richelieu; b. Colbert; c. Mazarin; d. Carnot.

6. Se poate vorbi de deontologie în cazul:

a. deputati lor; b. senatorilor; c. membrilor guvernulu; d. magistratilor.

7. Sunt valorile specifice deontologiei judiciare:

a. independenta si impartialitatea judecatorilor; b. apararea intereselor celui acuzat într-un proces; c. apararea intereselor statului în cauzele pe care le judeca; d. asigurarea continuitatii serviciilor publice.

65

8. Se dau propozitiile: A – Functia sociala a magistratului este de a impune suprematia legii, prin solutionarea litigiilor deduse judecatii. B – Organelor corpului magistratilor nu le este recunoscuta competenta de a sanctiona încalcarea normelor deontologice. C – O caracteristica a deontologiei magistratilor este exigenta deosebita fata de conduita membrilor profesiunii.

Alegeti varianta corecta: a. propozitia A este adevarata, propozitia B este falsa, propozitia C este falsa; b. propozitia A este adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este

falsa; c. propozitia A este adevarata, propozitia B este falsa, propozitia C este

adevarata; d. propozitia A este falsa, propozitia B este adevarata, propozitia C este falsa.

9. Judecatorii inamovibili:

a. pot sa justifice în presa solutiile date în dosarele rezolvate de ei; b. pot fi transferati în interesul serviciului, fara acordul lor; c. nu pot fi avansati fara acordul lor; d. pot refuza sa judece daca legea este neclara sau incompleta.

10. Functia de magistrat nu este incompatibila cu:

a. functiile didactice; b. functiile didactice din învatamântul superior; c. calitatea de membru al unui partid; d. functia de ministru al justitiei.

11. Se dau propozitiile: A – Magistratul este eliberat din functie daca sufera de o boala psihica ce îl împiedica sa-si exercite functia în mod corespunzator. B – Magistratului i se poate aplica sanctiunea disciplinara a suspendarii din functie. C – Interventiile magistratului pentru solutionarea unor cereri privind satisfacerea intereselor unor persoane constituie abatere disciplinara.

Alegeti varianta corecta: a. propozitia A este falsa, propozitia B este falsa, propozitia C este adevarata; b. propozitia A este adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este

falsa; c. propozitia A este falsa, propozitia B este adevarata, propozitia C este

adevarata; d. propozitia A este adevarata, propozitia B este falsa, propozitia C este falsa.

12. Consiliul Superior al Magistraturii este alcatuit din :

a. 13 membri; b. 15 membri; c. 19 membri; d. 21 membri.

13. Care dintre urmatoarele sanctiuni disciplinare este aplicabila magistratilor :

a. observatia; b. atentionarea; c. avertismentul; d. votul de blam.

66

14. Recursul împotriva sanctiunii aplicate magistratului de catre Consiliul Superior al Magistraturii se solutioneaza de:

a. Curtea Constitutionala ; b. Curtea de Conturi; c. Avocatul Poporului; d. Înalta Curte de Casatie si Justitie, în complet de 7 judecatori; e. Înalta Curte de Casatie si Justitie, în complet de 9 judecatori.

15. Latura subiectiva a deontologiei administrative se poate realiza prin:

a. elaborarea unui Cod deontologic cât mai amanuntit; b. multiplicarea sanctiunilor contraventionale ; c. printr-un învatamânt adecvat si prin promovarea unei culturi corespunzatoare

în cadrul administratiei publice; d. prin multiplicarea si agravarea sanctiunilor penale.

16. Profesionalizarea functiei publice atinge maturitatea :

a. la sfârsitul sec. XVIII; b. la sfârsitul sec.XIX; c. în a doua jumatate a sec.XX; d. la începutul sec. XXI.

17. Organele cu caracter profesional ale corpurilor de functionari publici au, de regula, un rol:

a. decizional; b. consultativ; c. facultativ; d. supletiv.

18. În cazul functionarilor publici, competenta aplicarii sanctiunilor disciplinare apartine:

a. conducerii institutiei; b. jurisdictiilor profesionale; c. instantele judiciare de drept comun; d. instantei de contencios administrativ.

19. Principiul transparentei impune ca:

a. administratia sa respecte si sa asigure respectarea legii; b. administratia sa nu opereze nici o discriminare; c. administratia sa-si motiveze actele; d. serviciile publice prestate de administratie sa aiba un caracter continuu.

20. Încalca în mod evident deontologia urmatoarea fapta a functionarului public:

a. absenta nemotivata de la serviciu; b. întârzierea în efectuarea lucrarilor; c. întârzierea repetata de la serviciu; d. comportarea necorespunzatoare în familie, care aduce atingere onoarei

functionarului public.

67

CAPITOLUL 4

STATUTUL FUNCTIONARILOR DIN ADMINISTRATIA PUBLICA ÎN ROMÂNIA

4.1. Scurt istoric

4.2. Aspecte privind functia publica si functionarii publici 4.2.1. Definitii si precizari 4.2.2. Clasificarea functiilor publice si a functionarilor publici 4.2.3. Agentia Nationala a Functionarilor Publici

4.3. Drepturile si îndatoririle functionarilor publici

4.3.1. Drepturile functionarilor publici 4.3.2. Îndatoririle functionarilor publici

4.4. Cariera functionarilor publici 4.4.1. Recrutarea functionarilor publici 4.4.2. Promovarea functionarilor publici 4.4.3. Modificarea, suspendarea si încetarea raportului de serviciu 4.5. Raspunderea functionarilor publici

OBIECTIVE

Studierea acestui capitol va permite sa cunoasteti:

• Aparitia functionarilor publici în România si evolutia statutului lor pâna în prezent;

• Drepturile si îndatoririle functionarilor publici; • Etapele carierei functionarilor publici si anumite schimbari neprevazute, care

pot interveni pe parcursul acesteia; • Cazurile de încetare a raportului de serviciu; • Formele raspunderii juridice a functionarilor publici si procedura de angajare

a raspunderii disciplinare.

68

4.1. Scurt istoric1 În istoria statului român, precursoarea functiei publice este calitatea de boierie

aparuta datorita influentelor slave si bizantine. În sec. XIV – XV, unii boieri erau si sfetnici ai Domnului, îndeplinind diferite atributii de natura administrativa (postelnicul, spatarul, paharnicul), jurisdictionala (logofatul, vornicul, marele ban al Olteniei) sau militara (hatmanul în Moldova).

Boierii dobândeau, de la domnitor, corelativ cu sarcinile încredintate, si diferite suprafete de teren, la care se adauga însemnate avantaje materiale care constau, de cele mai multe ori, în perceperea unor venituri de la locuitorii tinuturilor pe care le administrau. Ca si nobilii din Apus, boierii erau scutiti de darile catre Domn, iar daca savârseau anumite nereguli, pedepsele care li se aplicau erau mai reduse decât cele aplicate norodului.

Regulamentele Organice mentin boieriile, desfiintându-le doar pe cele care nu mai erau de actualitate. De asemenea, ele contin reglementari privind modul de numire si de înaintare în functiile civile si militare. Astfel, Domnitorul era detinatorul dreptului de numire, existând însa unele slujbe speciale, de exemplu ocârmuitorul de judet, pentru care libertatea de numire a Domnitorului era îngradita la dreptul de a selecta unul dintre cei doi candidati recomandati de Sfatul tarii.

Daca înainte de intrarea în vigoare a Regulamentelor Organice, numirea în functii se facea pentru un an, acestea extind termenul la 3 ani, titularii putând ramâne în functie si dupa expirarea acestui termen, daca se dovedeau “vrednici” pentru functia respectiva. Se contureaza astfel începutul stabilitatii în func tie.

Interesant este si faptul ca, înainte de a începe exercitiul functiei încredintate, cel numit presta un juramânt de credinta.

Pe masura trecerii timpului si a patrunderii principiilor si institutiilor din Apus, boieria devine anacronica, fiind desfiintata prin Conventia de la Paris din 1858.

Un alt aspect, prin care se releva modul in care a fost înteleasa semnificatia functiilor publice în traditia româneasca, îl reprezinta faptul ca din prima jumatate a secolului trecut dateaza si primele reglementari privind pregatirea celor care urmau sa fie numiti în diferite slujbe. Este vorba de anaforaua Sfatului administrativ al Moldovei din 25 octombrie 1842 si Legea din 1 iulie 1852 prin care se organiza pregatirea functionarilor în scoli deschise pe lânga ministere.

Termenul “statut” este folosit pentru prima data în 1847, când se adopta, la 31 ianuarie, “Statutul slujbasilor politiei din Capitala” urmat de alte legiuiri prin care se reglementeaza regimul diferitelor slujbe. În acest fel, se fac progrese importante în domeniul functiei publice, prin desfiintarea boierilor, aparitia si organizarea unor functii mai moderne sub influenta Apusului. Ceea ce caracterizeaza aceasta perioada este faptul ca reglementarile erau diferite de la o categorie de functie la alta si nu a existat o preocupare pentru armonizarea regimurilor juridice ale diferitelor functii publice. Diferentele de regim juridic mergeau de la salarizare si celelalte drepturi ale functionarilor, pâna la regulile ierarhice.

În acest mod, s-a pregatit terenul pentru reglementarile de mare importanta care urmau sa fie adoptate în a doua jumatate a secolului XIX. Este vorba, în primul rând, de legile privind administratia comunala si judeteana adoptate de Cuza, urmate de consacrarea prin art.132 al Constitutiei din 1866 a unei dispozitii prin care se impunea adoptarea unei legi asupra conditiilor de admisibilitate si de avansare în functiile administratiei publice. Desi textul constitutional obliga la o reglementare imediata, abia în 1923, sub presiunea unor miscari revendicative puternice din partea

1 V. VERDINAS, Statutul functionarului public, Ed. NEMIRA, Bucuresti – 1998, p. 9-15.

69

functionarilor, avea sa fie adoptata prima lege unitara prin care se reglementa situatia juridica a functionarilor publici, si anume Legea din 19 iulie 1923.

Legea mentionata, desi realizeaza o reglementare unitara în ceea ce priveste regimul juridic al functionarilor publici, nu realizeaza acelasi lucru cu privire la situatia lor economica. Aceasta este lasata, pe mai departe, la discretia bugetelor si a unor legi speciale. Chiar si unitatea regimului juridic este la scurt timp afectata de aparitia unor legi prin care se instituie regimuri speciale.

La 8 iunie 1940 se adopta Codul functionarilor publici, ca o reactie la disparitatile si derogarile de la statut, cu intentia de a le elimina si de a realiza o reglementare uniforma în materia functiei publice.

Codul din 1940 a realizat un progres semnificativ, dar nu complet, punerea sa în practica vadind serioase carente în aspecte esentiale privind situatia functionarului public. Cu titlu de exemplu, mentionam ca aborda activitatea administrativa într-o maniera simplista, deoarece ierarhiza functiile exclusiv dupa salariu.

În aceste conditii, s-a pus problema adoptarii unui nou statut, prin care sa se îndrepte deficientele legislatiei anterioare, atât în ceea ce priveste situatia economica a functionarilor, cât si cu privire la situatia lor juridica. Se aveau în vedere cu prioritate, o salarizare echitabila, un sistem de recrutare si promovare obiectiv, un regim de stabilitate riguros garantat, astfel încât functiile publice sa fie ocupate de functionari bine pregatiti profesional, care sa faca fata unor criterii de selectie severe si unor atributii complexe.

Ca urmare a preocuparilor de a perfectiona regimul juridic aplicabil functiei publice, a fost adoptat un nou statut, Legea nr.746 din 22 septembrie 1946. Aceasta lege a constituit, indiscutabil, un progres fata de legislatia anterioara. Principalul sau merit este acela ca face din pregatirea si specializarea practica profesionala o conditie sine qua non pentru accesul în functia publica si pentru încredintarea functiilor superioare. De asemenea, dispune reglementarea organizarii pregatirii profesionale a functionarilor publici, în scopul cresterii calificarii acestora.

Statutul din 1946 mai reglementeaza: accesul în functiile politice, inclusiv cele elective, pentru functionarii din administratia publica; atributiile sindicatelor în ceea ce priveste cariera functionarilor publici; sistemul raspunderii disciplinare a functionarilor publici; statutul personalului temporar.

Marea deficienta a Statutului învederat o constituie mentinerea in vigoare a statutelor speciale care fusesera adoptate dupa instaurarea, la 6 martie, a Guvernului Groza, statute care contin prevederi contrare. Din acest motiv, regimul juridic instituit prin Legea nr.746 nu a putut fi un regim juridic unitar al functiei publice.

Începând cu primul Cod al muncii din 1950, practic regimul juridic al functionarilor publici este înglobat in regimul aplicabil salariatilor sau “oamenilor muncii” încadrati pe baza de contract individual de munca.

Dupa Revolutie, regimul juridic special aplicabil functionarilor publici a fost consacrat, la nivel de principiu, prin Constitutia din 1991. Dintre reglementarile constitutionale citam:

- art.16, alin.3, conform caruia functiile si demnitatile publice pot fi ocupate de persoane care au numai cetatenia româna si domiciliul în tara; prin revizuirea Constitutiei din 2003 s-a înlaturat restrictia „numai”;

- art.37, alin.3, prin care se instituie interdictia de a face parte din partide politice pentru anumite categorii de functionari publici, si anume: magistratii, membrii activi ai armatei si politiei, judecatorii Curtii Constitutionale, avocatii poporului precum si alte categorii de functionari stabilite prin lege organica;

70

- art.50 care instituie obligatia îndeplinirii cu credinta a îndatoririlor ce revin cetatenilor carora le sunt încredintate functii publice si militarilor, precum si obligatia depunerii juramântului cerut de lege;

- art.72, alin. 3, lit. i, potrivit caruia reglementarea statutului functionarilor publici se face prin lege organica. La opt ani de la adoptarea Constitutiei a aparut Legea nr.188/1999 privind

Statutul functionarilor publici1, care, atentie !, este prima lege adoptata prin procedura speciala a angajarii raspunderii Guvernului în fata Parlamentului. Aceasta procedura a facut imposibila dezbaterea proiectului de lege în Parlament, astfel încât forma elaborata de Guvern nu a mai putut fi îmbunatatita. Legea nr.188/1999 privind Statutul functionarilor publici a intrat in vigoare în ianuarie 2000 si a fost ulterior modificata si completata prin O.U. nr. 82/20002, O.U. nr. 284/20003 si O.U. nr. 291/20004. O modificare substantiala a Statutului a fost operata prin Legea nr.161/20035, care si ea a fost adoptata prin procedura speciala a angajarii raspunderii Guvernului în fata Parlamentului. Ca urmare a acestei modificari, Statutul a fost republicat în anul 20046 si, pâna la 1.09.2006, a mai suferit modificari, cea mai importanta fiind produsa de Legea nr.251/20067. Redam în Anexa 2 textul actual. Dupa mai bine de un an si jumatate de la intrarea în vigoare a Statutului, a fost adoptata si legislatia secundara necesara aplicarii acestuia, dupa cum urmeaza :

- H.G. nr. 1083 din 25 octombrie 2001 privind organizarea si functionarea comisiilor de disciplina din cadrul autoritatilor si institutiilor publice8;

- H.G. nr. 1084 din 25 octombrie 2001 privind aprobarea metodologiei de evaluare a performantelor individuale ale functionarilor publici, precum si de contestare a calificativelor acordate 9;

- H.G. nr. 1085 din 25 octombrie 2001 privind organizarea perioadei de stagiu, conditiile de evaluare si regulile specifice aplicabile functionarilor publici debutanti10;

- H.G. nr. 1086 din 25 octombrie 2001 privind organizarea si functionarea comisiilor paritare11;

- H.G. nr. 1087 din 25 octombrie 2001 privind organizarea si desfasurarea concursurilor si examenelor pentru ocuparea functiei publice12. Ca urmare a modificarilor aduse Statutului de Legea nr.161/2003, hotarârile

de guvern mentionate au fost înlocuite prin:

1 Precizam ca este vorba de statutul general al functionarilor din administratia publica. Pe lânga acesta mai exista o serie de statute speciale, cum sunt: Statutul politistului, Statutul cadrelor militare, Statutul personalului vamal, Statutul personalului silvic etc. 2 Publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 28 iunie 2000. 3 Publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 22 octombrie 2000. 4 Publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 706 din 29 decembrie 2000. 5 Legea nr.161/2003, privind unele masuri pentru asigurarea transparentei în exercitarea demnitatilor publice, a functiilor publice si în mediul de afaceri, prevenirea si sanctionarea coruptiei, a fost publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003. 6 Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 22 martie 2004. 7 Publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 4 iulie 2006. 8 Publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 7 noiembrie 2001. 9 Publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 7 noiembrie 2001. 10 Publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 710 din 7 noiembrie 2001. 11 Publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 710 din 7 noiembrie 2001. 12 Publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 710 din 7 noiembrie 2001

71

- H.G. nr.1209 din 14 octombrie 2003 privind organizarea si dezvoltarea carierei

functionarilor publici1; - H.G. nr.1210 din 14 octombrie 2003 privind organizarea si functionarea

comisiilor de disciplina si a comisiilor paritare din cadrul autoritatilor si institutiilor publice2. Vom prezenta în continuare, potrivit ultimelor reglementari în materie, o

sinteza a aspectelor generale privind functia publica si functionarii publici, cariera functionarilor publici si raspunderea functionarilor publici.

4.2. Aspecte privind functia publica si functionarii publici

4.2.1. Câteva definitii si precizari Dupa cum am aratat, în doctrina, prin functie publica se întelege situatia

juridica legal determinata a persoanei fizice învestite cu prerogative în realizarea competentei unei autoritati sau institutii a administratiei publice, având ca scop realizarea în mod continuu a unui interes public, iar prin functionar public se întelege persoana fizica a carei cariera consta în exercitarea unei functii în cadrul administratiei publice.

Legislatia româna actuala 3 în materie defineste cele doua concepte, în concordanta cu doctrina, dupa cum urmeaza:

- functia publica reprezinta ansamblul atributiilor si responsabilitatilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizarii prerogativelor de putere publica de catre administratia publica centrala, administratia publica locala si autoritatile administrative autonome;

- functionarul public este persoana numita, în conditiile legii, într-o functie publica. Pentru concretizarea definitiilor citate, legiuitorul a stabilit ca activitatile care

implica exercitarea prerogativelor de putere publica, care pot fi desfasurate de functionarii publici, sunt urmatoarele:

a) punerea în executare a legilor si a celorlalte acte normative; b) elaborarea proiectelor de acte normative si a altor reglementari specifice

autoritatii sau institutiei publice, precum si asigurarea avizarii acestora; c) elaborarea proiectelor politicilor si strategiilor, a programelor, a studiilor,

analizelor si statisticilor necesare realizarii si implementarii politicilor publice, precum si a documentatiei necesare executarii legilor, în vederea realizarii competentei autoritatii sau institutiei publice;

d) consilierea, controlul si auditul public intern; e) gestionarea resurselor umane si a resurselor financiare; f) colectarea creantelor bugetare; g) reprezentarea intereselor autoritatii sau institutiei publice în raporturile

acesteia cu persoane fizice sau juridice de drept public sau privat, din tara si strainatate, în limita împuternicirilor stabilite de conducatorul autoritatii sau institutiei publice, precum si reprezentarea în justitie a autoritatii sau institutiei publice în care îsi desfasoara activitatea;

1 Publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 754 din 29 octombrie 2003. 2 Publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 754 din 29 octombrie 2003. 3 A se vedea supra pp.70,71 si Anexa 2.

72

h) realizarea de activitati în conformitate cu strategia de informatizare a administratiei publice.

Statutul prevede expres, dar nu limitativ, în anexa sa, lista functiilor publice generale si specifice.

Sunt functii publice generale: A. Functii publice corespunzatoare categoriei înaltilor functionari publici:

• secretar general al Guvernului si secretar general adjunct al Guvernului; • secretar general si secretar general adjunct în ministere si alte organe de

specialitate ale administratiei publice centrale; • prefect si subprefect; • inspector guvernamental.

B. Functii publice de conducere: • director general si director general adjunct în cadrul autoritatilor

administrative autonome, al ministerelor si al celorlalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale;

• secretar al judetului si al municipiului Bucuresti; • director si director adjunct în cadrul autoritatilor administrative autonome,

în aparatul ministerelor si al celorlalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale, director executiv si director executiv adjunct în cadrul serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor si ale altor organe de specialitate ale administratiei publice centrale, precum si în cadrul autoritatilor administratiei publice locale si al institutiilor publice subordonate acestora;

• secretar al municipiului, al sectorului municipiului Bucuresti, al orasului si al comunei;

• sef serviciu; • sef birou.

C. Functii publice de executie: • consilier, consilier juridic, auditor, expert, inspector; • referent de specialitate; • referent.

Sunt functii publice specifice:

A. Functii publice de conducere: • arhitect-sef;

B. Functii publice de executie: • inspector de concurenta; • inspector vamal; • inspector de munca; • controlor delegat; • expert în tehnologia informatiilor si a comunicatiilor; • comisar.

C. Alte functii publice specifice: • manager public. Activitatea functionarilor publici se realizeaza în cadrul raporturilor de

serviciu, termen ce desemneaza raporturile juridice dintre functionarii publici si autoritatile si institutiile publice din administratia centrala si locala. Raporturile de serviciu se nasc pe baza actului administrativ de numire, emis în conditiile legii, si se exercita pe durata nedeterminata.

73

Statutul functionarilor publici reglementeaza regimul general al raporturilor de serviciu.

Pot beneficia de statute speciale functionarii publici care îsi desfasoara activitatea în cadrul urmatoarelor servicii publice:

a) structurile de specialitate ale Parlamentului României; b) structurile de specialitate ale Administratiei Prezidentiale; c) structurile de specialitate ale Consiliului Legislativ; d) serviciile diplomatice si consulare; e) autoritatea vamala; f) politia si alte structuri ale Ministerului Administratiei si Internelor; g) alte servicii publice stabilite prin lege. Statutul functionarilor publici nu se aplica: a) personalului contractual salariat din aparatul propriu al autoritatilor si

institutiilor publice care desfasoara activitati de secretariat, administrative, protocol, gospodarire, întretinere-reparatii si de deservire, paza, precum si altor categorii de personal care nu exercita prerogative de putere publica;

b) personalului salariat încadrat pe baza încrederii personale la cabinetul demnitarului;

c) corpului magistratilor; d) cadrelor didactice; e) persoanelor numite sau alese în functii de demnitate publica.

4.2.2. Clasificarea functiilor publice si a functionarilor publici Dupa criteriul specificitatii atributiilor, functiile publice se clasifica în: a) functii publice generale; b) functii publice specifice. Functiile publice generale reprezinta ansamblul atributiilor si responsabilitatilor

cu caracter relativ general si comun tuturor autoritatilor si institutiilor publice. Functiile publice specifice reprezinta ansamblul atributiilor si responsabilitatilor

necesare pentru realizarea competentelor specifice ale unor autoritati si institutii publice.

Dupa criteriul nivelului studiilor necesare, functiile publice se împart în trei clase:

a) clasa I, cuprinzând functiile publice pentru a caror ocupare se cer studii superioare de licenta absolvite cu diploma, respectiv studii superioare de lunga durata absolvite cu diploma de licenta sau echivalenta;

b) clasa a II-a, cuprinzând functiile publice pentru a caror ocupare se cer studii superioare de scurta durata, absolvite cu diploma;

c) clasa a III-a, cuprinzând functiile publice pentru a caror ocupare se cer studii liceale, respectiv studii medii liceale, absolvite cu diploma de bacalaureat.

Functionarii publici numiti în functii publice din clasele a II-a si a III-a pot ocupa numai functii publice de executie.

Dupa nivelul atributiilor titularului, functiile publice se împart în trei categorii: a) categoria înaltilor functionari publici; b) categoria functionarilor publici de conducere; c) categoria functionarilor publici de executie.

Functiile publice corespunzatoare celor trei categorii sunt prevazute în anexa la Statut si au fost deja prezentate.

74

Încadrarea functiilor publice de executie pe clase este urmatoarea: sunt functii din clasa I: consilier, consilier juridic, auditor, expert, inspector,

precum si functiile publice specifice asimilate acestora; sunt functii din clasa a II-a: referent de specialitate, precum si functiile publice

specifice asimilate acesteia; sunt functii din clasa a III-a: referent, precum si functiile publice specifice

asimilate acesteia. Functiile publice de executie sunt structurate pe grade profesionale, dupa cum

urmeaza: a) superior, ca nivel maxim; b) principal; c) asistent; d) debutant.

4.2.3. Agentia Nationala a Functionarilor Publici Agentia Nationala a Functionarilor Publici functioneaza în subordinea

Ministerului Administratiei si Internelor, ca organ de specialitate al administratiei publice centrale, cu personalitate juridica. Ea a fost înfiintata în scopul crearii si dezvoltarii unui corp de functionari publici profesionist, stabil si impartial. Reglementarea primara a Agentiei Nationale a Functionarilor Publici se gaseste în Sectiunea 1 a capitolului IV „Managementul functiilor publice si al functionarilor publici” din Statut, iar reglementarea secundara în H.G. nr.1000/2006 privind organizarea si functionarea Agentiei Nationale a Functionarilor Publici1.

