Competitivitatea pe bazǎ de inovare a economiei româneşti în contextul Strategiei de la Lisabona

Radu GHEORGHIU

Institutul de Economie Mondialǎ

Dragoş PÎSLARU

Academia de Studii Economice şi Centrul Român de Politici Economice

Geomina ŢURLEA

Institutul de Economie Mondialǎ şi Centrul Român de Politici Economice

Aprilie 2004

Studiu finanţat de Institutul pentru o Societate Deschisă (OSI Budapesta) în cadrul proiectului „Costuri şi beneficii ale aderării României la Uniunea Europeană”, coordonat de Centrul Român de Politici Economice.

1

Open Society Institute – Budapest ROMANIAN CENTER FOR ECONOMIC POLICIES

CENTRUL ROMAN

DE POLITICI ECONOMICE

Cuprins

1. Inovarea ca esenţă a creşterii şi competitivităţii economice......................................3

2. Riposta Europei: Strategia de la Lisabona..................................................................6

3. România faţă în faţă cu concurenţa.............................................................................7

4. Care este situaţia României..........................................................................................9

5. Realitatea de dincolo de cifre......................................................................................155.1. Sistemul de cercetare..............................................................................................165.2. Companiile inovative.............................................................................................195.3. Capitalul şi canalele de finanţare............................................................................29

5.3.1 Finanţarea directǎ de la buget...........................................................................315.3.2 Finanţarea de piaţă.........................................................................................36

5.4. Infrastructura de inovare.........................................................................................455.5.Capitalul uman şi serviciile educaţionale................................................................47

6. Concluzii.......................................................................................................................51

Bibliografie.......................................................................................................................53

2

1. Inovarea ca esenţă a creşterii şi competitivităţii economice

Competitivitatea ridicată presupune inovare continuă

Dezvoltarea economică eficientă presupune un proces de modernizare continuă. Pe măsura dezvoltării lor, naţiunile progresează din punct de vedere al avantajului lor competitiv şi al modalităţilor specifice de competiţie. Urmărind modelul lui Porter1, putem identifica trei etape ale competitivităţii economice. În cadrul primei etape, există economia bazată pe factori, în care factorii de producţie primari cum ar fi forţa de muncă ieftină şi accesul la resursele naturale sunt sursele dominante ale avantajului competitiv. A doua etapă este economia bazată pe investiţii, în care competitivitatea este rezultatul creşterii eficienţei producţiei şi a îmbunătăţirii calităţii bunurilor sau serviciilor produse. Cea de-a treia este economia bazată pe inovare unde capacitatea de a realiza produse şi servicii inovatoare la limita tehnologiei globale, utilizând cele mai avansate metode, devine sursa dominantă a avantajului competitiv.

Ierarhizarea inovării se întinde de la crearea de nou până la adoptarea acestuia

Conform definiţiei OCDE, “Inovaţiile tehnologice cuprind atât produsele şi procesele noi cât şi modificările tehnologice semnificative ale acestora. O inovaţie se consideră implementată dacă a fost introdusă pe piaţă (în cazul inovării de produs) sau dacă a fost utilizată în cadrul unui proces de producţie (cazul inovării de proces). De aceea, inovaţiile presupun o serie de activităţi ştiinţifice, tehnologice, organizaţionale, financiare şi comerciale”. Procesul complet de inovare presupune crearea “noului” şi implementarea acestuia. Implementarea se poate realiza fie direct, fie prin transfer pe piaţa de cunoaştere. Lucrarea de faţă se va referi atât la procesul de creare cât şi la cel de adoptare a inovaţiei.

Inovarea înseamnă mai mult decât cercetare

Analizele referitoare la inovare au evoluat de la viziunea liniară asupra procesului inovator spre viziunea sistemică, ce domină gândirea economică actuală. Chiar dacă ambele viziuni plasează cercetarea-dezvoltarea fie ca iniţiator, fie ca factor decisiv al procesului inovator2, cele mai recente abordări3 tind să acorde o importanţă mai mare factorilor inovatori din afara cadrului de cercetare propriu-zisă şi chiar celor externi procesului tehnologic propriu-zis, precum şi unor aspecte legate de dinamica organizaţională şi managerială. Aceasta accentuează, de asemenea, importanţa

1 Building the Microeconomic Foundations of Prosperity: Findings form the Microeconomic Competitiveness Index, Michael Porter in Global Competitiveness Report 2002-2003, World Economic Forum, Geneva 2003;2 Communication from the Commission to the Council, the European Parliament, the European and Social Committee and the Committee of the Regions. Innovation Policy: updating the Union’s approach in the context of Lisbon Strategy, COM (2003) 112, Brussels, 11.3.2003;3 http://www.cordis.lu/innovation-policy/studies.html;

3

antreprenoriatului.

Inovaţia este unul din factorii cheie care explică diferenţele în ratele de creştere din OCDE.

Ceea ce la nivel microeconomic înseamnă competiţie, se traduce la nivel macroeconomic drept “creştere”. Conform studiilor OCDE4, în ultima decadă, ratele de creştere per capita în ţările OCDE au încetat să urmeze un trend convergent. Productivitatea a fost accelerată în unele ţări, cel mai elocvent exemplu fiind Statele Unite, şi substanţial încetinită în altele, cum ar fi Europa continentală şi Japonia, în timp ce s-au ivit semnele a ceea ce a fost denumită “Noua Economie”, condusă de explozia noilor tehnologii.

În plus faţă de influenţele primare ale acumulărilor de capital şi abilităţiile capitalului uman, analiza econometrică confirmă importanţa activităţii de cercetare-dezvoltare pentru creşterea economică, precum şi importanţa mediului macroeconomic, a deschiderii pieţelor şi a dezvoltării pieţelor financiare. Utilizată ca variabilǎ proxi standard pentru progresul tehnologic, creşterea bazată pe productivitatea multi-factor (MFP)5, demonstrează că aceste procese au fost extrem de importante în Australia, Canada şi Statele Unite în a doua jumătate a anilor ’90.

4 Sources of Economic Growth in OECD Countries, 2003 http://www1.oecd.org/publications/e-book/1103011E.PDF;5 Estimări ale creşterii bazate pe productivitatea multi-factor sunt des folosite ca variabile proxi pentru a măsura progresul tehnologic. Acestea se obţin ca şi creştere neexplicatǎ de variaţiile factorilor de bazǎ, munca şi captalul;

4

Europa pune sub semnul îndoielii propriile rezultate

Conform Raportului Sapir6, “în ciuda realizărilor instituţionale ale UE, performanţele sale economice sunt mixte… UE a eşuat în încercarea de a produce o creştere satisfăcatoare, în contrast nu doar cu aşteptările existente, ci şi cu realizările SUA.” În UE a existat, decadă după decadă, un declin constant al ratei medii de creştere economică şi a produsului intern brut per-capita.

Performanţa nesatisfăcătoare a creşterii economice a Europei pe parcursul ultimelor decenii este “un simptom al nereuşitei UE de a se transforma într-o economie bazată pe inovaţie”.

Diferenţa SUA-UE după principalii indicatorii de inovare

Sursa: Indexul Inovării 2003

Aşa cum arată mai departe raportul Sapir, “Un sistem construit în jurul asimilării tehnologiilor existente, a producţiei de masă generatoare de economii de scară şi o structură industrială dominată de firme mari cu pieţe stabile şi scheme de angajare a personalului pe termen lung, nu mai este eficient în lumea de azi caracterizată prin globalizare economică şi competiţie externă puternică. Acum este nevoie de mai multe oportunităţi pentru noii intraţi pe piaţă, o mai mare mobilitate a angajaţilor în cadrul firmei şi între firme, mai multă recalificare, o mai puternică dependenţă de pieţele financiare şi mai multe investiţii atât în cercetare-dezvoltare cât şi în educaţie. Toate acestea cer o urgentă şi masivă schimbare în politicile economice ale Europei.”

6 Andre Sapir - Coordonator, An Agenda for a Growing Europe – Making the new economic System Deliver, Report of an Independent High-Level Study Group established on the Initiative of the President the European Commision, iulie 2003;

5

Patente high-tech la USPTOPatente la USPTO

Capital de risc pentru pornirea afacerii (% din PIB)Patente high-tech la EPO

Populatie ocupata cu educatie superioaraValoare adaugata in industria high-tech

Cheltuieli de CD ale agentilor economici (% din PIB)Cheltuieli cu TIC (% din PIB)

Cheltuieli publice de CD (% din PIB)Patente EPO

Absolventi in stiinta si tehnologie

Diferente (abateri) actuale UE-SUA

Abateri in crestere

Abateri in scadere

Diferentele (abaterile) sunt calculate ca abateri procentuale 100*((UE15/USA)-1).O valoare pozitiva va indica faptul ca UE se afla inaintea SUA, in timp ce o valoare negativa va arata opusul.Abaterile in crestere/scadere reflecta diferentele dintre performantele de trend EU15-SUA

2. Riposta Europei: Strategia de la Lisabona

În martie 2000, Consiliul European de la Lisabona a enunţat obiectivul ca până în 2010 Europa să devină “cea mai competitivă şi dinamică economie bazată pe cunoaştere din lume, capabilă de creştere economică susţinută, cu locuri de muncǎ mai multe şi mai bune şi o extraordinară coeziune socială”7. Scopul strategiei este de a ajuta Europa să recupereze decalajul faţă de Statele Unite care au întrecut Europa din punct de vedere al dezvoltării. Economia bazată pe cunoaştere este un concept mai larg, care integrează inovaţia, societatea informaţională şi capitalul uman.

Figura 1: Inovaţia ca şi componentă a economiei bazate pe cunoaştereAbordarea UE oglindeşte cadrul Băncii Mondiale pentru evaluarea dezvoltării KE (a se vedea programul “Knowledge Assessment Methodology” http://info.worldbank.org/etools/kam2004 ) care se compune din următorii piloni, după cum urmează:

Populaţie educată şi calificată Infrastructura informaţionala dinamică Un sistem inovator eficient Un regim economic şi instituţional care sǎ o susţinǎ.

După cum a fost sugerat şi de dovezile empirice, aceşti piloni sunt interdependenţi, şi duc în final la o schimbare comportamentală în organizarea afacerilor.

OCDE (2003) sugerează că tehnologiile informaţiei şi comunicǎrii (TIC) sunt extrem de importante pentru inovare. Aceasta se întâmplă pe trei nivele:

- Utilizarea TIC creşte eficienţa inovării- Includerea TIC în capitalul productiv reprezintă principala cale de impulsionare a

creşterii economice- Progresul tehnologic în industria TIC propriu-zisă, în acele ţări în care industria are o

dimensiune importantă, este un semnificativ imbold pentru creşterea economică

Acest trend este de aşteptat să continue, întrucât afacerile şi pietele inovatoare bazate pe TIC se află încă într-un stadiu timpuriu al dezvoltării şi alte schimbări pozitive sunt de aşteptat în viitor.

Nonaka şi Takeuchi (1995) au accentuat rolul primordial al factorului uman în crearea de cunoaştere. În timp ce sistemele de computere sunt purtatoarele principale de informaţie, cunoaşterea porneşte de la contextul subiectiv al acţiunii utilizatorului care se bazează pe informaţia respectivă.

Din 2000, pilonii agendei Lisabona s-au dezvoltat într-o strategie bine conturată, acoperind aproape toate ariile politice ale UE: economic, social şi ecologic. Strategia se află în permanenţă modernizare şi reconfigurare pe măsura evoluţiei cadrului teoretic şi a contextului politic.

Îndeplinirea strategiei de la Lisabona, se bucură de cel mai înalt interes politic: Raportul

7 Consiliul European de la Lisabona, martie 2000;

6

european de primăvară, care se ocupă de progresul înregistrat în atingerea obiectivelor Lisabona şi deciziile asupra prioritaţilor viitoare, este unul din documentele cele mai importante de pe Agenda Consiliului European de Primăvară, care adună laolaltă şefii de stat şi de guvern ai ţărilor UE8.

Interesul central al Strategiei rămâne realizarea unei competitivităţi mai mari prin inovare şi cercetare9, deşi atât conceptele cât şi mijloacele politice pentru atingerea lor s-au schimbat substanţial în ultima perioadă. În plus, odată ce economia bazată pe cunoaştere este punctul central al Strategiei, politica inovǎrii a câştigat mult interes atât din partea factorilor de decizie cât şi a publicului larg.

De la adoptarea strategiei de la Lisabona, au fost publicate deja alte patru Rapoarte de Primăvară, fiecare Consiliu de Primăvară venind cu propuneri de interpretare în abordarea domeniului inovării şi cercetării. Acestea au reflectat schimbări în viziunea asupra problemei dar, de asemenea, au reflectat şi nevoia pentru o îmbunătăţire a politicilor (Stockholm 2001, Barcelona 2002, Bruxelles 2003 şi Bruxelles 2004)10.

