Adevarata prietenie

Matei este un copil foarte ursuz. Nu vorbeste cu nimeni si este foarte suparacios. Prietenia nu exista si i se par obraznici oamenii care indraznesc sa vorbeasca cu el.Astazi, Matei vine imbufnat de la scoala.Patru colegi il invitasera la joc. Tocmai pe el care este perfectiunea intruchipata !!! Cat tupeu ! Se aruca pe perna moale. Era foarte revoltat. Incepuse sa arunce pe podea cu toate lucrurile ce-i cadeau in mana. Migrenele isi spuneau cuvantul. Matei adormi neimpacat. Dar deodata, auzi o muzica dulce. Casca ochii in jur. Aproape ii iesisera din orbite de atata mirare. Se afla pe un cerc gigant, inconjurat de alte mii de cerculete. Dar nu asta il interesa cel mai mult pe Matei, cat locul de unde venea acea melodie cereasca. Cand privi mai bine cerculetele din jur, observa printre ele un patratel auriu, pe care se odihneau niste zane cu parul balai ca insusi soarele. Ele cantau. Matei ramase vrajit. Trilul era depre prietenie.- Dragi zane, intreba Matei, voi sunteti fermecate ?- Cum, dragi ? Ne-ai numit pe noi dragi ? Parca tu nu suportai pe nimeni si vroiai o lume a ta. Iat-o ! Dar ia aminte, nimeni nu va vorbi cu tine. Si nimeni nu te va ajuta ! Si-si luara zborul.Bietul Matei !!! Cum se jignea singur. “Ce prost am fost! Nechibzuinta intruchipata! Sunt inchis intr-o lume a mea! Nu-mi doream asta! Asa-mi trebuie!”De atata disperare, cazu. Dar nu de pe cerc, ci din pat.Asa a invatat Matei ce inseamna prietenia.

Cum a devenit un print leu

A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi, nici nu s-ar povesti, un print fermecator, numit Arpo. Pe langa aceasta, avea si o minte brici. Ce sa mai la deal, la vale, toate calitatile le avea. Dar, printre ele se strecura si un defect urias-lacomia.Ce isi dorea Arpo? Totul, pana si luna de pe cer. Dorintele lui erau asa de ridicole, incat multi il luau de ticnit(de exemplu, odata vroia sa controleze mintile oamenilor). Tatal lui, imparatul, nu mai stia ce sa-i mai faca, pana cand...Intr-o noapte senina, printul se trezi si privi pe geam. Observa niste puncte luminoase asezate in forma unui car.Arpo stia despre Carul Mare. Si pe loc vru ca acesta sa intre in posesia lui.Se duse la tatal sau si-l anunta de primejdioasa calatorie pe care vroia sa o intreprinda.Regele se lua cu mainile de cap. Era in pericol sa-si piarda fiul. Facu tot ce-i statu in putinta sa-l faca s-o lase balta.Se vede treaba ca printul era din aceeasi familie cu Don Quijote. Dar il lasa totusi sa plecein calatorie. Arpo se gati cu cele mai bune vesminte,isi lua armele si se pregati sa mearga sa cucereasca uriasa stea. Dar cum sa ajunga in cer? Acu-i acu! Arpo dadu sfoara-n tara ca cine i-o aduce un mijloc de transport cu care sa ajunga la Carul Mare va primi jumatate din imparatie. Se perindara prin fata scaunului imparatesc tot felul de oameni cu tot felul de idei, dar niciuna nu-l putu ajuta pe print. Asa ca acesta hotari sa se urce intr-un balon cu heliu. Auzind una ca asta, regele incerca sa-l convinga sa stea acasa. Ii aminti ca are tot ce si-ar putea dori un om,ca ceea ce vrea este imposibil. Zadarnica fu toata staruinta lui. Printul nu, si nu. Si cum zise , asa si facu. Lua un balon cu heliu, se cocota pe el si p-aci ti-e drumul. Si printul se ridica, se ridica in vazduh. Se minuna de frumusetile lumii, si, bineinteles, vroia sa le aiba pe toate. Era incantat de adancimea marilor,de seninatatea cerului, de maiestria pasarilor si de verdeata naturii. Aproape ca uitase de Carul Mare, isi dorea doar aceste bogatii. Era de-a dreptul furat de ele. Insa toate acestea dispareau incetul cu incetul.Printul adormi, fascinat de ce putuse Dumnezeu sa creeze. Avea un somn atat de dulce... Dar, il trezi o muzica dulce, cereasca. Se uita buimac in jur si vazu... ce nu mai puteau sa vada ochii unui muritor! O multime de zane isi plimbau valurile printr-o constelatie de stele ce se numea... Carul Mare. Vazand asta, Arpo fu cuprins de o uriasa gelozie. Deci Carul Mare nu este al lui si este al zanelor. Asta n-o va accepta niciodata. Sari din balon si se repezi direct spre zane, spunandu-le cu ciuda:- Cine sunteti voi?- Suntem muzele! raspunse una dintre ele cu un glas cat se poate de dulce si de melodios.Si ce faceti cu Carul meu? Acesta este numai teritoriul meu si nu voi ingadui nimanui sa se apropie de el!

- Gresesti amarnic, Arpo! De unde sa fie acesta teritoriul tau? Este al nostru de cand lumea! - Zane afurisite, plecati imediat! Daca nu, o sa ma intorc cu oaste peste cateva zile si o sa va nimicesc!- O, printe! Nu stii ce vorbesti! Noi suntem stapanele tinutului! Te-am fi lasat si pe tine sa traiesti laolalta cu noi si sa te bucuri de frumusetile acestei lumi ceresti. Dar pentru ca ai fost lacom si rau iti vei primi pedeapsa . Te vei transforma intr-un leu fioros, care isi castiga singur hrana si care la orice pas poate fi ucis. Asa iti vei trai toate zilele tale de-acum inainte. Printul nu lua de bune avertismentele printesei si incepu sa rada. Dar cand se uita mai atent la mainile lui, observa ca se transforma in labe de leu. Era de-a dreptul inspaimantat. Pe fata incepusera sa-i creasca peri uriasi. Spatele acum era si el impodobit de o coama deasa. Iar cand vru sa vorbeasca, nu-i reusi decat un raget de fiara. Asa hidos cum era, iesi afara din Imparatia Zanelor si fugi direct in jungla.De aceea dragi cititori, daca sunteti vreodata in jungla si auziti un raget de leu sa stiti ca este Arpo care vrea si acum sa cucereasca lumea.Concurenta - buna sau rea?de Rosca RuxandraDudu nu admite esecul. Ii place foarte mult sa concureze, dar atunci cand isi da seama ca nu are sanse, da bir cu fugitii. Dar oare de ce Duduiubeste atat de mult victoria? Va mai intrebati de ce ? Lumea s-ar uita la el ca la un castigator.Este zi de sambata, zi plina . A doua zi urmeaza campionatul de tenis de masa. Este foarte ingrijorat. Nu este un sportiv performant . Nu prea are sanse. Dar nu se impaca deloc cu ideea ca va fi invins. Atunci se gandi:”Ce l-ar putea interesa pe arbitru?”, ‘Cum sa fac sa-l mituiesc pe arbitru?’, ‚O minge de fotbal l-ar interesa?’Dar acum alta dandana! De unde sa ia mingea? Ca Dudu era si scump la punga. Nu-l lasa inima sa dea ceva. Isi puse in gand sa fure una. Dar de unde? Atunci ii vine ideea. Dudu se duse ca fulgerul la sala. Se strecoara tiptil pana in vestiar, unde sunt mingile. Si rapid ca gandul, insfaca una. Si pe furis,paraseste sala. Mustrari de constiinta n-are .Merge linistit spre casa. Afara e un aer proaspat, de primavaranumai bun sa-ti umple plamanii. Deodata,parca i se pare ca cineva il urmareste. ii tremura toate madularele. Se intoarce. Nu vede nimic. Isi continua mersul. Dar umbra il urmareste. Ce sa fie oare?... Deodata,simte cum cineva il apuca de bluza si il trage spre el, cu putere. De data aceasta, cand se intoarce, vede un caine cat toate zilele, ranjindu-ti coltii. In urma lui vine amenintatorun politist. -Stop! striga acesta. Ce ai sub bluza?- O..o...min...ge...de..fotbal!- Imi cer scuze! V-am confundat cu un hot!Si politistul se departeaza incet. Dudu rasufla usurat. Dar si limpezit. In momentul acela se face lumina in mintea lui. Se duce tiptil la sala. Intra din nou in vestiar. Pune mingea la locul ei si pleaca acasa ca si cand ar fi scapat dintr-o mare primejdie. Era cu sufletul impacat...Duminica, ziua Domnului. Dudu se afla in sala de sport. E pregatit sa inceapa concursul. Acesta este alcatuit dintr-o singura partida. Dudu face incalzirea. Dar timpul zboara. Iata ca incepe meciul. Acum concentrare maxima. Si orele trec,trec... Deodata, suspansul se mareste... Este ultima lovitura din meci. Pe care o castiga... Dudu!!!Vai ce bucurie, vai ce rasplata! Prima victorie pe meritele lui! Of, daca si-ar da toti oamenii seama de greselile lor,macar in ceasul al doisprezecelea, asa cum a facut Dudu, ce departe am mai ajunge... si ce aproape ar fi victoria! Ghiocitade Ruxandra Rosca A fostodata ca niciodata, ca de n-ar fi nici nu s-ar povesti, o tara nespus de bogata. Aurul si platina aici nu erau metale rare. Dimpotriva. Vai, dar acest lucru era un adevarat blestem. Nu numai mobilele, casele, asfaltul erau din metale pretioase, ci si mancarea, si raurile, si florile. Era o lume ...pretioasa, ce mai! Atat de pretioasa ca inmarmurise. Cine a mai auzit ca un tinut sa fie distrus de bogatie?! Acesta asa era!Dar nu fusese din totdeauna! Altfel cum ar mai fi avut tara aceasta locuitori? Erau numai cateva saptamani de cand se intamplase aceasta catastrofa! Trecusera doar cateva saptamani de cand nu mai aveau ce manca!De cand inmarmurise tot, majoritatea isi facuse bagajele, vrand sa fuga peste granite, sa scape de

blestematia aurului ucigas. Dar vecinii, din cauza invidiei si a rautatii, le-au ferecat portile de iesire, n-aveau decat sa rabde pana la capat, singuri, teroarea transformarii a tot ce misca in aur. Zavorati intr-un teritoriu al mineralelor, nu mai ramasesera multi supravietuitori. Era de mirare ca nu se transformasera si ei in aur. Ce sa mai la deal, la vale,parea ca n-ar mai fi nici o speranta.In tara aceasta blestemata locuia si o fata frumoasa,ca la soare te puteai uita, dar la dansa ba. Frumusetea ei fermeca orice privire. Era de o frumusete care nu se poate descrie in cuvinte. Mai frumoasa decat insasi frumusetea. Fata era indragostita de un flacau mandru si chipes. Dar, spre tristetea fetei, acest flacau nu dadea semne ca ar supravietui. Era atat de slabit, incat era la mintea cocosului ca va pleca dintre cei vii.Fata era foarte suparata din cauza acestei viitoare si apropiate despartiri, incat incercase sa faca ceea ce si altii facusera, adica sa ceara mila la vecini. Dar in zadar. Se impacase totusi cu ideea. Deoarece isi alimentase corpul cu hrana necesara dinainte de transformare, ea nu era amenintata de nici un pericol, deocamdata. Se plimba toata ziulica pe asfaltul din aur, caci ce altceva ar fi putut face? Sa toarca aur, in nici un caz. Se plimba si se gandea la prietenul ei drag, care suferea atat de mult. Parca o cuprindea si pe ea durerea. Si cum statea ea asa pe ganduri, auzi deodata un ciripit de pasare. Mirarea o cuprinse. Adica mai ramasese viata in tara lor? Mai exista alta vietuitoare decat omul in tara asta napastuita a lor? Se uita in directia din care venea ciripitul. Dar, ce sa-i vada ochii? O ultima pasare zbura ca gandul, iar in spatele ei un vanator cu pusca in mana, o tintea concentrat. Fata, induiosata de biata pasare, se puse inaintea ei, vroia sa o salveze. Dar, vai, cu ce pret! Glontul zdrentui pieptul fetei. Sangele incepu sa curga pe un loc pavat cu argint. Dar, minune, zapada lua locul argintului, iar rosul sangelui impletit cu albul omatului se prefacura intr-un simpatic martisor! Iar pe locul acela rasari un ghiocel frumos ca fata. Imediat dupa aceea, platina se transforma in picaturi de roua, iar aurul campiilor de pe care zapada se topise. Totul revenise la normal. Oamenii amortiti incepura a se desface din vraja cea rea, se intorceau usor la viata. Numai chipul fetei se topi in frumusetea unui clopotel alb si delicat. Ce sacrificiu face capsorul acela an de an, strapunge metalul ghetii ca sa aduca viata! Motiv de fericirede Rosca RuxandraA fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nici nu s-ar povesti, un imparat foarte puternic. Acesta stapanea peste sapte tari si sapte mari. Avea averi uriase si cei mai credinciosi servitori, mosii intinse si, ce sa mai la deal la vale, tot ce-i dorea inima. Dar, mai presus de toate, avea o fata frumoasa ca un diamant.Dar ,acestui imparat bogat, ii lipsea ceva. Ani de zile cautase acest lucru care-i lipsea si care pentru el valora cat toate averile lui. De cand era fecior simtea un neajuns, o nemultumire cumplita. Facuse cele mai mari sacrificii, colindase pe la cei mai mari invatati, dar in zadar. Nu gasise nicaieri lucrul pe care si-l dorea. Acum imbatranise si renuntase la cautari. Singurul lucru pe care il facea cat era ziulica de mare era sa-si admire fata. Si zau, avea ce admira. Un par blond si lung, lung pana la genunchi, niste maini subtiri si firave ca insasi tulpinile ghioceilor si niste ochi albastri ca niste stele care stralucesc pe cerul senin. Aceasta era fata.Intr-o zi, cand imparatul statea pe tron si se plictisea de moarte, fata lui veni intr-un suflet la el si ii zise:- Tata, tata, esti intr-o mare primejdie!- Ce s-a intamplat, printesa?- Astazi pe cand ma plimbam prin gradina, printul din regatul vecin imi aparu in fata,insotit de cativa argati. Ingenunche in fata mea, si ma ceru de sotie. Eu nu am spus nimic. Vazand ca nu accept cu entuziasm, el imi spuse ca daca nu o sa ma casatoresc cu el, o sa porneasca razboi impotriva ta. Aflai pe cai ocolite si ca i-a pus gand rau averii tale! spuse printesa dintr-o rasuflare.Imparaul sari ca ars cand auzi aceste cuvine, dar isi reveni intr-o clipita. Ii spuse printesei sa nu-si paraseasca dormitorul cat va ameninta aceasta primejdie peste regatul sau si sa nu stea de vorba cu nimeni. Nici macar cu cei cunoscuti. Printesa ii promise. Dupa ce se asigura ca fiica sa nu este in pericol, isi chema sfetnicii pentru a tine un consiliu. Adunarea imparateasca hotari ca imparatul sa nu mai ezite si sa-si adune oastea. Insa nu se stia din ce parte va ataca inamicul. Deci, se decisera sa asedieze ei primii cetatea dusmana. Asa si facura...Si incepu razboiul... Razboi greu cu neajunsuri, care tinu doi ani neincheiati. In acest rastimp, printesa ajunsese sa vorbeasca o limba invetata de ea, ca sa-i mai treaca de urat. Se mirau toti vazand-o cum vorbeste singura toata ziulica. Se temeau sa nu fi innebunit. Si intr-adevar parea ca uitase complet limba materna...In timp ce locuitorii castelului se ingrijorau din ce in ce mai mult de starea printesei, imparatul habar-n-

avea ce se petrece. El era in al noualea cer. Avusese parte de o victorie din cele mai stralucite. Cu un plan de lupta ingenios, si cu o vitejie de neinchipuit, oastea imparatului se intorcea triumfatoare spre palat. Pe drum, numai haine asternute in drumul lor, urale si strigate de biruinta. Imparatul era in culmea fericirii. Dar deodata isi aminti de... gandul lui ascuns, de nefericirea lui. Incerca sa vada daca nu cumva acel neajuns disparuse. Dar nu, era tot acolo, nemiscat. Tot nu gasise lucrul care sa-l faca fericit... Pe cand se gandea imparatul la verzi si uscate, ajunsera la palat. Dar, spre mirarea lor, nimeni nu-i aplauda, nimeni nu le zise-o vorba buna. Toata lumea statea morocanoasa de parca ai fi crezut ca victoria este de partea inamicilor. Imparatul vazand asemenea purtare din partea supusilor sai, se duse furios la paharnicul castelului si ii zise:- Ce se intampla, morocanosilor, nu vedeti ce victorie strasnica am avut eu asupra dusmanilor? Eu vin invingator, toti oamenii ma lauda, si numai acasa la mine nu gasesc veselia potrivita unei astfel de intamplari? Va arat eu voua motiv de tristete!- Imparate, se vede ca ai fost plecat multa vreme si nu mai stii ce se intampla pe aici! Printesa vorbeste toata ziua singura! Si nu numai atat, dar vorbeste ceva ce nu putem intelege, o limba inventata de ea!Imparatul cum auzi, fu strapuns de un fulger. Daca iubita lui fiica, datorita promisiunii pe care i-o facuse lui, si anume de a nu vorbi cu nimeni, innebunise? Daca nimeni nu mai putea vorbi cu ea? Se duse cu iuteala vantului in camera fiicei lui si o intreba:- Ce faci, domnita?- Adksksk! raspunse fata in limba ei.- Doamne, dar ce-ai patit?- Ta-ta, nu mai pu-team su- por- ta ta- ce- rea! spuse fata silabisind, deoarece uitase buna parte din limba ei.Atunci, imparatului ii veni in minte o idee stralucita. Isi puse fata sa-l invete si pe el si pe ceilalti conationali limba inventata de ea. Fata accepta. Tatal ei dadu sfoara in tara ca de-acum natia lor va avea o noua limba, care va fi folosita numai cand vor dori ca ceilalti sa nu inteleaga ceea ce vorbesc ei. Si de-atunci, nici un razboi nu mai fusese pierdut, si toate planurile mergeau struna. Era cu adevarat fericit...

Secretul frumusetiide Rosca RuxandraA fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nici nu s-ar povesti, un om foarte bogat. Si cand se uita la averile lui, ii crestea inima de bucurie, vazand cat putuse aduna. Pasamite, era un om corect si cinstit si toata averea si-o agonisise pe drept, iar nu prin furtisaguri si viclenii. Dar, vorba zicalei, nimeni nu-i perfect. Omul nostru avea un defect cat el de mare. Nu si-ar fi dat averea pentru nimic in lume. Isi iubea banul ca pe ochii din cap. Si in cele trei anotimpuri cu vreme cat de cat frumoasa, nu ducea grija nici unui lucru ,caci natura il hranea cu bunatatile ei oferite gratis: fructe, ciuperci, ierburi, soare din belsug. Iar, in anotimpul gheturilor, vijeliile si viscolele puternice ii risipeau o buna parte din avere. Trebuia sa consume lemnele, bucatele din camara, uneori chiar sa cumpere, ceea ce il ranea de moarte caci vedea cu ochii lui cum galbenii lunecau din buzunarele lui in mainile vanzatorilor. De aceea ura iarna cu o ura neimpacata. Acest om iubitor de arginti putea sa-si urasca si propria viata, daca aceasta ar fi fost in stare sa-i puna in primejdie banii. Pentru el galbenii pretuiau mai mult decat viata. Asadar, omului nostru i se amara sufletul cand se apropia iarna. In dictionarul mintii lui, anotimpul alb insemna anotimpul saraciei. Si acesta tocmai se apropia. Stressul ciopartise mintea bogatasului. Se purta ca si cum ar fi fost in ceasul mortii. Doctorul il sfatuise sa se plimbe mai mult prin curtea lui mare si ingrijita. Pentru o vreme, curtea devenise un adevarat medicament. Cum se plimba el agitat prin curtea plina de servitori ce misunau incoace si-ncolo, unul dintre ei se apropie si-i spuse:-Ma iertati pentru indrazneala, dar mi se pare ca este ceva in neregula cu dumneavoastra!-Pentru asta te tin eu in slujba si iti asigur painea cea de toate zilele? Si dupa ce ca imi consumi banii, iti mai permiti sa ma si intrebi lucruri care nu te privesc?- Ma iertati, stiam un leac impotriva stressului! Dar daca va deranjez ...-Cel mai bun leac impotriva stressului este ca tu sa ma lasi in pace! Dispari din fata mea, altfel ...Si servitorul pleca in treburile sale. Bogatul, mai infuriat decat inainte, se gandi totusi ca ar fi trebuit sa vorbeasca cu slujitorul sau, care de altfel era destul de credincios si ii suporta toate mofturile. Ii venea sa alerge dupa el, sa-l implore sa-i dezvaluie medicamentul contra stressului. Dar un om asa bogat ca el, sa alerge dupa angajatul pe care tocmai il alungase si il jignise asa de rau? Si, cum asteptarea e virtute mare,

se hotari sa stea pana il va intalni din nou. Si-uite-asa isi continua plimbarea. Dar, cum mergea el asa linistit prin curte, auzi un tipat indepartat. "Ce s-o fi intamplat?" se gandi ingrozit, deoarece pamantul pe care locuia era pasnic si oamenii erau foarte atenti. Catastrofe nu se mai produsesera de veacuri intregi. Monografia comunitatii demonstra acest lucru. -Ce s-a intamplat? striga bogatul cu voce tare.Dar acum, totul era linistit ca inainte. Bogatul se duse ca fulgerul la curtea lui si, luand porta-vocea zise:-Mare consiliu ! Sa se adune toti slujitorii mei! Am de comunicat un lucru foarte important! Toti slujitorii sa vina in sala de consiliu acum!Cat ai bate din palme, toti se adunasera. Inclusiv cel care spusese ca are un medicament impotriva stressului.Bogatul trecu repede la microfon si anunta:-A auzit cineva de un dezastru care s-a intamplat recent aici in zona?- Nu!-Cum nu? S-a auzit un urlet infricosator! Va poruncesc sa mergem toti acolo de unde s-a auzit sa vedem ce s-a intamplat, daca e cineva in primejdie ?! Va conduc eu! Si pornira in goana mare. Dar, cand ajunsera unde credeau ei c-ar fi sursa, nu era nici un semn ca acolo s-ar fi intamplat ceva. Oamenii, inciudati ca parcursesera atata drum degeaba, hotarara sa chefuiasca pe locul acela cu multa verdeata si cu multa liniste. Si incepura sa danseze, sa cante, sa infulece bucatele. Bogatul se prinse si el in joc. Toata lumea era fericita. Cand, deodata ...Un urlet infricosator strapunse vazduhul. De data aceasta le baga frica in san chefliilor. Alergara intr-un suflet in directia din care se auzea strigatul. Dar, in locul unde se auzise tipatul nu era nimic in afara unor banale foi de hartie pe jos. Se uitara peste toate, doar, doar o scrie ceva. Isi doreau din inima sa gaseasca un indiciu… Dupa felul in care fusese scos strigatul, nu se intamplase un lucru banal. Dar, pe una din foi, insusi bogatasul gasi scris urmatorul bilet:“Ajutooooooooooooooooooor! Veniti si salvati-ma, va rog frumos! Sunt intr-o mare primejdie! Servitorul dumneavoastra credincios , X.”Asa se numea angajatul care ii spusese ca are un leac impotiva stressului. Tocmai el lipsea.Stressatul nostru, nefiind un om cu suflet rau, ci doar iubitor de averi, isi anunta repede toate slugile si pornira la drum cu mila lui Dumnezeu, nestiind nici ei unde i-or duce pasii.Si mersera, si mersera, cale lunga sa le-ajunga, pan-ajunsera la o fantana cu apa proaspata si limpede ca lacrima. Acolo, fiind obositi si satui de drum, si avand si apa cu care sa-si astampere setea, intinsera corturile (se pregatisera de drum si le aveau pe acestea la ei) si se pregatira de culcare. In sfarsit, se mai odihneau si ei, dupa atatea zile si nopti de mers fara oprire. Era o oarecare usurare… dar cum prietenul lor nu se mai intorsese si ei nu gasisera decat biletul acela misterios, usurarea nu era deplina ...Era aproape noua seara. Era deja intuneric. Dar nu toata lumea adormise. Chiar si cei mai rezistenti mai aveau putin si atipeau. Cand, brusc ...O, Doamne, tipatul se auzise din nou! Si de data asta mult mai infiorator! Ce o fi fost ? De unde o fi venit? Ceea ce observasera cu totii era ca se auzea cand le era lumea mai draga, cand erau pe punctul sa uite de orice grija si suparare. Ba in timpul somnului, ba in timpul petrecerii, ba in timpul plimbarii. Hotarat lucru, era mai bine sa plece la drum si sa nu se mai opreasca decat acolo unde trebuiau sa ajunga, altfel… Asa ca stransera corturile si pornira la drum. Cu siguranta cand ii vor intampina greutatile, nu ii va intampina urletul. Deci mersera, mersera pana ajunsera la o pestera care isi casca gura ca si cum ar fi vrut sa-I inghita. Intrara cu teama acolo, inaintara cativa pasi prin intuneric, cand… o aratare ghebosata le aparu in fata. Atunci, bogatasul striga:-Lanterna! Dati-mi lanterna! Dar,ce sa vezi! La lumina lanternei aratarea ghebosata era un om imbracat in piele de urs! Iar omul mascat era chiar prietenul lor pe care il cautasera de atata timp! Toti ramasera cu gura cascata si acoperira vazduhul de urale. Dar bogatul,furios, se apropie de el si il intreba:- Asculta, ticalosule, cum de ti-ai permis sa ne inseli? Tu stii cate neajunsuri am indurat din pricina ta?-Ma iertati, dar eu am vrut sa va arat ca nu averea e totul, ci prietenia si sanatatea celor dragi! Si, daca observati, a trecut si iarna de cand tot ma cautati! Eu foloseam jocul ecourilor si strigam cat de tare puteam.Asa se explica srigatul pe care l-ati auzit!Bogatul ramase pe ganduri si de atunci hotari sa se schimbe.Morala: Da-i omului mintea cea de pe urma.

Secretul frumusetiide Rosca RuxandraA fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nici nu s-ar povesti, un print foarte infumurat. Niciodata nu se gandea decat la “maretia si frumusetea” lui. Desi avea trasaturi frumoase, o uratenie nemaipomenita razbatea spre exterior, ca oricarui om i se facea frica numai privindu-l.Cum in regatul vecin cu cel al printului, regele anunta ca isi va marita fiica, iar la ospatul pe care il va da, invita toti barbatii cu sange regal, printul nostru cum auzi, zise hotarat tatalui sau:- Tata, eu voi castiga! Afla ca ma voi casatori in curand! Nu se poate ca fata regelui sa nu ma aleaga pe mine! Tatal sau lasa privirea in jos, nu spuse nimic si pleca, oarecum intristat de mandria prosteasca a fiului sau.A doua zi urma balul. Printul merse la culcare, fara macar sa se spele pe dinti, zicand ca el oricum e frumos. Dimineata, se gati cu cele mai frumoase haine, din nou fara sa se spele, si merse plin de el “sa-si ia aleasa”, cum zicea el. Nici nu i-ar fi trecut prin minte ca ar avea macar un cusur. Ajuns acolo, fu intampinat de cateva perechi de priviri piezise, dar nu mai mult. Nimeni nu sufla o vorba de hidosenia lui. Se aseza pe un loc din fata, desi toata adunarea era numai de oameni alesi, asteptand ca regele sa vina sa il aleaga fara prea multa bataie de cap. In curand regele se infatisa impunator, la brat cu fiica sa. Fata insa lesina cum veni in fata multimii, punandu-i pe toti in alerta.- Ajutor! ... Ce-ai patit, fata tatii? striga tatal ingrozit, imediat ce fata parea ca-si vine in simtiri.- Stiu eu ce-a patit! zise printul umflandu-se in pene.- Te rog, spune-mi!- A lesinat din cauza frumusetii mele!Multimea izbucni intr-un hohot de ras care l-a scos din minti pe print.- Asculta, tinere, ai chef de glume? Fata mea a lesinat, iar tie iti arde de povesti de adormit copii!- Tata, asa uratenie nu am vazut niciodata! M-am speriat asa de rau, ca iata, am lesinat! zise fata care se trezise de-a binelea din lesin.Printul, profund jignit, caci niciodata nu-i mai auzisera urechile asemenea vorbe de ocara cand el era atat de convins de calitatile lui, de frumusetea lui, de farmecul sau, sta cu ochii holbati la fata care isi acoperise ochii cu mainile sa nu il mai vada.- Baiete, zise imparatul, nu-ti prea cunosti limitele! Te crezi asa de frumos!… Dar cand colo,s-ar putea sa fii unul din cei mai mai urati din lume! Ceva din atitudinea ta este gresit. Trasaturile fizice sunt impecabile. Ceva insa nu-i in regula. Si pentru ca te-am ofensat, o sa ne rascumparam greseala. Nu putem ramane indiferenti la faptul ca un print nu numai ca-si ascunde frumusetea pe care i-ar da-o sangele nobil dar o si transforma in uratenie. Trebuie sa te trimitem la doua scoli deodata! Va trebui sa le faci in paralel. Una este scoala de infrumusetare prin igiena, iar alta este scoala de modestie si bune-maniere. Acolo vei invata si sa te speli pe dinti in fiecare dimineata si seara.- As prefera sa nu ...- Ba da, ba da, le vei face! Iti vor fi de mare ajutor! Cu ajutorul lor vei invata cum sa te porti, dar te vei face cu adevarat frumos! Asa ca hai, nu mai sta pe ganduri. Au mai ramas cateva minute pana cand incep orele la scoala de infrumusetare.Si printul nostru numai ce se trezi intr-o caleasca aurita trasa de sapte vulturi cu totul si cu totul de aur. In doua minute si ajunse la scoala care, pesemne nici nu era prea departe.El si cu insotitorul sau intrara la secretariat. Servitorul se adresa politicos secretarei:- Doamna, avem aici un elev care are mare nevoie de ajutorul dumneavoastra!- Hm ... zise secretara cu aerul ca asa elev nu mai avusese de cand s-a infiintat aceasta scoala! Apoi urma: I-ar trebui un an-doi sa poata sa se aleaga cu ceva de pe urma cursurilor noastre!Printul inghiti in sec, o urma pe secretara in timp ce insotitorul sau se facu nevazut. ajunsera intr-o sala de clasa cocheta, alaturi de multi alti scolari. Profesoara facu o grimasa la vederea lui, dar incepu cursurile.- Dragi scolari, spuse aceasta, un lucru elementar in infrumusetarea organismului este igiena. Nu numai corpul ori mainile trebuie spalate, ci si urechile si mai ales dintii. Haideti asadar cu toti la baie. Voi sta cu fiecare, sa il invat mai intai cum sa-si ingrijeasca dantura.Printul nostru, inalt si cu blazon, se resemna, si se gandi cat de bine ar fi fost daca si-ar fi ascultat profesorii in copilarie, cat de departe ar fi ajuns daca nu ar fi crezut ca el s-a nascut invatat ...- Dragul meu, il intrerupse din ganduri noua profesoara, spalatul pe dinti este un lucru care te ajuta sa devii mai frumos, dar in acelasi timp este si o buna maniera. Acum hai sa intram! E randul tau.

Si profesoara il invata cum sa-si capete o aparitie fermecatoare. Reintorsi in clasa, aceasta le zise elevilor:- Foarte bine! Daca va veti spala in fiecare dimineata si in fiecare seara, veti deveni cu totii mai frumosi! Acum, sa trecem la lectia de pieptenat. Cu parul ciufulit nu veti putea fi niciodata niste oameni frumosi!Si cele cinci ore zburara ca vantul si ca gandul. Profesoara ii mai invata sa foloseasca deodorantul si crema de ten, sa-si aranjeze si sa-si aleaga hainele, si multe altele. Dar, printul nostru nici nu isi dadu seama cand trecu timpul, caci caleasca fermecata aparu iar, cu acelasi insotitor la dispozitie si cu aceiasi vulturi. Printul ajunse in doi timpi si trei miscari, la scoala de bune-maniere. Urmara iar mirarile secretarei, iar primirea in clasa. Dar, de data aceasta, lectiile fura altele. Aici invata sa salute, sa-si dea jos palaria cand intalneste o fata, sa vorbeasca frumos, sa mearga frumos, sa observe farmecul altora, sa-si vada propriile defecte… Si uite asa, orele destinate scolirii trecura ca vantul si ca gandul. Venea clipa cea mare, clipa cand trebuia sa se prezinte in fata imparatului, ca acesta sa vada efectele. Veni caleasca pe care o aruncau in zbor vulturii, veni si insotitorul care-l prezenta imparatului. Printul pasi cu teama inauntru, dar si cu demnitate, ca un adevarat print. Si, minune, vazu cum printesa se uita ca vrajita la el. Imparatul, observand si el lucrul acesta, ii spuse:- Bine ai venit, printe! Acum si eu cred ca esti cel mai frumos din lume! Si afla ca ai noroc! Fiica mea nu s-a casatorit! Cred ca tu esti cel mai potrivit pentru asta!Si cei doi traira fericiti, in armonie si frumusete, pana la adanci batraneti ...Povestea fratilor Ianuarie - Gerarde Claudia Groza Zapada scartaie sub talpile zimtate ale bocancilor. Drumul e plin de confetti. Beculetele ce au impodobit copacii, magazinele, gardurile, se sting unul cate unul. Soarele iese din cand in cand la plimbare pentru a-si dezmorti razele vesele. Uneori este adormit si morocanos. Alteori este atat de bucuros si jucaus cu fetele oamenilor veseli ce ies la plimbare. Batranul Ianuarie, a iesit sa isi scuture plapuma. E tare zgribulit. - La multi ani, Ianuarie!- La multi ani vrabiuta.- De ce esti atat de suparat?- Fratele meu geaman Gerar, nu face nimic. De-abia astept sa treaca zilele. - Dar de abia au inceput sa isi alunece filele. Esti proaspat. Esti primul in an dintre toate lunile-surorile tale. Unde iti este doza de optimism? intrebara tristi norii, ce se adunasera in preajma lui Ianuarie.- Ajutor, ajutooor... se auzi un strigat ragusit, cand mai tare, cand amortit.- Cine este?, ciriciripcirip....- Gerar, fratele meu, si Ianuarie se intoarse rapid pe calcaie si patrunse in coliba.- Alunga aceste furnici de pe mine.... ia-le... striveste-le.... mi-au stricat somnul.- N-ai decat sa le suporti. Tu esti vinovat, deoarece ai mancat in pat. Ele au grija de familiiile lor, nu ca tine, puturos, de s-a facut gaura sub tine.- Ei lasa-ma! E suficient ceea ce faci tu. Nu vreau sa te incurc. - Bine. Vom face o lista, pe zile, si fiecare are sarcini de indeplinit. E mai bine asa? ingaima Ianuarie.- Off... dar morocanos mai esti! si se intoarse pe partea cealalta si adormi la loc. Norii s-au suparat auzind sforaiturile lui Gerar. -Ii venim noi de hac. Este musai sa-l scoatem din starea d elene ce l-a cuprins. Nici nu au terminat de gandit, si fulgi mari de nea, ca bucatile de vata de zahar au inceput sa danseze din cerul albicios, precum spuma laptelui. -Frate draga, a sosit gerul Bobotezei, grai Ianuarie.-Ei, si? Care e problema? -Este randul tau sa sufli vant rece... natura te cheama. Pamantul are nevoie de tine.Cu plapuma in spinare, cu un ochi inchis, tarandu-si picioarele, Gerar sufla din usa colibei. Apoi, se intoarse la locul sau calduros, prinzand in mers un covrig primit la colindat de la Decembrie.- Iti vei lua rasplata pentru lenea asta, sopti printre dinti Ianuarie.Planuise cu vrabiile sa faca harmalaie la semnul sau. Intredeschise usa, facu usor cu ochiul si vrabia sefa a dat tonul.Agitatie, ciripitri, aripi lovite de ferestre. Speriat, Gerar a sarit din pat, indreptandu-se direct spre usa. Cum era inghetat numai in portiune adin fata colibei, a alunecat.

- Valeu, valeu, valeleu.... - Ce ai patit frate drag?- Mi-am rupt piciorul. Vaai. Ce durere!- Dragul meu frate, de acum inainte sa scapi de lene si sa iti indeplinesti asa cum se cuvine sarcinile. Fiecare om are rostul sau pe pamant. Nu le pot face eu pe toate, iar tu sa le primesti de-a gata.De atunci, Ianuarie si Gerar au liste cu ce trebuie sa faca fiecare. A doua luna de iarna, putin mai trista decat surata Decembrie, ne indeamna la lectura, cumpatare, plimbari in aer rece si curat suflat de Mandra Iarna, matusa lunilor Decembrie, Ianuarie – Gerar si Februarie.Un an spornic, cu veselie si multa bucurie alaturi de cei dragi!Judecatade Rosca RuxandraIntr-o minunata zi de iarna, care parea sa aduca pace si intelegere, Vorba o acuza tam nisam pe Tacere ca-i prea bleaga. Asa se face ca urmara de aici multe si grele certuri, si cele doua ajunsera la tribunal sa se judece, Vorba spunand ca adversara ii strica mereu planurile.In sala cea mare a tribunalului, judecator era Intelepciunea, dupa cum era de asteptat. Avocatii fusesera concediati in urma cu cateva zile si pana se gaseau altii, judecatorul trebuia sa faca fata situatiei de unul singur. Asa ca incepu:- Doamnelor si domnilor, onorat tribunal, incep prin a intreba cine este acuzatorul!- Eu, domnule judecator! spuse Vorba.- Incepe-ti acuzatiile, atunci!- O acuz pe invinuita deoarece de fiecare data cand sefii oameni ma pun sa fac o invoiala cu ea, de fiecare data am de patimit! Nu-mi raspunde nimic si prin acest lucru mereu primesc cate o chelfaneala zdravana! Sau daca am sa-i pun o intrebare de urgenta, o intrebare care ma priveste niciodata nu-mi aflu raspunsul! Tacerea lasa capul in jos ca si cum ar mormai printre dinti sa fac cum cred eu, ca ea n-are destula intelepciune ca sa ma sfatuiasca pe mine! Si daca mai am ceva de spus si o intreb, zambeste prosteste si nu ma ajuta cu nimic! Eu cred ca ar trebui scoasa din societate, pentru ca nu ajuta cu nimic nimanui!- Tacere, ai ceva de zis? intreba rabdatoare Intelepciunea.- Nu cred ca ar trebui sa ma apar, deoarece fiecare are defectele si calitatile lui! zise Tacerea cu glas de abia se auzea. Faceti cum credeti dumneavoastra!- Are cineva din public ceva de zis? intreba Intelepciunea.- Eu cred ca judecata va fi foarte grea daca Tacerea nu se va apara! Deci o sfatuiesc sa se apere! zise cu glas tare din public Corectitudinea .- Sunt prea timida sau prea mandra, lasa sa se inteleaga Tacerea.- Deci , onorat tribunal, concluziona judecatorul, vreau sa va aduc la cunostinta parerea mea! Mie mi se pare ca amandoi impricinatii au partea lor de vina! Mai mult ca sigur vorba a sacait-o prea mult pe tacere si aceasta nu si-a mai putut gasi linistea! Iar Tacerea intr-adevar nu spune nimic si ne incurca pe noi toti! Dar acest lucru este si din cauza Vorbei! Asa ca am luat o decizie: amandoi vor plati o amenda de 6000 de lei pentru tulburarea linistii publice! Si va rog sa nu va mai plangeti ca va deranjeaza adversarul, deoarece fiecare este enervant in felul lui! Acum impacati-va! Peste 42 de ore sa va prezentati aici ca sa platiti amenda pentru tulburarea linistii publice!Nu mare ii fu mirarea asistentei cand vazu cele doua adversare tinandu-se de mana si indepartandu-se de tribunal. Sa fii fost multumite de hotararea Intelepciunii? Sa le fii venit mintea la cap amandurora? Sigur este ca prin amestecarea neamurilor lor se formara, peste ani, Melancolia si Cugetarea.Iar de la aceasta fericita intamplare, oamenii amestecara vorba cu tacerea in purtarea lor, iar in tribunalul intelepciunii nimeni nu mai avu indrazneala sa mai acuze pe nedrept pe ceilalti semeni. Omul de zapadade Claudia Groza In amurg, norii s-au adunat peste oras. O stea stralucea stinghera. Luna a venit si i-a zambit. Casele erau luminate. Pareau licurici privite de acolo, de sus. Din vazduh, au inceput sa alunece fulgi de nea.- Hai sa facem intrecere! zise unul dintre ei.- Nu. Eu nu ma grabesc. Imi place sa simt aerul rece si mirosul de fum ce iese pe cosurile caselor.- Nu te apropia prea mult. Te vei topi.- Nicio grija. Ma descurc.

