TEORII ALE STATULUI BUNĂSTĂRII

Cum s-a mai amintit, în calitate de aplicaţii ale unor corpuri doctrinale, politicile sociale întreţin conexiuni strânse cu şi se clădesc pe anumite suporturi ideatice care le conferă substanţă, orientare şi legitimare, dintre care, măcar pentru modernitatea târzie şi contemporaneitate, cel mai influent se dovedeşte a fi modelul statului bunăstării (providenţial sau asistenţial). De altfel, tocmai în atare context ideatic şi-a făcut apariţia conceptul major al securităţii sociale. Drept care, în această secţiune a cursului, vom poposi asupra evoluţiei viziunilor teoretice care l-au aşezat în centrul reflecţiilor lor, ca şi asupra practicilor ce s-au străduit să-l transpună în fapt.

O precizare se impune făcută: deşi originile sistemului datează încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, termenul ca atare (în expresia sa englezească, Welfare State, sintagmă a cărui paternitate aparţine arhiepiscopului William Temple) este relativ recent – anii ’40 ai veacului de curând încheiat, legându-se de numele englezilor John Maynard Keynes şi William Henry Beveridge. Aceştia au dat o replică hotărâtă structurilor instituţionale create în timpul războiului şi au prefigurat evoluţia viitoare a democraţiilor occidentale. Considerând că a sosit momentul să se abandoneze principiul laissez-faire, Keynes a pledat în favoarea politicilor guvernamentale intervenţioniste, statului revenindu-i datoria de a se folosi de măsurile fiscale şi monetare ce-i stau la îndemână spre a tempera efectele negative ale recesiunilor economice, precum inflaţia sau şomajul. În proiectul de reformă socială pe care îl propune, lordul Beveridge insistă asupra necesităţii ca fiecare persoană angajată în muncă să achite periodic o contribuţie la fondul naţional de asigurări, de acesta urmănd a beneficia oamenii care sunt bolnavi, şomeri, pensionaţi sau văduvi lipsiţi de mijloace de subzistenţă. A argumentat că un asemenea sistem ar asigura un standard minimal – „sub care nimănui nu i se va îngădui să decadă” – de trai pentru cetăţeni şi că vor fi eliminate din societate cele cinci „uriaşe rele”, anume lipsa, boala, ignoranţa, mizeria şi trândăvia.

Şi o ultimă specificare terminologică: în Franţa, încă de pe vremea celui de Al Doilea Imperiu condus de Napoleon al III-lea, a intrat în lexicul politic formula état-providence („stat-providenţă” sau „providenţial”), primul care a folosit-o fiind deputatul Émile Olivier în 1864, dar într-un sens contrar celui impus opt decenii mai târziu. Adept al republicanismului şi liberalismului fără restricţii, deputatul francez se îndoia de capacitatea aparatului etatic de a pune în funcţiune un sistem de solidaritate naţional mai eficace decât structurile tradiţionale reprezentate de familii, comunităţi şi corporaţii. Cam tot pe atunci, în Germania, începe să se întrebuinţeze cuvântul Wohlfahrtsstaat spre a desemna ideea unui sistem de protecţie socială ce anunţă reformele bismarkiene. Mai recent, dincolo de Atlantic, în mediile republicane ce frecventează ideologia Noii Drepte, s-a forjat vocabula Workfare, prin care se înţelege dependenţa beneficiilor obţinute de munca depusă.

Sociologii, politologii, economiştii, istoricii şi alte categorii de specialişti sunt de acord că nu este uşor de definit conceptul de stat al bunăstării, datorită multiplelor perspective din care problematica sa poate fi abordată şi a coordonatelor avute în vedere, ca şi a formaţiei particulare a cercetătorului. Un alt punct de convergenţă rezidă în ideea că statul bunăstării nu se confundă cu statul-jandarm (sau statul minimal) teoretizat de către unii reprezentanţi ai liberalismului clasic (cu deosebire, aşa-zişii minarhişti): în intenţia de a limita prerogativele aparatului etatic, ei decretau că unicele funcţii pe care statul este îndreptăţit să şi le aroge sunt cele legate de exercitarea monopolului asupra „violenţei legitime”, mai exact, menţinerea ordinii şi dreptăţii publice, a siguranţei bunurilor şi persoanelor, apărarea şi administrarea propriului teritoriu (prin intermediul poliţiei, justiţiei, armatei şi corpului birocratic). Nimic mai mult, domenii precum investiţiile şi afacerile, educaţia şi sănătatea rămânând exclusiv pe seama iniţiativei private. Dimpotrivă, partizanii concepţiei bunăstării instituţionalizate acordă statului roluri dintre cele mai active în promovarea creşterii economice şi corijarea inechităţilor ce ar rezulta din mecanismele pieţei libere, în protejarea socială a cetăţenilor săi.

Dacă nu există o definiţie unanim acceptată, nu înseamnă că statul bunăstării n-ar putea fi caracterizat prin câteva trăsături esenţiale şi admise cvasi-general. Bunăoară, el este un sistem de organizare ce îngrădeşte manifestarea liberă a pieţei în trei modalităţi principale: prin desemnarea unor categorii mai mult sau mai puţin vulnerabile (să zicem, copiii, bătrânii şi muncitorii din fabrici) ale căror drepturi sunt garantate şi al căror nivel minimal de trai este protejat de către comunitate; prin furnizarea unor servicii precum îngrijirea medicală şi educaţia astfel încât nici un cetăţean să nu fie

1

impiedicat să beneficieze de acestea; prin transferul de beneficii care menţine veniturile personale sau familiale inclusiv în intervale de timp excepţionale (de pildă, îmbolnăvirea, pierderea locului de muncă, recesiune economică, o calamitate naturală etc.).

1. Conceptul de bunăstare

S-a văzut, obiectivul declarat al politicilor sociale rezidă obţinerea bunăstării. Dar ce este aceasta? Trebuie spus din capul locului că termenul este ambiguu, folosindu-se în accepţiuni diferite, dintre care cele mai des întrebuinţate sunt: (a) a face sau a fi bine, pe temeiul procurării acelor lucruri pe care le dorim şi care nu sunt folositoare; (b) calitate a traiului, situaţie materială bună, prosperă, asigurată, ferită de grijile prezentului sau viitorului; (c) rezultatul serviciilor şi activităţilor menite a apăra şi susţine populaţia în condiţii determinate (copilărie, bătrâneţe, boală, sărăcie, calamitate etc.), sub atare sens intrând sintagmele „stat al bunăstării” şi „protecţie socială”. Produs al unei anumite viziuni asupra justiţiei sociale, conceptul se asociază adesea cu cel de „nevoie” („trebuinţă”, „necesitate”, implicit capacitatea de satisfacere a acesteia), dar îl şi depăşeşte, deoarece ţine finalmente de opţiunea personală şi obiectul (foarte variabil) asupra căruia se răsfrânge.

Din unghiul disciplinei noastre, interesează îndeosebi bunăstarea colectivă, având în vedere asigurarea întregii societăţi cu bunurile şi serviciile necesare desfăşurării unei vieţi considerate a fi normală (decentă) la nivelul respectivei colectivităţi, aşadar răspunzând anumitor standarde, ele însele modelate potrivit unui set de valori şi aspiraţii comune, totodată dependente de disponibilităţile sau resursele interne şi (eventual) externe. Altfel spus, se constituie ca o modelare a sistemului de nevoi potrivit cadrului socio-economic în care este integrat individul (proprietate, nivel al consumului, starea materială în ierahia societăţii etc.). Bunăstarea colectivă implică un anumit tip de egalitate: în principiu, toţi membrii angrenajului social respectiv trebuie să dispună de un stoc minimal de bunuri şi servicii, iar nimeni să nu fie exclus.

În general vorbind, bunăstarea apare ca ceva dezirabil, principalele argumente care se aduc în favoarea sa fiind: (a) de ordin umanitar, dezvoltate filosofic şi moral încă din vechime: ca fiinţe altruiste de la natură, trebuie să acordăm ajutor celui aflat în nevoie şi care nu face faţă situaţiei de unul singur; totodată, bunăstarea are la bază respectul vieţii, contribuind la dezvoltarea optimă a capacităţilor specific umane; (b) teologice: principalele religii ale lumii au transformat mila, caritatea, compasiunea, solidaritatea în veritabile datorii pe care ni le vom asuma neprecupeţit; (c) de factura calculului raţional: ca oameni, suntem interesaţi în a sprijini semenul, deoarece este de aşteptat să ni se întoarcă, odată şi odată, ajutorul sau serviciul acordat; (d) democratice: fiinţele umane dispun de drepturi inalienabile, printre care şi cel al unui minimal nivel de trai; (e) practice: bunăstarea atrage după sine efecte economice şi sociale benefice, precum avuţia şi prosperitatea naţională, sănătatea populaţiei, armonia între clase şi categorii, evitarea tensiunilor şi conflictelor ş.a.m.d.

Puţine (dacă vor fi existând) sunt guvernele care să nu recunoască forţa unor asemenea teze şi să nu implementeze măcar elementare măsuri de protecţie socială. Disputele propriu-zise nu se desfăşoară legat de necesitatea bunăstării ca atare, ci au în vedere magnitudinea efortului public de întreprins şi modalităţile efective ale politicii sociale.

