1mp arta contemporana

buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,–

Bogdan Raţa - Cosmin Moldovan - Cristina Pecherle - Mihai Ciplea

GALERIA JECZA

Curator: Andrei Jecza

Prezintă: Alexandra Titu

30.06.2009 - 30.08.2009

Timișoara

Calea Martitilor 51/45

A B O U T B O D I E S / D E S P R E C O R Pexpoziție de artă contemporană

a n I , n u m a r u l 1 , 3 0 i u n i e 2 0 0 9

buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– 2 buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– 3

De ce 1 mp de artă contemporană? 1 mp de artă contemporană, pentru că, însumate, cele 8 pagini de text și imagine pe care le citiţi au suprafata de 1,0584 metri pătraţi.1 mp de artă contemporană, pentru că, aflat în contact cu arta noilor generaţii, publicul simte nevoia unei justificări, a unei explicaţii, a unei apropieri de această lume, aparent ermetică sau extravagantă. 1 mp de artă contemporană, pentru că încercăm / visăm / muncim să construim un context mai larg al promovării artei contemporane. Conceptul la care lucrăm este legat de deschiderea, în viitorul apropiat, al unui nou spaţiu stabil de artă contemporană în Timișoara. În prezent, această viziune o traducem printr-o apariţie neregulată a manifestărilor noastre curatoriale.

Acest, așa-zis, jurnal, acest metru pătrat de hârtie policromă, aceste opt pagini de informaţie și cultură contemporană au un scop plurivalent: pornind de la funcţionalitatea sa obiectuală - paravan, umbrelă sau pernă-, până la o utilizare a sa dincolo de corpul său material, în scop educativ sau informaţional, fiecare număr al acestui jurnal va presupune, atât pentru mine, cât și pentru Dumneavoastră, câștigarea câte unui NOU metru pătrat de artă și cultură, urmând ca, probabil pe la numărul 50, să putem deschide, imaginar, prima « galerie » comună de artă contemporană, sau, contribuind fiecare dintre noi cu câte 50 de metri pătrati, să construim împreună un întreg muzeu.

Nu doresc să-mi însușesc în mod egoist conţinutul jurnalului, concentrându-mă doar asupra activităţii galeriei noastre de artă contemporană, Jecza Gallery, ci îmi doresc ca, împreună cu Dumneavoastră și cu alte galerii din ţară, să promovăm și să mediatizăm arta contemporană, să o apropiem de public. Conceptul și regularitatea apariţiilor sunt legate de ritmul și demersul expoziţional al galeriei noastre, care propune, cu fiecare nou număr, o altă zonă, o altă temă de dezbatere culturală, ce au menirea să provoace, să șocheze, să intereseze.

Viziunea urmărită de mine se integrează lumii artei internaţionale și își propune un demers de promovare, susţinere și mediatizare a artei contemporane românești diferitelor cercuri ale societăţii. Sper să putem atrage și îmbia cumpărătorii de mașini, a căror motoare se strică în timp și ale căror caroserii ruginesc și se demodează, să înceapă să cumpere artă contemporană. “Motorul” acesteia este astfel angrenat, încât funcţionează perpetuu și “caroseriea” ei crește în valoare de-a lungul timpului, inclusiv în valoare financiară, iar condiţia sa potenţează și împlinește un spaţiu ce iniţial putuse fi auster, neînsufleţit, fără caracter sau sterp.

Această carte supradimensionată va prezenta atât expoziţiile galeriei noastre, dar va aduce și informaţii interesante din alte zone ale ţării, interviuri, critică, declaratii de artist, portrete de persoane - creatori, iniţiatori, curatori, colecţionari, precum și scurte incursiuni în lumea

istoriei artei și multe alte intervenţii legate de conceptul și demersul expoziţional al curatorilor noștri.

Acest număr se concentrează în jurul conceptului de corp: corp ca sursă de inspiraţie sau ca subiect al artei contemporane, corp ca sistem organic reprodus într-o manieră jucăușă sau corp ca meditaţie hiperrealistă asupra contemporaneităţii și globalizării mondiale. Expoziţia pornește de la un grup de patru artiști foarte tineri, a căror operă se coagulează în jurul acestei tematici. Expoziţia nu se consumă strict în spaţiul expoziţional provizoriu al Galeriei Jecza, împrumutat de Fundaţia Triade, ci ea urmărește un discurs ce are în vedere valorificarea și potenţarea artiștilor generaţiilor mai în vârstă din colecţia Casei Jecza, prin tematica adoptată de artiștii contemporani (Cristian Sida, Adriana Lucaciu, Aurel Vlad, Peter Jecza, Gabriel Popa ș.a.) Acest discurs comparativ doresc să îl extind și pe mai departe, cu un set expoziţional cuprinzând dialoguri expresive între artiștii contemporani și opere ale maeștrilor artei românesti. (Criza, Spaima, Nebunia, Erotismul etc) Prin aceste hibridizări expoziţionale, ambele tipuri de public, ambele zone de interes și de valorificare sunt potenţate reciproc. Provocarea aceasta, de apropiere a unui artist precum Corneliu Baba de Roman Tolici sau Bogdan Raţa, prin temă sau maniera de expresie abordată, reintroduce în discursul curatorial contemporan importanţa moștenirii și a evoluţiei artei românești. Acest set de asocieri și învestiri semantice între cele două epoci de expresie diferită au drept scop central o omogenizare și înţelegere valorică a ambelor opere prezentate astfel.

Pentru viitor ne propunem editarea bilingvă a materialului și în varianta tipărită, acest prim număr regăsindu-se online în curând și în versiune engleză : www.jeczagallery.com/1mpdeartacontemporana; www.jeczagallery.com/1sqofcontemporaryart

Numărul viitor este planificat pentru octombrie 2009 și se va referi la tabăra de sculptură contemporană în materiale artificiale, Synthetic Art, sprijinită de POLYDIS România și de Centrul Cultural Francez, și de decernarea premiului de sculptură contemporană JECZA.

GALERIA JECZAwww.jeczagallery.com

Andrei Jecza

1 mp de artă contemporană / buy art, be contemporary,-Andrei Jecza

Dincolo de uzura exploatării aproape neîntrerupte de-a lungul unei istorii și geografii

culturale a cărei vastitate lasă loc unor soluţii infinite – inclusiv cele ale interdicţiei și absenţei

–, semnul antropomorf, figura umană și chiar realitatea unei corporalităţi configurate și

semantizate cultural își păstrează fascinaţia și chiar imperativul. Arta contemporană, cu

pendulările ei între esteticile nonreprezentării și abuzurile de reprezentare, cu predispoziţia

sa referenţială și delimitările sale faţă de conglomeratul tradiţiilor, care pare să includă

toate variantele atitudinale, gravitează în jurul acestui semn inevitabil, latent în imaginarul

uman, sumă a tuturor limitelor și deschiderilor, medierilor și declinurilor, seducţiilor și

suferinţelor, sinecdocă a lumii și garant al apartenenţei noastre la lume.

Tinerii artiști selectaţi de Galeria Jecza pentru debutul unui amplu proiect curatorial au

ajuns, fiecare, pe alt traseu la confruntarea cu potenţialul semnificant al figurii umane.