3. România faţă în faţă cu concurenţa

România are cel mai scăzut index de competitivitate în comparaţie cu ţările UE şi ţările candidate

În momentul de faţă, România este codaşă din punct de vedere al competitivităţii. În Raportul Global al Competitivităţii 2003-3004, România se situează pe locul 67 din 80 de ţări, la mare distanţă de majoritatea ţărilor candidate la UE (estimare pentru 2002). Acest aspect este deosebit de îngrijorător, deoarece în afară de concurenţa pieţei mondiale, România se va confrunta şi cu concurenţa internă a Uniunii. Presiunea competiţiei, ţinând cont de decalajul existent, va fi enormă. Ţinând cont că şi Uniunea este o ‘ţintă’ în mişcare, obiectivul convergenţei necesită o transformare accelerată.

Marea parte a economiei româneşti se bazează pe utilizarea extensivă a factorilor de producţie

Majoritatea întreprinderilor produc bunuri sau servicii ce au fost concepute în ţări mai avansate. Tehnologia se asimilează prin importuri, investiţii străine directe şi imitare. Firmele nu au un rol important în lanţul de valoare, concentrându-se pe asamblare, producţie intensivă în muncă şi extragerea de resurse. Totuşi, există şi o parte economiei care poate fi considerată ca aparţinând modelului unei economii bazată pe investiţii. În ultimii ani s-au efectuat noi investiţii în infrastructură eficientă şi s-au adoptat măsuri de politică economică menite să creeze o administraţie propice mediului de afaceri. 8 Pentru informaţii suplimentare a se vedea: http://europa.eu.int/comm/lisbon_strategy/intro_en.html;9 Fundamentarea teoretică corespunde abordării lui Michael Porter în ceea ce priveşte tranziţia de la competitivitatea bazată pe costuri la cea bazată pe inovare;10 Şi alte Consilii Europene au tratat teme legate de obiectivele agendei Lisabona (Feira, iunie 2000, Nisa, Decembrie 2000, Goteborg, iunie 2001, Laeken, decembrie 2001, Sevilia, iunie 2002, Thessalonik, iunie 2003, Bruxelles, octombrie 2003, Bruxelles, decembrie 2003);

7

Produsele şi serviciile au devenit mai sofisticate. Accesul la tehnologie se realizează prin licenţiere, joint ventures, investiţii străine directe (ISD) embrionii unei economii bazate pe inovare, în special în sectorul Tehnologiei Informaţionale şi Comunicaţiei (TIC), sector care deţine un potenţial competitiv ridicat.

Rata costuri-beneficii aferentă aderării depinde într-o mare măsura de reuşita creşterii capacităţii inovaţionale

În timp ce fluxurile financiare şi investiţiile implicite ce au loc ca urmare a integrării sunt deseori amintite, cele mai substanţiale beneficii sunt asociate creşterii competitivităţii. Aşadar, principala provocare a integrării este reuşita schimbării modului de producţie către unul mai fundamentat pe inovare. Ca urmare a avansării procesului de integrare, întreprinderile vor fi nevoite să se adapteze unei presiuni concurenţiale din ce în ce mai mari, aceasta datorându-se unui număr de factori:

Creşterea gradului de implicare a companiilor din UE în România

Deschiderea comercială va continua să contribuie la creşterea preferinţelor consumatorilor pe piaţa internă iar veniturile mai mari vor permite dezvoltarea unor gusturi mai sofisticate

După momentul integrării şi cel al adoptării monedei EURO, politica cursului de schimb nu va mai putea asista exportatorii locali

Cu exporturi de tehnologie joasă, întreprinderile româneşti ar putea să întâmpine concurenţa aprigă din partea unor economii emergente care produc la costuri scăzute, precum şi riscul delocalizării ISD-urilor existente.

La nivelul actual de dezvoltare al economiei româneşti, necesitatea reformelor structurale tinde să eclipseze aspectul mai subtil, dar la fel de important, al inovării. În timp ce, în momentul de faţă, UE este preocupată de coeziunea socială, crearea de locuri de muncă şi promovarea cercetării şi inovării, această abordare pare mai puţin fezabilă în România pe termen scurt, unde restructurarea (inclusiv distrugerea de locuri de muncă), limitarea salariilor, controlul inflaţiei şi îmbunătăţirea condiţiilor fundamentale ale mediului de afaceri (inclusiv controlul arieratelor) au prioritate. România, în calitate de stat candidat la aderare, se ghidează în primul rând după Criteriile de la Copenhaga şi ţinta de a “crea o economie de piaţă funcţională şi capabile să reziste presiunii concurenţiale şi mecanismelor pieţei din UE”. În timp ce integrarea în piaţa unică fără o economie de piaţă nu este posibilă, neglijarea aspectului pregătirii României pentru a rezista presiunilor concurenţiale poate să îi dăuneze pe termen lung. O acţiune decisivă în domeniul Cercetării şi Dezvoltării (C-D) poate fi cheia întrunirii celor două seturi de obiective.

8

4. Care este situaţia României

Indexul agregat al Inovǎrii poziţioneazǎ România între ţǎrile cu decalaje în recuperare, dar pornind de la valori absolute foarte scǎzute

Tendinţele recente au permis ameliorarea poziţiei României în ceea ce priveşte Indexul Agregat de Inovare (SII) printr-o recuperare a decalajului (dezavantaj initial în curs de reducere). Lăsând la o parte semnificaţia discutabilă a anumitor indicatori pentru România, ascunzând diverse realităţi locale, procesul de recuperare a decalajului riscă să se realizeze într-un ritm foarte lent: presupunând stagnarea valoriilor europene şi rate susţinute de creştere pentru România, la nivelurile anului 2003, sunt necesari între 5 şi 10 ani pentru recuperarea decalajului chiar şi la cei mai dinamici indicatori din index. Un scenariu mai realist, presupunând curbe de învăţare (perioade de timp necesare asimilării know-howului) şi o dinamică mai probabilă a valorilor europene, ar însemna o durată de recuperare a decalajului de peste 20 de ani. Asigurarea unor rate de creştere foarte ridicate pentru perioade îndelungate de timp, astfel încât recuperarea decalajului să devină o realitate perceptibilă se poate realiza doar prin politici coordonate şi care să acţioneze în profunzime.

Poziţia relativǎ a ţǎrilor UE, asociate şi candidate în raport cu Indicele Agregat de Inovare

Sursa: European Innovation Scoreboard, 2003

9

10

Figura 2. Sistemul de monitorizare al UE

O serie de instrumente sunt utilizate pentru a mǎsura şi monitoriza progresul ţǎrilor UE şi al ţǎrilor candidate în a îndeplini criteriile de la Lisabona. Pentru analiza progresului in materie de C-D şi pentru a sprijini abordarea ‘coordonarii deschise’ este construit şi implementat un cadru analitic pe mai multe nivele, dupǎ cum urmeazǎ:

Rapoartele Tematice ale Tendintelor în Inovare sunt studii anuale detaliate ale politicilor, ce se concentreaza pe principalele zone de intervenţie identificate pentru Europa lǎrgitǎ şi anume: Relaţia Industrie-Ştiinta, Finanţarea Inovǎrii, Infiinţarea Intreprinderilor Noi Bazate pe Tehnologie. Rapoarte Tematice ale Tendinţelor pe anumite teme specifice sunt de asemenea publicate ocazional.

Rapoartele Tendintelor Naţionale monitorizeazǎ acţiunile întreprinse la nivel de ţarǎ pentru implementarea principalelor prioritati stategice conform Documentelor Europene. Se realizeazǎ o evaluare a efectelor curente şi aşteptate ca urmare a mǎsurilor aflate sub supraveghere.

Indexul de inovare este principalul instrument statistic al Raportului European asupra tendinţelor inovǎrii. Acesta se realizeazǎ anual şi permite evaluarea relativǎ a punctelor forte şi slabe în ceea ce priveşte performanţele în materie de inovare a Statelor Membre şi ale ţǎrilor candidate. Indexul de inovare European reuneşte un set de indicatori comentaţi în patru categorii: Resurse umane, Transmiterea şi aplicarea cunoaşterii, Finanţarea inovǎrii, produse şi pieţe. Este de asemenea propus şi un Index Agregat de Inovare (SII) ca medie ponderatǎ a valorilor scalate ale indicatorilor, unde valoarea cea mai mari primeşte nota 1 şi cea mai micǎ nota 0. Prin definiţie, valorile SII sunt între 0 şi 1. Pentru mulţi dintre indicatori nu existǎ date în cazul ţǎrilor candidate, SUA şi Japonia. Drept urmare, doi indicatori compoziţi alternativi au fost calculaţi în Raportul pentru anul 2003:

• SII-1: cuprinde toti indicatorii, şi acoperǎ ţǎrile membre, Elveţia, Islanda şi Norvegia.

• SII-2: este calculat pentru toate ţǎrile, utilizând cei 12 indicatori disponibili, respectiv toţi cei cinci indicatori de resurse umane, cei şase indicatori de creare de cunoaştere şi cheltuielile TIC.

In cadrul setului de Indicatori Structurali, cei din rubrica Inovare si Cercetare pot fi impartiti in aceleasi categorii principale: Resurse umane, difuziunea cunoasterii, cunoasterea comercializabila, finante. Un numar mare din acesti indicatori sunt compilati din Indexul de inovare.

Pentru raportul din primavara anului 2004, Consiliul a decis sǎ reducǎ numǎrul indicatorilor relevanţi la 14, aceasta pentru a oferi o imagine mai clarǎ şi pentru a facilita activitatea de monitorizare. Ca urmare, Lista Scurtǎ a Indicatorilor Structurali conţine doi indicatori care iniţial apartineau grupei de Inovare si Cercetare, anume Accesul la Educaţie al Tineretului şi Ponderea de Cheltuieli C-D in PIB.

Din aceste motive, chiar daca faimoasa ţintǎ Lisabona de 3% din PIB pare sa acţioneze ca o limitǎ, în cadrul conceptual al aparatului analitic construit, aceasta ţintǎ reprezintǎ în fapt doar partea cea mai vizibilǎ.

La toţi indicatorii din Indexul de Inovare România se află cu mult sub media UE

Nu există nici un dubiu în privinţa faptului că politicile şi căile alese pentru a promova inovarea diferă de la o ţară la alta: metoda ‘coordonării deschise11’ nu se referă la o standardizare a politicilor. În prezentarea care urmează, intenţionăm să surprindem principalele caracteristici ce definesc profilul României relativ la grupul de ţări din analiză, precum şi caracteristicile căii de inovare a României.

Poziţia relativă a României faţă de media UE 15 este sintetizată în graficul de mai jos:

Sursa: European Innovation Scoreboard, Country Profiles, Romania 2003

Pentru toţi cei 12 indicatori pentru care există date, cu excepţia unuia, România prezintă valori care se situează sub jumătatea mediei europene. Deoarece pentru unii indicatori poziţia relativă a României este 1% sau mai puţin, rata de creştere înregistrată este irelevantă.

Indexul de inovare european evidenţiează faptul că la nivelul ţărilor candidate principalele puncte forte ale României sunt trendul educaţiei, trendul pentru cercetare-dezvoltare publică, trendul pentru brevete USPTO. Principalele puncte slabe sunt trendurile cercetare-dezvoltare ale sectorului privat, volumul curent al brevetelor înregistrate.

Datele mai puţin îngrijorătoare în comparaţia cu UE sunt în zonele dezvoltării umane, în

11 “Metoda deschisa de coordonare” este o nouă formă de acţiune colectivă menită să promoveze compatibilitatea, convergenţa sau coerenţa politicilor publice din Statele Membre. Acoperind diverse domenii în care se caută atingerea unor înţelegeri, este o cale de mijloc între integrarea legislativă şi cooperare. (http://europa.eu.int/comm/governance/areas/group8/report_en.pdf);

11

Trend relativ la UE15

-6%

9%

22%

1%

-5%

40%

-40%

-24%

-41%

92%

19%

-50% 0% 50% 100%

Nivel relativ la UE15

43%

46%

13%

13%

44%

19%

1%

11%

32%

0%

0%

74%

0% 10% 20% 30% 40% 50% 60% 70% 80%

Absolventi in stiinta si tehnologie

Populatie ocupata cu studii superioare

Invatamantul permanent

Ocuparea in industriile high-tech

Ocuparea in serviciile high-tech

Cheltuieli publice de CD

Cheltuieli de CD ale f irmelor

Patente high-tech la EPO

Patente EPO

Patente USPTO

Capital de risc pentru pornirea afacerii

Cheltuieli TIC

special cel al angajării în sectoarele de produse de înalta tehnologie12. Compararea tendinţelor şi nivelelor indică faptul că avantajele comparative ale României în domeniul inovării sunt legate de calitatea resurselor umane, deşi această concluzie ar trebui privită cu circumspecţie.