Fulgii dansau. Altii se alergau si radeau in hohote cristaline, ce rasunau in linistea noptii. In cateva ore, brazii din fata casei unde locuieste robotelul Ki purtau mantii albe. O vrabiuta zgribulita cauta hrana. Razele de lumina ale zilei se intrezareau la orizont.- Hei, Kea, priveste. A nins!- Da, a nins. Iesim sa construim un om de zapada? - Bineinteles. Ma duc sa iau fularele si caciulile, raspunse Ki.Zapada prinsa in palmele metalice ale celor doi roboti se trasforma in bulgari. Fiecare ghem de nea, se rostogolea si crestea precum cozonacii.- Primul bulgare este gata, striga vesela robotica.- Imediat si al doilea.In curand, in gradina casei celor doi roboti, se aflau pusi trei bulgari mari de zapada.Kea aduse bucati de carbune si i-a pus nasturi. Doua crengute de brad s-au transformat in maini pentru omul de zapada. Ki i-a cedat fesul sau. Nasturii de la un pulover rosu mai vechi, s-au asezat cuminti formand un zambet molipsitor pe chipul alb de nea. Vrabiuta guraliva, tocmai ce gasise un cotor de varza prin apropiere si l-a adus in cioc, lipindu-l ca nas.- Ce dragut esti, Omule de Zapada!- Multumesc. Chiar ma simt bine aici cu voi.- Ki, vorbeste. - Da, vorbesc. Ceea ce inseamna ca ati facut o treaba buna si credeti in magia iernii. Am sa va fiu prieten pe toata durata acestui anotimp. - Multumim. Iti vom lasa beculete aprinse noaptea, sa nu iti fie urat.- Luna imi tine companie, noapte de noapte. - Te cred. Acum, vom merge sa impodobim bradul. Te lasam cu vrabiutele guralive. Copiii au iesit sa se bucure de zapada rece si stralucitoare. Saniutele alergau sprintene si fericite ca au parasit podurile caselor. Bulgari de zapada zburau veseli de la un copil la altul. Omul de Zapada privea zambitor acest spectacol. Se ferea din cand in cand de cate un bulgare care se apropia de el.- Hei. Priviti. Un Om de Zapada, striga un baietel.- Ce frumos este. - Este prietenul meu. Eu l-am zarit primul.- Ba va fi al meu. Am fost mai cuminte decat tine.Copiii s-au luat la bataie.- Potoliti-va. Pot fi prietenul tuturor. Pana sa termine de pronuntat ultimul cuvant, pumnul unuia dintre copii l-a lovit in plin pe Omul de Zapada, care s-a sfaramat.Ki si Kea au iesit alarmati din casa. Era prea tarziu.- Nu plange, Kea. Vom face altul. - Da, dar acesta era atat de frumos si parea atat de bun.- Fiecare Om de Zapada este prietenos si bun. Face parte din farmecul anotimpului rece.- Ce se aude?- Nu stiu, raspunse mirat Ki.- Sunt Zana Zapezilor. Am vazut in Globul de Cristal ce s-a intamplat si am venit sa va alung tristetea. Vom face o armata de oameni de zapada. Toti copiii vor participa la aceasta actiune.Bucuria si energia copiilor au devenit molipsitoare. Ki si Kea s-au alaturat celor mici si au construit un alt om de zapada.Colindele, Oamenii de Zapada, renii... sunt simboluri ale iernii.Pinguiniide Claudia Groza La Polul Nord e mare veselie. Ziua este luminoasa. Focile stau si privesc mirate in jur. Ursul polar asculta o poveste, citita de o fetita cu fes rosu. Pare fascinat.- Despre ce o fi povestea, de Fram a cazut pe ganduri? intreaba o morsa, invidioasa.- Nu stiti? Este povestea lui: „Fram, ursul polar”.- Ehh... nu ma intereseaza, zise morsa, indepartadu-se.Fluturi de zapada coboara din cerul albastru si curat. Doi pinguini danseaza. - Acum, faci o pirueta spre dreapta.

- Nu pot. Ma dezechilibrez, se tangui Pea.- Indrazneste sa crezi, si vei reusi, o incuraja Bo, prietenul ei.Micuta care citise povesti ursului polar, se ridica si patina spre cei doi pinguini.- Curaj, Pea. Esti o pinguina talentata si foarte frumoasa.Pinguinii se adunasera sa urmareasca spectacolul. Au inceput sa aplaude.- Pentru ce pregatesc cei doi acest numar artistic?- Se apropie Craciunul. Vor sa ne impresioneze, sopti o foca tare plictisita.Trenul traversa zona. Animalele au salutat calatorii cu diverse sunete. Locomotiva a rasunat prelung si puternic in semn de multumire. - E foarte frumos aici la voi, rosti micuta cu obrajii rosii de la frig.- Multumim. Ai putea sa ramai o perioada. Vad ca patinezi bine, raspunse Pea.- E Ajunul. Vreau sa fiu alaturi de familie si prieteni. Asa e datina la noi.Bo, intinse aripile si o imbratisa pe copila.- Ce calduros si pufos esti!- Hihihi... ma gadili, se amuza pinguinul.Pea li se alatura. Intunericul s-a lasat precum o cortina. Stelele s-au aprins una cate una. Luna a luminat portiunea de gheata unde Bo si Pea si-au inceput dansul pe gheata. Alunecau atat de frumos! Feeria ghetii o fascina pe micuta copila.- Cata frumusete! Ce prietenoase si amabile sunt animalele. - Ahh... nu se poate.- Vaaaiii... a alunecat.- Si-a rupt piciorul.Pea a avut un accident. Pirueta nu i-a reusit. Salvarea se auzea. O sanie trasa de un urs polar se apropie. Doctorul, o vulpe polara, a venit sa vada pacienta.- Stati linistiti. Nu este grav.- M-am facut de ras. Iarta-ma, grai incet Pea, privind spre micuta.- Nu-i nimic. Vor mai fi ocazii. Zambeste. Esti minunata cind oferi zambete celor din jur.Animalele au aplaudat-o pe prietena lor pentru curajul de a incerca sa fac o pirueta riscanta.- Copila draga, sa isi fie drumul spre casa lin si batatorit cu minuni, precum si oameni buni. Iti voi scrie cand ma vindec. Sa nu iti faci griji. Primeste in dar un smoc din blana de pinguin. Iti va purta noroc!- Multumesc! si micuta a imbratisat-o pe Pea cu mult drag.*Prietenii la nevoie se cunosc. Fiecare din noi avem nevoie de o incurajare, de un zambet, de o imbratisare.Este CRACIUNUL! Fiti alaturi de cei dragi. Oferiti bucurie acolo unde este nevoie. Daruiti zambete si imbratisari celor care le duc dorul.Ingerii sunt cu voi... ascultati-le glasurile ce se inalta in vazduhul inghetat al lunii decembrie. Cu prietenie, Micuta din povestePurcelusulde Iulia Ersilia A fost odata ca niciodata, un purcelus care era foarte plictisit. El locuia la o familie intr-un mic sat. Toata ziua se rostogolea prin praf, si in apa care stapanii i-o puneau sa o bea. Ii placea foarte mult sa se murdareasca, sa faca prostii, si sa-l certe mama lui.- Of Doamne,spunea mama, nu stiu cu ce am gresit de trebuie sa fii mereu asa obraznic. Nu vrei deloc sa te potolesti!- Dar mamiii, ma plictisesc ingrozitooorrrrr!Purcelusul ar fi dat orice sa poata iesi macar pentru cateva clipe din cotet, sa vada lumea din jur, sa se plimbe cat vedea cu ochii si sa scurme pamantul cu ratul sau. Treceau zilele si el se uita cu mare curiozitate si suparare printre scandurile cotetului, atat de mult isi dorea sa plece de acolo.Dar imediat ii veni o idee: ar putea incepe sa faca un sant pe unde sa evadeze. Zis si facut! Pana dimineata reusise sa scape si era foarte, foarte fericit! Si merse, si merse foarte mult timp pe drumurile necunoscute pana ajunse intr-un mic orasel. Cu atata mirare privea purcelusul in jurul sau, niciodata nu vazuse cladiri atat de inalte, tramvaie sau masini. Oamenii radeau cand il intalneau pe strada, li se pareau tuturor atat de

ciudat sa vada un purcelus in oras. Un grup de oameni, de la un abator de carne il vazuse de multe zile trecand pe acolo, si toti se hotarasera ca ar fi bine sa-l prinda si sa-l taie, pentru ca, de carnea de porc puteai face atatea... carnati, fripturi, slaninuta, sorici ...- Am putea face o buna afacere! Preparam carnea, si o impartim, zise unul din barbati.- Cu asta putem trai toata iarna.- Ar fi bine, gandi altul... Dar cum il vom prinde?- Pai vom incerca cu porumb, raspunse omul.Asa ca se pusera cei trei barbati la panda si asteptau venirea purcelusului. Porcul de obicei un animal naiv, nici prin cap nu-i trecea de planurile acestea rautacioase, si cand vazu porumbul, navali in capcana. Dar nici bine nu mirosise stiuletii de porumb ca vazu plasa de prins animale, si o lua la fuga de manca pamantul.- Fugiti, dupa el, tipara barbatii holbandu-se unii la altii! V-a scapa!!!Dar porcusorul nostru, fugi fara suflare si nu lasa nici urma si de atunci niciodata nu mai calca in acea zona.- Cat pe ce era sa o patesc... Ufff... ofta porcusorul. In putin timp uitase de aceasta sperietura si isi continua bucuros excursia la oras.- Ce frumos!Pe zi ce trece era tot mai impresionat, mai fericit si mai implinit. Curiozitatea lui era hranita cu foarte multe lucruri noi si nemaivazute de el pana atunci. Tot hoinarind asa, intra intr-o padure unde mirosea atat de frumos, a fructe salbatice, a capsuni... si se puse acolo pe mancat pana facu o burta de se rostogolea. Si obosit de atata mancat adormi. Peste catva timp porcusorul se trezi inspaimantat de auzul unui mormait de urs. - Mooorrrrr, mmmoooooorrrrr, mmmooooorrrrr...Ursul pasea greoi de rasuna pamantul, iar purcelusului ii era atat de frica, i se facuse inimioara cat un purice. Aflandu-se iarasi in pericol, o lua la fuga. Si atat de mult fugise incat aproape lesina. Ajuns sub banca uni parc, isi trase un pic sufletul si privi in jur. Nimic. Nici un zgomot, nici un om, nici o vietate. Pana dimineata nu se miscase de acolo. Odata cu forfota trecatorilor isi facu si el curaj si iesise din ascunzatoare. - Ce sperietura! Era cat pe ce sa fiu cina uriasului negru!Trecu si aceasta aventura, porcusorul isi vedea din nou de plimbarile lui, de cercetarea fiecarui locusor din oras. Dar parca se plictisise sa fie mereu singur. Nu cunostea pe nimeni, nimeni nu-l intreba nimic ... Ii era dor de mama, de familia lui, de femeia grasuta si vesela care canta in fiecare dimineata cand ii aducea mancarea, de glodul cotetului. Dar stand asa pe ganduri si melancolic, il observara o pereche de batrani.- Ia uite ce porcusor cumine, zise femeia.- Ar sta bine la noi in curte, manca- l-ar tata pe el, raspunse batranul.- Am avea si noi un suflet pe langa casa, ca tare grea e batranetea asa singuri.Si incepura sa vorbeasca cu porcul si sa-l laude ca ce frumos si cuminte este...- Nu ai vrea sa mergi cu noi, porcusorule, sa te ingrijim in curtea noastra, il ademenea femeia.- Iti vom pregati cea mai buna mancare, adauga barbatul.Porcusorul era foarte atent si parea foarte interesat de tot ce spuneau batranii. Asa ca se lasa convins si-i insoti la casa acestora. Trai porcul o perioada fericita la curtea batranilor. Dar intr-o zi acestia l-au legat de gat cu o franghie si-l taraiau dupa ei, iar acesta nu stia nici ce se intampla, nici unde il duce...- Oare ce inseamna asta, intreba mereu porcusorul ??? Nu banuia ca noii stapani din lipsa banilor si a hranei se hotarase sa il duca in targ si sa il vanda. Habar n-avea.- Porc de vanzare! Porc de vanzare! Gras, frumos si sanatos, striga batranul.O multime de oameni se opreau in fata lui si il observau.- Porc de vanzare! Porc de vanzare! Gras, frumos si sanatos!Un tigan sprijinit intr-un ciomag, se hatari sa-l cumpere, dar cand sa dea banii si sa puna mana pe franghie, porcul scapa. Si un asa taramboi ce se isca in targ, ca te bufnea rasul daca vedeai. Fugea, si fugea, de nu stia pe unde se afla, porcusorul. Dar aceasta ultima peripetie il facuse sa ia o hotarare. Se va intoarce acasa! Si merse porcusorul, zi si noapte, pana cand in fata lui se inalta poarta verde de unde fugise cu timp in urma. Ochii mamei se umplura de lacrimi cand il vazu, si porcusorul ratacit ii cauta imbratisarea calda.

- De unde e franghia asta la gatul tau, dragul mamii?- Eiii mama, am multe peripetii sa-ti povestesc...Avionul cu jucariide Cristina Maria Sandru Intr-un orasel frumos care avea un lac sarat si unde oamenii erau foarte linistiti, traiau multi copii care se jucau toata ziua si erau fericiti pentru ca in lumea copilasilor exista multe sperante, bucurii, jocuri si o multime de idei pe care doar ei le pot avea. Printre acesti copii se numarau Cristiana si Adisor, doi verisori care se intelegeau foarte bine si locuiau la bunica lor intr-o casuta mica si calduroasa.Pe straduta lor erau copaci inalti pana la ceruri care atingeau norii cu varfurile crengilor si cand batea vantul se scuturau norii pufosi si cenusii - si incepea cate o ploaie racoritoare care se abatea peste universul copilariei si micutii care se jucau pe drum se ascundeau sub ramurile dese ale nucilor stravechi. Dupa ce ploaia se potolea, Cristiana si Adisor ieseau din curtea bunicii lor si adunau nuci cazute printre frunzele batute de stropii grei de apa, in timp ce le adunau se bucurau si spuneau ca acelea sunt proviziile pentru iarna.Intr-o dimineata cand nu erau nori multi pe cerul micului oras si se anunta o zi mai calda, Adisor, verisorul Cristianei a venit de la gradinita cu o veste mare, a strigat-o de la poarta pe verisoara sa meraga repede pentru ca avea sa ii spuna ceva foarte important.Cristiana a iesit repede la poarta si l-a intrebat pe baiat ce s-a intamplat:- Servus, ce se petrece?- Servus Cristiana, -spuse Adisor printre sughituri fiindca a alergat de la gradinita pana acasa pentru a spune ce a auzit- , nu o sa iti vina sa crezi ce am aflat! Baietelul era foarte emotionat din cauza a ceea ce urma sa ii spuna fetei.- Acum am aflat ca langa lacul sarat a cazut un avion plin cu jucarii, iti dai seama? Trebuie sa mergem repede sa cautam jucariile!- Chiar este acolo un avion plin cu jucarii?! Ce bine ar fi! Oare sunt multe papusi, masinute si ursuleti de plus? Intreba fetita, cu ochii inlacrimati de bucurie.-Sunt foarte multe, toate felurile de jucarii, trebuie sa mergem repede pana nu merg alti copii si iau jucariile inaintea noastra!Fetita, plina de entuziasm, se imbraca frumos cu fustita ei rosie, plisata si cu o bluzita colorata si in par si-a prins funda rosie pe care o avea de la mamica ei. Cristiana era cocheta, de cand era mica o imbraca bunica ei cu rochite rosii fiindca ea avea parul negru si chipul alb, astfel culoarea rosie o infrumuseta si mai mult!-Mergem, spuse Cristiana incantata, stai sa-i spunem bunicii ca mergem acasa la parinti, ca sa nu stie unde plecam fiindca nu ne-ar lasa singuri la lac!Au vorbit cu bunica si apoi au pornit hotarati sa caute jucariile...Taramul jucariilor era aproape de casa bunicutei si ea i-a vazut ca merg spre lac si i-a urmat.In scurt timp, copiii au ajuns la malul lacului si au inceput sa caute cu atentie jucariile, s-au uitat dupa avion dar acolo nu era nici urma de avion, atunci fetita i-a spus lui Adisor ca poate nu a cazut acolo naveta cu surprize dar el i-a raspuns ca sigur a cazut acolo doar ca s-a scufundat in lac si jucariile s-au imprastiat pe malurile apei. Si amandoi cautau papusile, roboteii, masinutele ursuletii si toate celelalte jucarii pe care sperau sa le gaseasca acolo.Dar nu au gasit nimic si cand au vrut sa porneasca pe o carare prea ingusta si periculoasa, i-a strigat bunica lor sa se intoarca acasa. Ea fusese in urma lor si cand a vazut ca sunt in primejdie i-a chemat.Ei i-au povestit bunicii despre avion si ea le-a explicat ca nu a cazut acolo nici un avion si nici jucarii nu exista in acel loc! Totul a fost o nascocire, nu erau asemenea lucruri pe lac si copiii au fost aspru pedepsiti de bunica lor care s-a ingrijorat cand a vazut ce nazdravenii fac nepotii ei. I-a pedepsit in asa fel incat nu s-au mai dus niciodata singuri la lacul sarat si cand vroiau sa mearga o rugau pe bunicuta sa mearga cu ei.Chiar daca nu au gasit acel avion pe lac, Cristiana si Adisor viseaza si acum avionul plin cu jucarii frumoase, care o sa cada acolo si ei il vor descopei si se vor juca mult timp pe iarba moale de langa lacul sarat fiind supravegheati de bunica lor. Au inteles ca nu au voie sa mearga singuri acolo dar merg impreuna cu bunicuta din cand in cand si se uita daca nu s-a infaptuit miracolul pe care il asteapta... Danut si Ingerasulde Cristina Maria Sandru

A fost odata un baietel pe nume Danut, el era suparat pentru ca si-a pierdut calutul de plus iar mama lui vazându-l atât de trist s-a gândit sa il ajute sa-l gaseasca. Dupa ce l-au cautat prin casa si nu l-au gasit, mama i-a zis baietelului sa se roage ingerului pazitor ca sa il ajute.Doamne, ingerasul meu pazitor,Tu esti cu mine mereu, iubitor,De rau ma aperi intotdeauna,Sa ma ajuti, te rog acuma!Dupa ce Danut a spus rugaciunea cu mare speranta, si-a zarit calutul intr-un ungher al odaii. Baietelul s-a bucurat foarte tare pentru ca l-a gasit pe cel mai drag animal al lui si i-a multumit ingerasului pazitor pentru ca l-a ajutat.Multumesc ingerul meu,Pentru ca esti bun mereu.Eu pe tine te iubesc,Si cu drag iti multumesc!-Sfarsit-

Puterea si Rabdareade Ruxandra Rosca E primavara. Atmosfera e ca de poveste. Fluturii, ca niste palme care aplauda florile, zboara jucausi prin aer. Copiii au iesit si ei sa se joace. Parca toata natura e cuprinsa de o vraja dulce.Si pe terenul de tenis, unde au iesit la un joc Puterea si Rabdarea, e vraja. Dar o vraja rea, semanand cu vrajba. Rabdarea, fiind mai indemanatica si mai concentrata pe joc, bineinteles avea punctaj mult mai mare decat Puterea. Aceasta din urma, bazandu-se pe fortele ei, nu fusese atenta la traiectoriile mingii caci turuia intr-una. Deci, infuriindu-se, Puterea ii zise Rabdarii, care daca ar mai fi castigat si urmatorul game ar fi fost de-a dreptul casapita de adversar:- Acum ca mai ai putin si castigi, te crezi importanta, nu? Haide sa-ti spun cateva din multele calitati pe care le am.- Nu a spus nimeni ca ma cred importanta! protesta Rabdarea modesta.- Eu, spuse Puterea, parand ca nu a auzit protestele molcome ale Rabdarii, ii fac pe cei care ma poarta sa fie invingatori cu totii, ceilalti sa ii respecte si sa le faca voile. De frica batailor sau a hotararilor severe, ce nu faci? Orice, numai sa scapi teafar. Eu ii avantajez si pe cei care au muschi, dar si pe cei care sunt inalti in grade. Cei mari ii pot invinge pe cei mici cu ajutorul meu! Dar tu cu ce ajuti oamenii?- Eu ii ajut pe cei mici sa poata rabda pe cei puternici care ii tiranizeaza. Iar acum hai sa jucam!Si trecura la ultimul game. O lua inainte Puterea. Dar, pe cand ea se si inchipuia invingatoare, Rabdarea o ajunse din urma si o batu mar. Tocmai atunci, intrau in teren cativa copii, dintre care unul mic si neajutorat. Cei puternici se asezara la fileu sa joace un meci. Cel mic se apropie de ei si le spuse:- Va rog frumos, ma lasati si pe mine sa ma joc cu voi?- Ia uite, piticania, vrea el sa se joace cu noi, care suntem mai mari si mai puternici decat el. Du-te de aici, daca nu vrei sa te faci bucati! zise unul din baieti.Copilul nu zise nimic. Se aseza pe o bordura si privea tacut spectacolul mingilor. Vazandu-l ce atent se uita la meci, alt baiat caruia i se parea ca insistenta copilului e obraznica, se supara si incepu sa il loveasca. Copilul incasa loviturile fara sa spuna nimic. Dar, tocmai cand primea el palmele acelea usturatoare, un adult intra in teren, si cand vazu ce se intampla , se apropie de bataus si-i spuse:- Pai asa stii tu sa te porti cu ceilalti copii? Ia lasa-l pe copilul acesta in locul tau, iar tu du-te acasa, batausule!Mergand spre casa, Rabdarea ii spunea Puterii care asistase la toata scena vizibil nemultumita:Vezi acum, ca cei pe care ii ajuti tu sunt intotdeauna rai si egoisti?! Pe cand cei ajutati de mine sunt buni si rabdatori, si au mereu de castigat.

Elefantulde Ruxandra Rosca A fost odata, intr-o jungla tropicala din Africa, un elefant foarte obraznic. Avea multe de schimbat in caracterul lui si… nu s-a folosit de nimic din ceea ce a invatat la orele de educatie civica. Era egoist si prietenos numai cand avea nevoie de cei din jur si foarte ursuz.Intr-o zi, elefantul veni foarte suparat de la scoala. De ce sa aiba el nevoie de ceilalti? Cu ce il ajuta, cand numai necazuri ii aduc? El daca ar putea sa fie singur pe lume, ar fi de zece ori mai fericit. Nu ar mai trebui sa mai plateasca datoriile, sa invete, sa ajute pe altii. Ar avea o viata mult mai fericita.Asa ca iesi in jungla. Tocmai in locul unde stia ca e cea mai mare aglomeratie. Locul acela era targul. Ajungand acolo, se urca pe o movila si striga cat putu de tare:- Eu nu mai am nevoie de voi! As fi foarte fericit daca nu ati mai exista!Pe moment, nimeni nu spuse nimic si toti il lasara cu afirmatiile lui uracioase. Dar, seara, se stransera si hotarara sa-l invete o lectie ...Cand se trezi, a doua zi, elefantelul odihnit isi cauta mama. Avea nevoie de pachetel, de uniforma netezita frumos, de sticluta cu apa…Chiar si ghiozdanelul mai trebuia o data verificat. Dar nici urma de vreunul din familia lui. Parca intrasera in pamant. El nu se panica. Isi spuse:"Ma duc direct la scoala. Imi iau uniforma, ca nu-i mare lucru, si valea. O avea Dumnezeu grija de mine."Iesi afara. Cand se uita in jur, pustiu! Nu era nimeni. Elefantelul era deja mirat. Ce s-o fi intamplat?"Ei, dar nu-i nimic, ma duc la scoala unde o sa-mi gasesc colegii si pe doamna invatatoare."Si porni in pas alert spre scoala. Dar, in sala de clasa, surpriza! Nimeni. Elefantelul era de-a dreptul speriat. La asa ceva nici ca se astepta. Dadu iama in toate salile de clasa. In niciuna nu era nimeni. Coridoarele erau si ele pustii. Nicaieri nici o miscare. Elefantelul pleca imbufnat spre casa. Nicaieri nu e nimeni.Ce catastrofa sa se fi intamplat ?! Nu ii trecea nimic prin minte. Asa ca disperat se duse bezmetic pe la usile cunoscutilor si necunoscutilor unde batea mai mai sa le sparga. Dar nimeni nu raspunse nimic. Ii venea sa se dea cu capul de pereti. Asa fusese de nerod. Cum a putut sa spuna ca el nu are nevoie de nimeni din jurul lui? Acum ia uite! Mai ales ca suferea de o singuratate!… Atunci a incercat sa deschida usile apartamentelor. Toate erau inchise. Atunci, elefantelul, resemnat dar trist, se duse acasa si privi o fotografie cu toti membrii familiei lui. Se puse pe plans! Cata nevoie avea el de cei din jur! O, si zisese ca ar fi mai fericit daca nu ar mai exista nimeni pe fata pamantului? Cum putuse fi atat de neghiob? Acum nu mai avea pe nimeni. Asta a a cautat, asta a gasit.Dar, tocmai cand medita el asa, vazu niste creaturi ciudate apropiindu-se de el. Dar ia stai! Mama ii spusese ca aceste fiinte se numesc oameni.Dar, stand pe ganduri, nu mai era atent la ce se intampla in jurul lui. Si, deodata, o plasa il prinse! O, nu! Erau oamenii de la circ! O sa fie capturat!Masina cu circul pleca. Elefantelul, in spate, in cusca. Drumul era pietros, numai picioarele de animal salbatic il puteau parcurge fara nici o greutate. Masina se zguduia intruna. Dupa sute de kilometri, ajunse in sfarsit la destinatie.Elefantul fu dus intr-o camera intunecata, unde, dresori, il invatara sa mearga pe bicicleta, pe trotineta, sa salute, sa danseze. Si, printre instrumentele de circ, crescu elefantelul mare, mare, pana ajunse la varsta de treizeci si cinci de ani (un elefant traieste de-obicei 99 de ani). Dar era trist. Foarte trist.Aveau reprezentatii dupa reprezentatii. In culise, elefantul isi astepta randul. Intra sfios pe scena. Era un program de mers pe bicicleta. Cum mergea el asa fara sa se incurce, un zgomot teribil sperie pe toti. Si, cand se uitara mai bine, o femela elefant rupsese cortina. Il rapi pe fostul elefantel, acum un domn respectabil, si fugi cu el in jungla. Era mama elefantelului ingrat de alta data. Cat de scump platisera si mama si fiu aceasta invatatura!Abia atunci, dupa zeci de ani, intelesese elefantul marea importanta pe care o au ceilalti semeni ai sai.Veciniide Rosca RuxandraIntr-o padure fermecata din Apus, domnea regele Apiandor. Acest rege, care era un pitigoi, era in mare vrajmasie cu vecinul sau, imparatul Rodnaipa. Acesta din urma era foarte invidios pe bogatiile vecinului sau, deoarece padurea lui Apiandor era plina de copaci verzi, de cascade susuratoare, raiul pe pamant, nu alta… Rodnaipa il mai ura si pentru marea de turisti care inunda padurile vecinului. Dar cel mai mult,

pentru frumoasa imparateasa. O dorea asa de mult, deoarece vaduvia il apasa cumplit iar frumuseatea imparatesei il vrajise. Si cu un plan numai de el stiut, o rapi pe imparateasa.Acum Apiandor era foarte framantat si nu stia cum sa-si recupereze sotia. Asa ca isi chema cei mai de seama tineri ai palatului si le zise:- Dragii mei, stiti cu totii ca sotia mi-a fost rapita. Trebuie s-o recastig. Voi cum propuneti sa procedez?- Cu armata, Maria-Ta! zise unul. Luam o suta de mii de ostasi, il invingem pe Rodnaipa si ne luam imparateasa inapoi.- Sa nu ne grabim, Majestate! zise altul. Vecinul Mariei-Tale are un leu si o pantera in stapanire. Acestea il asculta zi si noapte, deorece le-a salvat viata si le-a oferit hrana cand erau in mari primejdii. Ele ne-ar sfarama imediat pe noi, pitigoii. Mai bine l-am ruga frumos.- Asa vom face! zise imparatul. Si plecara la drum. Cand ajunsera la palatul vrajmas, imparatul le spuse strajerilor:- Vrem sa ducem imparateasa la casa ei cu pace ! Chemati pe stapanul vostru!Strajerii, pasnici de fel, se dusera si ii spusera imparatului. Acesta, care era foarte curios sa vada ce se intampla, iesi afara. Cand ii vazu pe toti cu steagurile albe ridicate, il pufni rasul, si le zise: - Daca acceptati schimbul de paduri, atunci va voi spune eu insumi care sunt cele trei lucruri fara de care imparateasa n-ar putea ajunge la voi, caci nu mai poate zbura, deoarece si-a rupt o aripa. Ce ziceti, va invoiti?- Bineinteles! spuse imparatul celalalt. Din clipa aceasta tu vei fi imparat peste padurea mea, iar eu peste a ta. Acum, spune-mi cum as putea sa-mi redobandesc sotia .- Bine! Sotia ta e prizoniera leului si a panterei. Aveti nevoie de: harpa magica, cu ajutorul ei veti reusi sa adormiti leul si pantera timp de doisprezece ore; de pantoful vrajit, prin intermediul lui, veti reusi sa micsorati armata mea de patru sute de mii de oameni, pe jumatate. Acestia vor disparea ca prin farmec cum dispare apa sub soarele arzator; painea curajului, cu care veti reusi sa patrundeti la mine in camera.Lacomul pitigoi Rodnaipa scoase afara pe imparateasa rapita si porni cu pasi repezi spre noua si frumoasa padure.grabindu-se sa ocupe ca nou stapan frumosul palat al imparatesei. Fata ii stralucea de bucurie la gandul ca o sa intampine multimea de turisti care-i va burdusi visteriile cu galbeni.Cat despre noua padure a lui Apiandor, era intr-o stare de plans. Copacii mancati de omizi, nevaruiti, florile uscate si ofilite. Nepasarea si lenea imparatului ucisese viata padurii. Nici copiii nu schimbasera nimic de vreme ce ei nu aveau scoala in padurea lor.Imparatul cel harnic le zise supusilor sai:- Ne vom imparti cei o suta de mii de ostasi in doua parti. Cincizeci de mii de pitigoi o sa vina cu mine sa cautam cele trei lucruri esentiale, iar ceilalti cincizeci de mii o sa ingrijiti si o sa infrumusetati padurea asta, ca n-a avut nimeni grija de ea. Cei tineri sau cei care aveti copii de scoala de la care sa invatati importanta mediului, ramaneti. E multa treaba de facut si stiti prea bine ce. Ati aflat de la optionalele de protectie a mediului. Tinerii si parintii celor de la scoala ramasera bucurosi in padurea sufocata de gunoaie. Iar imparatul si cei cincizeci mii de soldati pornira sa caute cele trei lucruri.-Sunt foarte multe incaperi in acest palat imens! Haideti sa ne impartim. Fiecare cauta intr-o camera.Imparatul acesta avea un supus foarte drag, care era la fel de intelept ca si el. Dupa ce termina de impartit camerele in care avea sa se duca fiecare, il uita tocmai pe acesta, care, la sfarsit, se apropie de el si ii zise:- Maria-Ta, eu unde o sa ma duc?-Singura incapere ramasa este cuibarul gainilor. Du-te acolo!Mare jignire pentru bietul supus. Mai ales ca fusese cel mai devotat dintre supusi. Dar, ce sa faca? Sa calce porunca imparatului, nu putea. S-a dus pana la urma unde fusese trimis.Acolo era o singura gaina. Pitigoiului i se parea absurda misiunea. Ce sa caute faimoasa harpa intr-un cotet de gaini? Si suparat se aseza jos ...Dar cum se aseza pe paie, simti ca sparge ceva. Cand colo, de sub paie iesea un ou urias, cat cotetul. Cojile crapate sub greutatea soldatului lasara sa se vada nimic altceva decat harpa de aur! Slujitorul isi chema repede compatriotii si impreuna luara harpa.Imparatul, foarte bucuros, il ridica la rangul de general si le promise celorlalti slujitori ca daca vor mai reusi sa aduca si celelalte doua lucruri vor fi ridicati la rangul de ofiteri.Asa ca ceilalti se ingramadira cat mai multi ca sa afle in ce camere ii va mai trimite imparatul. Dar acesta hotari ca de data aceasta fiecare sa caute unde a fost si data trecuta. Asa ca fiecare a cautat cu mult mai multa grija in locurile repartizate.

Cel care nimeri in hambarul de grau era cel mai atent. Mereu se gandea ca o paine nu avea ce sa caute altundeva decat intr-un hambar sau intr-o sala de mese. Dar el nu vroia rangul de ofiter. El vroia doar sa-i faca pe plac imparatului. Si, deodata vazu ceva ciudat. Intr-un loc, spicele de grau erau impletite in asa fel incat formau un pantof. Atat de tare se mira slujitorul incat nu mai stia pe ce pamant se afla. Se astepta sa gaseasca in hambar o paine, in nici un caz un pantof, si acela de grau. Dar, se apropie, lua pantoful si il aduse imparatului. Cand il vazu, nu mai spuse nimic, doar clatina din cap si isi imparti iar supusii. El se duse tocmai in sala de bagaje. Acolo, stia ca sunt sanse unu la mie sa se gaseasca o paine. De aceea, vroia sa dea mai multe sanse servitorilor sai. Cand se uita mai bine in sala, vazu o multime de haine atarnate in cuiere. Una dintre ele il atrase in mod deosebit. Cauta in buzunarul ei, si simti un obiect. Cand scoase acel obiect, vazu ca era de fapt o paine mica cat degetul, in mana lui. In culmea bucuriei se duse sa vesteasca si supusilor aceasta mare bucurie. Gasise toate cele trei lucruri. Mai ramanea sa il invinga pe Rodnaipa. Asa ca pornira in goana spre palatul care candva fusese al lui. Isi lua cu el si slujitorii care lucrasera la curatirea padurii. O facusera frumoasa foc.Strabatura trei zile si trei nopti pana sa ajunga la padurea care-i fusese odinioara imparatie. Da, trei zile si trei nopti de efort continuu. In acest timp se tot gandeau ce peripetii o sa ii mai astepte si daca vor mai reusi vreodata sa o slobozeasca pe imparateasa si sa o faca sa zboare.Dar, iata ca in sfarsit, osteneala lor nu a fost in zadar. Ajunsera la portile palatului. Imparatul striga:- Rodnaipa, am venit cu cele trei lucruri. Daca iti doresti atat de mult sa ne batem, hai sa-l incepem ca sa sfarsim mai repede.Atunci, celalalt imparat iesi zambitor din castel si spuse:- Apiandor, am vrut sa-ti incerc doar curajul si rabdarea. Iar cum tu ai dat dovada de amandoua, eu iti dau inapoi padurea si imparateasa. Iti propun sa fim frati.Atunci se declansa o bucurie generala printre ambele popoare. Se facu o petrecere care dura zile multe, multe ... Doamna cu ideide Ruxandra Rosca Intr-un apartament din orasul Livindor, traia o famile foarte zbuciumata. Aceasta avea sapte membri, doi parinti si cinci copiii. Tatal era la serviciu de dimineata pana seara, iar mama era in concediu de maternitate, caci ultimul nascut avea un an. Cei mici faceau foarte mare mizerie, si chiar daca se cresteau unii pe altii, mama ar fi trebuit sa stranga dupa ei. Adesea copiii cei mari ii reprosau ca ei nu mai au timp nici sa-si faca temele pentru scoala, deoarece trebuie sa stea cu fratii mai mici. Dar, mai exista o problema majora.Mama se razgandea foarte repede. Daca se apuca sa stearga praful, nu ducea lucrul pana la capat, se hotara brusc ca ar fi mai bine sa faca de mancare. Dupa ce se apuca de tocat zarzavat, isi zicea ca ar fi mai bine sa mature, iar mancarea sa mai astepte. Si uite asa nu facea in nici una din zile nimic desi, era foarte agitata si se plangea mereu de lipsa de timp. Asa se face ca familia aceea se zbatea in murdarie si foamete in ciuda eforturilor mamei.Intr-o seara, mama, de-a dreptul disperata, se gandi: "Of, daca as avea cinci brate ce bine mi-ar prinde! Cate lucruri nu as face deodata!"A doua zi, se duse la sotul ei si ii spuse:- Astazi trebuie sa te duci la serviciu si sa soliciti concediul de odihna!- Dar de ce? Mie imi place foarte mult acolo!- Eu am sa ma duc la o clinica sa imi mai pun trei brate. Niciodata nu imi iese nimic bine. Incep ceva ceva, ma gandesc cate mai am de facut si o iau de la capat! Daca as avea cinci brate, as iesi la liman!- Maine, poimaine te-aud ca vrei sa-ti pui patru capete!- Orice ai zice, eu ma duc la clinica din capitala! Poti sa nu-ti iei concediu, daca vrei sa faca numai nazbatii copilasii astia! Eu plec cu trenul de patru! Spor la lucru!Asa ca “doamna cu idei” cum se poreclise ea singura, porni spre gara. Cum ajunse acolo, se duse la casa de bilete si ii zise vanzatoarei:- Doamna, am un tren de patru spre capitala! Unde se opreste in oras?- In Gara de Vest. - Dati-mi si mie un bilet!