Corp și chip (portret) se propun nu reprezentării imediate, mimesisului apologetic, ci

interpretării prin perspectiva uneia dintre învestirile precedenţelor culturale care le-au

conferit prestigiu simbolic sau funcţionalitate plastică, iar modul de tratare desemnează

câmpul de semnificaţii prin care complexul semn își definește sensul. Dar întreg grupul,

întreaga expoziţie al cărei generic este „gândind despre corp”, semnalează un fenomen (de

altfel specific artei actuale) – revirimentul produs în arealul frumuseţii, după iconoclasmul

sever al abstracţionismului modernist și după delimitarea sarcastică a avangardei – o

pierdere a traseului valorizant al seducţiei senzuale perceptiv-descriptive, eroice, sau

apoteotic ascetice. Frumuseţea, ideal presupunând controlul canonului matematic,

rafinamentul observaţiei, interdicţia distorsiunii, a decăzut din interesul reprezentării,

fiindcă semnul antropomorf și splendoarea umană au devenit monedă compromisă,

devalorizată.

Revenirea în cadrul retoricilor artistice a acestui semn cu conţinuturi atât de nuanţat

variate, s-a produs odată cu noile realisme, prin programele conceptualiste sau prin

poeticile existenţialiste, și prin durele utilizări politice ale suferinţei. Formele de Body Art,

filierele expresionismului (care a supus figura unor distorsiuni / fragmentări / mutilări /

intensificări dramatice ale prezenţei), cele ale realismului magic (cu tensiunile unui sens

ce depășește limitele imaginii fidel reconstitutive), ale suprarealismului (cu tehnicile sale

ludice sau controlat fantastice) reimpun acest semn, dar în intersecţia unor dezbateri

deloc complezente, deseori destructurante, violente, indiscrete. Mai mult decât un topos

privilegiat al locuirii, el a devenit un obiect scandalos sau dramatic.

Evident, filonul vitalist al erotismului ce compensează suferinţa (thanatofilia, în termeni

jungieni) continuă să fie prezent în arta actuală, mai ales într-o perspectivă conceptualist-

sexuală – așa cum o susţine, în arta românească un artist ca Gorzo –, dar nici acest

discurs nu are ca finalitate restaurarea autorităţii depline a semnului antropomorf, ci mai

curând este un efect târziu al unor dezinhibări ce pun în joc mecanicile libidoului, fără

mistericul sacralităţii și fără tabuurile intimităţii, într-un traseu al obiectivării și utilizării.

Membrii grupului – Cristian Sida, Cosmin Moldovan, Bogdan Raţă, Mihai Ciplea și Cristina

Pecherlea – pornesc de la alte legitimări ale figurii, solidare fie suferinţei asumate – jertfei,

cu amprenta sa creștină ( Mihai Ciplea, Cristian Sida) –, fie inocenţei (Cristina Pecerlea), fie

se angajează în jocul ambiguităţilor morfologice, prin care transpare ambiguitatea situării

faţă de condiţia umanului disputat mereu între o înrădăcinare în sacralitatea angelică sau

într-o animalitate fantastă (Bogdan Raţă, Cosmin Moldovan).

Legătura cu poeticile figuraţiei antropomorfe din deceniile precedente se face prin

intermediul portretelor pictorului Gabriel Popa, cunoscut mai mult prin practica unui

expresionism abstract, vizând destul de ermetic o ancorare în sacralitatea operantă în

spaţiul și istoria mitizate, și printr-o serie de exerciţii sculpturale de absorbţie a figurii în

discursul abstract, ale lui Peter Jecza, ambii aparţinând avangardei timișorene debutate

în deceniul șapte.

Relaţionarea dintre viziunile lor, care semnalează problematica extrem de complexă, de

polemică, a artei românești a ultimelor decenii ale secolului XX, și artiștii foarte tineri

apelaţi de curatorul/galeristul Andrei Jecza, o mediază lucrările sculptorului Aurel Vlad,

artist al generaţiei ‘80, pentru care figura umană, ca tipar privilegiat sau ca stereotip

brutal, s-a aflat mereu în centrul preocupărilor plastice și narative. În contextul „reflecţiei

despre corp”, Cristian Sida continuă procesul de subordonare a gestualismului abstract

poeticii figurii, din ce în ce mai decis semnificante, la mare distanţă de program faţă

de exerciţiile ludic-aleatorii de recunoaștere a unor sugestii formale în masa materiei

cromatice cu care debutase.

Foarte diferit ca soluţie plastică, Mihai Ciplea „montează” într-un spaţiu neutru obscur,

About bodies / Despre corpAlexandra Titu

gesturi sau personaje decupate, de o intensitate luminoasă ce impune conotaţiile disputei

dintre tenebre și lumină. Personajele – provocant fragmentare – ale lui Bogdan Raţa, fie

intens, expresionist retorice, fie de o neutralitate de manechine suprarealiste, suspecte

morfologic, se instaurează în metafizic, dar mai curând ca un pur joc cultural. Legat de

o poetică a fragmentului, Cosmin Moldovan regăsește sensul (fantastic) al întregului sub

semnul hibridării morfologice, și propune monștri compoziţi (formal și material), cu statut

de jucării monumentale. Într-o manieră ce citează desenul infantil, cu simpatie pentru

universul citat, Cristina Pecherlea schimbă tonalitatea meditaţiei despre corp/chip spre

o notă senină.

Invitaţia de a medita din nou, asupra semnului antropomorf deschide o posibilă dezbatere,

cu multe puncte de focalizare, și direcţii de angajare, și indică atelierele multor artiști ai

actualităţii. Ca toate actele culturale asumate, expoziţia este o provocare.

Bog

dan

Raţ

a, R

ugăc

iune

, 200

9

Bogdan Raţa, Fear (detaliu), 2009Cristina Pecherle, Povești de oraș, 2009Cristi Sida, Satyricon (detaliu), 2009Mihai Ciplea, Fără titlu / Autoportret, 2008

Cosmin Moldovan, Respir adânc și cred , știu, afirm „Totul este în trecere”, 2009

Galeria Jecza s-a născut din dorinţa de a promova, în mod mai specific, sculptura

contemporană.

Iniţial aceasta s-a făcut doar prin intermediul Fundaţiei Triade, ce sprijină și promovează

arta românească contemporană de mai bine de nouă ani. Trecerea de la Fundaţia

Triade, un tip de instituţie nonprofit, la galeria de artă, este justificată de dorinţa de a

forma și consolida o piaţă de artă românească deschisă spre arta contemporană și,

mai ales, spre sculptură.

Galeria a debutat în anul acesta, prin prezenţa unuia dintre artiștii galeriei la licitaţia

de artă românească de la Paris.

Dorinţa noastră este de a readuce interesul colecţionarilor privaţi pentru sculptură,

de a crea un public predilect sculpturii, de a încuraja colecţionarii să se apropie

de sculptură la fel ca de pictură.

Programul nostru vizează o serie de expoziţii tematice, ce se referă la percepţia

sculpturii din prisma mai multor artiști, de vârste și concepţii estetice

diferite.

