SUMAR

ISSN 1220-5710

REVISTA DE ISTORIEREVISTA DE ISTORIEREVISTA DE ISTORIEREVISTA DE ISTORIEREVISTA DE ISTORIEM I L I T A R ~M I L I T A R ~M I L I T A R ~M I L I T A R ~M I L I T A R ~

Publicaţia este editată deMinisterul Apărării Naţionale, prinInstitutul pentru Studii Politicede Apărare şi Istorie Militară,membru al Consorţiului Acade-miilor de Apărare şi Institutelorpentru Studii de Securitate dincadrul Parteneriatului pentruPace, coordonator naţional alProiectului de Istorie Paralelă:NATO – Tratatul de la Varşovia

COLEGIUL DE REDAC}IECOLEGIUL DE REDAC}IECOLEGIUL DE REDAC}IECOLEGIUL DE REDAC}IECOLEGIUL DE REDAC}IE

• General-maior (r) dr. MIHAILE. IONESCU, directorul Institu-tului pentru Studii Politice deApărare şi Istorie Militară• Academician DINU C.GIURESCU, Academia Română•Dr. JAN HOFFENAAR,Preşedintele Comisiei Olandezede Istorie Militară• Prof. univ. dr. DENNIS DELE-TANT, London University• Colonel (r) dr. PETRE OTU,directorul ştiinţific al Institutuluipentru Studii Politice de Apărareşi Istorie Militară• Prof. univ. dr. MIHAIRETEGAN, UniversitateaBucureşti• IULIAN FOTA, consilierprezidenţial• Dr. SERGIU IOSIPESCU, cc.şt., Institutul pentru StudiiPolitice de Apărare şi IstorieMilitară• Prof. univ. dr. ALESANDRUDUŢU, Universitatea „SpiruHaret”• Prof. univ. dr. MARIA GEOR-GESCU, Universitatea Piteşti• Comandor (r) GHEORGHEVARTIC

• Lumea medievală–Un caz de hiclenie în vremea lui Vlad Călugărul voievod (1487, 1482-1495)

– RADU OPREA ............................................................................................ 1

• Lumea modernă– Politica lui Oliver Cromwell faţă de Europa. Teologie şi geopolitică

– SILVIU PETRE ........................................................................................ 8

• Istoria Războiului Rece– 1968. Invazia din Cehoslovacia. Percepţii româneşti şi străine

– CERASELA MOLDOVEANU...................................................................... 16

• Istorie recentă– După Războiul Rece: alegerea timpurie a politicii de securitate.Cazul României – General-maior (r) dr. MIHAIL E. IONESCU ....................... 24

• Istoria construcţiei europene-- Trăsăturile procesului decizional al Uniunii Europene în domeniulgestionării crizelor – DRAGOŞ ILINCA ........................................................... 30

• Militari români în misiuni internaţionale– Conflict şi post-conflict în R.D. Congo. Prezenţa militară românească(2000-2010) – Locotenent-colonel dr. VALERICĂ CRUCERU ......................... 38– Prima misiune de recunoaştere în Angola a Armatei Române

– Colonel (r) CONSTANTIN MOISA ............................................................ 47

• Din istoria serviciilor secrete– Serviciul Român de Informaţii, serviciu de intelligence competitiv înapărarea intereselor de securitate ale României – Dr. TIBERIU TĂNASE ...... 59

• Memorialistică militarăModernizarea avionului MiG-21. Amintirile unui inginer de aviaţie– Prof. ing. dr. ITZHAC GUTTMAN BEN-ZVI, Israel ...................................... 63

•Medalistică militară– Statul Major General – 150 de ani. Două evenimente numismatice inedite

– General de brigadă ION CERĂCEANU ..................................................... 69

• Viaţa ştiinţifică– „Când nu se hotărâse soarta războiului”

– General-maior (r) dr. MIHAIL E. IONESCU ............................................. 73– Întâlnire cu o delegaţie de istorici militari din Federaţia Rusă

– SERGIU IOSIPESCU .................................................................................. 77

• Aniversare– 25 de ani de la apariţia „Revistei de Istorie Militară”

– Comandor (r) GHEORGHE VARTIC .......................................................... 80

• Mărturii documentare – MIRCEA FLORIN PRISTAVU ........................... 98

• Revista a fost inclusă în baza de date a Consiliului Naţional al CercetăriiŞtiinţifice în Învăţământul Superior, fiind evaluată la categoria „B”.• Abonamentele se fac prin unităţile militare, pentru cititorii din armată(6 lei x 6 = 36 lei/an), precum şi prin oficiile poştale şi factorii poştali7,5 lei x 6 = 45 lei/an). Sumele se depun în contul nr.RO46TREZ7015005XXX000147 deschis la Trezoreria Statului, sector 1, Bucureştipentru U.M.02526 Bucureşti, cod fiscal: 4221098.• Poziţia revistei în lista-catalog a publicaţiilor este la numărul 5017

ISSN 1220-5710

1 Revista de istorie militară

Lumea medieval`Lumea medieval`Lumea medieval`Lumea medieval`Lumea medieval`

UN CAZ DE HICLENIE ÎN VREMEA LUI VLAD CĂLUGĂRUL VOIEVOD

(1481, 1482–1495)

A b s t r a c t

If we are taking into consideration, on the one hand, the territorial proximity where were situatedthe dwellings ruled by the boyars involved in the act of felony discussed in this work – the villagesGoleşti and Topoloveni respectively, situated in the south-eastern part of Muscel county, near Bădeşti,in the southern area of Dâmboviţa county and not so far from Bucşani in the north-western part ofVlaşca county (today Giurgiu) -, and on the other side, if we consider also other chronologic landmarks,we could conclude that the political movement arranged by the former Minister of Interior Vlad ofBădeşti (great boyar of Basarab the Young Ţepeluş), that came with the army over the mountain,from Transylvania, but having also allies among the Muntenian small boyars (among them being theboyars from Bucşani, Goleşti and Topoloveni), the movement that had as object to do away VladCălugărul, it shall have happened, probably, after July 13, 1482 – the date when disappears from thePrincely Council the sword bearer Cega, forerunner of Bucşani – and until 1487, the year when somehistorians consider that the rule of Vlad Călugărul gained a great stability, by gathering in the Councilof high of high officials the strong Craioveşti boyars: Barbu, Pârvu and Danciu.

Keywords: Walachia, Vlad the Monk, Vlad of Bădeşti,Muscel county, Dâmboviţa county

Despre Vlad Călugărul s-a spus, pe bunădreptate, că este domnul din veacul al XV-lea întimpul căruia s-au consemnat documentar cele maimulte confiscări de sate şi moşii pentru hiclenie1.Din lipsă de izvoare, despre unele din aceste faptenu putem face precizări asupra timpului şiîmprejurărilor în care s-au petrecut. Despre alteleînsă, anumite elemente prezente în textul docu-mentelor – ce ţin mai ales de identificareapersonajelor implicate, de relaţiile existente întreele, ca şi de situarea lor în contextul unorevenimente sau în locurile unde îşi aveau vechilestăpâniri – ne pot conduce la stabilirea unorconexiuni cu alte fapte şi împrejurări ce pot aveamăcar valoare de ipoteze.

Amintirea acestor lupte pentru putere, petrecu-te odinioară, îşi află adesea ecoul în cuprinsul unoracte mai târzii, cu efect reparatoriu, emise de domnîn favoarea uneia sau alteia din grupările boiereştiimplicate, în funcţie de influenţa şi apropiereaacestora de centrele de putere. De pildă, printr-unhrisov dat de voievodul Radu de la Afumaţi, la 18mai 15262, li se întăreşte unor boieri din Bucşani(veche aşezare din fostul judeţ Vlaşca, azi în judeţulGiurgiu), satul lor de baştină, Mogoşeştii, situatprobabil pe cursul inferior al râului Argeşel dinMuscel, sat ce fusese cotropit de boierul Staicologofăt în zilele domnului Vlad Călugărul, bunicullui Radu de la Afumaţi.

RADU OPREADirecţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Argeş

2 Revista de istorie militară

În textul documentului se precizează că Staicologofăt luase satul Mogoşeştii, „cu puterea şi cusila”3, de la înaintaşii boierilor din Bucşani, cărorale dăduse în schimb a treia parte din Ruşii de laVedea, după care donase satul cotropit mănăstirilorCotmeana şi Tutana. Dar boierii nedreptăţiţi nurenunţă la ocina lor strămoşească şi ridică pâră înfaţa lui Vlad cel Tânăr voievod (1510–1512),cerându-şi satul de baştină înapoi şi obţinându-l,după ce probaseră cu martori vechiul lor drept destăpânire în faţa domnului.

Însă nici călugării din cele două mănăstiri nuse lasă cu una cu două şi revendică moşia în cauzăde la piosul voievod Neagoe Basarab (1512-1521),în timpul căruia boierii din Bucşani pierd atât ocinade moştenire (satul Mogoşeştii), cât şi cea de-a treiaparte din Ruşi – ce aparţinuse lui Staico logofăt –parte cotropită acum de jupaniţa Hrusana, „pentrucă era tare şi puternică”4.

Epilogul acestor succesive cotropiri şi proceseîl constituie rezoluţia dată de Radu de la Afumaţi înpricina judecată cu părţile amintite, încheiere încare voievodul adoptă hotărârea emisă cu ani înurmă de unchiul său, Vlad cel Tânăr (Vlăduţ),restituind adică boierilor cotropiţi de Staico logofăt– între care se afla şi Dragomir, cumnatul său –satul Mogoşeştii, „pentru că le este lor veche şidreaptă ocină şi dedină”5, călugării urmând să-şirecupereze vechea stăpânire a lui Staico, adică ceade-a treia parte din Ruşii de la Vedea.

Din cele înfăţişate până acum în textul docu-mentului citat, act ce rezumă de fapt evenimentepetrecute de-a lungul a peste 40 de ani, ar rezultacă ocina din hotarul Ruşilor ar fi fost o stăpânirestrămoşească a marelui dregător Staico logofăt,concluzie ce nu pare a fi confirmată de analizacelorlalte izvoare, aşa cum vom vedea.

Dar pentru a face mai explicit textul, destul deîncâlcit, al hrisovului din 18 mai 1526, trebuie săfacem câteva precizări în legătură cu identitateapersonajelor amintite nominal, precum şi relaţiilede rudenie şi de putere existente între acestea.Pentru început, ar fi de menţionat că acela carecotropeşte satul Mogoşeştii de la boierii din Bucşaninu era altul decât ginerele lui Vlad Călugărulvoievod şi întâiul său sfetnic, cunoscut sub numelede Staico din Bucov, zis din Ruşi, din Măgureni şidin Băjeşti, soţul domniţei Caplea, mare logofăt înperioada 27 ianuarie 1483 – 26 martie 15056. El îşi

îngăduise acest gest de putere în dauna boieriloramintiţi, probabil ca o măsură de compensarepentru un anterior prejudiciu adus de aceştiasocrului său, voievodul, prejudiciu ce ar fi însemnatimplicarea lor în evenimente politice foarte grave,menite a afecta stabilitatea puterii centrale în stat.

Jupaniţa Hrusana, personajul despre caredocumentul menţionează că „a luat partea din Ruşia lui Staico logofăt”, în vremea lui Neagoe Basarab,era de fapt fiica marelui pârcălab al cetăţii Poienari,Gherghina din Nucet (Dâmboviţa) – cumnat al luiVlad Călugărul voievod, ctitorul mănăstirii cuacelaşi nume (Nucet), unchiul domnului Radu celMare –, jupâneasă intrată, prin căsătorie, înputernicul neam al boierilor Craioveşti şi poreclităGogoşoaia, după soţul său Danciu–GogoaşeCraiovescu mare vornic7. Ea luase „în silă” ocinadin Ruşi, profitând de poziţia sa socială de atunci,adică de dubla calitate de fiică a lui Gherghina marepârcălab, cel ce primise ca danie şi după aceea şicumpărase cele mai multe sate confiscate de domndin averea boierilor vicleni, dar şi în calitatea sa demătuşă, prin alianţă, a voievodului Neagoe Basarab,domnul aflat în scaun la acea vreme.