Se cuvine însă precizat că ideea statului bunăstării se vede virulent atacată şi contestată de pe poziţiile dreptei radicale, susţinându-se că ar încalcă principiul fundamental al libertăţii individuale: redistribuirea constituie un furt, iar impozitarea, un soi de muncă forţată. Iată câteva din asumpţiile (desigur, mereu discutabile) ale numitei concepţii: (a) oamenii posedă dreptul absolut de a-şi folosi proprietatea aşa cum doresc, fără nici un fel de ingerinţă din afară; (b) doar în mod superficial şi oarecum ipocrit, indivizii consimt să li se preleveze părţi din veniturile obţinute, iar întregul sistem al aranjamentelor redistributive se bazează pe constrângere; (c) practicile statului asistenţial au efecte negative sub aspect economic şi social: restrâng piaţa şi obstaculează mecanismele ei fireşti, sporesc datoria publică, egalizează artificial pe oameni fără a ţine seama de calităţile, străduinţele şi meritele personale, încurajează sustragerea de la muncă şi lenea profitoare, generează categorii parazite, facilitează imigrările etc. Desigur, în concertul ideologiilor actuale, dreapta radicală expune puncte de vedere mai puţin împărtăşite, ba încă frecvent amendate și criticate.

2

De reţinut că promovarea bunăstării dispune de un aspect deopotrivă: (a) politic, bunăoară legat de funcţia de protecţie statală (apărarea drepturilor civile: viaţa, proprietatea ş.a.), sau numai cea de asistenţă (apărarea drepturilor la munca, la suport în caz de accident, boală, bătrâneţe etc., fără organizarea şi prestarea directă a unor servicii sociale); (b) economic, statul bunăstării presupunând modificarea forţelor pieţei libere şi a regulilor ei de funcţionare, în scopul garantării unui venit minim indivizilor si familiilor lor, al reducerii ariei de nesiguranţă în conjuncturi de confruntare cu şomajul, inflaţia, catastrofele naturale şi sociale ş.a., al asigurării către toţi indivizii, în mod egal şi echitabil, a unei game predeterminate de servicii şi produse.

Politicile sociale presupun furnizarea veniturilor prin transfer, iar principalele instrumente de care ele se servesc în demersurile concrete întreprinse sunt trei la număr, şi anume:

(a) sistemul asigurărilor sociale, al căror beneficii sunt finanţate din contribuţii ale angajaţilor, ale angajatorilor şi ale statului. Specific este faptul că, în cele mai multe dintre cazuri, beneficiul individual nu se calculează strict în funcţie de contribuţie şi nu provine din fonduri de acumulare. Funcţionează aici principiul pay-as-you-go, cu trimitere la sprijinul intergeneraţional (adică, din contribuţii trecute se suportă beneficiile actuale);

(b) beneficiile universale, care sunt independente atât faţă de ocupare (activitatea lucrativă depusă şi volumul său), cât şi faţă de veniturile realizate prin muncă. Ele se materializează de regulă în sume băneşti (sub forma alocaţiilor individuale ori familiale) sau în servicii (de pildă, îngrijirea gratuită a sănătăţii), iar finanţarea se face din bugetele publice;

(c) beneficiile acordate prin testarea mijloacelor, ele nefiind condiţionate de contribuţii sau de ocupare, ci constituind rezultatul evaluării veniturilor minime de bază obţinute şi a necesităţilor dintr-o familie, gospodărie etc. Suportate exclusiv din bugete publice, au o durată nedeterminată şi sunt furnizate atât timp cât subiecţii se află în stare de vulnerabilitate.

Desigur, fiecare dintre instrumentele enumerate prezintă avantaje şi limite.

2. Succint istoric al statului bunăstării

Este aproape un truism să se afirme că, sub unghiul drepturilor ce au fost acordate omului, secolul al XVIII-lea a adus pe cele civile, veacul al XIX-lea, pe cele politice, iar secolul al XX-lea, pe cele sociale. Intervalul istoric care ne interesează în mod deosebit este cel denumit la belle époque, cuprins între 1871 şi 1914, atunci când asistăm la constituirea şi consolidarea statului modern centralizat, la intensificarea procesului de industrializare, iar Europa săvârşeşte paşi importanţi pe linia democratizării politice. În definitiv, statul bunăstării se clădeşte în condiţiile acţiunii conjugate a celor trei factori amintiţi, fiind un produs specific al capitalismului modern-occidental de inspiraţie liberală. Un set întreg de drepturi şi obligaţii de natură corporativă, familială sau religioasă intră acum sub jurisdicţia statului-naţiune, care îşi asumă de o manieră nouă relaţiile cu cetăţenii săi. Industrializarea a antrenat formarea proletariatului, iar problemele acestei clase sociale (bunăoară, pierderea veniturilor provocată de accident, boală, invaliditate, şomaj sau bătrâneţe) încep să fie atacate frontal şi pe temeiul unui principiu inedit: asigurările sociale. Treptat, în pofida unor previziuni sceptice, asistăm la înfăptuirea compromisului dintre capitalism şi democraţie: muncitorii acceptă legitimitatea sistemului care, pe temeiul profitabilităţii economice, pune în aplicare programe sociale; la rândul său, burghezia admite necesitatea asigurării unor venituri minime şi a cheltuielilor pentru bunăstare, în ideea de a menţine un proletariat sănătos, echilibrat şi mulţumit, implicit armonia socială.

În devenirea sa întinsă pe un interval de peste un secol, construcţia (instituţionalizarea) statului bunăstării a parcurs cinci etape principale:

(1) Stadiul experimental (1870-1920). Soluţiile iniţiale au venit din dreapta spectrului politic: în Germania proaspăt unificată, Otto von Bismark lansează, în 1883, primul program social concret cu privire la asigurările de boală şi accident, iar în pofida caracterului său limitat, constituie cea dintâi încercare de a crea un sistem de ,,despăgubiri” pentru muncitorii industriali. Mai devreme sau mai târziu, atare practică a fost preluată şi în alte ţări apusene. De pildă, în Franţa, între 1890 şi 1910, se legiferează măsuri de asistenţă medicală gratuită pentru categoriile paupere, de acordare a unor indemnizaţii către victimele accidentelor de muncă, copiilor provenind din familii sărace, vărstnicilor infirmi şi incurabili. În ansamblu, democratizarea politică si extinderea dreptului de vot până la

3

„sufragiul universal” au constrâns puterea politică să adopte măsuri în favoarea proletariatului. Însăşi competiţia electorală a constituit catalizatorul care a accelerat reacţia industriaşilor şi a instituţiilor statului-naţiune de a pune în aplicare programe sociale menite să asigure „bunăstarea colectivă”.

(2) Faza consolidării (1920-1945). În această etapă de dezvoltare, centrul de greutate al politicilor sociale se strămută dincolo de Atlantic. În ciuda faptului că, oficial, se miza mai mult pe sporirea oportunităţilor economice şi educaţionale oferite cetăţenilor, în perioada interbelică, Statele Unite se dovedesc mai interesate decât ţările „bătrânului continent” în a adopta măsuri protective, dovadă legiferarea lui The Social Security Act (1935). Votat în Senat şi Congres, promulgat de preşedintele Roosevelt, documentul încetăţenea un sistem de pensii pentru victimele accidentelor industriale şi persoanele în etate, de asigurări pentru şomeri, de ajutoare băneşti pentru mame (inclusiv văduve) şi copii, de asemenea pentru handicapaţii fizici. Se mai prevedeau programe de pregătire profesională şi de asistenţă medicală familială. Fondurile proveneau mai puţin din contribuţia statului, cât din taxele achitate de anumite categorii sociale lucrative.

(3) Stadiul expansiunii (1945-1975). Cele trei ,,decenii de aur” ale capitalismului occidental aduc cu sine o dezvoltare fără precedent a instituţiilor, funcţiilor şi serviciilor sociale oferite de stat, formarea unei birocraţii specifice, totodată, sub raport teoretic, conceptualizarea Europei sociale. Este perioada unei spectaculoase creşteri economice (inclusiv a consumului), iar costurile diferitelor programe de profil sporesc de la un an la altul, îndeosebi datorită împrejurării că partidele social-democrate şi socialiste repurtează importante succese electorale, ajungând să guverneze în majoritatea ţărilor vest-europene. Creşterea continuă a GDP (Gross Domestic Product, echivalent al produsului intern brut din actuala terminologie românească, acronim PIB), dimpreună cu unele consecinţe structurale indirecte (de pildă, îmbătrânirea populaţiei ca urmare a îmbunătăţirii calităţii vieţii), au avut un efect stimulator asupra eforturilor sociale ale statului, cu alocări cuprinse între 20 şi 30%. Pe de altă parte, se acumulase o anume experienţă în materie de programe operaţionale de asigurări sociale tot mai extinse şi acoperind situaţii de boală, accident, invaliditate, batrâneţe, şomaj, maternitate, familii paupere, copii orfani sau abandonaţi etc. În paralel, s-a putut defini esenţa statului bunăstării ca garantare guvernamentală a unui minim de venit, a hranei şi locuinţei, a unui nivel acceptabil de educaţie şi asistenţă medicală. Totodată, s-a elaborat teoria convergenţei, potrivit căreia dezvoltarea economico-socială face ca ţări cu tradiţii culturale şi politice diferite să edifice instituţii similare şi să adopte treptat măsuri asemănătoare în ceea ce priveşte asigurarea unui standard rezonabil de viaţă pentru cetăţeni.