Si cum dobandi biletul, intra in tren. Dar parca ceva nu o lasa in pace. Era ingandurata. Era o femeie foarte frumoasa. Iar cu cinci brate nu ar mai avea nici un farmec frumusetea ei. Deodata, ii veni una dintre ideile ei stralucite: ”Ce-ar fi daca i-as pune pe cei de la clinica sa-mi coroieze si nasul, ca sa nu mai para nimic ciudat?! ”. Si, in timp ce se gandea ea asa, arunca ochii in ziarul domnului de alaturi. In ziar scria: “ Scandal nepereche la clinica din capitala! S-a adoptat o lege prin care oricarei femei majore i se vor mai adauga trei brate.” Citind acest pasaj, “doamna cu idei” nu mai putu de bucurie. Ce coincidenta minunata, gandi ea si continua sa citeasca: ”Femeile nu mai trebuie sa se deplaseze pana la noi la clinica, vom veni noi la ele acasa, dupa legea 184/004. Era deja prea mult pentru asa-zisa gospodina. Oare si alte femei isi doreau cele cinci brate la care ravnea ea? Se pare ca nu e singura, ca operatia ei nu va fi un unicat, ci dimpotriva, toate femeile ii vor semana. Pe ea o framantau totusi gandurile. Ca sa se mai linisteasca, se arunca in vorba cu domnul de langa ea, posesorul ziarului.- Nu va suparati ...- Nu ma supar.- Dumneavoastra sunteti casatorit? - Nu, adica sunt pe-aproape. Imi fac nunta luna viitoare, cu o fata de paisprezece ani.- Dumneavoastra cati ani aveti?- Treizeci si cinci.- Nu e cam tanara fata pentru dumneavoastra?- Eu am vrut-o asa de tanara, ca sa mai am vreme pana sa plang “incincirea bratelor ei”. Sunt niste nedrepti astia cu legile lor. Daca Dumnezeu ar fi vrut sa avem cinci brate, ne-ar fi lasat cu cinci brate, si punct.- Nedrepti e putin spus… Dar eu ma bucur pentru legea asta!- Cum sa va bucurati? Sau nu sunteti si dumneavoastra vreuna de-a partidului si va promit aia toate cele..?- Nu, habar nu am cine dintre politicieni a propus legea, dar ea vine in sprijinul meu. Eu am cinci copii, si nu stiu cum sa mai razbesc de treaba. Si cum eu sunt o fire foarte schimbatoare, nu stiu ce treaba sa fac mai intai, asa ca vreau sa am mai multe brate, sa fac mai multe lucruri deodata!Omul, cand auzi asemenea grozavie, holba ochii si pleca din compartiment nevrand sa mai stea de vorba cu astfel de fiinta.Gospodina ajunse la clinica. Cum intra inauntru, fara sa mai salute zise: - Vreau sa imi mai pun inca trei brate, in afara de cele pe care le am, am vrut asta dinainte sa se dea legea.- Imi pare rau, dar doctorii care fac implanturile sunt plecati pe teren. Ce dezamagire! Se zbatuse atat si facuse atata drum ca sa afle ca doctorii vin ei la pacienti. Si poate or fi ajuns si acasa la ea iar ea ratase. Asa ca nu i-a mai ramas nimic de facut decat sa ia trenul si sa mearga inapoi acasa. La gara, cea care impartea biletele ii spuse suparata:- De unde veniti?- De la clinica!- Si cum de ati scapat? La clinica si la gara s-au facut primele asa-zise tratamente.Doamna gospodina nu mai lua in seama cele spuse, ceru biletele si se urca in tren. In compartimentul ei gasi doi tineri lipsiti de vlaga. Baiatul avea douazeci de ani, iar fata saptesprezece ani. “Mai sa fie, se gandi doamna din Livindor, de cand s-a dat legea asta, barbatii se insoara numai cu fete mai mici de optsprezece ani.” Se apropie de ei si le zise:- Nu va suparati, ce profesie aveti?Dar tinerii nu spusera nimic. Erau bolnavi… Doamna se aseza pe scaun. Se uita mirata la frumoasa care se imbolnavise, ea si fratele ei (caci nu erau soti cum crezuse doamna cu idei) din cauza mediului de care aveau parte acasa. Pe legitimatia lor sta scris ca veneau dintr-o familie cu opt copii, iar mama lor, vaduva, nu facea decat sa se planga de cat de neputincioasa era. Doamna din Livindor isi aduse aminte de un asemenea caz ... Remuscarile o cuprinsera brusc. De-abia astepta sa ajunga acasa. -De ce boala suferiti? Intreba eaFata zise cu o voce stinsa:- Hepatita.Iar baiatul, trist si el, spuse:- Diabet.

Mama ramase speriata cu ochii pe ceas. Mintea ei mesteca intr-una vorbele: “Asa s-ar putea intampla si cu copiii mei.” Nu mai avea nevoie de cele cinci brate, nici de serviciile vreunei clinici. Se va intoarce acasa, va multumi cerului ca ideea ei trasnita nu s-a putut implini. Copiii ei vor fi salvati! Va munci impreuna cu familia, vor fi fericiti. Isi aminti: Unde-i unul, nu-i putere, unde-s doi, puterea creste. Si rasufla usurata.Casa de mierede Cristina Maria Sandru In valea crinilor salbatici, traia o zana a inmiresmatelor flori si se numea Floralis. Ea zbura cu albinele si culegeau impreuna polen, adunand provizii pentru iarna. O parte dintre albine lucrau in casa de miere, altele mergeau cu zana florilor la strans polen si regina Matca domnea in stup si aducea pe lume noi albinute. Toate erau harnice si lucrau cat era ziulica de lunga pentru a avea casute frumoase numite stupi a caror pereti erau unsi cu miere, zidurile casei lor musteau de atata miere si camara lor era intotdeauna plina fiindca nu era nici o zi calda in care ele sa nu iasa la adunat polen. Doar cand era innorat afara toate albinele zburau spre stupi impreuna cu zana Floralis, dupa ce lucrau toata vara, iarna stateau in casa de miere si ingrijeau puii care erau adusi pe lume de regina Matca.Zana florilor le aducea albinelor turta de zahar in mijlocul iernii, ca sa stea in adapostul lor pana cand venea primavara cea plina de flori. In timpul iernii florile colorate si parfumate erau inlocuite de florile albe de gheata care cadeau cu nemiluita din cer. Si albinele priveau pe geamurile casutei de miere la florile de gheata de afara stiind ca acele flori nu au polen, nici dulceata pentru ca sunt reci si daca ar aparea soarele ele ar disparea, topindu-se, in timp ce florile verii sunt fericite cand apare soarele pe cer, ele atunci isi intorc privirea spre el si ii daruiesc un parfum fermecator. Acel parfum merge pe aripile vantului pana la soare. Soarele, drept multumire pentru miresmele trimise de florile prietenoase, le daruieste caldura si ele se inmultesc. Campul se umple cu flori si pentru ca albinele harnice duc polenul de la o floare la alta iar vantul imprastie aurul polenului peste toate campurile ca apoi sub grija soarelui sa apara multe flori multicolore a caror parfum calatoreste spre cer si se intoarce sub chip de lumina calda.Albinele sunt prietenele cele mai bune ale florilor si zana Floralis este protectoarea lor. Din vremuri vechi si pentru totdeauna, albinele si zana Floralis, zboara spre parfumatele flori si an de an ele se aprovizioneaza cu miere si le dau oamenilor mierea care e mai dulce decat orice pe lumea aceasta.Zana este mereu pe intinderea campului, multumindu-i soarelui pentru ca ofera caldura si lumina ca sa poata zbura printre flori si sa se bucure de frumusetea naturii.Printesa Karinade Cristina Maria Sandru A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi fost nu s-ar fi povestit, o printesa frumoasa care purta o rochita purpurie si traia in Palatul Surasului aflat la rasarit de raul Bucuriei. Printesa Karina, acesta-i era numele, se plimba adeseori prin marea gradina de langa palat si pasarile o insoteau cu cantecele lor duioase.Pe celalalt mal al raului se inalta Cetatea Intristarilor unde salasluia printul Tristian ale carui ganduri erau impovarate de mahnire si singuratate astfel incat doar seara iesea in curtea palatului sau ale carui alei erau impodobite cu flori de trandafir.El a plantat aceste flori pentru frumusetea si gingasia lor dar si pentru ca aveau spini care-i aminteau de propria-i indurerare.Intr-o dimineata cand printesa se plimba prin gradina de oleandrii auzii plansetul unei vietati. Pe podetul de peste rau zarii un catelus alb care privea spre ea deznadajduit cu ochii inlacrimati, cerandu-i parca ajutor. Karina il lua in brate si citii pe zgarda lui numele TRISTIOR, avand acest nume intelese ca apartine Cetatii Intristarilor. Observa ca bietul catelus avea o labuta ranita si il lua in palatul ei si l-a ingrijit timp indelungat, oferindu-i dragoste si bucurie, l-a tamaduit cu ierburi de leac astfel incat el s-a vindecat si se plimbau zi de zi prin gradina verzilor oleandri, insotiti de pasarelele incantatoare, de fluturii care ii urmau in alai si de mangaierile blande ale vantului venind din zarile albastrui...***Toti locuitorii cetatii erau foarte suparati pentru ca printul Tristian, care plecase la vanatoare nu s-a mai intors, slujitorii l-au cautat prin toate crangurile si meleagurile invecinate dar nu i-au dat de urma, ei banuiau ca a fost luat prizonier sau a fost ucis de cei din palatul vecin.Conducatorul ostirii se hotara sa-si adune razboinicii spre a-i trece prin foc si sabie pe locuitorii palatului care credeau ca sunt vinovati pentru disparitia printului... In acest timp, in meleagurile din miaza-noapte

la hotarul dintre lumea vietii si cea a umbrelor, intr-o citadela sumbra, Magul Intunericului isi serba victoria de a fi izbutit sa-l transforme pe print intr-o vietate necuvantatoare nadajduind ca prin invrajbirea celor doua imparatii va reusi sa le ia el in stapanire...Magul Intunericului era incredintat ca vraja globului de argint pe care o facuse nu va putea fi dezlegata, stiind ca fiecare cetate isi va apara drepturile fara a incerca sa comunice unii cu ceilalti pentru a lamuri neintelegerea. Insa o zana buna care era pazitoarea printesei Karina, a intervenit si i-a spus protejatei sale despre vraja globului de argint pe care o facuse Magul Intunericului in padurea Efemeritatii la miezul noptii, vraja care presupunea transformarea printului Tristian intr-un catel ratacit ca sa fie dat disparut de catre oamenii de la curte si din acest motiv sa apara conflictul intre cele doua imparatii.Zana Luminita i-a dezvaluit Karinei modul de a destrama vraja globului de argint, trebuia sa mearga cu Tristian - catelusul numit Tristior- , noaptea in padurea Efemeritatii cu o stea de aur pe care sa o puna la gatul catelusului si apoi sa-l sarute sub lumina lunii pline. Printesa Karina a facut intocmai si in locul catelului a aparut frumosul print Tristian cu o lacrima de fericire in privire.Din acea clipa Magul Intunericului isi pierdu toate puterile, citadela lui se preschimba in scrum iar cele doua imparatii se unira intr-una singura in care Trstian si Karina au domnit fericiti si in armonie deplina, pana la capatul timpului pe taramul strabatut de un curcubeu al iubirii. Puiulde Ruxandra Rosca Este vara ... O caldura innabusitoare pare c-ar topi viata. Oamenii nu stiu la ce umbra sa se mai adaposteasca. Plantele au nevoie de foarte multa apa. Pasarile se antreneaza pentru lunga lor calatorie infruntand cumplita canicula.Intr-un parc din orasul Rovinari, traia o colonie de pasari care zburau necontenit prin vazduh. Si puii erau asa de intelegatori si asa de dornici sa invete incat nici unui adult nu i se parea o povara instruirea lor. Dar, printre ei se afla si o randunica, pe nume Petruta, pentru care nu era corvoada mai mare decat sa-si invete puiul sa zboare. Acesta se furisa la alte colonii de isprava, le iscodea si apoi se intorcea la maica-sa smiorcaindu-se. Ii parea rau de cat de nepriceput e el fata de colegii sai, adevarati maestrii. Plangacios si pofticios, cerea lectii mamei. Dar cum isi incepea Petruta lectia, puiul striga: “Nu inteleg! nu stiu! nu pot! E prea greu!” si se lasa pagubas, cu ciocul in pamant si aripile deasupra capului. Pasaminte, acest pui nu era prost, dar era nerabdator si indaratnic. El nu isi dorea munca pasarilor, ci doar performantele lor. Mama a reluat antrenamentul de zeci si zeci de ori, dar, de fiecare data se intampla acelasi lucru.Pana cand, enervata, mama ii spuse puiului:- Tu crezi ca asa se invata?! In loc sa ai rabdare si sa fii atent la ce iti explic, tu faci mereu pe bosumflatul. Pune mana si studiaza, ca atunci cand o sa plecam in Africa, nu o sa te port sub aripi!- Si, ce ma intereseaza pe mine chestia asta? Ma urc pe un vapor si ma duce el pana in tarile calde!- Da, bineinteles, sa te omoare un copil crud!- Eu as fugi de langa el!- Iar cand vei ajunge in tinuturile Soarelui, ia-ma de unde nu-s!Dar, puiul, cu toate mustruluielile mamei, zacea in nepasarea lui si spunea intruna ba ca mama nu explica bine, ba ca mama nu ar fi buna de profesoara si multe alte teorii de-ale lui care-i scuzau netrebnicia.Intr-o zi, Petruta veni la el si ii spuse:- Hai sa mergem la o plimbare pe jos!Puiul accepta. Si, pe drum, mama ii arata, cum alt pui, incercand sa se inalte, a cazut. Si cum s-a ridicat din nou. Si, zambind si topaind, privira impreuna, nevazuti, truda micului dar curajosului luptator.Din ziua aceea, viata puiului s-a schimbat. Incerca si el la fel de indarjit sa zboare, dar nu reusea niciodata sa duca un zbor pana la capat. I-a cerut mamei sa nu-l mai asiste. Nu-i placea sa fie controlat. Voia ca mama lui sa aiba incredere in el. In fiecare seara, cand se reintalneau puiul povestea despre extraordinarele sale progrese. Mama era plina de entuziasm si de laude la adresa micutului. Dar, cu toate acestea, Petruta n-a observat ca, atunci cand fiul ei se afla in inaltimi pierdea adesea firul zborului si se prabusea ca un pietroi spre sol.Pasarile din colonia puiului, crezand ca nu a mai ramas pui care sa nu stie sa zboare, au inceput sa organizeze sedinte. De la acea intrunire a pasarilor si pana la data plecarii, mai erau opt zile. Colonia trebuia sa ia ultimele hotarari. In urma dezbaterii pasaresti, in cele opt zile ramase, trebuiau sa se infaptuiasca urmatoarele activitati:

In prima zi- testarea pasarilor privind cunoasterea traseului spre tarile calde.In ziua a doua- sa se verifice daca toti puii stiu sa zboare.In ziua a treia – sa se verifice daca membrii coloniei stiu cum sa se sincronizeze in zbor.In ziua a patra-sa se verifice notiuni de geografie generala.In ziua a cincea- testul in legatura cu modul de hranire si de supravietuire in caz de criza.In ziua a sasea- sa se stabileasca ce e de facut daca o pasare oboseste deasupra unei ape intinse si nu are unde sa se refugieze.In ziua a saptea- se vor relaxa ca sa aiba destula energie.In ziua a opta- vor verifica daca nu a mai ramas cumva vreo pasare ratacita si nepregatita in Rovinari.In prima zi, puiul nostru facu foarte mari sfortari ca sa invete itinerarul. Il citi si rasciti, il repeta de mii de ori, si-l nota, si pana la urma il memora. La testare optinu nota 8.50. Mama lui il felicita si ii oferi cadou un kilogram de graunte.Dar cand veni timpul celei de-a doua probe, puisorul, smecher fiind, si cunoscandu-si limitele, se prefacu bolnav si zise ca-l doare burtica ingrozitor. Petruta chema imediat doctorii care il cercetara, observara toate amanuntele, si spusera ca ei nu vad nici o problema de sanatate. Promisera ca vor reveni cu analize mai sofisticate. Puiul, satisfacut de opera sa, spuse un “M-oi descurca eu la fata locului!” si isi vazu de treaba.Apoi urma proba asezatului in zbor. Daca puiul nu stia sa zboare, era firesc sa nu stie nici sa se aseze in zbor.Dar, iscoditor si viclean fiind, fiul Petrutei isi dadu seama ca nu se poate preface bolnav si de data asta. Asa ca isi incropi cu mintea lui ascutita un alt plan…La ora patru si cincizeci, cand era stabilit testul, puiul se prezenta senin. Cand seful dadu startul, randunelul se ridica putin, dar imediat se cobori, scotand un strigat de durere. Toate pasarile l-au inconjurat alarmate. El raspunse ca i s-a pus un carcel. Si asa a trecut toata ziua.Urmatoarea proba, teorie! Nimic mai simplu! Puisorul toci traseul si la examen obtinu nota 10!!! Un rezultat extraordinar pentru un pui lenes ca el! Mamica lui era in al noualea cer! Il felicita si ii spuse ca o sa se ocupe ea de tot cand vor ajunge in tarile calde. Lui i se cere doar sa ajunga acolo unde va fi tinut in puf ca un fiu de rege.Mai este doar modul de hranire! Cine nu stie ca randunicile se hranesc in aer cu te miri ce musculite sau alte ganganii zburatoare? Puiul statu un minut la testare si obtinu nota 9.90!Si de-acum, gata cu testarile! Urmeaza sedintele! Maxima fericire pentru puiul Lenevica! Dar, cred ca nu e greu de inchipuit, randunelul participa la ele absent. Si nici ca lua aminte la vreun sfat sau la vreo mustrare!Ziua a opta, ziua decisiva! Atunci trebuia sa isi inceapa marea calatorie. Deja venise toamna, cerul era plin de nori, copiii incepusera scoala, ploile devenisera mai dese si vantul se intetea cu fiecare zi ce trecea.Pasarile isi incepura zborul. Puiul se urca in inaltimi, zbura doua-trei minute, si iar cobora pe pamant sa-si traga sufletul. Cu gand sa-i ascunda mamei stangacia, o ruga sa se aseze intre primele randunele, chipurile, ca sa vada mai bine in fata.Mama, de buna credinta, ii facu pe plac. Si-uite-asa puiul ajunse cu bine la jumatatea drumului. Dar, nu mica-i fu mirarea, cand vazu ce apa imensa se intinde in fata lui. - Mama, ce este aceasta? o intreba el pe randunica, strecurandu-se pana la ea.- Este Marea Mediterana! Puiul inghiti in sec. Se cobori infricosat pe singura limba de pamant de la care incepea o nesfarsita intindere de apa.Colonia, ca sa se mai odihneasca si sa fie in forma pe toata durata calatoriei deasupra apelor, ii urma exemplul si se aseza pe pamant. Acolo urma sa stea o zi intreaga. Puiul, din ce in ce mai speriat, o intreba din nou pe mama sa:- Mama, dar noi o sa zburam atatia kilometri fara repaos?- Nu, bineinteles, ne mai asezam si noi pe o insula, pe un vapor!- Dar de ce nu mergem cu vaporul pana in tarile calde?- Pentru ca nu stim unde merge acel vapor!- Si ce fenomene meteo periculoase sunt pe aici?- Cicloane, tsunami, tornade! Dar nu te ingrijora! Noi o sa zburam in inaltimi, unde acestea nu ajung! Iar

acum, gata cu intrebarile! Maine pornim la drum!- Dar, mamico, eu nu stiu sa zbor! si ii spuse acesteia cum zboara el, ce planuri isi facuse, si multe altele. Aceasta, disperata, dar si manioasa, isi confectiona o plasa cu gaurele de prins fluturi si pui nazdravani, si ii spuse puiului:- Maine incepem sa strabatem marea! Tu te pui in plasa aceasta, si te duc eu in tarile calde!Si asa, puiul cel lenes, ajunse cu bine in tarile Soarelui.Dar, lunile trecura, puiul, devenit pasare, ramase orfan. Cand veni vremea intoarcerii, si colegii lui de colonie, il invitara sa ii urmeze inapoi in Romania, acesta nici nu vru sa auda. Le zise:- De ce sa ma intorc cand aici mereu e soare si bine? De ce sa ma intorc pentru ca iar sa zbor? Mai bine raman aici, unde nu ma paste nici o primejdie.Deci si acum, undeva in Africa, o familie de randunele, isi duce linistita traiul, printre oameni negri si animale fioroase.Lunade Iulia Ersilia A fost odaca ca niciodata intr-un mic orasel din Spania un batranel pasionat de animale; le iubea si le ingrijea ca nimeni altul. Avea o casa mare plina cu pisici si caini dar ramasese sarac si nu mai avea bani sa le poata creste pe toate. Asa ca se hotarase ca puii care se vor naste ii va raspandi prin sate, ca poate se vor gasi oameni buni sa-i cresca.Asa se intamplase si cu Luna, o catelusa alba cu pete negre, cu un botic si ochisorii ca niste mure, mica si jucausa.Batranul Bailarin o lasa la marginea unui satuc, rugandu-se ca cineva sa o ingrijeasca. Vazandu-se singura, Luna incepu sa mearga, si mergand asa privi in jurul ei la casele mari, la oamenii care impanzeau strazile, dar totul era ciudat, parea necunoscut, si o speria. Doar ea singura in lumea mare ...Maria era o femeie de-acum in varsta, desi avea trei fete te simtea singura… era obisnuita sa aibe grija cuiva, sa ofere iubirea ei la cineva.Iar cand o zari pe Luna singura si neajutorata pe strazile satului i se topi inima de dragul catelusei. Batranica se apleca spre Luna, ii vorbi dulce, ii mangaia capusorul mic, iar catelusa raspunse alintului cu bucurie… coada ii juca dintr-o parte in alta iar limbuta cauta mainile Mariei.Nu sta mult pe ganduri ca sa se hotarasca sa-i ofere adapost animalutului, asa ca o lua in brate, o puse in cosul ei de rachita si o porni spre casa.Aceasta intalnire fusese de partea amandurora, se intelegeau de minune, doar din priviri si gesturi. Maria ii ierta poate prostioarele Lunei… cum era inca mica ba ii rodea papucii, ba latra la fetele batranei, ba se juca cu vreo pernuta pana o rupea…dar Maria intelegea toate astea si se amuza de faptele catelusei. Luna era o catelusa alintata, iar stapana ei o ingrijea si o iubea foarte mult.Insa viata Lunei se schimba brusc cand Dumnezeu se hotarase sa o ia pe Maria in imparatia lui, si niciuna din cele trei fete nu vroiau sa auda de Luna. Mereu ziceau ca e obraznica, ca face prea multa galagie, ca lasa par peste tot locul, in sfarsit… ca e o paguba la casa omului.Asa ca Luna ajunsese din nou in strada.Petrecuse un an minunat impreuna cu Maria, dar soarta o lasase iarasi de izbeliste.Luna incepu din nou sa cutreiere drumurile, dar nimeni parca nu o vedea.Cum nici nu mai era un pui, oamenii nu se uitau la ea si ii era tot mai greu sa-si gaseasca o familia care sa ii aibe grija. Insa ochii ei cerseau dragoste, un camin, pe cineva ...Adesea se oprea in parc si privea la copii care se jucau, si la mamele acestora.Toata lumea se obisnuise cu prezenta ei pentru ca parcul devenise casa ei. Cateodata erau mame neatente si copii obraznici care se indepartau de ele, dar Luna cum ii vedea, ii tragea cu botul de maneca sau de pantaloni si ii intorceau catre mamelor lor. Iar ele multumite o mangaiau si se scotoceau in geanta sa-i dea ceva de mancare.Dar intr-o zi doi copii se jucau cu Luna in parc, iar ea se simtea tare fericita. Seara copii incepusera sa planga ca vroiau catelusa acasa. Mama protesta, copii plangeau, asa ca se dadu batuta in fata lacrimilor si rugamintilor copiilor si lua cainele acasa. Primele zile fura foarte fericite pentru Luna, dar dupa aia inima-i plangea. Copii nu o lasau niciodata in pace, o chinuiau mereu, o trageau de par si de coada, iar negasind o solutie incepu sa se ascunda cat putea sau sa-i muste. Iar mama vazand ca copii scanceau si se certau mereu din pricina Lunei, prinse un soi de ura si nepasare fata de caine.

Mereu o certa, o maltrata, nu-i dadea atentie, nu o ingrijea, iar Luna suferea foarte mult. Asa ca intr-o zi cand iesira toata familia in parc sa se joace, Luna o lua la fuga si nu se mai intoarse. Si iarasi ajunse pe strazi singura si trista.Mult timp ratacise pe drumuri, slabise, ii cazuse prea mult par, avea un aspect neingrijit si tare greu o ducea cu hrana.Manca doar de prin gunoaie, resturi de prin piata cum ramaneau de la vanzatori, si cateodata fetele de la brutarie ii mai aruncau cate un colt de paine uscat.Zgribulita de frig isi cauta adapost unde sa poata dormi si in fiecare noapte visa ca va avea un camin, unde cineva o va ingriji tot restul vietii si va fi fericita.Dar nu stia ce sa faca, ca cuiva sa i se faca mila de ea si sa o ia acasa.In fiecare dimineata se aseza la cate o scara de bloc si astepta ca vreo cucoana care venea de la cumparaturi sa se uite si la ea. Acest ritual il facea in toate diminetile, alegandu-si alt loc.Asa se intampla ca Rosa mai mai scapa sacosa din mana, de spaima, cand de dupa un copac iese un ghem de par murdar.Dar dupa sperietura, ramase coplesita de dragul si de mila catelusei. Asa ca deschise usa blocului si o chema pe Luna sa intre. Aceasta ramase pe loc de uimire, dar indata reactiona cand isi dete seama ca aceasta tanara doamna ii facea semne sa inainteze. Si asa cu bucurie si stangacie urca cele trei etaje ale blocului pana ajunsela o usa mare care deschidea un castel - casa ei ...Rosa lasa sacosa in bucatarie, isi descalta pantofii in hol si lua catelusa in brate ducand-o prin incaperi mari, catre baie. Si o spala si o spala pana ii ramasese blanita alba. Apoi o usca cu un prosop, o pieptana, o hrani si petrecura o dupa-amiaza magica impreuna.Viata alaturi de Rosa era foarte frumoasa ... aceasta ii cumparase tot ce avea nevoie, ii avea grija si era preocupata de binele ei.Petreceau zilele impreuna. Cat Rosa lucra, catelusa o astepta cuminte si cu nerabdare…iar cand se intorcea acasa se napustea la picioarele ei.Rosa era fascinata de comportamentul catelusei, o privea momente in sir…la felul cum dormea, cum casca, cum isi bea laptele, cum se juca cu jucariile ei.Ea inca nu se casatorise, avea un servici bun si avea nevoie de un sufletel care sa-i tina companie.Asa au trecut multi multi ani si ele tot impreuna sunt, iar cateodata le vad plimbandu-se prin sat, foarte mandre una de cealalta…Lupitade Ruxandra Rosca Într-o casuta de la marginea padurii, o lupoaica vietuia împreuna cu fiica ei. Mama era disperata, deoarece odrasla ei, pe nume Lupita, nu mânca decât trei feluri din tot ce gatea ea, si era slaba ...Asa ca într-o zi mama chema la ea acasa un pui de urs care nu mai mâncase de cinci zile, un purcel mistret flamând si un copil de râs a carui familie nu mai gasise nimic de mâncare în ultima vreme. Mama-lup le spuse ca le va pregati ea masa. Primul fel a fost o ciorba de ciuperci. Vai… cum se repezi spre castron purcelul mistret, mâncând cu mare pofta pâna la ultima picatura. Ceilalti salivau pofticiosi sperând sa le vina si lor rândul…Când termina, de pe botul purcelusului curgeau râuri de mâncare Lupita, dezgustata, îsi acoperea nasul ca sa nu simta mirosul. Oaspetele, foarte satisfacut, în timp ce-si cauta un loc pentru siesta, zise printre râgâieturi:- Mul...tume...sc!Mama lupoaica, multumita ca purcelul nu era asa de mofturos ca fiica ei, aduse si felul doi, varza calita. De data asta, veni rândul copilului de râs, care, vazând farfuria plina, începu sa manânce fara oprire, ce-i drept… ceva mai politicos decât purcelusul. Lupita nu se putu stapâni si zise:- Cum poti sa manânci asa ceva? Nu ti-e scârba?- Miami, e delicios! spuse si copilul de râs. Dupa aceea, puiutul îi multumi doamnei Lup, fara sa râgâie, si se aseza si el lânga porcul mistret.Doamna Lupoaica, magulita de complimentul pe care i-l facuse râsul, dar mai ales multumita ca acest invitat nu fusese atât de nepoliticos ca primul, aduse o ciorba de mazare, care îi revenea ursuletului. Acesta, chiar daca nu mâncase demult, se apropie usor de castron, si începu sa manânce cumpatat. Apoi, veni si desertul. O placinta cu brânza care era socotita o delicatesa de toti. Bineînteles, nu era pe

placul unuia dintre ei. Placinta era taiata în parti, noua parti egale, aburinde si pufoase taiate în forma de patrat. Mistretul îsi lua sapte si le zise celorlalti :- Eu le iau pe cele mai multe. Mi se cuvin. Sunt flamând. Ceilalti se uitau înlemniti la cele doua prajituri care mai ramasesera. Mama lupoaica abia de se stapâneste sa nu-l puna la punct pe obraznic. Puiul de râs observa inegalitatea celor doua bucati ramase si îi zise ursuletului aratând spre cea mai mare parte:- Uite, vezi asta ce urâta e, ia-o tu pe-asta ca-i mai frumoasa!Ursuletul nu zise nimic si se multumi cu cea mai mica bucata.Dupa ce invitatii plecara, mama lupoaica îsi întreba fata:- Lupita, care ti s-a parut cel mai politicos dintre ei?- Ursuletul, fireste!- Dar porcusorul cum ti s-a parut?- Ah, acela a fost de-a dreptul obraznic! Nu stiu cum l-ai putut suporta!- Pai vezi! Asa esti si tu când refuzi mâncarea pe care altii ti-o ofera cu efort.De-atunci, Lupita se ambitiona si încerca sa manânce multe feluri de mâncare. Dar, de fiecare data, facea indigestie si zacea în spital doua-trei saptamâni.Asa ca mama nu a mai avut ce sa-i faca si a înteles slabiciunea Lupitei.Într-o zi, când Lupita scria la matematica, primi trei telegrame. Expeditorii erau ursuletul, râsul si purcelul. Fiecare o invitau acasa la ei. Râsul deoarece îsi sarbatorea aniversarea, ursuletul ca o rasplata fiindca îl invitase acasa la ea, iar purcelusul deoarece nu avea cu cine sa-si împarta mâncarea. Lupita fu oarecum jignita de motivatia celui din urma, deoarece el stia foarte bine mofturile prietenei sale. Asa ca Lupi îsi întrerupse activitatea si îsi începu vizitele. Se duse prima data la purcel ca sa scape de obiceiurile lui. Cum ajunse acolo, purcelul, în pijamale, fara sa-i spuna nici macar un “Bine ai venit”, striga:- Hai la masa!În bucatarie, mama-porc mistret îi zise Lupitei:- În sfarsit, ai venit si tu! De când te asteptam!Victima, deja furioasa, isi pregati o replica.Porcul mistret, cu un rebus în mâna îi spuse invitatei:- Hai, pregateste-te pentru masa!Lupita înghiti în sec si de data aceasta. Cazuse în mijloc unei familii de neciopliti.Veni primul fel, mâncarea preferata a mofturoasei. Fasole uscata. Cum vazu acest fel, Lupitei îi venea sa se arunce în castron, cum facuse si gazda acasa la ea. Dar, totusi, bunul simt, pe care porcusorul nu-l avea, o obliga sa se stapâneasca.Bineînteles, porcusorul mânca cioflaind si sorbind. Lupita, observându-i proastele maniere, spuse:- Observ ca porcusorul manânca la fel de urât cum mânca acasa la mine, si este la fel de needucat ca parintii lui. Si fara sa mai astepte se ridica de la masa si pleca furioasa.Urmatoarea locatie era casa ursuletului, care o întâmpina cu un cald ”Bine ai venit!” Invitatei îi fu prezentata casa. Apoi s-a jucat cu ursuletul si a facut cunostinta cu parintii acestuia, care, la rândul lor, erau foarte politicosi. Lupita se simtea extraordinar si încerca si ea sa fie pe cât se poate de manierata.Când ursuletul o pofti la masa, i se aduse piure cu pulpite. Toata lumea fu încântata, inclusiv pretentioasa.Dupa aceea, musafirul îsi lua la revedere de la gazda si promise ca o sa mai revina.Trebuia sa ajunga si la culcusul râsului, unde oaspetii deja mâncau tort.Râsul o primi, oarecum dezamagit ca întârziase, si îi oferi si ei o portie de tort. Dupa ce sfârsi de mâncat, râsul veni la ea si îi zise cu un ton trist:- Lupita, poti sa pleci? Trebuie sa ma ocup de ceilalti musafiri.- Bineînteles!spuse invitata.Dar, ramase tot acolo, întepenita, vrând sa-l învete minte pe obraznic.- Lupita, ai plecat? îi spuse râsul dupa câteva minute.- Considera ca nu mai sunt aici! spuse din nou Lupi.Rasul, enervat, se duse la mama lui si îi spuse, mincinosul, ca amica sa l-a jignit rau de tot si ca se poarta ca la ea acasa. Atunci, mama-râs, furioasa se duse la fata lupoaicei, o înhata de guler si o trânti afara.Aceasta, si mai enervata, pleca spre casuta ei, îi povesti lupoaicei despre primirea pe catre a avut-o din partea fiecaruia, iar mamica ei o sfatui sa-i lase pe cei cinci(porcusorul, parintii acestuia, râsul si mama

celui din urma) în necuviinciosia lor. A doua zi, Lupita se trezi devreme, ca sa mearga la scoala din padure.Se spala pe dinti si pe fata, se îmbraca , se pieptana si porni grabita spre locul unde avea sa învete foarte multe lucruri. Cum ajunse, la scoala, primul care o întâmpina fu chiar prea cuviinciosul ursulet. Lupita se puse în banca lânga el.Mai tarziu, venira la ei si cei doi obraznici, care, începura sa povesteasca cât de nepoliticoasa a fost Lupita la ei acasa. Când auzi asemenea grozavie, ursuletul le zise:- Cum adica? La mine a fost foarte politicoasa!Atunci, Lupita spuse:- M-am purtat cu fiecare asa cum v-ati purtat si voi mine când am fost la voi, si asa cum v-ati purtat în propria mea casa.Auzind aceste lucruri, ursuletul fu de-acord cu prietena lui, si, peste douazeci de ani, în ciuda diferentei speciilor, cei doi îsi unira destinele si, împreuna, avura o fetita pe care au botezat-o Ursulita Lupicica. Si au trait fericiti pâna la adânci batrâneti ...

Printul cel preaîncrezatorde Rosca RuxandraA fost odata ca niciodata un împarat foarte viteaz. El câstigase multe razboaie si biruise multi dusmani, avea vistierii nenumarate, comori nepretuite si aur lucitor de puteai sa îti vezi chipul în el. Dar cea mai draga îi era împaratului o cutie în care tinea zece culori de mare pret, fiecare culoare având câte un simbol:Albastru – cerul si bolta saGalben – grâul pe care taranii l-au secerat ani de-a rândulRosu- sângele varsat în lupteRoz- viata bucuroasa si fara grijiMov- gentiana si celelate flori minunatePortocaliu- morcovul si celelalte legume care aduc sanatateaAlb- puritateaNegru- noaptea care aduce odihnaGri-culoarea slovelorMaro- ochii fecioarelorMotivul pentru care îi erau dragi împaratului aceste culori era pentru le primise de la tatal sau, care le primise de la alt stramos de-al sau, si tot asa, din neam în neam ...Dar, partea proasta era ca ramasese numai cutia, iar culorile i le furase un zmeu, care era dusman al împaratului.Deci, împaratul dadu sfoara-n tara ca cine va reusi sa-i aduca culorile va primi titlul de mostenitor, dar, daca nu va reusi, va plati cu capul.Printre curajosi, era si un print din alt regat, pe nume Viti. Acest print era foarte timid si prea se lasa pacalit, dar, mai avea patru vieti. Asa ca se duse si Viti la împarat sa îi ceara îngaduinta de a porni la drum.Acesta îl întreba:- Dar tu stii care-i pedeapsa pentru cei care nu izbutesc sa-mi aduca acele culori mostenite?- Bineînteles, Maria-Ta, dar eu ma simt în stare sa va aduc culorile.- Bine atunci, dar este riscul tau. Asa ca Viti îsi lua desaga în spate si porni la drum.Pâna la castelul zmeului cumplit flacaul avea de parcurs o padure deasa si periculoasa.Deodata, feciorul auzi un geamat cumplit. Era un balaur cu colti de arama, care scuipa flacari, iar din cap iesea mult fum. Acesta îi zise printului:- Maria-Ta, ajuta-ma, un alt voinic m-a strapuns cu sabia, si acum sunt pe moarte. Ajuta-ma, te rog!Voinicul, milostiv fiind, îi bandaja ranile, îi opri sângerarile si îsi vazu de drum fara sa se mai uite la strâmbaturile batjocoritoare ale balaurului.Nu trecu mult timp si simti ceva pe picior, de parca l-ar fi gâdilat cineva. Se uita în jos si vazu o vipera jos încolacindu-i piciorul. Aceasta sângera. Îl ruga si ea sa îl ajute. Acesta îi oferi ajutorul necesar nestiind ce îi pregatea aceasta.

Peste vreo doua ore, Viti primi un telefon de la împarat. Majestatea îi spunea ca, între timp, un alt voinic, îi adusese sapte culori, si ca mai trebuiau numai trei: galben, albastru si mov.Voinicul încuviinta si merse în continuare la treburile lui.Când ajunse la castelul zmeului, stapânul zacea întins pe un maldar de paie. Deci, Zmeul îi zise:- Te voi lasa sa iei cele trei culori numai daca ma vei ajuta sa-mi revin. Flacaul dinaintea ta mi-a luat cele sapte culori, m-a ranit, si abia apoi a venit un frate de-al meu si m-a salvat, iar acela n-a mai reusit sa ia ultimele trei culori. Asa ca Viti, fara sa banuiasca ceva urma, îl îngriji si intra în palat ca sa-si ia culorile. Când se întoarse, zmeul se ridica îi smulse culoarea galben. Dupa aceea lua un cutit si îl înjunghie pe Viti. Si asa i se duse voinicului una din cele patru vieti ...Mai merse Viti ce merse, si ajunse lânga culcusul viperei. Aceasta îi înhata culoarea mov si îl musca de picior. Deci, nu e greu de închipuit ce s-a întâmplat ...Asa, cu cele doua vieti, mai batatori drumul padurii, pâna ajunse la culcusul cumplitului balaur. Respectivul îi însfaca ultima culoare. Dupa aceea îl arse total.Foarte dezamagit ca ramasese ca toti muritorii, cu o singura viata, Viti pleca la castelul împaratului crezând ca va avea mila cu el. Când ajunse, îi povesti tot ce s-a-ntâmplat, dar Împaratul raspunse scurt:- Pe cine nu lasi sa moara, nu te lasa sa traiesti.Si asa pieri feciorul în floarea tineretii.