În privinţa boierilor din Bucşani, beneficiariihrisovului de întărire emis de Radu de la Afumaţi,ei reprezentau neamul din care descindea doamnaVoica, soţia voievodului, sora acelui Dragomir, fiullui Vlaicul al lui Albul de la sfârşitul secolului al XV-lea(vezi spiţa din Anexa 2).

Revenind însă la soluţionarea problemeianterioare, referitoare la existenţa unei moşii debaştină a lui Staico logofăt în hotarul Ruşilor deVede, răspunsul la această întrebare este cuprinsîn hrisovul din iulie 1536, prin care RaduPaisie întăreşte unor urmaşi ai boierilor din Şuici şiCepari, de pe valea Topologului argeşean, satulCăzăneştii de la Ocna, aflat în vechea podgorie delângă Râmnicu Vâlcea.

Satul în cauză fusese cumpărat de Albul vistierde la Staico mare logofăt – în vremea lui VladCălugărul voievod – în urma unei duble tranzacţiice se efectuase între boierii menţionaţi. Adică, pede o parte, Albu îi dăduse în schimb lui Staico atreia parte din Ruşi – ocină ce iniţial „a fost a luiVlad vornicul”, aşa cum precizează actul citat – şipe care, deşi o dobândise cu dreaptă slujbă de ladomn, o mai şi cumpărase de la acesta din urmă cu5 000 de aspri, iar pe de altă parte, în schimbul

3 Revista de istorie militară

4 Revista de istorie militară

5 Revista de istorie militară

• 23 august 1944,• 23 august 1944,• 23 august 1944,• 23 august 1944,• 23 august 1944,a disputed eventa disputed eventa disputed eventa disputed eventa disputed event

satului primit de la Staico logofătul, Albu îi maiplăteşte acestuia încă 8 000 de aspri, preţ cereprezenta, probabil, diferenţa de valoare dintresatele schimbate între cei doi boieri8.

Din nou ne aflăm în faţa unui act al cărui textare nevoie de precizări şi lămuriri suplimentarepentru a-i desluşi adevăratul înţeles. Să purcedemprin a afla, mai întâi, cine sunt personajele amintitenominal în documentul menţionat.

Jupan Albu vistier era muscelean de origine,probabil dintr-o localitate situată pe valea RâuluiDoamnei, unde tatăl – boier de viţă veche –, jupanMogoş, stăpânea împreună cu fratele său, vistierulCârjeu, satul Corbii de Piatră, ocina de la Miceşticu vaduri de moară şi satul Malureni (Mălureani)9,aşezare azi dispărută ca denumire şi localizată înhotarul de acum al oraşului Mioveni. După cum nerelevă hrisovul emis de Radu Paisie, se pare căîncă din anii tinereţii, Albu vistier îmbrăţişase cauzavoievodului Vlad Călugărul, chiar în momentele decumpănă de la începutul domniei acestuia, cândpretendentul Vlad vornicul, fostul dregător al luiBasarab cel Tânăr Ţepeluş10, s-a ridicat domn pestecapul lui Vlad Călugărul, dar, în scurt timp, esteprins de acesta şi decapitat. Cu averile nefericituluipretendent a miluit mai apoi voievodul învingătorpe mai mulţi boieri credincioşi, printre care şi peAlbu ce primeşte drept răsplată pentru dreapta saslujbă „a treia parte din Ruşi”, ocină pe care dupăce o şi cumpără de la domn, cu 5 000 de aspri, oschimbă cu ginerele acestuia, Staico mare logofătdin Bucov, pentru mult mai costisitorul satCăzăneştii de lângă Ocnele Mari, sat ce va intra înaverea zestrală a unicei sale fiice, Marga (căsătorităcu Dragomir din Şuici mare sluger), după ce maiplătise ginerelui domnesc alţi 8 000 de aspri în plus 11.

Prin urmare, cuprinsul documentului de maisus ne dezvăluie, abia acum, numele adevăratuluistăpân al ocinei din hotarul Ruşilor de Vede, peVlad marele vornic al lui Basarab cel Tânăr Ţepeluş,supranumit şi Vlad din Bădeşti (sat dispărut cadenumire şi aflat azi în hotarul localităţii Serdanu,comuna Lunguleţu, judeţul Dâmboviţa). Acesta sefăcuse vinovat, se pare, de înaltă trădare (hiclenie),adică îndrăznise – probabil în virtutea aflăriivreunei posibile înrudiri cu dinastia domnească12 –să se ridice cu oaste asupra capului lui VladCălugărul, voievodul aflat în scaun şi duşmanuldeclarat al lui Basarab cel Tânăr Ţepeluş, stăpânulsău de odinioară.

Într-un hrisov emis de Radu cel Mare şi păstratîntr-o traducere făcută pe la 1692, probabil de AntimIvireanul13, într-o frumoasă limbă română, cu parfumde epocă, prin care se întăresc Mănăstirii Nucetmai multe sate, între care şi Bădeştii, dramaticulepisod tocmai amintit va fi descris astfel: „iar Vladuldvornicul el au perit cu cumplită muncă de cătrerăposatul părintele domniei mele, Vladul voevodCălugărul, pentru că s-au rădicat domnu preste capullui. Iar după aceea au căzut Vladul dvornicul suptmâna părintelui domnii mele şi i-au tăiat capul şi aurămas bucatele lui domneşti şi au cumpărat boiarinuldomnii mele pan Gherghina pârcălabul acest ce maisus zice sat de la răposatul părintele domnii meleVladul voevod pre bani gata” 14.

Abia acum, în urma corelării informaţiilorparţiale conţinute în cele câteva acte discutate, s-arputea reconstitui întreaga desfăşurare a evenimen-telor petrecute în viaţa internă a Ţării Româneşti,spre sfârşitul secolului al XV-lea: Vlad Călugărulvoievod, abia instalat în scaunul domnesc, esteatacat cu oaste de Vlad din Bădeşti – fostul marevornic al adversarului său, Basarab cel TânărŢepeluş – dar uzurpatorul este învins în luptă, ulte-rior prins şi decapitat. Domnul învingător confiscăîntreaga avere a boierilor hicleni, printre care seafla şi a treia parte din moşia Ruşilor de Vede –fostă ocină de baştină a lui Vlad vornic –, pe care odonează lui Albul vistier, unul dintre boierii săi fideli.După ce acesta face pe moşia primită ca danienişte mori, va căuta să scape cât mai repede demila domnească, atât pentru că ştia foarte bine căaceasta provenea dintr-o confiscare pentru hiclenie– iar mai devreme sau mai târziu urmaşii celuipăgubit o vor revendica oricum – , cât şi pentru căar fi fost interesat să obţină în schimb o stăpâniresituată mai aproape de domeniul său din zona Argeş– Vâlcea, moşie ce urma să fie transmisă urmaşilorunicei sale fiice, Marga, măritată cu un mare boierdin Şuici.

Albu vistier reuşeşte să facă schimbul dorit,oferindu-i marelui dregător Staico logofătul,ginerele domnesc, ocina din Ruşii de Vede primităca danie pentru credincioasă slujbă, plătindu-iacestuia şi 8 000 de aspri în plus pentru stăpânireadin satul Căzăneştii de lângă Ocnele Mari, ocinămult mai valoroasă pentru că se afla situată învechea podgorie a Râmnicului.

La rândul său, Staico logofătul ar fi vrut să scapeşi el – onorabil, dacă s-ar fi putut – de moşia de la

6 Revista de istorie militară

Ruşi, din aceleaşi motive ca şi fostul său partenerde tranzacţie –, ceea ce-l determină să facă danieocina în cauză mănăstirilor Cotmeana şi Tutana.Dar în vremea lui Neagoe Basarab, sfintele lăcaşuripierd moşia de la Ruşi în favoarea HrusaneiGogoşoaia, mătuşa prin alianţă a domnului, carese prevalase probabil de dreptul de preemţiune pecare-l deţinea de la tatăl său, Gherghina marepârcălab, cumnatul lui Vlad Călugărul.

În 1526, Radu de la Afumaţi reia procesul pentruocinele confiscate în vremea lui Vlad Călugărul şi,dorind să facă dreptate boierilor din Bucşani – dinneamul cărora povenea şi soţia sa, doamna Voica15

– le înapoiază acestora satul aflat în litigiu, iarpentru a treia parte din Ruşi, fosta stăpânire a luiStaico logofăt, dă slobozire călugărilor să se judecepentru a-şi recâştiga stăpânirea.

Tot în cuprinsul hrisovului din 1502, Radu celMare mai aminteşte şi de o altă hiclenie petrecutăîn vremea tatălui său, faptă ce pare a avea o anumelegătură – de timp şi de loc – cu trădarea pusă lacale de marele vornic Vlad din Bădeşti, deşi uniiistorici nu au fost de acord cu o asemenea ipoteză16.Este vorba, mai precis, de întărirea stăpâniriipentru o jumătate din satul Topoloveni, ce urma sărevină Mănăstirii Nucet ca danie din parteajupanului Gherghina pârcălabul, unchiul voievo-dului Radu cel Mare şi cumnatul lui Vlad Călugărul.Această jumătate de sat fusese a lui Milea, fiulboierului Voico al Tatului. Ca şi tatăl său, jupan Mileavicleneşte, fugind peste munţi „de au rădicat altdomnu preste capul părintelui domnii mele”. Prinsde Vlad Călugărul, Milea urma să fie închis în ceta-tea Poienarilor, al cărui pârcălab era Gherghina.Dar Voico al Tatului, tată al hicleanului Milea, „aumersu înaintea dregătoriului domnii mele jupânuluiGherghinei pârcălabul de au dat şi au închinat ci emai sus-zis satul jumătate den Topoloveni, ca să-iscoaţă capul fiiu său Milii de la cumplita moarte şii-au scos capul lui”, după ce a achitat 15 000 deaspri lui Gherghina pârcălabul, atât cât preţuiserăocina boierii chemaţi de acesta, închinând apoijumătatea de sat astfel cumpărată MănăstiriiNucet, ctitoria sa17.

Observăm că, spre deosebire de cazurileîndeobşte cunoscute, de această dată moşia a fostcumpărată de boierul favorit, direct de la viclean,fără să mai fi trecut prin mâna domnului. Ceea ce

nu spune însă documentul este că Voico al Tatuluiera cumnat cu Gherghina, a cărui soţie, jupaniţaNeaga, stăpânea cealaltă jumătate din Topoloveni.Iată, aşadar, o hiclenie ce se ivise în cercul defamilie al domnului, fiindcă Gherghina era – aşacum am arătat – cumnatul acestuia18. Curios, darcam la fel s-au petrecut lucrurile şi în cazul boierilordin Bucşani, sau cel puţin aşa se înţelege din primaparte a actului emis de Radu de la Afumaţi, în 1526,din care aflăm: „Căci a luat Staico logofăt cuputerea şi cu sila de la Cega, tatăl lui Vlaicul şi de laVlaicul, tatăl lui Dragomir”19. Şi, dacă ne vomîntoarce puţin în timp, vom afla că numitul boierCega, cel cotropit atunci de ginerele domnescStaico logofăt, a fost mare spătar în timpul lui VladCălugărul voievod şi este menţionat documentar osingură dată, în sfatul marilor dregători din 13 iulie148220, după care dispare definitiv, ceea ce nu poatedecât să ne mire având în vedere stabilitatea decare s-a bucurat componenţa acestui sfat în vremeaamintitului voievod.