(4) Deceniul de criză a sistemului social (1975-1985). Mutaţiile profunde survenite în structurile sociale datorită industrializării, urbanizării, creşterii nivelului de educaţie şi a calităţii (implicit duratei) vieţii, secondate cu politicile de pensionare timpurie – în jurul vârstei de 60 de ani – pentru a face loc tinerei generaţii, au determinat un fenomen de supraîncărcare a sistemului. Practic, categoria activă a populaţiei a ajuns, în anii '70, să întreţină o categorie pasivă de pensionari şi şomeri (fără a ţine seama de cei sub 18 ani) aproape egală numeric cu prima! Bineînţeles că o asemenea economie, în care se ajunsese ca unul din doi indivizi să nu muncească, să devină în timp sufocată de un efort social uriaş, ultra-costisitor, căruia nici modernizarea tehnologică, nici sporirea continuă a productivităţii nu reuşeau să-i mai facă faţă. Scăderea nivelului investiţional, aplicarea rigidă a vechilor strategii manageriale, orientarea politicilor macro-economice exclusiv spre creşterea industrială şi ignorarea sectorului terţiar, dificultăţile de desfacere pe piaţa mondială a unei producţii învechite, toate acestea au făcut ca Europa occidentală să piardă serios teren în competiţia cu Statele Unite şi ţările Asiei de Sud-Est, mult mai flexibile şi dinamice. Totodată, dacă la început, multiplicarea şi extinderea birocraţiei din serviciile publice a avut consecinţe pozitive (creşterea numărului de job-uri relativ bine remunerate, aşadar diminuarea şomajului, de asemenea, angajarea unui contingent masiv de femei până atunci „casnice”), de la o vreme personalul administrativ deţinea ponderi excesive în cadrul populaţiei ocupate (în Suedia, procentul atingând 60 %!). Angajaţii şi agenţii economici vor reacţiona prin rezistenţă şi opoziţie faţă de nivelele prea ridicate de impozitare, evaziunea fiscală atingând cote îngrijorătoare. Nemulţumirea devenise cvasi-generală, sindicatele au încetat să mai sprijine guvernele social-democrate, socialiste ori laburiste, tot mai multe şi răspicate voci cereau schimbarea.

(5) Etapa proiectelor de reformă (aproximativ 1985-prezent). „Şocul” dur resimţit a constrâns clasa politică vest-europeană să găsească soluţii salvatoare pe termen lung, să regândească teoria şi practica statului asistenţial, să-l adapteze noilor realităţi. Oscilând între

4

pragmatism şi neo-liberalism, noul model a reclamat abandonarea unor mentalităţi stângiste (precum etatismul, politicile excesiv redistributive şi protecţioniste) şi racordarea la sugestiile provenind din partea noii drepte, care preluase de altfel frâiele puterii în Marea Britanie (cabinetul conservator al Margaretei Thatcher) şi S.U.A. (administraţia republicană a lui Ronald Reagan). Evaluarea generală a sistemului creat a condus la concluzia că economia trebuia restructurată din temelii şi eficientizată, că simpla reducere a impozitelor nu era suficientă pentru deblocarea situaţiei şi că era obligatorie o primenire complexă, profundă şi radicală a tuturor instituţiilor societăţii. Devenise imperios necesară reforma la toate nivelele şi în toate sectoarele de activitate, inclusiv pentru a putea face faţă proceselor de globalizare, internaţionalizare a capitalului şi mondializare a economiei, ca şi revoluţiei tehnologice de la finele veacului XX. Pe fundalul reinstaurării cadrului liber-concurenţial, modelul – numit, potrivit lui Roger şi Brian Loader, post-fordist şi având drept caracteristică majoră „coaliţia” dintre producţia flexibilă, consumul diferenţiat şi segmentat, post-modernismul cultural şi un sistem al bunăstării remaniat – era chemat să răspundă unor exigenţe majore: maleabilitate, debirocratizare şi descentralizare administrativă, dereglementare (mai exact spus, legislaţie suplă), relansare investiţională prin reducerea fiscalităţii, eficientizarea managementului, implicarea tehnologiilor de vârf, privatizarea unor companii, societăţii şi chiar servicii publice. În mod evident, accentele se deplasează dinspre stat (ale cărui funcţii explicite sau implicite au intrat în declin) către societatea civilă, înseşi comunităţile locale fiind investite cu rolul de a asigura bunăstarea colectivă. Cum se exprima un Gøsta Esping-Andersen (1996) în chiar titlul uneia dintre scrierile sale notorii, suntem martorii tranziţiei de la walfare state la walfare society.

Dovedindu-şi eficacitatea, a fost preluat inclusiv în ţări având vechi tradiţii socialiste sau social-democrate, cum sunt Franţa, Italia, Spania, Germania, Suedia, Danemarca ş.a.

Ce se întâmplă în statele central şi est-europene? Perestroika sovietică, încheierea războiului rece, căderea Zidului Berlinului şi a cortinei de fier, prăbuşirea „orânduirii comuniste” a generat derută şi confuzie în rândul clasei politice din respectivele ţări, iar, sub presiunea populară ce aspira la un nivel de trai similar celui din occident, guvernanţii au procedat de regulă la copierea mai mult sau mai puţin fidelă a sistemului apusean. Cât priveşte politica socială, tendinţa comună a fost aceea de a „importa” cât mai rapid modelul bunăstării şi al securităţii sociale, numai că economia se dovedea net depaşită din punct de vedere tehnologic şi nu putea fi competitivă, la nivel mondial, în condiţii de liberă concurenţă. În mod firesc, au urmat frustări şi repetate proteste vehemente (pe alocuri, stimulate şi de nostalgia „gratuităţilor” oferite de vechile rânduieli), împrejurări care au făcut ca mersul reformei să fie greoi, punctat frecvent de sincope dureroase. În ansamblu însă, voinţa politică a Estului european s-a afirmat în direcţia restructurării întregului sistem (uneori, mai ferm şi mai alert, alteori, mai ezitant şi mai lent), însăşi societatea parcurgând un proces complex de maturizare şi asumare a necesităţii modernizării generale. Legislaţia socială adoptată reproduce în linii mari tiparele statului bunăstării din Occident, dar, indiscutabil, reglementările vor dobândi consistenţă reală numai atunci când eficientizarea economică va produce suficiente resurse pentru susţinerea programelor existente.

3. Modele ale statului bunăstării

Statele industrializate ale lumii diferă considerabil între ele în ceea ce priveşte instituţiile şi modalităţile producerii bunăstării, originea fondurilor acumulate, dimensiunea cheltuielilor sociale publice, gradul de implementare a măsurilor active pe piaţa muncii şi aplicarea altor instrumente conexe. În intenţia de a aduce atare bogăţie şi diversitate sub o normă comună, teoreticienii au oferit variate clasificări ale Walfare State.

Bunăoară, Richard Titmuss (1974) oferă o triplă perspectivă: (a) modelul rezidualist (sau al politicilor sociale reziduale), având ca idee directoare că statul trebuie să intervină numai temporar pentru asigurarea protecţiei sociale a cetăţenilor, în cazul în care veniturile primare ale populaţiei, obţinute prin mecanismele pieţei, sunt direct afectate; (b) modelul realizare-performanţă, centrat pe satisfacerea necesităţilor sociale în funcţie de rezultatele muncii, iar mecanismele de protecţie socială sunt complementare mecanismelor pieţei; (c) modelul redistributiv, în cadrul căruia „instituţia” bunăstării reprezintă o parte integrantă a societăţii, scopul acesteia fiind de a asigura servicii sociale pe principii universaliste şi în funcţie de necesităţi.

5

La rândul ei, Linda Hantrais (1994) oferă o clasificare tripartită, departajând: (a) modelul nordic şi anglo-saxon (corespunzător regimului social-democrat scandinav); (b) modelul continental (corespunzător regimului conservator german); (c) modelul sudic (sau „rudimentar”, corespunzător statelor mai puţin dezvoltate ale Uniunii Europene).

În vederile lui Ramesh Mishra (1990), statul clasic al bunăstării (keynesian) este un regim caracteristic perioadei care precede cea de-a doua criză mondială a petrolului, şi, care, a încetat să „funcţioneze la parametrii normali” în perioada 1975-1980, divizându-se în două regimuri distincte: (a) cel neoconservator, reprezentativ pentru guvernările de dreapta care abandonează preocupările statului pentru menţinerea diminuată a ratei şomajului şi pentru prevenirea sărăciei, atari sarcini fiind trecute pe seama „carităţii” societăţii civile. Pe fondul slăbirii puterii sindicale se accentuează segmentarea populaţiei în săraci şi bogaţi (exemple tipice: S.U.A. şi Marea Britanie); (b) social-corporatist, materializat în politica partidelor de (centru-)stânga, acelea care au păstrat interesul şi intervin nemijlocit pentru ocuparea forţei de muncă, pentru minimul de trai al tuturor cetăţenilor şi pentru serviciile sociale universaliste (de pildă, Suedia, Danemarca, Norvegia, Austria ş.a.).

Sintetizând regimurile politice ale bunăstării sociale, în cartea influentă intitulată The Three Worlds of Welfare Capitalism (1990), danezul Gøsta Esping-Andersen realiza o taxionomie devenită în scurt timp „clasică” în materie de studiu comparat al politicilor sociale, descriind trei concepţii majore ale „capitalismului”: modelul social-democrat, modelul conservator şi modelul liberal. Cu toate că această clasificare prezintă unele imperfecţiuni ce au declanşat reacţii critice, ea rămâne şi în prezent un instrument simplu şi util pentru înţelegerea sistemelor politice, economice si socio-culturale care au optat în favoarea statului asistenţial. Le vom expune mai detaliat în continuare.

