5

CUPRINS Pagina

Cuvânt înainte 7

Cap. I. BAZELE TEORETICE ALE COMUNICĂRII 11

I.1. Originile şi evoluţia ideii de comunicare 13 I.2. Conceptul de comunicare 19 I.3. Componente, etape, mijloace şi obiective ale

procesului de comunicare. Politica globală de comunicare. 27

Cap. II. COMUNICAREA ŞI CULTURA 41 II.1. Cultura – bază a comunicării 43 II.2. Comunicarea interculturală şi cultura

organizaţională 51

Cap. III. TIPARE ALE COMUNICĂRII 65 III.1. Comunicarea formală şi comunicarea informală 67 III.2. Comunicarea: cu sinele / interpersonală /

la nivelul grupului de muncă / publică / de masă 79

III.3. Comunicarea orală 109 III.4. Comunicarea grafică şi demonstrativă 125 III.5. Comunicarea scrisă 131 III.6. Comunicarea prin metode combinate 137 III.7. Comunicarea prin atitudine 145 III.8. Comunicarea şi eticheta 159 III.9. Comunicarea prin imagine proprie 165 III.10. Comunicarea prin artă 175

Cap. IV. DEONTOLOGIA TIPURILOR DE COMUNICARE 187

IV.1. Deontologia comunicării, saltul spre civilizaţie 189 IV.2. O tipologie a codurilor deontologice 199 IV.3. Repere ale unor coduri deontologice cunoscute 207 IV.4. Valorile şi sistemul atitudinal al individului 247 IV.5. Legităţi şi funcţii ale comunicării 257 IV.6. Reacţia de feed-back. Percepţia mesajelor. 265

6

IV.7. Relaţiile de comunicare şi empatia. Bariere în comunicare. 271

IV.8. Probleme versus persoane. Concret versus general. Pragmatism versus teorie. 279

IV.9. Continuitatea comunicării 285 IV.10. Creativitatea şi limitele ei în comunicare 289 IV.11. Valorizarea interlocutorului. Atenţia şi

ascultarea. 297 IV.12. Onestitatea în comunicare 303 IV.13. Logica, argumentarea şi claritatea exprimării –

puncte forte ale comunicării 307 IV.14. Atitudinea pozitivă şi siguranţa în comunicare 315 IV.15. Arta de a convinge. Influenţare versus

manipulare. 321 IV.16. Respectul, comunicarea şi compromisul în cazul

contradicţiilor şi stărilor conflictuale 333 IV.17. Relaţiile de comunicare şi etica afacerilor.

„Războiul pieţei”: responsabilitatea pentru afirmaţii şi fapte, versus lipsa comunicării etice. 347

Cap. V. EFICIENŢA COMUNICĂRII 363 V.1. O altă axă a comunicării: raportul determinism –

teleologie 365 V.2. Responsabilizarea socială a mijloacelor de

comunicare 369 V.3. Finalitatea şi eficienţa comunicării 373

BIBLIOGRAFIE 381

Abstract 395

Contents 397

7

CUVÂNT ÎNAINTE De când a apărut, omul a căutat să afle tot mai multe şi

să înţeleagă esenţa vieţii. Nu atât din curiozitate (deşi n-o excludem din joc), ci pentru a exista. A realizat că de unul singur n-are şanse de reuşită, aşa încât a întins o mână şi a cerut sprijin. A fost de-ajuns pentru iniţierea – „dintr-o lovitură” – a două forme de comunicare: cu sinele şi cu ceilalţi.

Pendulând între derizoriu, teatrul absurdului şi speranţa unui posibil mâine, individul şi-a asigurat mai întâi traiul. Apoi, a vrut să-şi demonstreze supremaţia asupra naturii şi a semenilor. Că i-a reuşit sau nu, e o altă problemă. Dar el încearcă şi azi... iar asta e o temă de gândire.

Cartea de faţă s-a născut dintr-o mai veche pasiune a autorului: cea pentru cuvânt. Şi s-a împletit cu o altă minunăţie: imaginaţia. Iar pentru ca tripticul să fie complet, a trebuit ca studiul să devină liant al celor două universuri. De ce? Fiindcă nimic nu e mai frumos decât să ai o lume în tine. Nici măcar să ai o lume la picioarele tale!

C-o-m-u-n-i-c-a-r-e. Zece semne şi un nesfârşit de gânduri. E mult sau e puţin? Nu ştim. Dar, în lucrarea de faţă, oferim o viziune aparte a procesului de comunicare. Îndrăznim să impregnăm teoria cu aplicabilitatea şi cu logica, alternând întrebări cu posibila lor rezolvare. Riscăm să avansăm interogaţii care depăşesc cuminţenia răspunsurilor clasice. Oferim deseori soluţii imprevizibile, pentru că n-avem un „buzunar secret” în care să le ascundem pe cele aşteptate. Şi toate acestea le vizualizăm cu ajutorul pictogramelor. În esenţă, dorim să apropiem viaţa ca poem de aspectele vieţii cotidiene, social-economice. Şi sperăm ca tam-tam-ul culturii adevărate să fie auzit de toate urechile, deoarece comunicarea este puntea dintre expresie şi deontologie.

Aşa cum am conceput structura lucrării, bazele ei teoretice mizează pe ideea de comunicare, ca evoluţie temporal-cognitivă. De aici derivă componentele şi mijloacele

8

de care uzează procesul cercetat, reîntâlnite „colegial” în politica globală de comunicare.

Comunicarea şi cultura se presupun reciproc, ca într-o balanţă. Tocmai de aceea, am conceput un capitol special dedicat echilibrului sublim dintre cele două noţiuni, făcând un slalom între comunicarea culturală şi cultura organizaţională.

Pe un eşafodaj relevând cele mai interesante tipare ale comunicării, am reamintit cititorilor că putem comunica în diverse modalităţi: de la formal la informal (oral sau scris), de la propria atitudine la imaginea personală şi la „limbajul” artistic.

N-am fi putut crea o reprezentare complexă, fără a studia deontologia tipurilor de comunicare. Prin filtrul moralei profesionale, am abordat aspecte cum sunt: sistemul de valori al individului; legităţile comunicării; percepţia mesajelor; rolul empatiei; barierele apărute în comunicare; continuitatea şi onestitatea procesului analizat; importanţa argumentării, a logicii, dar şi a creativităţii în exprimare. Am accentuat impactul influenţării şi manipulării în viaţa de zi cu zi, evidenţiind rolul respectului şi durerea compromisului, în tot ceea ce ne înconjoară. N-am putut ocoli „războiul pieţei” (lipsa comunicării etice), căutând responsabilitatea afirmaţiilor şi faptelor noastre.

Am constatat – în final – că eficienţa comunicării „ţine” de impactul social al procesului respectiv şi nu numai de „simpla” lui finalitate. Astfel, am sperat să depăşim graniţele „banalelor” scopuri umane, crezând în puterea teleologiei.

Căutăm, mereu, comunicarea dintre părţile unui întreg. Şi n-o putem simţi decât făcând apel la interdisciplinaritatea dintre ştiinţele comunicării şi teoria economică. Dar nu credem în atotcunoaştere şi mizăm pe faptul că orice nou devine vechi, aşa cum a fost dintotdeauna.

Volumul de faţă combină concepte, fapte şi atitudini, în scopul creării unei altfel de abordări între comunicare şi viaţa social-economică. Nu avem pretenţia descoperirii unor principii imuabile. De asemenea, nu putem face referire la totalitatea opiniilor şi paradigmelor din literatura de specialitate. Pur şi simplu, încercăm să oferim un mod de a

9

gândi. Doar cititorul va decide dacă această carte îi e utilă sau nu, dar sperăm că accentul său va cădea asupra motivaţiilor pozitive care ne-au inspirat.

Ce-am urmărit, de fapt? Să „vorbim” într-un limbaj relativ comun, despre aspecte ale comunicării care ne-au trezit interesul. Să nu facem apologia unor teze şi să nu le demitizăm pe altele. Şi ne-am dorit sincer ca fiecare cititor să (sub)înţeleagă mesajul lucrării: acela de a contribui nu la explicarea completă şi definitivă a unor fenomene şi procese, ci la separarea lor de conotaţiile arhicunoscute.

N-am urmat o structură prestabilită de lucrările recunoscute în domeniu, pentru simplul motiv că nu ne-am propus un asemenea ţel. Iar dacă uneori am accentuat elemente consacrate în teorie, alteori am promovat ieşirea din abordările tipice. În esenţă, am căutat să „fotografiem” aspecte relevante şi originale ale vieţii, izvorâte din studiul individual.

Cartea de faţă a fost creată ca incursiune în principiile expresive şi în acelaşi timp deontologice ale comunicării. Chiar dacă nu ne-am planificat să realizăm un curs universitar, prezentul volum se adresează pasionaţilor de comunicare şi de legătura acesteia cu mediul economic – între care, la loc de frunte, situăm studenţii şi profesorii. Mulţumim tuturor celor care ne-au sfătuit şi ne-au ajutat în demersul nostru. ... Până în momentul de faţă, personal, nu ştim să fi ales vreo cale facilă spre ceva (orice-ar fi fost acel ceva). N-am făcut-o nici acum, ci am depănat firul Ariadnei spre... viitor, în speranţa comunicării cu homo integris.

Autorul

13

I.1. Originile şi evoluţia ideii de comunicare Comunicarea este o componentă de necontestat a vieţii

sociale, fiind necesară în orice tipar al schimbului de informaţii şi al relaţiilor inter-umane. Prin intermediul ei, omul se poate apropia de esenţa fenomenelor şi proceselor din economie şi societate, căutând o mai bună adaptare la mediu.

Din multiplele conotaţii ale comunicării – înştiinţare, informaţie, ştire, relaţie, legătură – cele mai simple sunt acţiunea de transmitere a unui mesaj şi rezultatul ei, pentru a face cunoscut un fapt sau un lucru (la origini, termenul latinesc însemnând „a împărtăşi”). Depăşind acest nivel comun, ne convingem că tiparele comunicării presupun „plusuri” cantitative şi calitative de nou, fiindcă mereu învăţăm câte ceva din orice. Aceste acumulări servesc evoluţiei gândirii, îmbogăţesc spiritualitatea şi sporesc complexitatea vieţii. În cele mai multe cazuri, comunicarea este explicită, putând fi percepută cu uşurinţă. Există, însă, o serie de situaţii care fac necesar apelul la comunicarea implicită (criptică). Sub „umbrela” informaţiilor, sentimentelor sau faptelor, încifrarea poate ascunde cuvinte (vorbite şi scrise), semnale, gesturi, priviri, imagini, culori, ba chiar şi tăceri semnificative.

Omul comunică din cele mai vechi timpuri, în primul rând în intenţia de supravieţuire şi în al doilea rând datorită inevitabilelor sale legături cu societatea – fie ea şi primitivă. Această comunicare „primordială” a fost de tip oral, dar s-a manifestat şi din punct de vedere artistic. Mărturie stă modul de exprimare a gândurilor şi sentimentelor (în piatră, lemn, lut sau pe alte tipuri de suporturi), vizibil azi în diferitele obiecte rămase din preistorie. Fireşte, noi le includem în categoria „artă”, dar, la începuturi, ele au fost doar semne ale existenţei umane şi ale manifestării unor trăiri.

Un pas important în evoluţie l-au reprezentat picturile rupestre, simbol al comunicării grafice. Dintre ele, le amintim pe cele din peşterile Altamira (Spania), Lascaux şi Les Combarelles (Franţa), Val Camonica (Elveţia), Taguei (Nigeria),

14

Tassili şi Hoggar (Algeria), Cuciulat şi Chindia (România). Exemplelor anterioare le adăugăm cazul statuetelor Dogu din Japonia, cel al picturilor pe sol din regiunea Nazca (America de Sud) şi multe altele1.

� O celebritate a lumii subterane este peştera Lascaux (sud-vestul Franţei), datând din Paleolitic, cunoscută pentru desenele preistorice de pe pereţi. Imaginile cu animale, vânători şi scene de război, citite de la dreapta spre stânga, oferă adevărate poveşti2. Interiorul fiind foarte fragil, peştera este închisă publicului.

Totuşi, ca această formă de artă să poată fi admirată, la 200 de metri de locaţia iniţială s-au realizat două galerii care reproduc coridorul central şi aşa-numita cameră a bivolilor din peştera-mamă. Pentru a distinge cele două ansambluri, originalul este Lascaux I, iar copia – Lascaux II.

� Una dintre cele mai cunoscute peşteri ale lumii este Altamira (nordul Spaniei), care are 270 de metri în lungime. Elementul de interes este dat şi aici de desenele interioare (datând din Paleolitic)3, în care apar bizoni, bivoli sălbatici sau alte animale. În plus, opt figuri antropomorfe şi diferite urme de degete redau prezenţa umană în picturi (conservate excepţional).

1 Detalii la adresele: http://www.speologie.ro/stiinta/arheologie.php şi http://www.alpinet.org/main/stiri/stiri_ro_id_1449.html, accesate la data de 10.08.2005; vezi şi lucrările: Marin Cârciumaru, Mărturii ale artei rupestre preistorice în România, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1987; Marin Cârciumaru, Peştera pictată de la Cuciulat, la adresa http://www.bilet.go.ro/carciuma.htm, respectiv: Constantin N. Bărbulescu, Primele forme ale scrierii pe mapamond sunt rezultatul dezvoltării unui popor civilizator, document disponibil la adresa http://www.nouaromanie.ro/redescoperirea%20romaniei_files/primele%20forme.htm; Mircea Dumitrescu, Limbajul cinematografic, un nou limbaj, la adresa http://www.respiro.org/Issue6/eseu_dumitrescu1.htm (toate, accesate la data de 10.08.2005). 2 Imaginea prezintă un cal conturat pe unul din pereţii Peşterii Lascaux. 3 Imaginea reprezintă un bizon desenat în Peştera Altamira.

15

Epoci de-a rândul, omenirea a învăţat să perceapă, să conserve şi să transmită informaţii. Unele s-au dovedit utile şi valide, altele n-au fost confirmate, rămânând mituri sau erori. Cert este că gradual, în milenii, comunicarea s-a dezvoltat şi s-a diversificat, devenind cea mai longevivă stare umană.

Timpul a trecut. De la semne convenţionale şi desene pe vase de ceramică, mesajul comunicării a virat spre scrierea în sistem nodular (noduri pe fire textile), spre „tam-tam”-ul tobelor, spre modelarea simbolică în metal şi apoi spre scrisul propriu-zis. Acesta din urmă a revoluţionat istoria comunicării, chiar dacă – aşa cum spunea Jean-Jacques Rousseau – sentimentele sunt redate prin vorbe, iar ideile prin scris. Primele sisteme de scriere (hieroglifică, apoi cuneiformă şi ulterior alfabetică) au avut la bază, probabil, intenţia liderilor comunităţii de a face un „recensământ” al membrilor acesteia, de a le inventaria bunurile şi de a le administra patrimoniul. Noţiunea „alfabet” derivă din alfa şi beta, primele litere din sistemul grecesc de scriere (deşi fenicienii, egiptenii, etruscii, latinii, indienii, chinezii ş.a. au avut propriul sistem de reprezentare scrisă, la fel precum popoarele din spaţiul carpato-danubiano-pontic). Alături de litere şi de simbolistica lor, numerele au căpătat o importanţă deosebită, izvorâtă din necesitatea împărţirii resurselor de hrană şi din „cuantificarea” mişcărilor demografice.

Apariţia tiparului a decurs din naturaleţea dezvoltării, în

scopul păstrării sigure a informaţiilor. Cel care l-a inventat a fost Johannes Gutenberg (spre mijlocul secolului XV), iar azi, în lipsa tiparului, nu mai concepem o informare coerentă4.

4 Vezi întregul conţinut al lucrării: Asa Briggs, Peter Burke, Mass-media, o istorie socială. De la Gutenberg la Internet., Ed. Polirom, Iaşi, 2005.

Pe ce tip de suport s-a scris? Pe piatră, lemn, tăbliţe de ceramică şi apoi metalice, pe ceară,

mai târziu pe papirus, piele, pergament (din piele de viţel sau oaie), iască, plăcuţe de bambus,

mătase şi diferite forme de hârtie (de la cea mai rudimentară la cea mai fină).

16

Comunicarea a avut şi are multiple maniere de manifestare5. În sprijinul evoluţiei sale stau elemente-„cheie” foarte cunoscute, dintre care exemplificăm6: „alfabetul” (telegraful) luminos, utilizat de perşi, chinezi şi romani; telegraful (Claude Chappe, 1794); alfabetul Morse (Samuel B. Morse, 1837); fotografia (Jacques Mandé Daguerre, 1839)7; telefonul (Graham Bell, 1876); microfonul (cu grafit – Thomas Alva Edison, 1877; din creion de cărbune – David Hughes, 1878); radioul (1895)8; centralele telefonice; discurile de vinil şi aparatele pentru ascultarea acestora (1930); televiziunea9; cablurile subterane şi submarine; telefoanele asistate de calculator şi telefoanele fără fir; calculatoarele de ultimă generaţie, sateliţii de telecomunicaţii, Internet-ul ş.a.

5 Pentru o amplă istorie a comunicării, cu detalii privind izvoarele acestui proces şi etapele sale de dezvoltare, recomandăm lucrările: Gheorghe Brătescu, De la desenele rupestre la sateliţii de comunicaţii, Ed. Albatros, Bucureşti, 1987; Flaviu Călin Rus, Evoluţia procesului de comunicare de la forma interpersonală la cea politică şi mediatică, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2005, pp. 14-41; Melvin L. DeFleur, Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi, 1999, pp. 17-52. 6 Pentru informaţii legate de invenţiile în domeniul comunicării, vezi lucrarea: Richard Platt, Evrica! Mari inventatori şi ideile lor geniale, Ed. Teora, Bucureşti, 2005. De asemenea, vezi prezentarea acad. Mihai Drăgănescu, Din istoria comunicaţiilor în România, la adresa http://www.atic.org.ro/files/Com_MDapr.2003.pdf, accesată la data de 15.08.2005. Opţional, poate fi accesată şi adresa http://jvc.alltrom.ro/, accesată la data de 20.08.2005. 7 Giovanni-Domenico Cassini a desenat o hartă a Lunii (prezentată Academiei italiene în 1679), considerată cea mai buna hartă selenară până la apariţia fotografiei. Pentru informaţii, vezi lucrarea: Magda Stavinschi, Hrisant Notara – un ilustru reprezentant al teologiei şi ştiinţei europene, la adresa http://www.geocities.com/ccistd/notara.htm, accesată la data de 15.08.2005. Prima fotografie cu culoare permanentă a fost făcută în 1861, de către fizicianul James C. Maxwell. În acest sens, vezi adresa http://ro.wikipedia.org/wiki/Fotografie, accesată la data de 15.08.2005. 8 Nicola Tesla a inventat undele radio, dar Guilermo Marconi a construit, în 1895, sistemul transmiterii-primirii de semnale radio la mai puţin de 3 km. Detalii la adresa http://www.magicland.ro/inventii/tehnic/tehnic3.htm, accesată la data de 15.08.2005. 9 Philo Farnsworth şi Wladimir Zworykin au pus bazele televiziunii, după ce în 1927, Farnsworth a transmis primele imagini electronice, din San Francisco. Televiziunea modernă a apărut în 1934 (Zworykin). Pentru detalii, vezi adresa http://www.magicland.ro/inventii/tehnic/tehnic3.htm, accesată la data de 15.08.2005.

17

Datorită exploziei fulminante a tehnicii informaţionale în lumea secolului XXI, nici măcar dictaturile nu pot controla complet comunicarea şi libertatea de manifestare, dacă acestea sunt dorite cu orice preţ. Este adevărat că există încercări de intimidare (vezi practicile teroriste), dar ele sunt doar episoade ale filmului realităţii, nicidecum constante ale vieţii.

Din periplul anterior prin evoluţia comunicării reiese o idee firească: aceea că izolarea îndelungată a omului (în raport cu orice stimul, auditiv sau vizual) nu este de dorit, din ea derivând probleme psihice care afectează comportamentul uman. Desigur, faptul amintit presupune pericolul întreruperii totale a comunicării şi nu face referire la „excepţiile de la regulă”, legate de perioadele în care individul doreşte să aibă intimitate, retrăgându-se voit într-un loc îndepărtat.

Repere-instant ale teoriilor privind comunicarea10: a) Teoriile analitice sau mecaniciste au considerat

comunicarea un compus format dintr-o sumă de elemente având următoarele repere:

- caracterul liniar (comunicarea de tipul „direct la ţintă”, bazată pe unicitatea sensului şi conservarea integrităţii mesajului);

- caracterul secvenţial (respectarea ordinii fireşti a „paşilor” comunicării: emitent – mesaj – canal de transmitere – receptor);

- caracterul atomist (separaţia componentelor comunicării: cuvânt, expresie, propoziţie, frază, context);

- caracterul referenţial (formă simbolică a ideilor). a.1.) Teoriile matematice ale informaţiei (ale datelor) au fost propuse şi formulate după cel de-al doilea război mondial11. Ele au mizat pe studiul „cuantificării tehnice” a informaţiei. a.2.) Teoriile semnului s-au concentrat pe analiza limbii – ca suport al sensului cuvintelor12 – şi pe ideea sistemelor-cod (potrivit cărora cuvântul are o funcţie creatoare de sens şi una de comunicare).

10 Jean Lohisse, Comunicarea. De la transmiterea mecanică la interacţiune., trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pp. 27-184. 11 Este vorba despre americanii Claude Shannon şi Warren Weaver (1948). 12 La origini, este vorba despre modelul lingvistic al lui Ferdinand de Saussure (sfârşitul secolului XIX – începutul veacului XX). Structuralismul a fost dezvoltat ulterior de Roman Jakobson (Cercul de la Praga, 1929), de André Martinet, Georges Mounin, Louis J. Prieto, C. Lévi-Strauss ş.a.

18

a.3.) Teoriile comportamentului (behavioriste sau ale psihologiei obiective) au pus accentul pe comunicarea interpersonală13. Potrivit lor, studiul obiectiv al comportamentului este singurul legitim, deoarece vizează lucrurile şi fenomenele observabile. a.4.) Teoriile funcţionaliste (ale difuzării) au aparţinut sociologilor empirişti14, în a doua jumătate a secolului XX. Ele au avut cel puţin următoarele idei centrale: efectul mass-media asupra publicului, „filtrarea” mesajului media şi evaluarea lui de către populaţie. b) Teoriile globaliste sau organiciste au subliniat rolul relaţiilor dintre elementele unui sistem de comunicare, prin intermediul raportării la obiecte. Ele s-au axat pe următoarele trăsături: - caracterul circular şi complex: acest model nu poate fi liniar (în opoziţie

cu cel analitic); - caracterul interactiv: legătura cauză – efect nu mai este nici unică, nici

obligatorie (precum secvenţialitatea, în modelul analitic); - caracterul contextual: ideea esenţială a comunicării este cea a

întregului, a totalităţii (şi nu a atomicităţii – proprie modelului analitic); - caracterul relaţional: semnele exprimă relaţiile, nu le reprezintă (aşa ca

în modelul analitic, considerat referenţial). b.1.) Teoriile sistemice au fost preocupate de cibernetică, organizare şi constructivism15. b.2.) Teoriile interacţioniste (pragmaticile psihologice şi psihoclinice) au avut ca reper analiza tranzacţională16 şi s-au centrat pe cercetările Şcolii de la Palo Alto17. b.3.) Teoriile antropo-sociologiei şi comunicării au accentuat abordarea socială a interacţiunii umane şi simbolurile comunicării18.

b.4.) Teoriile pragmatice lingvistice au avut ca reper studiul schimburilor verbale şi relaţiile dintre limbaj şi acţiune19.

13 Principalul lor reprezentant a fost Charles Morris (iniţiatorul semioticii), axat pe studiile lui John Watson şi Leonard Bloomfield. 14 La originile lor au stat studiile lui Robert Park (1922) şi Harold Lasswell (1927), proveniţi din Şcoala de la Chicago. Ulterior, teoriile au fost completate de contribuţiile lui Paul Lazarsfeld, Barnard Berelson, Joseph Klapper, Maxwell McCombs, Donald Shaw, Harold Laswell ş.a. 15 Ele se bazează pe teoriile: sistemelor (Ludwig von Bertalanffy), comunicării (Claude Shannon, Warren Weaver), organizării (Heinz von Foerster, Henri Atlan, Edgar Morin, Francisco Varela, Jean Piaget, Raymond Boudon), cogniţiei (Herbert Simon) şi ciberneticii (Norbert Wiener). 16 Analiza tranzacţională a conceput-o Eric Berne (anii '60 ai secolului XX). 17 Mental Research Institute, Palo Alto (S.U.A.). Sunt semnificative mai ales rezultatele obţinute, după 1965, de către Paul Watzlawick, Don D. Jackson şi Janet Helmick Beavin. 18 După 1960 sunt recunoscute contribuţiile lui Dell Hymes, Pierre Encrevé, Jean-Baptiste Marcelli, Bernard Gardin, Ray Birdwhistell ş.a. 19 Avându-l ca precursor pe Mihail Bahtin (1929), teoriile respective au fost formulate de specialişti cum sunt: Charles S. Peirce, Émile Benveniste, John Austin, Antoine Culioli, H. Paul Grice, Tzvetan Todorov ş.a.

19

I.2. Conceptul de comunicare

Fie că vizează un simplu proces de redare către un

individ (grup) a unui conţinut, fie că acest lucru este ridicat la nivel de expresie şi apoi de artă, comunicarea relevă trecerea unei informaţii de la un emiţător spre un receptor (individual sau colectiv). Trăsătură specifică fiinţei umane, comunicarea are în vedere un conţinut ideatic, logic şi de afectivitate, care se face cunoscut prin vorbire, gestică sau scriere.

Deosebim comunicarea unilaterală de cea antrenantă, vie. În această a doua variantă, vorbim despre multiple sensuri ale termenului „comunicare”: înţelegere (ajungerea la un numitor comun, într-o discuţie), respectiv neînţelegere (în sensul că nu întotdeauna se poate vorbi de reperele comune ale unui grup); comuniune; comunitate; interacţiune; corelaţie; îmbunătăţirea funcţionării componentelor unei entităţi ş.a.

În diversele tipuri de comunicare umană descoperim elemente care ţin fie de Eu-l fiecăruia, fie de conexiunea acestuia cu societatea (respectiv cu o colectivitate determinată). Ele sunt identificate drept emoţii, sentimente, atitudini şi interese, generând adevăruri pe care am putea să le recunoaştem cu toţii, cu sinceritate:

� „Am constatat că mulţi oameni ştiu ce este comunicarea până în clipa în care li se cere să o definească. Atunci încetează să mai ştie”, pentru că „relaţia creată de comunicare contează mai mult decât conţinutul informaţional transmis. Comunicarea este cea care creează comuniunea şi comunitatea.” 1 � Fapt de la sine înţeles, comunicarea reflectă „încercarea de a stabili o comunitate cu cineva, de a pune în comun informaţii, idei, atitudini, de a le asocia, raporta sau de a stabili legături între ele.”2 � Comunicarea este privită şi ca acţiune reciprocă: „Nu este posibil să ne facem o idee adecvată asupra interacţiunii dacă neglijăm societatea unde aceasta se exersează şi care o condiţionează”3 (s.n.).

1 Ştefan Prutianu, Manual de comunicare şi negociere în afaceri, vol. I, Comunicarea, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p. 26 şi p. 27. 2 Emilian M. Dobrescu, Sociologie economică, Ed. Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti, 2005, p. 100. 3 Christian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea, trad. rom., Ed. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2000, p. 232.

20

� Pe de altă parte, comunicarea reflectă nu doar transmiterea informaţiilor din partea emiţătorului şi interpretarea mesajului la destinatar, ci şi interacţiunea prin simboluri4. � Într-o societate deschisă, comunicarea are rolul unui cadru de reconciliere al problemelor comune. Ea denotă, astfel, „un mod de a trăi împreună”5.

Prin comunicare aflăm, suntem informaţi, primim un anunţ sau spunem ceva. Ce anume poate fi transmis? De la cuvinte la sintagme, de la dorinţe la stări emoţionale, de la rugăminţi la ordine, de la informaţii la atitudini. Dacă interogarea sinelui este o formă de comunicare evoluată (deoarece nu oricine îşi adresează întrebări existenţiale), comunicarea tradiţională este aceea în care se implică două părţi. Ca urmare, vorbim despre procesul clasic al comunicării, când funcţionează sintagma „emisie – recepţie” (un subiect oferă informaţia, iar altul o preia, ascultând sau vizualizând mesajul). Firesc, există şi excepţii de la regula „Cuvântul e totul”, pentru că uneori, oamenii sunt nevoiţi să comunice non-verbal: persoanele surde sau mute, cei care nu fac faţă gălăgiei, deţinuţii – „inventatori” de coduri ale comunicării – precum şi cei implicaţi în jocuri mimetice. � „Comunicarea este un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei, verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditoriul)”6. Ca urmare, procesul implică adaptare, cel puţin pentru unul din participanţii săi7. Observaţie: suntem conştienţi de importanţa acestei adaptări, dar nu putem avea pretenţia uniformizării... � Pe de altă parte, comunicarea este „ştiinţa care studiază circuitele profesionale şi instituţionale ale informaţiei”, cu precizarea că sfera comunicării interpersonale o depăşeşte pe cea a ştiinţei comunicării8.

4 Michael Kunczik, Astrid Zipfel, Introducere în ştiinţa publicisticii şi a comunicării, trad. rom., Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998, p. 15. 5 Emilian M. Dobrescu, Sociologie economică, ed. cit., p. 32. 6 Carl I. Hovland, Irving I. Janis, Harold H. Kelley, apud Mihai Dinu, Comunicarea. Repere fundamentale., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p. 9. 7 Edward O. Wilson, apud Mihai Dinu, op. cit., pp. 8-9. 8 J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, Ştiinţa comunicării, trad. rom., Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 45.

21

� Indiferent de perspectiva din care privim, comunicarea nu are loc „între sisteme inerte”, ci apare „între individualităţi cu personalitate proprie”9. � Poate că una dintre cele mai frumoase viziuni asupra comunicării este, însă, polifonia ei, dată fiind multitudinea vocilor care o realizează10.

Comunicarea este o „dimensiune definitorie a existenţei umane”11. Ea conferă şansa contactului cu lumea, respectiv cu o altă faţă a destinului, ancorată atât în realitate, cât şi în imaginaţie. Tocmai de aceea, agreăm ideea că în comunicare descoperim liantul dintre limbă, gândire şi limbaj12. Avem, însă, o completare: nu e vorba doar de o legătură generală între categoriile amintite, ci de cea mai generoasă dintre ele!

Într-un atare registru de exprimare, nu trebuie să ne mire că azi, în epoca modernismului aferat, unii autori culpabilizează „epuizarea idealurilor”13. Percepem o atare sintagmă drept o criză etică la nivelul unor societăţi măcinate fie de angoase, fie de pericolul subculturii, fie de miopia cu care este privită falsa realitate...

„În trecerea de la modernitate la postmodernitate are loc o schimbare de paradigmă culturală”14.

Există opinia potrivit căreia comunicarea este „în primul rând o chestiune de încredere şi de acceptare a ideilor şi sentimentelor celorlalţi”15. Desigur, în acest caz, mizăm pe renunţarea la adversităţi, la concentrarea doar asupra

9 Andrei Marga, Raţionalitate, comunicare, argumentare, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, pp. 277-278. 10 Oswald Ducrot, apud Mihai Dinu, op. cit., p. 27. 11 Grigore Georgiu, Filosofia culturii. Cultură şi comunicare., Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2004, p. 202. 12 Ruxandra Răşcanu, Psihologie şi comunicare, ed. a II-a revăzută şi adăugită, Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2003, p. 10. 13 Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 425. 14 Grigore Georgiu, op. cit., p. 213. 15 Avram Tripon, Comunicarea holistică. Ghid pentru oamenii de afaceri., Ed. Efi-Rom, Târgu-Mureş, 2002, p. 40.

22

propriei persoane şi la factorii subiectivi care ne influenţează. Dar ne putem asuma un asemenea risc? Rămâne de văzut...

Când e vorba despre compania pe care o conducem, nu putem să facem abstracţie de „subiectivismul” interesului propriu. Mediul de afaceri este dur, iar succesul / nereuşita unei strategii depind de factori cum sunt impactul şi puterea informaţiei, atractivitatea sursei de comunicare şi credibilitatea ei16. Iar scopurile nobile ale comunicării pălesc în faţa necesităţii de a rezista pe piaţă.

Între cele mai sugestive „imagini” ale procesului de comunicare identificăm bila de biliard. Emiţătorul mesajului e chiar cel care loveşte bila, iar receptorul e partenerul său de joc. Conţinutul bilei e ideea („înăuntru, un mesaj”17), care parcurge „canalul de comunicare” de pe masa verde, spre a-şi găsi locul. Cuceriţi de această teorie, „vizualizăm” imaginea anterioară. Parcă-i lipseşte, totuşi, ceva. Îndrăznim să punctăm acest adaos drept motivaţia comunicării, reflectată de noi cu ochii minţii, în impulsul imprimat tacului de lemn. Din cele expuse transpare o interogaţie importantă: comunicarea este liniară sau rotundă? Cu alte cuvinte, îi este propriu un parcurs netulburat (în linie dreaptă), sau are reverberaţii ciclice pentru destinatarul unei idei? Răspunsul acestei întrebări este – dintru început – dual, pentru că procesele de comunicare sunt extrem de diferite între ele... Iar uneori, pentru a le descifra, avem nevoie şi de puţin noroc pe lângă multă ştiinţă de carte.

În concepţia noastră, comunicarea înseamnă creare de personalitate, fiindcă orice asemenea proces semnifică un nou început. El ne determină să ne exprimăm, să evoluăm şi să ne transformăm. Iar asta ne diferenţiază de ceilalţi şi ne oferă şansa cultivării propriei personalităţi.

16 După Diana Andreia Hristache, Comunicare corporativă, Ed. A.S.E., Bucureşti, 2004, p. 28. 17 Lucien Sfez, Comunicarea, trad. rom., Institutul European, Iaşi, 2002, p. 30.

23

În legătură cu această problemă, există opinia potrivit căreia diferenţa creează ostilitate18. E posibil, dar nu e o regulă, fiindcă tot ceea ce e diferit pare să ne atragă (vezi cazul artiştilor, aceşti „izolaţi superbi”19). Recunoaştem, însă, că diferenţierea în sens negativ este acuzatoare. În acest sens, e de ajuns să privim exemplul celor care se ocupă de lucruri la care nu se pricep – fie ele legate de meserie, fie de politică sau de sport – şi vom înţelege de ce diletantismul e supranumit „idila confuziei”20...

Sub aspect intertemporal, respectiv „trecând de la static la dinamic”, reperăm apropieri şi în acelaşi timp deosebiri între Eu-l real (concret) şi reprezentarea sa simbolică21. Iar pentru analist, acesta este un semn al percepţiei mai presus de „simpla” comunicare şi, totodată, un semn al trecerii dinspre egocentrism spre pluralitate. Pentru a fi sinceri cu noi înşine, ar trebui să recunoaştem, însă, că această destinaţie (pluralitatea) implică aplecarea omului spre sensuri aparte şi chiar neverosimile ale comunicării:

I. Un prim exemplu poate fi comunicarea pluri-lingvistică, învăluită în întrebări, din miticul Turn Babel. Ce putem spune despre ea? Multe şi puţine în acelaşi timp. Aşa cum o vedem azi, ne pare o utopie. Dar, oare, Turnul Babel a fost un eşec sau un pretext pentru ceea ce a urmat?

După unele opinii, „nedesăvârşirea Turnului Babel nu are, de fapt, o cauză”22 (s.n.), ci este urmare a saţietăţii, trufiei şi dezastrului. De aceea, acest străvechi rit invocă o ciudăţenie simbolică: este „locul unui amestec lingvistic” şi în acelaşi timp „al unei lipse de comunicare”23. Poate că tocmai de aceea, „în puterea limbii este viaţa şi moartea şi cei ce o iubesc mănâncă din rodul ei.”24

18 Paul Zarifopol, Pentru arta literară, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1934, p. 5. 19 Idem op. cit., p. 7. 20 Idem op. cit., p. 9. 21 Henri Bergson, Eseu asupra datelor imediate ale conştiinţei, ed. a II-a, trad. rom., Institutul European, Iaşi, 1998, pp. 120-121. 22 Paul Zumthor, Babel sau nedesăvârşirea, trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 183. 23 Idem op. cit., p. 23. 24 Solomon 18, 21, apud Paul Zumthor, op. cit., p. 174.

24

II. Al doilea caz de pluralitate a comunicării vizează limbajul artistic. El cumulează trăsături care-i nominalizează specificul: astfel, expresia sa este unică, în timp ce semnificaţia lui este multiplă (uneori chiar ambiguă, dar tocmai în asta constă farmecul artei!). Orice formă de comunicare prin artă oferă un limbaj plurivoc şi polisemic25. Iar arta nu e un caz unic: în acest sens, ştim că monocromismul e plicticos şi tern în toate domeniile...

III. Un al treilea exemplu de pluralitate în comunicare este analiza legăturilor dintre limbaj şi sacru, fiindcă în acest perimetru se manifestă personalitatea creatoare de începuturi.

Putem exemplifica începuturile biblice26: • Adam o numeşte pe Eva (cu înţelesul arhaic „cea vie”) femeie. • Tot Adam este cel care dă nume animalelor.

IV. Contraexemplul vine de la sine. Atras ca de un magnet, el porneşte de la faptul că lipsa pluralităţii în comunicare naşte ieşiri din tipare, iar de aici reies manifestări de geniu sau alienare (individuală / socială). Interesant e că ambele valenţe ale acestei comunicări aparte rămân de neînţeles: geniul prin elitism, iar alienarea prin neputinţă. Despre alienare se vorbeşte puţin şi „pe la colţuri”, pentru că e un subiect delicat (poate chiar jignitor, pentru unii). Dar comunicarea de tip alienat blochează compasiunea27, ceea ar trebui să le dea de gândit insensibililor! La modul general, de la ce anume porneşte alienarea? Considerăm că ea are la origini interogaţii precum: � Să vedem realitatea în alb şi negru (încastrată în pozitiv şi negativ), sau să integrăm în viziunea ei tonuri de gri? Sau, poate, s-o vedem color? � Să fim tranşanţi, sau să admitem breşe în nuanţele realităţii? � Să identificăm alienarea prin compromis sau nu?

... Nu ştim care e secretul ieşirii din tipar de tipul „AŞA NU” (doar îl presupunem). Nu ne dăm seama nici dacă e un secret atât de jenant cum cred unii. Ştim doar că nu gândim cu toţii la fel şi – fără ca asta să justifice faptele comise într-o lume bolnavă – fiecare are şi părţi ascunse.

25 Grigore Georgiu, op. cit., p. 244. 26 Paul Zumthor, op. cit., p. 173. 27 Marshall B. Rosenberg, Comunicarea nonviolentă – un limbaj al vieţii, trad. rom., Elena Francisc Publishing, Bucureşti, 2005, p. 42.

25

Potrivit unor specialişti recunoscuţi28, a comunica „înseamnă să vorbeşti, să-ţi modulezi intonaţia, să te comporţi într-un anumit fel, să adopţi o mimică, gesturi şi atitudini specifice, să alegi o atitudine, să pregăteşti acţiuni combinate, să elaborezi dispozitive fizice sau normative, să acţionezi asupra elementelor mediului înconjurător... totul pentru a rezolva, cât mai bine cu putinţă, o problemă legată de un fapt de viaţă.”

Aspecte ale comunicării se regăsesc în natură, în ştiinţă, în artă, în religie... în toate aspectele cotidianului. Fie că vorbim, râdem, explicăm, gesticulăm, scriem sau cântăm, ne exprimăm personalitatea. Şi, oricât de banal ar părea, omul este o fiinţă socială, deci are nevoie să comunice.

Comunicarea exprimă o serie de conexiuni: pe de o parte între scopurile urmărite, iar pe de altă parte între acestea şi mijloacele lor de realizare. Ea descompune mesajul (discursul) în secvenţe şi-l transmite – pe coordonatele izomorfismului – prin intermediul unor emiţători. Tipologia acestora din urmă depinde de ceea ce au de comunicat:

� îşi oferă sprijinul (sunt solidari); � sunt preocupaţi de reducerea tensiunii într-un grup; � acceptă / dezaprobă o atitudine sau o acţiune; � sugerează un răspuns sau rezolvarea unei probleme; � solicită informaţii (precizări), analizează şi evaluează; � exprimă un sentiment; � confirmă sau infirmă un fapt; � influenţează comportamentul interlocutorului; � dau valoare unor opinii şi conferă laude; � manifestă antagonism faţă de unele persoane sau idei.

Pentru cei mai mulţi dintre noi, comunicarea este o necesitate. Să nu uităm, însă, că pentru indivizii introvertiţi este o obligaţie, după cum pentru cei expansivi este o plăcere. În oricare variantă ar fi privită, comunicarea face dovada abilităţilor şi modalităţilor – mai mult sau mai puţin formalizate – de a gândi, simţi şi acţiona într-un grup social.

28 Alex Mucchielli, Les situations de communication, Éd. Eyrolles, Paris, 1991, p. 94, apud Alex Mucchielli, Arta de a influenţa. Analiza tehnicilor de manipulare., trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 197.

26

Să privim câteva aspecte ale comunicării în cadrul forţelor militare multinaţionale (situaţia aliaţilor N.A.T.O., cu misiuni în diferite zone de conflict din lume). În acest „perimetru” specific, comunicarea se focalizează asupra a două aspecte principale: - relaţiile profesionale dintre comandanţi /

subordonaţi şi din interiorul fiecărei asemenea „grupe” (bazate pe respectarea ordinelor, disciplinei şi protocolului);

- relaţiile de camaraderie şi colaborare stabilite în decursul manevrelor sau în pauzele dintre misiuni.

Comunicarea la care ne referim se reflectă mai ales în reacţii de solidaritate şi de înţelegere reciprocă, pe criterii precum: identitatea naţională a militarilor; similitudinile culturale (de exemplu, cazul turcilor şi azerilor); meritele profesionale (panouri cu fotografii, menţiuni ale realizărilor de grup, decoraţii); materialele de prezentare a forţelor multinaţionale.

Totuşi, disciplina militară nu exclude manifestările tensionate, iar între cauzele acestora, specialiştii includ cel puţin următorii factori29:

� cunoştinţele reduse de limba engleză, atât la nivelul conducerii unităţilor, cât şi al subordonaţilor (caz în care traducerea îngreunează procesul decizional);

� monopolul unor grupuri naţionale asupra anumitor resurse de comunicaţii, transport şi / sau birotică (fapt din care derivă neînţelegeri şi conotaţii neprincipiale ale raporturilor de putere);

� informarea parţială asupra specificului cultural al unităţilor naţionale şi asupra stilului de viaţă.

Ca mijloace de îmbunătăţire a comunicării la toate nivelele, iată câteva recomandări30: discuţiile între componenţii aceleiaşi unităţi militare (provenind din mai multe ţări), contactul periodic cu cei de acasă (lipsa lui fiind sursă de nelinişte şi stres), accesul la dotările privind comunicarea electronică, perfecţionarea tehnicilor de simulare a strategiilor practice, mai buna pregătire a voluntarilor pentru misiuni în ţări străine (mai ales din punct de vedere psihologic, nu doar fizic şi tactic).

Comunicarea este un proces dinamic, trebuind să se adapteze mereu interlocutorului. Întrucât are un scop iniţial bine determinat – adică încearcă să afirme, să influenţeze sau să convingă – ea are un parcurs evolutiv, modificabil în raport cu starea creată între emiţător şi receptor. 29 Valentin Poponete, Comunicarea în mediul multicultural, lucrare regăsită la adresa: http://www.presamil.ro/SMM/2004/02/pag%205-8.htm., accesată la data de 15.10.2005. 30 Ibidem

27

I.3. Componente, etape, mijloace şi obiective ale procesului de comunicare. Politica globală de comunicare.

Componentele unui proces de comunicare sunt1: contextul, emiţătorul, mesajul, mijlocul (canalul) de comunicare, limbajul (codul) şi receptorul. Le vom aborda evolutiv pe fiecare, în cele ce urmează. a) Contextul reprezintă conjunctura în care are loc transmiterea unui mesaj. El poate fi general, dacă oglindeşte cadrul comunicării – sau specific, dacă are în vizor secvenţe ale acţiunii de referinţă. Contextul e important din perspectivă spaţială, temporală şi comportamentală, deoarece:

� Locul destinat comunicării – aparent neimportant – este, de fapt, semnificativ.

1 În legătură cu principalele modele ale comunicării (liniar, circular, interactiv, al fluxului în două etape ş.a.), recomandăm lucrările: Flaviu Călin Rus, Introducere în ştiinţa comunicării şi a relaţiilor publice, Institutul European, Iaşi, 2002, pp. 40-77; Eugenia Câmpeanu-Sonea, Adrian Sonea, Comunicare, conflict şi dialog în procesul managerial, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2005, pp. 19-26. Pentru informarea asupra determinărilor socio-economice ale procesului de comunicare, recomandăm lucrarea: Emilian M. Dobrescu, Sociologie economică, Ed. Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti, 2005, pp. 115-117.

O ocazie importantă beneficiază de o locaţie reprezentativă fie pentru organizator, fie pentru un membru al comunităţii, fie pentru o companie. De exemplu, sărbătorirea a 25 de ani

de existenţă a firmei X nu va fi austeră. Chiar dacă manifestarea a fost gândită să aibă caracter discret, va

denota prosperitate. Ca urmare, va fi prilejul de „punctare” a celor mai relevante realizări ale companiei, într-o

ambianţă relaxantă.

* Când are loc o informare din partea şefului de departament către un subordonat, ea este percepută şi din punctul de vedere al spaţiului în care se desfăşoară. Astfel, va fi mai

serios luată în seamă dacă e realizată în biroul şefului, decât dacă are loc pe terasa firmei (în pauza de cafea) sau în lift

(unde cele două persoane se întâlnesc întâmplător).

28

� Momentul ales pentru comunicare poate influenţa întregul mesaj (în sens pozitiv sau negativ).

Un comunicat important, care priveşte întreg personalul unei organizaţii, nu va fi lansat – de exemplu – vinerea la prânz, când angajaţii se grăbesc să plece spre casă. El va avea un efect maxim, de tipul „ţintit-lovit”, abia luni (la început de săptămână) – însă nici atunci „la prima oră”, deoarece oamenii încă n-au intrat în ritmul obişnuit de lucru.

Marţi, ora 12,00: Managerul companiei X solicită un raport de evaluare de la filialele din teritoriu ale firmei, pe care trebuie să-l primească miercuri, ora 12,00. Dorind îndeplinirea promptă şi sigură a unei asemenea sarcini, responsabilul proiectului trebuie să se asigure – mai întâi – că mesajul a ajuns la destinaţie; de aceea, îl va transmite pe mai multe căi, în paralel: prin telefon, e-mail şi / sau fax. Al doilea pas este dat de preluarea datelor de la colegii din ţară (la ora 10,00 a zilei de miercuri). Pasul al treilea este prelucrarea informaţiilor în forma cerută (ora 11,30) şi prezentarea lor managerului (ora 12,00).

� Contează comportamentul interlocutorilor.

Când un angajat este chemat de şef şi nu i se comunică anticipat „de ce”, este agitat. Când află despre ce e vorba,

poate avea două reacţii: fie e un fapt banal (la a cărui veste, omul se linişteşte şi îşi continuă activitatea cotidiană), fie e o

mustrare, în urma comiterii unei erori (pe care, probabil, persoana încearcă s-o remedieze – dacă mai e posibil).

* Mizând pe minime cunoştinţe de psihologie, cineva îşi poate

da seama (instantaneu sau gradual) de starea interlocutorului: dacă e îngrijorat, nervos sau calm, dacă are o reacţie studiată sau firească, dacă e preocupat de discuţie sau doar se preface.

Să analizăm cazul unui manager (de orice nivel) care, deşi pare să ia în calcule opinia unui subaltern – şi îl ascultă,

stând faţă-n faţă cu el, poate chiar aprobându-l cu un gest – se gândeşte la cu totul alte probleme (chiar personale).

Impresia angajatului este că l-a făcut pe şef să reflecteze la cele expuse. În realitate, însă, în momentul în care a închis

uşa în urma sa, omul a „şters” şi prezenţa lui din birou.

29

b) Emiţătorul este cel care, în baza unei intenţii sau a unui scop, demarează comunicarea. El elaborează conţinutul mesajului şi optează pentru forma acestuia (scrisă sau orală), după necesităţi şi după tipul receptorului.

� În cazul în care sunt transmise ordine ierarhice, este recomandat (şi preferabil, în acelaşi timp, pentru toţi cei implicaţi) ca ele să fie scrise. � Dacă mesajele sunt pur informative, pot avea şi formă orală. � Ceea ce contează, în final, este impactul pe care-l are emiţătorul – prin intermediul formulei alese de el (scrisă / vorbită) – asupra celui care percepe mesajul.

Când se comunică date sau informaţii unor elevi de la cursurile gimnaziale, e bine ca ele să aibă un suport concret, cu precădere explicativ. Dacă aceleaşi elemente vor fi utilizate de către studenţi, ele pot fi prezentate schematic, într-o formă mai mult sau mai puţin abstractă (ţinând seama de gradul de maturitate şi de capacitatea de înţelegere a receptorilor).

c) Mesajul este expresia propriu-zisă a comunicării: gesturi, simboluri, litere şi vorbe. Articulate, aceste noţiuni formează propoziţii şi fraze cu ajutorul cărora transmitem sau recepţionăm semnale, atitudini, intenţii şi fapte. Sensul comunicării poate fi direct sau subînţeles, iar în acest ultim caz, vorbim despre codificare. Uneori, un cuvânt, un semn sau o mişcare aparent oarecare, folosite într-un anumit context şi de către persoane avizate, înseamnă altceva decât simpla lor explicaţie.

Pe şosea, pentru a atenţiona partenerii de trafic asupra radar-ului, conducătorii auto semnalizează celor care vin de pe contrasens, într-un mod specific (prin „clipire”).

În misiuni de cercetare, militarii folosesc, de cele mai multe ori, un cuvânt-cheie sau o propoziţie, pe post de parolă sau de cod.

În spitalele moderne, fiecărei secţii îi corespunde o culoare. Ea devine reprezentativă pentru întregul mobilier al etajului, pentru utilităţi şi saloane, ba chiar şi pentru personal (bonete şi halate marcate cu simbolul spitalului, în culoarea respectivă).

30

d) Mijlocul de comunicare are în vedere una sau mai multe din variantele2: discuţie propriu-zisă (dialog), convorbire telefonică, fax, corespondenţă prin poşta tradiţională sau electronică (e-mail).

Utilizarea mijloacelor de comunicare presupune:

observarea mediului înconjurător; obţinerea informaţiilor, selecţia şi interpretarea acestora, iar apoi punerea lor în circulaţie; elaborarea unor scenarii evolutive de comunicare, de multe ori bazate pe „tripticul” familie – educaţie – societate. Religia poate fi considerată un adevărat pilon al comunicării, atâta vreme cât apropie oamenii din punct de vedere spiritual (nu atunci când determină dezbinarea lor). Deseori, persoanele care se izolează de lume păstrează esenţa comunicării doar prin intermediul factorului religios, adevărată „busolă” a reîntoarcerii ulterioare în mijlocul societăţii.

e) Limbajul se referă la considerente verbale (cuvinte, propoziţii şi fraze), la „punctări” paraverbale (voce, tonalitate, mod de accentuare, pauze – intenţionate sau nu, ritm de rostire, viteză de vorbire, eventuale ticuri verbale) şi la elemente non-verbale (gesturi şi comportamente incluse în aşa-numitul „limbaj al trupului”), utilizate efectiv sau simbolic.

2 Asupra acestui subiect vom reveni, pentru detalii, în cele ce urmează.

Dacă este posibil, este preferată comunicarea directă, orală („de la om la om”), cea care poate răspunde tuturor

eventualelor întrebări şi / sau nelămuriri ale interlocutorilor. Totuşi, în anumite situaţii, e ales mesajul scris (confidenţial

sau nu), în ideea „ce e negru pe alb, e sigur”.

* Unii studenţi preferă forma de examinare orală, alţii proba

scrisă. Avantajul principal al celei dintâi este discuţia nemijlocită, care valorifică nu doar simpla pregătire a

studentului, ci şi modul său de prezentare, gestica şi emoţiile sale. Cea de-a doua formă are ca atu exactitatea şi este agreată mai ales de subiecţii timizi şi introvertiţi, care nu excelează în

comunicarea „tête-à-tête”.

31

f) Receptorul este destinatarul mesajului. El ştie sau nu să asculte, înţelege sau nu ceea ce i se transmite, poate sau nu să pătrundă sensul real al comunicării, în raport cu trăsăturile pe care singur şi le valorifică (legate, înainte de toate, de capacităţile sale intelectuale).

Dintr-o serie de informaţii care vor fi făcute publice, prima difuzată trebuie să fie şi cea mai importantă, din cauza impactului asupra audienţei. Publicul va fi marcat de ea, deşi uneori – e adevărat – în dauna altor mesaje.

În articolele apărute în presa scrisă, cuvintele sau expresiile relevante sunt evidenţiate fie cu alte caractere decât cele folosite în mod frecvent (boldat, italic, subliniat), fie cu majuscule sau cu diverse culori, pentru a ieşi în evidenţă.

Într-un interviu, întrebările trebuie să aibă o succesiune logică, să nu se repete şi să nu-l obosească sau să-l irite pe interlocutor – şi în acelaşi timp să presupună răspunsuri clare. Desigur, nu sunt excluse întrebările-„capcană”.

Să exemplificăm: Într-o discuţie asupra problemei generale a corupţiei în America, dl. D., senator al statului S, poate fi întrebat, la finalul întrevederii: „Pentru a concluziona: dumneavoastră, domnule, sunteţi coruptibil?” Răspunsul inteligent ar fi (pe un ton de minimă ofensă): „Sunt senator!” Adică... nici DA, nici NU. Intervievatul ar arăta, astfel, că mizează pe încrederea cetăţenilor americani şi pe calităţile sale de om serios, combinate cu cele de „politician simpatic”. O atare replică „prinde” sau nu la public. Dar dacă... răspunsul întârzie sau este stupid?

„Este ora 9 a.m. şi temperatura ajunge deja la 280C.” După cum constatăm, e limbajul propriu unei ştiri radiofonice sau TV, corespunzător unei

simple comunicări (cuvântul-cheie fiind deja).

„Atenţie, aveţi grijă sporită! Un cimpanzeu turbat a reuşit să fugă, azi-dimineaţă, dintr-o camionetă care îl transporta spre Grădina Zoologică din oraşul Y.” Este o ştire radio, care uzează de un limbaj comun. La o cercetare amănunţită, însă, mesajul e grav: o maimuţă bolnavă a

dispărut lângă o localitate. Eroarea comunicării constă nu în expresii sau cuvinte nepotrivite, ci în plasarea termenilor-cheie.

Mai corectă ar fi fost abordarea următoare: „În drum spre oraşul Y, un cimpanzeu turbat a reuşit să fugă, azi-dimineaţă, dintr-o camionetă

care îl transporta spre Grădina Zoologică. Atenţie, aveţi grijă sporită!” Motivaţia acestei noi forme a ştirii este faptul că elementul ei

primordial trebuie să fie atenţionarea locuitorilor – ceea ce, în primul mesaj, se află abia la final (când ascultătorii îşi pierd deja interesul,

după cele cca 10-12 secunde care au trecut de la iniţierea ştirii).

32

Orice proces de comunicare se bazează pe o succesiune de etape logice: prima asemenea „treaptă” este ideea, generatoare a mesajului informativ; pe canalele de transmitere alese de emiţător, comunicarea transcende spre receptor, este decodificată prin prisma gândirii şi, în final, determină reacţii. Dacă toţi aceşti „paşi” sunt respectaţi, se poate spune că procesul comunicării a reuşit să-şi stingă scopul.

La origine, mijloacele (canalele) de comunicare – chiar şi cele mai moderne – derivă din gesturi. Mişcările au fost cele dintâi care au însemnat ceva în această sferă, pentru omul primitiv. A urmat cuvântul (vorbirea), apoi scrisul, pentru ca astăzi, limitele acestor noţiuni să devină atât de largi, iar mesajele să fie transmise atât de rapid, încât ne întrebăm unde vom ajunge. Într-adevăr, tehnica este cea care facilitează comunicarea, dar – pe de altă parte – ea ne transformă, tot mai mult, în personaje dependente de anumite ticuri şi automatisme...

Mijlocul de comunicare este „o întreprindere industrială” care, pe căi specifice, „difuzează, simultan sau aproape simultan, un

acelaşi mesaj unui ansamblu de indivizi dispersaţi”, făcând abstracţie de telefon, de sondaje şi de sufragiul universal3.

Să trecem în revistă cele mai cunoscute mijloace de

comunicare: Dialogul (discuţia, conversaţia) este cea mai

directă formulă de transmitere a ideilor şi intenţiilor unei persoane. Comunicarea este vizuală şi dă şansa celui mai rapid răspuns (feed-back4), iar posibilitatea de a vorbi este dublată de văz şi de intuiţie. Punctul-forte al dialogului este capacitatea de a argumenta şi de a contrazice (pe motive întemeiate), în timp ce unul din puţinele lui dezavantaje poate fi spontaneitatea (calitate pe care, e adevărat, n-o au mulţi oameni).

3 Claude-Jean Bertrand, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul European, Iaşi, 2000, p. 33. 4 Pentru explicaţii şi detalii, vezi subcapitolul Reacţia de feed-back. Percepţia mesajelor.

33

Convorbirea telefonică (variantă de dialog) este extrem de uzuală, datorită operativităţii sale. Prin intermediul ei, o mulţime de probleme se rezolvă instantaneu, iar mesajele pot fi înregistrate şi păstrate. Dezavantajul folosirii telefonului este – în unele situaţii şi ţări ale lumii – costul ridicat al serviciilor pe care le presupune.

Dezbaterile ocupă un loc important în „peisajul” comunicării moderne. Ele presupun confruntarea pro-contra, în planul ideilor, a unor grupuri adverse. Cea mai cunoscută astfel de metodă este cea a dezbaterilor parlamentare (Parliamentary Debates), în care echipa afirmatoare a unor principii (numită Guvern) susţine şi argumentează o cauză, iar echipa negatoare (numită Opoziţie) are rolul de a „demonta” pilonii temei respective. Elementele care domină acest gen de dezbateri5 (cu tema anunţată doar cu 15 minute înaintea începerii!) sunt toleranţa şi respectul faţă de opiniile „inamicilor”, siguranţa de sine, consecvenţa în apărarea cauzei proprii şi spiritul critic. Conducerea dezbaterilor îi revine unui Preşedinte, care exercită controlul asupra timpilor de expunere şi face legătura cu publicul. În final, dezbaterea este câştigată de echipa promotoare a celor mai clare, mai motivate şi mai logice opinii (prin prisma argumentelor).

Corespondenţa secolului al XXI-lea marchează declinul clasicei scrisori – utilizată azi mai mult în contactele inter-firme – în favoarea e-mail-ului. Pe un suport de acest tip se trimit cu precădere oferte, se prezintă scrisori de intenţie şi CV-uri. Dacă prima cale e dependentă de problemele transportului la destinaţie şi presupune timp pentru răspuns, cea electronică e ultra-rapidă, dar are dezavantajul aspectului (al formei de prezentare). Soluţia problemei pare a fi ataşarea unor fişiere la e-mail-uri, putându-se beneficia, în condiţiile tehnicii contemporane, chiar de semnătura expeditorului. Tot în gama largă a corespondenţei scrise intră şi faxul, cu precizarea că este o modalitate foarte populară – din motive de

5 În România funcţionează A.R.D.O.R. (Asociaţia Română de Dezbateri, Oratorie şi Retorică), recunoscută pentru formatul dezbaterilor de tip parlamentar. Menţionăm aprecierea noastră pentru activităţile organizaţiilor de profil, cu merite deosebite în promovarea spiritului onest de confruntare (vezi mişcarea A.R.D.O.R. din centrul universitar Cluj-Napoca, promovată şi de autor; http://www.ardor-deb.ro/).

34

promptitudine. E adevărat că mijlocul respectiv este o formă impersonală de comunicare, dar are succes (chiar dacă e relativ scumpă). Telegramele au ieşit din „moda” începutului de mileniu, fiind un apanaj al secolului trecut; se recurge la ele în cazuri mai deosebite (aniversări). Trimiterile poştale (mandate, imprimate) se utilizează însă frecvent, din necesităţi curente ale persoanelor fizice şi juridice (de exemplu, trimiteri de bani).

Canalele media vin din zona presei scrise şi audio-vizualului (ziare, reviste, radio şi televiziune), fiind foarte solicitate, datorită impactului imaginii şi cuvântului asupra publicului (articole, emisiuni, spoturi şi reclame).

Facem distincţie între două categorii de presă: - presa de informare cu caracter

general (neutră şi nepărtinitoare); - presa de opinie (partizană din

punct de vedere ideologic, religios sau etnic), care – sub conotaţii politice sau sociale – poate deforma realitatea6.

Alte mijloace de comunicare: afişul, macheta, „fluturaşul” publicitar, materialele expuse la locul de vânzare al unor produse, banner-ul, pagina Web a unei firme / persoane, compact-discul (CD-ul), discheta, stick-ul ş.a.

Concluzie:

Fiecare mod de comunicare expus are adepţii şi criticii săi, după cum are calităţi şi neajunsuri mai mult sau mai puţin cunoscute. Cert e că azi nu mai ştim argumenta ca înainte cu câteva decenii, nu mai valorificăm nici măcar acea parte din creier care – spun specialiştii – ar fi folosită (cca 10%), ci ne bazăm, în cvasitotalitatea cazurilor, pe tehnică (a se vedea apelul zilnic la calculatoare, telefoane sofisticate – cu camere de luat vederi, cu video încorporat – e-mail, Internet ş.a.). Nu e un lucru rău. Dimpotrivă. Cu toate acestea, ne prevalăm tot mai mult de maşini şi facem din ce în ce mai puţin apel la curajul opiniei, deşi nu ne lipsesc nici talentul, nici concentrarea şi nici imaginaţia.

6 Claude-Jean Bertrand, op. cit., p. 34.

35

Care sunt obiectivele comunicării? Ele se încadrează într-o schemă tipică de forma „emisie-recepţie”, având ca eşafodaj cel puţin trei piloni: mesajul inteligibil (pornind de la spiritul de observaţie şi de la cunoştinţele emiţătorului), dovada înţelegerii şi acceptării lui (sarcină a receptorului), precum şi apariţia unei reacţii de feed-back în atitudinea celui care captează mesajul. Preluarea unei informaţii depinde, însă, nu doar de calităţile „primitorului de informaţie”, ci şi de priceperea emiţătorului:

� Pentru ca procesul de comunicare să aibă succes, e nevoie ca el să nu fie sec şi lipsit de interes, ci să beneficieze de o oarecare doză de subtilitate în exprimare. Masca este o formă de comunicare duală şi extrem de subtilă (uneori, chiar periculoasă). Pe de o parte, transmite un mesaj vizual direct, din care fiecare înţelege ceea ce vede sau ceea ce e lăsat să vadă. Pe de altă parte, ea are un substrat iniţiatic, religios sau magic (depinde de contextul căruia îi serveşte).

Fie că e un însemn de bucurie (vezi sărbătorile) sau de tristeţe (vezi ceremoniile funerare), masca ne colorează viaţa. Şi, în fond... cum am putea contura procesul complex al comunicării, în lipsa a ceea ce denotă măştile ei? Cum am putea negocia ceva, fără a ne ataşa anumite expresii sau stări de spirit? Cum am putea cuceri atenţia cuiva, atunci când căile obişnuite nu ne sunt accesibile?

Conversaţiile devin, frecvent, apatice şi fără culoare; discursurile nu mai sunt spumoase şi nici

spectaculoase (a se vedea exemplul „luptelor de idei” din „arena parlamentară”, între cele două războaie

mondiale); diplomaţia este aproape uitată; manierele şi eleganţa nu mai sunt virtuţi, ci motive de zâmbete „pe sub mustaţă”; ignoranţa stă la loc de cinste; bătaia şi

pumnul iau locul discuţiei şi negocierii; puterea se preia, nu se cucereşte; cărţile au devenit (scumpe fiind)

bunuri de lux, iar calculatorul încearcă să le „substituie”, trecându-le din spaţiul necesităţii în cel al mucegaiului. „Trăiască hacker-ii, jos cărţile!”, ar spune Caragiale, persiflând actuala „carantină” în care se zbat

atât cultura, cât şi comunicarea...

36

� În comportamentul şi limbajul uzual folosim simboluri, gesturi, cuvinte şi sintagme care fie sugerează intenţia dorită („evidenţiind-o” fără a o exprima evident), fie îi dau acesteia greutate.

� Dacă ne referim mai ales la sarcinile de serviciu,

exprimarea trebuie să fie concisă şi clară, evitând dublele înţelesuri şi cuvintele-„capcană”. Într-o hală de producţie, un panou sau un desen cu înscrisul „Aici nu se fumează” au o motivaţie directă: respectarea normelor de protecţia muncii. El este sesizat de toţi ei care vizualizează însemnul şi textul alăturat. � Cum ar fi înţeles – însă – în aceeaşi locaţie, afişul cu mesajul „Aveţi grijă nu numai de plămânii dumneavoastră”? � El nu va fi receptat conform necesităţii de a atenţiona, pur şi simplu, că în acel spaţiu fumatul e interzis. Pentru că este subtil şi dă de gândit („ce-o fi însemnând «nu numai»?”), mesajul nu-şi atinge scopul, iar angajaţii pot trece peste el cu uşurinţă, în graba executării unor atribuţii.

Indiferent din partea cui vine, comunicarea îşi propune să fie clară, sugestivă, utilă şi, pe cât posibil, simplă. Vis-à-vis

O abordare de tipul: „Ai văzut ce telefon şi-a luat X? Poţi să şi sapi cu el!” denotă

persiflarea unui amic de către un cunoscut, în faţa unei terţe persoane. Informaţia ar fi, de fapt, extrem de simplă: X şi-a cumpărat

un telefon. „Adaosurile” sunt inutile. Totuşi, „binevoitorul” continuă transmiterea

mesajului cu o aşa-zisă „bârfă”, comunicând – de fapt – dezacordul său asupra gusturilor

sau posibilităţilor financiare ale lui X.

„Ce frumos a fost subiectul de examen!”, remarcă un student, trăgând cu ochiul unui coleg şi rostind apăsat

cuvântul „frumos”, în timp ce observă că profesorul apare de după un colţ al clădirii. Mesajul evident nu e cel aparent informativ, ci critica asupra dificultăţii sau

multitudinii întrebărilor de la examen.

37

de aceste trăsături, să observăm cazul comunicării manageriale, care urmăreşte scopurile organizaţiei în care se desfăşoară. Ea are menirea de a informa, de a transmite, de a semnala, de a corela şi de a corija diverse atitudini, motivând atât echipa de conducere, cât şi subordonaţii. Obiectivele acestui tip de comunicare sunt, aşadar, grefate pe nevoia de cunoaştere a relaţiilor om-mediu, pe îmbunătăţirea normelor de lucru şi a parametrilor tehnici, economici şi sociali ai firmei, pe influenţarea angajaţilor spre a munci cât mai bine, pe performanţă şi calitate – într-un cuvânt pe îndeplinirea sarcinilor organizaţiei.

Într-o negociere este importantă cunoaşterea interlocutorului, deziderat care se realizează prin informare. Exemplu: Managerul X a acceptat propunerea sindicatului din compania pe care o conduce, de a rediscuta problema salarizării. Dacă este un bun cunoscător al naturii umane, el se va informa în prealabil asupra stării de fapt şi a „punctelor slabe” ale negociatorului, conducând apoi discuţia spre unul din ele. Sindicalistul trebuie să fie conştient că, în final, decizia o va lua managerul (care, cu „lecţiile pregătite”, are controlul situaţiei), aşa încât trebuie să fie dispus să aplice corecţii cerinţelor formulate.

Teoria comunicării intenţionează „să descompună universul în fragmente de cunoaştere, capabilă fiind să întocmească un catalog al acestora, pentru a recompune apoi un model (...), aplicând anumite reguli de asamblare sau de interdicţie”. În acelaşi timp, ea se constituie într-o „atitudine dialectică, opunând figura şi fondul, formele şi mesajul, ordinea şi dezordinea, semnalul şi zgomotul”7.

Într-un asemenea context, termenului comunicare i se ataşează, frecvent, alte noţiuni, care-i multiplică sensurile actuale. Vorbim, aşadar, despre comunicare instituţională, strategică, internă, externă, (in)formală ş.a. Totalitatea acestor categorii determină politica globală de comunicare – noţiune care face referire, în particular, la deschiderea spre exterior a procesului de comunicare. Într-o companie, ea apelează la

7 Bernard Miège, Gândirea comunicaţională, trad. rom., Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1998, p. 22.

38

extinderea strategiilor adoptate de aceasta, potrivit necesităţilor momentului sau utilizatorului.

Într-o firmă, politica globală de comunicare are menirea de a servi trei „categorii” de adevăr8: al produsului (calităţi şi performanţe), al

producătorului (identitatea acestuia, dată de cultura sa organizaţională9) şi al consumatorului (căruia trebuie să i se adapteze orice produs).

* Ce se întâmplă, însă, cu politica globală de comunicare din campaniile

electorale? În acest caz nu este respectat în totalitate nici unul din adevărurile precizate: nici cel al „produsului” (promisiunile făcute şi

neonorate), nici cel al „producătorului” (iniţiatorul / promotorul programului electoral, respectiv partidul politic pe care-l reprezintă), nici cel al „consumatorului” (cetăţeanul de rând care a ales, sperând în ideea

de „mai bine” şi în cei pe care i-a votat). Ce urmează la noile alegeri? Depinde de maturitatea alegătorilor, de gradul

lor de rezistenţă (sau de „saţietatea lor politică”, am spune noi) şi, nu în ultimul rând, de atitudinea candidaţilor.

La nivel de firmă, comunicarea globală se referă la politicile companiei în perioada prezentă şi în perspectivă. Acestea sunt gândite în condiţiile în care între echipa managerială şi angajaţi există reacţii de feed-back pozitiv: dialog, transmitere consecventă de informaţii (rapoarte în sens ascendent, decizii în sens descendent – dar validate prin consultări prealabile), acces la informaţii, interes pentru pregătirea de specialitate necesară unui post (cunoştinţe şi aptitudini), respect reciproc. Îndeplinirea acestor obiective vizează, însă, intervale relativ lungi de timp, urmărind în final îmbunătăţirea calităţii organizaţiei, instruirea unor noi generaţii de angajaţi şi motivarea acestora, cucerirea de noi pieţe de desfacere şi atragerea de noi clienţi.

Conform unor specialişti în marketing, „arhitectura” formulării unei politici de comunicare la nivel de corporaţie cuprinde patru sisteme10:

8 Jacques Lendrevie, Denis Lindon, Mercator. Théorie et pratique du marketing., quatrième éd., Éd. Dalloz, Paris, 1990, p. 330. 9 Vom studia acest concept în subcapitolul Comunicarea interculturală şi cultura organizaţională. 10 Jacques Lendrevie, Denis Lindon, op. cit., pp. 338-339.

39

1. Identificarea companiei face apel la: politica numelui, a mărcii, a logo-ului propriu, a liniei grafice personalizate.

Înseamnă munca potrivit devizei: A fi recunoscut pentru a fi cunoscut.

2. Comunicarea de apartenenţă se referă la: politica instituţională, politica financiară, politica de recrutare a personalului.

Înseamnă munca potrivit devizei: A comunica pentru a împărtăşi valori şi interese comune.

3. Comunicarea comercială este realizată prin tot ceea ce presupun „armele” marketingului.

Înseamnă munca potrivit devizei: A comunica pentru a vinde.

4. Sistemul de ascultare a publicului şi sistemul de control au în vedere recepţionarea solicitărilor consumatorilor, formularea unor studii de piaţă documentate, verificarea concordanţei dintre cerere şi propriul produs.

Înseamnă munca potrivit devizei: A organiza feed-back-ul.

După cum ne putem da seama, politica globală de comunicare mizează pe reacţia consumatorilor şi pe interactivitatea cu publicul. Cu alte cuvinte, contează reprezentarea pe care şi-o creează cumpărătorii produselor / serviciilor despre o firmă, respectiv imaginea de marcă. Imaginea de marcă presupune o notorietate rareori spontană, ci calculată. Marca este cea mai directă şi mai sugestivă formă de comunicare din partea unei companii, deşi riscul volatilităţii ei nu poate fi anulat. Altfel spus, există întotdeauna pericolul ca „binevoitorii” (competitorii) să încerce „demolarea” muncii unei firme de prestigiu.

� Imaginea de marcă – adevărată filosofie – determină poate „singura veritabilă diferenţiere” pe piaţă, oferind „exclusivitate durabilă întreprinderii”11.

11 Dan Popescu, Arta de a comunica, Ed. Economică, Bucureşti, 1998, p. 21. Despre profesia specialistului în comunicarea globală, vezi pp. 42-48.

40

* Toate cele expuse anterior le-am gândit ca puncte

reprezentative ale conturării unei pledoarii pentru comunicare. Desigur, nu trebuie să cădem pradă extremelor; tocmai de aceea, suntem îndemnaţi să ne ferim de exprimarea „Totul este sau pare a fi «comunicare»”, chiar dacă ea ne însoţeşte în mod constant. Fără îndoială, secolul al XX-lea a însemnat apogeul acestei expresii, deoarece a generat „«mari comunicatori» care, confiscând comunicarea, n-au făcut altceva decât să o transforme într-un simulacru”12. Şi iată, spunem noi, posibila cale a incomunicării...

Privită drept una dintre cele mai consistente şi mai tulburătoare motivaţii ale vieţii, comunicarea facilitează înţelegerea inter-umană şi favorizează trăirea de noi experienţe. � Pentru a avea garanţia unui proces firesc şi reuşit de comunicare, acesta din urmă trebuie să mizeze pe aport intercultural eficient şi stabil13.

12 Tudor Olteanu, Depăşirea stării de incomunicare, Cuvânt înainte la lucrarea: J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, Ştiinţa comunicării, trad. rom., Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 5. 13 Scott McLen, Editorial: Intercultural Communication, Journal of Multicultural Nursing & Health, 01.10.2002.

43

II.1. Cultura – bază a comunicării

Ce reprezintă cultura? În mod generic, ea constituie o noţiune familiară pentru cei mai mulţi dintre noi. Poate tocmai de aceea, o privim ca pe ceva de la sine înţeles şi nu-i observăm toate valenţele. Şi poate că din aceleaşi motive, nu oricine sesizează – conştient – valorile culturale.

Cultura este un produs al societăţii. Ea rezultă în urma

acumulării unui ansamblu integrat de cunoştinţe, simboluri, însemne, reprezentări, practici şi credinţe (mituri) care definesc sistemul de valori al unui grup social cu multiple interdependenţe. Ea devine relevantă doar dacă este recunoscut efortul de a împărtăşi toate cunoştinţele amintite, membrilor unei comunităţi.

Dintotdeauna, cultura a iscat controverse. Iată cel puţin câteva elemente care oglindesc diversitatea acestora:

� Cele două maniere de analiză – funcţională şi instituţională – acced spre percepţia prin care cultura este „un tot indivizibil” cuprinzând instituţiile, care pe de o parte sunt autonome, iar pe de altă parte comunică între ele1 (s.n.).

� Uneori, cultura este privită ca un sistem care comunică o experienţă existenţială2.

� Între limite mai mult sau mai puţin imaginare, cultura înnobilează semnificaţiile pe care le oferă. Dincolo de aparenţe, ea şi comunicarea sunt „două determinări reciproce”3, cultura fiind un al doilea mediu al individului.

� La un moment dat, cultura îşi pierde din rigiditatea ei clasică, „bate în retragere” şi rămâne „o ficţiune conceptuală comodă”. În plus, din punct de vedere antropologic, cultura nu este decât „o ficţiune statistică”, deşi se pare că „nu

1 Bronislav Malinowski, Une théorie scientifique de la culture, trad. fr., Éd. François Maspero, Collection Les textes à l’appui, Paris, 1968, cap. 4, Qu'est-ce que la culture?, p. 39. 2 Edgar Morin, De la culturanalyse à la politique culturelle, în revista Communications no14 / 1969, pp. 5-38. 3 Jean Caune, Cultură şi comunicare. Convergenţe teoretice şi locuri de mediere., trad. rom, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2000, p. 45.

44

conceptul de cultură este cel care ne induce în eroare, ci metafizica”4 (s.n.).

În sens general, cultura ne învaţă să privim atât realitatea, cât şi imaginarul. Ea nu impune priorităţi existenţiale; totuşi, imprimă convingeri şi determină „migraţii” dinspre subconştient spre conştient şi invers, generând şansa şi totodată pericolul interpretărilor asupra lumii. Ca manifestări exterioare ale culturii, vorbim despre comportamente (elemente vizibile) şi valori (elemente invizibile). De ce sunt atât de importante valorile societăţii? Pentru că ele denotă modul în care cultura unui popor diferenţiază Eu-l de colectivitate, în care departajează binele de rău şi califică faptele şi lucrurile ca frumoase sau urâte, ca logice sau paradoxale. Aceste coordonate ţin de impactul culturii asupra indivizilor, respectiv de educaţie.

Valorile unei culturi sunt reflectate, în principal, de câteva coordonate (categorii), numite de specialişti dimensiuni culturale naţionale5:

4 Edward Sapir, Anthropologie, tome 1, Culture et personnalité, Éd. de Minuit, Collection Le sens commun, Paris, 1967, deuxième section, Culture et personnalité, vezi cap. 2 (Émergence du concept de personnalité) şi cap. 3 (Sur les rapports entre l'anthropologie culturelle et la psychiatrie). 5 Geert Hofstede, Managementul structurilor multiculturale. Software-ul gândirii., Ed. Economică, Bucureşti, 1996, pp. 30-163 (cu precizarea că ultima dimensiune – a cincea din „seria” prezentată de noi – a fost adăugată de autor, ulterior cercetării sale iniţiale). Comparativ, menţionăm că există şi alte criterii de „împărţire” a tiparelor culturale naţionale: raporturile societăţii cu mediul, orientarea temporală (tradiţii păstrate în timp), natura umană, organizarea activităţii, relaţiile umane ş.a.

Se naşte o întrebare legitimă: „Individul generează cultura sau aceasta îl creează pe om?” Ambii membri ai ecuaţiei care derivă dintr-o asemenea

interogaţie sunt importanţi şi, ca urmare, rolul lor nu poate fi negat. Totuşi, care din cei doi poli e mai reprezentativ?

Nimeni nu poate răspunde fără a fi părtinitor.

45

♦ Inegalitatea socială şi distanţa faţă de putere privesc modul în care persoanele aparţinând unei culturi se simt apropiate sau îndepărtate de autoritate (o acceptă sau dimpotrivă), considerând că au control asupra acesteia sau nu (şi dacă da, în ce măsură).

Remarcăm, de fapt, că este vorba despre legitimitatea puterii (a autorităţii) şi despre percepţia individuală / de grup asupra rolului statului într-un sistem economic. Să nu uităm că în întreaga lume contează elemente cum sunt: ierarhia, relaţiile de subordonare şi de colaborare, raportul drepturi – obligaţii ş.a.

♦ Relaţia dintre o persoană şi grupul social din care face parte oglindeşte înclinaţia spre individualism sau spre colectivism. Ea „contorizează” măsura în care decizia personală e mai importantă decât cea de grup, disociind formula „eu” de „noi”.

Un individ conştient are cel puţin o motivaţie în ceea ce face, fiind orientat prioritar spre sine sau spre societate. Această înclinaţie spre echipă sau, dimpotrivă, spre spiritul individualist devine calea obţinerii succesului.

♦ Opţiunea pentru societatea de tip masculin sau feminin – în esenţă diferenţele dintre „calitatea” de a te naşte băiat sau fată – creează competitivitate între rolurile celor două sexe, atât în viaţa cotidiană (în familie), cât şi în politică.

Se pare că valorile „masculine” solicită mai ales recompense materiale (de tip „putere”), iar cele „feminine” presupun aspecte de compasiune, emoţie şi sensibilitate. În ultima perioadă, însă, ambele tipologii mizează pe succesul profesional.

♦ Evitarea incertitudinii este centrată pe gradul de anxietate şi / sau imprevizibil, pe reacţia la ceea ce este diferit sau străin într-o cultură faţă de alta, precum şi pe forţa de evitare a nesiguranţei în societate.

În măsura în care percepe situaţiile cu caracter incert, fiecare persoană se simte mai mult sau mai puţin ameninţată de „ceea ce va fi” şi încearcă să prevină neplăcerile. Ca modalităţi de anticipare a incertitudinii, evidenţiem orientarea spre stabilitate şi toleranţa faţă de situaţiile-limită, conflicte şi devianţe.

46

♦ Preferinţa pentru orientarea temporală a valorilor oscilează între termenul lung şi cel scurt.

În orice sistem economic, anticiparea şi planificarea viitorului sunt, uneori, depăşite de valorile prezentului. Iată o comparaţie elocventă: Dacă americanii caută avantajul imediat în exploatarea oricărei idei sau afaceri, asiaticii (în special japonezii) urmăresc câştigurile în perspectivă.

Există diferenţe reale între culturile lumii. Nu sunt posibile şi nici nu se doresc deziderate precum omogenizarea sau apropierea lor, pentru că fiecare îşi păstrează esenţa. Apar, însă, cel puţin două întrebări:

1. Este cultura un concept al elitelor? Răspuns: Cultura generală, nu, pentru că oferă identitate oricui poate accede la reperele ei relativ largi (e adevărat, cu „vârfurile” cunoscute: rafinament şi artă). Cultura profesională, însă, poate fi numită una a elitei, pentru că valorile culturale dobândesc specificitate tocmai prin intermediul cerinţelor lor ridicate.

Valoarea s-a dovedit mereu utilă în explicarea asemănărilor şi diferenţelor de comportament, iar înţelegerea acestui fapt este necesară mai ales pentru managerii companiilor multinaţionale. De aceea, cultura elitistă comportă discuţii privind fineţea minţii şi a manierelor de comunicare – oferind soluţii pentru ridicarea nivelului de trai. Acţiunea prin cultură nu aparţine doar unor clase sociale, ci întregii societăţi civile. Astfel, comunicarea este orizontală (între persoane sau grupuri de acelaşi nivel, cultural sau ierarhic) sau verticală – la rândul ei ascendentă (între dominaţi şi dominanţi) şi descendentă (în sens invers)6.

2. Există culturi echifinale, respectiv cu şanse egale

pentru realizarea (ne)programată, dar conştientă, a dezideratelor evolutive? Răspuns: Întrebarea este retorică, întrucât, potenţial, aceste şanse există. Doar că realitatea – aşa cum se manifestă ea – le acordă viabilitate sau dimpotrivă. Cert este că în ultimii ani, influenţele socio-culturale devin factori critici ai succesului în viaţa economică.

6 În acest sens, recomandăm lucrarea: Paul-Henry Chombart de Lauwe, Cultura şi puterea, Ed. Politică, Bucureşti, 1982.

47

Iată câteva adevăruri legate de cultură7, importante în scopul înţelegerii relaţiilor de comunicare:

� Cultura nu se moşteneşte, ci se învaţă.

� Cultura este asumată conştient.

7 Specialiştii afirmă existenţa unor axiome ale culturii (pentru detalii, vezi: Ştefan Prutianu, Manual de comunicare şi negociere în afaceri, vol. I, Comunicarea, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pp. 28-30), a căror provenienţă derivă din preocupările Şcolii de la Palo Alto (vezi, în prezenta lucrare, subcapitolul Originile şi evoluţia ideii de comunicare): 1) Comunicarea este inevitabilă. 2) Comunicarea se dezvoltă în planul conţinutului şi al relaţiei. 3) Comunicarea este un proces continuu, care nu poate fi abordat în termeni tip cauză – efect sau stimul – răspuns. 4) Comunicarea se axează atât pe informaţia digitală (prin sistemul nervos central), cât şi pe cea analogică (prin sistemul neuro-vegetativ). 5) Comunicarea este ireversibilă. 6) Comunicarea presupune raporturi de putere (simetrice sau complementare) între indivizi. 7) Comunicarea implică acomodarea şi ajustarea comportamentelor. Trecând de conţinutul propriu-zis al acestor axiome (pe care cu siguranţă le acceptăm), considerăm că un fenomen de dimensiunile culturii nu se poate comensura atât de precis precum denotă rigoarea matematică. În consecinţă, propunem şi alte asemenea adevăruri (termen care, în opinia noastră, oglindeşte mai bine realitatea), convinşi că – oricum – nu vom epuiza întregul „repertoriu” al acestor constatări.

Cultura nu e un „dat”, nici o „moştenire genetică”. Ea cumulează principii, norme şi cunoştinţe asimilate pe parcursul vieţii, începând din copilărie. Accesul la o altă

cultură decât cea a ţării de origine este liber, fiind permis şi totodată limitat de capacităţile intelectuale ale fiecăruia şi de gradul de înmagazinare a informaţiei. Cultura este acceptată, iar apoi se învaţă, în măsura posibilităţilor intelectuale şi

volitive ale purtătorilor de interese.

Orice manifestare aferentă proceselor de comunicare e determinată de gradul de cultură al celor care o exprimă; de aceea, pentru a înţelege comportamentele, oamenii

trebuie să dispună de un minim cultural. Comportamentul subiecţilor economici este motivat de conştientizarea influenţelor culturale asupra rezultatului

unei afaceri. În consecinţă, piaţa trebuie să ia în considerare conexiunile şi valenţe oferite de elementele culturale şi sociale, proprii unui sistem economic.

48

� Cultura este motivată.

� Cultura oferă o viziune largă asupra vieţii.

� Cultura este împărtăşită.

� Cultura oferă interdependenţă.

� Cultura orientează.

Aspectele culturale privesc atât lucrurile perene, care unesc membrii unui grup social, cât şi elementele care diferenţiază indivizii. Totuşi, se poate vorbi de cultura reprezentativă a unei naţiuni, doar dacă trăsăturile ei sunt cunoscute (în

familie, în diverse organizaţii şi asociaţii, în şcoli şi biblioteci, prin intermediul mass-media, al cultelor religioase ş.a.).

Chiar dacă aspectele culturii pot fi examinate izolat (pe domenii sau sfere de interes), ele dobândesc valoare universală doar când sunt tratate în contextul întregului, ca entitate distinctă.

Fiecare om reacţionează în alt mod la acţiunea unui stimul (în acest caz, cultural, de tipul unei informaţii).

De aceea, înţelegerea unei culturi şi chiar identificarea cu perceptele ei ajută la orientarea indivizilor în ceea ce priveşte valorile societăţii.

Cultura are la bază componente precum: limba naţională, educaţia, cultura materială,

estetica, valorile, atitudinile, religia.

Diferenţele culturale nu înseamnă plusuri sau minusuri valorice, ci elemente de personalizare.

49

Cunoştinţele acumulate prin efort personal acoperă zona de interes a culturii dobândite. Totuşi, nu se poate nega existenţa unei aşa-numite „culturi trăite”. Manifestată sub forma diferitelor practici de auto-educaţie, aceasta din urmă poate avea aspecte pozitive (intenţiile de îmbunătăţire a calităţii vieţii, de progres, de acumulare intelectuală), respectiv negative (cazul „culturii de ghetou” sau „de mahala”, de fapt al „culturii de supravieţuire”).

În esenţă, cultura este un fenomen colectiv, perceput – însă – individual, după posibilităţile fiecăruia. De aceea, despre o cultură naţională se poate spune că este acceptată sau nu (sintagma „parţial acceptată” denotând fie necunoaşterea realităţii, fie nesiguranţa exprimării). Cultura unei zone sau a unei epoci interacţionează frecvent cu elemente aparţinând alteia. O subtilă percepţie asupra impregnării reciproce a celor două entităţi afirmă că, în aceste cazuri, „apare o zonă a comunicării de graniţă, numită «cultură de schimb»”8. Ea creează extinderi benefice pentru toţi cei care o trăiesc, dar presupune şi contradicţii comportamentale.

Totodată, cultura este liant al elementelor care au condus la creionarea idealurilor umane: libertate, egalitate, fraternitate (vezi Revoluţia franceză de la 1789), sub spectrul dreptului la viaţă, la opţiune şi, implicit, la fericire (vezi Declaraţia de Independenţă a S.U.A., 1776). În general, ele orientează sistemele economiei de piaţă. Totuşi, sub stindardul acestor deziderate sublime, regimurile totalitare au căutat să-şi impună – persuasiv – controlul asupra maselor.

� Pârghiile utilizate de sistemele opresive sunt oferite, în general, de învelişul înşelător (aparent frumos) al valorilor sociale şi al ideologiilor aşa-zis perene. � Metodele aplicate pentru stăpânirea şi controlarea populaţiei au în vedere, invariabil, îndoctrinarea, compromisul şi întreţinerea temerii sărăciei.

8 Ştefan Prutianu, Manual de comunicare şi negociere în afaceri, vol. I, Comunicarea, ed. cit., p. 150.

50

Pericolul sărăciei nu este, însă, născocit de totalitarism. Să privim în urmă, spre finalul veacului al XV-lea: regăsim, încă de atunci, dorinţa de putere şi de înavuţire a conducătorilor Europei, alături de teama de viitor (nu pentru norod, ci tot pentru capetele încoronate). Să fim sinceri: nu spiritul de emancipare l-a determinat pe Columb să caute noul continent. Nevoia traversării Atlanticului şi a „descoperirii” Americii au fost trasate de căutarea subjugării prin bogăţie. Adică una din formele de exploatare din care au derivat cele moderne.

Cultura implică diversitate. Deşi, uneori, această expresie presupune selectivitate şi ambiguitate (elementele culturale nefiind stricte, precum ştiinţele), în cele mai multe cazuri ea oferă satisfacţia interculturalismului, respectiv contactul cu alte civilizaţii. Iar asta înseamnă evoluţie!

Prioritatea unei companii cu activitate internaţională nu trebuie să fie, aşa cum s-ar crede, afacerea ei, ci înţelegerea culturii şi civilizaţiei din zonele

(ţările) în care activează9. Abia ulterior, firma poate miza pe cucerirea pieţei sau pe extinderea propriei poziţii pe această piaţă.

În unele accepţiuni10, cultura apare ca modalitate de adaptare a cunoştinţelor la situaţii în schimbare. Orice dificultate poate fi rezolvată prin aportul abilităţilor personale şi al învăţăturilor preluate de la generaţiile anterioare, iar noile cunoştinţe, la rândul lor, sunt transmise mai departe. Se pare că tocmai acest flux intertemporal determină apartenenţa indivizilor la axa cultură – civilizaţie. Altfel spus, cultura este „forţa motrice”11 a comportamentului uman (ca pârghie a economicului şi a politicului), explicând progresul sau eşecul societăţii.

9 Simona Mirela Miculescu, Relaţii publice internaţionale în contextul globalizării, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2001, pp. 91-97. 10 Philip R. Harris, Robert T. Moran, Sarah V. Moran, Managing Cultural Differences. Global Leadership Strategies for the Twenty-First Century., sixth edition, Elsevier Butterworth-Heinemann Ltd., Oxford, 2004, p. 4. Pentru informaţii suplimentare, recomandăm, în aceeaşi lucrare, secţiunile: Unit 1, Cultural Impact on Global Management; Unit 2, Regional Culture Specifics. 11 Idem op. cit., p. 4.

51

II.2. Comunicarea interculturală şi cultura organizaţională

Identitatea noastră culturală rămâne sau nu independentă, la întâlnirea cu exponentele altei / altor culturi? Încercând să oferim un răspuns acestei probleme, suntem convinşi că identitatea culturală a unui popor nu se pierde decât prin dezrădăcinare. În mod frecvent, prin interfaţa cu alte culturi, identitatea respectivă are toate şansele să reziste, atâta timp cât există coordonatele care-i oferă personalitate (chiar dacă elementele ei iniţiale nu rămân intacte). Acest lucru nu este rău, deoarece fiecare cultură are „accente” împrumutate, pe fondul substanţei ei de bază. Esenţial este, însă, ca „fondul originar” al culturii să se îmbogăţească – şi nu să se altereze, în urma acestor preluări.

O motivaţie a celor anterioare o oferă afirmaţia potrivit căreia interculturalismul se manifestă, astăzi, pretutindeni1. Ca urmare, relaţiile internaţionale moderne nu mai pot miza, constant, pe exclusivitatea culturală sau pe primordialitatea unei anumite culturi, aşa cum o făceau în urmă cu jumătate de secol sau chiar mai mult.

Din această cauză, o serie de societăţi relativ evoluate din punct de vedere material trăiesc astăzi adevărate şocuri, neputându-se adapta schimbărilor interculturale (vezi exemplul naţiunilor europene tradiţionaliste, uneori refractare la dinamica prea accentuată a confruntărilor interculturale).

Întrucât socotim cultura drept garant al modului de comportament, succesul unei organizaţii depinde atât de comunicarea dintre angajaţi, cât şi de corelarea deciziilor manageriale cu punerea lor în practică. Dacă şi când există diferenţe culturale între salariaţi, ele trebuie înţelese şi aplanate, pentru a nu se transforma în diferende. Uneori, tocmai aceste deosebiri – convertite în „puncte forte” ale grupului – dau valoare sintagmei „unitate prin diversitate” şi definesc comunicarea interculturală. Privitor la acest concept, acceptăm ideea conform căreia cultura, ca sistem metabolizant, comunică experienţe şi realităţi, asigurând schimburile dintre indivizi şi societate (în

1 Pentru detalii în acest sens, recomandăm lucrarea: Jean-René Ladmiral, Edmond Marc Lipiansky, La communication interculturelle, Éd. Armand Colin, Paris, 1989.

52

ambele sensuri). Restrângând aria acestei afirmaţii, facem referire la faptul că pentru mediul de afaceri, impactul culturii profesionale asupra celei generale este decisiv. De exemplu, contează dacă managerul unei organizaţii este de tip cosmopolit, comunicativ, susţinător al colaborării culturale (chiar lider al schimbării culturale), sau dacă el face parte din categorii opozabile interculturalismului. Există numeroase particularităţi ale culturii profesionale (în cazul nostru, manageriale), în raport cu cele ale culturii cotidiene. Ele trebuie studiate prin prisma interacţiunilor derivate din comunicarea interculturală2. Colaborarea economică inter-state depinde de recunoaşterea diferenţelor cultural-manageriale dintre ţările lumii. Dacă şi când este cazul, formele moderne de comunicare solicită adoptarea unor elemente ale „culturii internaţionale”. Faptul este oglindit de persoanele care au lucrat sau au studiat în străinătate – şi care admit, în cele mai multe situaţii, că experienţa altei culturi îi conştientizează pe oameni, îi face curioşi (într-un mod pozitiv), îi motivează şi chiar îi apropie.

La nivel de firmă, mai mult decât resursele financiare, uneori contează viziunea conducerii şi curajul asumării deciziilor, grefate pe conceptul culturii organizaţionale3. Acest termen reprezintă sistemul de valori al unui grup social sau al unei companii şi vizează totalitatea cunoştinţelor, comportamentelor, normelor, practicilor, atitudinilor şi credinţelor acumulate şi împărtăşite de membrii grupului.

În virtutea acestei vaste cuprinderi, atât din punctul de vedere al unei comunităţi, cât şi din cel al individului care-o

2 Peter Stockinger, La communication interculturelle. Les Principales notions., Séminaire de Maîtrise en Communication Interculturelle à l’Institut National des Langues et Civilisations Orientales (INaLCO), Paris, 2000-2002, p. 12 şi pp. 17-19. 3 Notăm existenţa conceptului anglo-saxon corporate culture, echivalent cu cel francez al culturii de firmă (de întreprindere). Această sintagmă a apărut în S.U.A., în legătură cu încercările managerilor de a conferi personalului lor şansa de a adopta identitatea unică şi motivatoare a organizaţiei din care făceau parte.

53

reprezintă, cultura organizaţională face apel la trecut, prezent şi viitor. Cum? Simplu: intertemporalitatea se manifestă sub forma mixturii dintre trecutul istoric al unei companii sau chiar al unei naţiuni (mituri, povestiri, amintiri, ritualuri), prezentul acesteia (rezultate concrete, trăsături, modalităţi de acţiune) şi viitorul ei (planuri, reacţii, perspective).

Asumarea unei culturi organizaţionale se face doar prin cunoaşterea şi promovarea reperelor din propria cultură naţională. Notăm că, deşi o astfel de cultură se cristalizează în timp, ea se dezvoltă prin vocaţia, efortul şi imaginaţia celor implicaţi în iniţierea şi păstrarea unei afaceri. Ei sunt direct interesaţi în obţinerea treptată a finalităţii proiectate (etapa I: intrarea pe o piaţă; etapa a II-a: supravieţuirea; etapa a III-a: creşterea şi dezvoltarea afacerii; etapa a IV-a: eliminarea adversarilor). Astfel, firma poate fi privită ca o celulă integrată în contextul economico-social, cultural şi de comunicare.

Dimensiunile culturii organizaţionale sunt analizate prin prisma a trei factori de impact4: direcţia (sensul în care sunt sprijinite obiectivele corporaţiei), pătrunderea (gradul în care cultura respectivă este împărtăşită de membrii organizaţiei) şi forţa (măsura înrădăcinării valorilor). Când aceste dimensiuni sunt solicitate din partea conducerii, dar rămân neînţelese sau nu sunt consimţite de către angajaţi, există riscul apariţiei de nemulţumiri şi conflicte.

Cultura organizaţională – identificată în fiecare reprezentant al său – este ancorată în percepte trainice, formate în decursul timpului. Se întâmplă, însă, ca obiectivele companiilor să necesite reevaluare, atunci

când mediul de afaceri o cere.

Cine promovează cultura organizaţională? Cine stabileşte priorităţile corporaţiei? Cine răspunde pentru ceea ce promite, atunci când comunică? Răspuns unic: managerul de vârf5.

4 Gheorghe Gh. Ionescu, Cultura afacerilor. Modelul american., Ed. Economică, Bucureşti, 1997, p. 128. 5 Pentru informaţii privind impactul managerului asupra culturii organizaţionale, recomandăm lucrarea: Gheorghe Gh. Ionescu, Cultura afacerilor. Modelul american., ed. cit., pp. 137-147.

54

Promotorii culturii de firmă sunt arhitecţi ai propriei organizaţii, preocupaţi în egală măsură de „jocul” puterii şi de logica identităţii firmei6.

* Fiecare organizaţie relevă un concept unic, care comportă atât aspecte pozitive, cât şi negative. Ceea ce e valabil pentru o firmă nu e neapărat bun sau posibil pentru alta, iar conceptul corporate culture ajută la

clarificarea modalităţilor de acţiune. Un punct de vedere interesant îl au cei care susţin că performanţa economică este urmarea a două variabile-cheie din cultura organizaţională: sociabilitatea şi solidaritatea7. Potrivit acestor teoreticieni, „arhitectura socială” a (in)succesului este ridicată – sau, după caz, demolată – de urmările aplicării celor două principii.

* Chiar dacă pentru neiniţiaţi, noţiunea cultură de firmă este fie prea

extinsă, fie exhaustivă, partizanii acesteia arată în ce constau atitudinile şi valorile organizaţiei, în legătură cu comportamentul ei pe piaţă. Ceea ce dă identitate culturii firmei (valorile) trebuie separat de ceea ce n-o reprezintă (nonsensurile generate uneori de schimbarea organizaţională). De aceea, sunt importante atât elementele care conduc la succesul companiei, cât şi

cele care demonstrează disfuncţionalităţile afacerii8. *

Explicarea comunicării de firmă ajută, ulterior, la conturarea conceptului comunicării globale, care sistematizează ansamblul tipurilor de comunicare

externă (imagine proprie, produs ş.a.), respectiv internă (management, circulaţia informaţiilor ş.a.)9, promovate de o organizaţie.

6 Ideea reiese din lucrarea: Gérard Pavy, La logique de l’informel, Les Éditions d’Organisation, Paris, 2002. 7 Rob Goffee, Gareth Jones, The Character of a Corporation. How Your Company's Culture Can Make or Break Your Business., Second Edition, Profile Books Ltd., London, 2003, pe structura: a) cultura organizaţională (pp. 1-21); b) definiţia şi (dez)avantajele sociabilităţii în afaceri (p. 21, pp. 23-28), plus căile ei de creştere (pp. 185-189); c) solidaritatea, cu aspecte pozitive şi negative (pp. 28-32) şi metodele ei de expansiune (pp.190-193). 8 Pentru detalii, recomandăm studiile de caz din lucrarea: Edgar H. Schein, The Corporate Culture Survival Guide: Sense and Nonsense About Culture Change, Jossey-Bass Business & Management, San Francisco, 1999. În aceeaşi lucrare, remarcăm trecerea logică de la conceptul corporate culture (Part One, Corporate Culture Basics, pp. 3-90, cu semnificaţiile, temeiurile şi „construcţia” lui) la evoluţia sa în cadrul companiilor (Part Two, Corporate Culture in Action, pct. 5, pp. 91-114). 9 Alex Mucchielli, Arta de a comunica. Metode, forme şi psihologia situaţiilor de comunicare., trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi, 2005, p. 75 şi urm. Pentru explicaţii referitoare la comunicarea globală, recomandăm revederea – în prezenta lucrare – a subcapitolului Componente, etape, mijloace şi obiective ale procesului de comunicare. Politica globală de comunicare.

55

Cultura organizaţională îşi stabileşte axele de referinţă în raport cu impactul său, cu aria ei de răspândire, precum şi cu gradul său de conştientizare. Ea are câteva caracteristici:

� se referă la „un tot care este mai mult decât suma părţilor sale componente”10 (aspect holistic11);

� este determinată din punct de vedere istoric (reflectă evoluţia în timp a organizaţiei);

� este fundamentată sub aspect social; � este dificil de modificat, dar posibil de influenţat,

deoarece liderii sunt incitaţi de noutate; � se bazează pe informaţii multiple.

Principalele atribute ale culturii organizaţionale sunt următoarele: intră în sarcina managementului de nivel superior; necesită cunoaşterea opţiunilor strategice ale firmei; face apel la implementarea acestor opţiuni; proiectează şi susţine o serie de modificări structurale; revizuieşte politica de personal.

Potrivit interferenţelor dintre cultura organizaţională şi

mediul de afaceri, trăsăturile necesar a fi cultivate şi dezvoltate de cei ce aderă la valorile tip corporate culture sunt: iniţiativă, toleranţă faţă de situaţii conflictuale, înclinaţie spre risc, capacitate de coordonare, comunicare, (auto)respect. În funcţie de acestea, în maniera de manifestare a culturii în mediul de afaceri constatăm anumite realităţi:

� Cel mai fertil şi mai flexibil mediu de activitate pentru agenţii microeconomici este cel al economiei de piaţă (pe baza liberei iniţiative şi autonomiei).

� În acest cadru, cultura generală „dă mâna” cu cea organizaţională şi cu cea individuală.

� Managementul are şansa de a instituţionaliza rolul culturii în afaceri (vezi responsabilitatea socială a faptelor), în scopul creării şi păstrării imaginii firmei.

10 Geert Hofstede, Managementul structurilor multiculturale. Software-ul gândirii., Ed. Economică, Bucureşti, 1996, p. 207. 11 Vom reveni asupra holismului în cadrul subcapitolului Repere ale unor coduri deontologice cunoscute.

56

În economia de piaţă, între economie, cultură şi stat trebuie să existe fluxuri de informaţii şi servicii permanente şi conştiente, de tipul celor din Figura II.1.:

Figura II.1. Relaţiile dintre economie, cultură şi stat în economia de piaţă

unde: - (1) furnizare de bunuri şi servicii; - (2) asigurare climat de ordine (prin aparatul legislativ, justiţie şi sistemul executiv);

- (3) întreţinere şi creare de valori; - (4) protecţie şi colaborare; - (5) interacţiune permanentă.

Luând în considerare toate cele amintite până acum,

inter-relaţia dintre cultură – economie constituie o cauză reală a fenomenelor (pozitive sau negative) manifestate în orice mediu de afaceri. În plus, înaintarea spre scopul profitabilităţii nu reprezintă nici o fatalitate, nici o predestinare (aşa cum consideră perdanţii); ea trebuie văzută drept şansă şi totodată posibilitate a firmelor – ambele ipostaze fiind condiţionate, e adevărat, de input-uri şi output-uri mereu în schimbare.

Valorile de grup, politica unei firme şi chiar temeiurile filosofice ale activităţii unei organizaţii (remarcabil puse în lumină, la marile concerne) sunt legate nu doar de produsul creat (de serviciul prestat), ci şi de spiritul de echipă. Angajaţii trebuie să respecte „regulile jocului” şi consimt să facă acest lucru, deoarece sunt educaţi asupra unui principiu: acela că în orice cultură organizaţională există formalisme acceptate ale comportamentului de grup. De altfel, ele sunt chiar cele care asigură dezideratele companiei: interfaţa comunicării cu societatea civilă şi succesul.

STAT

SOCIETATE (3)

(4)

(1)

(2)

SFERA CULTURALĂ (5) SFERA ECONOMICĂ

57

Unii cercetători sunt preocupaţi de sociologia întreprinderii şi admit existenţa unei dinamici interactive – respectiv a unui joc social – între structurile organizaţiei. Ei definesc firma mizând pe integrarea grupului în mediul economic, social, cultural şi ecologic. Într-un astfel de context, cultura organizaţională este motivată prin capacitatea sa de a atrage angajaţii în direcţia realizării unor proiecte comune12.

Ancheta asupra unor firme franceze analizează următoarele zone de interes ale acestora13: problemele mediului, structura organizaţiei, politica de gestiune şi de personal, relaţiile cu exteriorul, cultura întreprinderii şi performanţele economice. Autorii studiului la care facem referire promovează „experienţa relaţională” şi „de identitate” a firmei şi a muncii (cap. 6), pe suportul unei structuri diversificate a puterii (cap. 5) – deşi una din caracteristicile firmelor franceze rămâne centralizarea deciziilor (cap. 2). Cel mai interesant aspect este cel care admite că întreprinderea este un ansamblu pluralist de „lumi sociale” (cinci la număr, delimitate pe specificul firmei „duale” / „birocratice” / „modernizate” / „în criză” / de tip „comunitate”. Remarcăm şi un element aparent şocant: acela că despre „modelul social” al unei firme nu se poate spune, la modul absolut, că este mai performant, decât altul (cap. 14).

Deoarece comportamentele şi sistemul atitudinal sunt greu de modificat, zona de acţiune şi dimensiunile culturii organizaţionale sunt relativ rigide pe intervale largi de timp. Se petrec schimbări şi în acest domeniu, după necesităţile societăţii, dar ele au ca obiectiv funcţionarea optimă a organizaţiei. Dacă noul este cerut, nu înseamnă că e şi util, sau că introducerea lui e în interesul firmei; decizia aparţine managerilor. De multe ori, însă, mai ales în companiile de renume, o asemenea hotărâre face parte din „ritualul” aplicării culturii organizaţionale şi a filosofiei firmei.