În acelaşi caz de uzurpare a puterii domneştipare a fi fost implicat şi boierul Cândea, fratele luiBaldovin pârcălab – începătorul neamului Goleştilor– căruia Vlad Călugărul îi confiscă jumătate dinsatele de moştenire (Goleştii şi Mărăcinenii),hicleanul scăpând de urgia domnească prin refugiulpeste Dunăre. Turcii îl prind însă pe Cândea,probabil la îndemnul voievodului muntean, şi-laruncă în închisoare. Dar pentru a-şi salva frateledin temniţă, Baldovin pârcălabul plăteşte cu banigrei eliberarea acestuia, îl aduce pe fostul complotistîn faţa domnului şi a fiului său asociat, voievodulRadu cel Mare, care la rugămintea boierului lorfidel îl iartă pe Cândea, cu condiţia ca acesta să-şiînchine partea din averea de moştenire – ce secădea a fi domnească în urma actului de trădare –fratelui său, Baldovin, jumătate din satele Goleştişi Mărăcineni, ocină ce va fi şi cumpărată destrămoşul Goleştilor de la fostul hiclean21.

Luând în considerare, pe de o parte, proximi-tatea teritorială în care se aflau situate stăpânirileboierilor implicaţi în actele de hiclenie anteriordiscutate – respectiv satele Goleşti şi Topoloveni,aşezate în partea de sud-est a judeţului Muscel, înapropierea Bădeştilor din zona sudică a judeţuluiDâmboviţa şi nu prea departe de Bucşanii din nord-vestul vechiului judeţ Vlaşca (azi Giurgiu) –, iar pe

7 Revista de istorie militară

de altă parte, dacă avem în vedere şi anumite reperecronologice, am putea ajunge la concluzia cămişcarea politică pusă la cale de fostul mare vornicVlad din Bădeşti, ce venea cu oaste de peste munte,din Transilvania, dar având şi aliaţi din rândul mariiboierimi muntene (printre care se numărau boieriidin Bucşani şi cei din Goleşti şi Topoloveni), mişcarece avea drept scop uzurparea puterii domneşti a luiVlad Călugărul, această acţiune de hiclenire adică,s-ar fi petrecut, probabil, după 13 iulie 1482 – datacând dispare din sfatul domnesc spătarul Cega,ascendentul Bucşanilor – şi până în 1487, anul încare unii istorici22 cred că domnia lui Vlad Călugărula căpătat o mai mare stabilitate, prin reunirea însfatul marilor dregători a puternicilor boieriCraioveşti: Barbu, Pârvu şi Danciu, deşi voievodulîn scaun făcuse evidente eforturi de apropiere deaceştia, încă de la începutul domniei sale, eforturiconcretizate prin căsătoria nepoatei sale – prinalianţă – Hrusana, cu Danciu-Gogoaşe Craiovescu,aflat în componenţa sfatului voievodal de la primeledocumente emise de domn.

1 Ion Donat, Domeniul domnesc în ŢaraRomânească (sec XIV-XVI),Bucureşti, 1996, p. 32.

2 Documenta Romaniae Historica, B. ŢaraRomânească (se va nota în continuare DRH), vol. III,Bucureşti, 1975, doc. 11, p. 16-18.

3 Ibidem, p. 16.4 Ibidem.5 Ibidem, p. 17.6 George D. Florescu, Divanele domneşti din Ţara

Românească I (1389-1495), Bucureşti, 1943, p. 251 şi320; Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregătoridin Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV- XVII),Bucureşti, 1971, p. 24.

7 Ştefan D. Grecianu, Genealogiile documentateale familiilor boiereşti, vol. I, Bucureşti, 1913, p.259-262; Nicolae Stoicescu, op. cit, p. 21 (vezi spiţadin Anexa 1).

8 DRH, IV, doc. 24, p. 33.9 DRH, I, doc. 113/1456, apr. 15, p. 197.10 Nicolae Stoicescu, op. cit., p. 27.11 DRH, IV, p. 33.12 N. Iorga, Istoria Românilor, vol. IV: Cavalerii,

volum îngrijit de Stela Cheptea şi Vasile Neamţu,Bucureşti, 1996, p. 164. Marele istoric sugerează căVlad vornicul ar fi pretins că descindea din Vlad Ţepeş,cf. ibidem, n. 53.

13 St. Nicolaescu, Documente slavo-române cuprivire la relaţiile Tării Româneşti şi Moldovei cuArdealul în sec. XV şi XVI, Bucureşti, 1905, p. 9.

14 Ibidem, II, doc. 9/ , p.24. Evenimentul este menţionat şi în două acte maitârzii, date în urma unor procese pentru satul Bădeşti,între Mănăstirea Nucet şi urmaşii, prin femei, ai luiVlad vornic, cf. DRH, VIII, doc. 158/1578 sept. 14, p.243-244; ibidem, doc. 160/1578 sept, 16, p. 248.

15 Vezi spiţa neamului boierilor din Bucşani înAnexa 3.

16 Alex. Lapedatu, Vlad-Vodă Călugărul (1482-1496) – monografie istorică, Bucureşti, 1903, p. 60;Ion Donat, op.cit., p. 33.

17 DRH, II, p. 23.18 Ion Donat, op. cit.19 DRH, II, p. 16.20 Ibidem, I, doc. 181, p. 294.21 Evenimentele sunt redate, mai mult sau mai

puţin coerent, în textele actelor emise de voievozii:Radu de la Afumaţi, în 1528, sept. 2 (DRH, III, doc.61, p. 104-105) şi Pătraşcu cel Bun, la 8 aprilie 1557(ibidem, V, doc. 84, p. 91-92). Vezi şi Ion Donat,op.cit., p. 33-34.

22 Alex. Lapedatu, op. cit., p. 59.

8 Revista de istorie militară

Lumea modernă

Ne-am cultivat şi întreţinut părerea conformcăreia Pacea westphalică a eliminat religia dinlupta politică1. Prizonieri, poate, lecturilor dinHenry Kissinger, ne-am obişnuit cu ideea căRăzboiul de 30 de Ani coincide cu maturizarea unuisistem de state europene prinse în balanţa deputere, calculându-şi mişcările în funcţie doar deconsiderente raţionale, laice2. Fără a face exegeză,apelul la evidenţă ne arată că religia nu a dispărutniciodată cu adevărat din politică3.

POLITICA LUI OLIVER CROMWELLFAŢĂ DE EUROPA

TEOLOGIE ŞI GEOPOLITICĂ

SILVIU PETRE*

A b s t r a c t

Bouncing between a marginal benign role and an important but rather controversial one,Oliver Cromwell marks a key episode in Great Britain’s rise to the pinnacle of world hegemonduring the XVII-XVIII centuries. A hole orthodox literature in the International relations used toconsider he Westphalia Treaty as the end of the religious wars and simultaneously  the dawn ofthe modern international system based in large part on rationality of the balance of power. Againstthis opinion, the history of Oliver Cromwell as well as that of the English Revolution reveals anintricate mixture of both religious and non-religious/materialistic criteria in shaping the grandstrategy towards Europe.

In the XVI century Protestantism created an ideological fracture in the confessional homoge-neity of Western Europe, the European geostrategical landscape becoming what Raymond Aronused to call heterogenous system. The English Civil War and Revolution created a second impor-tant fracture, fully matured by the French Revolution: the one between republic and monarchy,based on antagonical features- meritocracy versus heredity. Thus, the Cromwellian diplomacyinherited a rivalry with both Catholic conservative Spain and Austria not only menacing theEnglish republic, but also blocking its need for East-European resources, such as timber and pigiron. In order to counter respond Cromwell would build a Protestant alliance based on Rimlandstates such as various Italian communities, the Netherlands and Transylvania.

Keywords: Oliver Cromwell, international system,balance of power, England, Spain, France, Austria

Eseul se va focaliza pe politică europeană a luiOliver Cromwell ca exemplu de caz, în care balanţade putere, raţiunile geopolitice s-au împletit cuconsiderente religioase. Nu îmi propun să descriurevoluţia engleză sau viaţa Lordului Protector, cidoar poziţionarea Angliei sub conducerea sa înmicrosistemul de relaţii european al acelor timpuri.

Prima parte cuprinde descrierea situaţieiinternaţionale în care se afla Anglia acelor timpuri.A doua parte relatează cauzele revoluţiei engleze

* Masterand la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative.

9 Revista de istorie militară

care au favorizat ascensiunea lui Cromwell, doarîn măsura în care au legătură cu politica sa externă.A treia parte va conţine diplomaţia cromwellianăpropriu-zisă. Ultima parte va oferi concluzia şi vaîncerca să arate relevanţa pentru problemelerelaţiilor internaţionale actuale.

I. Echilibrul/dezechilibrul european

Sistemul internaţional european de după Paceawestpahalică arată cât de inadecvat este modelulbilelor de biliard (billiard ball model)4, care nicimăcar nu aproximează complexitatea ierarhiilor,alianţelor sau fluxurilor umane, comerciale şiculturale ce traversează societăţile europene.Peisajul relaţiilor de interdependenţă poate fidescris alegând două abordări: un sociologică (teoriasistemului mondial) şi alta mai degrabă politică, desus în jos (balanţa de putere).

a. Teoria sistemului mondial a lui Braudel-Wallerstein se interesează de modul în caredezvoltarea capitalismului şi a relaţiilor economicestructurează societatea şi politicul. Braudel intro-duce noţiunea de economie-lume, care descrie unanumit model economic ce cuprinde mai multestate şi societăţi, şi care se autoreglează. În mersulmodernităţii, sistemul-lume occidental (având casuprastructură diferite state, imperii etc.) s-a extinspână în secolul XX la scară planetară. O economie-lume prezintă un centru (unul sau mai bine zis,unul sau mai mulţi centri politici, care pot formaun ansamblu) şi o periferie caracterizată destagnare, sărăcie pe care centrul o domină, întreele situându-se spaţiul intermediar al semi-periferiei5. Creşterea economiei-lume europene s-arealizat prin extinderea treptată a centrului şiîmpingerea tot mai departe a periferiilor. Îninteriorul centrului nu avem un singur hegemon,în ciuda repetatelor încercări de a impune unimperiu european, ci o balanţă de putere mereureaşezată şi renegociată. Franţa, Anglia (ulteriorMarea Britanie), Olanda, Spania îşi disputăsuccesiv predominanţa, spaţiul german, Austria,Suedia şi Baltica sau stătuleţele italiene având unrol periferic, cel puţin până în secolul XIX, cândrealizarea statalităţii italiene şi germane va tulburaechilibrul de până atunci.

În privinţa perioadei 1600-1750, Wallerstein esterezervat în a o considera un moment de declin sau

unul de progres din cauza lipsei datelor, careîngreunează creionarea unui tablou coerent6.Descoperirea Americilor aduce în Europa un sur-plus de aur şi argint. Este perioada de maxim aSpaniei. Pe plan intern se înregistrează o creşterea statului şi o expansiune a posesiunilor mariinobilimi7. Dacă în Occident coloniile extra-euro-pene şi progresul tehnologic rezolvă în timp situaţia,în răsăritul european, neo-iobăgia şi lipsa uneiburghezii viguroase, care să anime viaţa rurală,contribuie la stagnarea zonei de periferie8.

b. Dacă ne uităm de sus în jos la balanţa deputere, trebuie remarcat că sistemul, sau mai binespus sub-sistemul occidental, are un caracterheterogen, pentru a împrumuta un termen de-allui Raymond Aron. Apariţia şi adoptarea protestan-tismului conduc la o fracturare valorică (ideologicăi-am spune astăzi)9. Alianţele dintre state, precumşi aranjamentele de putere intra-statale, suntmarcate în bună măsură de rivalitatea dintreprotestantism şi catolicism, şi în cele din urmă deîncercarea de a acomoda cele două seturi de valori.Războiul de 30 de Ani (1618-1648) este o unitate deanaliză îngustă pentru a descrie conflictul caredezechilibrează Europa. L-am putea descrie dreptrezultatul ambiţiei nemărginite a Habsburgilor ul-tra-catolici, care provoacă o coaliţie contra-balan-santă împotriva lor. Dar orice afirmaţie am emitedespre Războiul de 30 de Ani, trebuie să ţinem contde faptul că domestic şi internaţional sunt foartegreu de delimitat în concertul european. Ceea cenumim, privind din secolul XX-XXI, drept state,sunt conglomerate eterogene, peste care instituţiacentrală încearcă să-şi impună autoritatea10. În locde state, poate ar trebuie să vorbim, mai bine, deun soi de asociaţii de protecţie, aflate în diferiteraporturi şi care îşi dispută diferite raporturi deputere. Imperiul Romano-German, spre exemplu,este un uriaş cu picioarele de lut, în care voinţaîmpăratului Habsburg este limitată de cei şapteprinţi electori. Influenţa Bisericii Catolice şirelaţiile dinastice nu vin decât să complice şi maimult un tablou deja greu de citit. ÎnfrângereaHasburgilor şi replierea lor spre ramura austriacă,alături de apariţia unei Federaţii a Rinului, prin careFranţa înţelegea să se implice în afacerile prinţilorgermani, par să semene cu situaţia post-RăzboiRece. Rusia, moştenitoare a vechii UniuniSovietice, se împotriveşte încercărilor NATO şi

10 Revista de istorie militară

Uniunii Europene de a se extinde spre Est (prininstrumente precum Parteneriatul Estic, de pildă).