(1) Modelul social-democrat. În opinia autorului citat, acesta şi-ar afla cel mai fidel exponent în legislaţia şi structura administrativă a securităţii sociale din Suedia, Danemarca şi Norvegia, de unde şi denumirea de model scandinav, dar mai întâlnim şi alte titulaturi, precum model institutional-redistributiv, sau pur si simplu suedez). El materializează aplicativ viziunea keynesiană asupra politicilor social-economice şi întruchipează „statul bunăstării prin excelenţă”, caracterizându-se – spus sintetic – prin nivelele înalte ale cheltuielilor sociale, fiscalitatea ridicată, sectorul public extins şi o protecţie socială largă, acoperind multiple categorii ale populaţiei. Însuşirilor semnalate li se adaugă un aparat funcţionăresc supradimensionat şi un set de programe publice deosebit de costisitoare.

Sprijinul masiv de care se bucură social-democraţia în Peninsula Scandinavă se poate explica numai prin contextul istoric, politic şi socio-cultural în care s-a aflat respectiva zonă a continentului nostru. Hegemonia politică a partidelor social-democrate a început imediat după încheierea primului război mondial, şirul guvernărilor de centru-stânga fiind arareori şi pentru perioade scurte întrerupt de administraţii liberale. Astfel, inclusiv la nivel de mentalitate, opţiunea majoră a nordicilor s-a orientat în direcţia solidarităţii şi a drepturilor sociale acordate tuturor cetăţenilor, a redistribuirii veniturilor spre categoriile dezavantajate, a reducerii inegalităţilor provocate de economia de piaţă, a unui stat puternic şi „dinamic”. Relativa slăbiciune a dreptei politice se datorează existenţei unor importante partide agrariene de centru care ostaculează constituirea unui pol puternic de centru-dreapta prin coalizarea claselor mijlocii, spre deosebire de Anglia, Germania sau Franţa. Adepte ale intervenţiei şi subvenţiilor statului în agricultură, formaţiunile fermierilor preferă să se alieze cu social-democraţii mai degrabă decât cu liberalii. Nu trebuie ignorat nici consensul realizat încă din anii '30 în privinţa dezirabilităţii unui sistem universal al bunăstării (devansând alte state), el păstrându-se principial până astăzi, chiar dacă dezbaterile legate de reformă nu au ocolit nici ţările scandinave.

Iată prezentate în continuare, mai detaliat, principalele trăsături ale modelului social-democrat, insistându-se asupra dimensiunilor celor mai relevante.

(a) Dimensiunea juridică este orientată în sensul respectarii principiului universalismului politicii sociale sau, în alte cuvnte, a drepturilor sociale constituţionale garantate tuturor cetăţenilor. Cum va reieşi din analiza celorlalte modele, conservatorii nu sunt de acord cu atare principiu, înlocuindu-l cu varianta sistemului participativ-contributiv (al asigurărilor), în vreme ce liberalii resping la rându-le universalitatea beneficiilor sociale, oferind soluţia asistenţei minimale şi selective, bazată pe testarea veniturilor şi pe responsabilitatea individului de a munci sau de a se instrui drept compensaţie pentru ajutorul primit.

6

(b) Dimensiunea fiscală a bunăstării social-democrate se întemeiază pe un sistem de taxare (impozitare) generală şi progresivă, mai curând decât pe contribuţiile angajaţilor și angajatorilor la sistemul asigurarilor sociale. În consecinţă, finanţarea serviciilor sociale devine predilect publică şi se realizează de la bugetul statului sau al comunităţilor locale, manifestând o puternică tendinţă redistributivă şi egalizatoare, spre deosebire de situaţia asigurărilor sociale din alte ţări (bunăoară, Germania), unde beneficiile sunt proporţionale cu contribuţiile.

(c) Dimensiunea socială se sprijină pe portofoliul bogat al serviciilor de tip welfare furnizate de autorităţile publice care, prin diversitatea şi caracterul cuprinzător al ofertei, acoperă segmente extinse ale populaţiei, de la copii până la persoanele în etate. În timp ce, în alte state dezvoltate ale Europei, îngrijirea acestor categorii de vârstă este delegată familiei, aşezămintelor voluntare sau private, în ţările scandinave sectorul public e cel care îşi asumă responsabilitatea pentru întreaga gamă de servicii specializate.

(d) Dimensiunea ocupatională: în intenţia declarată de a diminua drastic (dacă nu cumva eradica) fenomenul şomajului, autorităţile desfăşoără o politica activă în domeniul pieţei muncii şi manifestă o preocupare constantă faţă de angajarea cvasi-completă a forţei de muncă. De remarcat că acest interes particular a fost menţinut cu rezultate relativ bune chiar şi în timpul crizei economice din anii '70-'80, fiind unul din punctele-forte (şi de mândrie) ale aşa-zisului sistem scandinav.

Rezumând, se poate afirma că viziunea bunăstării în Nordul Europei constă în efortul sistematic de a include integral cât mai multe persoane şi grupuri în fluxul social normal şi de a aboli sărăcia, fie şi cu preţul unei relative egalizări a veniturilor prin redistribuire.

Să trecem acum în revistă câteva dintre cele mai semnificative direcţii acţionale concrete ale politicii sociale scandinave:

(a) Menţinerea veniturilor (securitatea sociala propriu-zisă). De pildă, sistemul de pensii pentru persoanele vârstnice se dovedeşte a fi printre cele mai generoase de pe planeta noastră, statele scandinave numărându-se de altfel printre primele care l-au introdus. În Danermarca, asemenea beneficii nu se achită în funcţie de contribuţiile la fondul de asigurări, ci au fost recunoscute ca drepturi constituţionale, acordându-se tuturor cetaţenilor ce ating o anume etate. Unică în felul său este pensia populară ce însumează următoarele caracteristici: este non-contributivă, bazată pe principiul universalismului, solidarităţii şi egalităţii, plătindu-se în mod nediscriminatoriu tuturor cetăţenilor danezi în vârstă de peste 67 de ani, cu condiţia să fi fost rezidenţi ai acestei ţări în ultimii 40 de ani . Pe lângă pensia universală de stat, funcţionează pensiile ocupaţionale şi private, calculate pe temeiul contribuţiilor realizate în timpul vieţii active. În Suedia şi Norvegia, sistemul de pensii este corelat cu veniturile obţinute în calitate de persoană angajată, prin urmare admite diferenţierile.

Tot în Danemarca, în cazul şomerilor, menţinerea veniturilor se înfăptuieşte pe două niveluri: cel „superior” care asigură beneficii pentru persoanele asigurate (fondurile fiind administrate de asociaţiile sindicale) şi cel „inferior”, destinat persoanelor neasigurate care beneficiază totuşi de asistenţa socială oferită de stat. Spre a se situa la nivelul superior, şomerul trebuie să fie membru al unui fond de asigurare al persoanelor angajate şi să fi avut venituri din muncă măcar 52 de săptămâni în ultimii 3 ani. Astfel, va fi îndreptăţit să primească beneficii timp de 5 ani consecutiv, cu obligaţia de a participa la un program profesional sau educaţional la cel mult 2 ani de la intrarea în şomaj. De menţionat că beneficiile se ridică la 90% din ultimul venit realizat prin muncă, dar manifestându-se însă aceeaşi tendinţă egalizatoare, de vreme ce beneficiile nu pot depăşi un anumit plafon.

(b) Politica ocrotirii sănătăţii se bazează pe principiile universalismului, solidarităţii şi accesului liber la serviciile medicale. Contribuţiile la fondul asigurărilor de sănătate provin din surse diverse, important e că (aproape) întregul cost al asistenţei medicale este suportat public. Gratuitatea ocrotirii sănătăţii în statele scandinave atrage impozitările înalte, fiind o formă indirectă de redistribuire financiară în favoarea categoriilor sociale cu venituri scăzute. Decontarea publică este integrală în Danemarca şi parţială în Suedia, acolo unde, în ultimii ani, au fost introduse aşa-zisele coplăţi achitate de beneficiari. Deşi ministerele sănătăţii constituie forurile tutelare, responsabilitatea legată de finanţarea şi distribuţia serviciilor medicale către populaţie revine consiliilor locale. Se cuvine reţinut că, în ciuda susţinerii publice cvasi-totale, asistenţa medicală nu a înregistrat niciodată în Scandinavia nivele spectaculoase ale alocărilor procentuale bugetare, comparativ cu alte ţări. Una din explicaţiile cheltuielilor moderate în sector rezidă în existența unei culturi medicale avansate şi a unui foarte dezvoltat sistem al asistenţei primare, dotat cu o extinsă reţea a medicilor de familie (generaliști) a

7

căror activitate – inclusiv prin tratament la domiciliul bolnavului – previne intervenţia secundară (de specialitate).

S-au înregistrat efecte pozitive, precum reducerea timpului mediu de spitalizare şi scăderea numărului de paturi din instituţiile de profil (în Danemarca, cu circa 25%), dar, din 1990 încoace sistemul şi-a evidenţiat grave carenţe, întâi de toate apariţia şi multiplicarea listelor de aşteptare pentru internarea în sistemul public gratuit. Capacitatea limitată a spitalelor, lentoarea şi birocraţia serviciilor medicale oferite de autorităţile locale, resursele mereu insuficiente, toate acestea fac ca bolnavii să aștepte uneori luni de zile până în momentul internării, nelipsind cazurile de deces. Confruntate cu asemenea disfuncţionalităţii, forurile politice decizionale au reacţionat de o manieră compensatorie, dezvoltând un sistem medical privat foarte competitiv. Alternativa presupune însă suportarea integrală de către pacienţi a costului serviciilor de asistență sanitară, fiind accesibilă numai persoanelor având venituri peste medie.