Indicatorii structurali evidenţiează decalaje majore în numărul brevetelor

Deşi România a avut un Acord de Cooperare cu Organizaţia Europeană de Brevete (EPO) asupra extinderii efectelor brevetelor europene în România, numărul solicitărilor unui brevet EPO este insignifiant. Totuşi, este de aşteptat ca, cel puţin din punctul de vedere al accesului, situatia să se îmbunătăţească, deoarece din martie 2003 România a devenit membru al European Patent Convention (EPC), acest acord înlocuind acordurile de extindere a ariei de acţiune a brevetelor. 13

Numărul solicitărilor de brevete la European Patent Office (EPO) la 1 milion de locuitori

1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001

SUA 86 88 91 96 106 117 130 142 166 170 (ps)

Japonia 97 89 90 88 101 115 123 132 160 175 (ps)

UE15 84 83 86 92 97 115 130 141s 159 s 161 (ps)

Media ţǎrilor candidate

: 3 3 3.7 3.8 4.5 5.5 5.4 7.7 7.6 (ps)

România 0.35 0.35 0.26 0.79 0.75 0.4 1.33 0.98 1.11 0.76 (p)

Sursa: Indicatorii structurali.

Datele înregistrate de United States Patent and Trademark Office (USPTO) se referă la brevetele acordate, spre deosebire de solicitările de brevete, aşa cum se înregistrează statistic datele de la EPO. Indiferent de aceasta, situaţia României este aceeaşi: nu doar că se situează pe ultimul loc, dar şi la o mare distanţă de celelalte ţări candidate, mai puţin Bulgaria.

12 Indicatorul ‘nivelul ocupării în sectorul high-tech’ include sectoarele CAEN: chimicale, (CAEN 24), utilaje (CAEN 29), echipament de birou (CAEN 30), ehipamente electrice (CAEN 31), echipamente de telecomunicaţii (CAEN 32), instrumente de precizie (CAEN 33), automobile (CAEN 34) şi transporturi aerospaţiale şi alte transporturi (CAEN 35). Ocuparea totală include tot sectorul de produse manufacturate şi servicii. Acest indicator este echivalentul indicatorului utilizat pentru măsurarea politicilor naţionale de C-D;13 ttp://www.european-patent-office.org/news/info/2002_12_19_e.htm;

12

Brevete USPTO la 1 milion de locuitori

1998 1999 2000 2001

SUA 304 315 315 322 (s)

Japonia 248 249 250 265 (s)

UE15 67 69 74 80 (s)

Media ţǎrilor candidate

2.18 2.30 2.31 2.54 (s)

România 0.18 0.27 0.31 0.49

Sursa: Eurostat – Indicatori structurali; (s) - estimare EUROSTAT

Ar trebui menţionat că atunci când ne referim la aceşti indicatori există standarde de performanţă diferite: în primul rând SUA, apoi ‘motoarele’ Europei (Germania, urmată la mare distanţă de Franţa), apoi majoritatea ţărilor din UE şi ţările candidate mai avansate, şi o grupă heterogenă de ţări mai puţin dezvoltate. Decalajul cantitativ între aceste nivele foarte diferite relevă diferenţe sistemice. Din acest punct de vedere, numărul brevetelor româneşti caracterizează un sistem nefuncţional, un sistem care necesită restructurări în profunzime.

Şi brevetele naţionale sunt foarte puţine

Chiar de la început ar trebui menţionat faptul că întregul set de documente făcut public de autorităţile româneşti referitoare la evoluţia cercetării, dezvoltării şi sistemul de inovare nu face trimitere la problematica brevetelor. Acesta este cazul Raportului anual asupra cercetării, dezvoltării şi inovării în 2001-2002 publicat de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, sau al Programului Economic de Pre-Aderare (PEP) publicat de Guvernul României în august 2003 (cu toate că există un capitol intitulat Cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnologică şi inovare).

Mai mult, Raportul pentru 2001-2002 amintit anterior nu se referă la modul în care rezultatele cercetării urmează a fi monitorizate. Pe de altă parte, în PEP se menţionează faptul că în anul 2003, un număr de 451 de programe (din 3.286 finanţate prin intermediul Planulului Naţional de Cercetare, Dezvoltare şi Inovare) au fost ‘finalizate, şi permit transferul rezultatelor respective, în marea lor majoritate produse noi sau îmbunătăţite, mediului economic’.

Această situaţie în care rezultatele nu sunt evaluate sau sunt auto-evaluate menţine sistemul C-D închis şi incapabil de a realiza legătura cu industria. Există două posibile cauze ale acestei situaţii.

În primul rând, proprietatea intelectuală este în continuare apreciată doar pentru funcţia ei de bază, aceea a protecţiei, fără a fi luat în considerare rolul mai important al creării unei pieţe. Acest aspect validează afirmaţia ‘înţelegerea limitată, în rândul actorilor implicaţi,

13

al procesului de transfer de tehnologie (i.e. cercetarea româneasca – brevet românesc – investiţie – companie beneficiară) practic a întrerupt relaţia dintre C-D şi economie” 14.

În al doilea rând, brevetele interne arată valori extrem de reduse, relevând criza sistemului de cercetare din România.

Solicitări de brevete la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mǎrcii

1998 1999 2000 2001 2002

Aplicaţii ale inventatorilor români

1299 1061 1003 1228 1477

Aplicaţii ale inventatorilor stǎini

473 342 289 281 205

Total (Legea 64/1991) 1772 1403 1292 1569 1682

Aplicaţii la 1 milion de locuitori

58 47 45 55 66

Sursa: Oficiul Român pentru Invenţii şi Mǎrci, 2002

Majoritatea solicitărilor de brevete vin din partea inventatorilor, procentul acestora din total fiind în continuă creştere din 1998, atingând 75% în 2002. Acest fapt reflectă şi potenţialul creativ al românilor dar şi capacitatea redusă a sistemului de cercetare de a utiliza acest potenţial (deşi se presupune că 70% din unităţile de cercetare efectuează cercetare tehnologică) şi de a-l redirecţiona către inovări mai complexe.

Costul brevetelor în România este foarte redus în comparaţie cu standardele internaţionale, iar instituţia oferă posibilitatea promovării brevetelor în vederea comercializării acestora. Cu toate acestea, este evident interesul limitat al agenţiilor de a-şi proteja şi, în special, promova inovarea.

14 European Trend Chart on Innovation, Country Report Romania in 2000.

14

5. Realitatea de dincolo de cifre

Obiectivul acestei secţiuni este sǎ analizeze contextul activitǎţii de C-D-I din România prin intermediul unei viziuni integrate a unui sistem de inovare funcţional, menit sǎ potenţeze competitivitatea economiei. Cadrul de analizǎ propus se bazeazǎ pe cele mai recente abordǎri teoretice care fundamenteazǎ Strategia de la Lisabona şi dezvoltǎrile sale ulterioare şi care descriu atât rolul care revine inovǎrii în structura economicǎ a unei naţiuni cât şi parametrii de funcţionare ai sistemului astfel definit.15

În modelul folosit de noi, procesul de inovare antreneazǎ cinci elemente:

1. sistemul de cercetare (aflat în centrul producţiei de cunoaştere)

2. companiile inovative - motoarele (liderii) inovǎrii (întreprinderile care transformǎ cunoaşterea în produse destinate pieţei)

3. infrastructura de inovare

4. capitalul disponibil şi canalele de finanţare

5. resursele de muncǎ şi serviciile educaţionale (capitalul uman)

15 Pentru a facilita lectura materialului, toate referirile de naturǎ tehnicǎ sunt tratate separat;

15

Unitatile de C-D

Firmele inovatoare

Infrastructura de inovare

Capitalul si canalele de finantare

Capitalul uman si educatia

Agentii economici

OFERTA DE C-D CEREREA DE C-D

Cadrul legal si de reglementare

În realitate, de multe ori cele cinci elemente se suprapun. De exemplu, o unitate de cercetare poate sǎ funcţioneze şi ca lider de inovare, companiile pot ava propriile lor unitǎţi de cercetare etc, dar simplificarea teoreticǎ se dovedeşte totuşi mai utilǎ pentru o mai bunǎ conturare a diferitelor funcţii ale unui sistemul C-D-I.

5.1. Sistemul de cercetare

Apariţia de centre de inovare în cadrul sistemului de cercetare este lentǎ

Cea mai uzitatǎ clasificare împarte componentele sistemului de cercetare în: institute de cercetare, departamente de cercetare ale universitǎţilor, firme cu obiect de activitate în cercetare şi departamentele de cercetare ale firmelor. Trebuie sǎ menţionǎm încǎ de la început cǎ în aceastǎ lucrare ne concentrǎm mai ales pe aspectele specifice activitǎţii de cercetare aplicatǎ, aflatǎ mai aproape de contextul politicii de inovare.

În România, Ministerul Educaţiei şi Cercetǎrii (MEC) oferǎ o definiţie a sistemului de cercetare, care este de asemenea utilizatǎ, cu unele diferenţe minore, şi de Institutul Naţional de Statisticǎ. Definiţia MEC – Departamentul de Cercetare prezintǎ sistemul românesc de cercetare ca fiind format din 590 de unitǎţi care desfǎşoarǎ activitǎţi de cercetare-dezvoltare, grupate pe urmǎtoarele categorii16:

- 34 institute naţionale de cercetare-dezvoltare, aflate sub coordonarea administraţiei publice centrale. Coordonarea celor 34 de institute de cercetare-dezvoltare este împǎrţitǎ între 8 ministere. MEC este responsabil pentru majoriatea dintre acestea, cu 18 institute naţionale aflate sub coordonarea sa.

- 227 institute publice, subordonate MEC, altor ministere, Academiei Române şi Academiilor de Ştiinţe Agricole şi Forestiere şi Academiei de Ştiinţe Medicale;

- 15 institute de cercetare-dezvoltare care opereazǎ în baza OG No. 100 din 1991 care se aflǎ în prezent în proces de reorganizare a formei legale în conformitate cu normele în vigoare;

- 310 societǎţi pe acţiuni, publice sau private, care au cercetarea-dezvoltarea ca principal obiect de activitate. Aceste companii au cel puţin un departament de cercetare, cu un minim de 8 salariaţi. Definiţia MEC este destul de limitativǎ, şi nu include nici o companie din domeniul TIC.

Conform MEC, la nivel naţional, sistemul de cercetare se concentreazǎ pe trei mari segmente cu contribuţii diferite la totalul activitǎţii de cercetare şi anume:

a) Cercetarea tehnologicǎ, desfǎşuratǎ mai ales prin intermediul programelor naţionale de C-D-I, coordonate de MEC – Departamentul de Cercetare, care acoperǎ aproximativ 85% din totalul activitǎţii de C-D. Finanţarea programelor naţionale de C-D-I se face prin intermediul alocǎrii competitive a fondurilor.

b) Cercetarea orientatǎ cǎtre ştiinţele naturale, exacte şi umaniste, dezvoltatǎ mai ales în

16 Cercetarea, dezvoltarea şi inovarea 2001-2002, Ministerul Educaţiei şi Cercetǎrii, Bucureşti, ianuarie 2003;

16

cadrul institutelor coordonate de Academia Românǎ şi parţial de Academiile de ramurǎ (Academia de Ştiinţe Agricole şi Forestiere, Academia de Ştiinţe Medicale), care reprezintǎ 10% din totalul activitǎţilor de C-D. Pentru acest segment, finanţarea este mai ales instituţionalǎ.

c) Cercetarea desfǎşuratǎ în universitǎţi, mai ales prin intermediul programelor coordonate de Consiliul Naţional al Cercetǎrii reprezentând cca 5% din totalul activitǎţii de C-D. Aceastǎ activitate este finanţatǎ în regim competitiv din surse special alocate. Educaţia şi cercetarea universitarǎ sunt rupte de de activitatea institutelor de cercetare. Legǎturile formale dintre institute şi universitǎţi sunt aproape absente. Mai mult decât atât, cercetarea universitarǎ este prea teoreticǎ17, şi eforturi suplimentare trebuie desfǎşurate pentru a stabili o tradiţie de cercetare aplicatǎ în universitǎţi.