Dintre atributiile Agentiei Nationale a Functionarilor Publici mentionam: elaboreaza politicile si strategiile privind managementul functiei publice si

al functionarilor publici; elaboreaza si avizeaza proiectele de acte normative privind functia publica

si functionarii publici; monitorizeaza si controleaza modul de aplicare a legislatiei privind functia

publica si functionarii publici în cadrul autoritatilor si institutiilor publice; elaboreaza reglementarile comune, aplicabile tuturor autoritatilor si

institutiilor publice, privind functiile publice, precum si instructiuni privind aplicarea unitara a legislatiei în domeniul functiei publice si al functionarilor publici;

elaboreaza proiectul legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru functionarii publici;

stabileste criteriile pentru evaluarea activitatii functionarilor publici; centralizeaza propunerile de instruire a functionarilor publici, stabilite ca

urmare a evaluarii performantelor profesionale individuale ale functionarilor publici;

colaboreaza cu Institutul National de Administratie la stabilirea tematicii specifice programelor de formare specializata în administratia publica si de perfectionare a functionarilor publici;

întocmeste si administreaza baza de date cuprinzând evidenta functiilor publice si a functionarilor publici;

aproba conditiile de participare si procedura de organizare a recrutarii si promovarii pentru functiile publice pentru care organizeaza concurs,

1 Publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.698 din 15 august 2006.

75

avizeaza si monitorizeaza recrutarea si promovarea pentru celelalte functii, în conditiile statutului;

realizeaza redistribuirea functionarilor publici carora le-au încetat raporturile de serviciu din motive neimputabile;

acorda asistenta de specialitate si coordoneaza metodologic compartimentele de resurse umane din cadrul autoritatilor si institutiilor administratiei publice centrale si locale.

Agentia Nationala a Functionarilor Publici are legitimare procesuala activa si poate sesiza instanta de contencios administrativ, atunci când constata ca un act al unei autoritati sau institutii publice încalca legislatia privind functia publica sau functionarul public sau când constata ca o autoritate sau institutie publica refuza sa emita un act administrativ de aplicare a prevederilor legale din domeniul functiei publice sau functionarului public. Actul atacat de agentie este suspendat de drept. De asemenea, presedintele agentiei poate sesiza si prefectul în legatura cu actele ilegale emise de autoritatile administratiei publice locale.

4.3. Drepturile si îndatoririle functionarilor publici Functionarii publici au, în principiu, drepturile si obligatiile consacrate si

garantate de Constitutia României pentru oricare cetatean. Specificul raportului de serviciu face ca anumite drepturi sa fie supuse unor

restrictii. Izvoarele acestor restrictii sunt de ordin constitutional sau legal si vizeaza, în principal, unele drepturi politice si libertati cetatenesti.

Îndatoririle specifice functionarilor publici sunt determinate, de asemenea, de caracteristicile raportului de serviciu, fiind atât de natura constitutionala, cât mai ales legala.

Vom prezenta în continuare, într-o maniera sintetica, principalele drepturi si îndatoriri ale functionarilor din administratia publica.

4.3.1. Drepturile functionarilor publici 1. DREPTUL LA PROTECTIE, care îmbraca doua aspecte: - garantarea stabilitatii în functie, în scopul asigurarii independentei fata de schimbarile politice si în acest fel, a impartialitatii; - apararea împotriva defaimarii, insultei, amenintarii si ultrajului, precum si asigurarea repararii prejudiciilor suferite în exercitiul functiunii. 2. DREPTUL LA SALARIZARE PENTRU SERVICIUL PRESTAT, LA ODIHNA SI ASIGURARI SOCIALE.

Salariul functionarilor publici cuprinde : salariul de baza, sporuri si indemnizatii. Principala deosebire între situatia salariatilor si cea a functionarilor publici este aceea ca salariatul îsi poate negocia retributia cu angajatorul, în vreme ce functionarul public nu poate face acest lucru, salariul sau fiind stabilit prin lege.

Durata normala a timpului de lucru este de 8 ore pe zi si 40 de ore pe saptamâna. Pentru asigurarea continuitatii serviciului, este reglementata prestarea orelor suplimentare, peste programul de lucru sau în zilele de sarbatori legale. În aceste situatii se acorda fie compensarea cu timp liber corespunzator, fie plata majorata cu un anumit spor.

Functionarii publici au dreptul, în conditiile legii, la concediu de odihna, concediu de boala, concediu de maternitate, concediu pentru cresterea si îngrijirea copilului, precum si la alte concedii. Ei beneficiaza, pe durata concediilor, de anumite indemnizatii, cu exceptia concediilor fara plata acordate la cererea lor.

76

De asemenea, functionarii publici au dreptul la pensii, precum si la celelalte drepturi de asigurari sociale de stat, în conditiile legii. 3. DREPTUL DE A PARTICIPA, prin intermediul organismelor consultative, la organizarea serviciilor publice si la elaborarea regulilor statutare. 4. DREPTUL FUNCTIONARULUI DE A CUNOASTE SI ATACA DECIZIILE INDIVIDUALE CARE ÎL PRIVESC. 5. DREPTUL DE A BENEFICIA DE PERFECTIONARE PROFESIONALA CONTINUA. 6. DREPTUL LA CARIERA. Acesta semnifica posibilitatea functionarului de a avansa în functie, potrivit meritelor sale personale, fara nici o alta discriminare.

7. DREPTUL DE A SE ASOCIA ÎN SINDICATE SI DE A PARTICIPA LA ACTIVITATILE SINDICALE. Acest drept este supus unor restrictii ce deriva din principiul continuitatii serviciului public. 8. DREPTUL LA OPINIE.

Dreptul la opinie al functionarilor publici este garantat prin dispozitiile constitutionale referitoare la libertatea constiintei si cea de exprimare. În acest sens este interzisa orice discriminare între functionari pe criterii politice, sindicale, religioase, etnice, de sex, stare materiala, origine sociala sau de orice alta natura.

Exprimarea opiniilor este însa limitata de obligatia de neutralitate si de cea de rezerva.

9. DREPTURILE POLITICE Cu unele exceptii de natura constitutionala sau legala, functionarii publici

români se bucura de cvasi-integralitatea drepturilor politice, adica pot face parte din partide politice, cu toate consecintele ce decurg de aici, inclusiv dreptul de a fi ales, singura restrictie fiind interdictia de a face parte din organele de conducere ale partidelor politice.

Exceptiile se refera la anumite categorii de functionari publici, cum sunt înaltii functionari publici. Acestia au dreptul de a alege, însa nu pot face parte din partide politice.

4.3.2. Îndatoririle functionarilor publici Principalele îndatoriri ale functionarilor publici, care se exprima prin obligatiile

pe care le vom enumera mai jos, decurg din misiunea sociala a administratiei publice, si anume realizarea interesului general si asigurarea serviciului public, la nivelul activitatii executive. Acestea sunt: 1. OBLIGATIA ÎNDEPLINIRII SERVICIULUI CU DEVOTAMENT, PROBITATE SI DEMNITATE. Potrivit acestei obligatii, functionarii publici, indiferent de rangul lor ierarhic, sunt responsabili de realizarea sarcinilor de serviciu ce le sunt încredintate. Ei trebuie sa-si utilizeze întreaga capacitate pentru a-si îndeplini în cele mai bune conditii obligatiile de serviciu. De asemenea, în întreaga lor activitate ei trebuie sa fie de buna credinta. Functionarul public nu-si poate permite manifestari emotionale stridente, lipsa de politete, relatii particulare cu persoane dubioase sau care au interese ce depind de functia pe care o exercita. 2. OBLIGATIA DE SUPUNERE IERARHICA. Aceasta obligatie cere ca toti functionarii sa se conformeze dispozitiilor superiorului ierarhic, cu exceptia dispozitiilor vadit ilegale si a celor care compromit grav un interes public (vadit inoportune). 3. OBLIGATIA DE IMPARTIALITATE (NEUTRALITATE). În timpul exercitarii atributiilor de serviciu, functionarul este obligat sa se abtina de la exprimarea sau manifestarea convingerilor sale politice sau religioase. Opiniile functionarului nu

77

trebuie sa afecteze obiectivitatea si impartialitatea de care trebuie sa dea dovada în raporturile de serviciu.

Potrivit acestei obligatii, în instrumentarea dosarelor ce le sunt încredintate, functionarii trebuie sa se abtina de la orice favoritism sau partizanat, sa asigure egalitatea de tratament sau, cu alte cuvinte sa nu comita nici o discriminare pozitiva sau negativa, interzisa de lege. 4. OBLIGATIA DE REZERVA se refera la comportamentul functionarului public în afara serviciului.

Aceasta obligatie pretinde ca, în exprimarea opiniilor personale, în special a celor politice, religioase si a celor referitoare la autoritatile publice, functionarul public sa pastreze prudenta si masura. El nu-si poate permite în nici un caz manifestari extremiste si nu poate comite nici un fel de violente, la adresa autoritatilor sau institutiilor publice.

Obligatia de rezerva si cea de impartialitate vizeaza o anumita depersonalizare a functiei publice, prin disocierea ei de partea din subiectivismul persoanei titularului care dauneaza activitatii administratiei. 5. OBLIGATIA DE DECENTA. Aceasta presupune ca functionarul sa nu comita, în exercitiul functiunii sau în viata particulara, gesturi sau acte care sa provoace scandal sau dispret public. 6. OBLIGATIA INFORMARII PUBLICULUI. Potrivit acestei obligatii, functionarul trebuie sa satisfaca cererile legitime de informatii din partea publicului, în limitele impuse de obligatia de discretie si de aparare a secretului profesional.

Aceasta obligatie tine de principiul transparentei administratiei fata de cetateni, din care deriva si obligatia administratiei de a-si motiva deciziile. 7. OBLIGATIA DE DISCRETIE SI DE PASTRARE A SECRETULUI PROFESIONAL . Conform acestei obligatii, pe de o parte, functionarul nu trebuie sa încerce sa afle informatii pentru satisfacerea propriei curiozitati, care nu sunt necesare îndeplinirii serviciului, iar pe de alta, nu are voie sa dezvaluie informatiile nedestinate publicitatii, la care a avut acces ca urmare a exercitarii functiei. 8. OBLIGATIA EXCLUSIVITATII FUNCTIEI PUBLICE. Aceasta interzice functionarului public de a cumula functia publica pe care o detine cu orice alta functie sau demnitate publica, cu exceptia calitatii de cadru didactic, a activitatii de cercetare stiintifica si a creatiei literar-artistice. De asemenea, functionarii publici nu pot detine functii în regiile autonome, societatile comerciale ori în alte unitati cu scop lucrativ, din domeniul public sau privat, în cadrul unei asociatii familiale sau ca persoana fizica autorizata. În fine, functionarii publici nu pot fi mandatari ai unor persoane în ceea ce priveste efectuarea unor acte în legatura cu functia pe care o îndeplinesc. 4.4. Cariera functionarilor publici Principalele etape ale carierei functionarilor publici privesc: recrutarea functionarilor publici, promovarea functionarilor publici, modificarea, suspendarea si încetarea raportului de serviciu. 4.4.1. Recrutarea functionarilor publici Conditiile de acces la functiile publice, care trebuie îndeplinite de orice candidat sunt:

- sa aiba cetatenia româna si domiciliul în România; - sa cunoasca limba româna, scris si vorbit; - sa aiba minimum 18 ani împliniti; - sa aiba capacitate deplina de exercitiu;

78

- sa aiba starea de sanatate corespunzatoare; - sa aiba studiile prevazute de lege pentru functia publica; - sa îndeplineasca, daca legea prevede, anumite conditii specifice; - sa nu fi fost condamnat pentru savârsirea unei infractiuni contra umanitatii,

contra statului sau contra autoritatii, de serviciu sau în legatura cu serviciul, care împiedica înfaptuirea justitiei, de fals ori a unor fapte de coruptie sau a unei infractiuni savârsite cu intentie care l-ar face incompatibil cu exercitarea functiei publice, cu exceptia situatiei în care a intervenit reabilitarea;

- sa nu fi fost destituit dintr-o functie publica în ultimii 7 ani; - sa nu fi desfasurat activitate de politie politica, asa cum este definita prin lege.

Ocuparea functiilor publice vacante se poate face prin promovare, transfer, redistribuire si concurs. Dintre aceste modalitati, un interes deosebit prezinta concursul, deoarece consacra meritul personal drept criteriu esential de departajare a candidatilor.

Organizarea si desfasurarea concursurilor pentru ocuparea functiilor publice sunt reglementate detaliat de Hotarârea Guvernului nr. 1209/2003 privind organizarea si dezvoltarea carierei functionarilor publici, care stabileste:

- principiile pe baza carora se organizeaza si se desfasoara concursul; - conditiile de participare la concurs; - modul de constituire a comisiilor de concurs si a comisiilor de solutionare a

contestatiilor; - procedura de organizare si desfasurare a concursului; - comunicarea rezultatului concursului si contestarea acestuia.

Fara a intra în substanta reglementarilor, mentionam totusi principiile în baza carora se organizeaza si se desfasoara concursurile:

- competitia deschisa, prin asigurarea accesului liber de participare la concurs a oricarei persoane care îndeplineste conditiile cerute de lege pentru ocuparea functiei publice;

- selectia dupa merit, prin stabilirea persoanelor admise pentru ocuparea functiei publice, exclusiv pe baza rezultatelor obtinute;

- asigurarea transparentei, prin punerea la dispozitia tuturor celor interesati a informatiilor referitoare la modul de desfasurare a concursului sau a examenului pentru ocuparea functiei publice;

- tratamentul egal, prin aplicarea în mod nediscriminatoriu a unor criterii de selectie obiective si clar definite, astfel încât orice candidat sa aiba sanse egale la ocuparea functiei publice;

- confidentialitatea, prin garantarea protejarii datelor personale ale candidatilor, în conditiile legii. Functionarii publici debutanti vor parcurge o perioada de stagiu de 12 luni,

pentru cei din clasa I, de 8 luni, pentru cei din clasa a II-a, si de 6 luni pentru cei din clasa a III-a.

Perioada de stagiu este etapa din cariera functionarului public cuprinsa între data numirii ca functionar public debutant, în urma promovarii concursului de intrare în corpul functionarilor publici, si data numirii ca functionar public definitiv. Ea are ca obiect confirmarea aptitudinilor profesionale ale functionarilor publici debutanti în îndeplinirea atributiilor si responsabilitatilor unei functii publice, formarea lor practica, însusirea specificului activitatii autoritatii sau institutiei publice în cadrul careia îsi desfasoara activitatea, precum si a exigentelor administratiei publice.

La terminarea perioadei de stagiu, pe baza rezultatului evaluarii care se face, functionarul public debutant va fi numit functionar public de executie definitiv, în clasa

79

corespunzatoare studiilor absolvite, în gradul profesional asistent sau va fi eliberat din functia publica, în cazul în care a obtinut la evaluarea activitatii calificativul „necorespunzator”.

Numirea în functie se realizeaza prin actul administrativ emis, ca regula, de conducatorii autoritatilor sau institutiilor publice din administratia centrala sau locala.

Actul administrativ de numire are forma scrisa si trebuie sa contina temeiul legal al numirii, numele functionarului public, denumirea functiei publice, data de la care urmeaza sa exercite functia publica, drepturile salariale, precum si locul de desfasurare a activitatii. Fisa postului aferenta functiei publice se anexeaza la actul administrativ de numire, iar o copie se înmâneaza functionarului public.

Forma scrisa a actului de numire constituie o conditie ad validitatem, spre deosebire de contractul individual de munca al salariatului pentru care încheierea în forma scrisa reprezinta o conditie ad probationem.

La intrarea în corpul functionarilor publici, functionarul public depune juramântul de credinta, în termen de trei zile de la emiterea actului de numire în functia publica definitiva.

Continutul juramântului este urmatorul: “Jur sa respect Constitutia, drepturile si libertatile fundamentale ale omului, sa aplic în mod corect si fara partinire legile tarii, sa îndeplinesc constiincios îndatoririle ce îmi revin în functia publica în care am fost numit, sa pastrez secretul profesional si sa respect normele de conduita profesionala si civica. Asa sa îmi ajute Dumnezeu!”. Juramântul poate fi depus si fara formula religioasa. Refuzul depunerii juramântului atrage revocarea deciziei de numire în functie.

Depunerea juramântului încheie procedura de învestitura în functie, semnificând angajarea titularului în realizarea atributiilor sale de serviciu, în litera si spiritul legii. Aceasta ultima formalitate marcheaza momentul din care functionarul public exercita în mod valabil prerogativele functiei sale.

4.4.2. Promovarea functionarilor publici Promovarea este modalitatea de dezvoltare a carierei prin ocuparea unor

functii publice superioare. Promovarea se face în functii publice de executie de grad profesional principal sau superior sau în functii publice de conducere. Promovarea se face prin concurs sau examen.

Pentru a participa la concursul de promovare în gradul profesional imediat superior celui detinut, functionarii publici trebuie sa îndeplineasca urmatoarele conditii minime:

a) sa aiba o vechime minima de 4 ani în gradul profesional al functiei din care promoveaza;

b) sa aiba cel putin 2 ani vechime în treapta de salarizare din care avanseaza;

c) sa fi obtinut, la evaluarea performantelor profesionale individuale din ultimii 2 ani, cel putin calificativul „bine”;

d) sa nu aiba în cazierul administrativ o sanctiune disciplinara neradiata. În cazul functiilor publice de conducere, au dreptul de a participa la concurs,

persoanele care îndeplinesc urmatoarele conditii: a) sunt absolvente de masterat sau de studii postuniversitare în domeniul

administratiei publice, management sau în specialitatea studiilor necesare exercitarii functiei publice;

b) au fost numite într-o functie publica din clasa I;

80

c) îndeplinesc cerintele specifice prevazute în fisa postului si au o vechime în specialitatea studiilor necesare exercitarii functiei publice de:

minimum 2 ani pentru functiile publice de sef birou, sef serviciu, secretar al comunei si functii asimilate acestora;

minimum 5 ani, pentru celelalte functii publice de conducere. În fine, pentru functiile corespunzatoare categoriei înaltilor functionari publici,

conditiile de participare la concurs sunt, dupa cu este si firesc, cele mai exigente. Astfel, au dreptul de a participa la concurs, persoanele care îndeplinesc cumulativ urmatoarele conditii:

a) îndeplinesc conditiile generale de acces la functiile publice mentionate anterior;

b) au studii universitare de licenta absolvite cu diploma, respectiv studii superioare de lunga durata, absolvite cu diploma de licenta sau echivelenta;

c) au absolvit programe de formare specializata pentru ocuparea unei functii publice corespunzatoare categoriei înaltilor functionari publici;

d) au cel putin 5 ani vechime în specialitatea studiilor necesare exercitarii functiei publice.

4.4.3. Modificarea, suspendarea si încetarea raportului de serviciu Modificarea raportului de serviciu este o schimbare semnificativa a continutului

acestuia, sub cel putin unul dintre aspectele sale esentiale, si anume: natura atributiilor de serviciu, locul de desfasurare a activitatii, drepturile salariale.

Legiuitorul român reglementeaza urmatoarele forme de modificare a raportului de serviciu:

delegarea; detasarea; transferul; mutarea în cadrul altui compartiment sau structuri fara personalitate juridica a

autoritatii sau institutiei publice; exercitarea cu caracter temporar a unei functii publice de conducere. Delegarea se caracterizeaza prin schimbarea locului de desfasurare a

activitatii, în cadrul aceleiasi functii, si presupune, de obicei, o deplasare în alta localitate. Ea se dispune în interesul autoritatii sau institutiei publice în care este încadrat functionarul si, ca regula, nu poate depasi 60 de zile calendaristice într-un an. Pe cale de exceptie, delegarea se poate dispune pentru o perioada mai mare de 60 de zile calendaristice într-un an, dar numai cu acordul scris al functionarului public.

Functionarul public poate refuza delegarea daca se afla într-una dintre urmatoarele situatii:

• graviditate; • îsi creste singur copilul minor; • starea sanatatii, dovedita cu certificat medical, face contraindicata

delegarea. Pe timpul delegarii, functionarul public îsi pastreaza functia si salariul, iar

autoritatea sau institutia care îl deleaga este obligata sa suporte costul integral al transportului, cazarii si al indemnizatiei de delegare.

Detasarea se caracterizeaza prin trecerea temporara într-o functie publica vacanta, la o alta autoritate sau institutie. Ea se dispune în interesul autoritatii sau institutiei publice în care urmeaza sa îsi desfasoare activitatea functionarul, de

81

regula, pentru cel mult 6 luni. Pe cale de exceptie acest interval poate fi depasit, dar numai cu acordul scris al functionarului.

Detasarea se poate dispune numai daca pregatirea profesionala a functionarului respectiv corespunde atributiilor si responsabilitatilor functiei publice pe care urmeaza a fi detasat.

Functionarul public poate refuza detasarea daca se afla într-una dintre urmatoarele situatii:

• graviditate; • îsi creste singur copilul minor; • starea sanatatii, dovedita cu certificat medical, face contraindicata

detasarea; • detasarea se face într-o localitate în care nu i se asigura conditii

corespunzatoare de cazare; • este singurul întretinator de familie; • motive familiale temeinice justifica refuzul de a da curs detasarii. Pe perioada detasarii, functionarul îsi pastreaza functia detinuta la autoritatea

sau institutia care l-a detasat. Autoritatea sau institutia la care este detasat trebuie sa-i asigure drepturile salariale avute. Daca salariul corespunzator functiei pe care functionarul public este detasat este mai mare, el are dreptul la acest salariu.

Pe timpul detasarii în alta localitate, autoritatea sau institutia publica beneficiara este obligata sa acorde functionarului indemnizatia de detasare si sa-i suporte urmatoarele cheltuieli:

• costul integral al transportului, dus si întors, cel putin o data pe luna; • costul integral al cazarii în localitatea respectiva; Transferul se caracterizeaza prin trecerea definitiva într-o functie publica

vacanta, la o alta autoritate sau institutie publica. Transferul se face într-o functie publica echivalenta sau inferioara, cu conditia ca functionarul public transferat sa îndeplineasca cerintele specifice prevazute în fisa postului.

Transferul îmbraca doua forme: în interesul serviciului sau la cererea functionarului public.

Transferul în interesul serviciului se poate face numai cu acordul scris al functionarului public transferat. Daca transferul în interesul serviciului se face la o autoritate sau institutie publica situata în alta localitate, functionarul transferat are dreptul la o indemnizatie egala cu salariul net din luna anterioara transferului, la acoperirea cheltuielilor de transport si la un concediu platit de 5 zile.

Transferul la cerere are loc în urma aprobarii cererii de transfer, formulata de functionarul interesat, de catre conducatorul autoritatii sau institutiei publice la care se solicita transferul.

Mutarea în cadrul altui compartiment sau structuri fara personalitate juridica a autoritatii sau institutiei publice este trecerea, definitiva sau temporara, într-o alta functie publica în cadrul aceleiasi autoritati sau institutii. Mutarea poate avea loc numai daca functionarul respectiv îndeplineste conditiile cerute pentru noua functie.

Mutarea definitiva se poate face atât în interesul functionarului, cât si al institutiei. Ea se aproba, respectiv se dispune de conducatorul autoritatii sau institutiei publice, numai cu acordul scris al functionarului în cauza. Mutarea definitiva se face pe o functie publica de aceeasi categorie, clasa si grad profesional.

Mutarea temporara se face în interesul autoritatii sau institutiei publice, prin dispozitia motivata a conducatorului acesteia, pe o perioada de cel mult 6 luni într-un

82

an, cu respectarea pregatirii profesionale si pastrarea drepturilor salariale ale functionarului public.

Exercitarea cu caracter temporar a unei functii publice de conducere se caracterizeaza prin promovarea temporara a unui functionar public care îndeplineste conditiile necesare pentru ocuparea functiei respective. Promovarea temporara se poate face în doua situatii: functia publica de conducere este vacanta sau temporar vacanta.

În cazul functiei publice de conducere vacante, promovarea temporara se dispune de conducatorul autoritatii sau institutiei publice, cu avizul, respectiv, înstiintarea Agentiei Nationale a Functionarilor Publici, pe o perioada de maximum 6 luni, termen în care functia respectiva trebuie ocupata prin concurs. În mod exceptional, aceasta perioada poate fi prelungita cu cel mult 3 luni, daca functia publica vacanta nu a putut fi ocupata prin concurs.

În cazul functiei publice de conducere temporar vacante, promovarea temporara se face pe durata respectiva, prin dispozitie a conducatorului autoritatii sau institutiei publice, fara a mai fi necesar avizul sau înstiintarea Agentiei Nationale a Functionarilor Publici.

Functionarul public promovat temporar are dreptul la salariul functiei publice de conducere pe care o exercita, daca acesta este mai mare decât salariul pe care îl are.

Promovarea temporara se poate face în cadrul aceleiasi autoritati sau institutii publice, caz în care aceasta trebuie sa-i pastreze functia de baza, sau în cadrul altei autoritati sau institutii publice, caz în care se combina cu detasarea.

Înaltii functionari publici sunt supusi mobilitatii, în cadrul functiilor din aceasta categorie, daca îndeplinesc conditiile specifice.

Suspendarea raportului de serviciu este o întrerupere temporara a acestuia. În aceasta perioada se pastreaza calitatea de functionar public, însa acesta nu îsi exercita functia si nu beneficiaza de drepturile salariale aferente. Raportul de serviciu se suspenda de drept sau la initiativa functionarului public.

Statutul functionarilor publici mentioneaza o diversitate de situatii care conduc la suspendarea de drept a raportului de serviciu. Dintre aceste situatii învederam:

• perioada în care functionarul este numit sau ales într-o functie de demnitate publica;

• perioada în care functionarul este încadrat la cabinetul unui demnitar; • perioada în care este desemnat de catre autoritatea sau institutia publica

sa desfasoare activitati în cadrul unor misiuni diplomatice ale României ori în cadrul unor organisme sau institutii internationale;

• perioada în care functionarul desfasoara o activitate sindicala pentru care legea prevede suspendarea;

• daca s-a dispus trimiterea în judecata pentru savârsirea anumitor infractiuni;

• pe perioada cercetarii administrative, în situatia în care functionarul public care a savârsit abaterea disciplinara poate influenta cercetarea administrativa;

• perioada în care functionarul este arestat preventiv; • perioada în care functionarul este în concediu pentru incapacitate

temporara de munca pentru o perioada mai mare de o luna sau în concediu de maternitate.