(c) Alte servicii sociale. În ţările scandinave, funcţionează şi reglementări interesante ce vizează pe copii şi tineri, persoanele singure care au în întreţinere mai mulţi copii, persoanele cu deficienţe etc., dar, din raţiuni economice, nu le mai detaliem.

În concluzie, modelul social-democrat al bunăstării promovează valorile universalismului şi egalităţii în domeniul beneficiilor sociale, transpuse efectiv prin finanţarea publică (adică, prin impozitări generale şi mai puțin prin contribuţii la fondurile de asigurări), garantarea unor standarde minime de venit (mai mari decât în celelalte ţări europene), fiscalitatea înaltă şi serviciile publice costisitoare, birocratice.

(2) Modelul conservator. Pe acesta, Esping-Andersen îl vede întruchipat în teoriile şi practicile germane născute încă de pe vremea cancelarului Bismark, însă sistemul naţional al asigurărilor sociale fondat la sfârşitului secolului al XIX-lea avea să se extindă în multe state europene, ajungând să domine autoritar politica socială instrumentată de-a lungul veacului XX şi reprezentând fie şi în zilele noastre una dintre opţiunile majore în privinţa organizării bunăstării. Numit şi „bismarckian”, „conservator-corporatist”, „continental” sau „creştin-democrat”, modelul în atenţie are o identitate bine conturată (the German Middle Way, „calea de mijloc germană”), facându-se remarcat printr-o continuitate impresionantă, stabilitate şi coerenţă (a suferit modificări minime, mai mult de ordin tehnic, decât principial), rezistenţă la presiunile economice şi politice ori şocuri istorice (inclusiv dezastrele celor două războaie mondiale pierdute), eficienţă socială şi profitabilitate financiară pe termen lung.

Se distinge prin accentul categoric pus pe mecanismul asigurărilor sociale, finanţat îndeosebi din contribuţiile angajaţilor şi angajatorilor la respectivele fonduri. Prin urmare, dispune de o bază ocupaţională solidă, este direct participativ şi procură beneficii diferenţiate (proporţionale cu ceea ce se achită). Se operează o distincţie netă între beneficiile provenite din contribuţii (foarte apreciată în Germania) şi ajutoarele acordate prin asistenţa socială non-contributivă (percepută, de regulă, nefavorabil de către majoritatea populaţiei). Drept prim obiectiv al programului de bunăstare se declară protecția veniturilor mai curând decât reducerea sau prevenirea sărăciei (ca în regimurile liberale) sau redistribuirea (ca în regimurile social-democrate). Astfel, politica socială este îndreptată prioritar în direcţia conservarii statusului social avut în timpul vieţii active şi a menţinerii beneficiilor la un nivel cât mai apropiat de veniturile obţinute din muncă, rezultând o reflectare fidelă şi constantă a diferenţierilor (ierarhizărilor) socio-profesionale.

Se cuvine apoi amintit principiul subsidiarităţii, unul din punctele-cheie ale sistemului de guvernare, stipulat de altfel în Constituţia statului (mai recent, fiind impus chiar şi în tratatele semnate în cadrul Uniunii Europene). De inspiraţie religioasă şi promovat cu fermitate de Uniunea Creştin-Democrată (C.D.U.), acesta prevede că unităţile sociale mai largi nu vor asuma responsabilităţile decizionale ce revin unităţilor mai mici şi subordonate decât în situaţia excepţională că cele din urmă sunt incapabile să răspundă propriilor necesităţi. Aici, viziunea de tip corporatist (ea însăşi venind dinspre doctrina socială a Bisericii catolice şi având în centru ideea parteneriatului şi cooperării între guvern, patronat şi sindicate) se îmbină cu descentralizarea de factură americană: ca stat federal, încă din 1949, Germania este structurată în landuri, totodată comunităţilor locale le este acordată o largă autonomie. Atare cuplaj inedit face ca sistemul actual să răspundă concomitent exigenţelor

8

politice ale democraţiilor avansate şi nevoii de bunăstare socială afirmată prin tradiţia culturii germane, prezentând avantajul suplimentar de a evita atomizarea şi fragmentarea specifice Statelor Unite.

Cum s-a văzut, modelul conservator de politică socială reprezintă în fapt un model continental, regăsindu-se (desigur, cu inevitabile variaţii de nuanţă) în numeroase ţări vestice (Austria, Franţa, Italia, Belgia, Olanda), după 1990, în unele state post-comuniste ale Europei centrale şi sudice (Cehia, Polonia, Ungaria, Slovacia, Croația şi Slovenia). Având drept fundament teoretic gândirea creştin-democrată asupra bunăstării, el respinge atât capitalismul liberal de tip laissez-faire, cât şi marxismul, punând în schimb accentul nu numai pe valorile educaţiei şi moralităţii, dar şi pe conceptul economiei sociale de piaţă, lansat de CDU la sfârşitul anilor '40. Aceasta „a treia cale” s-a dovedit o formă autentică a pieţei libere, a competiţiei economice, modernizării tehnologice şi politicii investiţionale solide, dublată însă de preocuparea intensă faţă de societatea în ansamblu, faţă de standardele sociale înalte, faţă de prezervarea structurilor şi ierarhiilor decurgând din munca individuală sârguincioasă (în paralel, sunt depreciate averile obţinute rapid).

De altfel, banca este instituţia emblematică a capitalismului bunăstării de factură germană, nicidecum bursa, considerată un prototipul al structurilor economice de tip american (capitalismul de cazino, cum îl numea Michel Albert). Fireşte, burse puternice există şi în Germania şi celelalte ţări ce i-au împrumutat modelul, doar că se preferă siguranţa şi stabilitatea, mai puţin riscul şi speculaţia. Inclusiv la nivel de mentalitate curentă, acumularile lente dar certe surclasează tentaţia câştigurilor abrupte şi spectaculoase caracteristice economiei americane, la fel şi înclinaţia spre proiectele solide, pe termen lung comparativ cu business-urile rapide şi, nu rareori, pasagere. Dar nu înseamnă că n-ar fi recunoscut rolul primordial al creşterii şi eficienţei economice, dimpotrivă, valorile, principiile şi criteriile liberalismului antreprenorial sunt aşezate la temelia cheltuielilor ridicate solicitate de însăşi politica socială.

Care sunt principalele coordonate ale acesteia? (a) Securitatea socială. Cum s-a mai amintit, Germania a fost primul stat de pe glob care a

introdus un sistem coerent de asigurări sociale menit să acopere şi compenseze situaţiile de risc sau naturale ale lucrătorului, unul care s-a lărgit şi specializat continuu, acoperind treptat cazurile de boală, accident în muncă, incapacitate datorată senectuţii, şomaj, văduvie, handicap fizic şi mental etc., în fine asigurarea obligatorie de îngrijire pe termen lung (adoptată în 1995). Cu titlu istoric, după 1945, pe când se mai afla încă sub ocupaţie aliată, s-a încercat implantarea unui sistem alogen (inspirat din scrierile lordului Beveridge) unic şi de anvergură naţională al asigurărilor sociale, dar acesta s-a lovit de rezistenţa funcţionarilor şi chiar a opiniei publice, trebuind a fi abandonat. Astfel, singurul proiect viabil a ramas cel bismarckian, întemeiat pe principiul asigurărilor sociale finanţate din contribuţii şi pe principiul subsidiarităţii. Contribuţiile erau dependente de venituri, iar statului i s-a conferit un rol minim în administrarea fondurilor acumulate. De fapt, existenţa mai multor fonduri de asigurări (gestionate separat) – care furnizau beneficii proporţionale cu performanţele economice individuale din timpul vieţii active – a ramas cheia de boltă a politicii de bunăstare din Germania.

În esenţă, schemele de asigurări sunt de aşa natură concepute încât contribuţiile şi beneficiile sociale rezultate corespund în general unor valori relativ ridicate, peste media înregistrată în alte ţări (de pildă, contribuţia totală pentru pensie este de 20,3% din salariu, angajatul şi angajatorul plătind fiecare câte o jumătate din suma corepunzătoare). Fireşte, unor contribuţii înalte le corespund beneficii înalte. Segmentul de populaţie care se bucură de cel puţin o formă de asigurare se cifrează la circa 90% (!) din totalul cetaţenilor germani, cea mai frecventă fiind asigurarea de sănătate. Totodată, beneficiile sociale compensează o parte importantă a ultimului venit realizat din muncă, în prezent pensia acoperind 70% din venitul net anterior intrării în inactivitate, iar ajutorul de şomaj se ridica la 68% în cazul persoanelor cu copii dependenţi şi la 63% în cazul persoanelor fără copii. Condiţionarea beneficiilor sociale de contribuţii şi indirect de muncă imprimă un puternic caracter stimulativ sistemului de securitate socială, iar cuantumul substanţial al compensărilor de venit obţinute prin asigurări face ca asistenţa socială (non-contributivă) să devină realmente o situaţie indezirabilă (respectivii indivizi obţin alocaţii mici). În consecinţă, interesul de a ocupa un loc de muncă se vede garantat.

(b) Cât priveşte piaţa muncii şi strategia ocupării locurilor de muncă, Germania învederează aceeaşi trăsătură conservatoare, întreţinută fiind de mentalităţi anacronic perpetuate. Bunăoară, dacă luăm în considerare un indicator cum ar fi prezenţa activă a femeilor, în pofida unei uşoare ameliorări

9

a situaţiei procentuale în ultimul deceniu, modelul german se plasează totuşi pe ultimul loc la acest capitol printre ţările Uniunii Europene. Participarea mai restrânsă are desigur anumite consecinţe în planul beneficiilor sociale, dependente de trecutul pe piaţa muncii. Dar nu numai femeile sunt dezavantajate de atare semi-excludere tradiţională, ci şi alte categorii întâmpină dificultăţi la angajare, datorate mai degrabă unor prejudecăţi (familiale sau patronale) decât unei legislaţii restrictive şi discriminative.