12 Pentru detalii, recomandăm lucrările: Renaud Sainsaulieu, Sociologie de l’organisation et de l’entreprise, Presses de la Fondation Nationale des Sciences Politiques / Éd. Dalloz, Paris, 1987; Jean-Claude Ruano-Borbalan, Philippe Bernoux, Henry Mintzberg ş.a., Comprendre les organisations, les relations de pouvoir, culture et identité, le management, le changement en entreprise, Sciences Humaines n°20, hors-série, mars – avril 1998. 13 Isabelle Francfort, Florence Osty, Renaud Sainsaulieu, Marc Uhalde, Les mondes sociaux de l'entreprise, Éd. Desclée de Brouwer / Sociologie économique, Paris, 1995 (vezi mai ales partea a treia).

58

În sprijinul construirii unei noi imagini, schimbarea viziunii e hotărâtoare (indiferent de tipul entităţii economice). De exemplu, la un moment dat, presa franceză remarca „noua filosofie industrială şi socială de la PEUGEOT”14, comentând saltul făcut de politica firmei, în raport cu recunoscuta sa cultură tradiţionalistă.

Există o relaţie bine determinată între cultura unei organizaţii şi rezultatele ei economice, relaţie intermediată de capacitatea şi modul în care managerii şi angajaţii înţeleg să comunice: moral ridicat, stare de spirit pozitivă, productivitate, stabilitate profesională şi emoţională, satisfacţie în muncă. Luând drept bază valorile culturale, criteriile lui Geert Hofstede (expuse anterior) denotă – în opinia noastră – o corespondenţă viabilă între harta mintală a unei populaţii (predispoziţia sa pentru anumite valori) şi tiparul predominant al culturii organizaţionale din acea ţară.

În S.U.A., cultura este o variabilă internă a unei companii15. Spre deosebire de concepţia americană – ale cărei valori sunt viitorul, mobilitatea şi vitalitatea – europenii pun accent pe istorie (tradiţie), identitate şi convenţii. În plus: americanii văd comportamentul firmei ca pe un efect al politicii urmate, iar europenii îl percep ca pe o cauză a atitudinii organizaţiei.

Aşa-numita discriminare a culturilor organizaţionale16, cu care se confruntă lumea, se datorează şi unor aspecte temporale: pentru culturi precum cea americană sau cea nord-europeană, timpul este monocronic (în unitatea de timp se efectuează o operaţiune); în culturile sud-europene, timpul devine policronic (se pot realiza mai multe activităţi simultane).

14 Jean Michel Normand, Organisation du travail plus simple et moins automatisée à l'usine de Valenciennes. La „nouvelle philosophie” industrielle et sociale de PEUGEOT., în Le Monde, 29 octobre 1992. 15 Otto H. Nowotny, American vs. European Management Philosophy, Harvard Business Review, 42(2), March-April 1964, pp. 101-108. 16 Edward T. Hall, apud Jean Caune, Cultură şi comunicare. Convergenţe teoretice şi locuri de mediere., trad. rom, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2000, p. 110.

59

În literatura de specialitate şi-a făcut loc şi o altă noţiune interesantă: aceea de habitus. Aparent exotică, ea denumeşte, în limbajul culturii organizaţionale, „matricea generativă a comportamentelor istoric determinate şi înrădăcinate în cadrul întreprinderii”17. Altfel spus, habitus-ul are în vedere specificul organizaţiei, iar două din elementele care-l particularizează sunt maniera de recrutare a personalului şi modul de operare la nivel de firmă.

În plus, fiecare organizaţie îşi cultivă propriile simboluri (însemnele ei distincte): siglă, marcă de fabricaţie, uniforme, materiale publicitare – toate conferind identitate purtătorilor.

Exerciţiul autorităţii presupune un tipar alcătuit din trei

nivele de legitimitate în organizarea puterii la nivel de firmă18: primul, tradiţional (bazat pe „ordinea sacră”); al doilea, charismatic (axat pe calităţile excepţionale ale liderului); al treilea, birocratic (grefat pe criteriul autorităţii desemnate).

În acelaşi context al culturii organizaţiei, se pare că există mai multe vârste ale managementului cultural19. Astfel, era teologică face apel la identitatea mitică a fondatorului firmei, era metafizică vizează introspecţia în „sufletul întreprinderii”, iar era pozitivă are în vedere sistemul reglementat şi raţionalist al organizaţiei.

17 P. Bourdieu, apud Jean Caune, op. cit., pp. 112-113. 18 Max Weber, apud Jean Caune, op. cit., p. 117. 19 A se observa similitudinea cu teoria lui Auguste Comte, în legătură cu cele trei faze ale evoluţiei omenirii. Cf. Jean Caune, op. cit., p. 119-120.

Cunoaştem cu toţii cele mai puternice companii multinaţionale contemporane. Indiferent cum se numesc (COCA-COLA,

GENERAL ELECTRIC, SONY, PHILIPS, BOSCH, MCDONALD’S, MICROSOFT, TOSHIBA, FORD, ROLLS ROYCE, L’ORÉAL,

UNITED COLORS OF BENETTON etc.), ceea ce le caracterizează este o cultură organizaţională solidă – e adevărat, zdruncinată pe alocuri de „războaiele” competiţiei. Uneori, ea a debutat la

iniţiativa fondatorilor companiei (vezi cazul MICROSOFT), alteori a reprezentat rezultatul muncii unor echipe de manageri extrem de performanţi (vezi cazul GENERAL ELECTRIC); în oricare din

situaţii, însă, au reuşit cei care au urmărit, sistematic, să dezvolte şi să creeze valoare în numele echipei.

60

În cadrul unei pieţe, comunicarea se desfăşoară în câteva variante de bază:

a) la nivel integrat (între competitorii pe aceeaşi piaţă);

Chiar adversare fiind, firmele cu acelaşi profil comunică: uneori îşi oferă, reciproc, soluţii; alteori le „scapă” informaţii; în cele mai multe asemenea situaţii, „rivalii” colaborează / cooperează pentru a face faţă presiunii pieţei (vezi cazul oligopolului).

b) la nivel orizontal (între managerii de acelaşi „rang”);

Firmele puternice mizează pe echipa de conducere şi pe interfaţa dintre aceasta şi public. Conducătorii departamentelor (sectoarelor) lasă la o parte, astfel, micile neînţelegeri interpersonale, conlucrând pentru succesul mărcii.

c) la nivel vertical (între manageri – subordonaţi);

Acest tip de comunicare este obligatoriu, atâta timp cât există respect reciproc între cele două categorii. Iată câteva beneficii ale colaborării între echipa de conducere şi angajaţi: obţinerea unui flux coerent de informaţii; coordonarea acţiunilor; constituirea de echipe interdepartamentale; uşurinţa depistării problemelor; concentrarea efortului pe problemele prioritare. Un stil prea autoritar de management este viabil pe termen scurt, dar, pe intervale largi, el aduce nemulţumiri subordonaţilor. Cel mai indicat asemenea stil este cel consultativ.

d) între vânzători – clienţi;

Iată câteva „reguli” de comunicare între vânzători – clienţi: � Aşteaptă momentul potrivit. În cazul introducerii unui nou

produs pe piaţă, acest moment trebuie foarte bine gândit, pentru a surprinde concurenţa şi / sau potenţialii clienţi.

� Clădeşte relaţii „de grup”. Lista clienţilor unei firme se poate extinde prin legăturile familiale sau profesionale ale acestora (recomandări, sfaturi, efecte de imitaţie).

� „Cherchez la femme”. Uneori, comunicarea are mai mare succes, dacă vânzătorul găseşte un element feminin „de impact”, capabil să influenţeze actul de cumpărare.

� Nu-ţi discredita adversarul. Discreditarea competitorului nu e doar o tactică nelegală, dar e şi lipsită de eleganţă. De aceea, dacă eşti întrebat despre un produs al concurenţei, renunţă la atribuirea unor „proaste însuşiri” în direcţia mărfii respective. Convinge clientul că bunul în cauză nu i s-ar potrivi (din motive de personalitate, aspect fizic ş.a.).

61

e) între consumatorii aceluiaşi produs.

Atunci când descoperă că anumiţi prieteni sau cunoscuţi fac parte din aceeaşi grupă de consumatori, indivizii revalorizează relaţia lor cu respectivii: „Dacă achiziţionăm aceleaşi mărfuri, avem acelaşi statut social!” sau „De ce să-mi fie ruşine că am cumpărat bunul X? Am văzut că şi şeful meu îl foloseşte!”

Cultura organizaţională este unul din atu-urile marilor companii, în definirea şi aplicarea strategiilor de angajare, producţie şi desfacere. Ea urmăreşte valorificarea la maxim a resurselor umane şi materiale de care dispun firmele, mizând pe criterii de flexibilitate (cazul unora din economiile sud-vest-europene şi al celei americane) sau de rigiditate (vezi economiile asiatice şi nord-europene, inclusiv Marea Britanie). Un rol decisiv în acest sens îl are evaluarea periodică a activităţii, care are ca efect continuarea, respectiv modificarea politicii organizaţiei (în funcţie de rezultatele înregistrate). Pentru cei care se ocupă de comunicarea organizaţională, factorii care definesc imaginea firmei sunt20: evoluţia pe plan profesional, rata profitului, stilul de conducere, reputaţia echipei manageriale, moralul angajaţilor, stilul de îmbrăcăminte, durata zilei de lucru, uşurinţa şi frecvenţa comunicării, alături de valorile organizaţiei.

Întrebaţi despre rolul comunicării în influenţarea culturii organizaţionale, câţiva practicieni în domeniu au dat răspunsuri foarte interesante21: � Procesul comunicării identifică tipul culturii şi educă acţionarul (în speţă, individul), fiind „vârful de lance” al schimbării organizaţionale [Paul Sanchez, ABC, APR Communication practice leader, Mercer Human Resource Consulting, London, U.K.].

20 How would you describe the role communication plays in influencing your organization’s corporate culture?, Communication World, nov. – dec. 2005. 21 Ibidem.

62

� La nivel de firmă este de dorit apariţia unui proces de influenţare pozitivă a culturii. În acest sens, comunicarea în echipă are menirea de-a oferi o viziune spaţială (globală) asupra firmei, ca prim pas în înţelegerea diversităţii culturale şi a schimbărilor organizaţionale [Paul Skellon, Head of Internal Communications, Air New Zealand, Aukland, New Zeeland]. � Comunicarea în echipă utilizează două strategii inovative în construirea „culturii câştigului”: colaborarea şi învăţarea. În optică organizaţională, ele valorifică potenţialul angajaţilor şi-i transformă pe aceştia din urmă în veritabili ambasadori ai firmei [Rajiv Arvind, Assistant Manager of Corporate Communications, Tata Chemicals Ltd., Mumbai, India].

Pentru a avea succes pe piaţă, o companie trebuie să respecte cel puţin următoarele cerinţe:

� Să fabrice produse sau să presteze servicii cu caracter de noutate;

� Să impună anumite condiţii la angajare („filtrul” competenţei profesionale, alături de profilul dorit de angajator, în privinţa personalităţii);

� Să promoveze un management performant al resurselor umane, care să stimuleze dezvoltarea personală, să ofere sisteme de motivare şi de păstrare a personalului;

� Să aibă la bază un sistem participativ, permiţând angajaţilor să-şi expună punctul de vedere, să fie ascultaţi şi să se afirme ca valori individuale validate de colectivitate;

� Să dispună de o cultură organizaţională proprie, care să asigure indivizilor sentimentul de apartenenţă la o comunitate şi mândria de a face parte dintr-o companie puternică sau dintr-o firmă care se impune mai repede decât altele.

După cum se poate observa, cerinţele anterioare se axează pe faptul că sistemul managerial mizează pe condiţiile efective ale pieţei, dar şi pe valorile companiei. Evident, competiţia îi promovează pe cei mai buni, dar e importantă şi încrederea angajaţilor în succes. În acest caz, ce este mai important, respectiv mai util: Să fii un bun executant (ascultându-ţi superiorii) sau să ai iniţiativă? Să accepţi criticile sau să ripostezi, ştiind că ai dreptate? Să respecţi spiritul legii sau să acţionezi pentru obţinerea unui profit cât mai mare, pe orice cale? Să nu greşeşti sau să fii capabil să-ţi recunoşti eroarea şi s-o îndrepţi?

63

Cultura organizaţională reprezintă ceea ce descoperă individul interesat de imaginea unei companii, de simbolistica ei valorizatoare, de aspiraţiile managerilor şi angajaţilor. Ea oferă coerenţă în acţiune şi disponibilitate la nou, pentru ca firma să facă faţă provocărilor pieţei. Atunci când apare o problemă într-o organizaţie, trebuie să recunoaştem că este privită în mod diferit: modelul cultural-managerial european o vede ca pe o (nouă) noţiune ce trebuie dezbătută, pentru a putea soluţiona chestiunea în speţă; modelul american caută, direct, modurile de rezolvare a problemei. În consecinţă, cât de important este să recunoaştem dacă operăm cu un concept sau cu o soluţie?

În legătură cu cele anterioare, amintim că în dezbaterea de idei de la mijlocul secolului XX, între termenii care „au făcut valuri” au fost cultura explicită / implicită, precum şi cultura reală / construită. Iată cum au fost ei definiţi22:

� Cultura explicită se referă la fenomenele materiale cinetice, respectiv la tot ceea ce înseamnă mişcare. Comparativ, cultura implicită priveşte psihologia, atitudinile şi valorile împărtăşite de membrii unei societăţi.

� Cultura reală (real culture) are în vedere comportamentul efectiv al indivizilor dintr-o societate. Însă, întrucât e imposibilă descrierea tuturor comportamentelor, „disecţia” culturală a societăţii are nevoie de o bază. Aceasta nu poate porni decât de la un model, astfel încât cultura construită (culture construct) reprezintă combinarea tuturor modelelor culturale identificate în cadrul unei naţiuni.

Pentru a releva forţa culturii organizaţionale, uneori se ia exemplul ascensiunii unei supernove: un astru extrem de luminos, apărut brusc pe cer, dar care străluceşte cu intensitate fluctuantă. Păstrând prima parte a comparaţiei, nu trebuie să uităm că inevitabilul declin al stelei poate fi evitat de către o cultură organizaţională solidă. Argumentul lucrării de faţă este acela că o comunicare interculturală

22 Ralph Linton, Le fondement culturel de la personnalité, trad. fr., Éd. Dunod, Collection Sciences de l’éducation no11, Paris, 1977: Culture explicite et culture implicite, alin. 1; Culture réele et culture construite, vezi: Définition de la culture réele, alin. 1 (în care autorul declară că „se hazardează” în a concepe expresiile cultură reală şi cultură construită); de asemenea: Définition de la culture construite, alin. 1.

64

sinergică asigură reuşita culturilor organizaţionale care o promovează. Ea oferă dinamism, coeziune şi eficienţă celor care o adoptă, iar azi, într-o lume a alienării generale, transformă ideea în faptă şi efortul în succes.

Desigur, sinergia nu înseamnă un interculturalism forţat, deoarece riscul acestuia ar fi crearea unor „hibrizi” nefericiţi (ba chiar monstruoşi): patetism, imitaţie şi... de ce nu, aroganţă23. Depăşirea graniţei dintre cultură şi neştiinţă este semnul devierii de la faptul că orice civilizaţie include cultura – şi nu invers. Cu alte cuvinte, admitem că se poate vorbi despre menţinerea sau schimbarea polarităţii culturale24 a unui sistem (social, economic sau de altă natură).

23 O superbă concepţie asupra imposibilităţii relaţiei cultură – aroganţă o putem găsi în lucrarea: Mircea Maliţa, Zece mii de culturi, o singură civilizaţie. Spre geomodernitatea secolului XXI., ed. a II-a revăzută, Ed. Nemira, Bucureşti, 2001, pp. 15-16. 24 Idem op. cit., pp. 46-55, prin comparaţie cu pp. 23-31.

Concluzii:

Cultura apare ca o matrice în care, pe criteriul eficienţei, există şi evoluează mediul de afaceri. Interacţiunea factorilor culturali cu

acest mediu are la bază cel puţin următoarele elemente: �

„programarea” şi modelarea „ADN”-ului existenţei noastre (inclusiv a sferei afacerilor), pornind de la talent şi de la

capacitate creatoare; �

înţelegerea mediului de afaceri prin prisma educaţiei şi culturii; �

transmiterea prin cultură a unui mesaj inteligibil, agreat şi dorit în economie şi societate;

� succesiunea cauzală a proceselor culturale, care imprimă

mediului de afaceri un comportament teleologic, controlabil prin intermediul conexiunilor logice.

67

III.1. Comunicarea formală şi comunicarea informală

Abordând comunicarea formală, avem în vedere faptul

că ea este impusă încă de la debutul procesului de transmitere a mesajului. Unii „actori” ai comunicării propun (concret sau tacit), iar alţii acceptă (din bun-simţ, ca datorie sau prin conştientizare) un anumit sistem de reguli sau condiţii de desfăşurare a discuţiilor şi activităţilor. Dacă există noţiuni şi înţelesuri care transcend – din trecut spre viitor – prin formal, atunci între ele se află, cert, instituţiile1 şi instituţionalismul. Instituţia are triplu sens, semnificând2: un organism care îndeplineşte numeroase servicii şi competenţe; un ansamblu de norme juridice care reglementează anumite relaţii sociale; o organizaţie care desfăşoară acţiuni de interes internaţional.

În acest cadru, instituţia de bază a societăţii a fost şi rămâne familia; un alt asemenea organism este biserica; în plan politico-economic cunoaştem instituţia statului, în timp ce pe coordonate economico-sociale apar firmele, operatorii de diverse tipuri, sindicatele ş.a. Ca atare, instituţia are rezonanţe atât în privinţa noţiunii de organizare, cât şi a altor termeni-cheie: comunitate (grup, colectiv), reguli (norme juridice, laice şi religioase), conduită, convenţie şi modalităţi de acţiune. Concluzie: Comunicarea care rezultă din acest complex de factori nu poate fi decât predominant formală.

� Pentru psihologi, instituţiile sociale cumulează un sistem de atitudini încorporate în indivizii care le reprezintă şi le susţin. � Din punct de vedere sociologic, instituţiile sunt ansambluri studiate din perspectiva comportamentului integrat şi / sau individual. � Potrivit politologilor, ele constituie structuri ordonate, care exercită funcţii sociale determinate.

� Din perspectivă juridică, instituţiile privesc raporturi reglementate de statut, de lege, de dreptul constituţional şi / sau de autorităţi. � Pentru economişti, conceptul studiat relevă în primul rând componente ale sistemului organizaţional, dar şi elemente decizionale.

1 Termenul provine din lat. institutio (înfiinţare, stabilire, instituire). 2 Vasile Breban, Dicţionar al limbii române contemporane, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 275.

68

Prin instituţia socială înţelegem o subdiviziune a infrastructurii, care – prin importanţa şi rolul ei – nu se poate cerceta, real, doar în amintitele „tipare formale”, ci în interacţiunea permanentă a formei cu conţinutul (luând în seamă dinamismul presupus de un asemenea conglomerat socio-economic, juridic şi managerial). Ca urmare, instituţionalismul a devenit un mod coerent de abordare a realităţii, potrivit căruia esenţa, rostul şi atribuţiile instituţiilor pot fi marcate prin studierea structurii şi modului lor de funcţionare. Judecând într-o atare manieră, nu ne miră afirmaţiile potrivit cărora una dintre cele mai sugestive imagini de o asemenea factură (respectiv cea de maximă anvergură) o reprezintă tocmai „instituţia instituţiilor”: statul. Sunt cunoscute două variante de instituţionalism3: una clasică, formalist-juridică, iar alta neoinstituţionalistă, orientată spre cercetarea unor organizaţii neguvernamentale, a grupurilor organizate şi a partidelor politice. Între cele mai interesante asemenea concepţii, iată câteva la care ne-am oprit4: 1. Pentru Thorstein Veblen, economia studiază dezvoltarea instituţiilor. Este adevărat că la un moment dat, din teoria lui reiese o anumită confuzie. E vorba de faptul că în politică, structurile apar în urma actelor deliberate ale oamenilor, iar „instrumentele” instituţiilor sociale se referă şi la acţiuni care nu pot fi încadrate întotdeauna în termenul „deliberare”. Cu toate acestea, orice schimbare socială implică modificări în comportamentul, regulile şi obişnuinţele organizaţiilor. 2. Abordarea instituţionalistă interesează pe toţi cei care consideră conflictele dintre grupurile sociale ca punct de plecare pentru analiza economică. Drept urmare, cercetătorii post-Veblen-ieni adoptă – cu modificări nesemnificative – concepţiile maestrului, considerând instituţiile obiceiuri date, investite cu autoritate juridică. Originea acestora a fost căutată, evolutiv, în concepţiile morale sau în diverşi factori psihologici5.

3 Ovidiu Trăsnea, Nicolae Kallós, Mică enciclopedie de politologie, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 242. 4 Pentru completări, recomandăm lucrarea: Gabriela Bodea, Concepte perene: instituţii sociale şi instituţionalism, în revista Studia Universitatis Babeş-Bolyai, seria Oeconomica, nr. 1/1999, pp. 65-69. 5 Karl Pribram, Les fondements de la pensée économique, Éd. Economica, Paris, 1986, p. 363.

69

3. John R. Commons intenţionează să transforme instituţionalismul într-o disciplină bine definită, fondată pe aplicarea metodelor analitice elaborate de David Hume. În consecinţă, el „vizualizează” evoluţia societăţii prin intermediul unor modificări dirijate de realitate. În acelaşi timp, însă, Commons insistă asupra tendinţei de adaptare a comportamentului economic la tradiţia instituţionalistă şi la suveranitatea instituţiilor6. 4. John A. Hobson, alături de unii membri ai şcolii istorice germane, insistă asupra importanţei puterii economice – ca factor social în desfăşurarea activităţii instituţiilor. 5. Wesley C. Mitchell apreciază că între evoluţia doctrinelor economice, evenimentele politice şi instituţii există multiple relaţii mutuale7. 6. Şcoala durckheimiană identifică instituţia socială cu faptul social – ca reprezentant al elementelor ce se impun în şi prin conştiinţa omului (în mod oarecum coercitiv). 7. Talcott Parsons aşează la baza noţiunii de instituţie aşa-numitele valori-tip8, care se impun în sistemul social, având importanţă strategică. 8. Interesul pentru rolul instituţiilor sociale este consacrat de unii laureaţi ai Premiilor Nobel pentru economie: în 1991, Ronald H. Coase (care aduce contribuţii privind rolul statului în economie); în 1993, Douglass C. North (care marchează rolul instituţiilor în dezvoltarea pieţei, dovedind că problema respectivă rămâne un obiectiv al progresului).

Sistemul instituţional, entitate aflată în strânsă legătură cu gândirea pragmatică, se referă la următoarele aspecte:

a) Obiceiurile de raţionament şi de acţiune influenţează dimensiunile realităţii social-economice, inclusiv modul de formare şi de dezvoltare a instituţiilor (fiindcă acestea din urmă evoluează azi spre „formule” noi, cu structuri tot mai perfecţionate).

b) Individul şi rolul său de agent al vieţii socio-economico-politice sunt „secvenţe” neglijate de unele studii instituţionaliste, în favoarea accentului pus pe structuri constant valabile.

6 Idem op. cit., p. 364. 7 Idem op. cit., p. 365. 8 Pentru detalii, recomandăm lucrarea: Talcott Parsons, Le système des sociétés modernes, trad. fr., Éd. Dunod, Paris, 1973.

Concluzie: În unele teorii este important fie caracterul integrat al grupului instituţionalizat, fie independenţa relativă a acestuia faţă

de particulele sale individuale. Alteori, instituţia este un întreg social, determinat de categorii precum: trebuinţe, interese, legi şi putere (ceea ce presupune raporturi între organizaţii şi indivizi).

70

c) Variantele europene de instituţionalism au tendinţa de generalizare şi de accentuare a aspectelor teoretice ale problemei; cele americane, în schimb, au un puternic caracter descriptivo-pragmatic.

Drept urmare, acceptând ideea lui J.R. Commons9, suntem de acord că o instituţie oferă forma şi maniera de prezentare a unei acţiuni colective, prin prisma expansiunii – la o anumită scară – a acţiunilor individuale. Cu toate acestea, considerăm că omenirea mai are mult de evoluat, pentru ca principiul „unul pentru toţi şi toţi pentru unul” să se materializeze în adevăratul sens al cuvântului. Altfel spus, întotdeauna, instituţiile (sociale sau economice, juridice sau politice) vor urmări, mai întâi, interesul celor puternici şi nu al celor mulţi, deşi afirmă exact contrariul. În consecinţă, comunicarea dintre instituţii şi cetăţean îşi va păstra cu precădere traseul descendent („de sus în jos”).

Progresul real implică recunoaşterea unei realităţi: faptul că instituţia socială, nefiind eternă (după cum nu e nici naturală), trebuie să reprezinte sistemul căruia îi aparţine. De aceea, practic, istoria este singura care poate imprima evoluţia (continuitatea) sau dispariţia instituţiilor create de ea însăşi.

Să trecem din sfera generoasă a instituţiilor sociale la comunicarea formală într-o organizaţie. De obicei, într-un grup de lucru, liderul10 este cel care elaborează normele relaţionale, iar angajaţii trebuie să le respecte. E bine ca acest respect să fie unul de tip consensual, adică procesul de comunicare să se desfăşoare într-un climat de înţelegere.

Modul în care liderii îşi manifestă influenţa asupra subordonaţilor este foarte important, în orice context. În management sunt cunoscute două concepţii diametral opuse (aparţinând americanului Douglas McGregor), referitoare la acest subiect11. Iată-le, succint:

9 John R. Commons, Institutional Economics. Its Place in Political Economy., The Macmillan Company, New York, 1934, p. 73. 10 Pentru detalii, vezi subcapitolul Comunicarea la nivelul grupului de muncă, din prezenta lucrare. 11 În acest sens, recomandăm lucrarea: Douglas McGregor, The Human Side of Enterprise, Annotated Edition, McGraw-Hill, New York, 2005.

71

� În Teoria X, oamenii nu agreează munca şi, dacă e posibil, o evită. Angajaţii necesită control şi coerciţie şi le acceptă (astfel, nici nu-şi asumă responsabilităţi şi nici nu fac apel la creativitate), iar neîndeplinirea sarcinilor impune pedepse. Managerul autocrat (bazat pe control rigid) stabileşte obiectivele şi, deci, comunicarea este unidirecţională (desigur, în sens descendent). Subordonaţii îndeplinesc sarcinile ca simpli executanţi, iar accentul cade pe „vânarea” greşelilor anterioare.

� În Teoria Y, oamenii privesc munca drept un lucru firesc, neavând nevoie de ameninţări. Ei ajung la performanţă dacă sunt responsabilizaţi şi recompensaţi. Lucrătorii au potenţial creativ, calitate necesar a fi încurajată. Managerul de tip participativ (bazat pe autocontrol) stabileşte obiectivele alături de subordonaţi, aşadar comunicarea este bidirecţională. Angajaţii sunt responsabili şi se simt importanţi, iar accentul cade pe sarcinile viitoare şi pe învăţarea din greşelile trecute.

Concluzie:

� Comparând teoriile X şi Y, remarcăm că: a) prin identificarea corectă a tipului de angajaţi pe care-i conduce, un manager va fi

mulţumit de activitatea lor, iar aceştia vor fi eficienţi; b) eroarea de identificare a tipologiei respective face ca managerul să rişte fie frustrări personale, fie nemulţumiri din partea subordonaţilor.

� Totuşi, nu trebuie uitat un lucru: în timp, cercetătorii au arătat că – de fapt – oricât de nepotrivită ar arăta Teoria X şi oricât de bună ar

părea Teoria Y, ele au acelaşi mare neajuns: nu ţin seama de personalitatea fiecărui individ, ceea ce presupune diferenţe

semnificative de la om la om (aptitudini, capacităţi profesionale, performanţe, trăsături psihologice şi educaţionale).

* În încercarea de a suplini „handicapul” amintit (ca reacţie la teoriile X şi Y), a fost concepută Teoria Z, având la bază particularităţile managementului japonez. Elementele care o diferenţiază sunt:

- raportul de directă proporţionalitate dintre productivitatea muncii salariaţilor şi încrederea acordată acestora;

- încercarea de „împăcare” a intereselor individuale cu cele ale organizaţiei.

72

Cel mai constant reper al reuşitei unei acţiuni (afaceri) este climatul de încredere care-o însoţeşte, axat pe următoarele elemente12: atenţie faţă de problemele altora; sprijin şi consiliere în activităţile desfăşurate; „balanţa” echilibrată a sistemului de recompense – mustrări; accentul pus pe valoarea umană şi pe reuşită (nu pe erori). El oferă, atunci când e posibil, calea trecerii de la formalismul „clasic” al transmiterii şi receptării de mesaje, la comunicarea informală.

Acest proces se desfăşoară într-un cadru lipsit de constrângeri evidente, presupunând comportamente şi atitudini care facilitează modul şi termenii interacţiunii umane. Contextul comunicării informale este favorizat de climatul pozitiv al dialogului, care – îndepărtând temerile partenerilor de discuţie – conferă accesibilitate mesajului. Lipsa formalismului reduce impactul emoţional major al obligaţiei de a te comporta sau de a reacţiona într-un anumit fel (previzibil), ceea ce este un punct câştigat pentru ambele părţi ale dialogului. Folosirea frecventă a unui cuvânt într-o aceeaşi discuţie este deranjantă. Să luăm exemplul verbului „a spune” (chiar şi la timpuri diferite).

� În situaţia comunicării formale, vorbitorul poate fi inhibat sau chiar obsedat de încercarea repetată de a substitui termenul respectiv cu un altul („a susţine”, „a rosti”, „a declara”, „a adăuga”, „a reitera” ş.a., în funcţie de context).

� Comunicarea informală şi mediul în care se discută îl pot elibera pe om de stresul „blocajului” în găsirea cuvintelor potrivite (căutarea există şi acum, doar că nu devine un proces frustrant).

Spre deosebire de comunicarea formală, care impune o anumită manieră de comportament, comunicarea informală este intenţionată (când ne confruntăm cu un plan prestabilit / cu un desfăşurător al acţiunii) sau nu (când lucrurile vin „de la sine”). Altfel spus, procesul respectiv poate fi socotit

12 După Alex Mucchielli, Arta de a comunica. Metode, forme şi psihologia situaţiilor de comunicare., trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi, 2005, p. 103.

73

voluntar (conştient) sau involuntar (situaţii în care unele informaţii sau gesturi „scapă” fără voie)13.

De exemplu, un interviu poate fi instantaneu sau pregătit (anticipat). În prima categorie se încadrează interviurile de comentariu, care „iau pulsul” unui eveniment intens mediatizat şi care se mai numesc interviuri „la cald”. Din a doua clasă fac parte interviurile de analiză şi cele de personalitate, respectiv cele care provoacă dialogul pe un subiect dat, cunoscut în prealabil. Întrebările adresate interlocutorului pot fi de mai multe tipuri14: de atac (interogaţia de debut, incisivă şi relevantă), de sprijin (în vederea unei mai bune percepţii asupra temei), de relansare (pentru revenirea pe făgaşul iniţial al discuţiei), de insistenţă (subliniind importanţa unor aspecte demne de luat în seamă), de nominalizare (în scopul identificării intervievatului), de obiecţie (vizând solicitarea de explicaţii) şi de controversă (când interlocutorul nu admite o idee sau alta).

Radioul e mai relaxant decât televiziunea. O afirmăm frecvent. Dar nu sunt mulţi cei care înţeleg de ce e aşa. � „Un interviu pentru radio poate fi uşor confundat cu o conversaţie spontană. După editare, el seamănă deseori cu aşa ceva. Cu toate acestea, interviurile bune sunt evenimente studiate, calculate, care – când reuşesc – dau impresia unei conversaţii.”15

Ne întrebăm, deseori, dacă e bine sau dacă e de dorit să fim informali sau nu (fără excese şi fără a confunda lipsa de formalism cu indisciplina sau cu nesimţirea!). Câteodată, ne confruntăm cu impuneri al căror rost nu-l înţelegem sau nu-l acceptăm. Ne referim aici şi la cei cu temperament coleric,

13 Vorbim despre comunicare anticipată sau spontană. 14 Jacques Larue Langlois, apud Irene Joanescu, Radioul modern: tratarea informaţiei şi principalele genuri informative, Ed. ALL, Bucureşti, 1999, pp. 169-170. 15 Irene Joanescu, op. cit., p. 159.

74

care nu admit formalismul. Sigur, nu generalizăm comportamentul de non-comunicare sau de non-acceptare a impunerilor. Dar, ca observatori motivaţi, privim în noi. Şi observăm cum, încet-încet, ne îndepărtăm de esenţa firească a normei şi ne „trezim” dominaţi, apropiindu-ne de supunere, ceea ce nu e – din nici un punct de vedere – un aspect pozitiv al vieţii noastre. De aceea, poate că uneori, informalul trebuie căutat, în intenţia de a pleda pentru afect şi sensibilitate. Pentru ieşirea din unele limite. De câte ori ne-am simţit pioni pe o tablă imaginară de şah, neştiind ce piesă trebuie să mutăm pentru a ne fi mai bine? De câte ori am încercat să învăţăm cum să fim mai maleabili şi mai înţelegători? Şi de câte ori am promis să respectăm regulile jocului? Suntem doar actori în spectacolul lumii. Nu decidem ce rol primim: unul de rege, unul de tură sau unul de simplu pion. Dar putem să ne stabilim priorităţile în funcţie de acest rol şi, apoi, să... trăim. „Vidul de real se naşte dintr-o excesivă disciplinare a existenţei cotidiene în marile aglomerări urbane. Ciclul muncă / odihnă în spaţii precis determinate, rutina sufocantă a activităţilor, care ne consumă doar energiile de suprafaţă, fără implicare profundă şi fără o «bucurie a cunoaşterii» produc adesea, în fiecare dintre noi, o distanţă critică faţă de propria noastră existenţă. Ea ni se pare detaşată şi falsă, nemotivantă şi găunoasă, de parcă viaţa s-ar petrece oarecum în afară, altundeva, şi ne-ar fi refuzată.”16

Caracterul (in)formal unor activităţi este detectat şi prin apelul la registrul proximităţii. Acesta se referă la condiţiile în care ne permitem ieşirea din graniţele formalului:

a) Contextul fizico-geografic şi temporal priveşte apropierea din perspectivă spaţială şi / sau istorică a unor persoane.

Cu cât distanţa dintre oameni e mai redusă, cu atât aspectele formale îşi pierd din duritate. De asemenea, dacă indivizii sunt apropiaţi ca vârstă, nu vor fi excesiv de „constrânşi”.

16 Miruna Runcan, Introducere în etica şi legislaţia presei, Ed. ALL Educaţional, Bucureşti, 1998, p. 172.

75

b) Contextul psiho-afectiv evidenţiază apropierea umană pe criterii de similitudini educative şi emoţionale.

Pe măsură ce oamenii depăşesc situaţii dificile prin trăirea unor stări sufleteşti asemănătoare, se îndreaptă spre o comunicare informală.

c) Contextul socio-profesional sau politic are în vedere apropierea indivizilor prin prisma profesiei sau afinităţilor politice.

„Zidul” formalismului poate fi spart în cazul discuţiilor profesioniste, care urmăresc sensibilizarea opiniei publice în legătură cu un subiect de interes pentru societate. Acelaşi lucru se poate afirma şi despre alianţele politice, dar – din nefericire – faptul nu e valabil în cazul diferendelor (vezi contraexemplul disputelor parlamentare).

Faţă de cele precizate până în acest moment, trebuie să facem o precizare: caracterul formal al unui comportament nu e analizat neapărat în opoziţie cu informalul. Dovada acestui fapt este însăşi literatura de specialitate, care oferă şi alt gen de repere, utile analogiilor. Pornind de la o ipoteză cunoscută şi aparent banală – aceea că procesul de comunicare îşi are originea în limbaj – identificăm teorii care mizează pe categorii extrem de interesante (deşi ele pot părea elitiste)17:

- pe de o parte, intră în discuţie limbajul formal al claselor superioare, caracterizat prin: precizie gramaticală, logică, apel la sensul figurat, rigurozitate şi tact în alegerea termenilor, vocabular elevat, simbolism expresiv;

- pe de altă parte, limbajul public sau al claselor populare (de mijloc) are drept trăsături: construcţia de fraze scurte, simple, uneori neterminate; repetiţii, neclaritate, rigiditate în utilizarea anumitor cuvinte, justificări şi scuze.

Clasificarea anterioară trebuie înţeleasă conform scopului ei real: acela de constatare – şi nu de ideologizare sau de partizanat. În acest mod, specificăm că teoria expusă nu este una discriminatorie. 17 După B. Bernstein, apud Christian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea, trad. rom., Ed. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2000, p. 256.

76

Pentru a clarifica motivaţia precizată, vom apela la concepţia lui Baruch Spinoza. În acest caz, fără a fi discriminatoriu, stilul formal este singurul ce pare a fi admis de autor (altul nici nu i s-ar potrivi!). � În opera lui Spinoza referitoare la etică18, oamenii comunică într-o lume a intelectului. Ideile lor au în comun apartenenţa la Dumnezeu sau la Natură – dar nu ca secvenţe disparate ale „conglomeratului” Divinitate-Natură, ci ca o conturare a valorosului întreg. � Ca urmare, caracterul formal al scrierii se păstrează, doar că-şi reconsideră, uneori, criteriile de analiză.

Concluzii: Indiferent că este formal sau informal, procesul de

comunicare are menirea de a satisface anumite nevoi: de apartenenţă (la o idee sau atitudine, la un grup de muncă, la o comunitate), de imagine (din partea propriei persoane şi din direcţia societăţii), de stimă (respectul de sine şi al celorlalţi), de recompense (materiale şi morale), de performanţă (profesională şi umană). Motivarea este baza satisfacerii nevoilor respective şi în acelaşi timp a comunicării (in)formale, lipsa ei cauzând tensiuni între lider şi subordonaţi.

18 Este vorba despre lucrarea: Baruch Spinoza, Etica demonstrată după metoda geometrică şi împărţită în cinci părţi, trad. rom., Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006. Asupra ei vom reveni cu detalii, în subcapitolul Repere ale unor coduri deontologice cunoscute.

Exemplu: lipsa performanţei profesionale poate avea ca surse pregătirea necorespunzătoare,

insuficienţa efortului de concentrare sau a celui fizic, valorificarea ineficientă a deprinderilor.

77

Climatul dintr-o organizaţie poate fi încadrat în câteva categorii de bază: dacă este unul de tip evaluativ, comunicarea pe care o presupune are la bază judecăţi de valoare; dacă este unul de control, comunicarea îşi arată scopul de influenţare; dacă este de neutralitate, comunicarea se desfăşoară în condiţii de indiferenţă reciprocă; în fine, dacă este unul de superioritate, comunicarea este de natură ierarhică. Rămâne de văzut care va fi calea urmată de fiecare subiect vizat, în funcţie de priorităţile momentului, de strategia aleasă, de resursele disponibile şi, evident, de abilităţile de comunicare.

Principalele trăsături ale grupurilor de muncă formale / informale pot fi regăsite relativ uşor, prin analogia următoarelor aspecte19:

GRUPUL DE MUNCĂ FORMAL

GRUPUL DE MUNCĂ INFORMAL

Are la bază dispoziţii oficiale

Este creat spontan

Are scop Lucrativ

Are scop lucrativ / exprimă idei comune ale membrilor

Are o structură organizatorică

Are o structură informală

Statutul propriu este obligatoriu

Nu prevede obligativitatea unui statut

Conducătorul său este investit cu autoritate formală

Are un lider recunoscut, cu autoritate generată de competenţă

şi prestigiu

Încercând să realizăm o paralelă – strict din perspectiva

comunicării – între coordonatele celor două grupuri, constatăm că diferenţele dintre ele se adâncesc pe măsură ce traversăm, descendent, „palierele” expuse grafic. Departe de a putea deduce care din grupuri este mai performant (pentru un asemenea scop nu sunt suficiente câteva elemente descriptive, ci avem nevoie de date), în mod cert cel informal beneficiază de o comunicare avansată. Iar motivaţia principală a acestei

19 După Corneliu Russu, Cadrul organizaţional al întreprinderii, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 213.

78

afirmaţii – deşi nu singura – este caracterul lipsit de constrângere de care se bucură un atare grup.

Normele sunt generate pe cale ierarhică (având un caracter formal) sau pot apărea spontan (beneficiind de trăsături ale informalului)20. Nu înseamnă neapărat că prima categorie cuprinde norme raţionale, iar cealaltă le „adună” pe cele lipsite de o asemenea calitate. Dimpotrivă, ambele „sectoare” se confruntă pentru adjudecarea masivă (dar nu întotdeauna etică) a conotaţiilor de raţionalitate.

„Tezele protocolului nu anulează creativitatea în cultura de corporaţie, ci mai degrabă

o sporesc”21.

20 Francis Fukuyama, Marea ruptură. Natura umană şi refacerea ordinii sociale., Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, pp. 171-172. 21 Letitia Baldrige, Codul manierelor în afaceri, trad. rom., ed. a II-a, A.S.E. World Enterprises, Ed. Business Tech International, Bucureşti, f.a., p. 181.

79

III.2. Comunicarea: cu sinele / interpersonală / la nivelul grupului de muncă / publică / de masă

Comportamentul individual şi colectiv vizează relaţii de

tip sine-sine, sine-celălalt sau sine-instituţie (mai mult sau mai puţin ceremoniale1). Fiecare asemenea „cuplu” poate fi, pe rând, simbol sau element central al autenticităţii culturale. Indiferent de identitatea actorilor unui astfel de joc, joncţiunea dintre cultură şi personalitate facilitează procesul comunicării, indiferent la cel nivel s-ar realiza acesta2.

A. Comunicarea cu sinele

Dacă nu te-ai întrebat niciodată „Cine sunt eu?”, n-ai trăit suficient... Tocmai de aceea, esenţa interogaţiei anterioare nu e să găseşti locaţia din care vii, ci modul în care tu te împaci sau te cerţi cu tine şi contextul în care o faci. Acest balans între tu şi tine este relevat de comunicarea cu sinele.

Structura în jurul căreia gravitează Eu-l (propria personalitate) există în fiecare din noi, dar pentru a fi un Sine, trebuie să fii membrul unei comunităţi. Cu alte cuvinte, Eu-l şi societatea se presupun reciproc.

� În plus, acceptăm aşa-numita identitate extinsă, prin recursul la „o referire mai largă” decât a grupului de apartenenţă imediată3.

1 În virtutea unui asemenea ceremonial, societatea poate fi definită în legătură cu acordul de neîncălcare a „spaţiului” celuilalt. Pentru detalii, recomandăm lucrarea: Erving Goffman, Les rites d’interaction, trad. fr., Éd. de Minuit, Collection Le sens commun, Paris, 1974, p. 56. 2 Privitor la tipurile de comunicare din acest subcapitol, vezi completări în lucrările: Flaviu Călin Rus, Introducere în ştiinţa comunicării şi a relaţiilor publice, Institutul European, Iaşi, 2002; Ioan Plăiaş, Negocierea afacerilor, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2003, pp. 94-112; Delia Cristina Balaban, Teorii şi efecte ale comunicării de masă, în volumul: Flaviu Călin Rus, Christian-Radu Chereji, Iustin Mureşanu, Ioan Hosu, Cristian Radu, Delia Cristina Balaban, Margareta Beţa, Ştiinţe ale comunicării. Note de curs., vol. I, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2005, pp. 215-221. 3 George Herbert Mead, L’esprit, le Soi et la société, trad. fr., Éd. PUF, Paris, 1963, p. 231.

80

A-ţi pune probleme şi a le răspunde e o încercare grea, implicând fie o duritate excesivă faţă de Eu-l intim, fie o comoditate nejustificată a sinelui adormit / plictisit. Când îţi vorbeşti ţie, te temi că vei fi admonestat şi „calificat” drept nebun. Dar nu e decât un aspect al introspecţiei. În acelaşi timp, e o dovadă a caracterului tău îndreptat spre analiză: şi nu spre una oarecare, ci spre cea interioară!

Curiozitatea faţă de propriile reacţii se măsoară, probabil, în două maniere: pe de o parte, în succesele înregistrate în ceea ce întreprinzi; pe de altă parte, în eşecuri, ale căror cauze le repeţi fără a le sesiza pericolul. De fapt... de câte ori comiţi aceeaşi eroare şi tot nu înveţi nimic din ea?

Unul din instrumentele cunoaşterii de sine este Fereastra lui Johari4, care reprezintă – într-un sistem cvadruplu – „cămăruţele” sinelui, aşa cum arată Figura III.1.:

Cunoscut de sine Necunoscut de sine

Cunoscut de alţii ZONA DESCHISĂ ZONA OARBĂ

Necunoscut de alţii ZONA ASCUNSĂ ZONA NECUNOSCUTĂ

Figura III.1. Fereastra lui Johari

În figura anterioară remarcăm complementaritatea a patru „separeuri” ale sinelui: Zona deschisă face referire la trăsături şi atitudini ale propriei persoane, accesibile atât ţie însuţi, cât şi celor din jur. Zona oarbă distinge ceea ce alţii cunosc despre tine, dar ţie îţi scapă (elemente pe care nu le conştientizezi, respectiv pe care le ignori). Zona ascunsă conţine reprezentări ale secretelor tale, pe care le ţii departe de toţi ceilalţi. În final, zona necunoscută presupune aspecte ale subconştientului, neobservate de nimeni.

Comunicarea cu sinele este una de tip intrapersonal (intim) şi priveşte totalitatea gândurilor, crezurilor şi sentimentelor unui individ, în legătură cu el însuşi (fiindcă personajul respectiv este, simultan, atât emitent, cât şi receptor al mesajelor).

4 Denumirea provine de la cei care au imaginat acest tip de introspecţie, Joseph Luft şi Harry Ingham. Pentru detalii, recomandăm lucrarea: Ştefan Prutianu, Manual de comunicare şi negociere în afaceri, vol. I, Comunicarea, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pp. 44-45.

81

În postura de „îmblânzitor” al cititorilor / criticilor săi, Constantin Noica încearcă să-i determine pe aceştia să treacă „de la sinele individual la cel lărgit” (s.n.). Explicaţia sintagmelor respective ne apare cu adevărat

fabuloasă, pentru că „A trăi în spirit înseamnă a intra în sinele lărgit”, respectiv „a-l integra pe altul, fie el şi celălalt, adversarul.” Şi asta fiindcă

„spiritul e punctul unde se sting diferenţele eului simplu”5 (s.n.)...

Dacă e clar ceea ce acoperă sinele, atunci cine este

celălalt? „Celălalt este propria personalitate (...), un Eu propriu modificat. Omul din afara mea, care-mi conferă o conştiinţă, este o dublare şi, concomitent, o modificare a mea proprie”6. Doar astfel, prin cunoaşterea celuilalt, Eu-l devine o proiecţie a noastră, prin intermediul căreia reuşim să resimţim stările interioare şi să comunicăm. Să privim, succint, principalii „garanţi” ai unei comunicări reuşite cu sinele:

1. răbdarea;

Uneori, nici măcar nu ne imaginăm în câte situaţii – din toate cele prin care trecem – trebuie să mizăm pe educarea răbdării. Dacă am şti, am fi conştienţi din câte necazuri ne poate scăpa ea.

2. introspecţia;

Nu e întotdeauna bine ca propriul chip să-ţi ilustreze starea de spirit (pentru că unii profită de acest detaliu), dar ţie îţi foloseşte. Priveşte în oglinda ta şi vei fi surprins câte îţi poate „destăinui”.

3. curiozitatea;

Oricine vrea şi poate să comunice cu sinele? Psihologii şi sociologii răspund negativ: nu toţi suntem interesaţi de ceea ce e în noi...

5 Cuvinte din jurnalul lui Gabriel Liiceanu (datate 23.02.1979), atribuite lui Noica şi regăsite în lucrarea: Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş. Un model paideic în cultura umanistă., ed. a III-a (cu un adaos din 1996), Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 103. 6 Theodor Lipps, Ästhetik. Psychologie des Schönen und der Kunst, Erster Tell, Grundlegung der Ästhetik, Verlag von Leopold Voss, Hamburg und Leipzig, 1903, p. 106.

82

4. atenţia;

E bine să observi atent lumea din jurul tău, aşa cum ai face dacă ai avea nevoie de ochelari. Astfel, vei fi atent şi nu vei suferi prea multe dezamăgiri.

5. mărinimia;

Dacă n-ai simţit – măcar arareori – că trebuie să fii darnic, amabil şi / sau binevoitor, că ai nevoie să „laşi de la tine”... atunci n-ai trăit!

6. lectura;

Citind, poţi învăţa mai multe decât crezi. Fireşte, faptele cuantifică transparenţa sau opacitatea Eu-lui nostru, dar lectura le dă confort şi le valorizează.

7. spiritul ludic.

● Pentru multe persoane, una din căile de evoluţie intelectuală este dezlegarea de cuvinte încrucişate. Printr-o astfel de ocupaţie îţi îmbogăţeşti spiritul, devii mai agil, afli nenumărate lucruri interesante şi poţi reflecta. De asemenea, te relaxezi.

● O altă posibilitate este participarea la jocuri de societate (să ne amintim de cunoscutul „telefon fără fir” din copilărie, de scrabble, go şi alte „deserturi” intelectuale, care sporesc – evident – acuitatea profesională şi personală.

● Iată un exerciţiu pentru minte, regăsite în presa românească a anului 1932. Ele solicită atenţia şi dibăcia, care se cer a fi exersate. Găsiţi cuvântul „poznaş”, care denaturează sensul afirmaţiilor următoare. Dacă-l găsiţi, schimbaţi ordinea literelor şi veţi afla termenul iniţial7: Prostul întăreşte muşchii omului. Cleiul din Buftea a fost desfiinţat. Numărul cernut al revistei noastre s-a epuizat. Un iaurt bun, iată idealul omenirii. „Byron, dolar al deznădejdii, sălbatec călător.”

7 Exerciţiul de gândire apare în Revista Rebus nr. 28 / 1932, dar este regăsită în Antologia Revistei Rebus, vol.1, ed. a doua, Ed. Flacăra, 2004, p. 12. Oferim şi soluţiile pe care noi le-am găsit cu mai multă sau mai puţină uşurinţă (cu precizarea că normele ortografice şi ortoepice ale textului şi cheilor aparţin perioadei în care a fost creată problema): prostul – sportul; cleiul – liceul; cernut – curent; iaurt – traiu; dolar – rod al.

83

B. Comunicarea interpersonală Comunicarea şi societatea sunt două universuri care se presupun reciproc, pentru că „procesele de comunicare pot fi considerate cauze sau condiţii ale schimbării”8. Aşadar... cine cu cine comunică, în ce mod şi de ce?”

Când avem de purtat o discuţie cu un apropiat sau cu o persoană pe care abia am cunoscut-o, trebuie să ştim despre ce şi cum vom conversa. Suntem siguri pe noi? Întrebarea e esenţială, deoarece comunicarea interpersonală ne obligă să facem faţă unor situaţii pe care nu le controlăm întotdeauna (pentru că nu putem, nu ştim sau ne este teamă)9.

Lipsa controlului atrage nehotărâre, similară unui „blocaj al trecerii” sau unei „maladii a peisajului”10. Dimpotrivă, controlul absolut naşte teroare: contrar sensului său primar, acest termen incită doar aparenţa puterii11, nu realismul ei. Starea respectivă poate fi definită drept lipsă de comunicare, iar „duelul nefericit cu limita care te desparte pe tine de tine însuţi” are ca rezultat inevitabila ratare12.

La jumătatea secolului al XX-lea, studii importante în domeniu13 au arătat că între comunicarea interpersonală şi cea de masă există conexiuni reale. De exemplu, un program transmis prin mijloace de comunicare publice poate conţine anumite coduri. Ele sunt percepute, mai întâi, de oameni interesaţi sau implicaţi într-o problemă conexă informaţiei respective

(fiind, uneori, chiar educaţi într-o atare direcţie). Aceştia devin lideri de opinie şi transmit mesajul în interiorul unui grup, demonstrând teoria

two steps flow of communication, a lui Katz şi Lazarsfeld.

8 Denis McQuail, Comunicarea, Institutul European, Iaşi, 1999, p. 24. 9 Detalii despre comunicarea inter- şi intrapersonală 10 Gabriel Liiceanu, Despre limită, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 65. 11 Idem op. cit., p. 58. 12 Idem op. cit., p. 89. 13 Elihu Katz, Paul Lazarsfeld, Personal Influence, The Free Press, Glencoe, 1955, apud Bernard Miège, Gândirea comunicaţională, trad. rom., Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1998. În opinia lui B. Miège, teoria two steps flow of communication (Katz & Lazarsfeld, 1955) reprezintă „prima rectificare a teoriei manipulării maselor”, cunoscută ulterior drept teoria înţepăturii hypodermice – în ideea că mijloacele de informaţie în masă au un impact direct asupra receptorilor de informaţie propagată pe astfel de canale (vezi Bernard Miège, op. cit., p. 33).

84

În mod obişnuit, ocaziile în care comunicăm faţă în faţă cu cineva sunt foarte numeroase: o ceremonie (nuntă, botez, înmormântare ş.a.), o banală şuetă „la o cafea”, o întâlnire (la teatru, la restaurant sau la colţul străzii), o discuţie asupra unei cărţi, o dispută, o întâlnire de afaceri etc. Subiectul dialogului este întâmplător sau dimpotrivă, în funcţie de caracterul premeditat sau nu al convorbirii. Comunicarea este facilă în două cazuri: fie atunci când în persoana de lângă tine găseşti înţelegere faţă de problemele personale, fie când tu te dovedeşti un bun ascultător al cuiva. Este suficient pentru o relaţie interumană de conjunctură, deoarece discuţia are un fir, care poate fi controlat. Lucrurile nu diferă extrem de mult, dacă tipul comunicării interpersonale este oral propriu-zis (direct), telefonic sau scris, doar că în ultimul caz amintit, durata procesului de transmitere-receptare a informaţiilor este prelungită (excepţie: e-mail-ul, mijloc extrem de rapid pentru a trimite / a primi informaţii). Să luăm exemplul real al unui meşter artizan, creator de tulnice – meserie cvasi-necunoscută în lume, extrem de rară chiar şi în România secolului XXI. Personajul, om trecut de o anumită vârstă, reuşeşte să trăiască din vânzarea obiectelor pe care le „construieşte”, veritabili strămoşi ai actualelor telefoane şi staţii de emisie-recepţie: „Aurel Mocanu, meşterul (...), nu ştie limbi străine. Atunci cum se desfăşoară vânzarea? «Scriem!» ne spune acesta râzând, arătându-ne pixul şi caietul pe care se desfăşoară negocierea. În general, lumea plăteşte cât cere meşterul. Francezii aşa au făcut, dar a fost şi un grup de israelieni cu care a trebuit să negocieze.”14

Când subiectul şi parcursul convorbirii îţi convin, nu te uiţi la ceas, pentru că-ţi face plăcere să asculţi. Dar când ele sunt obositoare, iar cel de lângă tine pare că te presează şi – de la un moment dat, chiar încearcă să te includă, agresiv, în amănuntele vieţii lui – devii brusc interesat de aspectul temporal. Cauţi motivaţii care să te îndepărteze de individ, oferindu-ţi „portiţa de scăpare”. Se întâmplă să nu mai vezi problema de comunicare, ci persoana care o creează. Cine e mai vinovat? Cel care nu-şi dă seama că a depăşit limitele? Sau tu, fiindcă nu ţi-ai educat stilul? 14 Adrian Mihai, „Fabrica” de tulnice, în Jurnalul Naţional nr. 3698 din 08.07.2005, p. 13.

85

���� De multe ori, calea de a scăpa de cineva este clasica întrebare „De ce?”, iar respectivul, nedorind să răspundă interogaţiei, dispare din câmpul tău vizual.

���� Alteori, te entuziasmezi brusc la vederea unei cunoştinţe X, pe care nici măcar n-o agreezi, dar care te poate ajuta – fără să ştie – să scapi de discuţia interminabilă cu Y, care te-a „acaparat”: „Dragă X, îl cunoşti pe Y? Pe mine vă rog să mă scuzaţi câteva minute!” Iar tu dispari. Nu e manierat, dar „scopul scuză mijloacele”. Şi, în fond, nu jigneşti pe nimeni (cel puţin nu în mod direct).

Controlul asupra temei şi desfăşurării discuţiei e, la rândul său, important. Dacă turnura pe care o ia comunicarea este plicticoasă, dar sunt şanse ca ea să fie remediată, dialogul poate fi abordat dintr-un alt unghi, iar situaţia e salvată. Dacă, însă, la un eveniment monden, la o masă se află şase persoane, din care trei sunt colegi, e mai mult decât sigur că – la un moment dat – ei vor începe să vorbească despre treburi de serviciu, monopolizând nu doar convorbirea, ci poate chiar întreaga seară. Nu e rău să întreţii o discuţie, dar îţi vei obosi interlocutorul dacă vei fi insistent, prea curios (întrebându-l mereu câte ceva) sau excesiv de lăudăros. Nici să vorbeşti de unul singur nu e o soluţie, mizând pe talentul tău de povestitor sau pe tactul celor care n-au tupeul să te întrerupă. „Calea de mijloc” e să fii plăcut, dar să nu te evidenţiezi prea mult, în nici o direcţie.

� Există persoane atât de sigure pe farmecul lor personal şi pe talentul de a spune glume sau întâmplări comice, încât îi irită pe

cei prezenţi, în special pe cei din imediata lor apropiere.

� Alţii mizează pe impactul unor ştiri cu caracter de bârfă: „Să vezi ce tort i-au comandat micului V., moştenitorul familiei: se

puteau sătura oamenii străzii, dacă banii aceia le erau destinaţi!”

� Unii oameni aduc în discuţie evenimente tragicomice: „Pisica unui locatar s-a speriat şi a rămas blocată în scorbura

copacului... iar el a stat acolo, până au sosit pompierii!” Se poate întâmpla, însă, ca interlocutorul să fi trăit un fapt asemănător şi,

în loc să râdă, se întristează sau se supără.

86

Poţi capta atenţia celui de lângă tine, dacă-i trezeşti interesul. Cum să faci aşa ceva? Există un talent nativ pentru o astfel de reuşită, sau este vorba de o deprindere învăţată în timp? Chiar dacă nu cunoşti răspunsul acestor întrebări, faci faţă discuţiei. Propui subiecte care ştii că-l pasionează pe interlocutor: teme comune sau majore (dramatice sau comice), respectiv generale sau profesionale, după caz. Se ştie, de exemplu, că vârstnicii pot fi un adevărat rezervor de informaţii, iar dacă ai timp să-i asculţi, devii, dintr-un curios, un mic „pion” în cazul debarcării în Normandia sau în cel al asasinării lui J.F. Kennedy.

În conversaţii tête-à-tête, pe teme serioase de altfel, se pot strecura erori de exprimare care ar trebui corijate de vorbitor (dacă sunt sesizate), fie prin repetarea cuvântului sau contextului, fie prin scuzele de rigoare. Desigur, te poate corecta chiar cel care te ascultă (dacă-şi permite). Dar sunt şi situaţii în care greşelile gramaticale sau de limbaj – în multe situaţii, întâmplătoare – nu pot fi „pasate” pur şi simplu, înapoi, celui care le-a comis. Ne referim mai ales la discursuri televizate în direct, la manifestări publice şi ocazii festive, care nu recomandă bulversarea formatului (programului) din care fac parte, în ideea că gafele respective vor trece neobservate.

De obicei nu-ţi dai seama când faci erori (decât, eventual, după ce le-ai comis), încercând să comunici cu oameni pe care-i admiri sau îi respecţi.

� Individul X întâlneşte un fost mare fotbalist. Impresionat, faţă-n faţă cu o asemenea personalitate, X îi mărturiseşte: „Retrăiesc aplauzele care v-au însoţit la Campionatul Mondial de Fotbal, când aţi jucat împotriva lui Maradona! Eram încă în şcoala primară, dar ştiam tot ce se întâmplă!” ... Evident, X n-a realizat că pentru vedete – fapt recunoscut – contează modul în care arată, chiar şi după prima tinereţe.

� O situaţie similară: În faţa unui cântăreţ pe care-l admiri, poţi fi surprins exclamând: „Ce mult mă bucur să vă cunosc! Vă ascult melodiile încă de când eram copil!”

� Alte gafe recunoscute: să vorbeşti în faţa unei femei despre „genul frumos, dar slab”; să pledezi pentru drepturile negrilor, când expresia abilitată se referă la persoane de culoare; să recomanzi ceva orbilor, în locul utilizării formulei nevăzători; să sprijini oamenii cu handicap, când trebuie să te referi la cetăţeni cu dizabilităţi.

�

87

Anturajul este extrem de important în comunicarea interpersonală. El te reconfortează sau te oboseşte, te face să te simţi important sau să treci neobservat, te propulsează spre mediul mult-dorit, te inhibă sau te „crucifică” între iluştri necunoscuţi.

Dacă eşti la o festivitate, trebuie să dai dovadă de răbdare şi respect (pentru temă şi / sau pentru organizatori). Este foarte posibil să susţii conversaţii mai mult sau mai puţin antrenante, cu persoane agreabile sau nu, pe subiecte care te pasionează sau cărora pur şi simplu le dai curs, din stimă pentru interlocutor(i). Dacă eşti invitat la o petrecere, trebuie să dovedeşti că te simţi bine, vorbind cu alţi invitaţi şi manifestând simţul umorului. Să nu uităm, totuşi, că oamenii nu sesizează la fel diversele forme de variété. Unii le au „în sânge”, alţii nu le pot dobândi nici măcar dacă încearcă. Din nefericire, constatăm că nu toţi oamenii percep gag-urile, sugestiile fine, umorul englezesc sau negru.

Calea integrării în structurile euro-atlantice nu este facilă pentru ţările din Europa Central-Estică. Totuşi, procesul în cauză nu presupune doar dificultăţi şi probleme, ci şi unele ocazii de descreţire a frunţilor (rare, ca să fim sinceri). În scopul ieşirii din monotonia numeroaselor tratate şi runde de negociere, sunt născocite şi situaţii hazlii. � Iată o mostră de umor euro-atlantic, care – însă – nu e „gustată” la fel de către toţi cei care o ascultă.

Întrebare: „De câte armate e nevoie pentru a schimba un bec?” Răspuns: „De cel puţin şase. Mai întâi, nemţii, pentru că trebuie să existe cineva care începe lucrul şi dă tonul. Francezii nu pot fi excluşi, fiindcă în orice acţiune, cineva renunţă după primii paşi. Italienii sunt entuziaşti, dar nu degeaba cineva întreprinde ceva aiurea, pentru ca apoi să dea bir cu fugiţii. Englezii nu pot lipsi: cineva trebuie să stea nemişcat acasă, în stand-by. În mijlocul nebuniei apar americanii, care operează rapid, pentru că mereu, cineva îşi asumă meritul celor realizate. În sfârşit, cercul se închide cu elveţienii, deoarece mereu e nevoie de observatori imparţiali şi de persoane care se prefac că nu s-a întâmplat nimic.”

88

C. Comunicarea la nivelul grupului de muncă Când se vorbeşte despre muncă, inevitabil se discută despre mediul în care se desfăşoară această activitate. În consecinţă, putem aborda caracterul instituţional al muncii, luând drept reper trăsăturile generice ale unei instituţii15: statutul organizaţiei, personalul, normele şi regulile, mijloacele de acţiune, activităţile şi rezultatele obţinute.

Grupul de muncă este format dintr-un colectiv de persoane (minimum două) care conlucrează într-un scop comun, sub conducerea unui lider. Una din trăsăturile practicii de grup este că atingerea dezideratului e o sarcină de serviciu (posibil creativă) şi se supune unor reglementări (legi juridice, statute şi norme interne de funcţionare, legităţi morale şi de conduită). O altă caracteristică este faptul că munca în echipă conferă avantaje, dacă e coordonată: repartizarea volumului de muncă între mai mulţi executanţi, posibilitatea desfăşurării de discuţii pe marginea subiectului, precum şi ajungerea mai rapidă la scopul dorit, decât dacă ar lucra un singur om.

În orice grup (de muncă) trebuie să existe un

conducător: el poate fi socotit coordonator, reprezentant, manager sau chiar purtător de cuvânt. Cine e şeful? De ce e 15 Jean Caune, Cultură şi comunicare. Convergenţe teoretice şi locuri de mediere., trad. rom., Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2000, pp. 93-94.

Grupurile de lucru se constituie după criterii formale, prevăzute de legislaţia (inter)naţională, sau informale – apariţia lor fiind datorată unor factori de moment (cooperări, crize locale /regionale, calamităţi naturale ş.a.). Exemple de grupuri de lucru: - profesionale: a) de durată: compartimentul de informaticieni

dintr-o firmă; grupul de negociatori ai Naţiunilor Unite; comisiile UNESCO; b) operative (ad-hoc): echipa care concepe un nou model de aparat auditiv; staff-ul administrativ al unei comunităţi locale;

- extraprofesionale: asociaţiile de susţinere a femeilor abuzate; organizaţiile de sprijin în privinţa copiilor abandonaţi; comitetele de luptă pentru pace; comisiile de campanie electorală; grupurile de tip „Alcoolicii anonimi”.

89

tocmai el? Pentru ce perioadă e în vârf? Cum trebuie să se manifeste în asemenea cadru? Răspunsul la toate întrebările anterioare este acela că liderul reiese fie în urma unei numiri (lider formal), fie printr-o alegere de tip democratic – consecinţă a demonstrării calităţilor umane, a competenţelor şi aptitudinilor profesionale (lider informal). El este un bun organizator; mizează pe abilităţi de percepţie şi comunicare, are cunoştinţe psihologice şi manifestă subtilităţi comportamentale şi de limbaj; este activ, energic şi fidel ideii de grup. De asemenea, are încredere în membrii echipei sale şi le dovedeşte acest lucru, le provoacă intelectul, îi influenţează pozitiv şi aşteaptă reacţii de acelaşi tip din partea lor.

Conducătorul grupului de lucru trebuie să aibă competenţă şi talent în meseria pe care o practică, să caute mereu soluţii alternative, în calitate atât de profesionist, cât şi de comunicator. Cu cât stilul lui de transmitere / primire a informaţiilor este mai direct, mai manierat şi mai onest, comunicarea cu propria echipă are succes mai mare. Invers, dacă este cinic, autoritar şi chiar agresiv (poate şi incompetent), „cariera” lui de lider e pe sfârşite.

Liderul coordonează ideile care stau la baza funcţionării grupului de muncă16: intenţia de rezolvare a sarcinilor sau păstrarea bunelor

relaţii dintre membrii echipei. Fiecare din ele are căi specifice de atins şi ambele pot colabora în

scopul reuşitei organizaţiei.

E dificil să comunici într-un grup, mai ales dacă acesta

e lipsit de omogenitate. Contează foarte mult aspectele derivate dintr-o asemenea trăsătură, deoarece sunt în joc tot atâtea personalităţi şi orgolii. Cât de mare poate fi gradul de eterogenitate al grupului? Acest aparent detaliu este, de fapt, un element semnificativ, care depinde de specificul activităţii depuse, de numărul participanţilor la munca de echipă, de atribuţiile fiecăruia, de responsabilitatea personală faţă de acţiunile realizate. Desigur, e indicat ca, dintr-un anume punct de vedere, colectivul să fie cât mai omogen, dar asupra acestui fapt decide cel care alege membrii întregului. El va 16 Rodica M. Cândea, Dan Cândea, Comunicarea managerială aplicată, Ed. Expert, Bucureşti, 1998, p. 115.

90

hotărî cine cu cine colaborează şi va analiza impactul cooperării asupra activităţii, evaluând spiritul comun şi modificând componenţa grupului, dacă e nevoie.

Realitatea arată că eterogenitatea şi diferenţierile dintre membrii unei organizaţii nu sunt doar admise, ci uneori chiar se impun. De multe ori, ele sunt tocmai „sarea şi piperul” activităţilor presupuse de existenţa grupului. În privinţa modului de „îmbinare” a grupului de muncă, specialiştii remarcă două direcţii17: � Teoria sociometrică (a lui J. Moreno) are la

bază valorile Şcolii relaţiilor umane, motivând existenţa echipei prin conlucrarea şi simpatia dintre membrii săi.

� După teoria dinamică de grup (a lui K. Lewin), organizaţia funcţionează în temeiul unor motivaţii bine definite, fiind condusă de lideri profesionişti18.

În calitate de component al unei echipe, trebuie să ştii următoarele: să vorbeşti, să asculţi, să priveşti, să simţi, să crezi, să te bucuri, să râzi, să ai în faţa cui plânge, să susţii o opinie, să argumentezi, să decizi (dacă şi când e cazul), să respecţi (un cuvânt, o persoană, o îndatorire), să lupţi pentru o idee, să (te) aperi, să cedezi, să fii creativ. Şi încă nu e totul.

În colectivitate contează reacţiile colaboratorilor. Dacă echipa te susţine şi manifestă interes şi solicitudine faţă de cerinţele impuse, o parte din succes e deja asigurată. Dacă-ţi realizezi bine şi munca, reuşita e totală şi ai satisfacţii. De aceea, iată cum trebuie să procedezi, pentru a comunica eficient într-un grup de lucru: ai de respectat sarcinile repartizate; îţi aloci timpul necesar rezolvării lor, după propria pricepere, dar ţinând seama că alt coleg îţi continuă munca; dacă eşti stimulat de aprecierile superiorilor, ai productivitate crescută; cu cât ai rezultate mai bune, cu atât ţi se vor aloca

17 Corneliu Russu, Cadrul organizaţional al întreprinderii, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pp. 201-202. 18 În legătură cu acest subiect, adăugăm că sfera comunicării se adânceşte prin intermediul funcţiei de supervizare – ca prim nivel (de bază) al managementului într-o organizaţie. Pentru detalii, recomandăm lucrarea: Leslie W. Rue, Lloyd L. Byars, Supervision: Key Link to Productivity, 8th Edition, McGraw-Hill, New York, 2003, p. 3 şi urm.

91

sarcini suplimentare sau mai dificile, ca să te afirmi. Tu trebuie „doar” să rezişti şi... să-ţi placă ceea ce faci.

Desigur, spiritul de competiţie profesională serveşte bunului mers al lucrurilor într-o firmă. Dar să nu uităm că ambiţia exacerbată poate

prejudicia climatul unei organizaţii, pentru că denaturează componenta morală a concurenţei.

Cel mai uşor se colaborează cu un reprezentant harnic şi ambiţios al grupului: el munceşte conform normelor sau ordinelor pe care le primeşte – şi se achită de ele, atâta timp cât e respectat. Cel mai greu se lucrează cu un membru incompetent şi / sau recalcitrant al grupului: el va trebui criticat şi eventual sancţionat, iar dacă abaterile se repetă, va fi exclus din colectiv. Persoanele „cuminţi” şi docile sunt agreate pentru muncile executive, iar cele care au idei novatoare trebuie să fie remarcate în aspectele creative ale activităţii. Tinerii sunt ambiţioşi, dar sunt uneori prea răzvrătiţi şi nerăbdători. În schimb, vârstnicii se dovedesc câteodată depăşiţi de situaţii şi de tehnică.

Căutăm un „angajat optim”? Nu-l vom găsi, pentru că acesta ar fi un robot. Funcţionează, însă, regula „orice om are un loc, pe care-l poate păstra sau pierde” (cu alte cuvinte, există cerinţe, posibilităţi şi limite, în fiecare caz). În oricare din situaţiile menţionate, rolul capitalului uman este determinant (este vorba despre capacităţile intelectuale şi fizice, precum şi despre aptitudinile profesionale ale unui individ – toate valorificate şi puse în slujba unui ţel).

Există persoane incluse (din obligaţie) în diverse grupuri, deşi n-au nici aptitudini pentru asemenea activităţi, nici dorinţă să colaboreze. Ele sunt timorate şi fie nu pot, fie nu vor să lucreze alături de alţii. Sunt stingherite de colectiv şi preferă să accepte munci grele, care presupun individualism, în defavoarea acţiunilor simple, însă „de echipă”.

Nu e indicată forţarea situaţiei: oamenii în cauză trebuie să-şi găsească alte variante şi surse de existenţă: munca la domiciliu, programarea pe calculator, scrisul (ca meserie), arta, activităţile ce presupun deplasări ş.a.

92

În interiorul colectivului se practică toate tipurile de comunicare19: orală, grafică şi demonstrativă, scrisă, atitudinală, prin imagine proprie sau prin metode rezultate din combinarea unora din cele anterioare (în funcţie de necesităţi şi de mijloacele tehnice avute la dispoziţie).

Comunicarea la nivelul grupului de muncă ia naştere în patru variante20: descendentă (de tip democratic, autoritar sau permisiv) – direcţia tipică a transmiterii deciziilor spre subordonaţi; ascendentă – cea mai cunoscută cale de aflare a informaţiilor la vârful organizaţiei; orizontală – schimbul de opinii între ocupanţii unor niveluri ierarhice similare; oblică – modul de scurtare a drumului informaţiei, prin evitarea unor căi ocolitoare de transmitere. În acest context, întâlnim comunicare între şeful de grup şi echipa reunită (în ambele sensuri); între lider şi fiecare reprezentant al organizaţiei (în amândouă direcţiile); între componenţii echipei (doi câte doi sau pe subgrupuri) ş.a.21.

Indiferent în ce formulă s-ar realiza, comunicarea în grupul de lucru ia în considerare dimensiunile echipei, atribuţiile fiecărei persoane, importanţa opiniei ei, precum şi „amănunte” legate de poziţionarea spaţială a comunicatorilor.

19 Aceste categorii vor fi abordate pe larg, în cele ce urmează. 20 Ele oferă şanse (in)egale desfăşurării unor schimburi utile de informaţii, prin prisma reţelelor de comunicare. Pentru detalii, recomandăm lucrarea: Monica Voicu, Costache Rusu, ABC-ul comunicării manageriale, Ed. Danubius, Brăila, 1998, pp. 132-147. 21 În afara comunicării în interiorul grupului de muncă, au loc contacte între echipe de acelaşi profil, în scopul schimbului de experienţă, colaborării sau diferitelor întreceri (comunicare între lider şi conducătorul altei organizaţii similare, între membrii tuturor grupurilor din branşă ş.a.).

Uneori contează repere care „scapă” privirii neavizate: distanţa unor participanţi la dialog faţă de alţii, în aceeaşi încăpere (de exemplu, a liderului faţă de grup); vocea şi tonul şefului, când el se adresează

cuiva din organizaţie (şi dacă ele diferă de cele adoptate în alte discuţii ale sale); modalitatea (schimbată sau nu) în care priveşte conducătorul de grup, când vorbeşte cu o femeie, respectiv cu un bărbat, sau cu un tânăr, respectiv cu un vârstnic; tipul scaunelor pe care sunt aşezaţi indivizii din colectivitate (aceleaşi modele şi reglaje

sau nu); amplasarea şi mărimea biroului deţinut de o persoană, dotările de care dispune aceasta din urmă şi facilităţile la care are

acces, comparativ cu alţi membri ai organizaţiei.

93

Emiţătorul unui mesaj îşi evidenţiază cunoştinţele, ordinele sau rugăminţile în diferite stiluri de comunicare:

o când transmite, pur şi simplu, o informaţie primită anterior, adoptă un ton relativ impersonal şi neafectat (comun);

o când intervine într-o discuţie – dacă are ceva de spus – tonul vocii (agreabil, îndatoritor, „deranjat”, „important”, tăios) are acelaşi impact precum privirea (directă şi sinceră, „ocolitoare”, jenată, curioasă, mirată); lor li se adaugă, desigur, spontaneitatea;

o când aşteaptă o reacţie (un feed-back) în urma comunicării, trebuie să-şi antreneze capacitatea de discuţie (chiar în termeni divergenţi) şi flexibilitatea;

o când influenţează luarea unei decizii sau comportamentul unui individ, are nevoie de tact, stil personal, expresivitate, competenţă, iar uneori de simulare (în limitele bunului-simţ);

o când emite un ordin către anumite compartimente / persoane, trebuie să evite duritatea, să nu-şi desconsidere angajaţii şi să manifeste egalitarism în tratarea lor, pentru a putea fi respectat;

o când investighează / cercetează un aspect tehnic, uman sau financiar al activităţii în care este implicat, are nevoie de răbdare, curiozitate (în termeni de decenţă), capacitate de analiză şi de sinteză;

o când controlează modul de îndeplinire a unor sarcini, trebuie să dea dovadă de profesionalism, etică, maniere, dar şi de fermitate şi simţ critic;

o când sancţionează, are nevoie de rigurozitate şi calm, dar poate mai ales să-şi păstreze opiniile / deciziile (continuitate şi „măsură” în toate).

Soluţia grupului de muncă nu are doar adepţi, ci şi potrivnici. Motivaţiile celor care nu agreează asemenea colaborări sunt axate pe factori cum sunt: pericolul apariţiei unui lider informal, care – cu timpul – să-l înlocuiască pe cel numit; disensiunea prea mică sau prea mare a echipei; eterogenitatea grupului.

94

Am păstrat un segment aparte în tematica de faţă, capacităţii de negociator a liderului de grup (sau a altui component al echipei). Când desfăşoară activităţi „cu miză ridicată”, subiectul în discuţie luptă pe principiul „Dau, dacă primesc” şi atacă pentru a-şi impune punctul de vedere în spirit de fair-play. Clipă de clipă, el face dovada talentului său persuasiv, stăpânind arta dialogului şi creând – la nevoie – scenarii de ieşire din criză. Negociatorul de succes este abil: ştie când să cedeze teren în favoarea rivalului, pentru a-l „taxa” ulterior, obligându-l să facă şi el concesii. În ce circumstanţe de manifestă negociatorul? În cadrul grupului de muncă, el are rolul de a soluţiona problemele, disputele sau conflictele interne (de tipul „lider versus grup”) sau cele externe (de tipul „noi versus ceilalţi”), în care este implicată propria echipă (confruntări pentru deţinerea unui teren, pentru dominarea unei pieţe ş.a.). Negocierea în numele unei organizaţii presupune accentuarea următoarelor elemente-cheie: conştientizarea mizei pentru care are loc procesul de negociere; cunoaşterea tipologiei umane, a atu-urilor şi punctelor slabe ale interlocutorului; atenţia distributivă; raţionalitatea şi calmul în comportament; înţelegerea întregului proces şi prin prisma „adversarului” (acceptarea unor păreri contrare, cooperarea, evitarea „atacurilor la persoană” ş.a.); recurgerea la maniere deschise de comunicare (chiar dacă, uneori, există un „as” în mânecă) şi neapelarea la învinuiri reciproce; respectul pentru „partea opusă”, care nu este un duşman.

Negociatorul profesionist studiază şi pentru a fi un bun actor. Dacă ştie „juca” pe scenă („la risc”), va câştiga. Dacă se mulţumeşte cu „liga a doua”, va obţine mici victorii între mai multe înfrângeri. Cum comunică negociatorul? Mai întâi se prezintă, apoi adresează câteva întrebări de contact şi creează o atmosferă favorabilă discuţiei, pentru a-l cunoaşte, puţin câte puţin, pe „omul de vis-à-vis”.

Ulterior, tatonează terenul, îl ascultă pe celălalt fără grabă şi fără a avea păreri preconcepute, folosind sistemul întrebărilor şi propunerilor constructive şi nevorbind excesiv de mult. Caută soluţii împreună cu partenerul de dialog şi recapitulează, eventual, reperele importante ale întâlnirii, în scopul ajungerii la o rezoluţie.

95

Întotdeauna există un plan al negocierii22, care funcţionează sau nu. Când, în viaţa de zi cu zi, încerci să obţii un preţ mai bun pentru o maşină pe care doreşti s-o vinzi, urmezi propriul plan. Dar când în joc sunt interesele colectivităţii pe care o reprezinţi, faci uz de un stil anume şi cauţi să imprimi discuţiei atât seriozitate, cât şi decenţă. Aceste calităţi nu exclud, însă, persuasiunea, respectiv priceperea de a câştiga ceea ce alţii nu pot obţine sau nu ştiu cum s-o facă.

● Să nu crezi în victoriile de scurtă durată, pentru că pot fi înşelătoare. ● Lasă porţi deschise viitoarelor contacte! ● Nu ameninţa, pentru că te vei lovi de „zidul” pe care tu însuţi l-ai ridicat în calea unei înţelegeri. ● Fii abil precum un păianjen, fii discret, răbdător şi politicos, deoarece – calm şi imperturbabil – îţi vei deruta „adversarul”. Astfel, el va acţiona, deseori, contrar celor cunoscute – şi-ţi va ceda „puncte” preţioase.

D. Comunicarea publică

Comunicarea publică are o ţintă precisă: auditoriul

căreia i se adresează, mai mult sau mai puţin numeros (de obicei e vorba de o încăpere, o aulă sau un stadion). Discursul e unul din cele mai frecvente tipare ale acestei comunicări, urmărind determinarea (influenţarea) publicului să facă sau nu ceva, respectiv să (re)acţioneze într-un fel sau altul. Deşi discursul are un caracter sistematic, este o formă flexibilă de comunicare (adaptabilă la tipologia receptorilor)23.

22 Pentru detalii, recomandăm lucrarea: Ştefan Prutianu, Manual de comunicare şi negociere în afaceri, vol. II, Negocierea, Ed. Polirom, Iaşi, 2000. Întregul volum este o mostră de profesionism în domeniu. 23 Lia Pop, Ioan Laza, Discurs politic şi comunicare, vol. I, Ed. Universităţii din Oradea, Oradea, 2004, p. 8. Precizare: deşi nu contrazicem caracterul flexibil al discursului, îl considerăm a fi de tip relativ. Motivul? Oricât de mult şi-ar baza cineva discursul pe reacţia publicului, mesajul e acelaşi.

96

Principalele trăsături ale discursului public sunt: fundamentarea pe baze realiste, sinceritatea (desigur, în anumite limite), credibilitatea, autoritatea vorbitorului şi adecvarea (la gradul de educaţie al auditoriului, la considerente de timp ş.a.).

Distingem multiple genuri de discurs, orientate spre scopuri extrem de diverse: social-umaniste, economice, politice, electorale, de mediatizare, propagandiste. După caz, ele pot fi: paşnice sau virulente, terne sau ieşite din comun, generale sau „la obiect”.

� Între cele mai înălţătoare discursuri publice este cel de pace, rostit fie de prelaţi (lideri religioşi), fie de preşedinţi de stat, la ocazii speciale.

� Un alt exemplu în domeniu este mesajul biblic, în două ipostaze: cel al slujbei obişnuite (duminicale) şi cel al ocaziilor speciale (sărbători, inaugurări ş.a.). � Iată un pasaj relevant şi foarte bine „ţintit”, preluat din Predica celui care a fost Papa Ioan Paul al II-lea, rostită la data de 26 august 2001: „În ultimele decenii, caracterizate de dezvoltarea globalizării şi marcate de o îngrijorătoare reapariţie a naţionalismului agresiv, a violenţei etnice şi a fenomenului discriminării rasiale, demnitatea umană a fost adesea serios ameninţată (...).”24

În cadrul discursului recunoaştem – mai frecvent decât în alte cazuri de comunicare – popularitatea negativă şi în acelaşi timp pericolul utilizării anumitor cuvinte (expresii): deci, şi, exact, da-da, păi, după cum ştiţi, ceva de / în genul ăsta etc. Astfel de termeni pot trece relativ uşor de auzul unui neavizat, într-o conversaţie banală. Dar în cazul unei prelegeri sau al unui discurs, lucrurile se schimbă esenţial. Auditoriul unei asemenea manifestări este educat într-un anumit spirit, tematica poate fi una specializată, iar oamenii sunt în general atenţi. Bâlbâielile sau tărăgănările de tipul ăăă..., îîî..., mmm..., mda, eeeh, hmm ş.a. obosesc şi enervează, la fel precum irită şi utilizarea repetată a cuvintelor sau sintagmelor despre care tocmai am amintit.

24 Lia Pop, Ioan Laza, op. cit., p. 287.

97

Comunicarea publică trebuie să aibă o durată de maximum 20 minute, altfel audienţii încep să dea semne de nerăbdare. Pe parcursul ei, emitentul trebuie să se manifeste potrivit textului: să adopte o poziţie dreaptă a trupului, să rostească fraze bine conturate, să folosească gesturi de accentuare a explicaţiilor, să privească – măcar uneori – spre cei care-l ascultă, să vorbească într-un ritm uşor de receptat, să „jongleze” cu tonalitatea vocii (aşa încât să atenţioneze asupra celor mai importante aspecte), să colaboreze în privinţa eventualelor observaţii asupra temei şi să ofere răspunsuri întrebărilor formulate. Unul din avantajele comunicării publice este controlul pe care-l deţine transmiţătorul ideilor, atât asupra subiectului tratat, cât şi asupra interpretării unor aspecte particulare, considerate relevante. Se practică, deseori, anunţarea – dintru început – a principalelor subdiviziuni ale temei, pentru ca audienţii să fie pregătiţi în privinţa conţinutului. Unii preferă citirea materialului scris, realizat în prealabil. Alţii memorează cele mai relevante aspecte propuse în lucrare, vorbind liber. Sunt şi cazuri în care autorii au o schiţă după care expun, pe larg, subiectul. Dacă este posibil, se recomandă ca un anumit număr de exemplare (cópii) să circule în rândul auditoriului, în versiune completă sau ca rezumat.

Dacă urmează să susţii o conferinţă, iar încăperea respectivă beneficiază de instalaţie de sunet, e bine să te acomodezi cu microfonul înainte de expunere, observând: dacă acesta e fix (pe suport / lavalieră) sau dacă e mobil, dacă nu vorbeşti prea tare, dacă te deranjează reverberaţiile vocii ş.a. De asemenea, e foarte utilă o probă a discursului, atât pentru familiarizarea cu notiţele, cât şi pentru cronometrarea comunicării.

Noţiunile ambigue sau „bolovănişul” expresiilor necizelate îngreunează întregul comportament de transmitere – receptare a informaţiilor, chiar dacă tematica discursului e pasionantă.

98

În mod frecvent, expunerile publice sunt însoţite de suporturi de tip audio-vizual. Ele pot avea, pe tot parcursul, un fond sonor adecvat; de asemenea, au un impact mai puternic, dacă beneficiază de imagini relevante, afişate (planşe, fotografii, postere) sau proiectate pe un ecran (diapozitive, slide-uri, prezentări Power Point, filme de scurt-metraj). Muzica şi imaginile trebuie adaptate prezentării, pentru a spori accesibilitatea textului; sincronizate, ele pot oferi un regal demonstrativ. Adăugăm faptul că, pentru a nu avea surprize neplăcute la susţinerea unei lucrări în maniera amintită, dotarea tehnică trebuie verificată în prealabil.

Iată o posibilă cronică de presă: „La Galeriile Naţionale au avut loc, ieri, câteva conferinţe pe tema Cuba, între mit şi realitate. Expunerile, deosebit de interesante, au presupus lucrări ştiinţifice ale unor istorici, literaţi, critici de artă şi sociologi, care au uzat de cele mai moderne mijloace audio-vizuale, în scopul de a-şi face prezentările cât mai atractive pentru numerosul public. La finalul serii a avut loc un spectacol tradiţional de muzică şi dans. Exotismul manifestării a fost sporit de amintirile legate de Hemingway şi de celebra sa operă Bătrânul şi marea, profund ancorată în Cuba. Şi pentru că orice lucru serios are nevoie, uneori, de o infuzie de zâmbet, n-au lipsit nici momentele de umor negru, realizate chiar de actori de origine cubaneză. Ei şi-au început programul cu următoarea întrebare-capcană: Care este cea mai mare ţară din lume? Şi tot ei au răspuns (aşa cum cerea scenariul, citându-l pe Ronald Reagan): Cuba! Capitala ei e la Havana, guvernul la Moscova, armata în Africa, iar populaţia... în Florida!”

Secretele succesului unei comunicări publice constau cel puţin în următoarele aspecte:

• alegerea temei, axată pe subiecte cât mai interesante; • charisma emiţătorului; • competenţa şi pasiunea cu care oratorul arată esenţa

lucrurilor, din punct de vedere profesional şi uman; • capacitatea de analiză şi sinteză; • maniera de a provoca dialogul cu publicul, prin

seturi de întrebări-răspunsuri; • inserarea unor întâmplări legate de tematica expusă

(dacă este cazul).

99

Emisiunile TV de tip „spectacol” (talk-show-urile) pot fi considerate, sub unele aspecte, adevărate Scylla şi Charybda pentru cei care le urmăresc de acasă, din fotoliile lor comode. Mărturisirile personajelor invitate – fără a fi, în mod evident, comunicări – adoptă tiparul public în mod automat, deoarece se adresează (de cele mai multe ori în direct) unui auditoriu de milioane de persoane. Posibila „breşă” a acestor manifestări televizate este faptul că nu dau dreptul la replică „faţă în faţă”, dar ea este suplinită, frecvent, de apelurile telefonice care pot fi preluate şi difuzate în timpul emisiei.

Ce calităţi se cer unui participant la o emisiune cu caracter public? Stăpânire de sine, tact, spontaneitate, permisivitate (în anumite limite), cunoştinţe de specialitate în domeniu, concizie (pentru a nu plictisi), abilitate (în scopul ocolirii diverselor capcane „marcate” de realizator), spirit ludic şi simţ al umorului (acolo unde este cazul) – într-un cuvânt echilibru. Iată, de exemplu, ce afirmă Larry King despre câţiva dintre oaspeţii de onoare ai cunoscutelor sale show-uri:

� „Dacă l-ai fi rugat pe Nixon [Richard, n.a.] prin 1993 sau pe la începutul lui 1994 să-ţi explice cum e cu ameninţarea formulată de guvernul Coreei de Nord, ar fi ştiut toate răspunsurile şi ar fi fost în stare să le explice telespectatorilor într-o manieră interesantă şi clară. (...) Putea vorbi despre show-biz, despre cântecele cele mai îndrăgite şi despre baseball.”25

� „Bobby [Robert Kennedy, n.a.] era şi el unul din cei al căror simţ al umorului îl făcea să fie un oaspete de excepţie, unul care reuşea să marcheze puncte în favoarea sa, arătând telespectatorilor şi ascultătorilor că nu-i era frică să râdă sau să se amuze pe seama propriei persoane. (...) Eu îl consider drept cel mai spiritual invitat pe care l-am avut vreodată. Şi avea cel mai frumos zâmbet pe care l-am văzut vreodată.”26

� Dimpotrivă, Robert Mitchum a dezamăgit publicul telespectator, prin răspunsurile monosilabice şi prestaţia total diferită de cea actoricească. Se pare că „Poţi să fii cel mai mare intervievator, cel mai mare as al conversaţiei din toate timpurile, poţi recurge la ameninţări, torturi şi mită sau orice altceva, dacă persoana respectivă e hotărâtă să nu deschidă gura, n-o să deschidă gura. (...) Caută pe altcineva cu care să discuţi.”27

25 Larry King, Bill Gilbert, Secretele comunicării. Cum să comunici cu oricine, oricând şi oriunde., Ed. Amaltea, Bucureşti, 2002, p. 102. 26 Idem op. cit., pp. 103-104. 27 Idem op. cit., p. 110.

100

Când comunicarea publică este recepţionată şi determină apariţia unor întrebări, e semn că a captat atenţia. Dar feed-back-ul presupune şi răspunsuri, care – de obicei – oferă prilejul explicaţiilor suplimentare asupra temei. Totuşi, există şi excepţii de la regulă, în care autorul, bombardat cu chestiuni de conţinut sau de natură formală, nu poate face faţă pe loc, audienţilor. În asemenea cazuri, fie solicită un răgaz pentru a-şi pregăti răspunsul, fie recurge la variante nerecomandate, de „refuz” (mai mult sau mai puţin elegante): Nu comentez! sau Vă voi da mai multe detalii într-o scrisoare! sau Dvs. presupuneţi ceva, ori eu nu iau în seamă ipoteze, ci elemente concrete! În realitate, comunicarea publică nu e doar apanajul cercetătorilor ştiinţifici, al diplomaţilor de carieră sau al oratorilor cu studii în domeniu. Şi... după cum ştim, situaţiile speciale necesită soluţii speciale. Să luăm ca exemplu prăbuşirea pe timp de pace a unui avion militar. În urma unei asemenea tragedii, ofiţerii însărcinaţi cu relaţiile de presă dau un comunicat public, prin care populaţia este informată oficial asupra următoarelor aspecte: 1. a fost un zbor de antrenament; 2. a fost numită deja o comisie de tehnicieni, care cercetează cauzele şi urmările accidentului. Această declaraţie-tip este garanţia responsabilităţii Forţelor Armate. Ea oferă răgazul desfăşurării investigaţiilor de specialitate, fără a permite indiscreţii din partea presei şi / sau a cetăţenilor, până în momentul rezolvării cazului.

În cele mai multe situaţii, scopul discursului public „nu este transmiterea de informaţii corecte şi precise, ci câştigarea publicului”28. Aproape invariabil este urmărită influenţarea auditoriului29, pe un teritoriu minat, determinat de incertitudinea asupra genului de receptor al informaţiei30: 28 Ştefan Prutianu, op. cit., vol. I, Comunicarea, ed. cit., p. 35. 29 Pentru detalii, vezi subcapitolul Retorica şi arta de a convinge. Influenţare versus manipulare. 30 După Ştefan Prutianu, op. cit., vol. I, Comunicarea, ed. cit., p. 36.

101

- publicul ostil: vociferează, comentează vorbele şi gesturile vorbitorului, apoi combate afirmaţiile expuse şi chiar contestă discursul sau persoana care-l rosteşte;

- publicul neutru: deşi pare să înţeleagă mesajul emis, nu reacţionează (rămâne apatic, ceea ce poate fi un semnal că tema în cauză n-a fost interesantă);

- publicul indecis: nu e hotărât asupra atitudinii vis-à-vis de discurs, pentru că acesta nu l-a convins (probabil oratorul n-a folosit suficiente argumente);

- publicul susţinător: aprobă comunicatorul şi / sau îl simpatizează, chiar dacă, poate, nu înţelege toate informaţiile prezentate.

Dacă, în final, mesajul captează şi stimulează auditoriul, înseamnă că scopul vizibil al comunicării a fost atins. Efectele acestui proces nu se observă neapărat instantaneu, ci – uneori – este nevoie de timp pentru ca, prin intermediul reacţiilor comportamentale, emiţătorul să constate dacă mesajul său a fost perceput sau nu. Ce se întâmplă, însă, în cazul unei comunicări publice „speciale”, cum este discursul conflictual? Ieşit din cotidian şi din „matca” unei simple transmiteri de informaţii pozitive, acest discurs captivează prin însăşi denumirea menţionată. Ţinta lui este provocarea unor teme sau situaţii „arzătoare”, iar obiectul său propriu-zis este... celălalt31: nu neapărat 31 Delia Marga, Introducere în analiza discursului, cu referire la istorie şi sfera publică, Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2003, p. 290.

Nu se poate generaliza asupra celei mai potrivite maniere de susţinere a discursului public. Uneori, când mesajul abundă în date, este bine ca el să fie

însoţit de o formă scrisă a materialului faptic (documentaţie). Alteori, când scopul

comunicatorului este atingerea unei ţinte precise, este preferat expozeul (susţinerea punctului de

vedere, fără suport scris). Fireşte, asistăm şi la o a treia manieră de acţiune: improvizaţia; totuşi, nu oricine are acest talent şi... nici curajul necesar!

102

destinatarul comunicării, ci publicul care trebuie marcat, „sedus” şi câştigat. Dintre regulile discursului conflictual menţionăm32: confruntarea, replica, dominarea, manipularea (prin acuzare, blamare, descalificare ş.a.), punerea adversarului într-o situaţie incomodă, atacul şi autoapărarea.

Există lucrări (cărţi, studii) care, deşi nu sunt discursuri propriu-zise, sunt expresii ale comunicării publice şi arată luări de poziţie. Ele pot

concura oricând la obţinerea de premii în economie sau politică. *

Iată un exemplu de „discurs” care poate da naştere la adevărate conflicte: „Politica globală este, în acelaşi timp, multipolară şi multicivilizaţională”33.

În aceste condiţii, decadenţa duce la stadiul invaziei, „când civilizaţia, nemaifiind capabilă să se apere, deoarece nu mai doreşte să se apere, deschide poarta «invadatorilor barbari» (...) dintr-o altă civilizaţie mai

tânără şi mult mai puternică”34. Şi totuşi, să fim optimişti: „civilizaţiile se pot reforma şi reînnoi.”35

Uneori, cele mai aprige conflicte izbucnesc în „zona” politică, aşa încât vom acorda locul cuvenit şi comunicării politice. Ea respectă tiparul general al comunicării, fiind o modalitate de transfer informaţional (noi îi ataşăm „corsetul” comunicării publice, datorită puternicului său impact social). Caracterul ei aparte este conferit de emiterea intenţionată şi „ţintită” a unor mesaje cu conţinut politic. Aşadar, scopul acestei comunicări este influenţarea opiniei publice – respectiv a electoratului – în direcţia unui reprezentant al vieţii politice (persoană independentă sau reprezentant al unui grup, al unei formaţiuni politice sau al unui partid). Menirea „emiţătorului politic” este, deci, aceea de a deveni purtător al unui mesaj doctrinar36.

32 Idem op. cit., pp. 290-292. 33 Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, trad. rom., Ed. Antet, Oradea, 1998, p. 27. 34 Carroll Quigley, apud Samuel P. Huntington, op. cit., p. 450. 35 Samuel P. Huntington, op. cit., p. 451. 36 Flaviu Călin Rus, Evoluţia procesului de comunicare de la forma interpersonală la cea politică şi mediatică, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2005, p. 95.

103

Influenţarea pe care mizează comunicarea politică poate fi încadrată în două categorii: - de tip pozitiv (cea care „îmbracă” actorul politic într-o „haină”

favorabilă, pe placul maselor); - de tip negativ (în situaţia în care pe scena politică au loc scandaluri

sau se practică discreditarea cuiva). � În preajma alegerilor, oamenii ajung deseori să aibă încredere într-o platformă electorală. Ulterior, viaţa le arată că nicăieri în lume, politicienii nu prea pot păstra „linia dreaptă” a conduitei... Iar promisiunile rămân doar pe hârtiile fluturate în campania deja finalizată. � Practic, rolul de comunicator depinde de politicieni, pentru că (ne)priceperea lor îi poate glorifica sau îi aruncă în „corzile” oprobiului public. Cu alte cuvinte, între comunicarea politică de calitate şi propagandă e o distanţă la fel fragilă precum e cea dintre sublim şi ridicol...

Nu putem încheia tratarea acestui subiect generos – comunicarea publică – fără apelul la comunicarea prin învăluire37. O considerăm cea mai periculoasă şi mai persuasivă formă de exprimare, pentru că oferă aparenţă şi sens ascuns oricărei idei exprimate. Ea se transformă rapid dintr-un pseudo-discurs conflictual într-o adevărată armă.

„Prostia vorbeşte: � «De n-aş fi eu, n-ar exista pe lume legături plăcute şi durabile.»38 � «Se află oare pe pământ muritori mai fericiţi decât cei alintaţi îndeobşte cu numele de proşti, smintiţi, neghiobi şi dobitoci? (...) Mai întâi că nu le e teamă de moarte, ceea ce nu-i puţin lucru. Nu cunosc mustrările unei conştiinţe încărcate, spaimele deşarte (...). Pacea sufletului lor nu poate fi tulburată.»39 � «Cu cât eşti atins de mai multe soiuri de scrânteală, cu atât eşti mai fericit.»”40

37 Denumirea ne aparţine. 38 Erasmus, Elogiul nebuniei – sau discurs despre lauda prostiei, trad. rom., Ed. Antet, Oradea, 1997, p. 29. 39 Idem op. cit., p. 49. 40 Idem op. cit., p. 54.

104

� Am citat dintr-un text vechi de câteva secole. Întreaga lucrare este un superb discurs despre avatarurile prostiei / nebuniei, constituind o aspră critică a moravurilor societăţii, o satiră strepezită la adresa iubirii de sine, o „bâtă” pe cocoaşa condiţiei umane şi o rememorare a jertfelor aduse prostiei. Este o filmare cu încetinitorul a societăţii contemporane, care ne duce cu gândul la timpul lui „va fi fost”. Şi ne oferă motivaţia virajului spre comunicarea de masă.

E. Comunicarea de masă

Când vorbim despre un atare tip de comunicare, ne

referim la normele impuse de presa scrisă şi audiovizual – factori care alimentează setea de informaţie a publicului larg. În mod mai mult sau mai puţin „confortabil”, destinatarii mesajului de masă nu sunt propriu-zis cunoscuţi. Ca urmare, feed-back-ul informaţiei trebuie studiat prin mijloace specifice, nu totdeauna comode sau accesibile.

În virtutea dreptului la critică, unii autori se tem că în ultimele decenii, cultura revoltei pare a fi expresia optimă a libertăţii individuale41. Este acesta un adevăr sau o iluzie? Nu putem generaliza. Dar... suntem robii alienării societăţii sau a mijloacelor mass-media? Comunicarea de masă impune apariţia unui public propriu, sau tocmai acest public generează cultura media? Receptăm pasiv sau ne implicăm în ceea ce înseamnă comunicare activă? Prea multe întrebări... şi cel puţin la una tot nu avem răspuns: comunicarea de masă este o instituţie care impune respect, sau o afacere42? „Moştenirea noastră morală o reprezintă accesul la informaţie şi libertatea de a o publica.”43 Nimic mai adevărat, admitem noi. Doar că realitatea sau o forţă coercitivă oarecare nu impun separaţia dintre aceste două lumi, ci lasă la latitudinea noastră rezolvarea problemelor morale ale comunicării de masă. De aici derivă o adevărată dihotomie.

41 Miruna Runcan, Introducere în etica şi legislaţia presei, Ed. ALL Educaţional, Bucureşti, 1998, p. 149. 42 Pentru detalii, vezi subcapitolul Responsabilizarea socială a mijloacelor de comunicare. 43 Clifford G. Christians, Mark Fackler, Kim B. Rotzoll, Kathy B. McKee, Etica mass-media. Studii de caz., Ed. Polirom, Iaşi, 2001, p. 307.

105

„Dilema ar putea fi descrisă în termenii unei întâlniri între Kant şi Mill”, pentru că are în vedere „când şi cum se intersectează şi se depăşesc una pe alta datoria şi utilitarismul” (s.n.). De aici şi până la a ne întreba când anume, un specialist decide imperativul „celui mai mare bine pentru cei mai mulţi”44 (s.n.), nu mai e decât un pas...

Ştirile sunt cele care vând, atât în presa scrisă, cât şi în audiovizual. Ca urmare, însă, a orientării preponderente spre câştig a presei – în dauna interesului public – limitele bunului-simţ, profesionismului şi eticii sunt adesea depăşite în comunicarea de masă. De aceea, actualmente se impune tot mai mult măsurarea şi evaluarea acoperirii media. Între factorii şi modalităţile de operare în domeniul impactului mass-media amintim45: CARMA, companie care evaluează imaginea media prin intermediul opiniei publice, în diverse campanii de presă din S.U.A., Canada, Australia şi Europa; Cutting Edge, pachet software care funcţionează mai ales în mass-media britanică, pe un sistem compatibil IBM; Media Works, companie care oferă servicii de monitorizare a presei şi de analiză media.

Sistemul Impacon atribuie până la 174 coduri pentru elementele acoperirii media (dată, sursă, autor ş.a.), realizând rapoarte care precizează – de exemplu – menţiunile nefavorabile ale clienţilor, în legătură cu un anumit subiect de presă.

Comunicarea de masă mizează pe bombe informative, pe impactul noului, pe senzaţii tari şi pe impresionarea unei anumite categorii de public. Iar... „ideea de bază este că niciodată nu trebuie ratată apariţia în articolele de analiză şi sondaje”46, chiar dacă rezultatele unei companii nu sunt foarte bune. Motivul? Prin comunicarea de masă, organizaţia respectivă devine mai cunoscută şi piaţa ei creşte.

44 Idem op. cit., p. 235. 45 Alison Theaker, Contextul media, în lucrarea: Michael Bland, Alison Theaker, David Wragg, Relaţiile eficiente cu mass media, trad. rom., Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2003, pp. 71-76. 46 David Wragg, Cum să lucrezi cu presa, în lucrarea: Michael Bland, Alison Theaker, David Wragg, op. cit., p. 109.

106

Din nefericire, televiziunea este mijlocul predilect pentru comunicarea de masă. De ce „din nefericire”? Fiindcă impactul televiziunii asupra publicului este maxim, în timp ce programele prezentate de ea nu sunt mereu pe măsură. Cu alte cuvinte, ele nu sunt constant bune, utile sau morale. Adevărul e că azi, oricine este dispus să plătească, are posibilitatea să apară pe un post comercial cunoscut sau „de duzină” (deşi, dacă ne referim doar la reclamă, preţul minutului în orele de vârf – prime-time – atinge cote uriaşe). „În ultimii cincizeci de ani, televiziunea (...) a influenţat ireversibil natura educaţiei pe care o dăm celor tineri şi, nu în ultimul rând, a ucis arta conversaţiei...”47 � Nimic mai adevărat: televiziunea a cucerit deja populaţia şi aproape nimeni nu-i rezistă...

Ce informaţii doresc oamenii, prin comunicare? Vor doar să audă, să vadă sau să citească ceva, sau vor să înţeleagă? Vor senzaţie, poveste sau realitate? Vor adevăr sau minciună îmbrăcată frumos? Obiectivitatea ar trebui să fie o virtute a presei, nicidecum o scăpare regretabilă, aşa cum se întâmplă tot mai des. Alături de ea, ar fi de dorit ca în comunicarea de masă să întâlnim calităţi precum: curajul asumării propriului punct de vedere, rezistenţa la presiuni morale, neacceptarea controlului politic şi respingerea trucajelor (idei, interviuri şi fotografii „aranjate”).

De cealaltă parte, opinia publică are dreptul să protesteze, să critice şi să nu accepte tot ce oferă mass-media. Cu alte cuvinte, publicul trebuie să se implice şi să inventeze o altă „ordine mondială a informaţiei şi a Comunicării”, fiindcă, dacă mijloacele de comunicare în masă vehiculează „minciunile unora”, pot exprima „şi realităţile celor mulţi”48.

În acest caz, ce acţiuni duc la deconspirarea minciunii şi / sau a imposturii? Ce factori le devoalează în mod tranşant şi totodată subtil, în manieră hilară şi totuşi luată în serios? Contrar aparenţelor, iată o temă serioasă de gândire.

47 Michael Bland, Raporturile cu audiovizualul, în lucrarea: Michael Bland, Alison Theaker, David Wragg, op. cit., p. 141. 48 Gérard de Selys, Cine ia cuvântul?, în lucrarea: Gérard de Selys (red.), Minciuni mass media, trad. rom., Ed. Scripta, Bucureşti, 1992, p. 124.