Suspendarea raportului de serviciu, din initiativa functionarului public, se produce în urmatoarele situatii:

83

a) concediu pentru cresterea copilului în vârsta de pâna la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, pâna la împlinirea vârstei de 3 ani, în conditiile legii;

b) concediu pentru îngrijirea copilului bolnav în vârsta de pâna la 7 ani sau, în cazul copilului cu handicap, pâna la 18 ani, în conditiile legii;

c) desfasurarea unor activitati în cadrul unor organisme sau institutii internationale, fara a fi desemnat de autoritatea sau institutia publica la care este încadrat;

d) pentru participarea la campania electorala; e) pentru participarea la greva, în conditiile legii. De asemenea, raportul de serviciu se poate suspenda si la cererea motivata a

functionarului public, pentru un interes legitim, pe o perioada cuprinsa între o luna si 3 ani.

Pe perioada suspendarii raportului de serviciu, autoritatile si institutiile publice au obligatia sa rezerve postul aferent functiei publice respective. Acesta poate fi ocupat doar pe perioada determinata, în conditiile legii.

Încetarea raportului de serviciu reprezinta întreruperea definitiva a acestuia si pierderea calitatii de functionar public, cu exceptia celor ce intra în corpul de rezerva.

Încetarea raporturilor de serviciu ale functionarilor publici are loc în urmatoarele conditii:

• de drept; • prin acordul partilor, consemnat în scris; • prin eliberare din functia publica; • prin destituire din functia publica; • prin demisie. Încetarea raportului de serviciu prin acordul partilor este modalitatea cea mai

elastica, în sensul ca nu este supusa unor conditii speciale, fiind suficient acordul de vointa exprimat în scris.

În cazul demisiei, functionarul public trebuie sa notifice în scris vointa sa de a înceta raportul de serviciu, conducatorului autoritatii sau institutiei publice. Demisia nu trebuie motivata, nu trebuie aprobata si produce efecte dupa 30 de zile calendaristice de la înregistrarea notificarii.

Raportul de serviciu înceteaza de drept: a) la data decesului functionarului public; b) la data ramânerii definitive a hotarârii judecatoresti de declarare a mortii

functionarului public; c) daca functionarul public nu mai are cetatenia româna si domiciliul în tara; d) daca functionarul public si-a pierdut capacitatea deplina de exercitiu; e) daca functionarul public nu mai îndeplineste conditiile de studii prevazute

de lege pentru functia respectiva; f) la data îndeplinirii cumulative a conditiilor de vârsta standard si a stagiului

minim de cotizare pentru pensionare sau, dupa caz, la data comunicarii deciziei de pensionare pentru limita de vârsta, anticipata sau de invaliditate;

g) ca urmare a constatarii nulitatii absolute a actului administrativ de numire în functia publica, de la data la care nulitatea a fost constatata printr-o hotarâre judecatoreasca definitiva si irevocabila;

84

h) când functionarul public a fost condamnat printr-o hotarâre judecatoreasca definitiva pentru o fapta prevazuta la art.50 lit.h din Statut1 sau s-a dispus aplicarea unei sanctiuni privative de libertate, la data ramânerii definitive a hotarârii de condamnare;

i) ca urmare a interzicerii exercitarii profesiei sau a functiei, ca masura de siguranta ori ca masura complementara, de la data ramânerii definitive a hotarârii judecatoresti prin care s-a dispus interdictia;

j) la data expirarii termenului pentru care a fost ocupata, pe perioada determinata, functia publica.

Eliberarea din functia publica intervine pentru motive neimputabile sau imputabile functionarului. Motivele neimputabile sut urmatoarele:

a) autoritatea sau institutia publica si-a încetat activitatea ori a fost mutata într-o alta localitate, iar functionarul public nu este de acord sa o urmeze;

b) autoritatea sau institutia publica îsi reduce personalul ca urmare a reorganizarii, prin reducerea postului ocupat de functionarul public;

c) ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în functia publica, ocupata de functionarul public, a unui functionar public eliberat sau destituit nelegal sau pentru motive neîntemeiate, de la data ramânerii definitive a hotarârii judecatoresti de reintegrare;

d) functionarul nu mai îndeplineste conditiile specifice pentru ocuparea functiei publice;

e) starea sanatatii fizice sau/si psihice a functionarului public, constatata prin decizia organelor competente de expertiza medicala, nu îi mai permite acestuia sa îsi îndeplineasca atributiile corespunzatoare functiei detinute.

Eliberarea din functie este considerata imputabila functionarului public, în urmatoarele cazuri:

1) pentru incompetenta profesionala, în cazul obtinerii calificativului „nesatisfacator” la evaluarea performantelor profesionale individuale;

2) refuzul neîntemeiat al înaltului functionar public de a accepta mobilitatea în functie.

În cazul eliberarii din functie, autoritatea sau institutia publica este obligata sa acorde functionarilor un preaviz de 30 de zile calendaristice. În perioada de preaviz, conducatorul autoritatii sau institutiei publice poate acorda celui în cauza reducerea programului de lucru, pâna la 4 ore zilnic, fara afectarea drepturilor salariale cuvenite.

În cazurile mentionate la lit.b,c si d (supra) functionarii publici pot fi eliberati din functie numai daca, în perioada de preaviz, nu exista posturi vacante corespunzatoare în cadrul autoritati sau institutiei publice sau daca acestia refuza sa le ocupe.

În cazurile mentionate la lit.a-d (supra), daca nu exista functii publice vacante corespunzatoare în cadrul autoritatii sau institutiei publice, autoritatea sau institutia publica are obligatia de a solicita Agentiei Nationale a Functionarilor Publici, în termenul de preaviz, lista functiilor publice vacante. În cazul în care exista o functie publica vacanta, identificata în perioada de preaviz, functionarul public va putea fi transferat în interesul serviciului sau la cerere.

1 Aceste fapte sunt: savârsirea unei infractiuni contra umanitatii, contra statului sau contra autoritatii, de serviciu sau în legatura cu serviciul, care împiedica înfaptuirea justitiei, de fals ori a unor fapte de coruptie sau a unei infractiuni savârsite cu intentie, care implica incompatibilitate cu exercitarea unei functii publice, cu exceptia situatiei în care a intervenit reabilitarea.

85

Functionarii publici care au fost eliberati din functie în situatiile mentionate la lit.a-d (supra), împreuna cu înaltii functionari publici care au fost eliberati din functie pentru ca au refuzat mobilitatea, formeaza corpul de rezerva al functionarilor publici. Acesta este gestionat de Agentia Nationala a Functionarilor Publici, în scopul redistribuirii functionarilor care îl compun. Membrii corpului de rezerva parasesc acest corp si îsi pierd calitatea de functionar public în urmatoarele situatii:

• dupa împlinirea termenului de 2 ani de la data trecerii în corpul de rezerva; • în cazul în care Agentia Nationala a Functionarilor Publici redistribuie

functionarul într-o functie publica vacanta corespunzatoare studiilor absolvite si pregatirii profesionale, iar acesta o refuza;

• angajarea functionarului în baza unui contract de munca pe o perioada mai mare de 12 luni;

• la cererea functionarului public. Destituirea din functia publica intervine ca sanctiune disciplinara, deci numai

pentru motive imputabile functionarului, legea stabilind limitativ urmatoarele situatii: a) savârsirea repetata a unor abateri disciplinare sau a unei abateri

disciplinare care a avut consecinte grave; b) daca s-a ivit un motiv de incompatibilitate, iar functionarul public nu

actioneaza pentru încetarea acestuia, într-un termen de 10 zile calendaristice de la data la care a intervenit cazul de incompatibilitate.

Incompatibilitatile privind functionarii publici sunt reglementate la art.94 – 98 din Legea nr.161/2003, privind unele masuri pentru asigurarea transparentei în exercitarea demnitatilor publice, a functiilor publice si în mediul de afaceri, prevenirea si sanctionarea coruptiei1.

Potrivit reglementarilor mentionate, calitatea de functionar public este incompatibila cu orice alta functie publica decât cea în care a fost numit, precum si cu functiile de demnitate publica.

Functionarii publici nu pot detine alte functii si nu pot desfasura alte activitati, remunerate sau neremunerate, dupa cum urmeaza:

• în cadrul autoritatilor sau institutiilor publice; • în cadrul cabinetului demnitarului, cu exceptia cazului în care functionarul

public este suspendat din functia publica; • în cadrul regiilor autonome, societatilor comerciale ori în alte unitati cu scop

lucrativ, din sectorul public sau privat, în cadrul unei asociatii familiale sau ca persoana fizica autorizata;

• în calitate de membru al unui grup de interes economic. De asemenea, functionarii publici nu pot fi mandatari ai unor persoane în ceea

ce priveste efectuarea unor acte în legatura cu functia publica pe care o exercita. Nu sunt permise raporturile ierarhice directe în cazul în care functionarii publici

respectivi sunt soti sau rude de gradul I. Interdictia persista si în cazul în care seful ierarhic direct are calitatea de demnitar.

Functionarii publici pot exercita functii sau activitati în domeniul didactic, al cercetarii stiintifice si al creatiei literar-artistice.

Functionarii publici, cu exceptia înaltilor functionari, pot fi membri ai partidelor politice legal constituite, însa nu pot fi membri ai organelor de conducere ale partidelor politice si le este interzis sa exprime sau sa apere în mod public pozitia unui partid politic. 1 Publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003.

86

În final, precizam ca încetarea de drept a raportului de serviciu se constata, iar eliberarea si destituirea din functia publica se dispun, ca regula, prin act administrativ al conducatorului autoritatii sau institutiei publice, care poate fi atacat în fata instantei de contencios administrativ. Instanta poate dispune anularea actului si reîncadrarea functionarului în functia publica detinuta.

4.5. Raspunderea functionarilor publici Potrivit art.64 din Statut: “Încalcarea de catre functionarii publici, cu vinovatie,

a îndatoririlor de serviciu atrage raspunderea disciplinara, contraventionala, civila sau penala, dupa caz.”

Raspunderea disciplinara este reglementata la art.65 alin.1 din Statut, dupa cum urmeaza: ”Încalcarea cu vinovatie de catre functionarii publici a îndatoririlor corespunzatoare functiei publice pe care o detin si a normelor de conduita profesionala si civica prevazute de lege, constituie abatere disciplinara si atrage raspunderea disciplinara a acestora.” În continuare, Statutul contine prevederi referitoare la faptele ce constituie abateri disciplinare, sanctiunile aplicabile, precum si unele dispozitii procedurale referitoare la aplicarea sanctiunii disciplinare, contestarea acesteia de catre functionarul public nemultumit si cazierul administrativ. Faptele ce constituie abateri disciplinare, limitativ stabilite de Statut, sunt urmatoarele:

a) întârzierea sistematica în efectuarea lucrarilor; b) neglijenta repetata în rezolvarea lucrarilor; c) absente nemotivate la serviciu; d) nerespectarea în mod repetat a programului de lucru; e) interventiile sau staruintele pentru solutionarea unor cereri în afara cadrului

legal; f) nerespectarea secretului profesional sau a confidentialitatii lucrarilor care

au acest caracter; g) manifestari care aduc atingere prestigiului autoritatii sau institutiei publice

în care îsi desfasoara activitatea; h) desfasurarea în timpul programului de lucru a unor activitati cu caracter

politic; i) refuzul de a îndeplini atributiile de serviciu; j) încalcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilitati,

conflicte de interese si interdictii stabilite prin lege pentru functionarii publici;

k) alte fapte prevazute ca abateri disciplinare în actele normative din domeniul functiei publice si functionarilor publici.

Sanctiunile disciplinare, care pot fi aplicate functionarilor publici, pentru abaterile disciplinare, de asemenea, limitativ prevazute de Statut, la art.65 alin.3, sunt urmatoarele:

a) mustrarea scrisa; b) diminuarea drepturilor salariale cu 5 – 20% pe o perioada de pâna la 3

luni; c) suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau, dupa caz,

de promovare în functia publica pe o perioada de 1 la 3 ani; d) retrogradarea în treptele de salarizare sau retrogradarea în functia publica

pe o perioada de pâna la un an; e) destituirea din functia publica.

87

La individualizarea sanctiunii disciplinare se va tine seama de: cauzele si gravitatea abaterii disciplinare, împrejurarile în care a fost savârsita, gradul de vinovatie a functionarului public si consecintele abaterii, comportarea generala în timpul serviciului a functionarului public, existenta în antecedentele functionarului public a altor sanctiuni disciplinare care nu au fost radiate.

Sanctiunea disciplinara se aplica în termen de cel mult un an de la data sesizarii comisiei de disciplina, dar nu mai târziu de 2 ani de la data savârsirii abaterii disciplinare. Daca fapta functionarului public a fost sesizata atât ca abatere disciplinara, cât si ca infractiune, procedura angajarii raspunderii disciplinare se suspenda pâna la dispunerea neînceperii urmaririi penale, scoaterii de sub urmarire penala ori încetarii urmaririi penale sau pâna la data la care instanta judecatoreasca dispune achitarea ori încetarea procesului penal. Pe perioada cercetarii administrative, în situatia în care functionarul public care a savârsit o abatere disciplinara poate influenta cercetarea administrativa, conducatorul autoritatii sau institutiei publice are obligatia de a interzice accesul acestuia la documentele care pot influenta cercetarea sau, dupa caz, de a dispune mutarea temporara a functionarului cercetat în cadrul altui compartiment sau structuri a autoritatii sau institutiei publice.

Competenta aplicarii sanctiunilor disciplinare revine conducatorului autoritatii sau institutiei publice, la propunerea comisiei de disciplina, cu exceptia sanctiunii „mustrare scrisa”, pe care o poate aplica direct.

În cazul înaltilor functionari sanctiunile se aplica de cel ce i-a numit (primul-ministru, ministru, conducatorul autoritatii sau institutiei publice centrale, dupa caz.

În vederea asigurarii dreptului la aparare a functionarilor publici si pentru a se preveni eventualele abuzuri, în ceea ce priveste angajarea raspunderii disciplinare, sanctiunea disciplinara nu poate fi aplicata decât dupa cercetarea prealabila a faptei imputate si dupa audierea functionarului public. Audierea functionarului public va trebui sa fie consemnata în scris sub sanctiunea nulitatii. Cu toate acestea, refuzul functionarului public, de a se prezenta la audiere sau de a semna o declaratie privitoare la abaterile imputate, nu va împiedica aplicarea sanctiunii disciplinare.

În cadrul autoritatilor si institutiilor publice functioneaza comisii de disciplina, competente sa cerceteze abaterile si sa propuna sanctiunile.

Comisia de disciplina se constituie prin act administrativ al conducatorului autoritatii sau institutiei publice si are în componenta un reprezentant al sindicatului reprezentativ al functionarilor publici. În lipsa unui asemenea sindicat, reprezentantul va fi ales prin votul majoritatii functionalilor publici din respectiva autoritate sau institutie publica.

Comisia de disciplina pentru înaltii functionari publici este compusa din 5 înalti functionari publici si se constituie prin decizie a primului-ministru, la propunerea ministrului administratiei si internelor.

Potrivit H.G. nr.1210 din 2003, activitatea comisiilor de disciplina are la baza urmatoarele principii:

a) prezumtia de nevinovatie, principiu conform caruia se prezuma ca functionarul public este nevinovat atâta timp cât vinovatia sa nu a fost dovedita;

b) garantarea dreptului la aparare, conform caruia se recunoaste dreptul functionarului public de a fi audiat, de a prezenta dovezi în apararea sa, de a fi asistat de un aparator sau de a fi reprezentat;

88

c) celeritatea procedurii, care presupune obligatia comisiei de disciplina de a proceda fara întârziere la solutionarea cauzei, cu respectarea drepturilor persoanelor implicate si a regulilor prevazute de lege si de prezenta hotarâre;

d) contradictorialitatea, care presupune asigurarea posibilitatii persoanelor aflate pe pozitii divergente de a se exprima cu privire la orice act sau fapt care are legatura cu abaterea disciplinara pentru care a fost sesizata comisia de disciplina;

e) proportionalitatea, principiu conform caruia trebuie respectat un raport corect între gravitatea abaterii disciplinare, circumstantele savârsirii acesteia si sanctiunea disciplinara propusa sa fie aplicata;

f) legalitatea sanctiunii, conform caruia comisia de disciplina nu poate propune decât sanctiunile disciplinare prevazute de lege;

g) unicitatea sanctiunii, conform caruia pentru o abatere disciplinara nu se poate aplica decât o singura sanctiune disciplinara.

Comisia de disciplina are urmatoarele atributii principale: - cerceteaza abaterile disciplinare pentru care a fost sesizata; - stabileste persoanele care urmeaza sa fie audiate; - audiaza functionarul public a carui fapta constituie obiectul sesizarii,

persoana care a formulat sesizarea, precum si orice alte persoane ale caror declaratii pot înlesni solutionarea cazului;

- poate solicita declaratii scrise persoanelor anterior mentionate; - poate solicita orice documente care sunt de natura sa înlesneasca

solutionarea cazului; - propune aplicarea uneia dintre sanctiunile disciplinare prevazute de Statut; - întocmeste rapoarte cu privire la cauzele pentru care a fost sesizata, pe

care le înainteaza conducatorului autoritatii sau institutiei publice. Comisia de disciplina poate fi sesizata de: - conducatorul autoritatii sau institutiei publice; - conducatorul compartimentului în care îsi desfasoara activitatea

functionarul public a carui fapta este sesizata; - orice persoana care se considera vatamata prin fapta unui functionar public. Împotriva sanctiunii aplicate, functionarul public nemultumit se poate adresa

instantei de contencios administrativ, solicitând modificarea sau anularea actului administrativ de sanctionare. Pentru evidentierea situatiei disciplinare a functionarului public se utilizeaza cazierul administrativ, act oficial care cuprinde toate sanctiunile disciplinare aplicate functionarului public si care nu au fost radiate. Cazierul administrativ este gestionat de Agentia Nationala a Functionarilor Publici. În final, trebuie mentionat ca Statutul functionarilor publici consacra institutia reabilitarii disciplinare.

Reabilitarea disciplinara consta în înlaturarea oricaror consecinte ale aplicarii unei sanctiuni disciplinare. Astfel, functionarul public, sanctionat si reabilitat, se considera ca nu a fost sanctionat niciodata, cu toate efectele ce decurg de aici (acordarea drepturilor salariale corespunzatoare; promovarea în trepte, clase, grade etc.) Reabilitarea, ce se materializeaza prin radierea sanctiunii respective din cazierul administrativ, opereaza astfel:

a) în termen de 6 luni de la aplicare pentru „mustrare scrisa”;

89

b) în termen de un an de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate sanctiunile prevazute la art. 65 alin.3 lit. b – d (supra);

c) în termen de 7 ani de la aplicare, în cazul destituirii. Dupa cum am aratat, în afara de raspunderea disciplinara, raspunderea

juridica a functionarilor publici mai cuprinde: raspunderea contraventionala, raspunderea civila si raspunderea penala.

Raspunderea contraventionala a functionarilor publici se angajeaza în cazul în care acestia au savârsit o contraventie, în timpul si în legatura cu serviciul.

Raspunderea civila a functionarului public se angajeaza: • pentru pagube produse cu vinovatie patrimoniului autoritatii sau institutiei

publice în care functioneaza; • pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat

necuvenit; • pentru daunele platite de autoritatea sau institutia publica, în calitate de

comitent, unor terte persoane, în temeiul unei hotarâri judecatoresti definitive si irevocabile; în acest caz vinovatia functionarului trebuie apreciata prin prisma riscului normal al serviciului.

Raspunderea functionarului public pentru infractiunile savârsite în timpul serviciului sau în legatura cu serviciul se angajeaza potrivit legii penale.

În cazul în care functionarul public a fost trimis în judecata pentru savârsirea unei infractiuni contra umanitatii, contra statului sau contra autoritatii, de serviciu sau în legatura cu serviciul, care împiedica înfaptuirea justitiei, de fals ori a unor fapte de coruptie sau a unei infractiuni care implica incompatibilitate cu exercitarea unei functii publice, conducatorul autoritatii sau institutiei publice va dispune suspendarea functionarului public. Daca instanta judecatoreasca dispune achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea din functie înceteaza, iar functionarul respectiv va fi reintegrat în functia publica detinuta si îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare. În situatia în care nu sunt întrunite conditiile pentru angajarea raspunderii penale, iar fapta functionarului public poate fi considerata abatere disciplinara, va fi sesizata comisia de disciplina. De la momentul începerii urmaririi penale, în situatia în care functionarul public poate influenta cercetarea, persoana care are competenta numirii în functia publica are obligatia sa dispuna mutarea temporara a functionarului public în cadrul altui compartiment sau structuri fara personalitate juridica a autoritatii sau institutiei publice.

Precizam ca aceeasi fapta poate antrena atât raspunderea disciplinara, cât si raspunderea contraventionala si cea civila. SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE

Ø În istoria statului român, precursoarea functiei publice este calitatea de boierie aparuta datorita influentelor slave si bizantine. Ø Pe masura trecerii timpului si a patrunderii principiilor si institutiilor din Apus, boieria devine anacronica, fiind desfiintata prin Conventia de la Paris din 1858. Ø Termenul “statut” este folosit pentru prima data în 1847, când se adopta, la 31 ianuarie, “Statutul slujbasilor politiei din Capitala”.

90

Ø Constitutia din 1866 cuprindea o dispozitie prin care se impunea adoptarea unei legi asupra conditiilor de admisibilitate si de avansare în functiile administratiei publice. Desi textul constitutional obliga la o reglementare imediata, abia în 1923, sub presiunea unor miscari revendicative puternice din partea functionarilor, avea sa fie adoptata prima lege unitara prin care se reglementa situatia juridica a functionarilor publici, si anume Legea din 19 iulie 1923. Ø La 8 iunie 1940 se adopta Codul functionarilor publici, ca o reactie la disparitatile si derogarile de la statut, cu intentia de a le elimina si de a realiza o reglementare uniforma în materia functiei publice. Ø Ca urmare a preocuparilor de a perfectiona regimul juridic aplicabil functiei publice, a fost adoptat un nou statut, Legea nr.746 din 22 septembrie 1946. Principalul sau merit este acela ca face din pregatirea si specializarea practica profesionala o conditie sine qua non pentru accesul în functia publica si pentru încredintarea functiilor superioare. Ø Începând cu primul Cod al muncii din 1950, practic regimul juridic al functionarilor publici este înglobat in regimul aplicabil salariatilor sau “oamenilor muncii” încadrati pe baza de contract individual de munca. Ø Dupa Revolutie, regimul juridic special aplicabil functionarilor publici a fost consacrat, la nivel de principiu, prin Constitutia din 1991. Ø La opt ani de la adoptarea Constitutiei a aparut Legea nr.188/1999 privind Statutul functionarilor publici, adoptata prin procedura speciala a angajarii raspunderii Guvernului în fata Parlamentului. Aceasta lege a intrat în vigoare în ianuarie 2000 si este în vigoare si în prezent, însa a suferit numeroase modificari. Ø Legislatia secundara necesara pentru aplicarea Statutului este alcatuita din:

- H.G. nr.1209 din 14 octombrie 2003 privind organizarea si dezvoltarea carierei functionarilor publici;

- H.G. nr.1210 din 14 octombrie 2003 privind organizarea si functionarea comisiilor de disciplina si a comisiilor paritare din cadrul autoritatilor si institutiilor publice.

Ø Potrivit reglementarilor actuale:

- functia publica reprezinta ansamblul atributiilor si responsabilitatilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizarii prerogativelor de putere publica de catre administratia publica centrala si locala;

- functionarul public este persoana fizica numita, în conditiile Statutului, într-o functie publica.

Ø Pentru concretizarea definitiilor citate, legiuitorul a stabilit activitatile care implica exercitarea prerogativelor de putere publica.

91

Ø Statutul prevede expres, dar nu limitativ, lista functiilor publice generale si specifice. Ø Activitatea functionarilor publici se realizeaza în cadrul raporturilor de serviciu, termen ce desemneaza raporturile juridice dintre functionarii publici si autoritatile si institutiile publice din administratia centrala si locala. Raporturile de serviciu se nasc pe baza actului administrativ de numire, emis în conditiile legii, si se exercita pe durata nedeterminata. Ø Functiile publice se clasifica: dupa criteriul specificitatii atributiilor, dupa criteriul nivelului studiilor necesare si dupa criteriul nivelului atributiilor. Ø În scopul crearii si dezvoltarii unui corp de functionari publici profesionist, stabil si impartial, a fost înfiintata Agentia Nationala a Functionarilor Publici, organ de specialitate al administratiei publice centrale, cu personalitate juridica, în subordinea Ministerului Administratiei si Internelor. Ø Functionarii publici au urmatoarele drepturi principale:

1) dreptul al protectie; 2) dreptul la salarizare pentru serviciul prestat, la odihna si asigurari sociale; 3) dreptul de a participa la organizarea serviciilor publice si la elaborarea regulilor statutare; 4) dreptul de a cunoaste si a ataca deciziile individuale care îi privesc; 5) dreptul de a beneficia de perfectionare profesionala continua; 6) dreptul la cariera; 7) dreptul de a se asocia în sindicate si de a participa la activitatile sindicale; 8) dreptul al opinie 9) drepturi politice.

Ø Principalele obligatii ale functionarilor publici sunt urmatoarele:

1) obligatia îndeplinirii serviciului cu devotament, probitate si demnitate; 2) obligatia de supunere ierarhica; 3) obligatia de impartialitate (neutralitate); 4) obligatia de rezerva; 5) obligatia de decenta; 6) obligatia informarii publicului; 7) obligatia de discretie si de pastrare a secretului profesional; 8) obligatia exclusivitatii functiei publice.

Ø Principalele etape ale carierei functionarilor publici privesc: recrutarea functionarilor publici, promovarea functionarilor publici, modificarea, suspendarea si încetarea raportului de serviciu. Ø Ocuparea functiilor publice vacante se poate face prin promovare, transfer, redistribuire si concurs.