Gama noastră de artiști include creatori prezenţi în expoziţii internaţionale,

bienale și concursuri internaţionale de artă contemporană. Tinerii

artiști pe care îi reprezentăm dezvoltă un potenţial creativ foarte bun,

alăturându-se fără nicio problemă grupului de artiști deja consacraţi.

Din pricina condiţiilor impuse de regimul anterior, nici artiștii generaţiilor

trecute nu au ajuns să se afirme direct proporţional cu capacitatea lor

expresivă și vasta lor experienţă artistică; de aceea intenţionăm să

ridicăm gradul de cunoaștere al acestora pe piaţa de artă.

Galeria Jecza dorește realizarea unei punţi/platforme internaţionale, mai

ales pentru sculptori, dar și pentru artiștii video, pentru pictori sau graficieni.

Preocuparea pe care o avem în expoziţiile noastre, alături de aceea clasic-modernă,

prezentă deja prin creaţia lui Peter Jecza, se îndreaptă și spre neofigurativismul sau

hiperrealismul contemporan, sau spre arta abstractă și conceptuală.

Doresc să dedic acest număr drept omagiu sculptorului și tatălui meu Peter Jecza a

cărui viziune și moștenire o perpetuez pe această cale. Precum și familiei, iubitei, și

apropiaţilor care mă susţin în această direcţie.


Monștrii lui Bogdan RațaEmil Moldovan

Toate dimineţile încep la fel, fiecare bucăţică din mine te caută pe tine.Mă întind și cuprind aerul în mine, așa m-am născut.

Nu înţeleg, de ce ?De ce nu plutesc alături de el, cu el.

Am observat un fulg care plutea cu el,Eu de ce nu… ?

Când am ieșit, cu o privire te admiram pe tine, cu alta mă uitam în mine.Toate astea se întâmplau într-una din zilele în care m-am agăţat de un fir și am ieșit la lumină.

Mi-e dor de dimineţile cu tine.Ador mirosul nostru împreună

Să stăm întinși, pierduţi, eu pentru tine, tu pentru mine.Să încerc să sorb o lacrimă din tine

Iar tu să stai nepăsătoare pentru o clipă.S-a oprit timpul !

Eram întinși pe spate, ceva a trecut prin noi, ne-am unduit precum un val și încă un val și încă un val...

Ne răscolește un sentiment ciudat. Am zburat, sper să nu fi fost pre târziu.

Unii zboară, alţii încearcă…Respir adânc și cred , știu, afirm „Totul este în trecere”.

Nimic nou, nimic vechi, dar toate și totul necunoscut nouă.- Cine ești tu să-mi spui, ce, cum și de ce?

Nu am nevoie de tine, nu mai încerca, lasă-mă să încerc singur, să mă tăvălesc.Oare ce sunt astea?

DaSunt gândurile mele împrăștiate, risipite, trimise în lume să-și împlinească destinul.Toate dimineţile se sfârșesc… la apus.

Andrei Jecza și Iuliu Theer obţin, în acest film despre androginitate, efecte vizuale puternice cu foarte puţine mijloace. Minimalismul se dovedește a fi, pentru cei doi artiști, o opţiune de bun augur, căci ideea de dublu, de masculin-feminin, de… doi în unu, este ilustrată simplu, dar eficient. Câteva suprapuneri și gesturi, lumini bine plasate, puţină ironie, pete de culoare pulsatile și o coloană sonoră bine aleasă – acestea sunt, în mare, ingredientele filmului. Dar dozajul lor e un secret aflat doar în posesia lui Andrei și a lui Iuliu…

Last Seconds Of An AndrogynousRobert Şerban

Atelier în tranziţie (www.atelierintranzitie.blogspot.com), unul dintre spaţiile importante de la noi care „lucrează” cu concepte și tehnici noi vizuale propuse de tineri artiști, a găzduit de „Noaptea Albă a Galeriilor 3” din București, un proiect de grup Alb-Negru. Artiști în criză, avându-l drept organizator pe artistul vizual Francisc Chiuaru. Cu acest prilej ni s-a oferit eșantionul de gândiri și de imagini ale unor proiecte ce oferă un altfel de punct de vedere asupra raporturile unor tineri artiști cu mitologia, adevărurile, luminile și umbrele Revoluţiei din 1989. Mihai Zgondoiu cu instalaţia Libertate și-a anunţat, astfel, proiectul 20.rEVOLUTIE!?, ce are o miză estetică și de conștiinţă, mărind cu lupa toate șabloanele vizuale ale Revoluţie din 1989. Zgondoiu propune în 20. rEVOLUTIE!? un proiect de reconstituire a principalelor șabloane vizuale ale Revoluţiei române din 1989. Memoria zidurilor acelor zile de sfârșit a epocii Ceaușescu a fost acoperită după 20 de ani de tranziţie de păcură, vopsea și indiferenţă. Un proiect care propune, astfel, constituirea primului Memorial Graffiti al Revoluţiei române. „Libertate”, „Jos Comunismul”, „Victorie”, Deșteaptă-te române”, „Jos Dictatorul” trebuie să facă parte din memoria noastră vie!Sculptorul Bogdan Raţă, cu două lucrări expuse, între care o torsiune teribilă a unei tălpi ce devine pistol sau semn de avertizare, a demarat, la rându-i, prin SHOTGUN, propriul său proiect de recuperare a unei relaţii din ce în ce mai în surdină cu principiile morale ale celor care au murit pentru Libertate.

Revoluţii în tranziţieDan Mircea Cipariu

Să ne bucurăm de această clipă ne vom aminti de ea o veșnicieCosmin Moldovan

Cosmin Moldovan, Mă întind și cuprind aerul în mine, așa m-am născut, 2009

Cosmin Moldovan, Să încerc să sorb o lacrimă din tine (detaliu), 2009

Bogdan Raţa, Strigăt (detaliu), 2009Bogdan Raţa, Ecce Hommo, 2009Bogdan Raţa, Self To The Wall, 2008Bogdan Raţa, Punk, Curly, Self, 2007