Jurnalul omidutei revoltate

Eu sunt omiduta Uta si sunt foarte, foarte revoltata. De ce noi omizile suntem nedreptatite de acesti fluturi neseriosi si obraznici? Noi avem drepturi egale. Pâna acum am rabdat ca niste sclave. Dar acum ne-am decis sa facem un mitting. Pai ce înseamna asta?! Fluturii acestia se cred ei mari si tari!Dar, în curând o sa devin si eu fluture. Atunci o sa le rup aripile acestor îngâmfati. O sa ne razbunam. O sa vada ei cine de cine depinde.Nu o sa mai repete întruna ca ei au mult mai multe drepturi. Fluturii ne dispretuiesc pentru ca ne târâm. Ne privesc de sus. Sunt niste tirani.O sa le dovedim noi ca avem dreptate. A, dar ce ma bucur când vreun copil le face câte ceva. Si-o merita. Deci, eu una nu mai suport! Eu si cu celelalte omidute ne-am compus si un imn al libertatii. Se numeste “Dorim respect”. Îl vom cânta pe strada. Mama, ce o sa mai râdem de fluturi atunci când le vom rupe frumoasele aripi!… Prietena mea, omiduta Ami, este organizatoarea consiliului omidutelor. Cel mai important este ca fluturii nu stiu nimic despre asta. Noi complotam împotriva lor. Abia astept sa ies pe strada si sa strig în gura mare:”Libertate, libertate, noi vrem libertate!”.Si o sa ne mai razbunam mâncând frunzele plantelor pe care se asaza fluturii. Asa nu o sa mai aiba flori pe care sa se aseze. Copiii nu vor mai gasi nici un fluture dimineata.Dar ia uite, ce minune! Ce aripi frumoase mi-au crescut! Acum sunt si eu fluture. Am libertate! Dorinta mi s-a împlinit! Dar tot o sa ma duc la mitting. Mittingul este împotriva nedreptatii, nu împotriva fluturilor! Când o sa am si eu omizi, întotdeauna o sa le respect drepturile. Dar ce e asta? Ah…O pagina de jurnal ...

Jurnalul fluturelui disperat

Sunt un fluturas dragalas în impas. Copilul meu, omiduta Uta, e pe cale sa devina si ea fluturas. Dar ea nu stie asta. I se pare ca noi, fluturii, suntem prea îngâmfati, prea exigenti, ca facem pe sefii.Omiduta mea nu suporta sa i se comande. Sa i se spuna ce-are de facut. Bombane într-una, când cu voce scazuta, când tare. Ameninta ca suna la Protectia Omizilor. Ba am auzit-o si ca se organizeaza în nu stiu ce formatiune... Ea nu întelege de ce nu i se respecta dreptul la libera exprimare. Iar eu îi explic pe toate tonalitatile ca daca o ascult nu înseamna ca o sa si fac orbeste tot ce spune. Ea e o omiduta jucausa si flamânda, nu-i sta ei capul la treburile serioase ale polenizatului si ale dansului ! Ea trebuie sa-si vada de dezvoltarea ei, de cheful ei nebun dupa frunze, nu le stie ea pe toate. Democrata mea omiduta e cam naravasa ... În curând va deveni fluturas. Atunci eu voi deveni o bunicuta.

Oare ce fel de nepoti îmi va aduce pe lume Uta mea? Si ei îsi vor urla drepturile? Despre obligatii nu vorbeste nimeni?

Rosca Ruxandra, Scoala Generala nr. 3, Rovinari, judetul GorjPiesele de sahde Ruxandra Rosca Tablita de sah a lui Mihai era sus, pe etajera. Acolo, de câteva zile,(adica de când împlinise el noua ani) treizeci si doua de piese traiau în buna întelegere. Dar nimeni nu poate trai în acest fel pâna la sfârsit. Într-o zi Regina spuse:- Eu sunt cea mai importanta din joc! Ma pot deplasa în toate directiile!- Ce tot spui acolo?interveni regele. Fara mine jocul nu ar mai avea niciun rost! Eu sun tinta câstigului! Eu sunt cel mai important!- Ba eu! Ba eu! striga calul. Eu pot sari peste orice piesa indiferent care ar fi aceasta! - Ai dreptate! Ai dreptate!spuse celalat cal. Noi suntem cei mai importanti!În acea camera strâmta se asternu o tacere nemarginita. Aceasta fu rupta de cei patru nebuni care strigara într-un glas:- Suntem cei mai însemnati! Daca ne asezam unul lânga altul când regele adversar este într-un colt echipa noastra a câstigat!Era acolo o harmalaie…. Ceva de neexplicat!Deodata, se auzi un glas în încapere:-Chiar daca nu fac parte din jocul nostru v-as sfatui sa nu va mai certati! Fiecare are rostul lui în acest joc. Daca ar lipsi o piesa jocul nu s-ar mai putea juca ... Vocea era a batrânului zar care facea parte din jocul de table. Desi vorbea cu atâta întelepciune, piesele de sah nici nu l-au bagat în seama.Dar iata ca într-o zi regina se procopsi cu o laringita. Si tusea atât de îngrozitor încât speria si pe cel mai neînfricat rege. Tusea aceasta se agrava si ca sa nu faca pneomonie a trebuit dusa urgent la spitalul pieselor de sah. Regele a trebuit sa o însoteasca pe tot parcursul internarii. Pionii trebuiau sa îi faca mâncare, tura trebuia sa îi cumpere medicamente, nebunul trebuia sa se îngrijeasca sa nu îi lipseasca nimic din lucrurile personale, iar calul facea curse pâna la izvor de unde îi aducea apa proaspata reginei.În timp ce toate piesele munceau pentru sanatatea reginei, Mihai tocmai se întorcea de la scoala cu gând sa nu mai piarda vremea jucându-se prin oras. Si cum mergea el asa, se vazu fata-n fata cu prietenul sau cel mai bun, Ionel. Gândindu-se sa îl faca fericit pe acesta, Mihai i-a spus cu dulceata în glas:- Vrei sa vii acasa la mine acasa la mine ca sa jucam un joc de sah?- Sigur ca da! Îti multumesc mult!striga Ionel.Cum casa lui Mihai nu era departe, cei doi ajunsera imediat acolo.Locuitorul apartamentului coborî cutia de sah, dar când o deschise, ce sa vezi? Toate piesele lipseau. Pe când Mihai le cauta desperat, auzi glasul mohorât al lui Ionel:- Ai vrut sa-ti bati joc de mine?- Nici vorba!- Atunci de ce eu nu vad nicio piesa de sah?Mihai, care nici el nu era mai putin nedumerit, îl invita pe amicul sau la un joc de table.În curînd, se plictisera. Somnul îl duse pe fiecare în tara viselor… Piesele de sah se îndreptau în mare alai spre locuinta stapânului lor. Era un obicei la ele. Atunci când una din piese îsi venea în simtiri dintr-o boala (mai ales daca se si externa), ele o petreceau pâna acasa cu mare cinste. Iar când aceste piese certarete se întorceau de la spital afara se facuse noapte. Asa ca s-au pus cuminti în cutie asteptând o noua zi.A doua zi, baiatul a vrut sa puna piesele de la jocul de table în cutia pieselor de sah. Dar când a deschis cutia, surpriza! Toate, si regina, si regele, si nebunul si toate celelalte erau la locul lor. S-a mirat si baiatul, dar s-au mirat si piesele auzind cum acesta îi spunea mamei sale ca în ziua anterioara nu a putut sa joace niciun joc de sah fiindca nu a gasit piesele în cutie. Deci au început a se întreba una pe alta:- Nebunule, de ce nu ai stat acasa?- Calule,de ce nu ai ramas aici?- Rege, ce ai facut toata ziua de ieri? (ei nu se vazusera unul pe altul când îsi îndeplineau treburile)

Iar raspunsul fiecaruia a fost:- Am avut grija de regina.Vazând acest lucru, piesele de sah au înteles ca fara o piesa, jocul nu se mai poate juca.Adesea îsi repetau rusinate:-Avea dreptate batrânul zar. Rau am facut ca nu l-am ascultat.MAMAde Stavar Simona-Elena Mamade Simona-Elena StavarLa fel ca iarba napadindMa-nvaluie iubirea ta.Pamant si apa, cer senin!Sunt mandra ca esti mama mea!Nu-mi pasa de nimic pe lumeAtunci cand tu esti langa mine!M-alinti si ma inveti ce-i bun,M-ajuti sa imi aleg un drum.Esti mama cea cu glas suav,Ce-asteapta in al casei pragCa sa cresc mare,inteleapta,Sa urc viata treapta cu treapta.Cinci vorbe ar mai fi de spus:Mereu te voi iubi nespus!Povestea padurii fermecatede Valentina Alexandru

A existat candva o poveste care a circulat din generatie in generatie si i-a bucurat pe multi prin intelepciunea mesajului sau. Iata povestea:Au fost odata un Soare, o Luna si o padure fermecata, care ziua arata intr-un fel, iar noaptea isi schimba infatisarea. Toate plantele de peste zi se transformau noaptea in oameni si animale. Padurea se afla prizoniera unei vraji aruncate asupra ei de un duh rau, care locuia intr-o pestera situata in apropiere. Ea fusese candva un sat, in care traiau oameni si animale, dar acum ei nu mai reuseau sa-si recapete infatisarea. Ziua ei se fixau cu radacini in pamant si nu mai puteau face vreun pas.Atunci padurea, peste masura de trista, incepu sa planga si sa se roage la Luna si la Soare, ca sa o scape de blestemul cazut asupra ei. Soarelui, fiindu-i mila, se hotari sa-i daruiasca mai multa lumina si caldura, pentru ca ea, simtindu-se iubita, sa-si uite tristetea. Luna, si ea miscata de intamplarea padurii, se hotari sa-i ofere nopti cu luna plina stralucitoare, pentru ca oamenii sa poata lucra in timpul noptii.Totusi, aceste ajutoare nu reuseau sa-i aduca pe oameni si pe animale la starea lor initiala. Atunci oamenii se hotarara sa se duca noaptea, in mare graba, la Sfanta Miercuri, la Sfanta Vineri si la Sfanta Duminica, pentru a le cere sfat. Zis si facut. Cele trei Sfinte i-au intampinat in toiul noptii si le-au dat sfaturi, care sa-i ajute sa se dezlege de vraja. {ntorcandu-se spre ziua, cei trimisi au inceput sa-i lamureasca pe ceilalti ce si cum trebuie facut. Aveau de implinit trei lucruri: sa aprinda cate o lumanare in fiecare zi de miercuri, vineri si duminica, pentru iertarea pacatelor tuturor oamenilor si animalelor din padure, sa tina post in zilele de miercuri si vineri, iar duminica sa se inchine lui Dumnezeu si sa-I ceara ajutor pentru dezlegare de vraja. Intre timp sa ridice in mijlocul padurii o Sfanta Biserica, lucrand noaptea cata vreme erau oameni.Cand toate acestea au fost indeplinite, s-a observat ca, pe masura ce ziua se apropia, oamenii si animalele fermecate nu se mai transformau in plante atat de repede ca altadata. invatand sa se roage, oamenii au constatat ca starea lor de fiinte umane devenise mai lunga decat starea de plante. Din zi in zi, ei au ajuns sa ramana oameni de dimineata pana seara, iar satul sa reapara in locul padurii.In urma celor intamplate, toti oamenii care au fost fermecati, au ajuns la concluzia ca singurul mijloc de a invinge vraja celui rau este acela de a-L cinsti pe Dumnezeu, de a te inchina Lui, de a-I te ruga pentru ajutor si iertarea pacatelor..

Izvorul copilarieide Stavar Simona-Elena Stateam intr-o seara pe marginea unui rau, ascultand linistea serii. Sclipiri de valuri reci se intrezareau pe frunzele artarilor batrani.Pe partea cealalta, printre fire verzi de iarba se vedea zburand un trup firav de zana, aproape translucid.Ridicandu-si degetul rozaliu imi facea semn sa vin la ea. Avea in mana o papusa alba, cu buze rosii, cu privirea ca de ceara. In parul ei stateau prinse cu grija stelute aurii ce reflectau in apa lumini jucause.M-am ridicat ca-n vis si am incercat sa inaintez spre copilarie, spre anii trecuti. Dar m-am scufundat de-ndata in spuma raului, pierzand intr-o clipa urma zanei.Pe creanga neagra a unui stejar se aseza timida o privighetoare, cantandu-si trilul trist. Iar eu, pierduta printre valuri auzeam fiorul ei rece ce topea pana si cea mai dura stanca.In departare se auzea ropotul dulce a unei cascade, ce ma atragea inevitabil spre ea.Acum nu mai vedeam nici copacii, nici frunzele cu sclipiri de stele. Doar auzeam stins cantecul unei pasari cenusii, in timp ce ma udau stropii reci ai maturitatii.Renasterea de chihlimbarde Stavar Simona-Elena -Bunico, bunico, spune-mi, rogu-te, o poveste ! O poveste din acelea nemuritoare, o poveste magica !-Iti voi spune, draga mea ! spuse zambind bunica ..."Era o zi de iarna, iar printre norii cenusii se vedea parca o sclipire de lumina. Deodata, aparu din negura o zana alba, cu parul negru ca taciunele, cu buzele rosii ca sangele. Purta o rochie lunga din matase, brodata cu praf aurit. In mana avea un evantai batut cu totul si cu totul in chihlimbar. In par, zana avea prinsa o floare pictata in alb si rosu. Si, plimband evantaiul pe zapada rece, zana transforma iarna rea intr-o primavara calda, parfumata, plina de culori luminoase. Veselia pusese stapanire pe tot: florile dansau in ritmuri dulci, pasarile cantau ca niste soprane vrajite, iar deasupra lor soarele stralucea ca un imens diamant fierbinte ... "Dar eu adormisem de mult, simtind in taina cum zana fermecata din poveste ma mangaie parca pe obraz si auzind sunetul mieros al trilului privighetorii.Baiatul care batjocorea matematicade Rosca RuxandraTraia odata, într-o casuta mica, un baiat cu mama sa. Aceasta îl punea sa scrie în fiecare zi câte o pagina de exercitii la cunoasterea mediului, la limba româna si la matematica. Odata, baiatul a sarit peste pagina de matematica si asa a continuat multe zile de-a rândul. Într-o noapte i s-a aratat zâna matematica. Aceasta era frumoasa ca ziua luminoasa si îmbracata într-o rochie de un alb stralucitor. Ea i-a spus:-Pentru ca m-ai batjocorit si m-ai ocolit, te pedepsesc sa îti pierzi toate cunostintele tale la matematica!A doua zi baiatul s-a trezit speriat si ca vai de el, pentru ca se gândea ca nu o sa mai stie nimic nimicut la scoala. Însa pâna la urma, ca sa nu plece cu gânduri negre în locul unde orice copil, mic sau mare, pleaca sa învete multe lucruri noi si interesante, se îmbarbata singur si zise:-Lasa, mai copile ca n-a fost decât un vis! Nu-ti mai fa atâtea griji!Iata-l pe copilul nostru la scoala. Prima ora a fost cea de educatie fizica.Aici nu a avut cine sa îl verifice daca a învatat sau nu. Acum tot se uita la ceas si se gândea ca bine-ar fi sa tina mai mult ora de educatie fizica. În timp ce cugeta el astfel, se aude soneria. Baiatul nu s-a întristat pentru ca stia ca se suna de pauza. Ceilalti copii au iesit afara, la joaca, dar el a ramas în clasa. Pentru ca simtea teama, o teama care îl framânta mereu. Urmatoarea ora era tocmai ora de matematica. Iiiiiii! Uite ca s-a sunat de intrare. Deodata, se aude vocea cristalina a doamnei învatatoare:Astazi avem un test oral foarte simplu! Ia sa vedem! Cât face patru plus cinci?Toti au ridicat mâna, numai el nu. Atunci si-a dat seama ca visul a fost aievea.Dupa ore, s-a asezat în coltul lui de lucru, a deschis matematica si a încercat sa faca problemele cele mai simple. În noaptea aceea s-a aratat din nou zâna îmbracata într-o rochie cu operatii si raspunsurile lor. I-a zis:-Priveste pe rochia mea si îti vei aduce aminte!

De atunci baiatul nu a mai neglijat niciodata matematica. Ba chiar a înteles si ce voia sa zica vorba aceea: “Matematica, matematica, matematica, matematica…Atâta matematica? Nu! Mai multa!”Povestea copilului divinde Valentina AlexandruPe cand Soarele abia se trezea, iar Luna inca nu se gasea pe cer, undeva in fiinta lui Dumnezeu se contura o alta fiinta, mai mica, cu chip aidoma Lui, cu suflet din sufletul Lui, cu ochi de lumina si haina de stele. Aceasta urma ca, intr-o zi, sa poata asculta si implini intocmai voia Domnului, in orice conditii s-ar afla.Acea zi sosi, primi de la Dumnezeu un semn, care-i amintea ca a venit clipa unei mari incercari. Hotari Domnul sa-l trimita pe acest Fiu al Sau, caci asa l-a numit, intr-un loc unde traiau oameni creati de El care aveau nevoie de mult ajutor, pentru a se reintoarce catre Creatorul lor.Fiul se desprise din Dumnezeu Tatal, pleca insotit de multe stele, ce urmau sa-i asigure securitatea misiunii.Ajunse in apropierea unei planete mici, unde cineva, un suflet curat, iubitor de lumina Celui Preainalt, stralucea intr-un loc umil si se ruga ca Dumnezeu sa-isi implineasca voia, prin nasterea unui copil daruit din Cer divin. Fiul asculta ruga plina de credinta si iubire a acelei femei si realiza ca spre ea El trebuie sa se indrepte. Cobori si patrunse in locul in care femeia cea stralucitoare, astepta sa nasca un copil divin. Fiul Tatalui Ceresc se invesmanta in trup de copil, puse o stea luminoasa in inima mamei si veni in lumea terestra, pentru a-si trece greaua incercare.Asa s-a nascut Christos.

Carteade Borbel Bianca-IuliaIntr-o seara Ema se aseza in pat si dormi. Ea patrunse intr-o lume fermecata. Acolo se aflau multe carti minunate si multi copii. Ema intra in parcul cartilor. O carte plangea si gemea intruna.. Ema o intreba: -Ce s-a intamplat , draga carte ?-Eu nu am nici-un prieten!-Vrei sa fii prietena mea?-Sigur! exalama carte fericita.Prietena Emei era o carte de povesti.Cele doua prietene se distrara impreuna pana dimineata. Ziua urmatoare, Ema le povesti copiilor despre acea lume minunata unde se aflau prietenele noastre carile. Adevaratele noastre prietene sunt cartile ca ele ne invata pe noi multe lucruri interesante si educative.*** SFARSIT ***

Plecarea in vacantade Borbel Bianca-IuliaEste vineri.Maria si familia sa se duc in vacanta.Ei au de ales intre Targoviste si Dambovita.In final prefera sa mearga in Targovise.Se duc la magazin sa cumpere: inghetata, paine, salam si biscuiti. Totul era gata asa ca au plecat.Pe drum au vazut un card de pasari care zbura. Surioarei Mariei i se paru ca acele pasari seamana cu un inger , asa ca le desena. Dupa o vreme cele doua surori au scris un cantec despre un varf de munte.Timpul trecu si ajunsra cu bine in Targoviste, un oras foarte mare si frumos. Era deja seara, asa ca s-au dus la hotelul stabilit.Cele doua surori au asteptat cu nerabdare urmatoarea zi, pentru a cunoaste orasul.*** SFARSIT *** Scrisoarede Stavar Simona-ElenaDragă Jo,Deşi mai sunt 3 săptămâni până la Crăciun, eu şi familia mea am început să facem pregătiri pentru sărbători… Portocalele, pe care le-am cumparat, imprastie in aer sentimentul de apropiere a Craciunului… Probabil că dacă ai fi fost aici ai fi simţit mirosul lor dulce… Am cumpărat două cutii

mari cu globuri de diferite mărimi şi forme, pentru că anul acesta vom impodobi bradul doar în două culori: roz deschis şi argintiu (pe care le-am ales eu)… Îmi pare rău că nu poţi veni aici, dar sper ca ai tai sa-ţi ofere un Crăciun cât mai frumos… Sincer, acum mă pregăteam sa o ajut pe mama la făcutul dulciurilor…Pentru o clipă m-am oprit din scris si am aruncat o privire spre fereastra, care era total ingheţată şi mi-am dat seama cum voi continua scrisoarea… Jo se mutase in Canada acum un an şi îmi era dor de ea, dar nu vroiam să-şi regrete plecarea, aşa că nu voi recunoaşte acest lucru… Sunt de părere că amintirile se păstrează mereu în suflet…Nu ştiu cum e vremea acolo, dar la noi iarna s-a instalat încă din prima zi de decembrie… Acum totul e acoperit de zăpadă, iar crengile copacilor sunt complet îngheţate… Pe vremea asta e bine să stai în casă şi să bei o ciocolată caldă…Acum, uitând puţin de iarnă, să ştii că îmi fac griji cu privire la tezele care urmează… Sper să iau note mari, ca toţi de altfel… În ultimele zile am învăţat pe rupte, pentru a fi pregătită pentru orice… Profesorii, dragii de ei, sunt extrem de imprevizibili şi, culmea, mereu îţi pică subiectul pe care nu-l ştii… În fond, la matematică, avem un plan imens de recapitulare, pe care trebuie să-l parcurgem în… 13 zile ! Cea mai bună parte este cea cu temele, pentru că sunt puţine şi nu foarte grele… În ultima vreme am mers la o mulţime de concursuri, fie la matematică, fie la romană… Şi nu, nu am probleme cu stresul sau alte chestii de genul ăsta… În fine, de-abia aştept vacanţa şi mai ales venirea moşului… Tu ce părere ai despre sărbători ? Aştept un raspuns cât mai rapid şi sper ca la vară sa vii în ţară ( nu numai eu sper, ci şi ceilalţi colegi)… Sărbători fericite !Cu drag,Symona.Cred că anul acesta va fi foarte diferit fără ea… Dar eram mult prea entuziasmată, gândindu-mă la Crăciun şi la tot ce se putea întâmpla până atunci…Bradul stătea luminos pe covoraşul albastru din sufragerie… Instalaţia era aprinsă şi arunca culori vioaie peste tot… Eram mai mult ca sigură că şi acest Craciun va fi splendid şi plin de acea caldura oferita de sentimentul reîntalnirii cu cei dragi…O INIMA… PREA MARE !de Stavar Simona-ElenaCe greu era sa fii bun in timp ce viata lua amploare sub ochii contemporani ai destinului… Trebuia sa ai grija de toti, mai putin de tine… Ha ! Ce viata naiva… Acel om care si-ar sacrifica viata pentru altii trebuie sa fie un om fara judecata… un om care stie sa traiasca numai prin faptele lui de generozitate sau marinimie… Dani era una din aceste persoane… Si scuzati-ma daca gresesc, dar pentru un baietel de 10 ani, atras de ispitele vietii din ce in ce mai sofisticate, mai noi, mai atragatoare, e foarte greu sa duca un trai plin de altruism.De cand se stie el pe lume, Dani a facut numai fapte bune… I-a ingrijit pe oamenii sarmani, si-a dat tot ce era mai bun lor, ingrijea florile, animalele… Le iubea pe toate… Le respecta… Era genul de om care iti aducea zambetul pe buze indiferent daca in momentul acela erai trist sau plangeai… Probabil lumea avea nevoie de mai multi “Dani” cu sufletul la fel de mare ca el.Dani avea un corp firav… Pielea lui alba stralucea fermecatoare in lumina soarelui de vara, iar buzele lui mici, gingase, reflectau frumusetea varstei de aur, frumusetea copilariei… Fruntea ii era decisa, dar blanda si iti dadea un sentiment de liniste… Ochii insa, erau cei mai nevinovati din toata lumea… Irisul albastru acoperea o parte din albeata, facand ochii sa para mari, inofensivi… Micile firicele alburii patrundeau incet, incet pe marginea lui, apoi ajungeau la stratul negru din mijlocul irisului… Nasusorul mic se pitulea mereu in haina, dandu-i baiatului un aer timid si cuminte.Dani nu provenea dintr-o familie bogata, ci mai degraba chiar saraca… Tatal lui era miner, dar recent a avut loc un accident la mina unde lucra, iar vina cazu pe spinarea lui… Se intelege ca a fost dat afara, ramanand fara un loc de munca… Mama lui locuia la tara si cultiva porumb, pe care il vindea si trimitea banii castigati acasa… Probabil ca nu-l mai vazuse pe Dani de aproape cinci ani… Si toate astea sunt poate consecintele lumii nepasatoare.La varsta de 3 ani, Dani a primit in dar de la matusa lui o masinuta mica si rosie, pe care a pastrat-o si acum in dulapul lui saracacios… Era singura lui jucarioara… Cat despre matusa, ea era putred de bogata,

dar zgarcita si infumurata… Uitase de mult de rudele ei neajutorate si nu dadea doi bani pe Danut, nepotul sau… In ultimele clipe ale vietii, cand era pe patul de moarte, aceasta isi aminti de chipul lui firav si incepu sa planga… Fusese mult prea nepasatoare cu el… Il lasase pe el si familia lui sa sufere. Acum, ajuns la frumoasa varsta de 10 ani, baietelul nostru era victima unei lumi indiferente, dar lui nu-i pasa… Zi de zi facea fapte de generozitate, fapte de voluntariat.Singurele haine pe care le avea erau un tricou albastru, putin cam stramt, niste pantaloni peticiti si o hainuta veche de stofa… Cat despre incaltaminte, purta si iarna, si vara niste pantofi negri, primiti acum vreo doi ani de la mama lui.Dani invata la o scoala mica, de cartier, la care se duceau numai oamenii de jos. Profesorul il certa adeseori pentru ca nu avea uniforma corespunzatoare, dar pana la urma inceta sa-l tachineze, dandu-si seama ca era mult prea sarac ca sa aiba asa ceva…Colegele lui, ce aveau cativa banuti in plus, il ajutau mereu, mai ales sa-si ia mancare… Dar deobicei, el refuza… Fetele il placeau pentru firea lui sincera si nevinovata, dar si pentru manierele pe care le avea, dat fiind faptul ca desi nu avea prea mare educatie, era singurul baiat politicos… Si pentru asta Dani era destul de respectat…Invata foarte bine si isi facea temele foarte frumos, in ciuda faptului ca trebuia sa scrie langa lumanare, caci nu avea curent electric. Si desi soarta lui nu era una prea buna, din putinul pe care il avea, dadea si celorlalti saraci, pentru a le mai amagi destinul amar, pe care il primisera…Am uitat sa va spun ca Dani avea si o sora, pe nume Loana… Aceasta locuia cu mama lui, la tara si se puteau vedea doar in vacante. Loana nu era la fel de generoasa ca fratele ei, dar acest fapt se datora vietii sarace la care era supusa… Iar Danut nu o condamna pentru aceasta.Intr-o zi, pe cand era la scoala, un baiat mai mare ca el ii spuse razand:-Ha ! Ce sarac esti… si pe deasupra si naiv… Cum poti sa dai totul saracilor, cand tu nu ai nici pe ce sa pui gura ?-Pentru tine e greu de inteles, dar eu cand ii vad pe altii ca se satura, ma satur si eu, chiar daca nu am bani ca sa-mi pot lua ceva de mancare…Colegul lui ramasese pentru o clipa ca o stana de piatra, neintelegand cum de Dani poate trai asa… Si nu a inteles nici mai tarziu, dar asta e tot consecinta a faptelor de mai sus… Dupa putin timp, toti ajunsesera sa il aprecieze enorm pentru ceea ce era, inclusiv ceilalti profesori… Era un elev model… Un suflet model…Traind asa, intr-o lume a nepasarii, Dani crescu , ajungand la varsta de 20 ani… In scurt timp, datorita inteligentei lui, isi gasi un loc de munca… Nu ca miner, ci ca profesor, intr-o universitate celebra din New York.Tatal lui murise cand avea 14 ani, de o boala incurabila, iar mama lui il parasise acum o luna… Sora lui, Loana, era grav bolnava, dar cu ajutorul unor medici englezi, foarte buni si a unei sume mari de bani, venita din munca lui Dani ea se recupera si veni la New York, pentru a locui impreuna cu fratele ei intr-o casa mare din centrul orasului… O iubea foarte mult pe sora lui, iar in timpul tratamentului cheltuise toti banii lui pe medicamente, nepasandu-i catusi de putin de el, fapt care o facuse pe sora lui sa devina si ea o persoana generoasa.Nu dupa mult timp Dani, sau mai bine zis prof.Daniel Dumitrescu, isi gasi o sotie, si se muta cu ea in alta casa, lasandui-o pe cea precedenta surorii lui, care isi gasise si ea un sot…Cat despre cariera lui profesorala, Daniel era cel mai iubit profesor de fizica… Adeseori ii sfatuia pe elevii lui sa fie generosi si sa nu se gandeasca numai la persoana lor… Iar ei, gandindu-se la cat de bun la suflet era dragul lor profesor, il ascultau si il respectau.Pe copii lui, Daniel ii invata la fel ca pe elevii lui… Sa-si traiasca viata frumos, radiind de altruism… Si pentru asta a fost un parinte la fel de bun, dar si un sot grijuliu si afectuos…Pamantul de la tara, pe care mama lui cultiva porumb, il daruise unor tarani saraci, iar acestia i-au multumit din tot sufletul, pentru generozitatea lui.Foarte multi copii sarmani au fost dusi de el la orfelinatul pe care il construise cativa ani mai tarziu, pentru a adaposti sute de oameni neajutorati.Presedintele Americii ii acordase premiul pentru cea mai buna activitate de voluntariat din zilele noastre si ii oferi o suma mare de bani, pe care Daniel o investise in amenajarea orfelinatului.

In fond, acel loc era si un loc bun de munca pentru multi oameni someri, dat fiind faptul ca erau bine platiti, iar munca lor nu era foarte grea… Existau cam 10 femei care ingrijeau copii, doi bucatari si mai multe persoane care aveau grija de curatenia orfelinatului…In concluzie, dat fiind cazul de mai sus… “Bine faci… Bine gasesti !” sau mai bine spus… Comorile adevarate stau in suflet, nu in buzunar…

Povestea paduriide Valentina AlexandruA fost odata o samanta care a ajuns pe o piatra, poate picase din cer sau poate fusese adusa de vant de niciunde, cert e, ca ea avea ca tovaras numai piatra pe care statea. In aceasta situatie ea incepu sa faca eforturi sa se imprieteneasca cu suportul ei, piatra. La inceput ea ii canta un cantecel, vegetal, binenteles si .. deodata piatra prinse viata si isi oferi prietenia, deschizand in corpul ei mici canale prin care samanta putea sa bea apa. Pe zi ce trecea prietenia lor se consolida si in cele din urma samanta prinse piatra in mici picioruse firave si incepu sa o iubeasca cu foc. Aceasta dragoste se intari si planta incepu sa-i multumeasca cerului pentru aceasta prietenie minunata si tot uitandu-se in sus la Domnul ea incepu sa se inalte. Crescu si crescu pana ce deveni mareata si putu cuprinde cu privirea ei vegetala, tinuturi indepartate. In timpul acesta piatra o ajuta cu apa si chiar cu sarurile minerale din corpul ei. Pentru ca dorea sa vada ce se petrece in imprejur, incepuse si ea, piatra, sub forma de saruri minerale, sa urce in corpul plantei, ca sa aibe o perspectiva mai larga. Zilele treceau si circulatia sarurilor se intetea, pe de alta parte, Domnul trimetea acestor buni prieteni, binecuvantari si energii divine care sa-i intareasca, sa-i sprijine in relatia lor. Cu timpul, incepu, din corpul celor doua, piatra si planta, sa cresca ramuri tinere si apoi fructe cu seminte care zburau si se infigeau in alte pietre si astfel ciclul se relua, si dintr-odata cei doi prieteni nu mai erau singuri, s-au trezit inconjurati de o multime asemenea lor. Astfel lua nastere o comunitate, pe care Domnul o numi Padure.

Povestea ochilorde Stavar Simona-Elena -Mama, ce ochi ai ! Par magici, caci se vede o sclipire vrajita in ei !-Probabil ca ceea ce crezi tu este adevarat !-Stii… Am observat de mult ceva interesant…-Spune-mi fetita mea !-In irisul tau se deruleaza mereu o poveste…-Aha… Ai putea sa-mi descrii si mie ce vezi acum ?-Desigur… Acum vad in ochii tai un trandafir ce se deschide din ce in ce mai tare !-Ce culoare are ?-Nu-mi pot da seama ! Are nuante diferite si se schimba treptat… Oh, nu ! Ti-a acoperit tot irisul… si este albastru…-Nu-ti face griji… Este doar cerul… Uita-te cu atentie ! Trebuie sa vezi si norii…-Ii vad, dar in ochii tai incepe sa ploua…-Pentru ca plang de fericire…-Mama, cerul se face cenusiu…-Poate si-a pierdut increderea…-Povestea acestor ochi e minunata… Mama, as putea sa calatoresc prin toata lumea in ochii tai…-De ce nu ?Si spunand asta ma imbratisa cu drag, in timp ce in ochii ei se putea vedea o mare limpede ca un cristal…( Compunere – anul 2009 – Evaluare in Educatie – clasa a VI-a )-Sfarsit-

La Muzeul cu povestide Marius Luca

Toamna a venit si cei doi prieteni Luca si Codrut au început scoala. Emotiile legate de acest eveniment i-au coplesit pe micuti, deoarece toata ziua nu vorbeau decât despre viitori colegi, despre cum va fi învatatoarea, dar mai ales despre ceea ce vor face de acum încolo. Înca din primele zile ale începerii anului scolar, cei doi baieti care au devenit si colegi de clasa, s-au lasat antrenati de enigmele manualelor scolare. Astfel ca fiecare ora de curs devenise o provocare pentru ei. Acest lucru s-a putut observa foarte curând, deoarece nu dupa multe zile de la eveniment, cei doi copii au devenit foarte comunicativi, cu restul colegilor. Învatatoarea, care si ea la rândul ei avea un baietel în clasa a II-a, i-a întrebat pe elevi, daca stie cineva ce este o moara si la ce foloseste ea. A pus aceasta întrebare, pentru a observa câte ceva despre cunostintele lor.- Moara este o casa mare de lemn, care sta pe malul unui râu si face faina si malai, din care se fac cozonaci, pâine si mamaliga, raspunse Luca.- Bravo! îl felicita învatatoarea.- Dar eu stiu de o alta casa de lemn, care face must, adica stoarce strugurii, s-a laudat si Codrut.- Da! Vai ce minunat! Dar de unde stiti voi atâtea lucruri? întreba învatatoarea.- Pai am fost vara asta la bunici, la tara si acolo era un batrân care ne-a aratat ce înseamna o moara, un teasc de stors strugurii si o troita. Dar tot Mos Radu, ca asa îl cheama pe batrân, ne-a spus ca mai este un loc în Bucuresti, unde sunt multe astfel de case, strânse toate ca într-o colectie pentru noi, ca sa le vedem si sa ne aducem tot timpul aminte cum traiau bunicii nostrii.- Da copii, asa este, exista un loc în Bucuresti care pe cât de vechi, pe atât de frumos si interesant este si are darul ca întotdeauna ne linisteste sufletele .- Si cum se numeste acel loc? întrebara copii.- „Muzeul National al Satului Dimitrie Gusti”, el este locul unde se pastreaza istoria bunicilor nostri.- Vrem si noi sa mergem sa vedem Muzeul Satului!!! strigara copii bucurosi.- Este o idee foarte buna dragi copii, asa ca ma gândesc sa mergem duminica, ce spuneti? zise învatatoarea. Am uitat sa va spun, puteti sa-i chemati si pe parintii si bunicii vostrii, pentru ca ne vor fi de ajutor cu unele explicatii despre acele monumente. Pentru ca, vreau sa va rog ca de acum încolo sa le spuneti monumente indiferent ca sunt case, mori de apa sau altceva.Iata ca a venit si mult asteptata zi de duminica, asa ca toti bobocii clasei a I-a erau strânsi în fata scolii, cu parinti, bunici, frati si surori. Toti erau nerabdatori sa se urce mai repede în autocarul ce avea sa-i duca pâna la Muzeul Satului.Drumul a fost bun, autocarul stabatând bulevardele pâna la destinatie fara a avea probleme în trafic.Ajunsi acolo, micutii au coborât din autocar si s-au îndreptat spre intrare. Cladirea muzeului impunea prin simplitatea ei.Odata intrati în incinta muzeului, ei au lasat ca prin farmec zarva care îi cuprinsese, fiind coplesiti de emotiile a ceea ce vedeau.- Vai ce multa verdeata si câta liniste este aici, se minuna Luca.- Dragii mei, începu învatatoarea, când se strânsera toti copii pe lânga ea, trebuie sa va spun câteva cuvinte despre acest muzeu, înainte de a începe sa-l vizitam. Deci spuneti-mi pentru început, stie cineva de ce se numeste “Muzeul National al Satului Dimitrie Gusti”?- Fiindca sunt multe case din lemn ca la sat, raspunse un copil.- Asa este, dar cine stie de ce se numeste si Dimitrie Gusti?mai întreba învatatoarea. Nu stie nimeni? întreba din nou dupa o mica pauza. O sa va spun eu! Dimitrie Gusti a fost un mare profesor care si-a iubit foarte mult tara. El a colindat împreuna cu colegii si studentii lui prin toata România si a adus aceste monumente aici la Bucuresti. Astfel s-a nascut acest muzeu, fapt care s-a petrecut de mult de tot, pe când bunicii vostrii erau si ei mici ca voi.- E mult de atunci? întreba Codrut.- Da e mult de atunci, dar oamenii de-a lungul timpului l-au iubit si l-au îngrijit ca sa ne bucuram si noi astazi de el. Asa sa faceti si voi când veti fi mari, sa aveti grija de el, ca sa fie permanent frumos. Promiteti ca asa veti face? întreba învatatoarea.- Promitem! strigara copii fericiti.