92

Ø Functionarii publici debutanti vor parcurge o perioada de stagiu de 12 luni, pentru cei din clasa I, de 8 luni, pentru cei din clasa a II-a, si de 6 luni pentru cei din clasa a III-a. Ø Numirea în functie se realizeaza prin actul administrativ emis, ca regula, de conducatorii autoritatilor sau institutiilor publice din administratia centrala sau locala. Forma scrisa a actului de numire constituie o conditie ad validitatem. Ø La intrarea în corpul functionarilor publici, functionarul public depune juramântul de credinta, în termen de trei zile de la emiterea actului de numire în functia publica definitiva. Refuzul depunerii juramântului atrage revocarea deciziei de numire în functie . Ø Promovarea este modalitatea de dezvoltare a carierei prin ocuparea unor functii publice superioare vacante. Promovarea se face în functii publice de executie de grad profesional principal sau superior sau în functii publice de conducere. Promovarea se face prin concurs sau examen. Ø Legiuitorul român reglementeaza urmatoarele forme de modificare a raportului de serviciu:

a) delegarea; b) detasarea; c) transferul; d) mutarea în cadrul altui compartiment sau structuri fara personalitate

juridica a autoritatii sau institutiei publice; e) exercitarea cu caracter temporar a unei functii publice de conducere.

Ø Suspendarea raportului de serviciu este o întrerupere temporara a acestuia. În aceasta perioada, se pastreaza calitatea de functionar public, însa acesta nu îsi exercita functia si nu beneficiaza de drepturile salariale aferente. Raportul de serviciu se suspenda de drept sau la initiativa functionarului public. Ø Încetarea raportului de serviciu reprezinta întreruperea definitiva a acestuia si pierderea calitatii de functionar public, cu exceptia celor ce intra în corpul de rezerva.

Încetarea raporturilor de serviciu ale functionarilor publici are loc în urmatoarele conditii:

• de drept; • prin acordul partilor, consemnat în scris; • prin eliberare din functia publica; • prin destituire din functia publica; • prin demisie.

Ø Potrivit reglementarilor actuale, calitatea de functionar public este incompatibila cu orice alta functie publica decât cea în care a fost numit, precum si cu functiile de demnitate publica. Pe cale de exceptie, functionarii publici pot exercita functii sau activitati în domeniul didactic, al cercetarii stiintifice si al creatiei literar-artistice.

93

Ø Functionarii publici, cu exceptia înaltilor functionari, pot fi membri ai partidelor politice legal constituite, însa nu pot fi membri ai organelor de conducere ale partidelor politice si le este interzis sa exprime sau sa apere în mod public pozitia unui partid politic. Ø Încalcarea de catre functionarii publici, cu vinovatie, a îndatoririlor de serviciu atrage raspunderea disciplinara, contraventionala, civila sau penala, dupa caz. Ø Statutul stabileste în mod expres si limitativ faptele care constituie abateri disciplinare. Ø Sanctiunile disciplinare, care pot fi aplicate functionarilor publici, pentru abaterile disciplinare, de asemenea, limitativ prevazute de Statut, sunt urmatoarele:

a) mustrarea scrisa; b) diminuarea drepturilor salariale cu 5 – 20% pe o perioada de pâna la 3

luni; c) suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau, dupa

caz, de promovare în functia publica pe o perioada de 1 la 3 ani; d) retrogradarea în treptele de salarizare sau retrogradarea în functia

publica pe o perioada de pâna la un an; e) destituirea din functia publica.

Ø Sanctiunea disciplinara se aplica în termen de cel mult un an de la data sesizarii comisiei de disciplina, dar nu mai târziu de 2 ani de la data savârsirii abaterii disciplinare. Ø Competenta aplicarii sanctiunilor disciplinare revine conducatorului autoritatii sau institutiei publice ori persoanei care a emis actul de numire în functie. Ø Sanctiunea disciplinara nu poate fi aplicata decât dupa cercetarea prealabila a faptei imputate si dupa audierea functionarului public. Ø În cadrul autoritatilor si institutiilor publice, functioneaza comisii de disciplina, competente sa cerceteze abaterile si sa propuna sanctiunile. Ø Împotriva sanctiunii, functionarul public nemultumit se poate adresa instantei de contencios administrativ, solicitând modificarea sau anularea actului administrativ de sanctionare.

Ø Statutul functionarilor publici consacra institutia reabilitarii disciplinare. Ø Raspunderea contraventionala a functionarilor publici se angajeaza în cazul în care acestia au savârsit o contraventie, în timpul si în legatura cu serviciul.

94

Ø Raspunderea civila a functionarului public se angajeaza:

• pentru pagube produse cu vinovatie patrimoniului autoritatii sau institutiei publice în care functioneaza;

• pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;

• pentru daunele platite de autoritatea sau institutia publica, în calitate de comitent, unor terte persoane, în temeiul unei hotarâri judecatoresti definitive si irevocabile; în acest caz vinovatia functionarului trebuie apreciata prin prisma riscului normal al serviciului.

Ø Raspunderea functionarului public pentru infractiunile savârsite în timpul serviciului sau în legatura cu serviciul se angajeaza potrivit legii penale. Ø În cazul în care functionarul public a fost trimis în judecata pentru savârsirea unei infractiuni contra umanitatii, contra statului sau contra autoritatii, de serviciu sau în legatura cu serviciul, care împiedica înfaptuirea justitiei, de fals ori a unor fapte de coruptie sau a unei infractiuni care implica incompatibilitate cu exercitarea unei functii publice, conducatorul autoritatii sau institutiei publice va dispune suspendarea functionarului public. Daca instanta judecatoreasca dispune achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea din functie înceteaza, iar functionarul respectiv va fi reintegrat în functia publica detinuta si îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare. Ø Precizam ca aceeasi fapta poate antrena atât raspunderea disciplinara, cât si raspunderea contraventionala si cea civila.

ÎNTREBARI DE AUTOEVALUARE

1. Prezentati succint istoricul functiei publice în România 2. Ce este functia publica si functionarul public, potrivit reglementarilor actuale ? 3. Care sunt clasificarile functiilor publice si ale functionarilor publici ? 4. Ce este Agentia Nationala a Functionarilor Publici ? 5. Care sunt drepturile functionarilor public ? 6. Care sunt îndatoririle functionarilor publici ? 7. Care sunt principale etape ale carierei functionarilor publici ? 8. Cum se face recrutarea functionarilor publici ? 9. Cum se face promovarea functionarilor publici ? 10. Ce este modificarea raportului de serviciu si care sunt formele reglementate de

legea româna ? 11. Ce este suspendarea raportului de serviciu si în ce conditii se produce ? 12. Care sunt cazurile de încetare a raportului de servicu ? 13. Ce fapte constituie abateri disciplinare ale functionarilor publici ? 14. Care sunt sanctiunile disciplinare aplicabile functionarilor publici ?

95

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Calitatea de boierie este desfiintata de : a. Legiuirea lui Caragea ; b. Regulamentele Organice ; c. Conventia de la Paris din 1858; d. Constitutia din 1866.

2. Prima dispozitie constitutionala care impunea adoptarea unei legi privind conditiile de admisibilitate si de avansare în functiile administratiei publice se regaseste în :

a. Statutul lui Cuza ; b. Constitutia din 1866 ; c. Constitutia din 1923 ; d. Constitutia din 1948.

3. Statutul general al functionarilor publici a fost adoptat, dupa Revolutie, prin :

a. Ordonanta de urgenta ; b. Decret prezidential ; c. Lege dezbatuta în Parlament ; d. Lege adoptata ca urmare a angajarii raspunderii Guvernului în fata

Parlamentului. 4. Sunt conditii generale de acces în functia publica, potrivit actualei Constitutii:

a. conditia de a avea cetatenia româna ; b. conditia de a avea exclusiv cetatenia româna ; c. conditia de a avea domiciliul în România ; d. conditiile cumulate de la lit. a si c.

5. Potrivit actualului Statut, functiile publice se împart în categoria înaltilor functionari publici, categoria functionarilor publici de conducere si categoria functionarilor publici de executie, utilizând drept criteriu:

a. nivelul studiilor; b. nivelul atributiilor; c. specificitatea atributiilor; d. vechimea în functia publica.

6. Agentia Nationala a Functionarilor Publici functioneaza:

a. în subordinea Parlamentului; b. în subordinea Guvernului; c. în subordinea Ministerului Administratiei si Internelor; d. ca organ autonom care se subordoneaza numai legii.

7. Potrivit Statutului actual al functionarilor publici, nu implica exercitiul prerogativelor de putere publica urmatoarele activitati:

a. de protocol; b. de gestionare a resurselor umane; c. de audit public intern; d. activitatile realizate în conformitate cu strategia de informatizare a

administratiei publice.

96

8. Potrivit Statutului actual al functionarilor publici, implica exercitiul prerogativelor de putere publica urmatoarele activitati:

a. realizarea de activitati în conformitate cu strategia de informatizare a administratiei publice;

b. activitatile de secretariat; c. activitatile de gospodarire; d. activitatile administrative.

9. Functiile publice se împart în trei clase, potrivit criteriului:

a. specificitatii atributiilor; b. nivelului studiilor; c. nivelului atributiilor; d. continuitatii carierei.

10. Obligatia de impartialitate impune functionarului ca :

a. în exercitarea atributiilor de serviciu sa se abtina de la exprimarea sau manifestarea convingerilor sale politice sau religioase ;

b. în afara serviciului sa se abtina de la exprimarea opiniilor personale cu privire la autoritatile publice ;

c. în viata particulara sa nu comita gesturi care sa provoace scandal sau dispret public;

d. în cadrul relatiilor de serviciu sa se conformeze dispozitiilor superiorului ierarhic.

11. Dreptul la cariera semnifica :

a. garantarea stabilitatii în functie ; b. apararea împotriva defaimarii ; c. posibilitatea de a avansa în functie, potrivit meritelor personale; d. accesul la functiile de conducere, pe baza relatiilor politice.

12. Functia publica nu poate fi cumulata cu :

a. un mandat eligibil ; b. calitatea de cadru didactic ; c. activitatea de cercetare stiintifica ; d. activitatea de creatie literar-artistica.

13. Reglementarile privind organizarea si desfasurarea concursurilor pentru ocuparea functiilor publice se bazeaza pe selectia :

a. dupa merit ; b. dupa vârsta ; c. dupa sex ; d. dupa apartenenta politica.

14. Potrivit Statutului functionarilor publici, modalitatea de învestire în functia publica este :

a. alegerea directa ; b. alegerea indirecta; c. numirea; d. încheierea unui contract de munca.

97

15. Forma scrisa a actului de numire într-o functie publica este o conditie :

a. ad probationem ; b. ad validitatem ; c. facultativa; d. supletiva.

16. Nu este o conditie de participare la concursul pentru ocuparea functiei de sef serviciu:

a. vechimea în specialitatea studiilor de minimum 4 ani; b. detinerea unei functii publice din clasa I; c. sa fie absolvent de masterat sau de strudii postuniversitare în domeniul

administratiei publice, management sau în specialitatea studiilor necesare exercitarii functiei;

d. îndeplinirea cerintelor specifice prevazute în fisa postului.

17. Detasarea se poate dispune: a. pentru cel mult 60 de zile calendaristice, fara nici o exceptie; b. pentru cel mult 90 de zile calendaristice, fara nici o exceptie; c. pentru cel mult 6 luni, fara nici o exceptie; d. pentru cel mult 6 luni, ca regula, perioada care poate fi depasita, pe cale de

exceptie, cu acordul scris al functionarului. 18. Raportul de serviciu se suspenda de drept:

a. prin eliberare din functia publica; b. prin destituire din functia publica; c. prin demisie; d. pe perioada în care functionarul este arestat preventiv.

19. Cea mai usoara sanctiune disciplinara care poate fi aplicata functionarului public, potrivit actualului Statut, este : a. blamul; b. avertismentul ; c. mustrarea ; d. mustrarea scrisa. 20. Sanctiunea disciplinara se poate aplica functionarului public:

a. în termen de o luna de la data savârsirii abaterii; b. în termen de cel mult 3 luni de la data savârsirii abaterii; c. în termen de cel mult 6 luni de la data savârsirii abaterii; d. în termen de cel mult un 2 ani de la data savârsirii abaterii.

21. În cazul înaltilor functionari publici sanctiunile disciplinare se aplica de:

a. titularul dreptului de numire; b. comisia de disciplina; c. o comisie speciala, constituita din 5 înalti functionari publici, prin dispozitie a

primului-ministru; d. Presedintele României

98

22. Principiul celeritatii procedurii, care sta la baza activitatii comisiilor de disciplina, semnifica:

a. prezumtia ca functionarul este nevinovat, atâta timp cât vinovatia sa nu a fost dovedita;

b. obligatia comisiei de a proceda fara întârziere la solutionarea cauzei; c. stabilirea unui raport corect între gravitatea abaterii si gravitatea sanctiunii

aplicate; d. faptul ca pentru o abatere disciplinara nu se poate aplica decât o singura

sanctiune disciplinara.

23. Reabilitarea opereaza, în cazul destituirii: a. în termen de 6 luni de la data aplicarii; b. în termen de un an de la data aplicarii; c. în termen de 7 ani de la data aplicarii; d. niciodata.

24. Se dau propozitiile: A – Împotriva sanctiunii „mustrare scrisa”, functionarul public nu se poate adresa instantei de contencios administrativ. B – Pentru o abatere disciplinara nu se poate aplica decât o singura sanctiune disciplinara. C – Refuzul functionarului public de a semna o declaratie privitoare la abaterea imputata împiedica aplicarea sanctiunii disciplinare. Alegeti varianta corecta:

a. propozitia A este falsa, propozitia B este adevarata, propozitia C este falsa; b. propozitia A este adevarata, propozitia B este falsa, propozitia C este

adevarata; c. propozitia A este adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este

falsa; d. propozitia A este falsa, propozitia B este falsa, propozitia C este adevarata.

25. Se dau propozitiile: A – Functionarul public sanctionat si reabilitat se considera ca nu a fost sanctionat niciodata. B – Raspunderea civila a functionarului public nu opereaza în cazul nerestituirii, în termenele legale, a sumelor ce i s-ai acordat necuvenit. C – Raspunderea disciplinara a functionarului public se poate cumula cu raspunderea civila si cu cea penala. Alegeti varianta corecta:

a. propozitia A este falsa, propozitia B este adevarata, propozitia C este falsa; b. propozitia A este adevarata, propozitia B este falsa, propozitia C este falsa; c. propozitia A este adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este

falsa; d. propozitia A este falsa, propozitia B este falsa, propozitia C este adevarata.

99

ANEXA 1

PRECIZARI PRIVIND RUDENIA SI AFINITATEA

RUDENIA1 Este legatura de sânge, întemeiata pe faptul nasterii, reglementata de art.45,46 din Codul familiei si art.660-663 din Codul civil. Sirul de persoane între care exista rudenie se numeste linie de rudenie. Rudenia în linie dreapta este legatura dintre persoanele care coboara unele din altele. Rudenia în linie colaterala este legatura dintre persoanele care au un autor comun. Gradul de rudenie se stabileste dupa numarul nasterilor intervenite.

REPREZENTARE GRAFICA EXEMPLIFICATIVA

- Fie x persoana a carei rudenie se stabileste ; - Rudele în linie dreapta de gradul 1 ale lui x sunt Tx si Fx. - Ruda în linie dreapta de gradul 2 este Bx . - Ruda în linie dreapta de gradul 3 este Sx . - Ruda în linie dreapta de gradul 4 este Ssx . - Ruda în linie colaterala de gr.2 este Fr.x . - Ruda în linie colaterala de gr.3 este Ux . - Ruda în linie colaterala de gr.4 este Vx .

1 I.P.Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. ALL, Bucuresti – 1998, pp.223-295.

X

Tx

Fr.x

Bx

Sx

Fx Nx

Ux

Vx

Ssx

100

AFINITATEA1 - Nu este definita de lege si nu se bazeaza pe legatura de sânge; - Se admite ca este legatura dintre sot si rudele celuilalt sot. Caracteristici:

- Un sot este afinul rudelor celuilalt sot în acelasi fel si în acelasi grad; - Concubinajul nu da nastere la afinitate ; - Afinitatea nu exista între rudele unui sot si rudele celuilalt sot, de exemplu

între cuscri; - Legatura de afinitate înceteaza o data cu încetarea casatoriei.

- Proba afinitatii se face prin dovada casatoriei si a rudeniei. PRECIZARE : Între soti nu exista nici rudenie nici afinitate.

REPREZENTARE GRAFICA EXEMPLIFICATIVA

- Socrul(Ts) este afin în linie dreapta de gr.1; - Bunicul sotiei(Bs) este afin în linie dreapta de gr.2; - Cumnatul(Fs) este afin în linie colaterala de gr.2; - Nepotul sotiei(Ns) este afin în linie colaterala de gr.3; - Unchiul sotiei(Us) este afin în linie colaterala de gr. 3 ; - Varul primar al sotiei(Vs) este afin în linie colaterala de gr.4.

1 I.P.Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. ALL, Bucuresti – 1998, pp.300-302.

Bs

Us

Vs

Ts

Fs Sotie

Ns

Sot

101

Legea nr. 188/1999, privind Statutul func-tionarilor publici, republicata, actualizata1

Capitolul I

Dispozitii generale Art.1. – (1) Prezenta lege reglementeaza regimul general al raporturilor juridice dintre functionarii publici si stat sau administratia publi-ca locala, prin autoritatile administrative autono-me ori prin autoritatile si institutiile publice ale administratiei publice centrale si locale, denumite în continuare raporturi de serviciu. (2) Scopul prezentei legi îl constituie asi-gurarea, în conformitate cu dispozitiile legale, a unui serviciu public stabil, profesionist, transpa-rent, eficient si impartial, în interesul cetatenilor, precum si al autoritatilor si institutiilor publice din administratia publica centrala si locala. Art.2. – (1) Functia publica reprezinta ansamblul atributiilor si responsabilitatilor, stabili-te în temeiul legii, în scopul realizarii prerogative-lor de putere publica de catre administratia publi-ca centrala, administratia publica locala si autori-tatile administrative autonome. (2) Functionarul public este persoana numita, în conditiile legii, într-o functie publica. Persoana care a fost eliberata din functia publica si se afla în corpul de rezerva al functionarilor publici, îsi pastreaza calitatea de functionar pu-blic. (3) Activitatile desfasurate de functionarii publici, care implica exercitarea prerogativelor de putere publica, sunt urmatoarele: a) punerea în executare a legilor si a ce-lorlalte acte normative; b) elaborarea proiectelor de acte norma-tive si a altor reglementari specifice autoritatii sau institutiei publice, precum si asigurarea avi-zarii acestora; c) elaborarea proiectelor politicilor si strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor si statisticilor necesare realizarii si implementarii politicilor publice, precum si a documentatiei ne-cesare executarii legilor, în vederea realizarii competentei autoritatii sau institutiei publice;

ANEXA 2

1 Prezenta contine toate modificarile si completarile aduse actului normativ dupa republicarea din 22 mar-tie 2004, inclusiv cele aduse prin Legea nr. 251/2006, publicata în M. Of. al României, Partea I, nr. 574 din 4 iulie 2006.

d) consilierea, controlul si auditul public intern; e) gestionarea resurselor umane si a re-surselor financiare; f) colectarea creantelor bugetare; g) reprezentarea intereselor autoritatii sau institutiei publice în raporturile acesteia cu persoane fizice sau juridice de drept public sau privat, din tara si strainatate, în limita competen-telor stabilite de conducatorul autoritatii sau insti-tutiei publice, precum si reprezentarea în justitie a autoritatii sau institutiei publice în care îsi des-fasoara activitatea; h) realizarea de activitati în conformitate cu strategia de informatizare a administratiei pu-blice. (4) Functiile publice sunt prevazute în anexa la prezenta lege. (5) În sensul prezentei legi, totalitatea functionarilor publici din cadrul autoritatilor ad-ministrative autonome si din cadrul autoritatilor si institutiilor publice din administratia publica cen-trala si locala constituie corpul functionarilor pu-blici. Art.3. – Principiile care stau la baza exercitarii functiei publice sunt: a) legalitate, impartialitate si obiectivita-te; b) transparenta; c) eficienta si eficacitate; d) responsabilitate, în conformitate cu prevederile legale; e) orientare catre cetatean; f) stabilitate în exercitarea functiei publi-ce; g) subordonare ierarhica. Art.4. – (1) Raporturile de serviciu se nasc si se exercita pe baza actului administrativ de numire, emis în conditiile legii. (2) Exercitarea raporturilor de serviciu se realizeaza pe perioada nedeterminata. (3) Prin exceptie de la prevederile alin. (2), functiile publice de executie temporar vacan-te pe o perioada de cel putin o luna pot fi ocupa-te pe perioada determinata, astfel:

a) prin redistribuirea functionarilor publici din corpul de rezerva care îndeplinesc conditiile specifice pentru ocuparea functiei publice respec-tive;

b) prin numire pe perioada determinata, prin concurs în conditiile legii, în situatia în care în corpul de rezerva nu exista functionari publici care sa îndeplineasca cerintele specifice pentru a

102

fi redistribuiti în conformitate cu dispozitiile pre-vazute la lit. a). Persoana numita în aceste condi-tii dobândeste calitatea de functionar public nu-mai pe aceasta perioada si nu beneficiaza la înce-tarea raportului de serviciu de dreptul de a intra în corpul de rezerva al functionarilor publici. Art.5. – (1) Pot beneficia de statute spe-ciale functionarii publici care îsi desfasoara activi-tatea în cadrul urmatoarelor servicii publice: a) structurile de specialitate ale Parla-mentului României; b) structurile de specialitate ale Adminis-tratiei Prezidentiale; c) structurile de specialitate ale Consiliu-lui Legislativ; d) serviciile diplomatice si consulare; e) autoritatea vamala; f) politia si alte structuri ale Ministerului Administratiei si Internelor; g) alte servicii publice stabilite prin lege. (2) Prin statutele speciale prevazute la alin. (1) se pot reglementa:

a) drepturi, îndatoriri si incompatibilitati specifice, altele decât cele prevazute de prezenta lege;

b) functii publice specifice. (3) În cazul statutelor speciale aplicabile

serviciilor diplomatice si consulare, precum si po-litistilor si altor structuri ale Ministerului Adminis-tratiei si Internelor, dispozitiile speciale pot re-glementa prevederi de natura celor prevazute la alin. (2), precum si cu privire la cariera. Art.6. – Prevederile prezentei legi nu se aplica: a) personalului contractual salariat din aparatul propriu al autoritatilor si institutiilor pu-blice, care desfasoara activitati de secretariat, administrative, protocol, gospodarire, întretinere-reparatii si de deservire, paza, precum si altor categorii de personal care nu exercita prerogative de putere publica. Persoanele care ocupa aceste functii nu au calitatea de functionar public si li se aplica legislatia muncii; b) personalului salariat încadrat, pe baza încrederii personale, la cabinetul demnitarului; c) corpului magistratilor; d) cadrelor didactice; e) persoanelor numite sau alese în functii de demnitate publica.

Capitolul II Clasificarea functiilor publice. Categorii de

functionari publici Art.7. – (1) Functiile publice se clasifica dupa cum urmeaza: a) functii publice generale si functii publi-ce specifice;

b) functii publice din clasa I, functii pu-blice din clasa a II-a, functii publice din clasa a III-a. c) functii publice de stat, functii publice teritoriale si functii publice locale. (2) Functiile publice generale reprezinta ansamblul atributiilor si responsabilitatilor cu ca-racter general si comun tuturor autoritatilor si institutiilor publice, în vederea realizarii compe-tentelor lor generale. (3) Functiile publice specifice reprezinta ansamblul atributiilor si responsabilitatilor cu ca-racter specific unor autoritati si institutii publice, stabilite în vederea realizarii competentelor lor specifice, sau care necesita competente si res-ponsabilitati specifice. (4) Echivalarea functiilor publice specifice cu functiile publice generale, în conditiile legii, se face prin statutele speciale prevazute la art. 5 alin. (1) sau, la propunerea autoritatilor si institu-tiilor publice, de Agentia Nationala a Functionari-lor Publici.

Art. 71. – (1) Functiile publice de stat sunt functiile publice stabilite si avizate, potrivit legii, în cadrul ministerelor, organelor de speciali-tate ale administratiei publice centrale, precum si în cadrul autoritatilor administrative autonome.

(2) Functiile publice teritoriale sunt func-tiile publice stabilite si avizate, potrivit legii, în cadrul institutiei prefectului, serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor si ale celorlalte organe ale administratiei publice centrale din uni-tatile administrativ-teritoriale.

(3) Functiile publice locale sunt functiile publice stabilite si avizate, potrivit legii, în cadrul aparatului propriu al autoritatilor administratiei publice locale si al institutiilor publice subordona-te acestora. Art.8. – Functiile publice se împart în trei clase, definite în raport cu nivelul studiilor nece-sare ocuparii functiei publice, dupa cum urmea-za:

a) clasa I cuprinde functiile publice pen-tru a caror ocupare se cer studii universitare de licenta absolvite cu diploma, respectiv studii su-perioare de lunga durata, absolvite cu diploma de licenta sau echivalenta;

b) clasa a II-a cuprinde functiile publice pentru a caror ocupare se cer studii superioare de scurta durata, absolvite cu diploma;

c) clasa a III-a cuprinde functiile publice pentru a caror ocupare se cer studii liceale, res-pectiv studii medii liceale, finalizate cu diploma de bacalaureat.