Spania, deşi încă un rival de temut, este unuriaş obosit. După revolta Portugaliei se vede prinsăîn propriul său teren (1640-1688). Despărţirea celordouă ramuri ale dinastiei de Habsburg priveazăimperiul acestora de o conducere unitară11. Decli-nul demografic anunţă apusul deplâns de poeţi şidecolonizarea din America Latină în secolul XIX12.

Franţa, la rândul ei, este un stat mare şi etero-gen, în care regalitatea se luptă să obţină controlul,prin intermediul unei birocraţii tot mai extinse13.Înainte de criza din Germania, ea însăşi cunoaştepropriul război intern de aproximativ treizeci deani (1564-1589) între hughenoţi şi catolici.

Pacea westphalică nu va încheia conflictele.Va consacra în schimb rolul Franţei ca hegemoncontinental până la 1815. Rol care va trebui săînvingă obstacole precum Spania şi, ulterior, Olandaîn vecinătatea ei şi Anglia pe mări.

II. Revoluţia engleză. Locul Angliei în sistemul internaţional

Teza marxistă pare să ofere un tablou accesibilcauzelor Războiului Civil Englez din 1642-1649.Vechi contra nou, libertatea contra tiranie,monarhie absolutistă contra republică şi drepturicivile. Însă tabloul este mai alambicat de atât. Deşienumerările de mai sus prezintă doza lor depertinenţă, delimitarea taberelor şi a focarelor deconflict nu este atât de evidentă.

Între 1550-1650, Anglia devine cea mai mareputere industrială a Europei (deci o contradicţieîntre Braudel şi Wallerstein). Populaţia ei creşte cu60% în această perioadă.

Anul 1642 este considerat anul maximei creşterieconomice şi a fost urmat de o perioadă de stagnareeconomică şi demografică, fără ca aspectul sădetroneze Anglia de la primatul european14. În cursapentru achiziţia de colonii, Anglia este o nou-venită,mult mai puţin experimentată decât Olanda şi Spania.Lipsa unor teritorii bogate îi determină pe corsariienglezi să se adapteze ca piraţi. În ceea ce priveşteproducţia internă, industria engleză epuizeazălemnul şi cărbunele, determinând-o să se orientezespre Nordul Europei şi Baltica. Deşi politica nu poatefi redusă la raţiuni economice, acestea orientează,cel puţin parţial, diplomaţia Londrei. Comparativ cuFranţa, care are un teritoriu mai mare şi mai bogatîn resurse, Anglia se vede nevoită să ducă o politică

mai proactivă spre zonele septentrionale pentru ale putea obţine15.

André Maurois arată că disparităţile econo-mico-sociale din Anglia şi dintre membri Parla-mentului (Camera Comunelor şi cea a Lorzilor) eraumai mici decât pe continent. Adevărata miză a lupteia fost una, mai degrabă instituţională, animată dediferiţii protagonişti. Dacă regii Tudori au condusdespotic, dar simulând consensul şi legitimându-seprin succese externe, Stuarţii au fost mult maidespotici şi mai ales mai stângaci. Ei nu au înţelesrolul respectării Parlamentului englez, obişnuiţi fiindcu stilul autoritar din Scoţia16. Decapitarea lui CarolI (ianuarie 1649) este rezultatul unui proces careîncepe pe vremea tatălui său şi care opune tot maimult monarhia Parlamentului.

Wallerstein, deşi arată că mitul mai mariimobilităţi sociale engleze nu se verifică, împărtăşeş-te cu Maurois părerea că, taberele opuse în RăzboiulCivil nu corespund unor clivaje sociale. Sunt ţăranicare luptă pentru rege, precum sunt nobili care seaflă de partea Parlamentului17. Cauzele RăzboiuluiCivil englez sunt deci complexe şi însumează atâtorigini economice, instituţionale, juridice şipersonale, legate de deciziile actorilor implicaţi.

III. Cromwell şi politica europeană

Deşi victoria taberei parlamentare se prefi-gura din 1647 (când armatele lui Cromwell intră înLondra şi se impun în faţa presbiterienilor, favora-bili negocierii cu regele) nu se poate vorbi de opolitică externă decât odată cu 1651.

Proclamarea republicii (sau mai bine zis adictaturii militare) cromwelliene induce a douamare fractură în concertul european. Dacădiscordia catolicism versus protestantism fuseseprima, apariţia unei republici într-o constelaţie demonarhii devenise a doua. Ca o anticipare pentruRevoluţia Franceză şi Primul Imperiu, opiniilepublice şi guvernele tradiţionale privesc nouaapariţie cu amestec de dezgust, teamă şi prudenţă.La urma urmei, nu era disputa dintre rege-adunare/comanda-dezbatere/succesiune-alegere mareaproblema instituţională a secolului?! Franţa aveaprobleme cu adunările sale regionale. Germaniase prăbuşise pentru că nu reuşise să găsească unraport instituţional între unu şi multiplu. Poloniareuşise un ineficient balans între rege şi Seim, darhandicapat de procesul de liberum veto, careîmpotmolea deciziile18.

11 Revista de istorie militară

Respingerea pe criterii politic-religioase nu erasingura problemă. În urma Războiului Civil, Angliaieşise sleită. Finanţele sale se aflau într-o stareproastă19. Reluarea comerţului era necesară.Trebuia deci spartă blocada navală. Franţa şiOlanda sprijineau chiar candidaţii regali. Franţadădea ajutor familiei regelui englez defunct şi maiales fiului său, viitorul Carol al II-lea. Ca expresie aostilităţii anti-republicane, trimisul Republicii, IsaacDoreslau (Doreslaus), a fost asasinat la 3 mai 1649,la Haga, de către regalişti. Un an mai târziu, osoartă identică o va avea şi trimisul Angliei laMadrid, Asham20.

Cum o mare putere nu poate rămâne în afarasistemului la nesfârşit, prima care recunoaşte nouarepublică este ultracatolica Spanie, prin trimisul său laLondra, Cardenas (decembrie 1650). Scopul spaniolilorera să provoace greutăţi Franţei, marele rival.

Între timp, Franţa instituie o blocadă navală înfaţa produselor engleze. Flota engleză la rândul ei,mai ales după ce Londra fusese curtată de prinţulCondé, şeful hughenoţilor, se pregătea să debarceîn Normandia. Cum relaţiile dintre state pot aveaşi un caracter para-diplomatic, prin intermediulaltor actori decât cei oficiali, Franţa trebuia măcarsă îmblânzească Anglia, pentru ca aceasta din urmăsă nu se folosească de probleme interne, confe-sionale ale Hexagonului. Astfel că, în decembrie1652, cardinalul Mazarin trimite la Londra peambasadorul Antoine de Bordeaux pentru a des-chide o breşă diplomatică21.

Din momentul reintegrării în sistem, diploma-ţia engleză a lui Cromwell se va desfăşura pe oserie de coordonate. Întreaga concepţie diploma-tică a Lordului Protector se desfăşoară în spaţiuldintre exigenţele balanţei de putere şi cele alereligiei22. Un al doilea palier, care îl hrăneşte peprimul, este raportul dintre exigenţele mai degrabăpolitice şi cele de natură economică.

Astfel, în privinţa tuturor celor trei rivali econo-mico-militari – Franţa, Spania şi Olanda –, republi-ca cromwelliană are de ales între confruntare şidiplomaţie. Jocul realpolitik-ului determină operpetuă rearanjare a cărţilor, astfel încât priete-niile şi inamiciţiile se pot schimba de la un an laaltul. Ca puteri maritime, Olanda şi Spania puteaupune mult mai multe probleme companiilor englezedecât Franţa, a cărei vocaţie maritimă nu era foarteconturată. Olanda, pe de altă parte, era un statprotestant. Anglia va încerca să o integreze înmarea sa ligă protestantă, menită a proteja credinţa

contra catolicismului, în mod concret împotrivaAustriei şi Spaniei – ambele state hasburgice.

O altă politică este faţă de Mediterana, undeacţiunile marinei engleze aveau atât scopul de jafcât şi de demonstrare a fidelităţii faţă de cauzaprotestantă: Anglia îşi putea proteja credinţaoriunde pe cuprinsul Creştinătăţii.

Deşi este o nedreptate faţă de coerenţa evenimen-telor, vom împărţi direcţiile de acţiune în mai multesubcapitole: a) politica faţă de Olanda şi MareaBaltică; b) politica faţă de Spania şi Portugalia; c)politica faţă de Franţa; d) politica faţă de estul Europei.

A. Politica faţă de Olanda şi Marea BalticăÎntre 1652-1672 s-au desfăşurat, cu întreruperi,

trei războaie între Olanda şi Anglia. Victoria greaa celei din urmă va marca ascensiunea steleiAlbionului, concomitent cu declinul lent alrepublicii olandeze23. Fuziunea celor două state seva produce în 1688-1689, odată cu impunerea luiWilhelm de Orania ca rege al Angliei şi canalizareaefortului conjugat a celor două ţări contra Franţeilui Ludovic al XIV-lea. Administraţia cromwellianăconstituie un episod intermediar în acest traseulong dureé.

Pe 1 august 1650, Consiliul de Stat va crea ocomisie specială condusă de Sir Henry Vane cumenirea de a reglementa şi coordona activitateaMarinei24. Scopul precis era de a maximiza profitulobţinut din comerţul internaţional. Legi care săîncurajeze exportul mai fuseseră date de Parla-mentul englez în 1559 şi 1563, pe timpul Elisabetei25.Legile respective impuneau taxe suplimentarecorăbiilor străine care ajungeau cu negoţul înporturile englezeşti. O lege care să aducă la zilegislaţia discutată ar fi trebuit să fie promulgatăîn 1621, dar propunerea a căzut din cauza neînţele-gerilor dintre rege şi Parlament. Primele Acte deNavigaţie, votate pe 3 octombrie 1651 şi 9 octombrie1651, stipulau că nicio navă străină nu are voie săfacă comerţ cu navele ori coloniile engleze fărăaprobarea Consiliului de Stat26. Scopul primelordouă Acte de Navigaţie pare să fi fost unul dual:pedepsirea unor colonii rebele (adică regaliste:Barbados, Virginia, Maryland, Bermude)27 prinreaducerea lor sub atenţia noii administraţii şitatonarea Olandei. Astfel se explică delegaţiacondusă de John Thurlow la Haga în februarie 1651,deci în răgazul dintre votarea primului şi al celuide-al doilea act. Următorul Act de Navigaţie esteemis pe 1 decembrie 1651 şi prevede şi mai drastic

12 Revista de istorie militară

că nicio navă străină nu poate face comerţ cuAnglia, decât prin intermediul navelor engleze.Olanda era lovită puternic în interesele sale, maiales a celor din zona Balticii.