Principala clasificare teoreticǎ împarte activitatea de cercetare în cercetare fundamentalǎ şi aplicatǎ, dar aceasta nu se suprapune perfect taxinomiei institutelor sau a instrumentelor de finanţare folosite în România. Totuşi, cea mai apropiatǎ clasificare este cea furnizatǎ de INS, conform cǎreia cheltuielile pentru proiecte de cercetare- dezvoltare, au fost distribuite în 2002 dupǎ cum urmeazǎ:

- cercetare aplicatǎ - 56.4%;

- dezvoltare – 22.9%

- cercetare fundamentalǎ – 20.7%

Cercetarea privatǎ reprezintǎ numai 20% din cercetarea totalǎ

Cum activitatea de C-D este concentratǎ încǎ în sectorul public (cca 80% din activitate de C-D)18, este afectatǎ de birocraţia şi lipsa de iniţiativǎ specifică (reflectatǎ de asemenea în activitatea de marketing slabǎ), toate acestea reducându-i capacitatea de a produce rezultate competitive pe piaţǎ. În 2002, ponderea sectorului privat în cheltuielile totale de C-D a fost de 20.6%. Totuşi, companiilor specializate în C-D le-au venit numai 0.5% din echivalentul cheltuielilor totale de C-D. Dintre explicaţiile posibile pentru aceastǎ participare foarte redusǎ a sectorului privat la activitatea de cercetare, atât ca şi client cât şi ca ofertant, rezidǎ în disponibilitatea redusǎ a capitalului (inclusiv datoratǎ alocǎrii necompetitive a resurselor de la bugetul de stat), cât şi lipsei antreprenoriatului specific domeniului cercetǎrii.

Situaţia este agravatǎ de ambiguitatea de la nivelul legislaţiei referitoare la posibilitatea de a plǎti cercetǎtorii din institutele proprietate de stat din resursele extra-bugetare atrase, ceea ce menţine o barierǎ majorǎ în stimularea iniţiativei cercetǎtorilor.

Mai mult decât atât, încercǎrile fǎcute pânǎ în prezent de a privatiza unele dintre unitǎţile de C-D s-au dovedit de un succes limitat, dat fiind faptul ca 95% dintre unitǎţile de cercetare privatizate s-au închis ulterior19, în primul rând deoarece pânǎ în prezent,

17 Numai 9% din cheltuielile agenţilor economici pentru C-D sunt orientate cǎtre cercetarea universitarǎ, acoperind numai 5.6% din totalul cheltuielilor de C-D ale universitǎţilor (INSSE, 2002);18 Conform planului naţional de dezvoltare (2001-2005);19 Declaraţie a dlui Radu Minea, preşedinte al Sindicatelor din cercetare în cadril dezbaterii “Cercetarea româneascǎ – incotro?”, în Adevarul, 19 decembrie 2003;

17

privatizarea C-D s-a fǎcut dupǎ aceleaşi proceduri ca pentru alte unitǎţi economice.

Capitalul uman este în proces de deterioare …

Ca urmare a resurselor financiare foarte limitate, numǎrul de cercetǎtori a scǎzut continuu (de la 1.62 per 1000 locuitori în 1991 la 1.1 în 200220), simultan cu o creştere a vârstei medii21. Comunitatea cercetǎtorilor din institutele de cercetare supravieţuieşte prin intermediul unui mix de resurse financiare naţionale şi internaţionale, care rǎmâne totuşi insuficient pentru a le asigura motivaţia susţinutǎ şi eficienţa. Prin OG 442/2003 privind mǎsuri de atragere, pregǎtire şi reţinere a tinerilor în cercetare, au fost acordate facilitǎti pentru tinerii de 16-24 de ani care doresc sǎ lucreze în acest domeniu, dar mǎsurile au fost adoptate prea recent pentru ca efecte mǎsurabile sǎ poatǎ fi observate.

...iar sistemul de cercetare este sub-capitalizat

Din nou ca o consecinţǎ a resurselor financiare limitate, infrastructura de cercetare a devenit uzatǎ moral (cu 5 pânǎ la 10 ani)22. Chiar şi în 2002, investiţiile curente au reprezentat numai 13% din totalul cheltuielilor de C-D (mai puţin de 10% fiind alocat echipamentelor), în timp ce cheltuielile salariale au reprezentat aproximativ jumǎtate (49.1%).

Nu este deci surprinzǎtor cǎ un sistem de cercetare care este dedicat în cea mai mare parte cercetǎrii tehnologice şi industriale (41.9% din cheltuielile totale de cercetare sunt aferente acestui tip de cercetare), dar care se confruntǎ cu niveluri foarte scǎzute ale salariilor şi investiţiilor de capital, se loveşte de dificultǎti serioase în încercarea de a deveni un sistem de centre de inovare. Poveşti de succes pot fi totuşi identificate.

20 INSSE;21 61.5% dintre angajaţii din C-D au peste 40 de ani (INSSE, 2003);22 idem;

18

Figura 3: Transformarea unui institut de cercetare dintr-un domeniu tradiţional într-un centru de inovare

IPROLAM S.A. BUCUREŞTI, Institut de proiectǎri pentru secţii şi uzine de laminare, a fost creat in 1959 şi are o tradiţie bogatǎ ca parte a dezvoltǎrii industriei metalurgice din România. Institutul s-a privatizat în 2000, şi a reuşit sǎ îşi menţinǎ o poziţie bunǎ pe piaţǎ, ocupând primul loc în Top-ul Companiilor pe anul 2003 pe domeniul cercetare-dezvoltare (www.ccir.ro).

Reţeta succesului o constituie lǎrgirea ariei de servicii oferite, managementul calitǎţii totale şi încheierea unor parteneriate strategice în România şi în strǎinǎtate. În prezent IPROLAM S.A. oferǎ servicii de engineering, know-how şi asistenţǎ tehnicǎ pentru industria metalurgicǎ - feroase şi neferoase, pentru modernizǎri sau / şi industrii noi. Proiectare complexǎ, coordonare proiect, asistenţa tehnicǎ, consultanţǎ, verificǎri de construcţii civile, elaborarea studiilor şi planurilor de urbanism şi amenajarea teritoriului, decoraţiuni interioare, design, studii de protecţia mediului. Activeazǎ ca integrator de sistem pentru echipamente SIEMENS, ANSALDO, ADDI DATA şi este furnizor general de subansamble şi instalaţii complexe din industrie. (sursa: www.iprolam.ro)

Structura sistemului de cercetare este foarte diversificatǎ pe domenii, ceea ce reprezintǎ o oportunitate de dezvoltare ulterioarǎ dar care, în contextul bugetului foarte scǎzut, se traduce printr-o disipare a resurselor disponibile. In loc sǎ fie prioritizaţi corespunzǎtor, banii de la bugetul de stat se împart între un numǎr foarte mare de proiecte, afectând uneori posibilitatea acestora de a produce rezultate notabile23.

5.2. Companiile inovative

Inovarea bazatǎ pe cercetare în sectorul de afaceri este dezvoltatǎ în cadrul unor insule de excelenţǎ

Economia cunoaşterii pune în centrul sistemului de inovare întreprinderea inovativǎ, ale cǎrei decizii de investiţii tehnologice sau de cunoaştere, deci şi comportamentul asociat sunt adevǎratele motoare ale creşterii economice (Soete, 2004). Intreprinderea inovativǎ cântǎreşte beneficiile aşteptate din inovare determinate pe baza percepţiilor asupra preferinţelor consumatorilor cu costul producerii de bunuri tradiţionale la nivelul mediu al ratei profitului pe o piaţǎ data, şi iniţiazǎ procesul de inovare pe baza strategiilor sale de piaţǎ. Drept urmare firmele inovative nu trebuie privite ca solicitanţi pasivi de cunoaştere, ci mai curând ca designeri ai acesteia24.

23 Tendinţa de disipare a resurselor a fost recunoscutǎ în Raportul asupra activitǎţii de cercetare-dezvoltare şi inovare, 2001-2002;24 Lengrand (2002) descrie trei generaţii de modele de inovare: linear, cu feed-back şi sistemic. Modelul linear porneşte de la ştiinţa de laborator şi parcurge diferite stadii pânǎ când cunoaşterea nou creatǎ este incapsulatǎ în produse comerciale şi se difuzeazǎ în sistemul economic. Modelul cu feed-back implicǎ un proces de comunicare în ambele sensuri dintre douǎ puncte ale sistemului descris mai sus, în timp ce modelul sistemic include un proces de colaborare aproape permanentǎ;

19

Figura 4: Factorii determinanţi ai cheltuielilor agenţilor economici pentru activitatea

de C-D

O recentă analiză a Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE, 2003) încearcǎ sǎ indentifice econometric factorii determinanţi ai cheltuielilor de C-D realizate de agenţii economici din ţǎrile OCDE. Rezultatele ecuaţiei econometrice duc spre câteva concluzii interesante:

- Intensitatea C-D (ponderea cheltuielilor C-D în total cheltuieli ale firmelor) creşte proporţional cu dimensiunea firmelor

- Activitatea de C-D este mai dezvoltatǎ acolo unde gradul de deschidere al economiei este mai mare

- Inclinaţia cǎtre C-D este asociatǎ pozitiv cu implementarea mǎsurilor de protejare a adrepturilor de proprietate

- C-D este afectatǎ negativ de controlul statului asupra sectorului- Reglementǎrile strTICe pe piaţa muncii au efecte diferite asupra activitǎţii de C-D

în funcţie de natura sectorului de activitate: au impact pozitiv asupra sectoarelor high-tech cu grad ridicat de concentrare a pieţei şi negativ asupra sectoarelor high-tech cu nivel scǎzut de concentrare a pieţei.

O distincţie importantǎ trebuie fǎcutǎ, distincţie care o urmǎreşte pe cea anterioarǎ referitoare la inovarea cu şi fǎrǎ cercetare. O companie poate fi inovativǎ fǎrǎ sǎ deţinǎ un departament de cercetare. Cele care au un asemenea departament, aşa cum am arǎtat mai sus, sunt incluse automat în sistemul de inovare, în ipoteza cǎ rezultatele cercetǎrii sunt puse în practicǎ. Companiile care practicǎ cercetarea intramuralǎ sunt de cele mai multe ori vǎzute ca noduri ale sistemului de companii şi generatori ai alinierii reţelelor prin difuzare de cunoaştere, cu excepţia cazului în care, pe piaţa respectivǎ nu este dominant modelul bazat pe clustere organizate în jurul centrelor de cunoaştere (cum ar fi universitǎţile sau institutele de cercetare).

Pe baza unei analize a cheltuielilor de C-D ale firmelor cu departamente de C-D ca şi a distribuţiei ocupǎrii din activitǎţile de C-D se poate aprecia cǎ modelul românesc al cercetǎrii aplicate este bazat mai mult pe dezvoltare intramuralǎ. 59% din fondurile cheltuite pentru C-D sunt investite în activitatea internǎ de C-D, chiar fǎrǎ a considera firmele care au C-D ca principal obiect de activitate. 50% din personalul de cercetare, dar numai 39% dintre cercetǎtori sunt angajaţi în firme nespecializate pe C-D, dar în departamente de C-D.

Distribuţia cheltuielilor de C-D desfǎşurate de companiile cu departamente de C-D şi a salariaţilor pe sectoare de activitate (2002)

20

Ocuparea totală Salariaţi Cheltuieli

Ponderea cheltuielilor pentru C-D în total cifră de afaceri a sectorului (2001)

Agricultură, silviculturǎ, pisciculturǎ 17.5% 11.5% 12.6% 0.79%

Industria extractivă 6.3% 7.0% 9.3% 0.44%

Alimentară, băuturi şi produse din tutun 0.5% 0.6% 0.6% 0.00%

Produse textile, articole de îmbrăcăminte, pielărie şi încălţăminte

1.7% 0.8% 0.6% 0.03%

Prelucrarea lemnului şi a produselor din lemn (exclusiv mobilă)

0.2% 0.2% 0.1% 0.02%

Celuloză, hârtie şi produse din hârtie 0.5% 0.5% 0.5% 0.06%

Prelucrarea ţiţeiului, cocsificarea cărbunelui şi tratarea combustibililor nucleari

3.2% 3.6% 7.5% 0.12%

Substanţe şi produse chimice 5.9% 5.9% 6.3% 0.32%

Produse din cauciuc şi mase plastice 1.3% 1.3% 1.4% 0.08%

Materiale de construcţii şi alte produse din minerale nemetalice

2.1% 1.3% 1.2% 0.10%

Metalurgie 4.1% 4.3% 5.6% 0.43%

Construcţii metalice, maşini şi echipamente 45.3% 51.7% 45.0% 0.96%

Mobilier şi alte activităţi neclasificate 1.7% 1.5% 0.8% 0.03%

Energie electrică şi termică, gaze şi apă 1.5% 1.7% 2.6% 0.19%

Construcţii 1.6% 1.4% 1.2% 0.03%

21

Alte activităţi (excl. firme specializate pe C-D) 3.8% 4.1% 3.7% 0.01%

Sursa:Calculele autorilor pe baza datelor INS, 2002

Teoretic, intensitatea C-D creşte odatǎ cu dimensiunea companiilor dat fiind faptul cǎ aceste companii deţin resurse financiare care sǎ susţinǎ activitǎţile de C-D. Multe dintre firmele mari din România îşi bazeazǎ încǎ poziţia de lider pe însuşirea diferitelor avantaje care rezultǎ din faptul cǎ sunt proprietate de stat. De multe ori, departamentele de C-D sunt o moştenire a vechiului regim. Drept urmare, datǎ fiind distribuţia sectorialǎ a acestor companii şi considerentele enumerate mai sus, putem sǎ spunem cǎ ele deţin doar o capacitate potenţialǎ limitatǎ de structurare a lanţurilor de producţie şi nu se constituie în general în motoare ale inovǎrii, cu excepţia unor insule de excelenţǎ, care pot fi gǎsite atât în sectoarele tradiţionale cât şi în cele noi.