Art.9. – (1) Dupa nivelul atributiilor titu-larului functiei publice, functiile publice se împart în trei categorii dupa cum urmeaza: a) functii publice corespunzatoare cate-goriei înaltilor functionari publici;

103

b) functii publice corespunzatoare cate-goriei functionarilor publici de conducere; c) functii publice corespunzatoare cate-goriei functionarilor publici de executie. (2) Functionarii publici numiti în functiile publice din clasele a II-a si a III-a pot ocupa nu-mai functii publice de executie. Art.10. – (1) Functionarii publici sunt debutanti sau definitivi. (2) Pot fi numiti functionari publici debu-tanti persoanele care au promovat concursul pentru ocuparea unei functii publice de grad pro-fesional debutant. (3) Pot fi numiti functionari publici defini-tivi:

a) functionarii publici debutanti, care au efectuat perioada de stagiu prevazuta de lege si au obtinut rezultat corespunzator la evaluare;

b) persoanele care intra în corpul functi-onarilor publici prin concurs si care au vechimea în specialitatea studiilor necesare ocuparii functiei publice, de minimum 12 luni, 8 luni si, respectiv, 6 luni, în functie de nivelul studiilor absolvite. Art.11. – Categoria înaltilor functionari publici cuprinde persoanele care sunt numite în una dintre urmatoarele functii publice:

a) secretar general al Guvernului si se-cretar general adjunct al Guvernului;

b) secretar general din ministere si alte organe de specialitate ale administratiei publice centrale;

c) prefect; d) secretar general adjunct din ministere

si alte organe de specialitate ale administratiei publice centrale;

e) subprefect; f) inspector guvernamental. Art.12. – (1) Categoria functionarilor

publici de conducere cuprinde persoanele numite în una dintre urmatoarele functii publice:

a) director general si director general ad-junct din aparatul autoritatilor administrative au-tonome, al ministerelor si al celorlalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale, precum si în functiile publice specifice asimilate acestora;

b) director si director adjunct din apara-tul autoritatilor administrative autonome, al mi-nisterelor si al celorlalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale, precum si în functiile publice specifice asimilate acestora;

c) secretar al unitatii administrativ terito-riale;

d) director executiv si director executiv adjunct ai serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor si ale celorlalte organe de specialita-te ale administratiei publice centrale din unitatile administrativ-teritoriale, în cadrul institutiei pre-

fectului, în cadrul aparatului propriu al autoritati-lor administratiei publice locale si al institutiilor publice subordonate acestora, precum si în func-tiile publice specifice asimilate acestora;

e) sef serviciu, precum si în functiile pu-blice specifice asimilate acesteia;

f) sef birou, precum si în functiile publice specifice asimilate acesteia.

(2) În cadrul autoritatilor administrative autonome pot fi stabilite si functiile publice pre-vazute la alin. (1) lit. e) si f), precum si alte func-tii publice prevazute în reglementarile specifice.

(3) Functiile publice prevazute la alin. (1) lit. a) se pot stabili si în cadrul autoritatilor si in-stitutiilor publice din administratia publica locala care au un numar de minim 150 de posturi.

Art.13. – (1) Sunt functionari publici de executie din clasa I persoanele numite în urma-toarele functii publice generale: consilier, consili-er juridic, auditor, expert, inspector, precum si în functiile publice specifice asimilate acestora.

(2) Sunt functionari publici de executie din clasa a II-a persoanele numite în functia pu-blica generala de referent de specialitate, precum si în functiile publice specifice asimilate acesteia.

(3) Sunt functionari publici de executie din clasa a III-a persoanele numite în functia pu-blica generala de referent, precum si în functiile publice specifice asimilate acesteia. Art.14. – Functiile publice de executie sunt structurate pe grade profesionale, dupa cum urmeaza: a) superior, ca nivel maxim; b) principal; c) asistent; d) debutant.

Capitolul III Categoria înaltilor functionari publici

Art.15. – (1) Înaltii functionari publici realizeaza managementul de nivel superior în administratia publica centrala si în autoritatile administrative autonome. (2) Pentru a ocupa o functie publica co-respunzatoare categoriei înaltilor functionari pu-blici persoana trebuie sa îndeplineasca cumulativ urmatoarele conditii:

a) cele prevazute la art. 50; b) studii universitare de licenta absolvite

cu diploma, respectiv studii superioare de lunga durata, absolvite cu diploma de licenta sau echi-valenta;

c) cel putin 5 ani vechime în specialitatea studiilor necesare exercitarii functiei publice;

d) a absolvit programele de formare spe-cializata pentru ocuparea unei functii publice co-

104

respunzatoare categoriei înaltilor functionari pu-blici;

e) a promovat concursul national pentru intrarea în categoria înaltilor functionari publici.

(3) Pentru ocuparea functiilor publice prevazute la art. 11 lit. a), b) si d), se pot stabili conditii specifice sau proceduri specifice, în con-ditiile legii. Art.16. – Programele de formare specia-lizata pentru ocuparea unei functii publice cores-punzatoare categoriei înaltilor functionari publici se organizeaza în conditiile legii. Art.17. – (1) Intrarea în categoria înalti-lor functionari publici se face prin concurs natio-nal. Recrutarea se face de catre o comisie per-manenta, independenta, formata din 7 membri, numiti prin decizie a primului-ministru. Membrii comisiei au mandate fixe de zece ani si jumatate si sunt numiti prin rotatie.

(2) Persoanele care au promovat concur-sul national prevazut la alin. (1) pot fi numite în functiile publice corespunzatoare categoriei înalti-lor functionari publici.

(3) Structura, criteriile de desemnare a membrilor, atributiile si modul de organizare si functionare ale comisiei prevazute la alin. (1) se stabilesc prin hotarâre a Guvernului, la propune-rea Agentiei Nationale a Functionarilor Publici. Art.18. – (1) Numirea, modificarea, sus-pendarea, încetarea raporturilor de serviciu, pre-cum si sanctionarea disciplinara a înaltilor functi-onari publici se fac, în conditiile legii, de catre:

a) Guvern, pentru functiile publice preva-zute la art. 11 lit. a), c), si e);

b) primul-ministru, pentru functiile publi-ce prevazute la art. 11 lit. b), d) si f).

(2) Numirea într-o functie publica preva-zuta la art. 11 lit. a), b), si d) se face dintre per-soanele care îndeplinesc conditiile prevazute la art. 15 alin. (2) si (3).

(3) La eliberarea din functia publica, înal-tii functionari publici au dreptul la compensatii materiale, stabilite potrivit legii privind sistemul unitar de salarizare a functionarilor publici.

Art.181 . – (1) Evaluarea performantelor profesionale individuale ale înaltilor functionari publici se face anual, în conditiile legii.

(2) Evaluarea generala a înaltilor functio-nari publici se face o data la 2 ani, în scopul con-firmarii cunostintelor profesionale, aptitudinilor si abilitatilor necesare exercitarii functiei publice.

(3) Înaltii functionari publici au obligatia de a urma, anual, cursuri de perfectionare profe-sionala, în conditiile legii.

(4) Evaluarea anuala prevazuta la alin. (1) si evaluarea generala prevazuta la alin. (2) se fac de catre o comisie de evaluare, ai carei membri sunt numiti prin decizie a primului-

ministru, la propunerea ministrului administratiei si internelor.

Capitolul IV Managementul functiilor publice si al func-

tionarilor publici

Sectiunea 1 Agentia Nationala a Functionarilor Publici

Art.19. – (1) Pentru crearea si dezvolta-rea unui corp de functionari publici profesionist, stabil si impartial se înfiinteaza, în subordinea Ministerului Administratiei si Internelor, Agentia Nationala a Functionarilor Publici, organ de spe-cialitate al administratiei publice centrale, cu per-sonalitate juridica. (2) Agentia Nationala a Functionarilor Publici este condusa de un presedinte, cu rang de secretar de stat, numit de catre primul-ministru, la propunerea ministrului administratiei si internelor. În exercitarea atributiilor care îi re-vin, presedintele Agentiei Nationale a Functiona-rilor Publici emite ordine cu caracter normativ si individual. (3) Agentia Nationala a Functionarilor Publici este finantata de la bugetul de stat. Art.20. – (1) Agentia Nationala a Functi-onarilor Publici are urmatoarele atributii: a) elaboreaza politicile si strategiile pri-vind managementul functiei publice si al functio-narilor publici; b) elaboreaza si avizeaza proiecte de ac-te normative privind functia publica si functionarii publici; c) monitorizeaza si controleaza modul de aplicare a legislatiei privind functia publica si functionarii publici în cadrul autoritatilor si institu-tiilor publice; d) elaboreaza reglementari comune, apli-cabile tuturor autoritatilor si institutiilor publice, privind functiile publice, precum si instructiuni privind aplicarea unitara a legislatiei în domeniul functiei publice si al functionarilor publici; e) elaboreaza proiectul legii privind stabi-lirea sistemului unitar de salarizare pentru functi-onarii publici; f) stabileste criteriile pentru evaluarea activitatii functionarilor publici; g) centralizeaza propunerile de instruire a functionarilor publici, stabilite ca urmare a eva-luarii performantelor profesionale individuale ale functionarilor publici; h) colaboreaza cu Institutul National de Administratie la stabilirea tematicii specifice pro-gramelor de formare specializata în administratia publica si de perfectionare a functionarilor pu-blici;

105

i) întocmeste si administreaza baza de date cuprinzând evidenta functiilor publice si a functionarilor publici; j) aproba conditiile de participare si pro-cedura de organizare a recrutarii si promovarii pentru functiile publice pentru care organizeaza concurs, avizeaza si monitorizeaza recrutarea si promovarea pentru celelalte functii publice, în conditiile prezentei legi; k) realizeaza redistribuirea functionarilor publici carora le-au încetat raporturile de serviciu din motive neimputabile lor; l) acorda asistenta de specialitate si co-ordoneaza metodologic compartimentele de re-surse umane din cadrul autoritatilor si institutiilor administratiei publice centrale si locale; m) participa la negocierile dintre organi-zatiile sindicale reprezentative ale functionarilor publici si Ministerul Administratiei si Internelor; n) colaboreaza cu organisme si cu orga-nizatii internationale din domeniul sau de activita-te; o) elaboreaza anual, cu consultarea auto-ritatilor si institutiilor publice, Planul de ocupare a functiilor publice, pe care îl supune spre aprobare Guvernului; p) întocmeste raportul anual cu privire la managementul functiilor publice si al functionari-lor publici, pe care îl prezinta Guvernului.

r) constata contraventii si aplica sancti-uni, în conditiile legii. (2) Agentia Nationala a Functionarilor Publici îndeplineste orice alte atributii stabilite prin lege. (3) Agentia Nationala a Functionarilor Publici are legitimare procesuala activa si poate sesiza instanta de contencios administrativ com-petenta cu privire la: a) actele prin care autoritatile sau institu-tiile publice încalca legislatia referitoare la functia publica si functionarii publici, constatate ca urma-re a activitatii proprii de control; b) refuzul autoritatilor si institutiilor pu-blice de a aplica prevederile legale în domeniul functiei publice si al functionarilor publici. (4) Actul atacat potrivit alin. (3) este suspendat de drept. (5) Presedintele Agentiei Nationale a Functionarilor Publici poate sesiza si prefectul în legatura cu actele ilegale emise de autoritatile sau institutiile publice locale. Art.21. – (1) Planul de ocupare a functii-lor publice stabileste:

a) numarul maxim al functiilor publice re-zervate promovarii functionarilor publici;

b) numarul maxim al functiilor publice care vor fi rezervate în scopul promovarii rapide;

c) numarul maxim al functiilor publice ca-re vor fi ocupate prin recrutare;

d) numarul maxim al functiilor publice care vor fi înfiintate;

e) numarul maxim al functiilor publice care vor fi supuse reorganizarii;

f) numarul maxim de functii publice pe fiecare clasa, categorie si pe grade profesionale;

g) numarul maxim al functiilor publice de conducere si al functiilor publice corespunzatoare categoriei înaltilor functionari publici.

(2) Planul de ocupare a functiilor publice se elaboreaza anual, cu consultarea sindicatelor reprezentative ale functionarilor publici, astfel:

a) de catre Agentia Nationala a Functio-narilor Publici, pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite, pentru autoritatile si institu-tiile publice din administratia publica centrala;

b) de catre primar sau, dupa caz, de ca-tre presedintele consiliului judetean, prin aparatul propriu de specialitate, pentru autoritatile si insti-tutiile publice din administratia publica locala.

(3) Planul de ocupare a functiilor publice se întocmeste centralizat, pe fiecare ordonator principal de credite si pe fiecare institutie din subordinea acesteia sau finantata prin bugetul sau.

(4) În situatia prevazuta la alin. (2) lit. a), planul de ocupare a functiilor publice se apro-ba prin hotarâre a Guvernului. În situatia preva-zuta la alin. (2) lit. b) planul de ocupare a functii-lor publice se aproba prin hotarâre a consiliului local, respectiv a consiliului judetean.

(5) Pentru autoritatile si institutiile publi-ce din administratia publica locala, proiectul pla-nului de ocupare a functiilor publice se transmite Agentiei Nationale a Functionarilor Publici cu 45 de zile înainte de data aprobarii. În situatia în care Agentia Nationala a Functionarilor Publici constata neregularitati în structura acestuia, au-toritatile sau institutiile publice au obligatia de a modifica proiectul planului de ocupare a functiilor publice, pe baza observatiilor Agentiei Nationale a Functionarilor Publici, în conformitate cu preve-derile legale. Art.22. – Gestiunea curenta a resurselor umane si a functiilor publice este organizata si realizata, în cadrul fiecarei autoritati si institutii publice, de catre un compartiment specializat, care colaboreaza direct cu Agentia Nationala a Functionarilor Publici.

Sectiunea a 2-a Evidenta functiilor publice si a functionarilor pu-

blici Art.23. – (1) Agentia Nationala a Functi-onarilor Publici administreaza evidenta nationala

106

a functiilor publice si a functionarilor publici, pe baza datelor transmise de autoritatile si institutii-le publice. (2) Evidenta functiilor publice si a functi-onarilor publici se tine în cadrul fiecarei autoritati sau institutii publice, potrivit formatului stabilit de catre Agentia Nationala a Functionarilor Publici. Autoritatile si institutiile publice au obligatia de a transmite Agentiei Nationale a Functionarilor Pu-blici toate informatiile cuprinse în evidenta func-tiilor publice si a functionarilor publici din cadrul acestora. (3) În scopul asigurarii gestionarii eficien-te a resurselor umane, precum si pentru urmari-rea carierei functionarului public, autoritatile si institutiile publice întocmesc dosarul profesional pentru fiecare functionar public. (4) Formatul standard al evidentei func-tiilor publice si a functionarilor publici, precum si continutul dosarului profesional se stabilesc prin hotarâre a Guvernului, la propunerea Agentiei Nationale a Functionarilor Publici. Art.24. – (1) Autoritatile si institutiile publice raspund de întocmirea si actualizarea do-sarelor profesionale ale functionarilor publici si asigura pastrarea acestora în conditii de siguran-ta. (2) În cazurile de transfer sau de înceta-re a raporturilor de serviciu, autoritatea sau insti-tutia publica pastreaza o copie a dosarului profe-sional si înmâneaza originalul functionarului pu-blic, pe baza de semnatura. (3) Autoritatile si institutiile publice au obligatia de a comunica Agentiei Nationale a Functionarilor Publici, în termen de 10 zile lucra-toare, orice modificare intervenita în situatia functionarilor publici. (4) Persoanele care au acces la datele cuprinse în evidenta nationala a functiilor publice si a functionarilor publici, precum si la dosarul profesional al functionarului public au obligatia de a pastra confidentialitatea datelor cu caracter personal, în conditiile legii. (5) La solicitarea functionarului public, autoritatea sau institutia publica este obligata sa elibereze un document care sa ateste activitatea desfasurata de acesta, vechimea în munca, în specialitate si în functia publica.

Capitolul V Drepturi si îndatoriri

Sectiunea 1

Drepturile functionarilor publici Art.25. – (1) Dreptul la opinie al functi-onarilor publici este garantat.

(2) Este interzisa orice discriminare între functionarii publici pe criterii politice, de aparte-nenta sindicala, convingeri religioase, etnice, de sex, orientare sexuala, stare materiala, origine sociala sau de orice alta asemenea natura. Art.26. – Functionarul public are dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care se iau în aplicarea prezentului statut si care îl vizeaza în mod direct. Art.27. – (1) Dreptul de asociere sindi-cala este garantat functionarilor publici.

(2) Functionarii publici pot, în mod liber, sa înfiinteze organizatii sindicale, sa adere la ele si sa exercite orice mandat în cadrul acestora.

(3) În situatia în care înaltii functionari publici sau functionarii publici de conducere sunt alesi în organele de conducere ale organizatiilor sindicale, acestia au obligatia ca în termen de 15 zile de la alegerea în organele de conducere ale organizatiilor sindicale sa opteze pentru una din-tre cele doua functii. În cazul în care functionarul public opteaza pentru desfasurarea activitatii în functia de conducere în organizatiile sindicale, raporturile de serviciu ale acestuia se suspenda pe o perioada egala cu cea a mandatului în func-tia de conducere din organizatia sindicala.

(4) Functionarii publici se pot asocia în organizatii profesionale sau în alte organizatii având ca scop protejarea intereselor profesiona-le. Art.28. – (1) Functionarilor publici le este recunoscut dreptul la greva, în conditiile le-gii.

(2) Functionarii publici care se afla în greva nu beneficiaza de salariu si alte drepturi salariale pe durata grevei. Art.29. – (1) Pentru activitatea desfasu-rata, functionarii publici au dreptul la un salariu compus din: a) salariul de baza; b) sporul pentru vechime în munca; c) suplimentul postului; d) suplimentul corespunzator treptei de salarizare. (2) Functionarii publici beneficiaza de prime si alte drepturi salariale, în conditiile legii. (3) Salarizarea functionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru functionarii publici.1

Art.30. – Functionarii publici care, potri-vit legii, sunt obligati sa poarte uniforma în tim-pul serviciului o primesc gratuit. Art.31. – Abrogat.

1 Prevederile acestui articol intra în vigoare la data de 1 ianuarie 2007.

107

Art.32. – (1) Durata normala a timpului de lucru pentru functionarii publici este, de regu-la, de 8 ore pe zi si de 40 de ore pe saptamâna. (2) Pentru orele lucrate din dispozitia conducatorului autoritatii sau institutiei publice peste durata normala a timpului de lucru sau în zilele de sarbatori legale ori declarate zile nelu-cratoare functionarii publici de executie au drep-tul la recuperare sau la plata majorata cu un spor de 100% din salariul de baza. Numarul orelor platite cu sporul de 100% nu poate depasi 360 într-un an. Art.33. – (1) Functionarii publici pot fi alesi sau numiti într-o functie de demnitate publi-ca, în conditiile legii.

(2) Înaltii functionari publici si functiona-rii publici de conducere pot fi numiti în functii de demnitate publica numai dupa încetarea, în con-ditiile legii, a raporturilor de serviciu.

(3) Înaltii functionari publici si functiona-rii publici de conducere pot candida pentru functii de demnitate publica numai dupa încetarea, în conditiile legii, a raporturilor de serviciu. Art.34. – (1) Functionarii publici au dreptul, în conditiile legii, la concediu de odihna, la concedii medicale si la alte concedii. (2) Functionarul public are dreptul, pe lânga indemnizatia de concediu, la o prima egala cu salariul de baza din luna anterioara plecarii în concediu, care se impoziteaza separat. Art.35. – În perioada concediilor de boa-la, a concediilor de maternitate si a celor pentru cresterea si îngrijirea copiilor, raporturile de ser-viciu nu pot înceta si nu pot fi modificate decât din initiativa functionarului public în cauza. Art.36. – (1) Autoritatile si institutiile publice au obligatia sa asigure functionarilor pu-blici conditii normale de munca si igiena, de natu-ra sa le ocroteasca sanatatea si integritatea fizica si psihica. (2) Abrogat. Art.37. – Functionarii publici beneficiaza de asistenta medicala, proteze si medicamente, în conditiile legii. Art.38. – Functionarii publici beneficiaza de pensii, precum si de celelalte drepturi de asi-gurari sociale de stat, potrivit legii. Art.39. – (1) În caz de deces al functio-narului public, membrii familiei, care au, potrivit legii, dreptul la pensie de urmas, primesc pe o perioada de 3 luni echivalentul salariului de baza din ultima luna de activitate a functionarului pu-blic decedat. (2) În cazul în care decizia pentru pensia de urmas nu a fost emisa din vina autoritatii sau a institutiei publice în termen de 3 luni de la data decesului, aceasta va achita în continuare dreptu-

rile prevazute la alin. (1) pâna la emiterea decizi-ei pentru pensia de urmas. Art.40. – (1) Functionarii publici benefi-ciaza în exercitarea atributiilor lor de protectia legii. (2) Autoritatea sau institutia publica este obligata sa asigure protectia functionarului public împotriva amenintarilor, violentelor, faptelor de ultraj carora le-ar putea fi victima în exercitarea functiei publice sau în legatura cu aceasta. Pen-tru garantarea acestui drept, autoritatea sau in-stitutia publica va solicita sprijinul organelor abili-tate, potrivit legii.

(3) Masurile speciale de protectie pentru functionarii publici cu atributii de control si in-spectie, executare silita a creantelor bugetare, precum si pentru alte categorii de functionari pu-blici care desfasoara activitati cu grad ridicat de risc profesional, se stabilesc prin acte normative, la propunerea Agentiei Nationale a Functionarilor Publici sau de catre autoritati si institutii publice, cu avizul Agentiei Nationale a Functionarilor Pu-blici. Art.41. – Autoritatea sau institutia publi-ca este obligata sa îl despagubeasca pe functio-narul public în situatia în care acesta a suferit, din culpa autoritatii sau a institutiei publice, un prejudiciu material în timpul îndeplinirii atributiilor de serviciu.

Sectiunea a 2-a Îndatoririle functionarilor publici

Art.42. – (1) Functionarii publici au obli-gatia sa îsi îndeplineasca cu profesionalism, im-partialitate si în conformitate cu legea îndatoririle de serviciu si sa se abtina de la orice fapta care ar putea aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului functionarilor pu-blici. (2) Functionarii publici de conducere sunt obligati sa sprijine propunerile si initiativele moti-vate ale personalului din subordine, în vederea îmbunatatirii activitatii autoritatii sau institutiei publice în care îsi desfasoara activitatea, precum si a calitatii serviciilor publice oferite cetatenilor. (3) Functionarii publici au îndatorirea de a respecta normele de conduita profesionala si civica prevazute de lege. Art.43. – (1) Functionarilor publici le este interzis sa ocupe functii de conducere în structurile sau organele de conducere, alese sau numite, ale partidelor politice, definite conform statutului acestora, ale organizatiilor carora le

108

este aplicabil acelasi regim juridic ca si partidelor politice sau ale fundatiilor ori asociatiilor care functioneaza pe lânga partidele politice.

(2) Înaltilor functionari publici le este in-terzis sa faca parte din partide politice, organiza-tii carora le este aplicabil acelasi regim juridic ca si partidelor politice sau din fundatiile ori asociati-ile care functioneaza pe lânga partidele politice.

(3) Functionarii publici au obligatia ca, în exercitarea atributiilor ce le revin, sa se abtina de la exprimarea sau manifestarea publica a convin-gerilor si preferintelor lor politice, sa nu favorize-ze vreun partid politic sau vreo organizatie careia îi este aplicabil acelasi regim juridic ca si partide-lor politice. Art.44. – (1) Functionarii publici ras-pund, potrivit legii, de îndeplinirea atributiilor ce le revin din functia publica pe care o detin, pre-cum si a atributiilor ce le sunt delegate. (2) Functionarul public este obligat sa se conformeze dispozitiilor primite de la superiorii ierarhici. (3) Functionarul public are dreptul sa refuze, în scris si motivat, îndeplinirea dispozitiilor primite de la superiorul ierarhic, daca le conside-ra ilegale. Daca cel care a emis dispozitia o for-muleaza în scris, functionarul public este obligat sa o execute, cu exceptia cazului în care aceasta este vadit ilegala. Functionarul public are îndato-rirea sa aduca la cunostinta superiorului ierarhic al persoanei care a emis dispozitia, astfel de situ-atii. Art.45. – Functionarii publici au obligatia sa pastreze secretul de stat, secretul de serviciu, precum si confidentialitatea în legatura cu fapte-le, informatiile sau documentele de care iau cu-nostinta în exercitarea functiei publice, în conditii-le legii, cu exceptia informatiilor de interes public. Art.46. – (1) Functionarilor publici le este interzis sa solicite sau sa accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru altii, în considera-rea functiei lor publice, daruri sau alte avantaje. (2) La numirea într-o functie publica, precum si la încetarea raportului de serviciu, functionarii publici sunt obligati sa prezinte, în conditiile legii, conducatorului autoritatii sau insti-tutiei publice declaratia de avere. Declaratia de avere se actualizeaza anual, potrivit legii. Art.47. – (1) Functionarii publici au obli-gatia de a rezolva, în termenele stabilite de catre superiorii ierarhici, lucrarile repartizate. (2) Functionarilor publici le este interzis sa primeasca direct cereri a caror rezolvare intra în competenta lor sau sa discute direct cu peten-tii, cu exceptia celor carora le sunt stabilite ase-menea atributii, precum si sa intervina pentru solutionarea acestor cereri. Art.48. – Abrogat.

Art.49. – Functionarii publici au obligatia sa respecte întocmai regimul juridic al conflictului de interese si al incompatibilitatilor, stabilite po-trivit legii.

Sectiunea a 3-a Perfectionarea profesionala a functionarilor pu-

blici

Art.491 . – Functionarii publici au dreptul si obligatia de a-si îmbunatati în mod continuu abilitatile si pregatirea profesionala.

Art.492 . – (1) Autoritatile si institutiile publice au obligatia sa prevada în bugetul anual propriu sumele necesare pentru acoperirea chel-tuielilor de perfectionare profesionala a functio-narilor publici organizata la initiativa ori în intere-sul autoritatii sau institutiei publice.