107

Pe primul loc în „topul” deconspirării respective situăm comportamentul aluziv. Cel mai prompt ajutor ni-l oferă, astfel, comunicarea esopică (de tip indirect), evidenţiată prin fabule, maxime, cugetări, analogii şi aluzii49. Subiecţii săi se transformă în personaje mai mult sau mai puţin imaginare (oameni sau animale), care joacă roluri. Iar calea descoperirii adevărului este trasată. Însă, de aici încolo, decizia de a o urma sau nu este a comunicatorului...

Vorbim mereu de opinia publică. Totuşi, cine e acest public generic? Este un „actor” nepersonalizat (dar nu depersonalizat!), care se implică – mai mult sau mai puţin – în existenţa unei organizaţii. Caracteristica lui esenţială este eterogenitatea; i se „conferă”, însă (tocmai din acest motiv), lipsa unei atitudini reprezentative şi generale. Ce subiecte sensibilizează cu precădere opinia publică? Spectrul războiului şi al distrugerii în masă, insecuritatea graniţelor de stat, pericolul şomajului, calamităţile naturale şi bolile sunt cele mai relevante spaime ale omenirii. De aici derivă şi interesul pentru comunicarea pe asemenea teme.

Există public pasiv („martor”) şi public activ („implicat”), după cum comunicarea aferentă este plată sau dizidentă. Nehotărârea, inerţia, laşitatea sau teama de necunoscut aduc grave prejudicii atitudinii publicului. Şi, de multe ori, lipsa unei opinii este echivalentă „pactului cu duşmanul”. Inexistenţa comunicării, minimizarea importanţei ei şi neimplicarea opiniei publice în proiecte care o privesc fac ravagii în diverse domenii: � Lipsa unei poziţii ferme în legătură cu distrugerea rezervaţiei naturale Delta Dunării risca să fie privită ca acceptare a transformării acestei zone în canal de navigaţie. Riposta salutară, la momentul oportun, a mass-mediei româneşti şi a publicului, a salvat – se pare – minunata Deltă. � Abia când un mare parc clujean a fost defrişat (a se citi distrus), în vara anului 2006, în favoarea construirii unui centru comercial, cetăţenii au sesizat Primăria şi posturile locale de televiziune. Răspunsul oficialităţilor a fost sec: „Au avut loc consultări publice. De ce n-aţi protestat împotriva proiectului, când aţi avut această posibilitate?”

49 Flaviu Călin Rus, Introducere în ştiinţa comunicării şi a relaţiilor publice, ed. cit., pp. 28-29.

108

Adevărul e că demararea unei investiţii de anvergură într-un oraş are nevoie de accept public. Delăsarea cetăţenilor – prea comozi pentru a participa la discuţiile prealabile (consultări publice) – costă, însă, întregul oraş. Dincolo de avantajele noii investiţii pentru oamenii de afaceri şi pentru fluidizarea accesului la reţelele comerciale, să nu uităm prejudiciile aduse mediului prin construcţia respectivă (zone verzi distruse şi linişte compromisă).

Categoriile de public diferă în raport cu propriul comportament comunicaţional. Între multiplele modalităţi de clasificare, aderăm la următoarea tipologie50:

- publicul „tuturor problemelor”, care participă la orice gen de dezbatere;

- publicul apatic, cu grad redus de activism; - publicul unei singure probleme, care manifestă

interes pentru o temă anume; - publicul „problemelor fierbinţi”, respectiv cel

sensibilizat abia după ce presa mediatizează un subiect şi-l transformă în „chestiunea zilei”.

Pentru ca aceste categorii de public să aibă obiect de activitate real şi pentru a putea vorbi despre comunicarea de masă, avem nevoie de „vârful de lance” al comunicării: mass-media. O mass-media obiectivă şi neaservită, care să lupte pentru a arăta că n-o numim degeaba „a patra putere în stat”.

Mijloacele de comunicare în masă acceptă „colonizarea culturală” (s.n.) atât „din supunere doctrinară” faţă de discursul politic dominant, cât şi din cauze financiare51. Ca urmare, atunci când dezinformarea şi deformarea câştigă în faţa adevărului, aservirea presei este taxată foarte dur.

... Cel mai de succes promotor al comunicării de masă a fost Iisus Christos. Până acum, nimeni nu l-a egalat ca număr de adepţi şi ca dăruire. Iar secretul acestei faime neasemuite este sensul pozitiv, creştinesc, al învăţăturilor sale. Ele au menirea să educe şi nu să supună, respectiv să construiască, nu să distrugă. Şi iată de cât timp durează... 50 James E. Grunig, Fred C. Repper, apud Cristina Coman, Relaţiile publice şi mass-media, ed. revăzută şi adăugită, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p. 15. 51 Jean-Jacques Ledos, Jean-Pierre Jézéquel, Pierre Régnier, Le gâchis audio-visuel, apud Gérard de Selys, Presa merge la război, în lucrarea: Gérard de Selys (red.), op. cit., p. 11.

109

III.3. Comunicarea orală Indiferent ce temperament are (predominant sangvin, coleric, melancolic sau flegmatic), omul este o fiinţă socială, care – mai mult sau mai puţin – menţine legătura, în diverse modalităţi, cu grupul din care face parte. Cea mai uzuală formă de exprimare este comunicarea orală1, preferată datorită indiscutabilelor sale calităţi: este o cale directă de abordare, expunere, discuţie şi rezolvare a unor probleme; oferă şansa verificării rapide a modului (corect sau nu) în care mesajul trimis de emiţător a ajuns la receptor; poate uza imediat de argumente suplimentare, în cazul în care cele anterioare n-au fost suficiente; face apel – mai mult decât alte tipuri de comunicare – la explicaţii şi comparaţii greu de realizat într-o altă manieră (de exemplu, în scris); dă posibilitatea vizualizării reacţiei la primirea unei informaţii şi eventuala revizuire a atitudinii / expresiei interlocutorului. Comunicarea orală este, indiscutabil, o calitate aparte a oamenilor. Există persoane extrem de cultivate, care nu pot susţine o conversaţie sau o opinie proprie, fiind prea timide. De asemenea, sunt nenumărate cazuri în care – deşi talentat într-un domeniu profesional sau altul – un individ preferă activităţi care nu-l solicită în planul vorbirii. Mulţi tineri care lucrează în „spaţiul informatic” (de exemplu, la crearea de soft-uri) n-o fac neapărat pentru că beneficiază de un intelect ieşit din comun (deşi această trăsătură este proprie programatorilor recunoscuţi). Ei aleg „lumea” tăcută a tastelor unui calculator şi pentru că ea nu „pretinde” conversaţii.

Trăsăturile celor care manifestă abilităţi de comunicare orală sunt: deschiderea spre cunoaştere; expansivitatea;

1 Oralitatea face apel la limbajul verbal (prin cuvinte), deci o putem denumi comunicare verbală. Totuşi, aici utilizăm sintagma comunicare orală, întrucât verbalizarea este folosită şi de comunicarea scrisă (prin acelaşi „instrumentar” al cuvintelor), iar intenţia noastră este tocmai de a diferenţia cele două tipuri de comunicare (orală / scrisă).

110

expresivitatea figurii, gesturilor şi cuvintelor; talentul oratoric; stăpânirea limbii în care se transmit / receptează date şi informaţii (fără regionalisme şi referiri la argou); charisma.

Cunoaştem, în principiu, cinci tipuri de charismă: � mesianică – proprie marilor iniţiaţi religioşi, respectiv

profeţilor (Iisus Christos, Dalai-Lama ş.a.)2; � cezariană – corespunzătoare personajelor-cheie

dintr-un sistem politic autoritar, care îşi sprijină puterea personală pe popor şi / sau armată (denumirea provine de la Iulius Cezar, celebru pentru asemenea trăsături în Roma Antică);

� eroică – întâlnită în fapte şi situaţii care denotă curaj deosebit sau asumarea responsabilităţii (David care l-a învins pe Goliath, micul Gavroche în Revoluţia Franceză);

� totalitară – având la origini un „fixism” ideologic, un flagel la scară extinsă sau manifestări megalomane (Hitler, Stalin ş.a.);

� populistă – apărută, de regulă, în contextul unor crize democratice sau în al unor mişcări de mase, influenţate de un individ sau de un grup de persoane (situaţia negocierilor în care, deseori, sindicaliştii nu ştiu exact ce urmăresc, dar se supun – din obişnuinţă, din interes sau din necunoaşterea realităţii – unui lider).

2 În acest sens vorbim şi de aură (gr. ayra – briză uşoară, suflu), respectiv de lumina invizibilă care – se spune – învăluie un trup. Ea are legătură cu starea de conştiinţă şi cu nivelul vieţii spirituale, rămânând un etern subiect de discuţie.

Charisma este vocaţia pentru a face un anumit lucru şi / sau pentru a reprezenta curente de opinie, mişcări de largă amploare şi chiar identităţi naţionale. Dintre

purtătorii acestui har remarcăm câteva nume, rămase memorabile în pofida trecerii timpului: Alexandru

Macedon, Cleopatra a Egiptului, Jeanne d’Arc, Ludovic al XIV-lea, Oliver Cromwell, Napoleon Bonaparte, Martin Luther, Giuseppe Garibaldi, Mahatma Gandhi, John

Fitzgerald Kennedy, Che Guevara, Bill Clinton.

111

Un profesor captează interesul cursanţilor nu neapărat prin ceea ce spune (element foarte important, de altfel), ci şi prin modul în care vorbeşte, argumentează, gesticulează sau articulează. El trebuie să beneficieze de timbru vocal şi tonalităţi specifice, „punctând” cuvintele-cheie fie prin accent, fie prin zâmbet, fie prin mici calităţi / defecte3, transformate în atu-uri (cum ar fi graseierea4).

Expresia chipului este şi ea reprezentativă pentru comunicarea orală. O faţă impasibilă nu transmite nimic; o alta, afectată, imprimă fie prea mult interes pentru subiectul în discuţie, fie simularea nereuşită a unor reacţii).

Comunicatorul oral trebuie să fie clar în exprimare, să acorde importanţa cuvenită interlocutorului sau auditoriului, să întreţină atmosfera favorabilă discuţiei (degajată sau sobră, în funcţie de caz), să utilizeze un limbaj accesibil, să nu se lase dominat de emoţii, de temeri sau de personalitatea celui (celor) din faţa sa5. Este recomandat ca moderatorul unei emisiuni culturale TV de tipul „Lumea cărţilor” să aibă studii de specialitate, să beneficieze de o pronunţie corectă şi clară, să motiveze publicul cititor, să fie pasionat de literatură şi să încerce a imprima aviditatea culturală tuturor celor interesaţi. El trebuie să rămână echidistant în ceea ce face şi să cucerească eşantioane de telespectatori cu vârste cât mai variate. Profesional, comportamental şi verbal, moderatorul trebuie să facă faţă invitaţilor, să-şi susţină punctul de vedere şi să păstreze decenţa şi prestanţa unei discuţii elevate (alături de scriitori, critici literari, cititori).

Prezentatorul unei emisiuni de muzică populară nu e cu nimic inferior în raport cu personajul precedent. El are nevoie, însă, de o altă manieră de abordare a comunicării orale: limbajul „la nivel înalt” nu va fi agreat de spectatori, după cum nu vor fi „gustate” nici excentricităţile în exprimare.

Într-un asemenea format radio-TV nu-şi au locul neologisme şi mondenităţi (nu pentru că publicul n-ar fi educat, ci fiindcă el nu urmăreşte aşa ceva). Scopul unei astfel de emisiuni nu e nici informaţia, nici educaţia elevată, ci promovarea culturii tradiţionale – şi, ca urmare, se face apel la calităţile „domestice” ale publicului. 3 Pentru detalii şi completări, vezi subcapitolul Comunicarea prin atitudine. 4 Pronunţarea accentuată a literei „r”, după tipícul franţuzesc. 5 Pentru detalii, recomandăm lucrarea: Allan Pease, Alan Garner, Limbajul vorbirii. Arta conversaţiei., Ed. Polimark, Bucureşti, 2002.

112

Foarte important este timpul afectat comunicării orale: dacă este depăşit un anumit interval, răbdarea ascultătorilor scade progresiv, până la impacientare şi neatenţie6.

Redactorul unei emisiuni radio trebuie să-şi aleagă foarte bine atât invitaţii, cât şi minutele alocate intervenţiilor acestora. În eter, conotaţiile temporale sunt altfel percepute din partea ascultătorilor, decât la TV. Oamenii respectivi nu vizualizează nici studioul de emisie, nici persoanele care vorbesc, nici gesturile lor (cum se întâmplă la televizor). Interesul le este captat – inevitabil – de voce, timbru, accent, ton şi limbaj. De aceea, este esenţial ca timpul afectat unui vorbitor să nu depăşească acele câteva minute care despart perfecţiunea de dezastru. Plictiseala şi oboseala denotate de o aceeaşi voce (uneori „ştearsă” sau impersonală) nu pot fi suplinite de nimic, deci soluţia este intercalarea – în spaţiul de emisie – a intervenţiilor mai multor invitaţi, a unor reportaje scurte sau a unor schimburi de opinii.

Pentru îmbunătăţirea comunicării orale există mai multe variante (procedee) de acţiune, dintre care insistăm asupra următoarelor:

o găsirea de teme comune între vorbitori; o decizia asupra subiectului, modalităţii şi momentului

în care trebuie să debuteze conversaţia, pentru ca participanţii să se simtă „în largul lor”;

o perfecţionarea stilului şi a calităţilor de orator; o promovarea unui discurs reprezentativ şi sugestiv,

dar scurt; o găsirea celui mai potrivit ton pentru maniera de

abordare (oficială, colegială, amicală ş.a.); o exersarea răbdării şi atenţiei în raport cu mesajul

interlocutorului (manifestarea interesului pentru subiectul dialogului);

o evitarea consultării mai mult sau mai puţin discrete a ceasului, în mijlocul unei discuţii;

o ascultarea „activă” şi plină de interes, pentru asigurarea unor reacţii (răspunsuri) de acelaşi tip şi cât mai prompte;

6 Pentru detalii şi completări, vezi subcapitolul Comunicarea prin atitudine.

113

o fluenţa convorbirii (discuţia nu trebuie întreruptă decât dacă apar întrebări inerente);

o renunţarea atât la „plăcerea de a te asculta pe tine însuţi”, care deranjează partenerul de dialog, cât şi la întreruperea unei fraze a celui care vorbeşte, în mijlocul ei;

o încurajarea interlocutorului să vorbească despre propria-i persoană sau despre ceva care îl interesează, atunci când discuţia este în impas; individul va fi mai puţin timorat şi se va detaşa de situaţia prezentă;

o evitarea întrebărilor de tipul „Nu-i aşa că...?” sau „Crezi că...?”, din cauza răspunsurilor (preponderent monosilabice);

o privirea deschisă şi directă, susţinând-o pe cea a interlocutorului (ceea ce accentuează credibilitatea cuvintelor).

Toţi percepem deosebirea netă între banala flecăreală cu

câţiva amici, discuţia cu şeful de departament, răspunsul studentului la un examen oral, conversaţia cu părinţii sau spovedania în faţa duhovnicului. Deşi enumerarea anterioară este intenţionat discordantă (prin scop, posibilităţi de control şi autocontrol, grad de obiectivitate, seriozitate, sinceritate

În afară de a te naşte şi a muri, probabil că totul necesită exerciţiu. Este şi cazul vorbirii: cu cât o practici mai des şi în circumstanţe mai diferite, cu atât dobândeşti dexterităţi mai pronunţate. A susţine o conversaţie este o practică, precum a pilota un avion, a cânta la vioară sau a dansa. E adevărat că talentul e necesar în orice faci (iată câţi

conducători auto nepricepuţi există... şi totuşi şofează!), însă reuşita depinde – în mare măsură – de muncă,

ambiţie şi repetiţie. Exersarea artei conversaţiei te face remarcabil în crearea condiţiilor pentru comunicarea

orală, în susţinerea unui punct de vedere, în „trasarea” parcursului dorit al discuţiei, în „punctarea” momentelor-cheie şi în capacitatea de a finaliza dialogul (discursul).

114

ş.a.), exemplele menţionate au ceva în comun: fiecare solicită timp şi atenţie. Principalele tipuri de comunicare orală includ maniera unipersonală (în care un individ prezintă o conferinţă, o alocuţiune, o disertaţie sau un discurs, în faţa unui auditoriu), respectiv cea multipersonală (în care cel puţin două persoane susţin o discuţie, o convorbire, o conversaţie sau o dezbatere).

Între „formulele” cele mai simple şi mai scurte ale comunicării orale menţionăm toastul (formularea unor urări de tipul „În cinstea celor prezenţi!” sau „Trăiască mirii!”, la diverse petreceri sau aniversări) şi alocuţiunea (exprimarea unei cuvântări ocazionale, la vernisaje, lansări de carte sau alte evenimente, cu caracter public sau monden).

Comparativ: dacă zvonul este, probabil, cel mai neprofesionist şi mai ostil tip de comunicare (determinat de anticiparea unor date incerte, de caracterul fals al unora dintre acestea şi de intenţia rău-voitoare de a face publice anumite veşti), un grad sporit de maturitate au declaraţia şi interviul, pentru ca formele evoluate de comunicare orală să fie prelegerea, conferinţa şi susţinerea lucrărilor ştiinţifice.

O modalitate elaborată de transmitere orală a informaţiilor în cadrul unui seminar este dezbaterea. Ea solicită o tematică anterioară (prezentată, de obicei, la seminarul anterior sau la început de semestru), pentru ca studenţii să poată aprofunda o bibliografie indicată şi / sau una la alegere. Dezbaterea are ca scopuri: mai întâi informarea asupra principalelor elemente ale unui conţinut de idei, apoi confruntarea unor opinii pe bază de argumente şi soluţii, reţinerea unor aspecte interesante şi finalizarea discuţiei (concluzionarea). Intervenţiile pe parcursul orei trebuie să reliefeze punctele de vedere personale ale vorbitorilor (atât din partea cadrului didactic, cât mai ales a studenţilor), oferind răspunsuri logice şi motivate la întrebările expuse.

În funcţie de interlocutori (de numărul şi gradul lor de educaţie), de tematică (liber-aleasă sau impusă) şi de context (formal sau informal), vorbirea este nuanţată şi mai mult sau mai puţin destinsă. În unele cazuri – de exemplu, acolo unde discursul te reprezintă – ai posibilitatea să optezi pentru vorbirea liberă. În alte situaţii (când eşti „contra cronometru”, când trebuie să te încadrezi într-un anumit format / stil sau când vrei să-ţi maschezi timiditatea), îţi poţi pregăti un suport informativ; acesta poate conţine fie cuvintele-cheie, fie ideile

115

principale, fie chiar întregul conţinut al prezentării, în variantă scrisă sau figurativă (scheme, grafice, tabele ş.a.). Cei pentru care comunicarea orală nu este nativă pot evolua în acest domeniu, dacă sunt conştienţi de impactul real al exerciţiului. Facem referire, astfel, la sintagma „vorbire în sine”, prin care subliniem că experienţa comunicării se dobândeşte pe următoarele căi: simpla discuţie (începând cu un cunoscut – pentru „aclimatizare” – şi continuând gradat, cu persoane din ce în ce mai pretenţioase), ascultarea unor casete de specialitate (pentru îmbunătăţirea dicţiei şi a încrederii în sine), iniţierea practicii de tip monolog (foarte utilă pentru audiţia propriei voci şi pentru exersarea răbdării), „vorbitul” cu animalele de casă, susţinerea unor conversaţii (dialogul cu persoane cunoscute sau nu) şi, eventual, prezentarea unor aspecte de interes pentru un grup sau o comunitate. Ceea ce se comunică prin cuvânt trebuie să fie relevant (deşi, să fim sinceri, nu e mereu aşa). Cineva care se respectă pe sine şi acordă interes partenerului de dialog, nu va discuta prea mult despre subiectul plicticos X, chiar dacă – pentru „a sparge gheaţa” – convorbirea a debutat cu el.

Starea vremii este una din temele predilecte pentru „introduceri”. Astfel, la începutul unei conversaţii se poate vorbi despre ceaţă, ploi sau temperaturi, chiar şi doar pentru a risipi emotivitatea interlocutorului.

În comunicarea orală, decenţa este una din regulile jocului. Ne referim atât la ocazii în care formalismele sunt impuse prin reglementările existente (cazul diplomaţiei), cât şi la situaţiile comune, în care limbajul de bun-simţ este presupus şi acceptat. Termenii argotici, peiorativi sau barbarismele nu fac decât să sublinieze penibilul unei conversaţii, s-o îngreuneze sau s-o încheie înainte de vreme. Vorbitul în şoaptă, doi câte doi, atunci când sunt de faţă şi alte persoane, este o altă dovadă a lipsei de educaţie (de multe ori, în acest mod este încălcată şi deontologia profesională). De asemenea, tonul ridicat şi ascuţit, folosit în dialog, nu produce decât neplăceri şi nu este de folos nimănui.

116

Să nu uităm că există subiecte despre care unele persoane vorbesc doar „pe la colţuri” sau în cercuri private, mizând pe discreţia celor din jur: este cazul tabu-urilor.

Indiferent dacă sunt cuvinte, lucruri sau fapte, acestea se lovesc fie de normele bunei-cuviinţe, fie de „zidul” timidităţii, fie de canoanele religioase, fie de oprobiul public. Cu toate acestea, peste tot în lume se pot urmări emisiuni radio-TV, care-şi fac audienţă şi titlu de glorie din discuţii pe teme aprig disputate. Şi, preluând mesajele lor, oscilăm între replici cum sunt: „Constatăm că morala face paşi înapoi!”, „Ne doare indiferenţa semenilor noştri!” sau „Ruşine!” Replicăm dacă avem în faţa cui s-o facem – sau tăcem, vinovaţi de acceptarea expresiei „Cine nu e împotriva noastră, e cu noi”. Iată câteva aspecte comparative, tratând impactul comunicării orale de o factură aparte („sensibilă”), în epoci diferite:

� În primele decenii de la apariţia filmului Pe aripile vântului, spectatorii au fost concomitent uimiţi şi jenaţi, când Rhett i-a spus lui Scarlett: „Sincer, draga mea, mă doare fix în cot!”. Acum, o asemenea replică cel mult amuză; ea atrage, eventual, exclamaţii de tipul: „O ce desuet!”

� Dacă, în urmă cu ani buni, era absolut nefiresc ca o doamnă să abordeze un bărbat, lumea modernă nici nu mai ţine cont de o asemenea „oprelişte educativă”. Femeile telefonează colegilor, prietenilor sau cunoscuţilor, îşi programează întâlniri, iar mitul „locului lor la cratiţă” este depăşit.

� Azi nu ne miră nici expresiile dure, nici „pumnii în direct” (ca răspuns la injurii), nici descrierea unor crime oribile, nici vizionarea reportajelor „adevărate”, despre urmările consumului de droguri.

� În unele ţări, interviurile despre avort – cu adepţi ai ideii, respectiv cu înverşunaţi potrivnici ei – stârnesc panică şi readuc în actualitate contextul biblic al păcatului originar. Unii le ascultă tot „în ilegalitate”...

� Cadrul restrâns al dezbaterilor privind operaţiile de schimbare de sex este, încă, dovada că şi acest subiect rămâne delicat (deşi nu în aceeaşi măsură ca în secolul al XX-lea).

În comunicarea orală contează ca frazele să nu fie „încărcate” şi greoaie, ci să utilizeze construcţii relativ simple, cu mesaje clare şi concrete. În plus, va avea de câştigat cel

117

care, manifestând bunăvoinţă şi un grad moderat de severitate în raport cu discursul, va „rezista” în faţa micilor imprecizii sau carenţe din exprimarea vorbitorului şi va sugera, subtil7, modul de corectare a acestora.

Exemplul tipic pentru dialogul scurt, concret, politicos şi sugestiv ar trebui să fie convorbirea telefonică (deşi realitatea nu arată asta mereu). În acest caz contează atât tonul, cât şi abordarea directă – pentru că, orice s-ar spune, în raport cu discuţia „faţă-n faţă”, minutele „telefonice” sunt taxate.

Într-o astfel de convorbire trebuie să respectăm amănunte cum ar fi: prezentarea obligatorie, la începutul dialogului; asigurarea caracterului privat al discuţiei (speaker-ul se foloseşte doar dacă martorii trebuie să asculte mesajul); suplinirea, prin voce, a caracterului impersonal al dialogului; formula de salut sau de „rămas bun”.

Indiferent de gradul de elaborare a mesajului în comunicarea orală, emiţătorul acestuia are nevoie de credibilitate. Ce înseamnă acest termen? Pe de o parte, sinceritate; pe de altă parte, naturaleţe. Cu alte cuvinte, nu e defel jenant ca, în anumite cazuri, să ai reacţii fireşti (cum ar fi plânsul sau râsul), dacă situaţia presupune un comportament de această factură.

7 Subtilitatea are un rol extrem de important în arătarea defectelor şi în „repararea” lor: un critic prea dur (analistul „la rece”) va timora vorbitorul, care nu va mai avea curaj în alte situaţii asemănătoare; în schimb, o persoană excesiv de blândă – care nu face observaţiile de rigoare, atunci când ele se impun – nu-i este de ajutor aceluiaşi vorbitor, care rămâne cu impresia că prestaţia lui a fost pe măsura aşteptărilor.

Într-o emisiune TV sunt prezentate dezastrele provocate în urma deversării unor reziduuri toxice în Marea Neagră. Pe fondul

imaginilor cu delfini morţi, reporterul aminteşte de blândeţea şi inteligenţa acestor fiinţe, rememorând câteva filme care tratează prietenia dintre om şi delfin. Este lipsit de profesionalism gestul său de simpatie şi solidaritate? Nu. El captează telespectatorii şi îi sensibilizează. E adevărat că „episodul” filmografic poate lipsi

dintr-un reportaj obiectiv... dar restul oferă veridicul uman.

118

� O persoană (publică) este dispusă sau nu să facă dezvăluiri despre viaţa sa privată. Dacă doreşte, ea oferă – din proprie iniţiativă – informaţii pe care le socoteşte utile imaginii sale. Oricum... pentru unii, orice apariţie în presă (pozitivă sau critică) e, de fapt, o minunată reclamă gratuită.

� Pentru a-şi spori notorietatea şi a-şi personaliza discursul la premiera celui mai recent film al său, un actor (cunoscut) foloseşte uneori tactici „teatrale” – cum ar fi etalarea bicepşilor la finalul prezentării8.

� Un diplomat care discută cu un confrate nu-şi permite să fie prea expansiv. De exemplu, ştie şi i se permite să râdă, însă cu un control relativ sever asupra propriei atitudini. Motivul este evident: diplomatul este reprezentantul unei ţări...

� Un scoţian tipic şi cu simţul umorului nu se va prezenta astfel: „Sunt Walter: îmi place whisky-ul şi sunt zgârcit”. Ar fi nu doar banal, ci pleonastic9. El va fi simpatic spunând despre sine, la o petrecere: „Sunt Walter, scoţianul-model”.

În afară de a vorbi, o persoană trebuie să ştie să asculte: nici prea degajat, nici prea concentrat (pentru că dă impresia fie de superficialitate, fie de falsitate), susţinând privirea emiţătorului şi eventual notând lucrurile interesante sau observaţiile pe care le are de făcut. În timp ce o persoană se străduieşte să construiască o teorie, un audient poate demola întreg eşafodajul expus, manifestând unul din următoarele comportamente: - îl întrerupe mereu pe vorbitor, solicitând explicaţii

sau repetări ale celor spuse; - fâşâie foile pe care le are în faţă; - îşi roade unghiile; - priveşte mereu spre ceas şi / sau cască; - râde când nu e cazul.

8 Nu comentăm gestul precizat – care este dovada, fără îndoială, a unui gust îndoielnic – ci constatăm realitatea, aducând în discuţie tipologii şi maniere de comunicare. 9 Imagologia şi metehnele „scoţianului tipic” au făcut celebre trăsăturile respective. De obicei, ele se presupun a fi cunoscute şi nu se mai adaugă caracteristicilor originare (aşa cum se petrece în cazul oricărui popor). Pentru detalii, vezi subcapitolul Comunicarea prin imagine proprie.

119

Comunicarea orală are particularităţi în mediul de afaceri? Răspunsul la această întrebare este pozitiv, deoarece pe lângă regulile de bază ale transmiterii-receptării de informaţii, „terenul managerial” are specificul lui. Când şi ce anume comunică un şef? Pot apărea următoarele cazuri:

� transmiterea unei decizii; Trebuie să fie motivată, concisă şi clară, deoarece decizia în sine este rezultat al unor informări şi consultări prealabile, între factorii implicaţi.

� informarea (raportul, darea de seamă);

Raportul trebuie bine pregătit (anterior susţinerii lui, echipe întregi pot lucra la elaborarea lui). El conţine date relevante pentru auditoriu, sistematizate în aşa fel încât să faciliteze comunicarea. Argumentele aduse în documentul respectiv trebuie să fie dovada aprofundării unor cunoştinţe atât de specialitate, cât şi de psihologie (având în vedere că receptorii pot fi de diferite categorii). În principiu, finalul raportului nominalizează concluziile analiştilor şi propunerile pentru eventuala îmbunătăţire a situaţiei evidenţiate.

Prezentarea are un mai mare succes, dacă emiţătorul priveşte uneori în sală, captând publicul şi prin susţinerea vizuală a atenţiei acestuia10.

10 A se studia elementele privind comunicarea non-verbală, care ajută la prezentarea unui raport.

„De săptămâna viitoare, casa noastră de modă intră în pregătirile pentru noua colecţie de iarnă. Designerii vor putea lucra în program flexibil. Scopurile primordiale

fiind calitatea şi timpul, importantă este reuşita colecţiei. Munca suplimentară va fi plătită.”

120

� şedinţa de lucru în format lărgit; Managerul general al unei companii: „Scopul întrunirii de astăzi, cu toţi şefii de departamente, este analiza realizărilor companiei în ultimul trimestru. Aveţi cuvântul, domnilor! După ce vă veţi expune punctul de vedere, vom purta discuţiile de rigoare, ne vom sfătui şi vom lua, împreună, o decizie pentru întocmirea planului operaţional.”

� discuţia în cadru restrâns; Are un caracter mai mult sau mai puţin oficial; pe măsură ce dialogul are loc într-un cadru informal, interlocutorii vor fi mai detaşaţi – şi invers.

Managerul: „Domnule inginer-şef, v-am solicitat pentru câteva idei legate de creşterea responsabilităţii angajaţilor noştri din echipa A. Ce propuneţi?” Inginerul şef: „Domnule director, după cum ştiţi, aceşti muncitori sunt influenţaţi nu doar de considerente materiale, ci şi de componenta afectivă, respectiv de modul în care firma îi preţuieşte şi le valorifică experienţa.

Peste două zile vă voi prezenta un proiect în acest sens, bazat nu pe corijarea erorilor şi nici pe sancţiuni, presiuni sau alte măsuri coercitive (care au un efect contrar celui aşteptat). Vă propun o abordare prin care să stimulăm angajaţii responsabili: mici premii lunare şi facilităţi de transport. Ce părere aveţi?” Managerul: „Pare o manieră de abordare foarte utilă: dacă efectele vor fi pozitive, o vom generaliza în întreaga companie. Mulţumesc pentru sprijin.”

„Este un moment de bilanţ. Anul acesta am realizat o producţie cu 2% mai mare decât în cel precedent. Este un lucru aparent pozitiv, dar să nu uităm că din luna iulie,

am avut trei angajaţi în plus. Sporul volumului de producţie nu este pe măsura acestui fapt, iar

productivitatea muncii lasă de dorit. Am angajat deja un credit pentru achiziţia utilajelor pe care am decis să le achiziţionăm, pentru ca aspectele tehnice să nu fie un

obstacol pentru munca de calitate. (...)”

121

� interviul pentru a angaja un nou lucrător; Interviul urmăreşte reperele necesare angajării. El debutează cu întrebări de conjunctură (de intrare „în atmosferă”) – nume, ocupaţie, domiciliu, pregătire – şi continuă cu „artileria grea”: aptitudini, logică, probe. Din nici un interviu nu lipsesc întrebările obiectuale şi micile capcane („Care sunt punctele dvs. slabe?”, „Ce v-a împiedicat până acum să vă găsiţi un loc de muncă?”, „Ce aţi pretinde de la subalterni, pentru sporirea eficienţei muncii lor?”). Tonul impus de managerul de resurse umane care realizează interviul trebuie să fie unul optimist, atât dacă prezintă atribuţiile şi avantajele postului sau politica organizaţiei, cât şi dacă aminteşte despre obligaţiile presupuse de funcţia în discuţie. Dacă va fi mulţumit de unul din candidaţi, reprezentantul firmei va decide angajarea lui.

� „Ca manager, sunt interesat să aflu priorităţile dvs., pregătirea de care dispuneţi, calităţile, motivaţiile şi defectele care vă pot marca evoluţia profesională, temperamentul şi – de ce nu – situaţia familială. Vom purta o mică discuţie despre aceste subiecte, după ce completaţi fişa care vi s-a înmânat la intrare. Ulterior, veţi da o probă practică şi de aptitudini, care va fi hotărâtoare.”

� Din perspectiva celui care intenţionează să ocupe un post, lucrurile stau altfel. Cel în cauză are tot interesul să arate ce poate face mai bine, ce ştie şi ce intenţii are. Atitudinea lui trebuie să fie una optimistă – chiar entuziastă – mizând pe calităţile personale şi pe aportul său unic (dintr-un anume punct de vedere) la afacerea din care vrea să facă parte. De aceea, poate cere detalii despre viitoarea ocupaţie şi despre firmă, întrebările de acest profil nefiind interzise de nici un regulament.

� discursuri la ocazii festive.

Managerul este cel care, de obicei, rosteşte cuvântări la diverse ocazii (sărbătoriri, lansări de produse, alte evenimente). Cu acest prilej, are mai multe posibilităţi de acţiune: fie să insufle încredere salariaţilor, fie să facă

dovada spiritului civic sau a puternicei lui personalităţi, fie să arate că poate fi sensibil.

122

Este de dorit ca între echipa de conducere şi subordonaţi să existe relaţii de comunicare – şi nu doar din perspectivă strict ierarhică, ci şi umană. Nu este un lucru facil şi nici uşor de păstrat, pentru că scara valorilor, educaţia şi profesionalismul pot fi înţelese în moduri diferite. Orice tip de manager (în special cel care răspunde de Compartimentul de resurse umane) trebuie să-şi rezerve timp pentru problemele angajaţilor, pentru că doar atunci când sunt ascultaţi şi (relativ) mulţumiţi, aceştia din urmă dau randament. În primul rând, orice subordonat este om, iar calitatea de om implică un tratament respectuos. Şeful unui departament trebuie să poată comunica, pentru a afla – din spusele lucrătorilor – care sunt problemele firmei şi care sunt cele personale, pentru a încerca să fie de folos. De aceea, este necesar ca limbajul utilizat de superiorul ierarhic să fie decent şi politicos, dar în acelaşi timp ferm. Tactul este hotărâtor: contează când şi cum este reproşat un lucru, în ce conjunctură, dacă faptul se petrece „între patru ochi” sau în public şi dacă intenţia şefului este bună sau doar „disciplinar-corectivă”. De asemenea, lucrătorul trebuie încurajat să fie sincer, pentru ca analiza şi decizia managerului să poată fi obiective.

Angajatul X este mulţumit de salariul primit la firma în care-şi desfăşoară activitatea, dar observă că maistrul care coordonează echipa de lucru îl ceartă când greşeşte, dar „nu vede” când tot el este primul care-şi termină norma; în plus, vorbeşte suficient de

brutal pentru a merita o ripostă şi profită de orice situaţie pentru a-l ridiculiza. Sunt suficiente motive pentru ca X să dorească schimbarea locului de muncă? Ce-ar putea face el,

înainte să plece la un alt patron? Soluţia are în vedere cel puţin două etape: a) o discuţie directă cu maistrul; în urma ei s-ar

putea explica, pe de o parte, atitudinea acestuia, iar pe de altă parte, X ar constata fie că impresia lui a fost exagerată, fie că ea

se confirmă; b) dacă prima modalitate eşuează, X se poate adresa şefului de departament, explicându-i situaţia şi

solicitându-i sprijinul. Abia apoi, dacă nu va avea câştig de cauză (deci dacă lucrurile vor rămâne neschimbate), el va fi

motivat să aleagă o altă firmă.

123

Sunt extrem de importante şi alte două aspecte: talentul de a evita / aplana conflictele sau de a le rezolva, precum şi neapelarea la compromisuri – pentru că ele se vor agrava pe măsura apelării la ele, pe principiul „bulgărelui de zăpadă”. Nu toţi conducătorii sunt buni negociatori, deşi au nevoie de o asemenea calitate. Ei trebuie să mizeze şi pe trăsături cum sunt: disponibilitatea şi încrederea arătate subordonaţilor; modul în care aceştia simt că glasul şi opinia lor contează (prin intermediul sugestiilor şi propunerilor „de jos în sus”); ascultarea activă, pe principiul feed-back-ului; informarea periodică asupra stării companiei; competenţa şi corectitudinea manifestate în raport cu diverse situaţii, apărute în timp; recompensarea potrivit meritelor dovedite; manifestarea suportului moral pentru angajaţi (sprijin în unele cazuri de natură personală). Mizând pe cumulul trăsăturilor expuse anterior, comunicarea managerială orală este finalizată prin una din următoarele modalităţi:

- acţiunea imediată (decizia), justificată de concepţii, judecăţi de valoare şi măsuri coerente;

- amânarea unei hotărâri pe criterii temporale, din nepricepere sau în temeiul politicii firmei;

- anularea unei decizii, pe considerentele efectelor ei negative;

- modificarea unui plan (a unei acţiuni) care s-a dovedit nejustificat(ă).

Cum trebuie să se comporte un membru al executivului, într-o şedinţă importantă în care va lua cuvântul?

� Se gândeşte bine înainte de a vorbi. � Evită să întrerupă antevorbitorii. Dacă are ceva de spus – eventual, în contradictoriu – îşi notează punctul de vedere pe o hârtie, pentru a-l expune în momentul în care-i vine rândul. � Mulţumeşte preşedintelui de şedinţă pentru că-i oferă cuvântul. � Utilizează pluralul „noi”, dacă este vorba de echipa pe care o conduce; este admisă şi formula „eu”, dacă este vizat un efort sau un merit personal (şi dacă acesta poate fi diferenţiat de cel colectiv). � Vorbeşte la subiect, neabuzând de timpul şi răbdarea celor prezenţi.

124

Comunicarea orală a echipei de conducere – cu personalul, cu partenerii de business, cu concurenţii sau cu clienţii – poate fi îngreunată de factori cum sunt: nesiguranţa transmiterii mesajelor; grija uneori excesivă pentru detalii (erori de tipul „Nu vezi pădurea din cauza copacilor”); prudenţa exagerată (câte afaceri n-au fost pierdute din acest motiv!); aruncarea vinei asupra altor persoane; disconfortul provocat de anumite defecţiuni / zgomote. � Calitatea aerului şi cea a iluminatului dintr-o încăpere destinată unei întruniri sunt decisive pentru buna desfăşurare a şedinţei. � De asemenea, sistemul de sonorizare are meritele sale reale, orice defecţiune a lui cauzând neplăceri în rândul publicului.

125

III.4. Comunicarea grafică şi demonstrativă Pregătirea comunicării, din partea emiţătorului, este inevitabilă. În caz contrar, pot apărea surprize neplăcute din direcţia receptorului: apatie, dezinteres, neînţelegerea unor termeni sau a unor situaţii. E adevărat că în cazuri de mai mică importanţă, anticiparea aceasta poate fi ad-hoc, dar de obicei nu se recomandă „plecarea la război fără muniţie”.

Atunci când se uzează de o anumită tehnică de informare (planşe, grafice, fotografii, clipuri publicitare, casete audio şi / sau video, tabele, folii pentru retroproiector, prezentare în sistem Power Point, cu ajutorul videoproiectorului), recomandăm ca accentul comunicării să fie axat nu doar pe calitatea imaginii, respectiv a sunetului – ci şi pe aspectul de îmbinare a elementelor de prezentare cu cele logice, de stil şi de argumentare faptică. Nici o expunere prin imagini (oricât de modernă ar fi) nu-şi susţine pe deplin valoarea, fără câteva minime explicaţii; tocmai de aceea, comunicarea grafică şi demonstrativă are un impact hotărâtor asupra auditoriului. Nu e nevoie ca motivaţiile care însoţesc componenta figurativă să fie verbale, ci pot fi inserate ca date sau ca anexe, anterior textului / imaginii sau ulterior acestora (după caz).

Oferim câteva asemenea exemple în tabelul şi în figurile ulterioare, care beneficiază de explicaţii aferente şi exprimă realităţi uşor observabile şi verificabile.

Tabelul III.1. Factori care influenţează acţiunea umană

Factori Pozitivi Negativi

Dependenţi de subiect

Asupra lor se acţionează în scopul maximizării

efectelor utile (avantajelor): potenţialul individual

ridicat (fizic şi intelectual); dotările materiale

importante, de care dispune persoana în cauză

ş.a.

Asupra lor se acţionează în scopul minimizării efectelor

contrare (pierderilor sau dezavantajelor):

capacitatea redusă de comunicare;

imposibilitatea lucrului în echipă; starea proastă de

sănătate ş.a. Independenţi

faţă de subiect

Conjunctura favorabilă a desfăşurării acţiunii; şansa

(norocul).

Elemente care ţin de riscul desfăşurării oricărei

activităţi.

126

Conform Tabelului III.1, se poate constata că acţiunea umană este motivată de o serie de factori pozitivi şi este defavorizată de incidenţa altora, negativi. Concluzia este clară: atâta timp cât efectele utile al unei activităţi vor fi dorite, vor trebui urmărite cu precădere elementele care maximizează avantajele acţiunii respective.

Vom exemplifica elementele anterioare prin Figurile III.2., III.3. şi III.4., fiecare urmată de explicaţii corespunzătoare.

Figura III.2. Schema de principiu a desfăşurării şi coordonării activităţii la nivel de firmă

unde: sensul predominant de primire a informaţiilor1 (de la şefii

departamentelor spre managerul general); sensul comunicării deciziilor (de la managerul general spre

şefii departamentelor şi de aici, spre executanţi); cadrul desfăşurării şi coordonării activităţilor la nivel de

firmă (cuprinzând toată gama de relaţii interdepartamentale).

Schema din Figura III.2. este destul de simplă, aşa încât, în

condiţiile în care cunoaştem semnificaţia sensurilor date de săgeţi, nu necesită explicaţii deosebite. Se observă, pe de o parte, detaşarea rolurilor celor 5+1 manageri în cadrul firmei, iar pe de altă parte, modul de colaborare şi de comunicare dintre şefii diferitelor departamente şi managerul general.

1 Ceea ce nu exclude primirea informaţiilor de la managerul general spre şefii departamentelor.

Manager Resurse Umane

Manager Financiar-Contabil

Manager Desfacere

Manager Producţie

Manager Aprovizionare

MANAGER GENERAL

127

0

10

20

30

40

50

60

70

80

Trim.I Trim.II Trim.III Trim.IV

Europa

America de Nord

Asia

Figura III.3. Vânzările comparative (milioane Euro, în decursul unui an), pe destinaţii, ale unei companii multinaţionale

În Figura III.3. poate fi urmărită evoluţia comparativă a vânzărilor efectuate de o companie multinaţională, după destinaţia acestora. Proiectarea graficului denotă următoarele explicaţii: Din punct de vedere temporal, vânzările pe zone geografice au crescut în fiecare trimestru – începând cu al II-lea – faţă de cel anterior (cu o excepţie: America de Nord, unde indicatorul respectiv a stagnat în trimestrul al III-lea, comparativ cu al II-lea). În Europa s-a înregistrat majorarea cea mai spectaculoasă de la o perioadă la alta (a se vedea scala valorică), în timp ce În America şi în Asia, creşterile au fost mai puţin spectaculoase, conform cifrelor afişate. În cadrul aceleiaşi perioade, însă, evoluţia vânzărilor a fost diferenţiată ca valoare absolută, iar ierarhia lor s-a modificat începând cu trimestrul al III-lea, astfel: dacă în primele două perioade, cele mai mari vânzări au fost în Asia, urmate de cele din America de Nord şi Europa, în ultimele două trimestre aceste vânzări au explodat în Europa – care a preluat conducerea – urmată fiind de Asia şi abia apoi de America de Nord.

Figura III.4. Componentele pieţei cumpărătorilor unui produs

Piaţa teoretică

Piaţa potenţială

Piaţa reală (efectivă)

128

În Figura III.4. se poate observa cum ia naştere piaţa reală a cumpărătorilor unui produs, pe măsură ce aria pieţei teoretice se îngustează: purtătorii cererii realizează că, deşi au nevoie de bunul în cauză, n-au posibilitatea să acopere preţul lui – şi, ca urmare, nu pot face parte din piaţa potenţială. În „cursă” rămân cei care au putere de cumpărare. Totuşi, nici ei nu vor fi exponenţi ai pieţei reale (efective) – deci nu vor achiziţiona marfa în cauză – decât dacă prioritatea în consum îi revine acesteia (ştiut fiind că, în acelaşi timp, indivizii manifestă nevoi şi cerere pentru mai multe bunuri).

În cadrul comunicării de tip grafic şi / sau demonstrativ includem şi conferinţa video („şedinţa electronică”). Aceasta este o metodă foarte des utilizată în ultimii ani, pretutindeni în lume. Dintre multiplele ei avantaje specificăm câteva mai relevante: comoditatea desfăşurării (locul de transmitere putând fi chiar propriul birou); facilitarea conectării în direct a unui număr practic nelimitat de participanţi (în timp ce o încăpere, oricât de mare ar fi, n-ar permite un atare „lux”); identitatea şi simultaneitatea mesajului, pentru toţi receptorii; evitarea deplasărilor (uneori, este vorba despre distanţe de mii de kilometri, care ar însemna zile întregi pe drum); reducerea masivă a cheltuielilor de transport; anularea necesităţii gărzilor de corp sau a pazei pentru sala de şedinţe (practică des utilizată, la întruniri importante). Pe lângă cele anterioare, specificăm că singurele condiţii ale desfăşurării unei asemenea conferinţe sunt accesul la Internet şi dispunerea de camere Web. Există câteva amănunte interesante legate de „şedinţele electronice” (unele serioase, altele de-a dreptul amuzante):

- preocuparea sporită pentru aspectul participanţilor (vorbitorul este vizionat în detaliu);

- grija pentru maniera de exteriorizare (dat fiind că o cameră de luat vederi filmează, panoramează şi „captează” aspecte de comportament care n-ar fi sesizate într-o încăpere obişnuită sau ar fi trecute rapid cu vederea);

- interesul crescut pentru propriile afirmaţii (nemafiind viabilă retractarea unor termeni, în stilul: „Eu n-am spus aşa ceva! Poate vi s-a părut sau m-aţi confundat.”)

129

La întrunirile organizate mai ales de americani (dar nu numai de ei) este practicată metoda de expunere pe tablă sau pe suport de hârtie. În încăperea destinată şedinţei se montează o mică tablă, pe care e preferabil să poată fi scris cu un marker (eventual, cu cretă). O altă variantă indică grafica pe un „caiet-agendă” de dimensiuni apreciabile, ale cărui file să poată fi întoarse de pe un suport. Avantajul „caietului” este acela că textul (tabele, desene ş.a.) rămâne la dispoziţia utilizatorilor, în timp ce tabla este ştearsă frecvent. Metoda este practicată cu succes şi la cursurile sau seminariile desfăşurate în instituţiile de învăţământ superior. Ea nu este cu nimic mai costisitoare decât – de exemplu – inscripţionarea pe folii de plastic (ba dimpotrivă), doar că scrisul pe hârtie are dimensiuni mult sub necesităţile studenţilor aşezaţi în rândurile din spatele aulelor.

Amintim, în contextul comunicării grafic-demonstrative,

o mixtură captivantă de semne alfabetice şi simboluri, apanaj al stenografiei. Scopul utilizării acestui sistem de scriere simplificată este notarea fidelă a vorbirii (discuţie, şedinţă, proces etc.), corectă şi amănunţită, în timpul expunerii (nu ulterior)2. Procedeul are în vedere un flux coerent de linii, puncte şi curbe care simplifică în mod evident comunicarea. Stenografia este, oarecum, asemănătoare patinajului: nu se uită, dacă faci apel (măcar din când în când) la regulile ei de bază.

� O stenografă capabilă „imprimă” cca 100 cuvinte / minut; una de excepţie depăşeşte această limită, deşi nu rezistă mult unui ritm constant), ceea ce înseamnă scrierea conform vorbirii în tempo rapid, nu obişnuit! � Din păcate, rolul acestei meserii s-a diminuat până aproape la dispariţie, datorită inevitabilului: tehnica modernă a înregistrării (reportofoane, casetofoane, camere video). Sunt foarte rare cazurile în care, la câte o firmă, auzi că ar exista o steno(dactilo)grafă.

2 Pentru detalii, recomandăm lucrarea: Aurel Boia, Domnica Gheorghiu, Irène Soare, Stenografia. Manual pentru şcoli de specializare postliceală de secretariat, stenodactilografie şi comerţ exterior., Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977.

o )

O (

130

În concluzie, comunicarea grafic-demonstrativă are următoarele repere:

a) evidenţiază aspecte relevante din evoluţia unui subiect;

b) stabileşte relaţii de dependenţă între diverşi factori de influenţă;

c) facilitează înţelegerea mesajului de către receptor şi-i oferă acestuia forme şi dimensiuni ale unei realităţi pe care o cunoaşte sau pe care doreşte s-o înţeleagă.

Să facem o „demonstraţie” ironică asupra ceea ce presupune puterea exemplului şi mai ales... înţelegerea mesajului: „Este nedrept când se spune că ţara mea nu produce vinuri de calitate. Uitaţi-vă la mine... de curând am băut la Houston – Texas – un excelent vin adus din Philadelphia, fabricat de un grec. Pe etichetă scria: Bordeaux autentic de Charentes, îmbuteliat la castel. Desenul ce însoţea această inscripţie reprezenta un impunător zgârie-nori.”3

3 J. Grancher, în Antologia Revistei Rebus, vol.II, ed. a doua, Ed. Flacăra, 2004, p. 289.

131

III.5. Comunicarea scrisă Transmiterea orală a unor informaţii nu este întotdeauna posibilă sau nu dă efectele scontate. De aceea, o cale extrem de utilă pentru înfăptuirea scopului urmărit este comunicarea scrisă. Argumentarea ei (prin lucrări, referate, corespondenţă sau alte maniere de prezentare) nu e neapărat mai bună sau mai specială decât a celei orale, însă uneori, este predilectă (să nu uităm dictonul „Verba volant, scripta manent”). Specificul comunicării scrise rezidă tocmai în aspectul vizibil şi lizibil al fluxului de date. El face apel la elemente tehnice (caligrafie manuală, respectiv redare cu ajutorul maşinii de scris sau calculatorului), de aranjare în pagină, de respectare a normelor ortografice, ortoepice şi de punctuaţie – care uneori, în comunicarea orală, rămân mai puţin sesizabile. Nu degeaba se spune că scrisul denotă caracterul omului: el reflectă raportul între formă şi conţinut (a se vedea teoria formelor fără fond, din literatură), grija pentru detalii, structura logică a ideilor şi talentul de a concentra explicaţii dense într-un spaţiu finit.

Textele scrise trebuie să fie înţelese nu doar ca limbaj, ci

şi ca topică în propoziţie / frază. De aceea, este recomandabil ca ele să nu depăşească anumite limite de lungime, pentru că altfel, sensul comunicării este denaturat sau se pierde.

Probele de verificare la facultate pot fi desfăşurate atât în variantă orală, cât şi scrisă (depinde cât timp are la dispoziţie

examinatorul, ce tip de disciplină este, cât de extins e caracterul ei aplicativ ş.a.). La proba orală se urmăresc cu

precădere anumite obiective: modul de exprimare, uşurinţa vorbirii, argumentaţia logică, expunerea fluentă şi – uneori – tonalitatea şi expresivitatea (dublate de gesturi). Scrisul face

dovada educaţiei: cu cât e mai lizibil, e mai uşor de citit şi mai aspectuos în formatul paginii. Proba scrisă are avantajul că nu pierde din informaţia care, oral, dispare în eter – şi, în plus, conferă siguranţă celor timizi sau celor care eşuează

prin apelul la oralitate (fiindcă, deseori, ei se simt defavorizaţi faţă de cei cu calităţi oratorice).

132

Sunt cunoscute mai multe sisteme de analiză a criteriilor de scriere. De exemplu, Indicele Gunning Fog măsoară nivelul înţelegerii scrisului. Rudolf Flesch recomandă – prin metoda care-i poartă numele1 – ca un text profesional, normal ca lizibilitate, să aibă între 13-17 cuvinte pe propoziţie (se acceptă depăşiri, dar înţelesul textului devine greoi). De asemenea, scrierea nu trebuie să aibă mai mult de 10% conţinut în diateză pasivă, întrucât verbele care dau înţeles prioritar sunt cele în diateza activă. Un punctaj bun de lizibilitate (uşor de citit) este cel situat peste 50, pe scara 1 ÷ 100, scorul mediu fiind 70-80, iar lizibilitatea maximă corespunzând nivelului 100.

Pentru redactarea unui mesaj scris poate fi nevoie de un timp de pregătire a principalelor sale coordonate (a unui plan de lucru). Textul trebuie să fie direct, credibil şi mai mult sau mai puţin detaliat (în funcţie de fiecare situaţie în parte); el poate apela la „formule ajutătoare”, de tipul graficelor, tabelelor sau altor tipuri de inserări.

În general, cel care utilizează forma scrisă a mesajului are grijă la respectarea unor norme privind formatul paginii, tipul şi mărimea literelor (a se vedea, de pildă, doar diferenţele de formă şi dimensiune la semnele grafice ale unui afiş şi ale unei invitaţii la nuntă). O „notă” aparte şi mai puţin formală o are comunicarea scrisă în format electronic (e-mail-ul).

1 Metoda Flesch constă, de fapt, în calculul lungimii medii a propoziţiei şi al numărului mediu de silabe la fiecare 100 de cuvinte. În principiu, textele scrise sunt, ca lizibilitate: uşoare, medii (normale), dificile şi foarte grele. De exemplu, textul normal se presupune a fi perceput şi înţeles de peste 80% din persoanele care îl vizualizează. Pentru detalii, vezi lucrarea: Rudolf Flesch, The Art of Readable Writing, First Collier Books Edition, Collier, New York, 1962; de asemenea, vezi adresa: http://www.kotesol.org/publications/submissions/readability.shtml, accesată la data de 15.05.2006.

Tehnica modernă prevede posibilităţi aproape nelimitate, în ceea ce priveşte aspectul paginii „tipărite” la

imprimantă: fonturi potrivite anumitor ocazii, detalii grafice, simboluri şi imagini, text scris pe întreaga lăţime a paginii sau pe coloane, cu litere aldine sau italice ş.a.m.d.

133

Desigur, corespondenţa personală se deosebeşte radical de comunicarea oficială (scrisă), reprezentată – de exemplu – de corespondenţa managerială. Având drept scop îmbunătăţirea relaţiilor profesionale şi / sau concurenţiale, ea contribuie la asigurarea climatului de lucru dintr-o companie. Corespondenţa de această natură poate avea ca suport documente tipizate (note de constatare, comenzi, procese-verbale, decizii ş.a.) sau beneficiază de format liber-ales (cereri, oferte, reclamaţii ş.a.).

Vocabularul utilizat în comunicarea managerială scrisă nu este unul special, deşi are anumite particularităţi: modul de exprimare este relativ sec şi sobru (fără multe adjective şi fără surplus de cuvinte, în raport cu obiectul corespondenţei); termenii sunt o combinaţie de limbaj comun şi noţiuni de specialitate; se utilizează cifre, grafice şi anexe. Procedura scrisă face apel la normele clasice de redactare (adresare la persoana I şi a II-a plural, formule de politeţe, aliniate, paragrafe ş.a.), beneficiază de antetul emitentului, respectă formulele de adresare, respectiv de încheiere – şi prevede data întocmirii actului, semnăturile celor autorizaţi, precum şi iniţialele persoanelor care l-au întocmit / redactat. Nu trebuie uitat că documentele se realizează cel puţin în două exemplare (unul pentru destinatar, altul pentru expeditor).

Există numeroase documente care facilitează şi / sau motivează comunicarea în business. Nu vom insista asupra tuturor (întrucât nu acesta este scopul nostru), dar remarcăm impactul câtorva dintre ele asupra activităţii zilnice din mediul de afaceri2:

� Dintre înscrisurile care reprezintă o firmă, amintim scrisoarea de afaceri. Relativ concisă, ea nominalizează o propunere de lucru / de colaborare. Textul ei – politicos, direct şi energic – abordează dintru început intenţia emitentului, având menirea să-l motiveze şi să-l atragă pe destinatar. � Procesul-verbal prezintă, în formă mai mult sau mai puţin elaborată, esenţa unei întruniri, a unei acţiuni sau a unei anchete având ca subiect activitatea curentă a agenţilor economici.

2 Pentru detalii despre asemenea documente (raport, rezumat, notiţe, corespondenţă de afaceri, referat, mesaje ş.a.), recomandăm lucrarea: Avram Tripon, Comunicarea holistică. Ghid pentru oamenii de afaceri., Ed. Efi-Rom, Târgu-Mureş, 2002, pp. 57-68.

134

� Raportul oferă informaţii cerute de echipa de conducere, pentru ca ulterior să explice măsurile aplicate în scopul îmbunătăţirii manierei de lucru. El argumentează o opinie şi în acelaşi timp propune modalităţi de rezolvare a situaţiilor-problemă. � Fişa postului este un document care trebuie să nominalizeze, exact, atât competenţele cerute de o anumită muncă şi responsabilităţile persoanei care o efectuează, cât şi reglementările care se cer a fi respectate (de ordin legal şi de natură internă).

Dacă maniera de realizare a scrisorilor personale este admisă fie în formă manuală, fie prin intermediul tehnicii de redactare, comunicarea scrisă impune folosirea maşinii de scris sau a calculatorului (cu imprimanta aferentă). Motivele sunt cel puţin două, ambele logice: a) timpul fiind preţios, oamenii de afaceri nu au răgazul necesar pentru a descifra nenumăratele tipuri de scris, de pe documentele care le parvin; b) apelarea la o maşină care nu lasă pete, care scrie literele la aceeaşi înălţime, care ordonează aliniatele şi configurează rândurile în linie dreaptă, care păstrează simetria distanţelor şi detaliilor – toate acestea sunt dovezi de educaţie şi de respect pentru adresant. � Relaţiile ierarhice cu conducerea unei organizaţii sunt desfăşurate, aproape fără excepţie, prin intermediul secretariatelor. Acestea sunt puncte de interferenţă pentru informaţiile care se transmit de la sau se primesc la nivelul conducerii (este vorba despre circuitul descendent, ascendent sau orizontal al informaţiilor într-o companie)3. Se ştie, însă, că în corespondenţa oficială se pierde aproape complet aspectul personalizat al scrisului. Dacă actele sau scrisorile sunt redactate la calculator şi „tipărite” la imprimantă, această „amprentă” individuală a scrisului dispare. Ea se regăseşte, simbolic, doar în semnătura emitentului (la finalul documentelor).

� Pasionaţii de grafologie sondează universul scrisului („o lume de semne cu semnificaţie”), încercând să-l interpreteze pe considerente psihologice4.

3 Lucreţia Preotesiu, Corespondenţa şi tehnica secretariatului. Manual pentru licee economice., Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998, p. 40. 4 Noemi Bomher, Scrisul şi spiritul. Incursiune în grafologie., Ed. Polirom, Iaşi, 2000 (vezi mai ales capitolele: Psihologia şi scrisul de mână; O lume de semne cu semnificaţie; Manifestarea individualităţii prin scris).

135

� La scrisul de mână, tipul şi forma literelor, precum şi aranjarea paginii, denotă anumite trăsături de personalitate. De exemplu: sensul ascendent al scrisului arată optimism şi / sau ambiţie, în timp ce direcţia lui descendentă creionează pesimism şi / sau apatie în manifestări. � Literele expresive, dar expansive (rotunjite, folosind cu predilecţie curbele), trădează simţul estetic, dar şi orgoliul; cele ascuţite şi „nervoase” (colţuroase, bazate pe unghiuri) confirmă precipitarea şi nerăbdarea. � Semnăturile diferă de la om la om. Ele pot fi: lizibile (indicând echilibru şi sinceritate), oblice (arătând încredere în sine şi valoare), ilizibile (semn al interiorizării şi al discreţiei asupra vieţii personale) şi „înflorite” (denotând artificiile la care apelează posesorii lor).

Un caz aparte este cel al comunicării scrise prin intermediul reţelelor Internet (on-line)5. De fapt, revoluţia tehnică a ultimilor ani ne face să nu mai putem concepe lumea fără această variantă de comunicare şi de informare – extrem de rapidă şi de utilă. Internet-ul ne ajută să găsim surse de documentare mult mai uşor decât am putea-o face la cea mai performantă bibliotecă sau bază clasică de date. Tot el ne apropie, prin scris, de parteneri de afaceri, rude sau prieteni de la mii de kilometri depărtare. Prin comunicarea de acest tip distanţele se estompează, iar viteza de circulaţie a datelor este neînchipuită.

De exemplu, avantajele e-mail-ului6 sunt cunoscute în detaliu de către cei care adoptă această variantă practică şi facilă de comunicare. Concizia lui este acceptată de către toţi utilizatorii Internet-ului, iar simbolistica – la fel (cu precizarea că prescurtările „încetăţenite” şi cunoscute doar de pasionaţii în domeniu pot fi socotite, de către ceilalţi, deranjante sau lipsite de respect).

Cum comunicăm prin mijlocirea Internet-ului? Transmiţătorul informaţiilor este o persoană sau un grup (o companie, un trust de presă ş.a.), care – fie prin texte propriu-zise, fie prin site-uri personalizate – ajung(e) la receptorul mesajului, fără o relaţie directă. Publicul unui asemenea mijloc de comunicare este larg şi eterogen, dar motoarele de 5 Aspectul comunicării scrise (prin mesaje) este completat de alte posibilităţi moderne, oferite de conectarea calculatorului la Internet: ascultarea unui post de radio, vizionarea unui film, dialogul tête-à-tête facilitat de camerele Web ş.a. 6 Engl. electronic mail (poşta electronică).

136

căutare ghidează utilizatorii după domenii şi cuvinte-cheie, împărţindu-i în multiple categorii de interes.

Comunicarea on-line7 (transmiterea de informaţii cu acces prin Internet şi „navigarea” spre o locaţie dorită) se referă la toate domeniile vieţii cotidiene, de natură economico-socială şi culturală (cele mai cunoscute fiind comerţul şi jurnalismul). CNN Interactive este un adevărat imperiu al ştirilor on-line. Site-ul său Web (CNN.com) oferă informaţii de o calitate recunoscută, rezultat al implicării specialiştilor de prim rang în procesul de redactare-publicare a ştirilor8. Redactorii şi producătorii lucrează în schimburi la crearea articolelor, după ce au studiat site-urile agenţiilor de presă, link-urile necesare, băncile de date electronice sau sursele multimedia. După redactare, articolul este verificat şi corectat atât din punct de vedere al conţinutului, cât şi al stilului, limbajului şi ortografiei. În timp ce editorii Web se ocupă de apariţia articolului pe pagina de Internet, alte persoane au ca sarcină primirea reacţiilor din partea publicului.

7 Trad. engl.: servită de... sau conectată la... (de obicei, termenul de legătură fiind un sistem de telecomunicaţii). 8 Carole Rich, apud Alexandru-Brăduţ Ulmanu, Jurnalismul on-line: Internetul, mijloc de colectare şi difuzare a informaţiilor, în lucrarea: Mihai Coman (coord.), Manual de jurnalism, vol. II, Genurile jurnalistice, ed. a II-a, revăzută, Ed. Polirom, Iaşi, 2001, pp. 244-245. Pentru informaţii detaliate despre comunicarea on-line, vezi întregul studiu la care facem referire, pp. 243-282.

137

III.6. Comunicarea prin metode combinate

Comunicarea nu este, mereu, una de tip „arhetipal” (fie

orală, fie scrisă) şi, de multe ori, ea transcende limbajul de manual şi acţiunile comune. Tocmai de aceea, în continuare vom face apel la unele aspecte hibride ale comunicării, cu un farmec aparte şi cu un mare succes în practică. Nu avem intenţia de a trece în revistă tehnici şi procedee de lucru, ci ne propunem să evidenţiem câteva modalităţi de comunicare mixtă (combinată)1.

Ar fi de-a dreptul plicticos ca toată viaţa noastră – inclusiv comunicarea – să se axeze pe repere prestabilite. Nu întotdeauna dispunem de asemenea „puncte de sprijin” şi, chiar dacă le-am avea la îndemână, nu suntem

siguri că ne-ar oferi, constant, cele mai bune idei.

Sesiunile de brainstorming / brainwriting nu pot fi

încadrate, în mod ferm, într-una din categoriile clasice de primire-transmitere a informaţiilor, întrucât au trăsături atât din partea comunicării orale / scrise, cât şi din direcţia celei atitudinale. Preferăm, ca atare, „să dăm Cezarului ce-i al Cezarului” şi să le prezentăm la adevărata lor valoare.

Brainstorming-ul („furtună în creier” sau „asalt al intelectelor”) este o metodă inventată în 1939, de către Alex F. Osborn şi vizează stimularea deliberată a creativităţii2, ca reacţie psihologică a individului la anumiţi factori din mediu. În esenţă, această manieră de lucru constă în selecţionarea ideilor interesante / promiţătoare, dintr-un set de propuneri.

Soluţia este avantajoasă dacă se practică în cadrul unui grup de lucru variat (dar motivat), într-un climat lipsit de factori inhibitori. Echipa respectivă este o mixtură de personalităţi, cu grade şi tipuri diferite de pregătire profesională şi psihologică; din această cauză, ideile

1 Pentru informaţii suplimentare, recomandăm paleta largă a tehnicilor de comunicare utile în procesul managerial, în lucrarea: Eugenia Câmpeanu-Sonea, Adrian Sonea, Comunicare, conflict şi dialog în procesul managerial, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2005, pp. 32-48. 2 Pentru informaţii suplimentare vizând creativitatea, vezi subcapitolul Creativitatea şi limitele ei în comunicare.

138

specialiştilor nu se vor suprapune peste cele ale creativilor sau ale persoanelor neimplicate direct în brainstorming.

Organizatorul mizează pe efectul sinergic al grupului de lucru, adică pe faptul că în acest caz, cuantificarea sumei depăşeşte influenţele parţiale, deşi algebric este imposibil. Succesul metodei este reflectat de şansa asocierilor consecutive, care iau naştere pe parcursul şedinţei, în mintea participanţilor. Nu trebuie uitat faptul că, pe măsură ce cantitatea (numărul) soluţiilor creşte, se majorează şi probabilitatea apariţiei ideilor originale şi / sau de excepţie.

Pentru subiect (creator), ideile apărute în propriul creier pot părea uneori bune, alteori nepotrivite – adică prea subtile, absurde, banale sau neaplicabile. Dar el expune (iar la brainwriting, aşterne pe hârtie) ceea ce gândeşte despre subiectul dat, chiar în manieră non-conformistă – pentru că, la final, decizia nu va fi a lui, iar surprizele pot depăşi aşteptările3. Nu este vorba de o strictă evaluare critică, nici de o dezbatere propriu-zisă, ci de departajarea soluţiilor, care are loc într-o etapă ulterioară imaginării şi creionării lor.

Conducătorul grupului de lucru trebuie să aibă reale calităţi în domeniu (atât de specialitate, cât şi psiho-sociologice), să manifeste dinamism, să imprime activităţii un aer de optimism şi de relaxare.

Brainstorming-ul urmează câteva etape principale: a) Liderul alege tematica întâlnirii şi pregăteşte

sesiunea, programând locul, data şi durata desfăşurării ei. b) El selecţionează componenţa grupului, în funcţie de

relevanţa persoanelor pentru domeniul dat, de capacitatea de conlucrare, de aptitudinile / experienţa lor şi de necesităţi.

c) Are loc şedinţa în sine, care debutează prin prezentarea regulilor jocului. Abaterea de la aceste norme (discreţie, linişte, păstrarea individualităţii propunerilor) se sancţionează prin sunetul unui clopoţel, de către lider.

3 Brainwriting-ul diferă de brainstorming prin modalitatea scrisă de prezentare a soluţiilor. Principial, calea urmată este asemănătoare cu a brainstorming-ului, date fiind scopurile lor comune. Cel mai interesant aspect este acela că, după ce fiecare participant şi-a notat ideile proprii, răspunsurile sunt preluate de organizator; ulterior, în legătură cu o idee diferită, hârtiile vor fi interschimbate (aşa încât fiecare membru al echipei va primi altă foaie, decât cea pe care şi-a emis sugestiile anterioare).

139

d) Pot avea loc discuţii (etapa nu se practică întotdeauna, pentru a nu influenţa unii membrii ai echipei).

e) Se desfăşoară inventarierea, selectarea şi evaluarea ideilor, pe următoarele categorii: foarte utile, aplicabile imediat; utile, posibil de pus în practică în viitorul mai mult sau mai puţin apropiat; neaplicabile.

Ca mod de lucru, e recomandabil ca şedinţa să fie fixată la orele dimineţii (pentru a evita acumularea oboselii), să aibă loc într-un ambient plăcut, să nu fie întreruptă şi să nu se bazeze pe rigiditate (restricţii). De cele mai multe ori, chiar participanţii îşi aleg locul în încăpere, stau comod (eventual, în semicerc) şi pot servi o gustare. Liderul decide dacă activitatea depusă va fi recompensată material sau moral şi precizează că nici o idee, oricât de năstruşnică, nu va avea urmări asupra „părintelui” său.

Sfera de aplicare a metodei este vastă, dar vizează cu precădere domeniul economic (management, marketing). Sesiune de Brainwriting la o firmă producătoare de medicamente şi aparatură medicală Ambient: fotolii pentru fiecare persoană din încăpere, spaţiu larg, aer condiţionat, linişte; bufet rece, cafea şi răcoritoare pe una din mese; o secretară asigură eventualele solicitări de hârtie sau de birotică.

� Managerul general (Dl. A): „Bună ziua, sunt A. Mulţumesc că aţi răspuns apelului nostru. Vă

voi prezenta pe rând: d-na B, de la PharmaTechMed, asociatul nostru; dl. C, inginerul-şef; dl. D, şeful campaniei promoţionale de anul trecut, care va rămâne în funcţie şi în acest an; d-na E, designer în branşa produselor fabricate de noi; dl. F, specialist în publicitate; dl. G, managerul economic al firmei; dl. H, sociolog; d-na K, reprezentant din partea clienţilor.

Stimaţi invitaţi, scopul nostru de azi este creionarea unei strategii pentru îmbunătăţirea rezultatelor şi imaginii companiei în următorul an. Fiecare din dumneavoastră are în faţa sa o mapă de prezentare. Conform pregătirii, specializării, interesului şi imaginaţiei fiecăruia, sunteţi rugaţi – în baza a ceea ce presupune întrunirea – să faceţi propuneri pentru unul sau ambele aspecte la care mă voi referi: 1. clasarea companiei noastre între primii zece, în topul producătorilor europeni de medicamente; 2. amplificarea imaginii pozitive a firmei. Datele necesare le aveţi în mapă, la fel şi notes-ul pe care veţi scrie toate ideile care au legătură cu subiectul, fără a încerca să le consideraţi relevante sau nu.

140

Menţionez că desfăşurarea actualei întâlniri este legală şi că tot ce discutăm aici are caracter de confidenţialitate, lucru pe care l-aţi luat la cunoştinţă la început, prin semnarea unei declaraţii. Fac o precizare: nu ne îndreptăm spre sectorul aparaturii medicale, pentru care avem o altă variantă de lucru – ci doar spre sfera medicamentelor.

Sper că veţi avea un cadru de lucru plăcut, timp de 40’. La finalul intervalului ne vom lua rămas-bun, iar în acest timp – după cum deja ştiţi – nu veţi purta conversaţii, ci veţi nota propunerile personale, legate de subiectul în cauză. Ulterior, echipa de conducere va decide asupra aplicării lor, fără nici o repercusiune asupra dumneavoastră.”

Tehnica jocului de rol este deosebit de utilă în comunicare, deoarece concretizează ceea ce cunoaştem. Cu alte cuvinte, scopul jocului este acela de a aplica o teorie şi de a constata măsura în care ea se verifică sau nu. Pentru a avea succes cu o asemenea tehnică a comunicării, care combină verbalismul cu gestica, e obligatoriu să fim buni cunoscători ai naturii umane. Motivaţia acestui lucru este dată atât de necesitatea înţelegerii propriei personalităţi, cât şi de perceperea reacţiilor celorlalţi. În plus, trebuie să ne fie accesibile modalităţile de interacţiune pe care le presupune rolul în care ne transpunem (pozitiv / negativ; personaj tânăr / vârstnic; femeie / bărbat ş.a.). Etapele scenariului presupus de jocul de rol sunt următoarele4: descrierea situaţiei; repartizarea rolurilor, cu precizarea comportamentelor necesare; jocul propriu-zis (transpunerea în rol); analiza jocului şi valorificarea situaţiilor.

Rol (monolog 1): Convingeţi un client care a avut un abonament pe o perioadă de un an la firma Dvs. de telefonie mobilă, să-şi reînnoiască abonamentul.

Rol (monolog 2): Contactaţi clientul care a făcut o reclamaţie în legătură cu produsul Dvs. şi comunicaţi-i că, urmare a utilizării necorespunzătoare a acestuia, nu-i veţi returna banii.

Rol (monolog 3): Anunţaţi candidata X că n-a fost aleasă pentru ocuparea postului de secretar la firma în care sunteţi manager de relaţii publice.

Rol (monolog 4): Anunţaţi o veste bună: unui prieten / unui şef / unei rude. Apoi anunţaţi o veste rea aceloraşi categorii de persoane.

4 André de Perretti, Jean-André Legrand, Jean Boniface, Tehnici de comunicare, trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi, 2001, p. 352.

141

Rol (monologuri multiple 1, pe aceeaşi temă): În cadrul unui târg pentru bunuri de consum, reprezentanţii a trei firme producătoare ale aceluiaşi bun concurează în a-şi atrage cât mai mulţi clienţi.

Rol (monologuri multiple 2, pe aceeaşi temă): Anticipaţi întrebările care pot apărea din partea potenţialilor clienţi, în legătură cu funcţionarea produsului pe care îl fabricaţi / vindeţi / promovaţi.

Rol (dialog 1): În calitate de consilieri ai Primăriei W, optaţi pentru necesitatea construirii unei rampe ecologice de gunoi în oraşul Dvs., sau pentru realizarea unui parking subteran în zona centrală a localităţii. Argumentaţi alegerea făcută şi luaţi o decizie finală (comună), în vederea alocării sumei disponibile doar pentru unul din cele două obiective.

Rol (dialog 2): Discutaţi cu şeful de sală al unui restaurant, în scopul alcătuirii meniului pentru un banchet, în condiţiile unei plafon financiar de care trebuie să ţineţi seama. Încercaţi să obţineţi cât mai multe produse, servicii şi facilităţi.

Practicarea conexiunilor forţate reprezintă o altă manieră ieşită din „peisajul clasic” al tehnicilor de comunicare. Ea obligă subiectul să gândească alternative pentru soluţionarea unei chestiuni şi, apoi, să încerce re-crearea problemei, dintr-o altă perspectivă. Metoda nu se adresează neapărat specialiştilor într-un domeniu, ci vizează întrepătrunderea cunoştinţelor de specialitate cu abilităţile de comunicare (cu sinele şi interpersonale).

Dl. X are o casă destul de mare, dar nu e mulţumit de modul în care este valorificat spaţiul interior pe care-l are la dispoziţie. Înainte de a apela la un arhitect, încearcă să-şi satisfacă

ambiţia şi plăcerea personală de a găsi variante de optimizare a suprafeţei. Doar el îşi cunoaşte cel mai bine casa, nu? Planurile d-lui X suportă modificări semnificative de la o soluţie la alta,

pe măsură ce-i vin idei care mai e care mai năstruşnice. Variaţia e bine venită, tocmai pentru ca dl. X să aibă de unde alege. La final... surpriză! Cele mai neaşteptate ipoteze i se par proprietarului cele mai reuşite, chiar dacă, pentru asta, trebuie

să modifice un zid şi să realizeze o nişă într-un perete. Însă, acum, dl. X ştie ce să-i solicite arhitectului...

142

Crearea unor scenarii de operare ne „obligă” – din punct de vedere deontologic – să facem uz de aşa-numita elasticitate de anticipare, de capacitatea noastră de predicţie şi de (auto)adaptarea sistemelor la mediu. Variantele viabile, optimiste sau pesimiste, ale soluţiilor unei probleme, trebuie corelate cu şansele de producere a unui anumit eveniment, cu conjunctura social-economică sau politică a momentului şi cu teoria probabilităţilor. De ce? Lumea modernă este una a asimetriilor, deci traseul ieşirilor din labirint trebuie să fie logic. Iată câteva scenarii de reducere a dezechilibrelor înregistrate pe piaţa forţei de muncă5: Scenariul I. – Starea de blocaj general – poate fi asemănat tendinţelor luate de unele politici naţionale în sectorul economico-social. Deşi caracterizează multe ţări ale lumii, el nu este de dorit în condiţiile actuale, deoarece: se bazează pe un mediu non-cooperativ – ori tendinţa contemporană este tocmai cooperarea; beneficiază de o adaptare insuficientă; îi este proprie o piaţă rigidă a forţei de muncă; este construit pe trăsăturile „statului-jandarm”. Ca urmare, încercările de sensibilizare a acestui „bloc” de date nu pot îmbunătăţi radical situaţia pieţei forţei de muncă şi nu vor reuşi să-i reducă dezechilibrele pe termen lung. Scenariul II. – Concurenţa – este un sistem relativ cooperativ. El oferă mai multe şanse decât cel anterior, însă rămâne deficitar în sfera politicii sociale, deoarece, cu toată adaptarea lui progresivă şi tendinţa spre externalizare, nu reuşeşte să facă faţă puterii „statului-providenţă”. Scenariul III. – Adaptarea la nou şi la cerinţele pieţei – se bazează pe inovare, pe încercările de a domina prin interesele de grup şi pe concepţii inovative în legislaţie, concurenţă, politică sindicală. „Statul-garant” al drepturilor cetăţeanului impune respectarea unui cadru instituţional adecvat în domeniul social, orientat spre cooperarea regională. Scenariul IV. – Cooperarea – structurează transformările sociale actuale, punând accentul pe mutaţiile intersectoriale, pe alegerile privind timpul de muncă, pe negocierile colective şi pe puterea sindicatelor, toate desfăşurate într-un mediu concurenţial propice dezvoltării („statul-partener”). Totuşi, el este un scenariu încă teoretic, deoarece puţine state se situează pe poziţia de a-l putea respecta şi urma (datorită resurselor de care dispun şi conjuncturii momentului).

5 Gabriela Bodea, Şanse de atenuare a deficienţelor înregistrate pe piaţa muncii, extras din Revista Studia Universitatis Babeş-Bolyai, seria Oeconomica, nr. 2 / 2002, pp. 57-63.

143

În fiecare din cazurile prezentate ne-am confruntat cu situaţii care necesită rezolvare. Ceea ce n-am discutat până acum este faptul că pentru a da o soluţie viabilă, trebuie să pornim de la ipoteze ancorate în realitate: bazele de date de care dispunem6.

Procurarea informaţiilor este o necesitate pentru fiecare din noi, dar ea primeşte o încărcătură deosebită în cadrul activităţii manageriale. Pentru a utiliza sau a transmite orice fel de date, trebuie ca ele să fie culese, sortate şi prelucrate. Sursele obţinerii informaţiilor sunt (ne)oficiale, iar căile şi mijloacele prin care cineva intră în posesia lor sunt numeroase:

� Cea mai sigură este varianta în care datele de care este nevoie se regăsesc în publicaţii recunoscute sau sunt certificate de unele surse citate. Pe această cale, informaţiile pot fi accesate (în mod direct sau prin subordonaţi), citite, analizate, adnotate şi utilizate, pentru ca în final să ofere căi de acţiune.

� O altă manieră de lucru este regăsirea datelor în manuale, cărţi şi alte lucrări de specialitate. În aceeaşi categorie intră site-urile internet, care oferă un volum extrem de vast de informaţii stocate. Toate datele obţinute se utilizează ca atare, după „înmagazinare”, fişare sau memorare.

� Dacă informaţiile necesare nu apar în Anuare statistice, Buletine oficiale, cărţi, reviste şi surse mass-media – interne şi externe – trebuie găsită o cale legală (uneori prin intermediari), pentru a intra în posesia lor: cunoscuţi, colegi de breaslă, uneori chiar adversari în afaceri. Acest mod de culegere a datelor combină toate tipurile majore de comunicare: orală, scrisă, atitudinală şi prin imagine proprie.

� Deşi nu este recomandată, se practică şi aşa-numita „cale a urmării zvonurilor”. Uneori ea confirmă, alteori neagă „datele de plecare” şi – în acest ultimă situaţie – efortul de timp necesar verificării unei „bârfe” se dovedeşte a fi nejustificat.

6 Operaţiunea nu face altceva decât să intensifice funcţia informativă a comunicării, alăturând-o celor de exprimare a opiniilor, de educare şi de integrare socială.

144

Managerul de producţie al unei firme care fabrică lumânări şi creaţii din ceară are nevoie de informaţii suplimentare privind procesul de fabricaţie. El urmăreşte brevetarea unei noi metode de obţinere a lumânărilor decorative (destinate ocaziilor speciale). În acest scop, poate obţine date pe următoarele căi:

- discuţii cu actualii şi foştii angajaţi pricepuţi (cei din urmă, actualmente pensionari);

- colaborarea cu specialiştii în domeniu, din ţară şi străinătate; - studiul documentaţiilor tehnice mai mult sau mai puţin recente, aflate în arhivă sau găsite prin Internet;

- participarea la târguri şi expoziţii care prezintă noile tendinţe ale pieţei în domeniul respectiv;

- cercetarea proprie, de tip aplicat (analize, experimente, idei puse în practică);

- chestionarea consumatorilor, în privinţa gusturilor şi preferinţelor manifestate de ei.

Procurarea informaţiilor este extrem de utilă şi în scop de lobby. Acest concept desemnează – la început de secol XXI – mai mult decât un simplu termen de dicţionar anglo-saxon. Devenit foarte important în viaţa politică şi economică, lobby-ul captează eforturile de influenţare a unei decizii prin mijloace care folosesc presiunea subtilă7. Lobby-ul contribuie la realizarea / menţinerea unei bune relaţii cu o entitate a puterii (de exemplu, un guvern), într-un scop determinat: câştigarea unor alegeri, promovarea unei minorităţi, obţinerea unor facilităţi, acordarea unor drepturi ş.a.

Comunicarea de tip lobby are loc prin intermediul relaţiilor publice şi are la origini iniţiativa populaţiei americane de a depune plângeri şi contestaţii împotriva anumitor decizii guvernamentale. Orice activitate de lobby presupune cunoaşterea reglementărilor (inter)naţionale în vigoare, studiul elaborat al caracterologiei umane şi estimarea celui mai bun moment pentru „ieşirea la rampă”. Cel ce practică lobby-ul trebuie să beneficieze de abilităţi de comunicare peste medie. Ele au menirea de a transforma un mesaj aparent banal, într-o veritabilă armă de convingere.

7 Am creat această sintagmă pentru a sesiza dublul caracter al lobby-ului: cel de impact şi cel de persuasiune.

145

III.7. Comunicarea prin atitudine Pentru a transmite ceva – sentimente, trăiri, informaţii, ordine – oamenii utilizează, în paralel, mai multe forme de comunicare. De multe ori, ei combină oralitatea cu scrisul, iar explicaţia, cu grafice sau tabele; pe toate acestea, acolo unde este cazul, le „dublează” cu gesturi şi priviri semnificative. În alte cazuri, persoanele care transmit sau primesc informaţii pot chiar să substituie un tip de comunicare prin altul, legat – de exemplu – de expresia feţei sau de gestică. Avem de-a face, în aceste situaţii, cu aşa-numita comunicare prin atitudine1.

Deşi timpul nu e o modalitate de comunicare propriu-zisă, momentul potrivit îl reprezintă şi-i dă valoare (iar unii admit existenţa chiar a unui limbaj al timpului2 – ca expresie a „tăcerii semnificative” sau a pauzelor dintre cuvinte / fraze). Ca atare, vom include această calitate în categoria generoasă a comunicării; mai mult, vom începe analiza subiectului de faţă prin importanţa punctualităţii. Este vorba de respectul în raport cu persoana cu care ai stabilit o întâlnire şi care se aşteaptă s-o onorezi, de seriozitatea cu care afişezi interes pentru o problemă şi, de ce nu, despre încercarea ca o întrevedere cu format impus să dureze doar atâta timp cât i-ai rezervat / programat.

Aspectul temporal al activităţilor cotidiene are cel puţin încă o trăsătură interesantă. Ştiind, de exemplu, că lucrăm mai bine la orele dimineţii, putem să ne programăm activităţile în aşa fel, încât cele mai dificile sarcini să se desfăşoare înainte de masă, iar aspectele mai lejere să rămână după pauza de prânz.

De multe ori, exclamăm: „Ce bine-ar fi dacă ziua ar avea 25 de ore!”, în ideea că aşa am putea rezolva problemele adunate într-o anumită perioadă. Tocmai de aceea, presiunea

1 În afara detaliilor oferite în acest subcapitol, pentru completări privind comunicarea non-verbală şi paraverbală recomandăm lucrările: Christian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea, trad. rom., Ed. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2000, pp. 153-212; John Fiske, Introducere în ştiinţele comunicării, trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi, 2003, pp. 93-94. 2 Kenneth D. Moore, Cheri L. Quinn, Secondary Instructional Methods, WCB Brown & Benchmark Pub, Madison, 1994, p. 329.

146

timpului este cea care dă tonul vieţii noastre. În special în sfera afacerilor, tic-tac-ul ceasului ne aduce aminte unul din următoarele „amănunte”: că avem o şedinţă la care vrem să ajungem; că e mai bine să fim prezenţi cu câteva minute mai repede la o întâlnire, decât să-l facem pe asociatul nostru să aştepte; că organizarea optimă a muncii depinde de rapiditatea cu care ieşim din situaţii-cheie; că am uitat să fixăm o oră pentru negocierea care are loc cu sindicatul; că nu e moral să ne sancţionăm subordonaţii pentru că nu respectă programul de lucru, dacă noi înşine întârziem frecvent ş.a. Percepţia timpului este diferită de la o civilizaţie la alta. De exemplu, dacă balcanicii sunt mai puţin preocupaţi de ea („Ce poţi face azi, lasă pe mâine, pentru că... poate nu mai trebuie făcut!”), culturile de factură germanică ridică această problemă la rang de virtute naţională („Ce poţi face azi, nu lăsa pe mâine, fiindcă vei avea de pierdut!).

Comunicarea prin atitudine face referire la un complex de componente:

1. „Limbajul” non-verbal (al trupului) este reflectat – în principiu – de poziţia şi mişcarea corpului: fie în ansamblul său, fie a unor componente „secvenţiale” (ochi, nas, buze, gât, braţe, picioare). Prin expresia „limbaj al trupului” nu înţelegem, însă, doar semnificaţia ei propriu-zisă, ci şi referirile la gesturile, postura şi mimica celui care comunică. În sintagma „non-verbal” includem, aşadar, „limbajul mut” – respectiv al tăcerii – care semnifică (dez)aprobarea din partea receptorului unei informaţii, la adresa mesajului sau a emitentului.

În plus, să nu uităm că un gest obişnuit pentru o anumită persoană devine ridicol sau fals, dacă e adoptat de cineva căruia nu i se potriveşte (putând fi interpretat ca semnal sau stimul). �� � � � � � � �

147

De obicei, „tăcerea este arma înţeleptului”. Recurge la ea o persoană care: nu vrea să concureze altă opinie; ţine să păstreze secrete anumite fapte / idei; se teme ca propria părere să nu fie o prostie sau un lucru hilar; nu ştie ce să spună; consideră că timpul „lucrează” în favoarea sa.

Când X este încântat de ceea ce aude de la Y, poate avea următoarele reacţii: să zâmbească, să-şi ridice mirat sprâncenele, să strângă mâna interlocutorului, să manifeste efuziuni afective faţă de el (atingeri pe umăr sau îmbrăţişări), s ă-şi umezească buzele (de emoţie), să ţopăie, să-şi aranjeze părul, să-şi şteargă transpiraţia, să plângă de bucurie.

Când lui X nu-i convine ce spune Y, el nu reacţionează doar prin cuvinte (uneori, nici nu se manifestă prin vorbire): poate să „strângă din buze”, să scrâşnească din dinţi, să dea din cap dezaprobator, să se încrunte, să respire sacadat, să pufnească, să-şi plesnească palmele (una de cealaltă, sau ambele – de coapse), să facă gesturi necontrolate cu mâinile, să se scarpine (în semn de nervozitate).

Există o mimică potrivită pentru fiecare tip de manifestare. Însă de unde ştim ce e accesibil, ce e voie, ce se poate şi ce se aşteaptă de la noi? Nimic mai simplu: există manuale. Specialiştii ne învaţă cum să reacţionăm, dar depinde de noi să îmbinăm utilul cu plăcutul. Altfel, ne-am comporta nepotrivit – ceea ce ar echivala cu a ne duce la operă cu încălţări pentru plajă. Ne referim, de fapt, la manierele de comportament netolerate: întreruperea unei discuţii la care nu iei parte; lauda exagerată a meritelor personale, „dublată” de o gestică explicativă deranjantă; „scăpările” de impoliteţe. Manifestările non-verbale ale indivizilor sugerează idei şi atitudini. Ele nu marchează o comunicare explicită, ci una implicită, care trebuie sesizată. Iată câteva exemple ilustrative în acest sens:

- interesul real pentru o problemă este regăsit în pupilele dilatate; dimpotrivă, lipsa interesului se „citeşte” în pupilele micşorate;

- bucuria reîntâlnirii cu cineva transpare din „fluturarea” mâinilor, în semn de salut („dublată” de zâmbet);

- satisfacţia este vizibilă prin gestul de frecare a palmelor una de alta;

- agresivitatea sau supărarea sunt denotate de strângerea pumnilor;

- aroganţa apare ca „mesaj” al „privirii de sus” a interlocutorului;

- culpabilizarea este reflectată de evitarea privirii interlocutorului;

- teama sau nervozitatea au ca efecte transpiraţia şi / sau fumatul.

148

Gesturile reflectă stări, sentimente şi amănunte care nu reies întotdeauna din vorbe3. Remarcabilă este, din acest punct de vedere, prestaţia artiştilor (în special a actorilor de la companiile teatrale care promovează mimica4). În cazul fiecărui om, ochii, fizionomia şi membrele „vorbesc” fără voce:

� Privirea directă sugerează o persoană onestă, cea ocolitoare – un individ „ascuns” sau parşiv, în timp ce ochii plecaţi sunt simbol fie al timidităţii, fie al umilinţei.

� Faţa cuiva care se strâmbă emană disconfort, nemulţumire sau teamă. Dimpotrivă, fizionomia zâmbitoare nominalizează bucurie sau aprobare.

� Statura dreaptă arată siguranţă, cea aplecată reflectă o stare defensivă, iar cea rezemată (sprijinită) – indolenţă.

Să ne oprim asupra comunicării atitudinale care marchează „limbajul” trupului în cele mai cunoscute contexte:

• Mâna întinsă în semn de salut nu trebuie să fie transpirată.

• Întâlnirea unei cunoştinţe lasă o impresie bună, dacă e însoţită de o figură deschisă, eventual bine-dispusă şi zâmbitoare.

• Respectul pentru un vorbitor va fi cu atât mai mare, cu cât acesta se prezintă conform uzanţelor, adoptă o poziţie dreaptă, priveşte deschis auditoriul şi nu face exces de mimică.

• Muşcatul buzelor, baterea tactului (cu mâna sau cu piciorul) şi oftatul prea des sunt în defavoarea celui care le practică sau „îi scapă”.

• Respiraţia precipitată este semn de enervare (de pierdere a stăpânirii de sine) şi, ca urmare, trebuie controlată.

3 Pentru detalii, recomandăm lucrarea: Ştefan Prutianu, Manual de comunicare şi negociere în afaceri, vol. I, Comunicarea, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pp. 238-252. 4 În România, una din cele mai reuşite trupe de asemenea factură este cea a „Teatrului Masca”. Genial este, de asemenea, cuplul de mimi format de actorul Dan Puric şi soţia lui.

149

Consultanţii de imagine au roluri bine stabilite peste tot în lume. Ei ne învaţă nu doar cum să apărem în public, ci şi cum să ne controlăm gesturile. Tot ei ne induc un anumit mod de reacţie5, în funcţie de evenimentul la care participăm, de relevanţa întâlnirii pe care o onorăm, de personalităţile care ne vor fi oaspeţi sau de ţara pe care o vizităm.

Iată câteva gesturi semnificative, agreate sau nu în două din cele mai cunoscute ţări asiatice6: China: Nu îmbrăţişa, nu săruta şi nu mângâia un chinez, fiindcă lor nu le plac contactele fizice cu străinii. Trebuie să bei ceaiul care ţi se oferă, în semn de respect şi de acceptare a tradiţiilor locale. Japonia: Salutul tip plecăciune este mult mai apreciat decât strânsul mâinii. Reverenţa respectivă este cu atât mai profundă, cu cât persoana căreia îi este adresată este mai importantă.

Când aducem în discuţie limbajul non-verbal, facem apel şi la elemente de proxemică, vizând distanţa fizică dintre emiţător şi receptor7. Este vorba, de fapt, de nevoia de spaţiu personal a individului care comunică, în raport cu auditoriul: pe de o parte, omul nu trebuie să fie „sufocat” de apropierea prea mare de cei care-i ascultă mesajul; pe de altă parte, însă, distanţarea accentuează rigiditatea în relaţia vorbitor – public, îngreunând comunicarea.

5 Pentru detalii, recomandăm subcapitolul Comunicarea şi eticheta. 6 Letitia Baldrige, Codul manierelor în afaceri, ed. a II-a, A.S.E. World Enterprises, Ed. Business Tech International, Bucureşti, f.a., pp. 163-164 şi p. 166. 7 Am operat deja cu unele contexte ale proxemicii în subcapitolul Comunicarea formală şi comunicarea informală.

Mişcarea unor componente ale trupului sugerează mereu câte ceva. Vom lua, pentru exemplificare, doar cazul mâinilor: Braţele adunate spre piept arată teama sau frustrarea; mâna dusă spre

inimă demonstrează sinceritatea; „bătutul palmei” indică acceptarea unei înţelegeri; mişcarea arătătorului în direcţia faţă-spate, la nivelul pieptului, simbolizează reproşul pentru o faptă;

ridicarea mâinilor în dreptul toracelui, cu palmele spre o altă persoană, denotă capitularea; bătaia din palme corespunde

aprobării unui comportament sau bucuriei.

150

Ne referim la „amănunte” deloc de neglijat, cum sunt: - spaţiul dintre uşa unui birou şi masa de lucru a

directorului; - tipul scaunului managerului (inclusiv înălţimea

sa) şi poziţionarea lui în încăpere; - aşezarea în raport cu luminozitatea oferită de

eventualele ferestre ale biroului; - locul destinat oaspeţilor.

Există diferenţe semnificative între distanţa fizică impusă de următoarele ipostaze: convorbirea dintre doi prieteni; şedinţa unui Consiliu de Administraţie; discursul public. Primul caz presupune o distanţă mică între interlocutori (până la 0,5 metri), implicând discreţie şi chiar intimitate. A doua situaţie corespunde unei distanţe de cca 1-1,5 metri, după dimensiunile mesei la care stau invitaţii. Cel de-al treilea caz impune adresarea de la o tribună, către un public relativ numeros (aflat la o distanţă de minim 2 metri de vorbitor).

Ce spun oamenii diferă de ceea ce gândesc sau de ceea ce exprimă, fie prin privire, fie prin mimică. În problema anumitor gesturi trebuie, însă, manifestată grijă sporită: este vorba despre evitarea eventualelor interpretări sau confuzii, care pot apărea fie din obişnuinţă, fie din neatenţie. De ce? Pentru că unele din mişcările cele mai simple pot echivala cu înţelesuri uneori incredibile, alteori comice, false sau chiar jignitoare8. Gestul „O.K.” este frecvent şi foarte cunoscut în toată lumea (deşi e tipic american). El presupune atingerea degetului mare cu arătătorul aceleiaşi mâini, în ideea obţinerii unui cerc format de ambele degete. Totuşi, să nu uităm că mişcarea înseamnă – fără nici o explicaţie suplimentară – atât „bine”, cât şi „zero” sau „nimic”. Mai mult: în Grecia, gestul respectiv semnifică o obscenitate şi, bineînţeles, trebuie evitat. Întrebare: Ce percepe receptorul, dacă este lăsat să priceapă ce vrea din „simplul” gest menţionat (mai ales că nu întotdeauna, contextul este clar)?

8 Pentru detalii, recomandăm lucrarea: Allan Pease, Limbajul trupului, Ed. Polimark, Bucureşti, 2002.

151

Alte situaţii cu posibil dublu înţeles:

☺ Când o persoană îşi sprijină bărbia cu mâna, în timp ce interlocutorul vorbeşte, probabil este atentă, făcându-şi anumite calcule. Dacă nu există alte precizări în acest sens, gestul respectiv, altfel banal, poate arăta indiferenţă sau plictiseală în raport cu vorbitorul. La o concluzie similară (deşi mult mai direct) se ajunge când auditoriul cască sau ţine ochii închişi, răsfoieşte un pliant sau devine brusc preocupat de luciul propriilor pantofi.

☺ O „poză” distinctivă este aşezarea doamnelor, picior peste picior, ca într-o prezentare de modă. Ea poate fi considerată ceea ce este (un reper al preocupării pentru detalii), sau poate părea ceva artificial, studiat şi, deci, fals (în intenţia de a-i intimida pe cei prezenţi şi de a-i distrage de la scopul lor declarat).

☺ Când cineva îşi ţine mâna pe o masă şi îşi reazemă capul pe dosul palmei, este semn că a obosit sau că se plictiseşte (ambele concluzii trebuie să dea de gândit organizatorilor / vorbitorilor).

☺ Tremuratul buzelor este o manifestare tipică de spasmofilie sau poate reliefa instabilitatea psihică a unei persoane (din cauza emoţiilor sau suprasolicitării).

☺ Formarea şi adâncirea ridurilor de pe frunte este sugestivă pentru mirare; totuşi, nu e suficient pentru ca analistul / observatorul să decidă dacă uimirea e pozitiv-laudativă („Bravo lui, nu m-aş fi gândit la aşa ceva!”) sau negativă („Oare ce-o fi vrând să demonstreze cu asta?”).

☺ Mâinile ridicate, cu palmele aşezate pe ceafă sau deasupra capului, arată fie oboseala, fie impacientarea sau exasperarea.

☺ Păstrarea unei reacţii neschimbate pe faţă, mai mult de un minut, maschează fie interesul extrem pentru tematica dezbătută (care îl captivează pe individ şi-l face să se refugieze „în sine”, creând scenarii de tipul „va urma”), fie neatenţia faţă de subiectul tratat (respectiv faptul că personajul în cauză are probleme mai presante decât discuţia prezentă, la care este, de fapt, „absent”).

☺ Când cineva clipeşte dintr-un ochi, poate fi semn de răceală (curent); totuşi, frecvent, individul este „taxat” – conform conjuncturii – în „şmecher” sau lipsit de educaţie.

☺ Dacă o persoană spune „da”, însă mişcările capului său sunt stânga-dreapta, confuzia e certă: receptorul este „distrat”, iar emitentul nu pricepe nimic din cele două „răspunsuri” amalgamate. Dar e viabilă şi explicaţia potrivit căreia „da”-ul rostit e uimirea mecanică la auzul unei veşti, iar mişcarea capului („nu”-ul) e manifestarea neîncrederii sau dezaprobării. Exemplu: X către Y: „Ai mai pomenit asemenea orori?” Y către X: „Într-adevăr!” (arătând „nu”, în sensul sintagmei „Într-adevăr, aşa ceva nu se poate! E oribil!”

152

În raport cu exemplele anterioare, precizăm că a constata manifestările, semnalele sau ticurile persoanelor cu care comunicăm este un talent al observatorilor cu atenţie distributivă9 şi al psihologilor. Pentru cei neavizaţi, mimica interlocutorului poate fi o capcană şi în acelaşi timp o continuă sursă de neînţelegeri şi conflicte.

Limbajul trupului este o modalitate de comunicare la îndemâna tuturor (e adevărat, cu particularităţi legate de repere cultural-educaţionale, vârstă, sex, religie, convingeri, imitaţie ş.a.). Totuşi, deşi exprimă sentimente, expresii, stări şi atitudini reale, limbajul trupului nu e mereu posibil de descifrat, rămânând – uneori – „confuz şi nesigur”10.

2. „Limbajul” paraverbal11 are în vedere elementele ajutătoare vocabularului propriu-zis12: vocea („amprenta vocală”) şi volumul ei, intonaţia, rezonanţa vorbelor, modul de rostire (inclusiv pauzele dintre cuvinte şi bâlbâielile), accentul, viteza vorbirii, ritmul şi tonul folosit. � Oamenii emoţionaţi fie vorbesc mai repede, fie amuţesc; dacă sunt apatici, de-abia spun câteva cuvinte.

� O veste bună este anunţată de multe ori cu voce tare, exprimând bucuria; o veste proastă „beneficiază” de glas coborât. De exemplu: încercând să-şi exprime cele mai puternice stări de spirit (fericire / mânie), omul foloseşte o voce excesiv de ascuţită sau de gravă (chiar gâtuită).

9 Amintim aici şi talentul celor care studiază chiromanţia, ocupându-se cu interpretarea formelor şi semnelor din palma umană. Formă aparte de comunicare, chiromanţia are origini în vechile civilizaţii (egipteană, indiană, chineză). Ea „priveşte” mâna stângă drept simbol al subconştientului (calităţi potenţiale), iar pe cea dreaptă ca sursă a dezvoltării acestor calităţi. Oferim doar două exemple: Mâna „utilă” are o palmă de tip pătrat, cu degete relativ scurte – şi corespunde persoanelor cu abilităţi practice (meticuloase, logice, dar fără fantezie şi intuiţie). Mâna „artistică” are degete lungi şi-i caracterizează pe indivizii cu calităţi creative, dar lipsiţi de stabilitate afectivă şi de încredere în sine. [Notăm – cu titlu de informaţie – şi existenţa altor tipuri de mâini: „filosofice”, „psihice” ş.a.]. 10 Ştefan Prutianu, op. cit., vol. I, Comunicarea, ed. cit., p. 238. 11 În mod frecvent, acest aspect este tratat complementar comunicării orale. Totuşi, noi am optat pentru a prezenta limbajul paraverbal ca atitudine / expresie – şi nu ca extensie a oralităţii. 12 Pentru detalii şi completări, recomandăm lucrarea: Ştefan Prutianu, op. cit., vol. I, Comunicarea, ed. cit., pp. 162-169.

153

Vorbele rostite pe un ton autoritar imprimă personalitate; în schimb, cele spuse „fără vlagă” arată că persoana care uzează de tonalitatea respectivă este dominată. De altfel, tonul este unul dintre elementele care diferenţiază indivizii sensibili şi educaţi, de cei „primitivi” sau vulgari: dacă primii utilizează de obicei o vibraţie vocală normală, ceilalţi uzează de modulaţia agresiv-înaltă a vocii.

Pronunţia şi exactitatea rostirii sunt extrem de

importante în „punctarea” limbajului propriu-zis, deoarece fac apel la maniera de articulare a cuvintelor. Ele evidenţiază stăpânirea – de către vorbitor – a subiectului discuţiei, ridicând sau micşorând (după caz) forţa de convingere a celui ce comunică.

De altfel, în scopul maximizării impactului unui mesaj asupra auditoriului pot fi utilizate şi alte mijloace: tehnica pauzelor intenţionate, care evidenţiază anumite aspecte ale vorbirii; tehnica ritmului de rostire, lent sau alert, banal sau ceremonios; tehnica accentuării, atât în cazul cuvintelor, cât şi în cel al silabelor; tehnica sunetelor adiacente, de tipul ţipetelor, oftaturilor, şoaptelor ş.a.

� Uneori se întâmplă, însă, ca mesajul verbal să fie contrazis de cel paraverbal. � În alţi termeni, admitem că se întâmplă să spunem ceva, iar înţelesul expresiei sau al frazei să fie cu totul altul. Motivul îl reprezintă fie „dresul” semnificativ al vocii, fie râsul sau chiar rânjetul care mai „scapă” alături de o afirmaţie serioasă, fie poticnelile de exprimare (care pot chiar să anuleze sensul cuvintelor).

Tonul „părintesc” denotă siguranţă şi calm. Cel „plângăcios” este neconvingător,

inspirând slăbiciune.

Poezia de dragoste necesită o anumită intonaţie (caldă, apropiată de cititor / ascultător); balada sau

poemul au nevoie de cu totul alte tonalităţi şi inflexiuni ale vocii.

154

3. „Limbajul” acţiunilor şi deciziilor are ca punct de plecare aprobarea şi respectul, respectiv antipatia şi deziluzia – create în mintea cuiva, ca efect al aplicării unei hotărâri a altcuiva. În oricare din cazurile menţionate, „când atitudinea noastră e corectă, capacităţile noastre ating un maxim de eficienţă, iar rezultatele bune nu se lasă aşteptate”13.

Să luăm un exemplu: Dacă într-o companie lipseşte comunicarea interpersonală sau ea este întreruptă la un anumit nivel, pot lua naştere neînţelegeri şi chiar conflicte. În plus, contează exemplul conducerii: dacă „şeful” este competent, dacă nu favorizează anumiţi subordonaţi, dacă este principial şi corect, dacă deciziile lui sunt răsplătite prin îmbunătăţirea rezultatelor organizaţiei, atunci angajaţii suportă mai uşor măsurile impuse de el (chiar dacă nu le aprobă întotdeauna).

4. „Limbajul” ambiental se referă la mediul în care se

desfăşoară munca, acţiunile, odihna şi relaxarea (ne referim la amplasare, trăsături, personalizare). El abordează tipul şi structura mobilierului, bibliotecii, plantelor, obiectelor de uz curent, dotărilor tehnice – şi vizează două scopuri: pe de o parte, corelaţia dintre toate acestea şi necesităţile conjuncturale; pe de altă parte, incidenţa ambientului asupra individului care-l umanizează. Un rol deosebit în acest context îl are echilibrul dintre locul destinat unei anumite activităţi şi personalitatea celui care-l ocupă.

13 David J. Schwartz, Puterea magică a gândului, trad. rom., Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2000, p. 151.

În cadrul firmei, hotărârile nu sunt întotdeauna colective (nici nu este nevoie,

mereu, de un cumul de factori abilitaţi să ia o hotărâre). Dar, în cazurile importante, este nevoie de discuţie şi acord (uneori,

chiar de unanimitate), pentru ca urmările unui comunicat sau ale unei decizii să fie asumate de întreaga echipă managerială.