Războiul care izbucneşte între cele douărepublici maritime se încheie în aprilie 1654 prin-tr-o pace, care să oblige Olanda la recunoaştereaactelor de navigaţie şi la plata unor despăgubiri încontul negustorilor englezi28.

Relaţia cu Olanda nu s-a mărginit doar laaceasta, ci a implicat întregul set de relaţii caredescriau balanţă nordică. Ridicarea Suediei şitendinţa de a acapara Marea Baltică şi MareaNordică îi nelinişteau pe vecinii săi: Olanda, Dane-marca, Polonia, Rusia ţaristă. Spaţiul Nordic asolicitat la maxim abilităţile diplomatice ale tinereirepublici. Cromwell şi-ar fi dorit o alianţă protestan-tă contra Austriei şi Poloniei. În schimb, Danemarcaşi Suedia căutau să îl atragă pe Lordul Protector caarbitru în disputele dintre ele. Cromwell s-a mărginitla o serie de epistole, prin care îşi declina dorinţade a acţiona ca mediator.

Amintind ad nauseam de necesitatea alianţeiîntru credinţă, epistolele şi întrevederile cu amba-sadorul suedez la Londra, Bonde, erau dublate decele cu Nieupoort, diplomatul olandez care trebuialiniştit în permanenţă. Scopul lui Cromwell era săînchida arcul protestant pentru a prinde Austriaîntr-o menghină. În 1658, dorinţele sale se realizeazăparţial printr-un tratat semnat la Roskilde întreSuedia şi Danemarca29.

B. Politica faţă de Spania şi PortugaliaDacă în cazul diplomaţiei faţă de Olanda,

considerentele religioase par să fi constituit, dacănu frâna, măcar ambreiajul calculelor geoeco-nomice, Spania era alt caz. Aici, rivalitatea econo-mică putea să se închege fără probleme cu ceaideologică. Revoltându-se împotriva Spaniei, Angliava căuta o alianţă (asimetrică) cu Portugalia, cucare să poată contrabalansa pretenţiile Madridului.Semnat în 1654 (1656)30, tratatul înfeuda parţialinteresele portugheze celor engleze. Negustoriiportughezi se vedeau obligaţi să acorde tarifepreferenţiale primilor şi să se oblige la a nu-i maigăzdui pe regalişti. Deşi în 1654 Spania şi Franţacurtau sprijinul lui Cromwell, acesta se va decidepentru Hexagon. Triunghiul se coagulează deci,prin intermediul Franţei, cu care spaniolii continu-au să poarte război în nordul Italiei şi în Ţările deJos. Asemeni ambiţiei lui Filip al II-lea faţă de

Imperiul Persan, Lordul Protector visa un imperiupentru Insulele Britanice31.

Cucerirea Jamaicăi în 1654/165532 contribuiela înrăutăţirea relaţiilor dintre cele două state.

Anglia va lupta contra Spaniei atât pe mare,direct sau prin exerciţii de intimidare, cât şi pecontinent prin susţinerea Franţei. Expediţia din1654-1655 a amiralului Blake va viza mai multe ţintedin Mediterana precum Cadiz, Livorno, Gibraltar,Neapole. Scopul aici era jefuirea, dar şi recuperareaunor poliţe pe care diferite contoare navale ledatorau negustorilor englezi33. Războiul generalizatdin 1655-1657 pricinuieşte Spaniei multe pagube34.

C. Politica faţă de FranţaŢară catolică, relaţia sa cu Anglia poate fi

descrisă, încă de la formarea celor două state dreptuna complexă şi contradictorie. Au existat totatâtea motive de cooperare, cât şi de ostilitate.Aflată iniţial pe picior de război cu tânăra republicăde peste Canal, diplomaţia franceză, prin interme-diul lui Mazarin va încerca o echilibristică princare să se apropie de Londra. Deşi proclamarearepublicii engleze fusese întâmpinată cu embargou,aşa cum s-a arătat anterior, din 1652 diplomaţiaParisului tatona o posibilă alianţă, chiar cu risculabandonării partidei regaliene a Stuarţilor.Obstacolul fusese faptul că francezii îşi adresaucorespondenţa diplomatică Parlamentului englez,fără a menţiona şi termenul de republică. Ulterior,Mazarin va face pasul decisiv şi va pune bazeleunui acord în 1654, urmând ca în octombrie 1655curtea franceză să câştige favorurile lui Cromwellîn faţă celei spaniole35. Doi ani mai târziu, în 1657,tratatul de alianţă va fi dublat de un acord ofensivîmpotriva Spaniei. Evident că mutarea de şah aHexagonului va arunca pe viitorul Carol al II-lea înbraţele Spaniei care îi promite soldaţi şi bani înfavoarea unor concesii economice şi a înapoieriiJamaicăi în momentul în care acesta va ajungerege. Cert este că, din 1654, Franţa, alături deDanemarca, Portugalia, Olanda şi Suedia se aflaîn bune raporturi cu Albionul, semn al întâietăţiiacestuia pe plan european.

În schimbul Dunkerque-ului pe care îl promise-seră Angliei, Cromwell va trimite un corp dearmată, care sub comanda lui Turenne va obţine oserie de victorii în Ţările de Jos. Tratatul de la Pirinei,semnat pe 7 noiembrie 1659, în Insula Fazanilor,va asigura o perioadă de acalmie între cele douămonarhii. În urma lui, Maria Tereza, infant, ar fi

13 Revista de istorie militară

trebuit să se mărite cu Ludovic al XIV-lea şi săplătească 500 000 de scuzi. De asemenea, Spaniase obliga să cedeze francezilor Avesnes, Phillipevilleşi Marienburg. Totodată, ea trebuia să recunoascăstăpânirea franceză asupra provinciilor Roussillon,Artois, precum şi a fortăreţelor Aie şi Saint-Omer.Spania mai ceda o serie de fortificaţii de graniţăcare de acum vor îmbunătăţi semnificativ securita-tea Franţei. Tratatul de la Pirinei absoarbe (celpuţin temporar) ultima şarjă a cauzelor care aucontribuit la Războiul de 30 de Ani şi îl completeazăpe cel de la Westphalia36.

Episodul piemontezÎn primăvara-vara anului 1655, un mic incident

de fanatism religios a provocat un intens ecou lacurţile europene. Încă din ianuarie 1655, duceleSavoiei, Carol Emmanuel al II-lea înteţise prigoanaîmpotriva sectei valdenşilor de pe teritoriul său. Înprimăvară, adepţilor sectei li se pusese în vedere săpărăsească Văile Alpilor, de la hotarul cu Franţa şisă se mute în altă parte. Pe 24 aprilie când negocie-rile între autorităţile savoiarde şi valdensi încă semai desfăşurau, trupele ducelui masacrează popula-ţia. Anglia intervine rapid, ordonând flotei săintervină pentru a pedepsi pe duce. Cantoaneleelveţiene sunt de asemenea contactate pentru a veniîn ajutor. În Anglia, Cromwell instituie o chetă publică,el fiind primul care contribuie cu 2 000 de lire37. Încele din urmă, evenimentul se termină cu mediereaFranţei. În octombrie 1655 se încheie tratatul de laPinerolo, prin care Savoia se obliga să acorde maimultă libertate religioasă comunităţii piemonteze38.Evenimentul a servit drept simbol propagandistic şietichetă a dorinţei regimului protestant de a acţionanu numai în funcţie de considerente comerciale, cica un garant al lumii protestante.

D. Politica faţă de estul EuropeiAici, în cadrul abordării diplomaţiei faţă de estul

Europei, se amalgamează o serie de scopuri, darfactorul religios are predominanţă.

Astfel, în 1654, se purta deja corespondenţăîntre rezidentul englez de la Zürich şi JohannHeinrich Bisterfeld, consilier al principelui ardeleanGheorghe Rákóczi II. Rákóczi va trimite laCromwell pe reprezentantul său, ConstantinSchaum, cu o scrisoare datată din 26 noiembrie1654. În vara anului următor, schimburile diploma-tice continuă. Rezultatul lor nu a fost un pact întrecele două state, dar s-a obţinut totuşi o relaţie debună înţelegere. Ca dovadă, în 1657, Cromwell va

face demersuri pe lângă Poartă pentru a împiedicamazilirea lui Gheorghe Rákóczi39.

Tot în 1654, o delegaţie engleză condusă deAntoine Prideaux ajunge la Moscova, unde va aveaconvorbiri cu ţarul40. Conform lui Braudel, la aceadată, Rusia era încă un stat periferic economiei-lumi europene. Astfel că, demersul diplomaţieiengleze, în condiţiile în care spaţiul slav era pre-dominant ortodox, avea fie un caracter explorator,fie unul legat de balanţa de putere.

Faţă de Polonia, în schimb, Cromwell va avea opolitică ostilă, văzând-o poate, ca pe o Austrierăsăriteană. În acest sens, documentele vremiivorbesc despre o alianţă, cel puţin la nivel declara-tiv, între Anglia şi Bogdan Hmelniţki, hatmanulUcrainei. O scrisoare, considerată falsă, promiteasprijinul englez lui Hmelniţki dacă acesta ar fiatacat coroana polonă41. Este posibil ca Lordul Pro-tector să fi integrat raţiunile confesionale celorlegate de balanţa de putere. Subminarea Polonieicatolice ar fi privat Austria de un aliat de nădejde.De asemenea, o Polonie slabă slujea şi Transilvanieilui Rákóczi. Nu în ultimul rând, slăbirea republiciinobiliare ar fi înlesnit drumul ambiţiilor expansio-niste suedeze. Având spaţiu de manevră sprerăsărit, Suedia ar fi avut o compensaţie pentru anu se mai răfui cu Olanda şi cu Danemarca, membriai preconizatei alianţe pan-protestante.

ConcluziiEseul de faţă s-a preocupat de analiza politicii

europene a lui Oliver Cromwell ca parte a uneiteme de reflecţie mai largi: sistemul westphaliande state. Am arătat că Pacea westphalică nu a dusla abolirea războiului religios ori a motivaţiilorreligioase în politică. Diplomaţia cromwelliană caşi cea a altor state europene era tensionată denevoia de a îmbina exigenţele confesionale cu celede natură economică şi strategică.

Două au fost obiectivele principale ale politiciiexterne engleze în vremea Commonwealth-ului:crearea unui imperiu maritim extraeuropean şiedificarea unei axe protestante. Pentru aceasta,pivotal întregului eşafodaj a fost relaţia cu Franţaşi Spania. Anglia a mizat pe alianţa cu Franţa pentrua-şi canaliza energia contra Spaniei şi a Austriei,ambele state habsburgice şi catolice. Liga protes-tantă (şi anti-spaniolă dacă luăm în considerare şiFranţa) avea rolul unui sistem de alianţe defensiv-ofensive care să apere protestantismul şi să ofereAngliei un scut pentru interesele sale coloniale.

14 Revista de istorie militară

Miza pe cartea franceză poate părea o incoeren-ţă a Lordului Protector dacă o raportăm la ceea ceştim a fi tema strategiei britanice pe continent: con-tra-balansarea. Ajutând Franţa să devină hegemonulcontinentului, Cromwell le concretiza un inamicsuccesorilor săi. Trebuie să înţelegem însă că pentruacele timpuri fruntariile Europei nu se opreau la At-lantic, ci la graniţele Lumii Noi, adică în imperiulamerican spaniol. Deci, conform priorităţilor engleze,Spania era încă adevăratul hegemon. Căutând ecouriîn istorie putem găsi mai multe asemănări. Pe de-oparte, alianţa franco-engleză este o anticipare acooperării franco-britanice din secolele XIX-XX con-tra Germaniei. Pe de alta, politica lui Cromwell aducecu cea americană din timpul Războiului Rece, cândStatele Unite au încercat să îndiguiască UniuneaSovietică printr-un cordon sanitar de state aliate.Preferinţa faţă de Mazarin trimite cu gândul laîncercarea lui Nixon şi Kissinger de a sparge unitateablocului socialist prin stimularea disensiunilor Chinei(în cazul de faţă Franţa interpretând rolul Beijing-ului) faţă de Moscova.