(2) Pe perioada în care functionarii pu-blici urmeaza forme de perfectionare profesiona-la, beneficiaza de drepturile salariale cuvenite, în situatia în care acestea sunt:

a) organizate la initiativa ori în interesul autoritatii sau institutiei publice;

b) urmate la initiativa functionarului pu-blic, cu acordul conducatorului autoritatii sau in-stitutiei publice.

(3) Functionarii publici care urmeaza forme de perfectionare profesionala, a caror du-rata este mai mare de 90 de zile într-un an ca-lendaristic, organizate în tara sau în strainatate, finantate din bugetul de stat sau bugetul local, sunt obligati sa se angajeze în scris ca vor lucra în administratia publica între 2 si 5 ani de la ter-minarea programelor, proportional cu numarul zilelor de perfectionare profesionala, daca pentru programul respectiv nu este prevazuta o alta pe-rioada.

(4) Functionarii publici care au urmat forme de perfectionare profesionala, în conditiile alin. (3), ai caror raporturi de serviciu înceteaza, potrivit dispozitiilor art. 84 lit. b), d) si e), ale art. 841 alin. (1) lit. f) si g) sau ale art. 842 alin. (1) lit. d), înainte de împlinirea termenului prevazut sunt obligati sa restituie contravaloarea cheltuieli-lor efectuate pentru perfectionare, precum si, dupa caz, drepturile salariale primite pe perioada perfectionarii, calculate în conditiile legii proporti-onal cu perioada ramasa pâna la împlinirea ter-menului.

(5) Prevederile alin. (4) nu se aplica în cazul în care functionarul public nu mai detine functia publica din motive neimputabile acestuia.

(6) În cazul în care persoanele care au urmat o forma de perfectionare dar nu au absol-vit-o din vina lor, sunt obligati sa restituie institu-tiei sau autoritatii publice contravaloarea cheltu-ielilor efectuate pentru perfectionare, precum si

109

drepturile salariale primite în perioada perfectio-narii, calculate în conditiile legii, daca acestea au fost suportate de autoritatea sau institutia publi-ca.

Art.493 . – Nu constituie forme de per-fectionare profesionala si nu pot fi finantate din bugetul de stat sau din bugetul local studiile uni-versitare sau studiile de doctorat.

Art.494 . – Autoritatile si institutiile publi-ce au obligatia sa comunice anual Agentiei Natio-nale a Functionarilor Publici, în conditiile legii, planul de perfectionare profesionala a functiona-rilor publici, precum si fondurile prevazute în bu-getul anual propriu pentru acoperirea cheltuielilor de perfectionare profesionala a functionarilor pu-blici, organizate la initiativa ori în interesul autori-tatii sau institutiei publice.

Capitolul VI Cariera functionarilor publici

Sectiunea 1

Recrutarea functionarilor publici Art.50. – Poate ocupa o functie publica persoana care îndeplineste urmatoarele conditii: a) are cetatenia româna si domiciliul în România; b) cunoaste limba româna, scris si vorbit; c) are vârsta de minimum 18 ani împli-niti; d) are capacitate deplina de exercitiu; e) are o stare de sanatate corespunza-toare functiei publice pentru care candideaza, atestata pe baza de examen medical de speciali-tate; f) îndeplineste conditiile de studii preva-zute de lege pentru functia publica; g) îndeplineste conditiile specifice pentru ocuparea functiei publice; h) nu a fost condamnata pentru savârsi-rea unei infractiuni contra umanitatii, contra sta-tului sau contra autoritatii, de serviciu sau în le-gatura cu serviciul, care împiedica înfaptuirea justitiei, de fals ori a unor fapte de coruptie sau a unei infractiuni savârsite cu intentie, care ar face-o incompatibila cu exercitarea functiei publice, cu exceptia situatiei în care a intervenit reabilitarea; i) nu a fost destituita dintr-o functie pu-blica sau nu i-a încetat contractul individual de munca pentru motive disciplinare în ultimii 7 ani; j) nu a desfasurat activitate de politie politica, astfel cum este definita prin lege.

Art.501 . – Ocuparea functiilor publice vacante si a functiilor publice temporar vacante se poate face numai în conditiile prezentei legi. Art.51. – Ocuparea functiilor publice se face prin:

a) promovare; b) transfer; c) redistribuire; d) recrutare; e) alte modalitati prevazute expres de

prezenta lege. Art.511 . – (1) Recrutarea în vederea in-

trarii în corpul functionarilor publici se face prin concurs, în limita functiilor publice vacante rezer-vate în acest scop prin planul de ocupare a func-tiilor publice.

(2) Conditiile de participare si procedura de organizare a concursului se stabilesc potrivit legii.

(3) Concursul are la baza principiile com-petitiei deschise, transparentei, meritelor profesi-onale si competentei, precum si cel al egalitatii accesului la functiile publice pentru fiecare ceta-tean care îndeplineste conditiile legale.

(4) Anuntul privind concursul se publica în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a si într-un cotidian de larga circulatie, cu cel putin 30 de zile înainte de data desfasurarii concursului. În mod exceptional termenul de 30 de zile poate fi redus, în conditiile legii, pentru concursul organi-zat în vederea ocuparii functiilor publice de exe-cutie temporar vacante.

(5) Conditiile minime de vechime în spe-cialitatea studiilor necesare participarii la concur-sul de recrutare organizat pentru ocuparea func-tiilor publice de executie se stabilesc astfel:

a) un an în specialitatea studiilor necesa-re exercitarii functiei publice, pentru ocuparea functiilor publice de executie de grad profesional asistent din clasa I, 8 luni pentru ocuparea func-tiilor publice de executie de grad profesional asis-tent din clasa a II-a sau 6 luni pentru ocuparea functiilor publice de executie de grad profesional asistent din clasa a III-a;

b) 5 ani în specialitatea studiilor necesare exercitarii functiei publice, pentru ocuparea func-tiilor publice de executie de grad profesional principal;

c) 9 ani în specialitatea studiilor necesare exercitarii functiei publice, pentru ocuparea func-tiilor publice de executie de grad profesional su-perior.

(6) Conditiile minime de vechime în spe-cialitatea studiilor necesare participarii la concur-sul de recrutare organizat pentru ocuparea func-tiilor publice de conducere se stabilesc astfel:

a) 2 ani în specialitatea studiilor necesare exercitarii functiei publice, pentru ocuparea func-tiilor publice de conducere de: sef birou, sef ser-viciu si secretar al comunei, precum si a functiilor publice specifice asimilate acestora;

b) 5 ani în specialitatea studiilor necesare exercitarii functiei publice, pentru ocuparea func-

110

tiilor publice de conducere, altele decât cele pre-vazute la lit. a).

(7) Pentru participarea la concursul de recrutare organizat pentru ocuparea functiilor publice de conducere, candidatii trebuie sa fi ab-solvit studii de masterat sau postuniversitare în domeniul administratiei publice, management sau în specialitatea studiilor necesare exercitarii func-tiei publice.

Art.512 . – (1) Concursul de recrutare pentru functiile publice vacante din autoritatile si institutiile publice centrale este organizat, în con-ditiile legii, astfel:

a) de catre comisia prevazuta la art. 17 alin. (1) pentru înaltii functionari publici. Secreta-riatul tehnic al comisiei se asigura de catre Agen-tia Nationala a Functionarilor Publici;

b) de catre Agentia Nationala a Functio-narilor Publici, pentru ocuparea functiilor publice de conducere generale si specifice;

c) de catre autoritati si institutii publice, cu avizul Agentiei Nationale a Functionarilor Pu-blici, pentru ocuparea functiilor publice de execu-tie generale si specifice.

(2) Concursul de recrutare pentru functii-le publice vacante din autoritatile si institutiile publice din administratia publica locala este or-ganizat, în conditiile legii, astfel:

a) de catre Agentia Nationala a Functio-narilor Publici, pentru functiile publice de condu-cere din urmatoarele domenii: protectia copilului, evidenta informatizata a persoanei, audit public intern, financiar-contabilitate, urbanism si arhi-tectura, resurse umane, integrare europeana, pentru secretarii unitatilor administrativ teritoria-le, precum si pentru functiile publice de executie din domeniul audit public intern;

b) de catre autoritati si institutii publice, pentru ocuparea functiilor publice vacante, altele decât cele prevazute la lit. a).

(3) În situatia prevazuta la alin. (2) lit. b), autoritatile si institutiile publice din adminis-tratia publica locala au obligatia de a informa Agentia Nationala a Functionarilor Publici înainte cu 10 zile de demararea procedurii de organizare si desfasurare a concursurilor. În situatia în care Agentia Nationala a Functionarilor Publici consta-ta ca nu sunt îndeplinite conditiile legale privind organizarea si desfasurarea concursurilor dispune amânarea sau suspendarea organizarii si desfa-surarii concursului.

(4) Agentia Nationala a Functionarilor Publici poate delega autoritatilor sau institutiilor publice, în conditiile legii, competenta de a orga-niza concursuri de recrutare pentru ocuparea functiilor publice de conducere generale si speci-fice.

Art.513 . – Concursul pentru admiterea la programele organizate în conditiile legii pentru obtinerea statutului de manager public se organi-zeaza si se gestioneaza de catre institutiile abili-tate potrivit legii sa organizeze astfel de progra-me, cu avizul Agentiei Nationale a Functionarilor Publici.

Sectiunea a 2-a Perioada de stagiu

Art.52. – (1) Perioada de stagiu are ca obiect verificarea aptitudinilor profesionale în în-deplinirea atributiilor si responsabilitatilor unei functii publice, formarea practica a functionarilor publici debutanti, precum si cunoasterea de catre acestia a specificului administratiei publice si a exigentelor acesteia. (2) Durata perioadei de stagiu este de 12 luni pentru functionarii publici de executie din clasa I, 8 luni pentru cei din clasa a II-a si 6 luni pentru cei din clasa a III-a. (3) Abrogat. Art.53. – (1) La terminarea perioadei de stagiu, pe baza rezultatului evaluarii realizate, functionarul public debutant va fi: a) numit functionar public de executie definitiv în clasa corespunzatoare studiilor absol-vite, în functiile publice prevazute la art. 13, în gradul profesional asistent; b) eliberat din functia publica, în cazul în care a obtinut la evaluarea activitatii calificativul „necorespunzator”. (2) În cazul prevazut la alin. (1) lit. b) perioada de stagiu nu constituie vechime necesa-ra ocuparii unei functii publice.

Sectiunea a 3-a Numirea functionarilor publici

Art.54. – (1) Numirea în functiile publice din categoria înaltilor functionari publici se face în conformitate cu dispozitiile art. 18 alin. (1).

(2) Numirea în functiile publice de con-ducere pentru care se organizeaza concurs în conditiile art. 512 alin. (1) lit. b) si alin. (2) lit. a) se face prin actul administrativ emis de catre conducatorii autoritatilor sau institutiilor publice din administratia publica centrala si locala, la propunerea Agentiei Nationale a Functionarilor Publici.

(3) Numirea în functiile publice pentru care se organizeaza concurs în conditiile art. 512 alin. (1) lit. c) si alin. (2) lit. b) se face prin actul administrativ emis de catre conducatorii autorita-tilor si institutiilor publice din administratia publi-ca centrala si locala.

111

(4) Actul administrativ de numire are forma scrisa si trebuie sa contina temeiul legal al numirii, numele functionarului public, denumirea functiei publice, data de la care urmeaza sa exer-cite functia publica, drepturile salariale, precum si locul de desfasurare a activitatii. (5) Fisa postului aferenta functiei publice se anexeaza la actul administrativ de numire, iar o copie a acesteia se înmâneaza functionarului public. (6) La intrarea în corpul functionarilor publici, functionarul public depune juramântul de credinta în termen de trei zile de la emiterea ac-tului de numire în functia publica definitiva. Ju-ramântul are urmatoarea formula: „Jur sa respect Constitutia, drepturile si libertatile fundamentale ale omului, sa aplic în mod corect si fara partinire legile tarii, sa îndeplinesc constiincios îndatoririle ce îmi revin în functia publica în care am fost numit, sa pastrez secretul profesional si sa res-pect normele de conduita profesionala si civica. Asa sa-mi ajute Dumnezeu”. Formula religioasa de încheiere va respecta libertatea convingerilor religioase. (7) Depunerea juramântului prevazut la alin. (6) se consemneaza în scris. Refuzul depu-nerii juramântului se consemneaza în scris si atrage revocarea actului administrativ de numire în functia publica. Obligatia de organizare a de-punerii juramântului apartine persoanei care are competenta legala de numire.

Sectiunea a 4-a Promovarea functionarilor publici si evaluarea

performantelor profesionale Art.55. – În cariera, functionarul public poate promova în functia publica si avansa în treptele de salarizare, în conditiile legii. Promova-rea în clasa, promovarea în grade profesionale si avansarea în trepte de salarizare nu sunt conditi-onate de existenta unui post vacant. Art.56. – (1) Promovarea este modalita-tea de dezvoltare a carierei prin ocuparea unei functii publice superioare.

(2) Promovarea în gradul profesional imediat superior celui detinut de functionarul pu-blic se face prin concurs sau examen, organizat anual, prin transformarea postului ocupat de ca-tre functionarul public ca urmare a promovarii concursului sau examenului. Fisa postului functi-onarului public care a promovat în functia publica se completeaza cu noi atributii si responsabili-tati.1

1 Prevederile acestui articol intra în vigoare la data de 1 ianuarie 2007.

Art.57. – (1) Examenul de promovare în gradul profesional se organizeaza de autoritatea sau institutia publica, cu avizul Agentiei Nationale a Functionarilor Publici, în limita functiilor publice rezervate promovarii, cu încadrarea în fondurile bugetare alocate.

(2) Pentru a participa la examenul de promovare în gradul profesional imediat superior celui detinut, functionarul public trebuie sa înde-plineasca cumulativ urmatoarele conditii:

a) sa aiba cel putin 4 ani vechime în gra-dul profesional al functiei publice din care pro-moveaza;

b) sa aiba cel putin 2 ani vechime în treapta de salarizare din care ava nseaza;

c) sa fi obtinut cel putin calificativul „bi-ne” la evaluarea performantelor profesionale in-dividuale în ultimii 2 ani;

d) sa nu aiba în cazierul administrativ o sanctiune disciplinara neradiata în conditiile pre-zentei legi.

(3) Functionarii publici care nu îndepli-nesc conditiile de vechime prevazute pentru promovarea în gradul profesional imediat super-ior celui detinut, pot participa la concursul orga-nizat, în conditiile legii, în vederea promovarii rapide în functia publica.2 Art.58. – (1) Pentru a participa la con-cursul de promovare într-o functie publica de conducere, functionarii publici trebuie sa îndepli-neasca cumulativ urmatoarele conditii:

a) sa fie absolventi de masterat sau de studii postuniversitare în domeniul administratiei publice, management sau în specialitatea studii-lor necesare exercitarii functiei publice;

b) sa fie numiti într-o functie publica din clasa I;

c) sa îndeplineasca cerintele specifice prevazute în fisa postului;

d) sa îndeplineasca conditiile prevazute la art. 511 alin. (6);

e) sa nu aiba în cazierul administrativ o sanctiune disciplinara neradiata în conditiile pre-zentei legi.

Art.581 . – Avansarea în trepte de salari-zare se face în conditiile legii privind sistemul unitar de salarizare a functionarilor publici.3 Art.59. – (1) În urma dobândirii unei diplome de studii de nivel superior în specialita-tea în care îsi desfasoara activitatea, functionarii publici de executie au dreptul de a participa la examenul organizat pentru ocuparea unei functii

2 Prevederile acestui articol intra în vigoare la data de 1 ianuarie 2007. 3 Prevederile acestui articol intra în vigoare la data de 1 ianuarie 2007.

112

publice într-o clasa superioara celei în care sunt încadrati, în conditiile legii.

(2) Promovarea în conditiile alin. (1) se face prin transformarea postului ocupat de catre functionarul public ca urmare a promovarii exa-menului. Art.60. – (1) Evaluarea performantelor profesionale individuale ale functionarilor publici se face anual.

(2) În urma evaluarii performantelor pro-fesionale individuale, functionarului public i se acorda unul dintre urmatoarele calificative: „foar-te bine”, „bine”, „satisfacator”, „nesatisfacator”.

(3) Calificativele obtinute la evaluarea profesionala sunt avute în vedere la:

a) avansarea în treptele de salarizare; b) promovarea într-o functie publica su-

perioara; c) eliberarea din functia publica. (4) În cadrul procesului de evaluare a

performantelor profesionale ale functionarilor publici se stabilesc cerintele de formare profesio-nala a functionarilor publici. (5) Metodologia de evaluare a perfor-mantelor profesionale individuale ale functionari-lor publici se aproba prin hotarâre a Guvernului, la propunerea Agentiei Nationale a Functionarilor Publici, dupa consultarea organizatiilor sindicale ale functionarilor publici, reprezentative la nivel national.

Sectiunea a 5-a Sistemul de promovare rapida în functia publica

Art.601 . – (1) Pot beneficia de sistemul

de promovare rapida în functia publica: a) persoanele care au absolvit programe

organizate, în conditiile legii, pentru obtinerea statutului de manager public;

b) functionarii publici care au promovat concursul prevazut la art. 57 alin. (3).1

(2) Pot participa la concursul prevazut la alin. (1) lit. b) functionarii publici care îndeplinesc cumulativ urmatoarele conditii:

a) au cel putin 1 an vechime în gradul profesional al functiei publice din care promovea-za;

b) au obtinut calificativul „foarte bine” la evaluarea performantelor profesionale individuale din ultimul an;

c) nu au în cazierul administrativ o sanc-tiune disciplinara neradiata în conditiile prezentei legi;

1 Prevederile art. 601 alin. (1) lit. b) intra în vigoare la data de 1 ianuarie 2007.

d) au urmat cel putin o forma de perfec-tionare profesionala în ultimul an.

(3) Concursul pentru promovarea rapida prevazut la art. 57 alin. (3) se organizeaza anual, de catre Agentia Nationala a Functionarilor Pu-blici, în limita numarului de functii publice rezer-vate promovarii rapide.

Art.602 . – (1) Perioada în care o per-soana a urmat programe organizate, în conditiile legii, pentru obtinerea statutului de manager pu-blic este asimilata perioadei de stagiu.

(2) În cazul nepromovarii programelor prevazute la alin. (1), perioada de stagiu nu con-stituie vechime în specialitatea studiilor necesare ocuparii functiilor publice si nici vechime în func-tia publica.

Capitolul VII Acorduri colective. Comisii paritare

Art.61. – (1) Autoritatile si institutiile publice pot încheia anual, în conditiile legii, acor-duri cu sindicatele reprezentative ale functionari-lor publici sau cu reprezentantii functionarilor publici, care sa cuprinda numai masuri referitoare la: a) constituirea si folosirea fondurilor des-tinate îmbunatatirii conditiilor la locul de munca; b) sanatatea si securitatea în munca; c) programul zilnic de lucru; d) perfectionarea profesionala; e) alte masuri decât cele prevazute de lege, referitoare la protectia celor alesi în organe-le de conducere ale organizatiilor sindicale. (2) În cazul în care sindicatul nu este reprezentativ sau functionarii publici nu sunt or-ganizati în sindicat, acordul se încheie cu repre-zentantii functionarilor publici din respectiva au-toritate sau institutie publica, desemnati în condi-tiile legii. (3) Autoritatea sau institutia publica va furniza sindicatelor reprezentative sau reprezen-tantilor functionarilor publici informatiile necesare pentru încheierea acordurilor privind raporturile de serviciu, în conditiile legii. Art.62. – (1) În cadrul autoritatilor si institutiilor publice se constituie comisii paritare.

(2) În alcatuirea comisiei paritare intra un numar egal de reprezentanti desemnati de conducatorul autoritatii sau institutiei publice si de sindicatul reprezentativ al functionarilor pu-blici. În cazul în care sindicatul nu este reprezen-tativ sau functionarii publici nu sunt organizati în sindicat, reprezentantii lor vor fi desemnati prin votul majoritatii functionarilor publici din respec-tiva autoritate sau institutie publica.

(3) Modul de constituire, organizare si functionare a comisiilor paritare, precum si com-

113

ponenta, atributiile si procedura de lucru a aces-tora se stabilesc prin hotarâre a Guvernului, la propunerea Agentiei Nationale a Functionarilor Publici. Art.63. – Comisiile paritare sunt consul-tate în urmatoarele situatii:

a) la stabilirea masurilor de îmbunatatire a activitatii autoritatilor si institutiilor publice pen-tru care sunt constituite;

b) la stabilirea oricaror masuri privind pregatirea profesionala a functionarilor publici, daca costurile acestora sunt suportate din fonduri bugetare;

c) la stabilirea programului de lucru de catre conducatorul autoritatii sau institutiei publi-ce;

d) alte situatii prevazute de lege. (2) În exercitarea atributiilor, comisiile

paritare emit avize consultative. (3) Comisiile paritare urmaresc perma-nent realizarea acordurilor stabilite între sindica-tele reprezentative sau reprezentantii functionari-lor publici cu autoritatile sau institutiile publice. (4) Comisia paritara întocmeste rapoarte trimestriale cu privire la respectarea prevederilor acordurilor încheiate în conditiile legii, pe care le comunica conducerii autoritatii sau institutiei pu-blice, precum si conducerii sindicatelor reprezen-tative ale functionarilor publici.

Capitolul VIII Sanctiunile disciplinare si raspunderea

functionarilor publici Art.64. – Încalcarea de catre functionarii publici, cu vinovatie, a îndatoririlor de serviciu atrage raspunderea disciplinara, contraventiona-la, civila sau penala, dupa caz.

Art.641 . – (1) Orice persoana care se considera vatamata într-un drept al sau sau într-un interes legitim se poate adresa instantei jude-catoresti, în conditiile legii, împotriva autoritatii sau institutiei publice care a emis actul sau care a refuzat sa rezolve cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim.

(2) În cazul în care actiunea se admite si se constata vinovatia functionarului public, per-soana respectiva va fi obligata la plata daunelor, solidar cu autoritatea sau institutia publica.

(3) Raspunderea juridica a functionarului public nu se poate angaja daca acesta a respec-tat prevederile legale si procedurile administrati-ve aplicabile autoritatii sau institutiei publice în care îsi desfasoara activitatea. Art.65. – (1) Încalcarea cu vinovatie de catre functionarii publici a îndatoririlor corespun-zatoare functiei publice pe care o detin si a nor-melor de conduita profesionala si civica prevazu-

te de lege constituie abatere disciplinara si atrage raspunderea disciplinara a acestora. (2) Constituie abateri disciplinare urma-toarele fapte: a) întârzierea sistematica în efectuarea lucrarilor; b) neglijenta repetata în rezolvarea lucra-rilor; c) absente nemotivate de la serviciu; d) nerespectarea în mod repetat a pro-gramului de lucru; e) interventiile sau staruintele pentru solutionarea unor cereri în afara cadrului legal; f) nerespectarea secretului profesional sau a confidentialitatii lucrarilor cu acest caracter; g) manifestari care aduc atingere presti-giului autoritatii sau institutiei publice în care îsi desfasoara activitatea; h) desfasurarea în timpul programului de lucru a unor activitati cu caracter politic; i) refuzul de a îndeplini atributiile de ser-viciu; j) încalcarea prevederilor legale referitoa-re la îndatoriri, incompatibilitati, conflicte de inte-rese si interdictii stabilite prin lege pentru functi-onarii publici; k) alte fapte prevazute ca abateri disci-plinare în actele normative din domeniul functiei publice si functionarilor publici. (3) Sanctiunile disciplinare sunt: a) mustrare scrisa; b) diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioada de pâna la 3 luni; c) suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau, dupa caz, de promova-re în functia publica pe o perioada de la 1 la 3 ani; d) retrogradarea în treptele de salarizare sau retrogradarea în functia publica pe o perioa-da de pâna la un an; e) destituirea din functia publica. (4) La individualizarea sanctiunii discipli-nare se va tine seama de cauzele si gravitatea abaterii disciplinare, împrejurarile în care aceasta a fost savârsita, gradul de vinovatie si consecin-tele abaterii, comportarea generala în timpul ser-viciului a functionarului public, precum si de exis-tenta în antecedentele acestuia a altor sanctiuni disciplinare care nu au fost radiate în conditiile prezentei legi. (5) Sanctiunile disciplinare se aplica în termen de cel mult 1 an de la data sesizarii comi-siei de disciplina cu privire la savârsirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data savârsirii abaterii disciplinare.

(6) În cazul în care fapta functionarului public a fost sesizata ca abatere disciplinara si ca infractiune, procedura angajarii raspunderii disci-

114

plinare se suspenda pâna la dispunerea neînce-perii urmarii penale, scoaterii de sub urmarire penala ori încetarii urmaririi penale sau pâna la data la care instanta judecatoreasca dispune achitarea sau încetarea procesului penal.

(7) Pe perioada cercetarii administrative, în situatia în care functionarul public care a sa-vârsit o abatere disciplinara poate influenta cer-cetarea administrativa, conducatorul autoritatii sau institutiei publice are obligatia de a interzice accesul acestuia la documentele care pot influen-ta cercetarea sau, dupa caz, de a dispune muta-rea temporara a functionarului public în cadrul altui compartiment sau structuri a autoritatii sau institutiei publice. Art.66. – (1) Sanctiunea disciplinara prevazuta la art. 65 alin. (3) lit. a) se poate aplica direct de catre persoana care are competenta legala de numire în functia publica.

(2) Sanctiunile disciplinare prevazute la art. 65 alin. (3) lit. b)-e) se aplica de persoana care are competenta legala de numire în functia publica, la propunerea comisiei de disciplina.