Voi începe cu o mărturisire. Nu știu dacă ultimele lucrări pe care le face Bogdan Raţă îmi plac mai mult decât primele, cele mai pronunţat minimaliste, cele cu care l-am cunoscut, parcă mai în tradiţia școlii constructiviste din Timișoara, în care figurativul, umanul, ca antropomorfism, își face simţită prezenţa numai ca adiere, ca urmă. Spun asta și pentru că împărtășesc cu Bogdan, cu acel Bogdan, aceeași fascinaţie pentru amprentă (în cazul meu arheologică). Îmi amintesc aceste prime lucrări ale lui ca de urmele pe zăpadă ale unei dimineţi geroase (o grupare artistică germană poartă chiar acest nume) care s-au risipit și ele de mult, de antropometriile lui Yves Klein, de Suportul lui Joseph Beuys pentru persoane cu corpul fragil din secolul XX (1971) și de atâtea alte urme în care trupul uman este doar sugestie sau prezenţă ... la timpul trecut. Cuvintele lui Kay Haymer sunt extrem de sugestive în acest sens: astfel de lucrări „atestă prezenţa spirituală a corpurilor a căror prezenţă fizică a devenit superfluă”(1). Ultimele lucrări ale lui Bogdan explorează însă direct corpul uman, dând curs tocmai acestei superfluenţe. Corpul uman, care la început era pentru el doar o aluzie, iluzionând privitorul, acum devine prezenţă efectivă și suport pentru fantezie. Dacă a renunţat la negativ în favoarea pozitivului, la concavitate pentru convexitate, la amprentă pentru prezenţă, a făcut-o datorită unei opţiuni personale, fără îndoială, dar cred că influenţele venite din exterior au fost la fel de marcante pentru el. În primul rând școala bucureșteană, unde a urmat doi ani de master, a avut un aport semnificativ în acest sens. Apoi tendinţa generală a artei din ultimii ani, la care Bogdan Raţă nu este insensibil. Nu știu, deci, în care dintre aceste tendinţe se află el cu adevărat, dar știu că între cele două formulări există o cauzalitate de structură. Îl simţi în ambele situaţii la fel de determinat. De altfel, percep demersul lui ca pe un transfer de la timpul trecut la cel prezent, un pas care ţine nu numai de maturitatea autorului, ci și de excursul firesc al cercetării lui, care se traduce, indiferent de obiectul acestei cercetări, mai adesea ca înaintare. Nevoia disperată de a materializa iluzia, de a încorpora trecutul, adică de a re-prezenta, cu sensul de a-face-din-nou-prezent, îmi pare că îl stăpânește în ultima perioadă pe Bogdan Raţă în mod programatic, ca soluţie de afirmare și de dezinhibare personală, până la urmă. Iar acest fenomen culminează prin opţiunea pentru multiplicarea unor părţi din antropomorfismul asupra căruia își concentrează atenţia (a urechilor, a degetelor). Cu alte cuvinte, corpul uman nu numai că devine prezent, dar prezenţa lui este menită să intrige, să descumpănească, să ne scoată din registrul lucrurilor firești și să ne trezească la o altă realitate, tocmai prin această interpretare și redimensionare propusă. Din acest motiv, lumea închipuită de Bogdan Raţă face adeseori recurs la o tematică extremă: moartea, suferinţa, recluziunea, religia. Mâna-picior (2008), de pildă, expusă deja la Paris și New York, hibrid dar și metonimie a corpului, sinecdocă a acestuia și abreviere, se inspiră din gesturile creștine în mod explicit. Replică sau parafrază la Mâna Arhanghelului Mihail (2001) semnată de Sorin Dumitrescu (2), nu trebuie privită ca persiflare a aceleia, ci ca metaforă plastică integratoare, începutul și sfârșitul (Ecce homo) cuprinse într-o formulă ecumenică. Iar ecumenismul acesta este sugerat și extins și prin ușoara asemănare cu acele mudras budhiste. Altfel spus, lucrarea nu trebuie privită obligatoriu ca denigrare, ea încorporând și o componentă afirmativă, dar exprimată într-un idiom personal, așa cum regăsim la Maurizio Cattelan (La Nona Ora, 1999), de pildă, sau la Damian Hirst (Virgin Mary, 2005), doi dintre marii răstălmăcitori ai icoanelor lumii. De altfel, orizontul de referinţă culturală, și mai ales de implicită justificare canonică, ca să folosesc o formulă a lui Anthony Julius din Transgresiuni. Ofensele artei (3), care se impune de această dată, oferă un bun subiect de cercetare celui care caută să interpreteze ultimele lucrări ale lui Bogdan Raţa. Stând în prezenţa lui, dialogând cu el, înţelegi imediat care sunt temele care îl preocupă în mod deosebit și mai ales autorii faţă de care simte o afinitate specială. Cultivând cu asiduitate dimensiunea alterităţii, personajele sale sunt uneori hermafrodiţi, alteori capetele închipuite de el au urechile multiplicate, degete în creștet sau mâinile poartă, pur și simplu, șase degete. Dar justificarea canonică se declanșează de fiecare dată (4). Mănușile șamanilor siberieni au când șase, când șapte degete. Marc Chagal își face un Autoportret cu șapte degete la începutul secolului trecut (1913-1914). René Magritte, binecunoscut autor al unei lucrări intitulată chiar Viitorul sculpturii (1932), și faţă de care Bogdan Raţă nu este, cu siguranţă, indiferent, atunci când pictează portretele sculpturilor sale, are și el un autoportret intitulat Vrăjitorul cu patru mâini (1951). Asupra acestor aspecte voi reveni însă mai pe larg cu altă ocazie. Până atunci, reamintesc faptul că, uneori, chiar și lucrurile firești pot să pară monstruoase, depinde care este contextul în care acestea sunt situate. Elefantul putea să fie un monstru pentru cineva precum Carol cel Mare, de pildă, care nu mai văzuse un astfel de animal, scrie Jorge Luis Borges, subliniind și faptul că acest cuvânt nu se folosea la început cu sensul peiorativ de astăzi, el desemnând „ceva demn de a fi arătat”(5). Pentru antropomorfismul fantezist al lui Bogdan Raţă, explicaţia aceluiași cuvânt, făcută de Gabriel Liiceanu, pare și mai potrivită. „Monstrum, scrie acesta, însemnă ceea ce iese din forma în limitele căreia un lucru devine recognoscibil. În latină, conotaţia lui nu este negativă, ci neutră și ea se poate obţine prin simpla ieșire din scară (...)”(6).

Q. e. d.

Note1 Kay Heymer, Présence/Presence, în Crossart. From van Gogh to Beuys, Duisburg, 2005, p. 522 Alexandra Titu, Experimentul în arta românească după 1960, Ed. Meridiane, București, 2003, p. 187 (fig. 48)3 Anthony Julius, Transgresiuni. Ofensele artei, Ed. Vellant, București, p. 42 și urm4 Ibidem, p. 42: „Justificarea canonică propune continuitatea operei de artă atacate cu o tradiţie dată” sau „justificarea caută deci să diminueze șocul publicului prin plasarea acestor lucrări în contextul altor opere de artă (cândva) șocante”5 Jorge Luis Borges, Frumuseţea ca senzaţie fizică, Ed. Paideia, București, 1998, p. 1196 Gabriel Liiceanu, Ușa interzisă, Ed. Humanitas, București, 2002, p. 36


„Oh! fermecătoare frumuseţe organică, ce se nu se compune nici din pictură în ulei, nici din piatră, ci din materie vie și coruptibilă, plină de taina arzătoare a vieţii și a putreziciunii!”- Thomas Mann 307

Expoziţia „documenta 5”, din anul 1972, avându-l curator pe Harald Szeemann, a avut drept temă realitatea pusă sub semnul întrebării: Befragung der Realität. Bildwelten heute. Una din secţiunile importante ale documentei a fost expoziţia fotorealiștilor: Chuck Close, Ralph Goings, Duane Hanson, Franz Gertsch, John de Andrea, s.a.