155

Iată câteva exemple ale comunicării prin „limbaj” ambiental în propria locuinţă:

� O persoană cu spirit educat, adeptă a spaţiilor largi, se va înconjura de diverse forme de artă – tablouri, cărţi, muzică – şi va avea nevoie de mai puţin mobilier.

� Un tânăr va prefera, probabil, un mediu de viaţă modern, rafturi din materiale uşoare, în structuri suspendate şi interschimbabile.

� O femeie va avea nevoie de multe dulapuri (evident, cu numeroase sertare) şi oglinzi.

Amplasarea unei locuinţe, modul în care arată apartamentul, casa de vacanţă sau biroul cuiva, precum şi atmosfera pe care ele o degajă, toate „spun” multe lucruri despre proprietar / utilizator. Fiecare om decide dacă doreşte pereţi zugrăviţi sau tapetaţi, ce culoare vor avea încăperile şi care este tipul preferat / necesar de mobilier – sau, dacă e cazul, de aceste probleme se ocupă o firmă specializată în decoraţiuni.

„Biroul din Washington la care stăm, eu şi invitaţii mei, a fost conceput de experţii CNN din Atlanta. Are scopul de a crea sentimentul de confort şi intimitate. Şi chiar îl creează. (...). Observaţi că nu avem nici o masă cu

flori. Nu avem nici tablouri copleşitoare sau imagini din Washington. Avem doar un birou şi o hartă pe peretele din spatele invitaţilor. Decorul funcţionează perfect, sugerând larga arie de informaţii,

exact ce face CNN, şi lucrul pentru care agenţia e renumită.” Sunt mărturisiri ale celebrului realizator al show-ului Larry King Live14.

Aspectele de „limbaj” ambiental sunt sugestive doar în

măsura în care există un observator care să le constate şi să le analizeze. Să luăm câteva exemple din lumea afacerilor. Ele nu sunt la fel de relevante pentru toţi, dar le constatăm foarte frecvent, deoarece facilitează sau îngreunează comunicarea:

14 Larry King, Bill Gilbert, Secretele comunicării. Cum să comunici cu oricine, oricând şi oriunde., Ed. Amaltea, Bucureşti, 2002, p. 43.

156

a) Mulţi oameni sunt impresionaţi de dimensiunile unei „zone de lucru” dintr-o companie. Se pare că, în cele mai multe cazuri, pe măsură ce biroul în care-şi desfăşoară activitatea o persoană este mai extins, acel individ este mai bine situat pe scara ierarhică. De asemenea, cu cât sunt mai puţini lucrători într-un birou, cu atât situaţia lor e mai invidiată.

În numeroase cazuri (profesionale sau personale), prezenţa unor colegi sau amici, care asistă la o discuţie privată sau se „găsesc” întâmplător în zonă, este defavorabilă comunicării: pe de o parte din punctul de vedere al discreţiei, pe de altă parte din perspectiva neplăcută a întreruperii convorbirii.

b) Faptul că pe o masă din încăperea de lucru sunt zeci de hârtii, teancuri de dosare şi o mulţime de ustensile de scris denotă că omul este teribil de ocupat şi că poate nu e momentul să fie deranjat.

Uneori, însă, cazul poate fi explicat şi prin „raţionamentul invers”, astfel: tocmai pentru a fi lăsată în pace sau pentru a evita o problemă sensibilă (a cărei rezolvare vrea s-o amâne), o anumită persoană poate genera aşa-numita dezordine „creatoare”. În acest fel, ea arată sau simulează numeroasele sale preocupări, care nu-i lasă timp pentru nimic altceva.

c) Aşezarea mesei de lucru faţă de scaunele destinate subordonaţilor, colegilor sau altor categorii de persoane care intră în birou, poate părea un detaliu15, dar este o formă de respect şi de educaţie. Prin prisma comunicării, ea reprezintă un aspect demn de luat în seamă.

15 Este vorba despre un alt context al proxemicii. După cum se observă, revenim la acest concept, fără, însă, a dubla informaţiile anterioare despre subiectul în cauză.

157

Pe măsură ce spaţiul liber dintre doi oameni de afaceri – care discută – e mai mic (fără a cădea în extrema cealaltă!), interlocutorii sunt mai relaxaţi.

Şi inversa este, însă, valabilă: cel care-şi primeşte oaspeţii, invitându-i să se aşeze pe un scaun situat la distanţă relativ mare de masa lui de lucru, îi îndepărtează „din start” sau îi priveşte „cu multă răceală”.

d) Mobilierul trebuie să se potrivească în „peisajul” de lucru. Sunt indivizi care agreează un stil anume în privinţa lui, după cum sunt alţii (cei mai mulţi) pentru care „amănuntul” respectiv nu contează. În cazul ultimei categorii precizate, fie are importanţă „cea mai bună ofertă” (ca preţ, desigur), fie mobilierul se achiziţionează la comandă, pe considerente de „acoperire la maxim a spaţiului”. Oricât ar părea de ciudat, deseori sunt „judecate” până şi canapelele din biroul unui manager. „Sunt un simbol al rafinamentului în afaceri!”, explică adepţii bunului-gust. „Iată unde sunt banii noştri!”, exclamă, cu năduf, angajaţii rău-voitori. În fond, e posibil ca adevărul să fie pe cât de simplu, pe atât de incredibil: până la urmă, canapelele amintite sunt simple dotări, care facilitează o discuţie degajată sau care conferă momente de relaxare după o zi grea de muncă.

5. „Limbajul” culorilor ajută de multe ori la stabilirea stării de spirit a purtătorului lor, a desfăşurării unei discuţii sau a transmiţătorului unor informaţii. În plus, trebuie cunoscut că în mediul înconjurător, culorile calde favorizează comunicarea, iar cele reci o îngreunează. Iată câteva exemple generice: albastrul conferă o autoritate „distanţată”; roşul ridică tonusul muscular, imprimând vivacitate şi energie; albul dă senzaţia de oboseală, dacă e folosit pe suprafeţe mari; verdele linişteşte, mai ales dacă e în tonuri deschise; galbenul exprimă spontaneitate, oferind luminozitate şi intimitate; portocaliul este un stimulator emotiv. În majoritatea cazurilor, ambianţa cromatică a unui spaţiu nu este dată neapărat de

158

lumina directă, care trece prin ferestre, ci de cea transmisă / reflectată de suprafeţele colorate16. Culorile sunt legate de evenimentele vieţii noastre şi de relaţia dintre acestea şi declanşarea / dispariţia stres-ului17.

� Sala în care-şi desfăşoară şedinţele Consiliul de Administraţie al unei firme trebuie să fie reprezentativă, să aibă geamuri mari şi să fie zugrăvită în nuanţe liniştitoare. Deşi se distanţează printr-un anumit grad de oficialitate, dat de scopul pe care-l are, e bine ca ea să nu fie nici excesiv de austeră, dar nici ostentativă.

� Este indicat ca în camera unui copil să predomine nuanţele vii, pastelate – şi nu tonuri de brun, bleumarin sau negru.

Istoria fiecărui popor, tradiţia naţională sau a familiei, educaţia individuală, intuiţia, temperamentul, dar şi factori precum religia, respectiv cultura organizaţională, sunt tot atâtea elemente care pot delimita rolul culorilor în viaţa celor care le abordează. În sezonul rece, ţinuta oamenilor de afaceri de gen masculin este tributară costumelor în culori închise (negru, gri, bleumarin), iar vara, celor din materiale lejere şi în culori deschise (gri deschis, bej). Cea care înviorează această îmbrăcăminte poate fi cravata (în mai puţine cazuri, cămaşa).

În multe ţări ale lumii, doliul este simbolizat şi purtat prin apelul la negru. În alte zone sau în familii altfel educate, albul şi / sau violetul reprezintă durerea pierderii pe cineva drag. Sunt, însă, cazuri în care culoarea nu este un simbol al vieţii şi al morţii. Pentru cei care au această credinţă, doliul este în suflet şi răzbate doar prin atitudinea şi / sau tăcerea celui afectat.

16 Pavel Mureşan, Culoarea în viaţa noastră, Ed. Ceres, Bucureşti, 1987, pp. 43-44. 17 Rev. Science et vie no748 / janvier 1980, apud Pavel Mureşan, op. cit., pp. 276-277.

159

III.8. Comunicarea şi eticheta

Eticheta relevă ansamblul normelor (rigorilor) de conduită şi politeţe necesare în viaţa de zi cu zi sau la ocazii, în diverse sfere de activitate. Ele sunt stabilite de aşa-numitele coduri comportamentale ale fiecărei ţări / profesii. Între domeniile care aplică în mod constant eticheta se remarcă diplomaţia, sfera demnităţilor publice (întâlniri reprezentative, „la nivel înalt”) şi cea a marilor afaceri.

Normele de etichetă nu sunt unitare. Elementele care le disting de la ţară la ţară – deloc puţine – sunt remarcate de ochiul avizat şi interesat al celui care se ocupă de respectivul „sector”. Amintim doar că la Curţile regale, eticheta era (şi mai este, chiar şi în mileniul al treilea) foarte strictă. Nici în domeniul afacerilor nu se poate vorbi de uniformitate, ba din contră: uneori se înregistrează asimetrii care pot duce la adevărate conflicte. În principiu, există norme integrate fiecărei culturi naţionale şi profesionale:

• Limba de comunicare se stabileşte de comun acord, de către toţi cei implicaţi.

În cele mai multe cazuri se acceptă dialogul în limba engleză, dar există şi excepţii: termeni latineşti, expresii franţuzeşti ş.a.

• Punctualitatea e o virtute, deşi unii o consideră un obstacol ritual şi obositor pentru comunicare.

Popoarele arabe recunosc valoarea / rangul unor invitaţi şi prin acceptarea unei anumite întârzieri la o manifestare.

• Relaţiile angajaţilor cu managerii ţin nu doar de oferirea / primirea unui salariu, ci şi de respect.

Un exemplu este armonia „Wa” din firmele japoneze. Ea poate fi tulburată de elemente de neînţeles pentru cei de altă origine (cum ar fi autoritatea impusă de un străin, care nu percepe atitudinea japoneză asupra vieţii şi a muncii)1.

1 Simona Mirela Miculescu, Relaţii publice internaţionale în contextul globalizării, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2001, p. 91.

160

• Segregarea (rasială, religioasă, sexuală sau de altă natură) este un obstacol puternic în calea comunicării.

Unele medii de afaceri sunt mai puţin permisive (ele se autointitulează elitiste), în timp ce altele nu impun nici o barieră. Exemple: În unele ţări, femeilor nu le este permisă conducerea unor negocieri. În alte state, soţiile demnitarilor nu sunt invitate la evenimente, fie pentru că i-ar „deranja” pe bărbaţi, fie pentru că – se spune – s-ar plictisi.

• Există practici sau comportamente care incomodează uneori partenerii de dialog, dar ele trebuie acceptate în virtutea etichetei.

În unele ţări asiatice, specialistul în Feng Shui este nelipsit în preajma întrunirilor importante (şi chiar în timpul acestora), pentru a asigura climatul pozitiv al întâlnirii2.

• Persoanele exagerat de expansive sau, dimpotrivă, cele taciturne, sunt fie „ocolite”, fie blamate.

Există oameni plini de vervă şi de umor, care sunt priviţi extrem de critic în medii foarte stilate. În alte cazuri, cei morocănoşi sau prea tăcuţi sunt acuzaţi că fac opinie separată.

• Comportamentul de afaceri poate avea înţelesuri complet diferite de la o cultură la alta, aşa încât preluarea unor reguli ca universal valabile este o eroare sau o gafă.

Unele culturi europene resping vehement ideea „cadourilor de afaceri”, de teama interpretării lor ca „mită”. La popoarele arabe, însă, darurile sunt semn de bun augur pentru o afacere.

Când le este prezentată o propunere / un contract, asiaticii păstrează uneori câteva momente de linişte. Nu înseamnă că resping ideea (cum ar putea crede partenerii, simţindu-se jigniţi), ci au un mod şi un timp de reacţie diferit.

În cazul reîntâlnirii unor vechi cunoscuţi de afaceri europeni sau americani, „efuziunile” de tipul îmbrăţişărilor sunt relativ comune; pentru asiatici, însă, ele sunt de neconceput.

2 Idem op. cit., p. 93.

161

• În corespondenţa oficială, eticheta scrisului este obligatorie.

În fiecare caz contează tonul (pozitiv / negativ), modul şi gradul de detaliere a ideilor, formulele de politeţe, precum şi caracterul „secret” sau „personal” al documentelor3.

Eticheta înseamnă grijă pentru propria persoană sau pentru imaginea unui grup social / a unei companii. De altfel, „manierele sunt cheia bunelor relaţii”: ele marchează modalitatea în care oamenii se comportă unii faţă de ceilalţi, „indiferent dacă se află într-o mină sau într-un cabinet cu lambriuri de mahon”4. Pentru cazuri deosebite (dineuri oficiale, manifestări internaţionale de amploare), prezenţa maestrului de ceremonii şi a firmelor specializate este obligatorie. În situaţii relativ obişnuite (întruniri, cine de afaceri), chiar dacă nu se apelează la echipe de profesionişti, trebuie cunoscut şi aplicat ABC-ul normelor de comportament în public.

Caruselul etichetei obligă la asumarea unor comportamente care, pentru unii oameni, nu sunt în consonanţă cu propria personalitate. De aceea: nu oricine este destinat diplomaţiei (chiar dacă are studii de specialitate), nu oricine poate fi un bun negociator (chiar dacă-şi doreşte), după cum nu oricine acceptă că interesul instituţiei pe care-o reprezintă este mai important decât cel personal. În plus, o calitate folosită prea des se transformă în slăbiciune... 3 Ştefan Prutianu, Manual de comunicare şi negociere în afaceri, vol. I, Comunicarea, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p. 158. 4 Letitia Baldrige, Codul manierelor în afaceri, trad. rom., ed. a II-a, A.S.E. World Enterprises, Ed. Business Tech International, Bucureşti, f.a., p. 19.

Poate mai mult decât în alte sfere ale vieţii cotidiene, eticheta este importantă în comunicarea de afaceri.

De exemplu, o secretară trebuie să transmită informaţii cu privire la: data şi locul desfăşurării unei reuniuni; ordinea de zi; rapoartele care trebuie parcurse până la şedinţă. Tot ea are de luat notiţe asupra întâlnirii respective, comunicând apoi

rezoluţia din partea executivului.

162

� Oamenii inteligenţi fie consimt, fie ripostează argumentat.

� Rebelii consideră că acceptarea fără ripostă înseamnă capitulare; aşadar, îşi susţin propriile idei, până la epuizare.

� Rebelii fără cauză nu comunică.

� Cei care cedează fără luptă se umilesc. „Umilinţa este un hotar impus: în locul unei limite pe care pot să mi-o dau din interior, primesc, fără să consimt, una din afara mea; în loc să mă hotărăsc, deşi aş putea să o fac, sunt hotărât.”5

Un prim pas reuşit într-o întâlnire (eventual de afaceri) este modalitatea de a face prezentările. Eticheta cere „amănunte” de tipul următor:

� Tânărul este prezentat celor mai vârstnici. O persoană neoficială este prezentată oficialităţilor. Angajatul este prezentat superiorului (şefului).

� Tinerii aşteaptă să le fi indicat locul în care se pot aşeza (şi trebuie să facă acest lucru abia după ce vârstnicii şi-au ocupat scaunele indicate de protocol, fie într-o încăpere, fie într-un autoturism).

� Strângerea de mână corectă este fermă, dar nu dură. Ea este recomandată atunci când faci cunoştinţă cu o persoană, când te reîntâlneşti cu un amic / coleg, când părăseşti o încăpere, luându-ţi rămas-bun de la cei cu care ai discutat.

Când eşti prezentat cuiva, ai de realizat câteva „etape” importante: - dacă eşti aşezat, te ridici; - faci un pas înainte; - dai mâna cu respectivul; - îţi rosteşti numele, încercând să-l reţii pe al

celeilalte persoane; - relaxat (eventual zâmbind), rosteşti o formulă de

politeţe de tipul „Îmi pare bine să vă cunosc”, „Abia aşteptam să vă întâlnesc” sau chiar „Încântat. Am auzit multe lucruri frumoase despre dumneavoastră”.

5 Gabriel Liiceanu, Despre limită, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 19.

163

Eticheta la manifestări care mizează pe o stare de spirit pozitivă este – şi ea – conformă scopului respectiv. De exemplu, când este lansată o invitaţie la un eveniment, ea trebuie formulată astfel: „Dl. X vă solicită prezenţa la...”; „Am fi bucuroşi să fiţi alături de noi la...”. De asemenea, e necesară precizarea unor elemente cum sunt: scopul invitaţiei (prânz, cină, aniversare, inaugurare ş.a.), data, ora şi locul de desfăşurare, ţinuta necesară (de gală sau nu); instrucţiunile aferente (valabilitatea pentru una sau mai multe persoane, detalii privind modul de primire a invitaţilor, accesul în clădire, opţiunile de transport la întoarcere ş.a.).

Încadrăm în acelaşi domeniu al etichetei şi modalitatea

politicoasă, respectuoasă sau de bun-simţ, prin care are loc comunicarea unor mesaje negative, de tipul transmiterii unei veşti proaste (refuzul unui credit, ratarea unui examen, îmbolnăvirea cuiva apropiat, falimentul unei afaceri, anunţul unei tragedii ş.a.). Cercetătorii consideră că trebuie aplicată eticheta şi în asemenea cazuri (mai mult sau mai puţin grave), deoarece6: a) În general, oamenii au tendinţa de a evita conflictele, în măsura în care le stă în putinţă. Cei care nu manifestă această înclinaţie spre discreţie doresc fie să atragă atenţia asupra lor, fie să provoace neplăceri celorlalţi, cu bună-ştiinţă. b) Mulţi indivizi cred că a duce o veste rea înseamnă a-ţi periclita credibilitatea şi / sau afacerea.

6 După John W. Baird, James B. Stull, Comunicarea în afaceri, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2003, p. 142.

Şcoala de Muzică

Vă fi onorată să participaţi la concertul de absolvire a promoţiei 2006, din data de 25 iunie a.c., ora 18,00.

Dirijor: Valeriu Stoianov Invitat special: pianista Iulia Minica,

Marele Premiu la Festivalul Internaţional „George Enescu”.

164

c) Cele mai multe persoane doresc să aibă o imagine pozitivă, să fie plăcute şi acceptate.

Iată paşii transmiterii unui mesaj negativ7: 1. Introducerea prezentării printr-o afirmaţie (formulă

de politeţe) sau printr-un mesaj-tampon; „Vă mulţumim că aţi participat la concursul organizat de firma noastră, pentru ocuparea postului de economist.”

2. Prezentarea motivelor luării deciziei şi expunerea hotărârii; „Deşi media dvs. a fost foarte bună (8,25 / 10), ea nu s-a ridicat la nivelul celei pe care a obţinut-o candidatul ales. Ca urmare, n-aţi fost admis la concurs.”

3. Motivarea receptorului în a fi de acord cu hotărârea

respectivă; „Numele dvs. a rămas în baza noastră de date. La viitorul concurs, veţi fi între primii anunţaţi, pentru a vă putea depune candidatura. Acum aveţi experienţa necesară unei asemenea confruntări.”

4. Încheierea în manieră pozitivă. „Sperând într-o viitoare colaborare, vă asigurăm de bunele noastre intenţii.”

7 „Paşii” respectivi sunt, în principiu, cei propuşi în lucrarea: John W. Baird, James B. Stull, op. cit., p. 145. Exemplele ne aparţin.

165

III.9. Comunicarea prin imagine proprie Imagologia reflectă studiul asimilărilor (imaginilor)

formate în conştiinţa unor persoane sau colectivităţi, în legătură cu alţi subiecţi (indivizi, grupuri sociale, popoare). Ea vizualizează, din punct de vedere antropologic şi cultural, diferenţele între ceea ce credem, ceea ce ştim şi ceea ce verificăm. Ca urmare, vom aborda noţiunea de imagine în raport cu mai multe „etaje” ale cunoaşterii:

I. Imaginea unei naţiuni este promovată prin relaţiile publice internaţionale şi, atunci când e nevoie de sprijin material sau politic, ea este cheia deschiderii multor „uşi”. Să nu uităm că organismele care alocă diverse fonduri pe plan mondial se orientează – e adevărat – spre criterii economice şi politice, dar au în vedere şi portofoliul de încredere de care dispune o ţară sau alta.

� Educaţia (familială, şcolară), lectura, abilităţile de informare, călătoriile şi conjunctura (contextul) sunt, fără îndoială, căi directe de percepere a imaginii unei naţiuni. Cu toate acestea, se pare că principalii creatori de imagine aparţin zonei mass-media1.

� Impactul presei scrise şi audiovizualului este demn de luat în seamă oriunde în lume, dar nu înseamnă că mijloacele de comunicare în masă reflectă întotdeauna imaginea corectă a lucrurilor...

Imagologia (având la bază studiile lui Wilhelm Wundt, preocupat de psihologia popoarelor) evidenţiază adevărate portrete-robot ale diferitelor naţiuni, mizând pe cupluri calităţi – defecte. Ele analizează două perspective:

1. imaginea propriu-zisă a unui popor în optica altora („francezi înfumuraţi”, „evrei afacerişti”, „scoţieni zgârciţi” ş.a.), care, în realitatea concretă, nu reflectă chiar atâtea temeiuri pe câte „spun” miturile;

2. „jocul” conjunctural al schimbării acestei imagini (americani criticaţi de europeni şi invers, creştini „încondeiaţi” de musulmani şi viceversa, negri acuzaţi de albi şi reciproc).

1 Simona Mirela Miculescu, Relaţii publice internaţionale în contextul globalizării, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2001, p. 90.

166

Să luăm un exemplu: Cum este recepţionată peste hotare imaginea românilor? � „Tonul elogios sau, după caz, dispreţuitor, cu care străinii scriu sau vorbesc despre români e favorizat (uneori chiar condiţionat) de nivelul şi calitatea datelor / impresiilor acumulate în împrejurări favorabile sau, iarăşi după caz, nefavorabile”2. � Făcând abstracţie de prejudecăţile străinilor, ei relatează ce văd, aud, cred, ştiu sau simt prin contactul cu românii. Dar... este vorba şi de impresii, nu doar de realităţi. Tocmai de aceea, uneori, imaginea românilor în lume poate fi falsă sau incompletă (din rea-credinţă sau dezinformare).

În contemporaneitate, cât de mult vorbim despre globalizare şi cât de mult ne interesează universalismul? Cât anume păstrăm din identitatea naţională şi de ce? Poate că, din perspectivă deontologică, tindem spre o continuă căutare a Eu-lui naţional, redescoperindu-l permanent...

„Identitatea naţională presupusă de principiul naţional este confruntată cu provocarea la două schimbări majore: ea trebuie să se consacre prin performanţe,

iar aceste performanţe trebuie să fie din cele recunoscute în cadrul interacţiunii globalizate.”3

Iată câteva imagini „clasice” în domeniu4: a) Mai întâi, e vorba de imaginea ancestrală

(„arhetipală”) a unui individ / popor despre el însuşi.

2 Vasile Avram, Cum ne văd străinii. Premise pentru un studiu de imagologie., I. Dificultăţile şi precarităţile imagologiei (I.2. Între elogiu şi dispreţ), în rev. Cetatea literară nr.1(13) 2004, serie nouă, la adresa: http://www.cetatea.home.ro/pag014.htm, accesată la data de 18.05.2006. 3 Andrei Marga, Relativismul şi consecinţele sale, Ed. Fundaţiei Studiilor Europene, Cluj-Napoca, 1998, pp. 131-132. 4 Clasificarea are la bază, în linii mari, studiul lui Dan A. Lăzărescu, Imagologia – o nouă disciplină socială de graniţă, în rev. Magazin istoric nr. 4 (301), aprilie 1992, p. 56. Exemplele ne aparţin.

„Românul ştie multe suferi, dar nu uită.” „Românului poţi să-i iei cu de-a sila, dar să-i dai nu.”

„Românul face şi tace.” (Proverbe româneşti)

167

NOI DESPRE NOI, în filosofie şi literatură: � Gândirea românească a fost „dintotdeauna iubitoare de adevăr şi neîncrezătoare în capcanele ori exhibiţiile strâmbătăţii şi-n luciul purpurei mincinoase (...). Poate că sila şi dispreţul traco-elenilor şi daco-românilor pentru minciună (ori şi pentru formele ei paradigmatice) sunt aspre şi prea dintr-o bucată; se dovedesc a fi fost însă mult înainte de Freud şi chiar de Sofocle cale sigură spre viaţă şi lumină.”5

� „Se uită iar la faţa aceea (...). Se gândi la nobleţea pământeană a neamului nostru.”6

b) În plan secund, cunoaştem imagini ale altora despre noi înşine sau ale noastre despre alţii.

NOI DESPRE ALŢII, în filosofie şi literatură: � „Câtă discreţie şi modestie în aceste versuri sigure, ferme, neipocrite (...), în acest vast câmp de rafinament şi de spovedanie nesulemenită! Asta ţine, nu mă sfiesc a spune, de caracterul (literar) al autorului, incapabil de făţării, de trucuri stilistice dintr-acelea ce se vând la preţuri avantajoase pe mai toate pieţele.”7

� „Laura avea punctul ei de vedere... miop... greşit... dar aşa cum îl avea. (...) Aşa era cucoana moaşa, cam zbanghie!”8

c) În fine, ne place să credem într-o imagine (ideală sau nu) despre noi.

5 Nicolae Steinhardt, Monologul polifonic, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, pp. 228-229. 6 Hortensia Papadat-Bengescu, Balaurul, Ed. Militară, Bucureşti, 1986, p. 92. 7 Nicolae Steinhardt, op. cit., pp. 102-103. 8 Hortensia Papadat-Bengescu, op. cit., p. 43.

Operele literare şi artele abundă în personaje devenite celebre prin trăsăturile cu care le-au investit autorii. De multe ori, însă, ajungem să identificăm personajul cu naţiunea din care face

parte (chiar dacă regula nu poate fi păstrată): Romeo – junele-prim italian;

Carmen – frumoasa şi focoasa spaniolă; Păcală – ţăranul român cel hâtru, care face haz de necaz.

Chiar dacă doar englezii sunt lorzi prin origine, majoritatea bărbaţilor se consideră a fi nişte gentleman-i.

168

NOI DESPRE IDEALUL NOSTRU, în filosofie şi literatură: � „Nu vreau să dramatizez lucrurile (...), dar de ce să mă pretind mai bun decât sunt?”9

� „Nu-i era frică deloc, nici milă, nici nu se înduioşa. (...) Mila ei era un scop, nu o simţire.”10

II. În legătură cu noi înşine ne formulăm o imagine proprie (subiectivă, în cea mai mare măsură). Avem, însă, idealuri; ca urmare, le condensăm într-o imagine-ţintă, în care am vrea să ne regăsim şi pe care ne-am dori s-o confirmăm. În raport cu ea, ajungem să ne definim concret printr-o imagine proprie reală, care – la rândul ei, în procesul comunicării – poate coincide sau nu cu ceea ce alţii cred despre noi.

În procesul comunicării nu analizăm doar persoana noastră, ci tot ceea ce ne înconjoară. Astfel, reflectăm realitatea prin percepţii, senzaţii şi reprezentări care fie ordonează, fie simplifică viaţa. Imaginea despre noi relevă, aşadar, modul în care suntem percepuţi de noi înşine şi de cei din jurul nostru, sub formă de obişnuinţe, stereotipii sau chiar clişee.

Conform unor specialişti români, imagologia „vizualizează” repere mintale simplificate şi concentrate11, identificate în personalitatea celor de lângă noi.

�

Iată exemplul perfect pentru oglindirea unei asemenea idei: „Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn fiecărui neam. Pe ţigan l-a învăţat să cânte cu cetera şi neamţului i-a dat şurubul (...). A chemat pe ungur cu degetul şi i-a ales (...) jucării: Iaca,

dumitale îţi dau botfori şi pinteni şi râşină (...) să fii fudul (...). S-a înfăţişat şi turcul: Tu (...) să ai putere asupra altora cu sabia. Sârbului i-a pus în mână sapa. (...) La urmă, au venit şi muntenii ş-au îngenuncheat la

Scaunul Împărăţiei. Domnul Dumnezeu s-a uitat la ei cu milă (...). Dragi îmi sunteţi, dar n-am ce vă face. Rămâneţi cu ce aveţi. Nu vă mai pot da

într-adaos decât o inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru.”12

9 Fragment din ultima scrisoare a lui N. Steinhardt către prietenul său V. Bulat, în: Virgil Bulat, Cuvânt înainte la lucrarea lui Nicolae Steinhardt, Monologul polifonic, ed. cit., p. 13. 10 Hortensia Papadat-Bengescu, op. cit., p. 59. 11 Gheorghe Lascu, Imagologia literară comparată – câteva repere teoretice şi metodologice, în Caietele Echinox, vol. 2, Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Fundaţia Culturală Echinox, Centrul de cercetare a imaginarului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 78. 12 Mihail Sadoveanu, Baltagul, în vol. Baltagul. Creanga de aur., Ed. Agora, Bucureşti, 2005, pp. 7-8.

169

„Os homini sublime dedit...” („A dat omului chip înălţat”)13, spunea poetul Ovidiu, relevând diferenţa esenţială dintre fiinţa umană şi animale. Cu alte cuvinte, în mod simbolic şi predestinat, soarta omului este aceea de a aspira cât mai sus, în tendinţa sa spre înalt (în particular, spre Divinitate). Dar omul nu este, întotdeauna, ceea ce pare sau ceea ce doreşte. El asociază repere şi imagini despre elemente pe care le ştie, le crede sau le simte, în dubla lui intenţie: de a se face cunoscut şi de a comunica.

De unde şi cât ştim despre Noe? Cum a fost Cleopatra? Ce a realizat Oliver Cromwell? Cum a rămas în memoria oamenilor Mahatma Gandhi? Răspunsul tuturor acestor interogaţii este simplu: aflăm despre personalităţi ale trecutului / prezentului prin intermediul arhivelor şi muzeelor sau prin apelul la memorie (relatări, scrieri, amintiri, documente).

Propria persoană te ajută sau te împiedică să comunici într-un mod corespunzător. Altfel spus, există fie consonanţă, fie disonanţă între propriul tău stil („amprenta” personală) şi maniera în care te prezinţi (ceea ce „afişezi”). Ia naştere, aşadar, o relaţie între tine, Eu-l tău şi ceilalţi, care priveşte educaţia, pregătirea profesională, tipul de vestimentaţie abordat şi accesoriile folosite. E vorba, pe scurt, despre imaginea reprezentativă a fiecăruia.

În afară de înţelesul ei banal, imaginea are un caracter psihologic, determinând ceea ce cunoaştem sub denumirea „imagine de marcă”14. Ştim asta: e valabil în cazul tuturor produselor pe care le achiziţionăm.

Dar, oare, noi înşine nu ne creăm propria marcă? Răspunsul este – fără îndoială – pozitiv. Tot ce creăm, tot ce realizăm, tot ce gândim este opera mărcii care ne reprezintă. Depinde de noi ce anume dorim să ne reprezinte...

13 Publius Ovidius Naso, Metamorphoseon libri, apud Beatrice Kiseleff, Expresii şi citate latineşti traduse şi comentate, Ed. Elis, Bucureşti, 2004, p. 54. 14 Valentin Stancu, Marcela M. Stoica, Adrian Stoica, Relaţii publice. Succes şi credibilitate., Ed. Concept Publishing, Bucureşti, 1997, p. 13.

170

Paradoxal, societatea – aprigă militantă a dreptului la intimitate – caută mereu surse de zvonuri, alimentându-şi curiozitatea şi setea de nimicuri frivole. Imaginea individuală devine o pradă uşoară a clevetirii şi intenţiei de a face rău, iar primii vizaţi sunt cei aflaţi în postura de persoană publică. În ciuda unei imagini proaste pe care o au deseori „aleşii electoratului”, pe plan local se constată tendinţa ca ei să fie votaţi din nou la alegerile următoare15. De ce? Pentru că, în postura de persoane publice, sunt percepuţi „a fi mai aproape de oameni” decât alţi nou-apăruţi pe scena politică. Altfel spus, „mai bine un rău cunoscut decât unul necunoscut”? Nimic mai fals! Ne aflăm, de altfel, într-un joc de domino, în care câştigătorul – cel care potriveşte mai bine fracţiunile de imagine – nu este cunoscut decât la final. Iar finalul este deseori o surpriză.

Sistemul mediatic a creat „o nouă morfologie culturală”16, respectiv o nouă infrastructură în comunicare. Deşi recunoaştem adesea că nu tot ceea ce a creat el e de bun augur, are meritele sale şi îi datorăm evoluţia societăţii spre civilizaţia informaţională. Pe de altă parte, presa trebuie să-şi asigure existenţa, iar un reportaj are tocmai menirea de a expune sau prezenta fapte şi întâmplări. Unde sunt, atunci, barierele dintre ceea ce e adevărat (deşi dur sau tragic) şi ceea ce implică „teritoriul nostru personal”? Câtă informaţie poate conţine un articol de presă şi, în cadrul ei, cât trebuie să „însemne” realitatea şi cât originalitatea?

„Nu presa a inventat corupţia, consumismul şi indiscreţia. Nu presa produce violenţa. (...) Nu trebuie să ne grăbim să demonizăm presa pentru că ne pune în faţă o oglindă care ne arată ridurile sau paloarea suspectă. Dar nici nu trebuie să continuăm s-o mitologizăm, făcând din ea arbitrul absolut.”17

15 Roberto Izurieta, Comunicarea statului în era divertismentului, trad. rom., Ed. AMA Impact, Cluj-Napoca, 2003, p. 45. 16 Grigore Georgiu, Filosofia culturii. Cultură şi comunicare., Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2004, p. 192. 17 Miruna Runcan, Imaginea persoanei în presa românească. Straniul consens al tăcerii., în lucrarea: Mihai Coman (coord.), Manual de jurnalism, vol. I, Tehnici fundamentale de redactare, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p. 196.

171

Portretul jurnalistic serveşte, din punct de vedere informativ şi personal, ideii de imagine. El surprinde biografia şi viaţa cuiva în fapte şi cifre, fiind o schiţă mai mult sau mai puţin elaborată a existenţei unui individ ieşit din graniţele terne ale banalului. Care este, însă, scopul portretului18? Dintr-un punct de vedere, este vorba despre modelul de grup al personajului („elementul de impact” în comunitate); pe de altă parte, din portret transpare fie elementul axiologic (vezi locul ocupat de el în ierarhia valorilor), fie factorul de proiecţie (cazul identificării cititorilor cu personalitatea eroului). Uneori (cu titlu de excepţie), personajul portretului este omul de rând sau „cetăţeanul universal” (de exemplu, prototipul ţăranului român sau cel al emigrantului tipic, nenominalizat). În data de 7 iunie 2006, la reşedinţa Ambasadorului României la Copenhaga a avut loc ceremonia de decernare a Ordinului „Meritul cultural” în grad de Mare Ofiţer, regizorului de teatru Lucian Giurchescu. Acesta a cerut azil politic în Danemarca (în 1979) şi s-a remarcat prin punerea în scenă a peste 120 de spectacole ale marilor dramaturgi ai lumii. „El şi-a dedicat întreaga viaţă promovării culturii româneşti (...). Pentru contribuţia sa la afirmarea identităţii spirituale româneşti în spaţiul nordic şi grija constantă pentru o prezenţă artistică de marcă”19, Jurnalul Naţional îl declară pe Lucian Giurchescu „Omul zilei”.

Comunicarea inter-personală trebuie să aibă în vedere corespondenţa dintre intenţia noastră de a ne prezenta în faţa cuiva şi modul în care ea este înţeleasă. În acest sens, observăm că există indivizi care, fără prea multă educaţie „la activ”, par sofisticaţi şi au un aer deosebit; alţii, deşi cultivaţi, nu ştiu să aducă propriile atitudini în favoarea lor. Cert este că laturile personalităţii noastre nu sunt în contradicţie, chiar dacă în mediul casnic ne manifestăm într-un fel (calmi, lejeri şi bonomi), iar la serviciu în alt mod (autoritari, sofisticaţi şi calculaţi).

18 Pentru detalii, recomandăm studiul: Radu Bâlbâie, Portretul, în volumul: Mihai Coman (coord.), Manual de jurnalism, vol. II, Genurile jurnalistice, ed. a II-a, revăzută, Ed. Polirom, Iaşi, 2001, pp. 111-118. 19 Omul zilei, în Jurnalul Naţional nr. 3990 din 07.06.2006, p. 20.

172

III. Imaginea profesională a unei persoane face parte din imaginea unei organizaţii, dar şi reciproca e adevărată – în sensul că renumele companiei depinde de cel al profesioniştilor săi. Dependenţa celor două concepte anterioare este, astfel, biunivocă.

În intenţia proiectării imaginii dezirabile a unei organizaţii se poate construi un sistem de indicatori, având la origini structura imaginii respective. Ca sistemul să fie operaţional, trebuie ca indicatorii construiţi să îndeplinească anumite condiţii20: să aibă relevanţă pentru perioada de timp pe care o „acoperă” şi pentru mediul de analiză; să impună comensurarea într-un sistem „binar” (de tipul impact pozitiv / negativ); să permită descompunerea în sub-indicatori; să acopere cât mai bine imaginea respectivă. Ne permitem să adăugăm acestor caracteristici încă una: aceea în virtutea căreia indicatorii de imagine trebuie astfel gândiţi, încât să nu creeze stări conflictuale (iar la nevoie să poată disocia conflictul real de cel aparent, respectiv de pseudo-conflict).

Imaginea unei companii se datorează, în mare măsură, relaţiei dintre superiorii ierarhici şi angajaţi. Ea este un „bau-bau” pentru mulţi dintre noi, fiind văzută ca o stare conflictuală, care oferă mai puţine satisfacţii decât cele promise sau dorite21. Iar sursa (ne)recunoscută a eşecului relaţiei amintite este diferenţa de putere şi de statut dintre indivizii aparţinând unei entităţi cu structură piramidală.

Trebuie să fim conştienţi că luptăm cu sintagma „imagine versus realitate”22, respectiv cu faptul că imaginea este doar un înveliş frumos al realităţii dure sau neatractive. Aşadar, raportată la capacităţile profesionale, comunicarea inter-umană este avantajată sau nu de modul de desfăşurare a activităţilor zilnice.

20 Bogdan-Alexandru Halic, Ion Chiciudean, Analiza imaginii organizaţiilor, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2004, p. 27. 21 Ruxandra Răşcanu, Psihologie şi comunicare, ed. a II-a revăzută şi adăugită, Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2003, p. 125. 22 Roberto Izurieta, op. cit., p. 93.

173

Un individ care munceşte prea mult, din diverse motive (obligaţie, obişnuinţă), are puţin timp pentru relaxare şi pentru ieşirea din ritmul uzual: este un semn al fobiei pentru muncă. Obsedat de ocupaţie sau de câştig, omul devine ursuz, irascibil, nervos şi răutăcios... iar urmările se constată în comportamentul său cotidian.

Prin prisma imagologiei23, reprezentările sociale fac apel la relaţii antinomice, de tipul: noi – alţii; aici – acolo; acum – atunci. Ca urmare, specialiştii utilizează principiul ecartului dintre metodele tipice de studiu: comparaţia şi descrierea. Maniera imagologică de cercetare a unui subiect are câteva puncte forte, între care amintim transformarea în atu a mereu- blamatei subiectivităţi, alături de comparabilitatea temporală a imaginii (care, orice-am face, evoluează). Dintre punctele slabe ale acestei metode de lucru, menţionăm imposibilitatea ei de a surprinde integral caracteristicile imaginii. În matricea axiologic – referenţial24, dimensiunile axiologice se referă la numeroase trăsături: curaj, încredere, inteligenţă, autocontrol, afectivitate, indulgenţă, demnitate, siguranţă de sine, originalitate, valori profesionale, armonie interioară, umanism ş.a. Din cealaltă categorie, a dimensiunilor referenţiale, fac parte omul, societatea şi cultura – ca nivele de studiu pentru trăsăturile de imagine enumerate.

Formarea unei imagini despre o persoană este un lucru firesc. Însă ceea ce deranjează e „vedetizarea”, respectiv fabricarea unei false imagini sau, în cel mai bun caz, expunerea imaginii exagerate a cuiva. Ce presupune un asemenea lucru? Nimic altceva decât apelul la mass-imagologie25: crearea imaginii prin intermediul mijloacelor „de spectacol” (vezi cazul show-urilor de televiziune). De cele mai multe ori, factori cum sunt machiajul, decorul, ambianţa, unghiul de filmare şi moderatorul concură la creşterea audienţei unei emisiuni, care fie propulsează un nou

chip, fie schimbă look-ul unei vedete (expresia este „la modă”!).

23 Luminiţa Mihaela Iacob, Etnopsihologie şi imagologie. Sinteze şi cercetări., Ed. Polirom, Iaşi, 2003, p. 118. 24 Idem op. cit., p. 241 (Anexa VII). 25 Ana Maria Sireteanu, Media şi imagologia, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2005, p. 78 şi p. 136.

174

IV. Nu putem vorbi despre imagine fără a aborda şi un alt „teritoriu”: acela al figurii şi personalităţii propriu-zise a unui individ. Astfel, imaginea proprie relevă îmbinarea armonioasă dintre trăsăturile feţei, gestica formală şi informală, limbajul folosit, vocea adecvată comunicării şi micile atu-uri personale (zâmbet, strălucire în ochi, prestanţă, sinceritate ş.a.). Toate acestea, cumulate, reprezintă modul în care te percep, mintal, cei cu care intri în contact: prieteni, rude, colegi, şefi, subordonaţi sau chiar necunoscuţi.

Oricât de ciudat ar părea, există numeroase cazuri în care o persoană n-are nevoie de ochelari în scop corectiv, dar îi poartă pentru „nota de distincţie” oferită de ei. De fapt, ramele şi formatul lor sunt cele care personalizează faţa: o constatăm ori de câte ori privim purtătorii de ochelari cu stil.

În plus, orice s-ar spune despre faptul că „nu haina îl face pe om”, contează ţinuta abordată. Iar acest termen nu înseamnă doar vestimentaţia, ci presupune: a sta cu spatele drept, a nu te rezema de diverse obiecte, a fi distins, a fi manierat şi politicos, a dovedi – în final – că ştii purta cu eleganţă hainele pe care le-ai ales, în funcţie de scop sau de ora desfăşurării unei activităţi. Să nu uităm că o formă a comunicării prin imagine proprie este utilizarea bijuteriilor. Uneori chiar mai relevante decât îmbrăcămintea, aceste accesorii arată gradul de educaţie, prestanţa şi simţul estetic al celui care le poartă. Multe sau puţine, din aur, argint sau înlocuitori (metal sau piele), bijuteriile definesc personalitatea. Că o conferă sau o minimalizează, e deja partea a doua a problemei, care aparţine culturii personale asumate. În acest sens, în epoca actuală se vorbeşte despre o „industrie a culturii” (termen diferit de cel al culturii de masă), care, aparent, „fuzionează vechiul cu noul într-o nouă calitate”26. Oare această fuziune e – însă – un temei al culturii sau al pseudo-culturii?

26 Theodor W. Adorno, Reconsiderarea industriei culturii, în lucrarea: Jeffrey C. Alexander, Steven Seidman (coord.), Cultură şi societate. Dezbateri contemporane., trad. rom., Institutul European, Iaşi, 2001, p. 257.

175

III.10. Comunicarea prin artă Arta este o modalitate de a vizualiza realitatea (fără a fi o oglindă a ei) şi de a-ţi crea propria manieră de a trăi. De aceea, ea transmite sau comunică stări de spirit şi sentimente. Arta înduioşează sau şochează, te face să pătrunzi în clasic sau să ieşi din convenţional. Arta te eliberează din cochilia banalului cotidian şi te înalţă, făcând apel la conştiinţă. Tot ea te face să apreciezi frumosul imaginativ şi pe cel care-l creează, indiferent dacă este profesionist sau amator. Arta este şi un fapt social. Ea exprimă un mod de a înregistra experienţe pe o retină interioară şi de a le reda, apoi, publicului (prin expoziţii, publicaţii, concerte ş.a.) sau de a le păstra pentru sine (prin ţinerea unui jurnal). Într-o asemenea perspectivă, arta devine reprezentantă a bipolarităţii relaţiei spaţiu – timp şi nu se poate explica. Privind în urmă, descoperim câte lucruri rele, mizerabile sau distructive au la origine intenţii sau fapte bune. Frumosul „e entitatea libertăţii, a nepăsării faţă de ce cred oamenii despre ea, a nedării năvală peste cugete, a sihăstriei liniştite şi răbdătoare. (...) Frumosul nu are nevoie de receptor, de consumator, de admirator.”1

Fiecare operă de artă conţine un ansamblu de semnificaţii. Dacă încerci să extragi aceşti termeni din context, nu mai obţii nimic. Scopul artei (acela de-a crea) este denaturat, iar inovaţia este anulată – pentru că, asemeni trigonometricului pi, frumosul e „o noţiune nedefinibilă, nesesizabilă”, transcendentală şi „un necuprins”2.

1 Nicolae Steinhardt, Monologul polifonic, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 162. 2 Idem op. cit., p. 163 şi p. 164.

Sintagma „Nimic nu se pierde, totul se transformă” nu se verifică în artă: când dispare un obiect de colecţie (în incendii sau prin furt),

surogatele nu compensează pierderea originalului.

176

���� Natura – izvor al artei Pornind de la comunicarea primordială, natura a fost cea

dintâi sursă de comunicare a omenirii: mesajele ei „anunţă”, dintotdeauna, ploaia şi vremea bună, zorile şi înserarea, iarna şi vara. Natura este şi cea mai veridică sursă a artelor: ea oferă pictorilor esenţa culorilor, iar sculptorilor – „materia primă” şi modelele; îi inspiră pe muzicieni (fiindcă sunetele, oricât de moderne, provin din lumea înconjurătoare); în fine, îi ajută pe coregrafi (a se vedea plutirea unei frunze desprinsă de pe ram şi „dansul” aerian al păsărilor, ca teme de creaţie).

În cultura europeană, elementele naturale (stările materiei) sunt: pământul, apa, aerul şi focul (iar începând cu Aristotel, se vorbeşte şi de eter). Comparativ, în filosofia chineză, vorbim de elementele care denumesc pământul, apa, focul, lemnul şi metalul.

Cafeaua – produs al naturii – se bucură de o faimă uriaşă în rândul artiştilor. Băutură revigorantă, remediu, obişnuinţă, nevoie stringentă sau plăcere, ea a stârnit în timp numeroase pasiuni creatoare. Iată câteva „dedicaţii” artistice, destinate (într-un fel sau altul) cafelei de toate zilele:

���� Literatură: David Liss, The Coffee Trader; Z. Z. Packer, Drinking Coffee Elsewhere; Eric Jerome Dickey, Milk in My Coffee; Angie Cruz, Let It Rain Coffee;

���� Muzică: Johann Sebastian Bach, Die Koffee Kantate, 1732; Carly Simon, Clouds in My Coffee, 1995; Red Hot Chili Peppers, Coffee Shop, 1996; Henry Rollins, Black Coffee Blues, 1997; The Cranberries, Wake Up and Smell the Coffee, 2001;

���� Film: O Lucky Man / Coffee Man, 1973 (regia: Lindsay Anderson); Café con aroma de mujer, 1994 (regia: Pepe Sanchez); Cofee, 1999 (regia: David Tamagi); Coffee and Cigarettes, 2003 (regia: Jim Jarmusch); Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea, 2004 (regia: Cristi Puiu).

���� Artele vizuale

Artele vizuale (pictura, sculptura, fotografia) au canale proprii de „comunicare”, pentru că nu orice privitor este şi receptor al intenţiilor pe care le are emitentul mesajului.

Inspiraţia artistică genială derivă, probabil, din ceea ce numim iluminare. Ce este acest fenomen prin care geniile transmit ceva muritorilor de rând? Este o revelaţie – sau o altă

177

cunoaştere decât cea obişnuită. Lumina semnifică, de fapt, unicitatea viziunii artistului şi se regăseşte în opera acestuia. Ea îi apropie de Nirvana (starea de beatitudine) atât pe geniul creator, cât şi pe receptorul mesajului artistic. Mai mult, suntem de părere că simbioza artist comunicator – public receptor este o formă de complementaritate perfectă, alături de sintagmele de tip vertical – orizontal, yin – yang ş.a.3.

Pentru a înţelege sensul culorilor unui tablou şi pentru a simţi căldura marmurei care alcătuieşte o statuie este nevoie, însă, de educaţie artistică. Doar beneficiind de ea, vei înţelege de ce John Keats a identificat frumosul cu adevărul. Doar astfel, nu te vei mai întreba dacă Mona Lisa e frumoasă sau dacă Leondaro da Vinci i-a „împrumutat” unele din propriile sale trăsături... ci o vei accepta ca valoare intimă, profundă, inteligibilă. Şi vei putea comunica asta şi altora.

� Punctele comune cu goticul spaniol târziu, cu accentele personalizate ale barocului şi cu linia poetică, dulce-ondulată, a edificiilor arabe, nu transformă arta lui Gaudí în ceva pe înţelesul tuturor...

� Deşi sunt extrem de mulţi cei care privesc, zilnic, opera barceloneză a celui mai exuberant şi mai original arhitect spaniol4, nu toţi o înţeleg şi nu toţi o „gustă”. E adevărat: nu toţi o plac. Însă toţi se minunează...

� Unicitatea lui Gaudí constă în refuzul comunicării unui mesaj de banalitate şi în promovarea haosului studiat. Să fie „un alt gen” de Art Nouveau? Dacă da, atunci e unul elucubrant şi neverosimil. Însă, oricum l-am cataloga, rămâne o dovadă a nebuniei cuminţi.

3 Pentru detalii despre „unirea complementelor”, recomandăm lucrarea: Pierre Riffard, Dicţionarul esoterismului, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998, p. 296. 4 Cu deosebire între ultimul pătrar al secolului al XIX-lea şi primul sfert al veacului al XX-lea, spaniolul Antoni Gaudí i Cornet a creat adevărate monumente arhitecturale, fiind unul din cei mai controversaţi oameni de artă ai tuturor timpurilor. În acest sens, în Barcelona stau mărturie mai ales următoarele repere: catedrala Sagrada Familia – celebru templu al Sfintei Familii şi teribil simbol al SF-ului artistic; Parcul Güell – mixtură între grădină a îngerilor şi expoziţie „în faianţă” a unor excrescenţe decorative şi a unor coloane de susţinere parcă refuzând verticalitatea; edificiile aparent imponderabile şi stranii de tipul caselor cu nume rezonante: Battló, Milà (La Pedrera), Calvet, de los Botines.

178

���� Arta scrisului În această categorie includem literatura (poezia şi proza,

în toate formele lor) şi presa scrisă de calitate, care poate figura drept artă. Ambele „formule” ilustrează reprezentări ale spaţiului intim pe care autorul îl dezvăluie, mai mult sau mai puţin, cititorului. Dacă analizăm afirmaţia: „Percepţia obiectului artistic este dată de aparenţa sa, a cărei semnificaţie este imediată”5, descoperim că forma sau „ambalajul” operei literare induc, deseori, cititorul în eroare. Esenţa sau fondul problemei sunt, astfel, în pericol.

Analiza unei cărţi porneşte de la schemele de comunicare pe care le aplică fiecare tip de limbaj, stil sau obiect. Cel puţin din acest motiv, semnificaţia operelor literare nu este „nici stabilă, nici evidentă”6. Dacă argumentului anterior îi alăturăm diferenţele cultural-educative ale epocii în care se lecturează o lucrare, în raport cu cea în care ea a fost scrisă, avem imaginea importanţei artei scrisului (singura calitate care păstrează opera literară în memoria umanităţii).

Bibliotecile ocupă locul de frunte în facilitarea accesului la valorile culturale ale omenirii (alături de alte „reţele” de promovare şi circulaţie a acestora). Ele conservă rarităţile cunoaşterii, oferind individului şansa de a evolua pe plan spiritual şi / sau profesional.

Scrisul comportă riscul ca mesajul unor opere literare să nu fie înţeles la adevărata sa valoare („cărţile grele”, pe care publicul larg le ocoleşte). E vina cititorului sau a autorului? Nu putem generaliza. De fapt, nici nu considerăm că ar fi cazul unei culpe. Desigur, e posibil ca suprapunerea unor stereotipuri sau multitudinea de simboluri să creeze neînţelegeri şi confuzii în rândul celor nepregătiţi să le savureze. Dar asta nu-i opreşte pe ceilalţi să caute tocmai cărţile rasate...

5 Jean Caune, Cultură şi comunicare. Convergenţe teoretice şi locuri de mediere., trad. rom., Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2000, p. 128. 6 Idem op. cit., p. 131.

179

În Œdip rege, ciuma care afectează cetatea Tebei este o „simplă” boală, o întâmplare, un dat al destinului (al zeilor) sau un blestem? Sofocle a greşit fiindcă n-a precizat acest lucru, sau cititorul trebuie să fie suficient de educat pentru a identifica adevărul de dincolo de cuvinte? � Pentru literaţi, ciuma tebană este „un stereotip persecutoriu”7 cu unic răspunzător: Œdip, care suportă consecinţele faptelor sale (fiindcă mai întâi şi-a omorât tatăl, iar ulterior s-a căsătorit cu propria mamă.) � Ce va reţine, însă, cititorul neavizat? Probabil că doar cunoscuta prezicere a Oracolului: ciuma va dispărea o dată cu Œdip. Ce facem, însă, cu motivaţia unei asemenea premoniţii? � Concluzie: Fiecare cu lumea lui...

Elementele anterioare ne îndreaptă, cu sau fără voia lor, spre esoterism. Mai puţin volatile, de fapt accesibile doar celor iniţiaţi, anumite lucruri scapă din vederile „celor mulţi”. Ele fac apel, deseori, la ceea ce numim supraconştiinţă şi nu comunică în mod obişnuit. Analogia desemnează o metodă de studiu bazată pe identificarea asemănărilor dintre elemente şi fenomene (procese) de diverse tipuri.

Conceptul se învaţă în gimnaziu, dar puţini ştiu că literatura şi ştiinţa fac apel nu numai la analogia directă (termeni simetrici), ci şi la cea inversă (termeni opuşi). Ilustrativ, analogului invers al divinului nu este spiritul (aşa cum, poate, ne-am aştepta), ci scheletul („idee esoterică universală”), având ca simbol hexagrama8.

���� Artele vocaţionale Când spunem mesaj vocaţional9, facem referire la

teatru, film, regie, scenografie, balet, muzică (vocală şi instrumentală) – domenii călăuzite de har.

Din perspectivă filosofică, artele vocaţionale sunt în legătură cu muzica sferelor, simbolizând armonia cosmică. De exemplu, pentru cei ce studiază comunicarea, dovada faptului că limbajul muzical este intraductibil e tocmai caracterul lui de neînlocuit10.

7 René Girard, Ţapul ispăşitor, Ed. Nemira, Bucureşti, 2000, p. 34. 8 Pierre Riffard, op. cit., p. 29. 9 Denumirea ne aparţine. 10 Mihai Dinu, Comunicarea. Repere fundamentale., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p. 247.

180

� Ce tipuri de vibraţii produce un spectacol reuşit de teatru? Care mesaj e mai puternic: al actorului care transmite intenţiile scenaristului, sau al publicului care recepţionează şi retrimite emoţia spre punctul ei de pornire? Sunt doar două din întrebările generate de comunicarea prin intermediul artelor interpretative. Dar sunt interogaţii de suflet, care presupun implicare...

� În 1999, echipa regizorală a lui Steven Spielberg a organizat o sesiune de brainstorming11. Scopul ei a fost obţinerea de idei care să oglindească viziunea „S.U.A. în 2054” (anul în care se petrece acţiunea filmului Minority Report al lui Spielberg, din 2002). Mesajul întâlnirii a fost acela că „lumea din 2054” nu s-a dorit a fi una de tip SF, ci una posibilă în viitor.

În afară de ceea ce este vizibil pentru toţi, putem încerca să descoperim o altă faţă a artelor vocaţionale: caracterul lor profund spiritual şi umanist, îndreptat spre deziderate precum moralitatea, virtutea, frumosul şi toleranţa. Trăsăturile amintite sunt şi crezuri ale Francmasoneriei12, socotită inspiratoare a moralităţii şi credinţei, bastion spiritual al emancipării omului13. De exemplu, în opera lui Ludwig van Beethoven, „pietatea şi religiozitatea” sunt apropiate „de concepţia deistă a Francmasoneriei”14.

De altfel, există o serie de compozitori, muzicieni şi actori celebri, ale căror realizări sunt reprezentative pentru perceptele masonice15: Joseph Haydn, Wolfgang Amadeus Mozart, Franz Schubert, Franz Liszt, Louis Armstrong; Douglas Fairbanks, Clark Gable, Oliver Hardy, John Wayne, Telly Savalas ş.a.

11 Pentru detalii, vezi subcapitolul Comunicarea prin metode combinate, din prezenta lucrare. 12 Ordin, respectiv organizaţie „cu caracter iniţiatic” [Pierre Riffard, op. cit., p. 118], Francmasoneria este o societate secretă de tip închis, cu mod de funcţionare sacru. Existenţa sa este cunoscută, dar gesturile, cuvintele-cheie şi ideile ei rămân de origine esoterică [Pierre Riffard, op. cit., p. 260]. În sens originar, Francmasonul este constructorul care edifică marea operă; în sens comun, face parte din Ordinul Masonic, operativ (zidar, cioplitor în piatră, arhitect) sau nu [Pierre Riffard, op. cit., p. 118]. Ca „sistem de perfecţionare intelectuală bazată pe simbolism” [Emil I. Papiniu, apud Emilian M. Dobrescu, Iluştri francmasoni, Ed. Nemira, Bucureşti, 2003, p. 199], masoneria „interpretează misterul vieţii” [Mihail Sadoveanu, apud Emilian M. Dobrescu, Iluştri francmasoni, ed. cit., p. 198]. 13 Fred Zeller, apud Emilian M. Dobrescu, Iluştri francmasoni, ed. cit., p. 236. 14 Emilian M. Dobrescu, Iluştri francmasoni, ed. cit., p. 115. 15 Emilian M. Dobrescu, Iluştri francmasoni, ed. cit., pp. 113-132.

181

���� Arta ritualică Ritualul este o acţiune simbolică îngemănând mai multe rituri (ceremonii şi iniţieri religioase sau magice). O serie de rituri au legătură cu ideea de jertfă, însă, în timp ce „violenţa originară este unică şi spontană”, „sacrificiile rituale, dimpotrivă, sunt multiple”16. Ce denotă acest lucru? Şi ce transmite actul ritualic? Ce comunică el, prin gesturi, cuvinte, imprecaţii şi atitudini? Îl percepem fie ca pe un factor de salvare colectivă, fie ca pe o asumare a rolului de „ispăşitor” al comunităţii, fie ca pe o viziune de transformare a răului în bine.

Cel mai interesant şi mai frapant semn al sacrificiului este monstruozitatea cu care omul însuşi impune ispăşirea unui păcat originar. Iar ceea ce uimeşte astăzi – când sacrificiul e o reminiscenţă antică, regăsită doar la populaţii păgâne, izolate pe glob – este teatrul absurdului. De ce? Fiindcă ritualul crimei este precedat, de obicei, prin serbări, celebrări şi ofrande, semn al cruzimii şi totodată al bucuriei frenetice a jertfei. Mitul grecesc al lui Dionysos „comunică”, în oricare din variantele sale, ceremonia unor cupluri tragice, de tipul: pasiune – răzbunare, extaz – crimă (sinucidere), divin – uman, idolatrie – incest. Prin dansul extatic şi beţia morţii [„Haideţi, bachantelor (...), cântaţi-l pe Dionysos!”17], separaţiile dintre divinitate şi oameni se estompează, întrucât aceştia din urmă se implică în „jocul sfânt”18 al ritualului de preamărire a zeului. În final, sacrificiul adus răzbunătorului19 Dionysos are un „mesaj” pentru cititor: „Nu cugeta niciodată / şi nu făptui mai presus / de datini şi legi!”20

16 René Girard, Violenţa şi sacrul, trad. rom., Ed. Nemira, 1995, p. 112. 17 Euripide, Bachantele, în Alcesta. Medeea. Bachantele. Ciclopul., trad. rom., Biblioteca pentru toţi, Ed. pentru Literatură, Bucureşti, 1965, p. 167. 18 Idem op. cit., p. 200. 19 „E prea târziu! Voi nu m-aţi cunoscut la timp!”, idem op. cit., p. 241. 20 Idem op. cit., p. 210.

182

Vorbind de violenţa ritualică, să nu uităm, totuşi, de măreţia sacrificiului – pentru că moartea inefabilă şi nobilă este asociată, firesc, katharsis-ului şi purificării. Sacralitatea21 este punctul terminus al ritului (scopul său nobil); ei îi datorăm, aşadar, nemurirea miturilor.

În legătură cu miturile – dar pe o altă pantă de referinţă

– se situează „căutarea spiritului”. De exemplu, Dalai-Lama („refugiu” sau „ocean de înţelepciune”, în tibetană) depăşeşte ideea de mit, fiind privit ca absolut al puterii temporale.

� Buddhismul este considerat de adepţii săi ca deţinător al adevărului şi totodată al stării de Nirvana. � Esoterismul buddhic are în vedere caracteristici ale doctrinei Zen (ramură a buddhismului)22, dintre care amintim: negarea dualismului, meditaţia, sărăcia, smerenia, transmiterea de la maestru la discipol.

���� Publicitatea sau „arta de a deveni cunoscut”

De multe ori, întâmplătorul (accidentalul) creează lucruri mai valoroase decât căutarea îndelungată a unei idei. A face publicitate ar trebui să presupună conştiinţa calităţii, atât pentru produsul avut în vedere, cât şi pentru autorul / fabricantul său. Motivul este acela că mesajul publicitar se doreşte a fi un semnal, care „se impune deoarece forma artistică se adresează unui destinatar potenţial”23.

În piesa Crăiasa Iocasta a lui Constantin Zărnescu, Tiresias, bătrânul orb (de fapt, atoatevăzător) spune, atrăgându-şi duşmănia mai-marilor regatului: „Cred în adevăr

21 René Girard, Violenţa şi sacrul, ed. cit., pp. 312-315. 22 Pierre Riffard, op. cit., p. 311. 23 Idem op. cit., pp. 130-131.

Şamanii „lucrează” prin intermediul supranaturalului. Dar, pentru a-i vindeca pe alţii, ei riscă expunerea tocmai la răul pe care intenţionează să-l „extragă” din bolnavi (ideea „a face rău

pentru a face bine”).

183

şi în puterea lui.” Oare pe câte procente de adevăr mizează publicitatea? Cât din mesajul ei este influenţare şi cât este realitate? Deseori „cumpărăm” impresii şi dorinţe, pentru că asta indică o reclamă sau un spot bine plasat... Publicitatea comunică senzaţii prin interacţiunea simbolică, mediată de un mesaj, dintre două universuri: al emitentului şi al receptorului24. Ceea ce o valorizează şi o ridică la rang de artă este marca sau brand-ul – concept purtător al reputaţiei firmei, ca „sumă imaterială a atributelor produsului”, a preţului şi ambalajului său, precum şi a percepţiei consumatorilor25.

Arta de a deveni cunoscut prin publicitate are succes, dacă vinde. Şi vinde atâta timp cât oamenii care o deservesc au idei creative, pe măsura cerinţelor din partea publicului26. Iată cum tot comunicarea pare a fi sursa câştigurilor...

Denumire acţiune:

Sesiune de Brainstorming

Scopuri:

1. găsirea unei denumiri sugestive pentru un magazin din metropola X, specializat în comercializarea cafelei; 2. identificarea unor aspecte care să particularizeze atât magazinul, cât şi produsele.

Rezultate: � Denumirea cea mai potrivită pentru magazin este Café KHALID. Provenienţa ei derivă din numele păstorului etiopian Khalid (în altă grafie, Kaldi), ale cărui capre au fost primele „consumatoare” ale boabelor roşii şi revigorante, produse de arbustul de cafea (în secolul IX î.Ch.).

24 Delia Cristina Balaban, Comunicare publicitară, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2005, p. 38. 25 David Ogilvy, apud Delia Cristina Balaban, op. cit., p. 38. 26 Facem referire, de pildă, la afişele Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF, Cluj-Napoca, România), mostră de bun-gust şi inovaţie. An de an, ele „comit” păcatul de a fi unice, adresându-se unui public inteligent. De exemplu, pentru ediţia a V-a (2006), afişele festivalului au fost „iluminate” de o mămăligă uriaşă, pe care – într-una din variante – zăbovesc urmele a două palme (aluzie la celebrul bulevard hollywood-ian care păstrează mărturia amprentelor palmare ale unor actori celebri).

184

� Campania de publicitate va miza pe un anumit stand al magazinului, care va prezenta varietăţi speciale de cafea, puţin cunoscute pe piaţă. Motivaţie: particularizarea următoarelor mărci de cafea27: Gayo, cu aciditate scăzută şi gust amărui (provenită din nordul Sumatrei); Oaxaca Pluma şi Oaxaca El Olivo, prima cu savoare pronunţată de ciocolată, iar a doua de o culoare verde-albăstruie (cultivate în sudul Mexicului); Toraja, cu aciditate moderată şi aromă florală (provenită în Insulele Sulawesi / Celebes); Winy şi Zimbabwe, care amintesc de vinul roşu (cultivate în Africa); Quakers, cafea insuficient coaptă, care, prin prăjire, dobândeşte un gust pronunţat de alune.

���� Tehnologia ca mesaj artistic

În ultimele decenii, tehnologia a încetat să mai fie doar un punct-forte al tehnicii. Pe măsură ce evoluăm în mileniul trei, ea face apel la noutăţi utile şi performante, dar şi estetice.

Unul dintre cele mai grăitoare exemple este cel al fibrelor textile high-tech, care transformă ţesăturile banale în veritabile scuturi protectoare. Fibrele respective sunt folosite în multiple domenii: intră în compoziţia combinezoanelor spaţiale, înlocuiesc structura rinichilor şi arterelor artificiale cerute de transplanturi, contribuie la fabricarea vestelor ignifuge ale pompierilor, sunt utile în ingineria civilă, transporturi, agricultură, sport ş.a. Calitatea lor de bază este rezistenţa incredibilă: aceste fibre susţin sute de tone şi fac faţă unor temperaturi care topesc metalele. În afară de calităţile „profesionale” precizate, amintim şi aspectul ultramodern al sistemelor care iau naştere cu ajutorul fibrelor textile high-tech (design-ul inimitabil).

Găsiţi răspunsul corect:

Imaginea alăturată prezintă: a) un O.Z.N.; b) un robinet de bucătărie; c) un animal preistoric, stilizat

(sculptură); d) un ciocan extractor; e) altă variantă decât cele oferite.

27 Pentru detalii şi informaţii suplimentare, vezi adresa: http://www.amazon.com/gp/homepage.html/103-7550219-5327810

185

���� Arta „neconvenţională” Ce exprimă un tatuaj? Orice-ar fi acest ceva, fiecare

persoană îl percepe altfel, în funcţie de convingere, educaţie, vârstă, personalitate, sex, religie – sau ca urmare a fenomenului de imitaţie. Indiferent, însă, de motivul făţiş sau ascuns al operaţiunii de tatuare, rezultatul ei dezvăluie o formă aparte de comunicare.

În lumea începutului de secol XXI, pentru mulţi indivizi, tatuajul reprezintă o modă sau un moft, fiind deseori privit ca aspect al superficialităţii. Nu ne permitem, însă, să judecăm ceva ce este o reprezentare a expresivităţii şi a imaginaţiei.

Pentru autor (respectiv pentru cel care-l realizează, întipărindu-l pe piele), el semnifică o formă de creaţie. De fapt, în multiple cazuri, „marca artistului” este recunoscută nu după calitatea reprezentării, ci după simbolul realizat28.

În viziunea purtătorului, figurinele sau înscrisurile marcate în diverse zone ale corpului (preferabile fiind grupele vizibile de muşchi) verifică o modalitate de îmbunătăţire a Eu-lui sau de evidenţiere a unor aspecte fizice.

În opinia oamenilor de ştiinţă – sociologi, psihologi şi antropologi – tatuajul accede deja, datorită largii sale aderenţe, la statutul fenomenului de societate29. Motivaţia acestei consideraţii o conferă valoarea artistică, estetică, a „imprimării”. Adeptul unui asemenea simbol caută motive grafice deseori ciudate sau exotice, încercând să-şi marcheze pe piele nu desene, cifre sau litere, ci însăşi singularitatea, respectiv propria personalitate. Uneori, acest efort reuşeşte, alteori... nu30.

28 Cunoaştem situaţii în care poliţiştii identifică o persoană căutată / dispărută după „semnătura” tatuajelor sale. 29 Ça m’intéresse, no 293, août 2005. 30 A se vedea cazul „omului-leopard” sau cel al „omului-şarpe”, ambii tatuaţi pe întreaga suprafaţă a trupului. Asemenea manifestări extreme derivă din identificarea omului (în mod absurd) cu spiritul animalului pe care-l admiră şi cu care doreşte să semene.

186

Bodypainting-ul a mai fost denumit „arta de dragul artei”, dar realitatea nu pare a fi deloc aşa. Pictura pe anumite părţi ale trupului (uneori, chiar pe întreaga lui suprafaţă) este practicată, în general, în scop artistic. Se întâmplă, însă, ca ea să aibă şi scop caritabil (de exemplu, pentru salvarea unor specii de animale) sau să fie un „semnal de alarmă” la adresa autorităţilor (a se vedea marşurile de protest ale celor care manifestă împotriva unor măsuri anti-democratice). Bodypainting-ul „spune” de fapt adevărate poveşti, colorând – la propriu şi la figurat – viaţa adepţilor săi. Şi, orice ar spune cârcotaşii, „lucrările” astfel realizate pot deseori concura cu pânze celebre, expuse în muzeele lumii.

Există chiar un festival mondial de bodypainting, în cadrul căruia se

întrec, anual, reprezentanţi din zeci de ţări31.

31 De exemplu, în anul 2005, festivalul s-a desfăşurat la Seeboden, în Austria. El a reunit artişti din 40 de state ale lumii (de pe toate continentele).

Latura comică a acestei forme de exprimare este aceea că, în principiu, tatuajele adevărate sunt definitive. Iar încrustarea pe piele a unor nume sau declaraţii (de tipul Paul & Virginia sau Love for ever, Marina)

comunică, deseori, adevăruri desuete (depăşite temporal). De ce? Ţinând seama că partenerii unei relaţii se mai şi

schimbă, tatuajele tip „identitate” nu rămân mereu valabile (de exemplu, numele fostei iubite, punctat pe braţul unui bărbat, îi poate atrage acestuia numeroase neplăceri din

direcţia actualei prietene).

189

IV.1. Deontologia comunicării, saltul spre civilizaţie Una din problemele comunicării este mai mult sau mai

puţin reala discrepanţă dintre libertatea de expresie şi cea de acţiune. Unii specialişti o socotesc, de fapt, adevărat conflict.

Dacă ne referim, secvenţial, la comunicarea prin mass-media – atât de vizibilă şi de accesibilă tuturor – constatăm că lucrurile nu sunt tocmai cum ar trebui sau cum ar putea să fie. Şi iată originea unei ciocniri de interese, pe care o vom supune atenţiei în cele ce urmează. De ce? Dacă nu din alt motiv, măcar pentru a sesiza că armonizarea amintitelor interese ar uşura saltul spre civilizaţie.

Oricum, se pare că „Nu există o soluţie simplă a acestui antagonism. (...) Dictaturile de tip fascist suprimă libertatea de expresie fără a se atinge de obicei de proprietatea asupra mijloacelor de comunicare. Regimurile comuniste suprimă libertatea iniţiativei, pretinzând că menţin libertatea de exprimare. Rezultatul este acelaşi în ambele cazuri: presa mutilată devine un instrument de îndobitocire şi de îndoctrinare.”1 Aceste afirmaţii dure sunt determinate, însă, de preocuparea pentru pactul viabil dintre „gestionarii” informaţiei mass-media, care vor să impună o ordine ghidată după profit şi audienţă – şi utilizatorii finali (beneficiarii datelor / ştirilor), care nu sunt dispuşi să accepte chiar orice bârfă cu pretenţie de adevăr.

Desigur, pactul de care vorbeam este unul teoretic, cvasi-aparent şi limitat. De ce? Fiindcă mass-media nu va avea niciodată de câştigat, afişând doar partea sa onestă, serioasă, pregătită pentru lupta intelectuală cu un adversar pe măsură: publicul pe alocuri „justiţiar”, avid de informaţie de calitate. Şi atunci?

Nu se poate acorda libertate totală presei (de orice tip ar fi ea), după cum a trecut şi timpul subordonării complete a mass-mediei. Pactul dintre ofertanţii „bunurilor informative” şi reprezentanţii cererii vizează, însă, minima decenţă a comunicării şi eliminarea prostituţiei intelectuale (ştirea „de dragul ştirii” sau „din lipsă de altceva mai bun”).

1 Claude-Jean Bertrand, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul European, Iaşi, 2000, pp. 19-20.

190

Care sunt intenţiile mass-media şi care ar trebui să fie ele? Într-o manieră proprie de exprimare, considerăm că aceste scopuri pot fi ordonate astfel: pe primul loc, câştigarea publicului, ca receptor mai mult sau mai puţin avizat (dar sincer) al semnalelor din partea unui transmiţător; pe locul secund, câştigarea respectului „în branşă”; pe locul trei, câştigarea de bani. Nu înseamnă că selecţia respectivă este şi una neapărat temporală; credem cu convingere că, deşi e o ordine morală, ea nu exclude obţinerea celor trei deziderate în acelaşi timp. Să revenim acum de pe tărâmul mass-media la realitatea general valabilă. Atât mecanismele pieţei – care, după caz, distribuie, impun, retrag sau crucifică serviciile media – cât şi justiţia, au rolul lor bine ancorat în progresul ideii de comunicare. Iar ceea ce ar putea transforma cele două puteri într-un front comun (fără pretenţia creării unui conglomerat a cărui menţinere ar fi imposibilă) este respectarea unor principii de conduită, valabile pe plan internaţional. Pe această cale, putem face trecerea de la particular la general (de la comunicarea prin mass-media la cea prin orice mijloace cunoscute), implicând noţiunea de deontologie. Etimologic2, acest concept imprimă legităţi ce decurg din substantivul datorie şi din verbul a trebui. Supranumită şi morală profesională, deontologia vizează un cod de legi (ne)scrise, de tradiţii, reguli şi iniţiative subînţelese sau explicite, o sumă de norme vizând spiritul a ceea ce (nu) trebuie făcut. Privită chiar ca doctrină a obligaţiilor etice ale profesiunii, ea poate fi extinsă la înţelesul unei teorii a datoriei, în legătură cu originea, caracterul şi principiile morale ale exercitării oricărei meserii.

2 Termenul provine din limba greacă: deon(t) = datorie, necesitate; to deon = a trebui, respectiv ceea ce trebuie făcut; logos = studiu.

Adepţii Şcolii utilitariste au consacrat esenţa a ceea s-a numit, ulterior, deontologie. Ei au promovat alegerea acelor căi de acţiune care permit obţinerea celor mai bune efecte pentru

majoritatea indivizilor. În particular, David Hume a optat pentru spiritul binelui (în contrapartidă cu răul), iar Jeremy Bentham a

promovat datoria (sursa binelui moral) ca pe o convingere.

191

Fără îndoială, unul din pilonii deontologiei este simţul datoriei, care se adaugă perceptelor libertăţii şi moralităţii. Acest sentiment al datoriei (moral şi uman, iar ulterior profesional) transcende spre actualitate în forme dintre cele mai variate3:

� Taoismul îl percepe ca respect faţă de drepturile celorlalţi, dar şi ca sentiment de mulţumire.

� Confucianismul consideră datoria ca efect al „căii juste”, al bunătăţii, omeniei şi respectului.

� Buddhismul induce ideea datoriei drept credinţă în adevăr.

� Creştinismul mizează pe virtuţi cum sunt: mila, simplitatea, bunătatea, blândeţea, dreptatea – pe suportul relaţiei individului cu divinitatea.

� Islamismul promovează indulgenţa, în raport cu datoria de a respecta viaţa.

Drumul antic al deontologiei este sinuos, dar relevant pentru cele mai înalte scopuri4: Hesiod cuantifică diferenţa dintre „este” şi „trebuie”; Democrit consideră că nu frica, ci datoria este cea care stopează delictele; Socrate crede în binele absolut, care motivează datoria; Cicero este de părere că îndatoririle sunt implicate de justiţie şi de generozitate. Iată viziunea lui Aristotel, în legătură cu datoria: „Dacă există un scop al actelor noastre pe care-l urmărim pentru el însuşi, iar pe celelalte numai în vederea acestuia, şi dacă nu orice lucru îl dorim în vederea a altceva (...), acest scop trebuie să fie binele, şi anume binele suprem”5 (s.n.).

3 Pentru detalii, recomandăm lucrările: Carmen Cozma, Elemente de etică şi deontologie, Ed. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1997, pp. 92-93; V. Cepelea, Etica, Ed. Arc, Chişinău, 2003, apud Mirela Popa, Etica afacerilor şi managementul, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2006, pp. 25-27. 4 Carmen Cozma, op. cit., pp. 93-94. 5 Aristotel, Etica nicomahică, trad. rom., ed. a II-a, Ed. Iri, Bucureşti, 1998, p. 30. Observăm că Aristotel evocă doctrina lui Platon, conform căreia binele suprem este chiar scopul vieţii. Modul respectiv de a vedea lucrurile este, de fapt, un aspect teleologic. Pentru informaţii referitoare la acest subiect, recomandăm – în lucrarea de faţă – subcapitolul O altă axă a comunicării: raportul determinism – teleologie.

192

Datoria primeşte, în timp, conotaţii legate de factori cum sunt6: virtuţile individului (învăţaţii Evului Mediu); principiile morale (René Descartes, Émile Durkheim, Blaise Pascal); interesul (Denis Diderot, Claude Adrien Helvetius); locul şi rolul omului în societate (Jean de la Bruyère, Jean-Jacques Rousseau); utilitarismul (David Hume, Jeremy Bentham, John Stuart Mill); personalitatea individului, corelată cu norma raţiunii (Immanuel Kant); tendinţa omului spre echilibru (William James, John Dewey); deontologia (Jürgen Habermas).

� John Locke afirmă că „morala este susceptibilă de a fi demonstrată”7. Oare, prin deducţie, putem afla adevărata natură a binelui şi răului?

� Friedrich Hegel prezintă o viziune integratoare asupra existenţei umane, deoarece „totalitatea morală sau etică absolută”8 se regăseşte în spiritul unei naţiuni. În plus, conceptul de datorie cuprinde şi obligaţiile (relaţia dintre cele două noţiuni nefiind, deci, de egalitate, ci de incluziune).

Înţelegând simţului datoriei, redescoperim morala profesională, respectiv deontologia. Unii cercetători o socotesc ramura eticii9 axată pe valoarea datoriei – valoare care se adaugă înţelepciunii, autocontrolului, recunoştinţei, solidarităţii şi altor calităţi necesare practicării unei profesii.

6 Carmen Cozma, op. cit., pp. 96-114. 7 John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc, vol. II, trad. rom., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p. 158. 8 Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Studii filozofice, trad. rom., Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, p. 289. 9 Carmen Cozma, op. cit., p. 136.

Toate aspectele legate de conceptul generos al deontologiei au ca finalitate atingerea următoarelor scopuri: ordinea

morală a unei profesii, care trebuie să se bazeze pe adevăr şi pe dovezi indubitabile; sporirea atractivităţii meseriei; creşterea respectului de sine al celor ce o practică şi,

deopotrivă, amplificarea prestigiului acestora în ochii celor care beneficiază de serviciile lor; accentuarea valorii şi

credibilităţii presupuse de o profesie sau alta.

193

Deontologia este văzută ca o ştiinţă pluridisciplinară10, înglobând drepturile şi obligaţiile profesionale ale celor ce practică o anumită meserie. Drepturile respective sunt de trei tipuri11: universale (vezi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, aplicabilă oricărui individ), fundamentale (precum Constituţia, valabilă pentru toţi cetăţenii unei ţări) şi statutare (pentru fiecare profesie în parte). Pe de altă parte, obligaţiile sunt reflectate în statutul profesional, în codul deontologic şi în jurământul de credinţă (acolo unde este cazul; de exemplu, în medicină, Jurământul lui Hipocrat). Între pionierii români ai deontologiei se numără: Dimitrie Gusti (care aduce etica profesională la rang naţional şi social); Nicolae Iorga (care pledează pentru cunoaşterii valorii sociale a efortului necesar în orice profesie); Constantin Rădulescu-Motru (care distinge vocaţia de prestaţia profesionistului); D.D. Roşca (pentru care calităţile desfăşurării meseriei sunt probitatea profesională, limita şi buna-credinţă).

Într-o asemenea abordare, e firesc să conturăm conceptul numit deontologia comunicării. După cum deja se poate presupune, el vizează ansamblul conduitei, uzanţelor şi mijloacelor necesare în practica emiterii unui mesaj (verbal, scris sau de altă natură), în procesul de receptare a acestuia şi de exprimare a feed-back-ului aferent. Dimensiunea şi structura „demersului etic cognitiv”12 ţin de mersul istoriei şi de contradicţiile sale. Astfel, etica pare a se re-crea în timp, pe măsura emancipării societăţii. Necesitatea fundamentării şi respectării unor reglementări în domeniul comunicării este, pe de o parte, rezultat al mişcării drepturilor de proprietate, dar, pe de altă parte, este efect al excesivei comercializări „a orice”. Ne referim mai ales la: vânzarea / cumpărarea unor date neconfirmate; nerespectarea dreptului la replică; falsificarea unor secvenţe înregistrate audio / video; vehicularea unor informaţii „de senzaţie”, care atentează la intimitatea personală sau la 10 Mona Vintilă, Deontologie. Caiet de seminar., Tipografia Universităţii de Vest Timişoara, Timişoara, 1996, p. 5. 11 Idem op. cit., p. 7. 12 Niculae Bellu, Sensul eticului şi viaţa morală, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999, p. 48.

194

moralitate; difuzarea unor ştiri şi imagini de o violenţă inacceptabilă; scăderea credibilităţii surselor de comunicare. Faţă de cele expuse, există doi factori majori care facilitează apelul la deontologie: democratizarea vieţii şi tehnica avansată (pe căi care permit verificarea datelor din mai multe direcţii).

Deontologia comunicării poate fi corelată cu înţelegerea a patru „pretenţii de validitate” (prezente în opera lui Jürgen Habermas): cognitivă, lingvistică, de autoprezentare a vorbitorului şi de interacţiune cu

receptorul13. Ca urmare, comunicarea este legată atât de personalitatea emitenţilor de mesaje, cât şi de contextul social al comunicării14.

„Etica este estetica înăuntrului”, spunea – foarte plastic

– un poet francez15. Cum explicăm acest lucru? Considerăm că deontologia, reper al comunicării responsabile, poate fi privită dinspre interior spre exterior, în spiritul unei etici a Sinelui. Tocmai de aceea, deontologia e mai mult decât o pârghie a libertăţii şi decât o armă de apărare: ea este un mod de a impune morala în conduita profesională.

Definim deontologia în funcţie de obiectivele sale, deoarece ea nu poate fi concepută în lipsa unei reflexii etice16. Şi chiar dacă morala profesională are propriile ei principii, ele „nu pot nicicând contrazice regulile moralei umane”17.

Etica informaţiei este o miză pentru societate, întrucât, chiar dacă „reflexia etică aspiră la universalitate”18, se

13 Andrei Marga, Acţiune şi raţiune în concepţia lui Jürgen Habermas, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1985, p. 217. 14 Idem op. cit., p. 209. 15 Pierre Reverdy, apud Cécile d’Elloy, Communication de l’éthique et éthique de la communication, Sciences Com’2004 (Communication de marque. Rapport de mission.), p. 3, la adresa: http://www.sciencescom.org/media/pdf/Ra-comethique-2004.pdf, accesată la data de 20.06.2006. 16 Henri Pigeat, Médias et déontologie. Règles du jeu ou jeu sans règles., Éd. PUF, Paris, 1997, p. 84. 17 Traian Brăileanu, Idealul de viaţă şi conştiinţa morală, Ed. Eminescu, Bucureşti, 2001, p. 168. 18 Daniel Cornu, Éthique de l’information, deuxième éd., Éd. PUF, Collection Que sais-je? no 3252, Paris, 1997, p. 9. Vezi, de asemenea, originile şi motivaţia deontologiei în jurnalism (idem op. cit., p. 11 şi urm.).

195

confruntă cu „zone critice” – respectiv cu situaţii conflictuale, inerente oricărei societăţi democratice. De aceea, comunicarea profesionistă are la bază trei principii19: este legală, este etică şi este o problemă de bun-gust. În raport cu ele, suntem de acord că oportunitatea comunicării nu se poate aprecia doar prin prisma eficienţei sale, ci trebuie evaluată în virtutea normelor etice20. Referitor la comunicarea etică, iată un aspect interesant despre strămoşul telefonului sau „Urechea lui Dionis” (o peşteră de lângă Siracuza, Sicilia). Dionis (secolul IV î.Hr.) a transformat o carieră de piatră în închisoare, pentru a afla ce vorbeau inamicii tiraniei – liber-cugetătorii. El şi-a pus slujbaşii să sape în stâncă nişte canale spiralate (tip cochilie), care, îngustându-se, ajungeau în încăperea comandantului închisorii – şi spionii le „purtau” vorbele. Se spune că şi actualmente, zgomotul aprinderii unui chibrit în interiorul carierei ajunge la suprafaţă ca un foc de armă.

Generaţiile de azi sunt mai inteligente decât cele de altădată? Categoric, nu. Intelectualitatea rasată, de frunte, este – încă – tot reprezentanta eşaloanelor de vârstă cuprinse între 45-70 de ani. Însă, orice s-ar spune, tinerii şi mai ales copiii dispun de mijloace de n ori mai multe, mai diverse şi mai performante, pentru a se manifesta, a învăţa şi a crea. Din rândul lor se desprind, încet-încet, adevărate genii într-un domeniu sau altul. Iar sporirea surselor de informare majorează, fără îndoială, şansele la educaţie şi la opinie. Spiritul militant ia locul cuminţeniei din vremea bunicii, iar naivitatea e înlocuită de imperiul riscului. E adevărat: creierul e folosit mai pregnant. Ca atare, comunicarea are pretenţii sporite, iar oamenii nu se mai mulţumesc cu afirmaţii (chiar dovedite, uneori), ci caută cauze şi găsesc ieşiri din situaţii altădată imposibile. Mediocritatea nu mai e acceptată în tăcere, ci e blamată şi arătată cu degetul; coeficientul de inteligenţă e un criteriu tot mai ferm al angajării într-un scop

19 Codul Asociaţiei Internaţionale a Comunicatorilor Profesionişti, apud Angela Rogojanu, Alexandru Taşnadi, Grigore Piroşca, Deontologia comunicării. Aplicaţii şi studii de caz., Ed. Academiei de Studii Economice, Bucureşti, 2005, p. 40. 20 Angela Rogojanu, Alexandru Taşnadi, Grigore Piroşca, op. cit., p. 11.

196

major; în final, lipsa credibilităţii este aspru „taxată”. Sensibilitatea pentru detalii devine obsesivă (deşi utilitatea ei e recunoscută), opinia publică solicită adevărate „cantităţi” de informaţie – pe care le „înghite” instantaneu – iar preocuparea pentru sfera media este în creştere.

„Deontologia nu se poate dezvolta decât dacă mijloacele de comunicare sunt libere”, spune un expert în domeniu21, preocupat de necesitatea marelui adevăr, a onestităţii şi, în final, a civilizării.

Normele deontologice se regăsesc în coduri sau carte, care conţin principii de conduită bazate atât pe lege, cât mai ales pe moralitate şi onoare. Există asemenea coduri în toate domeniile de activitate22, fiecare evidenţiind dimensiunile etice ale muncii creatoare de valori. Urmându-le, omul poate împlini obiectivele comunicării23: atingerea unei înalte conştiinţe de sine, spontaneitatea, intimitatea, precum şi capacitatea de a întreţine relaţii bazate pe încredere şi respect. Iată un exemplu din jurnalism: După evenimentele (mişcările revoluţionare) petrecute în Europa Central-Estică la finalul deceniului nouă al secolului XX, Preşedintele de atunci al World Freedom Committee (Comitetul Internaţional pentru Libertatea Presei) declara că personalul din presa scrisă are nevoie să înveţe „ziaristică normală”, dat fiind că „presa liberă serveşte oameni liberi”24.

Scopurile elaborării codurilor deontologice sunt cel puţin următoarele: dobândirea respectului pentru profesie; accentuarea legăturilor create între practicanţii acesteia; fidelitatea beneficiarilor unor servicii; sporirea câştigurilor; minimizarea riscurilor de apariţie a înşelătoriei şi şarlataniei.

21 Claude-Jean Bertrand, op. cit., p. 27. 22 Pentru detalii, vezi subcapitolele O tipologie a codurilor deontologice şi Repere ale unor coduri deontologice cunoscute. 23 René de Lassus, Analiza tranzacţională, trad. rom., Ed. Teora, Bucureşti, 2004, pp. 148-149. 24 Harold W. Andersen, în Prefaţa lucrării: Manual pentru ziariştii din Europa Centrală şi de Est, World Press Freedom Committee, Asociaţia Ziariştilor Români, Fundaţia Soros pentru o Societate Deschisă, editor Malcolm F. Mallette, trad. rom., Bucureşti, 1992, p. IX-X.

197

Se poate vorbi despre coduri deontologice în comunicare25 încă de la finele secolului al XIX-lea, când jurnaliştii polonezi din Galiţia au alcătuit unul, funcţionând alături de un Tribunal al onoarei. După ce, în 1908, la cea dintâi facultate de profil din Missouri (S.U.A.), a fost elaborat aşa-numitul Credo al jurnalistului, asociaţiile presei au început să formuleze şi să adopte tot mai des asemenea norme, pentru ca în 1939, Federaţia Internaţională a Jurnaliştilor să stabilească un Cod al onoarei. După cel de-al doilea război mondial s-au înmulţit preocupările în această sferă, iar cea mai efervescentă perioadă se pare că e cea actuală (ultimul deceniu al secolului XX şi începutul mileniului III), motivată de stoparea valului mondial al carenţelor etice în comunicare.

Fie că au referiri relativ sumare, fie că sunt ample, codurile deontologice trebuie să ofere o bază reală, explicită şi precisă, corespunzător profesiei la care se referă. Ele trasează reperele şi exigenţele unei meserii, fixând atât cadrul ei general, cât şi pe cel analitic (specific).

Comunicarea morală este, fireşte, cea pe care ne-o dorim, dar să nu uităm de existenţa comunicării imorale, lipsită de contur deontologic (furnizoare de informaţii false / parţiale, sau chiar blocând opţiunea individuală). Între

25 Claude-Jean Bertrand, op. cit., pp. 69-70.

� Sunt cunoscute multe cazuri în care persoane neavizate se prezintă ca fiind medici, oferind – pe acest suport – sfaturi,

consultaţii contra cost şi „tratamente” mai mult sau mai puţin alopate, neştiutorilor în domeniu sau amatorilor de chilipiruri.

� De asemenea, îi avem în vedere pe aşa-zişii „colectori de fonduri” pentru presupuse construcţii bisericeşti – de fapt

impostori (îmbrăcaţi în rasă monahală sau nu) care reuşesc să inducă în eroare opinia publică.

� Ambele categorii exemplificate mizează pe comunicarea orală şi pe gestică, pe invocarea vindecărilor miraculoase, a divinităţii şi a perceptelor milei creştine, uzând de o persuasiune nativă sau

studiată, cu care învăluie „victima” şi o conving.

198

obstacolele care pot împiedica manifestările deontologice ale comunicării menţionăm câteva, pe care le socotim relevante: cenzura (politică sau administrativă); legislaţia; tradiţia şi cultura; rutina şi conservatorismul (dificultatea psihică de a accepta anumite lucruri, rămânând fidel, din obişnuinţă, altora); intenţia de a obţine profit cât mai rapid, oricum şi din orice. Astfel, impasul generat de maniera deontologică de comunicare – pentru că există unul, fără îndoială – este conferit de dublul ei caracter: moral (personal) şi public (instituţional). Acestora li se adaugă, secvenţial, rolul puterii statale şi, uneori, cel al rampei politice.

Motivaţia intruziunii instituţiilor statului şi a politicienilor în problemele de comunicare este „simplă”. Ea are la origini dorinţa de putere şi de acaparare a „regulilor jocului”, în ideea controlului asupra unei părţi a presei. Faptul chiar este posibil, dacă ne gândim că mass-media devine, pe zi ce trece, o industrie tot mai tentantă şi mai profitabilă. De aici şi până la influenţarea alegătorilor nu mai e decât un pas, ştiut fiind că autorităţile socotesc presa drept o reală ameninţare.

Mijloacele de comunicare exercită o puternică influenţă asupra mişcărilor din societate, determinând efecte pozitive şi negative prin mesajul pe care-l transmit26. Desigur, contează cine este receptorul, ce tip de educaţie are şi în ce măsură e pregătit (dacă este) să accepte o informaţie provocatoare sau părtinitoare. Iar pentru a depăşi obstacolele procesului de emisie-recepţie, lumea civilizată impune trecerea „de la gratuitatea taclalei, la comunicarea sobră şi responsabilă.”27

26 Pentru aprofundarea elementelor deontologice privind comunicarea, recomandăm lucrările: Lee Thayer (ed.), Communication: Ethical and Moral Issues, Gordon and Breach, New York, 1973 (studiul coordonatelor etice ale comunicării); Nelson Antrim Crawford, The Ethics of Journalism, Greenwood Press, New York, 1969 (formarea profesională principială, conform codurilor etice; obiectivitatea profesiilor mass-media; observarea deficienţelor din practica jurnalistică); Leon Nelson Flint, The Conscience of the Newspaper. A Case Book in the Principles and Problems of Journalism , D. Appleton & Co., New York, 1925 („contorizarea” practicilor etice de comunicare în presă; oferirea de sugestii în domeniu). 27 Andrei Pleşu, Obscenitatea publică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 71.

199

IV.2. O tipologie a codurilor deontologice Recomandările codurilor deontologice din domeniul comunicării sunt extrem de variate, în funcţie de sfera de referinţă, de interesul dovedit pentru etică, de gradul de participare la aplicarea lor, de profesionalismul celor ce le formulează şi le pun în practică. Totuşi, „îndrumarul” unei profesii este acceptat – chiar dacă nu uniform şi unanim – de majoritatea celor care o exercită, în cele mai multe ţări ale lumii. Analiştii şi supraveghetorii financiari au observat că în domeniul lor de activitate, piaţa se confruntă cu ofensiva celor care fac plasamente în titluri de valoare, spre a obţine câştiguri tot mai mari1. Totuşi, în ultimul timp se constată creşterea interesului pentru aplicarea măsurilor etice, precum şi a responsabilităţii sociale a corporaţiilor şi a statului. De ce? Fiindcă presiunea pieţei determină companiile să-şi formuleze şi să respecte propriul cod de etică, în consonanţă cu prevederile naţionale şi mondiale.

Orice cod deontologic, indiferent de domeniul căruia i se ataşează, trebuie să cumuleze un „bagaj” minimal de calităţi. Dintre ele enumerăm câteva pe care le socotim mai importante:

� să fie un instrument de (auto)disciplină şi de (auto)control;

� să servească drept instrument de referinţă; � să aibă un efect de sensibilizare asupra

responsabilităţilor pe care le presupune; � să contribuie la creşterea coeziunii de grup sau de

breaslă; � să se constituie într-un mijloc de apărare a

principiilor pe care le promovează; � să fie util şi interesului public.

1 Alan Lane, Ethics: the Global Challenge: the Demands of Regulation Are Creating Mounting Ethical Dilemmas for Management Teams and Their Communicators, în Communication World, nov. – dec. 2005.

200

Dilemele deontologice observate în practica managerială au generat formularea unor norme de a conduce prin prisma integrităţii2, deduse din

răspunsul la întrebări cum sunt: „Atunci când păstrezi tăcerea asupra unui fapt, înseamnă că minţi?”,

„Din ce punct al ei, o relaţie de comunicare se transformă în intimidare?”, „Din ce moment, folosirea proprietăţii e considerată furt?” ş.a.

* Răspunsurile acestor interogaţii au în vedere, fără îndoială, considerente etice... însă nu doar atât. Se pare că importantă pentru manageri nu e

numai aplicarea de norme morale, ci şi publicarea performanţelor companiilor pe care le conduc.

Pe de altă parte, e necesar ca acţionarii să nu urmărească doar „ajungerea firmei în top, prin orice mijloace”, ci să fie conştienţi că au o

responsabilitate socială.

Încercând să determinăm coordonatele de bază ale unui cod deontologic al comunicării, îl vom „ancora” în următoarele jaloane3:

• accentuarea valorilor umane şi a sistemului atitudinal al individului care practică o meserie implicând comunicare;

Întâi de toate, este vorba despre respectul pentru viaţă („Să nu provoci suferinţă!”), pentru relaţiile interumane de înţelegere („Păstrează-ţi inima deschisă!”) şi pentru drepturile omului („Respectă-ţi aproapele!”), fără de care comunicarea rămâne doar la stadiul de concept.

• promovarea obiectivităţii şi detaşarea (în măsura posibilităţilor) de subiectivismul tipic uman;

Aducem în discuţie suportul obiectivităţii („Nu te lăsa influenţat!”). În acelaşi context, afirmăm necesitatea susţinerii valorilor democratice.

2 Este vorba despre principiile formulate de către Muel Kaptein, profesor de etică în afaceri la Rotterdam School of Management Erasmus University (Olanda). Vezi, în acest sens, lucrarea: Muel Kaptein, The 6 Principles of Managing with Integrity, apud Alan Lane, op. cit. 3 Cele mai reprezentative dintre ele vor fi tratate ca subcapitole, pe parcursul lucrării.

201

• profesionismul;

Ne referim la elemente cum sunt: continuitatea comunicării; valorizarea interlocutorului (atenţia şi ascultarea); onestitatea; logica şi argumentarea în exprimare; atitudinea pozitivă; arta de a convinge fără a manipula; percepţia corectă a mesajelor (feed-back-ul); respectul, comunicarea şi compromisul în stările conflictuale; responsabilitatea pentru afirmaţii, fapte şi erori; competenţa.

• moralitatea comunicării.

Principiile care trebuie să călăuzească procesul comunicării sunt: afirmarea adevărului, respectiv oferirea unei imagini cât mai reale şi mai complete asupra unui subiect („Să nu minţi!”); valorificarea propriilor calităţi şi bunuri („Să nu furi!”); tratarea echidistantă a receptorilor unui mesaj, respectiv eliminarea separatismului de rasă, religie, sex, origine socială sau politică („Fii drept!”).

Unii specialişti în comunicare propun o schemă de „contorizare” a celor mai importante norme în domeniu4:

1. După natura lor, principiile deontologice pot fi: a) de tip ideal: delimitarea scopului oricărei activităţi de

comunicare; verificarea convergenţei lui în raport cu normele deontologice; cunoaşterea temeinică a subiectului; prezentarea situaţiei de facto (renunţarea la exprimarea unor păreri şi / sau evaluări proprii), oferind posibilitatea receptorilor de a-şi manifesta, ulterior, opţiunea; acţiunea în sprijinul drepturilor omului;

b) de tip general: respectarea prevederilor legale (după regula „Toţi suntem egali în faţa legii”); nerecurgerea la falsuri sau la „informaţii fabricate”; neacceptarea de avantaje (materiale sau de altă natură), nici în schimbul unor date, nici în scopul obţinerii unor opinii favorabile sau al unor contraservicii; urmarea căilor oneste de obţinere a informaţiilor (evitarea „clandestinităţii” şi ilegalităţii); protejarea surselor de date; interzicerea incitării la violenţă; neamestecul în viaţa altora;

4 După Claude-Jean Bertrand, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul European, Iaşi, 2000, pp. 72-74 şi pp. 76- 85.

202

c) de tip „excepţie” (precum „Scopul scuză mijloacele”): canalele de comunicare pot „trece cu vederea”, uneori, anumite carenţe comportamentale sau atitudini, dacă operaţiunea căreia îi servesc este una de interes major sau public (de securitate naţională);

d) de tip controversat: Cei care lucrează în mass-media trebuie să accepte necondiţionat ceea ce li se comunică din surse oficiale, sau pot riposta, punând în discuţie aspectele criticabile, cu care ei nu sunt de acord? Din altă perspectivă, cine-şi asumă răspunderea pentru un articol apărut în presă: doar cel care l-a semnat, sau el şi redactorul-şef?

2. După aria de acţiune, normele deontologice ale comunicării pot avea în vedere: a) reguli proprii anumitor mijloace de comunicare (presă scrisă, radio, televiziune ş.a.); Este benefic impactul „bulinei roşii” care însoţeşte diferitele programe TV, sub aspectul vârstei privitorilor. Ne referim mai ales la emisiunile care tratează subiecte sexuale sau violente, unele de o duritate extremă (ştiri, reportaje, filme).

Pe de altă parte, atunci când se prezintă aspecte care ar putea oferi informaţii confidenţiale, se practică metoda de acoperire sau de învăluire a feţei persoanei în cauză.

b) reguli referitoare la un sector al actualităţii: politic, economic (financiar), monden, sportiv, religios ş.a.;

Relatarea unei ştiri trebuie să se concentreze pe fapte, nu pe nume şi detalii nesemnificative, astfel încât identitatea celor implicaţi – acolo unde este cazul – să nu poată fi remarcată (recunoscută).

De asemenea, trebuie stăpânit limbajul profesional al cadrului în care se desfăşoară comunicarea. De multe ori, în emisiuni radio-TV, termeni mai mult sau mai puţin uzuali sunt confundaţi cu alţii sau sunt folosiţi în mod eronat. Adesea se fac confuzii între sensuri ale unor cuvinte, iar „salvarea” este un zâmbet „de scuză” al prezentatorului.

c) reguli ale anumitor zone sau ţări: sunt principii ce derivă din moşteniri cultural-religioase, din credinţe sau dogme de diverse origini (adevărate tabu-uri), dar şi din respectul pentru anumite convenienţe, structuri sau opinii.

203

În ţările nordice (mai ales în Suedia) sunt cunoscute amendamente deontologice extrem de severe, privind drepturile omului.

Marea Britanie este celebră pentru puritanism, ceea ce se reflectă şi în maniera de transmitere a unor informaţii cu caracter sexual.

În cultura asiatică (vezi cazul Japoniei), normele de origine confucianistă promovează loialitatea interumană, spiritul de echipă şi respectul pentru vârstnici.

Codurile deontologice din statele arabe au ca punct de pornire practicile religioase, iar din acest motiv, unele regimuri musulmane sunt oponente ale libertăţii cuvântului.

În anumite ţări ale Lumii a Treia, tacticile opresive determină mijloacele de comunicare să deservească obiectivele politice ale conducerii statale.

3. După categoria profesioniştilor care le pun în aplicare, principiile deontologice vizează:

a) norme generale, valabile pentru patroni şi agenţii lor;

Pe de o parte, trebuie să existe respect reciproc între manageri şi angajaţi (salarii rezonabile, comunicare decentă ş.a.).

Pe de altă parte, toţi lucrătorii dintr-un anumit domeniu au cel puţin următoarele obligaţii: să fie conduşi de adevăr şi dreptate; să separe interesele profesionale de cele personale şi / sau comerciale; să nu se lase impresionaţi de factori politici, financiari sau de altă natură, în realizarea scopurilor pe care şi le propun.

b) norme tipice jurnaliştilor. Iată cel puţin câteva din calităţile de care trebuie să uzeze profesioniştii mass-media: onestitatea faţă de cauză; evitarea conflictelor de interese şi a compromisurilor; neacceptarea avantajelor colaterale meseriei (incoruptibilitatea).

4. În funcţie de responsabilitatea specifică, distingem următoarele „clase” de principii deontologice: a) faţă de sursele de informaţii;

Discreţia asupra provenienţei unor date este obligaţia celui care a promis anonimatul sursei (cu excepţia informaţiilor publice sau a celor care afectează siguranţa statului).

204

b) faţă de breaslă;

Colegialitatea este o trăsătură esenţială în orice domeniu. Ea presupune într-ajutorare, spirit de echipă şi – în anumite activităţi – chiar fraternizare (cazul jurnalismului).

c) faţă de dreptul la replică;

Insinuările, acuzaţiile sau simpla publicare a unor elemente care vizează / lezează o persoană trebuie să dea ocazia exprimării poziţiei acesteia din urmă (a dreptului la replică).

d) faţă de utilizatorii propriilor informaţii.

Dintr-un punct de vedere, receptorii unor date au dreptul să fie protejaţi de termeni duri, de expresii peiorative şi de imagini şocante. Dintr-o altă optică, informaţiile trebuie astfel expuse, încât să nu devină violente, să nu lezeze conduita morală şi să nu fie părtinitoare.

Corespunzător funcţiilor pe care le îndeplinesc, mijloacele de comunicare au următoarele scopuri5:

� să observe realitatea aşa cum este ea şi să nu cedeze presiunilor de tip hărţuire, ameninţare sau şantaj, care ar putea modifica datele problemei în folosul cuiva;

� să procedeze la selectarea informaţiilor;

� să se constituie într-un adevărat forum (mediu) pentru comunicarea socială;

5 După Claude-Jean Bertrand, op. cit., pp. 74-75 şi 85-88.

Cei care transmit informaţii (comunicatorii) trebuie să respecte exactitatea datelor, faptelor şi persoanelor implicate în acestea. Este mai ales cazul jurnaliştilor, care nu trebuie să inventeze

informaţii.

Selecţia are ca scop atât descoperirea adevărului, cât şi grija pentru protejarea anumitor persoane (naive sau nevinovate) şi a unor date.

Comunicarea trebuie să ofere liantul dintre spirit şi materie, facilitând accesul la informare al oricărei persoane.

205

� să propage cultura, dar în acelaşi timp să vândă.

După ce un cod deontologic a fost creat şi adoptat,

principala problemă cu care se confruntă este implementarea normelor sale. Motivul acestei opinii este dat de adevărul afirmaţiei: regulile „sunt întotdeauna vagi, nu absolute”6.

Teoretic, normele par a da o soluţie lipsei de deontologie. Astfel, „este interzisă eliminarea, distorsiunea, inventarea de ştiri pentru a face pe placul ofertanţilor de publicitate”, cărora nu e admis să le fie făcute favoruri7. Practic, însă, nu e chiar aşa...

Dintr-o altă perspectivă, iată câteva exemple contradictorii privind informaţiile în sine, subiectul acestora şi / sau sursele datelor8: - Uneori, persoanele publice doresc (iar jurnalele

acceptă) să facă declaraţii, fără a le fi atribuite personal, în textul unei ştiri; ca regulă, însă, neindicarea sursei este inacceptabilă.