Conform estimǎrilor guvernamentale, (MDP şi DCE, 2002), exporturile româneşti continuǎ sǎ fie dominate de exporturile de produse de joasǎ tehnologie, puternic bazate pe forţǎ de muncǎ de calificare redusǎ sau medie (75.6% din exporturile totale).

Mai mult decât atât, România este încǎ o destinaţie pentru activitǎţile de subcontractare25, aflatǎ destul de departe de frontiera de producţie (unele sectoare, cum ar fi cele TIC se aflǎ probabil mult mai aproape, în particular datoritǎ posibilitǎţii acestora de a exploata avantajele relative derivate din nivelul ridicat de codificare a cunoaşterii specifice domeniului, care a adus aceastǎ industrie printre fruntaşii globalizǎrii26). Firmele multinaţionale transferǎ într-o anumitǎ mǎsurǎ tehnologie, dar mai puţin know-how în C-D, deoarece aceste activitǎţi se desfǎşoarǎ la nivelul cartierelor lor generale27. Din nou, excepţiile se gǎsesc în domenii high-tech şi telecomunicaţii. Se poate astfel spune cǎ pânǎ în prezent, România nu a reuşit sǎ transforme presiunea competitivǎ rezultatǎ ca urmare a deschiderii economiei într-un stimulent al inovǎrii locale. Schimbarea începe sǎ se producǎ, dar din nou, diferenţele sectoriale sunt foarte importante.

25 Pentru o analizǎ mai aprofundatǎ a legǎturii dintre structura economicǎ, dezvoltare şi prezenţa activitǎţilor de subcontractare, vezi Dǎianu et al (2001), şi Voinea (2002), a.o.;26 Totuşi, OCDE, 2003 observǎ cǎ deşi sectoarele TIC au fost puternic influenţate de dezvoltarea tehnologiilor noi, existǎ diferenţe semnificative între aceste efecte între ţǎri;27 Unele dintre firmele multinaţionale inoveazǎ local, mai ales pentru a ajusta designul, ambalajul şi metodele de distribuţie pentru a corepunde specificitǎţii cererii interne;

22

Figura 5: C-D şi gradul de deschidere al comerţului exterior

Pentru multǎ vreme, ştiinţa economicǎ tradiţionalǎ a pornit de la convingerea cǎ liberalizarea comercialǎ ar determina ajustǎri instantanee şi Pareto optimizatoare prin intemediul fluxurilor de tehnologie, capital şi forţǎ de muncǎ. Aceastǎ teorie este combǎtutǎ astǎzi, când a devenit clar cǎ mai ales diferenţele de naturǎ instituţionalǎ, dar şi disponibilitatea unor condiţii favorizatoare (de la consumatori educaţi şi deschişi cǎtre utilizarea de tehnologie la modele culturale specifice), nu pot fi contrabalansate printr-un proces de liberalizare comercialǎ. Dimpotrivǎ, ignorarea acestor factori a dus la apariţia unui model de specializare internaţionalǎ în cadrul cǎruia anumite ţǎri produc mai ales pe baza beneficiilor de scarǎ, exploatând avantajele costurilor reduse, în timp ce altele reuşesc sǎ creeze un sistem de companii capabil sǎ obţinǎ profituri marginale crescǎtoare prin inovare permanentǎ.

Introducere pe piata

Crestere Maturitate Declin

Exp

ortu

l net

al t

arii

in c

are

se p

rodu

ce in

ovat

ia

Stadiul 1: Inovatorul intra pe piata locala si cauta sa exporte

Stadiul 2: Inovatorul domina piata mondiala si extinde exporturile

Stadiul 3: Inovatia incepe sa fie copiata sau produsa in regim de subcontractare

Stadiul 4: Produsul este realizat in tari cu costuri de productie reduse si importat

Stadiile ciclului de viata al produselor

Distributia geografica a produselor inovative in diferite stadii ale introducerii pe piata

Source: Adaptat dupa Soete (2004)

Devine astfel evident cǎ economiile inovative vor împinge mai departe frontiera tehnologicǎ menţinând diferenţa de venituri faţǎ de ţǎrile care promoveazǎ costuri mai mici, şi reţinând rentele pe inovare. Evidenţǎ empiricǎ privind prezenţa sectorului de afaceri intr-o anumitǎ ţarǎ pe piaţa produselor inovative poate fi deci indirect obţinutǎ prin analiza structurii tehnologice a exporturilor.

Înclinaţia companiilor cǎtre inovare este foarte redusǎ

Concluzia care se poate trage panǎ în acest punct este cǎ stadiul şi modelul actual de dezvoltare nu a împins firmele româneşti cǎtre o funcţionare orientatǎ pe C-D. Totuşi aceastǎ concluzie poate fi nuanţatǎ prin diferenţierea între inovatorii care se bazeazǎ sau

23

nu pe activitatea de cercetare. Dimensiunea pare factorul cel mai important în definirea profilului unei întreprinderi inovatoare. Vossen, 1998, aratǎ cǎ existǎ câteva surse de avantaj relativ pe care întreprinderile mici şi mari le deţin vis-a vis de inovare. Companiile mari au acces mai bun la finanţare bancarǎ şi îşi pot permite mai uşor sǎ îşi asume riscurile aferente activitǎţilor de C-D-I. Pe de altǎ parte. IMM-urile sunt mai flexibile şi se pot adapta mai repede la variaţiile cererii. IMM-urile au deci inerţie mai micǎ şi prin aceasta, deşi sunt mai puternic dependente de capitalul disponibil şi de infrastructurǎ, joacǎ un rol cheie ca motoare ale inovǎrii.

În esenţǎ, punctele tari relative ale companiilor mari rezidǎ în resurse, iar a celor mici în flexibilitate. Astfel, provocarea pentru management este sǎ încerce sǎ asigure o mai mare flexibilitate în cazul companiilor mari şi respectiv sǎ încerce sǎ compenseze pentru lipsa resurselor prin crearea de clustere şi cooperare în cazul celor mici.

O altǎ posibilǎ diferenţiere este între start-up-uri şi firmele deja existente. Start-up-urile sunt prin excelenţǎ inovative, deoarece tind sǎ îmbunǎtǎţeascǎ procesele de producţie existente. Firmele noi aduc idei noi, ceea ce duce la inovare. Pe de altǎ parte, firmele cu o anumitǎ tradiţie pe piaţǎ pot beneficia de pe urma experienţei trecute, fiind deci mai mature atunci când se decid sǎ inoveze. Pentru o firmǎ deja stabilizatǎ pe piaţǎ, reglejul fin al inovǎrii este mai facil, implicând mai puţine riscuri.

De asemenea, abordarea sistemicǎ a inovǎrii deschide posibilitǎţi mai largi pentru firmele inovatoare sǎ se situeze pe diferite niveluri, dintre care multe sunt independente de activitatea de C-D per se. Oricare intre circuitele care pot fi extrase din reprezentarea de mai jos poate reprezenta o posibilǎ traiectorie de afaceri pentru o companie inovativǎ.

Variate traiectorii de afaceri pentru o companie inovativǎ într-o abordare sistemicǎ o procesului de inovare

Sursa: Kolk (2004)

24

Cele mai recente tendinţe în investiţii şi comerţ aratǎ cǎ existǎ conştientizare din ce în ce mai ridicatǎ la nivelul mediului de afaceri privind nevoia de a-şi actualiza nivelul tehnologic. Din pǎcate, mult din modelul de inovare se pierduse deja: ponderea întreprinderilor care promoveazǎ inovare tehnologicǎ a scǎzut de la 32% în 1996 la 10% în 2000 în timp ce ponderea întreprinderilor în cazul cǎrora valoarea produselor noi sau îmbunǎtǎţite este de peste 10% din cifra de afaceri a scǎzut de la 16% la 3% în acelaşi interval28. Nu existǎ date statistice recente privind nivelul agregat al inovǎrii în România, drept urmare inferenţele vor fi fǎcute indirect, prin analiza existenţei precondiţiilor necesare procesului de inovare.

Unul dintre semnalele de alarmǎ cele mai importante privind nivelul redus al inovǎrii este tras de estimarea privind nivelul redus al difuzǎrii de inovare

În ciuda forţei sale de muncǎ de înaltǎ calificare29, România se aflǎ pe una dintre ultimele poziţii între ţǎrile din eşantionul cuprins în Indexul de Inovare atât în ceea ce priveşte producţia de inovare bazatǎ pe C-D ca şi difuzia acesteia30. Eşecul în diseminarea de cunoaştere, datoratǎ parţial lipsei de viziune care afecteazǎ sistemul de cercetare (mai ales cel aflat în proprietatea statului) se reflectǎ în poziţia României ca fiind una dintre puţinele ţǎri producǎtoare de mai multǎ inovare bazatǎ pe cercetare decât este capabilǎ sǎ difuzeze. Un statut surprinzǎtor şi costisitor pentru o ţarǎ din grupul de convergenţǎ, statut pe care România îl împarte cu ţǎri cunoscute pentru insulele lor de high-tech şi nişele asociate pe piaţa mondialǎ. România îşi datoreazǎ statutul de asemenea şi tipului sǎu de dezvoltare: orizontal şi puţin bazat pe tendinţa de actualizare tehnologicǎ (pondere scǎzutǎ a high-tech, penetrare TIC scǎzutǎ, transfer tehnologic redus) inducând astfel caracteristici antreprenoriale defavorabile.

28 Innovation policy in seven candidate countries: the challenges. Innovation policy profile: România, Studiu coordonat de ADE, martie 2003;29 Pe baza rezultatelor din Global Competitiveness Report 2001/2002, România este lider între ţǎrile candidate în ceea ce priveşte disponibilitatea cercetǎtorilor şi a inginerilor;30 Conform Global Competitiveness Report 2002, în ceea ce priveşte indicatori cum ar fi Calitatea Institutelor de Cercetare, Disponibilitatea Localǎ a Serviciilor Ştiinţifice şi de Educaţie Permanentǎ ca şi colaborarea dintre Universitǎţi şi Industrie, România este fie clar codaşǎ, ori aproape de aceastǎ condiţie;

25

Sursa: Indexul European de Inovare, 2003

Prezenţa precondiţiilor necesare inovǎrii este slabǎ, şi elementul de antreprenoriat care sǎ le agrege acţioneazǎ sporadic

Literatura de specialitate identificǎ un numǎr de câţiva factori care conduc la constituirea unui mediu de afaceri favorabil inovǎrii:

Factorii necesari unei afaceri moderne: forţa de muncǎ educatǎ şi capitalul, care sunt analizaţi în secţiunile urmǎtoare. La aceştia se adaugǎ prezenţa spiritului întreprinzǎtor. Numǎrul companiilor active (sub 20 la 1000 de locuitori) este încǎ scǎzut, faţǎ de 45-50 pe 1000 de locuitori în UE, iar procesul de aliniere al reţelelor de afaceri este încǎ în desfǎşurare. Imaginea întreprinzǎtorului este încǎ defavorabilǎ, 57% in populaţia considerǎ cǎ oamenii de afaceri sunt toţi sau în majoritate corupţi. Numai 28.7% din populaţie are un comportament pro-economie de piaţǎ31.

Prezenţa cererii potenţiale: populaţie tânǎrǎ şi educatǎ, putere de cumpǎrare şi nivel de dezvoltare umanǎ, înclinaţia cǎtre investiţii a afacerilor.