338 – Duane Hanson, Femeie fără adăpost, 1973

„Eu nu dublez viaţa, eu reprezint valori umane. Lucrarea mea tratează despre oameni ce trăiesc într-o disperare tăcută. Eu arăt nedumerirea, oboseala, îmbătrânirea, frustrarea” 308 -

va nota sculptorul american Duane Hanson (1925-1996). Lucrările sale, scene hiperrealiste din viaţa cotidiană americană, sunt populate cu personaje executate din fibră de sticlă și rășină sintetică, dotate cu păr, îmbrăcăminte adevărată și accesorii. Amplasate în galerii și muzee, lucrările atrag privirea, iar imaginea cotidiană respingătoare invită la reflectare, (il. 338) Derelict Womann (Femeie fără adăpost).John de Andrea (n.1941), sculptor american, prezent la documenta 5, realizează nuduri feminine perfecte, ce corespund unui ideal de frumuseţe, (il. 339) Diane. Dar, cu toată perfecţiunea tehnică a modelajului, ele par golite de conţinut, fără expresivitate:„Culori carnale, goliciune, explicite pe un corp ce nu exprimă nimic, pur și simplu sunt aici, atât de perfecte, încât, până și plăcerea amăgirii ochilor lipsește, iar simţul devine inutil, fără să stârnească urme de iluzii, o imagine de pe care nu se poate reţine nimic”309.

339 – John de Andrea, Diane, 1987 340 – Charles Ray, Oh, Charley, Charley, 1991

Charles Ray (n.1953), sculptor american prezent la „DOCUMENTA IX” din anul 1992, va confrunta vizitatorii cu propriul său corp modelat cu multă acribie (il. 340), p Oh, Charley, Charley, reprezentat multiplicat, ca într-un panoptic.Ron Mueck (n.1958), sculptor australian ce trăiește la Londra, va realiza în lucrări de dimensiuni uriașe, în silicon, o reînnoire a conceptului hiperrealist, urmărind traseul vieţii de la naștere la moarte.

341- Ron Mueck, Mask II, 2001

Peter Plagens, critic de artă la „Newsweek”, va scrie despre Ron Mueck și lucrarea Mask II (il. 341): „Dacă tragi cu ochiul înăuntru, poţi vedea dinţi, gingii și chiar câteva picături de salivă. Stai lângă el un moment și vei jura că l-ai auzit sforăind” 310 .Şi alţi artiști, precum Jake & Dinos Chapman, Bruce Nauman, Giuseppe Pemone, John Ahearn, Jan van Oost, Olaf Nicolai, Keith Edmir, Pawel Althamer, Zhang Dali, Abigail Lane, Gavin Turk, Gil Shachar, Paul McCarthy, Tony Matelli, Jeff Koons, Takashi Murakami, vor fi preocupaţi de figura umană, frumoasă sau urâtă, cu stările ei psihice, și de aplicarea mimetică a culorii.

343 – Robert Gober, Picioare amputate, 1991

Am prezentat până acum corpul din afara sa, dar el are și un interior. Kiki Smith (n.1954), artistă americană, cercetează fără menajamente funcţiile corpului, cu tot, cu lichidele și eliminările sale. Prin reprezentarea plastică din Pee Body (Corp urinând), Kiki Smith încearcă să schimbe imaginea și interpretarea corpului feminin, subliniind totodată indiferenţa faţă de propriul nostru corp. Fragmentele corporale ale sculptorului american Robert Gober (n.1954) sunt prevăzute de multe ori cu deschideri, o aluzie la fluidele și funcţiile corpului. Gober redescoperă ceara, realizând picioare umane, acoperite cu păr uman și îmbrăcate (il. 343), Abgetrentes Bein (Picior amputat). Sculpturile sale sunt amintiri și experienţe, „ceea ce se vede dacă privești pe sub ușa unei toalete de bărbaţi” 311 , o aluzie la homosexualitatea sa. Acestor lucrări li se poate, la fel de bine, asocia noţiunea de „străin” din aserţiunea psihanalistei franceze, de origine bulgară, Julia Kristeva (n.1942), străin fiind „ceea ce deranjează identitatea, sistemul, ordinea; ce nu respectă limitele, poziţia, regulile; situat între două domenii, ambivalent și compus.” 312

„ Pentru mine, sculptura este corpul. Corpul meu este sculptura mea” 313 - va declara artista americană, de origine franceză Louise Bourgeois (n.1911). Frica, teama, gelozia și dragostea sunt temele la care revine mereu. Mamelles (Sânii) reprezintă pentru Bourgeois urmele unor amintiri dintr-o bogată comoară psihică, descriind feminitatea în evoluţia ei: fată – femeie - mamă. Culoarea roșie, fiind culoarea ei preferată, ar colora totul în roșu. Roșu este sângele. Roșu reprezintă dorinţa. Roșu reprezintă pasiunea. Roșu este supărare. Roșu reprezintă însăși viaţa.Din sângele propriului corp, artistul britanic Mark Quin

346 – Damien Hirst, Cornucopia, 2008

(n.1964) va modela autoportretul, Self (Eu) (il. 345) . Păstrat prin conservare la rece, portretul este un memento mori și, totodată, o avertizare despre efemeritatea corpului.

În recenta expoziţie de la British Museum, 14.10.2008 - 25.01.2009, artistul britanic Damien Hirst (n.1965) este și el preocupat de tema morţii și de relaţia dintre sacralitate și profan. Craniile sale pictate, (il. 346) Cornucopia, caută să răspundă întrebărilor: muzeu, scop,

colecţie, clasificare –, prin prisma superstiţiei și a cultului morţii, inspirat din tradiţia central americană.

Corpul, la interferenţa dintre Performance Art și artă fotografică sau video, va fi în centrul preocupărilor artistei italiene Vanessa Beecroft (n.1969). Lucrările ei, ansamble de personaje feminine sau masculine îmbrăcate la fel și machiate, preiau toate aceeași expresie melancolică a dezindividualizării vb 47.378.dr. Prin depersonalizare, erotismul este anulat.

Sculptura hiperrealistăCapitolul 10.4 extras din lucrarea de doctorat SCULPTURA POLICROMĂ A SECOLULUI AL XX – LEAGeorg Lecca

345 – Mark Quin, Eu, 2001 Bogdan Raţa, She, 2009

Dacă reprezentarea sensibilităţii erotice poate părea prinsă tradiţional în capcana cuplului,

Alexandru Rădvan elibereză vizual excitaţia imaginaţiei de inhibiţii. Depășind graniţele

moralei ori ale bunului gust pudibond și plătind astfel preţul multor acuzaţii cu roșeaţă în

obraji, Rădvan apropie erotismul de violenţă, desprinzându-l de candoare ori de graţie.

În strânsă relaţie cu reprezentarea actului sexual aflat la preludiu ori la climax, sunt

reprezentate obiecte tăioase, precum cuţite sau cioburi de vase sparte. Moliciunea

cărnii corpurilor nude este pusă în contrast cu ascuţișul lamelor de cuţit ce participă la

actul sexual. Prezenţa acestora plasează indirect acţiunea în antichitatea greco-romană,

pentru a nu fi prea virulent ori brutal interpretate ca abuzuri contemporane.