(c) Serviciile de asistenţa medicală. În Germania nu există un sistem naţional de ocrotire a sănătătii finanţat de stat din impozite, serviciile medicale fiind furnizate exclusiv în baza principiului asigurărilor sociale. Fondurile acestui sector provin în principal din contribuţiile angajaţilor şi angajatorilor, ca şi din veniturile proprii ale acestor fonduri, ele reprezentând întotdeauna o componentă investiţională cu minim de risc. Peste 90% din cetăţeni beneficiază în prezent de asigurări sociale de sănătate, funcţionând însă în paralel şi programe de asigurări medicale private. Contribuţiile la fondurile asigurărilor sociale de sănătate variază – functie de venituri – între 8 şi 16%, statul participând doar la susţinerea cercetării ştiinţifice medicale şi la programele publice de educaţie pentru sănătate. Ca şi în cazul statelor scandinave, ponderea sănătăţii în cadrul PIB este relativ scăzută (aproximativ 9-11%).

(d) Serviciile sociale individuale şi îngrijirea pe termen lung. În 1995, a fost introdusă prin lege asigurarea de îngrijire pe termen lung, un al cincilea pilon al sistemului de asigurări sociale germane. Noua schemă este destinată să asigure servicii de îngrijire personală (la domiciliu sau în reşedințe specializate) persoanelor vârstnice lipsite de suport familial. Este oarecum surprinzător şi de neînţeles cât de tardiv s-a legiferat atare practică (reţeaua acestor servicii este şi actualmente subdezvoltată), ştiut fiind că Germania deţine statut de pionierat în domeniul politicii sociale. În ţările scandinave şi în Anglia, spre pildă, îngrijirea bătrânilor la domiciliu sau în centre instituţionalizate datează încă de la începutul secolului al XX-lea, iar statul şi comunitaţile locale îşi asumă o parte importantă a răspunderii în domeniu. Explicaţia acestei stări de lucru pare a putea fi găsită în doctrina social-conservatoare a catolicismului, care desemnează familia (în special femeile) ca principal responsabil pentru prestarea unui atare tip de activităţi. Totuşi, ultimii ani asistă la o diversificare a serviciilor si programelor de susţinere pentru persoanele singure aflate la vârsta a treia sau a patra, programe derulate de agenţii publice, dar mai ales de asociaţii voluntare locale şi O.N.G.-uri grupate în jurul Bisericii.

Rezumativ (aşa cum o constată şi unii analişti) se poate afirma că, manifestând o puternică propensiune spre familie, spre clasa mijlocie şi spre valorile tradiţionale ale societăţii germane, sistemul conservator al bunăstării dezavantajează indirect minoritățile etnice, tinerii şi femeile, chiar cetăţenii din fosta R.D.G., îndeosebi prin structurarea prea rigidă a pieței muncii. Este de aşteptat ca, pe viitor, una din preocupările programelor de bunăstare din această ţară să se axeze pe activarea şi flexibilizarea politicilor în domeniul ocupării forţei de muncă.

(3) Modelul liberal. Acum, regimul bunăstării îşi găseşte expresia cea mai grăitoare în Statele Unite ale Americii, dar, în ciuda unor deosebiri uneori evidente, Esping-Andersen include în aceeaşi categorie Marea Britanie şi alte ţări ale Commonwealth-ului, precum Canada, Australia, Hong-Kong şi Noua Zeelandă. Se impune precizat că, în concepţia altor autori, Regatul Unit ar reprezenta un „model mixt al bunăstării”, astfel că se insistă mai mult asupra disimilarităţilor faţă de S.U.A. decât asupra asemănărilor dintre ele.

Cât priveşte conceptul de liberalism, acesta este utilizat aici în accepţiunea sa europeană (continentală), adică al unei politici de dreapta care încurajează sectorul privat, piaţa liberă şi responsabilitatea individuală, corespunzând până la un punct republicanismului american şi conservatorismului britanic. Trebuie menţionat de asemenea că însăşi vocabula neo-liberalism este purtătoare tot a unei conotaţii de dreapta, mai exact non-keynesiană. Se ştie că, până în anii ’60 ai veacului XX, s-au manifestat tendinţe spre identificarea doctrinară a keynesismului cu liberalismul social şi cu neo-liberalismul. Ulterior s-a revenit, cuvântul din urmă fiind înţeles – de pe poziţiile noii drepte inspirate de scrierile lui Friedrich Hayek şi Milton Friedman – tocmai ca o replică viguroasă la principiile economico-politice ale planificării, redistribuirii şi intervenţionismului statal preconizate de Keynes şi Beveridge, toate trei apropiate de teoriile şi practicile social-democrate. Prin urmare, convenim să întrebuinţăm sensurile vocabulelor liberalism („clasic”, de secol XIX) şi neoliberalism

10

(promovat, în anii ’80 ai veacului trecut, în S.U.A. sub administraţia republicană a lui Ronald Reagen şi în Marea Britanie sub guvernarea conservatoare a premierului Margaret Thatcher) ca fiind sinonime, sintetizând caracteristici cum ar fi statul minimal, selectivitatea socială, stimularea performanţelor individuale şi acceptarea diferenţelor rezultate în urma liberei concurenţe pe piaţă.

Pentru a ajunge însă la modelul liberal actual, Marea Britanie postbelică – la ea ne vom referi mai cu seamă – a parcurs un traseu sinuos, marcat de două cotituri majore. Prima schimbare importantă s-a petrecut în timpul guvernării laburiste din 1945-1951, când s-au pus bazele sistemului Welfare State, sub influenţa ideilor lansate de economistul britanic J. M. Keynes în Teoria generală a ocupării forţei de muncă, dobânzii şi banilor (1936) şi de lordul W. H. Beveridge în Raport asupra asigurărilor sociale şi serviciilor conexe (1942), ambii membri ai Partidului Liberal. Noua concepţie – hibrid al unei doctrine economice şi al unei filosofii sociale – îşi propunea să răspundă trebuinţelor legitime de prosperitate ale cetaţenilor ieşiţi dintr-un război epuizant. Experienţa dramatică a secundei conflagraţii mondiale şi a marilor dificultăţi economice care i-au succedat a şocat opinia publică (până atunci adepta conservatorismului de factură „victoriană”), inducând o stare de spirit favorabilă unui nou proiect social, întemeiat pe solidaritate, universalism şi pe dorinţa de a edifica o societate mai justă în alcătuirea sa. În atare context, guvernul laburist a promovat, între 1945 şi 1948, un set de măsuri fundamentale pentru arhitectura securităţii sociale: instituirea alocaţiilor familiale, înfiinţarea asigurărilor naţionale de şomaj şi pensie, totodată a Serviciului Naţional de Sănătate (NHS) destinat să furnizeze servicii medicale tuturor cetăţenilor britanici pe baza accesului egal (nediscriminatoriu) şi liber (gratuit).

Astfel, la sfârsitul deceniului 5, Marea Britanie devenea primul stat modern al bunăstării, unul în care guvernul îşi asuma o parte importantă a responsabilităţii şi costurilor privind calitatea vieţii cetăţenilor săi. În jurul sistemului Welfare State de tip keynesian, societatea şi clasa politică britanică au realizat un consens care avea să dureze până la începutul crizei economice din anii ’70. Reapariţia dificultăţilor economice (inclusiv „umilitorul” recurs la ajutorul Fondului Monetar International), a determinat opinia publică să-şi piardă încrederea în laburişti şi să ceară insistent reforme pentru relansarea economică a ţării, apropiindu-se tot mai mult de programele dreptei politice. Victoria categorică a Partidului Conservator în alegerile din 1979 şi instalarea premierului Margaret Thatcher au marcat cotitura secundă în evolutia postbelică a Marii Britanii şi despărţirea de keynesism. De altfel, noua administraţie a demarat un proces energic de restrângere a competentelor şi atribuţiilor economico-sociale ale statului, transferând treptat responsabilitatea bunăstării spre sectorul privat şi non-guvernamental. I s-a asociat un pachet de măsuri stimulative pentru creşterea performanţei iniţiativei particulare, bunăoară diminuarea presiunii fiscale, fapt ce a încurajat investiţiile private mici şi mijlocii, consolidându-se oferta pe piaţă.

(a) Politica ocupaţională şi de protecţie socială: a fost desfiinţat salariul minim pe economie, împrejurare ce a antrenat o sensibilă şi rapidă diminuare a şomajului. Cât priveşte pensiile de stat, cuantumul acestora s-a redus cu o cincime, sistemul fiind completat cu pensii ocupaţionale şi private opţionale. Aşa-zisa alocaţie pentru căutarea unui loc de muncă (beneficiul social pentru caz de şomaj) a scăzut la rândul său şi s-a restrâns durata acordării lui de la 1 an la 6 luni, în ideea de a motiva pe cei neangajaţi să lucreze, indiferent de nivelul salarizării. A fost introdus sistemul Creditului Familial destinat familiilor având copii dependenţi, ca o oportunitate pentru depăşirea eventualelor dificultăţi financiare tranzitorii.