Prin comparaţie cu alte ţǎri europene, ponderea populaţiei tinere în România este mai mare, deşi fenomenul de îmbǎtrânire a început sǎ aparǎ. Nivelul sǎrǎciei este ridicat32, iar România se situa in 2001 pe locul 58 (din 162 de ţǎri) în ceea ce priveşte indicatorul

31 FSD Bucureşti, Barometrul de Opinie Publicǎ, toamna 200332 Conform estimǎrilor Bǎncii Mondiale, numai între 1989 şi 1998, rata de sǎrǎcie a crescut de 6 ori. In 2002, ponderea sǎracilor este estimatǎ la 29% din populaţie (World Bank, Poverty Assessment, www.worldbank.org, Comisia Naţionalǎ Anti-Sǎrǎcie www.caspis.ro), cu 11.8% trǎind în sǎrǎcie extremǎ (Comisia Naţionalǎ Anti-Sǎrǎcie, www.caspis.ro).

26

Inov

are

prin

cer

ceta

re

Difuzia inovarii

dezvoltǎrii umane, marcând o uşoarǎ îmbunǎtǎţire faţǎ de anul anterior. Aceasta aratǎ însǎ faptul cǎ efectele tranziţiei sunt încǎ vizibile, cel puţin în ceea ce priveşte nivelul de sǎrǎcie. Cererea internǎ nu este sofisticatǎ, iar Global Information Technology Report 2003 situeazǎ România pe locul 73 (dintr-un eşantion de 82 de ţǎri), cu un scor de 3.47 (din maximul posibil de 7) în ceea ce priveşte gradul de sofisticare a compǎrǎtorilor locali de produse şi tehnologii. Global Competitiveness Report poziţioneazǎ România pe locul 75 (din 102 ţǎri) în ceea ce priveşte sofisticarea tehnologicǎ şi pe locul 65 în absorbţia tehnologiei la nivel de firmǎ. 75% din populaţie considerǎ cǎ veniturile pe care le deţine sunt suficiente doar pentru acoperirea cel mult a necesitǎţilor immediate. Pe pieţele internaţionale, exportatorii români concureazǎ cel mai mult pe costuri.

Evoluţia recentǎ a înclinaţiei cǎtre investiţii aratǎ creşterea nivelului de conştientizare din mediul de afaceri privind nevoia de acumulare. În particular, rata de creştere a investiţiilor în maşini şi echipamente de transport (12.6% în 2003) a depǎşit cu mult creşterea totalǎ a PIB-ului, fiind alimentatǎ mai ales de o creştere semnificativǎ a importurilor de maşini şi echipamente (17.6% creştere în 2003 dupǎ 16% în 2002).

Antreprenoriat modern, orientat cǎtre inovare: conştientizare, managementul inovǎrii, adoptarea TIC, comerţ electronic

Parte a unei bogate literaturi, un studiu OCDE (OCDE, 2003) aratǎ cǎ “activitatea antreprenorialǎ contribuie extensiv la inovare şi adoptarea noilor tehnologii şi, în ultimǎ instanţǎ la creşterea productivitǎţii. Noile tehnologii sunt de multe ori mai eficient implementate prin crearea de noi întreprinderi şi restructurarea celor existente, ambii factori fiind puternic dependenţi de mediul antreprenorial”. Acesta la rândul sǎu necesitǎ abordǎri moderne de gestiune a afacerilor, implicând:

- conştientizarea nevoii de şi a utilitǎţii inovǎrii. Deşi pentru moment în România existǎ alţi factori care pot avea un impact pozitiv asupra creşterii companiilor, aceastǎ situaţie se va schimba în curând. Liberalizarea comercialǎ va continua sǎ actualizeze preferinţele de consum pe piaţa internǎ iar veniturile mai ridicate vor elibera resurse pentru dezvoltarea unor gusturi mai sofisticate. Deficitul comercial în creştere în 2003 argumenteazǎ în favoarea aceste ipoteze. Dupǎ integrarea în UE şi adoptarea EURO, politica valutarǎ nu va mai putea susţine exportatorii locali. Cu exporturile de joasǎ tehnologie, companiile româneşti se vor confrunta cu competiţia acerbǎ a ţǎrilor emergente ca urmare a costurilor reduse practicate de acestea, ca şi cu riscul delocalizǎrii ISD-urilor existente. Sub presiunea competitivitǎţii interne şi externe, companiile româneşti vor fi obligate sǎ adopte strategii de afaceri bazate pe inovare pentru a putea supravieţui.

- management al inovǎrii bazat pe gestiunea intangibilelor, din ce în ce mai important astǎzi ca rezultat a numeroşi factori, cum ar fi “dematerializarea” industriei prelucrǎtoare şi industrializarea serviciilor, ca şi acceptarea cunoaşterii ca sursǎ principalǎ de avantaj competitiv, ca şi pe înţelegerea rolului forţei de muncǎ înalt calificate şi a relaţiilor de muncǎ participative

- adoptarea TIC şi practica de comerţ electronic: In 2002, cheltuielile pentru produse şi servicii TI în sectorul de afaceri au atins 384 mil. EURO (sau 93

27

EURO pe persoanǎ angajatǎ) iar pentru sevicii de comunicaţii 376 mil EURO (sau 91 EURO pe persoanǎ angajatǎ)33. Cum asta înseamnǎ mai puţin de 8 EURO pe lunǎ pe persoanǎ angajatǎ atât pentru produse de TI cât şi pentru comunicaţii, putem aprecia cǎ nivelul este foarte scǎzut. În 2002 ponderea întreprinderilor care vând on-line era de numai 0.6% din total.

Deosebit de important, pentru toate companiile, calitatea mediului de afaceri este puternic corelat cu înclinaţia lor cǎtre inovare. În România, mediul de afaceri s-a îmbunǎtǎţit semnificativ în ultimii ani, dar rǎmân multe de fǎcut pentru a crea un mediu prietenos pentru desfǎşurarea afacerilor şi pentru inovare. Câteva instrumente de monitorizare34 au arǎtat, între altele, ca oamenii de afaceri români sunt nemulţumiţi de procedurile de intrare şî ieşire de pe piaţǎ, pe care le percep ca obstacole, despre instabilitatea legislativǎ, sau birocraţie, factori care cresc costul de oportunitate al afacerii.

Toate aceste bariere de reglementare şi administrative împiedicǎ procesul de creare şi dezvoltare de afaceri, astfel reducând numǎrul şi puterea economicǎ a potenţialilor inovatori. Reglementarea pe pieţele produselor sunt în concordanţǎ în general cu aquis-ul relevant, execitând o presiune moderatǎ. Reglementǎrile puternice privind ocuparea, aşa cum sunt cele din România, ar favoriza, conform studiilor OCDE, industriile high-tech active pe pieţe cu un grad mai mare de concentrare. Pentru acestea, inovarea este un proces de acumulare, drept urmare este mai puţin scump sǎ educe un angajat existent decât sǎ angajeze şi sǎ pregǎteascǎ unul nou. O dezvoltare ulterioarǎ a industriilor TIC este favorizatǎ de aceastǎ structurǎ.

33 INSSE, datele pe angajat au fost calculate pe baza datelor de ocupare din 2001;34 OECD-Investment Compact, FIAS, WB, EC;

28

Figura 6: Firme inovative din sectoarele TI – o listǎ selectivǎ

Intrarom este un producǎtor de sisteme de telecomunicatii şi sisteme informaţionale. Are 700 de angajaţi cu ajutorul cǎrora oferǎ bunuri şi servicii integrate pentru designul, implementarea la cheie a proiectelor precum şi asistenţǎ tehnicǎ în urmǎtoarele domenii: reţele de telecomunicaţii publice, sisteme de management de reţea, şi sisteme de management de TI. Pe piaţa româneascǎ, Intracom este principalul ofertant de echipamente şi software cǎtre Romtelecom şi Cosmorom.

Flamingo Computers este o poveste de succes, dat fiind faptul cǎ firma a generat segmente noi de piaţǎ prin dezvoltarea unei linii de computere atractive şi livrarea unor soluţii complete cǎtre clienţi. A început ca jucǎtor pe piaţa internǎ, dar dupǎ ce a câştigat experienţǎ în lucrul cu distribuitorii, în organizare şi gestiune de reţele de distribuţie eficiente specifice acestei zone a Europei, compania a început sǎ se extindǎ în afara României. Sediul firmei se aflǎ în zona liberǎ Giurgiu, unde asambleazǎ diferitele sale versiune de PC-uri.

Softwin Consulting Inc. a evoluat intr-o firmǎ de frunte în software şi servicii care opereazǎ în Suedia, Marea Britanie, SUA, Franţa, Finlanda, Germania şi multe alte ţǎri. Succesul firmei a provenit din dezvoltarea unor produse de cea mai naltǎ tehnologie şi cooperare cu actori strategici de peste hotare. Softwin, cu cele peste 500 de aplicaţii software şi 1000 de proiecte de conversie de date, este singura firmǎ din sud-estul Europei şi ţǎrile candidate care a câştigat premiul european IST. Compania româneascǎ a fost declaratǎ (www.cordis.lu) cea mai inovativa companie de TI din sudul Europei în 2003.

GeCad este un alt exemplu de companie care a reuşit sǎ dezvolte produse inovative şi sǎ îşi demonstreze performanţele la scarǎ globalǎ. Firmǎ medie de software şi servicii, GeCad a creat şi dezvoltat antivirusul RAV, cumparat în 2003 de Microsoft în vederea integrǎrii în viitoarele versiuni ale Windows.

(sursa: Caragea et al., 2003)

5.3. Capitalul şi canalele de finanţare

Ponderea cheltuielilor de cercetare – dezvoltare în PIB poziţioneazǎ România pe ultimul loc din Europa, cu o tendinţǎ puternicǎ de divergenţǎ faţǎ de media UE-15

Creşterea economicǎ negativǎ din perioada 1997-1999, a impus mǎsuri de austeritate şi bugete restricţionate ceea ce a influenţat negativ cheltuielile de C-D. Anumiţi indicatori, cum ar fi Cheltuielile Brute de Cercetare-Dezvoltare (GERD), au înregistrat o tendinţǎ descendentǎ de la 198.9 mil. EURO 1996 la 148.4 mil. EURO în 2000, reprezentând 0.71% şi respectiv 0.37% din PIB. Criza economicǎ a afectat GERD nu numai în volum absolut, dar a şi subliniat scǎderea prioritǎţii acordate sectorului C-D-I în cadrul dezvoltǎrii economice de ansamblu. Intre 1996 şi 2000, importanţa relativǎ a acestui sector a scǎzut la jumǎtate, un rezultat similar înregistrându-se şi în 2001.

29

Este destul de improbabil ca finanţarea privatǎ sǎ creascǎ mult mai rapid decât cea de stat

Prin Agenda Lisabona, Uniunea Europeanǎ a fixat un obiectiv indicativ ca sectorul privat sǎ acopere 2/3 din finanţarea C-D-I, şi numai 1/3 sǎ fie acoperit de stat. Totuşi, dintre toate ţǎrile membre şi candidate, numai Suedia se apropie de acest nivel, cu o pondere a finanţǎrii private a cercetǎrii de 67%. In România, ponderea finanţǎrii private în total este relativ ridicatǎ prin comparaţie cu nivelurile din alte ţǎri candidate sau chiar membre ale UE (media ţǎrilor candidate era în 1999 de 55% iar a UE de 44%). De aceea, România nu ar trebui sǎ se bazaze pe o creştere consistentǎ a finanţǎrii private fǎrǎ o contribuţie comparabilǎ a celei de la buget. Chiar dacǎ ar menţine nivelul actual al cheltuielilor cu C-D de la bugetul de stat, iar finanţarea privatǎ ar creşte pânǎ la maximul constatat empiric, România ar continua sǎ rǎmânǎ codaşa Europei în domeniul finanţǎrii C-D-I ca pondere în PIB. Experienţa aratǎ cǎ investiţiile sectorului privat în C-D oglindesc scǎderea cheltuielilor publice, situaţie explicabilǎ dacǎ se are în vedere cel puţin efectul stimulator al co-finanţǎrii.

Cheltuielile de C-D ale sectorului privat (BERD) - % din PIB

Sursa: Indexul European de Inovare, 2003

În general, capitalul pentru activitǎţi de inovare poate fi obţinut atât de la fondurile de capital, care furnizează aşa-numitul capital de risc (ca instrument financiar dedicat finanţării operaţiunilor cu risc ridicat cum ar fi intrarea pe piaţă), dar şi prin finanţare bancarǎ, prin utilizarea resurselor proprii ale firmelor şi prin obţinerea de ajutor direct de stat (inclusiv sub formă de granturi şi stimulente fiscale).