- În unele ţări, atrocităţile războaielor sau crimele cu caracter sexual nu sunt date publicităţii, decât dacă implică riscuri majore pentru populaţie; comparativ, în majoritatea statelor lumii se insistă tocmai pe mediatizarea acestor cazuri, în scopul evitării cazurilor similare care ar putea urma.

În concluzie, codurile deontologice facilitează, principial, comunicarea şi luarea deciziilor corecte. Foarte important este, însă, cel care aplică o normă sau alta. Este el responsabil? Vrea să fie imparţial sau să câştige (bani, simpatie, faimă)? Vrea să fie de folos sau intenţionează doar să impresioneze? Vrea să-şi dovedească tăria de caracter sau are prejudecăţi? Răspunsurile le dau, pe rând, toţi cei implicaţi într-o formă sau alta de comunicare.

6 Claude-Jean Bertrand, op. cit., p. 93. 7 Claude-Jean Bertrand, op. cit., p. 75. 8 Claude-Jean Bertrand, op. cit., pp. 73-74.

Informaţia se vinde. Constatăm, zilnic, că nimic nu e mai adevărat. Dar despre care informaţie este vorba: de calitate sau nu? Părtinitoare sau nu? Cu substrat (religios, politic, imoral) sau nu? O mare atenţie

este acordată celor care admit, în ultimii ani, faptul că unele mijloacele de comunicare se... prostituează.

206

Supunem atenţiei un aspect mai puţin obişnuit al realităţii – dar extrem de interesant – remarcat în sfera relaţiilor publice. Despre ce este vorba? Audiind conferinţe de presă şi luări de cuvânt sau interviuri, constatăm că deseori, chestionările (întrebările formulate) fie rămân fără răspuns, fie sensul interogaţiei este deturnat. Să fie o omisiune, o impoliteţe sau o tactică? Evident, dacă primele două posibile explicaţii pot fi scuzabile, a treia nu este defel. Ea implică premeditare şi lipsă de etică.

* Există persoane care au cercetat fenomenul în cauză, încercând să-şi exprime propriile nedumeriri9:

� „Este un lucru obişnuit, acela ca purtătorii de cuvânt” sau pur şi simplu cei intervievaţi „să fie învăţaţi – eventual prin cursuri media – să nu răspundă întrebărilor care li se adresează?” � Mai mult: „Dacă răspunsul la această întrebare este afirmativ” (ceea ce presupune că faptul menţionat este unul admisibil – n.a.), „refuzul de a răspunde este sau nu etic?”

Căutarea sugestiilor (prin motorul Google, Internet) pentru cei ce au asemenea dileme aduce cel puţin următoarele sfaturi, celui supus unui interviu10: • Continuă-ţi ideea, indiferent de întrebările

jurnalistului. • Aminteşte-ţi că scopul tău e să deţii controlul

discuţiei, pentru ca punctele-cheie ale mesajului tău să fie transmise.

• Găseşte un mod de a-ţi expune ideea. • Studiază tehnicile care te învaţă cum să-ţi menţii

agenda de lucru şi scopul propus, în decursul unui interviu.

9 Trudy Lieberman, apud Eric Bergman, The Ethics of Not Answering: Is Staying on Message – Regardless of the Questions Asked – In Line With PR Code of Ethics?, în Communication World, sept. – oct. 2005. 10 Eric Bergman, op. cit.

207

IV.3. Repere ale unor coduri deontologice cunoscute Spre deosebire de legea propriu-zisă, care reglementează actele indivizilor şi efectele lor, morala (în speţă, deontologia) imprimă conduita necesară faptelor noastre. E adevărat că, epocă după epocă, se schimbă unele principii ale eticii sociale: pe alocuri, se purifică; alteori, însă, se „colmatează” prin indiferenţă, imixtiuni ale politicului sau demagogie. Nu putem stopa căderea în desuetudine a unor principii deontologice, pentru că nu dictăm asupra comunicării. Şi nici nu suntem capabili să ne opunem intrării în vigoare a altor norme morale, care decurg din tendinţa spre modernitate a lumii.

Cu cât separaţia dintre cele două conglomerate – lege şi deontologie – e mai mare, „cu atât contradicţiile dintre ele devin mai ireconciliabile şi acelaşi act omenesc poate fi citit ca gest de libertate într-unul şi ca agent patogen în celălalt”1.

Iată un exemplu contemporan, pe deplin ilustrativ pentru problema în discuţie: „Limba e în permanentă modificare. Doar iluzia noastră sau o viziune care înfrumuseţează ulterior lucrurile afirmă că într-o anumită perioadă limba era perfectă, bună, ideală – şi după aceea s-a stricat. (...)

În fiecare moment se spune: «Vai, cât s-a stricat limba!», aşa cum se spune: «Vai, tinerii din ziua de azi!». De fapt, există, pe de o parte, limba ca fenomen social, spontan (...) şi există instituţia limbii de cultură: limba normată, limba supravegheată academic”2.

1 Miruna Runcan, Introducere în etica şi legislaţia presei, Ed. ALL Educaţional, Bucureşti, 1998, p. 79. 2 Rodica Zafiu (prof. univ. dr. la Facultatea de Litere din Bucureşti), interviu în Jurnalul Naţional din 05.04.2006, p. 24.

Se spune că un om a vrut să oprească trecerea timpului. Într-o toamnă, dorind ca iarna să nu mai vină, s-a urcat în copaci şi a cusut frunzele acestora de ramuri (parabola Fugit irreparabile tempus este superbă!). Chiar dacă, momentan, a reuşit să menţină frunzele cusute în copaci, iarna tot a

venit... iar omul s-a văzut neputincios în faţa legilor naturii. Aşa se întâmplă şi cu normele comunicării: pur şi simplu, uneori, noul „vine peste noi”, chiar dacă nu e neapărat bun.

208

Nu judecăm şi nu „aruncăm cu pietre”, deoarece comunicarea etică are alte scopuri decât ofensa adusă trecutului. În acest sens, să nu uităm că utopiile – deşi iscate din dorinţa de mai bine – au negat, uneori, adevăruri biblice; alteori, le-au transformat în lucruri comune sau, pur şi simplu, au privit altfel realitatea. Chiar dacă au schimbat viziuni sau au denaturat principii, teoriile şi ideile epocilor anterioare merită studiate, pentru a putea discerne ce e bine şi ce e rău, ce preluăm şi ce anulăm din ele. Ne întrebăm, ca atare, în ce măsură ne permitem sau nu să operăm similarităţi posibile (nicidecum identităţi) între sacru şi deontologic... Lucrarea despre etică (sec. al XVII-lea) a raţionalistului Baruch Spinoza3 a iscat aprige controverse după publicarea sa postumă.

� Ea se bazează pe o energie esenţială (numită, de autor, substanţa la care se reduce lumea), iar filosofia sa holistică4 arată că singura vibraţie eternă este Dumnezeu sau Natura5. Substanţa motivează individualitatea lucrurilor, ca natură creată, în timp ce Atotputernicul e o natură creatoare. De fapt, această concepţie pantheistă (după care Creatorul şi Creaţia sa sunt un tot inseparabil) este generată de esenţa metafizică a lumii.

� În timp ce unii exegeţi remarcă ateismul lui Spinoza, relevând pericolul demitizării (datorită intenţiei autorului de a identifica, respectiv de a unifica natura cu Divinitatea), alţii îi analizează opera prin prisma viziunii ei moniste asupra lumii (reducerea lumii la o unică substanţă). După opinia noastră de cititor, ne permitem să reflectăm că la Spinoza nu e vorba de ateism. Faptul este confirmat, de altfel, de însuşi promotorul eticii: „Tot

3 Baruch Spinoza (latinizat, Benedictus de Spinoza) a manifestat opinii considerate eretice la mijlocul veacului al XVII-lea (de exemplu, era marcat de ideea că atât creştinismul, cât şi iudaismul, sunt fenomene trecătoare în raport cu substanţa eternă a Universului). Pe de altă parte, azi, nu putem să nu remarcăm realismul autorului Eticii, conform căruia, pe bună dreptate, tot ceea ce e măreţ este pe atât de greu, pe cât este de rar... 4 Holismul derivă din concepţia potrivit căreia Universul este o unitate care nu se schimbă („totul este unul”, iar „unul este indivizibil, de aceea este un întreg continuu” – filosofie avându-l la origini pe Parmenide). El consideră că întregul este un agregat mult mai cuprinzător decât simpla însumare a componentelor sale. Astfel, devine contrariul atomismului promovat de Democrit, care divide întregul în părţi, pentru a-l cerceta mai bine. 5 „Prin substanţă înţeleg ceea ce este în sine”, iar „prin Dumnezeu înţeleg fiinţa absolut infinită, adică substanţa alcătuită dintr-o infinitate de atribute.”, în lucrarea: Baruch Spinoza, Etica demonstrată după metoda geometrică şi împărţită în cinci părţi, trad. rom., Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 5.

209

ce este se găseşte în Dumnezeu şi nimic nu poate nici să fiinţeze, nici să fie conceput fără Dumnezeu”6 (s.n.).

De fapt, dacă extindem cercetarea şi asupra altor cazuri, vom observa că abia în temei filosofic, afirmaţiile marilor spirite ale umanităţii sunt iertate de păcatul unei altfel de gândiri.

În caz contrar... cine ştie ce chinuri i-ar fi aşteptat pe cei care au spus7: „Dumnezeu (...) «a mântuit lumea chiar prin nebunie»” sau au comentat „marea nebunie abisală care este înţelepciunea lui Dumnezeu”.

Dintotdeauna, omul a căutat explicaţii ale fenomenelor (ne)cunoscute, fie pentru a-şi repercuta teama de neant, fie pentru a-şi motiva propriile atitudini, fie pentru a transfera altora neputinţa personală (preferabil, spre divinitate). De aici derivă, probabil, încercările milenare de găsire a eticului originar şi cele de a compara aproape totul cu norma morală. „Civilizaţia drepturilor omului e adesea dispusă să se ignore, ori, invers, să-şi exhibe o infatuare superficială; atât jeluirea ipocrită după modele de coerenţă definitiv pierdute, cât şi tratarea exclusivistă drept «barbarie» ori «primitivism» a celorlalte tipuri contemporane şi concurente de culturi”, sunt negări „ale dreptului individual, ca valoare fundamentală a «lumii de oameni»”8.

În cele ce urmează vom aborda coduri deontologice din cele mai diverse domenii ale actualităţii româneşti, comparate, pe alocuri, cu prevederi europene sau internaţionale (în scopul vizualizării lor comparative).

1. Deontologia jurnalistului Scopul mass-mediei este acela de a informa. Departe de

a-l transforma pe jurnalist în justiţiar sau judecător şi fără a-i atribui puterea modificării unei cutume, acest ţel urmăreşte sesizarea realităţii. În final, îmbrăcată într-o haină mai mult sau mai puţin elegantă, realitatea respectivă este prezentată publicului (cititor sau privitor) şi are menirea de a contribui la

6 Baruch Spinoza, op. cit., p. 17. 7 Prima afirmaţie îi este atribuită lui Erasmus, de către Foucault, autor, la rându-i, al celeilalte expresii, în lucrarea: Michel Foucault, Istoria nebuniei în epoca clasică, trad. rom., Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 35. 8 Miruna Runcan, op. cit., p. 19.

210

evoluţia societăţii. Sensibil sau cinic, sobru sau maliţios – dar în orice caz curios – jurnalistul trebuie să-şi dovedească priceperea şi capacitatea profesională, pe baza unui crez etic: acela că firul roşu al meseriei sale este adevărul.

„Rostul lui e să spună adevărul, nu un adevăr de teoremă şi nici unul profetic, ci adevărul pe care l-a aflat, atât cât l-a aflat şi atât cât îl poate el interpreta, pentru ca acesta să devină inteligibil pentru destinatarul său”.9

Declaraţia obligaţiilor şi drepturilor jurnaliştilor (München, 1971) prevede10 dreptul la informare, la libera exprimare şi la critică al celor care practică această profesie, iar îndatorirea de bază a jurnaliştilor este cea faţă de public.

În mass-media există numeroase organizaţii tip „breaslă”. Cele mai cunoscute sunt în S.U.A. şi au activitate (inter)naţională: Society of Proffesional Journalists, World Association of Newspapers, National Association of Broadcasters, Fairness and Accuracy in Reporting,

Association of Educators in Journalism and Mass Communication ş.a. *

Codul deontologic al Societăţii Jurnaliştilor Profesionişti (Franţa) afirmă că informarea minuţioasă şi onestă este suportul democraţiei şi că „integritatea

profesională este piatra unghiulară a credibilităţii unui jurnalist”11. *

În Franţa funcţionează conceptul M*A*R*S (mijloace de asigurare a responsabilităţii sociale în mass-media)12, pe principiile formării / evaluării profesionale şi feed-back-ul în rândul publicului. Există chiar un catalog de cca 80 de norme utilizate în mod real în mass-media (de exemplu, site-uri Web care denunţă abuzurile din anunţurile publicitare).

9 Miruna Runcan, op. cit., p. 89. 10 Déclaration des devoirs et des droits des journalistes (Münich, 1971), Préambule, la adresa: http://www.acrimed.org/article29.html, accesată la data de 20.04.2006. 11 Code déontologique de la Société des journalistes professionnels, Préambule, la adresa: http://www.acrimed.org/article30.html, accesată la data de 20.04.2006. 12 Claude-Jean Bertrand [Professeur émérite, Institut Français de Presse, Université de Paris 2], Les „M*A*R*S: moyens d’assurer la responsabilité sociale des médias”, la adresa: http://www.acrimed.org/article1392.html, accesată la data de 20.04.2006.

211

1.1. Codul deontologic al jurnalistului român În România, Statutul jurnalistului, adoptat de Convenţia

Organizaţiilor de Media în 2004, evidenţiază13 că profesiunea de jurnalist (în presa scrisă, audiovizual, online) este liberă şi independentă, conform dreptului la informaţie şi la liberă exprimare, prevăzut de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de Constituţia României şi de Codul deontologic al jurnalistului. Interesul public are o importanţă reală, deoarece14: � Orice problemă care afectează viaţa comunităţii denotă apelul la această noţiune, indiferent dacă autorităţile statului o consideră astfel sau nu. Încălcarea drepturilor omului (vezi documentele internaţionale ratificate de România) este de interes public major (s.n.). � Când nu există un interes public evident, libertatea de exprimare poate fi limitată doar de interesul protejării unui alt drept fundamental.

Codul deontologic al jurnalistului are trei subdiviziuni: a) Rolul jurnalistului vizează dubla lui menire: de

apărător al valorilor democratice, aspect sub care este obligat să cerceteze şi să comunice faptele cu bună-credinţă (art. 1.1.-1.3.), promovând egalitarismul şanselor; de exponent al spiritului deschis, calitate în care este observator şi raportor public al neglijenţelor, nedreptăţilor şi abuzurilor, al informaţiilor comune, supărătoare sau şocante (art. 1.4.-1.5.).

b) Conduita profesională apelează la anumite principii: � drepturile omului (art. 2.1.): prezumţia de nevinovăţie,

viaţa privată, interesul minorilor, victimelor ş.a.; � regulile de redactare (art. 2.2.): delimitarea informaţiei

de opinie, verificarea datelor (cele nedovedite şi cele false nu 13 Centrul pentru Jurnalism Independent, Statutul jurnalistului, Convenţia Organizaţiilor de Media (Sinaia, 9-11 iulie 2004), art. 1, la adresa: http://www.cji.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=35&Itemid=58, accesată la data de 11.04.2006; aceeaşi informaţie este regăsită la adresa: http://www.ctj.md/resurse/Deontologie/Statut,%20ro.doc/. 14 Centrul pentru Jurnalism Independent, Codul deontologic al jurnalistului, Convenţia Organizaţiilor de Media (Sinaia, 9-11 iulie 2004), Preambul. Pentru detalii, vezi informaţii la adresa: http://www.cji.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=35&Itemid=58, accesată la data de 11.04.2006.

212

vor fi publicate), prezentarea punctelor de vedere ale tuturor părţilor implicate, citarea corectă;

� protecţia surselor de informaţie (art. 2.3.); � colectarea principială a informaţiilor (art. 2.4.); � statutul profesiei (art. 2.5.), privind: interzicerea

uzului de funcţie, în scopul obţinerii de avantaje; neacceptarea cadourilor băneşti, în natură sau de tipul „serviciilor”; evitarea conflictului de interese;

� independenţa (art. 2.6.), respectiv exercitarea profesiei potrivit conştiinţei proprii;

� corecţia erorilor şi dreptul la replică (art. 2.7.). c) Drepturile jurnalistului (art. 3) abordează: protejarea

prin tratate şi convenţii internaţionale semnate de România; opoziţia faţă de cenzură; confidenţialitatea; clauza de conştiinţă; dreptul de autor ş.a.

Observaţii:

1. Cuprinsul firesc şi motivat al Codului deontologic al jurnalistului ne determină să apreciem majoritatea articolelor sale. Exemple:

� „Jurnalistul are libertatea de a refuza orice demers (...) împotriva principiilor eticii jurnalistice sau a propriilor convingeri”, atitudine derivată „din obligaţia jurnalistului de a informa publicul cu bună-

credinţă.” (Codul deontologic..., art. 3.4.) � Separarea activităţilor economice de cele editoriale dă dreptul jurnalistului să refuze atragerea de contracte de publicitate / sponsorizare pentru instituţia de presă la care este angajat.

(Codul deontologic..., art. 3.4.)

2. Unele elemente ale Codului deontologic..., fireşti pentru jurnalişti, pot însă părea exagerate sau nefireşti pentru receptorii de informaţii: � „Publicul are dreptul sa cunoască nu numai informaţiile şi ideile primite favorabil sau cu indiferenţă ori considerate inofensive, dar şi pe acelea care ofensează, şochează sau deranjează” (s.n.).

(Codul deontologic..., art. 1.5.) Întrebări: Dacă admitem existenţa informaţiilor care pot jigni, care e limita peste care ofensa nu mai este permisă şi cine o stabileşte?

Admitem falsul termen de „ofensă acceptabilă”? Cât de şocante pot fi datele / imaginile prezentate de presă? Ce e informaţia „deranjantă”? � Deşi „jurnalistul este dator să respecte viaţa privată a persoanei (inclusiv aspectele care ţin de familie, domiciliu şi corespondenţă)”, intruziunea în viaţa privată este permisă „când interesul public de a

afla informaţia prevalează.” (Codul deontologic..., art. 2.1.2.) � „O activitate nu este privată doar pentru motivul că nu este

desfăşurată în public.” (Codul deontologic..., art. 2.1.2.)

213

Profesia de jurnalist implică răspunderi majore. De aceea, insistăm asupra unor aspecte care nu sunt suficient marcate în Codului deontologic al jurnalistului: garanţia adevărului, refuzul „tentaţiilor”15, respingerea calomniei, evitarea conflictelor (inter-rasiale, inter-etnice, religioase), respectarea politicii editoriale, evitarea prezentării unor elemente partinice, neimplicarea în cauze lipsite de credibilitate, refuzul „scrisului la ordinul cuiva”.16

Specialiştii în comunicare explică aşa-numitul privilegiu al reporterului, axat pe elemente simple, dar care, juxtapuse, creează un paradox: „1) Jurnalismul depinde de surse confidenţiale (...) şi nu se poate desfăşura fără investiţie de încredere între sursă şi ziarist (...). 2) Jurnalismul se adresează opiniei publice (...). 3) Jurnalismul nu funcţionează ca organism abilitat de instrumentare a dreptăţii, ci numai ca mediu informaţional liber (...)”17.

În virtutea dreptului la adevăr al publicului, libertatea jurnalistului are de depăşit cel puţin două obstacole reale (nicidecum arbitrare): etica personală şi barierele „ridicate” de receptorii informaţiei (avizaţi sau nu). Ca urmare, întrucât orice normă lasă loc de „mai bine”, Codul deontologic al jurnalistului poate fi perfecţionat18.

1.2. Codul deontologic al ziaristului, adoptat de către

Clubul Român de Presă Clubul Roman de Presă, reprezentând peste 40 de case

editoriale (cele mai importante instituţii mass-media din ţară, atât din presa scrisă şi audio-vizual, cât şi din agenţiile de presă) a creat un Cod deontologic al ziaristului, alături de un Consiliu de Onoare care urmăreşte respectarea normelor etice în domeniu.

15 Avem în vedere, aici, nu doar condamnarea mitei, dar şi refuzul publicităţii mascate sau al unor privilegii personale (de exemplu, e vorba despre documentări al căror cost este suportat de cei „întâmplător interesaţi” de o anumită informaţie). 16 Miruna Runcan, op. cit., extras pp. 90-91. 17 Miruna Runcan, op. cit., p. 93. 18 Recomandăm, în acest sens: Miruna Runcan, op. cit., pp. 97-168. De altfel, din întreaga lucrare reiese spiritul unei remarcabile profesioniste în domeniu.

214

Nu vom detalia Codul ziaristului, întrucât, ca principiu, el respectă trăsăturile Codul deontologic al jurnalistului. Vom încerca, însă, să descoperim fie principalele sale „puncte forte”, fie noutăţile pe care le aduce faţă de ceea ce ştim deja.

Încă din preambulul său, Codul ziaristului se prevalează de dreptul libertăţii de expresie conferit de Constituţia României19, afirmând că ziaristul „are dreptul de a critica, argumentat, atât Puterea, cât si Opoziţia, considerând drept unic criteriu de judecare a faptelor raportarea lor la legile ţării şi la principiile morale”20 (s.n.).

În art. 1, documentul respectiv nominalizează cea dintâi datorie a unui ziarist: respectarea adevărului, indiferent de consecinţele posibile ale acestui fapt. Realitatea redată în presă trebuie să fie veridică, informaţiile necesitând a fi confirmate de cel puţin două surse credibile (art. 2), iar ştirea „trebuie să fie exactă, obiectivă şi să nu conţină păreri personale” (art. 3).

Foarte important este art. 4, referitor la controversata problemă a respectului pentru viaţa privată. El menţionează că ziaristul „nu se va folosi de metode interzise de lege pentru a obţine informaţii sau imagini” despre o persoană, cu precizarea că, „atunci când comportamentul privat al unor personalităţi publice poate avea urmări asupra societăţii, principiul neintruziunii în viaţa privată ar putea fi eludat.” (s.n.) Tot art. 4 adaugă un remarcabil element de decenţă, legat de presă: acela că ziaristul „va evita detalierea unor vicii sau a unor elemente morbide legate de crime”.

Art. 9 acuză „ziaristul care distorsionează intenţionat informaţia, face acuzaţii nefondate, plagiază, foloseşte neautorizat fotografii sau imagini (...), calomniază” (s.n.); în opinia Codului ziaristului, respectivul „săvârşeşte abateri profesionale de maximă gravitate” şi va fi sancţionat.

19 Constituţia României, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, cap. II, art. 30 (privitor la inviolabilitatea libertăţii de exprimare a gândirii, opiniilor şi credinţelor şi creaţiilor, dar şi la interzicerea cenzurii) şi art. 31 (tratând dreptul de acces la informaţia de interes public, care nu poate fi îngrădit), pp. 15-17. 20 Clubul Român de Presă, Codul deontologic al ziaristului, Preambul, la adresa: http://www.pressclub.ro/cod.html, accesată la data de 11.04.2006. În sprijinul ideii respective, art. 8 al aceluiaşi Cod deontologic... recomandă ca, pentru a evita conflictele de interese, ziaristul nu trebuie să fie afiliat vreunui partid.

215

Observaţii: a) Vom insista asupra considerentelor pozitive ale Codului deontologic al ziaristului: � Apreciem curajul (chiar duritatea) opiniei şi posibilitatea expunerii, de către ziarist, a unui punct de vedere critic, dar argumentat (aşa cum este menţionat în Preambul)21. � Este lăudabilă asumarea responsabilităţii ziaristului pentru informaţiile furnizate, ea presupunând suportarea oricăror urmări ale acestei iniţiative. Parţial, „scutul” expunerii la astfel de probleme este dat de utilizarea a minim două surse credibile, pentru ca ştirea să poată fi publicată / emisă. � Nu putem trece cu vederea două din elementele rămase „în eter” la Codul deontologic al jurnalistului: discreţia prevăzută de Codul deontologic al ziaristului în cazuri care o solicită, precum şi decenţa indicată atunci când subiectul de presă este dat de aspecte tragice.

b) Am identificat şi un aspect negativ privind Codul deontologic al ziaristului: � Referirea la sfera politică nu este tocmai agreabilă pentru cititor şi o configurăm ca „punct slab” al acestui Cod.

2. Deontologia medicală

Colegiul Medicilor din România a adoptat Codul de deontologie medicală, document cu un cuprins extrem de extins, care reflectă normele de conduită prevăzute prin exercitarea profesiei de medic22.

Una din calităţile neîndoielnice ale statutului respectiv este aceea că, potrivit art. 4, „în decursul vieţii sale profesionale, medicul nu trebuie sa înceteze niciodată” să se pregătească în domeniu. Având „prin excelenţă, o profesiune umanitară” (art. 6), guvernată de conştiinţa medicală (art. 7), medicul nu-i este admisă „abdicarea de la dorinţa exprimată

21 Nu comentăm „săgeata” îndreptată spre sfera politică. 22 Colegiul Medicilor din România, Codul de deontologie medicală, la adresa: http://www.cmr.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=37&Itemid=79, accesată la data de 11.04.2006.

Practicarea medicinei pretinde una din cele mai lungi şi dificile căi de acces spre profesie. De ce? Poate pentru că, oricât de greu e să devii cineva, nimic nu este mai nobil decât să contribui la păstrarea sau prelungirea vieţii semenilor tăi. Iar această pregătire solicită timp şi

efort, mai mult decât în orice altă meserie.

216

de către bolnav în cunoştinţă de cauză” (art. 5). Totodată, însă, „este preferabil ca medicul sa se abţină” de la garantarea vindecării unui pacient (art. 10). Deşi secretul profesional medical (în privinţa: vieţii bolnavului şi a familiei sale, diagnosticului sau tratamentului etc.) este obligatoriu, Codul... expune şi unele excepţii de la regulă: cazurile în care predomină interesul social: epidemii, boli cu extindere în masă ş.a. (art. 13 şi art. 14).

� Medicul care surprinde o persoană rănită /aflată în pericol sau cel care este informat despre o atare situaţie, are obligaţia să intervină pentru a-i acorda asistenţă de specialitate (Codul..., art. 29). � În caz de calamităţi naturale sau evenimente grave (naufragii, accidente pe scară largă), medicul trebuie să se considere mobilizat (Codul..., art. 30). � Provocarea îmbolnăvirii artificiale a unei persoane, pe motive experimentale, este inadmisibilă (Codul..., art. 127).

� Medicul n-are dreptul să faciliteze suicidul sau autovătămarea (Codul..., art. 28). � Aplicarea metodelor terapeutice insuficient probate este şarlatanie (Codul..., art. 64). � Racolarea clientelei altui medic este condamnabilă (Codul..., art. 87), la fel precum defăimarea colegilor (Codul..., art. 95). � Nu se admite concurenţa neloială (de exemplu, prin scăderea unor onorarii), deşi îngrijirea gratuită este permisă (Codul..., art. 90).

În Codul de deontologie medicală există referiri şi la considerente morale controversate pe plan mondial:

I.) Medicul trebuie să încerce scurtarea suferinţei bolnavului incurabil, asigurându-i demnitatea. Totuşi, prin art. 23 al Codului... îi este interzisă provocarea decesului („act ce constituie o crimă, chiar dacă a fost cerut insistent de un bolnav perfect conştient”). Cu alte cuvinte, eutanasia nu este admisă în România, „indiferent de gravitatea şi prognosticul bolii” (art. 24).

II.) Avortul poate fi practicat „în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege”. Mai mult, „orice medic este liber să refuze – fără explicaţii – cererea de întrerupere voluntară a sarcinii (art. 25).

217

1.) Ca elemente pozitive ale Codului de deontologie medicală, remarcăm dăruirea şi spiritul umanitar care trebuie să însoţească actul medical de calitate. Iată câteva prevederi exemplificative:

� În situaţii care implică pericol de moarte, cadrul medical rămâne

lângă bolnav, atâta timp cât este nevoie (art. 37). �

Medicul are obligaţia să-i trateze, cu egală conştiinciozitate, pe toţi cei care-i solicită sprijinul, indiferent de condiţie materială,

naţionalitate, religie, sentimente personale ş.a. (art. 46). �

Pacienţii vor fi îngrijiţi cu aceeaşi solicitudine, fie că au, fie că nu au şanse de vindecare (art. 38).

� Reputaţia medicului trebuie sa se axeze doar pe competenţă şi

demnitate (Codul..., Anexa 1, art. 1).

2.) Există şi câteva elemente insuficient accentuate în Codul de deontologie medicală, din perspectiva răspunderii legale a celor care

le încalcă. Ele figurează, e adevărat, ca trăsături deontologice medicale – deci nu sunt puncte slabe ale Codului... – dar realitatea, uneori, le infirmă (practicile de mai jos fiind prea uşor încălcate):

� „Medicul nu trebuie să se folosească de un mandat electiv sau o funcţie administrativă, pentru a-şi creşte clientela” (art. 56).

„Medicina nu trebuie practicată ca o activitate comercială” (art. 57). „Este contrară eticii înţelegerea dintre doi medici, medic şi farmacist sau cadru auxiliar, pentru obţinerea de avantaje materiale” (art. 59). „Este interzisă practicarea de către medici a unei activităţi care

dezonorează profesia medicală” (art. 61). „Medicul nu trebuie în nici un caz să-şi exercite profesia în condiţii

ce ar putea compromite calitatea îngrijirilor şi a actelor sale profesionale” (art. 62).

3.) Rămâne în discuţie formularea art. 110 din Codul de deontologie medicală: „Prelevarea de ţesuturi şi organe

«ex vivo», în vederea efectuării unui transplant, nu se poate executa decât după consimţământul bolnavului,

în cunoştinţă de cauză” (s.n.). � Întrebarea celui care analizează acest text din afara problemei este: Al cui consimţământ este necesar?

Al celui care acceptă, înainte de a deceda, donarea de organe, sau al teoreticului beneficiar?

Observaţii:

218

Iată un exemplu de abnegaţie în desfăşurarea serviciilor medicale voluntare: Organizaţia Médecins Sans Frontières (M.S.F.)23 are ca scop protejarea vieţii şi alinarea dezinteresată a suferinţei, respectând demnitatea umană. Codul ei de conduită menţionează (în art. 5) că M.S.F. nu poate servi ca instrument de manevră pentru nici un factor guvernamental. Intervenţia M.S.F. se clădeşte pe deontologia medicală24, ceea ce presupune: nediscriminare (oferirea de ajutor, conform intensităţii nevoilor – aşa cum arată art. 6), imparţialitate şi păstrarea secretului medical.

3. Deontologia universitară

3.1. Coduri etice în mediul academic românesc În învăţământ, deontologia vizează adevărate modele

atitudinale, idealuri şi standarde morale. Ea promovează responsabilitatea, integritatea, încrederea şi cooperarea – drept calităţi necesare celor ce educă şi celor ce sunt educaţi. Învăţământul superior operează cu subiecţi majori în privinţa vârstei, capabili să discearnă şi să ia decizii. În acest perimetru se conturează interesul pentru viitoarea meserie; de aceea, aici se apelează la principii morale bine conturate, valabile pentru ambele părţi aflate în discuţie: corp profesoral (respectiv personal tehnic-administrativ) şi viitori profesionişti. Acesta este motivul pentru care, în cele ce urmează, ne vom referi la deontologia mediului academic.

Scopul comunităţii academice este de a oferi servicii de educaţie şi cercetare, la un înalt nivel calitativ şi competitiv. De aceea, învăţământul superior trebuie să determine şi să motiveze evoluţia intelectual-profesională şi etică a tinerilor25.

23 Pentru detalii, vezi site-ul Organizaţiei Médecins Sans Frontières, la adresa: http://www.msf.ch/Code_ethique.43.0.html, accesată la data de 18.04.2006. 24 De exemplu, art. 3 al Codului M.S.F. – privind etica medicală – face apel la dreptul internaţional, care declară protejarea misiunilor de asistenţă şi menţionează că nimeni nu poate fi pedepsit pentru că acordă ajutor medical conform normelor deontologice. 25 Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Ordin nr. 4492 / 06.07.2005 privind promovarea eticii profesionale în universităţi, la adresa: http://www.old.edu.ro/download/omedc4492.pdf, accesată la data de 27.04.2006. Art. 1 al acestui Ordin instituie obligativitatea tuturor instituţiilor academice de a adopta propriul Cod de etică universitară.

219

„Pentru cei mai mulţi studenţi, universitatea este instituţia în care învaţă să îşi asume trecerea de la tutelă şi paternalism la libertate şi autonomie. (...) Deprinderile dobândite în perioada studiilor universitare nu sunt doar intelectuale, ci ţin şi de viitorul comportament etic în profesie, în viaţa publică şi chiar în cea privată.”26 (s.n.)

Între considerente care ghidează existenţa unei instituţii de învăţământ superior, unii cercetători remarcă27:

� Libertatea academică: Universitatea nu admite ingerinţe şi constrângeri politice, religioase şi de putere. În baza dreptului la cunoaştere şi la formare ştiinţifică, ea nu permite manipularea şi îndoctrinarea28. � Autonomia personală dă dreptul opţiunii pentru programele dorite în domeniul studiului şi / sau cercetării, neîngrădind alegerea individuală. � Dreptatea şi echitatea evocă elemente precum: egalitatea de şanse în privinţa educaţiei, fără discriminare de vreun fel sau altul; eliminarea conflictelor de interese; prevenirea şi combaterea corupţiei. � Meritul: Evaluarea meritelor profesional-umane se face ca urmare a rezultatelor înregistrate (şi nicidecum pe baza unor promisiuni, „obligaţii” sau relaţii). � Profesionalismul: A fi profesionist înseamnă a fi competent, a fi responsabil în raport cu deciziile personale (respingând manifestările de amatorism şi impostură), a fi dedicat meseriei, a fi conştient de obligaţiile morale de dascăl şi a avea spirit de colegialitate.

26 Mihaela Miroiu (coord.), Ana Bulai, Daniela Cutaş, Liviu Andreescu, Daniela Ion, Etica în universităţi. Cum este şi cum ar trebui să fie: cercetare şi cod., Proiect în parteneriat instituţional (Facultatea de Ştiinţe Politice – Bucureşti, S.N.S.P.A., Fundaţia Konrad Adenauer şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării din România), Bucureşti, 2005, partea I, Codurile instituţionale de etică universitară, vezi Semnificaţia, elaborarea şi adoptarea codurilor de etică în universităţi (Mihaela Miroiu), p. 4, la adresa: http://www.old.edu.ro/download/eticuni1.pdf, accesată la data de 13.04.2006. 27 Idem sursa cit., partea I, Codurile instituţionale de etică universitară, vezi Cod etic pentru universităţi – proiect (Mihaela Miroiu, Daniela Cutaş, Liviu Andreescu), pp. 8-11, cu extindere în Memorandum explicativ, pp. 12-34. 28 Idem sursa cit., partea I, vezi Cod etic..., p. 8 şi p. 13.

220

� Onestitatea şi corectitudinea intelectuală: Permisivitatea şi lipsa de onestitate academică se traduc prin: înşelăciune (uzul surselor de documentare interzise, copiatul), improvizarea, modificarea intenţionată a unor rezultate, falsificarea unor date, substituirea de persoană la examene, avantajele obţinute pe nedrept, plagiatul ş.a. � Transparenţa are în vedere accesul la informaţii, pus în aplicare prin intermediul publicării acestora pe pagina Web a fiecărei universităţi şi prin alte mijloace de transmitere. � Responsabilitatea profesională şi socială: Comportamentul academic trebuie să fie civilizat şi responsabil, din trei perspective: faţă de cadre didactice, personal auxiliar şi studenţi; faţă de superiori, respectiv de angajaţi; faţă de comunitatea universitară şi colaboratorii săi. � Respectul şi toleranţa: Mediul academic promovează argumentaţia raţională, respectul şi toleranţa, condamnând manifestările contrare acestor valori (insultele, hărţuirea ş.a.). � Bunăvoinţa şi grija sunt calităţi care privesc umanismul, facilitând spiritul de într-ajutorare dintre membrii comunităţii universitare. Acest lucru nu diminuează capacitatea de evaluare şi nici imparţialitatea. Activitatea academică are caracter social: deşi orientarea educaţiei superioare este individualizată (fiecare student având o anumită capacitate de „stocare” a cunoştinţelor, aptitudini personale şi rezultate proprii), urmările actului de învăţământ sunt sociale. De ele beneficiază întreaga societate, chiar dacă, aparent, educaţia se repercutează doar asupra celor care educă şi a celor care sunt educaţi.

Oferim câteva exemple sugestive în domeniu: � Universitatea POLITEHNICA din Bucureşti a adoptat

un Cod etic universitar care respectă întru totul principiile Proiectului de Cod etic pentru universităţi (pe structura relevată de noi, anterior)29.

29 Universitatea POLITEHNICA din Bucureşti, Codul etic universitar (în forma adoptată la 15.12.2005), la adresa: http://www.pub.ro/romana/stiri/Cod_Etic.doc, accesată la data de 31.03.2006.

221

Bunăvoinţa şi grija sunt calităţi dezirabile în universitate, prin „aprecierea şi recunoştinţa faţă de cei merituoşi, empatia, compasiunea, sprijinul faţă de cei aflaţi în nevoie, amabilitatea, altruismul (...) faţă de toţi membrii comunităţii universitare.”

În acest context, universitatea „va descuraja şi va socoti indezirabile comportamentele care denotă invidie, cinism, vanitate, lipsă de amabilitate, dezinteres.” (Codul etic al U.P.B., art. 10)

� Codul etic al UNIVERSITĂŢII „BABEŞ-BOLYAI” din Cluj-Napoca funcţionează ca un contract moral între membrii comunităţii academice şi mediul universitar30. Normele sale sunt libertatea academică, principiul competenţei, integritatea, colegialitatea, loialitatea şi responsabilitatea, dar ceea ce-l personalizează este tratarea analitică a perceptelor (materializarea principiilor în cazuri şi exemplificări).

Colegialitatea presupune respect datorat fiecărui membru al comunităţii academice. Astfel, încălcarea acestei obligaţii nu conferă celui lezat dreptul „de a adopta o conduită similară”. Colegialitatea implică şi „respectarea mutuală a diferenţelor de ordin lingvistic, religios, social, între membrii comunităţii academice.” (Codul etic al U.B.B., art. 20).

� Codul de etică universitară al ACADEMIEI DE STUDII ECONOMICE din Bucureşti precizează31 că scopul său este de a identifica valorile învăţământului superior şi de a descuraja, comportamentele lipsite de etică (art. 2). El accentuează calităţi precum consecvenţa, coerenţa şi demnitatea necesare în mediul universitar (art. 6).

Art. 8 al Codului de etică universitară elaborat de A.S.E. Bucureşti subliniază că exploatarea şi discriminarea sunt inacceptabile în mediul academic, aşa cum este şi abuzul de putere.

30 Codul etic al Universităţii „BABEŞ-BOLYAI” (în forma adoptată la 30.12.2005), art. 1, la adresa: http://www.ubbcluj.ro/despre/cod-etic.htm, accesată la data de 13.04.2006. 31 ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE din Bucureşti, Codul de etică universitară (în forma adoptată la 01.02.2006), la adresa: http://www.ase.ro/site/despre/management/fisiere/pdf/regulamente_noi/Codul-Etic-ian06.pdf, accesată la data de 20.04.2006.

222

3.2. Coduri etice în universităţi cu tradiţie în lume

Obiectivele propuse de UNIVERSITY OF OXFORD, Marea Britanie, sunt dezvoltarea educaţiei şi promovarea ei32. Statutul universităţii abordează – prin Codul de Disciplină33 – atât normele de comportare valabile la Oxford (pe care le clasifică minuţios), cât şi ceea ce presupune încălcarea lor, explicând rolul Curţii Disciplinare şi a altor comisii de profil.

Pentru început, Codul... oferă un set de definiţii utile procesului educativ: condiţiile de suspendare a unui student, până la stabilirea (ne)vinovăţiei şi a măsurilor care se impun; contextul hărţuirii; modalităţile în care se realizează temele (lucrările) şi se susţin examenele ş.a. Ulterior, Codul... abordează situaţii extrem de variate, de la cele de perturbare a procesului de învăţământ sau de distrugere a proprietăţii, la cele privind abuzurile şi infracţiunile. Există şi o menţiune referitoare la caracterul ilegal al unor activităţi, în scopul de a le îndepărta pe acestea din mediul universitar (este vorba despre utilizarea, oferirea sau vânzarea oricărui tip de drog sau substanţe a căror deţinere şi / sau uz sunt nepermise).

La HARVARD UNIVERSITY, S.U.A., este în vigoare

Declaraţia drepturilor şi responsabilităţilor. Date fiind funcţiile comunităţii academice de la HARVARD (educaţia, instruirea, cercetarea şi erudiţia), calităţile cerute pentru a fi inclus în acest mediu sunt34: libertatea de exprimare şi de analiză, 32 UNIVERSITY OF OXFORD, Statute I, Statutes and Regulations, pct. 3 (în forma adoptată la 01.10.2002 şi revizuită la 26.01.2004), la adresa: http://www.admin.ox.ac.uk/statutes/1086-120.shtml, accesată la data de 20.04.2006. 33 UNIVERSITY OF OXFORD, Statute XI, Statutes and Regulations, Part A: Definitions and Code of Discipline (în forma adoptată la 01.10.2002 şi revizuită la 29.06.2004), document disponibil la adresa: http://www.admin.ox.ac.uk/statutes/352-051a.shtml#_Toc28142342, accesată la data de 20.04.2006. 34 HARVARD UNIVERSITY, JOHN F. KENNEDY School of Government, Statement of Rights and Responsibilities. Students, Staff, Faculty (în forma adoptată în luna august 2005), document disponibil la adresa: http://www.ksg.harvard.edu/hr/students/Statement%20of%20Rights,%208-2005.pdf, accesată la data de 21.04.2006.

223

onestitatea intelectuală, respectul pentru ceilalţi şi deschiderea spre schimbare constructivă. Conform Declaraţiei..., membrii comunităţii universitare trebuie să respecte elemente precum35: diversitatea (ca sursă a puterii); neacceptarea abuzurilor şi discriminării; dreptul la condiţii bune de desfăşurare a procesului educativ; evaluarea studenţilor conform standardelor revizuite periodic; egalitatea şanselor la informare; neadmiterea intruziunilor politice în universitate.

Un alt document elaborat de HARVARD este Codul Academic, ale cărui principii (condiţiile de examinare, modul de elaborare a lucrărilor ş.a.) sunt obligatorii, în scopul adoptării celor mai înalte standarde de integritate36.

UNIVERSITÉ LAVAL, Canada, are ca scop contribuţia la dezvoltarea societăţii, prin competenţa şi responsabilitatea pe care le imprimă absolvenţilor săi. Codul de etică al fiecărei facultăţi priveşte formarea profesională de calitate, respectul şi colaborarea, integritatea şi evitarea conflictelor de interese37. De exemplu, în privinţa formării profesionale, Codul... accentuează necesitatea competenţei pedagogice a cadrelor didactice (tratarea cursurilor după programele universitare şi enunţarea clară, la început de semestru, a obiectivelor).

În afara Codului..., la Universitatea LAVAL sunt în vigoare şi alte documente care vin în sprijinul activităţii academice: Declaraţia drepturilor studenţilor (care militează pentru: pregătirea de calitate, în domeniul ales pentru studiu; dreptul la informare; dreptul de participare la viaţa 35 Menţionăm că partea a doua a Declaraţiei... precizează şi modul în care trebuie aplicate perceptele sale profesionale şi morale, atât de către corpul profesoral, cât şi de către studenţi (Statement of Rights and Responsibilities Implementation. Process for Handling Concerns and Potential Violations., alături de HARVARD UNIVERSITY Statement of Value), idem sursa cit. 36 HARVARD UNIVERSITY, JOHN F. KENNEDY School of Government, Academic Code. Final Draft., document disponibil la adresa: http://drclas.fas.harvard.edu/index.pl/programs/art_forum/munera/gallery?proxiedUrl=http%3A%2F%2Fwww.ksg.harvard.edu%2Fregistrar%2Facad_code.pdf&wid=180&func=view, accesată la data de 21.04.2006. 37 UNIVERSITÉ LAVAL, Code d'éthique de la Faculté des Sciences de l'Administration, document disponibil la adresa: http://www5.fsa.ulaval.ca/sgc/fsaenbref/codeethiquefsa, accesată la data de 20.04.2006.

224

universitară)38, Regulamentul disciplinar, Politica referitoare la transferul de cunoştinţe şi tehnologii, precum şi Regulamentul asupra proprietăţii intelectuale.

4. Deontologia funcţionarilor publici

Administraţiile publice au un rol important într-o societate democratică, iar „sensibilizarea opiniei publice şi promovarea valorilor etice constituie mijloace importante pentru prevenirea corupţiei”39. Aşadar, Comitetul de Miniştri al U.E. recomandă – pe baza atribuţiilor deţinute – adoptarea unor coduri naţionale de conduită în domeniu.

38 UNIVERSITÉ LAVAL, Déclaration des droits des étudiants et des étudiantes, la adresa: http://www.ulaval.ca/sg/reg/declaration.html, acceastă la data de 20.04.2006. 39 Recomandarea nr. R (2000)10 a Comitetului de Miniştri ai statelor membre U.E., privind codurile de conduită pentru funcţionarii publici, adoptată de Comitetul de Miniştri pe data de 11 mai 2000 la a 106-a sesiune a sa, la adresa: http://www.abanet.org/ceeli/publications/rom_clerks_rom.pdf, accesată la data de 25.04.2006.

Observaţii: �

Principiile de bază ale formulării codurilor deontologice în mediul academic sunt respectate de prevederile tuturor codurilor etice din universităţile româneşti. Punând accent pe demnitatea individului

– atât ca persoană, cât şi ca dascăl / student – ele apreciază interesul pentru nou, pasiunea pentru profesie, spiritul de

colaborare dintre cadre didactice şi studenţi. Pe de altă parte, codurile etice condamnă (fără excepţie) impostura,

neprofesionalismul, corupţia şi partizanatul (neadmiţând imixtiuni ale politicului în viaţa universitară).

� Codurile universităţilor din Marea Britanie, S.U.A. şi Canada, la care am făcut apel pentru o privire comparativă a aspectelor tratate, au o aplicabilitate superioară faţă de cele româneşti. Ele prevăd – în general – aceleaşi elemente structurale, însă

abordează lucrurile în mod extrem de analitic. În plus, problemele expuse au variante de acţiune pentru diverse cazuri, prevăzând şi

soluţii concrete de rezolvare (uneori, chiar tranşante).

225

Grupul de State împotriva Corupţiei (GRECO) este însărcinat cu urmărirea şi aplicarea acestei Recomandări, pe conturul Codului model de conduită pentru funcţionarii publici40. Obligaţiile acestor funcţionari, regăsite în totalitate în Codul românesc (aşa cum se va constata mai jos), menţionează primatul interesului public şi al „circumstanţelor pertinente” de desfăşurare a activităţii (art. 5). Cel mai interesant aspect remarcat este faptul că refuzul acceptării de foloase necuvenite apare dezbătut în cel puţin 5 articole ale Codului model... (art. 8, art. 13 – 15, art. 18, art. 19).

În România, deontologia în administraţia publică41 este coordonată şi controlată de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici. Prin art. 2, Codul de conduită a funcţionarilor publici îşi declară obiectivele: îmbunătăţirea calităţii serviciilor de specialitate, eliminarea birocraţiei şi a faptelor de corupţie din administraţia publică. Principiile conduitei profesionale a funcţionarilor publici sunt42: supremaţia Constituţiei şi prioritatea interesului public; egalitatea de tratament a cetăţenilor; profesionalismul (responsabilitate, competenţă, eficienţă, corectitudine, conştiinciozitate, imparţialitate, independenţă); integritatea morală; libertatea de gândire şi de exprimare, deschiderea şi transparenţa în exercitarea funcţiei.

Loialitatea faţă de autorităţi şi demnitatea funcţiei sunt redate de art. 7 şi art. 8 ale Codului de conduită..., în sensul obligaţiei funcţionarilor publici de a apăra, onest, prestigiul instituţiilor în care operează. Calităţile respective interzic dezvăluirea de informaţii care ar putea genera avantaje necuvenite (fie pentru lucrător, fie pentru beneficiar). Art. 12 completează acest cadru, prin impunerea unui comportament decent, care să nu lezeze reputaţia funcţiei publice (limbaj potrivit, nerecurgerea la calomnie ş.a.). Art. 14 al Codului de conduită... precizează că funcţionarii publici nu trebuie să solicite şi nici să primească favoruri, cadouri sau avantaje, întrucât aceste tipuri de „servicii” le afectează imparţialitatea.

40 Cod model de conduită pentru funcţionarii publici, Anexă la Recomandarea nr. R (2000), document disponibil la adresa: http://www.abanet.org/ceeli/publications/rom_clerks_rom.pdf, accesată la data de 25.04.2006; la aceeaşi adresă se poate consulta şi modelul Codului deontologic al funcţionarilor publici din S.U.A. 41 Este vorba de Legea nr. 7 / 2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 157 / 23.02.2004, partea I. 42 Monitorul Oficial al României nr. 157 / 23.02.2004, partea I, art. 3.

226

Observaţii:

1. Specificaţiile Codului de conduită a funcţionarilor publici prevăd o serie de aspecte pozitive, cum ar fi: � Este de apreciat respectul cerut funcţionarului public faţă de subordonaţi, manifestat prin egalitatea de şanse şi tratament în privinţa carierei (art. 16).

� „În considerarea funcţiei publice deţinute, funcţionarilor publici le este interzis să permită utilizarea numelui sau imaginii proprii în acţiuni publicitare pentru promovarea unei activităţi comerciale, precum şi în scopuri electorale” (art. 11).

2. Deşi face apel la norme argumentate, Codul de conduită... are cel puţin o lacună: aceea că exprimarea sa este, pe alocuri, lipsită de „modestie”. � Cuprinsul său se doreşte a fi intransigent – ceea ce este lăudabil. Totuşi, uneori exagerează; în acest sens, avem câteva „rezerve” asupra unor pasaje din art. 2, care se referă la eliminarea birocraţiei. Chestiunea este discutabilă, nu pentru că intenţia Codului de conduită... n-ar fi onestă, ci pentru că realitatea n-o confirmă (ba dimpotrivă).

5. Deontologia lucrătorilor în poliţie 5.1. Codul european de etică al poliţiei

Cel dintâi obiectiv al poliţiei este respectarea statului de drept, posibil prin supravegherea aplicării legilor fiecărui stat democratic. În exercitarea rolului său, poliţia oricărei ţări trebuie să respecte libertăţile fundamentale ale omului. � Consiliul Europei are multiple preocupări în domeniu, la fel ca alte organisme de profil: Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), Comitetul European pentru Prevenirea Torturii (CPT), Comisia Europeană împotriva Rasismului şi Intoleranţei (ECRI), Comisia Europeană pentru Democraţie, Grupul de State împotriva Corupţiei (GRECO) ş.a. Sarcinile lor se împart între misiuni precum43: stabilirea unor norme de jurisprudenţă, lupta împotriva „tratamentelor” inumane sau degradante, drepturile poliţiştilor, evaluarea poliţiei sub aspectul corupţiei.

43 Recomandarea Rec (2001)10 a Comitetului Miniştrilor privind Codul european de etică al poliţiei (extras), Expunerea motivelor, cap. 1.2. Istoricul Codului european de etică al poliţiei, document disponibil la adresa: http://www.coe.int/T/E/Legal_Affairs/Legal_Cooperation/Police_and_internal_security/Documents/COPOL(2002)06_CodePoliceEthics_Romanian.asp, accesată la data de 31.03.2006.

227

� Una din primele manifestări ale interesului european pentru normele etice poliţieneşti a fost Declaraţia privind poliţia, adoptată în 1979 de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, dar nesusţinută de Comitetul de Miniştri. Abia după un deceniu, în contextul reformei pan-europene a poliţiei, a fost creat Comitetul de experţi privind etica poliţiei şi problemele legate de sarcinile poliţiei44. Mandatul său a fost adoptat în 1998, fiind confirmat de Comitetul de Miniştri.

Elementele codului deontologic european al poliţiei privesc problemele care decurg din investigaţiile de procedură penală şi utilizarea forţei, dar şi gestiunea poliţiei. În anul 2001, Comitetul de Miniştri al U.E. a adoptat Recomandarea favorabilă pentru Codul european de etică al Poliţiei. Ea stipulează indicaţia asupra guvernelor „de a se inspira (...) în codurile lor de conduită în materie de poliţie, de principiile Codului european de etică al poliţiei, în vederea aplicării lor progresive”45. Deoarece azi, frontierele europene trebuie privite şi din perspectivă internaţională, eficienţa poliţiei în lupta împotriva corupţiei, delincvenţei şi criminalităţii este extrem de necesară. Tocmai de aceea, etica poliţienească are o mare actualitate, axată pe prevenirea delictelor.

5.2. Codul de etică al poliţistului român

Pentru îndeplinirea angajamentelor necesare în procesul

aderării României la U.E., Ministerul Administraţiei şi Internelor (M.A.I.) şi-a propus, la finalul anului 2005, îmbunătăţirea activităţii sale pe viitor. De exemplu, în domeniul combaterii corupţiei, procesul respectiv presupune46:

44 Comitetul a avut delegaţi din 19 ţări europene, între care şi România. Pentru informaţii suplimentare referitoare la aceste aspecte, vezi adresa: http://www.coe.int/T/E/Legal_Affairs/Legal_Cooperation/Police_and_internal_security/Documents/COPOL(2002)06_CodePoliceEthics_Romanian.asp, Recomandarea Rec (2001)10..., cap. 1.2. 45 Recomandarea Rec (2001)10..., II., Preambulul Recomandării, la adresa: http://www.coe.int/T/E/Legal_Affairs/Legal_Cooperation/Police_and_internal_security/Documents/COPOL(2002)06_CodePoliceEthics_Romanian.asp 46 Guvernul României, Acţiunile întreprinse de Ministerul Administraţiei şi Internelor pentru îndeplinirea angajamentelor asumate în cadrul procesului de aderare a României la Uniunea Europeană, vezi domeniul combaterii corupţiei, document disponibil la adresa: http://www.guv.ro/presa/afis-doc.php?idpresa=42525&idrubricapresa=1&idrubricaprimm=&idtema=&tip=&pag=&dr=&opti=print, accesată la data de 31.03.2006.

228

lupta împotriva corupţiei şi a conduitei necorespunzătoare, la toate nivelele Ministerului; implementarea Strategiei Naţionale Anticorupţie; reformarea instituţională a unităţilor de poliţie.

Iată câteva efecte concrete ale aplicării acestor măsuri: înfiinţarea Direcţiei Generale Anticorupţie, în subordinea M.A.I.; elaborarea Legii nr. 161 / 2005 privind stabilirea unor măsuri pentru prevenirea şi combaterea corupţiei în cadrul M.A.I.; promulgarea H.G. nr. 991 / 2005 privind aprobarea noului Cod de etică şi deontologie al poliţistului; actualizarea Planului de acţiune împotriva corupţiei în rândul personalului Poliţiei Române în perioada 2005-2007; formularea Ghidului carierei poliţistului.

Codul de etică şi deontologie al poliţistului stabileşte conduita lucrătorului în poliţie, în decursul exercitării atribuţiilor sale. În art. 2, el menţionează fondul problemei, (raliat Codului european de etică al poliţiei) 47: promovarea unei culturi profesionale adecvate în rândul personalului M.A.I.; prevenirea abaterilor de comportament în poliţie; îmbunătăţirea calităţii serviciilor M.A.I.; protecţia cetăţenilor şi a apărătorilor ordinii publice; justa relaţie dintre drepturile şi obligaţiile cetăţenilor, autorităţilor publice şi poliţiştilor. Foarte importantă este, în contextul menţionat, curricula funcţiilor poliţiei: apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanei, a proprietăţii private şi a celei publice; prevenirea, descoperirea şi combaterea actelor şi faptelor infracţionale; asigurarea ordinii şi siguranţei publice. „Prin îndeplinirea acestora se promovează încrederea reciprocă, respectul şi dezvoltarea democratică a societăţii”48. Principiile generale care determină linia de conduită a poliţistului49 sunt numeroase: legalitatea (respectul prevederilor în vigoare); egalitatea, imparţialitatea şi nediscriminarea (măsuri aplicate echidistant, pentru fapte identice); transparenţa (deschiderea faţă de societate); capacitatea şi datoria de exprimare (dreptul la analiză şi la propriul punct de vedere); disponibilitatea (îndrumarea şi / 47 Codul de etică şi deontologie al poliţistului, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 813 / 07.09.2005, partea I, art. 2 (2), p. 7. 48 Idem sursa cit., partea I, art. 3 (1), p. 7. 49 Idem sursa cit., partea I, art. 6, p. 7.

AŞA NU !!!

229

sau intervenţia la momentul şi în locul cerut); prioritatea interesului public (acţiunile de prim ordin fiind cele în folosul comunităţii); profesionalismul (gradul de responsabilitate privind abilităţile şi practica de exercitare a funcţiei); confidenţialitatea (garanţia asupra securităţii informaţiilor); respectul (consideraţia faţă de superiori, instituţie, cetăţeni şi legi); integritatea morală (adoptarea unui comportament etic, stăpânire de sine, amabilitate); independenţa operaţională (îndeplinirea sarcinilor, fără imixtiunea altor autorităţi sau persoane); loialitatea (ataşamentul pentru ţară şi instituţie; respectul pentru dreptate şi adevăr; onestitatea faţă de angajamente, colegi şi superiori ierarhici).

6. Deontologia în justiţie şi domenii conexe acesteia

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului recunoaşte principiul fundamental potrivit căruia orice om are dreptul să fie audiat public, pentru a-i fi stabilite drepturile şi obligaţiile în legătură cu o anumită acuzaţie. Conferinţa Internaţională asupra Drepturilor Civile şi Politice garantează egalitatea în faţa instanţei. Pe de altă parte, amintim că actualmente, pe plan mondial funcţionează Principiile de bază ale Naţiunilor Unite cu privire la independenţa justiţiei.

� Aplicând prevederile legii, poliţistul trebuie să respecte prezumţia de nevinovăţie (Codul etic..., art. 7).

El are obligaţia de a acorda sprijin victimelor infracţiunilor, în perioada serviciului şi în afara acesteia (Codul etic..., art. 11). Prioritare sunt acţiunile ale căror

destinatari fac parte din categorii vulnerabile de populaţie: copii, vârstnici, persoane cu dizabilităţi

(Codul etic..., art. 11).

� Lucrătorului în poliţie îi sunt interzise încurajarea, tolerarea şi aplicarea actelor violente, pedepselor degradante şi constrângerilor (Codul etic..., art. 18). El răspunde pentru acţiunile, lipsa de acţiune şi omisiunile sale (Codul etic..., art. 22). Măsurile disciplinare care se impun în urma

nerespectării unor prevederi legale se stabilesc şi se aplică în urma cercetărilor (Codul etic..., art. 23).

Observaţii:

230

A. Codul deontologic al magistraţilor50 mizează în România pe independenţa justiţiei, neinfluenţată de imixtiuni politice (art. 4 – 6). Promovarea echidistantă a supremaţiei legii garantează drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, în conexiune cu imparţialitatea magistraţilor (art. 8 – 11). Profesionalismul solicită competenţă, corectitudine şi confidenţialitate (art. 13 şi art. 16), calităţi dublate de probarea demnităţii şi onoarei (art. 20 – 24). Menţionăm importanţa art. 12 (2) al Codului..., în sensul că „relaţiile de familie şi sociale ale magistraţilor nu trebuie să influenţeze soluţiile pe care le adoptă în exercitarea atribuţiilor de serviciu”. Potrivit art. 25 (1), „magistraţii nu pot cumula această calitate cu nici o altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior. B. Prevederile pentru categoria generală de magistraţi se regăsesc în totalitate în Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor51. Acesta din urmă aduce minime precizări, ca de exemplu: „Judecătorii şi procurorii sunt datori să se abţină, potrivit legii, de la orice activitate legată de actul de justiţie în cazurile care presupun existenţa unui conflict între interesele lor şi interesul public de înfăptuire a justiţiei sau de apărare a intereselor generale ale societăţii” (art. 23).

C. În România, Statutul profesiei de avocat impune respectarea unor principii fundamentale52: legalitatea, libertatea, independenţa, autonomia şi descentralizarea, precum şi păstrarea secretului profesional. În art. 6 (4), Statutul... prevede că raporturile avocat – client au la bază „onestitate, probitate, corectitudine, sinceritate, loialitate şi confidenţialitate”. În plus, art. 7 (3) specifică faptul că avocatul nu poate fi supus restricţiilor sau presiunilor,

50 Consiliul Superior al Magistraturii, Plenul, Hotărârea nr. 144 din 26 aprilie 2005, art. 1, Codul deontologic al magistraţilor, la adresa: http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/14_10_2005__1345_ro.doc, accesată la data de 25.04.2006 51 Consiliul Superior al Magistraturii, Plenul, Hotărârea nr. 328 din 24 august 2005, art. 1, Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, la adresa: http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/14_10_2005__1335_ro.doc, accesată la data de 25.04.2006. 52 Uniunea Naţională a Barourilor din România, Statutul profesiei de avocat, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 45 / 13.01.2005, partea I, art. 1 (2).

231

constrângerilor sau intimidărilor, nici din partea autorităţilor, nici a unor persoane. În raport cu cele precedente, Statutul... evidenţiază multiplele calităţi pe care le impune avocatura: apelul la probitate profesională şi morală, umanism, delicateţe, moderaţie, tact, decenţă în limbaj şi comportament [Statutul..., art. 214 (1) şi art. 216 (3)]. El reafirmă faptul că avocaţii români au datoria de a-şi desăvârşi pregătirea53, promovând scopurile şi normele deontologice ale profesiei lor.

Codul deontologic al avocaţilor din U.E. se bazează pe principiul conform căruia, într-un stat de drept, „avocatul este indispensabil justiţiei”, fiind „deopotrivă sfătuitorul şi apărătorul clientului său”54. Îndatoririle lui sunt, însă, nu doar faţă de client, ci şi în raport cu tribunalul, profesia şi publicul. Etica avocatului se conformează normelor fiecărui barou şi legislaţiei naţionale. Totuşi, posibilitatea activării în afara graniţelor a determinat definirea unor percepte uniforme, aplicabile oricărui avocat european.

Principiile generale care orientează Codul... privesc55: independenţa; încrederea şi integritatea morală; secretul profesional; respectarea deontologiei altor barouri; incompatibilităţile de exercitare a anumitor profesii (funcţii); cadrul legal al publicităţii personale; interesul clientului; limitarea răspunderii faţă de client. Alături de ele, Codul... explică relaţiile profesionale ale avocatului cu clienţii, cu magistraţii şi cu ceilalţi avocaţi.

D. În România, Codul deontologic al Notarilor Publici funcţionează în baza următoarelor principii56: echidistanţa; adevărul şi buna-credinţă; legalitatea actului şi procedurilor notariale; confidenţialitatea activităţii; libertatea contractuală. 53 Uniunea Avocaţilor din România, Hotărârea Congresului avocaţilor din 12.06.2004, privind asigurarea pregătirii continue a avocaţilor, la adresa: http://www.uar.ro/DOC_SI_PDF/REZOLUTIE_PREGATIREA_CONTINUA_CONGRES_2004.pdf, accesată la data de 27.04.2006. 54 Consiliul Barourilor din Uniunea Europeană (C.C.B.E.), Codul deontologic al avocaţilor din Uniunea Europeană, adoptat în Sesiunea Plenară a C.C.B.E. din 28 octombrie 1998 şi modificat în Sesiunile Plenare din 28 noiembrie 1998 şi din 6 decembrie 2002, Preambul, art. 1.1., la adresa: http://www.uar.ro/cod_av_ue.htm. 55 Idem sursa cit., art. 2. 56 Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România, Codul deontologic al Notarilor Publici din România, adoptat la al III-lea Congres al U.N.N.P.R., 2001, art. 3, la adresa: http://www.uniuneanotarilor.ro/?p=2.1.4, accesată la data de 20.04.2006.

232

Art. 9 (2) al Codului... apreciază că este esenţial ca notarul public să urmărească justeţea şi conformitatea „declaraţiilor, intenţiilor sau comportamentul solicitanţilor (...), evitând astfel riscul întocmirii unui act defectuos”. În acelaşi timp, notarul trebuie să dea dovadă de calităţi umane: cinste, omenie, modestie, politeţe, simplitate, stăpânire de sine şi evitarea exceselor care i-ar putea afecta onoarea [art. 10 (3), art. 16 şi art. 18 (2)].

Normele deontologice notariale par a fi reflectate de un adevărat decalog etic57: Onorează-ţi funcţia. Daca ai îndoieli faţă de ceea ce faci, abţine-te. Aşează adevărul mai presus de orice. Lucrează cu prudenţă. Studiază cu pasiune. Consiliază cu bună-credinţă. Inspiră-te din principiul echităţii. Ia legea drept reper. Exercită-ţi profesiunea cu demnitate. Rolul tău este de a evita litigiile.

În raport cu toate elementele expuse la punctele A. – D., există, însă, cel puţin o problemă: „România este una dintre ultimele ţări europene care păstrează corpuri profesionale separate pentru profesiile legale”. De aceea, proiectul Legii profesiei legale propune unificarea acestora într-un singur corp profesional58, iar intenţia elaborării unei asemenea legi urmează a recalibra sistemul judiciar românesc.

„Existenţa unor profesii legale separate cu funcţii diferite, dar cu trăsături comune (practica dreptului, independenţă în actul profesional) şi scop final comun (protecţia şi exerciţiul drepturilor şi libertăţilor civile, realizarea acestor drepturi, realizarea sau sprijinirea directă şi indirectă a actului de justiţie) necesită unificarea profesiilor legale într-un singur corp profesional, care să respecte aceleaşi reguli legale, statutare, etice si deontologice.”59

57 Idem sursa cit., după prevederile art. 13. 58 Teze ale anteproiectului de Lege a profesiei legale, Principii, pct. 1, la adresa: http://www.uar.ro/profesii_legale.htm, accesată la 11.04.2006. 59 Idem sursa cit., Principii, pct. 1.

233

7. Deontologia funcţionarilor vamali

În România, etica vamală este statuată în Codul de conduită al funcţionarului public din cadrul Autorităţii Naţionale a Vămilor (A.N.V.). Scopurile ei principale60 sunt acelea de a spori creşterea calităţii serviciului public vamal, precum şi de a elimina birocraţia şi faptele de corupţie din cadrul activităţilor A.N.V.. Codul de conduită... are în vedere: supremaţia

60 Autoritatea Naţională a Vămilor, Codul de conduită al funcţionarului public din cadrul Autorităţii Vamale, art. 2, la adresa: http://www.customs.ro/vami/Main?categPage=1&showCateg=1&categId=143, accesată la data de 31.03.2006.

1. În contextul eticii magistraţilor: � Este foarte interesantă şi oportună precizarea: „Magistraţilor le este interzisă participarea directă sau prin persoane interpuse la jocurile de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiţii pentru care nu este asigurată transparenţa fondurilor în condiţiile

legii.” (Codul deontologic al magistraţilor, art. 26)

2. Cu privire la etica avocaţilor: � Necesitatea normelor deontologice aferente avocaţilor reiese din

însăşi exercitarea profesiei respective şi este bine conturată. � Avem rezerve faţă de formularea art. 214 (1) al Statutului

profesiei de avocat, referitoare la „sentimentul de confraternitate”, ca principiu şi îndatorire a avocatului. Motivaţia acestei nedumeriri este concurenţa reală dintre avocaţi, care nu pare a fi tocmai în

sprijinul expresiei anterioare (foarte frumoasă, de altfel).

3. În privinţa eticii notariale: � Codul deontologic care precizează maniera de exercitare a

profesiei notariale este cuprinzător şi analitic. � Sunt noţiuni repetate în acelaşi context, în mai multe articole; de pildă, termenii echidistanţă – imparţialitate [art. 3 (a), art. 6 (2)

ş.a.] şi echitate [art. 3 (b), art. 4 (1), art. 10 (1), art. 17 (1)]; � Există unele exprimări „preţioase”, cum ar fi: „Conştiinţa

notarului trebuie să învingă, întotdeauna, în procesul lucrului bine făcut, ea fiind permeabilă la cunoaştere şi cu totul închisă faţă de actele şi practicile lezionare, de orice fel.” [art. 4 (2)];

„Altruismul trebuie să fie miezul conduitei notarului public (...), de dragul binelui şi al preceptelor morale. [art. 19 (1)].

Observaţii:

234

Constituţiei şi a legii; integritatea morală; deschiderea şi transparenţa; primatul interesului public faţă de cel personal; egalitatea de tratament a cetăţenilor; profesionalismul 61.

Funcţionarii vamali n-au voie să aducă prejudicii imaginii instituţiei. Între faptele care le sunt interzise, menţionăm cel puţin următoarele (Codul de conduită..., art. 6, art. 8, art. 10, art. 13, art. 17 ş.a.): să exprime, public, aprecieri neconforme realităţii; să dezvăluie informaţii la care au acces; să folosească numele şi imaginea proprie în scopuri comerciale şi electorale; să intervină în soluţionarea unor cereri; să se implice în săvârşirea unor acţiuni ilegale; să uzeze de prerogativele funcţiilor deţinute; să urmărească obţinerea de avantaje în interes personal.

Faţă de public (Codul de conduită..., art. 12 şi art. 20),

funcţionarul vamal trebuie să dovedească un comportament demn, să fie operativ, amabil, obiectiv şi imparţial, să nu se lase intimidat şi să nu recurgă la discriminări. Pentru cetăţenii care se consideră nedreptăţiţi de activitatea vamală, există posibilitatea reclamaţiei (Codul de conduită..., art. 22 şi art. 33). Dacă se constată că funcţionarul a săvârşit fapte care contravin codului etic intern şi / sau legii, îi vor fi aplicate sancţiuni disciplinare prevăzute de cadrul legal în vigoare (Codul de conduită..., art. 34 – 36).

61 După sursa cit., art. 3. Vezi, însă, precizările de la Observaţii.

??

Integritatea morală – prevedere a oricărui cod deontologic – are în vedere ca funcţionarul vamal să nu se lase influenţat de „oferte” ale persoanelor fizice sau juridice (e vorba de

neacceptarea mitei şi a favorurilor personale) şi să raporteze orice act ilegal sau de corupţie (Codul de conduită al funcţionarului public din

cadrul Autorităţii Vamale, art. 16).

235

Observaţii: Codul de conduită al funcţionarului vamal (art. 3) enumeră direcţiile „care stau la baza conduitei profesionale” a angajatului vamal (s.n.). Apreciind justeţea de principiu a acestora, iată câteva adnotări asupra prezentării lor: � Ca pilon al conduitei profesionale a funcţionarului vamal figurează profesionalismul (Codul..., art. 3). Exprimarea fiind tautologică, am optat pentru „elementele de bază ale codului deontologic” – între care, evident, am amintit şi profesionalismul. � Profesionalismul include imparţialitatea; iată de ce n-o indicăm, pe aceasta din urmă, ca principiu distinct al conduitei profesionale (deşi art. 3 al Codului... o menţionează explicit). � Pe acelaşi considerent, nu mai adăugăm în enumerare cinstea şi corectitudinea, socotindu-le sunt deja presupuse de integritatea morală. � Acelaşi art. 3 al Codului... prezintă independenţa şi libertatea gândirii / a exprimării, ca direcţii ale conduitei profesionale. Dar aici nu e vorba tocmai de independenţă (să nu uităm despre ce ipostază e vorba) şi nici de libertatea propriu-zisă. Referirea la aceste principii este motivată, dar exprimarea trebuie privită în contextul dat de limitele constituţionale, general-legislative şi profesionale ale expresiilor respective.

8. Deontologia inspectorilor de control fiscal

Ministerul Finanţelor Publice, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a elaborat în România un Cod etic al inspectorului de control fiscal62.

Codul respectiv mizează pe două considerente de bază: a) existenţa îndatoririi faţă de societate a controlorului fiscal; b) acceptarea, de către el, a unor valori morale (făcând apel la aptitudinile sale profesional-intelectuale).

Pentru asigurarea unui control de calitate, Codul etic... accentuează realismul câtorva principii fundamentale63: � Integritatea priveşte elemente de onestitate, bună-credinţă, responsabilitate şi respect faţă de prevederile legii. � Obiectivitatea se referă la: justeţea constatărilor, evitarea preconcepţiilor şi a influenţărilor; informarea asupra 62 Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Codul etic al inspectorului de control fiscal, cap. I, la adresa: http://anaf.mfinante.ro/wps/portal, accesată la data de 31.03.2006. 63 Idem sursa cit., extras din cap. III.

236

actelor de corupţie; interdicţia „uzului funcţiei”, în interes personal; refuzul cadourilor, împrumuturilor sau serviciilor legate de atribuţiile profesiei; evitarea conflictelor de interese. � Legalitatea susţine – prin acte normative în vigoare – dreptul şi autoritatea controlului. � Confidenţialitatea face apel la obligaţia inspectorului fiscal de a nu dezvălui informaţiile primite de la contribuabili, fără acordul lor (cu excepţiile prevăzute de lege). � Competenţa confirmă profesionalismul funcţionarului. În plus, evidenţiem preocuparea Codului etic... pentru conduita generală şi loialitate, precum şi pentru atitudinea vis-à-vis de contribuabili. Observaţii: � Între cele mai importante aspecte pozitive tratate de Codul etic al inspectorului de control fiscal (cap. VI), se numără cele legate de atitudinea funcţionarului. Inspectorul trebuie să fie politicos şi respectuos cu contribuabilii, să arate operativitate şi sinceritate (având dreptul la rezerve faţă de o problemă sau alta) şi să asigure tratarea nediscriminatorie a cetăţenilor. Rămâne să constatăm în ce proporţie sunt respectate aceste calităţi-obligaţii, pentru că fie şi „doar” prevederea vizând „evitarea prelungirii inutile a perioadei de desfăşurare a controlului” este foarte importantă... � Mai puţin reuşită apare una din „motivaţiile” formulării Codului etic al inspectorului fiscal (cap. I), care pledează pentru a încuraja contribuabilul să contribuie activ la desfăşurarea activităţii de control. În realitate, contribuabilul nu e cointeresat de această acţiune, ci o acceptă.

9. Deontologia managerială

9.1. Codul de conduită al managerilor publici Asociaţia Managerilor Publici din România (A.M.P.R.) pledează pentru „excelenţă în managementul public”, declarând că se doreşte a fi un ferment al promovării profesionismului şi comunicării transparente în domeniu64. Deontologia managerilor publici are în vedere: profesionismul; 64 Asociaţia Managerilor Publici din România (A.M.P.R.), Codul etic al managerilor publici, document disponibil la adresa: http://www.ampr.ro/index.php?p=cat&cat=CAT0000257, accesată la data de 11.04.2006.

237

susţinerea drepturilor managerilor; evitarea uzului de poziţia în A.M.P.R. sau în instituţie, pentru obţinerea de privilegii; refuzul oferirii / acceptării de plăţi şi cadouri, în scopul influenţării demnitarilor sau funcţionarilor publici; comportamentul demn; munca în folosul comunităţii.

Observaţii:

Codul etic al managerilor publici are şi câteva aspecte mai puţin reuşite:

� „Viziunea A.M.P.R.” este aceea „de a contribui activ (...) la facilitarea comunicării transparente între managerii publici” (s.n.). Precizăm că un

asemenea scop – de comunicare transparentă – nu priveşte doar managerii publici, aşa încât selectivitatea nu este, în acest caz, un merit, ci o lacună.

� Codul etic... uzează de câteva formulări / pasaje tributare limbajului de lemn: „deservirea contribuabilului” sau „dezvoltarea de relaţii cu cei

călăuziţi de acelaşi spirit”.

� În plus, se cuvine o mai mare atenţie la exprimări de tipul: „contribuţia la creşterea profesiei”...

9.2. Coduri deontologice ale managerilor de firme Conducerea unei firme presupune talent, competenţă, dar şi intransigenţă. Tocmai de aceea, scopul explicit şi indubitabil al subiecţilor economici – acela de a reuşi, realizând profit – trebuie dublat de cel puţin câteva considerente morale, materializate în răspunsurile la întrebări cum sunt: � Contează calea licită sau ilicită (cu alte cuvinte, maniera legală, nelegală sau ilegală) prin care managerul obţine profit? � Care afirmaţie îl reprezintă pe manager: „Scopul scuză mijloacele” sau „Prin oameni, spre profit”? � Când câştigă managerul, câştigă şi angajaţii? � Când şi de ce (nu) riscă managerul? Indiferent că are de condus o firmă de dimensiune mică sau mare, un manager responsabil ştie că: a) interesul general (al firmei) trebuie să-l devanseze pe cel personal; b) dacă identifică factori perturbatori sau care denotă conflict de interes, are de rezolvat o problemă etică;

238

c) mediul concurenţial îl provoacă mai mult sau mai puţin direct / elegant / onest, dar pretinde „răspuns” (replică); d) încrederea în el a colaboratorilor sau superiorilor depinde de gradul de maturitate pe care-l manifestă, de competenţa profesională, de sinceritatea dovedită, de spiritul de confidenţialitate (discreţie), de calităţile personale şi inter-umane (inclusiv de abilitate, de talentul de negociator ş.a.); e) nu trebuie să accepte avantaje, cadouri sau favoruri în desfăşurarea activităţilor profesionale; cu alte cuvinte, este dator să respingă mita şi actele de corupţie; f) e necesar să se autoevalueze, pentru a nu deveni zbir sau violent (verbal sau fizic) în cazul discuţiilor contradictorii.

Unui manager nu-i este permis să-şi manipuleze subordonaţii, partenerii de afaceri sau superiorii, deşi „practica” este frecventă. Moralitatea nu e trăsătura fundamentală a tuturor celor care ocupă o funcţie de conducere: atribuţiile se transformă, deseori, în condiţionări şi sunt „exercitate” doar prin discuţii de culise şi „războaie” personale.

Una din trăsăturile de bază ale unui manager este aceea că trebuie să procedeze motivat, cu bun-simţ, respect şi corectitudine, atât în cazul angajărilor, cât şi în cel al eventualelor concedieri. „Bunul lui plac” este, însă, un element de actualitate, chiar dacă „regulile jocului” (reglementările în vigoare) sunt cunoscute tuturor. Ca urmare, se întâmplă ca un salariat – chiar conştiincios fiind – să fie disponibilizat, fiindcă nu este în „graţiile” unui şef...

În afaceri se vorbeşte – e adevărat – de norme deontologice, dar trebuie să fim conştienţi că nu putem măsura greutatea principiilor etice, comparativ cu cea a profitului. Desigur, câştigul trebuie să fie un „imperativ raţional”65 al lumii business-ului, dar oare lucrurile sunt chiar atât de decente, precum indică teoria? Nu întotdeauna. Comportamentul raţional (adoptat, aparent, de toţi managerii) mizează pe analiza cost – beneficiu, dar uneori o supralicitează, în detrimentul codurilor deontologice... 65 Mirela Popa, Etica afacerilor şi managementul, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2006, p. 167. Pentru detalii asupra subiectului, recomandăm, în aceeaşi lucrare, pp. 166-171.

239

10. Deontologia profesioniştilor contabili Corpul Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România (C.E.C.C.A.R.) a stabilit un Cod etic naţional al profesioniştilor contabili, referitor la principiile fundamentale care stau la baza îndeplinirii profesiunii contabile. Traseul lor deontologic vizează66: � integritatea profesională: sinceritate şi corectitudine; � obiectivitatea: imparţialitate, evitarea conflictelor de interese şi a influenţelor „exterioare” în activităţile proprii; � competenţă profesională; � confidenţialitatea; � comportamentul profesional: păstrarea reputaţiei de specialist, atitudine responsabilă (faţă de colegi, colaboratori, clienţi, public ş.a.); � respectarea normelor tehnice şi profesionale de desfăşurare a activităţii, prin mijlocirea legislaţiei elaborată de forurile (inter)naţionale de profil.

În sprijinul principiilor etice pe care se bazează, C.E.C.C.A.R. declară că, prin serviciile prestate, îşi asumă responsabilitatea promovării unei înalte conduite profesionale. Ca orice organism care se respectă, normele deontologice ale contabililor români respectă Codul etic internaţional al profesioniştilor contabili. În acest sens, ele sunt sprijinite de funcţionarea următoarelor comisii: de etică profesională, de apel şi de disciplină, fiecare cu atribuţii stabilite de un Consiliu Superior. Măsurile disciplinare prevăzute de reglementările C.E.C.C.A.R. sancţionează atât nerespectarea normelor profesionale şi a celor de etică, dar şi conduita nepotrivită sau dezonorantă, care poate aduce atingere profesiei contabile67.

66 Corpul Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România (C.E.C.C.A.R.), Codul etic naţional al profesioniştilor contabili, cap. V, Principiile fundamentale în vederea îndeplinirii profesiunii contabile, elaborate de C.E.C.C.A.R., la adresa: http://www.ceccar.ro/?P=A260, accesată la data de 31.03.2006. 67 Declaraţia Consiliului Superior al C.E.C.C.A.R. privind punerea în aplicare şi însuşirea cerinţelor etice, Anexa 2 la Codul deontologic C.E.C.C.A.R., pct. 1 şi 4-11, la adresa: http://www.ceccar.ro/?P=A260, accesată la data de 31.03.2006.

240

Observaţii: � Interesant şi lăudabil este faptul că în cazul investigaţiilor (ca urmare a nerespectării unor principii profesionale sau etice), „trebuie înştiinţat întotdeauna membrul (C.E.C.C.A.R., n.a.) împotriva căruia se face plângere, precum şi cel care a făcut plângerea. Acolo unde există o dispută se poate încerca o conciliere, fie prin comisiile de disciplină ale filialelor, fie prin comisiile de arbitraj ale acestora.”68

� Alături de competenţă, textul cap. V al Codului etic naţional... conţine şi termenul bunăvoinţă (C.E.C.C.A.R. precizează principiul „competenţă profesională şi bunăvoinţă”69). Alegerea „cuplajului” menţionat nu este, probabil, cea mai potrivită, în sensul că noţiunea bunăvoinţă ar putea sugera unui rău-voitor că exercitarea profesiei contabile se face cu o oarecare permisivitate – lucru neadevărat. Pentru a evita acest fals înţeles, competenţa ar necesita „dublată” fie prin termenul „solicitudine”, fie prin expresia „cu bună intenţie”. Evident, scopul prevederii respective a Codului este de a arăta că serviciile contabile trebuie prestate cu bunăvoinţă. Revizuirea formulării ar corija, însă, exprimarea, oferind problemei nu doar realism, ci şi grijă pentru detaliu.

11. Deontologia în sfera asigurărilor În domeniul asigurărilor, normele generale de loialitate, comportament şi conduită profesională sunt comune celor din alte domenii (deja prezentate). Specificul activităţilor proprii acestei sfere este relevat de Codul de conduită al Uniunii Naţionale a Societăţilor de Asigurare şi Reasigurare din România70. Art. 6 al acestuia interzice concurenţa neloială, reducerea excesivă a primelor de asigurare şi preluarea clienţilor prin afirmaţii înşelătoare. De asemenea, art. 7 sancţionează practicarea dumping-ului în calculul primelor şi franşizelor, în scopul atragerii clienţilor. În mod firesc, Codul... interzice utilizarea de căi necinstite pentru obţinerea unor 68 Idem sursa cit., Anexa 2, pct. 10. 69 Idem sursa cit., cap. V, principiul al treilea. 70 Codul de conduită al Uniunii Naţionale a Societăţilor de Asigurare şi Reasigurare, aprobat la Adunarea Generală a U.N.S.A.R. din data de 05 martie 1996, la adresa: http://www.unsar.ro/cod.htm, accesată la data de 11.04.2006.

241

secrete de serviciu (art. 13), precum şi copierea metodelor (soluţiilor) utilizate de competitori – exceptând cazurile în care ele sunt făcute publice (art. 15). În privinţa manierei de lucru, Codul... interzice promisiunile care ar asigura clientului (asiguratului) beneficii economice în cazul eliminării brokerului din afacere (vezi secţiunea referitoare la brokeri).

Observaţii: � Este de apreciat că, prin referirile sale, Codul de conduită al Uniunii Naţionale a Societăţilor de Asigurare şi Reasigurare interzice reclama înşelătoare, constând în: prezentarea unor servicii sau metode care, în realitate, nu pot fi oferite la standardele solicitate; categorisirea unor servicii banale, drept excepţionale; promisiunea exclusivităţii unor servicii, când ele sunt – de fapt – oferite şi de alte societăţi.

� Sunt interzise reclamele care: urmăresc monopolizarea pieţei; sugerează „boicotul sau eliminarea din afaceri”; utilizează sloganuri asemănătoare cu cele ale concurenţei.

12. Deontologia în tranzacţiile cu valori mobiliare În România, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (C.N.V.M.) activează potrivit normelor deontologice prevăzute de Codul de etică şi conduită a membrilor şi personalului C.N.V.M.71. „Punctând” aspectele integrităţii personale, prevederile lui impun ca angajaţii C.N.V.M. să nu creeze false reprezentări asupra pieţei de capital, deteriorând funcţionarea acesteia şi opinia creată în rândul publicului (art. 10). În acelaşi context, angajaţii C.N.V.M. nu pot recomanda / sugera tranzacţii cu valori mobiliare, în baza informaţiilor confidenţiale pe care le deţin (art. 17). Completând cele precedente, Codul de etică şi conduită al Asociaţiei Bursei de Valori Bucureşti72 abordează

71 Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Ordin nr. 58 din 14.09.1995 pentru aprobarea Regulamentului nr. 5 / 1995 privind Codul de etică şi conduită a membrilor şi personalului Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare (publicat în Monitorul Oficial al României nr. 213 / 19.09.1995), la adresa: http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=15769, accesată la data de 11.04.2006. 72 A se vedea Decizia Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nr. D 359 / 24.02.2000.

242

următoarele secţiuni: corectitudinea şi buna-credinţă; diligenţa (executarea promptă a ordinelor clienţilor, în condiţiile cele mai bune oferite de piaţă); capacitatea profesională şi responsabilitatea financiară; cunoaşterea şi informarea clientului; conflictele de interese; respectarea reglementărilor; răspunderi şi sancţiuni. � Recomandarea către clienţi nu trebuie să fie inferioară calitativ celor pe care le aplică însăşi Bursa [Codul de etică şi conduită..., art. 12 (2)] (s.n.).

� „Ordinele clienţilor sunt executate cu prioritate faţă de cele în nume propriu ale societăţii de valori mobiliare şi ale angajaţilor acesteia.” (Codul de etică şi conduită..., art. 22)

Observaţii:

� Fiecare membru al C.N.V.M. trebuie să depună la Oficiul de Evidenţă a Valorilor Mobiliare o declaraţie cuprinzând: valorile

mobiliare deţinute (inclusiv de către soţ / soţie); date despre soţul / soţia şi rudele până la gradul III, acţionari sau angajaţi ai unei

persoane juridice, subiect al supravegherii C.N.V.M. (Ordin nr. 58 din 14.09.1995..., art. 20).

� Încălcarea normelor C.N.V.M. se sancţionează disciplinar, prin: mustrare, avertisment, retragerea unor trepte de salarizare, diminuarea salariului, retrogradare, desfacerea disciplinară a contractului de muncă (Ordin nr. 58 din 14.09.1995..., art. 31).

� Faţă de aceste elemente apreciative, avem şi câteva nedumeriri în

privinţa art. 18 al Codului C.N.V.M. (Ordin nr. 58 din 14.09.1995...), care prevede: „(1) Efectuarea de către membrii sau angajaţii C.N.V.M. a oricărei tranzacţii cu valori mobiliare este interzisă, cu excepţia valorilor mobiliare cumpărate în scop de investiţie (s.n.). (2) Orice valoare mobiliară obţinută prin

cumpărare sau subscriere de către membrii sau personalul C.N.V.M. va fi păstrată de către aceştia o perioadă de cel puţin 3

luni de la cumpărare sau subscriere (s.n.).” Ceea ce punem în discuţie este tocmai perioada precizată

anterior, în sensul că nu aflăm care e autoritatea ce stabileşte faptul că 3 luni sunt suficiente pentru ca un plasament în valori

mobiliare să fie considerat investiţie...

243

13. Deontologia în sport Dată fiind gama largă a sporturilor, ne-am oprit doar

asupra unuia, dar nu oricare: sportul-rege. În România, Codul de conduită al fotbalului prevede regulile de conduită sportivă şi morală73 promovate de F.I.F.A., U.E.F.A. şi F.R.F.: demnitatea, integritatea morală, fair-play-ul, evidenţa resurselor materiale şi confidenţialitatea. Conduita jucătorilor obligă la: joc cinstit, pentru echipă; incoruptibilitate; acceptarea înfrângerii; respectul faţă de adversari; interzicerea brutalităţii şi obscenităţii; acceptarea deciziilor de arbitraj fără proteste; controlul nervilor. Codul de conduită al fotbalului este neaşteptat de amplu, având precizări nu doar pentru sportivi, ci şi pentru alte categorii de persoane şi mass-media.

� Conduita antrenorilor solicită acestora: să înţeleagă că fotbalul trebuie practicat din plăcere; să nu ridiculizeze jucătorii pentru ca au greşit sau au pierdut; să fie rezonabili în privinţa timpului şi energiei jucătorilor; să nu folosească şi să nu tolereze un limbaj jignitor.

� Conduita arbitrilor prevede: siguranţă în decizii; imparţialitate; respect pentru toţi cei din teren şi din tribune; neadmiterea comportamentului nepotrivit; grijă faţă de integritatea corporală a sportivilor.

� Conduita spectatorilor prevede încurajarea echipei favorite, respectul pentru jucătorii ambelor cluburi şi pentru deciziile arbitrilor.

� Conduita părinţilor impune: perfecţionarea pregătirii copiilor, criterii de (auto)evaluare şi realizarea faptului că sportul se practică din plăcere.

� Conduita mass-media priveşte normele de obiectivitate impuse presei.

Observaţii:

� Fotbalul se opune violenţei de orice fel (Codul de conduită…, Considerente generale).

� Dopajul este strict interzis (Codul…, cap. A.3.). � Participanţii nu vor solicita, oferi sau accepta „nici un fel de răsplată tăinuită, comision, beneficiu sau serviciu” în legătură cu activităţile

sportive (Codul…, cap. B.1.). � În fotbal este nevoie de „prietenie, respect pentru alţii şi spirit al

dreptăţii în întrecerile sportive” (Codul…, cap. C.1.). �

... Ce bine ar fi dacă aceste prevederi exemplare ar fi respectate mereu!

73 Codul de conduită al fotbalului, potrivit Rezoluţiei Congresului FIFA / 2001 şi Codurilor de conduită în fotbal FIFA / 2002 şi 2004, la adresa: http://www.frf.ro/doc/Cod%20etic.pdf, accesată la data de 20.04.2006.

244

14. Deontologia spionilor? La finalul lunii ianuarie 2006, o serie de foşti şi actuali

lucrători în serviciile americane de informaţii au dezbătut, la Springfield (Virginia, S.U.A.) alături de experţi din mediul academic, problema eticii în spionaj. Intenţia lor a fost aceea de a creiona codul etic al sferei informaţiilor secrete. Efectele au fost, evident, cele scontate: admiraţie combinată cu utopie.

Iată câteva teme de discuţie ale dezbaterii: Crize spirituale ale agenţilor operativi; Perfidia spionajului; Asasinatul: vis şi coşmar. Cum era de aşteptat, „C.I.A. şi-a exercitat dreptul de a evalua în avans o parte dintre lucrări, invocând motive de securitate naţională”, deşi a precizat că „nu este vorba despre cenzură”74.

Ideea unui cod etic al Serviciilor Secrete nu serveşte tuturor – mai ales celor care se declară adepţi ai principiului: „Dacă ai crize de conştiinţă, stai departe de spionaj!”.

Un fost ofiţer C.I.A. declara chiar că, „din multe puncte de vedere, tot ceea ce ţine de spionaj este lipsit de etică. Spionii operează sub identităţi false, mint în legătură cu activitatea lor, mituiesc şi şantajează străini pentru a-i convinge să-şi trădeze ţara.”75

Dileme etice par a avea nu doar lucrătorii operativi, ci şi analiştii – care trebuie să decidă care sunt informaţiile (in)accesibile politicienilor, respectiv publicului. Contrar celor declarate de unii participanţi la dezbaterile de la Springfield, purtătorul de cuvânt al C.I.A. a declarat, cu aceeaşi ocazie, că Agenţia are deja un program de pregătire etică pentru angajaţii proprii, bazat pe calităţi cum sunt integritatea, onestitatea şi responsabilitatea.

74 Miruna Munteanu, Morală şi servicii secrete – o contradicţie în termeni? Codul etic al spionilor, document disponibil la adresa: http://www.ziua.net/display.php?id=193007&data=2006-02-04&ziua=57b1cf252dd3432caefcc4d4273720ad, accesată la data de 31.03.2006. 75 Idem sursa cit.

245

CONCLUZII GENERALE ASUPRA ROLULUI DEONTOLOGIEI ÎN PROFESIE Indiferent de tipul profesiei în slujba căreia se află,

codurile deontologice trebuie să mizeze pe cel puţin următoarele scopuri:

� promovarea a tot ceea ce înseamnă valoare (morală şi profesională), prin prevederi funcţionale, uşor de perceput, de adoptat şi de actualizat;

� importanţa prevenirii diferendelor de natură etică şi, doar în ultimă instanţă, sancţionarea abaterilor;

� identificarea principiilor etice care sprijină climatul de muncă;

� transformarea codului deontologic într-unul din cele mai utile instrumente ale managementului resurselor umane;

� oferirea de garanţii în privinţa onestităţii şi egalitarismului în aplicarea normelor deontologice;

� verificarea eficienţei codului, potrivit culturii organizaţionale a companiei (ceea ce înseamnă lucrul în etape: I – discutarea principiilor etice necesare; II – alcătuirea unui cod corespunzător; III – luarea la cunoştinţă a personalului despre prevederile respectivului cod şi semnarea lui; IV – afişarea codului şi postarea lui pe pagina Web a organizaţiei).

În consecinţă, la modul generic, codul deontologic este menit să creeze climatul de siguranţă şi confort intelectual şi moral, tuturor celor aflaţi pe treptele unei ierarhii sau alteia.

Cine / ce este mai important: omul sau principiul? Individul sau organizaţia? Desigur, interesul companiei va avea – în final – câştig de cauză, însă rolul şi ţinta fiecărei persoane nu pot fi în afara preocupărilor unui manager responsabil. De ce? Pentru că, nu întâmplător, codurile deontologice sunt create ţinând seama de drepturile fundamentale ale omului...

246

Orice s-ar spune, normele codurilor deontologice nu sunt legi divine şi nici legi ale naturii, ca atare nu sunt imuabile. Totuşi, apelul la ele şi respectarea principiilor la care fac apel sunt repere „clasice” ale datoriei. Şi... nu doar ale datoriei impuse de o profesie sau alta, ci şi ale celei de om civilizat, cu un minim respect de sine şi cu un oarecare nivel de cultură. Desigur, sunt şi oameni care fac din datoria faţă de ceva sau de cineva un adevărat scop. De exemplu, potrivit apropiaţilor săi, Constantin Noica era adeptul „culturii fără rest” (al unei culturi complete, am spune noi), pentru că „demonismul său” – care exista, chiar dacă Noica era conştient sau nu de asta – prelua forma „unui fanatism cultural”76. Ce poate fi mai nobil şi mai moral decât un astfel de crez?

76 Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş. Un model paideic în cultura umanistă., ed. a III-a (cu un adaos din 1996), Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 196.

CREDO

247

IV.4. Valorile şi sistemul atitudinal al individului

Libertatea, spiritul de dreptate, demnitatea, pacifismul,

răbdarea şi umanismul sunt, în mod cert, câteva din cele mai relevante şi perene valori universal-umane. Din timpuri străvechi, chiar dacă n-au fost întruchipate simultan de unul şi acelaşi individ, aceste calităţi au fost considerate apanajul eroilor, respectiv al oamenilor care şi-au jertfit propria persoană în folosul unei cauze nobile (de exemplu: binele sau interesul aproapelui, al poporului, al ţării de origine, al creştinătăţii ş.a.).

Că a fost şi mai este aşa, o certifică şi câteva din învăţăturile ce decurg din poruncile biblice: respectul pentru adevăr (cinstirea divinităţii1); principialitatea (interzicerea idolilor şi consecvenţa credinţei2); păstrarea tradiţiilor şi valorilor perene („ciclul” muncă – odihnă, recunoaşterea ideii de familie3); îndepărtarea de rău şi de corupţie (interzicerea păcatelor capitale4: crima, minciuna, ura, blasfemia, sperjurul, invidia, lăcomia, desfrâul); curajul (îndrăzneala5); dragostea faţă de aproape (mila şi solidaritatea6); sentimentul de recunoştinţă (mulţumirea interioară7); suportarea consecinţelor propriilor fapte (pedeapsa8). 1 „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert”, în Biblia sau Sfânta Scriptură, Societatea Biblică Interconfesională din România, 1988, Vechiul Testament, Ieşirea, A doua carte a lui Moise, cap. 20 (Cele zece porunci), p. 89. 2 „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!”; „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru (...)! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti (...)”; „Să nu vă faceţi dumnezei de argint şi nici dumnezei de aur să nu vă faceţi”, idem op. cit., p. 89 şi p. 90. 3 „Lucrează şase zile” şi „adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti”; „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine”, idem op. cit., p. 89 şi p. 90. 4 „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!”; „Să nu ucizi!”; „Să nu furi!”; „Să nu fii desfrânat!”; „Să nu doreşti casa / femeia / ogorul / sluga / slujnica / dobitoacele (...) aproapelui tău!”, idem op. cit., p. 90. 5 „Cutezaţi (...), ca să nu greşiţi”, idem op. cit., p. 90. 6 „Şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele”, idem op. cit., p. 89. 7 „În tot locul unde voi pune pomenirea numelui Meu, acolo voi veni la tine, ca să te binecuvântez”, idem op. cit., p. 90. 8 „Eu (...) pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam”, idem op. cit., p. 89.

248

„Scoate-mă, Doamne, de la omul viclean şi de omul nedrept mă izbăveşte. (...) Păzeşte-mă, Doamne, de mâna păcătosului; scoate-mă de la oamenii nedrepţi, care au gândit să împiedice paşii mei. Pusu-mi-au cei mândri cursă mie şi funii; curse au întins picioarelor mele; pe cărare mi-au pus pietre de poticneală. (...) Pe omul nedrept răutatea îl va duce la pieire. Ştiu că Domnul va face judecată celui sărac şi dreptate celor sărmani. Iar drepţii vor lăuda numele Tău şi vor locui cei drepţi în faţa Ta.”9

În virtutea unor asemenea percepte, comunicarea se axează pe suportul deontologic al valorilor (acceptate şi promovate, de altfel, de normele religioase): armonia şi pacea; tendinţa spre mai bine; spiritul de într-ajutorare, cooperarea şi conlucrarea; delimitarea de orice tip de violenţă; îndepărtarea de manifestări totalitare, rasiste şi extremiste; căutarea adevărului. Toate aceste principii sunt minunate; problema este că, dacă ele nu sunt consimţite, încetează să mai fie valori şi se transformă în cutume. Mai grav: dacă ele nu sunt rezultat al alegerii morale, îşi pierd consistenţa şi se devalorizează.

După cum spune Aristotel10, virtuţile etice rezultă din formarea deprinderilor. Pe de altă parte, însă, trăsătura cea mai relevantă a oricărei virtuţi este opţiunea (alegerea sau deliberarea). De altfel, virtuţile sunt

generate în sufletul fiecăruia, alături de alte elemente interioare: „afecte” (dorinţa, mânia, teama ş.a.), „facultăţi” (capacităţi) şi „dispoziţii habituale”

(substraturi care-l determină pe om să se comporte bine sau rău)11.

Chiar dacă nu presupune neapărat coduri scrise (cu

paragrafe care să includă caracterizări ale comportamentelor aferente), deontologia comunicării are la bază valori şi atitudini împărtăşite de marea majoritate a unui grup social

9 Noul Testament cu psalmii (Psalmii), Psalmul 139 al lui David, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, pp. 68-69. 10 Aristotel, Etica nicomahică, trad. rom., ed. a II-a, Ed. Iri, Bucureşti, 1998, p. 48 şi p. 65. 11 Idem op. cit., p. 53.

249

sau a unei societăţi. Tocmai de aceea, etica „începe acolo unde simţul comun intră în criză, constatând că nici una dintre regulile pe care le îngână mecanic în numele iluzoriei sale competenţe morale nu mai este valabilă”12.

Valorile pe care ni le asumăm şi pe care le recunoaştem constituie fundamentul deciziilor noastre prezente şi viitoare. Ele ne dau, de fapt, o a doua identitate. Fie că ne referim la crezuri ale individului, ale familiei, ale comunităţii din care facem parte sau chiar ale omenirii, spiritul axiologic conferă profunzime celui care-l manifestă. Iar valorile delimitează certul de incert, configurându-ne acţiunile şi conferindu-ne încredere în noi înşine.

A nu recunoaşte credinţa în ceva sau în cineva este, de altfel, dezonorant, indiferent dacă este vorba despre o idee sau o doctrină, despre o persoană apropiată sau un „ilustru” necunoscut. Dimpotrivă, a-ţi promova valorile fără emfază şi a lupta pentru interesul general (uneori, în detrimentul celui propriu, mărunt sau chiar meschin) vizualizează triumful onestităţii şi verticalităţii umane.

12 Stere Bara, Psihologie socială şi deontologie, Academia de Studii Economice, Centrul de Învăţământ Economic Deschis la Distanţă, Bucureşti, 1999, p. 79.

Munca unui medic diferă de cea a unui jurnalist sau a unui contabil. Totuşi, nu există nici un numitor comun al acestor meserii? Pentru a reuşi, toţi cei trei indivizi trebuie să fie pasionaţi de ceea ce fac; în plus, îi apropie următoarele trăsături: profesionalismul, puterea de muncă, răbdarea, onestitatea, ambiţia şi dorinţa de afirmare, intenţia de a descoperi mereu ceva, receptivitatea la nou, speranţa, încercarea ca faptele proprii să nu dăuneze altora. Există nenumărate diferenţe între cele trei profesii, pe care nu ne propunem să le evidenţiem, dar

merită să abordăm măcar una din ele: Până unde merge responsabilitatea fiecăruia? Viaţa omului fiind cea mai importantă, atitudinea medicului este cea mai tranşantă în această privinţă. Dar nu e de ocolit nici presiunea la care e supus jurnalistului în legătură

cu ştirea publicată, după cum e importantă şi răspunderea contabilului pentru operaţiunile cărora le ţine socoteala.

250

De exemplu, pentru unii cercetători ai democraţiei, americanii par a fi dominaţi de autointeres, nefiind pasionaţi de „venerarea filosofiei tradiţionale sau de către multă reflectare”13.

� Departe de-a fi cel mai nobil deziderat al cuiva, acesta este un scop al propriei bunăstări, chestiune care – de ce să nu recunoaştem – ne orientează la un moment dat pe toţi (într-o măsură mai mică sau mai mare)...

� Să nu uităm, însă, că americanii au şi idealuri propriu-zise, bazate pe elemente cum sunt14: munca şi activitatea susţinută, factorii de succes personal, eficienţa şi pragmatismul, suflul libertăţii, egalitarismul şi patriotismul (iar „lista” ar putea continua).

Unul din instrumentele comensurării valorilor personale este scara Allport-Vernon-Lindzey, care pune în balanţă şase trăsături ale personalităţii, potenţial dominante în fiecare din noi15: economicul (valori cu caracter pragmatic), teoreticul (valori imprimate de descoperirea adevărului), politicul (valori orientare de mirajul puterii), religiosul (valori ale trăirii sufleteşti), artisticul (valori ale armoniei şi simţirii) şi socialul (valori ale societăţii şi umanităţii). De exemplu, ceea ce reiese din studiul acestor elemente la studenţii americani în domeniul afacerilor este predominanţa valorilor economice şi politice (eventual, sunt menţionate şi cele teoretice). Există – însă – şi alte modalităţi de a măsura impactul valorilor personale asupra individualităţii umane. Între ele, le remarcăm pe cele care statuează valorile finale (valorile-scop)16: viaţa prosperă şi stimulantă, raţiunea realizării personale, pacea, frumuseţea, egalitatea, securitatea vieţii personale şi a graniţelor, libertatea, fericirea, armonia internă,

13 Alexis de Tocqueville, apud Gheorghe Gh. Ionescu, Cultura afacerilor. Modelul american., Ed. Economică, Bucureşti, 1997, p. 75. 14 Gheorghe Gh. Ionescu, Cultura afacerilor. Modelul american., ed. cit., pp. 86-90. 15 După Gordon Allport, Philip Vernon, Garner Lindzey, Study of Values, Houghton Mifflin, Boston, 1931, apud Gheorghe Gh. Ionescu, Cultura afacerilor. Modelul american., ed. cit., pp. 160-161. 16 După Milton Rokeach, The Nature of Values, Free Press, New York, 1973, apud Gheorghe Gh. Ionescu, Cultura afacerilor. Modelul american., ed. cit., pp. 163-165.

251

dragostea, mântuirea, autorespectul, recunoaşterea socială, prietenia şi înţelepciunea. Decurgând din cele anterioare, valorile instrumentate au o importanţă bine delimitată şi privesc17: ambiţia, mintea întreprinzătoare, competenţa, optimismul, curajul, iertarea, acţiunea utilă, onestitatea, imaginaţia, independenţa, inteligenţa, logica, tandreţea, respectul, politeţea, responsabilitatea şi autocontrolul.

Valorile – indiferent de cel care şi le asumă – sunt rezultante ale nivelului de dezvoltare al societăţii. Ca atare, mai devreme sau mai târziu, comunitatea este cea asupra căreia se răsfrâng atât meritele, cât mai ales viciile umane.

La rândul său, societatea se bazează pe valori subînţelese (în mare măsură comune), cu un anume grad de autoritate morală. Cu cât apelăm mai des la asemenea valori şi cu cât ele sunt împărtăşite de mai multe persoane, „cu atât mai puternică devine comunitatea şi cu atât creşte nivelul global al încrederii din societate”18. De aici nu mai e decât un pas până la a realiza că prezenţa modestă a valorilor cu autoritate este o cauză a „rupturii” relaţiilor sociale mondiale. Desigur, până la apocaliptica „atrofiere a comunităţii”19 mai este mult (sperăm ca ea să nu se materializeze), dar pericolul unei asemenea tendinţe nu e deloc imaginar.

17 Ibidem 18 Francis Fukuyama, Marea ruptură. Natura umană şi refacerea ordinii sociale., Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 109. 19 Idem op. cit., p. 106.