Dar mai presus de toate, pildele episoduluiistoric cromwellian de după încheierea Păciiwestphalice ar trebui să ne îndemne să reflectămasupra ororilor războiului religios. Acea epocăcunoştea tribulaţiile depăşirii acelui flagel. Epocanoastră pare să se îndrepte în sens invers.

BIBLIOGRAFIECărţi1. Aron, Raymond, The century of total war (CTW),

Doubleday & Company, Inc., New York, 19542. Aron, Raymond, Peace and war. A theory of

international relations, Doubleday & Company,Inc.,New York, 1966

3. Bérenger, Jean, Istoria Austriei, Corint, ColecţiaMicrosinteze, Bucureşti, 1999

4. Braudel, Fernand, Timpul lumii, Meridiane,Bucureşti, 1989

5. Brzezinski, Zbigniew, Marea dilemă, Scripta,2005

6. Burton, John, World Society, Cambridge Uni-versity Press, Cambridge, 1972

7. Chirot, Daniel (coord), Originile înapoierii înEuropa de Est, Corint, Bucureşti, 2004

8. Davies, Norman, Europe-A history, PIMLICO,Suffolk, 1997

9. Ferguson, Niall, Empire. How Britain made themodern world, Penguin Books, London, 2007

10. Fraser, Antonia, Cromwell, vol. II, Bucureşti, 198211. Gilpin, Robert, War and change in world his-

tory, Cambridge University Press, Cambridge, 198112. Kissinger, Henry, Diplomaţia, All, Bucureşti, 2007

13. Maurois, André, Istoria Angliei, Orizonturi,Bucureşti

14 Mureşan, Camil, Revoluţia burgheză dinAnglia, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964

15. Villar, Pierre, Istoria Spaniei, Corint, ColecţiaMicrosinteze, Bucureşti, 2000

16. Wallerstein, Immanuel, Sistemul mondialmodern, Meridiane, Bucureşti, vol. II, 1993

Articole- Jacob N. Bowman, The Protestant interest in

Cromwell’s foreign relations, Inaugural-dissertatio,Greenville, Ohio, U. S. A., 1900.

- Benjamin O. Fordham, Victor Asal, “Billiard ballor snowflakes? Major Power prestige and the interna-tional diffusion o institutions and practices”, Interna-tional Studies Quarterly, vol. 51. No.1, March 2007,pp. 31-53.

- Silviu Valentin Pietraru, Raymond Aron, Cronicaunui spectator angajat, în Revista „Lumea”, Nr. 2 (179),2008, pp. 100-104.

Surse web– http://www.youtube.com/watch?v=6llT2ZYg-4E

(discursul lui Winston Churchill din 4 iunie 1940)– http://www.youtube.com/watch?v= BLmi

OEk59n8 (discursul inaugural al lui John FitzgeraldKennedy din 20 ianuarie 1961)

1 Henry Kissinger, Diplomaţia, All, Bucureşti, 2007,pp.48-52.

2 Henry Kissinger: „Odată cu prăbuşirea con-ceptului de unitate, statele ce-şi făceau apariţia înEuropa aveau nevoie de o seamă de principii, pentrua-şi justifica erezia şi a-şi reglementa relaţiile. Le-augăsit în conceptele de raison d’état şi de echilibru alputerii, depinzând unul de celălalt. Raison d’étatsusţinea că binele statului scuza mijloacele folositepentru a-l menţine; interesul naţional a luat loculnoţiunii medievale de moralitate universală. Echilibrulputerii a înlocuit nostalgia pentru monarhia universală,cu consolarea că fiecare stat, în urmărirea intereselorsale egoiste, va contribui cumva la siguranţa şiprogresul tuturor celorlalte”. Ibidem, p. 50.

Vezi şi Jacob N. Bowman, The Protestant interestin Cromwell’s foreign relations, Inaugural-dissertatio,Greenville, Ohio, U. S. A., 1900, p. 45 http://www.archive.org/stream/protestantin tere00bowmrich/protestantintere00 bowmrich_djvu.txt.

Benjamin O.Fordham, Victor Asal, Billiard ball orsnowflakes? Major Power prestige and the international diffusion o institutions and practices, International Studies Quarterly, vol.51. No.1, March 2007,pp. 31-53.

3 Exemplele care se pot da sunt nenumărate. Dela povara omului alb, la ideea unei Rusii pravoslavnicepână la recidivarea fundamentalismului islamic dinzilele noastre. De asemenea, prezenţa religiei în

15 Revista de istorie militară

politica poate fi exemplificată prin discursul mai multoroameni politici. Vezi discursul lui Winston Churchilldin 4 iunie 1940, http://www.youtube.com/watch?v=6llT2ZYg-4E, precum şi cel inaugural al lui John F.Kennedy din 20 ianuarie 1961, http://www.youtube.com/watch?v= BLmiOEk59n8

4 John Burton, World Society, Cambridge Univer-sity Press, Cambridge, 1972, pp.19-28. Pentru ideeacă relaţiile internaţionale înseamnă mai mult decâtrelaţii între guverne vezi Robert Gilpin, War andchange in world history, Cambridge University Press,Cambri dge, 1981, p. 46. Vezi şi Zbigniew Brzezinski,Marea dilemă, Scripta, 2005, pp.VII-XIII, p. 3.

5 Fernand Braudel, Timpul lumii, vol. I, EdituraMeridiane, Bucureşti, 1989, pp.13-45.

6 Immanuel Wallerstein, Sistemul mondial modern,Editura Meridiane, Bucureşti, vol. II, 1993, p.191.

7 Fernand Braudel, op.cit, p. 416. Wallerstein,dimpotrivă, vorbeşte despre o scădere a puterii stataleîn favoarea ascensiunii şi „inflaţiei” de noi nobili.Immanuel Wallerstein, op.cit., p. 202.

8 Ibidem. Vezi şi Daniel Chirot, Cauze şi consecinţeale înapoierii, pp. 9-25 şi Robert Brenner, Înapoiereaeconomică în Europa de est în lumina dezvoltăriioccidentale, pp.27-59 în Daniel CHIROT (coord),Originile înapoierii în Europa de Est, Corint,Bucureşti, 2004.

9 Raymond Aron, The century of total war (CTW),Doubleday & Company, Inc., New York, 1954, pp.137-140; Idem, Peace and war. A theory of internationalrelations, Doubleday & Company, Inc., New York,1966, pp.95-120; Silviu Valentin Pietraru, RaymondAron, Cronica unui spectator angajat, în „Lumea”, nr.2 (179), 2008, pp.100-104.

10 Vezi nota 7.11 După abdicarea lui Carol Quintul, fratele său

Ferdinand îi va succeda la conducerea Austriei şi aposesiunilor germanice ale familiei de Habsburg. Ul-terior, Ferdinand va împărţi Austria în trei, dupănumărul celor trei fii ai săi: Maximilian, Ferdinand şiCarol. Jean Bérenger, Istoria Austriei, Corint, ColecţiaMicrosinteze, Bucureşti, 1999, pp. 34-35.

12 Pierre Villar, Istoria Spaniei, Corint, ColecţiaMicrosinteze, Bucureşti, 2000, p. 51.

13 Fernand Braudel, op.cit., vol. I, p. 418.14 Ibidem, vol. II, p. 241 şi urm. Criza de la 1650 pe

care o sesizează Wallerstein pe plan european coin-cide cu anul 1642, dat de Braudel ca an al începutuluistagnării. Immanuel Walerstein, op.cit. p.191.

15 Ibidem, p.132.16 André Maurois, Istoria Angliei, Editura

Orizonturi, Bucureşti, p.359. Niall Ferguson, deşi nuse ocupă explicit de problemă afirmă tot tiraniasuveranului drept cauză a Războiului Civil. NiallFerguson, Empire. How Britain made the modernworld, Penguin Books, London, 2007, p. 4.

17 Immanuel Walerstein, op.cit. 154 şi urm. Vezi şiAndré Maurois: „În realitate, era vorba nu atât de oadevărată revoluţie, care e întotdeauna provocată demari tulburări economice, ci de ceea ce s-ar putea numilupta între partide”. André Maurois, op.cit., p. 401.

18 Norman Davies, Europe-A history, PIMLICO,Suffolk, 1997, p. 660.

19 Camil Mureşan, Revoluţia burgheză din Anglia,Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 271.

20 Ibidem.21 Ibidem, p. 272.22 „Cromwell’s administration stood between a

religious and a commercial age and partook of thecharacteristics of both. To him the Common Causewas the defence of international toleration, the reliefand protection of persecuted Protestants; he soughttheir protection through treaties with the CatholicStates and through embassies to the persecutingprinces.” The Protestant interest in Cromwell’s for-eign relations, Inaugural-dissertation, Jacob N. Bow-man, op.cit., p.1

23 Immanuel Wallerstein, op.cit., p.107. A seobserva că în timpul Protectoratului producţia englezăde nave se ridică de la sub una pe an în timpul luiCarol I la peste 5/an. Antonia Fraser, Cromwell,vol. II, Bucureşti, 1982, p. 316.

24 Camil Mureşan, op.cit., p. 274.25 Ibidem, p. 275.26 Ibidem, p. 275 şi urm.27 Ibidem, p. 277.28 Ibidem, p. 280.29 Jacob N. Bowman, op.cit., pp.41-56; 67-74. Vezi

şi Antonia Fraser, op.cit., pp. 322-323.30 Antonia Fraser dă ca an 1653 pentru tratatul cu

Portugalia, urmând ca ratificarea lui să se realizeze 3ani mai târziu. Antonia Fraser, op.cit., p.317. CamilMureşan dă ca an 1654 în Camil Mureşan, op.cit., p.281.

31 Gândirea imperială/imperialistă a lui Cromwellfusese influenţată de două personaje: Sir Walter Ra-leigh autor al History of the world şi Thomas Gage,fost preot dominican devenit protestant, autor al uneialte lucrări The English-American: A new survey ofthe West Indies. Cea de-a doua carte s-a bucurat de oasemenea primire în rândul publicului încât Cromwella ordonat o a doua tipărire a sa în 1653. Antonia Fraser,op.cit., p.296 şi urm.

32 1654, cf. Antonia Fraser, op.cit., p.296. 1655, cf.lui Camil Mureşan, op.cit., p. 286. Niall Ferguson dăca an tot 1655. Niall Ferguson, op.cit., p. 2.

33 Camil Mureşan, op.cit., pp. 285-287.34 Antonia Fraser, op.cit., p. 323-324.35 Camil Mureşan, op.cit., p. 272. Jacques Madaule,

Istoria Franţei, vol II, Editura Politică, Bucureşti, 1973,p. 378.

36 Ibidem, p. 379.37 Cronicile vremii vorbesc de o sumă de jumătate

de milion de lire, dar se pare că este mult exagerată.Antonia Fraser, op.cit., p. 318-319.

38 Antonia Fraser, op.cit., p. 320.39 Camil Mureşan, op.cit., p. 284, nota 1.40 Ibidem, p. 291. Vezi şi Antonia Fraser, op.cit.,

p. 327.41 Anumite cercetări dau ca autor al scrisorii pe

secretarul lui Hmelniţki, Daniel Vâboţski. Ibidem,p. 328-330.