(3) Sanctiunile disciplinare nu pot fi apli-cate decât dupa cercetarea prealabila a faptei savârsite si dupa audierea functionarului public. Audierea functionarului public trebuie consemna-ta în scris, sub sanctiunea nulitatii. Refuzul func-tionarului public de a se prezenta la audieri sau de a semna o declaratie privitoare la abaterile disciplinare care i se imputa se consemneaza într-un proces-verbal. Art.67. – (1) Pentru analizarea faptelor sesizate ca abateri disciplinare si propunerea sanctiunii disciplinare aplicabile functionarilor pu-blici din autoritatile sau institutiile publice se con-stituie comisii de disciplina.

(2) Din comisia de disciplina face parte si un reprezentant al organizatiei sindicale repre-zentative sau, dupa caz, un reprezentant desem-nat prin votul majoritatii functionarilor publici pentru care este organizata comisia de disciplina, în cazul în care sindicatul nu este reprezentativ sau functionarii publici nu sunt organizati în sin-dicat.

(3) Comisia de disciplina poate desemna unul sau mai multi membri si, dupa caz, poate solicita compartimentelor de control din cadrul autoritatilor sau institutiilor publice, sa cerceteze faptele sesizate si sa prezinte rezultatele activita-tii de cercetare.

(4) Comisia de disciplina pentru înaltii functionari publici este compusa din 5 înalti func-tionari publici, numiti prin decizia primului-ministru, la propunerea ministrului administratiei si internelor.

(5) Modul de constituire, organizare si functionare a comisiilor de disciplina, precum si

componenta, atributiile, modul de sesizare si pro-cedura de lucru a acestora se stabilesc prin hota-râre a Guvernului, la propunerea Agentiei Natio-nale a Functionarilor Publici. Art.68. – Functionarul public nemultumit de sanctiunea aplicata se poate adresa instantei de contencios administrativ, solicitând anularea sau modificarea, dupa caz, a ordinului sau dispo-zitiei de sanctionare. Art.69. – (1) Pentru evidentierea situati-ei disciplinare a functionarului public, Agentia Nationala a Functionarilor Publici va elibera un cazier administrativ, conform bazei de date pe care o administreaza. (2) Cazierul administrativ este un act care cuprinde sanctiunile disciplinare aplicate functionarului public si care nu au fost radiate în conditiile legii. (3) Cazierul administrativ este necesar în urmatoarele cazuri: a) desemnarea unui functionar public ca membru în comisia de concurs pentru recrutarea functionarilor publici; b) desemnarea unui functionar public în calitate de presedinte si membru în comisia de disciplina; c) desemnarea unui functionar public ca membru în comisia paritara; d) ocuparea unei functii publice cores-punzatoare categoriei înaltilor functionari publici sau categoriei functionarilor publici de conduce-re; e) în orice alte situatii prevazute de lege. (4) Cazierul administrativ este eliberat la solicitarea: a) functionarului public interesat; b) conducatorului autoritatii sau instituti-ei publice în care îsi desfasoara activitatea; c) presedintelui comisiei de disciplina; d) altor persoane prevazute de lege. Art.70. – (1) Sanctiunile disciplinare se radiaza de drept, dupa cum urmeaza: a) în termen de 6 luni de la aplicare, sanctiunea disciplinara prevazuta la art. 65 alin. (3) lit. a); b) în termen de un an de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate, sanctiu-nile disciplinare prevazute la art. 65 alin. (3) lit. b)-d); c) în termen de 7 ani de la aplicare, sanctiunea prevazuta la art. 65 alin. (3) lit. e). (2) Radierea sanctiunilor disciplinare pre-vazute la alin. (1) lit. a) si b) se constata prin act administrativ al conducatorului autoritatii sau in-stitutiei publice. Art.71. – (1) Raspunderea contraventio-nala a functionarilor publici se angajeaza în cazul

115

în care acestia au savârsit o contraventie în tim-pul si în legatura cu sarcinile de serviciu. (2) Împotriva procesului-verbal de con-statare a contraventiei si de aplicare a sanctiunii functionarul public se poate adresa cu plângere la judecatoria în a carei circumscriptie îsi are se-diul autoritatea sau institutia publica în care este numit functionarul public sanctionat. Art.72. – Raspunderea civila a functio-narului public se angajeaza: a) pentru pagubele produse cu vinovatie patrimoniului autoritatii sau institutiei publice în care functioneaza; b) pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit; c) pentru daunele platite de autoritatea sau institutia publica, în calitate de comitent, unor terte persoane, în temeiul unei hotarâri ju-decatoresti definitive si irevocabile. Art.73. – (1) Repararea pagubelor aduse autoritatii sau institutiei publice în situatiile prevazu-te la art. 72 lit. a) si b) se dispune prin emiterea de catre conducatorul autoritatii sau institutiei publice a unui ordin sau a unei dispozitii de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, dupa caz, prin asumarea unui angajament de plata, iar în situatia prevazuta la lit. c) a aceluiasi articol, pe baza hotarârii judecatoresti definitive si irevocabile. (2) Împotriva ordinului sau dispozitiei de imputare functionarul public în cauza se poate adresa instantei de contencios administrativ. (3) Dreptul conducatorului autoritatii sau institutiei publice de a emite ordinul sau dispozi-tia de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii pagubei. Art.74. – (1) Raspunderea functionarului public pentru infractiunile savârsite în timpul ser-viciului sau în legatura cu atributiile functiei pu-blice pe care o ocupa se angajeaza potrivit legii penale.

(2) În cazul în care functionarul public este trimis în judecata pentru savârsirea unei infractiuni de natura celor prevazute la art. 50 lit. h), persoana care are competenta legala de nu-mire în functia publica va dispune suspendarea functionarului public din functia publica pe care o detine.

(3) Daca instanta judecatoreasca dispune achitarea sau încetarea procesului penal, sus-pendarea din functia publica înceteaza, iar func-tionarul public respectiv îsi va relua activitatea în functia publica detinuta anterior si îi vor fi achita-te drepturile salariale aferente perioadei de sus-pendare. (4) În situatia în care nu sunt întrunite conditiile pentru angajarea raspunderii penale, iar fapta functionarului public poate fi considerata

abatere disciplinara, va fi sesizata comisia de dis-ciplina competenta.

(5) De la momentul începerii urmaririi penale, în situatia în care functionarul public poa-te influenta cercetarea, persoana care are com-petenta numirii în functia publica are obligatia sa dispuna mutarea temporara a functionarului pu-blic în cadrul altui compartiment sau structuri fara personalitate juridica a autoritatii sau institu-tiei publice.

Capitolul IX Modificarea, suspendarea si încetarea ra-

portului de serviciu

Sectiunea 1 Modificarea raportului de serviciu

Art.75. – (1) Mobilitatea în cadrul corpu-lui functionarilor publici se realizeaza prin modifi-carea raporturilor de serviciu, astfel:

a) pentru eficientizarea activitatii autori-tatilor si institutiilor publice;

b) în interes public; c) în interesul functionarului public, pen-

tru dezvoltarea carierei în functia publica. (2) Modificarea raporturilor de serviciu

ale functionarilor publici de executie si functiona-rilor publici de conducere are loc prin:

a) delegare; b) detasare; c) transfer; d) mutarea în cadrul altui compartiment

sau structuri fara personalitate juridica a autorita-tii sau institutiei publice;

e) exercitarea cu caracter temporar a unei functii publice de conducere.

(3) Daca mobilitatea functionarilor publici de executie si a functionarilor publici de conduce-re se dispune în interes public, în conditiile legii, functionarii publici nu pot refuza aplicarea masu-rilor prevazute la alin. (2) lit. b) si d), cu exceptia cazurilor prevazute la art. 77 alin. (3), sub sanc-tiunea eliberarii din functia publica. În aceste ca-zuri, modificarea raportului de serviciu se dispune de catre persoana care are competenta de numi-re în functia publica, cu avizul sau la solicitarea Agentiei Nationale a Functionarilor Publici. Art.76. – (1) Delegarea se dispune în interesul autoritatii sau institutiei publice în care este încadrat functionarul public, pe o perioada de cel mult 60 de zile calendaristice într-un an. (2) Functionarul public poate refuza de-legarea daca se afla în una dintre urmatoarele situatii: a) graviditate;

116

b) îsi creste singur copilul minor; c) starea sanatatii, dovedita cu certificat medical, face contraindicata delegarea. (3) Delegarea pe o perioada mai mare de 60 de zile calendaristice în cursul unui an calen-daristic se poate dispune numai cu acordul scris al functionarului public. (4) Pe timpul delegarii functionarul public îsi pastreaza functia publica si salariul, iar autori-tatea sau institutia publica care îl deleaga este obligata sa suporte costul integral al transportu-lui, cazarii si al indemnizatiei de delegare. Art.77. – (1) Detasarea se dispune în interesul autoritatii sau institutiei publice în care urmeaza sa îsi desfasoare activitatea functionarul public, pentru o perioada de cel mult 6 luni. În cursul unui an calendaristic un functionar public poate fi detasat mai mult de 6 luni numai cu acordul sau scris. (2) Detasarea se poate dispune daca pregatirea profesionala a functionarului public corespunde atributiilor si responsabilitatilor func-tiei publice, cu respectarea categoriei, clasei si gradului profesional al functionarului public. De-tasarea se poate dispune si pe o functie publica de conducere, cu aplicarea dispozitiilor art. 80 alin. (2), daca functionarul public îndeplineste conditiile de studii si vechime în specialitatea stu-diilor si daca nu exista în cadrul autoritatii sau institutiei publice functionari publici care sa exer-cite cu caracter temporar functia publica. Functi-onarul public poate fi detasat pe o functie publica inferioara, numai cu acordul sau scris. (3) Functionarul public poate refuza de-tasarea daca se afla în una dintre urmatoarele situatii: a) graviditate; b) îsi creste singur copilul minor; c) starea sanatatii, dovedita cu certificat medical, face contraindicata detasarea; d) detasarea se face într-o localitate în care nu i se asigura conditii corespunzatoare de cazare; e) este singurul întretinator de familie; f) motive familiale temeinice justifica re-fuzul de a da curs detasarii. (4) Pe perioada detasarii functionarul public îsi pastreaza functia publica si salariul. Da-ca salariul corespunzator functiei publice pe care este detasat este mai mare, el are dreptul la acest salariu. Pe timpul detasarii în alta localitate autoritatea sau institutia publica beneficiara este obligata sa-i suporte costul integral al transportu-lui, dus si întors, cel putin o data pe luna, al ca-zarii si al indemnizatiei de detasare. Art.78. – (1) Transferul poate avea loc dupa cum urmeaza:

a) în interesul serviciului;

b) la cererea functionarului public. (2) Transferul se poate face într-o functie publica pentru care sunt îndeplinite conditiile specifice prevazute în fisa postului. (3) Transferul în interesul serviciului se poate face numai cu acordul scris al functionaru-lui public transferat. În cazul transferului în inte-resul serviciului în alta localitate, functionarul public transferat are dreptul la o indemnizatie egala cu salariul net calculat la nivelul salariului din luna anterioara celei în care se transfera, la acoperirea tuturor cheltuielilor de transport si la un concediu platit de 5 zile. Plata acestor drepturi se suporta de autoritatea sau institutia publica la care de face transferul, în termen de cel mult 15 zile de la data aprobarii transferului.

(4) Transferul în interesul serviciului se face într-o functie publica de aceeasi categorie, clasa si grad profesional cu functia publica deti-nuta de functionarul public sau într-o functie pu-blica de nivel inferior.

(5) Transferul la cerere se face într-o functie publica de aceeasi categorie, clasa si grad profesional sau într-o functie publica de nivel in-ferior, în urma aprobarii cererii de transfer a functionarului public de catre conducatorul auto-ritatii sau institutiei publice la care se solicita transferul. În acest caz, transferul poate avea loc numai între autoritati sau institutii publice din administratia publica centrala, între autoritati administrative autonome, ori, dupa caz, între au-toritati sau institutii publice din administratia pu-blica locala.

(6) În cazul functionarilor publici de con-ducere transferul se poate realiza pe functii pu-blice de conducere ale caror atributii sunt simila-re cu atributiile functiei publice de pe care se efectueaza transferul, cu respectarea prevederilor alin. (2), (4) si (5).

(7) Autoritatile sau institutiile publice au obligatia de a asigura publicitatea functiilor pu-blice vacante care pot fi ocupate prin transfer la cerere. În situatia în care doi sau mai multi func-tionari publici solicita ocuparea unei functii publi-ce vacante prin transfer la cerere, selectia se face pe baza de interviu. Art.79. – (1) Mutarea în cadrul altui compartiment al autoritatii sau institutiei publice poate fi definitiva sau temporara. (2) Mutarea definitiva în cadrul altui compartiment poate avea loc în urmatoarele si-tuatii:

a) când se dispune de catre conducatorul autoritatii sau institutiei publice în care îsi desfa-soara activitatea functionarul public, pe o functie publica vacanta de aceeasi categorie, clasa si grad profesional sau cu repartizarea postului co-respunzator functiei publice detinute, cu respec-

117

tarea pregatirii profesionale a functionarului pu-blic si a salariului acestuia. În acest caz este ne-cesar acordul scris al functionarului public;

b) la solicitarea justificata a functionaru-lui public, cu aprobarea conducatorului autoritatii sau institutiei publice, pe o functie publica de aceeasi categorie, clasa si grad profesional, cu respectarea pregatirii profesionale a functionaru-lui public;

c) în alte situatii prevazute de dispozitiile legale. (3) Mutarea temporara în cadrul altui compartiment se dispune motivat, în interesul autoritatii sau institutiei publice, de catre condu-catorul autoritatii sau institutiei publice, pe o pe-rioada de maximum 6 luni într-un an, cu respec-tarea pregatirii profesionale si a salariului pe care îl are functionarul public.

(4) Mutarea temporara sau definitiva în cadrul altui compartiment poate fi solicitata de functionarul public în cazul în care starea sanata-tii, dovedita cu certificat medical, nu îi mai permi-te desfasurarea activitatii în acel compartiment. Mutarea se poate face pe o functie publica co-respunzatoare, daca functionarul public în cauza este apt profesional sa îndeplineasca noile atribu-tii care îi revin.

(5) Daca mutarea se dispune în alta loca-litate, functionarul public beneficiaza de drepturi-le prevazute la art. 78 alin. (3).

(6) Functionarul public poate refuza mu-tarea în cadrul altei structuri a autoritatii sau in-stitutiei publice în alta localitate, daca se afla într-una dintre situatiile prevazute la art. 77 alin. (3). Art.80. – (1) Exercitarea cu caracter temporar a unei functii publice de conducere se realizeaza prin promovarea temporara a unui functionar public care îndeplineste conditiile spe-cifice pentru ocuparea acestei functii publice si care nu are în cazierul administrativ sanctiuni disciplinare neradiate în conditiile prezentei legi.

(2) Daca functia publica este vacanta, masura prevazuta la alin. (1) se dispune de catre persoana care are competenta numirii în functia publica, pe o perioada de maximum 6 luni într-un an calendaristic, astfel:

a) cu avizul Agentiei Nationale a Functio-narilor Publici, pentru functiile publice din cadrul autoritatilor si institutiilor publice din administra-tia publica centrala;

b) cu obligatia înstiintarii înainte cu cel putin 10 zile a Agentiei Nationale a Functionarilor Publici, pentru functiile publice din cadrul autori-tatilor si institutiilor publice din administratia pu-blica locala. În situatia în care Agentia Nationala a Functionarilor Publici constata ca nu sunt înde-plinite conditiile legale privind exercitarea cu ca-racter temporar a unei functii publice de condu-

cere dispune neefectuarea masurii sau, dupa caz, încetarea acesteia.

(3) În mod exceptional, perioada preva-zuta la alin. (2) poate fi prelungita cu maximum 3 luni, cu avizul Agentiei Nationale a Functionarilor Publici, daca autoritatea sau institutia publica a organizat concurs de recrutare sau promovare si functia publica nu a fost ocupata, în conditiile legii.

(4) Daca functia publica este temporar vacanta, masura prevazuta la alin. (1) se dispune de catre persoana care are competenta numirii în functia publica, pâna la data încetarii suspendarii din functia publica, a detasarii titularului functiei publice sau, dupa caz, a radierii din cazierul ad-ministrativ al titularului functiei publice a sanctiu-nii disciplinare prevazute la art. 65 alin. (3) lit. d).

(5) Daca salariul corespunzator functiei publice pe care o exercita cu caracter temporar este mai mare, functionarul public are dreptul la acest salariu.

Art. 801. – (1) Înaltii functionari publici sunt supusi mobilitatii în functie si prezinta dis-ponibilitate la numirile în functiile publice preva-zute la art. 11, cu respectarea prevederilor art. 15 alin. (3).

(2) Refuzul neîntemeiat al numirilor pre-vazute la alin. (1) atrage eliberarea din functia publica.

(3) Autoritatile si institutiile publice au obligatia de a asigura decontarea cheltuielilor ocazionate de mobilitate, precum si locuinte de serviciu, în conditiile legii.

Sectiunea a 2-a Suspendarea raportului de serviciu

Art.81. – (1) Raportul de serviciu se suspenda de drept atunci când functionarul pu-blic se afla în una dintre urmatoarele situatii: a) este numit sau ales într-o functie de demnitate publica, pentru perioada respectiva, cu exceptiile prevazute la art. 33; b) este încadrat la cabinetul unui demni-tar; c) este desemnat de catre autoritatea sau institutia publica sa desfasoare activitati în cadrul unor misiuni diplomatice ale României ori în cadrul unor organisme sau institutii internatio-nale, pentru perioada respectiva; d) desfasoara activitate sindicala pentru care este prevazuta suspendarea, în conditiile legii; e) efectueaza stagiul militar, serviciul militar alternativ, este concentrat sau mobilizat; f) este arestat preventiv; g) efectueaza tratament medical în strai-natate, daca functionarul public nu se afla în

118

concediu medical pentru incapacitate temporara de munca, precum si pentru însotirea sotului sau, dupa caz, a sotiei ori a unei rude pâna la gradul I inclusiv, în conditiile legii; h) se afla în concediu pentru incapacitate temporara de munca, pe o perioada mai mare de o luna, în conditiile legii; i) carantina, în conditiile legii; j) concediu de maternitate, în conditiile legii; k) este disparut, iar disparitia a fost con-statata prin hotarâre judecatoreasca irevocabila; l) forta majora;

l1) în cazul în care s-a dispus trimiterea în judecata pentru savârsirea unei infractiuni de natura celor prevazute la art. 50 lit. h);

l2) pe perioada cercetarii administrative, în situatia în care functionarul public care a sa-vârsit o abatere disciplinara poate influenta cer-cetarea administrativa, la propunerea motivata a comisiei de disciplina; m) în alte cazuri expres prevazute de lege.

(2) În termen de 15 zile calendaristice înainte de data încetarii motivului de suspendare de drept, dar nu mai târziu de data luarii la cu-nostinta de motivul încetarii suspendarii de drept, functionarul public este obligat sa informeze în scris persoana care are competenta legala de numire în functia publica despre acest fapt. Nein-formarea persoanei care are competenta legala de numire în functia publica atrage încetarea de drept a raportului de serviciu al functionarului public, cu exceptia cazurilor prevazute la alin. (1) lit. f), h), i), k) si l).

(3) Persoana care are competenta legala de numire în functia publica are obligatia sa asi-gure, în termen de 5 zile de la expirarea terme-nului prevazut la alin. (2), conditiile necesare re-luarii activitatii de catre functionarul public. Art.82. – (1) Raportul de serviciu se suspenda la initiativa functionarului public în ur-matoarele situatii: a) concediu pentru cresterea copilului în vârsta de pâna la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, pâna la împlinirea vârstei de 3 ani, în conditiile legii; b) concediu pentru îngrijirea copilului bolnav în vârsta de pâna la 7 ani sau, în cazul copilului cu handicap pentru afectiunile intercu-rente, pâna la împlinirea vârstei de 18 ani; c) desfasurarea unei activitati în cadrul unor organisme sau institutii internationale, în alte situatii decât cele prevazute la art. 81 alin. (1) lit. c); d) pentru participare la campania electo-rala;

e) pentru participarea la greva, în condi-tiile legii. (2) Raportul de serviciu se poate sus-penda la cererea motivata a functionarului public, pentru un interes personal legitim, în alte cazuri decât cele prevazute la alin. (1) si la art. 81 alin. (1), pe o perioada cuprinsa între o luna si 3 ani.

(3) Cererea de suspendare a raportului de serviciu se face în scris, cu cel putin 15 zile calendaristice înainte de data când se solicita suspendarea, cu exceptia situatiei prevazute la alin. (1) lit. e), când cererea de suspendare se face cu 48 de ore înainte de declansarea grevei.

(4) Suspendarea raportului de serviciu se constata în cazurile prevazute la alin. (1) si la art. 81 alin. (1), precum si în alte cazuri reglementate prin legi speciale, respectiv se aproba în cazul prevazut la alin. (2), prin act administrativ al per-soanei care are competenta numirii în functia publica. (5) Dispozitiile art. 81 alin. (2) se aplica în mod corespunzator si pentru cazurile prevazu-te la alin. (1) si (2). Art.83. – (1) Reluarea activitatii se dis-pune prin act administrativ al persoanei care are competenta legala de numire în functia publica. (2) Actul administrativ prin care se con-stata, respectiv se aproba suspendarea raportului de serviciu, precum si cel prin care se dispune reluarea activitatii de catre functionarul public se comunica Agentiei Nationale a Functionarilor Pu-blici, în termen de 10 zile lucratoare de la data emiterii. (3) Pe perioada suspendarii raportului de serviciu autoritatile si institutiile publice au obli-gatia sa rezerve postul aferent functiei publice. Ocuparea acestuia se face, pe o perioada deter-minata, în conditiile legii. Pe perioada suspenda-rii, raporturile de serviciu ale functionarilor publici nu pot înceta si nu pot fi modificate decât din initiativa sau cu acordul functionarului public în cauza.

(4) Perioada suspendarii raporturilor de serviciu în conditiile art. 81 alin. (1) lit. c) si art. 82 alin. (1) lit. c) se considera vechime în functia publica.

Sectiunea a 3-a Încetarea raportului de serviciu

Art.84. – Încetarea raporturilor de servi-ciu ale functionarilor publici se face prin act ad-ministrativ al persoanei care are competenta le-gala de numire în functia publica si are loc în ur-matoarele conditii:

a) de drept; b) prin acordul partilor, consemnat în

scris;

119

c) prin eliberare din functia publica; d) prin destituire din functia publica; e) prin demisie. Art.841 . – (1) Raportul de serviciu înce-

teaza de drept: a) la data decesului functionarului public; b) la data ramânerii irevocabile a hotarâ-

rii judecatoresti de declarare a mortii functionaru-lui public;

c) daca functionarul public nu mai înde-plineste una dintre conditiile prevazute la art. 50 lit. a), d) si f);

d) la data îndeplinirii cumulative a condi-tiilor de vârsta standard si a stagiului minim de cotizare pentru pensionare sau, dupa caz, la data comunicarii deciziei de pensionare pentru limita de vârsta, pensionare anticipata, pensionare anti-cipata partiala ori invaliditate a functionarului public, potrivit legii;

e) ca urmare a constatarii nulitatii abso-lute a actului administrativ de numire în functia publica, de la data la care nulitatea a fost consta-tata prin hotarâre judecatoreasca definitiva si irevocabila;

f) când functionarul public a fost con-damnat printr-o hotarâre judecatoreasca definiti-va pentru o fapta prevazuta la art. 50 lit. h) sau prin care s-a dispus aplicarea unei sanctiuni pri-vative de libertate, la data ramânerii definitive si irevocabile a hotarârii de condamnare;

g) ca urmare a interzicerii exercitarii pro-fesiei sau functiei, ca masura de siguranta ori ca pedeapsa complementara, de la data ramânerii definitive a hotarârii judecatoresti prin care s-a dispus interdictia;

h) la data expirarii termenului în care a fost ocupata pe perioada determinata functia publica.

(2) Constatarea cazului de încetare de drept a raportului de serviciu se face, în termen de 5 zile lucratoare de la intervenirea lui, prin act administrativ al persoanei care are competenta legala de numire în functia publica. Actul admi-nistrativ prin care s-a constatat încetarea de drept a raporturilor de serviciu se comunica Agentiei Nationale a Functionarilor Publici, în termen de 10 zile lucratoare de la emiterea lui.

Art.842 . – (1) Persoana care are compe-tenta legala de numire în functia publica va dis-pune eliberarea din functia publica prin act admi-nistrativ, care se comunica functionarului public în termen de 5 zile lucratoare de la emitere, în urmatoarele cazuri:

a) autoritatea sau institutia publica si-a încetat activitatea ori a fost mutata într-o alta localitate, iar functionarul public nu este de acord sa o urmeze;

b) autoritatea sau institutia publica îsi re-duce personalul ca urmare a reorganizarii activi-tatii, prin reducerea postului ocupat de functiona-rul public;

c) ca urmare a admiterii cererii de rein-tegrare în functia publica ocupata de catre func-tionarul public a unui functionar public eliberat sau destituit nelegal ori pentru motive neînteme-iate, de la data ramânerii definitive si irevocabile a hotarârii judecatoresti prin care s-a dispus rein-tegrarea;

d) pentru incompetenta profesionala în cazul obtinerii calificativului „nesatisfacator” la evaluarea performantelor profesionale individua-le;

e) functionarul public nu mai îndeplineste conditia prevazuta la art. 50 lit. g);

f) starea sanatatii fizice sau/si psihice a functionarului public, constatata prin decizie a organelor competente de expertiza medicala, nu îi mai permite acestuia sa îsi îndeplineasca atribu-tiile corespunzatoare functiei publice detinute;

g) ca urmare a refuzului neîntemeiat al înaltului functionar public de acceptare a numirii în conditiile art. 801.

(2) Situatiile prevazute la alin. (1) lit. a)-c) si e)-g) reprezinta motive neimputabile functi-onarilor publici.