În afaceri, deşi aparenţa indică satisfacţia muncii împlinite ca valoare de vârf a individului, realitatea nu confirmă – constant

– o asemenea caracteristică. Ea pare depăşită în condiţiile secolului XXI, cu excepţia naţiunilor al căror progres este, indubitabil, efectul muncii: cea japoneză şi cea germană.

Tot mai mult, societatea se confruntă cu o conştiinţă de sine din ce în ce mai modestă şi cu lipsa valorilor reale,

mizând prea mult pe valori aleatoare şi incerte.

252

Interesant este că „ruptura” relaţiilor din cadrul societăţii poate avea şi o urmare pozitivă (unica, de altfel): aceea că, „odată distrusă, ordinea socială

tinde să se refacă”20, poate pe un făgaş mai nobil şi mai curat.

Dacă privim propriile noastre valori prin prisma a ceea

ce conferă ele, trebuie să recunoaştem că ne orientăm, cel mai adesea, spre acţiuni care ne aduc utilităţi sau câştiguri. E bine sau e rău? Nu ştim de la început. Dar, în final, oare căutăm experienţe care să ne mulţumească, sau plonjăm în necunoscut, doar pentru a obţine mai mult decât avem deja? Ne interesează onoarea sau banii? Din păcate, nu suntem suficient de atenţi la faptul că modul în care gândim şi acţionăm facilitează sau obstrucţionează comunicarea. De aceea, de obicei, ne atragem duşmani invidioşi, prea laşi ca să lupte cu noi sau împotriva noastră. Virtuţile umane sunt catalogate după reguli (ne)scrise. Dacă omul primitiv le privea într-un mod primordial (incipient), iar Inchiziţia le „trâmbiţa” pe criterii de supunere, astăzi, virtuţile sunt alegeri personale. Altfel spus, în timp, am învăţat să apreciem sau să criticăm (ba chiar să judecăm) oamenii în raport cu ceea ce socotim noi a fi moral, demn, valoros sau bun. Între marile virtuţi umane21 se numără: politeţea, fidelitatea („spiritul însuşi”22), prudenţa, cumpătarea, curajul, spiritul de dreptate, generozitatea, compasiunea, mizericordia (milostivirea sau „virtutea iertării”23), recunoştinţa, umilinţa („o virtute smerită”24), simplitatea (contrariul duplicităţii), toleranţa, puritatea („o evidenţă şi un mister”25); blândeţea, buna-credinţă, simţul umorului şi iubirea.

20 Idem op. cit., p. 14. 21 André Comte-Sponville, Mic tratat al marilor virtuţi, trad. rom., Ed. Univers, Bucureşti, 1998, pp. 14-244. 22 Idem op. cit., p. 24. 23 Idem op. cit., p. 114. 24 Idem op. cit., p. 156. 25 Idem op. cit., p. 192.

253

Vorbind de valori şi virtuţi, trebuie să amintim că ele generează atitudini, adică predispoziţii relativ constante şi durabile de comportament, manifestate în raport cu o situaţie sau cu o persoană. Orice atitudine se sprijină pe un suport cognitiv şi pe puncte de referinţă, care – să recunoaştem – nu sunt eterne. Ca atare, deşi ne-am dori să mizăm pe valabilitatea în timp şi spaţiu a unei atitudini pozitive, n-o putem face.

Atitudinile au la bază educaţia familială şi şcolară, cultura acumulată, experienţa personală şi cea „de colectivitate”, precum şi opiniile altora (mass-media, cunoscuţi) în legătură cu un fenomen, o idee sau o realitate. Pe de o parte, fiecare individ beneficiază de o componentă afectivă în legătură cu atitudinile pe care le manifestă (fiindcă spunem despre ceva / cineva: „îmi place” sau „nu-mi place”). Pe de altă parte, fiecare atitudine exprimă o evaluare, mai mult sau mai puţin concretă. În aceste condiţii, care dimensiune – dintre cele două precizate – e mai puternic impregnată în noi: cea subiectivă sau cea obiectivă? Şi ce anume ne face să ne schimbăm atitudinea pro- într-una contra (sau invers)?

Uneori trecem dintr-o extremă în alta, devenind criticii vehemenţi ai unei idei, după ce am fost partizanii ei înfocaţi. De unde provine această modificare de atitudine? Ţine de convingeri sau de preferinţe? Are caracter cognitiv (de cunoaştere) sau conativ (legat de predispoziţia spre un anumit comportament)?

Răspunsurile motivate le pot da, probabil, psihologii. Avansăm, însă, o idee în care credem cu sinceritate: pe măsură ce sistemul pe care-l reprezintă individul e mai bine structurat, mai coerent şi mai deschis spre exterior (spre informare şi comunicare), şansele ca atitudinile să se păstreze sunt mari. Cu cât, însă, omul e mai fragil sau mai influenţabil şi cu cât face parte dintr-un „circuit social” mai închis, cu atât îşi poate schimba mai uşor modul de reacţie şi atitudinile. El se transformă, astfel, într-un „rob al manipulării”.

Ce tip de comunicare realizează cineva, în funcţie de atitudinile pe care le manifestă? Dacă e deschizător de drumuri, va avea curaj şi iniţiativă; dacă e inovativ, va miza pe creativitate şi idei (fie egocentrice, fie cu caracter social); dacă e reacţionar, va lupta mereu pentru a fi într-o „tabără

254

adversă”; dacă e indiferent, va fi angrenat în mişcări care-l atrag de partea lor, fără ca el să ştie; în fine, dacă e indolent, atitudinile sale nu vor mai conta... Am identificat câteva exemple de profiluri umane care-şi păstrează atitudinile în timp, dar din motive cu totul diferite unele faţă de altele: � Dominatorii îşi caută victime (consorţi, părinţi, copii, colegi, amici, necunoscuţi). � Abilii şi profitorii caută câştigul în orice. � Utilitariştii (respectiv materialiştii) îşi canalizează eforturile spre supravieţuirea în condiţii cât mai bune / mai uşoare. � Militanţii responsabili fac tot posibilul pentru îndeplinirea scopului propus. � Militanţii critici devin moralişti.

Cum poţi comunica real, fiind egoist? Cum poţi transmite o emoţie, un sentiment sau o atitudine, neavând suport empatic? Greu, dar nu imposibil. Potrivit teoriei lui Darwin, neadaptaţii dispar, lăsând locul celor care se dovedesc viabili – chiar dacă acest fapt implică lipsa valorilor. Şi... să fim sinceri, trăieşte mai mult şi mai liniştit cel care nu se „împiedică” de obstacole cum sunt înţelegerea, mila sau puritanismul! De nenumărate ori ne întrebăm cum putem avea o viaţă mai bună. Iar asta presupune, fără îndoială, încercarea de-a trăi mai uşor, eventual prin jocul optimului economic: minim de efort � maxim de efect. Numai că acest joc nu e posibil: altfel, ne-am confrunta cu o „armată de bogătaşi” care stau fără să facă nimic. Iar o atare imagine este cu totul falsă: cei care-o duc bine fie muncesc pe măsură, fie îşi cultivă aptitudinile de a-i exploata pe alţii în folosul propriu – ceea ce este o dovadă a succesului. Ce mai contează că este vorba de un succes imoral?

Pentru cei mai mulţi dintre noi, bunăstarea e un deziderat posibil, dar îndepărtat. Pentru alţii, e un dar din partea divinităţii. Pentru prea puţini, însă, ea este un blestem...

255

* * * ... Fericirea e o stare de spirit. E un ceva care ia naştere

în interiorul fiecăruia. Şi totuşi, în ultimele decenii, fericirea este asociată semnelor exterioare de avuţie. Pe de altă parte, se pare că fericirea devine, tot mai mult, o falsă valoare atitudinală, pentru că aceia care o caută apelează la un set de judecăţi incorecte. De exemplu, mulţi copii consideră că oamenii sunt împărţiţi în buni (respectiv fericiţi) şi răi (respectiv nefericiţi) prin analogie cu cel puţin câteva cupluri de termeni: celebri / necunoscuţi; bogaţi / săraci; puternici / slabi; frumoşi / urâţi. Motivaţia acestor false presupuneri este aceea că tinerii preiau foarte uşor ceea ce observă. Şi, întrucât peste tot în lume, ei văd oprimare, nedreptate şi lipsuri, încep să asocieze fericirea cu ceva posibil de obţinut, nu de simţit (aşa cum credeau, fără dubii, generaţiile mai vechi). Eroii poveştilor şi benzilor desenate sunt înlocuiţi, parţial, de personaje contemporane celebre (cu deosebire cântăreţi, „VIP”-uri, playboys şi playmates), care – pentru cei influenţabili – schimbă scara valorilor.

� Filmele ultimilor ani sunt decorate cu actori superbi, al căror joc nu e – însă – atât de important precum le este înfăţişarea. De aceea, de exemplu, ce contează ce spune eroina principală, dacă e frumoasă şi atrage privirile (tele)spectatorilor? � Unde sunt filmele mute, pe care trebuia să le înţelegi, pentru a simţi ceva-ul lor special? Azi, puţine producţii de cinema comunică spectatorilor un mesaj. Şi, cu toate că unele din ele beneficiază de bugete impresionante şi de actori cunoscuţi, reuşesc să „obţină” doar Zmeura de aur.

„Arta comercială” mondială mizează prea mult pe violenţa în imagine şi limbaj, pe separatismele de orice tip (rasiale, etnice, religioase, dintre sexe, dintre bogaţi şi sărmani, dintre ţări), pe „golăneala” drogaţilor, pe femeile fatale şi pe legăturile extraconjugale... iar lipsa valorilor se constată încă din familie, repercutându-se, apoi, în comunitate.

În societatea modernă, în viaţa de zi cu zi, simţim lipsa acută a modelelor etice, umane şi profesionale. Cu precădere (şi din nefericire), devin modele cei care au ajuns bogaţi şi faimoşi, permiţându-şi o viaţă de lux şi arătându-şi opulenţa ridicolă a traiului. De fapt, se pare că viaţa înseamnă doar „să trăieşti clipa”...

256

Iată „mecanismul” cinic (trist, dar adevărat!) prin care valorile atitudinale se mai întrezăresc public doar în gazete citite, pe furiş, de către pensionarii cu educaţie nealterată (reviste culturale, pe care puştii de cartier le numesc „obscure”) şi pe canale TV intrate într-un nemeritat „con de umbră”.

Ei bine... În asemenea condiţii, cum să pretinzi unor oameni fără suport axiologic să aplice superba viziune a lui Constantin Noica, potrivit căreia etica este o transcendere spirituală a materiei? Nu poţi avea o astfel de „pretenţie”. Ar fi ceva prea filosofic? Nu. Dar ar părea o greşeală până şi încercarea de a crede că vei reuşi...

257

IV.5. Legităţi şi funcţii ale comunicării

Pentru a beneficia de avantajele comunicării, trebuie să asigurăm condiţiile necesare unui asemenea deziderat. Primii paşi – şi poate cei mai importanţi – îi reprezintă libertatea ideilor, cea de informare şi cea de manifestare. Pentru a putea uza de prerogativele drepturilor pe care le are, individul trebuie să se informeze şi să comunice. Statele cu orientare democratică oferă asemenea drepturi prin esenţa lor, în virtutea concepţiei potrivit căreia omul poate discerne binele de rău şi adevărul de minciună, doar dacă le cunoaşte.

În mod concret, libertatea informaţiei (de opinie şi de exprimare) este conferită şi consacrată pe plan mondial din anul 1948, prin Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

În Articolul 19 al acestei Declaraţii (articol adoptat de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, la 19 decembrie 1948), se precizează: „Orice om are dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum şi libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei prin orice mijloace şi independent de frontierele de stat”1.

Potrivnice acestei idei, regimurile autoritar-opresive caută să „subţieze” posibilitatea comunicării şi chiar s-o blocheze (mai ales pe cea cu mass-media), prin orice mijloace: de la cenzură la lege şi la măsuri poliţieneşti. Acolo unde procesul de transmitere-receptare a informaţiilor este îngreunat din cauza interesului puterii de stat, însăşi libertatea umană este în pericol, iar cea a informaţiei şi comunicării este iluzorie. Mai mult chiar, „fără comunicare nu există societate”, iar dictaturile – „laice sau teocratice, monarhice sau imperiale, militare sau coloniale, burgheze sau proletare”, nu fac altceva decât să suprime libertatea de

1 Malcolm F. Mallette (ed.), World Press Freedom Committee, Asociaţia Ziariştilor Români, Fundaţia Soros pentru o Societate Deschisă, Manual pentru ziariştii din Europa Centrală şi de Est, trad. rom., Bucureşti, 1992, coperta IV. Pentru detalii privind libertatea informaţiei, din prezenta lucrare recomandăm revederea Codului deontologic al jurnalistului, în subcapitolul Repere ale unor coduri deontologice cunoscute.

258

expresie (a cuvântului şi a presei)2. De aici şi până la îngrădirea dreptului la comunicare nu mai e decât un pas.

În unele epoci şi ţări (vezi despotismul, fascismul şi socialismul), informaţiile care nu convin conducerii monocefale a statului sunt considerate subversive şi periculoase, iar cei care le lansează, le ascultă şi le vehiculează sunt duşmani ai regimului (trădători). Aici, mass-media „serveşte” elita conducătoare şi este controlată abuziv. Concurenţa datelor e practic anihilată, iar deontologia apare drept... patriotism. Omul este privat de dreptul fundamental la informare: este ca şi cum ochii i-ar fi acoperiţi în mod intenţionat (chiar cu nonşalanţă), în scopul „protejării” unor mereu prezente secrete de stat.

Libertatea nu e un dat. Mai curând, e un soi de „ruptură” a prezentului de trecut, o ieşire din matca opresiunii (a cuvântului, a gândului sau a faptelor). Dar asta nu înseamnă acţiunea în absenţa legii. Dimpotrivă, libertatea este „mereu în raport de interdependenţă – raţional şi afectiv – cu ţesătura de sisteme de administrare a binelui colectiv care e justiţia secularizată, de-sacralizată”3.

„Piaţa liberă este nu numai un creator, dar şi un conservant al libertăţii (...), pentru că statul «conştientizează» că cel mai profitabil, pentru fiecare

individ în parte, dar şi pentru comunitate în ansamblul ei, este să-i lase pe membrii cetăţii să-şi urmărească propriile interese şi să-şi manifeste liber

spiritul de iniţiativă.”4

2 Claude-Jean Bertrand, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul European, Iaşi, 2000, pp. 56-57. 3 Miruna Runcan, Introducere în etica şi legislaţia presei, Ed. ALL Educaţional, Bucureşti, 1998, p. 78. Pentru detalii privind problema libertăţii, recomandăm, în aceeaşi lucrare, subcapitolele: Libertatea, o problemă deschisă; Libertate şi sacru, libertate şi lege; Libertate, ierarhie, stat; Libertatea este o competenţă (pp. 73-87). 4 Ion Pohoaţă, Capitalismul. Itinerare economice., Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p. 89.

259

Între regulile comunicării menţionăm necesitatea ca mesajul emitentului să fie pe deplin înţeles de către auditoriu. Pentru ca acest scop să fie îndeplinit, este nevoie de stăpânirea a două noţiuni: denotaţia, respectiv conotaţia.

Denotaţia este un alt nume dat înţelesului convenţional sau semantic (primar) al cuvintelor şi gesturilor utilizate în comunicare. Instrumentul perfect pentru atingerea unui asemenea scop este dicţionarul explicativ al unei limbi.

Exprimarea trebuie să fie clară şi fără sensuri duble, fiindcă există şi situaţii care necesită maximă acurateţe în prezentare. De exemplu, termenul „român” este definit exact, prin prisma unui individ cu cetăţenie română.

Conotaţia are în vedere semnificaţia provocată a unui termen sau gest. Ea derivă din asocieri şi interpretări personale sau colaterale (psihologice, culturale ş.a.) ale unor cuvinte, arătând că simbolistica este a doua natură a omului.

În multe cazuri, trebuie să privim dincolo de formă şi de conţinutul aparent şi să descoperim simboluri ale binelui şi răului, ale pozitivului şi negativului. Vom releva, astfel, esenţa lucrurilor şi sensul lor secundar, mai spectaculos sau mai neaşteptat decât cel de bază. Un exemplu poate fi cuvântul „roşu”. Aparent banal, el arată vitalitatea şi energia cuiva; totuşi, el este asociat culorii comunismului sau, uneori, elementelor de cruzime.

Din punct de vedere simbolic, între regimul denotaţiei şi cel al conotaţiei există deosebiri grefate pe cuvintele-cheie presupuse de fiecare dintre ele5:

Regimul denotaţiei

Regimul conotaţiei

informaţie semnificaţie reprezentare emoţie

analitic sintetic obiect semn produs valoare

cunoştinţe conivenţă instrucţiune empatie

nume caracter practic mitic

5 Michèle Jouve, Comunicarea. Publicitate şi relaţii publice., trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi, 2005, p. 139.

260

Să facem câteva paralele între noţiunile respective: dacă, de exemplu, denotaţia se bazează pe reprezentare, conotaţia mizează pe emoţie; pe de altă parte, în timp ce denotaţia oferă lucrurilor un caracter practic, conotaţia face apel la mitic. Pe ansamblul cuvintelor-cheie oferite anterior, observăm că denotaţia face apel la repere de cuantificare cognitivă, în timp ce conotaţia oferă acestora o aură de personalitate şi de expresivitate. Codul deontologic trasează o arie de desfăşurare a comunicării, limitată atât de conceptul libertăţii, cât şi de percepte umane, filosofice sau creştine. Este vorba, de fapt, despre dreptul de a acţiona liber pe piaţă, atâta vreme cât legea este respectată, iar cei apropiaţi nu sunt afectaţi în urma acţiunii respective. Desigur, calea de mijloc ar fi o ieşire din impas; problema e fie că ea nu există întotdeauna, fie că nu e avantajoasă, fie că n-o sesizează tocmai cei în cauză. În legătură cu asemenea concepţii, iată un aspect decisiv, relevat de către utilitarişti: acela potrivit căruia decidentul trebuie să aleagă cele mai bune soluţii pentru cât mai mulţi beneficiari.

Când vorbim despre comunicare, ţinem cont de

valoarea mesajului şi de ceea ce presupune ea pentru fiecare din noi. „Nu-i frumos ce se spune că-i frumos, e frumos ce-mi place mie”, admite o expresie veche, referindu-se la ierarhia originară a valorilor umane şi culturale. Şi nu e doar o constatare: ceea ce undeva, pe glob, e o formă de infatuare, în alte părţi e ceva trecut cu vederea. La fel, moda din unele zone ale lumii e – în alte regiuni – fie o banalitate, fie un tabu6.

6 Pentru detalii şi completări, a se (re)vedea subcapitolele O tipologie a codurilor deontologice şi Respectul, comunicarea şi compromisul în cazul contradicţiilor şi stărilor conflictuale.

Comunicarea înseamnă – într-o oarecare măsură, atâta timp cât este onestă – o anumită apropiere de perceptul

biblic „Să nu faci rău!”. În pofida acestui lucru, lipsa deontologiei profesionale face ca mereu să apară noi ştiri defăimătoare, de pe urma cărora unele persoane au de

suferit, iar altele câştigă bani grei.

261

� În Europa ultimilor ani, îmbrăcămintea sumară a femeilor este un capriciu al creatorilor de modă sau o obişnuinţă. Lenjeria este la vedere sau lipseşte, iar (semi)nuditatea nu mai miră prea tare, nici măcar în public; reclamele abundă în astfel de detalii şi aduc, în schimb, saci cu bani.

� În America, fenomenul e privit cu relativă circumspecţie şi cu oarecare ochi critic.

� În ţările musulmane, manifestările amintite sunt interzise.

O legitate importantă a comunicării este spiritul (auto)critic, îndreptat spre corecţia comportamentelor şi spre progres. Iar cheia rezolvării „dilemelor” morale este, înainte de toate, profesionismul. Acesta favorizează reacţia individuală sau socială, contribuind la apariţia şi apoi la accentuarea responsabilităţii7.

Reprezentativitatea datelor (în sensul utilităţii lor pentru receptor) este o altă cerinţă a comunicării. E adevărat că o informaţie poate fi interesantă, fără a fi relevantă. Totuşi, este recunoscut faptul că, pentru a capta atenţia în mod nedisimulat (şi nu doar „pe moment”), afirmaţiile sau ştirile serioase, cu caracter de exactitate, trebuie să alterneze – uneori – cu elemente pur informative. În caz contrar, comunicarea îl solicită exagerat pe cel care preia mesajul şi uneori chiar îl oboseşte, îngreunând reacţia de feed-back.

7 Pentru detalii, recomandăm studierea subcapitolului Relaţiile de comunicare şi etica afacerilor. „Războiul pieţei”: responsabilitatea pentru afirmaţii şi fapte versus lipsa comunicării etice.

În presă este greu de dovedit onestitatea autorului unei ştiri, chiar dacă – aparent şi până la un punct – veridicitatea

datelor poate fi probată. În toată lumea, însă, mulţi jurnalişti sunt plătiţi „pe articol”, aşa încât contează, de multe ori, doar

ca informaţia să circule şi să „acapareze” cititorii. Nu e suficient, totuşi, pentru ca multiplele scopuri ale

comunicării să fie îndeplinite...

262

Unii specialişti în comunicare sunt critici în această privinţă8: „Graniţa dintre jurnalism şi divertisment n-a fost niciodată clară (...): presa populară a privilegiat întotdeauna divertismentul”, iar mijloacele de comunicare şi-au lansat producţiile pe baza acestei realităţi. În mod cert, „scopurile urmărite diferă: pe de o parte, o informare exactă şi utilă şi, de cealaltă, distracţia, care să nu fie nocivă nici pentru individ, nici pentru societate.”

Comunicarea impune o linie de conduită, ceea ce include atât caracterul informaţiei (precizie, acurateţe, surse certe), cât şi comportamentul emitentului (integritate morală, disciplină, decenţă, discreţie). Fie că sunt conştienţi de acest lucru sau nu, cei care comunică îşi creează o imagine personală, pozitivă sau negativă9. Ea este receptată drept celebritate reală sau dimpotrivă, ca „vedetism”, în funcţie de percepţia publicului (care, să recunoaştem, se schimbă relativ greu, o dată ce a fost conturată şi formată).

Scăpările de conduită ale celor ce fac parte din procesul de comunicare sunt „scuzate”, uneori, de faptul că, în general, autorii unor ştiri sau articole din mass-media nu au nevoie, explicit, de o autorizaţie pentru a vorbi / scrie despre un subiect. Ei sunt angajaţi ai trusturilor media şi beneficiază de un anumit nivel de studii, intelect şi conştiinţă, nu întotdeauna dintre cele mai înalte.

Recunoaşterea erorilor face parte – şi ea – din codul

comunicării, deoarece are implicaţii etice, profesionale şi personale. Repetarea aceloraşi greşeli sugerează permisivitate şi lipsă de interes, fiind penalizată. De exemplu, Albert Camus regreta inexistenţa reală a autodisciplinei în presă, a unui „ordin al jurnaliştilor, care ar veghea asupra apărării libertăţii

8 Claude-Jean Bertrand, idem op. cit., p. 36. 9 Vezi subcapitolul Comunicarea prin imagine proprie.

Nu putem trece cu vederea faptul că în rândul cetăţenilor există părerea – acceptată, solicitată sau dimpotrivă,

contestată vehement – potrivit căreia deontologia trebuie marcată şi respectată printr-o mai intensă implicare a

statului în domeniu, pe „coridorul” legislativ.

263

profesiunii şi asupra obligaţiilor pe care această libertate le presupune în mod necesar”10. Există şi situaţii ieşite din „tipar”: uneori, purtătorul unei veşti proaste este cel „vinovat” de conţinutul ei, deşi poate fi un simplu mesager. Auditoriul nu are exerciţiul verificării informaţiilor, astfel încât, într-un asemenea caz, se adevereşte cunoscuta exclamaţie „Nu ucideţi solul!”.

Toate elementele expuse până acum oferă contur funcţiilor comunicării, pe care le vom detalia în cele ce urmează, pe baza schemei de comunicare elaborată de Roman Jakobson. Ea are 6 componente (emiţător, context, mesaj, contact, cod, destinatar), fiecare generând o funcţie diferită. Interesant e accentul pus nu asupra monopolului uneia sau alteia din acestea, ci asupra diferenţelor „ierarhice” dintre ele. Structura comunicării verbale depinde, astfel, mai ales de funcţia ei predominantă11:

o Funcţia expresivă pune accentul pe atitudinea şi pe starea afectivă a celui care se exprimă. „Personajul principal” este aici transmiţătorul mesajului, care are intenţia de a spune sau de a arăta ceva prin intermediul elementelor „de expresivitate”, care indică stări de spirit (fericire, ironie, mânie ş.a.).

o Funcţia conativă este orientată spre destinatarul comunicării şi vizează efectul mesajului asupra acestuia. Este relevată, de obicei, prin folosirea vocativului şi imperativului.

o Funcţia referenţială are în prim-plan contextul comunicării sau referinţa la „o a treia persoană” (vorbim despre ceva sau cineva).

10 Albert Camus, în Le Monde, 17 décembre 1957, apud Claude-Jean Bertrand, op. cit., p. 44. 11 Roman Jakobson a adăugat modelului de comunicare triunghiular al lui Bühler (emitent; destinatar; „a treia persoană”) încă trei factori determinanţi ai comunicării: contact; cod; mesaj. Ca urmare, funcţiile comunicării s-au extins de la 3 (expresivă, conativă, referenţială) la 6 (prin „adaosul” funcţiilor: fatică, metalingvistică şi poetică). Vezi lucrarea: Roman Jakobson, Essais de linguistique générale: les fondations du langage (trad fr.), tome 1, Éd. de Minuit, Collection Arguments, Paris, 1963, Quatrième partie: Poétique, cap. 11, pp. 213-221.

264

o Funcţia fatică ajută la stabilirea contactului în cazul comunicării verbale, fiind determinată de considerente de sociabilitate. Ea accentuează rolul limbajului12.

o Funcţia metalingvistică se axează pe diferenţa dintre limbajul-obiect (cu caracter descriptiv) şi codificare. Zilnic adoptăm forme de metalimbaj, fără să ţinem seama întotdeauna de caracterul metalingvistic al gesturilor noastre.

o Funcţia poetică este caracteristica dominantă a verbalităţii, care dă frâu liber expresivităţii formale (şi asta, nu doar în poezie!).

Trecând de aspectul pur ştiinţific al elementelor anterioare, propunem cititorului, spre reflectare personală, funcţia de „bun-simţ” a oricărui tip de comunicare: aceea de a transmite un mesaj sincer (a se citi moral) şi percutant.

Cei care studiază impactul eticii asupra atitudinilor comportamentale se confruntă cu manifestări contradictorii între teorie şi practică. Exprimându-ne în alţi termeni, chiar dacă unele coduri etice cuprind norme bine delimitate, realitatea nu le confirmă, ba uneori le încalcă flagrant.

Unii cercetători observă13 – parcă şocaţi de propria lor constatare – că există coduri etice fără aplicabilitate, schimbare globală fără schimbare de tip individual şi chiar etică personală fără conştiinţă propriu-zisă... Astfel, dacă ne este permisă comparaţia, este evidenţiată (din nefericire) cunoscuta teorie a formelor fără fond.

12 Roman Jakobson exemplifică această funcţie prin apelul la textul lui Dorothy Parker. Păstrăm varianta franceză a citatului (cea la care am avut acces), pentru a nu pierde – prin traducerea românească – esenţa şi savoarea contextului, în care cuvântul primeşte o funcţie socială: „«Eh bien!», dit le jeune homme. «Eh bien!», dit-elle. «Eh bien, nous y voilà», dit-il. «Nous y voilà, n’est-ce pas», dit-elle. «Je crois bien que nous y sommes», dit-il. «Hop! Nous y voilà.» «Eh bien!», dit-elle. «Eh bien!», dit-il, «eh bien».”, în lucrarea: Roman Jakobson, op. cit., tome 1, p. 217. 13 Thomas W. Cooper, Robert White, Clifford G. Christians, Frances Plude (editors), Communication Ethics and Global Change, New York, Longman Publishers, New York, 1989, p. 269. În ansamblul ei, lucrarea delimitează contextul ideatic al comparării unor coduri etice, în maniera trecerii de la formal la informal, de la minimal la ideal sau de la material la metafizic.

265

IV.6. Reacţia de feed-back. Percepţia mesajelor. Feed-back-ul1 semnifică influenţarea unei surse de

comandă C, prin acţiuni recurente din partea executantului E. Reacţia respectivă se mai numeşte conexiune inversă şi poate fi pozitivă (dacă C îl stimulează pe E, iar el îi răspunde, prin influenţă recurentă) sau negativă (dacă, după ce E a fost stimulat de C, îl frânează sau îl împiedică pe acesta din urmă). Interesant este că feed-back-ul pozitiv este socotit cauză a „cercurilor vicioase” care pot lua naştere în orice domeniu, iar cel negativ determină evoluţia sistemelor (deoarece, obligat să ia măsuri, organismul frânat în dezvoltare caută noi soluţii; astfel, evoluează). Feed-back-ul presupune efectul unui act sau al unei comunicări, asupra ţintei. Exemplu: Apariţia în România, în 2006, a noului canal TV Eurosport 2 (specializat în transmiterea de emisiuni cu specific sportiv), are ca urmare diversificarea programelor în domeniu. Introducerea în grila de programe a acestui canal e o reacţie de feed-back, fiind un rezultat al repetatelor solicitări formulate de iubitorii sportului.

Feed-back-ul poate fi de mai multe categorii2: a) de recomandare – caz în care impactul răspunsului

este dat de opiniile sau instrucţiunile (ordinele) cuiva; b) de deviere – situaţie care reflectă deplasarea atenţiei

de la traiectul ei iniţial, în urma intervenţiei interlocutorului; c) probativ (de tatonare) – având drept scop obţinerea de

elemente suplimentare faţă de cele deţinute de ascultător; d) reflectat – regăsit în postura în care mesajul este

reformulat prin „filtrul” receptorului. Indiferent din care asemenea „clasă” face parte, reacţia

de feed-back are menirea de a împlini procesul de comunicare, dându-i o formă rotundă şi clară (de exemplu, dacă primeşte

1 La origini, noţiunea derivă din teoria cibernetică şi a fost definită de Wiener (1959). În sfera comunicării, este cunoscută drept retroacţiune. 2 Rodica M. Cândea, Dan Cândea, Comunicarea managerială aplicată, Ed. Expert, Bucureşti, 1998, pp. 25-28.

266

un atare semnal, vorbitorul are convingerea că ascultătorul a înţeles mesajul său). Reacţiile de tip stimul – răspuns asigură conturarea unei „hărţi” corelative între emitent şi receptor(i). Presupunând un filtru al gândirii celui ce primeşte informaţia „brută”, aceste operaţiuni pretind atenţie, percepţie şi selectivitate (e adevărat, una de ordin subiectiv).

În general, percepţia reprezintă un proces de natură psihică, în urma căruia obiectele şi fenomenele din mediul înconjurător sunt reflectate – prin intermediul acţiunii asupra simţurilor noastre – ca imagini unitare. Percepţia mesajelor este o calitate a „primitorului” unei informaţii. Prin analizori interni şi externi, ea face apel la o serie de trăsături, variate de la caz la caz: maturitatea receptorului, educaţia lui, interesul manifestat, capacitatea de a fi actor într-un anumit joc ş.a.

Percepţia este cel dintâi pas al relaţiilor de comunicare generate de marketing. În acest proces, clienţii parcurg cel puţin următoarele etape3 (verificând comunicarea cu sinele, cu vânzătorii, cu alţi consumatori ş.a.): - conştientizarea existenţei unui produs; - înţelegerea avantajelor care decurg din

utilizarea mărfii; - acceptarea bunului respectiv, ca soluţie

potenţială a satisfacerii nevoilor; - preferinţa pentru un produs concret şi

cumpărarea lui; - satisfacţia rezultată în urma consumului – ca

motivaţie a viitoarelor opţiuni.

Percepţia asupra unui obiect sau fenomen poate fi corectă sau eronată, după cum tot ea poate valida anumite rezultate sau le poate anula (uneori instantaneu, alteori în timp). Cum este privită, de exemplu, interzicerea pe piaţă sau în librării a unor opere literare4? Cine şi de ce este abilitat să dispună un asemenea gest? În ce mod este perceput acest mesaj? „Argumentele” unui asemenea demers sunt – în principiu – educativ-familiale, etnice, politice, militare, religioase sau sexuale, dar realitatea istorică dovedeşte că

3 Ştefan Prutianu, Cezar Caluschi, Corneliu Munteanu, Inteligenţa marketing, Ed. Junimea, Iaşi, 1997, p. 204. 4 Ne referim la opere literare, nu la reviste sau alte publicaţii pentru adulţi.

267

interzicerea unor asemenea lucrări lezează accesul la informaţie şi la cultură, aducând atingere liberei opinii şi opţiunii personale (ca drepturi fundamentale ale omului).

� În Franţa, opera lui Torquato Tasso, Jerusalem Delivered, a fost interzisă în secolul al XVI-lea, din cauza ideilor sale subversive la adresa regalităţii5. � Scrieri ale lui Jack London au fost distruse de unele dictaturi europene, între 1920-1930 (Italia şi Iugoslavia), ca fiind extrem de radicale. Ulterior, naziştii au ars lucrările cu tentă socialistă ale lui London.

� Celebrul roman Ulysses al lui James Joyce, desemnat la loc de frunte în „ierarhia” literară a secolului al XX-lea, a fost interzis în S.U.A. o bună perioadă de timp, pe motiv de trivialitate6. Sancţiunea asupra cărţii a fost ridicată abia în 1933 – şi atunci, doar ca urmare a unor îndârjite demersuri juridice. � Tot americanii au fost cei care, într-o anumită perioadă, au scos de pe piaţă romanul Pe aripile vântului al scriitoarei Margaret Mitchell, pe motiv de proliferare a relelor tratamente faţă de sclavi. � În Africa de Sud, în 1955, romanul Frankenstein al lui Mary Shelley a fost interzis, fiind considerat indecent şi neplăcut. � În unele şcoli din Marea Britanie, opere cum sunt Hamlet, Machbeth sau King Lear n-au mai fost studiate datorită limbajului adult pe care-l folosesc (aluzie la referinţe sexuale şi / sau violente). � Unele cărţi sfinte – fie Biblia, fie Coranul – sunt interzise în diferite ţări, chiar şi în contemporaneitate (a se vedea cazurile de retragere din librării).

5 Pentru informaţii despre lucrare, vezi adresa: http://omacl.org/Tasso/ 6 Vezi Comstock Law (Federal Anti-Obscenity Act) sau Legea federală împotriva obscenităţii, adoptată în 1873 în S.U.A. districtul Columbia, la iniţiativa lui Anthony Comstock (agent special, cu sarcina de a monitoriza caracterul imoral al conţinutului coletelor poştale – devenit, ulterior, un adevărat „cruciat al anti-indecenţei”). Legea preciza: a) incriminarea obscenităţii scrierilor – cărţi, pamflete, ziare, materiale publicitare sau alte tipărituri – şi imaginilor oferite spre vânzare, comercializate sau închiriate, considerate obscene (în aceeaşi categorie fiind incluse articolele şi broşurile prevăzând modalităţi de contracepţie şi avort); b) condamnarea celor acuzaţi de crearea, distribuirea, vânzarea sau cumpărarea acestor publicaţii, la muncă silnică (între 6 luni şi 5 ani) sau amendă (între 100 şi 2.000 USD), cu suportarea cheltuielilor de judecată. Ilegală era considerată, de asemenea, trimiterea prin poştă a vreunui material / carte / imagine cu caracter obscen (lasciv). Pentru informaţii suplimentare şi detalii, vezi adresele: http://en.wikipedia.org/wiki/Comstock_Act şi, de asemenea, http://www.cbldf.org/research/biblio-pre.html.

268

Reacţia de feed-back se supune caracterului modelator al culturii. Cu alte cuvinte, răspunsul la un stimul de o anumită factură este determinat de variabile transculturale7 (care străbat sistemele economice contemporane şi se impun ca atare). Impregnarea realităţii înconjurătoare cu aceste variabile se evidenţiază prin prisma următoarelor roluri jucate de comunicatori8: povestitorii descriu comportamentul pe care ar trebui să-l adopte membrii unei culturi organizaţionale; zvoniştii lansează „ştiri”; bârfitorii aduc noutăţi şi creează personaje; spionii informează asupra problemelor critice. Ne permitem să adăugăm acestor patru roluri şi altele, cu impact decisiv într-o organizaţie: creatorii de imagine, binevoitorii, incisivii, moderatorii, profitorii ş.a.

� Toţi aceştia „colorează” atmosfera proprie culturii organizaţionale şi-i conferă unicitate. Fiecare din ei are modul propriu de emitere – percepere a informaţiei, de aici decurgând şi denumirea pe care le-am acordat-o.

Cultura poate fi pozitivistă (când accentuează participarea la o cauză, activismul, încrederea, valorile umane şi mobilitatea) sau negativistă (când conturează reprimarea reacţiilor, pasivitatea, rigiditatea, lipsa încrederii în om şi inflexibilitatea). Corespunzător, reacţia de feed-back primeşte o orientare de acceptare a realităţii, de înfrumuseţare a ei sau de deformare a acesteia. Ce avantaje şi ce pericole vin din partea celor două reacţii extreme?

a) În primul caz, îmbunătăţirea realităţii desemnează o comunicare participativă, care amplifică sensibilitatea (simţuri şi percepţii extinse), creşte expresivitatea şi ne orientează spre ceilalţi. Ca posibil element de constrângere, admitem că procedând astfel, ne-am putea confrunta cu exagerări pozitive şi cu o oarecare tendinţă spre impulsivitate.

7 Pentru detalii despre acest subiect, recomandăm lucrarea: Gheorghe Gh. Ionescu, Andrei Toma, Cultura organizaţională şi managementul tranziţiei, Ed. Economică, Bucureşti, 2001, pp. 67-152. 8 T. Deal, A. Kennedy, The Rites and Rituals of Corporate Life, apud Gheorghe Gh. Ionescu, Andrei Toma, Cultura organizaţională şi managementul tranziţiei, ed. cit., p. 158.

269

b) În cazul al doilea, înrăutăţirea realităţii reliefează conservatorism, răutate, nefericire, introvertire şi teamă. Comunicarea devine non-participativă şi non-adaptativă, iar pericolul ei extrem pare a fi rutina, care riscă să omogenizeze şi să aplatizeze trăirile şi modalităţile de exprimare. Încercând să corelăm „clasele” de culturi organizaţionale9 cu tipologia reacţiilor apărute în procesul de comunicare, observăm:

� Cultura organizaţională din firmele mici este de tip „pânză de păianjen”, iar reacţia stimul – răspuns e tributară autorităţii manageriale şi cerinţelor mediului. � În firmele mari întâlnim cultura tip „templu”, în care feed-back-ul este rezultat al disciplinei. � În organizaţiile complexe regăsim cultura tip „reţea”, care orientează comunicarea şi reacţia stimul – răspuns pe criteriile muncii în echipă. � Cultura de tip „roi” se axează pe reacţia de feed-back a individului cointeresat prin politica managerială.

În cele mai multe circumstanţe, prin reacţia stimul –

răspuns, comunicarea este una obişnuită (aşa cum am văzut până acum). Ea se desfăşoară conform unui ritm normal, având – e adevărat – unele cerinţe sau accente de formalism. Şi totuşi, chiar dacă în principiu vorbim despre o comunicare firească, suntem de acord cu cei care admit că ea poate fi şi paradoxală10:

1. Maniera cea mai frecventă în care paradoxul apare în comunicare „e aceea a unui ordin ce solicită un comportament determinat care, prin însăşi natura sa, nu poate fi decât spontan”11. Cu alte cuvinte, „nepotrivirea” (dualitatea) survine 9 T. Zorlenţan, E. Burduş, G. Căprărescu, Managementul organizaţiei, vol. I-II, Ed. Holding Reporter, Bucureşti, 1995, apud Gheorghe Gh. Ionescu, Andrei Toma, Cultura organizaţională şi managementul tranziţiei, ed. cit., pp. 175-176. 10 Alex Mucchielli, Arta de a comunica. Metode, forme şi psihologia situaţiilor de comunicare., trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi, 2005, pp. 105-110. 11 Paul Watzlawick, Une logique de la communication, Seuil, 1972, p. 200, apud Alex Mucchielli, Arta de a comunica. Metode, forme şi psihologia situaţiilor de comunicare., ed. cit., p. 105.

270

atunci când comunicarea face referire la două sensuri contradictorii ale aceluiaşi mesaj (de exemplu, un ordin urmat de o rugăminte – sau o componentă de constrângere, secondată de una afectivă).

2. Un alt caz (la fel de des remarcat) este cel al cuplului conflictual limbaj – gestică.

„TREBUIE SĂ-L PLACI pe omul acesta!”

Două vechi cunoştinţe se reîntâlnesc. „Ce bine-mi pare să te văd!”, spune una din ele,

păstrând, însă, distanţa faţă de cealaltă. [Expresia corpului (de îndepărtare) sugerează mai curând neplăcerea resimţită la întâlnirea respectivă...]

271

IV.7. Relaţiile de comunicare şi empatia. Bariere în comunicare.

Persoanele pe care le agreăm cel mai mult sunt cele care dovedesc înţelegere faţă de starea noastră de spirit, faţă de problemele pe care le mărturisim sau faţă de micile scăpări de care dăm dovadă uneori, cu toţii. Oamenii respectivi se dovedesc, astfel, nu doar comunicativi, ci empatici. Empatia arată împărtăşirea unei stări alături de cei cu care vorbeşti sau lângă care te afli la un moment dat. Concret, ea nu înseamnă milă sau compasiune, ci trăire de partea celor care au nevoie. De aceea, este asimilată stării de comprehensiune. Când absolvim studiile academice, ne place să auzim nu doar expresii monosilabice de tipul „A, bine!” sau „O.K.!”, ci: „Felicitări, cum te simţi acum?” sau „Bravo, ai muncit câţiva ani de zile, dar acum se văd rezultatele! Evident, meriţi o vacanţă!”

Empatia reflectă comunicare suportivă, în sensul că, prin ceea ce presupune – sprijinul interlocutorului – motivează orientarea spre discuţie şi spre clarificarea problemelor. Ea este sau nu dublată de sfaturi şi sugestii, care, dacă au forţa necesară, vin în întâmpinarea nevoilor înregistrate de partenerul de dialog. E adevărat că nu oricine se manifestă empatic: unii nu sunt capabili, alţii nu vor – cazuri în care fie demarează o ofensivă, fie abandonează ideea (de pe postúri defensive). Ceea ce trebuie urmărit este drumul spre soluţie sau spre obiectiv, iar acest proces presupune comunicare orientată şi spirit de cooperare.

Empatia reflectă faptul că receptorul unei idei înţelege mesajul şi din punctul de vedere al emitentului, nu doar din unghiul propriu de analiză. Astfel, după unele opinii, empatia este „esenţa atitudinii non-directive de înţelegere a celuilalt”1. Tocmai dintr-o asemenea optică, nu e suficient ca perceperea interlocutorului să existe la nivel intelectual, ci e necesar să fie şi morală, respectiv pe plan emoţional. De aceea vorbim despre comunicarea sinergică, ale cărei componente colaborează pentru îndeplinirea aceluiaşi deziderat. 1 Alex Mucchielli, Arta de a comunica. Metode, forme şi psihologia situaţiilor de comunicare., trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi, 2005, p. 223.

272

Într-o optică a sondării la adâncime, empatia „indică acea capacitate de a te cufunda în lumea subiectivă a

celuilalt, de a participa la experienţa sa în măsura în care comunicarea verbală şi cea nonverbală o permit..., de a capta semnificaţia personală a cuvintelor rostite de celălalt mai curând decât a răspunde conţinutului lor

intelectual..., este vorba de o sensibilitate alterocentrică... de sensibilitate socială... de receptivitate la reacţiile semenului... de participare la experienţa lui, fără să te limitezi la aspectele pur emoţionale ale unei

perceperi a experienţei din punctul de vedere al persoanei în cauză... şi rămânând perfect independent

din punct de vedere emoţional”2.

Comunicarea empatică oferă satisfacţii celui care-o dovedeşte, deşi implică efort (cu precădere mintal, dar şi fizic, întrucât, ascultând pe cineva timp îndelungat într-o poziţie incomodă a corpului, oboseala se resimte). Uneori, propria componentă psihică (personalitatea sau ego-ul) are de suferit în urma empatiei cu starea cuiva, deoarece se întâmplă frecvent să „laşi de la tine” în favoarea mulţumirii interlocutorului. Adăugăm că, în multe cazuri, o privire denotând încredere contează mai mult decât propoziţii întregi (şi nici măcar nu presupune un efort prea mare). Astfel, opiniile unor persoane pot converge fără să fie neapărat exprimate prin cuvinte.

Empatia nu este un proces condiţionat. Cu alte cuvinte, nimeni nu este obligat a fi înţelegător, sub influenţa sau sub presiunea anumitor factori. Empatia se poate dovedi ca sprijin uman, prietenesc sau colegial, prin modalităţi (para)lingvistice, ca de exemplu: încurajări, „compensări” afective, acceptări benevole, evaluări, interpretări, explicaţii, confidenţe, propuneri de soluţionare a problemelor. Important este, însă, ca empatia să nu creeze dependenţă.

2 C. Rogers, G.M. Kinget, Psychothérapie et relations humaines, Éd. Université de Louvain, 1966, 1, pp. 105-108, apud Alex Mucchielli, Arta de a comunica. Metode, forme şi psihologia situaţiilor de comunicare., ed. cit., p. 223.

273

Chiar dacă, aparent, empatia nu e o trăsătură presupusă de deontologia comunicării, realitatea dovedeşte contrariul. Clipă de clipă, ea arată că, deşi nu este obligat să fie empatic (pentru că... s-ar putea să nu fie capabil), omul este dator măcar cu încercarea de a-l sprijini pe cel de lângă sine. Empatia alătură, astfel, calităţile umane obişnuite cu cele ale spiritului moral şi binelui. Iată cum ea se metamorfozează într-o trăsătură lăudabilă a deontologiei, fără a căuta să (se) glorifice. Viaţa e ca un film: pe alocuri bună, pe alocuri nu. Este ca o peliculă pe parcursul căreia ne întrebăm de unde provine expresia „Toţi suntem datori cu o viaţă” şi cui suntem obligaţi cu trecerea noastră prin lume. Dar nu ştim mereu ce să răspundem.

� Într-o încercare personală de a răspunde propriei interogaţii, remarcăm că, întâi de toate, nouă înşine ne datorăm modesta încercare de a trăi decent. Mai apoi, le datorăm ceva şi celor care ne-au sprijinit cândva, cu o ocazie sau alta. În acelaşi timp, trăim printre oameni şi suntem datori să-i ajutăm (necondiţionat şi chiar înainte ca ei să ne fie, eventual, de folos).

� Dacă raţionamentul nostru e corect, cui sunt datori misionarii şi care e motivaţia lor? Servesc ei doar scopului biblic de a face bine? Sau, empatic, simt că menirea lor e să ajute, voluntar, cauzele în care alţii nu cred?

În esenţă, dacă problemele expuse de către emitentul unui mesaj sunt remarcate, înţelese (prin cuvinte sau semne) şi simţite – iar astfel se face dovada că atenţia auditoriului a fost reală – comunicarea este empatică.

Participanţii la un proces de comunicare au nevoie de atenţie reciprocă, pentru a se putea concentra asupra

subiectului. Ei manifestă comportamente specifice: contează cine, când şi cum vorbeşte, care sunt gesturile surprinse şi motivaţia lor, modul în care emiţătorul şi receptorul se

influenţează simultan (prin tiparele personale de gândire şi de reacţie).

Astfel, comunicarea eficientă presupune nu doar simpla participare la transmiterea / preluarea de informaţii, ci mai

ales conştientizarea procesului.

274

O situaţie aparte este cea a empatiei cu soarta unei familii, a unui grup social sau chiar a unui popor. Este cazul, de exemplu, al numeroaselor reportaje realizate de ziarişti, în sprijinul persoanelor aflate în situaţii-limită precum: Războiul din Golf, Revoluţiile din Europa Central-Estică, regimurile opresive din America Latină sau Asia, foametea din Africa ş.a. Miza pusă în joc de jurnalist e uneori uriaşă (sintagma „viaţa sau moartea” nefiind defel artificială), iar răsplata pentru informarea opiniei publice nu e nici pe departe căutată sau aşteptată... Ba dimpotrivă, sunt cunoscute cazuri în care, uneori, semnatarul unui articol cu conţinut „periculos” (dezvăluiri incendiare, cazuri flagrante de nerespectare a legii, cercetări şi anchete proprii) este urmărit, ameninţat, luat prizonier şi chiar ucis. Mozambic: războiul fără nume.

„Renamo (Rezistenţa Naţională Mozambicană), creată în 1976 de către Rhodesia lui Ian Smith, înlocuită din 1980 de Africa de Sud, destabilizează ţara, ducând un război de partizani antimarxist, care dă naştere la numeroase distrugeri şi sabotaje, paralizează agricultura şi seamănă teroare în întreaga ţară. Mai mult de 3.000.000 de persoane au părăsit câmpurile şi satele lor de origine pentru a se refugia în împrejurimile marilor oraşe, ale bazelor militare sau în ţările vecine.

Tembo are şapte sau opt ani. Este frumos, deşi puţin slab şi fragil. Are ochi mari, care se încăpăţânează să privească în vid, şi mâini mici, care se agită fără încetare. Nu-şi cunoaşte vârsta. N-a fost niciodată la şcoală; drumul e prea periculos. De doi ani şi-a părăsit satul natal. Doi ani de fugă şi de tabere de refugiaţi. I-au omorât fraţii, iar tatăl său a pierit într-un atac.

[...] Renamo a creat în Mozambic unul din cele mai mari dezastre umane din lumea modernă. Conform unui raport al Naţiunilor Unite, publicat în octombrie 1989, 900.000 de persoane au murit în condiţii înspăimântătoare. [...] Chiar în faţă, cât vezi cu ochii: haos, clădiri devastate, pământuri care revin la starea de sălbăticie şi... nimeni, absolut nimeni! «Din pricina acestor seminţe ale diavolului, minele antipersoană pe care bandiţii le lasă în urma lor»”.3

3 Roger Job, Terenul (extras din: Le Soir, 30.01.1990 şi 31.01.1990; The Guardian, 17.03.1990), în lucrarea: Gérard de Selys (red.), Minciuni mass media, trad. rom., Ed. Scripta, Bucureşti, 1992, pp. 97-99.

275

Atunci când un fapt, un lucru, o persoană sau un proces micşorează sau întrerup(e) procesul de transmitere a unui mesaj, înseamnă că se manifestă aşa-numitele bariere în comunicare. În ce context discutăm despre ele? Problemele apar încă din momentul în care reacţia de feed-back este deteriorată, respectiv atunci când răspunsul la un stimul întârzie să apară, este eronat sau nu mai intervine.

Ne referim, de fapt, la necesitatea verificării manierelor de transmitere a datelor şi a calităţii actului informaţional (de la capacităţile emiţătorului şi calea de comunicare aleasă, până la trăsăturile de receptor ale celui la care a ajuns mesajul). Comunicarea poate fi compromisă de factori care anulează o înţelegere, limitează accesul la cunoaştere sau răstoarnă ierarhii prestabilite. Dintr-un ins deschis către dialog, omul inhibat devine blazat şi placid, refuzând – în ultimă instanţă – comunicarea.

Vom analiza cele mai importante bariere comunicaţionale, cu ajutorul următoarelor categorii:

� bariere lingvistice: date emise într-o limbă străină pentru auditor;

� bariere semantice: cuvinte ale căror sensuri nu sunt cunoscute de interlocutor; greutăţi în exprimarea unor noţiuni; omisiuni (explicaţii insuficiente); asemănări între termeni care creează confuzie (ambiguităţi, deliberate sau nu);

� bariere educaţionale: sensuri şi semnificaţii care depăşesc capacitatea de înţelegere a receptorului şi chiar coeficientul lui de inteligenţă; deosebiri privind experienţa în muncă şi gradul de pregătire al emiţătorului / receptorului; intoleranţa; lipsa de instruire; utilizarea jargonului şi a argoului; apelul la tabu-uri4;

4 Ne referim la interdicţiile codurilor morale (de obicei, legate de aspectele cultural-religioase ale unor comunităţi). Exemple: refuzul unor gesturi de apropiere inter-umană, interzicerea consumării anumitor alimente sau a purtării unor obiecte vestimentare, respingerea unor cadouri ş.a.

276

� bariere psihologice: sentimente de neîncredere şi / sau antipatie manifestate faţă de funcţia, poziţia socială, vârsta sau sexul emiţătorului; lipsa de reacţie (apatie, pasivitate, emotivitate) din partea cel puţin a unuia dintre interlocutori; pasiunea pentru lupta contrariilor; rutina în muncă; stările de oboseală; rezistenţa scăzută la schimbări; nevoia de siguranţă; blocajul de moment, intelectual sau sentimental;

� bariere de atribuire: pseudo-generalizarea (tendinţa de a trage concluzii din cazuri disparate; de pildă: „te grăbeşti întotdeauna!”); abstractizarea; falsa percepţie (de exemplu, înţelegerea unui mesaj poate fi afectată de lipsa de atenţie a receptorului); stereotipia (desemnarea atributelor unei persoane sau funcţii, doar pe baza apartenenţei cuiva la un grup sau la un statut social); proiecţia (atribuirea altor trăsături sau sentimente decât cele reale, prin prisma imaginaţiei, simpatiei sau antipatiei faţă de cineva; aşa este efectul de halo sau „aura” nejustificată alocată unei persoane); polarizarea (exprimarea prin intermediul extremelor de tipul: „doar ce spun eu e corect” sau al delimitărilor contrare, „în alb şi negru”);

� bariere de tip „scuză socială”: reacţiile defensive care iau naştere în urma unor eşecuri (de exemplu, o notă slabă la un test este „motivată” sau conturată pe un fals argument, de genul: „Oricum, examenul la această disciplină nu m-a interesat niciodată; dacă aş vrea cu adevărat, aş promova testul fără probleme! Chestia e să vreau...”); timiditatea (scuză fie pentru logoree, fie pentru tăcerea prelungită); egoismul; interesul de a fi acceptat într-o societate elitistă (de tip club privat);

� bariere tehnice: dificultăţi în sonorizare, în fidelitatea şi rapiditatea trimiterii unui mesaj; sunete neaşteptate (telefoane mobile, lăsate deschise); erori privind destinaţia unor date (schimbări de adrese sau greşeli în adresare);

277

� bariere profesionale: pregătirea necorespunzătoare sau insuficientă în domeniul de activitate; eşecul în tentativa ca propria idee (de pildă, crearea unui nou produs) să fie acceptată;

� bariere de management: dorinţa de putere; birocraţia; lipsa de obiectivitate în evaluare; controlul insuficient; coordonarea deficitară (a producţiei, a muncii, a echipei); confuzia în luarea deciziilor; relaţiile tensionate dintre conducerea firmei şi personal;

� bariere de mediu: atmosfera neplăcută la locul de muncă; problemele de adaptare la condiţiile marilor oraşe; deficienţele în mobilitatea geografică (mutarea sediului firmei, într-o altă zonă) sau profesională (schimbarea meseriei).

Într-o aulă cu dimensiuni apreciabile, comunicarea este foarte dificilă în lipsa unei instalaţii de sunet (sau dacă aceasta este defectă). Oricât de captivant ar fi conţinutul unei expuneri, el nu este perceput la adevărata sa valoare, fiindcă auditoriul sesizează doar frânturi de propoziţii. În sală intervin şuşoteli şi se instalează zgomotul de fond,

extrem de deranjant.

* Să luăm în discuţie conferinţa susţinută de un om de ştiinţă. Mesajul în sine poate fi accesibil şi interesant, dar persoana în cauză n-are

calităţi de orator: face pauze nejustificate între cuvinte, nu accentuează termenii-cheie, vorbeşte prea tare şi, în plus, are un tic

nervos care se accentuează gradual. Consecinţa: în loc să fie entuziasmat (aşa cum ar trebui), publicul

aşteaptă doar finalul prezentării.

* Cu ocazia lansării pe piaţă a unui nou tip de produs, are loc o recepţie. Managerul de proiect prezintă creaţia şi accentuează

avantajele campaniei de promovare. Neaşteptat, auditoriul solicită o alocuţiune din partea modelului feminin care va fi imaginea produsului. Nepregătită pentru acest

moment, tânăra rosteşte doar câteva fraze-tip şi încheie prezentarea cu o glumă (din fericire, reuşită).

În mod normal, interesul publicului nu este satisfăcut; totuşi, faptul că persoana a evitat capcana (mascându-şi surprinderea) şi a dovedit

şarm, salvează situaţia. Auditoriul acceptă informaţiile (chiar minimale fiind) şi rămâne cu impresia plăcută despre personajul care

va fi imaginea noului produs.

278

Cele mai multe din barierele apărute în comunicare (obiective sau subiective) pot fi îndepărtate5, dacă există o intenţie în acest sens. Limitele amintite pot fi chiar anulate, prin clarificarea scopului urmărit, printr-un limbaj corespunzător, prin apelul la persoane specializate, prin răbdare, bunăvoinţă, solicitudine şi politeţe. O importanţă mare o au, în acest sens, calităţi precum: profesionismul, ambiţia personală, colegialitatea şi spiritul de echipă.

Homeopatia reuşeşte, uneori, să depăşească graniţele (limitele) impuse de medicina alopată. Ca metodă de tratament, ea se bazează pe principiul similitudinii, în ideea că asemănătorul se tratează prin asemănător. În plus, mizează pe o comunicare foarte atentă a doctorului cu pacientul. Astfel, procedurile homeopate au succes în multe din cazurile în care medicina tradiţională nu-şi dovedeşte capacitatea de vindecare.

5 Pentru informaţii suplimentare privind barierele apărute în comunicare şi modalităţile de a le evita / depăşi, recomandăm lucrarea: Ioan Plăiaş, Negocierea afacerilor, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2003, pp. 112-126.

279

IV.8. Probleme versus persoane. Concret versus general. Pragmatism versus teorie.

Una din ideile de bază ale comunicării deontologice este

principiul separaţiei1. Este vorba despre echidistanţă, fermitatea opiniei şi selecţia informaţiilor, la un nivel care să permită – fără justificări suplimentare – vizualizarea diferenţelor dintre următoarele concepte:

1. Separarea problemei de persoana care o manifestă (cu alte cuvinte, deosebirea dintre fond şi formă), în vederea păstrării imparţialităţii analistului:

Relevanţa problemei o depăşeşte pe cea a persoanei, deoarece încearcă să facă abstracţie de purtătorul ei, pe care-l putem cunoaşte mai mult sau mai puţin – iar acest fapt ne-ar îngreuna acţiunea. Primordialitatea problemei solicită, însă, norme a căror valabilitate să fie recunoscută în timp şi spaţiu, în orice tip de societate. Am putea, oare, găsi o linie mediană între acţiune şi cel care o realizează? Nu întotdeauna. Şi... dacă totuşi am identifica aşa ceva, în afara problemei de bază ar apărea o alta, de conştiinţă (de etică), iar ulterior, ele s-ar „lupta” pentru supremaţie. Ideea de pornire ar avea doar de pierdut, aşa încât ar fi preferabilă detaşarea analistului de elemente cunoscute (oameni, locuri, fapte din trecut şi din prezent) şi accentuarea imparţialităţii sale.

Atitudinea faţă de orientarea sexuală a anumitor indivizi poate fi privită atât prin prisma individului, cât şi a societăţii. În cele mai multe cazuri, oamenii constată abaterea de la firesc, dar nu se opresc aici: ei judecă ceea ce consideră depărtat de normalitate, dar – din nefericire – nu ca fenomen, ci ca exponentă a exemplelor cunoscute: „Uite-l pe X. Ştiai că...?” De fapt, în acest mod „monofazic”, dur şi eronat, lumea identifică normalul cu clasicul şi legea cu convenienţa, uitând că între ele există demarcaţii reale şi defel de neglijat.

2. Separarea concretului de aspectele generale, în scopul concentrării asupra osaturii de bază a comunicării – şi nu al disipării energiei spre informaţii conexe: 1 Denumirea ne aparţine.

280

Cazurile concrete fac ca generalizarea să dobândească profunzime. Ne referim la faptul că nu întotdeauna, caracterul dat de „ştampila” general valabil se potriveşte unei situaţii care, aparent, seamănă cu alta, deja rezolvată. Ieşirea dintr-o atare dilemă se poate face prin opţiunea pentru claritate şi evidenţă, în scopul evitării situaţiilor confuze. În domeniul comunicării, generalizarea nu poate dobândi caracter normativ, pentru simplul motiv că ea nu se rezumă la ceva perfect măsurabil (numere, distanţe sau alte asemenea categorii clare). Nu înseamnă că sfera comunicării este imprecisă, ci că ea presupune – în afara caracterului său predominant obiectiv – şi aspecte de apreciere, de corelare şi chiar de subiectivism, pe care legea nu le poate permite. Iată câteva exemple care arată că, din punct de vedere legal, elementele-suport ale comunicării sunt valabile secvenţial, doar în anumite ţări2:

• decizia personală de păstrare a secretului profesional este recunoscută prin lege, în Germania;

• accesul la arhive este legal în S.U.A.;

• dreptul refuzului de a face ceva contrar propriilor convingeri este legiferat în Franţa.

3. Separarea pragmatismului de teorie, în ideea sporirii gradului de aplicabilitate al conceptelor identificate de cercetare:

Pragmatismul oferă stabilitate şi valoare sporită oricărei teorii. E adevărat că, uneori, suntem tentaţi să acceptăm frumuseţea unei expresii sau a unei concepţii artistice / tehnice, doar pentru că dă dovadă de armonie şi logică în formă, expunere şi prezentare. La fel de adevărat este că uneori, severitatea pragmatismului ne sperie (a se vedea „doar” dificultăţile de trecere de la lipsa informatizării anumitor societăţi, la o adevărata epocă de „supra-informatizare”). Dar, comparativ cu teoremele matematice (care presupun demonstraţii riguroase, „cu creionul în mână”), comunicarea interumană are nevoie de o altfel de greutate faptică. Poţi transmite informaţii şi / sau sentimente,

2 Claude-Jean Bertrand, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul European, Iaşi, 2000, p. 42.

281

numai dacă te ancorezi în realitatea imediată, exemplificând şi comparând cazuri asemănătoare.

Mijloacele de comunicare au menirea de a prezenta date complete, nefracţionate şi coerente, contribuind la ridicarea gradului de cultură şi civilizaţie al auditoriului. Spre exemplu, ştirile sau documentarele TV pot fi cazuri tipice în domeniu: vorbele sunt concretizate de imagini care personalizează aspectele „de dicţionar” şi le fac mult mai accesibile publicului. Acesta din urmă captează informaţia şi o poate înţelege, pentru că i-a fost dovedită.

* * * Fiecare din cele trei „soluţii” prezentate este o opţiune a

individului sau, după caz, a societăţii. Nu încercăm să impunem o perspectivă în acest cadru, pentru că – oricare-ar fi ea – s-ar dovedi unilaterală. Însă mizăm pe importanţa reală a comunicării, în ceea ce priveşte delimitarea sferei noastre de interes. Ce e mai util: să pedepseşti sau să ierţi? Cu alte cuvinte, cum e mai bine să fii: intransigent sau tolerant? Excluzând nedreptatea şi partizanatul, optăm pentru atitudinea socială, responsabilă, a comunicării3.

După anumite opinii, în cultura occidentală, „omul şi limbajul nu au putut să coexiste şi să se articuleze unul pe celălalt”4. Trecând de aspectul filosofic al problemei – eterna contradicţie dintre formă şi fond – comunicarea este cea care permite, îngreunează sau interzice legătura dintre individ şi limbaj, de fapt dintre om şi semenii săi. Chiar dacă, în timp, majoritatea condiţiilor de viaţă ale unei comunităţi se modifică (aşa cum se întâmplă, de altfel, cu modul şi cu formele de comunicare), rămâne valabilă coeziunea prin limbă şi cultură.

Ideea expusă anterior ne facilitează calea spre înţelegerea comportamentului comunicaţional. Ea ne face să reflectăm asupra unei chestiuni aparent banale şi totuşi foarte profunde: aceea potrivit căreia contextul comunicării trebuie să fie studiat în raport cu atitudinea umană.

3 Oferim detalii în capitolul Eficienţa comunicării. 4 Michel Foucault, Les mots et les choses, Éd. Gallimard, Paris, 1966, p. 351.

282

Lumea contemporană este prea des obişnuită să privească procesul comunicării drept o banală transmitere de informaţii. Însă lucrurile nu sunt atât de terne cum ar părea la prima vedere. Faza de „transmitere” am depăşit-o încă din clasele primare. (Sau nu?) Ne preocupă schimbarea mentalităţii şi a nivelului de conştiinţă (desigur, înspre mai bine sau mai înalt). Tocmai de aceea, agreăm teoria conform căreia „comunicarea serveşte mai degrabă la structurarea, la stabilizarea sau la modificarea relaţiilor interumane”. Astfel, ea este orientată spre schimbarea „deciziilor celuilalt, a atitudinii sau comportamentului celuilalt”5.

� Într-o asemenea viziune integratoare, deducem că una din funcţiile de bază ale comunicării este cea legată de construcţia relaţiilor inter-umane, ceea ce precede – ca importanţă – simpla transmitere de informaţii.

Cum comunicăm noi, oamenii, în postura de exponenţi ai civilizaţiei? Din nefericire, în cele mai multe cazuri, nu separăm nici problemele de persoane, nici concretul de general, nici pragmatismul de teorie. Nu suntem constanţi, nu mai credem în cinste şi nu ne mai pasă de nimic. Din ce motive? Fie din nepăsare, fie din egoism, fie dintr-o (in)admisibilă necunoaştere. În aceste condiţii, ne situăm „undeva” între individualism şi societate, sau ne îndreptăm şi mai mult spre egocentrism? Răspunsul acestei întrebări şi explicaţiile ulterioare, oricât de savante, nu ne mulţumesc. Suntem de părere că este necesară întoarcerea omului spre spiritul comunităţii, demers extrem de rar în lumea modernă... La început de mileniu III, civilizaţia lumii se redesenează. Fiecare din noi este o piesă (veritabilă, ce-i drept) dintr-o schimbare de decor, atât din punct de vedere social, cât şi politico-economic.

... Şi iată cum poate arăta realitatea: „Econocraţia, dominaţia economiei utilitarist-pragmatice ca artefact politic în raport cu cultura, cu morala, face tot mai dificilă căutarea şi aflarea unui echilibru în sânul societăţii, iar «omul economic» a devenit un individ abstract, reconstruit după nevoile cauzei.”6

5 Aurel Codoban, Manipulare, seducţie şi ideologie ostensivă, la adresa: http://hiphi.ubbcluj.ro/JSRI/html%20version/index/no_4/aurel_codoban-articol.htm, accesată la data de 24.05.2006. 6 Tiberiu Brăilean, Noua economie. Sfârşitul certitudinilor., Institutul European, Iaşi, 2001, pp. 20-21.

283

Nu realizăm dacă şi când legitimitatea şi coerciţia devin ireductibile şi se anulează. Şi, cu toate acestea, în orice sistem economico-politic, puterea se menţine. Devine însă mai versată şi îşi schimbă doar faţa, o dată la patru sau la cinci ani (să nu uităm de ciclurile electorale!). Este acesta un semn că procesul comunicării îşi pierde esenţa? Nicidecum. El îşi schimbă doar direcţia, „linişteşte” recalcitranţii şi se pregăteşte să îmbrace o nouă haină (poate chiar lipsită de deontologie). Iar pentru că acesta este un proces extrem de grav pentru societate – vezi pericolul involuţiei – n-ar fi exclus să inaugurăm un concept interesant: cel al comunicării vulgare (la nivel sub-educaţional, deci sub limita pretenţiilor noastre de oameni care se respectă). Într-o atare variantă, deformarea realităţii i-ar face pe cei puternici să câştige mereu. Nu vrem aşa ceva, nu? Iar comunicarea este singura armă care poate schimba raportul de forţe la care ne referim...

În unele situaţii, cercetătorii vorbesc despre utopia comunicării7, în sensul că vechile (clasicele) norme ale comunicării parcă nu mai sunt cunoscute, marcând o lume a paradoxurilor şi a goanei după un mereu altceva. O goană după justificare, după imediat, după facil, după senzaţional şi după un etern „mi se cuvine”.

Pentru cei preocupaţi de teatrul din spatele concretului, eterna căutare a omului urmăreşte revenirea la „verticalitatea divină”, fiind delimitată şi bruscată „de o etică orizontală”8 (a câştigului sau a mai mult-ului, după

cum am „traduce” noi). Este vorba, de fapt, despre adevărate rit(m)uri ale trecerii9. Analizând acest superb joc de litere, îl percepem ca pe un balans

permanent, care ne aminteşte de neodihnita ascensiune de la individualism spre universalitate...

Paideia – educaţia care-l ridică pe omul civilizat şi

educat deasupra ignorantului – este însemnul aristocrat al evoluţiei. Ea transformă obişnuitul în meritoriu şi pe Eu în Sine. Dacă aşa stau lucrurile, ce putem spune despre 7 Idem op. cit., p. 131. 8 Idem op. cit., p. 304. 9 Idem op. cit., p. 270.

284

identitatea dintre Noi şi Sine? Mult şi puţin în acelaşi timp. Ca atare, ne îndoim şi... e omenesc să fie aşa. E ceva rău? Nu. Dacă învăţăm ceva din asta, e chiar bine. Mai mult: e ceva util, pentru că de aici poate începe „bătătorirea” drumului nostru situat între început (comunicarea primordială) şi sfârşit (comunicarea la nivelul supra-uman). „Marea variaţie a chipurilor între care trebuie să mă găsesc pe mine rezultă la om din diversitatea izvorâtă din comunicarea intelectuală, nu din asemănările şi deosebirile pur fizice, exterioare.”10 � Dacă ar fi să comentăm aceste rânduri, am spune că fiecare om are mai multe chipuri. Nici unul nu e pur din punct de vedere sufletesc, după cum nici unul nu respectă standardele frumuseţii greceşti (alteori, zeificată). Dar liantul care ne aduce împreună pe toţi – buni şi răi – este comunicarea.

10 Traian Brăileanu, Teoria comunităţii omeneşti, Ed. Albatros, Casa de Editură Atlas-Clusium, Cluj-Napoca, 2000, p. 103.

285

IV.9. Continuitatea comunicării Fluenţa este una din principalele trăsături ale reuşitei oricărui tip de comunicare. Ea denotă un anume grad de profunzime, deşi acest aspect nu e neapărat unul nativ pentru individ (nefiind vorba neapărat de o predispoziţie). Valorile şi certitudinile fundamentează coerenţa şi oferă şanse majore pentru continuitatea comunicării.

Un asemenea deziderat este influenţat în mod hotărâtor de relaţia dintre emitentul mesajului şi cel care-l percepe. În acest sens, atunci când interlocutorul nu este o persoană familiară, procesul de comunicare este îngreunat, în etapa lui incipientă, de starea de alertă a celor implicaţi. Ulterior, continuitatea comunicării depinde nu doar de tematica (subiectul) discuţiei, ci şi de categorisirea participanţilor în: cunoscut / necunoscut; conform anumitor uzanţe / neconform lor; pozitiv / negativ ş.a.

Există factori care împiedică parcursul firesc, fluent, al acestui proces1. Între ei, specialiştii includ mecanismele de apărare socială2:

a) distanţări: atacuri (bănuieli, acuzaţii, respingeri), intimidări (exagerări, sfidări, ameninţări, încercări de şantaj), evitări (false motivaţii, secrete);

b) imobilizări: simulări (scenarii, minciuni, prefăcătorii), blocaje (inhibiţii, „ziduri de autoapărare”), retractări (negări, „puneri la adăpost”);

c) apropieri: supuneri (conformări), justificări (disculpări, „parade de virtute”), seducţii (coruperi, victimizări).

Comunicarea firească este aceea capabilă să menţină legătura informaţiilor prezente cu cele anterioare, din aceeaşi categorie (familie) de procese. Despre continuitate se poate vorbi – însă – şi în cazul în care sarcinile de serviciu ale unei persoane sunt preluate, pentru o perioadă (ne)determinată, de către altcineva.

1 Pentru informaţii suplimentare, vezi subcapitolul Relaţiile de comunicare şi empatia. Bariere în comunicare. 2 După Alex Mucchielli, Arta de a comunica. Metode, forme şi psihologia situaţiilor de comunicare., trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi, 2005, p. 138.

286

Dintr-o altă perspectivă, procesul comunicării este (i)reversibil, în sensul că, dacă unele afirmaţii şi fapte pot fi reluate dintr-un alt unghi, altora nu li se aplică aceeaşi regulă, întrucât „Ce e spus, rămâne spus”. Maniera deontologică de comunicare, presupunând continuitate temporală şi de exprimare, acordă credit celor care – o dată ce au emis o idee şi / sau un mesaj – sunt capabili să le şi păstreze, fără a le denatura sensul iniţial. Desigur, există situaţii în care retragerea unui cuvânt sau gest este posibilă, dar să nu uităm că ne confruntăm cu ocazii în care ea aducere atingere demnităţii şi onoarei.

Şansa ca procesul de comunicare să fie inteligibil şi eficient este proporţională cu „regula celor şapte «C»”. Potrivit ei3, un mesaj trebuie să fie clar, concis, concret, corect, coerent, complet şi cuviincios.

Apreciind eforturile de identificare a acestor reguli, considerăm că „lista” prezentată anterior poate fi completată. În perimetrul discuţiei noastre îi adăugăm încă un „C”, care ne interesează în acest moment (să-l numim regula nr. 8), simbol al continuităţii mesajului4. Accentul pus pe continuitate este dat de faptul că trecerea de la o idee la alta, revenirea ulterioară la un paragraf important sau lăsarea unei fraze fără finalizare îngreunează percepţia şi enervează receptorul.

3 John W. Baird, James B. Stull, Comunicarea în afaceri, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2003, pp. 17-27 şi urm. 4 Suntem de părere că principiilor enumerate – iniţial 7, acum 8 – le este utilă menţionarea regulii nr. 9 (care ne aparţine şi ea, ca formulare): amprenta creativităţii. Motivând necesitatea acestei completări, ne bazăm pe credinţa că orice comunicare inteligibilă şi eficientă trebuie să beneficieze de un aport de personalitate creatoare. În caz contrar, tot ceea ce facem riscă să se supună unor şabloane care – mai devreme sau mai târziu – ne-ar aplatiza. Întrucât se referă la elemente care se cer dezbătute pe larg, propunerea noastră va fi detaliată în subcapitolul următor, dedicat ei în exclusivitate: Creativitatea şi limitele ei în comunicare.

În nenumărate cazuri, dându-ne seama de incoerenţa / eroarea pe care tocmai am comis-o, ne cerem scuze prin sintagme de tipul: „Am greşit. Poţi să mă ierţi?”

sau „Îmi retrag afirmaţia! M-am grăbit!”

287

În cazul unei propuneri de afaceri, continuitatea ideilor presupune câţiva „paşi” importanţi: � Arătaţi că există o nevoie socială care

motivează propunerea dvs. şi o susţine. � Caracterizaţi ideea, accentuându-i calităţile

(avantajele). � Precizaţi modul de aplicare a planului pe

care-l aveţi în vedere. � Evidenţiaţi costurile propunerii. � Exprimaţi-vă gratitudinea pentru timpul

acordat analizei propunerii de afaceri.

Fluenţa şi continuitatea sunt calităţi ale oricărui tip de mesaje comunicate. Ele conferă un statut respectabil celui care le urmăreşte şi le atinge. Totuşi, oricât s-ar strădui emitentul, ideea sa nu va fi percepută mereu în totalitate; mai mult, chiar şi ceea ce este receptat, nu este înţeles exact. Asumându-ne asemenea afirmaţii, iată şi cel puţin trei motive care le susţin:

1. Pe de o parte, auditoriul face parte din categorii sociale distincte, are vârste diferite şi grade de pregătire inegale.

2. Pe de altă parte, atenţia oamenilor nu poate fi întotdeauna distributivă. Astfel, trecerea uneori foarte rapidă de la o idee la alta îi derutează pe ascultătorii neexersaţi, iar aceştia „pierd firul” comunicării.

3. În fine, nu oricine se poate transpune în ipostaza celui care vorbeşte. Dacă acest lucru ar fi posibil, lumea şi-ar da seama cât e de greu să te faci ascultat şi perceput conform intenţiilor tale.

„Emitentului îi place să creadă că mesajul transmis de el este 100% pur şi complet. În realitate, doar 40% din mesajul iniţial este recepţionat ca atare.”5

� Aparent, am putea avea rezerve în privinţa procentajului menţionat (în sensul că – să recunoaştem – o percepţie de doar 40% dintr-un mesaj este relativ redusă, orice s-ar spune). Totuşi, lucrurile sunt foarte apropiate de adevăr. Ele pot fi verificate, din nefericire, în cazul cursurilor susţinute de profesori în faţa unor serii mari de studenţi (de ordinul sutelor), situaţii în care atenţia auditoriului se pierde din cel puţin următoarele motive:

5 Vasile Cocriş, Vasile Işan, Economia afacerilor, vol.2, Ed. Graphix, Iaşi, 1995, p. 89.

288

- tematica uneori ternă; - deficienţele de exprimare din partea cadrului

didactic; - vorbirea (prea) alertă, care îngreunează luarea

notiţelor; - lipsa de interes a unor studenţi, fie pentru

disciplina în cauză, fie pentru întregul proces de învăţământ;

- starea de agitaţie cvasi-permanentă a sutelor de persoane dintr-o aulă (orice metode ai aplica, nu poţi ţine nemişcate adevărate mase de oameni);

- condiţiile de mediu (căldura exagerată sau frigul).

Ce anume ne convinge într-un discurs sau într-un dialog? Rostirea sau accentul? Cuvântul sau argumentul? Desigur, fiecare în parte reprezintă calităţi neîndoielnice ale unui comunicator. Dar, pentru a menţine atenţia ascultătorului, vorbitorul trebuie să aibă talentul de a-i „imprima” acestuia un anumit nivel de interes. Este cazul, de fapt, al unei curiozităţi împletită cu nerăbdare creativă, ambele având legătură cu „alerta” centrilor nervoşi ai auditoriului. Iar când receptorul înţelege mesajul înseamnă că acesta din urmă a avut şi are continuitate... Situaţia este similară cu cea a unui tren: atâta timp cât el are locomotivă (simbolul continuităţii despre care vorbeam), îşi păstrează direcţia şi – dacă nu intervin neplăceri pe parcurs – ajunge la destinaţie („personalizată”, la noi, de înţelegere).

„Trebuie să înţelegi pentru a te lăsa convins? (...) S-ar părea că argumentaţia şi înţelegerea sa sunt global hotărâtoare, la fel de

hotărâtoare ca şi creditul acordat unei persoane care susţine opinia respectivă. Dar dacă încrederea acordată de oameni persoanei care se

străduieşte să-i convingă este hotărâtoare, înseamnă că o minimă decodare a mesajelor lor pare indispensabilă aderării la noi argumente

sau noi opinii.”6

6 Francis Balle, Comunicarea, în lucrarea: Raymond Boudon (coord.), Tratat de sociologie, trad. rom., Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 611.

289

IV.10. Creativitatea şi limitele ei în comunicare Creativitatea este esenţială în procesul comunicării. Dacă ea lipseşte, în viaţă intervin plictiseala şi conformismul. De aceea, în multe cazuri, lipsa de creativitate este asociată cu teama de nou. Stimularea creativităţii este cheia succesului în afacerile care ţin de „vânzarea a ceva”, ori lipsa acestui stimul aduce cu sine pericolele obişnuinţei şi superficialităţii.

Persoana creativă se bazează pe intuiţie, pe suportul potenţialului artistic sau ştiinţific, pe spontaneitate şi pe curiozitate (inevitabil!). Nu trebuie uitată, însă, educaţia familială (e vorba mai ales despre sprijinul părinţilor în ce priveşte lecţiile de muzică, pictură sau balet oferite copiilor).

Unii dintre noi s-ar putea întreba ce au în comun creativitatea şi deontologia comunicării. Ceea ce motivează o atare legătură este faptul că accentele de creativitate se fac simţite doar atunci când libertatea comunicării câştigă controversa cu realismul limitării ei. „Lupta” aceasta nu e deloc uşoară dacă e onestă şi morală, întrucât creativitatea – spre deosebire de ştiinţă – poate prezenta şi / sau asocia mai multe reprezentări ale aceluiaşi adevăr, după cum chiar poate deturna rigorile ştiinţei. Dacă, însă, „lupta” respectivă nu e desfăşurată în temeiul datoriei umane de a rămâne fidel actului comunicării, sensul creativităţii îşi pierde din valoare. � Datoria se traduce aici prin deontologia comunicării în domeniile artistice. De aceea, nu putem să nu sesizăm sublimul următoarei definiţii: „Datoria?... nu m-aş pricepe să spun ce este... dar e frumoasă ca o rugăciune.”1

� Arta – ca limbaj de comunicare – este mult mai aproape de individualitatea umană, decât perceptele ştiinţei (pe care arta, având libertate de exprimare, ajunge uneori să le nege). Cu toate acestea, ambii poli – atât ai artei, cât şi ai ştiinţei – sunt impregnaţi de credinţa în ceea ce comunică, manifestată de toţi aceia care le slujesc.

1 E. Lerou, apud Pierre Riffard, Dicţionarul esoterismului, trad. rom., Ed. Nemira, Bucureşti, 1998, p. 82.

290

� Creaţia artistică face apel la „două procese inevitabile”: compoziţia (leagănul contemplaţiei) şi expresiunea (circulaţia „conţinutului conştiinţei”)2. Şi totuşi, „nu orice contemplaţie estetică duce la o expresie afectivă demnă de semnalat ca produs artistic”, după cum „nici cogniţiunea nu duce totdeauna, în mod necesar, la o activitate de adaptare la mediu sau de transformare a mediului.”3

În principiu, gândirea creatoare se identifică în artă, literatură şi ştiinţă (ultimul domeniu făcând referire la soluţii inovatoare ale unor probleme, la invenţii sau la experimente). Dar marea majoritate a oamenilor consideră că viaţa de zi cu zi nu ne prea oferă şansa creativităţii. Cu alte cuvinte, cotidianul ne obligă să comunicăm, dar acest tip de comunicare e unul banal, nicidecum rasat. Gândirea creatoare intervine, însă – e adevărat că la un nivel mai puţin complex – şi în cazuri aparent terne, cum ar fi:

1. identificarea unor soluţii suplimentare de câştig, de către părinţii unor copii care intenţionează să urmeze cursuri universitare (comunicare orală, directă, informală, interpersonală);

2. găsirea unei variante mai bune de aprovizionare la nivel de firmă (comunicare formală, pe scară ierarhică, la nivelul grupului de muncă);

3. apelul la mijloace neconvenţionale, pentru a spori numărul credincioşilor care asistă la slujba duminicală (comunicare orală şi grafic-demonstrativă, de tip public).

Pentru ultima situaţie, iată un exemplu real: în judeţul Cluj, în localitatea Lita, preotul – pasionat de tehnică şi electronică – a conceput un sistem ingenios de comunicare. A instalat în biserică ecrane de proiecţie, a folosit camere video şi a realizat filme documentare, ajungând cunoscut în ţară pentru modalitatea de a combina două pasiuni atât de diferite.

Convins de misiunea civilizatoare a credinţei, el a montat punerea în scenă a unor pasaje biblice, în dublu scop: ca oamenii să vizualizeze mesajul uneori prea abstract al Cărţii sfinte şi ca să atragă tinerii spre biserică.

2 Eugeniu Sperantia, Contemplaţie şi creaţie estetică, Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 1997, p. 99. 3 Idem op. cit., p. 131.

291

Cât de puternic sau de rezonant este imaginarul creativ pentru comunicarea inter-umană? Cât de mult ne influenţează, pe câţi dintre noi şi cât de profund?

Un minunat reper filosofic este acela care afirmă că imaginarul se concretizează într-o adevărată „instituţie”, fiind un „deschizător de lume”4. Iar „împotriva forţei acestei magme de semnificaţii a imaginarului, praxisul intramundan nu-şi poate câştiga nici o autonomie.”5

De foarte multe ori, comunicarea apelează la aşa-numitele „cuvinte-imagini”6, care sugerează vizualizarea unor termeni reprezentând acţiuni, sentimente, culori sau stări de spirit. E adevărat, însă, că acest lucru face referire la capacitatea individului de a se transpune într-o altă stare decât cea comună, „zilnică”.

� Termenul „noroc” este reliefat de apelul la cifre „magice”, la zile faste ale săptămânii / lunii, la medalioane sau alte talismane, la „trifoi cu patru foi”, potcoave şi culori benefice.

� Dimpotrivă, când aud cuvântul „ghinion”, mulţi îşi imaginează numărul 13 sau pisica neagră.

� Nefericirea este asociată, de o serie întreagă de persoane, cu tonurile de negru-gri.

Care este motivaţia creativităţii? De fapt, e una sau sunt mai multe? Şi, în acest caz, care precumpănesc? În mod sigur, tenacitatea (perseverenţa). De asemenea, implicarea completă, trup şi suflet, în ceea ce faci. Nu poate fi exclusă nici iubirea. Şi... probabil că „motivaţia concentrării asupra activităţii este esenţială pentru creativitate”7.

4 C. Castoriadis, apud Jürgen Habermas, Discursul filosofic al modernităţii. 12 prelegeri., trad. rom., Ed. ALL Educaţional, Bucureşti, 2000, p. 308 şi p. 310. 5 Jürgen Habermas, op. cit., p. 312. 6 Ştefan Prutianu, Antrenamentul abilităţilor de comunicare, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p. 48. 7 Mary Ann Collins, Teresa M. Amabile, Motivaţia şi creativitatea, în lucrarea: Robert J. Sternberg (coord.), Manual de creativitate, trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi, 2005, p. 231.

292

Comunicarea ar fi banală şi plicticoasă dacă ar uza mereu de expresii şi sensuri „tocite”. Tocmai de aceea, analiza logică a semnului8 este unul din obiectivele procesului de comunicare, reprezentând elementul care-i dă acestuia culoare şi originalitate.

„Ordinele, întrebările, rugăminţile şi predicile sunt (...) asemenea, în mare măsură, semnelor folosite în artele literare, picturale şi plastice. Folosirea eficace a semnelor în scopuri estetice presupune variaţii destul de mari în comparaţie cu folosirea eficace a aceloraşi vehicule ale semnelor în scopurile ştiinţei.”9

Se pare că „Există o tendinţă sau o emoţie la baza oricărei asociaţii de idei coerente”10. Ce înţelegem dintr-o asemenea afirmaţie? Faptul că ideea are la bază – oricât de realist ar fi temeiul ei – o emoţie. Desigur, ultra-raţionaliştii nu vor agrea o asemenea „argumentaţie”, dar să nu uităm că nu totul se cere demonstrat. Ba mai mult: când încercăm, cu tot dinadinsul, să găsim raţionalul în orice, riscăm să pierdem din vedere farmecul necuvântului.

Unele persoane îşi construiesc adevărate lumi interioare de reprezentare, în intenţia de a-şi folosi energiile pozitive de comunicare şi de a se „elibera” de conotaţiile negative ale stărilor de spirit neprielnice (vezi cazul particular al artiştilor şi scriitorilor). Alţi indivizi optează pentru simetria perfectă, orice rupere a acesteia însemnând pentru ei un dezechilibru (chiar dacă în realitate nu e chiar aşa...). Indiferent, însă, pe care din aceste două căi pornesc, oamenii caută să descifreze mirarea expresiei în lumea care-i înconjoară – şi atunci... creează.

8 Charles Morris, Fundamentele teoriei semnelor, trad. rom., Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2003, p. 109. 9 Idem op. cit., p. 93. 10 André Godfernaux, Le sentiment et la pensée et leurs principaux aspects physiologiques. Essai de psychologie expérimentale et comparée., troisième éd. revue, Éd. Félix Alcan, Paris, 1907, p. 164.

293

Între cele mai edificatoare exemple se numără versurile lui Nichita Stănescu, din Frunză verde de albastru:

„Şi-am zis verde de albastru, / mă doare un cal măiastru, / şi-am zis pară de un măr, / minciună de adevăr, /

şi-am zis pasăre de peşte, / descleştare de ce creşte (...)” �

Un alt exemplu de excepţie îl oferă George Bacovia, care „cântă” în Amurg: „Pe dealurile-albastre, / De sânge urcă luna, / De sânge pare lacul, /

Mai roş ca-ntotdeauna. (...)”

O aplicaţie a cultivării inteligenţei în comunicare este

rezolvarea creativă de probleme (creative problem solving), reflectând importanţa imaginaţiei în găsirea de soluţii concrete. Ca metodă de lucru extrem de utilă (care se adaugă, cu succes, brainstorming-ului), ea se confruntă, totuşi, cu anumite „blocaje”11: axarea pe soluţii şi judecăţi premature (cum ar fi tentaţia primei idei de rezolvare a temei în discuţie), transferul de situaţie sau renunţarea prea rapidă la o soluţie (de exemplu: „Am încercat deja această variantă, dar n-am obţinut nici o finalizare. Nu merită să mai continui...”).

Atunci când, în practică, apare necesitatea rezolvării unei situaţii particulare, operăm astfel:

a) Dacă problema este concretă (de calcul / analiză) şi se supune unor rigori bine delimitate, calea urmată este cea indicată de standarde. Metoda este tradiţională şi raţionalistă.

b) Dacă decidentului nu-i este impus un format de lucru şi are mai multe variante de operare la dispoziţie, poate miza pe soluţii alternative. Metoda este una de tip creativ.

Desfăşurarea unui proces creativ – subiectul la care ne referim – face apel la câteva etape: ideea, generată de inspiraţie; conceperea căii de rezolvare; valorificarea instrumentarului de lucru necesar; soluţionarea problemei; verificarea rezultatului (eventual, implementarea lui).

Există, totuşi, câteva posibile obstacole în aplicarea metodelor creative de lucru. De aceea, limitele creativităţii (recunoscute sau nu) ţin, în mare parte, de aspecte precum:

11 Ion-Ovidiu Pânişoară, Comunicarea eficientă. Metode de interacţiune educaţională., Ed. Polirom, Iaşi, 2003, p. 169.

294

� prezentarea adevărului;

� opoziţia (regimurile autoritare / dictatoriale, atitudinile sfidătoare, luarea în derâdere a iniţiativei);

� lipsa talentului imaginativ;

� bunul-simţ (limbaj, gesturi);

Nu poate fi vorba de creativitate acolo unde adevărul nu permite acest lucru. Informaţiile rămân, în astfel de

cazuri, pure ştiri de specialitate. Iar... informaţia brută („rece”) şi divertismentul creativ

nu fac „casă bună” împreună.

Se poate vorbi de dictatură la orice nivel, de la cel statal la cel al conducerii unei firme. Tocmai de aceea, părerea

unică sau unanimitatea sunt, în multe situaţii, periculoase, sau – în cel mai bun caz – denotă lipsă de personalitate. De regulă, persoanele ultra-creative

detestă autoritatea sau n-o recunosc.

Acest aspect este cu atât mai grav, cu cât constatăm că se manifestă la persoane care lucrează în presă, în

publicitate şi în artă – domenii în care imaginaţia este ingredientul tip „sare şi piper”.

Normele bunului-simţ alternează cu cele ale excentricităţii. Raţionaliştii ar putea argumenta:

„Cum? Excentricitatea are reguli? Dar ea însăşi este cea care probează lipsa normelor!”

Ei bine, a fi excentric nu înseamnă a acţiona la voia întâmplării, ci a te evidenţia conform standardelor tale –

desigur, altele decât cele ale majorităţii. ... De altfel, fiind excentric, poţi dovedi mai mult bun-

simţ decât unii tradiţionalişti prost-crescuţi.

295

� emotivitatea, educaţia, părerile preconcepute.

Pornind de la expozeul anterior asupra limitelor creativităţii, ne vedem obligaţi să analizăm un subiect extrem de sensibil. El se referă la aşa-numita creativitate negativă, pe care o vom aborda în doi „timpi”:

Pasul I: Comunicarea negativă inovativă presupune rezolvarea

situaţiilor „dificile”, de tip dilemă12. Avem în vedere exemplele în care realitatea – şi, de ce nu, greşeala umană – sunt îndulcite de declaraţii şi acţiuni care aplanează posibile „războaie”. De obicei, asemenea cazuri pot fi regăsite fie în medicină, fie în politică, iar normele deontologice nu câştigă întotdeauna, în faţa minciunii creative. Latura rea a acestui tip de comunicare este aceea că uneori, ea pătează reputaţia nu a unei persoane (vinovatul propriu-zis), ci a unei profesii...

� Cunoaştem situaţii în care culpa medicală are urmări catastrofale (decese, mutilări), dar – cu toate că normele deontologice prevăd sancţiuni clare – creativitatea avocaţilor salvează deseori persoana vinovată, „degrevând-o” de responsabilitate. � Erorile politice sunt (şi ele) în topul creativităţii negative. „Gafele” parlamentare sunt „la ordinea zilei” şi se pot urmări chiar în direct – graţie televiziunii; totuşi, sunt trecute cu vederea sau muşamalizate prin tactici cinice, dar creative.

Observaţii: 1. Pe baza celor anterioare, ne mărturisim dubiile cu privire la răspunsul unei întrebări: Cât de etic este ca un avocat să-şi apere clientul criminal? Ne e teamă de răspunsul pe care l-am putea primi...

12 Quandary ethics (engl.)

Starea de profundă / extremă tulburare (furie, teamă, depresie) comprimă manifestările creative. În schimb, bucuria le accelerează. Excepţiile ambelor cazuri sunt accesele de creativitate din crizele psiho-somatice, care devin – uneori – singura supapă de salvare a unui om

distrus sufleteşte, în urma unei tragedii.

296

2. Tot în legătură cu exemplele precedente, constatăm că „instituţia” care reclamă dreptate în numele victimelor sau naivilor (în funcţie de caz) este, de cele mai multe ori, mass-media. Ea declanşează adevărate anchete şi contribuie, în măsura posibilităţilor, la reparaţia morală datorată unor persoane sau grupuri sociale.

Pasul II: Comunicarea creativă nu este doar una de tip pozitiv

sau chiar angelic, aşa cum poate am dori. În egală măsură, ea se referă la aspectele de penumbră şi la părţile negre ale imaginarului. E adevărat că mesajul răului este ambiguu, dur, morbid şi corupt, dar el există şi nu-l putem nega.

Să luăm ca exemplu comunicarea cu forţele „întunericului”, sesizând că de la diavolul mitic la cel biblic şi la cel modern, de tip superstar – vezi perioada cuprinsă între sfârşitul de secol XX şi începutul veacului XXI – nu e un pas chiar atât de mare cum îşi închipuie unii dintre noi. Să nu uităm că astăzi, vedetele de cinema se întrec care mai de care în a primi rolul Necuratului în filme mai mult sau mai puţin de bun-gust, iar satanismul a devenit o modă nefericită de a „demonstra” avangardismul...

Paradoxal, răul beneficiază de o imortalitate la fel de penetrantă precum binele (ba chiar mai accentuată). De ce? Fiindcă îşi permite să ia orice formă pe care o doreşte. Aşadar... Lucifer este un simplu nume, o închipuire sau o blasfemie?

Diavolul se dovedeşte a avea un caracter contradictoriu, reflectat în „ezitările artiştilor (...) între un personaj magnific şi seducător şi un monstru oribil.”13 Totodată, „diavolul este o fiinţă a raţiunii. Departe de a fi o creatură iraţională, el este rezultatul eforturilor spiritului uman de a găsi o explicaţie logică pentru problema răului. Explicaţie mitică pentru necredincioşi, reală pentru credincioşi.”14

13 Georges Minois, Diavolul, trad. rom., Ed. Corint, Bucureşti, 2003, p. 39. 14 Idem op. cit., p. 5.

297

IV.11. Valorizarea interlocutorului. Atenţia şi ascultarea.

Unul dintre secretele comunicării reuşite este valorizarea reciprocă a interlocutorilor, respectiv acordarea respectului cuvenit de către fiecare, celuilalt. De aceea, contrar aparenţelor, e important atât să poţi vorbi, cât şi să poţi, respectiv să ştii asculta.

De nenumărate ori, din lipsă de timp, nepricepere sau plictiseală, oamenii tind să simplifice comunicarea. În alte cazuri, când doresc să impresioneze, cei care transmit un mesaj apelează prea des la stereotipii sau la banalităţi şi uită esenţa problemei. În fine, ne (auto)definim, mereu, în raport cu ceilalţi. Jean-Paul Sartre admitea, de exemplu, că suntem tineri, comparativ cu cei vârstnici, respectiv că figurăm drept copii, comparativ cu părinţii. Parafrazându-l, considerăm că rămânem vorbitori atâta vreme cât avem mesaj şi ascultători (public) şi că suntem stimaţi, dacă, la rândul nostru, respectăm.

În general, limbajul şi paralimbajul sunt dovezi ale consideraţiei pentru subiecţii unei discuţii. De multe ori, chiar formula pluralului („noi”) folosită în loc de cea a singularului („eu”) aduce o notă de (auto)valorizare, deoarece situează „în aceeaşi barcă” atât emitentul mesajului, cât şi destinatarul acestuia. Exemplificăm, aici, cazul tratării din interior a unei probleme, indiferent că e una de interes sau una minoră.

Importanţa interlocutorului este reală (deşi poate nu conştientizăm întotdeauna acest lucru). Tocmai de aceea, comunicarea apare drept „un proces complex, în care informaţia şi mesajul sunt mai puţin importante decât chestiunea esenţială de a şti cui te adresezi.”1

Este posibil ca subiectul unei conversaţii, al unei discuţii pe teme profesionale sau al unui articol din presă să nu fie de excepţie, ci banal – dar asta nu înseamnă că trebuie 1 M.-F. Agnoletti, La place dans la communication, în Pour la société de communication, no114, 1988, p. 89, apud Alex Mucchielli, Arta de a influenţa. Analiza tehnicilor de manipulare., trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 63.

298

tratat cu mai puţin respect. Constatăm, însă, că subiectul în cauză are o mai mare căutare dacă tratează aspecte negative ale problemei. Şi atunci nu ne mai mirăm că, de multe ori, răul bate binele sau că o informaţie care porneşte de la un aspect neplăcut e mai căutată decât una care are la bază lucruri pozitive sau frumoase...

Criteriul valorizării nu intervine numai în dialog, ci şi în

cazul articolelor din reviste sau al emisiunilor radio-TV – fiecare cu publicul său. Însă multe pseudo-comunicări nu fac altceva decât să înmagazineze informaţie şi s-o reverse, la un moment dat, spre receptor(i). Astfel, transmiţătorul avalanşei de date omite contextul inteligibil şi structura adecvată pe care trebuie să le ofere publicului. Mesajul devine unidirecţional, iar auditoriul înţelege ce poate şi ce vrea, în funcţie de gradul propriu de educaţie. Unele sondaje de opinie arată că o bună parte a publicului telespectator înţelege deformat şi / sau fracţionat informaţiile pe care le percepe. Cine e de vină: lipsa interesului pentru mesajul profesional, educaţia redusă a unui segment al auditoriului sau nepotrivirea dintre vârsta telespectatorilor şi programul urmărit?

Tiparul aşa-numitului jurnalism civic (public / civic journalism), care a trezit opinia mondială în ultima decadă a secolului XX, mizează pe ideea că mijloacele de comunicare „ar trebui nu să prezinte actualitatea drept un spectacol, ci să informeze în aşa fel încât să încurajeze dezbaterea problemelor grave, cu participarea grupurilor minoritare de toate felurile, chiar a celor pe care majoritatea le consideră

Cu excepţia posturilor de ştiri profesionale, canalele TV sunt robi ai criteriului „audienţă la public”.

Altfel nu se explică motivul pentru care „jurnalele” informative abundă în anunţuri despre crime odioase, în zvonuri, can-can-uri

şi banalităţi cotidiene (deşi menirea lor e alta). Iar publicul, avid de nou, uită că ele trebuie să fie apanajul

emisiunilor de tipul „Dialog cu poliţia” sau, după caz, al celor de divertisment (fiecare cu „bulina” adecvată vârstei permise).

299

respingătoare”2. Admirabilă pledoarie pentru valorizare şi egalitarism al şanselor!

Atenţia şi ascultarea sunt coordonatele esenţiale presupuse de comunicare. Din punct de vedere deontologic, ele ilustrează câteva din principiile lui Carnegie3:

� Faceţi aprecieri sincere. � Fiţi cu adevărat interesaţi de ceilalţi. � Vorbiţi despre ceea ce-l interesează pe interlocutor. � Ascultaţi-i cu răbdare pe cei din jur. � Îndemnaţi-vă partenerul de discuţie să vorbească

despre el însuşi. � Determinaţi-i pe cei cu care vorbiţi să se simtă

importanţi. � Respectaţi părerile altora. � Recunoaşteţi-vă erorile proprii, înainte de a le critica

pe ale celorlalţi.

„Mai întâi ascultaţi. Daţi adversarilor dumneavoastră o şansă să vorbească. Lăsaţi-i să termine ce au de spus. (...) Încercaţi să înălţaţi punţi de înţelegere. Nu ridicaţi bariere de netrecut de înţelegere eronată. (...) Promiteţi să reflectaţi asupra ideilor adversarilor dumneavoastră şi studiaţi-le atent. Şi vorbiţi serios. Adversarii dumneavoastră pot avea dreptate.”4

Faţă de recomandările precedente, socotim că atenţia – ca principiu – nu presupune doar valorizarea interlocutorului (implicit a noastră), ci şi aspecte legate de tot ceea ce ne înconjoară. Fiind atenţi, ascultând şi observând, reuşim să aducem normele în favoarea noastră şi să câştigăm.

O fracţiune importantă a succesului comunicării rezidă în ascultarea activă, care presupune – înainte de toate –

2 Claude-Jean Bertrand, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul European, Iaşi, 2000, p. 117. 3 După Dale Carnegie, Secretele succesului. Cum să vă faceţi prieteni şi să deveniţi influent., trad. rom., Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2002, p. 65, p. 118, p. 193. 4 Revista Bits and Pieces, The Economic Press, Fairfield, N.J., apud Dale Carnegie, op. cit., p. 126.

300

implicarea în „mersul” discuţiei. Ea face apel la încurajări destinate interlocutorului, prin mici gesturi de tip „acceptare” (înclinări uşoare ale capului, sugerând acordul asupra temei sau înţelegerea intenţiilor manifestate de vorbitor). O asemenea atitudine de ascultare activă asigură formularea unei idei relativ clare despre persoana care expune o concepţie şi despre subiectul prezentat. Ea favorizează relaţiile cu partenerii de dialog şi le imprimă acestora o doză substanţială de încredere. „Dialogul e de negândit fără instituţia respectului, fără deprinderea unei atente considerări a celuilalt. Virtutea cardinală a dialogului e calitatea de a asculta. Vorbăria, discursul torenţial, locvacitatea paranoică sau vedetismul incontinent exclud perspectiva unui dialog izbutit şi poluează în chip iresponsabil spaţiul public.”5

Dialogul urmăreşte un rezultat concret; altfel, n-ar fi dorit şi purtat. Din punctul nostru de vedere, el poate însemna: cercetarea profesională sau doar curioasă a celuilalt, explicarea unor elemente mai puţin clare până în momentul discuţiei sau chiar acordarea de circumstanţe atenuante (dacă e cazul). Tocmai de aceea, dialogul nu intenţionează „să producă vreun câştigător, dar vrea să ajungă la un câştig” – iar „un dialog care revine la punctul de pornire e pierdere de vreme.”6

„Taclaua trebuie să fie odihnitoare. Stai de vorbă (...). Dialogul e mai pretenţios. El presupune confruntarea unor interlocutori de opinii diferite şi efortul colocvial de a obţine un adevăr care diferă, eventual, de toate opiniile exprimate. Dialogul implică disponibilitatea fiecăruia de a ieşi în întâmpinarea celuilalt, capacitatea de a fi receptiv faţă de punctul de vedere advers, pasiunea investigaţiei dincolo de orice narcisisme şi vanităţi.”7

5 Andrei Pleşu, Obscenitatea publică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 70. 6 Idem op. cit., pp. 69-70. 7 Idem op. cit., p. 69.

301

Din ce motive nu înregistrăm, întotdeauna, mesajul emis de cel de lângă noi, care ne comunică ceva? Uneori suntem prea obosiţi (fie de muncă, fie de interlocutor şi / sau de subiectul discuţiei, fie de perturbări provenite din mediu). Alteori, problemele cotidiene ne absorb interesul şi ne fac să ne concentrăm doar asupra propriei persoane. Se întâmplă, însă, să fim prea siguri pe noi şi – deci – prea egocentrici, după cum sunt şi situaţii în care teoretic ascultăm, dar nu percepem. Comportamentul respectiv este unul de tip pasiv, fiind demonstrat de apatie sau de incapacitatea de înţelegere (deşi uneori se manifestă printr-o stare de agitaţie nejustificată). „De ce avem două urechi şi o singură gură? (...) Este şansa să ascultăm de două ori şi să vorbim o singură dată. (...) A asculta înseamnă «a auzi» şi «a înţelege», luate la un loc.”8

Cei care studiază rolul comunicării au constatat următoarele9:

a) emiterea mesajului se realizează prin propagare, în funcţie de mijloacele şi formele de comunicare (de către o persoană sau un public);

b) auditoriul este fie de tip închis (ataşat ideii de comunicare, prin identitate personală sau profesională), fie de tip deschis (divers şi larg); „linia de mijloc” dintre ele este cea a auditoriului semiînchis (cu membri legaţi printr-o anumită caracteristică).

De altfel, pentru a pretinde şi a primi un răspuns corect din partea receptorului, trebuie ca mesajul şi emitentul să fie tratate în corelaţie cu acesta, ca un adevărat ansamblu. De aceea, statutul emiţătorului şi cel al receptorului necesită analiza dintr-un acelaşi unghi10, aşa cum putem observa în Tabelul IV.1.:

8 Ştefan Prutianu, Manual de comunicare şi negociere în afaceri, vol. I, Comunicarea, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p. 177. 9 Francis Balle, Comunicarea, în lucrarea: Raymond Boudon (coord.), Tratat de sociologie, trad. rom., Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, pp. 628-629. 10 După Francis Balle, Comunicarea, în op. cit., pp. 630-631.

302

Tabelul IV.1. Statutul emiţătorului şi cel al receptorului

STATUTUL EMIŢĂTORULUI Preponderent

mediator Preponderent de interfaţă

Auditoriu închis

Schimb în interiorul unui grup, prin

publicaţii, programe şi servicii oferite de profesionişti, altor

profesionişti

Schimb asociativ: buletine de informare propuse unui număr limitat de persoane – libere să le accepte sau

să le refuze

Auditoriu semiînchis

Propagarea unei identităţi într-o

colectivitate mică, prin publicaţii tip „minority media” (reviste pentru copii, pentru deficienţi

de vedere ş.a.)