Linia desenului este tăioasă, în timp ce formele corpurilor sunt butucănoase. Hașura

regulată a unei umbre balansează fuga unei linii ce trasează conturul unui sân, ori al unui

pântec. Expresiile ascuţite, ori chiar lipsa de interes pentru personalizarea portretelor

lasă și mai mult loc desfășurării tensiunilor sexuale. La întunericul anonimatului, Adami

și Eve își descarcă fiinţele animalice într-un repertoriu de agresiuni libidinale.

Unirea corpurilor în actul sexual este rezolvată vizual prin intermediul closeup-urilor ori prin

încadrări compoziţionale îndrăzneţe. De cele mai multe ori, sexualitatea artei lui Rădvan

nu idealizează, ci mai curând deformează. În câteva cazuri, eroticul este reprezentat chiar

în aspectele sale bolnăvicioase, perverse. Organele sexuale zemoase ale unor corpuri

hrănite de vicii nocturne dezvoltă ideea de erotism devastator și distructiv. Rezultatele

vizuale sunt pe atât de directe, pe cât e reprezentarea de frustă și de nemiloasă. Alături

de partenerii cuplului apar motive zoomorfe, precum caii, ori, în alte cazuri, lebăda, ce

adaugă expresivităţi ce trimit spre alte reprezentări ale istoriei artei.

De la primii oameni, Adam & Eva, la sărutul, îmbrăţișarea, mângăierea unui sân, la

strângerile de corpuri în contactul sexual, apoi la primul strigăt și până la oamenii nopţii,

erotismul este o generoasă constantă a artei lui Alexandru Rădvan.

Exoziţia “Wondering aloud“ este un capac bine înșurubat peste o selecţie de lucrări,

în general desene ce aparţin unor cicluri și etape de creaţie diferite, din 2001 până în

prezent: Eroi 2001, Cântarea Cântărilor 2001-2002, Desene pentru Petronius 2002, Erotic

2003-2004, Monumentul femeii obișnuite 2005, Wond’ring aloud 2007-2008, Zei 2009.

Expoziţie: Alexandru Rădvan, Wondering aloud / Anaid Art Gallery, București

Capodopere ale nerușinăriiCosmin Năsui

George Lecca îmi/ne este prieten de peste 30 de ani. Continuă să fie, însă, mereu

proaspăt, așa încât este greu să îl prinzi în capcana unei prezentări unitare.

Rădăcinile familiei sale sunt diverse. Pe linie paternă numără mai multe generaţii de medici,

pe când, dinspre mamă, antecesorii săi sunt mari industriași. Nu revendică însă nimic

din zestrea fizionomică a acestora. Se face inginer, studiază Politehnica la Timișoara,

de care mai apoi se leagă puternic, la fel ca și de Arad, unde petrece câţiva buni ani de

viaţă, dar este influenţat hotărâtor de anii petrecuţi, ca tânăr absolvent, la București. Aici

intră în atelierele artiștilor și rămâne marcat de arta acestora, iar prietenia legată atunci

îl va însoţi mereu, până în îndepărtata Germanie. La fel cum va purta cu sine, mereu,

rădăcinile artei populare din zona sa de origine, Gheorghienii. În casa de la München se

regăsește o superbă colecţie de artă populară românească, adunată de George de pe

văile cutreierate în tinereţe.

Născut în Gemeni, pe 1 iunie, are o construcţie interioară structurată binar, complementară.

Trăiește acolo și aici, de fapt are vocaţia ubicuităţii, trăiește și acolo, și aici, pretutindeni,

este când George, când Georg, vorbește la fel de bine româna, maghiara sau germana,

este inginer, cu responsabilităţi serioase într-un concern german, dar a făcut recent un

solid doctorat în arte vizuale și vibrează la tot ce înseamnă artă și cultură. Are fler de

bouquinist, citește enorm, scotocește anticariatele, descoperă lucruri rare, te minunezi

ce poate descoperi acolo unde nici nu bănuiești... Cu apetenţa sa pentru avangardă, a

ajuns să colecţioneze manuscrise, reviste, lucrări de o valoare excepţională. Ai putea

spune că reprezintă portretul-tip al colecţionarului, ce adună, cu parcimonie, putând face

orice sacrificiu pentru a-și împlini o dorinţă, dacă nu l-ar

contrazice latura sa complementară:

dăruiește cu fervoare tot ceea ce și lui

îi place. Din geanta sa miraculoasă,

mare cât sacul Moșului Crăciun, se

ivesc, tainic, nesfârșite daruri pentru

fiecare, Cărţile. Toţi cei care au dobândit în ochii lui respectul de a se bucura de cultură

știu cât de largă este geanta lui George. Albumele cele mai râvnite, George le aduce.

Bibliografia cea mai greu de descoperit, el ţi-o descoperă, pentru a ţi-o dărui. Trăiește

bucuria de a-ţi da bucurie cu febra unui îndrăgostit, chiar dacă „iubitele” sale sunt tânăra

„Tante” ce a împlinit deja 106 de ani, dar își dorește anume cărţi, sau cutare artist obsedat

de o idee ce îl urmărește... Între statutul de mare colecţionar și

mare Mecena, George acoperă tot registrul.

Am avut privilegiul de a-i fi unul dintre mulţii săi prieteni. Parte

din visele nebune cu care am început Fundaţia Triade,

George le-a împărtășit. M-am bucurat de sprijinul și

inteligenţa sa, iar atunci când proiectele noastre se

înfăptuiau, știam că am consolidat încă o treaptă spre

alt proiect. Nu mi-a fost ușor să ţin pasul cu ritmul

și cu exigenţele sale. Acribic, cenzurează fiecare

potenţială comoditate sau deviere de la standardul

la care aspiram. O echipă temeinică.

Colecţionar sau Mecena? Nu importă.

Un minunat prieten. Al meu. Al nostru, dar

mai presus de toate, al Artei.

Portret de mecena / colecţionarSorina Ianovici-Jecza

Georg Lecca alături de lucrarea Satyricon, de Cristian Sida, donată noii colecţii de artă contemporană Jecza

buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– 8

Adriana Babeţi: Nu ca în Dumas, după 20 de ani, ci după 17, Agenţia AUA din Timișoara se poate lăuda cu multe isprăvi. Spune-mi, dragă Magdalena, pentru viaţa unei companii cum e AUA, cei 17 ani de când ea s-a deschis la Timișoara, înseamnă mult sau puţin? O agenţie ca a voastră e încă foarte tânără, se apropie de majorat sau e în plina maturitate?