(b) Sănătatea. Dintre toate politicile sociale instrumentate, singura ce nu corespunde tiparului liberal este cea întreprinsă în domeniul sănătăţii. Serviciile de asistenţă medicală sunt furnizate în cadrul faimosului NHS (National Health Service) fondat încă din 1948, care reprezintă până şi în zilele noastre un punct de referinţă şi unicitate. Spre deosebire de sistemele din majoritatea ţărilor europene şi din Statele Unite, cel din Regatul Unit nu este organizat pe temeiul asigurărilor sociale şi a contribuţiilor, ci e finanţat de stat din impozitările generale (ca şi în modelul social-democrat), garantând accesul universal şi gratuit al populaţiei. Desigur, pe lângă reţeaua publică, s-a dezvoltat un excelent sistem medical privat, foarte competitiv, însă deosebit de scump. La fel ca în Danemarca, cota din PIB repartizată sănătăţii este redusă (de obicei sub 7 procente), împrejurare explicabilă prin existenţa unei foarte dezvoltate asistenţe primare, medicii de familie generalişti (înzestraţi cu bugete de praxis) menţinând sănătatea populaţiei la standarde ridicate prin depistări precoce, profilaxie sau tratamente în fazele iniţiale ale maladiei, diminuând astfel costul general al serviciilor.

11

La capitolul aspectelor negative ale sistemului, se cuvin menţionate reticenţa medicilor de familie de a înscrie pe listele lor persoane cu sănătatea şubrezită sau prezentând risc ridicat de îmbolnavire, ca şi fenomenul listelor de aşteptare pentru accesul la asistenţa medicală secundară (internarea în spitale), din raţiuni de constrângere bugetară. Confruntată cu asemenea neajunsuri, guvernarea conservatoare a procedat la unele reforme menite să eficientizeze managementul instituţiilor şi actul medical ca atare, în primul rând creând o piaţă internă în cadrul NHS şi acordând autonomie bugetară spitalelor, fapt ce a condus la apariţia unei benefice competiţii între respectivele instituţii. Diferenţierea finanţării în funcţie de performanţe a generat iniţial o reacţie ostilă din partea birocraţiei şi doctorilor, dar cu timpul rezistenţa la principiul concurenţei profesionale s-a redus, opinia publică şi furnizorii de servicii medicale acceptând noile reglementări, iar în ansamblu, eficienţa sistemului a sporit.

(c) Politica locuinţelor sociale a înregistrat de asemenea transformări importante după instalarea cabinetului Thatcher. Concepută de laburisti ca un domeniu de activitate finanţat exclusiv din surse publice (bugetele consiliilor locale), aşa-numita housing policy a intrat în atenţia guvernării conservatoare încă din 1980, constituind un punct-forte al reformelor derulate sub înrâurirea doctrinală a Noii Drepte. S-a instituit dreptul chiriaşilor de a cumpara în condiţii speciale, locuinţele sociale asupra cărora deţineau contracte de închiriere, iar întregul domeniu de activitate a fost privatizat (peste 1.500.000 de locuinţe sociale au fost cumparate în intervalul 1979-1997), împrejurare ce a condus la acumularea unor resurse băneşti substanţiale la dispoziţia consiliilor locale.

(d) În domeniul politicii educaţionale, prin legea din 1988, s-a procedat la liberalizarea competitiei dintre unităţile de învăţământ, la promovarea educaţiei în sistem privat şi introducerea selecţiei elevilor în funcţie de statutul şcolii. În esenţă, se acorda şcolilor autonomie financiară şi dreptul de a concura pe piaţa resurselor pentru finanţări extra-bugetare, de asemenea sensibil mai multă libertate în procesul de triere a elevilor şi profesorilor. La un interval de 5 ani, fiecare unitate era auditată de o comisie independentă formată din experţi, rezultatele evaluarii fiind publicate în cataloage speciale, puse chiar la dispoziţia părinţilor. Şcolile care, datorită deprecierii lor în respectivele materiale de analiză, îşi diminuau contingentul de elevi, pierdeau totodată o parte din finanţarea de la buget, pe când cele care erau bine cotate şi solicitate pe piaţa învăţământului obțineau fonduri suplimentare.

(e) În fine, serviciile sociale personale (al 5-lea „pilon” al politicii sociale britanice) acoperă o gamă largă de activităţi suportive, ele acordând – în forme dintre cele mai variate – sprijin social copiilor, vârstnicilor, persoanelor cu deficienţe fizice sau mentale etc. În realitate, acestea sunt servicii specializate de asistenţă socială fundamentate pe principiul community care („grija comunităţii”). Politica de factură conservatoare a cabinetului „Doamnei de Fier” a introdus piaţa şi dimensiunea privată a serviciilor inclusiv în acest domeniu, reglând finanțările pe baza mecanismelor de licitaţie a programelor, licitaţii la care pot participa atât agenţiile publice locale, cât şi firme private sau O.N.G.-uri de profil. În plus, guvernul a introdus o serie de măsuri reformiste pe tipar neo-conservator, punând accentul pe îngrijirea asumată de propria familie, în atari situaţii beneficiindu-se de unele stimulente materiale.

Concluziv, se poate spune că politica socială a Marii Britanii respectă în linii mari tiparele modelului liberal. Ea răspunde de altfel unei culturi politice prin excelenţă şi de veche tradiţie liberală. Timp de 18 ani, guvernările conservatoare Thatcher (1979-1990) şi apoi John Major (1990-1997) au acţionat constant pe linia flexibilizării, eficientizării manageriale, privatizării (contractării) serviciilor sociale, a „marketizării” bunăstării publice şi selectivităţii în acordarea beneficiilor sociale, bazată pe verificarea veniturilor obţinute. Victoria laburiştilor şi instalarea propriilor cabinete, coroborată cu apropierea mai „sinceră” de Uniunea Europeană şi semnarea Cartei Sociale, au antrenat unele modificări în politica socială britanică, dar deocamdată acestea nu sunt atât de profunde încât să se pună problema abandonării modelului liberal.

Cât priveşte Statele Unite, din unghiul exigenţelor formulate în Europa, analiştii le-au tratat ca pe un „regim aparte”, ca pe o „ţară retardată” sau un „caz deviant”, imputându-li-se adesea că dispun de un sistem al bunăstării rudimentar, necentralizat, anemic şi parţial, în pofida uriaşei forţe economice pe care o învederează. Explicaţiile situaţiei invocă de obicei precaritatea istorică a mişcărilor muncitoreşti organizate şi slăbiciunea (dacă nu cumva absenţa de pe eşichierul politic a) partidelor de stânga, socialiste ori social-democrate. Voci mai condescendente admit totuşi existenţa

12

unui „model american”, însă diferit ca structuri instituţionale, reglementări legislative şi practici efective comparativ cu ceea ce se întâmplă pe „bătrânul continent”. Este încadrat în specia regimurilor reziduale, cu aluzie la împrejurarea că programele existente trans-atlantic nu aparţin cadrului larg şi coerent articulat al politicilor sociale. Ideea directoare este că statul intervine spre a proteja indivizii numai după ce ei înşişi (sau familia lor) au epuizat toate posibilităţile de a contracara vicisitudinile pieţei, iar ajutorul guvernamental va fi temporar şi limitat.

Într-adevăr, exceptând câteva state, nu există un sistem public de asigurări de sănătate sau beneficii pentru maternitate, nici programe publice adresate tuturor categoriilor dezavantajate ale societăţii americane, după cum nu sunt instrumentate politici publice în domeniul ocupării forţei de muncă potrivit fluctuaţiilor pieţei. La nivel federal, funcţionează doar câteva instrumente:

● Asigurarea pentru bătrâneţe, urmaşi şi dizabilitate ale cărei fonduri sunt recrutate din contribuţiile angajaţilor şi angajatorilor, acordată pensionarilor, famillilor fără venituri al căror întreţinător a decedat şi lucrătorilor care au suferit accidente sau sunt afectaţi de maladii;

● Asigurarea împotriva şomajului, introdusă încă din 1935 şi frecvent revizuită, în prezent obligatorie, dar fiecare stat poate să o modifice, potrivit condiţiilor regionale, atât în privinţa cuantumului beneficiului, cât şi a duratei maxime de acordare (fixate la 6 luni);

● Ajutorul pentru familiile având copii dependenţi, acordând asistenţă financiară minorilor aflaţi în întreţinere şi aparţinând unor familii cu venituri foarte mici sau fără venituri;

● Venitul suplimentar de securitate, de care beneficiază, sub anumite condiţii, persoanele cu vârsta de peste 65 de ani, orbii şi persoanele dizabilitate, plătit din fondurile federale.

Situaţia îngrijirii sănătăţii nu este deosebită. În S.U.A. nu există un sistem public de asigurări obligatorii de sănătate pe bază de contribuţii, iar programele de ajutor medical (destinate săracilor şi indivizilor cu venituri mici) se întemeiază pe testarea mijloacelor. În schimb, un avânt deosebit îl cunoaşte sistemul privat de asigurări medicale.

4. De la „statul bunăstării” la „societatea bunăstării”

Cum s-a văzut, conceptul de Walfare State s-a născut în Europa occidentală postbelică sub influenţa keynesianismului. Fără a ignora tradiţia germană a programelor de asigurări (lansată de Bismarck în 1883), trebuie totuşi spus că sistemul securităţii sociale dezvoltat pe „bătrânul continent” nu are precedent istoric şi nu poate fi comparat cu nici un alt model de bunăstare din lume. Atât ca obiectiv politic general (asigurarea universală a unor drepturi sociale, deci instituirea cetaţeniei sociale), cât şi prin amploarea resurselor angajate (urcând în medie spre 30% din PIB), politica socială a răspuns cu succes, măcar în primele trei decenii postbelice, nevoii de consens politic şi social a democraţiilor vestice. Criza economică de la începutul anilor ’70 a pus însă capăt „perioadei de aur” a generosului proiect al bunăstării pentru toţi (prea costisitor şi adesea ineficient), antrenând ideea unor necesare reforme structurale. Ascensiunea politică a Noii Drepte în Marea Britanie şi Statele Unite la începutul deceniului al 9-lea a condus la adoptarea, în actul de guvernare, a unui ansamblu de măsuri liberale vizând relansarea investiţională şi reducerea exageratelor cheltuieli publice, asemenea practici extinzându-se şi în alte ţări, nu fără inevitabile variaţii de nuanţă.