Militarea pentru o cauză, în ziare şi reviste de opinie;

programe difuzate pe posturi specializate (de exemplu, canalul de

filme HBO)

STATUTUL RECEPTORULUI

Auditoriu deschis

Difuzare limitată, prin propagarea informaţiei

într-o arie de proximitate (ziare şi staţii RTV locale)

Publicaţii cu caracter general, ca mijloace de

comunicare ce captează atenţia unor mase largi de oameni

Din analiza Tabelului IV.1. deducem că tipologia comunicării depinde esenţial atât de statutul emiţătorului (mediator sau de interfaţă), dar şi de cel al receptorului (auditoriul). În consecinţă, orice mesaj este decodificat cu succes dacă se adresează unui public-ţintă ales în mod corect.

303

IV.12. Onestitatea în comunicare Conţinutul unui mesaj este cu atât mai clar pentru destinatari, cu cât emitentul îşi manifestă convingerea sinceră pentru subiectul în cauză. De asemenea, comunicarea are succes dacă raţionamentul expunerii respectă logica celui care trebuie s-o perceapă. E adevărat că un asemenea scop este foarte dificil, dar, în măsura în care „destinatarii” unei idei au un grad de educaţie relativ apropiat, faptul este posibil. De exemplu, dacă discursul politic ar fi rostit cu convingere şi fără ostentaţie, asentimentul şi încrederea populaţiei ar fi mult mai uşor de dobândit. Câtă încredere au receptorii în conţinutul unui mesaj transmis pe cale orală, scrisă (vizuală) sau combinată? Dar în emitentul propriu-zis? Dar în sursa informaţiilor utilizate drept suport? Se pare că sentimentul de siguranţă exprimat vis-à-vis de toate aceste elemente nu este foarte evoluat, în bună măsură datorită lipsei de respect a celor care iniţiază comunicarea. Dorinţa extremă de câştig şi cea de popularitate atrag atât de mult, încât deseori, depăşesc spiritul de onestitate care ar trebui să însoţească – teoretic – o ştire de presă, o emisiune radio-TV, o carte, o discuţie pe teme comune sau una cu substrat politic.

Din punct de vedere deontologic, participarea la o recepţie a unui jurnalist sau a unui înalt funcţionar de stat este permisă

şi acceptată. Ea poate fi o sursă de informaţii sau, pur şi simplu, o ocazie de a petrece câteva ore în mod plăcut.

* Dimpotrivă, acceptarea de către aceeaşi persoană a unei

invitaţii într-o croazieră de lux, suportată pecuniar către de o persoană publică (om de afaceri, politician, membru al lumii interlope ş.a.), este un aspect de impresionare, de intimidare şi

poate chiar de corupţie. Ne referim la încercarea de inducere în eroare a jurnalistului / funcţionarului sau chiar la schimbarea atitudinii sale în raport cu interesele organizatorului (de exemplu, un magistrat). Dacă

este onest, jurnalistul / funcţionarul va refuza politicos invitaţia, continuând să lucreze neintimidat la cazul său.

304

Onestitatea presupune verticalitate morală. Dar o asemenea trăsătură de caracter e ameninţată, frecvent, de „binevoitori” care denaturează comunicarea, clevetind. Bârfa este un pericol care poate distruge relaţii, care înveninează atmosfera de lucru sau familială, care „seamănă” îndoieli şi naşte adevărate războaie. Aproape invariabil, ea are la bază două motive: invidia şi răutatea. Ce este bârfa? O informare sau o conversaţie contrară oricăror norme deontologice. Cine o realizează? Persoanele – deopotrivă femei şi bărbaţi – care-i vorbesc de rău pe cei din jur (în absenţa acestora), împrăştiind intenţionat zvonuri şi / sau remarci false despre ei. În acest mod, bârfitorii par a se simţi bine, chiar dacă „moartea caprei vecinului” nu-i face cu nimic mai avuţi pe ei înşişi. Ironic sau nu, în societate s-a încetăţenit aşa-numita înclinaţie către bârfă, regăsită sau nu în noi, prin răspunsurile următoarelor întrebări1: Lansez sau împrăştii zvonuri despre cei din jur? Mereu spun lucruri bune despre ceilalţi? Îmi place să mi se relateze un scandal? Îi văd pe alţii doar pe baza faptelor lor? Încurajez furnizarea de zvonuri? Respect confidenţialitatea? Încep conversaţiile cu „Să nu mai spui nimănui!”? Mă ştiu vinovat în legătură cu afirmaţii sau remarci despre alţii?

Respectăm autoritatea pentru că aşa simţim, pentru că aşa ni se cere sau pentru că aşa trebuie? Este, de fapt, un element (auto)impus, un tipíc sau un compromis? Cu alte cuvinte, suntem oneşti faţă de comunicarea cu noi înşine şi cu cei de lângă noi? Sau ne îndreptăm – cel puţin uneori – spre accesorii ale autorităţii care acoperă realitatea în învelişuri frumoase, dar din carton? Să ne reamintim povestea „hainelor noi”, inexistente de fapt, ale împăratului...

După cum mărturisim în anumite circumstanţe, „într-un mod automat, suntem deseori vulnerabili faţă de simbolurile autorităţii în aceeaşi măsură în care suntem vulnerabili faţă de autoritatea însăşi.”2

1 După David J. Schwartz, Puterea magică a gândului, trad. rom., Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2000, p. 147. 2 Robert B. Cialdini, Psihologia persuasiunii, trad. rom., Business Tech International Press, Bucureşti, 2004, pp. 267-268.

305

Onestitatea comunicării presupune recunoaşterea limitelor noastre. Dar suntem, oare, capabili să cedăm în faţa altora sau să optăm pentru reconciliere? Unii din noi, poate că da. Şi, chiar dacă nu deţinem adevăruri universale, chiar dacă suntem departe de a fi perfecţi, încercăm să perseverăm. Iată cum se vede realitatea prin ochii critici ai lui Emil Cioran: „Sub felurite măşti, ideea perfectibilităţii a pătruns în moravurile noastre: aderă la ea chiar şi acela ce-o pune sub semnul întrebării”, însă... „istoria se desfăşoară şi atâta tot”3.

� În aceste condiţii, ne întrebăm dacă oamenii se supun timpului, sau dacă vremurile se supun omului? Indiferent care ar fi răspunsul corect, e cert că facem parte dintr-un joc. Este vorba de un joc al întâmplării şi totodată al predestinării, generat chiar de la începuturi – de la Adam şi Eva – fiindcă încă de pe atunci, Creatorul şi-a dat seama că omul nu poate fi totalmente onest.

Că nu vom reuşi nicicând să fim absolut oneşti în comunicare, ne-o dovedeşte un „ceva” extrem de schimbător (fragil şi incisiv simultan) şi totuşi mereu actual: timpul. Mai precis, e vorba despre aşa-numita gestiune a timpului. Această expresie acoperă un adevăr pe care nu-l putem păcăli (deşi tare mult ne-am dori!), pentru simplul motiv că nu putem conduce trecerea timpului. De altfel, cum poţi fi sincer în privinţa a ceva ce nu poţi nici comprima, nici aservi, nici întoarce? Spaţiile se mai pot alătura; ideile, credinţele şi oamenii se mai pot schimba; timpul, însă, este într-o cădere permanentă, iar spargerea lui nu le e posibilă muritorilor4. Discontinuitatea reală, pe axa temporală, nu s-a dovedit a fi o ipoteză fezabilă. E adevărat că timpul poate fi reimaginat în literatură sau în scenarii ale filmelor ştiinţifico-fantastice, dar asta nu ne satisface. Prin similitudine, nu ne mulţumeşte nici lipsa completă a comunicării. Nefiind posibilă, ea devine o utopie.

3 Emil Cioran, Istorie şi utopie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 109. 4 Pentru detalii despre acest subiect (timpul), vom reveni – în prezenta lucrare – la finalul subcapitolul Logica, argumentarea şi claritatea exprimării – puncte forte ale comunicării.

306

„Gestiunea timpului la români, după modelul mioritic specific de tip deal – vale – deal, fără consecvenţă şi mare respect pentru continuitatea faptelor bune”5, se traduce, fără îndoială, într-o productivitate a muncii deficitară. Ea este unul din factorii care încearcă, eventual (spunem noi), să motiveze

„de ce românii n-au putut realiza pe parcursul a 2000 de ani ceea ce americanii au realizat în ceva mai mult de 200.”6

Onestitatea comunicării trebuie să ţină seama şi de evoluţia realităţii într-o societate sau alta. Cu alte cuvinte, nu ai cum să fii corect faţă de alţii (amici, cunoscuţi, colegi, subordonaţi, şefi ş.a.), când „tradiţia” arată că „doar proştii şi fraierii lucrează, ceilalţi câştigă”, că „hoţul neprins e negustor cinstit” sau că „acela care fură azi un ou, mâine va fura şi găina”... Desigur, nu e vorba despre moştenirea tarată a unui popor, ci despre tradiţia „spiritului de nemuncă”, a foloaselor necuvenite şi a fraudei. E bine-cunoscut faptul că un cleptoman suferă de boala însuşirii pe furiş a diverselor obiecte care nu-i aparţin – şi că acest furt nu derivă din lipsa fondurilor materiale cu care să le achiziţioneze.

Se pare, însă (din nefericire), că piaţa operează cu un nou termen: cleptocrat. Din punct de vedere managerial, un asemenea personaj este produsul „sistemelor de guvernare aservite fie unor puteri străine, care le-au impus, fie unor clase politice totalitare sau cu aspiraţii democratice, dar preocupate exclusiv de folosirea prezenţei episodice la putere, în scopul îmbogăţirii rapide.”7

De exemplu, românii au avut de suportat câteva mari perioade de corupţie şi jaf sistematic, având la origine regimul otomano-fanariot (cu „politica” lui de chiverniseală)8. Urmările acestuia se regăsesc în moderna şi parcă eterna corupţie...

5 Ioan Mihuţ, Euromanagement, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, p. 19. 6 Idem op. cit., p. 19. 7 Idem op. cit., p. 246. 8 Idem op. cit., pp. 246-252. Pentru informaţii suplimentare, recomandăm şi pp. 252-298, în aceeaşi lucrare.

307

IV.13. Logica, argumentarea şi claritatea exprimării – puncte forte ale comunicării

„Orice frază pe care o construiţi trebuie să fie rotundă”,

ne spunea profesoara de limba română, în gimnaziu. Prin termenul rotundă, noi ştiam că fraza aceea trebuia să aibă următoarele caracteristici: să fie inteligibilă, logică şi expresivă.

Înţelesul real al cuvintelor şi propoziţiilor este scopul frecvent al oricărui mesaj. Dincolo de sensuri, contexte şi semnificaţii secundare, dincolo de conţinuturi eliptice, rămân cuvântul şi gestul. Dar ele pot fi interpretate...

Substantivul burete este un termen comun. Căutându-i sensurile (primar / secundar)1, avem în vedere: „1. Nume dat unor specii de ciuperci. 2. Burete de mare = animal nevertebrat, cu scheletul format dintr-o reţea de fibre elastice, care trăieşte în colonii, fixat pe stâncile submarine; obiect făcut din scheletul acestui animal (sau din cauciuc etc.), servind ca obiect de toaletă, la şters tabla etc.)”

Ce înţelege, însă, cineva căruia i se spune: „Eşti ca un burete!”? Depinde de ceea ce se ascunde în spatele vocii, tonului şi seriozităţii cu care sunt rostite aceste cuvinte. Dar, înainte de toate, e important contextul în care ne situăm. „A fi ca un burete” poate însemna: • o laudă, în cazul în care individul care face

afirmaţia admiră memoria celui vizat sau dorinţa lui sinceră de a afla lucruri noi;

• o jignire, dacă avem în vedere cel puţin următoarele patru cazuri: - subiectul „vegetează” şi se dovedeşte a fi inutil cuiva, într-un

anumit demers; - subiectul parazitează un organism sau un mediu, fiindu-i acestuia

de-a dreptul nociv; - subiectul este „moale” (lipsit de energie), precum un burete; - subiectul este lipsit de onoare sau de „coloană vertebrală” (fiind fie

o persoană duală, care recurge la înşelăciuni, fie un om pe care nu te poţi baza);

• o remarcă medicală defavorabilă, accentuând incapacitatea corpului cuiva de a elimina apa.

1 Vasile Breban, Dicţionar al limbii române contemporane, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 69.

308

Mai dificilă este situaţia noţiunilor care impun şi sensuri esoterice. Iată cazul sintagmei scriere automată, folosită atunci când, prea obosiţi pentru a percepe înţelesul vorbelor cuiva, aşternem cuvinte pe hârtie, în mod mecanic. În sens esoteric, scrierea automată apare la somnambuli şi la medium-uri, respectiv la cei care „comunică” – pe căi neştiute – cu alte lumi. Să luăm exemplul cuvântului piatră. În afara înţelesului comun (pe care nici nu-l mai redăm aici, fiind banal), ne confruntăm cu următoarea „construcţie” de sensuri alegorice2:

a) Prima piatră (piatra de temelie) nu e doar însemnul începerii unei construcţii – aşa cum ştim cu toţii – ci simbolizează piatra unghiulară. � Turnul Babel se numea, de pildă, Etemenenki (în traducere, „piatra de temelie a Cerului şi a Pământului”).

La rândul său, piatra unghiulară (sau piatra cubică) arată, aparent, elementul de susţinere a două ziduri, la întrepătrunderea lor. � Ea este, însă, simbolul lui Christos, deoarece, desfăşurând un cub („piatra cubică”), obţinem forma unei cruci.

b) Piatra filosofală este un element din alchimia clasică (pulberea de transmutaţie, medicamentul universal), marcând – pe plan spiritual – eliberarea sau salvarea.

Logica, argumentarea şi claritatea exprimării ţin de puterea legitimă3 a individului, aceea de a avea dreptul să solicite ascultare din partea unui auditoriu. Un exemplu clasic în acest domeniu îl constituie impactul predicii duminicale; un altul este cel al liderului informal al unui grup, susţinut de propria echipă; firesc, poate intra în aceeaşi categorie profesorul audiat de studenţi. Argumentarea trebuie să convingă, deci să fie credibilă pas cu pas, într-o logică firească. Ea are nevoie de informare prealabilă, de afirmaţii bine conturate, de date (eventual cifre) sau dovezi care să ilustreze cuvintele propriu-zise. Toate

2 Pierre Riffard, Dicţionarul esoterismului, trad. rom., Ed. Nemira, Bucureşti, 1998, pp. 217-218. 3 Denis McQuail, Comunicarea, Institutul European, Iaşi, 1999, p. 155.

309

acestea pot transforma un vorbitor mediocru – poate chiar cu o constituţie fizică fragilă – într-un remarcabil profesionist, admirat pentru forţa sa de convingere.

Oricât de mult ne-am strădui să fim profesionişti – şi poate chiar reuşim – „argumentarea este şi capitol al politeţei.”4

Ca orice proces, comunicarea generează efecte de diverse tipuri, pe care le vom numi externalităţi. Ele îmbracă forma atitudinilor şi comentariilor, putând fi pozitive şi negative. Termenul care comportă anumite precizări este acela de comentariu:

- sensul său pozitiv permite oamenilor să-şi manifeste opiniile, în virtutea dreptului la exprimare;

- înţelesul lui negativ are la bază nemulţumirea receptorului: dacă expunerea nu e întemeiată pe un suport demonstrativ, apar neclarităţi, confuzii şi chiar distorsionări – iar auditoriul este nemulţumit.

Argumentarea nu presupune neapărat extensia unor explicaţii, ci adâncirea lor. Tocmai de aceea, trebuie să delimităm valoarea argumentativă a unui conţinut de idei, de caracterul său pur informativ.

„Ştiinţa comunicării se consacră confruntării dintre «realitate» şi construcţiile teoretice, scop în care face uz de metode de observaţie şi de

argumentare.”5 În acest cadru, se impune analiza de conţinut – sistematică şi obiectivă – a comunicării.

„Raţiunea trebuie să fie universală în fapt pentru a

putea fi şi în drept”6, spun unii adepţi ai anti-utilitarismului. Nimic mai adevărat, dar poate că astfel se creează şi breşe nedorite spre ambiguitate – ori comunicarea care-şi permite să fie duală îşi pierde din valoare.

4 Paul Zarifopol, Pentru arta literară, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1934, p. 5. 5 J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, Ştiinţa comunicării, trad. rom., Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 111. 6 Alain Caillé, Critica raţiunii utilitare, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 101.

310

Iată un exemplu de „capcană” în exprimare: „Viziunea economică a lumii pare profund progresistă şi democratică. În numele egalităţii tuturor oamenilor, ea îi cheamă să facă tabula rasa dintr-un lung trecut de credinţe şi instituţii iraţionale, pentru a accede în sfârşit la plenitudinea bunăstării împărtăşite.”7 Ei bine, unde e această promisă bunăstare? În valorile şi virtuţile cărei societăţi se regăseşte? Dar, oare, mai crede cineva în miticul „corn al abundenţei”?

E adevărat că raţiunea nu implică neapărat constanţă în timp, dar poate tocmai de aceea ne-o dorim (să nu uităm că ea progresează o dată cu vârsta – deşi asta nu e o regulă generală). Raţionalitatea este fundamentul argumentării şi sursa sistematică a cunoaşterii autentice. Ea oferă stabilitate, relevanţă şi forţă atât cuvântului, cât şi acţiunii omeneşti. Departe de a avea doar conotaţii filosofice, această calitate umană ar trebui să ne conducă mintea spre soluţii logice în toate domeniile (poate cu excepţia aspectelor sufleteşti).

Exegeţii admit că raţionalitatea poate fi cercetată şi definită din trei puncte de vedere: descriptiv (însumând ceea ce înţelege o comunitate prin acest termen), normativ (caz în care ne confruntăm cu generalizarea conceptului în toate domeniile) şi deductiv (într-o logică a lucrurilor). Un posibil pericol, însă, al tuturor acestor abordări este fie alunecarea spre arbitrar, fie „portiţa” lăsată spre caracterul uneori întâmplător al faptelor noastre8.

„Raţionalitatea este atribut al prestaţiilor umane”9, calitate care presupune adecvarea reciprocă a elementelor necesare cunoaşterii şi evitarea erorilor de logică. Această trăsătură normativă determină raţionalitatea să fie „legată lăuntric” de comunicare, din cel puţin trei motive10: prin conţinut şi argument; prin interacţiune socială, ca suport al axiologiei; prin oglindirea ambilor termeni menţionaţi, ca repere ale vieţii.

7 Idem op. cit., p. 100. 8 Andrei Marga, Raţionalitate, comunicare, argumentare, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 51. 9 Idem op. cit., p. 58. 10 Idem op. cit., p. 226.

311

Potrivit lui Constantin Noica, devenirea întru fiinţă arată necesitatea continuă de căutare şi găsire a cercului (simbol al atemporalităţii) şi revenirea la punctul de plecare11. Pe acest parcurs al căutării există trei trepte care leagă firea de fiinţă (sau devenirea de devenirea întru fiinţă)12: devenirea întru devenire lipsită de conştiinţă („procesiunea oarbă a firii”), devenirea întru devenire cu conştiinţă subiectivă (confundarea conştiinţei cu cunoştinţa) şi devenirea întru devenire însoţită de conştiinţă obiectivă („împărăţia omului”). � Ce deducem, în postura de cititori? Că doar a treia treaptă – ultima enumerată – presupune dezvoltarea capacităţii deontologice (morale). � Apreciem „formula lui Noica” drept una din cele mai frumoase redefiniri ale realităţii umane şi raţionamentului, deoarece face apel la cercul logicii.

Să nu uităm, însă, că există diferenţe între raţionament şi raţiune. Conceptual, raţiunea arată acea calitate a omului de a cunoaşte, de a gândi şi de a acţiona logic. Comparativ, raţionamentul este alcătuit dintr-un lanţ de judecăţi sau argumente, care, în înşiruirea lor, validează un punct de vedere propriu. Sondând temeiurile filosofice ale raţiunii, suntem surprinşi de numeroasele ei chipuri şi ipostaze. De pildă, chiar dacă e verificat faptul că prin gândire şi reflecţie putem ajunge la adevăr, nu avem certitudinea că acesta e adevărul tuturor (cel absolut). Ştim doar că e adevărul care ne reprezintă, din triplă perspectivă: gnoseologică (de cunoaştere), axiologică (de valorizare) şi deontologică (de normă şi datorie morală). Pe de altă parte, ne e mereu teamă de o întrebare care macină spiritul omenirii din cele mai vechi timpuri: cum vom proceda în cazul în care – urmându-ne calea în mod deliberat – vom constata că adevărul nu e unic?

Să pornim de la ideea lui Immanuel Kant, aceea de „interes al raţiunii”. La Kant, raţiunea pură se intercondiţionează şi se întrepătrunde cu raţiunea practică, deoarece cunoaşterea apare ca produs propriu al raţiunii13. Totodată, însă, Kant admite că raţiunea trebuie să se apropie de natură şi de experiment14.

11 Constantin Noica, Devenirea întru fiinţă. Scrisori despre logica lui Hermes., Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 59. 12 Idem op. cit., pp. 164-165. 13 Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, trad. rom., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 247. 14 Idem op. cit., p. 22.

312

Ce fel de raţiune oferă, comparativ, studiul operei antice a lui Platon? Dacă o putem numi astfel, este vorba de o raţiune a subiectivităţii, fiindcă pe om „nu cunoştinţa este cea care îl stăpâneşte, ci altceva, fie mânia, fie plăcerea, fie necazul”, aşa încât cunoştinţa devine un sclav al acestor „stăpâni”15.

Să luăm şi un al treilea exemplu: La Jürgen Habermas, „«interesul de cunoaştere emancipator» se suprapune cu «raţiunea»”, iar raţiunea este „reflecţie şi emancipare”16. Putem deduce faptul că într-un asemenea context, raţiunea conferă sens realităţii.

Raţionalitatea17 trebuie studiată de pe poziţii de complementaritate cu comprehensiunea, care ajută la determinarea cauzelor unui anumit comportament. De altfel, perceperea corectă a modului de acţiune al cuiva presupune înţelegerea motivelor care l-au făcut să reacţioneze într-un fel sau altul (cu condiţia să fie cauze raţionale şi nu iraţionale).

� Din punct de vedere sociologic, este incorect să spunem: „Tatăl avea motive temeinice să-şi admonesteze fiul, deoarece era sub

influenţa alcoolului.”

� Corectă ar fi exprimarea: Tatăl nu avea motive să-şi admonesteze fiul, însă era sub influenţa

alcoolului.

În legătură cu cele anterioare (dar dintr-o perspectivă complet opusă lor), specificăm că relativismul – ca doctrină idealist-subiectivă – exagerează tiparul relativ al cunoaşterii, ignorând sau chiar negând caracterul obiectiv al adevărului.

15 Platon, Opere, vol. I, ed. a II-a, trad. rom., Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 468. 16 Andrei Marga, Acţiune şi raţiune în concepţia lui Jürgen Habermas, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1985, p. 137. 17 Indiferent după ce tipologie studiem raţionalitatea: teleologică / axiologică / tradiţională / afectivă sau, după alte opinii, cognitivă / utilitară / psihologică, raţionalitatea poate fi obiectivă sau subiectivă. Pentru detalii, recomandăm studiul: Raymond Boudon, Acţiunea, în lucrarea: Raymond Boudon (coord.), Tratat de sociologie, trad. rom., Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, pp. 38-50.

313

Totuşi, ca să fim sinceri, căutarea argumentului nu-l poate exclude, deoarece raţionamentul nu poate fi regăsit în orice... Ce şi cât e relativ, în comportamentul uman? Ce e ieşit din comun şi ce e anormal? Să luăm ca exemplu un concept dur: acela de devianţă, cuprinzând ansamblul manifestărilor şi conduitelor umane dezaprobate de membrii unui grup / de către societate. În acest caz, cât de mult contează reacţia mulţimii? Este vorba sau nu despre un „control social”? Sunt devianţele iraţionale? Sunt ele relative? Să nu existe raţiune în devianţă? Prea multe întrebări... cărora le răspund (parţial, oricum) doar cercetătorii în domeniu. Din punct de vedere sociologic, devianţele voluntare cuprind18: infracţiunile şi delictele (furtul, vandalismul, criminalitatea), sinuciderea, consumul de droguri, transgresiunile (de exemplu, cele sexuale: prostituţia, homosexualitatea, pornografia), devianţele religioase (erezia, vrăjitoria, sectele).

Pornind de la ideea conform căreia cunoaşterea este tributară unor factori de natură socială, relativismul este „filosofia” care deplasează centrul de greutate al individului între sociologia cunoaşterii şi cea a ştiinţei. De ce? Pentru că timpul – element de universalitate – aparţine, în egală măsură, cunoaşterii şi absolutului. Din perspectivă social-economică, timpul este acela care determină compararea atât a „postulatelor” ştiinţei, cât şi a faptelor curente sau a incertitudinilor noastre. Să nu uităm de relativismul impregnat de Marcel Proust „în căutarea timpului pierdut”. În fond, este un fapt aparent banal: omul se întoarce în trecut graţie amintirii şi poate trăi în mod diferit o aceeaşi situaţie, dar expusă în momente distincte. Aşa se petrece şi în economie, respectiv în societate: unul şi acelaşi eveniment (fenomen, proces) „durează” în funcţie de perceperea lui trecută, prezentă sau viitoare, prin intermediul comparaţiilor, realităţilor şi anticipărilor. Evident că timpul fizic, măsurat cu mecanisme clasice, este unic şi ireversibil. Însă timpul real devine multiplu şi reversibil atunci

18 Maurice Cusson, Devianţa, în lucrarea: Raymond Boudon (coord.), op. cit., p. 439. Menţionăm că specialiştii includ în categoria devianţelor involuntare bolile mintale şi handicapurile fizice. Pentru detalii, vezi op. cit., pp. 439-440 şi urm.

314

când, în plan psiho-economic, reflexia şi prognoza fac „front comun” în rezolvarea problemelor economico-sociale. După unele opinii, timpul se prezintă „prin analogie cu spaţiul”19. Extrapolând o asemenea idee, afirmăm că a privi necunoscuta „timp” înseamnă a renunţa la o imagine totalizator fizică şi a o analiza în paralel, din perspectivă matematică, psihologică şi economică. Într-o asemenea optică, orice rezultat poate fi privit „ca simplă continuare a lui «înainte» în «după»”20.

Nimic nu e mai adevărat decât ideea conform căreia „Recunoaşterea relativităţii ideilor nu înseamnă relativism”21. Conceptul de relativism vizează validitatea ideilor, deoarece „aserţiunile nu pot fi judecate drept adevărate sau false în ele însele, ci numai în conexiune cu unul sau mai multe aspecte ale situaţiei cuprinzătoare în care ele au fost făcute”22.

19 Henri Bergson, Durée et simultanéité, deuxième éd., Éd. PUF, Collection Quadrige, Paris, 1992, p. 6. 20 Idem op. cit., p. 43. 21 Andrei Marga, Relativismul şi consecinţele sale, Ed. Fundaţiei Studiilor Europene, Cluj-Napoca, 1998, p. 22. 22 Maurice Mandelbaum, Subjective, Objective and Conceptual Relativism, apud Andrei Marga, Relativismul şi consecinţele sale, ed. cit., p. 22.

315

IV.14. Atitudinea pozitivă şi siguranţa în comunicare În orice domeniu am activa, la un moment dat e necesar să comunicăm. Şi dacă tot ne găsim într-o asemenea situaţie, e bine să ştim ce spunem. Mai întâi, trebuie să dovedim o atitudine pozitivă în orice acţiune. Cu alte cuvinte, mizăm pe punctele noastre forte, care ne reprezintă, căutând să suplinim neajunsurile prin calităţile personale. Trebuie să avem curaj şi, de asemenea, să ne dovedim deschişi la ideile altora (dacă sunt bune). În plus, înaintăm cu încredere spre scopul propus: fie prin metoda paşilor mărunţi, fie pe căi rapide, după cum cere situaţia sau în virtutea obişnuinţei. Şi mai ales... nu trebuie să ne lăsăm doborâţi de încercările prin care trecem. „De ce unii dintre oamenii străluciţi eşuează? Am fost aproape (...) de cineva care are toate calităţile pentru a deveni un geniu (...). În ciuda excepţionalei sale inteligenţe înnăscute, el este unul dintre cei mai mari rataţi pe care îi cunosc. Are o slujbă complet mediocră (îi e teamă de responsabilitate). Nu s-a căsătorit niciodată (multe mariaje se termină cu un divorţ). Are puţini prieteni (oamenii îl plictisesc). Nu a făcut niciodată o investiţie (şi-ar putea pierde banii). Acest om îşi foloseşte uriaşa capacitate mintală pentru a-şi dovedi de ce nu merg lucrurile.”1

Atitudinea pozitivă nu se regăseşte, însă, doar în factorii care denotă succes. Ea este importantă şi ca modalitate de a accepta o înfrângere. Secretul constă în trei „paşi”: analiza situaţiei, identificarea cauzelor eşecului şi noul început.

Deşi atitudinea pozitivă permite o doză de detaşare, ea nu se traduce prin inconştienţă. De exemplu, un articol de presă pe tema HIV – SIDA poate aborda problemele la modul general (variante de „preluare” a virusului, precauţii necesare), ba chiar e indicat s-o facă. El poate informa şi asupra numărului de decese în urma îmbolnăvirii. Nu va nominaliza, însă, cazuri sau pacienţi (decât cu titlu de excepţie, cu acordul acestora din urmă).

1 David J. Schwartz, Puterea magică a gândului, trad. rom., Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2000, p. 37.

316

Răspunsurile unor întrebări trebuie date, pe cât posibil, în termeni fermi şi concreţi (în sensul că negaţiile pot induce auditoriul în eroare, ca să nu mai vorbim de confuzia şi alambicarea pe care le creează dublele negaţii, de tipul: „Nicidecum n-aş vrea să nu vă putem găsi” sau „Nu sunt multe lucruri pe care nu le-aş face pentru tine!”).

Pe de altă parte, este de dorit stabilirea unui contact pozitiv cu interlocutorul2, prin „împrumutarea” sau adoptarea atitudinii celui cu care comunicăm. Astfel, se practică procedee cum sunt:

- analiza poziţiei corpului persoanei respective; - studierea gesturilor şi vorbirii interlocutorului; - încercarea de exprimare a unui mimetism similar; - sensibilizarea auditoriului prin captarea atenţiei lui. Să nu uităm, însă, un aspect de conţinut: faptul că

riscul acestei strategii există. El constă în pericolul căderii în cealaltă extremă – respectiv imitaţia sau chiar bănuiala că ne „maimuţărim” interlocutorul. În rest... şi râsul e o formă de comunicare3. Studiem încă din şcoală comicul de situaţie, de limbaj, de atitudine sau de caracter, dar nu conştientizăm întotdeauna că acestea sunt maniere de a „vorbi” fără cuvinte şi de a ne corecta anumite slăbiciuni (râzând, estompăm sau mascăm propria neputinţă, teama sau neştiinţa). � Râsul face parte din comunicarea emoţională4, alături de alte stări de spirit: tristeţea, mirarea, teama, indiferenţa, gratitudinea, supărarea ş.a.

� Farsa este una din sursele de bază ale tehnicii râsului (a se studia comunicarea prin intermediul psihologiei de caracter şi de moravuri, în opera celebrului Molière).

� Un om poate avea o postură comică. La fel, un animal (vezi exemplele de dresură de la circ). Un peisaj, însă, nu va fi considerat nicidecum ilar: el poate fi apreciat ca banal („şters”), frumos sau kitsch, dar nu comic...

2 Dan Popescu, Arta de a comunica, Ed. Economică, Bucureşti, 1998, pp. 72-73. 3 Henri Bergson, Teoria râsului, ed. a II-a, trad. rom., Institutul European, Iaşi, 1998, pp. 26-27. 4 Ruxandra Răşcanu, Psihologie şi comunicare, ed. a II-a revăzută şi adăugită, Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2003, pp. 22-28.

317

Aplicarea atitudinii pozitive este de dorit atât din partea emitentului, cât şi a receptorului unui mesaj. Ea se traduce prin lipsa agresivităţii verbal-comportamentale şi prin tratarea problemelor cu tact şi răbdare. De altfel, „nonviolenţa nu e o strategie pe care să o foloseşti azi, iar mâine să renunţi la ea, nici nu e ceva care să te transforme într-o persoană umilă sau uşor de manipulat.”5

Atitudinea pozitivă trebuie păstrată în toate tipurile de convieţuire sau de colaborare: de la cele familiale la cele inter-etnice şi / sau de vecinătate, de la cele amicale la cele profesionale (ierarhice). Invariabil, ea se bazează pe toleranţă, încredere şi înţelegere, presupunând – totuşi – corectitudine şi imparţialitate.

Tot despre atitudine pozitivă este vorba şi în tratarea diferenţei dintre compasiune (milă) şi grijă. Deşi foarte apropiate, aceste concepte nu se suprapun, ci se completează reciproc:

I.) Compasiunea este o comunicare trăită, mizând nu doar pe „secretul” empatiei (de care beneficiază – de altfel – şi grija), ci şi pe o simbolistică accentuată. Ea se „traduce” printr-o mixtură de termeni precum ajutor, părere de rău sau bunăvoinţă.

Mila presupune „a ne substitui prin gândire celorlalţi”. Ea nu acoperă,

propriu-zis, teama de suferinţă, ci, într-un fel, chiar dorinţa de a suferi6. Ciudată atracţie a contrariilor, nu?

II.) Dacă vorbim despre grijă, trebuie să abordăm

expresia etica grijii (ethic of care)7, în legătură cu verbele a-ţi păsa şi a îngriji. Caracterizând comunicarea empatică, 5 Marshall B. Rosenberg, Comunicarea nonviolentă – un limbaj al vieţii, trad. rom., Elena Francisc Publishing, Bucureşti, 2005, p. 13. 6 Henri Bergson, Eseu asupra datelor imediate ale conştiinţei, ed. a II-a, trad. rom., Institutul European, Iaşi, 1998, p. 41. 7 „Părintele” sintagmei respective este Carol Gilligan, iar destinaţia sa vizează cu precădere femeile, capabile să-şi asume o astfel de etică a grijii. În acest sens, recomandăm lucrarea: Mihaela Miroiu, Convenio. Despre natură, femei şi morală., ed. a II-a, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 119.

318

explicaţia eticii grijii are două izvoare: unul afectiv (sentimentul) şi altul raţional (intelectul)8.

În general, recunoaştem că omul a fost şi rămâne prizonierul „propriei

nedesăvârşiri”, rob al unei „firave fericiri”9. Gândindu-ne la ipostaza realistă a acestor expresii, suntem obligaţi să le acceptăm, în virtutea unei morale înnăscute. În plus, iubirea aproapelui şi

grija pentru el sunt forme primordiale de comunicare, postulate de perceptele biblice şi mereu actuale.

Poate tocmai de aceea, „în iubire, tu devine şi scopul acţiunii lui eu”10...

Siguranţa de sine decurge din stăpânirea datelor

problemei, iar proba ei este dată de cunoştinţele de specialitate, respectiv de competenţa profesională. Siguranţa de sine facilitează comunicarea indiferent de domeniul în care este aplicată, întrucât oferă „fundaţia” necesară individului (educaţia şi pregătirea).

Toţi aceia care comunică trebuie să stăpânească foarte

bine domeniul în care lucrează, indiferent de specificul activităţii lor. Iată, însă, cel puţin câteva aspecte care trădează

8 Există şi varianta comunicării pe alte două niveluri: unul simbolic (subiectiv) şi altul raţional (obiectiv). În acest sens, recomandăm lucrarea: Michèle Jouve, Comunicarea. Publicitate şi relaţii publice., trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi, 2005, p. 139. 9 Tzvetan Todorov, Grădina nedesăvârşită. Gândirea umanistă în Franţa., eseu, trad. rom., Ed. Trei, Bucureşti, 2002, p. 237. 10 Idem op. cit., p. 237.

În concepţia multor persoane, memoria este esenţială. Potrivit altor indivizi, a gândi imprimă calităţi mult mai trainice decât a ţine minte ceva. Ce e mai important? Nu putem generaliza.

Nici măcar nu ştim ce ne ajută cu precădere, pentru că operăm în mereu alte situaţii, care fac apel la schimbări în Eu-l propriu. Puţini sunt aceia care reuşesc să combine cele două atu-uri: gândire şi memorie. Dar nu neapărat ei sunt primii în toate: câştigătorii sunt cei care aplică, prin oricare

din cele două procedee, verbul a cunoaşte.

319

incompetenţa profesională şi provoacă eşecul comunicării: discuţia asupra unor noţiuni (pseudo)necunoscute, pe care cel în cauză nu le cunoaşte, dar – pentru a impresiona – le foloseşte; tratarea simplistă a problemelor serioase; considerarea unor ipoteze de lucru drept fapte; emiterea de concluzii eronate, unde sau când nu e cazul.

Există multe alte cauze ale eşecurilor în sfera comunicării, dintre care accentuăm teama. Cei care s-au confruntat cu un atare sentiment ştiu că el are o explicaţie „comună”: frica. Este vorba despre frica de colectivităţi extinse, frica de reacţia unor persoane, frica de spaţii închise, frica de a nu scăpa lucrurile de sub control, frica de a nu pierde o ocazie sau un client ş.a.

Prin atitudine pozitivă şi siguranţă în comunicare, o persoană poate urma (conştient sau nu) profilul psihologic al unui învingător, caracterizat de următoarele trăsături11:

a) conştientizarea realităţii la adevăratele ei valenţe (vezi distincţia dintre denotaţie şi conotaţie);

b) utilizarea cu maximă eficienţă a informaţiilor şi tratarea lor conică (în sistem pâlnie), pe principiul: „Cantitate mare de date primite → reţinere şi stocare doar a celor strict necesare”;

c) concentrarea atenţiei pe obiectivele majore; d) capacitatea de reacţie la stimuli; e) flexibilitatea mintală (deschiderea spre nou).

� Profilul învingătorului trebuie să aibă o mare calitate: aceea de a accepta şi situaţii dificile – pentru că unele înfrângeri sunt, câteodată, inevitabile. Oricum, fiecare avem de învăţat din propriile greşeli şi eşecuri...

� E bine de ştiut că învinsul de tip ratat (nu cel onorabil) oferă un singur „credit”: promisiunea12.

� Lupta se câştigă de unul singur sau cu ajutorul altora. Comunicarea este distinctă de la caz la caz, iar maniera deontologică de lucru e diferită.

11 După Dan Popescu, op. cit., pp. 154-156. 12 Gabriel Liiceanu, Despre limită, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 90.

320

A avea succes presupune reuşita de a comunica pe mai multe căi13: 1. Strategia vizualizării este orientată spre anticiparea câştigării unei „bătălii” şi pe transpunerea comunicatorului în poziţia de emitent al unor predicţii pentru perioade mai mici sau mai mari de timp. 2. Strategia obiectivelor are în vedere aplicarea în practică a scopurilor propuse. 3. Strategia stăpânirii situaţiilor îndreaptă subiectul spre ceea ce şi-a propus, prin intermediul gospodăririi eficiente a stărilor / obstacolelor cu care se confruntă. 4. Strategia schimbărilor permite traversarea fără urmări a trecerii de la „vârfurile de formă” la „căderile de potenţial”, de la veselie la întristare sau de la încrâncenare la relaxare. 5. Strategia influenţării determină auditoriul (interlocutorul) să adopte atitudinea dorită de emitentul unui mesaj. Ea poate avea efecte pozitive (renunţarea la fumat, ca o consecinţă a unui sfat bun) sau negative (comiterea de fapte reprobabile, ca urmare a instigării). 6. Strategia relaţională stabileşte dublul sens al legăturilor comunicării: dinspre emitent spre receptor şi invers. 7. Strategia META semnifică o „poziţie privilegiată” în procesul de comunicare. Ea oferă şansa autoobservării şi a gestionării critice a căilor de (auto)perfecţionare, inclusiv a emoţiilor.

Considerăm că toate strategiile anterioare sunt demne de luat în seamă. Dar ele primesc o valoare reală doar în măsura în care sunt aplicate şi din punct de vedere moral (ne referim la „umbrela protectoare” oferită atât de deontologia general-umană, cât şi de cea profesională).

13 După Dan Popescu, op. cit., pp. 162-172.

321

IV.15. Arta de a convinge. Influenţare versus manipulare. Retorica1 este ansamblul acelor procedee de expunere orală care urmăresc să convingă auditoriul prin limbaj, compoziţie, stil, elocvenţă şi argument. În antichitatea greco-romană a fost considerată artă, fiind adoptată de Platon, Aristotel, Cicero, Seneca ş.a. Sinonimul ei este oratoria, respectiv măiestria de a crea şi rosti un discurs, captivând ascultătorii. De fapt, un orator în adevăratul sens al noţiunii nu e neapărat un om arătos, dar e un personaj charismatic, care poate avea chiar efect hipnotic, prin arta de a convinge. Dimpotrivă, retorismul simbolizează stilul afectat, emfatic şi „preţios” de a vorbi şi gesticula. El relevă manifestări discordante în raport cu atitudinea comunicării de calitate: lăudăroşenia, importanţa dată unor cuvinte sau unor stări nesemnificative, inconsecvenţa exprimării, vocabularul studiat şi strident (disonant, în raport cu necesităţile situaţiei), tonul exagerat.

A-ţi impune punctul de vedere este o problemă? Da şi nu. Când omul este stăpân pe sine, convingerea vine ca urmare a exerciţiului, logicii sau argumentării şi se traduce prin siguranţă. Dar când aceste limite sunt depăşite, iar individul trebuie îndreptat spre o anumită atitudine? În acest caz, el nu e convins de evidenţă, ci este determinat – printr-o tactică a învăluirii – să vadă, să creadă şi să constate.

Influenţarea înseamnă favorizarea unei reacţii în comportamentul interlocutorilor, care provoacă schimbarea opiniei şi, uneori, chiar a caracterului lor. Ea determină acţiuni previzibile (anticipate) şi expresii modificate (faciale şi corporale), în consonanţă cu scopul „iniţiatorului”. Specialiştii spun că influenţarea este „un fenomen de mediere, în care actorii construiesc împreună o situaţie comună de referinţă, obiectele cognitive ale acesteia permiţând, prin relaţia dintre ele, producerea acţiunii finale dorite.”2 1 Rhetorike (gr.), ars rhetor (lat.) 2 Alex Mucchielli, Arta de a influenţa. Analiza tehnicilor de manipulare., trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 192.

322

În termeni comparativi, constatăm că intenţia este de multe ori mai diabolică decât fapta şi că rolul limbajului depăşeşte de multe ori simpla transmitere a unor informaţii.

„Orice cuvânt este o încercare de influenţare a celuilalt. Când spun acest lucru, eu încerc deja să-mi impun ideea.”3.

Cuvintele şi faptele ne arată că a influenţa şi a induce sunt verbe care ne schimbă manifestările în cel puţin trei moduri, toate persuasive: primul, bazat pe eleganţa spiritului şi pe consacrarea bunului-simţ; al doilea, guvernat de compasiune şi sentiment; al treilea, centrat pe alterarea creată de manipulare. Să le studiem, succint, pe fiecare:

A. Influenţarea prin eleganţă4 � Între domeniile recunoscute pentru maniera de a

discuta, a străluci prin expresivitate şi cuvânt, precum şi de a convinge, se remarcă – fără îndoială – diplomaţia. Literatura de specialitate arată că, dincolo de atributele de identificare a căilor de restabilire a încrederii dintre ţări (în scopul stingerii eventualelor diferende), ştiinţa diplomaţiei are funcţii de reprezentare, de protejare, de informare şi de negociere5.

Diplomaţia reflectă maniera de dialog dintre cei mai de seamă mesageri ai statelor lumii: reprezentanţii lor la nivel înalt. � Potrivit unor opinii autorizate în domeniu, diplomaţia este „arta de a atrage simpatiile” pentru o ţară, fiind capabilă să-i protejeze acesteia independenţa, să-i asigure calea de reglare paşnică a conflictelor internaţionale, dar să-i ofere şi posibilitatea „de a ţine la respect guvernele ostile”6.

3 Idem op. cit., p. 11. 4 Sintagma ne aparţine 5 Pentru detalii, recomandăm lucrările: Jean Serres, Manuel pratique de protocole, nouv. éd., réf. complémentaire et mise à jour, Éd. de la Bièvre, Courbevoie, 1992; R.P. Barston, Modern Diplomacy, Longman, London and New York, 1988; Mircea Maliţa, Diplomaţia. Şcoli şi instituţii., Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970. 6 Jean Serres, op. cit., p. 16.

323

Ce calităţi îi sunt necesare unui bun diplomat, având în vedere rolul său primordial, acela de a comunica? În primul rând, el trebuie să fie educat, manierat şi stilat, dovedindu-se o persoană plăcută, cu darul vorbirii. Are de câştigat cel care-şi foloseşte mintea pătrunzătoare pentru soluţii favorabile ţării sale, cel care manifestă rafinament, subtilitate şi spirit de observaţie, precum şi cel care poate aprecia lucrurile în mod lucid, la adevărata lor valoare. Diplomatul de carieră trebuie să aibă o reputaţie bună (atât profesională, cît şi morală), să fie demn, să denote încredere, să fie loial, discret şi răbdător. În ceea ce priveşte disocierea realităţii de neadevăr, un diplomat trebuie să mizeze pe „politica deschisă”, neîntemeindu-şi „niciodată succesul misiunii pe rea-credinţă sau pe făgăduieli imposibil de ţinut”7 (s.n.). Opinia că diplomatul lucid „trebuie să fie un maestru al înşelăciunii este fundamental eronată, deşi larg răspândită”. Ca atare, minciunii îi urmează „dâre de venin”, iar onestitatea se dovedeşte a fi, pretutindeni în lume, „cea mai bună politică”8.

Considerăm că asemenea argumente sunt suficiente pentru a înţelege că falsul şi înşelăciunea sunt asociate cu obtuzitatea intelectuală. Ideea este confirmată de Sir Harold Nicolson, care acuză „diplomaţia prin difuzor” (gălăgioasă şi acoperind vorbe goale, am spune noi) şi cea „prin insulte” – această ultimă sintagmă însemnând o contradicţie în termeni cu ceea ce ar trebui înţeles prin diplomaţie9.

� O altă sferă supusă influenţării pozitive este arta. Vizuală, interpretativă sau de altă natură, ea imprimă reacţii deseori neconştientizate sau imitate (preluate „mecanic” sau 7 François de Callières, apud Harold Nicolson, Arta diplomatică, Ed. Politică, Bucureşti, 1966, pp. 52-53. 8 François de Callières, apud Harold Nicolson, idem op. cit., p. 53. 9 Harold Nicolson, idem op. cit., p. 75.

Totuşi, în vocabularul curent, între sensurile termenului diplomat figurează şi maniera de a şti cum să te comporţi şi ce să faci într-o împrejurare sau alta; de aceea, o persoană diplomată este

socotită abilă, dibace şi chiar vicleană.

324

din neştiinţă). De aceea, comunicarea prin artă rămâne un domeniu nu doar al educaţiei, ci şi al impresiei. Emoţiile pot fi stimulate foarte uşor prin artă. Un exemplu este cel al actorului care, pe scenă, devine o altă persoană. Dacă este bun în ceea ce face, artistul transpune spectatorii în stări de spirit alternative, dintre cele mai diverse: de la disperare la relaxare şi de la tragedie la comedie.

B. Influenţarea prin compasiune10 � În toată lumea, în urma unor tragedii (incendii, inundaţii, accidente ş.a.), oamenii solicită sprijin financiar şi moral. Mesajul lor este acela de a fi ajutaţi cu fonduri care să le redea, cel puţin parţial, viaţa irosită – şi, într-un atare scop, acţionează / comunică pentru influenţarea opiniei publice.

� Cerşetorii care ocupă o porţiune a trotuarului caută să influenţeze trecătorii prin două elemente: starea lor fizică (de cele mai multe ori mizeră) şi mesajul pe care-l susţin sau îl „ataşează”. Mulţi se întreabă dacă o asemenea comunicare este deontologică. Răspunsul nostru este NU: mai întâi, nu poate fi vorba de deontologie în cazul unui cerşetor (deşi, uneori, el are o mândrie şi o demnitate rar întâlnite); în al doilea rând, foarte mulţi ajunşi într-o astfel de situaţie sunt profitori care nici nu-şi pun problema perceptelor etice.

10 Sintagma ne aparţine

Un cerşetor aflat pe treptele bisericii are mai multe şanse să obţină bani de la trecători decât un „confrate” de pe stradă, deoarece

mizează pe mila creştină a semenilor.

* Pancarta afişată de un cerşetor nevăzător nu atrăgea prea mulţi

bani. Într-o zi, omul a constatat că în cutiuţa de lângă el a adunat o sumă surprinzător de mare. Să fi devenit trecătorii mai sensibili?

Misterul a fost elucidat atunci când cineva a observat că un necunoscut schimbase textul mesajului de pe pancartă.

În loc de „Ajutaţi-mă, sunt nevăzător”, el a scris: „Am aflat că a înflorit liliacul. Păcat că eu nu-l pot vedea niciodată...” Influenţarea prin compasiune a fost, deci, maniera de a ajunge la

sufletul celor indiferenţi.

325

C. Influenţarea prin alterare / alienare11 (manipularea) Nu orice interacţiune înseamnă comunicare pozitivă: ea

îşi pierde sensul firesc şi moral, dacă emitentul unei idei încearcă să-l inducă în eroare pe receptor sau invers. În acest mod este încălcat (a se citi alterat) caracterul deontologic al comunicării participative. Iar de la a fi convins la a fi influenţat şi – de aici – la a fi manipulat12, nu e decât un singur pas: mai mic sau mai mare, mai simplu sau mai dificil de realizat.

Cum se traduce manipularea? Prin verbul a manevra, adică prin a determina pe cineva să execute o faptă sau să (nu) spună ceva anume. E important de precizat că, uneori, persoana vizată nu face un asemenea lucru din proprie iniţiativă, fără aportul insidios al unui „binevoitor”. Desigur, există şi indivizi care au o plăcere morbidă în a controla mintea altora. Iar când oamenii se lasă acaparaţi de naivitate sau de tentaţiile care le dau târcoale, se dovedesc vulnerabili, sunt pasibili de îndoială şi cedează factorilor exteriori (ceea ce reiese din întregul lor comportament).

� Când eşti influenţabil, bârfele capătă contur, valorile proprii pierd teren în favoarea şoaptelor strecurate de alţii, iar tu eşti sedus şi mânuit ca o marionetă, într-un veritabil teatru de păpuşi. E un soi de joc, doar că natura imprevizibilă, aspectul problematic şi impactul strategic al jocului rămân în vigoare, accentuându-şi panta negativă. Şi totul... în defavoarea unui element esenţial, pierdut pe parcursul manipulării: caracterul agreabil al jocului.

� Asimilăm manipularea inducerii intenţionate în eroare, respectiv alienării. Exemplu: „Te-am văzut împreună cu X, de la compania rivală. Fii liniştit, nu mai spun altora. Dar trebuie să-mi faci şi tu un mic serviciu...”

11 Sintagma ne aparţine 12 Pentru detalii despre stilurile de influenţare (analitic, autoritar, conservator, catalizator, strategic, idealist), recomandăm lucrarea: Ioan Plăiaş, Negocierea afacerilor, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2003, pp. 158-180. Pentru exemplificări privind manipularea poziţiilor de comunicare, a normelor, relaţiilor şi identităţilor, recomandăm lucrarea: Alex Mucchielli, Arta de a influenţa. Analiza tehnicilor de manipulare., ed. cit.

326

� Atitudinile rezultate din manipulare creează o comunicare calculată, foarte subtilă. Doar astfel, influenţarea este acceptată de la sine şi are succes. Dacă manipulatorii nu sunt profesionişti, cei vizaţi vor realiza pericolul în care se află, iar procesul insidios va fi respins. Fireşte, „răspunsul” interlocutorilor este generat de calităţile lor de „decodori” ai mesajelor implicite, de gradul lor de inteligenţă şi de educaţie, dar şi de... un al n-lea simţ, pe care nu-l are oricine.

� Să nu uităm că pericolul extrem al manipulării rezidă în urmările ei. De multe ori, simpla afirmare a unor fapte (fie adevărate, fie nu) sau apariţia unei ştiri pot declanşa războaie mediatice. Riscul unei asemenea iniţiative e imens, date fiind urmările sale pe termen lung. Din aceste motive, manipularea – subînţeleasă sau făţişă – devine, in extremis, un aspect al alienării, al lipsei de respect faţă de sine şi faţă de comunitate.

Indiferent pe ce cale este realizată, influenţarea procesului de comunicare este tributară anumitor trăsături13:

- contextul spaţio-temporal şi social: evenimentele primesc conotaţii specifice în funcţie de locul, momentul şi persoanele expuse comunicării;

- contextul cultural şi de expresivitate: comunicarea are valenţe date de normele invocate, de intenţiile mesajului, de educaţia emitenţilor şi receptorilor;

13 După Alex Mucchielli, Les sciences de l’information et de la communication, Hachette, Paris, 1999, pp. 125-128, apud Alex Mucchielli, Arta de a influenţa. Analiza tehnicilor de manipulare., ed. cit., p. 34.

Care sunt cei mai cunoscuţi manipulatori? ●

Între cei mai banali se regăsesc vânzătorii, care te conving să-ţi cumperi o haină cu un număr mai mic decât ai avea nevoie (nu pentru

că aşa ţi-ar sta bine, ci... pentru că nu dispun de numărul căutat). ●

„Capi de serie” sunt, în această categorie, agenţii publicitari, care accentuează cu bună-ştiinţă trăsăturile unor mărfi (chiar dacă ele

sunt, de fapt, nesemnificative) şi „trec cu vederea” punctele lor slabe. ●

Cei mai periculoşi manipulatori sunt propagandiştii, apologeţi ai unor structuri diverse (de obicei, politice), care inoculează mintea

persoanelor influenţabile şi sunt urmaţi de grupuri de oameni.

327

- contextul fizic şi senzorial: simţurile personale induc anumite influenţe asupra percepţiei individuale.

Ca proces negativ şi agravant de tip post-influenţare, manipularea presupune accesarea anumitor stimuli psihici, declanşaţi diferit de la un individ la altul. Ei sunt activaţi prin intermediul intensităţii cuvintelor şi sentimentelor, al culorilor şi contrastelor, al gesturilor, formelor şi comportamentelor. Dar asta nu e totul. În cazul manipulării, comunicarea presupune uneori un sistem de dominanţă (un lider – elementul dominant – şi unul sau mai mulţi sateliţi, dependenţi de el). Iar dominaţia, ştim cu toţii, este terenul preferat al teatrului supunerii, vicleniei şi îndoielii... Manipularea este realizată prin „malversaţiuni ale comunicării”14: • distorsionarea adevărului; • minciuna propriu-zisă; • obligarea unei persoane să

procedeze într-un anumit fel; • împiedicarea cuiva să facă sau

să spună ceva; • refuzul dreptului la replică; • aplicarea de stratageme; • falsificarea unor metode de

fabricaţie, a unor analize, rapoarte sau rezultate;

• ascunderea realităţii.

Cum e aplicată caracatiţa manipulării? Foarte simplu: prin limbaj, gest sau fapte, respectiv prin modalităţi combinate:

a) Manipularea prin limbaj se face prin cuvinte comune, dar persuasive (folosite în scopul „adormirii” vigilenţei cuiva sau al linguşirii). Ne referim la maniera periculoasă de „a lua ochii prin vorbe goale”, fără acoperire în realitate (cazul panglicarilor şi al mincinoşilor de profesie). Să nu uităm, însă, „limbajul de lemn”15 – sintagmă la modă în România post-revoluţionară, ca reacţie la expresii uzate excesiv în perioada totalitarismului. Practica este regăsită – din nefericire – şi în

14 Unele din aceste mijloace de manipulare sunt amintite în lucrarea: Tatiana Slama-Cazacu, Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p. 40. Altele sunt tratate de autorul prezentului volum. 15 Pentru detalii, recomandăm lucrarea: Tatiana Slama-Cazacu, op. cit., p. 40.

328

prezent. Ea reflectă maniera „gratuită”, repetitiv-obsesivă, de alăturare pe criterii cantitative a unor termeni comuni, în scopul impresionării auditoriului sau al gratulării cuiva.

b) Manipularea prin gest „trimite” la mimica feţei, a

mâinilor, a corpului – sau la întreaga atitudine a cuiva care ţine să arate fie că e „de bon ton”, fie că e criticabil să procedezi într-un anume fel.

c) Manipularea prin fapte se traduce prin „puterea exemplului propriu” sau – de ce nu? – prin „forţarea notei” (vezi violenţa de tip fizic).

În fiecare din exemplele anterioare regăsim – cu un zâmbet amar – adevărul unor cuvinte rostite în urmă cu mai

Oferim câteva exemple: „Să facem totul pentru...”, „în spiritul documentelor de partid şi de stat”, „saltul calitativ superior”, „cuceririle ştiinţei şi tehnicii”,

„participarea activă la...”, „ridicarea nivelului de trai” ş.a.

Iată un caz des întâlnit: „Fluturarea” dispreţuitoare a mâinii, simultan cu întoarcerea capului în direcţie opusă tribunei la care expune un orator, semnifică minimalizarea efortului sau priceperii acestuia.

Gestul influenţează publicul, fie că el preia „mesajul”, fie că îl consideră neavenit; de fapt, până şi nemulţumirea auditoriului

e semn de influenţare...

Cazul 1 (banal): „Aceasta e cura de slăbire pe care o aplic şi iată ce rezultate am! Poţi să încerci, să vezi dacă are efect şi în cazul tău! Ai nevoie!”

� Cazul 2 (particular):

În crize sau pe timp de război, comunicarea are deseori un scop contrar celui evident. Ca urmare, există situaţii în care faptele

contravin vorbelor, în contextul manipulării adversarului. Motivele sunt cel puţin două: pe de o parte, intenţionat, marii strategi mizează pe informaţii care trebuie să ajungă la inamic „ca din greşeală”; pe de altă parte, în realitate, funcţionează o

aspră cenzură a datelor deţinute.

329

multe decenii: „Atât de mult ne-am deprins a ne ascunde şi preface faţă de alţii, încât am ajuns să ne înşelăm fiecare pe sine. Aproape regulat sentimentul şi voinţa înşeală mintea.”16

Ca atare, nu ne miră faptul că, deşi manipulează, minciuna este o formă de comunicare frecventă. Ne place sau nu, observăm că pe scara grav � foarte grav, cele mai cunoscute din învelişurile ei sunt: 1. Minciuna „din politeţe” („nevinovată” sau formală);

Ora 23,30. Sună telefonul în locuinţa unei familii care doarme. „Alo, sunt eu, cumnate. Te-am deranjat?” „... Aaa, nici vorbă!”

2. „Omiterea” unor informaţii socotite fără importanţă (nerelevante);

„Nu ţi-am spus, pentru că nu bănuiam să te intereseze!”

3. Prevenirea unei crize (aşa-numita minciună „salvatoare”);

„Am fost la plimbare”, spune soţul păţit, întorcându-se de la „o bere cu prietenii”.

4. Impunerea ascunderii adevărului, pentru a gestiona o situaţie de colaps;

X este o persoană grav bolnavă cu inima. Vecinul nu-i poate spune, pe moment, că tocmai i-a fost furată maşina din garaj...

5. Protejarea unei persoane sau a unei situaţii;

Poate fi vorba, de exemplu, despre nedivulgarea unui secret care, făcut public, ar afecta viaţa cuiva.

6. Minciuna-„boală”.

De ea uzează mitomanii (mincinoşii „de profesie”), care simt – se pare – necesitatea de a minţi în legătură cu aproape orice subiect: fie din grandomanie, fie de teamă (culminând cu mania persecuţiei).

16 Paul Zarifopol, Pentru arta literară, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1934, p. 211.

330

Elementele precedente creează (pseudo)justificări sau „motivaţii” pentru neadevăr, ceea ce, în profesie, denotă lipsă de deontologie. Desigur, unele minciuni sunt scuzabile, iar altele nu. Totuşi, ele sunt practicate – mai mult sau mai puţin – de către fiecare din noi, influenţaţi sau nu de alţii. Nu orice tip de influenţare are la origini o minciună. Practica influenţării are însă „locul” ei în viaţa cotidiană, chiar şi într-o familie. Ea se aplică, de obicei, în următoarele modalităţi:

a) în sens de „pact” („De data asta, cumpărăm pastă de dinţi X, care-mi place mie. Data viitoare, hai, fie: cumpărăm Y, să nu zici că preferinţele tale nu contează!”);

b) în sens „educativ” („Ce exemplu dai copilului, folosind pasta de dinţi Y?”);

c) în sens critic („Cum să folosim pasta de dinţi Y? Tu nu eşti la curent cu reclamele? N-ai văzut avantajele utilizării pastei de tip X?”);

d) în sens de şantaj („Dacă nu luăm pasta de dinţi Y, nu cumpărăm nici săpunul S, ci pe altul, mai ieftin!”);

e) în sens de dominaţie („Folosim pasta de dinţi X, fără discuţie!”).

Pentru a oglindi toate aceste elemente, facem apel la câteva legi psihologice ale percepţiei şi manipulării17, pe care le considerăm extrem de reuşite:

� Potrivit legii pragurilor senzoriale, trebuie stabilite nivelurile percepţiei umane: pragul absolut (minim, respectiv maxim) şi pragul diferenţial (referitor la adaosul minim de „sensibilitate”, generator al schimbării percepţiei). Pragul absolut: Limita minimă a temperaturii exterioare, necesară unui individ ca el să se simtă bine, este 10oC. Pentru acelaşi om, limita maximă de temperatură (căldura suportabilă) este 35oC.

Pragul diferenţial: O persoană poate identifica numărul autobuzului aşteptat (care se îndreaptă spre staţie), de la n metri depărtare. Dacă distanţa respectivă este mai mare decât cea amintită (fie şi doar cu câţiva metri), omul trebuie să aibă răbdare ca autobuzul să se mai apropie, pentru a sesiza amănuntul dorit.

17 După Ştefan Prutianu, Manual de comunicare şi negociere în afaceri, vol. I, Comunicarea, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pp. 218-223.

331

� În 1850, reluând cercetările fostului său profesor (E.H. Weber), Gustav Theodor Fechner a căutat raportul matematic dintre materie şi spirit. El a formulat prima lege a psihologiei experimentale, având următorul conţinut18: Unei creşteri în progresie aritmetică a senzaţiilor îi corespunde o sporire în progresie geometrică a stimulilor care le-au produs pe acestea (sau: Senzaţiile evoluează proporţional cu logaritmul stimulilor acestora).

� Faţă de legea enunţată, cercetătorii secolului XX (matematicieni, psihologi ş.a.) au constatat că ea are un caracter aproximativ, respectiv că se verifică doar în anumite condiţii şi „pentru un domeniu de valori medii ale senzaţiei”19. Ca urmare, nu se poate exclude existenţa unor cazuri în care intensitatea senzaţiei creşte proporţional cu cea a stimulului20 sau chiar o depăşeşte pe aceasta din urmă.

� Legea contrastului afirmă că diferenţa dintre două

lucruri este şi mai accentuată, dacă ele sunt alăturate. Paloarea unei persoane este cu atât mai evidentă, cu cât lângă respectivul individ se aşează un alt cetăţean, rumen la faţă.

� Conform legii interacţiunii analizatorilor, senzorii (vizuali, tactili, gustativi ş.a.) se influenţează şi se completează reciproc, multiplicând forţa unui mesaj (şi demonstrând, astfel, fenomenul de sinestezie). Un clip publicitar axat pe culori (tonuri) calde va avea un efect mult mai mare – deci va fi receptat în manieră net superioară – dacă, pe fondul vizual respectiv, mesajul verbal va fi rostit de o voce melodioasă.

� Legea semnificaţiei determină subiecţii umani să perceapă realitatea şi dincolo de „vizibil”, atribuind sensuri convenţionale elementelor care-i înconjoară (înţelesuri şi gesturi care, uneori, devin automatisme).

18 A.P. Samson, Eseuri despre gândire, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1983, p. 12. 19 Idem op. cit., p. 13. 20 De exemplu, în 1956, matematicianul român Gheorghe Zapan a propus introducerea în calculele respective a unor valori care denotă natura mediului stimulat (cf. A.P. Samson, op. cit., p. 13; vezi şi lucrarea: Ştefan Prutianu, Manual de comunicare şi negociere în afaceri, vol. I, Comunicarea., ed. cit., p. 220).

332

Când cineva zâmbeşte, presupunem că este impresionat în mod pozitiv de o persoană, o faptă sau o întâmplare – sau că, la fel de bine, îşi aminteşte aspecte plăcute din viaţa sa.

� Prin legea reciprocităţii, subiecţii umani se simt datori să exercite acţiuni „echivalente” („obligaţii” care se sting cu mici „servicii” sau prin contraprestaţii). O cutie cu bomboane oferită unei funcţionare, pentru a grăbi eliberarea unei adeverinţe, o determină pe aceasta să manifeste solicitudine sporită (context în care „a da ceva” echivalează cu „a pretinde altceva în schimb”).

� Legea coerenţei admite că prin adoptarea unui tratament corectiv, individul cu comportament viciat va căuta – la un moment dat – să susţină principiile vindecării sale. În majoritatea cazurilor, alcoolicul care îşi recunoaşte starea şi care se tratează va încerca să-şi înveţe propriul copil că nu e bine să consume băutură în exces.

333

IV.16. Respectul, comunicarea şi compromisul în cazul contradicţiilor şi stărilor conflictuale În accepţiune generală, contradicţia reflectă o stare

caracterizată prin excluderea reciprocă a unor opinii, afirmaţii sau fapte. Deşi evidenţiază neconcordanţa dintre elementele la care tocmai am făcut referire, ea implică o relaţie între contrarii şi acţionează pretutindeni în lume, din cele mai vechi timpuri. Orice contradicţie are la bază neînţelegeri, tensiuni, dezacorduri sau diferende.

Specificul contradicţiilor derivă din trăsăturile sistemului pe care-l reprezintă: natură, societate, economie, gândire, cunoaştere ş.a. Complexitatea şi diversitatea situaţiilor cu care ne confruntăm sunt motivate de faptul că, deşi contribuie distinct la individualizarea fenomenelor şi proceselor din realitatea înconjurătoare, contradicţiile se întrepătrund, într-o formulă mai mult sau mai puţin aparentă (fiind nelimitate în mod relativ).

Ca reper filosofic, contradicţia desemnează: - pe de o parte, raportul de coexistenţă dintre

laturile sau componentele unui fenomen sau proces;

- pe de altă parte, opoziţia dintre tendinţele sistemului-reper, ca realitate manifestată între elemente care se presupun reciproc;

- în final, lupta contrariilor, dar şi unitatea lor, prin „cupluri” de tipul atracţie – respingere.

Una dintre cele mai interesante accepţiuni legate de contradicţii1 este aceea că ele presupun un proces de dedublare a unicului (a unitar-ului).

Distingem contradicţii fundamentale (marcând întreaga existenţă a unui sistem) şi comune, care – la rândul lor – pot fi interne (proprii unui întreg) sau externe (manifestate între cel puţin două sisteme). De asemenea, deosebim contradicţii remarcate în anumite epoci (perisabile) şi altele universal valabile (perene). În orice categorie ne-am situa, contradicţiile (fie obiective, fie subiective) demonstrează valabilitatea unui principiu: acela conform căruia mişcarea şi transformarea reprezintă sursele vieţii şi totodată modul de a fi al materiei. 1 Mic dicţionar enciclopedic, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 234.

334

Contradicţiile ne fascinează dintotdeauna, întrucât fac apel la lumea bipolară: da şi nu, yin şi yang, plus şi minus, alb şi negru, cald şi rece. Stările conflictuale iscate în urma adâncirii contradicţiilor au în vizor faptul că orice sistem real are forţe care se presupun şi se neagă reciproc, în intenţia restabilirii unui echilibru existenţial, cândva pierdut. Astfel, unitatea contrariilor se transformă mereu, impusă de (auto)dezvoltare, generând multiple raporturi: între individual şi general, între posibilitate şi realitate, între necesitate şi întâmplare, între spontan şi conştient. � Pentru discipolii lui Pitagora, esenţa şi izvorul lucrurilor era numărul, derivat din unitate (rezultat al alăturării / opoziţiei par – impar). Iată exemplul cultului pentru cifra 7: la 7 ani, copilul începe şcoala; la 14 ani (2·7) devine adolescent; la 21 de ani (3·7), tânărul este deja bărbat. � Heraclit considera că din totalitatea lucrurilor apare unitatea (toate sunt unul) şi invers: din unitate se nasc toate lucrurile. � Democrit sugera că fiinţa şi nefiinţa, luate împreună, reprezintă izvorul a tot ce există.

Prin definiţie, un sistem nominalizează un ansamblu funcţional. Simpla observare a acestui fapt nu înseamnă, însă, identitatea particulelor întregului sau deplina lor armonie – posibile doar în cazuri particulare. Sistemul presupune, însă, sincronizarea părţilor din care este alcătuit, cu breşele lor inevitabile (ştiut fiind că în realitatea economico-socială nu cunoaştem nici perfecţiunea absolută, nici vreun perpetuum mobile). În consecinţă, între principalele cauze ale conflictelor le remarcăm cel puţin pe următoarele, care afectează în mod vizibil capacitatea de comunicare:

Lupta contrariilor simbolizează amprenta universală a existenţei umane. Ea relevă simplitatea şi adevărul unor contradicţii

care determină cursul vieţii: limită – infinit; par – impar; unitate – pluralism;

dreapta – stânga; masculin – feminin; imobil – în mişcare, drept – curb; lumină – întuneric; bun – rău; pătrat – alungit.

335

a) Sursa de bază a intereselor opozabile este eterogenitatea componentelor unui întreg2, fiecare purtătoare a unei autonomii relative. De unde acest caracter relativ? El derivă din faptul că între aservirea completă şi lupta anarhică a fiecăruia contra tuturor trebuie să se găsească o cale de mijloc. Altfel spus, progresul sistemului este urmărit prin corelaţiile lui interne, dar respectând relativa independenţă a fracţiunilor sale. Aplicarea defectuoasă a acestui principiu sau inexistenţa lui atrage după sine dificultăţi în comunicarea dintre total şi parte.

În general, lucrările care tratează tema haosului ne bulversează, pentru că în numeroase cazuri, aparenta dezordine absolută a unei entităţi poate fi o ordine calculată, neînţeleasă de noi. Altfel spus, dezordinea nu trebuie privită întotdeauna drept opusul termenului ordine, ci noţiunea lui complementară, fără de care întregul raţional n-ar fi complet. Dezordinea nu creează haos prin simpla sa existenţă, ci conturează mai pregnant, prin comparaţie, caracterul organizat al celor mai multe din aspectele vieţii noastre.

Potrivit unor autori contemporani3, elemente haotice există pretutindeni: de la fumul neregulat al unei ţigări aprinse, la steagul care flutură în vânt sau la zborul unui avion. In extremis – deşi noi nu suntem adepţii unei asemenea idei – e posibil chiar ca din ştiinţa secolului XX să ne amintim, în viitor, doar teoriile relativităţii, ale mecanicii cuantice şi ale haosului...

b) Dezechilibrele reprezintă o a doua cauză importantă a conflictelor. Un exemplu în acest caz îl constituie ruptura provocată de manifestările negative ale unui grup social, asupra unui sistem recunoscut de valori. Ea denaturează însuşi sensul comunicării interumane, promovând falsul şi mistificarea. Se vorbeşte tot mai mult despre conflictul dintre generaţii (părinţi mereu „rămaşi în urmă” – copii veşnic nemulţumiţi de orizontul îngust al predecesorilor). Dar nu trebuie uitat că tinerii de azi sunt adulţii de mâine şi, la rândul lor, îşi vor apostrofa progeniturile la încălcarea unui set de reguli prestabilite.

2 Bruno Carrier, L’analyse économique des conflits. Élements d’histoire des doctrines., Publications de la Sorbonne, Paris, 1993, p. 20. 3 James Gleick, La théorie du chaos: vers une nouvelle science, trad. fr., Éd. Flammarion, Collection Champs, Paris, 1991, pp. 20-21.

336

c) A treia sursă majoră de neînţelegeri este căutarea cu orice preţ a raţionalităţii în practică, în condiţiile în care – aşa cum ştim cu toţii – ea este o Fata Morgana dorită, dar ipotetică. Are loc, astfel, o ciocnire de interese între efectele aşteptate, cele posibile şi cele obţinute, iar rezultatul nu este mereu pe măsura calculelor şi prognozelor raţionale (optimiste sau pesimiste), ci, deseori, sub nivelul acestora. În acest mod, comunicarea îşi pierde esenţa, îndreptându-se cu precădere spre considerente de înavuţire.

� Într-un joc economic de tip non-cooperant e foarte dificil de prevăzut cine va câştiga, pentru că asistăm la războiul „unul contra tuturor”, iar surprizele nu sunt excluse. � Dimpotrivă, în jocul cooperant, conflictul devine colectiv, iar efectul este deseori cel scontat, pentru că „unde-s mulţi, puterea creşte”.

d) Afacerile internaţionale din ultimele decenii şi cauzele marilor conflagraţii demonstrează că eşecurile pieţelor şi ale societăţii au derivat nu doar din erori tehnico-economice, ci şi din intoleranţa la diferenţele dintre culturile organizaţionale (atât instituţionale, cât şi individuale). Astfel, este alterată – poate inevitabil – comunicarea dintre stat şi cetăţeni, dintre grupurile sociale şi indivizi, dintre ţările evoluate şi cele slab dezvoltate, iar în final, dintre oameni şi oameni. Exemplu de toleranţă şi înţelegere: Trecând de etaloanele culturii organizaţionale militare (cerinţe în domeniul disciplinei, regulamentelor şi procedurilor), armatele din zonele de menţinere a păcii sunt reprezentante ale culturilor naţionale din care provin4. Motivaţiile unei asemenea constatări sunt relevate de câteva din coordonatele constituirii forţelor N.A.T.O.: � utilizarea mai multor limbi de comunicare; � crearea de unităţi combinate (din diverse ţări aliate); � împărtăşirea unor aspecte aparte din cultura fiecărei naţiuni implicate; � acţiunea coerentă, coordonată şi integrată, în scopul realizării misiunilor.

4 Joseph Soeters, Multinational Collaboration in 1st German-Netherlands Corps. A Preliminary Raport for Commanders., Reserch Rapport, KMA, 2001, apud cpt. Valentin Poponete, Comunicarea în mediul multicultural, la adresa: http://www.presamil.ro/SMM/2004/02/pag%205-8.htm

337

e) Prejudecăţile şi tabu-urile transcend secolele; contrar aparenţelor, în loc ca indivizii să evolueze, ei rămân tributari părerilor preconcepute5, iar comunicarea este îngreunată.

Ca un corolar asupra principalelor cauze ale conflictelor apărute pe parcursul comunicării, remarcăm că ele sunt determinate de trei grupe de factori: profesionali (legaţi de activitatea zilnică), umani (privind relaţiile interpersonale din grupul de muncă) şi culturali (având la bază diferenţierile dintre modelele organizaţionale şi culturale).

Iată cum sunt valorificate dimensiunile culturale naţionale6, atât ca motiv al diferenţelor în comunicare, cât şi ca mijloc de afirmare a unităţii contrariilor:

Între modelele cultural-organizaţionale individualiste figurează şi cel american; tot el este, însă, cel mai dinamic, mai afectat de conflicte şi mai mediatizat. Motivul acestor „performanţe” este caracterul predominant al „Eu”-lui. ... Şi totuşi, modelul american este recunoscut în acelaşi timp pentru capacitatea sa de comunicare şi de rezolvare a diferendelor, pentru mentalitatea avangardistă a soluţiilor de ieşire din criză şi pentru „întoarcerea” conflictelor în favoarea organizaţiei (grupului).

Modelul japonez este opusul celui american: ultra-raţional, etic, dependent de disciplină şi mai puţin reactiv emoţional. În cadrul lui, comunicarea nu are origini liberale, ci se desfăşoară după percepte impuse de întreaga societate. Ele datează din cultura milenară a asiaticilor şi rămân valabile chiar şi în actuala civilizaţie industrial-tehnologică. Desigur, există conflicte şi în modelul cultural japonez, dar ele se rezolvă prin apelul la moralitate, decenţă şi armonie.

5 Pentru detalii, a se revedea subcapitolele O tipologie a codurilor deontologice şi Legităţi ale comunicării. 6 A se revedea subcapitolul Cultura – bază a comunicării.

La începutul mileniului III, opinia multor cetăţeni europeni este – încă – aceea că românii sunt hoţi, cerşetori sau profitori, că-şi vând copiii sau că abuzează de ei. Foarte

puţini sunt cei care au curiozitatea să studieze realitatea şi să nu-i „califice” astfel pe toţi românii, în necunoştinţă de cauză (adică doar după elemente declasate, care ne fac ţara de râs – şi care există, de altfel, în toate ţările lumii).

338

De multe ori, stările conflictuale se nasc din orgolii excesive, din încrederea prea mare în forţele proprii (sau, din contră, datorită inexistenţei acesteia) şi din lipsa de respect pentru opiniile celor de lângă noi.

Ce presupune respectul? Mai întâi, subliniem că el este motivat, fără îndoială, de educaţie. „Cei şapte ani de-acasă”, la care se adaugă mulţi alţii de şcoală, ar trebui să contribuie decisiv la creşterea gradului de comunicare în societate. Prin intermediul respectului, dovedim sentimente şi trăiri precum: stima pe care-o dovedim faţă de un individ, un lucru sau o idee; consideraţia cu care ascultăm pe cineva; deferenţa cu care marcăm poziţia unei persoane; admiraţia cu care privim un om distins; admiterea şi luarea în considerare a unor opinii, remarci, observaţii sau puncte de vedere – asemănătoare sau dimpotrivă, complet diferite de ale analistului; recunoaşterea valorii, acolo unde ea există. Alături de aceste coordonate cotidiene ale respectului se înscriu şi altele, mai înalte, cum ar fi: păstrarea demnităţii ca individ, ca grup social sau ca naţiune; preţuirea unor eroi ai neamului; valorificarea moştenirilor culturale; stima pentru vârstnici; atitudinea de protejare a femeilor şi copiilor.

Între cele mai pregnante forme de respect se numără cele pentru viaţă, cuvânt şi atitudine. Pe baza lor se desfăşoară, secvenţial, gama largă a tiparelor de comunicare, pentru că respectul faţă de om este esenţa a tot ce poate fi gândit, conceput şi realizat de către cineva. Preţuieşti o persoană dacă ai răbdare şi o asculţi, dacă-i atragi atenţia

Educaţia islamică diferă profund de cea europeană sau americană. De multe ori, încercarea organelor de poliţie de a verifica identitatea

unei femei musulmane însoţită de un bărbat, dă naştere unor adevărate stări conflictuale. Motivul constă în faptul că posesoarea unor acte oficiale (de exemplu, paşaport) nu este întotdeauna lăsată să se identifice, ci e prezentată de către însoţitor. În general, femeilor li se acordă întâietate în astfel de situaţii, în semn de respect; totuşi, cultura de tip islamic nu mizează pe acelaşi sistem de valori, iar neînţelegerile degenerează, uneori, în confruntări (cazurile sunt

numeroase mai ales la punctele de trecere a frontierei).

339

când face erori, dacă-i sugerezi soluţii mai bune decât cele pentru care a optat, dacă o sfătuieşti şi o susţii. Aceste lucruri se transformă în respect, când reies nu atât dintr-o obligaţie profesională (deşi nici ea nu e exclusă), ci dintr-una morală, din credinţă în ceva sau în cineva.

Unii oameni nu sunt respectaţi – şi nu pentru că, poate. n-ar merita, ci pentru că rigiditatea comportamentului lor le umbreşte meritele şi le face de neobservat. Există şi persoane mai ciudate: cele care preferă lipsa de respect sau de validare (umană / profesională), indiferenţei. Potrivit acestora, dacă opera şi activitatea lor nu interesează pe nimeni, viaţa le este atonă şi searbădă.

Când părerea unui om îţi este adusă la cunoştinţă, mai întâi trebuie s-o iei în seamă, respectiv s-o remarci. Ulterior o analizezi, iar dacă-ţi este utilă, o accepţi – chiar dacă-i transformi „ambalajul”. Nu e ruşinos să preiei ideile altora, recunoscând meritele autorului; în schimb, e nepermis să le adopţi şi apoi să le prezinţi ca şi când ţi-ar aparţine de drept. E o formă de curaj să aprobi un rival, atunci când oferă o soluţie bună unei probleme care te preocupă şi pe tine. Şi e cu atât mai meritoriu să recunoşti valoarea adversarului, cu cât interesul tău pentru tema în discuţie nu e un secret.

Scopul principal al Constituţiei Europene este de a coexista cu cele naţionale, nu de a le substitui. El vizează lărgirea cadrul democratic, libertatea şi transparenţa impuse de construcţia europeană. Ideea actul constituţional a izvorât din necesitatea adaptării spaţiului unic european (iniţial, cu 15 membri) la condiţiile Europei extinse a celor 27, potrivit perspectivei optimiste a anului 2007.

Dincolo de criticile care – inevitabil – îi pot fi aduse (unele oneste, altele cu coloratură politică), amintita Constituţie prevede unele articole a căror utilitate trebuie recunoscută. Ne referim la intenţia de simplificare şi de mai bună corelare a atribuţiilor în U.E., prin măsuri precum7: definirea clară a competenţelor şi repartizarea lor între statele membre; introducerea clauzei de retragere voluntară, pe baza căreia o ţară poate renunţa la a face parte din Uniune; reducerea numărului de instrumente legislative (de la 15 la 6); numirea unui Preşedinte de către liderii statelor membre (formulă care o înlocuieşte pe cea a conducerii prin rotaţie); restrângerea componenţei Comisiei Europene ş.a.

7 O serie de informaţii utile, legate de subiectul în cauză, se pot obţine la adresa: http://infoeuropa.ro/ieweb/jsp/page.jsp?cid=671&lid=1.

340

� Contează, însă, opinia cetăţenilor europeni (incontestabilă dovadă de respect), aşa încât Constituţia trebuie ratificată de fiecare stat membru în parte: fie pe cale parlamentară, fie prin referendum. Specificăm că votul negativ (împotriva actului constituţional) afectează capacitatea de funcţionare a instituţiilor europene şi, in extremis, chiar o poate bloca.

De ce respectăm opinii şi / sau persoane? Pentru că aşa simţim, sau pentru că vrem să evităm conflicte? Să nu uităm că, dacă nu e rezolvată, o stare conflictuală (latentă sau manifestă) poate însemna confruntare directă sau, în cel mai bun caz, compromis. Acesta denotă un acord bazat pe concesii reciproce, respectiv pe renunţări la unele puncte de vedere sau la bunuri, în folosul sau interesul cuiva – în „schimbul” unor avantaje de altă natură. Există persoane „predispuse” la compromisuri (care cedează relativ uşor), după cum sunt de admirat cele care nu acceptă prea rapid asemenea „oferte”. Cert este că toţi partenerii implicaţi într-o situaţie dificilă trebuie să conştientizeze aspecte precum: anticiparea momentului oportun pentru un compromis; „preţul” la care se realizează „târgul”; „moneda de schimb”; urmările actului respectiv, pentru fiecare din părţi.

Să fim sinceri: cunoaştem multe situaţii care permit compromisuri (nesemnificative sau importante), după cum sunt şi altele, care nu se pretează la abordări de acest tip. În plus, să nu alăturăm compromisul, şantajului. � În vocabularul diplomatic8, compromisul reprezintă un acord survenit între două entităţi (state) care convin să transmită spre rezolvare – unei instanţe arbitrale sau judiciare internaţionale – un anumit litigiu; pe această cale se stabileşte şi procedura urmată pentru soluţionarea problemei.

� În afaceri, managerii „sunt supuşi unei considerabile presiuni, în scopul realizării unui compromis privind etica personală”9. Atingerea obiectivelor organizaţiei are, deci, riscurile ei...

8 Gheorghe Iacob, Introducere în diplomaţie, Ed. Fundaţiei Axis, Universitaria, Iaşi, 1998, p. 185. 9 Gheorghe Gh. Ionescu, Cultura afacerilor. Modelul american., Ed. Economică, Bucureşti, 1997, p. 229.

341

În legătură cu cele anterioare, amintim că în practica (inter)naţională se poate miza şi pe consens. Privit ca înţelegere sau ca acord de voinţă, acesta reflectă asentimentul tuturor membrilor unui organism sau al participanţilor la o manifestare (întrunire, şedinţă, reuniune, congres ş.a.).

Acţiunea prin care un stat îşi exprimă consimţământul de a fi parte într-un tratat semnat de plenipotenţiarii săi se numeşte ratificare. În general, actul respectiv este de competenţa Preşedinţiei statului sau a Parlamentului.

Stările conflictuale nu înseamnă nicidecum uzul elementelor de discreditare a imaginii unei organizaţii. Din nefericire, chiar dacă nu presupun aceste tehnici, ele au urmări negative, deoarece prin intermediul lor se creează confuzie şi apar consecinţe „în lanţ”, de natură să afecteze grupul. Din experienţa mai multor companii multinaţionale, opiniile contrare şi conflictele pot fi privite ca motivaţie a schimbării, a evoluţiei. De ce? Pentru că dau naştere mai multor idei, soluţii şi moduri de rezolvare a diferendelor. Noile modele de maşini sunt punctele-forte ale fabricanţilor de autoturisme. Ele reprezintă calea cea mai directă de a cuceri noi segmente ale pieţei, dar apariţia lor nu urmează o cale dreaptă, ci una extrem de sinuoasă şi chiar dură. Sunt cunoscute, în acest sens, adevăratele „războaie interne” care preced unele lansări de modele în domeniu. Ne referim mai ales la şantajul economic şi la scandalurile din presă, având ca subiect: problemele echipei manageriale şi / sau financiare, acţiunile în „cădere” ale firmei, denumirea noului model creat ş.a.

Structura formală a unui agent economic (regulamente, norme, criterii de raţionalitate ş.a.) trebuie înţeleasă ca un răspuns la problemele impuse de: controlul ierarhic, ideea de subordonare, conceptul de dependenţă şi impactul puterii economice asupra organizaţiei.

Firmele sunt marcate de tendinţa decisivă a lumii afacerilor: aceea de a profita, după talent şi posibilităţi, de asimetriile de informare şi de comunicare. Ele îi sprijină pe cei mai puternici din branşă, prin două componente:

DA DA

342

� partea rezistentă: cunoştinţe, informaţii, aptitudini, rezultate pozitive înregistrate de fiecare companie;

� partea „slabă” (slack-ul organizaţional), respectiv elementele mai puţin solide în cadrul firmei (care generează „breşe” în sistemul luat ca exemplu).

Firma anglo-saxonă este un univers de schimburi şi conflicte, un instrument de cooperare între interese conflictuale (opozabile)10. Comparativ, pentru japonezi, secretul coordonării manageriale este „utilizarea diplomatică a recompenselor şi pedepselor”11.

Adesea, conflictele au ca sursă criticile adresate unei persoane, din partea alteia. Cei doi protagonişti pot fi în relaţie de subordonare ierarhică (situaţie în care fie şeful îşi ceartă angajatul, fie critica îi este adresată tocmai lui) sau între ei există doar conotaţii „civile”, nu profesionale. Calea de rezolvare a diferendului este recunoaşterea erorii, din partea celui care a comis-o. Remedierea greşelii (dacă e posibilă) face şi ea parte din soluţie, urmată – dacă se poate – de „strângerea mâinilor” şi împăcarea părţilor.

10 Tom Burns, Micro-Politics: Mechanisms of Institutional Change, Administrative Science Quarterly, Cornell University, vol. 6, 1961, pp. 257-281. 11 Ronald Philip Dore, Întreprinderea britanică – întreprinderea japoneză. Originile diversităţii la nivel naţional în sfera relaţiilor industriale., trad. rom., Ed. Tehnică, Chişinău, 1998, p. 325.

Când un salariat a comis o eroare, managerul nu trebuie să exagereze vina acestuia, dar e nevoie să privească totul cu obiectivitate. Uneori, e suficient să atragă atenţia persoanei în cauză; alteori, încercarea de a-l face pe lucrător să-şi recunoască greşeala eşuează (fie dintr-o comunicare

insuficientă, fie din cauza faptului că angajatul nu e pregătit pentru o reacţie de acest fel). E adevărat, unii iau la modul personal observaţiile care li se aduc („Mi-a spus asta din răutate, vrea să scape de mine!”) şi parează „lovitura”,

răzbunându-se prin limbaj şi gesturi violente, sau prin critica vehementă a modului de conducere în firmă.

Soluţiile sunt, însă, altele: discutarea „pe faţă” a problemelor şi comportamentul civilizat, raţional, fără patetism.

343

Iată cele mai relevante recomandări deontologice12, în spiritul consideraţiei pentru cei cu opinii contrare faţă de propriile tale păreri:

• Nu-ţi subevalua oponentul. Dacă-l vei trata cu superficialitate sau îl vei subestima, poţi fi „lovit” unde şi când te aştepţi mai puţin.

• Nu deruta persoana cu care te afli în contact sau cu care dialoghezi. Altfel, vei fi mereu în alertă şi „cu garda ridicată”, pentru a para atacurile pe care tu însuţi le-ai lansat.

• Nu fi laş. Asumă-ţi curajul opiniei şi susţine-ţi cauza (dacă e realistă), chiar când ea e opusă părerii celorlalţi.

• Nu te lăsa dominat de automulţumire, pentru că nu vei mai fi atent la vorbele şi faptele celui care ţi-a umplut buzunarul sau ţi-a satisfăcut ego-ul.

• Nu te lăsa condus doar de cifre. Ascultă-i şi pe cei din jurul tău, întrucât chiar şi calculatorul poate greşi, în lipsa tuturor datelor de conjunctură.

• Nu te purta urât cu adversarii. S-ar putea ca, atunci când te aştepţi mai puţin, să ai nevoie de aliaţi chiar din rândul lor, împotriva unui pericol comun.

• Nu te grăbi cu afirmaţiile „gratuite”, doar pentru a riposta în faţa cuiva. Aşteaptă momentul tău.

• Nu amâna rezolvarea problemelor. E adevărat: e posibil să lucrezi inutil, dar s-ar putea să ai de câştigat şi să fii înainte cu un pas, în raport cu concurentul tău. Iar învingătorul ia totul!

• Nu te orienta doar după câştigul de moment. Competitorul „te aşteaptă la cotitură” şi pândeşte starea ta de neatenţie sau de slăbiciune.

• Nu irosi timpul tău şi al celorlalţi, discutând banalităţi, în detrimentul subiectului de fond.

• Nu dezvălui întregul tău plan. Nu poţi fi sigur de nimeni şi de nimic.

• Nu învăţa doar să ataci. E foarte bine să fii defensiv şi chiar să te retragi dintr-o discuţie sau dintr-o afacere, atunci când e nevoie.

12 E vorba despre „reguli” formulate de către autor.

344

• Nu trebuie să cazi în capcana pe care tu însuţi ai întins-o oponentului (respectiv: nu uita să te fereşti de vânt, dacă ai pus foc).

• Nu accentua doar caracteristicile unui proces (produs), uitând de avantajele sale pentru utilizator.

• Nu da atenţie majoră informaţiilor „la mâna a doua”, pentru că pot fi denaturate sau false (uneori, chiar intenţionat). Verifică, înainte de toate, sursa datelor.

De obicei, succesul acestor „reguli” nu este unul individual, ci aparţine unei întregi echipe, care-şi susţine liderul. Efortul fiind colectiv, rezultă că şi efectele ar trebui să fie de o aceeaşi manieră. Putem lua exemplul unui „11” la fotbal. Dacă echipa câştigă, cea mai mare importanţă n-o are cel care a marcat, ci reuşita.

Rezolvarea conflictelor urmează calea unor adevărate strategii13: de tip câştigător – necâştigător (victorie pentru una din părţi, înfrângere pentru cealaltă); de tip câştigător – câştigător (ambele părţi obţin un anume câştig, în urma înţelegerii situaţiei şi unificării intereselor). Indiferent de specificul activităţii unei organizaţii, ideile sau demersurile liderului / membrilor grupului nu pot avea doar implicaţii pozitive. Altfel spus, mereu se va găsi cineva nemulţumit sau nedreptăţit. De aceea, fără îndoială, în unele situaţii apar şi se manifestă raporturi de contradicţie şi conflict, de amplitudine variabilă. Nerezolvate, acestea generează disfuncţionalităţi şi apoi crize de diverse tipuri: instituţionale, decizionale, morale sau de altă natură, având conotaţii generale sau personale. Multitudinea şi divergenţa opiniilor şi intereselor (în sistemele în care ele sunt permise) generează, inevitabil, tensiuni în interiorul organizaţiei. „Jocurile” neprincipiale – lipsite de respectul pentru opiniile contrare – au adesea un efect de domino, în sensul că orientarea greşită a unei piese sau căderea ei provoacă dărâmarea tuturor celorlalte, într-un ritm uneori frenetic.

13 Rodica M. Cândea, Dan Cândea, Comunicarea managerială aplicată, Ed. Expert, Bucureşti, 1998, pp. 173-179.

345

Luând exemplul crizei social-politice europene din anul 2005, care a precedat extinderea U.E., observăm că oricât de pragmatică ar fi, ideea Europei Unite n-a fost şi nu e agreată de toţi locuitorii bătrânului continent. Nimic de zis, atâta timp cât e o atitudine dată de dreptul la libera opţiune. Dar oponenţii acestei idei încearcă să discrediteze aspectele pozitive ale integrării, evidenţiind dezrădăcinarea indusă de conglomeratul U.E. şi de factorii potrivnici aderării. Vehement şi surprinzător, „Nu-ul” francezilor şi olandezilor în privinţa Constituţiei Europene dă de gândit chiar şi după ce a fost rostit, iar moneda unică se situează undeva în fruntea dezavantajelor U.E.. Mare parte din presa apuseană relevă că în 2005 – anul luat anterior ca reper – Europa Unită a trăit prima criză reală, cu caracter de masă, de la crearea sa: euroscepticismul. La nivelul acestui an, pare deranjant că membrele cu „state vechi de funcţii” în Uniunea Europeană au avut de suferit de pe urma integrării noilor ţări. Dar asta este realitatea, iar „Europa lărgită” nu se bucură doar de adepţi...

Nemulţumiri legate de Euro, eurocratism şi / sau Constituţia europeană

� Germania: � Revista Stern reliefează, în iunie 2005, o amplă campanie de presă împotriva monedei unice europene. Sub titlul „Ne-am înecat cu Euro?”, ea prezintă, pe copertă, o imagine a vulturului din stema germană, cu ciocul blocat în conturul unui Euro.

Imaginea respectivă naşte întrebări, contradicţii şi conflicte, iar cuvintele arată că moneda unică dăunează Germaniei şi este unul din fermenţii dezbinării Europei. Iată câteva din afirmaţiile regăsite în sursa amintită14: „Euro ne-a adus preţuri mari şi ne-a lăsat fără slujbe”; „Majoritatea nemţilor vor marca germană înapoi”; „Euro nu s-a dovedit a fi povestea de succes care ne-a fost promisă”; „Introducerea monedei unice trebuie văzută drept una dintre cele mai periculoase şi mai greşite decizii politice, luate în Germania după 1945”.

� În acelaşi spectru conflictual se înscrie şi un sondaj Bild (cotidianul cu cea mai mare audienţă în Germania), realizat în primăvara anului 2005, împreună cu binecunoscutul post de televiziune RTL. El arată că la întrebarea „Vreţi să rămâneţi în U.E.?”, foarte mulţi din cei intervievaţi au

14 Haben wir uns am Euro verschluckt?, Stern Magazin, Heft 23, 02.06.2005.

346

răspuns „Nu”. Argumentele anchetei sunt date, se pare, de eurocraţia de la Bruxelles, care „striveşte” cetăţenii: le oferă o Constituţie „pe care doar oficialii o citesc in integrum”, le „ia” locurile de muncă şi-i „asfixiază” cu birocratism („Germania este umilită. Trebuie să o apărăm...”; „Totul este prea centralizat. Se dezvoltă un stat de funcţionari.”; „De ce să hotărască alte popoare ce să facem la noi acasă?”; „U.E. ne costă prea mult”; „Democraţia U.E. nu există decât în dicţionar”) 15.

� Italia: Corriere della sera publică un fragment dintr-o alocuţiune a lui Roberto Maroni, Ministrul Muncii. Conform oficialului16, reintroducerea pe piaţă a lirei nu e atât de absurdă pe cât ar părea, pentru că problemele pieţei italiene cu moneda Euro şi cu dolarul american sunt reale. Ideea de bază este – după Maroni – protejarea pieţei monetare proprii.

� Franţa: Giscard d’Estaing, fost Preşedinte al ţării, a dat o declaraţie înaintea votului destinat Constituţiei Europene: „Referendumul este o idee bună, cu condiţia ca răspunsul să fie DA” (...), iar o victorie a lui NU va fi un gest inamical, agresiv”17. Iar după votul negativ rezultat în urma Referendumului francez, Libération titra: „Ori Franţa va vota din nou, ori Europa politică este terminată”18.

� Luxembourg: „Constituţia Europeană e ca un motor” dar „nu e nevoie să înţelegi funcţionarea motorului pentru a conduce o maşină” (Lydie Polfer, fost Ministru de Externe)19.

Ceea ce lipseşte din U.E. este – se pare – spiritul european, care ar trebui să fie dominat de solidaritate, de respect reciproc şi de înţelegere la masa tratativelor. Discuţiile care se poartă nu poartă mereu amprenta comunicării (aşa cum ar fi normal), ci dimpotrivă: a discreditării, a exagerării şi a fraudei. Normele sunt tot mai adesea încălcate, „nu”-ul este luat drept „da”, curajul este înlocuit de făţărnicie, iar compromisurile se înmulţesc îngrijorător, în detrimentul atât al ţărilor membre U.E., cât şi al celor cu şanse de aderare.

15 Bild, apud Formula AS, nr. 674, 4-11 iulie 2005, p. 2. Alte opinii similare ale cetăţenilor, solicitate de o anchetă RTL şi „contorizate” sub formă de grafice, se regăsesc la adresa: http://referendum.rtl.lu/sondage/#. 16 La Lega: „La lira? Agganciata al dollaro”, în Corriere della sera, 06.06.2005. 17 Constitution Européenne: ils ont dit..., în Goosch.lu, nr. 73 / 10.06.2005, p. 3 şi la adresa: http://lenk.lu/images/sujet/Goosch.lu/Goosch_73.pdf. 18 Serge July, Libération, apud Goosch.lu, nr. 73 / 10.06.2005, p. 3. 19 http://lenk.lu/images/sujet/ToMail/goosch_74.htm

347

IV.17. Relaţiile de comunicare şi etica afacerilor. „Războiul pieţei”: responsabilitatea pentru afirmaţii

şi fapte, versus lipsa comunicării etice.

Etica este un concept atemporal. Ea se impune în toate

epocile şi sferele activităţii umane, dintr-un (ne)mărturisit spirit de decenţă1. Ea imprimă necesitatea asumării unor convingeri, percepte, acte şi procese care implică deprinderi morale. De aceea, normele etice se învaţă prin educaţie, studiu şi comunicare. Ele presupun toleranţă (dar nu slăbiciune), conduită şi respect pentru persoanele / organismele cu care oamenii relaţionează. În plus, mizează pe conceptul libertăţii umane.

„Emitem judecăţi morale cu o frecvenţă mai mare decât am bănui-o şi adesea o facem aproape inconştient. E ciudat însă că aceste judecăţi, care ne colorează existenţa cotidiană, nu se bazează şi pe un efort consecvent, anterior, de a structura în mod raţional-conştient valorile pilon, astfel încât suma actelor noastre să intre într-un raport armonic cu suma judecăţilor noastre.

Mai mult, cel mai adesea aceste judecăţi spontane – oricât de categoric exprimate – au o puternică încărcătură afectivă, care le distorsionează atât motivaţiile reale, cât şi consecinţele. Acelaşi comportament ni se pare inacceptabil dacă suntem obiectul lui, dar justificabil dacă suntem subiectul lui şi altcineva îl suportă. Paradoxal, cercul se închide şi judecăţile morale pe care le emitem devin imorale tocmai pentru că sunt contrazise de acţiunile noastre de potenţiali agenţi morali.”2 (s.n.)

Pentru a vorbi de o etică a comunicării în afaceri, mai întâi sunt necesare câteva precizări legate de sfera propriu-zisă a relaţiilor de tip business. Ne referim la faptul că, pentru a face faţă mediului concurenţial extrem de dur, o echipă managerială trebuie să dea dovadă de calităţi precum: voinţă; personalitate distinctă şi intelect peste medie; caracter

1 La începuturi, fără îndoială, acest spirit etic a avut conotaţii biblice. El a evoluat însă în timp şi spaţiu, potrivit educaţiei familiale, şcolare şi profesionale (la locul de muncă). 2 Miruna Runcan, Introducere în etica şi legislaţia presei, Ed. ALL Educaţional, Bucureşti, 1998, p. 62.

348

(condiţionând compatibilitatea subiectului cu mediul); aptitudini profesionale, de colaborare şi de conducere; fermitate (atât din punctul de vedere al adoptării prompte a unor decizii, cât şi din cel al rezistenţei la presiuni de diverse tipuri, interne şi externe); perseverenţă şi ambiţie în depăşirea obstacolelor; stăpânire de sine (frânarea pornirilor impulsive); iniţiativă; atenţie şi concentrare; temperament potrivit.

Dacă ne referim la etica afacerilor, obligatoriu avem de

luat în calcul principiile comunicării într-o organizaţie şi – în acelaşi timp – în mediul concurenţial. Cea mai relevantă între valorile morale respective este loialitatea, prin care înţelegem asumarea şi respectarea intereselor generale ale părţilor implicate într-o relaţie de comunicare. Este cazul eticii unui grup format din persoane având cel puţin un obiectiv identic (sau foarte apropiat). Nu e vorba despre percept şi stereotipie, ci despre indivizi care promovează moralitatea în comunicare.

� Ilustrând ultima caracteristică expusă, studiile de specialitate şi realitatea au demonstrat că temperamentul cel mai adecvat

funcţiilor de conducere este cel predominant sangvin, cu „accente” colerice. Sociabil, extravertit, vivace, săritor, cu un simţ al

umorului relativ bine dezvoltat, manifestând un puternic spirit de grup, acest tip de individ are reale calităţi de lider comunicativ,

formal şi / sau informal. � Comparativ, conducătorul cu temperament predominant coleric are ca trăsături: puternica reactivitate faţă de oameni şi mediu; impulsivitatea mai mult sau mai puţin evidentă (uneori evoluând până la agresivitatea verbală şi comportamentală); starea psihică

relativ schimbătoare; necesitatea de a fi activ. � Managerul cu temperament predominant flegmatic nu

comunică atât cât ar fi necesar; este „uşor” pasiv la ceea ce se petrece în firmă şi în afara ei; de obicei, e foarte controlat în

atitudini şi manifestări, fiind temperat şi prea calm; deşi demn de încredere, nu acordă suficientă atenţie relaţiilor inter-personale. � În final, iată o întrebare-cheie: ce fel de comunicare realizează un manager cu temperament predominant melancolic şi de ce un asemenea tip nu este recomandat pentru posturi de conducere? Introvertit, uneori excesiv de rigid (rezervat), el este un tip sobru,

dar anxios şi nesociabil. Prea liniştit şi retras în propria-i „carapace”, nu reuşeşte să-şi valorifice propriile calităţi şi

apelează mereu la sprijinul echipei de conducere.

349

Să analizăm, de exemplu, situaţia unui tânăr care demisionează de la locul său de muncă, pentru a fi angajat la o firmă concurentă. Desigur, contează motivele plecării sale; cu alte cuvinte, este vorba sau nu despre încălcarea codului moral?

� Dacă fostul patron n-a valorificat capitalul uman aflat la dispoziţia sa şi n-a fost preocupat decât de îndeplinirea atribuţiilor de serviciu (singura „investiţie” în personalul angajat fiind salariul lunar), răspunsul la întrebare este negativ. � Etica ar fi fost încălcată dacă tânărul a plecat după ce a beneficiat de stagii de pregătire suplimentare sau de calificări plătite de companie. În acest ultim caz, nici un argument moral n-ar justifica plecarea din „matricea” care l-a format ca profesionist, la o alta (mai ales concurentă).

Desigur, în afară de loialitate, există multe argumente în favoarea respectării considerentelor etice în desfăşurarea afacerilor. Dintre ele, cele mai relevante sunt:

� structura şi ierarhia organizaţiei; Companiile mari sunt mai dificil de cunoscut decât cele mici. Angajaţii multinaţionalelor nu au întotdeauna posibilitatea sau şansa (şi nici nevoia) de a intra în contact cu structura „la vârf” a firmei la care lucrează – spre deosebire de salariaţii organizaţiilor mici şi mijlocii, a căror legătură cu conducerea este mai facilă şi mai rapidă.

� comportamentul şi atitudinea echipei manageriale: principialitatea, integritatea morală şi profesională, credibilitatea, corectitudinea;

Principialitatea nu se referă doar la afacerile propriu-zise, ci şi la aspecte care pot părea amănunte nesemnificative şi banale, dar care sunt cheia respectului reciproc în firmă: punctualitatea la serviciu, locul de parcare, salutul ş.a. [Nu poţi pretinde cuiva să-şi păstreze locul la masa de consiliu, când tocmai tu eşti cel care-şi schimbă mereu această poziţie, în căutarea luminii mai bune.]

Integritatea morală priveşte, în primul rând, tratarea echidistantă a problemelor şi persoanelor – lăsând la o parte micile sau marile avantaje oferite unor categorii socio-profesionale, după diverse criterii subiective. [De exemplu, angajaţii nu te vor mai respecta, dacă observă că premiezi sau avansezi în funcţie persoane care nu lucrează mai bine ca altele, dar îţi sunt prietene.]

350

Credibilitatea are de răspuns la întrebări de tipul: Cum se impune un manager influenţabil (la orice nivel ierarhic ar fi el situat), în faţa subalternilor? Dar unul aflat în postura de „ilustru nepriceput” în ceea ce face? În final, cum (pe ce căi şi prin ce mijloace) îşi câştigă, fiecare dintre aceştia, încrederea angajaţilor?

A fi corect înseamnă două lucruri: a fi constant şi a avea calităţi de om, în afara celor de bun profesionist. [Când doi salariaţi au comis aceeaşi eroare, nu-l sancţiona doar pe unul din ei, sau pe unul mai puţin decât pe celălalt. Se vor tachina între ei şi apoi, împreună, te vor blama.]

� onoarea;

Respectarea cuvântului dat face parte din aşa-numitul „cod (ne)scris al onoarei”. În general, este cunoscut faptul că strângerea reciprocă a mâinilor pecetluieşte o înţelegere între două sau mai multe persoane. În acest context, promisiunea ar trebui să aibă, pretutindeni în lume şi în orice epocă, titlu de obligativitate, chiar în lipsa unor angajamente scrise care s-o ateste.

În unele cazuri, însă, nici măcar documentele semnate şi parafate nu au valoare reală – ceea ce se confirmă prin numeroasele cazuri de nerespectare a obligaţiilor asumate în acte.