Magdalena Mărculescu: Mai întâi să-ţi spun că, după Contele de Monte Cristo, cei trei (patru) mușchetari au fost printre favoriţii copilăriei mele, și dacă ar fi de ales …cei înainte de “după 20 de ani”… Dar asta e, anii au trecut și nu în zadar, fiindcă la început am fost numită – tot din sfera literară – Don Quijote; adică se chema că mă lupt cu morile de vânt. În traducere: doream să impun standarde occidentale în modul de a trata pasagerul și de a oferi servicii demne de o companie ca Austrian Airlines – și asta în 1992! Când așa ceva nu se prea întâmpla și mulţi acum habar nu au cum arăta sau funcţiona aeroportul – cu soldatul cu pușca la umăr, cu controale, șicane, o lume a bărbaţilor cu obiceiuri și reflexe cumplite, care, cum vedeau un pasager, îl tratau ca pe un posibil infractor, spion, și unde businessman-ul era confundat cu bișniţarul etc. A fost destul de greu, fiindcă eram singura femeie de pe tot aeroportul – poate mai erau vreo două în birouri, dar eu veneam din Spania, dintr-o lume normală și îmi știam meseria de la A la Z. În plus, mi-am ales niște colaboratori excepţionali, care au priceput rapid ce vreau, aveam sprijinul șefilor din Austria și așa am reușit să impun calitatea, standardul și ritmul de muncă pe care îl doream eu – bineînţeles dând eu prima exemplul: adică nedându-mă în lături de la nicio muncă, de la cărat bagaje, de ajutat pasageri neputincioși, de a mă ocupa de orice iregularitate, rezolvând-o și dacă era Revelion sau Crăciun. Așa am câștigat sprijinul oamenilor de pe aeroport, din orice serviciu ar fi fost, și pe cei pe care îi mai reîntâlnesc și astăzi, îi revăd cu o mare bucurie în suflet, iar de cei care nu mai sunt, îmi aduc aminte cu drag și nostalgie. Fiindcă, în final, au fost niște vremuri extraordinare, în care s-a clădit ceva temeinic. Așa că aș zice că etapa asta de acum ar fi deja de maturitate… Ba chiar că se cam întrevăd primele semne ale decăderii. Dar eu o văd de fapt ca fiind o tranziţie, o transformare – industria aviatică se îndreaptă cu pași rapizi spre o altă etapă, de reînnoire, fiindcă ce va urma va fi cu totul altceva decât ce a fost până acum, iar eu mă îndrept de asemeni cu pași rapizi spre pensie. Din cele două situaţii, a mea pare a fi cea mai fericită.

A.B. Care au fost cele mai importante reușite sub aspectul afacerii pe care ea o reprezintă? Dar premierele de zbor din România? .M.M. Rezultatele au fost de la început extraordinare. Nu degeaba am început să zburăm în 26 octombrie 1992, de Sf. Dumitru, dată la care era și Ziua Naţională a Austriei – deci sub auspicii foarte bune. Să nu uităm că am fost, pe lângă TAROM, timp de foarte mulţi ani, singura companie care zbura la Timișoara. Noi, direct din Viena, așa că puteai să pleci de aici - fără să te duci la București sau Budapesta - și să ajungi aproape în orice colţ al lumii tot în ziua respectivă. Cred că am jucat un rol important, în acei ani, în dezvoltarea zonei de vest a României. Mulţi investitori străini s-au îndreptat spre zona asta tocmai fiindcă exista o legătură aeriană. Așa s-a explicat și dezvoltarea rapidă ulterioară, ajungându-se după câţiva ani de zile la două curse pe zi. Şi nu era numai zborul în sine, ci și calitatea serviciilor, fiindcă, mă pot lăuda, am avut mereu lângă mine oameni de cea mai bună calitate, mulţi din care, mai târziu, au urmat cariere strălucite în SUA, Canada sau Germania, spre bucuria, dar și regretul meu. Sigur, la un moment dat a apărut și concurenţa, destul de acerbă, mai ales prin apariţia unor companii ca Alitalia, Lufthansa, Carpatair și, nu în ultimă instanţă, a celor cunoscute ca “low-cost”. Unele au fost benefice, altele au reușit să destabilizeze piaţa. Din păcate, în momentul de faţă, problema e mai complexă și nu știu cum vom ieși din criză, și aici nu vorbesc numai de Austrian Airlines, ci de toate companiile de aviaţie.

A.B. În cei 17 ani ai reușit să demonstrezi că între business și cultură pot fi așezate punţi trainice. Timișoara a resimţit prezenţa Agenţiei ca pe un nod cultural foarte puternic. E o concepţie generală, a Companiei-mamă sau este vorba de o iniţiativă personală? Care e “filosofia” ta în acest sens?M.M. Mă bucur că spui asta, că Agenţia a fost relaţionată cu cultura, fiindcă asta a fost și intenţia mea. Nu era asta concepţia Companiei; ei în general te lasă să duci politica pe care o dorești, cu condiţia ca afacerea să funcţioneze – adică să îndeplinești niște parametri de rentabilitate care, la austrieci, se măsoară foarte exact. Şi, în rest, faci ce știi, ce poţi și ce-ţi place. Asta nu înseamnă că nu ai niște limite – vorbesc de partea materială. Dar aici intră în joc inventivitatea fiecăruia. Eu la asta m-am priceput și asta mi-a plăcut să fac. Să leg o companie aviatică, cu tot pragmatismul ei, de cultură și să o identific cu o companie multifaţetată, cu accent pe comercial, cultural, interrelaţional, și care să devină mai ales o prezenţă activă în viaţa orașului, cam ca o persoană la care te referi în orice situaţie – când ai nevoie sau când nu ai, ca fiind o persoană importantă și de bază, care te ajută să te deplasezi la înălţime, dar nu numai fizic, ci și spiritual. Şi cu cât mai sus, cu atât mai bine.

A.B. Care ar fi cele mai semnificative momente ale implicării Agenţiei în viaţa culturală a orașului?M.M. Cred că momente au fost multe, în special în primii ani și nici nu cred că îmi mai pot aduce aminte de multe, dar câteva mi-au rămas în memorie. Între ele, prima serată muzicală la Operă, care marca a 3-a aniversare a noastră, când la operă încă mai stăteai cu paltonul pe tine, sau Serata Culturală moderată de Iosif Sava, la care au participat mari soliști de la Opera din Viena, originari din România sau chiar din Timișoara. De atunci s-a legat și o prietenie pe viaţă cu Corneliu Murgu, directorul Operei, și cu Simina Ivan, solistă la Opera din Viena, ca să nu menţionez relaţia profundă de admiraţie și respect pe care i-o purtam lui Iosif Sava și care m-a răsplătit cu prietenia domniei sale, dedicându-mi și o carte scrisă de el atunci.

A.B. Cum s-a implicat Agenţia în promovarea artei și, în general, a creativităţii tinerilor? La ce rezultate a dus acest gen de mecenat?M.M. În general am ajutat pe cine am putut și pe cine am crezut că merită sau am simţit că există un potenţial. La capitolul “merit” a contat și modul de prezentare a persoanei care venea să solicite ceva, după felul cum știa să se “vândă”; seriozitatea, pasiunea, rigurozitatea cu care se pregătea proiectul sau cererea sunt lucruri care se văd sau se simt de la prima vedere. Apoi mai era important și domeniul, fiindcă totul se cam rezuma la cultură – la muzică, artă plastică, literatură și, din sport, șahul. Sigur, au fost și cazuri de ajutor umanitar, dar acesta este alt capitol.