(3) În cazul eliberarii din functia publica, autoritatea sau institutia publica este obligata sa acorde functionarilor publici un preaviz de 30 de zile calendaristice.

(4) În perioada de preaviz, persoana care are competenta legala de numire în functia publi-ca poate acorda celui în cauza reducerea pro-gramului de lucru, pâna la 4 ore zilnic, fara afec-tarea drepturilor salariale cuvenite.

(5) În cazurile prevazute la alin. (1) lit. b), c) si e), în perioada de preaviz, daca în cadrul autoritatii sau institutiei publice exista functii pu-blice vacante corespunzatoare, aceasta are obli-gatia de a le pune la dispozitia functionarilor pu-blici.

(6) În cazurile prevazute la alin. (1) lit. a)-c) si e), daca nu exista functii publice vacante corespunzatoare în cadrul autoritatii sau instituti-ei publice, autoritatea sau institutia publica are obligatia de a solicita Agentiei Nationale a Functi-onarilor Publici, în perioada de preaviz, lista func-tiilor publice vacante. În cazul în care exista o functie publica vacanta corespunzatoare, identifi-cata în perioada de preaviz, functionarul public va fi transferat în interesul serviciului sau la cere-re.

(7) Functionarul public de conducere are prioritate la ocuparea unei functii publice vacante de nivel inferior.

120

Art.843 . – (1) În caz de reorganizare a autoritatii sau institutiei publice, functionarii pu-blici vor fi numiti în noile functii publice sau, dupa caz, în noile compartimente în urmatoarele ca-zuri:

a) se modifica atributiile aferente unei functii publice mai putin de 50%;

b) sunt reduse atributiile unui comparti-ment;

c) este schimbata denumirea fara modifi-carea în proportie de peste 50% a atributiilor aferente functiei publice;

d) este schimbata structura comparti-mentului.

(2) Aplicarea prevederilor alin. (1) se fa-ce cu respectarea urmatoarelor criterii:

a) categoria, clasa si, dupa caz, gradul profesional al functionarului public;

b) îndeplinirea criteriilor specifice stabilite pentru functia publica;

c) pregatirea profesionala; d) sa fi desfasurat activitati similare. (3) În cazul în care exista mai multi func-

tionari publici, se organizeaza examen de catre autoritatea sau institutia publica.

(4) Reducerea unui post este justificata daca atributiile aferente acestuia se modifica în proportie de peste 50% sau daca sunt modificate conditiile specifice de ocupare a postului respec-tiv, referitoare la studii.

(5) În cazul reorganizarii activitatii prin reducerea posturilor, autoritatea sau institutia publica nu poate înfiinta posturi similare celor desfiintate pentru o perioada de 1 an de la data reorganizarii.

Art.844 . – (1) Destituirea din functia pu-blica se dispune, în conditiile art. 66, prin act administrativ al persoanei care are competenta legala de numire în functia publica, ca sanctiune disciplinara aplicata pentru motive imputabile functionarului public, în urmatoarele cazuri:

a) pentru savârsirea repetata a unor aba-teri disciplinare sau a unei abateri disciplinare care a avut consecinte grave;

b) daca s-a ivit un motiv legal de incom-patibilitate, iar functionarul public nu actioneaza pentru încetarea acestuia într-un termen de 10 zile calendaristice de la data intervenirii cazului de incompatibilitate.

(2) Actul administrativ prevazut la alin. (1) se comunica functionarului public în termen de 5 zile lucratoare de la data emiterii. Comuni-carea actului administrativ trebuie sa se faca an-terior datei destituirii din functia publica. Art.85. – Functionarul public poate sa comunice încetarea raporturilor de serviciu prin demisie, notificata în scris persoanei care are competenta legala de numire în functia publica.

Demisia nu trebuie motivata si produce efecte dupa 30 de zile calendaristice de la înregistrare. Art.86. – (1) La modificarea, la suspen-darea si la încetarea raportului de serviciu functi-onarul public are îndatorirea sa predea lucrarile si bunurile care i-au fost încredintate în vederea exercitarii atributiilor de serviciu.

(2) La încetarea raportului de serviciu functionarul public îsi pastreaza drepturile do-bândite în cadrul carierei, cu exceptia cazului în care raportul de serviciu a încetat din motive im-putabile acestuia.

(3) Functionarii publici beneficiaza de drepturi din bugetul asigurarilor pentru somaj, în cazul în care raporturile de serviciu le-au încetat în conditiile prevazute la:

a) art. 841 alin. (1) lit. c), cu exceptia ca-zului în care functionarul public nu mai îndepli-neste conditia prevazuta la art. 50 lit. a);

b) art. 841 alin. (1) lit. e) si h); c) art. 842 alin. (1).

Art 87. – (1) Redistribuirea functionarilor publici se face de catre Agentia Nationala a Func-tionarilor Publici, astfel: a) în cadrul autoritatilor sau institutiilor publice din aceeasi localitate sau dintr-o localitate aflata la o distanta de pâna la 50 km. de localita-tea de domiciliu; b) în cadrul autoritatilor sau institutiilor publice din alt judet sau aflate la o distanta mai mare de 50 km. de localitatea de domiciliu, la cererea functionarului public.

(2) Redistribuirea functionarilor publici se face într-o functie publica de aceeasi categorie, clasa si grad profesional cu functia publica deti-nuta de functionarul public. (3) Redistribuirea se poate face si într-o functie publica inferioara vacanta, cu acordul scris al functionarului public.

(31) Redistribuirea într-o functie publica de conducere se face cu respectarea alin. (2) sau, dupa caz, alin. (3) numai daca functionarul public a îndeplinit atributii similare cu atributiile functiei publice de pe care se efectueaza redistri-buirea. (4) Agentia Nationala a Functionarilor Publici va asigura redistribuirea pe functii publice temporar vacante, ca urmare a suspendarii titula-rului pe o perioada de cel putin o luna, a functio-narilor publici din corpul de rezerva care îndepli-nesc conditiile specifice pentru ocuparea functiei publice respective. În cazul în care exista mai multi functionari publici care îndeplinesc conditiile specifice pentru ocuparea functiei publice respec-tive, Agentia Nationala a Functionarilor Publici organizeaza, în colaborare cu autoritatea sau in-stitutia publica în cadrul careia se afla functia publica vacanta, o testare profesionala pentru

121

selectarea functionarului public care urmeaza sa fie redistribuit. (5) Redistribuirea functionarilor publici din corpul de rezerva se dispune prin ordin al presedintelui Agentiei Nationale a Functionarilor Publici. (6) Conducatorii autoritatilor si institutii-lor publice au obligatia de a numi functionarii publici redistribuiti cu caracter permanent sau temporar. (7) În cazul în care conducatorii autorita-tilor si institutiilor publice refuza încadrarea func-tionarilor publici în conditiile alin. (6), functionarul public se poate adresa instantei de contencios administrativ competente. Art.88. – (1) Corpul de rezerva este format din functionarii publici care au fost elibe-rati din functia publica în conditiile art. 842 alin. (1) lit. a)-c), e) si g) si este gestionat de Agentia Nationala a Functionarilor Publici. (2) Functionarii publici parasesc corpul de rezerva si pierd calitatea de functionar public în urmatoarele situatii: a) dupa împlinirea termenului de 2 ani de la data trecerii în corpul de rezerva; b) în cazul în care Agentia Nationala a Functionarilor Publici îl redistribuie într-o functie publica vacanta corespunzatoare studiilor absolvi-te si pregatirii profesionale, iar functionarul public o refuza; c) angajarea în baza unui contract de munca pe o perioada mai mare de 12 luni; d) la cererea functionarului public. Art.89. – (1) În cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care functionarul public le considera netemeinice sau nelegale, acesta poate cere instantei de contencios admi-nistrativ anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în conditiile si termenele prevazute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificarile ulterioare, precum si plata de catre autoritatea sau institutia publica emitenta a actului administrativ a unei despagu-biri egale cu salariile indexate, majorate si recal-culate, si cu celelalte drepturi de care ar fi bene-ficiat functionarul public. (2) La solicitarea functionarului public, instanta care a constatat nulitatea actului admi-nistrativ va dispune reintegrarea acestuia în func-tia publica detinuta.

Capitolul X Dispozitii finale si tranzitorii

Art.90. – Functiile publice se stabilesc pentru fiecare autoritate si institutie publica, în parte, de conducatorul acesteia ori prin hotarâre

a consiliului judetean sau, dupa caz, a consiliului local, pe baza activitatilor prevazute la art. 2 alin. (1) si (3) si cu avizul Agentiei Nationale a Functi-onarilor Publici. Art.91. – În unitatile administrativ-teritoriale în care persoanele apartinând unei mi-noritati nationale detin o pondere de peste 20% unii functionari publici din serviciile care au con-tacte direct cu cetatenii vor cunoaste si limba minoritatii nationale respective.

Art.911 . – Cauzele care au ca obiect ra-portul de serviciu al functionarului public sunt de competenta instantelor de contencios administra-tiv, cu exceptia situatiilor pentru care este stabili-ta expres prin lege competenta altor instante.

Art.912 . – Autoritatile si institutiile publi-ce prevazute la art. 5 alin. (1) au obligatia de a armoniza statutele speciale cu prevederile pre-zentei legi, cu consultarea si avizul Agentiei Nati-onale a Functionarilor Publici.

Art.913 . – (1) Autoritatile si institutiile publice care au prevazute în statele de functii posturi de natura contractuala, care presupun exercitarea unor atributii dintre cele prevazute la art. 2 alin. (3), au obligatia de a stabili functii publice în conditiile art. 90.

(2) Functiile publice vacante, functiile publice de conducere, precum si functiile publice corespunzatoare categoriei înaltilor functionari publici stabilite potrivit alin. (1) se ocupa în con-ditiile prezentei legi.

(3) Persoanele încadrate cu contract in-dividual de munca pe perioada nedeterminata în posturi de natura contractuala care au fost stabi-lite si avizate ca functii publice vor fi numite în functii publice de executie daca îndeplinesc con-ditiile prevazute la art. 50 si conditiile de vechime în specialitatea studiilor corespunzatoare clasei si gradului profesional al functiei publice.

(4) Drepturile salariale ale persoanelor care ocupa functii publice în conditiile alin. (3) se stabilesc potrivit salarizarii functiilor publice în care au fost numiti.

Art.914 . – (1) Numarul total al functiilor publice de conducere din cadrul fiecarei autoritati sau institutii publice, cu exceptia functiilor publice de secretar al unitatii administrativ teritoriale si sef al oficiului prefectural, este de maximum 12% din numarul total al functiilor publice.

(2) Prin exceptie, în cadrul aparatului propriu al ministerelor, al celorlalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale si al institutiilor publice subordonate acestora, pon-derea functiilor publice de conducere se poate stabili, pe baza justificarii autoritatii sau institutiei publice, la maximum 15% din numarul total al functiilor publice.

122

(3) Se excepteaza de la prevederile alin. (2) al art. XVI din Legea nr. 161/2003 privind unele masuri pentru asigurarea transparentei în exercitarea demnitatilor publice, a functiilor pu-blice si în mediul de afaceri, prevenirea si sancti-onarea coruptiei, cu modificarile si completarile ulterioare, aparatul propriu al ministerelor, al ce-lorlalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale si al institutiilor publice subordo-nate acestora.

Art.915 . – Programele organizate pentru obtinerea statutului de manager public potrivit art. 601 alin. (1) lit. a) sunt programele prevazute de Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 56/2004 privind crearea statutului special al func-tionarului public denumit manager public, apro-bata cu modificari si completari prin Legea nr. 452/2004, cu modificarile si completarile ulterioa-re, precum si de Legea nr.157/2004 privind insti-tuirea bursei speciale „Guvernul României” pen-tru formarea managerilor din sectorul public, cu modificarile ulterioare.

Art.916 . – Dispozitiile prezentei legi se aplica, în mod corespunzator, si autoritatilor ad-ministrative autonome.

Art.917 . – Prin exceptie de la prevederile art. 17 alin. (1) comisia de recrutare se constituie în termen de 60 de zile de la data intrarii în vi-goare a prezentei legi, astfel:

a) un membru numit pe o perioada de 1 an si jumatate;

b) un membru numit pe o perioada de 3 ani;

c) un membru numit pe o perioada de 4 ani si jumatate;

d) un membru numit pe o perioada de 6 ani;

e) un membru numit pe o perioada de 7 ani si jumatate;

f) un membru numit pe o perioada de 9 ani;

g) un membru numit pe o perioada de 10 ani si jumatate. Art.92. – Cauzele având ca obiect litigii de munca în care una dintre parti are calitatea de functionar public, aflate pe rolul instantelor jude-catoresti la data intrarii în vigoare a prezentului statut, vor continua sa se judece potrivit legii aplicabile în momentul sesizarii instantei. Art.93. – Dispozitiile prezentei legi se completeaza cu prevederile legislatiei muncii, precum si cu reglementarile de drept comun civi-le, administrative sau penale, dupa caz, în masu-ra în care nu contravin legislatiei specifice functiei publice. Art.94. – La data intrarii în vigoare a prezentei legi orice dispozitii contrare se abroga.

În continuare, vom reda art. II – XIV din Legea nr. 251/2006, privind modificarea si completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul functionarilor publici, republicata, cu modificarile ulterioare, care nu au fost încorporate în textul actualizat.

Art. II. – Anexa la Legea nr. 188/1999 privind Statutul functionarilor publici, republicata, cu modificarile ulterioare se înlocuieste cu anexa care face parte integranta din prezenta lege.

Art. III. – Legea nr.188/1999 privind Statutul functionarilor publici, republicata în Mo-nitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 22 martie 2004, cu modificarile ulterioare, pre-cum si cu modificarile si completarile aduse prin prezenta lege, se va republica în Monitorul Oficial al României, Partea I, dându-se textelor o noua numerotare.

Art. IV. – (1) Prin exceptie de la dispozi-tiile prezentei legi, în cursul anului 2006, pot par-ticipa la concursul organizat pentru intrarea în categoria înaltilor functionari publici persoanele care îndeplinesc conditiile prevazute la art. 15 alin.(2) lit. a) – c) din Legea nr.188/1999 privind Statutul functionarilor publici, republicata, cu modificarile ulterioare, precum si cu modificarile si completarile aduse prin prezenta lege.

(2) Pâna la adoptarea hotarârii Guvernu-lui prevazuta la art. 17 alin. (3) din Legea nr.188/1999, republicata, cu modificarile ulterioa-re, precum si cu modificarile si completarile adu-se prin prezenta lege, concursul organizat pentru intrarea în categoria înaltilor functionari publici este gestionat de comisia de recrutare a înaltilor functionari publici numita prin Decizia Primului-ministru nr. 38/2006 privind numirea Comisiei de concurs si a Comisiei de solutionare a contestatii-lor pentru recrutarea înaltilor functionari publici, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 7 aprilie 2006.

(3) Prin exceptie de la dispozitiile prezen-tei legi, pot ocupa o functie publica din categoria înaltilor functionari publici, persoanele care au promovat examenul de atestare, precum si per-soanele care au intrat în categoria înaltilor functi-onari publici în conditiile alin. (1).

(4) Functionarii publici care ocupa o functie publica din categoria înaltilor functionari publici în conditiile alin. (3) si functionarii publici care ocupa o functie publica corespunzatoare categoriei înaltilor functionari publici care la data intrarii în vigoare a prezentei legi nu îndeplinesc conditia prevazuta la art. 15 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 188/1999, republicata, cu modificarile ulterioare, precum si cu modificarile si completa-rile aduse prin prezenta lege, au obligatia de a îndeplini aceasta conditie în termen de 2 ani de la

123

data intrarii în vigoare a prezentei legi, sub sanc-tiunea eliberarii din functia publica.

(5) Conditia prevazuta la art. 511 alin. (7) din Legea nr.188/1999, republicata, cu modifica-rile ulterioare, precum si cu modificarile si com-pletarile aduse prin prezenta lege nu este obliga-torie, pentru recrutarea functionarilor publici de conducere, în cazul exercitarii cu caracter tempo-rar a unei functii publice de conducere, precum si pentru functionarii publici care ocupa o functie publica de conducere, pe o perioada de 4 ani de la data intrarii în vigoare a prezentei legi.

(6) Functionarii publici prevazuti la alin. (5) sunt obligati sa îndeplineasca conditia preva-zuta la art. 511 alin. (7) din Legea nr. 188/1999, republicata, cu modificarile ulterioare, precum si cu modificarile si completarile aduse prin prezen-ta lege în termenul prevazut, sub sanctiunea eli-berarii din functia publica.

Art. V. – (1) Secretarii de comune care, la data intrarii în vigoare a prezentei legi, nu au studii superioare juridice sau administrative îsi pot pastra functia publica, cu obligatia ca în ter-men de 3 ani sa absolve o forma de învatamânt superior de lunga durata în specialitate juridica sau administratie publica, sub sanctiunea elibera-rii din functie.

(2) În cazul în care, la concursurile orga-nizate pentru ocuparea functiei publice de secre-tar al comunei, nu se prezinta persoane care în-deplinesc conditiile de studii prevazute la alin. (1) si/sau conditiile de vechime în specialitatea stu-diilor juridice sau administrative, pot candida si persoane care nu îndeplinesc aceste conditii. În aceasta situatie, ocuparea functiei publice de se-cretar se face pe perioada determinata, cu obli-gatia organizarii anuale a concursului pentru ocuparea acesteia.

Art. VI. – Conditia prevazuta la art. 511 alin. (7) din Legea nr. 188/1999, republicata, cu modificarile ulterioare, precum si cu modificarile si completarile aduse prin prezenta lege se consi-dera îndeplinita pentru functionarii publici care au absolvit, pâna la data intrarii în vigoare a prezen-tei legi, programe de formare si perfectionare în administratia publica, organizate de Institutul National de Administratie, centrele regionale de formare continua pentru administratia publica locala, precum si de alte institutii specializate, din tara sau din strainatate, cu durata de minimum un an, sau care, la data intrarii în vigoare a pre-zentei legi, urmeaza una dintre formele de înva-tamânt mentionate, cu conditia absolvirii acestor studii în termenul prevazut.

Art. VII. – (1) În termen de 6 luni de la data intrarii în vigoare a prezentei legi, la propu-nerea Agentiei Nationale a Functionarilor Publici, prin hotarâre a Guvernului, se aproba:

a) normele privind organizarea si dezvol-tarea carierei functionarilor publici;

b) normele privind organizarea si functi-onarea comisiilor de disciplina;

c) normele privind organizarea si functio-narea comisiilor paritare si încheierea acordurilor colective;

d) normele privind mobilitatea înaltilor functionari publici.

(2) În termen de 10 luni de la data intra-rii în vigoare a prezentei legi, la propunerea Agentiei Nationale a Functionarilor Publici, prin hotarâre a Guvernului, se aproba:

a) norme privind formarea profesionala a functionarilor publici;

b) regulamentul de organizare si desfa-surare a programelor de formare specializata prevazute de prezenta lege.

(3) Pâna la adoptarea hotarârilor Guver-nului prevazute la alin. (1) lit. a)-c) se aplica în mod corespunzator dispozitiile Hotarârii Guvernu-lui nr. 1.209/2003 privind organizarea si dezvol-tarea carierei functionarilor publici, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 29 octombrie 2003, cu modificarile ulterioare si ale Hotarârii Guvernului nr. 1.210/2003 privind organizarea si functionarea comisiilor de discipli-na si a comisiilor paritare din cadrul autoritatilor si institutiilor publice, publicata în Monitorul Ofici-al al României, Partea I, nr. 757 din 29 octombrie 2003.

Art. VIII. – Procedura de organizare si desfasurare a concursurilor, procedura de numire a functionarilor publici si procedura disciplinara aflate în derulare la data intrarii în vigoare a pre-zentei legi se finalizeaza conform dispozitiilor în vigoare la data initierii acestor proceduri.

Art. IX. – Calificativele „exceptional” si „foarte bun” obtinute de functionarii publici la evaluarea performantelor profesionale individuale pâna la data intrarii în vigoare a prezentei legi se asimileaza cu calificativul „foarte bine”, iar califi-cativul „bun” se echivaleaza cu calificativul „bi-ne”.

Art. X. – Prevederile art. 493 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul functionarilor pu-blici, republicata, cu modificarile ulterioare, pre-cum si cu modificarile si completarile aduse prin prezenta lege, nu se aplica pentru cheltuielile deja angajate la data intrarii în vigoare a prezen-tei legi.

Art. XI. – Conditiile de vechime prevazu-te la art. 57 din Legea nr. 188/1999 privind Sta-tutul functionarilor publici, republicata, cu modifi-carile ulterioare, precum si cu modificarile si completarile aduse prin prezenta lege, nu se apli-ca în cazul functionarilor publici care au îndeplinit

124

conditiile prevazute de lege la data numirii în functia publica.

Art. XII. – (1) În anul 2006, promova-rea într-o functie publica superioara vacanta se face prin concurs sau examen.

(2) Pentru a participa la concursul pentru promovarea într-o functie publica de executie din gradul profesional principal, functionarii publici trebuie sa îndeplineasca urmatoarele conditii mi-nime:

a) sa aiba o vechime minima de 2 ani în functiile publice de executie din gradul profesio-nal asistent, în clasa corespunzatoare studiilor absolvite;

b) sa fi obtinut, la evaluarea performan-telor profesionale individuale din ultimii 2 ani, cel putin calificativul „foarte bun”;

c) sa îndeplineasca cerintele specifice prevazute în fisa postului.

(3) Pentru a participa la concursul pentru promovarea într-o functie publica de executie din gradul profesional superior, functionarii publici trebuie sa îndeplineasca urmatoarele conditii mi-nime:

a) sa aiba o vechime minima de 2 ani în functiile publice de executie din gradul profesio-nal principal sau 4 ani în functiile publice de exe-cutie din gradul profesional asistent, în clasa co-respunzatoare studiilor absolvite;

b) sa fi obtinut, la evaluarea performan-telor profesionale individuale din ultimii 2 ani, cel putin calificativul „foarte bun”;

c) sa îndeplineasca cerintele specifice prevazute în fisa postului.

Art. XIII. – Prezenta lege intra în vigoa-re la 15 zile de la data publicarii în Monitorul Ofi-cial al României, Partea I, cu exceptia prevederi-lor art. 29, art. 56, art. 57, art. 581, art. 601 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999, republicata, cu modificarile ulterioare, precum si cu modificarile si completarile aduse prin prezenta lege, care intra în vigoare la 1 ianuarie 2007.

Art. XIV. – La data intrarii în vigoare a prezentei legi dispozitiile art. XV alin. (2) si (3), art. XVI alin. (4)-(6), precum si ale art. XX din Legea nr. 161/2003 privind unele masuri pentru asigurarea transparentei în exercitarea demnitati-lor publice, a functiilor publice si în mediul de afaceri, prevenirea si sanctionarea coruptiei, pu-blicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, cu modificarile si completarile ulterioare, precum si orice alte dis-pozitii contrare se abroga.

ANEXA L I S T A

cuprinzând functiile publice

I. Functii publice generale A. Functii publice corespunzatoare catego-riei înaltilor functionari publici 1. secretar general al Guvernului; 2. secretar general adjunct al Guvernului; 3. secretar general din ministere si alte organe de specialitate ale administratiei publice centrale; 4. secretar general adjunct din ministere si alte organe de specialitate ale administratiei publice centrale; 5. prefect; 6. subprefect; 7. inspector guvernamental. B. Functii publice de conducere 1. director general din cadrul autoritatilor admi-nistrative autonome, al ministerelor si al celorlal-te organe de specialitate ale administratiei publi-ce centrale; 2. director general adjunct din cadrul autoritatilor administrative autonome, din aparatul ministere-lor si al celorlalte organe de specialitate ale ad-ministratiei publice centrale; 3. secretar al judetului si al municipiului Bucu-resti; 4. director din cadrul autoritatilor administrative autonome, din aparatul ministerelor si al celorlal-te organe de specialitate ale administratiei publi-ce centrale, director executiv în cadrul serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor si ale altor organe de specialitate ale administratiei publice centrale, precum si în cadrul autoritatilor admi-nistratiei publice locale si a institutiilor publice subordonate acestora; 5. director adjunct din cadrul autoritatilor admi-nistrative autonome, din aparatul ministerelor si al celorlalte organe de specialitate ale administra-tiei publice centrale, director executiv adjunct în cadrul serviciilor publice deconcentrate ale minis-terelor si ale altor organe de specialitate ale ad-ministratiei publice centrale, precum si în cadrul autoritatilor administratiei publice locale si a insti-tutiilor publice subordonate acestora; 6. secretar al municipiului, al sectorului municipi-ului Bucuresti, al orasului si comunei; 7. sef serviciu; 8. sef birou. C. Functii publice de executie 1. consilier, consilier juridic, auditor, expert, in-spector; 2. referent de specialitate; 3. referent. NOTA:

125

1. Functii publice generale, altele decât cele pre-vazute la pct. I, se stabilesc cu avizul Agentiei Nationale a Functionarilor Publici. 2. Functiile publice prevazute la lit. B, pct. 1 si 2 se pot stabili si în cadrul autoritatilor si institutii-lor publice din administratia publica locala care au un numar de minim 150 de posturi. 3. Functiile publice de conducere prevazute la lit. B pct. 7 si 8, precum si functiile publice de exe-cutie prevazute la lit. C pot fi functii publice de stat, teritoriale sau locale. II. Functii publice specifice A. Functii publice de conducere 1. arhitect-sef. B. Functii publice de executie

1. inspector de concurenta; 2. inspector vamal; 3. inspector de munca; 4. controlor delegat; 5. expert în tehnologia informatiilor si a teleco-municatiilor; 6. comisar. C. Alte functii publice specifice 1. manager public. NOTA: Functii publice specifice, altele decât cele preva-zute la pct. II, se pot stabili de autoritatile si in-stitutiile publice, cu avizul Agentiei Nationale a Functionarilor Publici.