- Acum hai sa ne apropiem de monumente, ca sa le vedem si sa le cunoastem mai bine. Vedeti copii, aici toate monumentele sunt asezate dupa regiunea de unde provin. Vedeti aici sunt de peste tot din tara asta, din Moldova, din Transilvania, din Oltenia, Dobrogea sau Banat. Aceste regiuni geografice sunt cele care formeaza tara noastra România.- Chiar nici nu v-am întrebat, noi ce suntem? întreba învatatoarea.- Români! veni imediat raspunsul din partea copiilor.- E important sa stiti lucrurile acestea, pentru ca de-a lungul timpului, în tara noastra au mai venit si alte popoare, cum ar fi nemti, unguri, rusi, tigani. Anul viitor, în vacanta de vara, o sa organizam o tabara scolara undeva în Transilvania, ca sa va împrieteniti cu copii maghiari. Si ca sa fie totul perfect o sa va jucati împreuna si o sa mai avem tot felul de concursuri. Ei si acum hai sa ne uitam la aceasta casa. Vedeti ce curte mare are? Si câte casute mai mici sunt aici? întreba învatatoarea.- Da! au raspuns copii.- Dar uitati-va copii la poarta de la intrare, vedeti cât de frumoasa este? A fost facuta din lemn. Tot ce vedeti aici flori, pomi, mâini, au fost cioplite manual de catre mesterii din zona. Aceasta casa cu mai multe casute pe lânga ea si împrejmuita cu gard se numeste gospodarie. Aceasta a fost adusa dintr-o zona din nordul tarii noastre care se numeste Maramures. Acolo sunt multe paduri si de aceea chiar si acum oamenii din Maramures îsi fac casele si portile din lemn. Vedeti cât de frumoasa este aceasta poarta?- Dar cum se numeste satul de unde a fost adusa aceasta gospodarie? se chinui sa pronunte corect Codrut.- Satul se numeste Ieud, si dupa cum vedeti acolo casele sunt mari si frumoase, construite de oameni minunati.- Toata este din lemn, inclusiv acoperisul, iar scândurelele de pe acoperis se numeste sindrila, continua învatatoarea. Si cum va spuneam, în aceasta gospodarie sunt multe alte constructii, dar în ele stau vacile, caii, caruta cu plugul si multe altele ce erau necesare gospodarilor. Acolo unde dorm caii este sura. Unde se pune fânul cosit si pus la uscat este hambarul. Mai sunt magazii pentru sape, topoare, seceri, adica pentru unelte. Iar în interior, casa are mai multe încaperi! continua învatatoarea. Vedeti ca este o intrare larga, îngradita cu o balustrada de lemn?- Da! raspunsera copii.- Aceasta este prispa casei si aici în serile de vara, cei din familie stateau, se odihneau, torceau lâna, mâncau, sau faceau diferite treburi casnice. De aici, din prispa, se intra în alta camaruta, care este mijlocul casei. Vedeti cât de frumos si aranjat e aici? Acesta este tinda. Si este de faptul holul pe care îl avem noi în apartamentele noastre. Dar bunicii nostri pastrau în tinda diferite lucruri folositoare lor. Vedeti obiectul acela de lemn, înalt si cu un lemn înauntru?Este o piua si se folosea la macinatul boabelor de porumb si grâu. Este daca vreti, o moara de macinat, mai micuta, folosita de membri unei familii. Mai sunt diferite ulcioare, din lemn si ceramica frumos colorate! continua învatatoarea.- Ce frumoase sunt! se mirara copii, dar cine le-a facut? întreba un copil.- O parte cei din casa, o parte mesterii din sat sau din alte sate vecine, raspunse învatatoarea.- Dupa cum vedeti copii, continua ea, aceasta casa are doua camere si o camara. Una dintre camere era folosita tot timpul de catre cei din familie. Aici ei stateau, se odihneau, mâncau, sau, în timpul iernii, gospodinele lucrau diferite haine sau tesaturi la acel obiect mare de lemn, denumit razboi de tesut. În partea cealalta dupa cum vedeti, este o alta camera mai frumoasa, unde se gaseste acest cuptor pentru facut mâncare. Aceasta este camera de oaspeti. Aici veneau prietenii sau rudele familiei duminica, sau în alte sarbatori cum ar fi Pastele sau Craciunul si petreceau cu mâncaruri, bautura si multa voie buna. Si sa nu uit! Priviti ulcioarele sau strachinile de ceramica, care sunt deosebit de frumoase si sunt peste tot pe pereti, împreuna cu stergarele sau prosoapele multicolore.- Acum hai sa iesim si sa mergem mai departe la o alta casa. Dar nu înainte de a-mi spune, daca v-a placut ceea ce ati vazut? îi întreba învatatoarea în mijlocul gospodariei.- Da, absolut tot! au raspuns copii bucurosi.Ajungând înapoi pe alee, învatatoarea se îndrepta spre o casa mica de pamânt si acoperita cu paie, care era dincolo de drum. Constructia era de o simplitate rapitoare, ce-ti oferea si o liniste ancestrala. - Priviti copii aceasta casa, e construita cu totul diferit fata de prima. Nu mai are atâta lemn, ba dimpotriva, aici gasim paie la acoperis, fata de primul unde sunt fixate scândurele. Si dupa cum vedeti, casa este mica si este facuta din pamânt, nu este ca cealalta mare si din bârne de lemn. Învatatoarea începuse sa le explice aceste lucruri, în timp ce copiii deja umplusera curtea din fata casei, dar toti erau

numai ochi si urechi la cele ce auzeau. Parca este adusa din povestea Albei ca Zapada, voi fiind piticii cei cuminti si ascultatori, continua ea.- Si dumnevoastra parca sunteti Alba ca Zapada, daca noi suntem piticii! zise Codrut, facând-o pe învatatoare sa roseasca usor.- Da se poate, dar asta e viata, eu nu sunt Alba ca Zapada, asa cum nici voi nu sunteti piticii!! glumi ea. Dar ce spuneti voi de aceasta casa, cum vi se pare?- E frumoasa dar e asa de mica! raspunse un copil.- Da asa este si totusi aici traiau familii cu multi copii si chiar cu batrânii. Totusi desi mic, spatiul era aranjat dupa nevoile lor. Ea a fost adusa din Transilvania, care este o alta regiune româneasca, situata dincolo de Muntii Carpati. Este o zona unde desi se facea multa agricultura, oamenii erau foarte saraci, asa ca ei, asa cum v-am mai spus, nu puteau sa-si construiasca o casa mare. Si atunci faceau si ei locuintele asa cum puteau, din pamânt si paie, si cred ca traiau destul de fericiti toti laolalta. Uitati-va în interior, este mai mic decât dincolo, dar si aici este o tinda, cu un cuptor facut din pamânt, pentru încalzire si pentru prepararea mâncarurilor. Si aici întâlnim oale si strachini, diferite ulcioare, dar si tesaturi, stergare, sau alte obiecte de îmbracaminte. Erau si ei ca fiecare oameni, munceau pentru a trai si bineînteles ca si petreceau când era de petrecut. Deci ati vazut pâna acum doua gospodarii din Transilvania si din Maramures, care desi diferite sunt totusi frumoase, nu?- Da, sunt foarte frumoase! raspunsera copii.- Acum haide sa ne apropiem de aceasta cladire înalta, continua învatatoarea, înaintând spre o biserica de lemn adusa tot din Maramures. Când s-au apropiat toti copiii de intrarea bisericii, învatatoarea a început sa le explice în continuare.- Copii, constructia din lemn pe care o vedeti a fost construita de foarte mult timp, adica de mai bine de 200 de ani. Este o biserica din nordul tarii, din Maramures si a fost construita de mesterii din zona, pentru oamenii din sat acela, dar si din cele învecinate.- Dar ce înalta este? a întrebat un copil. De ce au facut-o asa de înalta? Ca de abia i se vede crucea din vârf....- Pentru ca Maramuresul este un loc cu multa padure, cu dealuri si munti înalti, iar satele sunt departate unele de altele. Astfel, oamenii trebuiau sa vada unde este biserica lor, pentru a putea veni sa se roage la Dumnezeu, mai ales duminica si an zilele de sarbatoare. Asa ca mesterii din sat s-au gândit ca ar fi bine, sa-le construiasca foarte înalte, pentru a putea fi usor de observat. În acelasi timp, satenii când erau la munca la câmp, sau la padure puteau sa se simta aparati, stiind ca pe vârful bisericii lor iubite sta o cruce, care îi pazea tot timpul de rele. Iar atunci când dusmanii navaleau în sat sa jefuiasca, satenii anuntau primejdia celor din alte sate, batând toaca si clopotul din clopotnita. Mai se urcau sus, pentru a vedea pericolul si astfel satenii se puteau ascunde prin padure, pâna ce nelegiuitii plecau. Vedeti copii, biserica are o intrare larga din lemn, cu o balustrada cioplita, care se numeste pridvor. Prima încapere este decorata cu tot felul de picturi amuzante, dar cu diferite lectii de învatatura pentru oameni. Uitati-va la omul acela pictat care are o bucata de brânza în mâna. Pe lânga ele mai sunt alte personaje urâte cu coarne, aia fiind dracii care îl chinuie pe omul cu brânza. Si stiti de ce? Pentru ca omul a furat brânza si acum era pedepsit de draci. Asta înseamna ca nu e bine sa furam nimic de la nici un coleg, sa nu mintim parintii când luam note proaste, sa nu ne batem colegii cei mici, adica sa fim cuminti. Voi sunteti copii cuminti si harnici la învatatura?- Da noi ne ascultam parintii si vrem sa luam note bune la scoala, raspunse Luca.- Bravo copii asa trebuie sa faceti tot timpul, raspunse învatatoarea. Dar vedeti ca în biserica mai este o alta încapere cu alte picturi tot la fel de frumoase. Voi stiti cine sunt personajele din picturi?- Nu, nu stim!, raspunsera câtiva dintre copii.- Acele personaje se numesc sfinti, iar picturile se numesc icoane. Sfintii au fost si ei oameni ca noi, dar pentru ca au facut fapte bune în timpul vietii, au devenit nemuritori si sunt dincolo de nori, într-un loc numit Rai, unde este Dumnezeu, Isus Hristos si Fecioara Maria. Ei ne ajuta pe noi ca sa facem fapte bune si sa nu cadem în ispita diavolului, pentru ca vedeti ce pedepse grele primim. Si ca sa stim tot timpul ce e bun si ce e rau pe lumea asta, toate faptele bune facute de Isus Hristos si de catre sfinti au fost scrise într-o carte denumita Biblie, pe care e bine sa o cititi cu atentie când veti fi mai mari.- Aaa, am vazut o Biblie la Buni! zise Luca. Si ea îmi citea din Biblie în fiecare seara când am fost la tara, mai zise el. Dar eu n-am reusit sa aflu niciodata sfârsitul povestilor, pentru ca adormeam imediat! mai spuse el.

- Daca toata ziua alergai prin sat, normal ca seara erai frânt... îi raspunse învatatoarea. Dar voi stiti cine lucreaza la biserica?- Nu!- Preotul e cel ce lucreaza într-o biserica, dar trebuie sa stiti ca munca lui se numeste slujba, iar el slujeste biserica si pe noi credinciosii. El e cel care ne boteaza, sau ne cununa, sau tine slujbe duminica, sau în timpul altor sarbatori mari de peste an. Iar biserica se mai numeste si Casa Domnului. Oricum, când veti fi mai mari, veti întelege mai multe despre ceea ce v-am povestit acum. Acum hai sa iesim si sa mergem mai departe.Muzeul începuse sa se trezeasca din amorteala diminetii, poate si din cauza copiilor care erau destul de zgomotosi. Vizitatorii începusera sa umple aleile din beton, iar aparatele foto deja începura sa se întreaca în captarea imaginilor. Multi dintre vizitatori erau straini si acestia parca sorbeau din priviri monumentele din muzeu. Grupul de copii condus de învatatoare, au iesit din curtea bisericii si au înaintat spre alte obiective. La un moment dat, au ajuns în fata unor casute mici acoperite cu paie.- Priviti copii ce case mici de abia se vad, spuse învatatoarea. Si acestea parca sunt ale piticilor din povestea cu Alba ca Zapada! Dar ele sunt de fapt case unde au locuit familii cu copii si bunici. Aceste case se numesc bordeie si daca va uitati mai atent o sa observati ca sunt pe jumatate îngropate în pamânt. Dar si la ele s-a folosit lemnul de stejar, iar acoperisul este din paie. Aceste bordeie au fost aduse în muzeu dintr-o alta regiune din România, care se numeste Oltenia. Oltenia este o regiune apropiata de Bucuresti, iar aceste bordeie erau construite în pamânt, pentru ca se faceau usor. Satele de unde au fost aduse, erau pe vremuri, mai tot timpul atacate de turci, care veneau sa jefuiasca si sa dea foc la sate. Asa ca dupa ce turcii plecau, aceste bordeie se puteau reconstrui rapid, chiar daca li se dadusera foc. Acest lucru era posibil, deoarece unii pereti se mai pastrau fiindca erau îngropati în pamânt.- Vai ce viata grea au putut sa aiba bietii oameni! se mirara copii.- Da si trebuie sa va reamintesc, ca unii dintre bunicii nostri atunci cand erau mici ca voi, au trait în astfel de case. Dar si ei se jucau ca orice copil si ei mâncau na na de la parinti, atunci când faceau nazbâtii. Deci erau si ei ca si voi! mai zise învatatoarea. Copii priveau cu multa atentie paiele, bârnele de lemn, micile ferestre ale bordeiului. Erau captivati de ceea ce vedeau, pentru ca totul se reducea pentru ei la o lume de poveste, datorita acestui bordei. Dupa ce s-au saturat de admirat, copii împreuna cu învatatoarea lor, au ajuns în fata unei cladiri înalte, solide, care trona falnic în mijlocul celorlalte gospodarii. Cladirea avea un etaj, fiind construita din piatra. Parterul se înalta cam la un metru de la pamânt, astfel ca exista o scara în fata intrarii. Accesul în cladire se facea printr-o prispa larga, iar pâna la etaj te puteai urca pe o scara de lemn. Etajul era tot atât de aspectuos ca si parterul, având si el un balcon mare. Constructia avea un acoperis impunator si larg, fiind învelit cu lemn..- Voi stiti ce este MacDonald’s? întreba învatatoarea.- Da stim, pentru ca noi mergem acolo mereu cu parintii sau bunicii- Mie mi-a organizat ziua de nastere anul acesta, se lauda un alt copil si am invitat acolo pe prietenii mei de la gradinita si pe vecinii de la boc.- Si ce ati facut acolo? întreba învatatoarea,- Pai am mâncat hamburgeri, am baut Coca-Cola, am dansat dupa muzica lui Michael Jackson, si ne-am mai jucat si pe tobogane. Vai ce frumos a fost! zise copilul.- Si ti-a placut?- Tare mult!- Asta vreau sa va întreb si eu acum, voi stiti cum se numeste aceasta cladire si la ce folosea?- Nu, nu stim, raspunsera copii.- Aceasta cladire se numeste han si a fost adusa din alta regiune româneasca, numita Muntenia. Acest han era MacDonald’s pentru bunicii vostrii, când erau si ei de vârsta voastra. Ei veneau la un han ca acesta împreuna cu parintii, sau bunicii lor, atunci când veneau de la târguri, de unde faceau cumparaturi, necesare în gospodarie. Ei veneau pe jos,cu carutele, sau calare, iar aici mâncau ciorbe, mâncaruri, beau vin si tuica, sau diferite sucuri de fructe. Iar ca sa fie totul bine, aici erau diferite tarafuri de lautari, adica oameni care cântau din fluier, cimpoi, vioara, tambal si alte instrumente muzicale, muzica populara. Oamenii din sate nu mergeau atât de des la hanuri, pentru ca erau putine si se ajungea greu, dar când se întâneau la diferite bâlciuri, se mai abateau la câte o fripturica si o carafa de vin ca sa-si mai povesteasca necazurile sau bucuriile. Iar copii se jucau în diferite masinarii, cum ar fi leagane si mâncau fructe, covrigi si cozonaci. Dar toti erau fericiti! Cam astea au fost cele ce trebuiau sa aflati astazi, zise

învatatoarea. Sper ca veti tine minte când va voi întreba unde se boteaza copii, sau unde mergeau oamenii sa manânce dupa ce veneau de la târg. Acum hai sa ne întoarcem la autocare, ca e cazul sa mergem, unde credeti?, la MacDonald’s, ca sa mâncam ceva! Grupul de copii, se bulucira spre poarta muzeului. Învatatoarea îi opri o secunda, întrebându-i:- Mai copii, când parasiti pe cineva cum spuneti?

- Aaa, am uitat! La revedere Muzeul Satului! Ne vom revedea din nou cât de curând!

La Troitade Marius Luca Plimbându-se prin sat si bucurându-se împreuna de zilele frumoase ale verii târzii, Luca si Codrut au vazut la un moment dat în centrul satului, o cruce mare de lemn, înnegrita de vreme, care era adapostita sub un mic acoperis de lemn. Copiilor le-a atras atentia acest lucru, mai ales ca mai vazusera o alta cruce sub un acoperis asemanator, undeva pe ulita din capatul satului. Astfel, curiosi din fire, n-au mai stat mult pe gânduri si au întrebat-o pe bunica lui Luca, ce anume înseamna aceste cruci construite la marginea ulitelor.- Bunico, am vazut zilele trecute niste cruci mari de lemn, una acolo unde spuneti ca este centrul satului si una pe ulita de la intrarea în sat. Amândoua au acoperisuri din lemn, si am vazut ca mai ard câteodata si lumânari acolo, zise Luca.- Ba am mai vazut ca sunt pictate, dar nu prea am înteles noi multe din picturile alea, completa Codrut, asa ca te-am ruga sa ne spui matale câte ceva despre ele.- Vai ce nepotei curiosi am! se minuna Buni. Dar Mos Radu nu v-a spus nimic despre ele? întreba bunica.- Nu, nu ne-a zis nimic, ca nici noi nu l-am întrebat despre ele.- Pai ce as putea sa va zic dragilor. Noi aici le spunem troite si ne mândrim cu ele. - De ce? întrebara copii.- Asa ne-am pomenit cu ele, de la mama mea, si de la bunica mea, sunt vechi mai ales cea din centrul satului, care e foarte batrâna. Si mama, dar si bunica le-au numit troite, si toata lumea de aici din sat ne închinam la ele, ca si acum, atunci când le întâlneam si parca ne simteam mai linistiti, mai fericiti. Si înainte, pe vremuri, noi aprindeam lumânari la picioarele troitelor si chiar mai zaboveam putin vara, la umbra acoperisului de lemn. Iar daca se întâmpla sa fim la troita din marginea satului, scoteam si câte o galeata de apa din fântâna, ca sa ne potolim setea. Ca si acum, de fapt. Eu stiu ca sunt puse acolo de strabunicul meu, fiindca sunt foarte vechi si au fost ridicate ca sa ne fie de trebuinta celor din sat si sa vada si cei care treceau pe aici ca suntem de omenie si cu credinta în suflet. Si mai credem ca si satul este ferit de boli, de ispite, de necazuri, iar noi suntem mai linistiti.-Vai bunico, ce mult poate sa însemne o troita pentru oameni ! se minuna Luca.- Dar eu nu înteleg Buni, ce vrea sa însemne ispite si necazuri si faptul ca oamenii au credinta în suflet? întreba Codrut.- Am vrut sa spun ca fiecare dintre noi avem o mare credinta în Dumnezeu, iar pe cruci, dupa cum ati vazut erau pictate si scene din Biblie, Cartea Noastra de Capatâi. Si dupa cum stiti Cel Rau, Diavolul adica, încearca tot timpul sa ne farmece si sa ne înnegreasca viata. Dar el mereu pierde aceasta lupta.- Dar cine e Diavolul? întreba Codrut.- E cel care este pictat cu coarne si copite, care vrea sa faca rau la copii care nu sunt ascultatori, dar voi sunteti cuminti si o sa mergeti la scoala si o sa învatati bine, asa ca nu are ce sa va faca.- Deci asta e rolul Troitei? întreba Luca. Câte fapte bune face aceasta cruce si ce mult e iubita ea de oameni! se minuna pustiul. Si noi cum putem sa avem o troita, sa ne apere de rele? întreba Luca. - Mai puisori, troita e cam mare pentru voi, dar în schimb puteti sa purtati cruciulite sfintite de la biserica si o sa vedeti ca o sa fiti mai linistiti sufleteste, raspunse bunica.- Adica cum linistiti sufleteste? întrebara copii.- Adica sa va simtiti bine mai îngerasilor, continua batrâna. Hei, si acum hai la masa ca e poate vi s-a facut foame cred. - Daaaa!!! Asa e, bunico!

- Dar înainte de a începe sa mâncati sa va închinati sa vedeti ca mâncati cu mai multa pofta! continua ea.

Scranciobul Minunatde Marius Luca

Iata ca soarele era cel harnic si frumos, era deja sus pe cerul diminetii, îmbratisând cu razele lui satul cu povesti, unde cei doi prieteni, Luca si Codrut îsi petreceau ultimele zile înaintea începerii scolii.Bineînteles ca cei doi îsi papasera deja lapticul cu nelipsitele cornuri cu magiun, pe care bunicuta lui Luca, le pregatise mai devreme. - Bunico, zise Luca astazi o sa mergem în satul vecin, cu Mos Radu. Ne-a promis de ieri ca o sa ne ia cu caruta si o sa ne arate ceva, continua el.- Ce Dumnezeu sa va arate mosneagu’ ? întreba bunica mirata. Ca de o vreme parca a devenit povestitorul vostru. Zau asa! Mare minunatie! continua bunica.- Eee ceva cu un leagan, nu stiu exact...zise Luca.- Aaa, uite-l la poarta pe Mos Radu! striga Codrut bucuros nevoie mare. Mamaa, da’ ce cal mare si frumos are mosu la caruta! zise mai departe Codrut.- Haideti mai copii, va mai astept mult? zise Mos Radu din strada, ca nu mai are rabdare Roibu meu.- Gata venim acum, pa bunico! zisera copii si din doua sarituri erau deja pe capra lânga batrân de-o parte si de alta acestuia. - Dii Roibule! mai apuca Mosul sa spuna ca armasarul o si lua la trap. Satul vecin nu era departe, dar peisajul era încântator. În apropiere se ridica Dealul Satului, cum îl numeau localnicii, iar padurea de lânga sat îti amintea cât de frumos poate sa fie la tara. Vântul adia usor, fosnind frunzele copacilor mai ceva ca în povestile de demult. Drumul pietruit de tara zdruncina usor caruta lui Mos Radu, dar acesta era prea dibaci în ale birjaritului, asa ca totul era fara de cusur.- Doamne ce frumos e aici la tara! zise Codrut oftând si totodata fermecat de frumusetea celor vazute.- Asa e taica ai zis bine, încuviinta batrânul, pe noi românii peste tot unde ne-am duce si ce am face, daca suntem copii, sau oameni mari, frumusetea satului ne copleseste! mai zise încet batrânul Radu. În sfârsit intrara în sat, iar aici bineînteles ca toata lumea îl stia pe mos Radu.- Buna ziua nea Radule!- Buna ziua mai Ioane! si tot asa schimbara binete Mos Radu cu satenii, pâna ajunsera undeva la marginea satului, într-o poienita frumoasa. Aici se înalta falnic o constructie din lemn, care semana cu o macara rotunda cu scaune.

- Vai, pai asta ce o mai fi? întreba Luca mirat, ca e ceva foarte ciudat, n-am mai vazut asa ceva pâna acum. - Mai copii, acesta e un leagan vechi de lemn, pe care noi de aici l-am pastrat aproape întreg, raspunse mosul.- Bine dar atâta atentie pentru un leagan vechi de lemn, de ce oare? întreba Codrut.- Da mai copii pentru ca e mai batrân decât mine, iar eu când eram mic ma urcam în el si ne învârteau niste flacai din sat, care atunci erau flacai, iar acum sunt plecati de pe aici.., explica batrânul- Unde sunt plecati? întrebara copii.- Ei, pe lumea cealalta, rând pe rând, când le-a venit rândul.- Deci au murit? au observat copii.- Spuneti cum vreti, dar pentru mine sunt plecati, continua batrânul. Si cum va spuneam, când eram mic ma urcam în leaganul asta, scrânciob îi spuneam noi, iar flacaii îl împingeau. El atunci începea sa se învârta si noi tipam de bucurie. Adevarul ca tipau de emotie si parintii, cu fratii si surorile noastre, care ne priveau. În fiecare Duminica si la marile sarbatori, veneam toti cu mic cu mare, de la noi din sat si din alte sate. Si venea lumea cu mâncare, cu bautura, cu lautari din alte sate. Era frumos! zise Mos Radu suspinând. Dar vedeti voi, flacaii nu învârteau scrânciobul degeaba, erau platiti.- Da! Cum! întrebara copiii.- Foarte simplu, raspunse batrânul, duminica, când veneam la bâlciuri, ei ne învârteau, iar noi le dadeam câte un covrig, colacel, sau cozonac. De Paste le dadeam oua rosii si cozonaci, vin si pasca. Dar ei saracii dupa ce ca se munceau cu noi, covrigii tot cu noi îi mâncau.- Ce frumos Mosule, parca ne spui povesti cu Harapi Albi si Ilene Cosânzene.

- Mai copii, dar cred ca vi s-a facut ceva foame de când va tot povestesc, nu-i asa? Ca de dat în scrânciob nu am cum sa va dau. El e batrân saracu’ si nu mai are putere sa va tina! - Ba ne e cam foame, raspunsera copii- Haida sus în caruta, sa mergem acasa, ca sunt sigur ca bunica va pregatit o ciorbita buna, mai zise mosul.Nici nu apuca sa-i îndemne sa se urce în caruta, ca piticii erau sus, iar roibul o si lua la trap, lasând în urma lui un nor de praf.În urma lor ramasese Scrânciobul cel batrân, cel ce-i facuse o copilarie minunata lui Mos Radu. -Sfarsit-Povestea teascului cel batrande Marius Luca Cei doi prieteni buni Luca si Codrut si-au continuat plimbarile lor prin sat, a doua zi de dimineata. Dupa ce au baut lapte si au mâncat niste cornulete cu magiun, au si dat buzna pe poarta, luându-se la întrecere, care o sa iasa primul.- Mai usor mânjilor! striga bunica din tinda, dar fara nicio sansa sa fie auzita.- Da, da! raspunsesera copii, dar de fapt neluându-i în seama vorbele. Au colindat întreaga ulita într-o mare goana, dar de data aceasta nu s-au mai dus înspre moara, ci spre paduricea de la marginea satului. „Ce frumos si linistit e aici, gândeau copii. Poti sa te joci fara sa te ai deranjeze nimeni... ” Aici se afla locul unde era instalat de mult timp, o veche instalatie de stors struguri, pe care oamenii nu o mai foloseau. Satenii nu l-au darâmat, pentru ca au considerat ca face parte din viata si copilaria lor. Asa ca a ramas în acel loc nemiscat de oameni sau de vreme, doar copii ce-i mai deranjau linistea când se mai jucau pe aici. Însa, Mos Radu si alti batrâni ai satului mai dregeau din când în când acest Teasc de struguri, dupa cum îl numeau satenii. Teascul era imens deoarece, fiind construit din lemne solide din stejar. O grinda de lemn, lunga si solida, trona peste întreaga constructie. Si în timp ce pustii admirau aceasta minune din lemn, iata ca se apropie de ei, cine credeti: Mos Radu, de parca îl anuntase cineva ca micutii erau într-o contemplare nesfârsita, având însa nevoie si de explicatii despre ceea ce vedeau. - Buna ziua mai copii! Ce mai faceti? Asa repede ati mâncat cozonacii, ca ati si plecat la plimbare?- Buna ziua mosule! Dar de unde stiai ca noi suntem aici? întreba Codrut. Ti-a spus bunica nu-i asa?- Eeee, dar voi sunteti Voinicii Satului, cine nu va stie pe voi si oricum eram în drum pe aici si v-am vazut cum va holbati la instalatia asta. Cu ce v-a suparat, de va uitati asa lung la ea?- A, cu nimic, au raspuns copii putin încurcati de întrebarea batrânului. Dar ne miram si noi, la ce folos asa multe bârne lasate în paragina? - Ei, vedeti voi cum e viata asta facuta, bârnele astea vechi erau folositoare cu multi ani în urma, pentru ca aici veneam toti sa stoarcem strugurii culesi de la viile de pe deal. Si era tot satul aici la munca în acele zile, si era frumos pentru ca munceam si la sfârsit ne bucuram de gustul dulce al mustului. - Must? De aici? Dar cum e posibil? întrebara copii mirati.- Dar e simplu mai copii de înteles. Deci locul asta noi îl numim „La teasc”, dupa numele acestei constructii de lemn. Dupa ce se culegeau totii strugurii de pe deal dupa cum v-am spus adineauri, se aduceau aici pentru a fi storsi si ca sa se faca mustul. Acesta se depozita apoi în butoaie în crame racoroase, pentru a fi baut de la Craciun, pâna la Paste. Of ce vremuri! suspina mosul.... Ei da parca ramasesem la strugurii în momentul când ajungeau aici, nu?- Da!- Strugurii erau pusi în albia asta mare de lemn de stejar si când albia se umplea cu struguri, atunci luam un cal de la o caruta pe care îl legam de stâlpul acela mare, care este asezat în picioare, dupa care mânau calul ca sa se deplaseze în jurul stâlpului. - Dar stâlpul acela seamana cu un surub, exclama Luca.- Este un surub zise Mos Radu, si e foarte important, daca va uitati la teasc. Datorita lui grinda se ridica sau coboara în acea albie plina cu struguri.- Deci când grinda se lasa in jos, strugurii sunt storsi, iar când grinda se ridica strugurii asteapta cuminti în albie, zise Luca.- Ce simplu este! se mirara copii.- Da e simplu, însa acum nimeni nu-l mai foloseste, pentru ca satenii îsi vând strugurii la piata, iar restul din care fac vin si tuica, îl storc la ei în gospodarii. Asa ca doar ne mai grijim din când în când de el. Dupa

ce strugurii sunt storsi în troc, ei se transforma în must rosu si dulce. Si noi eram bucurosi ca teascul ne facea vinul bun dupa ce era pus în butoaie, iar acestea erau depozitate în crama. Asta e povestea lui, dar acum e batrân si se odihneste. - Deci mustul ce-l bun se stoarce în Teasc, concluziona Luca. Si el are un surub înalt de lemn, care este miscat de cal. Si pentru ca este un surub, el se învârte pe loc, atunci când este tras de cal. De abia atunci grinda asta mare se ridica aici lânga surub, dar coboara acolo la albie, unde sunt strugurii si se face mustul, continua Codrut. Minunat! Ce teasc harnic si priceput! Acum noi mergem acasa la Buni sa ne dea niste must sau vin....- He, he, he, dar o luara-ti cam repede mai voinicilor e adevarat ca mustul o sa-l beti, dar nu acum ci la toamna, când s-or coace strugurii.Iar vinutul e bun, dar e cam tarisor pentru creierasii vostrii. Mai bine sa o rugati pe bunica sa va dea niste lapte cu mamaliguta, ca e mai bun, zise Mos Radu. - Multumim, mosule acum chiar fugim acasa, ca nu stim daca v-om bea vin, dar mamaliguta cu lapte o sa mâncam, ca ni s-a facut o foame, mare de tot... au zis voinicii si au si tulit-o spre casa.-Sfarsit-

Moara noastra dragade Marius Luca

Cei doi prieteni, Luca si Codrut, plecara hai-hui pe ulita satului, bucurosi nevoie mare de soarele puternic al diminetii de vara. Cât de curând trebuiau sa înceapa clasa întâi si erau fericiti ca puteau sa se joace si sa se plimbe în voie prin sat. Venisera cu o seara înainte la bunicii lui Luca, iar azi era prima lor zi de hoinareala. Dupa ce au strabatut toata ulita, au ajuns pâna la urma, la moara satului. La treburile morii se pricepea Mos Radu, un batrânel mustacios, gras si rumen la fata, ca în povestile de odinioara. În dimineata aceasta venise si el la moara, si desi ocupat pâna peste cap de anumite probleme ce i le pricinuia batrâna moara a satului, îsi facu timp sa stea putin de vorba cu prichindeii nostrii. - Buna ziua, Mos Radu! zise Codrut, ce mai faceti? - Buna ziua mai copii! Iaca treaba p-aci pe la macanitoarea asta... raspunse batrânul. Dar cu voi ce e? Ca parca vreti sa cuceriti tot satul, în loc sa va jucati cu ceilalti copii. - Mosule te-am ruga sa ne spui si noua câte ceva despre moara satului, sau macanitoare cum zici matale, zise Luca.- Pai ce as putea sa va spun mai voinicilor... iaca ea ne-o hranit pe toti din sat, ba pot spune ca în grija ei au fost si vecinii din alte sate.- Cum mosule? Cum adica v-a hranit? Cum poate o casa mare de lemn sa hraneasca oameni si copii? Matale râzi de noi, nu-i asa? Si ce? Acuma nu mai hraneste pe nimeni? întrebara copii nedumeriti...- Ei vad eu ca aici nu e de gluma, trebuie ca sa stam oleaca din munca ca sa mai si povestim nitel, asa-i mai copii? întreba încet mos Radu, oftând greoi în barbie.- Mai copii povestea care vreau sa v-o spui nu-i cu balauri sau cu Feti-Frumosi, este cu moara asta a noastra, a satului nostru...întelegeti voi...e o povestioara simpla si frumoasa care, daca sunteti ochi si urechi, o s-o întelegeti numaidecât. E foarte frumoasa, continua mosul. Dar voi vreti neaparat sa o stiti? - Da mosule te rugam frumos! începura copii.- Pai ce sa va zic mai vitejilor, începu batrânul sa povesteasca rar, vedeti voi asta este o moara de apa, care trozneste primavara din încheieturi, când curge apa multa, iar roata ei cea sprintena se învârte cu foc. Voi stiti ca aici se macina boabele de grâu si porumb, care sunt adusi cu sacii de catre bunicii si parintii vostrii. Si ca din boabele de care v-am spus, se face faina cea alba ca zapada si malaiul galben ca aurul. Faina sau malaiul este dus înapoi acasa, iar bunicutele si mamicile voastre fac pâinea cea gustoasa, cozonacii cei pufosi, si mamaliguta cea gustoasa?- Da stim...au raspuns pustii- Ei când eram eu prichindel ca voi, tatal meu, cu bunicul meu si cu alti oameni în putere din sat, au hotarât sa faca o moara pe locul alteia hodorogite de vreme. Si au facut-o. Au adus lemne groase de la padure, le-au cioplit, le-au rostuit, le-au lucrat cum au stiut ei mai bine si dupa ceva vreme s-o nascut moara asta. Atunci era si ea ca un copil, ca voi adica, dornica sa slujeasca oamenii care-i dadusera viata cu ceva vreme înainte.

- Adica o moara poate sa fie si ea copil ca noi? Nu se poate! Eu am crezut ca a fost dintotdeauna asa ... ca acum, se mirara copii.- Da, a fost si ea prunculet ca voi, continua batrânul. Dar vedeti, cum noi, oamenii mari si voi copiii avem mâini, cap si picioare, asa si ea, moara noastra cea mititica, are un corp cu care se mândreste si care fie vorba între noi, desi e batrâior, totusi înca e zdravan, zise batrânul cu mândrie în glas.- Da? Uite ca niciodata nu as fi crezut ca moara asta poate sa aiba un corp ca al nostru cu mâini si picioare ca al nostru. Eu stiam ca are o roata. Spune-ne mosule ce taina ne ascunzi, ca noi nu mai întelegem nimic, se rugara copii.- Pai sa spun atunci, continua mosul, uite aci, vedeti voi un lemn lung si scobit în interior ?- Da- Lemnul acesta se numeste jgheab si apa care vine de la râu, trece prin el si cade exact în roata aceea mare si frumoasa, continua batrânul.- Aha! exclamara copii.- Dar voi ce credeti, roata are si ea rostul ei sau nu? Vedeti voi ca ea parca ar avea niste cupe de lemn, asa e sau ma însel cumva? Dati-va mai aproape sa vedeti mai bine, zise mosul.- Da asa este, au raspuns copii.- Ei vedeti voi, apa cade cu putere în cupele rotii, dupa care ea merge mai departe în drumul ei spre râu, dar roata se misca. Mai departe uitati-va la stâlpul acela gros care sta culcat si este si sta cu capetele sprijinite de bârnele de la margini, si el se învârte odata cu roata morii, dar el o sa ajute la facerea fainii si a malaiului.- Pai cum se poate una ca asta, ramasesera copii cu gura cascata, cum e posibil ca un lemn sa faca faina?- Este posibil pentru ca este simplu. Haideti înauntru sa va arat! Vedeti, aici e un cos, pe unde se baga boabele pentru a fi macinate. Si ea, moara, le macina repede-repede si ne da dupa ceva timp în ladita de dedesupt, faina sau malaiul. Iar cu malaiul si faina v-am povestit la început ce cozonaci, prajituri si alte bunataturi se face. Acum mai voinicilor, ati înteles de ce v-am zis la începutul istorioarei mele, ca moara asta ne-o hranit pe toti cei din sat si chiar si din alte sate?