Mi-a plăcut să sprijin și grupuri de tineri – desigur prin mici ajutoare, poate nesemnificative – expoziţii ale grupului Noima, Doidens, Festivalul de Jazz de la Gărâna, sau Opera și Filarmonica din Timișoara, acordând bilete de zbor pentru anumiţi invitaţi importanţi. Adică m-am orientat ca ajutorul sau sprijinul să fie în folosul orașului, al comunităţii și nu al unei persoane în particular.

A.B. Ce anume a rămas în patrimoniul material al orașului? Dar în cel inefabil?M.M. Cam cel mai drag mie este bustul lui Sergiu Celibidache – realizat de neuitatul nostru Peter Jezca, pe care împreună l-am donat Ateneului din București, asta în urma unei plângeri făcute de Iosif Sava la TV, cum că nu ar exista în toată ţara nicio reprezentare – bust, statuie …a lui Sergiu Celibidache. Așa s-a și născut o prietenie deosebită cu familia Jecza, care s-a concretizat și în alt proiect: aducerea în ţară a operei lui Roman Cotoșman, de la Philadelphia – unde probabil s-ar fi prăpădit - la Timișoara, lucru deloc ușor, datorită stării precare de sănătate a marelui artist și datorită distanţei, a volumului lucrărilor și a situaţiei ivite după atentatele de la New York, când nu mai puteai transporta nici un cui decât în condiţii speciale. Ca încununare a acţiunii reușite, la care au participat mulţi prieteni, Ileana Popovici, Dorin Hanea (TNT), ca să nu-i menţionez decât pe cei de aici, am primit și aprobarea să finanţez o lucrare monumentală din machetele artistului, care acum se află în Parcul de Sculptură Triade. În rest, au mai fost și alte evenimente importante: participarea unui grup de presă la Premiera de la Viena a operei Oedipe de Enescu, la care a fost invitat de noi și David Ohanesian. Apoi proiectul Poarta, împreună cu Galleria 28 –, în care 7 artiști plastici au reprezentat Poarta ca concept – cu semnificaţiile ei de “loc de legătură, de trecere”, “aeroport”, ”poartă a Vienei” – la propriu sau la figurat. Sau expoziţia Timișoara - Viena cu Pia Brînzeu și tot podul ei minunat de haine și obiecte de pe vremea străbunicii și bunicii austriece, alături de Kaffee und Strudel și de valsuri vieneze cântate la pian de Dinu Mihăilescu. Au mai fost o Seară indiană cu mâncare tipică și cu o expoziţie de inspiraţie indiană a Doinei Mihăilescu, împreună cu Liviu Pascu, o Seară italiană cu o expoziţie coordonată de Adriana Lucaciu despre cartea-obiect, alta de fotografii: Cum văd copiii zborul peste 50 de ani.

A.B. A fost privilegiată o artă anume? De ce?M.M. Cred că da: arta plastică și muzica. Fiindcă sunt două domenii unde eu am cei mai mulţi prieteni: trebuie spus că, neavând surse mari materiale, multe s-au făcut doar cu bunăvoinţă și dezinteres, din pasiune și prietenie. Şi nu în ultimă instanţă din cauză că eu nu pot trăi fără armonia pe care mi-o dă muzica și frumuseţea artelor, fie că e pictură, sculptură, design, artă populară etc .

A.B. Premiile de excelenţă au marcat activitatea unor creatori individuali, a unor galerii private sau a unor Fundaţii. Care crezi că a fost impactul lor social?M.M. Premiile au însemnat un mic gest de recunoștinţă faţă de talentul și creaţia unei personalităţi care a avut și un impact asupra vieţii culturale timișorene. În ordine aproape cronologică au fost Petre Stoica, Peter Jecza, Corneliu Murgu, George Lecca, Roman Cotoșman și Paul Neagu, Remus Georgescu și, last but not least, Ioan Holender. De asemeni Fundaţia Triade; și, la a 10-a aniversare a reprezentanţei Austrian Airlines la Timisoara, premiul a revenit unui grup de 10 colaboratori, printre care erau literaţi, galeriști, artiști, ziariști, care au colaborat dezinteresat în toţi acești ani: Marie-Jeanne și Ovidiu Bădescu, Sorina Jecza, Pia Brînzeu, Adriana Babeţi, Robert Şerban și alţi artiști de seamă. Cu ei am organizat o excursie la Viena, am vizitat muzee, am fost la Staatsoper și am petrecut de minune și bineînţeles împreună am pus la cale alte aventuri culturale și proiecte.

A.B. Acum Agenţia se află, la propriu, în chiar centrul-centrului orașului Timișoara, în superba Piaţă a Unirii. E acesta și un loc simbolic, pe care intenţionezi să-l păstrezi pentru agenţie sau crezi că, după atâţia ani de implicare culturală, ea și-a realizat tot potenţialul?MM. E foarte interesant că, în 1992, când căutam un sediu și nu-l găseam, visam să-l deschid în Piaţa Unirii, și nu în Piaţa Victoriei sau în alte locuri, cum își doreau alţii. Până la urmă am reușit și sper să-l putem păstra activ și în viitor. Dar urmează restructurări, schimbări și în curând vom face parte din Lufthansa; încă nu știu bine sub ce formă, sper că păstrându-ne identitatea. Dar cu siguranţă vin timpuri noi, e obligatoriu să se schimbe ceva în forma noastră de existenţă și de acţiune – mă refer la companiile de aviaţie în general și în special la cele “de reţea“, cum suntem noi. Așa că nu știu ce ne rezervă viitorul și nu știu cum se va putea împăca cultura de la sol cu cea din aer și în viitor. Sper să nu se schimbe nimic în această relaţie. Dar, oricum, vin timpuri noi. Şi ca să închei un capitol într-o manieră rotundă, astăzi vom acorda al 10-lea și cel din urmă Premiu de Excelenţă Culturală; și anume unei persoane extraordinare – personalitate plină de talent, sensibilitate și curaj, de o creativitate nesfârșită, un om cu totul excepţional, Cosmin Lungu, PR și event manager al librăriilor Cărturești din Timișoara și Cluj . Iar dacă lucrurile nu se schimbă radical, sper ca în viitor să existe în continuare proiecte minunate și interesante pentru toată lumea și să putem visa împreună și zbura pe cele mai înalte culmi, la propriu și la figurat.

CULTURA DE LA SOL, CULTURA DIN AERAdriana Babeţi în dialog cu Magdalena Mărculescu (District Manager Austrian Airlines – Timișoara)

SPONSORI: Austrian Airlines, Fundaţia Interart TriadePARTENERI: Radio Campus 100FM, www.modernism.ro

Coordonator de redacţie: Andrei JeczaDesign & prepress: Camil MihăescuFoto: Andrei Jecza, Camil Mihăescu, Milan Nagy-Şuteu, Adrian Pîclișan, Adrian ZahariaCorectură: Sorina Ianovici-Jecza

Redacţia: Calea Martirilor 51/45300774 Timișoara, România

www.jeczagallery.com/1mpdeartacontemporanawww.jeczagallery.com/1sqofcontemporaryart

jecza gallery

Magdalena Mărculescu în biroul Austrian Airlines din Timișoara

Documents

1mp arta contemporana