30

Perf

orm

anta

5.3.1 Finanţarea directǎ de la buget

În ultimele decenii, ţǎrile OCDE au încercat sǎ sporeascǎ volumul fondurilor dedicate C-D-I, deşi aparent a avut loc o reducere în ultimii ani, datoratǎ scǎderii cheltuielilor pentru apǎrare. O mare parte a resurselor pentru C-D-I au fost direcţionate cǎtre sectorul privat, deoarece firmele au început sǎ joace un rol din ce în ce mai mare în finanţarea cercetǎrii. Având în vedere faptul cǎ beneficiile din C-D-I diferǎ semnificativ de la un sector de activitate la altul, este de aşteptat ca firmele private sǎ directioneze cheltuielile de C-D-I mai precis cǎtre eficientizarea lor maximǎ.

Multe dintre guvernele ţǎrilor OCDE încurajeazǎ C-D-I în sectorul privat prin intermediul grant-urilor, subvenţiilor, împrumuturilor şi creditelor fiscale. Dovezi empirice privind diferenţele semnificative dintre anvergura şi profiturile activităţilor de C-D-I desfăşurate în diferite sectoare economice argumenteazǎ în favoarea unei strategii de finanţare bazate mai ales pe mecanismele pieţei (de ex. credite fiscale), dacât pe baza unei susţineri directe a anumitor industrii, exceptând cazurile în care prin acestea din urmǎ cautǎ sǎ se obţinǎ beneficii sociale semnificative.

Finanţare directă de stat

Luând în considerare contribuţia cercetării, dezvoltării şi inovării (C-D-I) la creşterea productivităţii, performanţei economice şi atingerii obiectivelor sociale, este general recunoscut faptul că guvernele au un rol în încurajarea realizării cheltuielilor necesare pentru atingerea nivelului de C-D-I dorit. Cu privire la C-D-I din mediul privat, autoritatea naţională poate folosi stimulente fiscale, subvenţii, brevete sau alte instrumente pentru a creşte investiţiile în cercetare. În România, în orice caz, acest tip de ajutor este limitat de reglementările specifice ajutorului de stat, preluate din acquis-ul comunitar.

Finanţarea de la buget este la un nivel foarte scăzut şi se menţine pe un trend divergent faţă de media UE

În 2002, fondurile alocate de la bugetul de stat pentru cercetare au fost de 96 mil EUR, reprezentând aproape 0,21% din PIB, în uşoară creştere faţă de proporţia de 0,2% înregistrată în 200135 (inclusiv auto-finanţarea). În 2003, ponderea a scăzut din nou la 0,18% (0,16% înainte de rectificarea bugetară), pentru 2004 ponderea prognozată fiind de 0,21%.36

În 2002, 71% din fonduri au fost alocate din bugetul Ministerului Educaţiei şi Cercetării, 18% de la Academia Română şi 5% din bugetele altor ministere.37

35 Programul Economic de Pre-aderareş36 Declaraţia domnului Alexandru Athanasiu - Ministrul Educaţiei şi Cercetării, în cadrul dezbaterii „Cercetarea românească-Încotro?”, în Adevărul, 19 decembrie 2003;37 idem;

31

Există unele tensiuni în ceea ce priveşte repartizarea resurselor financiare de la stat între universităţi şi institutele de cercetare ale Academiei, în principal, din cauza faptului că cheltuielile de întreţinere a universităţilor sunt plătite de către stat, în timp ce institutele le plătesc din fonduri proprii.38 Aceste tensiuni afectează colaborarea între cele doua categorii de instituţii.

Primul sistem de a finanţa proiecte şi nu instituţii a fost introdus de abia în 1997, numindu-se Planul Naţional pentru Cercetare, Dezvoltare şi Inovare39. Acest sistem era mult mai competitiv, priorităţile fiind stabilite în conformitate cu Strategia de Dezvoltare Economică pe Termen Mediu şi Lung, actualizat fiind cu Programul Economic de Pre-aderare. Ezitările şi lipsa de convingere în implementarea politicilor s-au făcut simţite din nou. Legea 191/1999 a prelungit operabilitatea programului anterior, „Orizont 2000”, până în anul 2002. Cu toate că circuitele sistemului au fost puse simultan în funcţiune, transmiterea s-a efectuat gradual.

Până în 2001, au existat 4 PN-C-D-I, resursele fiind alocate, în cea mai mare parte, de la RELANSIS (Relansarea Industriei prin Cercetare Ştiinţifică). Dar acest program acoperea prea multe domenii, a fost ineficient şi în neconcordanţă cu noul sistem de alocare a fondurilor descris mai sus. Ca rezultat, PN-C-D-I a fost restructurat pentru a acoperi 10 noi programe, în concordanţă cu priorităţile naţionale stabilite prin Programul de Pre-aderare, incluzând unul ce viza dezvoltarea societăţii informaţionale.

În 2003 au fost lansate 2 forme noi de finanţare pe bază de programe a activităţilor de C-D-I (înafară de PN-C-D-I)40:

-Finanţarea programelor nucleu de cercetare-dezvoltare. Programele nucleu sunt specifice institutelor nationale de cercetare şi/sau instituţiilor publice pentru susţinerea liniilor strategice de cercetare în domeniul ştiinţific sau tehnic specific instituţiilor derulatoare, pe termen mediu şi lung. Astfel de programe sunt aprobate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Finanţarea va fi efectuată direct de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, nivelul maxim fiind de 50% din veniturile de C-D ale instituţiei, realizate în anul anterior;

-Finanţarea programelor sectoriale de cercetare-dezvoltare. Programele sectoriale sunt dedicate rezolvării problemelor sectoriale de dezvoltare tehnologică, în concordanţă cu strategiile specifice sectorului de dezvoltare respectiv;

Cu toate că au fost introduse aceste scheme de finanţare, nu este încă clar ce entităţi pot beneficia de ele, deoarece acestea nu au fost încă clar atestate41.

38 idem;39 Reglementat prin HG 48-1998 şi HG 562-1999. Prin HG 556 / 7 Iunie 2001, numărul de programme C-D-I a crescut la 14 www.mcti.ro;40 Programul Economic de Pre-aderare;41 Declaraţia domnului Virgil Gândea, Director General al Institutilui Naţional De Cercetare şi Dezvoltare în domeniul modernizării maşinilor agricole, poziţie susţinută de Ministrul Educaţiei şi Cercetării, în cadrul dezbaterii „Cercetarea românească-Încotro?”, în Adevărul, 19 decembrie 2003;

32

Pe lângă faptul că au un nivel scăzut, resursele financiare alocate de la bugetul de stat sunt ineficient repartizate. În 2003, Curtea de Conturi42 a întocmit un raport de audit privind eficienţa fondurilor publice alocate de Programul Naţional de Cercetare Orizont 2000 (desfăşurat în perioada 1996-2002, cu un buget de aproximativ 343 mil EUR), care a dezvăluit managementul defectuos şi lipsa de interes faţă de alocarea eficientă a resurselor. 43 Deasemenea, raportul a evidenţiat lipsa unui singur comitet de coordonare a programului şi că „unele resurse au fost folosite pentru a finanţa diferite companii acceptând colaborarea lor fără a fi complet verificate”.Pe fondul lipsei de transparenţă, proiecte similare au fost finanţate de diferite organizaţii, şi firme care operau în pierdere au fost acceptate (ceea ce este împotriva legii). Luând în considerare acestea, este puţin probabil ca cererea artificială creată prin resurse publice va corespunde cererii reale a industriei. Atâta timp cât statul nu se comportă ca un beneficiar exigent a proiectelor finanţate, centrele de cercetare nu vor învăţa să producă în concordanţă cu cerinţele pieţei. Aceasta explică, deasemenea, cum este posibil ca „mai multe instituţii să studieze aceleaşi subiecte timp de 20 de ani”.44

Reglementările ajutorului de stat în domeniul C-D-I în România

În 2002 Consiliul Concurenţei a adoptat o reglementare specifică ajutorului de stat în domeniul cercetării şi dezvoltării. Reglementarea conţine prevederi asupra ajutorului în cercetare şi dezvoltare conexe cu Legea 143/1999 privind Ajutorul de Stat, aceasta făcând o distincţie între cercetarea de bază, cea industrială şi activitatea de dezvoltare pre-competitivă.

Intensitatea permisă a ajutorului de stat va fi determinată de Consiliul Concurenţei de la caz la caz; dezvoltarea fundamentală şi cea industrială putând beneficia de nivele mai ridicate de ajutor decât cea de dezvoltare pre-competitivă.

Ajutorul pentru cercetarea de bază poate fi acordat până la un procent de 100%. Ajutorul pentru activitatea de cercetare industrială nu poate depăşi 50% din costurile eligibile ale proiectului, iar cel pentru activităţi pre-competitive nu poate depăşi 25% din costurile eligibile ale proiectului.

Studiile tehnice de fezabilitate preparatorii pentru activităţile de cercetare industrială pot primi un ajutor de până la 75% din costurile studiului, în timp ce aceste studii realizate pentru activităţile de dezvoltare pre-competitivă nu pot primi un ajutor mai mare 50% din costuri.

Atunci când ajutorul este acordat IMM-urilor sau în cazul în care proiectul de cercetare este desfăşurat într-o zona asistată (de exemplu zona defavorizată), ajutorul poate creşte cu încă 10 procente. Atunci când proiectul de cercetare este în concordanţă cu un proiect

42 Curtea de Conturi este corpul suprem de control financiar a formării, administrării şi folosirii resurselor financiare ale statului şi sectorului public. (Legea 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, modificată şi completată de Legea 77/2002);43 Gardianul, 15 noiembrie 2003;44 Declaraţia domnului Alexandru Athanasiu - Ministrul Educaţiei şi Cercetării în cadrul dezbaterii „Cercetarea românească-Încotro?”, în Adevărul, 19 decembrie 2003;

33

sau program desfăşurat ca parte a cadrului prezent de programe pentru cercetare şi dezvoltare al Uniunii Europene sau implică cooperare transfrontalieră între parteneri români şi din Uniunea Europeană, ajutoarul se poate mări cu alte 15 până la 25 de procente. În orice caz, ajutorul nu poate depăşi maximul de 75% pentru dezvoltare industrială şi 50% pentru dezvoltare pre-competitivă.

În ceea ce priveşte ajutorul C-D-I pentru produsele agricole, Consiliul Concurenţei permite acordarea de ajutoare de până la 100% dacă firma îndeplineşte unele condiţii cumulative. Granturile individuale de ajutor în cadrul schemelor de cercetare şi dezvoltare tebuie să fie notificate pentru orice proiect ce costă mai mult de 25 milioane EUR şi pentru care se propune acordarea unui ajutor de mai mult de 5 milioane EUR. Ajutorul ad-hoc va fi notificat dacă este mai mare decât nivelul minim (1 bilion ROL, pentru o perioadă de maxim 3 ani)45. Implementarea legilor europene în ceea ce priveşte ajutorul de stat va trebui să conducă la o reorientare către schemele orizontale pentru activităţile de C-D-I.

Ce fel de ajutor de stat este potrivit pentru C-D-I?

Finanţarea directă a cercetării industriale- prin granturi sau subvenţii- are avantajul de a ajuta guvernul să deţină controlul asupra tipului de activitate de cercetare şi dezvoltare condusă. Subvenţiile asigură faptul că industria de cercetare contribuie la îndeplinirea unor importante obiective de interes public - cum ar fi apărarea naţională, sănătatea sau dezvoltarea energetică - sau la susţinerea zonelor unde există discrepanţe mari între rezultatele economice ale sectorului public şi al celui privat în domeniul cercetării şi dezvoltării. În plus, finanţarea guvernamentală a CD în mediul de afaceri, are un efect pozitiv asupra auto-finanţării cercetării şi dezvoltării, în primul rând prin stimularea capacităţii firmelor de a folosi cunoştinţele obţinute prin cercetarea finanţată din resurse publice.

Totodată, finanţarea directă a cercetării şi dezvoltării industriale expune guvernul criticilor potrivit cărora acesta încearcă să alege învinşi şi învingători- atât în ceea ce priveşte domeniile respective cât şi în cazul firmelor care beneficiază de ajutor. Finanţarea guvernamentală poate distorsiona fluxul investiţional privat în cercetare şi dezvoltare şi cel al competiţiei pe piaţă. Cu toate că subvenţiile pentru cercetare şi dezvoltare sunt preferate stimulentelor fiscale datorită transparenţei lor, acest fel de ajutoare pot crea dependenţă, fiind dificil de renunţat la ele chiar şi pe termen lung. Stimulentele fiscale destinate cercetării şi dezvoltării au un set diferit de avantaje şi dezavantaje. Aceste măsuri, în general, constau într-un credit fiscal pentru o parte a cheltuielilor firmelor în domeniul C-D. Reducând costurile cercetării, avantajele fiscale cresc valoarea prezentă netă a proiectului de cercetare.