16 Revista de istorie militară

Istoria Războiului Rece

Fenomenul Primăverii de la Praga, care aculminat cu intervenţia militară a celor cinci state,membre ale Tratatului de la Varşovia, a fost urmăritcu deosebit interes în aproape toate ţările lumii.Deşi deznodământul era cumva previzibil, o undăde speranţă că lucrurile ar putea să se schimbe, săse producă o desprindere din anchilozarea politicăşi ideologică de care a fost cuprinsă EuropaCentrală şi de Est, a făcut ca sufletele a milioanede oameni să aştepte o minune. Această speranţăfiravă a fost brutal spulberată de tancurile sovieticeşi trupele celor cinci ţări, în dimineaţa zilei de 21august 1968. Istoria a consemnat evenimentul caun moment de criză în istoria Războiului Rece şi al

1968. INVAZIA DIN CEHOSLOVACIA PERCEPŢII ROMÂNEŞTI ŞI STRĂINE

CERASELA MOLDOVEANUInstitutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară

A b s t r a c t

The invasion of the member states of Warsaw Pact in Czehoslovakia aroused attention and alsoconcern of occidental states. There were more virulent positions against the invasion, includingamong western leftist parties, which did not exceed the legal event. They have yet contributed to theerosion of Soviet authorithy, especially among communist and socialist parties in the western world.With some months before the invasion reactions of solidarity with the government in Prague andreject any foreign interference in Czechoslovak state policy had emerged, intensifying in the sametime with the violation of the sovereignty of Czechoslovakia.

The Romanian reaction, as a member of the Warsaw Pact, was a big surprise both states underMoscow’s sway governments and especially for democratics governments. By its position, Ceausescu,became, for a time, a Communist leader courted by major European chancellery, drawing on its sidea number of political, economic and financial advantages.

Keywords: Czechoslovakia, invasion, de Gaulle,Le Monde, reactions

Tratatului de la Varşovia, dar şi unul de referinţă înmentalul colectiv al oamenilor. Reacţia statelorlumii la intervenţia militară din august, atât a celordin blocul comunist care nu au participat la invazie,cât şi a celor din lumea liberă, a fost de condamnarela unison a intervenţiei militare, fiind consideratăde toţi o brutală ingerinţă în afacerile interne aleunui stat suveran, cât şi o gravă încălcare adrepturilor omului. Luările de poziţie oficiale alestatelor lumii nu au depăşit nivelul declarativ,sacrificând astfel mugurii unei noi mişcări dereformare a blocului comunist, dar având meritulsă evite o criză majoră care ar fi aruncat omenireaîntr-un potenţial nou război mondial. Occidentul a

17 Revista de istorie militară

condamnat intervenţia militară, dar n-a intervenit,calificând-o un „episod al istoriei”, al RăzboiuluiRece. Ca atare, încă din timpul negocierilor sovieto-cehoslovace a fost clară şi bine delimitată poziţiastatelor occidentale, cât şi a SUA. Poziţia Occiden-tului din acele zile a demonstrat că vesticii nu eraudeloc dispuşi „să-şi pună pielea în saramură, printr-o intervenţie în favoarea reformatorilor, ba maimult, înţelegerea tacită cu Moscova, privind sferelede influenţă, era încă „vie”. Faţă de evenimenteledin august 1968 din Cehoslovacia, reacţia Occiden-tului a fost rezervată, explicabilă prin configuraţiaşi aranjamentele geopolitice stabilite în Europadupă încheierea celui de-al Doilea Război Mondial.În spiritul doctrinei „Sonnenfeldt”1, Statele Uniteau considerat problema cehoslovacă „o afacere defamilie” a lagărului socialist şi a Tratatului de laVarşovia, iar „invazia ruşilor în Cehoslovacia nutrebuie privită ca ceva tragic, ea reprezintă doar opană de automobil pe drumul cooperării Est-Vest”2.Chiar dacă SUA şi aliaţii lor din NATO erauinteresaţi în mod obiectiv în slăbirea forţei celuilaltbloc militar ce li se opunea, Organizaţia Pactuluide la Varşovia, aceştia, ca regulă generală, s-austrăduit să evite o confruntare directă cu Moscova.O parte a oamenilor politici occidentali respectapunctul de vedere potrivit căruia amplificareatendinţelor policentriste în lagărul est-european varupe echilibrul de putere care s-a format în Europaşi va spori tensiunea pe continent, fapt care nu erade dorit pentru Occident. Pe toată perioada „Primă-verii de la Praga”, guvernul SUA s-a distanţat înmod constant de arhitecţii reformelor cehoslovace,străduindu-se să nu dea Uniunii Sovietice şi aliaţilorsăi nici cel mai mic motiv pentru a fi învinuiţi deamestec în problemele interne ale Cehoslovacieişi, în mod firesc, motiv pentru intervenţie. Maimult, folosind canalele diplomatice, guvernul SUAa cerut în mod repetat reformatorilor praghezi sădea dovadă de reţinere şi prudenţă3. Ţinând contde soliditatea modelului de organizare postbelică aEuropei, elaborat la Ialta şi Potsdam, SUA şicelelalte puteri occidentale, în pofida întregiiretorici propagandistice, după 21 august, nu numaică nu au fost înclinate să adopte sancţiuni împotrivaURSS, care să meargă prea departe, dar, în modaccentuat au demonstrat absenţa oricăror interesespeciale în privinţa problemelor interne ale ţărilorblocului est-european. Ca şi în cazul evenimentelordin 1956, din Ungaria, ei, practic, au recunoscutdreptul Uniunii Sovietice de a dicta în sfera sa de

influenţă. Mulţi observatori importanţi au re-marcat, în mod rezonabil, că acţiunea din 21 au-gust 1968 a avut un caracter defensiv, fiind, în modsubiectiv, îndreptată în direcţia refacerii poziţiilorURSS care se şubreziseră într-una din ţările-cheieale zonei sale de securitate, în direcţia menţineriiparităţii obţinute, şi nicidecum în direcţia dobândiriide noi spaţii geopolitice4. În această privinţă,generalul de Gaulle a fost, probabil, foarte sincer,când, printre altele, încă din 1956, a şocat opiniapublică franceză scuzând agresiunea sovietică dinUngaria, prin menţinerea echilibrului de forţe înEuropa5. Atât în cercurile liberale, cât şi în celeconservatoare din diverse ţări, existau aceleaşiîngrijorări, referitoare la faptul că succeselereformatorilor praghezi vor spori influenţa ideilorşi partidelor de stânga în Occident. Convingereapotrivit căreia nu va izbucni un război din cauzaCehoslovaciei, a jucat un rol important înelaborarea şi adoptarea soluţiei de forţă în problemacehoslovacă. În legătură cu aceasta, sunt caracte-ristice cuvintele rostite de către ministrul AfacerilorExterne al URSS, A. A. Gromâko, la şedinţa BirouluiPolitic: „Trebuie să ne gândim ce implică măsurileexcepţionale! Eu cred că acum situaţia interna-ţională este de aşa natură încât măsurile excepţio-nale nu pot duce la agravarea ei. Un conflict majornu se va declanşa”6. Aceste cuvinte aproape cărepetă textual ceea ce spusese Hruşciov la sfârşitullui octombrie 1956, cu prilejul analizării problemeiungare de către conducerea sovietică. Şi a avutdreptate! În memoriile lui Dobrânin7, acestarelatează că, la 20 august, a transmis lui Johnson ocomunicare din partea guvernului sovietic destinatăguvernului american, în care explica de ce UniuneaSovietică este „constrânsă”, împreună cu parteneriiei din Pactul de la Varşovia să salveze regimul dinCehoslovacia, ameninţat de reacţiunea internă şiexternă. Preşedintele Johnson a rămas foarteliniştit. El era preocupat, în acel moment, de vizitape care urma să o întreprindă în Uniunea Sovieticăîn viitorul apropiat. Chestiunea invadării Cehoslo-vaciei l-a lasat indiferent. Nu aceeaşi a fost reacţiala Departamentul de Stat, care a înţeles imediat căevenimentul era de o considerabilă gravitate.Departamentul de Stat a exercitat presiuni pentrua-l convinge pe Johnson că este necesară oatitudine fermă şi, de altminteri, în Congres s-amanifestat un curent viguros, ca Statele Unite,chiar dacă nu interveneau şi nu intenţionau săintervină sau să facă din invazia Cehoslovaciei un

18 Revista de istorie militară

motiv de confruntare cu Uniunea Sovietică, săcondamne totuşi invazia, întrucât prestigiul lor arfi fost grav afectat. Chiar şi în aceste condiţii auexistat multe luări de poziţie virulente împotrivainvaziei, care, chiar dacă nu au depăşit cadrul legalal manifestării, au contribuit la erodarea autorităţiisovietice, în special în rândul partidelor comunisteşi socialiste din lumea occidentală. În Finlanda,ţară cu o puternică influenţă sovietică la acea dată,ocupaţia a provocat un imens scandal. PartidulComunist din Finlanda a denunţat ocupaţia, la felca Partidul Comunist Italian şi cel francez.Preşedintele Finlandei, Urho Kekkonen, a fostprimul politician vestic care a vizitat oficialCehoslovacia după august 1968, fiind întâmpinatcu cele mai mari onoruri de către preşedintelecehoslovac, Ludwig Svoboda, pe 4 octombrie 1969.Reacţiile de solidarizare cu guvernul de la Praga şide respingere a oricărei imixtiuni externe în politicastatului cehoslovac, din partea mişcării socialisteşi comuniste din Occident, apăruseră cu ceva luniînainte de invazie. Au existat semnale de încurajaredin „lumea liberă” de când a început să se conturezeacest pericol. O telegramă din 4 mai a ambasa-dorului român la Roma, Cornel Burtică8, semnalafaptul că la nivelul conducerii partidului comuniş-tilor italieni se înţelesese limpede că „poziţiileindependente ale unor ţări socialiste şi ale unor

partide comuniste sunt văzute la Moscova ca poziţiiantisovietice. O parte a conducerii sovietice are învedere chiar eventualitatea unei intervenţiimilitare în Cehoslovacia, în cazul în care socialismular fi pus în pericol”. Ivan Gustov, membru supleantal CC al PCUS, care participase la recent-încheiatulcongres al Partidului Comunist din San Marino, seoprise câteva zile la Roma şi în cadrul discuţiilor pecare le purtase cu conducerea P.C. Italianprezentase în culori foarte sumbre situaţia dinCehoslovacia, afirmând că în această ţară „s-a datprea multă libertate presei, radioului şi televiziunii,au fost întărite partidele ultra reacţionare ca Parti-dul Social-Democrat şi Partidul Catolic, cresctendinţele antisovetice în Cehoslovacia ca şipericolul ca Dubček sa piardă controlul situaţieidin ţară”9. Iată un limbaj care exprima indirectconţinutul evenimentelor din Cehoslovacia, darcare amintea foarte bine practicile Kominternului,instrumentul de influenţare şi destabilizare a vieţiipolitice din alte ţări, utilizat pe scară largă de statulsovietic în toată perioada interbelică. Analizândsituaţia din Cehoslovacia, „comuniştii italieni – searăta în telegrama amintită mai sus – au ajuns laconcluzia că există pericolul unei intervenţiiexterne, faţă de care P.C.I. nu poate rămâneindiferent... S-a stabilit ca tovarăşul Luigi Longo,secretar general P.C. Italian, să facă o vizită laPraga” pentru a exprima „solidaritatea P.C.I. cuacţiunile întreprinse de P.C. din Cehoslovacia pecalea democratizării ţării” şi „să dea de înţeles înprimul rând sovieticilor că un amestec în treburileinterne cehoslovace va însemna un atac şi la adresaaltor forţe democratice internaţionale... În afarăde discuţii, tovarăşul Longo va ţine la Praga şi oconferinţă de presă în care va exprima explicit sauimplicit ideile de mai sus”.