� competenţa; O persoană competentă ştie ce are de făcut la locul de muncă. E adevărat că nimeni nu e de neînlocuit într-o funcţie, dar fiecare om „are locul său”.

� În orice ierarhie, fiecare angajat tinde spre propriul său nivel de incompetenţă (orice post tinde să fie ocupat de un angajat virtual nepriceput pentru acea poziţie din organigramă). Incompetenţa nu cunoaşte bariere de timp sau de spaţiu.3 � Angajaţii incompetenţi într-o ierarhie obiectează violent la lipsa de profesionism a propriilor colegi (şi de obicei sunt primii care fac acest lucru).4

3 Legile lui Murphy, Ed. Universal Dalsi, 1995, p. 29 (după Principiul lui Peter). 4 Ibidem (după Paradoxul lui Peter).

351

� colegialitatea şi sentimentul de apartenenţă la echipa de lucru („spiritul de echipă”);

� atitudinea sinceră (onestitatea şi transparenţa); Dacă un subiect nu poate fi dezvăluit într-o şedinţă publică, persoana care are de transmis acest fapt trebuie să fie onestă şi să recunoască: „Din motive de securitate a informaţiilor, nu putem detalia expunerea. Ne rezervăm dreptul de a reveni ulterior.”

� generozitatea;

Nu oricine poate fi generos. Dar o asemenea calitate se impune mai ales în cazul în care angajatul care a rezolvat o problemă importantă sau cel care şi-a ajutat şeful merită o recompensă. Nu e vorba neapărat de avantaje pecuniare, ci de sentimentul de mulţumire pe care-l au cei în cauză, atunci când li se spune „Bravo! Ai făcut treabă bună!”.

De menţionat e faptul că, după caz, aceste laude pot fi adresate personal (tête-à-tête) sau într-o şedinţă de lucru (în public).

� depăşirea stării de nesiguranţă în privinţa viitorului propriu sau al organizaţiei.

Managerul unei firme depinde – într-o măsură mai mare sau mai mică – de sprijinul colegilor şi subalternilor. Dacă ei sunt blazaţi, apatici şi neinteresaţi, înseamnă că nu sunt suficient de motivaţi (probabil, material) şi că echipa de conducere mai are de lucru în construirea

imaginii companiei.

Într-un grup de lucru, Eu-l individual trebuie să fie depăşit de Eu-l colectiv, iar interesul personal, de cel general. Ideea

esenţială într-o firmă trebuie să fie colaborarea, nu disocierea (cu atât mai puţin delimitarea şi disjuncţia). Exemplificativă pentru acest caz este întreprinderea japoneză, model de conlucrare în spiritul echipei.

352

Strategia de comunicare managerială poartă amprenta tipului de conducere pe care-l reprezintă:

• În sistemul american, relaţiile de comunicare operează în baza unor criterii precum: imaginea firmei, competitivitatea, inovaţiile, profitul, interesul personal (ulterior, cel al organizaţiei) şi flexibilitatea.

• În sistemul german, comunicarea aşează în centrul său productivitatea, alături de performanţele companiei, stimulate de recompense.

• În sistemul asiatic (mai ales în cel japonez), relaţiile de comunicare în afaceri sunt marcate de devotament şi control, de productivitate şi posibilitatea promovării.

În oricare din cazurile prezentate, şansa ca managerul unei companii să fie bărbat sau femeie beneficiază de un interes tot mai amplu în ultimii 10 ani, în întreaga lume. Care dintre cele două genuri este mai potrivit pentru conducere? Dar pentru comunicare? S-a dovedit că bărbaţii sunt mai realişti, mai pragmatici şi mai buni pe plan tehnic. Femeile, în schimb, sunt mai persuasive, mai dornice de afirmare şi mai ambiţioase. Şi atunci? În fond, contează ca organizaţia să funcţioneze şi să aducă profit cât mai mare, sau ca activitatea ei să fie – deşi mai modestă ca realizări – fără pată morală?

Adevărul e că perceptele şi reglementările care monitorizează comunicarea în afaceri au un sens bine delimitat. În totalitatea lor, ele sugerează maniere legale şi loiale de acţiune, pe orice piaţă şi în orice domeniu. Şi totuşi, se pare că „Regulile sunt făcute pentru a fi încălcate”. O dată admis acest dicton, nu trebuie uitat că el poate aduce o victorie, însă una parţială şi / sau pe termen scurt. Iată câteva maniere lipsite de etică, în privinţa comunicării:

� încercarea de a ieşi, cu orice risc, din situaţii-limită;

Dorinţa de a scăpa dintr-o conjunctură defavorabilă este proprie tuturor persoanelor. Ceea ce diferă, însă, este modalitatea prin care se înfăptuieşte această intenţie. Presupunând că eşti surprins de o întrebare căreia nu ştii sau nu poţi să-i dai un răspuns, extrema „soluţiilor” alese este cunoscuta sintagmă: „Dacă nu-i poţi convinge, zăpăceşte-i”.5

5 Ibidem (Legea lui Truman).

353

� nerespectarea unor promisiuni;

Dacă promisiunile făcute unui om sau unui grup de persoane nu sunt duse la îndeplinire, valoarea celor care le-au expus este în pericol. Exemplificăm cazul campaniilor electorale din orice stat democratic, în care se acumulează tone de hârtie şi material plastic conţinând programele de susţinere a candidaturii – în urma cărora rămân multe promisiuni nerealizate6.

� atitudinea de tipul: „Fac orice, doar să avansez”, care include umilinţa „gratuită” (doar pentru a mulţumi o persoană, respectiv un superior ierarhic).

Fie S = U / C (unde: S este statutul unei persoane într-o organizaţie; U este numărul de uşi pe care trebuie să le deschidă respectiva persoană pentru a-şi îndeplini slujba; C este numărul de chei pe care le deţine ea). Cu cât rezultatul raportului arată o valoare mai ridicată, statutul social denotat de situaţia în cauză este mai înalt (şi invers).

� Un portar are de deschis 20 de uşi şi deţine 20 de chei (S = 1). O secretară trebuie să deschidă 2 uşi cu o cheie (S = 2). În schimb, preşedintele companiei la care lucrează cei doi nici nu mai are nevoie de chei, pentru că întotdeauna se va găsi cineva lângă el, care să-i deschidă uşile (C = 0 şi, teoretic, S →∞).7

� utilizarea unor cuvinte „la modă” şi a unor fraze forţate sau „bombastice”;

� Comunicat public: „Firma noastră monitorizează situaţia survenită după furtuna abătută asupra zonei de vest a ţării. În urma catastrofei, infrastructura a fost dezafectată, dar oferim consultanţă celor care completează formularul P4 şi sunt luaţi în evidenţele Comisiei de

6 A se vedea cazul „ciclurilor electorale”, recunoscute şi studiate mai ales în S.U.A. 7 Legile lui Murphy, ed. cit., pp. 32-33 (după Cheia şi statutul social).

Ceea ce desparte cuvântul potrivit de cel aproape potrivit este ceea ce diferenţiază şoapta de răcnet, atunci când doreşti să comunici ceva în mod discret.

354

dezastre.” Dacă acest text ar fi fost prezentat într-o conferinţă de presă, nu era ieşit din comun. Dar pentru oamenii obişnuiţi, limbajul pare (şi este) complicat şi „preţios”. Comunicatul putea suna astfel: „Firma noastră analizează situaţia apărută după furtuna din vestul ţării. În urma catastrofei, căile de acces şi canalizarea sunt distruse, dar oferim ajutor tuturor celor care-l solicită.”

� ostilitatea şi aerul ameninţător;

Iată un contraexemplu de procedură: Reprezentantul sindicatului din firma X comunică patronatului: „Dacă nu măriţi salariile cu 20%, încetăm lucrul chiar de mâine dimineaţă!”

� manipularea; „Colegul tău de birou mi-a mărturisit că vrei să-mi iei locul!”, afirmă şeful unui departament dintr-o companie, într-o discuţie cu un salariat. • Adevărată sau nu, „dezvăluirea” provoacă un lanţ de neplăceri şi de probleme – atât între cei doi subordonaţi, cât şi în privinţa relaţiei amândurora cu superiorul ierarhic, care, în realitate, îşi simte poziţia afectată de ambii angajaţi. Manipularea este „arma” prin care el îi stârneşte pe salariaţi şi îşi asigură longevitatea funcţiei.

� apelarea la zvonuri lansate în scopul discreditării imaginii unei persoane / firme.

Comunicarea managerială are ca obiectiv aplicarea strategiei pe care o presupune cultura organizaţională. În afară de faptul că este un instrument al echipei de conducere a unei companii, prin intermediul căruia se iau decizii transmise apoi spre subordonaţi, ea cumulează cel puţin următoarele atribute:

„Banca X este în pragul falimentului!” În urma unei asemenea informaţii, lansată de către un rău-voitor (care se poate dovedi, ulterior, a fi angajat al unei bănci rivale), clienţii X se vor călca în

picioare pentru a-şi lichida conturile deschise aici. Cu toate încercările conducerii X de a calma spiritele, situaţia nu poate fi controlată instantaneu, ci doar după ce lucrurile se vor lămuri (dar după ce o bună parte din depozite vor fi fost retrase...).

355

- depinde de calităţile şi aptitudinile celor care comunică (mai ales de talentul de negociere);

- are ca scop nu doar simpla transmitere de date, ci şi schimbarea mentalităţii individuale sau de grup, în spiritul culturii organizaţionale a companiei;

- comportă procese de intercondiţionare între cel care impune rezolvarea unei probleme şi cel care o execută, în scopul coordonării şi controlului îndeplinirii sarcinilor;

- corelează fluxurile informaţionale descendente cu cele ascendente.

Iată câteva tipuri de comunicare managerială: Pentru managerii de nivel I (top management), cu rol de

reprezentare în numele organizaţiei, comunicarea se realizează în primul rând în scopul formării, păstrării sau îmbunătăţirii imaginii despre propria firmă şi despre ei înşişi.

Pentru managerii de cel mai înalt nivel sunt importante

şi următoarele activităţi: prezenţa la diferite manifestări (târguri, expoziţii, campanii de publicitate, ocazii festive) – reală creatoare de imagine; legătura cu mass-media (interviuri, discuţii, prezentări); relaţiile cu alte firme (competitoare sau nu) şi organizaţii; păstrarea contactului cu clienţii (dialoguri, scrisori, telefoane, e-mail-uri). Pentru managerii de nivel II (şefii departamentelor: financiar, resurse umane, marketing ş.a.), rolul comunicării se îndreaptă mai ales spre îndeplinirea funcţiilor de autoritate, spre discuţia cu angajaţii (formală şi informală), spre aprecierea şi evaluarea muncii subordonaţilor. Managerii de nivel III (la nivel de echipe, ateliere ş.a.) au ca principală atribuţie realizarea sarcinilor în grupul de lucru.

Imaginea „la vârf” a unei companii poate fi considerată adevărat „obiect de patrimoniu”, necesitând o atentă gestionare. De exemplu, numele ROLLS ROYCE nu înseamnă doar un ansamblu de elemente materiale,

capital şi cifre, ci mai ales o dimensiune valorică, a ceea ce simbolizează marca respectivă. E adevărat că

imaginea de ansamblu a colosului ROLLS ROYCE o întreţin produsele firmei şi reputaţia lor, dar este asigurată şi de exemplara prestaţie managerială.

£

356

Comunicarea managerială de calitate presupune atitudini care implică respectarea următoarelor reguli:

♣ respectul pentru profesionalismul subordonaţilor şi al concurenţilor, în sensul recunoaşterii valorii lor;

♣ acordarea de stimulente pentru munca de calitate; ♣ promovarea pe criterii bine determinate; ♣ apelul la regulamente, dar fără excese birocratice; ♣ sinceritatea „limitată” la elemente care pot fi

dezvăluite fără riscuri; ♣ ascultarea de tip activ (perceperea mesajelor primite,

la adevărata lor conotaţie); ♣ transmiterea de informaţii directe, fără substrat; ♣ încurajarea creativităţii, a devotamentului, a

manifestării opiniilor; ♣ păstrarea unei atitudini degajate şi pozitive, fără

manifestări de panică.

Comunicarea managerială de calitate face referire şi la etica la locul de muncă. Aceasta are, pentru unii autori, o logică internă8 -

şi anume una a faptelor. De aceea, în toate codurile etice există

referiri la o trăsătură de caracter evidentă: loialitatea în relaţiile inter-umane...

Să analizăm – în contrapartidă cu cele prezentate – importanţa comunicării, respectiv lipsa deontologiei acesteia, pe tărâmul „războiului” în business. Conflictele sunt, fără îndoială, probleme de supravieţuire, iar manifestările beligerante – forma lor extremă – au existat dintotdeauna. Strategul Sun Tzî9 dezvăluie, însă, un secret: 8 Leslie W. Rue, Lloyd L. Byars, Supervision: Key Link to Productivity, 8th Edition, McGraw-Hill, New York, 2003, pp. 57-58. Ideea se înscrie în contextul general al cap. 4 al aceleiaşi lucrări, Ethics and Organization Politics, pp. 56-71. 9 Sun Tzî (în unele surse Sun Tzu, în altele Sun Tze) a fost un celebru general chinez, devenit „părintele strategiei armate”. Învăţăturile lui, păstrate în formă scrisă din secolul al VI-lea î.Hr. (de acum mai bine de 2.500 ani), constituie şi azi elemente ale strategiilor de război şi sunt studiate în marile academii militare ale lumii. Pentru detalii despre tratarea universului afacerilor ca lume a războiului concurenţial, recomandăm lucrarea: Dean Lundell, „Arta războiului” de Sun Tzu pentru oameni de afaceri şi investitori, Ed. Rentrop & Straton, Bucureşti, 2001.

357

acela că orice război poate fi câştigat nu prin luptă propriu-zisă, ci prin inducerea în eroare a adversarilor.

Pe principii asemănătoare desfăşurării războaielor propriu-zise, putem aduce în discuţie lupta de interese pentru dobândirea puterii economice pe o piaţă. Concurenţa acerbă, oarbă, este – de cele mai multe ori – rezultatul lipsei de comunicare etică între părţile implicate în „război”. Cu excepţia monopolurilor, care îngrădesc regimul şi „expresivitatea” pieţei, celelalte forme de concurenţă permit colaborarea şi chiar cooperarea (desigur, în anumite limite). Totul e ca aceste scopuri să fie dorite şi înfăptuite.

Sun Tzî afirmă: „Întreaga artă a războiului se bazează pe înşelătorie. De aceea, dacă eşti capabil, simulează incapacitatea; dacă eşti activ, simulează pasivitatea. Dacă eşti aproape, fă să se creadă că eşti departe. (...) Momeşte inamicul pentru a-l prinde în capcană; simulează neorânduiala şi loveşte-l. Când se concentrează, pregăteşte-te să lupţi contra lui; evită-l acolo unde este puternic. Enervează-l şi derutează-l pe comandantul lui de căpetenie.

Fă să i se pară că eşti în situaţie de inferioritate şi încurajează-l la înfumurare. Nu-l slăbi nici o clipă, hărţuieşte-l. Dacă este unit, dezbină-l. Ataca-l când şi acolo unde nu este pregătit; acţionează când el nu se aşteaptă la aşa ceva.”10

Scopul luptei de concurenţă este câştigarea unui profit cât mai mare, cel mai probabil prin cucerirea unei noi pieţe. Confruntarea nu arată neapărat lipsa relaţiilor de comunicare, ci, în multe cazuri, eşecul acestora sau canalele neadecvate / 10 Sun Tzî, Arta războiului, Ed. Militară, Bucureşti, 1976, p. 33.

Potrivit lui Sun Tzî, reuşita în război nu pune în balanţă atât moralitatea, cât atingerea scopului.

Ea depinde de cinci factori esenţiali: calea – care îţi dă de ales între a urma „torentul” sau a i te împotrivi, pe propriul tău risc; vremea – favorabilă sau nu; terenul – respectiv condiţiile de timp şi spaţiu, accesibile sau periculoase; conducerea – prin prisma curajului, înţelepciunii şi loialităţii; disciplina – ca factor decisiv de repartizare a resurselor, de comandă şi de respect ierarhic.

358

imorale la care s-a apelat. Mizele sunt prea mari, iar mândria „beligeranţilor” prea accentuată, pentru a ceda unii în faţa altora. Practicile de genul eschivării şi încercuirii sunt arhicunoscute, pentru a influenţa, a convinge sau a manipula. Deşi, iniţial, tehnica de cucerire a unui obiectiv economic (a unei pieţe), ar trebui să fie paşnică (negocieri, dialog), ea nu epuizează, astfel, întreg spectrul metodelor „clasice”. Ulterior, compania în cauză recurge la trucuri, respectiv la mijloace nelegale şi / sau neloiale, prin care îşi atinge scopurile.

Observaţii:

În cazul prezentat, victoria vizibilă este cea a organizaţiei mai puternice (cea subversivă), însă contează când izbucneşte „lupta”, cum se desfăşoară şi cât timp durează, cine cedează primul şi de ce (din eroare sau din neputinţa de a mai rezista). Sunt importante atenţia, stăpânirea tehnicilor concurenţiale, precizia, precum şi modul de colaborare dintre manager („comandant”) şi echipa sa de lucru („soldaţii”). Din acest punct de vedere, comunicarea în interiorul companiilor „luptătoare” este iniţiată de intervenţia voluntară a factorilor de decizie. Gradul de comunicare poate fi evaluat, însă, abia la finalul „războiului”, prin rezultatele reieşite din exploatarea unor situaţii precum cele amintite.

Există şi o parte invizibilă a strategiei beligerante în afaceri, care depăşeşte aspectele de randament, profitabilitate şi productivitate. Ea este mult mai sensibilă decât ceea ce se vede... După „modelul” strategiei chineze a războiului, admitem că managerii pot avea cel puţin „cinci defecte periculoase: nepăsarea, timiditatea, irascibilitatea, slăbiciunea şi grija excesivă”11 faţă de subordonaţi. Dintre ele, poate cea mai gravă este nepăsarea („întoarcerea spatelui” atât faţă de persoanele care solicită sprijin, cât şi faţă de probleme). Menţionăm că defectele amintite se răsfrâng nu doar asupra manierei de comunicare (etică sau nu), ci şi asupra încrederii salariaţilor în capacităţile de lider ale celui care îi reprezintă.

11 Dean Lundell, „Arta războiului” de Sun Tzu pentru oameni de afaceri şi investitori, Ed. Rentrop & Straton, Bucureşti, 2001, p. 98.

359

Există dileme etice în afaceri? Categoric, da. Ele privesc relaţiile dintre manageri şi subordonaţi, dintre firmele concurente, dintre propria organizaţie şi piaţă (mediu), dintre angajaţi, respectiv dintre individ şi propria sa conştiinţă. În cazul apariţiei unor asemenea probleme, întrebarea-cheie este: „Procedăm cum trebuie sau cum e mai bine?” Înainte de a răspunde, apare, instantaneu, o altă interogaţie: De ce „trebuie” nu e similar cu „bine”?

Cele mai cunoscute dileme etice par a fi întâlnite în cazuri precum12:

conflictele de interese, cadourile cu „substrat”, hărţuirea, discriminarea, acordarea / primirea de comisioane ilegale, efectuarea de operaţiuni contrare regulamentelor (neautorizate), securitatea muncii, traficul cu

anumite mărfuri, evaziunea fiscală. *

Departe de-a putea decide – arbitrar – care din delictele anterioare e mai grav (fiecare e periculos în felul său), considerăm că asemenea cazuri n-ar

trebui să ţină seama decât de aplicarea legii. Astfel, n-ar mai apărea „lupta” etică a dilemei datorie – umanism.

Responsabilitatea pentru afirmaţii şi fapte este o

coordonată majoră impusă de etică şi studiată de deontologie. Toate acţiunile noastre au urmări de care suntem sau nu conştienţi, pe care le sesizăm sau nu (iar dacă da, uneori tardiv) şi pe care ni le asumăm sau nu. Recunoaştem atunci când greşim? Încercăm să „reparăm” sau să redresăm o situaţie pe care – din voia noastră sau nu – am creat-o? Ne apărăm prietenii, în faţa unor rău-voitori? Comunicăm – discutând – pentru reevaluarea unor aspecte de pe alte poziţii?

12 Pentru detalii în acest sens, recomandăm lucrarea: Mirela Popa, Etica afacerilor şi managementul, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2006, pp. 190-192.

Nu e bine să ascunzi capul în nisip, precum struţul, încercând să fugi de răspundere. De aceea, expresii precum:

„E decizia ta”, „S-ar putea şi aşa”, „Poate, să vedem...” minimizează impactul opiniei tale, dacă ea ţi-a fost solicitată.

În plus, asemenea formulări sunt o pierdere de timp.

360

În viaţa personală, amicii te pot scuza sau ierta, dar în business, responsabilitatea pentru propriile decizii şi fapte este, uneori, impardonabilă şi te costă (financiar şi moral). Managerul unei firme nu „dă bir cu fugiţii”, ci îşi asumă răspunderea pentru echipa sa, în cazul în care compania are probleme. Mai mult, îşi susţine colegii, subalternii sau colaboratorii, asigurându-se că ei îl vor sprijini, la rândul lor.

Iată câteva repere ale responsabilităţii manageriale: 1. Conducătorii unei organizaţii trebuie să se comporte

ca un întreg şi să arate că sunt uniţi. Deciziile lor nu se iau „sub presiune”, iar priorităţile companiei sunt cele care impun căile de lucru, în cele mai multe situaţii.

2. Echipa managerială urmează strategia firmei, conform culturii organizaţionale şi tendinţelor pieţei. Scopul ei declarat este performanţa, iar metodele prin care reuşeşte sunt munca, onestitatea şi fermitatea.

3. Conducerea se asigură că angajaţii au locuri de muncă decente şi sunt plătiţi conform efortului prestat (în raport cu calităţile lor şi cu pregătirea profesională).

4. La toate nivelele ierarhice, şefii îşi realizează sarcinile; ei nu trebuie să facă uz de delegarea de autoritate, decât unde şi când este nevoie (pentru a nu da naştere unor nemulţumiri). Tot ei controlează îndeplinirea programului de producţie şi verifică atribuţiile subordonaţilor.

5. Echipa de conducere are un program de corespondenţă şi unul de audienţe, pe care le respectă (e vorba despre problemele profesionale sau chiar personale ale salariaţilor, despre soluţionarea unor reclamaţii ş.a.).

6. Managerii au întâlniri cu reprezentanţi ai lumii afacerilor, participă la întruniri de specialitate, la expoziţii şi manifestări social-culturale care le promovează firma.

Departe de a fi „priceput în toate”, managerul trebuie să fie responsabil pentru ceea ce face, fie şi „doar” pentru că este decident principal şi final într-o organizaţie. Concret, de el depind atât compania propriu-zisă (contracte, producţie, servicii, relaţii cu furnizorii şi cu clienţii), cât şi angajaţii. Tot el organizează, în numele firmei, schimburi de experienţă şi poate oferi burse de studiu.

361

Să nu uităm că managerul trebuie să fie direct interesat de a sonda interesul instituţiilor de învăţământ superior pentru activitatea din „branşă”, acceptând ca unii studenţi să facă practică de specialitate în activitatea pe care o coordonează.

Responsabilitatea firmei are de „luptat” cu lipsa spiritului comunitar, cu mentalitatea „ruginită” şi cu individualismul. Ea este asumată sau nu de către fiecare companie, în legătură cu produsul (serviciul) pe care-l creează (prestează). Responsabilitatea implică interesul faţă de imaginea firmei, faţă de consumatori, faţă de acţionari şi salariaţi, precum şi faţă de întregul mediu de afaceri. E adevărat că toate acestea costă – şi nu puţin – dar la mijloc sunt un nume şi o marcă de prestigiu...

O categorie aparte de asumare a afirmaţiilor şi faptelor este responsabilitatea socială. Adepţii ei mizează simultan pe performanţă şi pe interesul comunităţii. Desigur, nu putem generaliza un asemenea aspect, fiindcă în afaceri, nu e loc prea mult pentru altruism, binefaceri şi mulţumire colectivă. Totuşi, profitul nu este singurul garant al eficienţei – şi mai ales al eficienţei sociale a unei activităţi.

Când vorbim de responsabilitate socială13, ne interesează cele câteva niveluri importante pe care ea le poate atinge: cel legal (respectarea reglementărilor în vigoare şi a contractelor), cel moral (onoarea cuvântului şi a semnăturii) şi cel economic (interesul pentru cei implicaţi în afacere şi pentru clienţi).

13 Pentru detalii privind responsabilitatea socială a mass-media, recomandăm lucrarea: Daniel Cornu, Éthique de l’information, deuxième éd., Éd. PUF, Collection Que sais-je? no 3252, Paris, 1997, p. 81 şi urm.

În afaceri există şi acţiuni de mecenat (filantropice), de tip donaţie sau sponsorizare. Ele implică acelaşi grad de onestitate precum business-ul „clasic”, dar solicită, în plus, o sensibilizare mai mare din partea comunităţii. Mai rare sunt, e adevărat, gesturile caritabile anonime...

362

În afaceri, etica responsabilităţii este corelată cu unul din următoarele elemente-cheie: raportul dintre performanţă şi binele colectiv, teoria datoriei (necesitatea luării unor decizii), teoria drepturilor omului (la viaţă, la libertate, la muncă), respectiv caracterul pragmatic al activităţilor (relaţia dintre teorie şi gradul ei de aplicabilitate). Mai mult: în business este necesară o capacitate reală de anticipare (de previzionare) a fenomenelor şi proceselor prin care trece o companie; ulterior, vorbim de disponibilităţi de organizare, realizare, control şi evaluare. Desigur, toate aceste calităţi sunt conforme tipului de cultură care predomină în mediul de afaceri14: orientată fie spre realizări, fie spre statutul social, fie spre viitor, fie spre evitarea incertitudinii. Cum se împacă, însă, responsabilitatea cu atribuţiile puterii? Ce legături există între aceste repere fundamentale ale activităţii unui lider? Avantajele unei înalte poziţii sociale sunt sau nu contrabalansate de avatarurile ei? Sunt sau nu afectate de pericole? � Niccolo Machiavelli oferă un răspuns radical unora din aceste întrebări, creionând portretul tipic şi atemporal al Principelui (conducătorul ideal). Conform lui, fiecare deţinător al Puterii trebuie să fie temut, părând milos; trebuie să fie corect şi totodată viclean; trebuie să fie puternic (asta presupunând şi forţa manipulării), dar în acelaşi timp înţelept; mai presus de toate, trebuie să creeze şi să păstreze aparenţa unei moralităţi nepătate. În apărarea puterii, Principele „este nevoit să acţioneze împotriva cuvântului dat, împotriva milei, a omeniei, a religiei (...), după cum îi poruncesc vânturile sorţii şi schimbările ei.”15 El are datoria de a se feri de dispreţ, ură şi linguşeli, trebuind să se facă stimat. Considerăm, însă, că dilema cea mai interesantă a Principelui decurge din interogaţia: „Este mai bine să fii iubit decât temut, sau invers”? Iar răspunsul lui Machiavelli vine bolovănos şi sec: „Ar trebui să fii şi una şi alta”16.

14 Eugenia Câmpeanu-Sonea, Adrian Sonea, Comunicare, conflict şi dialog în procesul managerial, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2005, pp. 129-131. 15 Niccolò Machiavelli, Principele, trad. rom., Ed. Mondero, Bucureşti, 1997, p. 64. 16 Idem op. cit., p. 61.

365

V.1. O altă axă a comunicării:

raportul determinism – teleologie

În orice sistem economic există raporturi inerente între subansamble, fie ele profunde, fie mai puţin pregnante. Reprezentând concepţia potrivit căreia fenomenele şi procesele din interiorul unui sistem sunt interdependente, determinismul arată că această condiţionare reciprocă se supune (in)direct cauzalităţii şi legităţilor interne ale matricei de bază. Legăturile despre care vorbim pot fi simbolizate prin lanţuri deterministe, astfel:

1. forma simplă, liniară şi univocă (nominalizată de reacţii care-şi păstrează sensul iniţial):

Figura V.1. Lanţul determinist simplu (în care X, Y, Z, ... sunt componente ale sistemului economic, respectiv subansamble capabile să producă efecte cuantificabile asupra mediului)

2. forma complexă – care are în vedere două tipuri de relaţii deterministe: • pentru cazul în care subsistemul X este

rezultat al mai multor factori Z:

Figura V.2. Lanţul determinist complex (I)

• pentru cazul în care subsistemul X are, la rândul său, mai multe consecinţe Y:

Figura V.3. Lanţul determinist complex (II)

X

Z 3

Z 2

Z 1

X

Y 1

Y 2

Y 3

X Y Z ...

366

Precizăm următoarele: � Toate cele trei tipuri de lanţuri deterministe

vizualizate anterior au dublu caracter: - pe de o parte, apar spontan; - pe de altă parte, se manifestă şi sunt înţelese din

perspectivă concret-conştientă. � Determinismul sugerează, întâi de toate, un punct de

plecare (un principiu, respectiv o normă sau un îndreptar), deşi „chiar în ştiinţă, nu trebuie întotdeauna să începi prin început şi prin noţiunea primă a obiectului”1, ci prin ceea ce facilitează cercetarea.

De exemplu, în mediul de afaceri, multiplele influenţe exterioare sistemului economic generează reacţii de cauzalitate. Ele se manifestă fie prin convergenţă, fie dimpotrivă, prin antagonism.

Grafic, aceste tipuri de reacţii pot fi configurate precum

în schema de mai jos:

Figura V.4. Reprezentarea unor reacţii de convergenţă

unde: - X1, X2 – factori de influenţă; - + (-) – semn algebric care arată influenţa de acelaşi sens, din

partea mai multor factori interni şi/sau externi, asupra unui anumit deziderat;

- Y – efectul rezultat.

1 N. Bagdasar, V. Bogdan, C. Narly, Antologie filosofică. Filosofi străini., Ed. Universal Dalsi, 1995, p. 97.

X1

X2

+(-)

+(-)

Y

Reacţii de convergenţă

367

Grafic, aceste tipuri de reacţii pot fi construite astfel:

Figura V.5. Reprezentarea unor reacţii de antagonism

unde: - X1, X2 – factori de influenţă; - + (-); -(+) – semne algebrice care arată influenţa de sens contrar,

din partea mai multor factori interni şi/sau externi; ca atare, o influenţă pozitivă poate fi anulată printr-o alta, se sens negativ;

- Y – efectul rezultat.

Desigur, relaţiile de determinism nu oferă doar manifestări dorite, ci presupun – volens-nolens – şi efecte „perverse” (spontane, de cele mai multe ori). Deşi ele nu pot fi anulate, pot fi minimizate, potrivit capacităţii de adaptare a organismelor la mediu.

Determinismul se manifestă specific, la fiecare nivel al sistemului economic, pentru că se bazează pe capacitatea de finalizare de care sunt capabile componentele economiei. Hegel spunea că finalitatea este adevărul cauzalităţii; în cazul nostru, ea înseamnă atingerea scopului prin determinism, iar teoria care aplică acest deziderat poartă numele de teleologie2. Acest al treilea „vârf” al triunghiului comunicării (prin intermediul determinismului şi prin pseudo-opoziţie cu deontologia3) are ca punct de plecare etica filosofică, în care o

2 Denumirea derivă din tehnicul (gr.) teleonomie (telos = sfârşit, scop; nomos = normă, lege), dar filosofii o asimilează preocupărilor lor teleologice (logos = studiu). Edgar Morin ilustra această particularitate, scriind, la un moment dat, despre „teleologia ceasornicarului” şi „teleonomia ceasului”. 3 Deontologia mizează pe etica impusă de normele şi îndatoririle pe care individul trebuie să le respecte în acţiunile sale. Observăm, aşadar, analogia şi în acelaşi timp aparenta opozanţă dintre deontologie şi teleologie.

X1

X2

+(-)

-(+)

Y

Reacţii de antagonism

368

teorie teleologică determină moralitatea unei conduite în funcţie de consecinţele ei. Teleologia se axează pe fenomenul pre-adaptării, care exprimă compatibilitatea logico-istorică dintre structurile proprii unui sistem şi determinismul propriu-zis, manifestat de ele.

„Dumnezeu a dat lumea oamenilor în comun”, dar „a

dat-o spre folosinţă celor harnici şi raţionali (iar munca urma să reprezinte îndreptăţirea lor la ea)”4. Ce e această afirmaţie, dacă nu un fel de testament teleologic? Nimic mai adevărat decât faptul că scopul vieţii este acela de a te face util...

Ce presupune, în fond, comunicarea? Precizând că interogaţia expusă – poate retorică – se referă la aspectele deontologice ale subiectului pus în discuţie, iată un posibil răspuns: Cel puţin dintr-un anumit punct de vedere, comunicarea ajută la separarea afirmaţiilor care raportează, de cele care denotă judecăţi de valoare5. Aceste judecăţi au rolul de a combate consecinţele imoralităţii6, respectiv: falsele legităţi despre morală; aplicările eronate ale normelor religioase; prioritatea intereselor personale, în dauna celor sociale; urmărirea micilor plăceri, în defavoarea celor valoroase.

4 John Locke, Al doilea tratat despre cârmuire. Scrisoare despre toleranţă., trad. rom., Ed. Nemira, Bucureşti, 1999, pp. 71-72. 5 John Dewey, The Quest for Certainty, Minton, Balch, New York, 1929, apud Mary Warnock, Ethics since 1900, Third Edition, Oxford University Press, Oxford / New York, 1978, reprinted 1990, p. 65. [John Dewey – ilustru reprezentant al cercetărilor în sfera eticii (între altele, „reconciliatorul” impactului lui homo oeconomicus în societate) conştientizează distincţia respectivă, în intenţia de a exprima cel puţin una din diferenţele dintre de jure şi de facto]. 6 Deontologie, oder die Wissenschaft der Moral, aus dem Manuscript von Jeremy Bentham, geordnet und herausgegeben von John Bowring, Leipzig, Allgemeine Niederländische Buchhandlung, 1834, p. 165. Pentru informaţii suplimentare, recomandăm întregul capitol VIII al acestui volum (Ursachen der Immoralität).

Pentru Constantin Noica, teleologia exprimă nu doar o atitudine de subordonare a realităţii faţă de un anumit scop,

ci un real act de inteligenţă.

369

V.2. Responsabilizarea socială a mijloacelor de comunicare

Abordarea aspectului deontologic al comunicării nu poate fi eficientă în lipsa responsabilizării sociale, indusă de către mijloacele de comunicare, cu ajutorul opiniei publice. Această problemă întâmpină anumite obstacole, deoarece respectarea normelor deontologice este o chestiune mai mult morală decât legislativă – şi, ca atare, nu poate fi impusă prin măsuri coercitive (de exemplu, de către stat).

În unele domenii, normele deontologice pot fi formulate prin literă de lege, dar se presupune că ele s-ar lovi de un obstacol major: acela că încearcă să impună etica prin măsuri totalitare. Ceea ce ar consemna o nepermisă atingere adusă drepturilor omului.

O primă conotaţie a responsabilizării sociale a comunicării este dată de aspectul conştiinţei de sine, care trebuie să prevaleze – teoretic – în „lupta” cu teama de repercusiuni (intimidare, măsuri represive, acţiuni poliţieneşti, arestare, pedeapsă, oprobiu public ş.a.). Opinia unui jurnalist este cartea sa de vizită. Ea denotă un drept fundamental al omului: acela la cuvânt. În mod normal, aspectele relevate de gazetar sunt documentate (ne referim la dovezi), iar dreptul la replică este permis. Aşadar, aparent, ziaristul n-are motive de îngrijorare. Şi totuşi, nimeni nu-i garantează securitatea individuală, în cazul în care el face dezvăluiri incendiare. De ce? Cel puţin din două motive, diametral opuse: � Deşi considerată putere în stat, deşi dispune de mijloace de acţiune

directe, presa n-are întotdeauna şansa de a lupta „de la egal la egal” cu „partea vătămată”.

� Uneori, industria presei are câştig de cauză în faţa conştiinţei de sine a presei – în sensul că există şi jurnalişti interesaţi mai mult de confortul personal, decât de cauza pentru care ar trebui să lupte. Exemplu: Codul Federaţiei Jurnaliştilor Arabi (1972) solicită profesioniştilor să-şi denunţe colegii de breaslă care „calcă strâmb”, chiar dacă acesta e un gest condamnabil. „Însă se mai pune problema loialităţii în caz de violare foarte gravă a deontologiei (înşelare sistematică, şantaj, răsplată în schimbul unor informaţii)?”1

1 Claude-Jean Bertrand, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul European, Iaşi, 2000, p. 126.

370

O altă coordonată a manierei deontologice de a lucra este „prăfuita” (pentru epoca noastră) mea culpa: recunoaşterea voluntară a unei erori sau a unei omisiuni.

� Greşelile sunt, uneori, extrem de greu de corectat; alteori, ele nu mai pot fi reparate. Totuşi, în ambele cazuri, erorile pot fi asumate în mod onorabil.

� Omisiunile par a nu avea gravitatea greşelilor, dar au conotaţii legate de intenţia „realizatorului”.

Pe de altă parte, deontologia ar trebui să responsabilizeze din oficiu procesul comunicării, folosindu-se fie de funcţia sa cultural-axiologică (prin delimitarea valorilor de non-valori), fie de cea normativă (creând reguli), fie de cea persuasivă (practicând constrângerea şi stimularea, sau chiar convingând interlocutorul că el însuşi a iniţiat norma, deşi... doar o acceptă).

Nici o reprezentantă a sectorului instituţional (educativ, administrativ, politic) nu se poate sustrage tehnicilor de comunicare, pentru că operează, permanent, prin relaţii mass-media. La fel stau lucrurile şi în mediul de afaceri.

Abordarea responsabilităţii sociale în business trebuie corelată cu cea aferentă mijloacelor de comunicare. Motivul este simplu: în orice ţară, mediul afacerilor este strâns legat de mass-media, care reflectă – corect sau nu, dar constant – evoluţia economică.

Opinia publică are dreptul şi trebuie să reacţioneze, atunci când suspectează sau observă încălcarea manierei deontologice de acţiune a unor mijloace de comunicare. Ea se poate implica în aceste probleme prin intermediul unor factori cum sunt: corespondenţa adresată factorilor de decizie; contestaţii orale / scrise; proteste colective; participarea la emisiuni radio-TV de profil; sesizări; solicitarea unor anchete de presă; răspunsuri la diversele chestionare publicate în mass-media.

În lume, marile trusturi de presă au angajaţi care analizează apariţiile editoriale proprii, având ca sarcină depistarea practicilor lipsite de

etică şi profesionalism (exemple: in-house critic în S.U.A., shinshahitsu în Japonia). Ei raportează cazurile de violare a codului deontologic,

pentru luarea celor mai potrivite măsuri.

371

Iată o remarcă extrem de interesantă şi de actuală, valabilă pretutindeni pe mapamond: „În ceea ce priveşte publicul, deontologia poate conduce instantaneu la creşterea satisfacţiei sale şi, în timp, a încrederii în mijloacele de comunicare.”2 (s.n.)

Domeniul mijloacelor de comunicare încearcă să fie rentabil şi să prospere, dar să nu uităm că el îşi datorează existenţa, publicului. Ca atare, mass-media este obligată să-şi respecte auditoriul (cititorii) şi să nu priveze receptorul de informaţie de drepturile şi libertăţile care i se cuvin. Ea trebuie să-l orienteze pe cetăţean spre educaţie şi deschidere, protejându-l de vulgaritate şi de pericolul subculturii. Dacă un individ este nemulţumit de un serviciu care i se oferă, dar îşi dă seama că singur nu poate riposta – pentru că ar fi depăşit de „evenimente” – mijloacele de comunicare îi pot veni în ajutor. Ele realizează o analiză obiectivă a cazului, solicitând reacţii şi intervenţii pe căi specifice, din partea legii şi / sau a opiniei publice. „Pentru ca democraţia să supravieţuiască”, a fost necesară găsirea unei soluţii, elaborată „într-un ritm lent de-a lungul secolului XX: a face presa socialmente responsabilă”3.

2 Idem op. cit., p. 169. 3 Idem op. cit., p. 39.

Simpla existenţă a pieţei nu garantează eficienţa comunicării sociale. E adevărat că ea permite şi

facilitează calea spre acest deziderat, ca ingredient necesar lui. Totuşi, nu este un factor de suficienţă. Piaţa

mijloacelor de comunicare trebuie sprijinită din punct de vedere al legii, al justiţiei şi al publicului.

Interdicţia reclamelor la ţigări şi / sau la băuturi alcoolice – decretată la posturile publice şi comerciale ale televiziunilor

din multe ţări ale lumii – nu este o măsură represivă. Ea slujeşte binele public şi, deci, este de interes general.

* De asemenea, existenţa avertismentelor privind vârsta celor care urmăresc o emisiune TV nu este un aspect de cenzură,

ci de responsabilitate socială.

372

Dacă facem apel la responsabilitatea socială a mass-mediei – funcţiile ei mizând pe informare, interpretare, exprimare şi critică – urmările înregistrate în rândul auditoriului / cititorilor vor fi următoarele:

- prin informare, publicul are posibilitatea să-şi îmbunătăţească gradul de cunoaştere;

- prin interpretare, el are dreptul la propria opinie – şi chiar e indicat să-şi formuleze un punct de vedere pe care să-l susţină;

- prin exprimare, publicul îşi explică anumite conotaţii şi conştientizează adevărul, separându-l de minciună sau de exagerare;

- prin critică, el are puterea de a riposta. În acest context, nu putem face abstracţie de dreptul la replică, aspect deontologic important al comunicării. El reprezintă un manifest al respectului de sine, al puterii cuvântului şi al veridicităţii. Ca atare, are atât dimensiuni morale, cât şi profesionale – pentru că informaţiile eronate pot văduvi mesajul de caracterul său realist. Iată câteva elemente ale comunicării responsabile din punct de vedere social, practicate şi respectate actualmente, la nivel internaţional4:

� Dreptul la replică este legal în Franţa, dar nu şi în ţări precum Marea Britanie sau Olanda.

� În Germania există recomandarea este de a nu se face publice numele şi / sau fotografiile delincvenţilor minori – aspect de-a dreptul interzis în alte state.

� Unele canale americane de televiziune indică prezentarea datelor care însoţesc sondajele de opinie, în timp ce în Franţa, acest fapt este obligatoriu.

4 Idem op. cit., p. 42.

373

V.3. Finalitatea şi eficienţa comunicării

Tot ceea ce facem, spunem sau gândim este

comunicare. Dar de la un proces de comunicare pur şi simplu până la unul finalizator şi eficient avem de parcurs un traseu sinuos, determinat de răspunsurile următoarelor interogaţii: Ce intenţii are comunicarea, prin emitentul său? Ce comunică transmiţătorul? Ce aude, vede sau simte destinatarul mesajului? Ce înţelege, ce selectează şi ce reţine el? Ce acceptă receptorul? Ce transmite el mai departe (dacă o face)?

Când nu ştim sau nu putem răspunde acestor întrebări, riscăm una din două situaţii-limită: incomunicarea, manifestată prin lipsa de reacţie, uitare sau tăcere continuă – respectiv excesul de comunicare, mască a faptului că ne simţim „depăşiţi” („vorbe în vânt”, exagerări, peroraţie).

Să revenim la interogaţiile anterioare. Constatăm finalitatea comunicării atunci când între ceea ce-şi propune şi ceea ce realizează emitentul mesajului există o deplină concordanţă. De fapt, ce intenţii are persoana care comunică? Să găsească soluţii problemelor pe care (şi) le formulează. Să afle noutăţi. Să privească lumea cu ochi atenţi. Să fie perceput aşa cum este. Să-şi creeze propriul stil de raţionament şi de comunicare. Să devină sociabil. Să-şi învingă temerile. Să-şi extindă aria de interes. Să-şi perfecţioneze abilităţile de comportament. Să evolueze pe plan spiritual şi material. Să creadă în sine şi în puterea binelui colectiv.

� Nu suntem convinşi că „teza” Sfântului Augustin – care consideră că răul înseamnă absenţa binelui – este suficientă în explicarea atâtor forme ale Necuratului, câte a cunoscut şi mai cunoaşte umanitatea. În fond, ce finalitate are acest percept moral – de altfel atât de pur – într-o lume în care omul urmăreşte cu precădere folosul material, „catalizator” al bogăţiei? � A nu face bine nu înseamnă, în opinia noastră, a face rău, ci a te obliga la decenţă. Mirabile dictu!1 Doar că aici nu e vorba de o obligaţie normativă (promovată prin justiţie) şi cu atât mai puţin caritabilă, ci de una morală.

1 „Minunat de spus!” (lat.). Expresia este asociată, deseori, cu Mirabile visu! („Minunat de văzut!”)

374

Comunicatorul speră să găsească adepţi în rândul receptorilor, dar feed-back-ul acestora din urmă depinde atât de valoarea mesajului pentru ei înşişi, cât şi de talentul emiţătorului de a-şi motiva intenţia. Finalizarea procesului – comunicarea în sine – denotă apariţia unor reacţii vizibile, directe şi cuantificabile, sau... dimpotrivă. În legătură cu feed-back-ul, zilnic suntem martorii lucrurilor greşit înţelese. De ce percepem eronat un mesaj? Fiindcă suntem prea grăbiţi? Fiindcă nu suntem atenţi? Fiindcă ne socotim deja „învăţaţi”? Fiindcă suntem prea în vârstă – sau dimpotrivă, prea tineri pentru a avea răbdare? Suntem pe deplin de acord cu cei care socotesc că aşa-numita problemă a generaţiilor există cu adevărat2 şi că nu este doar o „găselniţă” a unor cârcotaşi. Ea priveşte raporturile de comunicare fie dintre părinţi şi copii, fie dintre dascăli şi elevi (studenţi) şi are rădăcini ancorate în mentalitate. De altfel, nu ştim cine gândeşte corect şi cine greşeşte, cine e retrograd şi cine e ultramodernist. Şi nici nu avem dreptul să judecăm (poate doar să constatăm şi să luăm atitudine)...

Dacă privim comunicarea din societăţile trecute drept „o maşinărie

simplă”, comunicarea modernă trebuie să fie o „uriaşă maşină compusă din mii şi mii de părticele”3.

Efectele reieşite în urma comunicării sunt pozitive şi negative, dorite şi nedorite. Ele sunt determinate de influenţa unor factori interni şi externi, care acţionează asupra părţilor implicate. Mai întâi e vorba despre raportul dintre intenţie şi rezultat, deoarece între anticipare şi realizare e o distanţă apreciabilă. Pe locul doi situăm conjunctura desfăşurării comunicării, fie favorabilă (încredere, echilibru emoţional, condiţii bune de mediu), fie nefavorabilă (neîncredere, tensiuni, elemente perturbatoare). În al treilea rând contează starea celor care transmit / primesc informaţii: calm şi bună-

2 Traian Brăileanu, Idealul de viaţă şi conştiinţa morală, Ed. Eminescu, Bucureşti, 2001, pp. 160-165. 3 Idem op. cit., p. 166.

375

dispoziţie sau dimpotrivă, stres, oboseală şi nervozitate. Al patrulea factor care influenţează comunicarea este însuşi stilul acesteia: distant, formal, autoritar, flexibil, liber sau chiar non-conformist. Un rol central în reuşita comunicării îl au atitudinea şi gradul de educaţie al celor ce participă la procesul respectiv. Ele reies din expresia feţei, din vorbire, gesturi sau scris, din manifestarea sau nu a prejudecăţilor, din sinceritate şi din curajul opiniei.

Pentru a abstractiza elementele aparent comune

referitoare la finalitatea comunicării, vom face o paralelă între perfecţiunea formei şi cea a expresiei. Un prim exemplu pe care-l avem în vedere este fiinţa umană, în care creaţia divină a ştiut cum să facă întregul atât funcţional, cât şi armonios. La fel gândim şi în cazul comunicării (ea fiind rezoluţia supremă a expresivităţii): cuvântul şi gestul conturează personalitatea umană, apropiind-o de artă şi apoi de sublim. Iar rezultatul, în ambele exemple – omul şi spiritul – nu este altul decât tendinţa spre mai înalt... „Nu sunt corect modelat, gândea cu adâncă seriozitate băieţaşul de 13 ani (Michelangelo, n.a.). Capul meu nu respectă proporţiile normale, fruntea e mult prea mare faţă de bărbie şi de gură. Ar fi trebuit să se folosească un fir cu plumb. (...) Păcat însă că o faţă omenească nu mai poate fi retuşată ca o schiţă oarecare.”4

4 Irving Stone, Agonie şi extaz, Ed. Orizonturi, Bucureşti, 1993, p. 5.

În sprijinul educaţiei deontologice, în Occident funcţionează practica atelierelor de o zi. Aceasta este o modalitate prin care

doritorii (elevi, studenţi, membri ai unor organizaţii non-guvernamentale sau ai unor asociaţii profesionale, şomeri) pot

petrece câteva ore în redacţii de ziare, observând „mersul lucrurilor” într-o zi obişnuită de muncă. Ei se implică în activitatea ziarului fără a pretinde recompense pecuniare.

376

Faptul că un proces (de orice natură ar fi el) se finalizează nu înseamnă că a fost şi eficient, ci doar că s-a petrecut şi s-a încheiat. Pe noi ne interesează, însă, dacă el a generat câştiguri şi pentru cine – iar dacă da, care sunt ele. În cazul de faţă, eficienţa comunicării trebuie să aibă în vedere măsura în care efectele pozitive ale procesului de comunicare se dovedesc a fi relevante. Ea presupune cel puţin următoarele aspecte:

♣ îmbunătăţirea imaginii unei organizaţii, a unei persoane sau a unui produs;

♣ creşterea obiectivităţii în acţiunile întreprinse; ♣ conturarea unor strategii motivate, cu şanse de

succes cât mai mari; ♣ amplificarea respectului pentru muncă şi calitatea

acesteia (în relaţiile profesionale şi interumane); ♣ sporirea indulgenţei faţă de unele erori

neintenţionate (care pot fi scuzabile); ♣ perfecţionarea sistemului de primire – prelucrare –

transmitere a informaţiilor; ♣ accentuarea receptivităţii faţă de problemele

colective; ♣ creşterea adaptabilităţii şi mobilităţii profesionale; ♣ seriozitatea abordării sarcinilor şi respectarea

normelor existente; ♣ evaluarea corectă a sarcinilor şi / sau a persoanelor; ♣ aprecierea calităţilor umane de tipul onestităţii,

spiritului de dreptate şi solidarităţii; ♣ stimularea creativităţii.

„Atât timp cât direcţiunea se preocupă mai întâi de rentabilitate, ea nu ar trebui să fie însărcinată cu deontologia. Ea poate fi tentată să ascundă o greşeală când aceasta îi satisface interesele sau poate fi chiar ea, de altfel, cea care şi-a solicitat angajatul. În cazul unui scandal public, jurnalistul devine ţap ispăşitor, iar codul (deontologic, n.a.) poate servi la înlăturarea angajaţilor care displac.”5

5 Claude-Jean Bertrand, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul European, Iaşi, 2000, p. 126.

377

În principiu, finalitatea comunicării se regăseşte în imaginea pe care receptorul şi-o creează despre „acţiunea” în care a fost implicat. Însă nu întotdeauna emitenţii unor idei reuşesc să transmită ceea ce intenţionează şi mai ales aşa cum doresc. Nici cei care preiau mesajul nu sunt exoneraţi de orice vină, întrucât – uneori – nu pricep ceea ce li se explică. În astfel de cazuri, procesul comunicării se confruntă cu o stare de dizarmonie perceptivă6. Ea poate fi indusă de fraze greoaie sau exprimări prea complexe, de un limbaj sofisticat, de intonaţii eronate sau pauze nepotrivite între cuvinte. Desigur, dizarmonia creată nu modifică neapărat „grila” semnificaţiilor personale asupra realităţii, dar influenţează comportamentul fiecărui subiect implicat.

Reuşita comunicării nu înseamnă doar acceptarea punctelor de vedere ale emitenţilor de mesaje, pe întregul parcurs al procesului respectiv. Dimpotrivă, contează faptul că în urma comunicării identificăm – pe lângă rezultate comune – şi elemente contrastante, de tipul paradigmelor. În paradigmele sociale ale comunicării includem factori privind impactul societăţii asupra mass-media, respectiv a individului – şi modul de desfăşurare a comunicării de masă. În categoria paradigmelor psihologice ale comunicării analizăm tipologia indivizilor şi limitele cunoaşterii umane.7

Ca simbol al comunicării eficiente, literatura de specialitate utilizează sintagma „competenţă de comunicare”, în legătură cu nevoia unui sistem reuşit al decodificării mesajelor8. Ea presupune studiu şi preocupare în domeniu, neputând fi disociată de atitudinile, valorile şi motivaţiile deontologice ale comunicării.

6 Flaviu Călin Rus, Evoluţia procesului de comunicare de la forma interpersonală la cea politică şi mediatică, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2005, p. 67. 7 Pentru detalii, recomandăm lucrarea: Melvin L. DeFleur, Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi, 1999, pp. 40-48. 8 Dell Hymes, Vers la compétence de communication (trad. de textes datant de 1973 et 1982), Éd. Hatier-Crédif, Paris, 1984, p. 74.

378

Iată un exemplu din sfera medicală. Din punct de vedere al comunicării lingvistice, în dialogul medic – pacient au loc două etape consecutive9: I. un schimb politicos de cuvinte –

saluturi, elemente de intrare în „atmosferă”, gesturi şi termeni desemnând instalarea încrederii;

II. dialogul medical, concret – simptome, dureri, tratament, medicaţie.

În plus, există – mai mult sau mai puţin vizibil pentru cei care n-au competenţă de comunicare – şi un dialog subteran, cu referire la afectivitatea ce transpare din discuţie, la manifestările psihice ale bolnavului şi la subconştientul acestuia.

Comunicarea eficientă are de suportat (auto)critici, pentru că nu toate aspectele sale sunt lăudabile – aşa cum probabil ne-am dori cu toţii. E şi firesc să fie aşa. În plus, orice schimbare poate fi benefică, dacă respectă armonia din structura sistemului de referinţă.

A. Pe de o parte, criticile motivate vin din partea celor autorizaţi să le exprime: publicul (auditoriul) şi mass-media. Ele au la origini două nevoi umane: cea de a fi înţeles şi de a înţelege, respectiv cea de a te simţi important sau... măcar de a fi cunoscut. Urmărind satisfacerea acestor nevoi de stimă, omul mai şi greşeşte, supunându-se, astfel, criticilor. În cazurile fericite, individul operează corecţiile impuse de critici. Însă tot atât de adevărat este că observaţiile respective îl pot lăsa indiferent sau îl pot irita, fiindcă eroarea i-a fost sesizată tocmai când se aştepta mai puţin.

B. Pe de altă parte, criticile nemotivate deranjează în mod justificat, incitând destinatarul la răspunsuri pe măsură. Iar omul uită deseori învăţătura creştină „Când primeşti o palmă, întoarce şi obrazul celălalt.”

9 După M. Lacoste, La vieille dame et le médecin. Contribution à une analyse des échanges linguistiques inégaux., în Études de linguistique appliquée no 37, Éd. Didier, Paris, 1980, pp. 34-43.

379

Critica din ură sau cea dictată nasc cenzură. De altfel, „în orice sistem politic care foloseşte cultura ca armă (onorând artistul cu exagerate

privilegii sau pedepse), scriitorul confruntă, continuu, capcane menite să-l compromită, să-i distrugă, treptat, integritatea şi astfel, identitatea.”10

C. Nu putem lăsa la o parte autocritica. Manifestată în limite normale şi de bun-simţ, ea este constructivă şi utilă. Pe deasupra, este şi o dovadă de perfecţionism. Totuşi, sesizăm şi categorii nedorite ale acestui proces11:

c.1.) Dacă individul este conştient de responsabilităţi, dar acceptă abateri de la tiparul lor („negociind” limite sau făcând compromisuri), autocritica e formală. În asemenea cazuri, remarcile corective nu-şi ating scopul şi eşuează.

c.2.) Dacă persoana este conştientă de propriile lacune în asumarea răspunderii, dar caută să le motiveze (vezi expresii precum: „conjunctură nefericită” sau „influenţe negative”, vorbim de autocritica prin transfer. Potrivit realităţii, nici ea n-are şanse de reuşită pe termen îndelungat.

c.3.) Dacă omul îşi asumă răspunderi exagerate, cărora nu le poate face faţă, autocritica devine excesivă şi se apropie de masochism. Nu va putea fi aplicată pe perioade lungi.

„Crezând că nu mai sunt acelaşi, amice, poate nu te-nşeli, / Dar mi se pare de-altă parte că eşti schimbat mai mult ca mine. / Căci azi mă vezi că

sunt ca tine. / Om ca oricare – cu greşeli.”12

10 Norman Manea, apud Silvia Mitricioaei, Despre melci, în Steaua, revistă lunară editată de Uniunea Scriitorilor din România şi Redacţia Publicaţiilor pentru Străinătate, anul LVII, nr. 7-8, iulie-august 2006, p. 6. 11 După Tănase Sârbu, Etică: valori şi virtuţi morale, Ed. Societăţii Academice „Matei Teiu Botez”, Iaşi, 2005, varianta electronică (pp. 112-113, cu completări aduse de noi), disponibilă la adresa: http://www.ce.tuiasi.ro/~tsarbu/Ethics.pdf#search=%22%22tanase%20sarbu%22%20%2B%20%22Etic%C4%83%3A%20valori%20%C5%9Fi%20virtu%C5%A3i%20morale%22%22, accesată la data de 22.06.2006. 12 Alexandru Macedonski, Epigramă, în lucrarea: Genuri şi specii literare. Mic dicţionar – antologie pentru elevi., Ed. Demiurg, Bucureşti, 1993, p. 69.

380

* Abia în acest moment, după ce am trecut în revistă

binefacerile, dar şi avatarurile comunicării, putem aprecia finalitatea şi eficienţa acestui proces.

În perimetrul de care ne ocupăm îşi fac loc numeroase conotaţii pozitive, precum şi aspecte mai puţin dorite, dar nutrim speranţa că acestea din urmă sunt minoritare. Aşadar, dincolo de intenţii rele şi de aparenţe, dincolo de barierele impuse interacţiunii umane, avem nevoie să ne înţelegem unii cu alţii. Iar comunicarea îşi dovedeşte utilitatea atunci când în urma ei se naşte un ideal, un vis sau o credinţă. E de ajuns pentru continuitate... Nimeni nu e motivat „de la sine”, ci, pentru a evolua, fiecare individ face apel la cunoaştere şi la asocieri cu modele cunoscute. Exemplificăm acest lucru prin câteva din învăţăturile vieţii13 aparţinând lui Dalai-Lama: � Urmează cei trei „R”, preluaţi din

expresiile: respect pentru tine, respect pentru alţii, responsabilitate pentru acţiunile tale.

� Deschide-ţi braţele spre schimbare, dar nu-ţi pierde propriile valori.

� Ţine minte ca tăcerea este uneori cel mai bun răspuns.

� Judecă succesul tău prin lucrurile la care trebuie sa renunţi ca sa poţi obţine ceva.

� Împărtăşeşte ştiinţa ta. Este o cale de a atinge imortalitatea.

13 Prelucrare după Dalai-Lama, Învăţăturile vieţii în noul mileniu, la adresa: http://robertsoft.blogspot.com/2005_04_01_robertsoft_archive.html, accesată la data de 03.07.2006. Ca regulă generală, principiul pe care-l urmăreşte Dalai-Lama este promovarea valorilor umane.

381

BIBLIOGRAFIE

A. Cărţi 1. Alexander, Jeffrey C., Seidman, Steven (coord.), Cultură şi societate.

Dezbateri contemporane., trad. rom., Institutul European, Iaşi, 2001. 2. Aristotel, Etica nicomahică, trad. rom., ed. a II-a, Ed. Iri, Bucureşti,

1998. 3. Bagdasar, N., Bogdan, V., Narly, C., Antologie filosofică. Filosofi

străini., Ed. Universal Dalsi, 1995. 4. Baird, John W., Stull, James B., Comunicarea în afaceri, trad. rom.,

Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2003. 5. Balaban, Delia Cristina, Comunicare publicitară, Ed. Accent, Cluj-

Napoca, 2005. 6. Baldrige, Letitia, Codul manierelor în afaceri, trad. rom., ed. a II-a,

A.S.E. World Enterprises, Ed. Business Tech International, Bucureşti, f.a.

7. Bara, Stere, Psihologie socială şi deontologie, Academia de Studii Economice, Centrul de Învăţământ Economic Deschis la Distanţă, Bucureşti, 1999.

8. Barston, R.P., Modern Diplomacy, Longman, London and New York, 1988.

9. Baylon, Christian, Mignot, Xavier, Comunicarea, trad. rom., Ed. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2000.

10. Bellu, Niculae, Sensul eticului şi viaţa morală, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999.

11. Bergson, Henri, Durée et simultanéité, deuxième éd., Éd. PUF, Collection Quadrige, Paris, 1992.

12. Bergson, Henri, Eseu asupra datelor imediate ale conştiinţei, ed. a II-a, trad. rom., Institutul European, Iaşi, 1998.

13. Bergson, Henri, Teoria râsului, ed. a II-a, trad. rom., Institutul European, Iaşi, 1998.

14. Bertrand, Claude-Jean, Deontologia mijloacelor de comunicare, trad. rom., Institutul European, Iaşi, 2000.

15. Biblia sau Sfânta Scriptură, Societatea Biblică Interconfesională din România, 1988.

16. Bland, Michael, Theaker, Alison, Wragg, David, Relaţiile eficiente cu mass media, trad. rom., Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2003.

17. Boia, Aurel, Gheorghiu, Domnica, Soare, Irène, Stenografia. Manual pentru şcoli de specializare postliceală de secretariat, stenodactilografie şi comerţ exterior., Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977.

18. Bomher, Noemi, Scrisul şi spiritul. Incursiune în grafologie., Ed. Polirom, Iaşi, 2000.

19. Boudon, Raymond (coord.), Tratat de sociologie, trad. rom., Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997.

20. Brăilean, Tiberiu, Noua economie. Sfârşitul certitudinilor., Institutul European, Iaşi, 2001.

382

21. Brăileanu, Traian, Idealul de viaţă şi conştiinţa morală, Ed. Eminescu, Bucureşti, 2001.

22. Brăileanu, Traian, Teoria comunităţii omeneşti, Ed. Albatros, Casa de Editură Atlas-Clusium, Cluj-Napoca, 2000.

23. Brătescu, Gheorghe, De la desenele rupestre la sateliţii de comunicaţii, Ed. Albatros, Bucureşti, 1987.

24. Breban, Vasile, Dicţionar al limbii române contemporane, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.

25. Briggs, Asa, Burke, Peter, Mass-media, o istorie socială. De la Gutenberg la Internet., trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi, 2005.

26. Burns, Tom, Micro-Politics: Mechanisms of Institutional Change, Administrative Science Quarterly, Cornell University, vol. 6, 1961.

27. Caillé, Alain, Critica raţiunii utilitare, trad. rom., Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000.

28. Câmpeanu-Sonea, Eugenia, Sonea, Adrian, Comunicare, conflict şi dialog în procesul managerial, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2005.

29. Cândea, Rodica M., Cândea, Dan, Comunicarea managerială aplicată, Ed. Expert, Bucureşti, 1998.

30. Cârciumaru, Marin, Mărturii ale artei rupestre preistorice în România, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1987.

31. Carnegie, Dale, Secretele succesului. Cum să vă faceţi prieteni şi să deveniţi influent., trad. rom., Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2002.

32. Carrier, Bruno, L’analyse économique des conflits. Élements d’histoire des doctrines., Publications de la Sorbonne, Paris, 1993.

33. Caune, Jean, Cultură şi comunicare. Convergenţe teoretice şi locuri de mediere., trad. rom, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2000.

34. Christians, Clifford G., Fackler, Mark, Rotzoll, Kim B., McKee, Kathy B., Etica mass-media. Studii de caz., Ed. Polirom, Iaşi, 2001.

35. Cialdini, Robert B., Psihologia persuasiunii, trad. rom., Business Tech International Press, Bucureşti, 2004.

36. Cioran, Emil, Istorie şi utopie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992. 37. Cocriş, Vasile, Işan, Vasile, Economia afacerilor, vol.2, Ed. Graphix,

Iaşi, 1995. 38. Coman, Cristina, Relaţiile publice şi mass-media, ed. revăzută şi

adăugită, Ed. Polirom, Iaşi, 2004. 39. Coman, Mihai (coord.), Manual de jurnalism, vol. I, Tehnici

fundamentale de redactare, Ed. Polirom, Iaşi, 2000. 40. Coman, Mihai (coord.), Manual de jurnalism, vol. II, Genurile

jurnalistice, ed. a II-a, revăzută, Ed. Polirom, Iaşi, 2001. 41. Commons, John R., Institutional Economics. Its Place in Political

Economy., The Macmillan Company, New York, 1934. 42. Comte-Sponville, André, Mic tratat al marilor virtuţi, trad. rom., Ed.

Univers, Bucureşti, 1998. 43. Constituţia României, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003. 44. Cooper, Thomas W., White, Robert, Christians, Clifford G., Plude,

Frances (editors), Communication Ethics and Global Change, New York, Longman Publishers, New York, 1989.

383

45. Cornu, Daniel, Éthique de l’information, deuxième éd., Éd. PUF, Collection Que sais-je? no 3252, Paris, 1997.

46. Cozma, Carmen, Elemente de etică şi deontologie, Ed. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1997.

47. Crawford, Nelson Antrim, The Ethics of Journalism, Greenwood Press, New York, 1969.

48. Cuilenburg, J.J. Van, Scholten, O., Noomen, G.W., Ştiinţa comunicării, trad. rom., Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998.

49. DeFleur, Melvin L., Ball-Rokeach, Sandra, Teorii ale comunicării de masă, trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi, 1999.

50. Deontologie, oder die Wissenschaft der Moral, aus dem Manuscript von Jeremy Bentham, geordnet und herausgegeben von John Bowring, Leipzig, Allgemeine Niederländische Buchhandlung, 1834.

51. Dinu, Mihai, Comunicarea. Repere fundamentale., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997.

52. Dobrescu, Emilian M., Iluştri francmasoni, Ed. Nemira, Bucureşti, 2003.

53. Dobrescu, Emilian M., Sociologie economică, Ed. Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti, 2005.

54. Dore, Ronald Philip, Întreprinderea britanică – întreprinderea japoneză. Originile diversităţii la nivel naţional în sfera relaţiilor industriale., trad. rom., Ed. Tehnică, Chişinău, 1998.

55. Erasmus, Elogiul nebuniei – sau discurs despre lauda prostiei, trad. rom., Ed. Antet, Oradea, 1997.

56. Euripide, Alcesta. Medeea. Bachantele. Ciclopul., trad. rom., Biblioteca pentru toţi, Ed. pentru Literatură, Bucureşti, 1965.

57. Fiske, John, Introducere în ştiinţele comunicării, trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi, 2003.

58. Flesch, Rudolf, The Art of Readable Writing, First Collier Books Edition, Collier, New York, 1962.

59. Flint, Leon Nelson, The Conscience of the Newspaper. A Case Book in the Principles and Problems of Journalism, D. Appleton & Co., New York, 1925.

60. Foucault, Michel, Istoria nebuniei în epoca clasică, trad. rom., Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005.

61. Foucault, Michel, Les mots et les choses, Éd. Gallimard, Paris, 1966. 62. Francfort, Isabelle, Osty, Florence, Sainsaulieu, Renaud, Uhalde,

Marc, Les mondes sociaux de l'entreprise, Éd. Desclée de Brouwer / Sociologie économique, Paris, 1995.

63. Fukuyama, Francis, Marea ruptură. Natura umană şi refacerea ordinii sociale., Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002.

64. Genuri şi specii literare. Mic dicţionar – antologie pentru elevi., Ed. Demiurg, Bucureşti, 1993.

65. Georgiu, Grigore, Filosofia culturii. Cultură şi comunicare., Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2004.

66. Girard, René, Ţapul ispăşitor, trad. rom., Ed. Nemira, Bucureşti, 2000.

67. Girard, René, Violenţa şi sacrul, trad. rom., Ed. Nemira, 1995.

384

68. Gleick, James, La théorie du chaos: vers une nouvelle science, trad. fr., Éd. Flammarion, Collection Champs, Paris, 1991.

69. Godfernaux, André, Le sentiment et la pensée et leurs principaux aspects physiologiques. Essai de psychologie expérimentale et comparée., troisième éd. revue, Éd. Félix Alcan, Paris, 1907.

70. Goffee, Rob, Jones, Gareth, The Character of a Corporation. How Your Company's Culture Can Make or Break Your Business., Second Edition, Profile Books Ltd., London, 2003.

71. Goffman, Erving, Les rites d’interaction, trad. fr., Éd. de Minuit, Collection Le sens commun, Paris, 1974.

72. Habermas, Jürgen, Discursul filosofic al modernităţii. 12 prelegeri., trad. rom., Ed. ALL Educaţional, Bucureşti, 2000.

73. Halic, Bogdan-Alexandru, Chiciudean, Ion, Analiza imaginii organizaţiilor, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2004.

74. Harris, Philip R., Moran, Robert T., Moran, Sarah V., Managing Cultural Differences. Global Leadership Strategies for the Twenty-First Century., sixth edition, Elsevier Butterworth-Heinemann Ltd., Oxford, 2004.

75. Hegel, Georg Wilhelm Friedrich, Studii filozofice, trad. rom., Ed. Academiei, Bucureşti, 1967.

76. Hofstede, Geert, Managementul structurilor multiculturale. Software-ul gândirii., trad. rom., Ed. Economică, Bucureşti, 1996.

77. Hristache, Diana Andreia, Comunicare corporativă, Ed. A.S.E., Bucureşti, 2004.

78. Huntington, Samuel P., Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, trad. rom., Ed. Antet, Oradea, 1998.

79. Hymes, Dell, Vers la compétence de communication (trad. de textes datant de 1973 et 1982), Éd. Hatier-Crédif, Paris, 1984.

80. Iacob, Gheorghe, Introducere în diplomaţie, Ed. Fundaţiei Axis, Universitaria, Iaşi, 1998.

81. Iacob, Luminiţa Mihaela, Etnopsihologie şi imagologie. Sinteze şi cercetări., Ed. Polirom, Iaşi, 2003.

82. Ionescu, Gheorghe Gh., Cultura afacerilor. Modelul american., Ed. Economică, Bucureşti, 1997.

83. Ionescu, Gheorghe Gh., Toma, Andrei, Cultura organizaţională şi managementul tranziţiei, Ed. Economică, Bucureşti, 2001.

84. Izurieta, Roberto, Comunicarea statului în era divertismentului, trad. rom., Ed. AMA Impact, Cluj-Napoca, 2003.

85. Jakobson, Roman, Essais de linguistique générale: les fondations du langage, trad. fr., tome 1, Éd. de Minuit, Collection Arguments, Paris, 1963.

86. Joanescu, Irene, Radioul modern: tratarea informaţiei şi principalele genuri informative, Ed. ALL, Bucureşti, 1999.

87. Jouve, Michèle, Comunicarea. Publicitate şi relaţii publice., trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi, 2005.

88. Kant, Immanuel, Critica raţiunii pure, trad. rom., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.

385

89. King, Larry, Gilbert, Bill, Secretele comunicării. Cum să comunici cu oricine, oricând şi oriunde., trad. rom., Ed. Amaltea, Bucureşti, 2002.

90. Kiseleff, Beatrice, Expresii şi citate latineşti traduse şi comentate, Ed. Elis, Bucureşti, 2004.

91. Kunczik, Michael, Zipfel, Astrid, Introducere în ştiinţa publicisticii şi a comunicării, trad. rom., Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998.

92. Lacoste, M., La vieille dame et le médecin. Contribution à une analyse des échanges linguistiques inégaux., în Études de linguistique appliquée no 37, Éd. Didier, Paris, 1980.

93. Ladmiral, Jean-René, Lipiansky, Edmond Marc, La communication interculturelle, Éd. Armand Colin, Paris, 1989.

94. Lascu, Gheorghe, Imagologia literară comparată – câteva repere teoretice şi metodologice, în Caietele Echinox, vol. 2, Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Fundaţia Culturală Echinox, Centrul de cercetare a imaginarului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001.

95. Lassus, René de, Analiza tranzacţională, trad. rom., Ed. Teora, Bucureşti, 2004.

96. Lauwe, Paul-Henry Chombart de, Cultura şi puterea, trad. rom., Ed. Politică, Bucureşti, 1982.

97. Legile lui Murphy, Ed. Universal Dalsi, 1995. 98. Lendrevie, Jacques, Lindon, Denis, Mercator. Théorie et pratique du

marketing., quatrième éd., Éd. Dalloz, Paris, 1990. 99. Liiceanu, Gabriel, Despre limită, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004. 100. Liiceanu, Gabriel, Jurnalul de la Păltiniş. Un model paideic în cultura

umanistă., ed. a III-a (cu un adaos din 1996), Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996.

101. Linton, Ralph, Le fondement culturel de la personnalité, trad. fr., Éd. Dunod, Collection Sciences de l’éducation no11, Paris, 1977.

102. Lipps, Theodor, Ästhetik. Psychologie des Schönen und der Kunst, Erster Tell, Grundlegung der Ästhetik, Verlag von Leopold Voss, Hamburg und Leipzig, 1903.

103. Locke, John, Al doilea tratat despre cârmuire. Scrisoare despre toleranţă., trad. rom., Ed. Nemira, Bucureşti, 1999.

104. Locke, John, Eseu asupra intelectului omenesc, vol. II, trad. rom., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1961.

105. Lohisse, Jean, Comunicarea. De la transmiterea mecanică la interacţiune., trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi, 2002.

106. Lundell, Dean, „Arta războiului” de Sun Tzu pentru oameni de afaceri şi investitori, trad. rom., Ed. Rentrop & Straton, Bucureşti, 2001.

107. Machiavelli, Niccolò, Principele, trad. rom., Ed. Mondero, Bucureşti, 1997.

108. Malinowski, Bronislav, Une théorie scientifique de la culture, et autres essais, trad. fr., Éd. François Maspero, Collection Les textes à l’appui, Paris, 1968.

109. Maliţa, Mircea, Diplomaţia. Şcoli şi instituţii., Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970.

386

110. Maliţa, Mircea, Zece mii de culturi, o singură civilizaţie. Spre geomodernitatea secolului XXI., ed. a II-a revăzută, Ed. Nemira, Bucureşti, 2001.

111. Mallette, Malcolm F. (ed.), World Press Freedom Committee, Asociaţia Ziariştilor Români, Fundaţia Soros pentru o Societate Deschisă, Manual pentru ziariştii din Europa Centrală şi de Est, trad. rom., Bucureşti, 1992.

112. Marga, Andrei, Acţiune şi raţiune în concepţia lui Jürgen Habermas, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1985.

113. Marga, Andrei, Raţionalitate, comunicare, argumentare, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991.

114. Marga, Andrei, Relativismul şi consecinţele sale, Ed. Fundaţiei Studiilor Europene, Cluj-Napoca, 1998.

115. Marga, Delia, Introducere în analiza discursului, cu referire la istorie şi sfera publică, Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2003.

116. McGregor, Douglas, The Human Side of Enterprise, Annotated Edition, McGraw-Hill, New York, 2005.

117. McQuail, Denis, Comunicarea, trad. rom., Institutul European, Iaşi, 1999.

118. Mead, George Herbert, L’esprit, le Soi et la société, trad. fr., Éd. PUF, Paris, 1963.

119. Mic dicţionar enciclopedic, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.

120. Miculescu, Simona Mirela, Relaţii publice internaţionale în contextul globalizării, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2001.

121. Miège, Bernard, Gândirea comunicaţională, trad. rom., Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1998.

122. Mihuţ, Ioan, Euromanagement, Ed. Economică, Bucureşti, 2002. 123. Minois, Georges, Diavolul, trad. rom., Ed. Corint, Bucureşti, 2003. 124. Miroiu, Mihaela, Convenio. Despre natură, femei şi morală., ed. a II-a,

Ed. Polirom, Iaşi, 2002. 125. Moore, Kenneth D., Quinn, Cheri L., Secondary Instructional

Methods, WCB Brown & Benchmark Pub, Madison, 1994. 126. Morris, Charles, Fundamentele teoriei semnelor, trad. rom., Ed.

Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2003. 127. Mucchielli, Alex, Arta de a comunica. Metode, forme şi psihologia

situaţiilor de comunicare., trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi, 2005. 128. Mucchielli, Alex, Arta de a influenţa. Analiza tehnicilor de

manipulare., trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi, 2002. 129. Mureşan, Pavel, Culoarea în viaţa noastră, Ed. Ceres, Bucureşti,

1987. 130. Nicolson, Harold, Arta diplomatică, Ed. Politică, Bucureşti, 1966. 131. Noica, Constantin, Devenirea întru fiinţă. Scrisori despre logica lui

Hermes., Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998. 132. Noul Testament cu psalmii, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998.

387

133. Pânişoară, Ion-Ovidiu, Comunicarea eficientă. Metode de interacţiune educaţională., Ed. Polirom, Iaşi, 2003.

134. Papadat-Bengescu, Hortensia, Balaurul, Ed. Militară, Bucureşti, 1986.

135. Parsons, Talcott, Le système des sociétés modernes, trad. fr., Éd. Dunod, Paris, 1973.

136. Pavy, Gérard, La logique de l’informel, Les Éditions d’Organisation, Paris, 2002.

137. Pease, Allan, Garner, Alan, Limbajul vorbirii. Arta conversaţiei., trad. rom., Ed. Polimark, Bucureşti, 2002.

138. Pease, Allan, Limbajul trupului, trad. rom., Ed. Polimark, Bucureşti, 2002.

139. Peretti, André de, Legrand, Jean-André, Boniface, Jean, Tehnici de comunicare, trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi, 2001.

140. Pigeat, Henri, Médias et déontologie. Règles du jeu ou jeu sans règles., Éd. PUF, Paris, 1997.

141. Platon, Opere, vol. I, ed. a II-a, trad. rom., Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975.

142. Platt, Richard, Evrica! Mari inventatori şi ideile lor geniale, trad. rom., Ed. Teora, Bucureşti, 2005.

143. Plăiaş, Ioan, Negocierea afacerilor, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2003. 144. Pleşu, Andrei, Obscenitatea publică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004. 145. Pohoaţă, Ion, Capitalismul. Itinerare economice., Ed. Polirom, Iaşi,

2000. 146. Pop, Lia, Laza, Ioan, Discurs politic şi comunicare, vol. I, Ed.

Universităţii din Oradea, Oradea, 2004. 147. Popa, Mirela, Etica afacerilor şi managementul, Ed. Casa Cărţii de

Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2006. 148. Popescu, Dan, Arta de a comunica, Ed. Economică, Bucureşti, 1998. 149. Preotesiu, Lucreţia, Corespondenţa şi tehnica secretariatului. Manual

pentru licee economice., Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998. 150. Pribram, Karl, Les fondements de la pensée économique, Éd.

Economica, Paris, 1986. 151. Prutianu, Ştefan, Antrenamentul abilităţilor de comunicare, Ed.

Polirom, Iaşi, 2004. 152. Prutianu, Ştefan, Caluschi, Cezar, Munteanu, Corneliu, Inteligenţa

marketing, Ed. Junimea, Iaşi, 1997. 153. Prutianu, Ştefan, Manual de comunicare şi negociere în afaceri, vol. I,

Comunicarea, Ed. Polirom, Iaşi, 2000. 154. Prutianu, Ştefan, Manual de comunicare şi negociere în afaceri, vol. II,

Negocierea, Ed. Polirom, Iaşi, 2000. 155. Răşcanu, Ruxandra, Psihologie şi comunicare, ed. a II-a revăzută şi

adăugită, Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2003. 156. Riffard, Pierre, Dicţionarul esoterismului, trad. rom., Ed. Nemira,

Bucureşti, 1998. 157. Rogojanu, Angela, Taşnadi, Alexandru, Piroşca, Grigore, Deontologia

comunicării. Aplicaţii şi studii de caz., Ed. Academiei de Studii Economice, Bucureşti, 2005.

388

158. Rosenberg, Marshall B., Comunicarea nonviolentă – un limbaj al vieţii, trad. rom., Elena Francisc Publishing, Bucureşti, 2005.

159. Rue, Leslie W., Byars, Lloyd L., Supervision: Key Link to Productivity, 8th Edition, McGraw-Hill, New York, 2003.

160. Runcan, Miruna, Introducere în etica şi legislaţia presei, Ed. ALL Educaţional, Bucureşti, 1998.

161. Rus, Flaviu Călin, Chereji, Christian-Radu, Mureşanu, Iustin, Hosu, Ioan, Radu, Cristian, Balaban, Delia Cristina, Beţa, Margareta, Ştiinţe ale comunicării. Note de curs., vol. I, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2005.

162. Rus, Flaviu Călin, Evoluţia procesului de comunicare de la forma interpersonală la cea politică şi mediatică, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2005.

163. Rus, Flaviu Călin, Introducere în ştiinţa comunicării şi a relaţiilor publice, Institutul European, Iaşi, 2002.

164. Russu, Corneliu, Cadrul organizaţional al întreprinderii, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.

165. Sadoveanu, Mihail, Baltagul, în vol. Baltagul. Creanga de aur., Ed. Agora, Bucureşti, 2005.

166. Sainsaulieu, Renaud, Sociologie de l’organisation et de l’entreprise, Presses de la Fondation Nationale des Sciences Politiques / Éd. Dalloz, Paris, 1987.

167. Samson, A.P., Eseuri despre gândire, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1983.

168. Sapir, Edward, Anthropologie, tome 1, Culture et personnalité, Éd. de Minuit, Collection Le sens commun, Paris, 1967.

169. Sartori, Giovanni, Teoria democraţiei reinterpretată, trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi, 1999.

170. Schein, Edgar H., The Corporate Culture Survival Guide: Sense and Nonsense About Culture Change, Jossey-Bass Business & Management, San Francisco, 1999.

171. Schwartz, David J., Puterea magică a gândului, trad. rom., Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2000.

172. Selys, Gérard de (red.), Minciuni mass media, trad. rom., Ed. Scripta, Bucureşti, 1992.

173. Serres, Jean, Manuel pratique de protocole, nouv. éd., réf. complémentaire et mise à jour, Éd. de la Bièvre, Courbevoie, 1992.

174. Sfez, Lucien, Comunicarea, trad. rom., Institutul European, Iaşi, 2002.

175. Sireteanu, Ana Maria, Media şi imagologia, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2005.

176. Slama-Cazacu, Tatiana, Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Ed. Polirom, Iaşi, 2000.

177. Sperantia, Eugeniu, Contemplaţie şi creaţie estetică, Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 1997.

178. Spinoza, Baruch, Etica demonstrată după metoda geometrică şi împărţită în cinci părţi, trad. rom., Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006.

389

179. Stancu, Valentin, Stoica, Marcela M., Stoica, Adrian, Relaţii publice. Succes şi credibilitate., Ed. Concept Publishing, Bucureşti, 1997.

180. Steinhardt, Nicolae, Monologul polifonic, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991.

181. Sternberg, Robert J. (coord.), Manual de creativitate, trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi, 2005.

182. Stockinger, Peter, La communication interculturelle. Les Principales notions., Séminaire de Maîtrise en Communication Interculturelle à l’Institut National des Langues et Civilisations Orientales (INaLCO), Paris, 2000-2002.

183. Stone, Irving, Agonie şi extaz, Ed. Orizonturi, Bucureşti, 1993. 184. Thayer, Lee (ed.), Communication: Ethical and Moral Issues, Gordon

and Breach, New York, 1973. 185. Todorov, Tzvetan, Grădina nedesăvârşită. Gândirea umanistă în

Franţa., eseu, trad. rom., Ed. Trei, Bucureşti, 2002. 186. Trăsnea, Ovidiu, Kallós, Nicolae, Mică enciclopedie de politologie, Ed.

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977. 187. Tripon, Avram, Comunicarea holistică. Ghid pentru oamenii de

afaceri., Ed. Efi-Rom, Târgu-Mureş, 2002. 188. Tzî, Sun, Arta războiului, trad. rom., Ed. Militară, Bucureşti, 1976. 189. Vintilă, Mona, Deontologie. Caiet de seminar., Tipografia Universităţii

de Vest Timişoara, Timişoara, 1996. 190. Voicu, Monica, Rusu, Costache, ABC-ul comunicării manageriale, Ed.

Danubius, Brăila, 1998. 191. Warnock, Mary, Ethics since 1900, Third Edition, Oxford University

Press, Oxford / New York, 1978, reprinted 1990. 192. Zarifopol, Paul, Pentru arta literară, Monitorul Oficial şi Imprimeriile

Statului, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1934.

193. Zumthor, Paul, Babel sau nedesăvârşirea, trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi, 1998.

B. Lucrări în reviste, în volume de specialitate şi (în) alte publicaţii

1. Antologia Revistei Rebus, vol.1 şi 2, ed. a doua, Ed. Flacăra, 2004. 2. Bergman, Eric, The Ethics of Not Answering: Is Staying on Message –

Regardless of the Questions Asked – In Line With PR Code of Ethics?, în Communication World, sept. – oct. 2005.

3. Bodea, Gabriela, Concepte perene: instituţii sociale şi instituţionalism, în revista Studia Universitatis Babeş-Bolyai, seria Oeconomica, nr. 1/1999.

4. Bodea, Gabriela, Şanse de atenuare a deficienţelor înregistrate pe piaţa muncii, în revista Studia Universitatis Babeş-Bolyai, seria Oeconomica, nr. 2 / 2002.

5. Ça m’intéresse, no 293, août 2005. 6. Codul de etică şi deontologie al poliţistului, publicat în Monitorul

Oficial al României nr. 813 / 07.09.2005, partea I.

390

7. Formula AS, nr. 674, 4-11 iulie 2005. 8. Haben wir uns am Euro verschluckt?, Stern Magazin, Heft 23,

02.06.2005. 9. How would you describe the role communication plays in influencing

your organization’s corporate culture?, Communication World, nov. – dec. 2005.

10. La Lega: „La lira? Agganciata al dollaro”, în Corriere della sera, 06.06.2005.

11. Lane, Alan, Ethics: the Global Challenge: the Demands of Regulation Are Creating Mounting Ethical Dilemmas for Management Teams and Their Communicators, în Communication World, nov. – dec. 2005.

12. Lăzărescu, Dan A., Imagologia – o nouă disciplină socială de graniţă, în rev. Magazin istoric nr. 4 (301), aprilie 1992.

13. Legea nr. 7 / 2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 157 / 23.02.2004, partea I.

14. McLen, Scott, Editorial: Intercultural Communication, Journal of Multicultural Nursing & Health, 01.10.2002.

15. Mihai, Adrian, „Fabrica” de tulnice, în Jurnalul Naţional nr. 3698 din 08.07.2005.

16. Mitricioaei, Silvia, Despre melci, în Steaua, revistă lunară editată de Uniunea Scriitorilor din România şi Redacţia Publicaţiilor pentru Străinătate, anul LVII, nr. 7-8, iulie-august 2006.

17. Morin, Edgar, De la culturanalyse à la politique culturelle, în revista Communications no14 / 1969.

18. Normand, Jean Michel, Organisation du travail plus simple et moins automatisée à l'usine de Valenciennes. La „nouvelle philosophie” industrielle et sociale de PEUGEOT, în Le Monde, 29 octobre 1992.

19. Nowotny, Otto H., American vs. European Management Philosophy, Harvard Business Review, 42(2), March-April 1964.

20. Omul zilei, în Jurnalul Naţional nr. 3990 din 07.06.2006. 21. Ruano-Borbalan, Jean-Claude, Bernoux, Philippe, Mintzberg, Henry,

Piotet, François, Pelletier, Guy, Enriquez, Eugène, Reynaud, Jean-Daniel, Sainsaulieu, Renaud, Bellier-Michel, Sandra, Berthoin-Antal, Ariane, Alter, Norbert, Argyris, Chris, Saussois, Jean-Michel, Crozier, Michel, Comprendre les organisations, les relations de pouvoir, culture et identité, le management, le changement en entreprise, Sciences Humaines n°20, hors-série, mars – avril 1998.

22. Uniunea Naţională a Barourilor din România, Statutul profesiei de avocat, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 45 / 13.01.2005, partea I.

23. Zafiu, Rodica, interviu în Jurnalul Naţional din 05.04.2006.

391

C. Lucrări, studii şi documente cu surse Internet 1. ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE din Bucureşti, Codul de etică

universitară, document disponibil la adresa: http://www.ase.ro/site/despre/management/fisiere/pdf/regulamente_noi/Codul-Etic-ian06.pdf

2. Asociaţia Managerilor Publici din România, Codul etic al managerilor publici, http://www.ampr.ro/index.php?p=cat&cat=CAT0000257

3. Autoritatea Naţională a Vămilor, Codul de conduită al funcţionarului public din cadrul Autorităţii Vamale, disponibil la adresa: http://www.customs.ro/vami/Main?categPage=1&showCateg=1&categId=143

4. Avram, Vasile, Cum ne văd străinii. Premise pentru un studiu de imagologie., I. Dificultăţile şi precarităţile imagologiei (I.2. Între elogiu şi dispreţ), în rev. Cetatea literară nr.1(13) 2004, serie nouă, la adresa: http://www.cetatea.home.ro/pag014.htm

5. Bărbulescu, Constantin N., Primele forme ale scrierii pe mapamond sunt rezultatul dezvoltării unui popor civilizator, la adresa http://www.nouaromanie.ro/redescoperirea%20romaniei_files/primele%20forme.htm

6. Bertrand, Claude-Jean, Les „M*A*R*S: moyens d’assurer la responsabilité sociale des médias, document disponibil la adresa:: http://www.acrimed.org/article1392.html

7. Cârciumaru, Marin, Peştera pictată de la Cuciulat, la adresa http://www.bilet.go.ro/carciuma.htm

8. Centrul pentru Jurnalism Independent, Codul deontologic al jurnalistului, adoptat de Convenţia Organizaţiilor de Media (Sinaia, 9-11 iulie 2004), document disponibil la adresa: http://www.cji.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=35&Itemid=58

9. Centrul pentru Jurnalism Independent, Statutul jurnalistului, adoptat de Convenţia Organizaţiilor de Media (Sinaia, 9-11 iulie 2004), http://www.cji.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=35&Itemid=58

10. Clubul Român de Presă, Codul deontologic al ziaristului, la adresa: http://www.pressclub.ro/cod.html

11. Cod model de conduită pentru funcţionarii publici, Anexă la Recomandarea nr. R (2000), document disponibil la adresa: http://www.abanet.org/ceeli/publications/rom_clerks_rom.pdf

12. Code déontologique de la Société des journalistes professionnels, la adresa: http://www.acrimed.org/article30.html

13. Codoban, Aurel, Manipulare, seducţie şi ideologie ostensivă, http://hiphi.ubbcluj.ro/JSRI/html%20version/index/no_4/aurel_codoban-articol.htm

14. Codul de conduită al fotbalului, potrivit Rezoluţiei Congresului FIFA / 2001 şi Codurilor de conduită în fotbal FIFA / 2002 şi 2004, la adresa: http://www.frf.ro/doc/Cod%20etic.pdf

392

15. Codul de conduită al Uniunii Naţionale a Societăţilor de Asigurare şi Reasigurare, la adresa: http://www.unsar.ro/cod.htm

16. Codul deontologic al funcţionarilor publici din S.U.A., la adresa: http://www.abanet.org/ceeli/publications/rom_clerks_rom.pdf

17. Codul etic al Universităţii „BABEŞ-BOLYAI”, disponibil la adresa: http://www.ubbcluj.ro/despre/cod-etic.htm

18. Colegiul Medicilor din România, Codul de deontologie medicală, http://www.cmr.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=37&Itemid=79

19. Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Ordin nr. 58 din 14.09.1995 pentru aprobarea Regulamentului nr. 5 / 1995 privind Codul de etică şi conduită a membrilor şi personalului C.N.V.M., la adresa: http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=15769

20. Comstock Law (Federal Anti-Obscenity Act), document disponibil la adresa: http://en.wikipedia.org/wiki/Comstock_Act; de asemenea, la adresa: http://www.cbldf.org/research/biblio-pre.html.

21. Consiliul Barourilor din Uniunea Europeană, Codul deontologic al avocaţilor din Uniunea Europeană, document disponibil la adresa: http://www.uar.ro/cod_av_ue.htm.

22. Consiliul Superior al Magistraturii, Plenul, Hotărârea nr. 144 din 26 aprilie 2005, art. 1, Codul deontologic al magistraţilor, la adresa: http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/14_10_2005__1345_ro.doc

23. Constitution Européenne: ils ont dit..., în Goosch.lu, nr. 73 / 10.06.2005, http://lenk.lu/images/sujet/Goosch.lu/Goosch_73.pdf.

24. Corpul Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România, Codul etic naţional al profesioniştilor contabili, la adresa: http://www.ceccar.ro/?P=A260

25. d’Elloy, Cécile, Communication de l’éthique et éthique de la communication, Sciences Com’2004 (Communication de marque. Rapport de mission.), document disponibil la adresa: http://www.sciencescom.org/media/pdf/Ra-comethique-2004.pdf

26. Dalai-Lama, Învăţăturile vieţii în noul mileniu, la adresa: http://robertsoft.blogspot.com/2005_04_01_robertsoft_archive.html

27. Decizia Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nr. D 359 / 24.02.2000.

28. Déclaration des devoirs et des droits des journalistes (Münich, 1971), Préambule, la adresa: http://www.acrimed.org/article29.html

29. Declaraţia Consiliului Superior al C.E.C.C.A.R. privind punerea în aplicare şi însuşirea cerinţelor etice, Anexa 2 la Codul deontologic C.E.C.C.A.R., la adresa: http://www.ceccar.ro/?P=A260

30. Drăgănescu, Mihai, Din istoria comunicaţiilor în România, la adresa http://www.atic.org.ro/files/Com_MDapr.2003.pdf

31. Dumitrescu, Mircea, Limbajul cinematografic, un nou limbaj, la adresa http://www.respiro.org/Issue6/eseu_dumitrescu1.htm

32. Guvernul României, Acţiunile întreprinse de Ministerul Administraţiei şi Internelor pentru îndeplinirea angajamentelor asumate în cadrul procesului de aderare a României la Uniunea Europeană, vezi domeniul combaterii corupţiei, la http://www.guv.ro/presa/afis-

393

doc.php?idpresa=42525&idrubricapresa=1&idrubricaprimm=&idtema=&tip=&pag=&dr=&opti=print

33. HARVARD UNIVERSITY, JOHN F. KENNEDY School of Government, Academic Code. Final Draft., document disponibil la adresa: http://drclas.fas.harvard.edu/index.pl/programs/art_forum/munera/gallery?proxiedUrl=http%3A%2F%2Fwww.ksg.harvard.edu%2Fregistrar%2Facad_code.pdf&wid=180&func=view

34. HARVARD UNIVERSITY, JOHN F. KENNEDY School of Government, Statement of Rights and Responsibilities. Students, Staff, Faculty., http://www.ksg.harvard.edu/hr/students/Statement%20of%20Rights,%208-2005.pdf

35. Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Ordin nr. 4492 / 06.07.2005 privind promovarea eticii profesionale în universităţi, la adresa: http://www.old.edu.ro/download/omedc4492.pdf

36. Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Codul etic al inspectorului de control fiscal, la adresa: http://anaf.mfinante.ro/wps/portal

37. Miroiu, Mihaela (coord.), Bulai, Ana, Cutaş, Daniela, Andreescu, Liviu, Ion, Daniela, Etica în universităţi. Cum este şi cum ar trebui să fie: cercetare şi cod., Proiect în parteneriat instituţional (Facultatea de Ştiinţe Politice – Bucureşti, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Fundaţia Konrad Adenauer şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării din România), Bucureşti, 2005, document disponibil la adresa: http://www.old.edu.ro/download/eticuni1.pdf

38. Munteanu, Miruna, Morală şi servicii secrete – o contradicţie în termeni? Codul etic al spionilor, document disponibil la adresa: http://www.ziua.net/display.php?id=193007&data=2006-02-04&ziua=57b1cf252dd3432caefcc4d4273720ad

39. Poponete, Valentin, Comunicarea în mediul multicultural, la adresa: http://www.presamil.ro/SMM/2004/02/pag%205-8.htm.

40. Recomandarea nr. R (2000)10 a Comitetului de Miniştri ai statelor membre U.E., privind codurile de conduită pentru funcţionarii publici, http://www.abanet.org/ceeli/publications/rom_clerks_rom.pdf.

41. Recomandarea Rec (2001)10 a Comitetului Miniştrilor privind Codul european de etică al poliţiei (extras), disponibilă la adresa: http://www.coe.int/T/E/Legal_Affairs/Legal_Cooperation/Police_and_internal_security/Documents/COPOL(2002)06_CodePoliceEthics_Romanian.asp

42. Sârbu, Tănase, Etică: valori şi virtuţi morale, Ed. Societăţii Academice „Matei Teiu Botez”, Iaşi, 2005, varianta electronică, lă la adresa: http://www.ce.tuiasi.ro/~tsarbu/Ethics.pdf#search=%22%22tanase%20sarbu%22%20%2B%20%22Etic%C4%83%3A%20valori%20%C5%9Fi%20virtu%C5%A3i%20morale%22%22

43. Soeters, Joseph, Multinational Collaboration in 1st German-Netherlands Corps. A Preliminary Raport for Commanders., Reserch Rapport, KMA, 2001, apud Valentin Poponete, Comunicarea în mediul multicultural, document disponibil la adresa: http://www.presamil.ro/SMM/2004/02/pag%205-8.htm

394

44. Stavinschi, Magda, Hrisant Notara – un ilustru reprezentant al teologiei şi ştiinţei europene, document disponibil la adresa http://www.geocities.com/ccistd/notara.htm).

45. Teze ale anteproiectului de Lege a profesiei legale, la adresa: http://www.uar.ro/profesii_legale.htm.

46. Uniunea Avocaţilor din România, Hotărârea Congresului avocaţilor din 12.06.2004, privind asigurarea pregătirii continue a avocaţilor, http://www.uar.ro/DOC_SI_PDF/REZOLUTIE_PREGATIREA_CONTINUA_CONGRES_2004.pdf

47. Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România, Codul deontologic al Notarilor Publici din România, document disponibil la adresa: http://www.uniuneanotarilor.ro/?p=2.1.4.

48. Universitatea POLITEHNICA din Bucureşti, Codul etic universitar, la adresa: http://www.pub.ro/romana/stiri/Cod_Etic.doc

49. UNIVERSITÉ LAVAL, Code d'éthique de la Faculté des Sciences de l'Administration, document disponibil la adresa: http://www5.fsa.ulaval.ca/sgc/fsaenbref/codeethiquefsa

50. UNIVERSITÉ LAVAL, Déclaration des droits des étudiants et des étudiantes, la adresa: http://www.ulaval.ca/sg/reg/declaration.html

51. UNIVERSITY OF OXFORD, Statute I, Statutes and Regulations, la adresa: http://www.admin.ox.ac.uk/statutes/1086-120.shtml

52. UNIVERSITY OF OXFORD, Statute XI, Statutes and Regulations, disponibil la adresa: http://www.admin.ox.ac.uk/statutes/352-051a.shtml#_Toc28142342

D. Site-uri Internet 1. http://infoeuropa.ro/ieweb/jsp/page.jsp?cid=671&lid=1 2. http://jvc.alltrom.ro/ 3. http://lenk.lu/images/sujet/ToMail/goosch_74.htm 4. http://omacl.org/Tasso/ 5. http://referendum.rtl.lu/sondage/# 6. http://ro.wikipedia.org/wiki/Fotografie 7. http://www.alpinet.org/main/stiri/stiri_ro_id_1449.html 8. http://www.amazon.com/gp/homepage.html/103-7550219-

5327810 9. http://www.ardor-deb.ro/ 10. http://www.ctj.md/resurse/Deontologie/Statut,%20ro.doc/ 11. http://www.kotesol.org/publications/submissions/readability.shtml 12. http://www.magicland.ro/inventii/tehnic/tehnic3.htm 13. http://www.msf.ch/Code_ethique.43.0.html 14. http://www.speologie.ro/stiinta/arheologie.php

395

ABSTRACT

Ever since the beginning of humankind, people have sought to find

out more and more about the essence of life, not only out of curiosity (though we do not rule that out categorically) but also out of their need for survival. Man understood that one did not stand any chance of success on their own unless they asked for help, and that was enough to initiate, simultaneously, two forms of communication: with the self and with the other(s).

Oscillating between ridiculousness or absurdity and the hope in a possible tomorrow, human beings secured first and foremost their survival.

Afterwards, they wanted to prove their supremacy over nature and their fellow creatures. This book was born out of the author’s old passion for the word, which she entwined together with another wonder – imagination. It was study that had to link the two worlds and thus complete the triptych. Why? Because nothing can be more desirable than having a world within yourself. Not even having the world at your feet!

C-o-m-m-u-n-i-c-a-t-i-o-n. A fixed number of signs, but an infinity of thoughts. Whether it is too much or too little we do not know. But, in the present study, we approach the process of communication in a special manner. We venture to impregnate theory with applicability and logic,

alternating questions and possible solutions. We take the risk of raising questions that surpass the discretion of classic answers. We come up with unpredictable solutions, for we do not have a „secret pocket” to hide the expected ones. And we visualize all this with the help of pictograms. In essence, what we wish is to bring life as a poem closer to the daily socio-economic aspects of life. And what we hope is that the tam-tam of genuine culture will be heard by everyone, since communication is the bridge between expression and deontology.

The conceptual structure of the book is based on the idea of

communication as cognitive temporal evolution, that generates the components and the means engaged in the process under study, all of them coming together „friendly” within the global communication policy.

Communication and culture are mutually entailed, which is the reason why we have dedicated a special chapter to the sublime equilibrium between the two notions, by zigzagging between cultural communication and organizational culture.

Within a framework comprising the most interesting patterns of

communication, we remind the reader that we can communicate in diverse ways: from formal to informal (spoken or written), from one’s own attitude to one’s personal image and the poetic „idiom”.

396

A complex representation of the phenomenon of communication can only be achieved through the study of the deontology of the types of communication. From the perspective of professional morality, we have

approached such aspects as the individual’s value system, the laws of communication, message reception, the role of empathy, barriers to communication, the continuity and sincerity of the process analyzed the importance of argumentation, logic, and creativity in expressing oneself. We have emphasized the impact of influence and manipulation, the importance of respect, and the pain inflicted by compromise in everyday life. We were unable to avoid „the war of the market” (the lack of ethical communication), and thus became concerned about the responsibility for our assertions and actions.

We have concluded that the effectiveness of communication has to do not only with its „mere” purpose but also with the social impact of the respective process. Thus, our hope was to exceed the boundaries of the „ordinary” human purposes by strongly believing in the power of teleology.

We are continually searching for the communication among the parts of a whole, and we can only sense it by appealing to the interdisciplinarity between communication studies and economic theory.

Yet we do not claim to be omniscient and are well aware that, as is natural, anything new today will become outdated tomorrow.

The present tome combines concepts, facts, and attitudes in order to approach communication and socio-economic life from a different standpoint. We have simply tried to offer a way of thinking. It is up to the readers to decide whether this book is useful or not, but we hope that their attention will be captured by the positive motives that inspired us.

What were our actual intentions? To „speak” in a relatively common language about those aspects of communication that stirred our interest; to

avoid supporting some theses and rejecting others. We have not followed a structure established by the renowned writings in the field for the simple reason that we did not set ourselves such an objective. Sometimes we highlight some well established theoretical elements; at others, we encourage atypical approaches. Our aim was essentially to „photograph” some relevant and original aspects of life that derived from individual study.

This book was created as an exploration of the expressive and deontological principles of communication. Even if our study is not designed as a university course, it primarily addresses the students and teachers who are keen on communication and its relationship with the economic environment. We are grateful to all those who advised and supported us in this undertaking.

… Personally speaking, all the choices we have made so far to achieve something (whatever that something could mean) have been anything but facile. Spinning Ariadne’s thread towards… the future in the hope that we will establish communication with homo integris has not been

an easy option either.

The Author

397

CONTENTS

Page Foreword 7

Chapter I. THEORETICAL FUNDAMENTALS

OF COMMUNICATION 11 I.1. The origins and evolution of communication 13 I.2. The concept of communication 19 I.3. Components, phases, means, and objectives

of the communication process. The global communication policy. 27

Chapter II. COMMUNICATION AND CULTURE 41 II.1. Culture as basis of communication 43 II.2. Intercultural communication and

organizational communication 51

Chapter III. PATTERNS OF COMMUNICATION 65 III.1. Formal and informal communication 67 III.2. Intrapersonal / interpersonal / work group /

public / mass communication 79 III.3. Spoken communication 109 III.4. Graphic and demonstrative communication 125 III.5. Written communication 131 III.6. Communication through combined methods 137 III.7. Communication through attitudes 145 III.8. Communication and etiquette 159 III.9. Communication through self-image 165 III.10. Communication through art 175

Chapter IV. THE DEONTOLOGY OF COMMUNICATION TYPES 187

IV.1. The deontology of communication: a big step to civilization 189

IV.2. A classification of the deontological codes 199 IV.3. Features of common deontological codes 207 IV.4. The individual’s system of values and

attitudes 247 IV.5. Laws and functions of communication 257

398

IV.6. The feed-back reaction. The perception of

messages 265 IV.7. Communication relationships and empathy.

Barriers to communication. 271 IV.8. Problems versus individuals. Concrete versus

general. Pragmatism versus theory. 279 IV.9. The continuity of communication 285 IV.10. Creativity and its limits in communication 289 IV.11. Valuing the interlocutor. Attention and

listening. 297 IV.12. Honesty in communication 303 IV.13. Logic, argumentation and clarity of

expression – strong points of communication 307 IV.14. Positive attitude and self-confidence in

communication 315 IV.15. The art of persuasion. Influence versus

manipulation. 321 IV.16. Respect, communication, and compromise in

conflict situations 333 IV.17. Communication relationships and business

ethics. The „market war”: accountability for one’s assertions and actions versus lack of

ethical communication 347

Chapter V. EFFECTIVENESS

OF COMMUNICATION 363 V.1. Another axis of communication: the relation

between determinism and teleology 365 V.2. The social accountability of the

communication means 369 V.3. The purpose and effectiveness of

communication 373 BIBLIOGRAPHY 381 Abstract 395 Contents 397

399

Toate au un sfârşit, ştim bine. Poate PREA BINE. E un alt mod de a spune:

„Şi caii se împuşcă, nu-i aşa ?” ... Iată-ne ajunşi la finalul acestei cărţi. Am scris-o cu pasiune şi avem credinţa

că STAREA care ne-a însoţit pe parcursul creării ei se va fi regăsit în evoluţia lecturii.

În speranţa că demersul nostru a fost util, nu ne rămâne decât să-ţi mulţumim

ŢIE, CITITORULE, pentru INTERES şi RĂBDARE.

De ce ? Fiindcă aceste calităţi sunt

CELE DINTÂI SEMNE ALE COMUNICĂRII.

400

E momentul ieşirii din scenă. Deci, cu părere de rău ...

Autorul