Nu există, desigur, un singur model al bunăstării: potrivit tradiţiilor şi conjuncturilor istorice, naţionale sau culturale, orientării filosofice subiacente, diverselor interese mai mult sau mai puţin recunoscute, forţelor politice aspirând la sau exercitând efectiv puterea, finalităţilor urmărite ş.a., conţinutul însuşi al conceptului a cunoscut întruchipări eterogene, după cum şi-a asociat soluţii practice dintre cele mai diferite. De altfel, expusă mai sus, taxionomia danezului Gøsta Esping-Andersen (şi altele prezente în literatura actuală de specialitate) dă seamă de trei opţiuni majore în această privinţă. Care este cea mai bună? Iată o întrebare legitimă, însă la ea nu se poate răspunde simplu, direct şi tranşant, din moment ce fiecare dispune de plusuri şi minusuri, virtuţi şi limite, avantaje şi carenţe, obiect de constantă dezbatere (polemică) inclusiv între specialiştii teoreticieni şi practicieni. Depinde de perspectiva în care ne situăm, apoi, având în vedere bogăţia şi complexitatea realităţii sociale, ceea ce se câştigă pe o faţetă, se pierde pe alta (ori altele).

O interesantă discuţie se poartă actualmente în jurul interogației legate de posibilitatea unui model european de politică socială, dincolo de sfera politicii economice (în privinţa căreia Tratatul de

13

la Roma semnat în martie 1957 a oferit primele jaloane), văzută până de curând ca prioritară. Abordările sociale se restrânseseră la unele dispoziţii comune cu caracter general şi la recomandări adresate guvernelor statelor membre, referindu-se în special la mobilitatea lucrătorilor europeni în interiorul graniţelor Comunităţii, la necesitatea asigurării unor condiţii de muncă decente şi la principiul egalităţii salarizării (pentru muncă egală) în cazul bărbaţilor şi femeilor. Un semnificativ pas înainte a fost întreprins prin adoptarea Cartei sociale în 1989, aceea care stipula armonizarea şi convergenţa treptată a politicilor sociale naţionale. Prindea astfel contur ideea Europei sociale. Tentativa de a impune programe şi standarde de aplicaţie occidentală a izbutit doar parţial, fiind umbrită de refuzul premierului britanic Margaret Thatcher de a valida respectivul document (va fi semnat abia ulterior, în timpul guvernării laburiste).

Tratatele de bază ale Uniunii Europene – cel de la Maastricht (1992) şi cel de la Amsterdam (1997) – au asumat prevederi mai ample, mai consistente şi mai detaliate cu privire la elaborarea unei politici sociale comune. Spre a o transpune în fapt, s-a fost constituit Fondul Social European (unul din cele trei fonduri structurale ale Uniunii), administrat direct de o comisie special creată – cu avizul consultativ al Comitetului Economic şi Social – şi destinat să reducă discrepanţele inter-state şi, îndeosebi, să compenseze inegalităţile sociale vizibile între diversele regiuni ale continentului nostru.

Pe temeiul însemnatelor modificări de optică survenite în ultimele două decenii (implicit experienţei acumulate între timp), conform opiniei analiştilor neracordaţi la vreo anume ideologie, în zilele noastre ar fi vizibilă tendinţa de trecere de la statul bunăstării la societatea bunăstării. În abordarea sa tradiţională (formulată de Keynes şi Beveridge), modelul Welfare State pare a fi în prezent depăşit şi măcar corectat radical, dacă nu cumva abandonat. Declinul sever din anii ’70 şi contestarile viguroase ce i-au urmat mărturiseau o acută criză economică, de legitimitate şi de performanţă politică, chiar doctrinală. Pornită chiar în ţara fondatorilor săi, tentativa reformistă punea hotărât problema restrângerii responsabilităţilor şi cheltuielilor complicatei maşinării statale, marşându-se în direcţia dezetatizării securităţii sociale şi a responsabilizării societăţii, punându-se în mişcare noi şi mai flexibile modalităţi de finanţare şi administrare a resurselor destinate comunităţilor. Principiul subsidiarităţii a început să-şi găsească o tot mai largă aplicabilitate, fapt care înseamnă transferul răspunderilor legate de sfera socialului cât mai „jos” posibil, până la instanţele cele mai apropiate de cetăţean.

În esenţă, se doreşte ca statul să nu se mai substituie structurilor sociale mici, regionale, locale (fie ele profesionale, etnice, confesionale, familiale, de vecinătate etc.) în demersul de adoptare a deciziilor şi de gestionare a problemelor care le interesează în mod nemijlocit, cât să se creeze cadrul optim pentru ca aceste unităţi autonome să poată functiona la cote superioare de eficienţă. Ideea dirigentă (materializată încă mai mult sau mai puţin, funcţie de ţară şi tradiţiile ei) constă în pluralismul bunăstării, mai exact a mixturii dintre sferele publică şi privată relativ la susţinerea financiară a serviciilor lucrând în folosul comunităţii, în speţă a securităţii sale sociale. Neîndoielnic, o asemenea cointeresare a iniţiativei particulare şi a sectorului terţiar (non-profit) în chestiunile de bunăstare atrage după sine efecte benefice, precum evitarea posibilelor abuzuri administrative ale funcţionarilor, de asemeni riscul diminuat al deturnării şi manipulării resurselor disponibile în scopuri politice.

Demn de notat este şi faptul că modelul keynesiano-beveridgean al bunăstării, a numărat, printre consecinţele sale negative, ceea ce s-a numit „cultura dependenţei de stat” (state dependency culture), fenomen aspru (şi pe bună dreptate) criticat din unghiul Noii Drepte datorită efectului de bumerang pe care îl comportă: cu cât se oferă mai mult celor cu venituri mici (prin redistribuirea resurselor publice), cu atât motivaţia personală de a munci scade, iar cererea de drepturi şi facilităţi sporeşte corespunzător. Iată de ce, încă din anii ’80, s-a născut – în Statele Unite şi Marea Britanie –contra-conceptul de workfare, desemnând bunăstarea întemeiată pe munca efectuată individual, nicidecum pe bunăvoinţa sau generozitatea statului. Mai mult decât atât, nescăpând din vedere elementul de coerciţie pe care îl găseşte ca fiind cvasi-obligatoriu, americanul Lawrence Mead (1997) a pus în circulaţie sintagma Work Enforcement, prin care înţelege necesitatea stimulării muncii prin condiţionarea acordării beneficiilor sociale de prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.

Trebuie spus că, în actuala etapă de dezvoltare istorică (debutul mileniului III), tendinţele spre globalizare, pe de o parte, şi de extindere a paradigmei neo-liberale, pe de alta sunt nu doar compatibile, dar par a fi reciproc dependente. Într-adevăr, internaţionalizarea crescândă a intereselor – indiferent că e vorba de mondializarea capitalului, de „americanizarea” culturală a lumii sau strict de

14

integrarea politică europeană – înseamnă până la urmă disoluţia autorităţii absolute a statelor naţionale şi permeabilizarea frontierelor. O astfel de lume globală („satul planetar”, cum i s-a mai zis) nu poate funcţiona decât într-un cadru liberal, în care principiile şi valorile fundamentale cu care se operează sunt preluate din modelul democraţiilor avansate. Spre a se dovedi oportune şi eficiente, politicile sociale sunt obligate a ţine cont de fenomene precum contestarea statului-providenţial, revitalizarea conceptului de stat-naţiune, „refluxul” proprietăţii etatice şi creşterea sectorului privat, extinderea capitalului multinaţional, expansiunea societăţii civile şi „revoluţia comunităţilor locale”. A devenit tot mai clar în ultimii ani că bunăstarea nu mai reprezintă un cadou al statului, ci rezultă din combinaţia dintre activitatea acestuia şi un ansamblu de instituţii/servicii independente, voluntare, mutualiste, adesea particulare, accentul deplasându-se către cele din urmă.

Deşi principalele promotoare ale globalizării rămân în prezent Statele Unite, Uniunea Europeană constituie o entitate suficient de bine definită şi autonomă pentru a păstra în interiorul său o cultură a bunăstării şi un sistem propriu de organizare politico-economică, la rândul lor generatoare de integrare şi convergenţă atât pentru ţările membre, cât si pentru acelea care îşi negociază deja aderarea. Prin urmare, sistemul european (inclusiv în dimensiunea lui socială) trebuie luat în considerare ca model de referinţă pentru o parte a lumii actuale, măcar pe considerentul că, înglobând numai 8% din populaţia planetei, realizează totuşi circa 37% din produsul mondial, aşadar se situează la niveluri de productivitate şi performanţă dintre cele mai înalte. Eficienţa, deschiderea şi competitivitatea europeană, toate bazate pe liberalismul politicilor economice instrumentate, se asociază cu o preocupare constantă pentru parametrii vieţii sociale, iar atare interes face ca Europa să fie continentul cu cea mai solidă tradiţie în materie de securitate socială.

15