- Da mosule acum ne-am dat seama si noi de ghicitoarea dumitale.Si când ma gândesc ca am vazut-o în fiecare vacanta, dar eram mai mic si nu stiam ce moara buna la suflet este, zise Codrut traind puternic aceasta mare descoperire. Parca simt altceva acum.- Mos Radu, îti multumim ca ne-ai spus povestea morii, dar cred ca o sa dam fuga acasa sa o rugam pe bunica sa ne faca niste cozonaci mari si pufosi, din faina care sa macinat aici, la moara noastra draga, zise Luca.- He, he, he, fugiti dar sa nu va împiedicati, bine ca ati prins drag de moara si astept sa-mi aduceti si mie o felie de cozonac. -Sfarsit-

Spiridusiide Cristina Maria Sandru Undeva,departe traia o fetita spiridus,padurea cea verde era casa ei,dormea pe o frunza si bea apa de la un izvor limpede din apropiere;ea dansa pe petalele florilor ascultand muzica pasarilor si era invaluita de parfumul polenului pe care-l aveau florile multicolore.Avea un par negru,lung pana la calcaie si purta o rochita galbena pe care a primit-o cadou de la zana padurii cand s-a nascut si in fiecare dimineata se scalda in roua care era asternuta pe iarba si apoi dansa cu florile,cantand ca si pasarile si zburand ca si fluturii,se bucura de frumusetea zilelor calde din tinutul unde nu exista iarna ci doar caldura verii.Zana padurii era mereu cu micuta fetita spiridus,ea o proteja si ii dadea sfaturi bune zicandu-i in fiecare seara cate o poveste fermecata...Intr-o dimineata zana padurii a disparut si fetita a cautat-o prin toata padurea dar nici o vietate sau floare nu a stiut sa ii spuna unde este.Intristata fetita spiridus strabatea aleile padurii si intreba fiecare copac daca nu a zarit o zana buna dar copacii ii dadeau acelasi raspuns,ca nu au vazut-o pe frumoasa zana care

avea ochii caprui si veseli ca si caprioara vioaie...Atunci,fetita s-a intristat mai tare gandindu-se ca blanda zana a disparut cu adevarat.Cand a venit seara si luna a aparut pe cerul instelat,fetita spiridus a intrebat-o si pe ea daca nu a vazut-o pe zana padurii si luna i-a raspuns ca a vazut-o zburand dinspre miaza-zi pe aripile unei mierle cu un baietel spiridus in brate,traversau padurea in zbor si zana ii arata peisajul micutului care nu era din partea locului.Atunci fetita si-a amintit ca zana cea buna i-a promis ca o sa-i aduca un fratior cu care sa se joace cat e ziua de lunga si s-a bucurat,a adormit linistita pe frunza ei la umbra unui mare mesteacan.Dimineata,zana si baietelul spiridus au venit la fetita si micutii spiridusi s-au imprietenit si au construit inca un pat dintr-o frunza asemanatoare cu cea a fetitei si l-au asezat tot la umbra arborelui urias.Zana padurii statea in fiecare seara cu ei si le istorisea intamplari cu talc si mereu copilasii se luau de manuta si alergau prin padure,se jucau,dansau cu florile pe muzica pasarilor si erau fericiti.Mierla si zana cea buna ii priveau din copac si erau bucuroase fiindca spiridusii se intelegeau atat de bine,erau precum doi fratiori.Si astfel cei doi micuti si zana protectoare au trait fericiti pentru totdeauna in tinuturile verii nesfarsite,aflate departe si totusi aproape,in lumea povestilor unde toti copiii pot ajunge impreuna cu pasarile,animalele si natura cea blanda si ocrotitoare.-Sfarsit-CRISTINA MARIA SANDRU,Loc.Ocna Mures,jud.Alba

Tara Galbena - din ciclul Povestile culorilorde Beti Cioaca Traiau odata, demult, foarte demult doi copilasi gingasi : Galbior si Galbioara. Casa lor era galbena si semana cu o imensa floare a soarelui. Pe fiecare petala parintii lor le amenajasera mici terenuri de joaca. Ca sa nu se plictiseasca. Aici îsi puteau invita colegii de la gradinita. Si ei tare mult ar fi dorit sa vina toti colegii lor si sa vada minunea. Dar nu întelegeau de ce colegii lor nu le acceptau invitatia. Atunci, mama galbiorilor le-a explicat ca ei sunt un fel de curiozitate a naturii. Ca pletele lor galbene ce încadrau fetele lor galbene le dadeau un aer mai special. Pareau turnati în aur. Dar colegii lor credeau ca cei doi galbiori sufera de vreo boala molipsitoare si când ei veneau la gradinita, în jurul lor era un spatiu mare si tacut. Si asta s-a repetat o buna bucata de timp. Pâna când, de nu stiu unde, o educatoare cu par balai si fata cam la fel de galbena îi îmbratisa. Era chiar ziua îmbratisarilor. Colegii celor doi galbiori i-au urmat exemplul, ce-i drept cu putina teama. Apoi au asteptat mai multe zile ca sa vada daca se molipsesc. Si iata ca niciun copil nu s-a îmbolnavit. Într-o zi, Galbioara le propuse înca o data sa vina sa le viziteze casuta floarea soarelui. Copiii nu au refuzat de aceasta data. Si pe fiecare petala, copiii organizau diverse jocuri, se dadeau pe topogane sau în leagane.Acum, Galbior si Galbioara aveau o multime de prieteni. O fetita, un pic mai îndrazneata îi întreba într-o zi :- Cum se face ca voi sunteti atât de galbeni ?- Noi suntem copiii soarelui. Soarele s-a îndragostit de Luna, mama noastra. Si Soarele si Luna au îndragit Pamântul si au hotarât ca locul nostru este aici, pe pamânt, ca sa luminam între oameni si sa îi uimim. Si ne-au facut si o casa mai ciudata, în forma de floarea soarelui, ca sa-l putem urmari pe Soare, tatal nostru.- Ce ciudati sunteti !, spuse fetita. Si se departa.Dupa câteva zile, aceeasi fetita veni la gradinita. Pe fata ei aparusera picatele. Copiii au râs. Si i-au si pus numele de alint „Picatica”. Dar nu au râs prea mult timp, caci picatelele si-au facut aparitia curând si pe fetele lor. Tare suparati erau ! Vazând aceste lucruri, Galbior si Galbioara, îi invitara la o petrecere pe petalele florii. Si floarea soarelui avea puteri miraculoase. Toti care au fost la acea petrecere au scapat de picatele. Abia acum au înteles ce este aceea o boala molipsitoare.În Tara Galbena erau acum copii sanatosi. Pentru ca toti stateau la soare si lasau adierea vântului sa le patrunda prin piele.

Baiatul si fetitade ChingachgoocA fost odata un baiat singur. De mic voise sa construiasca drumuri si poduri, la fel ca tatal sau. Dar tatal sau muri, cand el avea cinci anisori. Iar mama se imbolnavise grav si doctorii nu ii mai dadeau sanse de viata. Baietelul se afla singur, in camera sa, aruncandu- si privirea tematoare, nefericita, pe o carte cu poze. Se vedeau acolo poze cu drumuri inalte, autostrazi, poduri suspendate, pline de oameni si masini. Dupa atata citit, baietelul adormi cu capul pe carte si visa...In vis, se facea ca merge pe un drum intortocheat, ca un labirint. Drumul era plin de praf si pustiu. Niciun om nu se zarea. Deodata pe cer aparu o stea stralucitoare. Baiatul isi spuse : ”Aceasta este steaua mea. Ea inseamna ca exista speranta.” Atunci Dumnezeu cobori din cer si aseza pe capul baiatului cununa sperantei. Cel ce purta aceasta cununa devenea de neinvins. Nimeni nu-l putea rapune. Plin de curaj, prinzand puteri, baietelul descoperi ca deodata peisajul din fata lui incepu sa se schimbe. Aparura arbori, flori, manunchiuri de iarba, fructe pline si zemoase, albine, si tot felul de pasari. Se simtea in aer mirosul apei lovindu-se de nisip. Coborand, se pomeni pe o faleza, alaturi de pescarusi, iar din apa cine iesea ? O fata frumoasa, micuta ca si el, cu parul lung, imbogatit cu flori, care ii ducea un buchet de flori. Baiatul cobori in graba, plin de fericire, si o imbratisa pe fetita, strangand amandoi buchetul de flori la piept.Si visul se termina, iar baietelul se trezi. Trebuia sa o gaseasca pe fata din vis, isi spuse el, dar cum ? El era atat de mic si lumea atat de mare. Afara batea vantul cu putere si zdranganea ferestrele. Se lasase noaptea. Cerul se umplu iarasi de stele. Baiatul deschise geamul si vazu o stea cazatoare. Isi puse o dorinta. Ar fi vrut sa ajunga in locul acela ciudat, la margine de apa, unde traia fata dragostei lui. Usa camerei lui se deschise incet, dar baietelul nu baga de seama. Cineva intra si sopti cu o voce suava : « Am venit la tine, dragul meu ! » Baiatul se intoarse si o vazu pe ea. Era atat de frumoasa ! Avea o rochie lunga, albastra, decorata cu flori, dintii albi, stralucitori, chipul ca soarele si corpul ca trestia miscatoare. Iar in mana, avea buchetul de flori. « Am auzit ruga ta, iubitul meu, si am venit la tine. O stea m-a calauzit pana in camera ta. Uite, steaua aceea ! » Si fetita ii arata steaua de pe cer care o ajutase. De atunci, viata lor se schimba, si impreuna traira fericiti si mai traiesc si astazi, undeva, pe malul unei ape.

Ingerul din Apede Stavar Simona-Elena E o seara frumoasa de iarna. Sunt cu ochii atintiti spre fereastra. Stiu ca nu o sa ma credeti, dar afara nu ningea. Singurul lucru pe care il puteam vedea erau picaturile mici de ploaie ce se zbateau pe geam. Ploua de zile intregi ! Nu se mai oprea ! Asteptam cu jind venirea zapezii si bataia mult dorita cu bulgari. In podul casei era uitata de mult sania, acum, total nefolositoare !In fine…! Trebuia sa ma distrez cumva. Era weekend.Nu puteam sta in casa! Mi-am luat pe mine un pulover si niste blugi grosi,apoi ca sa fiu sigura ca nu o sa ma intorc uda acasa, mi-am luat si pelerina de ploaie.Cand am inceput sa pasesc pe straduta din fata casei, mi-am dat seama ca cizmele mele rosii din piele,erau complet pline de apa. Din pacate nici blugii mei n-au rezistat mult si pana sa ies in strada principala eram total acoperita de noroi pe picioare.Tocmai atunci am descoperit si ca vechea mea pelerina avea niste gauri de mai mare frumusetea prin care stropii de ploaie m-au putut uda pana la piele.Trebuia sa-mi caut un loc in care sa ma feresc de ploaie.Desi nu eram obisnuita sa intru in cafenele sau baruri, acum nu aveam de ales. Era singurul adapost accesibil . Bineinteles ca atunci cand am intrat toate privile curioase se intoarsera spre mine, dar am incercat sa le ignor total. Chiar atunci am vazut o masa la care cinci fete stateau necontenit de vorba. Am fost usurata ,cand am observat ca langa ele era un loc liber. M-am indreptat spre masa, le-am salutat si le-am intrebat daca as putea sa stau cu ele. La inceput mi-au aruncat niste priviri nedumerite, dar cand au vazut cat de uda eram, au susotit ceva,apoi o fata bruneta cu ochi albastri, imi spuse ca pot sa stau.Vazandu-ma, chelnerita se indrepta repede spre mine si imi arata o lista de bauturi.Eram atat de infrigurata incat i-am zis chelneritei sa-mi aduca doar o ciocolata calda. Dupa ce ea pleca, fata cea bruneta incepu sa vorbeasca:-Fetelor,sa stiti ca eu am un unchi,care este marinar. A vizitat multe locuri din lume si a auzit sute de

povesti de prin toate partile.-Chiar asa? Spune-ne si noua una! a spus blonda cu ochi verzi ce statea chiar in fata mea.-Bine ! O sa va spun: "Intr-o seara ploioasa,exact ca asta,o fata a iesit sa se plimbe singura pe strada. Atmosfera era placuta : peste tot erau lumini si copiii se jucau in balti... Nu dupa mult timp a ajuns la marginea unei ape. Vroia sa faca o baie... cam ciudat, dar stiti voi... povestile de genul asta nu pot fi mereu adevarate. (Oricum, daca ne gandim bine, unchiul meu nu spune mereu adevarul.) Si cum spuneam... in aceasta zi ploioasa, fata era dornica sa faca o baie... Se spune ca in timp ce inainta in apa, cineva sau ceva o urmarea... De atunci nimeni nu a mai vazut-o, dar se spune ca fantoma ei bantuie orasul in fiecare seara ploioasa. Toti se feresc sa mearga la malul marii in seri ca acestea. Daca fantoma fetei vede pe cineva noaptea pe plaja, acel cineva risca sa devina victima ei. Mai de mult un prieten de-al unchiului meu a vrut sa se dea mare si nu a ascultat legenda. A disparut si el.(Cel putin asa spune unchiul, dar eu nu-l cred.)"Toate am ramas cu gura cascata.-Sper ca nu v-am speriat prea tare… Unchiul meu este un mincinos. Nu cred ce spune nici cat e negru sub unghie...-Si daca e adevarat ? spun eu.-Nu poate fi adevarat... Noi am mers impreuna pe plaja de multe ori... pe vreme ploioasa.-Dar daca ataca doar persoanele singure...-Ooo... Doamne ! E doar o poveste ... -Care era numele fetei?-Unchiul spune ca o chema Emma Johnson… si ca locuia vis-à-vis de acest bar...Am plecat imediat. Cand am ajuns la casa ce trebuia sa apartina familiei Johnson, am batut la usa. O femeie, ce parea destul de in varsta, mi-a raspuns.-Aici locuieste familia Johnson ?-Da, intra !Dupa ce i-am povestit tot femeii, ea mi-a spus :-Da…Emma era fiica mea. Exact asa s-a intamplat cum mi-ai povestit tu, dar politia crede ca fata mea s-a sinucis si ca nu mai trebuie sa ancheteze cazul... e groaznic... Nu ai sa ma crezi, dar fata mea vine si imi spune de fiecare data cant atacatorul ei urmeaza sa faca o alta victima.Am incercat sa spun asta politistilor, dar ei ma considera nebuna.Femeia incepu sa planga. Ii lipsea fiica ei si nu credea ca avea vreun motiv sa se sinucida. Nu stiu de ce, dar eu chiar credeam ce spunea aceasta femeie.Deodata dintr-un colt al camerei a aparut o silueta neagra care a spus :-Mama !-Fiica mea ... unde esti ?-Sunt aici !-Vino sa te imbratisez…-Nu pot ... dar trebuie sa-ti spun ceva...Nu m-am sinucis, era cineva care-mi vroia raul... in aceasta seara vrea sa mai faca o victima ... Trebuie sa o salvam. Veniti cu mine !Am mers impreuna cu fantoma fetei pe plaja. Ea a spus :-Uitati-va acolo ! Acel om m-a omorat si va plati scump pentru asta.-O fata se apropie de mal ! am spus eu.-E victima lui... daca nu o salvam acum toata lumea va crede ca este vina mea... nimeni nu-si va da seama cine este in spatele acestor crime, care vor continua iar si iar...Emma se apropie de barbatul ce se furisa in spatele fetei. Cand l-a atins el lesina. Mama Emmei il lega si suna la politie.Cand au ajuns acolo, politistii nu vroiau sa creada, dar cand fata ce urma sa fie victima le spuse tot, nu au mai avut ce face.Dupa ce plecara toti Emma iesi din ascunzatoare si spuse :-Acum ma pot odihni in pace...-Nu pleca ! ii spuse mama ei.-Nu-ti face griji... Acum sunt un inger si te voi putea vizita oricand vreau !Dupa plansete si imbratisari fata disparu.Mama ei m-a invitat la un ceai cald si mi-a multumit pentru ca am avut incredere in ea si in fiica ei.

Daca inca nu v-ati convins... o sa vorbesc cu Emma si va incerca ea sa va faca o scurta vizita.Pana atunci... somn usor !

Dorintelede Mihai Adina Florentina A fost odata un regat cu un rege foarte batrân care avea o fiica pe care nu o lasa sa se marite. Acest regat avea o mare sarbatoare – Ziua dorintelor – când regele împlinea orice dorinta a supusilor sai. Acea zi sosise. Toata lumea se strânsese în sala tronului.Dragii mei supusi si fiica, spuneti care sunt dorintele voastre!Îmi doresc mai mult zahar, spuse bucatarul.Îmi doresc doresc o matura noua, spuse una dintre slujitoare.Îmi doresc o pisica neagra, spuse vrajitoarea palatului.Îmi doresc o jucarie, spuse un copil.Fiica mea, tu ce-ti doresti?Îmi doresc un print care sa ma ia de sotie!Când printesa rosti aceste cuvinte, regele se înnegri de suparare si zise:Dorinta ta nu se poate îndeplini! Vei ramâne închisa în turn pâna la urmatoarea sarbatoare a dorintelor!Si asa, printesa ajunse în cel mai înalt turn al palatului. Într-o zi, trecu în zbor un unicorn. Printesa începu sa strige:Ce dragut este acest unicorn!Unicornul se apropie de geamul turnului si spuse:Vrei sa te duc într-un loc magic?Desigur!Printesa urca pe spatele unicornului si pornira spre locul promis. Ajunsera pe o pajiste cu multe flori, unde animalele si pasarile traiau în veselie. Peste toate acestea domnea un print, care, atunci cand o vazu pe printesa, se îndragosti pe loc de ea, dându-i cheita fermecata a pajistei.Si asa traira fericiti pâna la adânci batrâneti, iar de rege nu se mai afla nimic niciodata.-Sfarsit-

Tara Albastra - din ciclul Povestile culorilorde Beti Cioaca Cred ca o stiti si voi. E o tara cu copaci îmbracati în fluturi albastri... Cu multe ape de vânturi leganate pe care plutesc corabii ciudate, bineînteles albastre. Pe una dintre corabii capitan este chiar piratul piratilor. Doar un ochi i se vede. Celalalt este acoperit cu o esarfa. Unii spun ca ar fi fost un ochi pierdut într-o lupta. Totusi nu sunt prea sigur. Pe capitan, iubit si respectat în lumea piratilor albastri, îl cheama Azur. Este înalt, subtire si are brate puternice. El este un adevarat artist în mânuirea spadei.Azur nu a fost dintotdeauna pirat. El se tragea dintr-o familie bogata. Dar pamânturile familiei au fost arse de mai marii stapânirii care nu acceptau decât bogatia princiara. Si astfel, familia lui, cândva bogata, ajunsese foarte saraca. Dupa ce au vândut ce aveau mai de pret s-au mutat într-o cocioaba la marginea orasului Colonia, capitala Tarii Albastre. Aici îsi duceau traiul de azi pe mâine. Mama lui Azur facea curatenie în piata si primea câtiva gologani si câteva legume si fructe usor putrede, dar pe care le curata si astfel îsi putea hrani familia. Tatal, cândva un om voinic, ajunsese atât de slab, încât abia avea putere sa care o roaba de nisip pe santier.Azur mai avea o sora. Catalina. Ea avea niste ochi albastri ca doua smaralde. Cu cât crestea ,tot mai frumoasa se facea. Parul negru de abanos îi încadra chipul palid. Vestea despre frumusetea ei ajunsese si la portile palatului. Printul Eluard îsi dori sa cunoasca frumoasa fata ce locuia în cocioaba. Asa ca într-o zi îsi lua garda personala, încaleca calul albastru si porni spre periferia orasului. Când se apropie de cocioaba auzi un glas suav fredonând o melodie. În usa cocioabei, o fata cu parul de abanos cosea si cânta o melodie de dor si de jale. Când auzi tropaitul cailor, Catalina se opri din cântat si îsi ridica privirile albastre catre printul care se apropia. Inima printului parca se sfarâma dintr-o data. Se îndragosti de Catalina. El îi spuse :- Fata draga, vreau sa vii cu mine la palat. Vreau sa îmi cosi niste straie deosebite. Ti le voi plati.

- Domnule – îi spuse fata – nu am nimic împotriva, dar va trebui sa asteptati sa îmi vina parintii de la munca ca sa le spun unde plec.- Ei, fetito, nu prea am timp. Uite, spune-i baietelului sa le spuna parintilor tai unde ai plecat.- Azur- îi spuse fetita cu glas soptit fratiorului – eu plec la palat ca sa-i cos printului haine de sarbatoare. Spune-le tu parintilor nostri !Nici nu termina bine vorbele, când simti o mâna vânjoasa cum o ridica de talie si o aseaza pe saua batuta în aur si argint.Ajunsa la castel, Catalina fu gazduita într-o camera sidefie dar cu zabrele. Printul spera sa o faca pe Catalina sa se îndragosteasca de el. Dar când vazu ca nu poate sub nicio forma sa o convinga sa fie iubita lui, dadu ordin calaului sa o omoare. Sângele ei se prefacu într-un râu vijelios si albastru, iar apele lui ajunsera pâna în preajma cocioabei. Atunci parintii întelesera nenorocirea si de dorul fiicei lor se prapadira. Azur se jura sa o razbune pe frumoasa lui sora.Azur învata arta mânuirii spadei, iar mai apoi se angaja pe o corabie de negot. Aici învata cum sa manevreze corabia printre recifi. De câte ori nava lui se întâlnea cu o corabie de pirati, Azur reusea sa îi învinga. Devenise celebru. Piratul cel mai mare în consiliul piratilor, dar care era deja cam batrân, propuse consiliului sa îi trimita o invitatie lui Azur pentru a-i oferi capetenia unui vas. Asa a ajuns Azur capetenie de pirati. Dar gândul lui era sa-si razbune sora si parintii. Si toate navele printului Eluard fura capturate, iar marfa fu împartita saracilor.Într-una din zile, pe o corabie se îmbarca însusi printul. Nu întelegea de ce doar vasele lui sunt capturate. Spera sa-l întâlneasca pe Azur si sa încerce sa discute cu el. Si chiar se întâlnira. Chiar în punctul unde râul vijelios se varsa în mare.Azur se întâlni cu printul Eluard chiar pe corabia acestuia.- De ce îmi capturezi vasele si marfa ? îl întreba printul.- Pentru ca te urasc. Mi-ai ucis sora. Pe frumoasa Catalina. Acum o sa te ucid si eu pe tine.Si cu o miscare rapida vântura prin aer spada, iar capul printului i se rostogoli la picioare.În fine, Azur se simtea liber. Ura îi macinase un ochi. De atâta plâns, ochiul acoperit cu esarfa parea vânat. Acum putea sa îsi arunce esarfa. Ochiul redevenea albastru.Nu stiu ce s-a mai întâmplat cu Azur, dar stiu ca în Colonia traiau cei mai multi copii cu ochi albastri. Ca fluturii erau albastri. Ca aerul era albastru. Iar râul cel vijelios îsi struni deodata apele albastre naravase.

Tara Verde - din ciclul Povestile culorilorde Beti Cioaca Era demult si foarte departe o tara mica si pufoasa.Era mica cât o casa.. Peretii îi avea din sticla verde, iar perdelele erau din fir subtire de matasa. Covoarele erau ca niste muschi crescuti la umbra copacilor. În tara verde locuiau oameni micuti, simpatici si verzi. Oamenii de stiinta îi numisera NANONITI. Eu o cunoscusem deja pe printesa BELADONA si pe cavalerul GRENADIR. Beladona era o zvapaiata verde. Pletele îi cadeau pâna la glezne si pareau niste serpisori inelati si calzi, iar ochisorii îi sclipeau ca o apa adânca. Grenadir era un cavaler usor rautacios, Verdele din privirea lui batea spre negru. Pe unde trecea el cu ostirea lui, câmpia îsi pierdea culoarea pura si devenea grea si de un verde închis. Tara verde avea ape linistite si stralucitoare, munti înalti de culoarea jadului, câmpii cu pete de culoare. Petele acelea de culoare erau flori înmiresmate. Într-o zi se abatu asupra micii tari o mare urgie. Un vânt salbatic tulbura apele. Muntii începura sa se pravale, iar câmpiile aveau fete palide. Niste vecini fiorosi adusesera foametea si urâtenia. Vecinii, de un verde impur, erau condusi de BATRICELA, un mic, dar puternic conducator de osti. Batricela era îndragostit de printesa Beladona si ar fi vrut-o drept soata. Dar Beladona îl iubea pe cavalerul Grenadir. Ochii acestuia o fermecasera. Batricela pornise razboiul pentru a o rapi pe Beladona, printesa verzuie. Dar Grenadir veghea zi si noapte la usa printesei si niciun firisor de praf nu se clintea din palat fara ca el sa afle. Grenadir o iubea si el în secret pe Beladona, dar nu spera sa poata fi iubit. Când ostirea lui Batricela se apropie de poarta palatului, Grenadir îsi lua armele si soldatii ce se aflau sub comanda lui si porni spre câmpul de lupta. Înainte de a pleca printesa îl chema la ea si cu mâna tremurânda îi prinse în piept o floare. Era floarea nemuririi, Apoi îl saruta sfios pe obraji, spunându-i „Întoarce-te ! Te voi astepta !”. Grenadir capatase mai mult curaj si mai multa forta dupa acest gest al printesei iubite.

O data ajuns pe câmpul de lupta se transforma într-un balaur cu o mie de capete. Oastea lui Batricela fu nimicita si tara verde îsi recapata culorile si miresmele. Din prea multa iubire si din recunostinta ca a salvat tara, Beladona îi accepta cererea de a- i deveni mireasa. Si au facut o nunta mare. Au avut multi invitati de seama. Fluturi mici si verzi au umplut cerul. Tara Verde era ca o simfonie. Dupa un an de la nunta a venit primul mostenitor. Era mic ca un puf de papadie. Mic si foarte verde.Nu stiu ce s-a mai întâmplat, dar stiu ca au trait fericiti pâna la adânci batrânete si de atunci tara aceea mica si frumoasa a uimit lumea prin linistea si culoarea ei verde.

Foca Flafi in Australiade Mihai Adina Florentina Foca Flafi s-a hotarat intr-o zi sa viziteze lumea intreaga si a ales ca prima tara Australia, tara cangurilor. S-a urcat in avion si a plecat. Fiind departe, drumul a fost atat de obositor! Cand a ajuns, Flafi a intalnit un copil care l-a intrebat: - Vrei sa vizitam impreuna unele locuri din Australia? - Desigur ! - Hai sa mergem! ***Au vizitat prima oara fermele de oi. - Oile sunt aproape de opt ori mai multe decat oamenii de aici, spuse copilul. - Ooo ! Ce grozav ! se minuna Flafi. Au mai vazut si vestitii canguri. Ei au un buzunarel in fata, in care tin puiul pana creste si nu mai incape. De asemenea, pasiunea lor este saritul foarte tare in doua picioare. - Dar oare nu obosesc?! intreba Flafi. - Sunt foarte rezistenti! ***Ajungand la oceanul Indian, au inotat pana au dat peste corali. - Coralii pot avea orice marime si culoare, spuse copilul. - Sunt minunati! Dupa ce au terminat de vizitat toate locurile interesante, foca Flafi il intreba pe copil: - Voi cum mergeti la scoala? - Noi invatam prin telefon! - Cum anume? Zise Flali uimita. - Vorbim cu profesorul, iar el ne asculta si ne pune note, toate astea numai prin telefon. - E genial! Poate o sa incerc si eu asta acasa cu profesorul meu de muzica, se amuza Flafi. Obosita, Flafi adormi cu gandul la urmatoarea tara in care va ajunge.

Tara Oranj - din ciclul Povestile culorilorde Beti Cioaca Traia cândva în tara Oranj, printre padurile seculare, o doamna pisica oranj. Bineînteles ca numele ei era Oranj. Si puful ei oranj se ridica la cea mai usoara pala de vânt. Astfel încât parea aproape salbatica. - Iat-o pe pisica razboinica !- strigau oamenii aproape înfricosati. De ce bagase frica în oameni ? Pentru ca Oranj, pisica, nu era un animal obisnuit.Avea o înaltime nefireasca. Cu capul aproape atingea cerul. Din mers se hranea cu pasari ratacite în zbor si uneori cu fluturi. Oamenii îi asezau prin copaci, pe ramurele bucatele de carne si îi agatau strachini cu lapte. Nu i se stia vârsta. Unii spuneau ca s-ar putea sa aiba peste o suta de ani. Dar, vai, ce neghiobie ! Niciodata pisicile nu traiesc atât de mult. Nimeni nu întelegea de ce boala sufera aceasta pisica. Capul ei aproape acopera soarele – tot oranj ! – astfel ca oamenii traiau mai tot timpul în umbra. În tara Oranj, datorita umbrei, plantele cresteau mici si firave. Ciutura-voievod, un domn crunt si nemilos, hotarî ca e timpul sa termine cu acest inamic al poporului sau. Trimise ostile sa o captureze. Dar, pisica uriasa, le azvârli cu o gheara. Soldatii pareau niste soricei în preajma ei. Atunci, Ciutura-Voievod se consulta cu sfetnicii sai si gasira un alt fel de a o captura. Îi pusera în paduri mici clopotei de vânt ce

scoteau miorlaituri de pisica. Oranj îsi asculta suratele si parca toate pisicile se adunasera prin jur. Dar ea nu vedea nici una. Se lua dupa sunet.Caci ea avea un auz foarte fin. Si sunetul se oprea la poarta unui castel. Acest castel fusese construit de voievod chiar pentru pisica. Si-n acest castel locuiau o mie de pisici oranj. Ce-i drept normale. Oranj deschise usa grea si mare a castelului si vazu tot neamul pisicesc. Tare se mai bucura. Nu mai era singura. Se tolani pe dalele castelului lasând poporul de pisici s-o smotoceasca, rostogolindu-se de placere si mieunând de încântare. În fiecare zi slujbasii lui Ciutura- voievod carau galeti imense de hrana si apa. Deschideau usor poarta cea mare si grea si lasau lânga capul felinei galetile. Oranj îsi lasa mai întâi suratele sa manânce si apoi, ridica capul timid si lipaia si ea din galeti. Si viata trecea far de griji si nimeni nu o deranja. Cert este ca din clipa în care Oranj, pisica razboinica, fu trimisa catre castel de mieunatul suratelor, cerul se limpezi, soarele straluci si plantele începura sa creasca ca în poveste. Poporul de oameni scapase de foamete. Saraca Oranj, nici nu si-a dat o clipa seama ca era cauza nenorocilor oamenilor ! Nu stiu ce s-a mai întâmplat cu pisica Oranj. Dar în tara Oranj este liniste si pace.

1 Mai cu tatal meude Mihai Adina Florentina De 1 Mai am fost la pescuit impreuna cu tatal meu. Vremea a fost frumoasa, dar, in acelasi timp, si inselatoare. Am vazut un om care avea costum de scafandru. Unii copii faceau baie in mare.Dar sa revenim la pescuit! Eu am prins un peste mare si frumos, fara ajutorul tatalui meu. Acesta s-a chinut sa prinda un peste mic, dar tot eu am reusit sa-l prind si pe acesta.Cand a luat pestele prins de mine, tata l-a scapat si, din fericire, pestele a cazut pe o piatra si l-am recuperat. Pestii prinsi i-am pus intr-o galetusa cu apa si i-am dus acasa.Bunica a fost fericita cand a auzit ca pestii au fost prinsi de mine. Din pacate, cand tati a dus gunoiul, a luat si galetusa cu pesti si a pus-o in fata blocului, iar o pisica i-a mancat.Si asa s-a terminat o zi minunata cu surprize.-Sfarsit-Mihai Adina Florentina, Clasa aVarade Ungurianu Gabriela-Nicoleta Iata a sosit vara!Soarele rasare pe cer si incalzeste natura,trezind-o la viata. Cerul este senin,iar pasarile zboara dintr-un copac in altul.Fructele incep sa se coaca. Ciresele se inrosesc cand aud ca vine vara indemnand colii sa le culeaga! Pe camp lanurile de grau devin aurii si se leagana in bataia vantului.Odata cu sosirea verii, vine si vacanta copiilor. Acestia se bucura si isi incep excursile la bunici. Vara este frumoasa pentru ca este foarte calduroasa.-Sfarsit-Ungurianu Gabriela-Nicoleta, Casa a-II-a C II-a C, inv.Lidia Bleanda

Povestea florilor de primavarade Valentina Alexandru A fost odata o fata de imparat, care era tare mandra si plina de sine. Cat era ziua de lunga, nu se ocupa decat de ea insasi si uita sa mai priveasca in jurul sau. Intr-o zi, o raza de soare i-a atins parul si inima si a induiosat-o, facand-o sa observe gingasia unui ghiocel ce abia se nastea. Pentru ca pana atunci nu mai observase asa ceva, nu stia ce fel de fiinta avea in fata si ramase foarte incurcata inaintea clopotelului alb.Simtindu-se studiat, ghiocelul se misca usor si isi desfacu capsorul in trei petale albe, care incepura sa raspandeasca in jur un parfum proaspat si tineresc. Fata constata ca nici unul din parfumurile pe care le cunostea nu avea suavitatea si discretia acestuia. Micutul se mai misca putin si o invalui pe printesa intr-o

mireasma placut mirositoare care ii atinse narile, plamanii si ii mangaie inima. Si din acea clipa, ea incepu sa urmareasca ghiocelul, pana intr-o buna zi cand observa ca el se usuca si se face tot mai mic, apoi se scutura de tot. Fetei ii paru foarte rau ca-l pierduse, mai ales ca, pana la el, nu mai daduse importanta nici unei alte fiinte din preajma sa.Intamplarea nu o uita si se hotari sa fie mai atenta. Astfel ea incepu sa simta si alte parfumuri, pe care nu le sezizase pana atunci. Rand pe rand, cerceta mirosul delicat si al altor flori de primavara - zambila, narcisa, toporasul, vioreaua, violeta si constata ca le devenise prietena, caci,ori de cate ori se afla in preajma lor, ele isi miscau capetele impodobite si o atrageau cu parfumul lor.Baga de seama ca, in lumea florilor parfumul exprima dorinta lor de a fi observate si iubite. El este darul de iubire pe care florile ni-l ofera cu generozitate, impreuna cu alte daruri minunate: culoarea, prospetimea, puritatea si frumusetea. Acesta a fost adevarul la care a ajuns, in final, si fata de imparat, care se hotari din acel moment sa fie mai atenta la ceea ce se afla in jurul sau. Ea incepu sa observe ca era inconjurata de multa iubire si frumusete, pe care nu le descoperise din cauza mandriei si egoismului sau. De atunci – se spune - ca fata de imparat, de cate ori zareste o planta inflorita se opreste si in taina ii sopteste:Gingasa floare, cu parfumul finDe tine ma apropii, ca sa te alint.Un zambet cald este mirosul tauO boare imbalsamata este sufletul tau.Sa ne unim in suflet si-n alint,Gingasa floare, cu parfumul fin !Planta care o aude, in taina ii raspunde, invaluind-o cu iubire vegetala.Maronici in poienitade Cristina Maria Sandru A fost odata ca niciodata o familie fericita care locuia intr-o cabana dintr-o poienita luminoasa.Aceasta familie avea o fetita pe nume Maria si un baietel pe nume Nicusor.Intr-o dimineata Maria si Nicusor,cand se jucau au descoperit in padure un iepuras care dormea intr-un culcus de iarba.-Nicusor,uite un iepuras maro!Spuse Maria bucuroasa.-Ce urechi mari are si cat e de frumos!Zise Nicusor entuziasmat.Apoi au observat ca este ranit la o labuta si l-au dus acasa unde taticul lor l-a ingrijit pe iepurasul caruia i-au pus numele Maronici.Copilasii s-au jucat cu el si mamica lor i-a dat sa manance gustarea lui preferata:morcovi. ***Dupa ce l-au ingrijit o saptamana pe Maronici,acesta s-a vindecat multumita tratamentului bun pe care i l-a dat taticul copiilor,datorita mancarii sanatoase si fiindca micutii s-au jucat cu el in fiecare zi.Asadar,cand Maronici s-a vindecat,copilasii i-au dat drumul in padure dar au plans dupa el fiindca l-au indragit.Iepurasul i-a privit intristat apoi a alergat in padurea deasa...Dupa un timp s-a intors Maronici la casuta familiei din poienita impreuna cu mama si cu tatal lui.Maria si Nicusor povesteau in curte stand pe iarba cand au vazut familia de iepurasi venind spre ei.S-au imbratisat si au hotarat sa se mute familia lui Maronici in vecinatatea copilasilor dragalasi si au trait fericiti pana la adanci batraneti.In poienita din padure exista si astazi o familie de oameni impreuna cu o familie de iepurasi care sunt prieteni si sunt foarte fericiti impreuna.-Sfarsit-Cristina Maria Sandru, loc.Ocna Mures, jud.Alba

Semintele Magicede Borbel Bianca-Iulia A fost odata ca niciodata o batrana care avea un fecior.Feciorul isi dorea sa se casatoreasca cu o printesa.

Mama printesei avusese un bol magic care fusese furat de un trol.In bol,daca-l invarteai apareau cate doua seminte:una care marea si alta care micsora ce atingea.Feciorul s-a dus la palat si a cerut-o pe printesa de sotie.Regina i-a spus feciorului ca la castelul trolului,la zece kilometri distanta,intr-o camera va gasi un bol.Daca i-l va aduce,ii va da fata de sotie.Feciorul porni la drum.El dadu peste un rau in care mai ramasese putina apa.Cand ajunse la castelul trolului el urca cinzeci de scari pana ajunse la o camera.O deschise ,vazu bolul cel magic si il lua.Cand cobora, trolul il vazu si il urmari.El invarti bolul ,apoi lua cele doua seminte.Dupa ce trecu raul arunca prima samanta, siraul se mari.Dar trolul, traversa raul sitot il urmari.Feciorul se opri si arunca a doua samanta care-l atinse pe trol.Acesta se facu mic si fugi de nimeni nu-l mai vazu vreodata.Feciorul ii duse bolul reginei care,foarte fericita ii dadu voie printesei sa se marite.Incepura pregatirile de nunta si nu peste multa vreme se incinse o nunta mare,iar feciorul si printesa traira fericiti pana la adanci batraneti.-Sfarsit-Borbel Bianca-Iulia, clasa a doua-a C, scoala Gala Galaction, invatator Bleanda Lidia, Mangalia, Jud. Constanta

Trandafirul Fermecatde Cristina Maria Sandru Intr-o dimineata senina,cand soarele rasarea,un trandafiras isi usca petalele umezite de roua,privind spre soarele care iesea sfios de dupa deal.Fragilul trandafir avea culoarea galbena si il iubea pe soare pentru ca aveau aceeasi culoare si el era cel care ii incalzea sufletul in fiecare dimineata,trimitandu-i raze luminoase care ii mangaiau petalele fine.Cand floarea frageda facea baie de soare,o fetita pe nume Maria veni la ea cu un cutit ca sa o taie si sa o puna in vaza.Cand Maria s-a apropiat de firavul trandafir acesta a strigat inspaimantat:-Nu ma omora,te rog!-Dar tu stii sa vorbesti?Intreba fata mirata.-Stiu limba oamenilor pentru ca sunt fermecat,intr-o zi soarele care imi este drag a trimis o raza magica asupra mea si atunci am primit glas omenesc.-Te rog sa ma lasi in viata,fetita frumoasa!-Eu credeam ca o floare nu simte nimic atunci cand e taiata,nu stiam ca si florile au suflet.-Avem suflet si eu si suratele mele si ne este teama cand vine cineva sa ne taie.-Nu o sa te duc in casa,o sa vin in fiecare zi sa te privesc in gradina,acum te las in grija soarelui,care este prietenul tau,micule trandafiras.-Iti multumesc pentru ca ma lasi sa traiesc,o sa iti fiu recunoscator toata viata!Si fetita pleca in casa bucuroasa pentru ca a salvat viata trandafirului.De atunci a inteles ca fiecare vietate sau planta are un suflet,invatand sa admire florile fara sa le rupa.-Sfarsit-Cristina Maria Sandru,loc.Ocna Mures,jud.Alba

Tara Fluturilorde Cristina Maria Sandru Intr-o vara,un fluture era trist fiindca s-a gandit ca vine toamna apoi iarna si toti fluturii mor.Intr-o zi a adormit pe corola unei flori si a visat ca exista o Tara a Fluturilor unde este tot timpul vara si frigul iernii nu vine niciodata.Avand acest vis a pornit in zbor sa caute Tara Fluturilor si cand confratii lui inaripati il intrebau unde merge,le spunea ca se indreapta spre un taram in care raceala iernii nu exista iar fluturii nu mor niciodata."-Venim si noi cu tine!" Ii raspundeau fratii lui inaripati...***Intr-o toamna la vremea cand frunzele arinilor incepusera sa paleasca,oamenii din satele ascunse intre coline vazura un nor urias de fluturi plutind pe inaltul vazduhului limpede si pierzandu-se spre soare-

rasare."Incotro se indreapta?" se intrebau oamenii,fara a sti ca micile fiinte cu aripi multicolore isi cauta tara lor - un paradis visat,pe care poate nu-l vor gasi niciodata...Ca si fiintele omenesti toate vietatile viseaza mereu sa regaseasca candva raiul pierdut cu multa vreme in urma.In calatoria prin viata fluturii ca si oamenii nazuiesc mereu spre implinirea cate unei dorinte fermecate spre care se indreapta plutind pe aripile iluziei.Unii gasesc implinirea acestei nazuinte,altii nu.Intamplarea e totul.Daca intalniti un fluture,intrebati-l:-Ti-ai gasit tara visata?Daca va va raspunde "Da",atunci povestea noastra va putea continua cu alte amanunte si ipostaze tainice...Pana atunci nu uitati sa iubiti fluturii,caci si ei sunt calatori in cautarea fericirii!-Sfarsit-Cristina Maria Sandru,loc.Ocna Mures,jud.Alba

Sarpele de Focde Vlad Coman A fost odata,atunci cand orice era real, un castel urias in care domnea un imparat viteaz care avea un fecior zdravan.El,a fost din nastere un print deosebit.Feciorul era capabil sa transforme orice fiinta vie in foc.Cand imparatul nu mai era capabil de a se ridica,zise: - Fiule,du-te in lume si gaseste-ti aleasa inimii tale,insoara-te si carmuieste cu dreptate aceasta imparatie. Apoi,imparatul isi dadu duhul la Dumnezeu. Fiul de imparat pleca in lume,plangand cu lacrimi amare,dar,serioase. Stia ca tatal lui ii vrea binele,si,pentru asta l-a trimis in lume,dupa fete de imparat.La un moment dat,se intalni cu un sarpe care nu stiu cum,era prins intr-un bolovan de gheata.-Ssssss,te rog ajuta-ma sssssa ssssssssscap!zise sarpele sasait.-Vin sa te ajut!striga printul. Printul se gandi, statu o clipa si, cu puterile lui, il transforma pe sarpe intr-un sarpe de foc. -Iarna m-a vazut si, pentru ca nu m-am inchinat inghetimii-ei, s-a suparat si m-a inghetat. Tatal meu este zeul serpilor si o sa te rasplateasca pentru curajul si bunatatea ta, zise sarpele.Mersera, mersera si iar mersera pana ajunsesera pe niste trepte mici,scurte si inguste. Dupa ce coborara foarte mult, gasira un palat care era format din mii si mii de pietre sclipitoare. Daca intrai intr-o camera gaseai un miros foarte ispititor , iar in cealalta gaseai un miros si mai ispititor de atat.Ajuns in fata zeului sarpe, acesta din urma il intreba:- De ce te arati in fata mea asa de cutezator? Vrei sa te mananc?- Tata, acest print m-a salvat de a mai ramane impietrit, izbucni in acel moment fiul zeului sarpe care era si el alaturi de tatal sau. Bine ai venit la noi, ura el printului.- Vrei ca dorintele tale, cele trei sa le implinesc acum ?- Da, doresc sa le implinesti atunci cand ma voi gandi la fiul tau pe care l-am salvat.Multumind, el pleca mai departe . Ajunse la un regat al imparatului Verde si acest imparat avea o fiica care atunci cand te uitai la ea, ii dadeai chiar si luna de pe cer doar sa o stii fericita. Dar nu oricine era vrednic de ea ! Trebuia sa te descurci celor trei incercari. Intrand in palat, printul se duse direct la imparat. Acesta il inteba :- Ai venit sa ceri mana fiicei mele ?- Da .- Ehei ,nu-i chiar asa usor ! Trebuie sa te descurci incercarilor mele .- Ce trebuie sa fac ? inreba printul .- Prima incercare va fi aceea de a construi un turn din o mie de pietre . Printul se plimba si isi aduse aminte de cele trei dorinte. Se gandi la sarpe. Intr-o clipa el aparu in fata lui.- Care iti esssste prima dorinta? intreba sarpele sasait.- Prima dorinta este aceea de a construi un turn din pietre peste noapte .- Dorinta iti va fi indeplinita .A doua zi ,imparatul vazu toata tarasenia .- Se pare ca ai trecut de ce a fost mai usor ! Dar nu s-a terminat ! A doua incercare va fi una grea! In regatul vecin,se afla o mare de nisip. Tu va trebui sa faci in acel loc un rau cu pestisori colorati si dragalasi.