Imediat după invazie, pe 22 august 1968, ziarulfrancez „Le Monde” relata în paginile sale câtevadin reacţiile avute de oameni politici ai Franţei, departidele şi organizaţiile de stânga. La ambasadelesale din Washington, Londra şi Paris, guvernulsovietic a emis prin Agenţia Tass o declaraţieextrem de vagă care să justifice intervenţia şi atrimis mesaje către preşedintele american Johnson,către domnul Wilson şi generalului de Gaulle, pentrua-i informa despre situaţia creată. Preşedintelefrancez, după consultarea cu dl. Couve de Murville(ministrul francez de Externe, n.n) a pregătit odeclaraţie prin care condamnă URSS că „nuabandonează politica de putere a blocurilor”, şi a

• Ludwig Svoboda, unul din lideriiPrim`verii de la Praga

19 Revista de istorie militară

continuat, „în afara faptului că invazia constituieun atac la drepturile şi destinul unei ţări prietene,împiedică şi încercările de a produce o relaxare(între cele două blocuri politico-militare, n.n.),proces ce se află în desfăşurare”. Inclusiv PartidulComunist Francez îşi exprima surpriza şi dezapro-barea – se semnala în continuare în paginile ziarului –,în timp ce federaţiile sindicale nu pot decât sădeplângă evenimentul”. Asemenea reacţii – aratăîn continuare „Le Monde” – au avut şi alte forma-ţiuni şi instituţii franceze cu orientare de stângasau de centru, precum Partidul Socialist Unit,Convenţia Instituţiilor Republicane, UniuneaAsociaţiilor şi Cluburilor Socialiste, ConfederaţiaFranceză Democratică a Muncii etc. De asemenea,la Roma, Partidul Comunist Italian a declarat fermcă: „nu există justificare pentru intervenţia militarădin Cehoslovacia” şi şi-a reafirmat sprijinul pentruguvernul reformator de la Praga. Politologul şiziaristul francez Roger Massip denunţa invaziaîntr-un articol din cotidianul „Le Figaro”10, pe careo compara cu o „reîntoarcere a zilelor negre aleRăzboiului Rece”. El a reuşit să analizeze, sumar,efectele politice internaţionale pe care lepresupunea agresiunea sovietică în Cehoslovacia:„Primul efect al acestui eveniment va fi să distrugăimaginea unei Rusii Sovietice, apărută în ultimiiani, în care omenirea considera că ceea ce s-aîntâmplat în Budapesta anului 1956, este deneconceput astăzi... Al doilea efect este faptul căîntreaga politică de apropiere de statele Vesticeeste acum compromisă. Acum, nu ne gândim numaila contactele ruso-americane şi la înţelegerilereferitoare la armele nucleare, care concretizeazăîncercările făcute de două mari puteri în dorinţalor de a găsi căile pentru o coexistenţă paşnică,dar şi la eforturile generalului de Gaulle, dornic sărealizeze, ceea ce s-a dovedit doar un vis, o politicădurabilă de relaxare, înţelegere şi cooperare custatele din Est... Cel de-al treilea efect este faptulcă URSS nu va putea să mai atace pe «imperialiştii»de la Washington şi pe «agresorii» din Vietnam,fără să provoace consternare... Pentru mult timpde acum înainte va fi imposibil să consideri RusiaSovietică drept «pilonul esenţial al Europei»”. Înîncheiere, acesta remarca cu dramatism că: „Încăodată Cortina de Fier a coborât asupra unui popor,care, fără să renunţe la comunism, şi-a dorit să sebucure de puţin mai multă libertate. S-a demonstratîncă odată, că pentru Moscova cele două noţiunisunt incompatibile”.

O altă voce care a criticat vehement invaziatrupelor celor cinci armate în Cehoslovacia,militând pentru unitatea europeană, a fost liderulsocialist italian, Pietro Nenni, care şi-a făcutpublică poziţia în faţa unui for oficial, al CamereiDeputaţilor din Parlamentul italian11. El denumeştefenomenul reformator de la Praga, drept „o ereziea libertăţii”, „cu alte cuvinte, lupta surdă a unuipopor pentru libertate, care, stimaţi colegi, nu estenici de esenţă proletară, nici burgheză, ci doarumană”. După o trecere în revistă a evenimentelorcare au marcat Cehoslovacia şi, implicit, ţărileTratatului de la Varşovia, în anul 1968, a afirmat:„Acesta este contextul în care este situată şicondamnată intervenţia sovietică, nu numaipentru metodele brutale prin care s-a produsinvazia, dar şi pentru precedentele invaziei. Ce s-a întâmplat, s-a întâmplat, şi la baza celor petrecutestă refuzul Moscovei de a accepta o direcţie politicăbazată pe libertate”. În încheiere, Pietro Nennisubliniază că acest conflict poate cuprinde şi alteţări din lagărul comunist, atrăgând după sineinclusiv schimbări ale frontierelor: „Adevărul însituaţia actuală este că, diferendele se află maidegrabă în interiorul blocului militar decât întredouă blocuri şi echilibrul lor militar. Ultimulexemplu este, desigur, Cehoslovacia; România esteun caz latent, ce riscă ca să-şi apere autonomia îninteriorul sistemului, fapt ce îi slujeşte nu pentru aameninţa securitatea altor popoare, ci ca să şi-oasigure pe a sa; cazul Iugoslaviei se redeschide iar,cu consecinţe ce ar putea fi dramatice din cauza

• Pietro Nenni, liderul socialist italian,a criticat vehement invazia din

Cehoslovacia

20 Revista de istorie militară

transformărilor, şi ar putea afecta sistemulfrontierelor pe care se sprijină pacea atât deprecară din Europa”.

La o zi după intrarea trupelor sovietice înCehoslovacia, la 21 august 1968, publicistul şiscriitorul german Immanuel Birnbaum, în ziarulvest-german, „Süddeutsche Zeitung”12, analizeazămotivele acestei brutale intervenţii şi impactul pecare aceasta l-a avut asupra ţărilor din blocul estic:„Nu este greu să observi de ce situaţia a explodattocmai acum. Nu are nimic de-a face cu «persecu-ţia» muncitorilor pro-sovietici din fabricilecehoslovace, aşa cum a pretins presa sovietică,dar are de-a face cu data apropiată a ConferinţeiPartidului Comunist Cehoslovac, care s-a stabilitpentru începutul lunii septembrie. La aceastăconferinţă vor fi destituiţi, cu siguranţă, din CC alPCC şi ultimii susţinători ai Moscovei. Brejnevdoreşte să prevină această ruşine a politicii sale.De aceea, a trecut la ofensivă, fără să-i pese deefectele neplăcute pe care le resimt atât Estul, câtşi Vestul... Nu este nici-o alinare în faptul că ruşiiîşi strică imaginea în ochii întregii lumi cu politicalor brutală. Au distrus atât de mult din structuraîncă nesigură a păcii internaţionale cu acest tip depolitică, încât, în final vom suferi cu toţii, nu doarCehoslovacia şi Uniunea Sovietică”. La câtevaluni după invazie, după ce marile capitale europeneau denunţat şi condamnat in corpore agresiuneaîmpotriva unui stat suveran, lucrurile au începutsă reintre pe un făgaş normal, interesele financiareale unor state capitaliste fiind preponderente încontinuarea relaţiilor economice şi politice cuguvernele statelor considerate, cu puţin timp înurmă, invadatoare. Relevantă în acest sens este şinota confidenţială emisă de ministrul AfacerilorExterne din Luxemburg la 24 octombrie, referitoarela viitorul relaţiilor ţării sale cu state din Europa deEst, inclusiv cu Uniunea Sovietică13: „A venit lamine însărcinatul cu Afaceri Străine polonez, dl.Wurth, şi m-a întrebat care este opinia/atitudineanoastră faţă de ţara sa, după evenimentele dinCehoslovacia. I-am spus că atât guvernul cât şi opiniapublică dezaprobă acţiunea din Cehoslovacia a unormembri ai Tratatului de la Varşovia. L-am informatcă noi considerăm intervenţia drept o violareflagrantă a drepturilor omului, dar chiar şi aşa,guvernul Ducatului Luxemburg speră că vom puteasă continuăm să căutăm mijloace de destindere înrelaţiile dintre Estul şi Vestul Europei. I-am mai spuscă, practic, intenţionăm să continuăm negocierile

dintre ţările noastre, începute înainte de evenimen-tele din Cehoslovacia. El mi-a reconfirmat dorinţaguvernului său de a începe negocierile pentru unacord aerian între Marele Ducat şi Polonia. Mi-aînmânat o notă oficială prin care cerea guvernuluinostru să stabilească o dată pentru negocieri... Miemi se pare că ar prefera ca aceste negocieri săînceapă primăvara viitoare”. „Cât priveşte relaţiilenoastre cu URSS, dl. Wurth a întrebat mai multedetalii despre numărul de persoane care lucrează laambasada sovietică şi despre condiţiile de reluare apoliticii noastre de destindere. I-am răspuns dl. Wurthcă problema nivelului de încadrare cu personal laambasada sovietică, categoric nu se va pune în modoficial, guvernul rezervându-şi dreptul să reducănumărul personalului în mod gradat, în momentulcând oficialii sovietici îşi termină serviciul în cadrulambasadei”.

Pentru a pune în antiteză percepţia deformatăde propaganda comunistă, faţă de cea existentă înstatele democratice ale lumii, la 23 august, cotidianulest-german „Neues Deutschland” relata cum intrareatrupelor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia eraprivită ca un semn de solidaritate cu populaţiacehoslovacă14: „Dacă contrarevoluţia ar fi învins,am fi avut la frontierele sudice o ţară situată înafara comunităţii socialiste. Aceasta ar fi creat obreşă serioasă în interiorul blocului ţărilor socialiste.Probabil, într-o zi, chiar NATO s-ar extinde departe,până la Carpaţi. Ştim noi cum sunt militariştii vest-germani!”

Mergând în aceeaşi tonalitate, propagandacomunistă ungară falsifică în mod grosolanevenimentele revoluţionare din 1956, considerândintervenţia sovietică de atunci un „ajutor prie-tenesc”. Într-un articol publicat pe o jumătate depagină în „Népszabadság” din 25 august, care-şipropunea să analizeze evenimentele, se atrageatenţia că: „partidul şi guvernul maghiar au datdovadă de la bun început de cea mai consecventăatitudine faţă de evenimentele din Cehoslovacia.Ele au sprijinit tendinţele sănătoase şi au atras dinprimul moment atenţia asupra pericolelor implicite”.Amintind exemplul evenimentelor petrecute înUngaria în 1956, ziarul scrie: „Ajutorul armat pecare Uniunea Sovietică şi ceilalţi prieteni ai noştrini l-au acordat în toamna anului 1956 nu ne-aîmpiedicat nici pe departe să lichidăm gravele eroriale liderilor de partid dinainte, nu ne-a silit nici pedeparte să revenim la poziţia liderilor discreditaţi, ci,dimpotrivă, a acţionat într-un sens contrar. Acest

21 Revista de istorie militară

ajutor ne-a întărit forţa şi capacitatea de a folosiroadele ajutorului pe linia punerii în practică a nouluinostru stil politic. Acest lucru reprezintă o dezaprobareistorică a acelora care declară că acţiunea actuală acelor cinci ţări frăţeşti este îndreptată împotrivaprocesului de reînnoire din Cehoslovacia”.

Pe 10 septembrie, cotidianul socialist francez „LePopulaire”15 avertizează asupra atitudinii deneangajare a marilor puteri faţă de criza cehoslo-vacă: „Nu ştim cât de departe sunt ruşii pregătiţi sămeargă în a-şi forţa aliaţii să revină pe aceeaşi linie.Oricum, impactul psihologic al atitudinii lor, ca şirezultatul pierderii prestigiului în lume, ar trebuisă-i determine să procedeze cu mai multă precauţie...Între timp, americanii demonstrează reţinere, iaravertizările preşedintelui Johnson nu au consecinţemilitare directe. Cel mai regretabil este că încircumstanţe atât de tragice, vestul Europei, dincare Franţa face parte, nu rosteşte nici-un cuvânt.Indiferent de motive, toţi sunt conştienţi că nujoacă