Iar printul pleca. Pe drum, isi aminti de cele trei dorinte. Se gandi la sarpe care aparu intr-o clipita. El il intreba:-Care-ti esssste dorinta?-Vreau ca in regatul lui Rosu Imparat, in marea lui plina de nisip, sa i-o tranformi intr-un rau in care sa inoate o sumedenie de pesti care mai de care mai colorati si parfumati.-Zis si facut! Mai tarziu, imparatul veni la printul care statea odihnit.-Cu tine nu e de glumit! Acum nu va mai fii asa usor! Stai sa vezi ce te asteapta! In fiecare zi,fata planteaza un mac.Si-a facut chiar si un lan. Neatenta, intr-o zi, a plantat printre maci o lalea. Adu-o.Ca sa fiu sigur ca o aduci pe acea lalea am pus, intre petalele ei, un fir de aur.Cand a ajuns la locul cu pricina,se gandi la sarpe. Cand aparu, sarpele il intreba:-Care iti e ultima dorinta?-Vreau sa se gaseasca laleaua plantata de fiica lui Verde Imparat, cea care are un fir de aur.-Ti-o voi indeplini doar daca imi vei promite ca atunci cand va ve-ti casatori sa ma chemati si pe mine ! zise sarpele.- Bine ,te voi chema, spuse printul.- Atunci ti-o voi indeplini!Mai tarziu, imparatul veni la print .- Se pare ca nu am de ales cu tine. Ti-o voi da de sotie.Ajunsi acasa, printul si printesa s-au casatorit si au tinut o petrecere de trei zile si trei nopti la care au fost chemati oaspeti de seama printre care si sarpele si tatal sau si vor mai trai si astazi cu totii, daca nu or fi murit.

Fata munteluide Nicolae Dobra A fost odata ca niciodata o fata a muntelui care ridica in fiecare zi o capita de fan cantand florilor alaturi de pasarile crangului si de fosnetul frunzelor.Uneori se scalda in paraiele limpezi alaturi de zanele zavoaielor,sau zburdau prin dumbravile verzi alaturi de iepurii speriosi,ciutele cele blande,veveritele jucause si cerbii cei falnici.Clipele trecura fericite si paradisiace pana cand din intunericul noptii nalucirile raului pamantesc trimisera un sarpe spre a o invenina si a-i tulbura linistea...Astfel dupa o vreme zambetul ei deveni tot mai rar,poverile muncii se intetira,cantecul ei incepu sa sune mai trist peste intinderile verii pana cand bucuriile se imputinara iar nadejdile incetara a mai fi temerare.In acest timp,in taina sarpele era tot mai incredintat de izbanda sa si de faptul ca intreaga natura incepuse sa devina neprimitoare:o parte din flori isi pierdura petalele,brazii isi lepadara podoaba verde a cetinilor,fructele copacilor roditori isi pierdura dulceata iar ciocarliile cutezau tot mai rar sa-si duca cantecul in inalturile vazduhului...Fata muntelui se imbolnavi de tristete,pleoapele devenira tot mai grele,stavilind contemplarea lumii din jur iar pasii ei ajunsera sa caute tot mai rar potecile cunoscute care duceau in inima crangului devenit muribund.Vazand toate acestea soarele se hotara sa redea lumii frumusetea dinainte si razele lui parjolira solzii sarpelui rau iar vietatile naturii adunandu-se in cete alungara din acele meleaguri toate nalucile raului.Astfel in scurta vreme surasul reaparu pe chipul fetei muntelui,cantecul ei ingemanat cu trilul pasarilor umplu iarasi vazduhul si fanul isi imprastie iarasi miresmele peste lume.Daca vreti sa o intalniti aievea pe fata muntelui cautati-o acolo unde pamanturile se ingemaneaza cu cerul,unde crangurile sunt verzi,vara e vesnica iar noptile nu vin niciodata.Ea va ramane mereu acolo cat timp oamenii vor mai sti sa viseze iar basmele nu vor pieri din cugeturile pamantenilor.-Sfarsit-Nicolae Dobra, loc.Ocna Mures, jud.Alba

Beyaz Albatros si canarul albde Cristina Maria Sandru A fost odata,cum numai in povesti se poate intampla,o pasare pe nume Beyaz Albatros care salasluia pe malul insorit al Bosforului,avandu-si culcus intr-un castel de scoici multicolore.In fiecare dimineata mergea la pescuit apoi facea o plimbare deasupra golfului cu ape limpezi admirand rasaritul soarelui si gandindu-se cat de frumos ar fi sa aiba un prieten cu care sa povesteasca si sa se avante in zilele senine in inalturile albastre ale cerului.Avea tot ce isi dorea dar se intrista adeseori din cauza prietenului dorit si negasit pana atunci si uneori lacrima din cauza singuratatii.***Intr-o zi cand se plimba pe faleza vazu un baietel care avea o colivie cu un canar alb.Copilul pe nume Ahmet venise sa admire intinderea apelor impreuna cu mica sa pasare cantatoare care se numea Albus.Luandu-se cu joaca Ahmet se indeparta uitand locul in care lasase colivia cu micul sau prieten inaripat.Beyaz Albatros a zarit canarul si a zburat pana la el gasindu-l speriat si inlacrimat simtindu-se singur intre straini.-Tu cine esti? intreba Albus cu lacrimi in ochi si suspinand.-Sunt Beyaz Albatros, nu-ti fie teama fiindca eu sunt langa tine. Ai vrea sa vii la castelul meu de scoici din Imparatia Apei? Am putea sa povestim, am manca impreuna si ai putea dormi la mine pana cand iti trece supararea.-Dragule albatros,iti multumesc pentru ca esti atat de bun la suflet dar nu stiu cum sa ies din colivie!-Lasa ca te ajut eu!Si cu ciocul cel mare si incovoiat Beyaz Albatros a deschis colivia si l-a eliberat pe Albus,si impreuna cele doua pasari au pornit catre castelul din scoici.Cautand mancare pentru noul sau prieten,Beyaz Albatros a zarit pe o banca o fata pe nume Ayca care i-a oferit o punga de seminte,induiosata fiind de trista poveste a canarului.Cele doua pasari au trait o vreme fericite impreuna mergand in fiecare zi sa se intalneasca cu Ayca pana cand intr-o dimineata au intrebat-o:-N-ai vazut prin aceste locuri un baietel brunet si frumos cu o colivie?-Draga Albus,am vazut ieri un baiat care semana cu cel pe care l-ai descris.-Daca-l revezi spune-i ca prietenul sau Albus este bine,locuieste impreuna cu Beyaz Albatros.-O sa-i spun si vom veni amandoi sa te vedem.Albatrosul s-a intristat gandindu-se ca o sa piarda prietenia lui Albus daca vine Ahmet dar canarul i-a spus ca ii va ramane prieten mereu.***Dupa cateva zile Ayca s-a intalnit cu Ahmet si i-a dezvaluit unde se afla micul sau canar si impreuna s-au dus in Imparatia Apei unde au gasit castelul de scoici in care se aflau cele doua zburatoare.Baiatul a vrut sa-l puna pe Albus in colivie dar acesta nu a mai dorit sa stea dupa gratii dupa ce a vazut cat de frumoasa este libertatea. De aceea toti au hotarat ca Albus sa ramana sa locuiasca cu prietenul sau Beyaz Albatros si Ahmet impreuna cu Ayca sa-i viziteze in fiecare zi.Si astfel cele doua pasari si-au trait viata in libertate iar Ayca si Ahmet au ramas prieteni pentru totdeauna.-Sfarsit-Cristina Maria Sandru,loc.Ocna Mures,jud.Alba

Pisicuta Nazdravanade Cristina Maria Sandru A fost odata un baietel pe nume Darian,el avea o pisicuta maro cu ochi albastri pe care o iubea foarte mult si care era tare dragalasa.Pisicuta Dixina era foarte linistita,dormea langa patul lui Darian si il privea cand el dormea pentru ca nimeni sa nu-i faca vreun rau.El se juca in fiecare zi cu ea apoi mergea la plimbare cu mamica lui.Zilele treceau frumos si baietelul privea pisica in ochisorii ei albastrii intreband-o de ce nu vorbeste cu el.

Intr-o buna zi Dixina i-a raspuns fiindca era o pisicuta nazdravana care putea sa vorbeasca precum oamenii.--Ce faci Dixina?Iti place sa te joci cu mine?--Miau,da baietelule,eu te iubesc si doar cu tine imi place sa ma joc fiindca esti un copil cuminte!--Tu esti prietena mea cea mai draga pentru ca esti ascultatoare, dragalasa si foarte frumoasa!--Multumesc pentru compliment Darian dar sa nu spui nimanui faptul ca eu pot sa vorbesc limba oamenilor!--Bine,scumpa mea pisicuta!--Haide sa ne jucam pe covorul cel moale!...***Intr-una din zile Darian era acasa doar cu pisicuta nazdravana,mamica lui plecase intr-o calatorie la bunicii baietelului.El a aprins o lumanare parfumata ca sa miroase frumos in camera si apoi a adormit.Pisicuta era atenta la ceea ce se intampla,stia ca baietelul nu avea voie sa se joace cu focul si i-a spus ca nu are voie dar el nu a ascultat,a dormit linistit simtind mireasma de la lumanarea parfumata.Pisicuta a impins acvariul cu pestisori langa lumanarea aprinsa ca sa o stinga dar nu a avut putere sa rastoarne acvariul peste flacara lumanarii si lumanarea a cazut pe patul lui Darian.Dixina s-a speriat si a inceut sa strige:--Miau,miau,Darian trezeste-te!Darian s-a trezit si a vazut focul in pat,a luat repede acvariul cel mare si a aruncat apa peste foc stingandu-l.Apoi a pus alta apa pentru pesti in acvariu si pestisorii multicolori au fost din nou fericiti.Pisicuta i-a spus baietelului ca a incercat sa stinga lumanarea dar din greseala a pornit incendiul si i-a cerut scuze intristata.El a iertat-o si a inteles ca Dixina a vrut doar sa-l protejeze.De atunci baietelul nu s-a mai jucat niciodata cu focul sau cu lumanarile;a ascultat sfaturile mamei sale si ale pisicutei nazdravane, si-a dat seama ce lucruri rele se pot intampla cand copilasii nu-si asculta parintii.-Sfarsit-Cristina Maria Sandru,loc.Ocna Mures,jud.Alba

PRIETENIE ETERNAde Cristina Maria Sandru A fost odata ca niciodata in tinuturile strabatute de raul Parana un sat de amerindieni in care traia o fetita pe nume Keyana,aceasta avea parul lung si negru precum valul noptii si ochi mari,vioi cu care cerceta curioasa infatisarea lumii.Era orfana si o ingrijeau bunicii ei care traiau intr-un cort impodobit cu desene multicolore,oamenii din acele locuri purtau haine din piele de animale salbatice si se incaltau cu mocasini.Fetita era incantata de hainele ei impodobite cu flori si stele si de cununa asezata pe frunte,facuta din pene aurii,culoarea galben simbolizand un omagiu adus Zeului Soare.Keyana a invatat de la locuitorii satului sa ocroteasca natura,sa respecte toate vietuitoarele si plantele care populau Pamantul si sa danseze in ritmul muzicii care ii ajuta sa ia contact cu spiritele ocrotitoare.***Intr-o dimineata,cand se juca in padure Keyana a gasit in hatisuri doi pui de lup care plangeau,aveau ochii albastri si sticlosi;cand privirea acestora s-a intalnit cu ochii negri ai fetitei parca o lumina s-a intrezarit pe chipul lor si simtindu-se ocrotiti nu au mai plans.Ea le-a cantat ca sa-i inveseleasca iar puii de lup i-au spus ca indepartandu-se de culcus s-au pierdut de mama lor,apoi au adormit linistiti in bratele ei.Ea a ramas foarte impresionata de imaginea lupisorilor care dormeau in bratele ei imaginandu-si cum ar fi dormit ea in bratele mamei sale daca ar fi avut-o langa ea.Si tot gandindu-se la mamica ei a adormit si fetita imbratisand si lupisorii de care a prins drag.Cand s-au trezit,Keyana a cautat lupoaica prin padure,si negasind-o s-a hotarat sa-i creasca pe puii de lup in satul ei.Celor doi micuti le-a pus nume Chey si Yene si plimbandu-se zi de zi prin padure au ajuns sa fie cei mai buni prieteni.***Micuta Keyana canta la fluier si la nai iar Chey si Yene o ascultau privind cu nostalgie inaltul cerului gandindu-se la mama si la fratiorii lor dar si la bucuria de a fi alaturi de blanda fetita care le-a salvat viata.

Ea canta si dansa cu tot dragul impartasindu-le prietenilor sai bucuria de a fi liber in mijlocul naturii,de a trai in raiul pamantesc unde stapana asupra omenirii era doar Mama Natura.Si astfel isi petreceau zilele insorite de vara cei trei prieteni nedespartiti.Intr-o zi din marginea padurii se auzi un urlet,era vocea mamei lupoaice,Chey si Yene au recunoscut-o imediat si au alergat la ea.Aceasta i-a imbratisat si i-a pupat spunandu-le cat de dor i-a fost de ei.Vazandu-i sanatosi si frumosi si-a dat seama ca cineva i-a ajutat sa supravietuiasca si atunci cei trei lupi s-au indreptat catre sat pentru a vorbi cu blanda Keyana.Fetita tocmai atunci ii cauta pe lupisori si cand ii vazu ca veneau cu mama lor a fost tare incantata pentru ca prietenii sai si-au gasit familia.Lupoaica i-a multumit Keyanei fiindca i-a ingrijit puii,si fetita i-a povestit cat de bine s-au impacat.Puiutii de lup nu au vrut sa o paraseasca pe Keyana dar nici pe mama lor asa ca au ramas aproape de sat astfel incat se intalneau in fiecare zi cu fetita si se jucau,apoi se reintorceau in padure.***Keyana a avut parte toata viata de prietenia lupilor frumosi,petrecandu-si mereu timpul impreuna si traind fericiti pana la sfarsitul civilizatiei amerindiene.Fetita din meleagurile Paranei a crescut mare si foarte frumoasa fermecandu-i pe cei din jur cu ochii ei negri si cu chipul stralucitor,sufletul ramanandu-i pentru totdeauna in neincetata ingemanare cu minunatiile naturii eterne.-Sfarsit-Cristina Maria Sandru,loc.Ocna Mures,jud.Alba

Ulciorul nu merge de multe ori la apade Larisa Marcu

- Nu stiu cum, dupa o viata întreaga de munca din asta...spuse dintr-o suflare si ofta cu obida. Dupa ce ai muncit toata viata la tara, ai facut miscare nu gluma!, în aer curat, nu tu poluare, nu tu stres, munca-munca, odihna-odihna... Unde mai pui si tratamentul ala atât de renumit si naturist pe deasupra: auzi, dusuri scotiene de câte ori pe zi era nevoie. Si-a crapat! Îsi varsa of-ul, caci era mai-mai sa dea-n clocot si fetiscana asta, Kina de-i spuneau 'a lu' Nutu', nu suporta laptele prea fierbinte- se-telegea, vezi bine, de mi-nune! cu Nutu, ala micu'.. si cel mai mofturos, bineînteles. Dupa ce turna, grijuliu, o portioara Kinei, cât sa ia si el o gura de aer sa se mai linisteasca- sa dea pe-afara de suparare, nu alta!-, când sa-si îndrepte spatele simti niste piscaturi-furnicaturi pe la încheieturi... mai ca-l usturara-gâdilara! Nu-i pica bine deloc. 'Vârsta!'îsi spuse, dar nu cu resemnare.Se aseza la locul lui. Ul, el nu avea rau de înaltime, statea voios si mai la margine. Ba chiar, Ul, mai curajos din fire, îi povestea si lui ce se mai întâmpla dincolo de coltul mesei. Acum se simtea stingher în mijloc, pe mescioara, daca se gândea bine chiar i-ar fi cedat lui Ul locul lui si si-ar fi facut curaj pentru un loc la mai la margine. Se uita cu...cu o privire în care se citea doru spre locul celui care a fost...Ul-Tschoru. Si spuse catranit, ca pentru sine: Dac-a pleznit careva de sanatate, apoi el a fost acela!Centenara familiei si bunica micutei Kina- castronelul ala dragalas si cu zâmbetul pe buze tot timpul- ei bine, batrâna Stra-Kina, desi foarte tare de urechi- nu le-avea deloc, cum o fi auzit oare, n-as putea sa spun!- a prins ea ceva din amaraciunea vecinului ei mai nou, si spuse:- Lasa, domnu' Coffer...ofta si ea. Pe Ul îl cunosc eu bine. Era asa, cum e Kina noastra acuma, când l-au adus aici. A avut o viata lunga, scurta, cum a fost, dar frumoasa. Matale nu te-ngriji, domnu' Coffer. Esti facut din alt aluat. Mai finut, dar mai rezistent. Ul era el voinic, dar era la cheremul tuturor. Stii cum sta treaba: fierbinte-rece, rece-fierbinte, de câte ori era nevoie, la el venea toata lumea. Avea mândria lui, ca de!, toti stiau de el si de dusurile lui scotiene. A facut treaba buna la viata lui. Stiu ca ti-era prieten. Ascult-aici la mine, au mai fost si altii si n-au dus-o cât el...- Bun a fost, macar ca-l puneai si pe soba. Nu ca astea de le-au adus acuma. Ai vazut? Cica de la oras, de-a pus Nutu una pe soba si s-a topit toata de noua ce era. A scos un fu-um si un miro-os! Ai vazut si matale. Ce, îti mai vine sa bei?! Cât ar fi ea apa de limpede, cât ar... Ah, nici apa nu mai clipoceste când o torni în ele. Se-aude...parc-ar vrea sa-ti treaca de a-ti mai fi sete. Numai îmbufnate si înfundate. Si ce nume! Gale-Ata! Gale-Ata! O vrea el sa sune frantuzesc, dar matusa Stra-Kina, cât sunt eu de modern, nu-i de asa ceva la noi... Si Coffer era abia la începutul pledoariei lui- multe erau la el în suflet- când se auzi vocea pitigaiata a Kinei.

- Domnu' Coffer, zise Kina care între timp era din nou curata si auzise discutia dintre bunica ei si domnul cu rever si floare rosie la butoniera, mi-a spus mie bunica: s-or topi ele la caldura, dar la carat apa rezista mai bine. Pe când... alde Ul-Tschoru nu merge de multe ori la apa si poc! se crapa.Atât a apucat sa zica, si-n bucatarioara a intrat mama, privind suspect la Nutu care era cât pe-aci sa-i dea drumul din mâna Kinei. Draga de ea îsi înnabusi sperietura cu un 'A-ah!', apuca sa-si traga sufletul, si mama deja strângea masa. Puse lucrurile pe raftul de deasupra si se lua de pregatit prânzul, cu Nutu tot timpul prin preajma ei. Povestea ghiocelului venit din cerde Valentina AlexandruEra odata o fata de imparat, care nu putea suferi florile, pentru ca le considera mai frumoase decat ea. De aceea statea ascunsa in locuri fara vegetatie, numai de piatra si sticla. Singuratatea existentei ei nu o afecta, socotea ca este foarte placut sa nu ai nici un concurent, sa nu fie nimeni care sa te intreaca in ceva. Anii si zilele treceau precum gandul si fata de imparat devenea tot mai singura. Nimeni nu dorea sa-i fie prieten sau sa se casatoresca cu ea. Intr-o zi de primavara, din intamplare, in curtea ei cea de piatra si sticla cazu un ghiocel din cer. Era o mica stea alba si delicata, ce raspandea un parfum proaspat. Fata dori sa-l striveasca imediat, dar cand vazu cat de mic si plapand era, hotari ca cel mai potrivit lucru ar fi sa nu-l ia in seama, pentru ca si asa nu-l observa nimeni. O data cu Soarele ce-si intarea puterea si ghiocelul crestea si se facea din ce in ce mai mare si mai puternic. Parfumul sau umplu curtea de piatra, o invalui pe de-a intregul, asa ca prezenta lui nu mai putu fi ignorata de nimeni. Fata, cand observa ceea ce se petrecea sub ochii ei, se innegri de invidie si se imbolnavi, de nu mai putea cobori din pat. Ghiocelul deveni urias si acoperi tot palatul cu umbreluta lui formata din trei petale albe, imaculate. Incet,incet, prospetimea si mireasma lui primavaratica reusira sa topeasca curtea, palatul si inima de piatra a fetei. Eliberata, fata se indragosti de ghiocel si nu-l mai parasi niciodata.Aceasta este povestea inimii de piatra, care se poate topi prin gingasie, prospetime si numai cu ajutor din cer. Ghiocelul, solul stelutelor ceresti, va intampina cu dragostea lui in fiecare primavara. Fie ca orice om sa-l poarte in suflet ca pe un simbol al prospetimii si gingasiei!

Povestea Saniuteide Claudia Groza -Gata a trecut vremea ta! Pana la iarna, stai aici cuminte. Asta daca ai noroc sa fie zapada, sa fii utila, spuse stapanul, trantind usa podului.-Offf… iar ma plictisesc luni bune pe aici, zise trista si ingandurata, saniuta.-Si se pare ca vei avea nevoie si de ceva reparatii, se aude din apropiere o voce firava.-Tu cine esti? intreaba saniuta.-Sunt o jucarie, un castel de lemn – Castelul Turn, caruia baiatul stapanului i-a rupt o usa, si m-au aruncat aici. Nu au deloc suflet.-Te cred. Esti de mult aici?-De vreo doua luni. Imediat dupa Craciun. Doru, baiatul stapanului, este un copil rasfatat.-Da, asa este. L-am purtat prin cele mai frumoase locuri. L-am dus pe dealurile cele mai inalte, printre carari de munte si cazematele cele mai periculoase. Ma arunca intr-un colt al debaralei, fara pic de mila, dupa fiecare aventura. Mi-am rupt de doua ori piciorul drept. Tatal sau m-a reparat asa, de ochii lumii, pentru a rezista la inca o competitie. Mi-ar fi placut sa fiu vopsita, impachetata frumos, depozitata cum se cuvine, ofta saniuta.-Hai nu mai fi trista. Ne vom distra de minune. Sunt expertul petrecerilor., a spus hotarat Castelul Turn.Intr-adevar au jucat fel si fel de jocuri: mima, pacalici, au povestit si au cantat incat nu au realizat ca a sosit din nou decembrie. De fapt, ele nu aveau notiunea timpului.Intr-o zi, au auzit colinde. Cantece de liniste si frumos si bine.-Oare va ninge in curand? intreaba melancolica saniuta.-Nu stiu si nici nu ma intereseaza. Eu raman aici, pana voi fi aruncat probabil, sau cel mai bine pentru mine, voi ajunge la un orfelinat pentru copii, spuse trist castelul Turn.-Ai vrea sa ajungi la un orfelinat? spuse saniuta.

-Da, este visul meu. Acolo sunt sigur ca un copil m-ar repara si toti ceilalti s-ar juca frumos cu mine. As prinde viata si m-as hrani cu veselia lor, adauga, ganditor, Castelul Turn.“Am venit si noi odata/La un an cu sanatate…” se aud colindatorii.-Doru, ninge! spuse tatal, privindu-l el insusi fericit.-Urraaa! Maine la derdelus. Repede, sa scoatem saniuta de la naftalina, se aude glasul zglobiu al lui Doru.Fara a sta pe ganduri si a astepta si alte rugaminti, tatal executa sarcina.

Povestea unei incercari minunate

A fost odata pe un drum de aur asezat un pom. El facea fructe de aur care se coceau numai cu iubire si blandete multa. Acest pom veghea calea cea de lumina a Domnului Dumnezeu. Cine reusea sa ajunga pe acel drum intalnea la un moment dat pomul. Intr-o zi pe cale se porni un om ce era plin de bune intentii, credinta in Dumnezeu si facator de fapte bune nenumarate. Merse el ce merse pana intalni pomul. Cand ajunse in dreptul lui, il saluta, il privi si rosti o rugaciune catre Domnul ca sa-l ajute sa inteleaga ce fel de incercare trebuie sa treaca, apoi astepta un semn divin. La un moment dat simti cum un Inger il bate pe umar si ii zice: “Omule daca ai ajuns pana aici trebuie ca din blandetea si iubirea pe care Domnul ti le-a daruit, sa faci sa creasca mere de aur in pomul acesta. Te sfatuiesc sa te concentrezi si sa invalui pomul cu multa iubire, sa-i vorbesti cu blandete pentru ca el sa devina sensibil la vorbele tale. Incearca si asteapta cu rabdare ca pomul sa-ti raspunda“. Omul facu cum il invata Ingerul Domnului si astepta. La un moment dat din ramurile pomului crescura flori de aur, frunze de aur, iar intr-un tarziu aparura si fructe de aur ce cresteau lin. Omul se bucura cu toata fiinta lui de acesta minune dumnezeiasca. Ii dadura lacrimile si spuse din suflet: “Doamne iti multumesc ca asculti rugaciunea mea!” Domnul auzi multumirea lui ce-i pornea sincer din inima, ii trimise o raza de iubire si il duse mai departe pe drumul de aur spre alte incercari la fel de minunate.Acesta poveste ti-o daruiesc ca sa-ti folosesca sa mergi mai departe, sa-ti amintesti ca dragostea lui Dumnezeu nu are limite, ca omul Ii este dator cu rugaciuni sincere de multumire. Iti dau o formula de multumire spre ajutor:“Doamne Tatal meu Cel Ceresc spre tine indrept gandul meu, fiinta mea si iti multumesc pentru dragostea ce o reversi neancetat asupra mea.Te iubesc din toata fiinta mea”.

Nasturelulde Silvia Filip

Era mic,rotund si avea culoarea albastra. Da...ati ghicit,era un nasturel ce se mai tinea intr-un singur firicel de ata la hainuta lui Mihai. Micul nasturel statea acum cu capul in jos,plecat ca pentru o rugaciune. Dragi copii am uitat sa va spun cine era Mihai. Era un baietel blond,cu parul carliontat si invata in clasa a IV-a B. Si era mare strengar. Dupa ce termina orele mai ramanea in curtea scolii si facea numai nazdravenii. Tocmai de aceea acum nasturelul suspina,tot in urma unei incaierari dintre Mihai si un coleg de scoala. Doar si nasturelul avea suflet... Afara plouase cu galeata de dimineata si nasturelul nostru se gandea cu groaza ce s-ar fi intamplat daca s-ar fi rupt si celalalt firicel de ata ce il mai tinea cat de cat... Ar fi fost pierdut... Calcat in picioare de trecatorii grabiti,murdar pe toate fetele,si-ar fi pierdut stralucirea... In gandul lui se ruga ca Mihai sa ajunga mai repede acasa,sa nu mai zaboveasca pe nicaieri.In cele din urma baietelul intra alene in casa. Il intampina mama lui care "citea" pe hainele baiatului ei ca acesta nu fusese nici astazi prea linistit. Dar nu spuse nimic... Vazu ca unul dintre nasturi trebuia cusut si se apuca in graba de treaba.Iar nasturelul nostru,cu inima batandu-i cu putere,spunea:-Ce bine ca am fost gasit la timp! Altfel m-as fi pierdut de fratiorii mei,nastureii,pentru totdeauna. As fi sfarsit intr-un cos de gunoi,sufocat... Sunt norocos! Iar pe Mihai il iert ca nu prea are grija de hainutele lui. Cand se joaca,uita ca este imbracat cu hainuta cea buna pentru scoala.Apoi nasturelul suspina,linistit,si spuse ca pentru sine:

-La urma-urmei,copilaria nu e decat una si trebuie sa o traim din plin...Voi ,dragi prichindei,ati pierdut vreun nasturel in timp ce va jucati cu prietenii vostri?

Poveste despre biserica verdede Valentina Alexandru

Pe trunchiuri de copaci stau cumintii sub coaja zane mici, care lucreaza pentru ca acestia sa vegheze linistea si pacea din padure. Zanele ocrotesc cu bratele lor luminoase fiinta copacului biosenzor. Sunt zile de sarbatoare in padure, cand toate zanele copacilor se aduna,se prind de maini si danseaza sub Luna plina stralucitoare. In acele momente, ele primesc mangaierea Lunii si a altor corpuri ceresti, care le hranesc cu energii si informatii necesare, pentru ca ele sa-si indeplineasca rolul lor de paznici vegetali.Micutele zane cer cu glasuri subtirele iubire si ajutor pentru protejatii lor, copacii, ca ei sa se uneasca si sa formeze biserica padurii, care, prin uniune si armonie, ii apara de orice rau.Biserica padurii sau biserica verde este cea care trimite pana departe, energii si informatii binefacatoare, care ajuta toate fiintele creatiei divine sa supravieiuiasca in trupuri fizice pe Terra. Este bine ca oamenii sa constientizeze aportul padurii la mentinerea vietii pe Pamant. Oamenii trebuie sa ocroteasca biserica verde si sa-i transmita mereu dragoste prin vorbe calde, care sa-i atinga sensibilitatea vegetala.Putem sa ne adresam padurii astfel: “ Padure, ce veghezi ca inima mea sa bata in acest trup pamantesc, te rog primeste dragostea ce ti-o ofer, pentru ca tu sa te intaresti si sa veghezi ca aici pe Terra viata sa continue, iar numele Domnului sa fie laudat si slavit asa cum este in ceruri.”Asadar, sa-i vorbim padurii, iar apoi, cu drag, in gand,sa-i imbratisam uriasa ei fiinta verde.

POVESTEA STELUTEI MONAde Valentina Alexandru

Traia odata intr-o galaxie o stea mica, foarte stralucitoare, ce avea in jur puzderie de stele mici, ce-i tineau companie. Steaua aceasta se numea Mona. Ea era ocupata toata ziua cu tot felul de treburi, pe care Dumnezu i le dadea de facut. Intr-o zi, primi un mesaj divin, ce ii spunea sa se duca repede intr-o alta galaxie, caci acolo este nevoie de ea si de prietenele ce o inconjurau. Steaua pleca iute, cu viteza gandului si ajunse la locul cu pricina. Gasi o planeta mica, zurbagie, care nu voia sa asculte de legile divine si care, cu greu, era adusa la ascultarea lui Dumnezeu de o multime de Ingeri divini si de alte stele, care incercau si ele sa o orienteze pe drumul armoniei.Steaua Mona cerceta mica planeta si observa ca nu era urata in intregime. Pe ea se mai gaseau zone unde legile divine erau respectate, iar locuitorii il iubeau pe Dumnezeu si se straduiau sa-I faca Voia. Dar o multime de alte zone erau complet negre la culoare. Acolo se asezasera ingeri negri, ce-i foloseau pe locuitori pentru a-si stabili legile lor dizarmonice, pentru ca apoi sa ia in stapanire intreaga planeta.Mona se hotari sa atace cu lumina atmosfera, apele si solul acestor locuri negre. Isi puse si prietenele la treaba. Cu razele ei fierbinti ii urmari pe cei negri, care incercau sa distruga armonia. Mona bombarda zilnic cu lumina. Din cauza acestei energii puternice, zonele atacate incepura sa se zgaltiie, sa se cutremure si sa alunge de pe ele, prin zguduieli, tot ce era urat si negru. Mona si prietenele sale nu se lasara pana ce toti cei negri parasira definitiv acele locuri. Treptat, ea parcurse toata planeta si curata cu razele ei zonele dizarmonice. Dupa ce terminara toata treaba, pentru ca totul sa reintre in legile divine, ea si prietenele ei inaltara catre Dumnezeu o rugaciune, pentru ca El sa redea planetei armonia.Dumnezeu privi planeta, o lua in palme, sufla Duh Sfant peste ea, o roti putin si ii dadu drumul in cosmos, ca sa-si reia parcursul ei demult stabilit.Mona se bucura, cand vazu ca munca ei a fost cu folos. Privi planeta si, impreuna cu prietenele, o inconjura si ii trimise un mesaj:“Planeta draga, fii calma, senina si plina de iubire, precum Tatal nostru din Ceruri este!” In vizita la Mos Craciunde Blogu Toma

A fost odata ca niciodata un copil pe nume Henri , care astepta zi cu zi sa vina Mos Craciun cu darurile.Au trecut zece zile si zece nopti pana a venit ajunul Craciunului. Henri era foarte vesel cand a aflat ca in acesta noapte vine Mosul.Pentru ca el nu stia cum arata Mos Craciun, a planuit sa stea treaz toata noaptea.A trecut ora dupa ora pana ce s-a facut noapte.Toata lumea se culcase in afara de Henri care statea langa brad.A asteptat ore intregi dar Mosul tot nu venea.Cand s-a facut dimineata, Henri i-a intrebat pe parinti de ce nu a venit Mosul. Parintii i-au raspuns:

- Mos Craciun vine doar daca copiii au fost cuminti si doar in timp ce copiii dorm. Tu ce ai facut asta-noapte?

-Pai, eu l-am asteptat pe Mos langa brad pentru ca nu stiam cum arata si vroiam sa aflu.

- Cum?! Ce ai facut?!

-Da, stiu, am facut o prostie dar nu va faceti griji, o sa rezolv eu tot.

- Cum?

- Pai, o sa ma gandesc.

Se gandi pana ce ii veni o idee.

-Stiu ce o sa fac, o sa caut tara lui Mos Craciun si o sa imi cer scuze.

Zis si facut! Henri pleca in cautarea tarii Mosului. Pe drum, s-a intalnit cu un ren.

-Ce faci, renule, te-ai ratacit cumva?

-Nu, baietelule, dar tu ce faci aici?

-Eu am venit aici ca sa ii cer scuze Mosului.

-Daca il cauti pe Mos, te pot duce eu acolo.

Henri mergea cu renul intr-o tara vijelioasa, aproape ca nu mai puteau merge. Henri intreba renul:

-De unde stii tu unde sta Mosul?

-Stiu unde sta pentru ca eu sunt unul dintre renii lui.

Dupa un lung drum ei ajunsera la Mos. Cand intrara in casa unde locuia Mosul, nimeni nu era in ea. Asta insemna ca Mosul plecase la fabrica de jucarii. Atunci, renul o zbughi la fuga spre fabrica.Cand ajunsera Henri si renul, il gasira pe Mos incarcand sacul cu jucarii. Henri s-a dus la el si i-a zis:

-Mosule, imi pare foarte rau ca te-am asteptat langa brad!

Mosul il ierta si, drept recompensa, i-a dat doua daruri pentru parintii lui si lui Henri un clopotel si un dar.Henri i-a multumit si a ajuns cu bine acasa cu ajutorul lui Mos Craciun.

De atunci, Henri nu a mai stat treaz in noaptea de Craciun.POVESTEA CELUI CE VEGHEAZA ZARILE PAMANTULUIde Valentina AlexandruPe culmi de nori, pe Muntele “Sperantei si Iubirii” traia un tanar blond, cu ochii ca de smarald. El veghea cu grija ca armonia divina sa se mentina in marile si zarile Pamantului. Munca de paznic ii aducea multe

satisfactii, caci cu blandetea lui ingrijea plantele marilor, cu palmele sale luminoase curata zarile de orice nor malefic sau impur.Odata, pe cand veghea ca treaba ce o avea de implinit sa fie facuta cu temeinicie, baga de seama cum din apa unui lac se iveste o fiinta cu trup de fata, ce se invesmanta in petale albe si frunze mari, verzi. Deoarece pana atunci nu mai vazuse asa ceva, se indrepta spre acea fiinta, care plutea gingasa pe apa linistita. El observa ca ea trimitea semnale de iubire, isi inchidea si deschidea floarea sa alba, din care tasneau raze aurii, ce-l atingeau drept in inima. Simti pe data prietenia si iubirea acelei fiinte. Cum stia ca in floarea aceea era ascunsa o fata, incerca sa o convinga sa iasa din invelisul vegetal, strigand-o cu glas duios:

” Fecioara a apei, fecioara cu haine de lumina, te rog, arata-te si vorbeste-mi! Spune-mi cum te numesti, ca sa te pot chema, cand voi mai trece pe aici! “

“ Tinere cu plete blonde si ochii ca de smarald - raspunse fata - eu pazesc acest lac, pentru ca el sa ramana linistit, clar si incarcat cu multa lumina. Eu sunt nimfa lui, ma imbrac in haina unui nufar, pentru a ma alinta in Soare si a ma incalzi in lumina Tatalui Ceresc, care mi-a dat in grija aceasta apa intinsa. Eu te salut si iti trimit raze calde de iubire, caci stiu cat de mult te straduiesti si tu, pentru ca linistea, pacea si armonia sa domneasca in creatia divina. De cate ori treci pe aici, striga-ma asa : Nimfa a lacului acestuia, te salut si iti ofer linistea si pacea ce Tatal nostru ti le trimite prin mine, un slujitor al sau! Atunci eu te voi lua de mana, te voi mangaia cu fiinta mea si iti voi raspunde la salut cu un zambet plin de soare. Astept, cu drag, orice intalnire cu trimisul Tatalui Ceresc.”

Tanarul se indragosti de nimfa ce purta haina de nufar. Ea, la randul ei, ii raspunse cu iubire. Cei doi isi trimiteau mereu raze de lumina, ce le atingeau inimile si ii facea fericiti. Iubirea lor stralucea si era vazuta de departe. Fiintele celeste ii priveau cu multa prietenie si ii numeau: “cei doi indragostiti solari”, caci fetele lor straluceau ca Soarele.

Chiar si acum, ei pastreaza stralucirea iubirii lor. Razele Soarelui se reflecta in apa lacului locuit de nimfa, iar ea le trimite in inalt, pe Muntele “Sperantei si Iubirii”, unde se afla iubitul sau ce vegheaza. Asa comunica ei si sunt fericiti. DIMINEATA DE TOAMNAde Floryka

A venit iar toamna, cu aerul ei cald colorat in culorile aramii ale frunzelor pastelat colorate, ce au cazut la ce-a mai mica adiere de vant pe potecile neumblate, pe cararile pe unde doar gandul ne poarta, doar soaptele dulci au pasit pe aici candva. Stau si privesc un copac batran,cu trunchiul scorburos, cu crengile plecate de povara anilor si imbatranite de ploile iernilor geroase si al verilor calduroase, la umbra caruia statau tineri indragostiti ce nu se mai saturau de racoarea frunzelor, acum palide, ce de multe ori au fost sprijiniti de trunchiul batran care acum ar spune, eheii!!!! cati au trecut pe aici!! In fiecare an perechi perechi au stat la umbra si au sorbit licoarea dragostei, picaturile de roua asezandu-se pe ei, transformate in picuri de iubire. De ce in picuri poate va intrebati ? pentru ca fericirea nu se masoara in veacuri ,si nici in ani ,cateodata nici in clipe,fericirea se masoara in picuri mici ca de roua, proaspete dar firave, stand pe frunzele iubirii cromat colorate de culorile toamnei si care sunt sorbite de toti acei ce le intalnesc.In fiecare an ne intampina toamna cu povestile ei pastelate, cu diminetile cetoase cu zilele innorate, cu ploile caldute care curand vor fi reci alternand culorile cromatice cu cele reci. Stau si ma gandesc o clipa si incerc sa gasesc raspunsul ,oare asa este si viata, cromat colorata si parfumata la inceput? cum asa este si toamna frumoasa si calda in primele zile,si apoi alterneaza cu zile cetose,innorate ploi repezi si reci? Dar poate cine stie o razade soare face sa spulbere norii ,si incerca sa trimita caldura in sufletele celor pustiiti,dar oricat ar strajui raza de soare nu ar putea lipi frunzele toamnei la loc in pomii goi,nu ar putea vindeca ranile sufletelor straine ,pustiite de trecerea anilor . In fiecare an privesc melancolica frunzele cum cad, le numar si de mult nu mai stiu cate sunt, mereu le numar si o iau iar de la inceput, in fiecare an fac mereu asa. In acest an am sa numar numai

frunzele viu colorate si am sa le culeg apoi, prinzandu-le intr-o fila de carte apoi intr-un ierbar. (sunt doar gandurile mele intr-o dimineata calduta de toamna) POVESTEA CELUI CE IUBEA O STEAde Valentina AlexandruPe cand Luna era foarte buna prietena cu Soarele si se vizitau si-si trimiteau multe mesaje de iubire, traia pe cer o stea, ce stralucea frumos atat noaptea, cat si ziua. Pentru ca luminita ei era vazuta de departe,intr-o zi un om de pe Pamant o zari si vru sa mearga la ea. Dar fiindca nu stia cum sa procedeze, il ruga pe Dumnezeu sa-l ia in carca si sa-l duca pana la steaua ce-i placea atat de mult. Dumnezeu ii indeplini aceasta dorinta, il lua si-l duse langa ea. Pe cand privea minunatia de stea, omul ii auzi glasul ce-i soptea:

<< - Draga omule, stiu ca ma iubesti si ca Dumnezeu te-a ajutat sa ma gasesti si sa vii pana la mine. Pentru ca dorinta ta de a ne imprieteni este foarte mare, eu iti daruiesc din trupul meu o bucatica stralucitoare, pe care te rog sa o porti mereu cu tine, ca semn al prieteniei noastre. Iata, aceasta bucatica de lumina face parte din fiinta mea, ti-o daruiesc, o lipesc de tine, ti-o pun pe umarul drept. Ori de cate ori vei avea nevoie de ajutorul meu, ridica bratul drept spre cer, spre tronul Tatalui Ceresc si spune: “Doamne, sunt slujitorul Tau, doresc sa implinesc Voia Ta”. Eu te voi auzi si prin bratul tau drept voi trimite o sageata de lumina, ce va ajunge drept la Tatal, care va primi mesajul,va afla dorinta ta si-ti va da, din marea Lui iubire, forta necesara pentru implinirea Voii Sale. Nu uita ca pe bratul drept ai o bucata de stea, ce te iubeste si te ajuta sa tii legatura cu Tatal Ceresc. Foloseste-o mereu, caci multe fapte bune vei putea face. Cu dragoste te invelesc si-ti urez un drum drept, plin de lumina! >> Zise steaua de pe bratul lui drept.POVESTEA UNEI FAPTE BUNEde Valentina Alexandru Traia demult, pe plaiuri de nori albi, un om-inger. Era un om devenit inger prin faptele bune pe care le facea mereu si care il umpleau de bucurie. Starea de bucurie era cea care il hranea si il ajuta sa faca din ce in ce mai multe fapte bune. Cu sufletul sau luminos putea sa detecteze orice fiinta din creatia divina, care avea nevoie de sprijin sau de mangaiere.Odata, pe cand el zbura printre stele, auzi un glas ce venea de departe si care se ruga pentru o mana de ajutor. Iute, omul-inger se indrepta inspre glasul plin de suferinta. Deodata, ii aparu in fata o planeta albastra, pe care se vedeau o multime de ochiuri de apa, niste munti, vai, paduri si multe rauri. Se uita atent si vazu intr-o poiana un copil ce plangea si striga dupa ajutor. Omul-inger, induiosat, se apropie de el, si-l intreba ce cauta acolo singur si unde este mama lui. Copilul, plangand, ii raspuse ca mama lui este natura, ca tatal lui este Soarele, iar el este un Inger care si-a a pierdut aripile si nu stie cum sa faca rost de altele. Omul-inger il lua in brate si ii spuse ca il va duce in lumea lui, la magazinul unde se gasesc aripile, si daca are aprobare de la Dumnezeu, el isi va putea lua altele, oricand. Atunci ingerelul ancepu sa planga si mai tare. Foarte speriat, raspunse ca nu poate merge la un astfel de magazin, pentru ca Dumnezeu s-a suparat pe el si i-a luat aripile si, cu siguranta, nu i le va da inapoi, pana nu va repara greseala comisa, iar lui ii este rusine sa dea ochii cu El. Atunci omul-inger se oferi sa-l ajute sa-si repare greseala. Ingerelul se mai insenina si il ruga sa mearga impreuna pana intr-un sat apropiat, unde locuia o fata cu parul de aur, pe care el o necajise altadata. Pentru ca ea nu-l iubea, el se razbunase, a blestemat-o sa nu-si gaseasca iubitul niciodata si sa ramana in inima cu o tanjeala de dragoste, ce niciodata sa nu fie implinita. De atunci, fata devenise trista si plangea tot timpul. Cand auzi despre ce era vorba, omul-inger il sfatui sa mearga la fata, si, pe cand ea dormea, sa-i atinga inima cu iubire si sa spuna: “Inima, te eliberez de blestem, curata-te de tot raul, umple-te cu iubire divina, fii vesela si cauta-ti iubitul!” Ingerelul facu intocmai.A doua zi, fata se trezi bucuroasa si cu inima usoara privi spre Soare si ii zise:- Iubite Soare, atinge cu caldura ta inima mea si fa-o sa vibreze la dragostea ta! Ajuta-ma, Soare, sa-mi gasesc iubitul!Soarele, foarte sensibil, cand auzi rugamintea fetei, pe data-i trimise o raza de lumina calda si iubitoare, o imbraca in lumina de aur, o aseza intr-o caleasca, o ridica pe un nor si o duse intr-un palat. Acolo, ea intalni un fecior cu stea pe frunte, cu plete blonde si ochii de safir. Acesta ii intinse bratele si ii spuse:- Draga mea, eu te astept demult. Bine ai venit, eu sunt alesul tau, iubitul tau! Pe mine ma cheama Amor si locuiesc an Soare, aproape de Ingerii solari si de Tatal Ceresc. Eu sunt cel dupa care tanjesti. Inima ta

cauta caldura si iubire. Aici, in Soare, sunt toate acestea. In el se afla iubirea, caldura si viata, ce anima fiintele Pamantului.Fata intelese si se cuibari in bratele iubitului ei, iar ingerelul se umplu de bucurie. Atunci omul-inger il lua si-l duse pana la tronul Celui Preainalt, pentru a fi iertat. Dumnezeu, cand il vazu, ii zise cu blandete:- Tinere, in sfarsit ai invatat ca nu trebuie sa furi iubirea nimanui, ea este un dar de pret ce se ofera, nu se fura! Ingerelul fu mangaiat pe cap si trimis la magazinul de aripi, unde incerca cateva perechi, pana le gasi pe ale sale. Pentru ca trecuse lectia grea a iubirii, primi o noua misiune, aceea de a veghea ca inimile oamenilor sa fie mereu pline de caldura si iubire. Astfel, el deveni INGERUL PAZITOR AL INIMILOR.POVESTEA RAZELOR DE AURde Valentina AlexandruPe culmi de nori pufosi, ce plutesc in Imparatia lui Dumnezeu Tatal, stau multi Ingeri ce asteapta sa primeasca noi misiuni.Odata, Dumnezeu chema la el un Inger, ce locuia pe un nor albastru, pe care el isi facuse o casuta albastra, cu camere albastre si toate mobilele albastre. Acest Inger avea, si el, ochi albastri, stralucitori si buni.Ingerul, auzindu-se chemat, de indata dadu ordin norului sa mearga catre palatul Domnului. Cand ajunse in fata tronului Celui Preainalt, se inchina smerit si spuse :- Te ascult, Tata!- Dragule, spuse Dumnezeu, am o misiune pentru tine. Vezi, acolo, este un loc unde oamenii se inghesuie mereu si deranjeaza ordinea Mea. Du-te si intervin-o, pentru ca acest lucru sa nu se mai intample si ca totul sa reintre in armonie.Ingerul se uita spre locul cu pricina si vazu o multime de oameni ce se certau si se zbateau sa apuce o bucata de metal stralucitor, numit de ei aur, din care doreau sa-si faca podoabe.Ingerul analiza situatia si-i veni o idee. Lua bucata de aur, o acoperi cu pamant, cu muschi, cu flori si o ascunse intr-un munte. Apoi, trimise o raza de lumina, din Cerul in care se afla, lega de raza bucata de aur ascunsa si ii trimise multa iubire, pana o topi si o transforma in mici bucatele stralucitoare, pe care le risipi apoi in intreg muntele. Astfel, acel munte deveni stralucitor.Cand oamenii vazura un intreg munte stralucitor ca aurul, se minunara si se intrebara: ce sa faca ei, ca fiecare sa obtina o bucatica din el?Atunci Ingerul lua chip de om si le spuse:- Dragi oameni, daca acest munte este stralucitor in intregime inseamna ca el este o comoara. De ce sa nu-l lasam asa? Sa ne bucuram cu totii de frumusetea lui! Nu trebuie sa ne certam pentru o bucata de aur. Iubirea din inima noastra poate transforma orice piatra in lumina stralucitoare. Aurul se obtine din minerale incalzite, topite cu raze de iubire solara. Daca vom iubi tot ce ne inconjoara, chiar si noi vom deveni armoniosi si stralucitori ca aurul, iar stralucirea aurului obtinuta din iubire ne va uni pe toti cu Dumnezeu.Oamenii, intelegand ca aurul poate fi fabricat de fiecare prin propriul efort de iubire, se dusera la casele lor si fiecare incerca sa transforme in aur tot ce-i iesea in cale. Astfel, prin acest efort, in acel loc, altadata plin de tensiuni si de certuri, aparu o lumina puternica, pe care Dumnezeu o vazu si atunci ii spuse Ingerului:- Dragule, oamenii aceia au devenit aurii si ei. Ce frumosi sunt! Ti-ai indeplinit misiunea!POVESTEA PLANTELORde Valentina AlexandruMistere, taine, povesti prezente, trecute si viitoare sunt inscrise in norii cerului, in pulberi de stele, pe planete si alte corpuri ceresti. Iata o poveste ce vine de departe, dintr-o alta galaxie, de pe planeta Alfa, unde oamenii ce o locuiesc seamana cu cei de pe Pamant. Sterg cu palmele un strop de lumina ce licare sub un nor celest si iata, soseste aceasta poveste:“Demult, pe cand toate planetele si toate stelele stateau cuminti, pe raft, in camara lui Dumnezeu, si inca nu se invirteau, parcurgand spatii, traia pe un nor de azur un ingerel. Era tare dragut, avea bucle blonde si picioruse zglobii si vesele. Acest ingerel, cat era ziua de lunga, privea printr-un cristal de cuart lumea ce se nastea din cuvintele si iubirea lui Dumnezeu Tatal. El vazu cum, din multe pulberi ce se adunara la un loc, se nascu un nor, ce lua o forma rotunda si incepu a se invirti in miinile lui Dumnezeu. - Doamne, ce bila frumoasa ai facut, zise ingerelul. Te rog, da-mi-o si mie, sa o ating!

Ingerelul o atinse, si locul unde isi pusese mina deveni verde. Speriat, isi trase repede bratul si il intreba pe Dumnezeu: De ce atingerea mea s-a facut verde?- Verde va fi, copilul meu, culoarea ce va predomina pe aceasta planeta, Terra, zise Domnul. Atingerea Ingerilor Mei va aduce pe ea aceasta culoare. Verde va fi si plin de viata orice loc de pe Pamint unde vor poposi ei. In aceste locuri, Eu voi trimite Ingerii, ca ei sa puna plantele ce se vor naste in laboratoarele divine. Vreau ca plantele pe Terra sa aiba vesmint verde si sa poarte pecetea Ingerilor Mei. Numai floarea lor, inima lor, ce-Mi va vorbi, o voi face de diferite culori, in functie de misiunea pe care I-o voi da fiecareia. Vezi, Ingerelul meu, tu esti primul ce ai pus o urma verde pe Pamint. Tu vei fi si primul ce vei duce o planta pe el, dar pina atunci mai este.Tu du-te, concentreaza-te si sa faci, din iubirea ce ti-o voi trimite, o planta. Gindeste-te la ceva frumos, mic, ceva care sa poata creste si umple repede pata ta de culoare verde. Ingerul pleca, se aseza pe norul sau si hotari sa faca o planta mica, mica de tot, care sa formeze un covoras, moale si frumos. O facu, o inchise intr-un glob de iubire, si i-o trimise Tatalui. Dumnezeu, cum o vazu, ii placu tare mult si hotari sa o aseze pe Terra, in ziua cind ea va fi gata sa primeasca prima planta. Ingerelul astepta acea zi, si ea veni. La semnul lui Dumnezeu, el pleca sa puna in zona lui verde planta care crescu repede, se inmulti si acoperi cu trupul ei zone intinse. Un covoras verde, moale si frumos acoperi Pamintul.- Doamne, da-i un nume, caci nu stiu cum s-o chem! - Sa-i zicem, pur si simplu, iarba, si ea va fi foarte raspindita! - hotari Domnul.De atunci crescu iarba pe Terra, dar nimeni nu stie ca ea a fost crescuta intii din inima unui ingerel vesel, cu plete blonde. De cite ori vezi iarba, sa stii ca el are si acum grija de ea si sopteste-i:- Mai, ingerelul ierbii, eu am aflat povestea ta, te rog, ajuta-ma sa o spun copiilor, care se afla acum la scoala planetei Terra!POVESTEA INGERULUI CU MANTIE ROZde Valentina Alexandru Demult, pe cind Cerurile nu existau, pe cind Pamintul era un mic ghemotoc in miinile lui Dumnezeu, a fost un Inger frumos cu ochi stralucitori si mantie de stele roz, ce raspindeau in juru-i raze de lumina roz si parfum de trandafiri. Acest Inger se chema Rozeea. El statea pe un nor trimis de Dumnezeu, ca sa-l hraneasca si sa-l ajute in munca sa. Rozeea facea din iubirea sufletului sau mici sfere roz, cu parfum de trandafiri, pe care le aseza in pernele norului, apoi le trimitea intr-un laborator vegetal, unde un mare specialist le crestea intr-un mediu de cultura, pina cind ele deveneau micuti trandafiri roz cu radacini, tulpini si frunze. Apoi, plantutele erau inchise in ambalaje de lumina si duse pe Pamint. Aici, ele erau invelite intr-o alta haina, de culoare verde, si depuse intr-un incubator terestru, unde cresteau intr-un mediu special, ce continea multa apa, cristale minerale si energii terestre.Cind Ingerul Rozeea cobora de pe nor, ca sa vada ce mai fac micile lui sfere, plantutele trandafir scoteau capul din solul terestru si-l salutau pe cel ce le daduse lumina din sufletul sau. Rozeea isi mingiia plantele, statea cu ele mai multa vreme, pina cind imboboceau, infloreau, si raspindeau in jur parfumul trandafirului roz, adica a lui Rozeea. El se ocupa de trandafirii sai, pina cind toti se deschideau si-l salutau. Ingerul primise de la Dumnezeu aceasta misiune si se straduia sa o indeplineasca cit mai bine. Dumnezeu Tatal ii spusese ca, intr-o zi, cind Pamintul va deveni si el stralucitor, el, Rozeea, va putea sta permanent pe aceasta planeta, iar trandafirii roz vor fi pretutindeni, inmiresmind atmosfera si oferind tuturor oamenilor iubire roz, trandafirie.ISPRAVA VULPIIde Ana-Maria Cotmeana Intr-o zi, in padure, ursul se lauda ca este cel mai destept dintre animale si ca nimeni nu ar putea sa il pacaleasca vreodata.Cumatra vulpe il auzi si se hotari sa ii dea o laudarosului o lectie pentru aroganta sa. Se tot gandi, se tot rasuci, se mai gandi o data cum sa faca asta si isi aminti ca ursilor le place mierea. Iar intr-un copac batran, foarte batran isi faceau veacul niste albine. Dupa ce faceau miere, albinele plecau si o lasau in grija viespilor.Vulpea pusa pe sotii ii povesti ursului despre locul cu pricina si uita asa, pur si simplu, sa ii povesteasca si despre paznicii stupului.

Mormaila isi infunda pofticios botul in stup, dar avu parte de o surpriza taaare neplacuta. In timp ce se tavalea de durere in chinuri groaznice, vulpea zambind pe sub mustati ii spunea :- Deci care va sa zica ursule, pe tine nu te poate pacali nimeni, nu? Eiii, dragul meu, tocmai ti-am demonstrat ca lacomia poate juca feste pana si celui care se proclama cel mai destept intre animale.

POVESTEA CELUI CE A CUNOSCUT RAIULde Valentina Alexandru Pe cind Soarele locuia intr-un palat de aur, pe bolta cereasca, iar Luna era imparateasa peste o zona intinsa a marii de argint, traia un mos cu plete albe ce avea un toiag de argint, cu care cutreiera, in lung si in lat marginile Pamintului. Intr-o zi, mosul se opri sa admire o poarta plina cu nestemate, apoi batu in ea, ca sa fie primit, dar nu auzi raspuns. Tirziu aparu in poarta o mica aratare.- Ce vrei, mosule? - intreba aceasta.- Vreau sa aflu ce fel de gradina este aici! - zise mosul.- Mosule, este o gradina cu fructe de aur, ce se coc numai la Soarele diminetii si care nu pot fi culese decit de oameni ce cunosc taina ei.- Ce taina, taica ? - insista mosul.- Daca vrei sa afli, mergi pina la palatul Soarelui si intreaba acolo, i se raspunse.Mosul privi spre Soare si il ruga: ”Soare de aur, ce stralucesti peste noi toti, te rog, spune-mi ce taina ascunde aceasta gradina?” Se inchina de trei ori si trimise multa iubire Soarelui. Acesta primi mesajul si, pentru ca este foarte sensibil la iubire,ii raspunse: “Mosule, aceasta gradina este Raiul. In ea intra numai cei ce au haina de aur pe ei, iubire de foc in inima si o privire limpede si buna. Daca tu ai asa ceva, intra si vei putea gusta din fructele gradinii. Daca vei minca din ele, vei redeveni tinar, frumos, cu chip de inger si vei putea sa vii sa locuiesti cu mine in palat, in veci”. Mosul multumi Soarelui, inalta o rugaciune catre Domnul si ii ceru haina de aur, iubire in inima, o privire limpede si buna si batu in poarta gradinii. Poarta se deschise singura, intra si vazu pe ramurile copacilor mii de fructe aurii ce straluceau in lumina Soarelui de dimineata. Lua o para, o minca si pletele-i redevenira blonde. Lua un mar, il minca si pe acesta, si fata-i deveni neteda si stralucitoare. Lua o pruna, o inghiti si baga de seama ca se facu usor. In cele din urma, minca o piersica si se umplu de parfum, si incet se inalta spre Soare. Pluti putin si ajunse in palatul Soarelui, unde traiau o multime de feti frumosi, ca si el. Acestia erau ocupati, dar l-au intimpinat prietenosi. - Bine ai venit! - ii urara ei, de acum esti de-al nostru. Deschide-ti inima si iubeste cu foc tot ce-i viu, plin de spiritul Creatorului nostru, Tatal Ceresc. Pune-te pe treaba si spune impreuna cu noi: “Te slavesc, Tatal meu Ceresc!”

POVESTEA PRIETENIEIde Valentina Alexandru Intr-o padure tropicala cu multe liane, arbori de cauciuc si de cafea, traia un elefant, pe nume Tit. Acest elefant era mic, dar deosebit de antelept. In fiecare dimineata, el obisnuia sa faca o plimbare prin padure, sa mearga la rau, sa faca cateva dusuri cu apa rece si sa admire rasaritul Soarelui si intreaga natura, care se trezea din somn. Printre animalele padurii, Tit gasise un prieten, un mic papagal roz, pe care il chema Carlos. Acesta era foarte vorbaret si la fel de intelept ca si Tit. Ei discutau despre foarte multe lucruri toata ziua si uneori mergeau in vizita pe la fiintele bolnave din padure.Intr-o zi, cei doi au ajuns in dreptul unui copac, care plangea de suferinta. Induiosati, au hotarat sa faca tot ce le era in putinta ca sa-l ajute. Pentru ca nu prea intelegeau ce i se intamplase copacului necajit, au cerut ajutor unui talmaci. Acesta le transmise ca bolnavul avea o ramura rupta, care il durea foarte tare si il ampiedica sa-si vada de treaba. Imediat, Tit, cu trompa lui agila, indeparta ramura rupta si puse pansamente din ierburi tamaduitoare peste rana copacului. Carlos, in timpul asta, ii vorbea pacientului, il inveselea cu niste glume, ca sa mai uite de durere. Dupa ce rana a fost pansata, copacul simti cum durerile il mai lasa si chiar zambi putin. Cei doi i-au spus ca vor sta pe aproape si ca poate oricand sa-i solicite pentru un ajutor. Copacul se induiosa foarte tare la dragostea ce i-o aratau cei doi si porni sa planga de fericire. Lacrimile au inceput sa curga pe coaja lui groasa si sa se adune in mici jgheaburi

lemnoase. Erau lacrimi de recunostinta si de aceea, erau deosebite. Cine se atingea de ele, simtea cum acestea uneau prin iubire fiinte ce se indrageau.Acestea sunt lacrimile Arborelui de cauciuc.

POVESTEA NORULUI ZBURATORde Valentina Alexandru Pe cand Soarele si Luna se imbratisau traia pe un colt de cer un mic nor ce putea sa-si schimbe culoarea si infatisarea dupa cum dorea. Dumnezeu ii daduse in grija un ingerel dragalas, pe care il purta acolo unde el dorea. Aceasta era misiunea lui - sa fie vehicul pentru ingerelul cel dragalas. Norul il apara si il camufla pe ingerel cand se deplasa in zone mai periculoase, acolo el intalnea urati cu sulite ce voiau sa-l dea jos de pe norul sau. Atunci norul isi schimba infatisarea, se transforma in cal de lupta, ce nu putea fi intrecut de nici un vrajmas al ingerelului pe care il ingrijea. Cand se duceau la Dumnezeu cu vreo problema, norisorul se transforma in porumbel, cu pene de aur, si zbura iute chiar langa tronul Tatalui Ceresc, iar cand ingerelul voia sa mearga la prieteni, in vizita, norul se impodobea cu stelute si panglicute luminoase, colorate, pentru ca prietenii sa-l recunoasca de departe. Si uite asa, pentru fiecare situatie, norul avea cate o infatisare potrivita momentului. Astfel de norisori exista si acum. Ei nu pot fi gasiti decat de ingeri ce stiu sa se poarte cu ei si sa traiasca pe ei, si care au o mare dragoste pentru Tatal Ceresc. Aceste vehicule le primesc numai cei ce-si inchina viata lui Dumnezeu si implinirii vointei Sale.

POVESTE DESPRE CULOAREA NORILORde Valentina Alexandru Fug nori pe Cer transportand de ici colo, cu mare viteza, entitati ce circula cu misiuni divine. Acesta circulatie este dirijata prin gand. Gandurile bune sunt inspirate de Tatal Ceresc care isi cheama slujitorii la actiuni legate de linistea, pacea si armonia lumii divine si a intregii Sale creatii. Exista nori de toate culorile. Culoarea le este data de tipul Ingerului care se deplaseaza. Astfel, sunt nori galbui-aurii pentru Ingeri puternici ce poarta o stea pe frunte. Nori azurii pentru Ingeri cu ochii ca safirul. Nori albi pentru Ingeri ce au un Soare in inima. Nori roz pentru Ingeri ce imbraca o haina roz parfumata. Fiecare culoare este un simbol, astfel, Ingerii, pot fi recunoscuti unul de celalalt.Dumnezeu a dat fiecarui Inger un nume cu care chemat atunci cand i se da o sarcina de indeplinit. Pentru misiuni mari, care implica planete cu probleme, sunt trimisi Ingeri cu haina de aur stralucitor, ei se mai numesc stele. Pentru misiuni galactice, ce se refera la supravegherea si controlul armoniei galactice, sunt trimisi Ingeri aurii, cu stea pe frunte. Pentru misiuni mai mici, la nivelul unui sistem planetar sunt folositi Ingerii azurii. La nivel planetar intervin Ingeri roz parfumati. Ingeri albi ce poarta un Soare in inima sunt folositi pentru interventiile la nivel intergalactic, ei stabilesc punti de legatura.Toti ingerii, lucreaza numai la semnalul Divinitatii, folosesc iubirea in misiunile si strategiile inspirate de Tatal Ceresc, in toate cazurile ce apar.

ulciorul nu merge de multe ori la apă - Nu ştiu cum, după o viaţă întreagă de muncă din asta...spuse dintr- o suflare şi oftă cu obidă. După

ce ai muncit toată viaţa la ţară, ai făcut mişcare nu glumă!, în aer curat, nu tu poluare, nu tu stres, munca-muncă, odihna-odihnă... Unde mai pui şi tratamentul ăla atât de renumit şi naturist pe deasupra: auzi, duşuri scoţiene de câte ori pe zi era nevoie. Şi-a crăpat! Îşi vărsă of-ul, căci era mai-mai să dea-n clocot şi fetişcana asta, Kina de-i spuneau 'a lu Nuţu', nu suporta laptele prea fierbinte- se-ţelegea, vezi bine, de mi-nune! cu Nuţu, ăla micu'.. şi cel mai mofturos, bineînţeles. După ce turnă, grijuliu, o porţioară Kinei, cât să ia şi el o gură de aer să se mai liniştească- să dea pe-afară de supărare, nu alta!-, când să-şi îndrepte spatele simţi nişte pişcături-furnicături pe la încheieturi... mai că-l usturară-gâdilară! Nu-i pică bine deloc. 'Vârsta!'îşi spuse, dar nu cu resemnare.Se aşeză la locul lui. Ul, el nu avea rău de înălţime, stătea voios şi mai la margine. Ba chiar, Ul, mai curajos din fire, îi povestea şi lui ce se mai întâmpla dincolo de colţul mesei. Acum se simţea stingher în mijloc, pe mescioară, dacă se gândea bine chiar i-ar fi cedat lui Ul locul lui şi şi-ar fi

făcut curaj pentru un loc la margine. Se uită cu...cu o privire în care se citea doru spre locul celui care a fost...Ul-Tschoru. Şi spuse cătrănit, ca pentru sine: Dac-a pleznit careva de sănătate, apoi el a fost acela!Centenara familiei şi bunica micuţei Kina- castronelul ăla drăgălaş şi cu zâmbetul pe buze tot timpul- ei bine, bătrâna Stra-Kina, deşi foarte tare de urechi- nu le-avea deloc, cum o fi auzit oare, n-aş putea să spun!- a prins ea ceva din amărăciunea vecinului ei mai nou, şi spuse:- Lasă, domnu' Coffer...oftă şi ea. Pe Ul îl cunosc eu bine. Era aşa, cum e Kina noastră acuma, când l-au adus aici. A avut o viaţă lungă, scurtă, cum a fost, dar frumoasă. Matale nu te-ngriji, domnu' Coffer. Eşti făcut din alt aluat. Mai finuţ, dar mai rezistent. Ul era el voinic, dar era la cheremul tuturor. Ştii cum stă treaba: fierbinte-rece, rece-fierbinte, de câte ori era nevoie, la el venea toată lumea. Avea mândria lui, că de!, toţi ştiau de el şi de duşurile lui scoţiene. A făcut treabă bună la viaţa lui. Ştiu că ţi-era prieten. Ascult-aici la mine, au mai fost şi alţii şi n-au dus-o cât el...- Bun a fost, măcar că-l puneai şi pe sobă. Nu ca astea de le-au adus acuma. Ai văzut? Cică de la oraş, de-a pus Nuţu una pe sobă şi s-a topit toată de nouă ce era. A scos un fu-um şi un miro-os! Ai văzut şi matale. Ce, îţi mai vine să bei?! Cât ar fi ea apa de limpede, cât ar... Ah, nici apa nu mai clipoceşte când o torni în ele. Se-aude...parc-ar vrea să-ţi treacă de a-ţi mai fi sete. Numai îmbufnate şi înfundate. Şi ce nume! Gale-Ata! Gale-Ata! O vrea el să sune franţuzesc, dar mătuşă Stra-Kina, cât sunt eu de modern, nu-i de aşa ceva la noi... Şi Coffer era abia la începutul pledoariei lui- multe erau la el în suflet- când se auzi vocea piţigăiată a Kinei.- Domnu' Coffer, zise Kina care între timp era din nou curată şi auzise discuţia dintre bunica ei şi domnul cu rever şi floare roşie la butonieră, mi-a spus mie bunica: s-or topi ele la căldură, dar la cărat apă rezistă mai bine. Pe când... alde Ul-Tschoru nu merge de multe ori la apă şi poc! se crapă.Atât a apucat să zică, şi-n bucătărioară a intrat mama, privind suspect la Nuţu care era cât pe-aci să-i de drumul din mână Kinei. Draga de ea îşi înnăbuşi sperietura cu un 'A-ah!', apucă să-şi tragă sufletul, şi mama deja strângea masa. Puse lucrurile pe raftul de deasupra şi se luă de pregătit prânzul, cu Nuţu tot timpul prin preajma ei.

Magarul incarcat cu aur, tot paie mananca A fost odata ca- n poveste, A fost precum era si esteun magar la curtea unui rege.Numele lui era Ane duRoi.Ane duRoi a vazut multe la viata lui si mai ales... Aur! si asa de mari bogatii incat pentru noi, muritorii de rand, tare- ar fi greu sa descriem toate astea in cuvinte!Ati ghicit! Aurul era marea lui pasiune. Atatia saci plini cu aur a carat, ca la un moment- dat si- a dat seama cat de iremediabil indragostit e de rotocoalele acelea stralucitoare, sclipitoare, galbioare, ademenitoare, in final chiar apetisante... ce sa mai, cuceritoare! Dar... n- a spus la nimeni.Spre fericirea lui, a ajuns asa de bine vazut de insusi regele, incat acum aurul nu- i lipsea nici intr- o zi. Avea permanent un cercel de aur intr- o ureche- nu- mi amintesc bine care-, si purta adesea chiar si manta cusuta cu fir. Isi imagina ca tare cuceritor trebuie sa mai arate astfel dichisit! Si zambea cu cel mai graitor zambet de care se simtea in stare eul lui- adica ranjind gingiile pana la magarestile- i urechi daurite.Dar ceva- l impiedica pe Ane duRoi sa fie fericit. Deplin fericit. Si anume... o indigestie! Iata o problema cu adevarat spinoasa! Pentru un magar ca el era mu- sai! sa fie mereu in forma. Altfel se putea sa fie curand- curand indepartat de rege si de... Aur! Fa-te bine! Fa- te bine!! Nu te panica! NU te panicaaa!! Si...Venea frecvent in vizita la Ane duRoi... o nevastuica, v- ati dat seama. Cand ii era lumea mai draga, Shrenk facea prezenta. Nu puteai s- o ignori nicicum! ( Era, vezi bine, psihologul lui.) Intr- un tarziu a observat Shrenk ca lui duRoi ii cam sclipesc ochii dupa aur. Si a intuit marele adevar!Asa ca a intocmit la repezeala un test de unde trebuia sa reiasa ca magarul nostru sufera de pe urma galbenilor.duRoi a facut testul si Shrenk a triumfat! Bietul de el s- a vazut nevoit sa- si marturiseasca ascunsa pasiune pentru monedele de aur.

Shrenk nu s- a lasat si a vrut sa cerceteze cauzele unui astfel de sindrom. Asa ca, pentru a-si dovedi competentele de terapeut, si- a indesit vizitele. Nefericitul duRoi! N- avea incotro si trebuia sa se lase citit ca o carte deschisa. Iha- Hiii! Si- a amintit!!Cum se plimba odata prin gradina si cum in preumblarile sale i- au cazut copitele pe- o carte... A tras repede cu ochiul stanga- dreapta... Nimeni! O uitase pasa- mi- te cineva. Si simtindu- se in siguranta, si- a varat botul intre paginile ei. Cu poze! I- a placut cel mai tare una in care un magar adulmeca un trandafir. Si s- a dat infricosat inapoi cand acelasi magar era mai- mai sa fie hartanit de niste talhari! A- nchis repede cartea si... Ce sa vezi! Pe coperta... un magar de aur!Ei, asta nu i- a iesit din cap si pace! Adica, daca se poate, de ce nu?Si uite- asa... la- nceput s- a angajat sa care avutiile regelui. Doar- doar s- o acoperi cu aur! Apoi a- nceput sa poarte azi un cercel, maine o manta... dar de Aur! tot nu se facea.Ane duRoi incepu sa planga. De vreo saptamana, la fiecare mic- dejun inghite macar unul din rotocoalele acelea stralucitoare, sclipitoare, galbioare, ademenitoare, in final chiar apetisante... Ce sa mai! Face cura!Lui Shrenk i- a picat fata. S- a gandit ca, probabil, domnul Apulleius ar fi tare contrariat daca ar afla vreodata ce efecte au cartile sale asupra unor categorii de cititori! Si i- a prescris urgent lui duRoi apa, paie si bataie... ca oricarui magar normal si sanatos.Verdictul a fost, fara apel, ca magarul incarcat cu aur, tot paie mananca!

Capra sare masa, iada sare casa Candva, Bunul Dumnezeu Si- a imaginat c- ar trebui sa fie pe pamant... caprele.Istoria lor incepe tare demult, inca dinainte de Potop. Dar norocul nu le- a parasit, si- n Arca s- a gasit un loc si pentru ele.Si dupa timp indelungat, urmasii caprelor din Arca povesteau- or mai fi povestind si astazi, cine stie?- copiiilor si copiiilor copiiilor lor despre venerabilul Stramosu- capra de capatai a neamului caprelor.Se spune despre acest Stramosu ca ar fi avut un contract cu Noe pentru un an si- umpic mai bine. Cam atat a petrecut el in celebra corabie. Buna parte din acest timp insa, capra din poveste a suferit de rau de mare. A- ncercat in fel si chip sa se adapteze unui trai marinaresc. Si, cum- necum, a reusit!Sa vedeti cum!Pe cand hotarase Stramosu ca el si raul de mare nu pot coexista, hop!, si- a amintit de primul lucru pe care l- a facut dupa ce a vazut Arca. Ei bine, a facut top!, si- a sarit pragul. S- a gandit el si si- a zis ca asta o fi lege pe corabie, aici nu s- o putea trai altfel! Asa ca, de fiecare data cand Arca se- nclina, hop! si el. Si azi hop!, si maine top! si tot asa un an si- umpic mai bine. A devenit Stramosu campion la sarituri dupa perioada asta... si a- nceput sa- i placa.Dupa experienta cu Potopul, a ramas cu ,,Saritul"- devenit intre timp si stil de viata si porecla- si cu... nevasta. Zicea el ca ea, mama tuturor caprelor, a ramas impresionata inca de cand l- a vazut pentru prima oara sarind peste prag.La- nceput, Stramosu a sarit pragul. Strabunu insa a- nvatat repede sa sara peste alte capre ca s- ajunga mai dihai la tufa cea mai verde. Bunu, Tutzu si Tzutzu au vrut cu tot dinadinsul sa pastreze traditia familiei. Atata valva a starnit povestea lui Stramosu, incat fiecare din urmasii lui au gasit cu cale sa nu se lase mai prejos.Tzutzu cel putin, ca ultim descendent, e cea mai saritoare iada care- a existat. Intrucat ea a obtinut performante nemaintalnite in domeniu! Arta saritului a reusit sa faca proverbiala istoria neamului ei, unde capra sare masa si iada sare casa. Deviza lui Tzutzu este, v- ati dat seama, ,, Unde unul a putut, pot eu si mai mult!". Asa ca Tzutzu sta la bloc. Are sistem. Si- si inchipuie, probabil, ca manelele fac bine la digestie vecinilor de cartier.Aceasta a fost povestea unui neam de capre, din cele mai vechi timpuri pana azi. Si neamul acesta o fi avand inca urmasi, care- or trai chiar azi si- or fi pretutindeni.