În orice caz, oportunitatea tipului de stimulente pentru activităţile de cercetare şi dezvoltare trebuie analizat în contextul general al sistemului fiscal al unei ţări şi al obiectivelor acestuia. Valoarea stimulentelor fiscale acordate pentru cercetare şi dezvoltare, din punct de vedere al firmelor, e puternic influenţată de impozitele generale

45 România, partenerul tău de afaceri, Agenţia pentru Strategii Guvernamentale, Bucureşti 2003;

34

aplicate acestora. Firmele din multe ţări preferă o reducere generală a taxelor în locul stimulentelor direcţionate către diferite tipuri de investiţii (precum ar fi cercetarea şi dezvoltarea).

Stimulentele fiscale pentru activităţile de cercetare şi dezvoltare în România sunt, de cele mai multe ori, asociate înfiinţării de parcuri industriale şi tehnologice.

Legea 50 din ianuarie 2003, aprobând Ordonanţa de Guvern 14/2002 privind Parcurile Ştiinţifice şi Tehnologice, introduce exceptarea de la taxele locale a activităţilor de cercetare şi dezvoltare realizate în cadrul parcurilor.

Exceptarea de la taxe pentru importul de echipament şi know-how ar fi putut fi folosită, şi a fost folosită ca stimulent pentru creşterea ratei de inovare prin transferul de tehnologie, dar, recent, noua Lege 345/2002 privind TVA a abrogat-o. Măsura exceptării de la taxe pentru implementarea patentelor a fost abrogată în 2002, cu toate că este recunoscut ca fiind unul din cele mai folosite stimulente fiscale pentru cercetare şi dezvoltare.

O altă măsură care sprijinea înfiinţarea unei companii cu bază tehnologică este plata preferenţială a taxelor aferente salariilor specialiştilor în software şi tehnologia informaţiei – firma, în calitatea sa de angajator, este exceptată de la plata obligaţiilor către stat.

Eficienţa granturilor şi subvenţiilor guvernamentale lasă de dorit

Este necesară mai multă transparenţă, acces mai bun la criteriile de alocare a fondurilor precum şi realizarea unui audit periodic de către experţi externi. Pentru a asigura evaluarea adecvată, este necesară elaborarea unei Foi de Parcurs Tehnologic46

(cuprinzând studii care încearcă descrierea posibilelor evoluţii tehnologice ale produselor şi ale contextului general, finalizându-se de obicei prin reprezentarea nodurilor şi legăturilor din sistem prin metoda grafurilor47). În final, finanţarea de stat prin granturi ar trebui oferită doar pentru activitatea de cercetare care poate satisface cererea actuală sub forma unei solicitări de brevet48.

Sunt introduse fonduri pentru transferul tehnologic pentru a realiza legatura intre industrie si cercetare

În România, “Strategia pe Termen Mediu asupra Activităţilor de Cercetare şi Dezvoltare” a identificat două obstacole principale în calea dezvoltării inovaţiilor private şi a 46 Technology Roadmap;47 Science and Technology Roadmapping: from Industry to Public Policy, Olivier Da Costa, Mark Boden, Yves Punie and Mario Zappacosta, IPTS;48 Ministerul Educaţiei şi Cercetării are deja în vedere condiţionarea finanţărilor publice prin granturi de patentarea rezultatelor cercetării finnaţate;

35

dezvoltării de firme cu baze tehnologice. Primul este un obstacol intern sistemului de cercetare şi dezvoltare, acesta fiind insuficienţa fondurilor publice, infrastructură învechită şi lipsa forţei de muncă specializată. Celălalt priveşte capacitatea redusă a întreprinderilor de a absoarbe tehnologia nouă şi know-how-ul şi nivelul redus al cheltuielilor firmelor pentru activităţile de cercetare şi dezvoltare. Pentru a îndepărta acest neajunsuri, guvernul inteţionează să încurajeze investiţiile prin stabilirea unui Fond de Investiţii pentru Transferul tehnologic şi Dezvoltare. Alte iniţiative urmăresc stimularea înfiinţării a noi firme cu baze tehnologice, prin crearea unor incubatoare şi reţele de dezvoltare.

Au fost iniţiate unele scheme pentru promovarea antreprenoriatului şi pentru stimularea noilor iniţiative. Un exemplu de o astfel de schemă, acre acoperă toate regiunile, este Schema de finanţare nerambursabilă pentru întreprinderi noi, micro-întreprinderi şi întreprinderi mici şi mijlocii recent înfiinţate, în cadrul programului PHARE componenta Coeziune Economică şi Socială.

Fondurile de la buget ar trebui alocate în mod similar capitalului de risc.

Căile de finanţare guvernamentale trebuie să reprezinte o cerere reală de inovaţie, să pună bazele unei pieţe competitive, atât pentru companii cât şi pentru alţi furnizori de capital.

Este adevărat că rezultatul procesului de inovaţie vizat de stat poate fi mai complex decât cel al companiei implicate, cum este cazul protecţiei mediului înconjurător. Dacă se întâmplă acest lucru, aceasta nu înseamnă o mai puţină exigenţă din partea statului, ci necesitatea existenţei unei definiţii clare şi a unor criterii pentru obiectivele urmărite.

5.3.2 Finanţarea de piaţă

Deşi politicile şi resursele de stat sunt importante pentru dezvoltarea şi finanţarea C-D-I, majoritatea fondurilor ce sprijină inovarea trebuie să provină din sectorul privat, prin finanţarea de piaţă. In Agenda Lisabona, Uniunea Europeană a stabilit un nivel indicativ al finanţarii activităţilor de C-D-I de două treimi finanţare privată şi doar o treime finanţare publică.

În România, ultimile statistici disponibile (2002) indică faptul că GERD49-ul a fost compus din 48,4 % cheltuieli publice, 44,6% private şi 7% cheltuieli străine. O asemenea distribuţie a cheltuielilor este ingrijorătoare deoarece asta indica atât faptul că contribuţia privată la C-D este departe de a ajunge la două treimi din treimi din GERD cât şi faptul că cheltuielile sectorului privat nu pot să fie la un nivel apropiat de o contribuţie a statului care este foarte redusă ca procent din PIB (0,23%).

Cheltuieli cu C-D în funcţie de sursa de finanţare

49 Cheltuielile Brute de Cercetare-Dezvoltare;

36

Sectoare

Sursele fondurilor

Total Întreprinderişi departa –mente C-D

Sectorul de cercetare guvernamentală

Sectorul de educaţie superioară

Total 100% 100% 100% 100%Fonduri interne 93.0% 95.0% 94.0% 83.5% - fonduri publice 48.4% 33.0% 78.8% 60.9% - fonduri proprii (prototipuri, servicii)

30.5% 48.9% 2.8% 1.7%

- agenţi economici 9.7% 11.3% 8.4% 5.6% - cercetare universitară 2.5% 0.4% 0.5% 13.8% - alte resurse (inclusiv credite) 1.9% 1.4% 3.5% 1.5%Fonduri străine 7.0% 5.0% 6.0% 16.5%Sursă: Activitatea C-D în 2002, INSSE

Aproape o jumătate din activitatea de cercetare realizată de întreprinderi specializate sau departamente ale întreprinderilor este finanţată de aşa-numita producţie proprie, în special servici de consultanţa, dar şi prin intermediul cercetării şi programelor de dezvoltare externe (48,9%). Fondurile publice sunt o importantă sursă de finanţare pentru toate tipurile de companii, deşi se situează pe locul doi în cazul companiilor C-D private. Din totalul activităţii de cercetare, 60% are loc în sectorul de intreprinderi, dar doar 24% în sectorul de intreprinderi privat.

De ce este nivelul contribuţiei la C-D al sectorului privat atât de redus in România? In ce măsură este finanţarea de piaţă responsabilă pentru aceasta? Nu este facil de găsit un răspuns la asemenea întrebări. Cu toate acestea, există câteva explicaţii posibile.

În primul rând, statisticile oficiale care detaliază GERD-ul subestimează volumul finanţărilor private. Conform metodologiei oficiale a Institutului Naţional de Statistică

37

Procent din cheltuielile din GERD (2002)

Cheltuieli publice48%

Cheltuieli private45%

Cheltuieli straine7%

Sursa: Institutul Naţional de Statistică, 2003

(INS), doar activităţile specifice ale întreprinderilor private cu un departament C-D şi cu minim 8 cercetători angajaţi, sunt considerate cheltuieli private. Ca urmare, doar un număr limitat de întreprinderi este luat în calcul ca sprijinind C-D-I. Din păcate, sistemul de contabilitate nu încurajează înregistrarea separată a activităţilor C-D. Din acest motiv este dificilă estimarea mai exactă a cheltuielilor private în contul C-D. Cu toate acestea, este evident că un număr mare de alte întreprinderi, în special din sectorul IT, ar trebui să fie inclus în statistici pentru a obţine o perspectivă mai bună asupra activităţii private de C-D.

În al doilea rând, constrângerile structurale sunt în continuare importante pentru explicarea nivelului redus al cercetării sectorului privat. Pe de o parte, există dependenţa de pârtie, în sensul că statul încă se percepe ca fiind principalul motor al activităţii de C-D-I, indiferent de faptul că nu deţine nici resursele financiare şi nici acuitatea ‘citirii’ semnalelor pieţei pentru a satisface cererea reală de C-D-I. De abia acum statul a recunoscut că este necesară lărgirea infrastructurii oficiale de C-D-I prin a permite sectorului privat să i se alăture în noua categorie de ‘entităţi de infrastructură’. Pe de altă parte, investiţiile sunt încă reduse, economia României rămânând subcapitalizată şi incapabilă de a depăşi modelul de competitivitate bazat pe factorii de producţie.

În al treilea rând, exista necesitatea diferenţierii între dorinţa firmelor de a avea activitate C-D-I şi capacitatea acestora de a finanţa asemenea proiecte. Comportamentul firmelor a fost analizat mai în detaliu în secţiunea dedicată întreprinderilor în calitatea lor de agenţi C-D-I. Din acest motiv, în cele ce urmează, analiza va trata în principal finanţarea de piaţă utilizând alte resurse în afară de profiturile interne ale firmelor.

Principalele surse de finanţare a C-D-I sunt instituţiile care furnizează capital de risc şi sectorul bancar. În unele cazuri, băncile pot avea departamente de capital de risc, însă în general există o diferenţă clară între cele două categorii de instituţii financiare.

Capitalul de risc per se nu este o prezenţă semnificativă pe piaţa română

Capitalul de risc în general înseamnă investiţia în acţiuni ale companiilor care nu sunt cotate la bursă. Investiţia este de obicei pe termen mediu şi presupune prin însăşi natura ei un nivel înalt de risc. Aceste caracteristici evidenţiează importanţa capitalului de risc pentru finanţarea cercetării inovatoare, activitate de durată şi cu efecte imprevizibile. În Romania există doar fonduri de investiţii generale (într-un număr relativ redus şi cu un nivel scăzut al investiţiilor de portofoliu), fonduri care finanţează doar în mod ocazional întreprinderile inovatoare.

Industria română de capital de risc se află încă la început de drum. Capitalul disponibil pentru investiţiile private de portofoliu este obţinut în afara ţării şi din această cauză piaţa este foarte dependentă de modul în care este percepută ţara de către investitorii instituţionali occidentali. Fondurile de investiţii private disponibile în România au fost estimate în anul 2000 la aproximativ $300m50. In ultimii trei ani piaţa capitalurilor de risc

50 Conform datelor furnizate de Oresa Ventures Romania (http://oresaventures.com/romania.html);

38

a avut o evoluţie pozitivă, deşi aceasta este mult mai puţin impresionantă decât cea a sectorului bancar.

Fondurile regionale de capital de risc devin din ce în ce mai active în comparaţie cu fondurile de ţară, în special din punctul de vedere al tranzacţiilor de mare valoare. Totodată, concurenţa nu este foarte intensivă. Nici unul din fonduri nu concurează băncile, deoarece înca nu sunt pregătite să furnizeze finanţare pentru dezvoltarea pe termen lung.

39

Figura 7: Disponibilitatea capitalului de risc la nivel mondial

Faptul că în unele ţări capitalul de risc înalt pare sa se fi dezvoltat mai rapid decât în altele sugerează că diferenţele din cadrul condiţiilor financiare pot fi importante pentru determinarea stimulenţilor pentru investiţiile în proiecte inovatoare, şi, în fond, pentru determinarea ratei de inovare. Statele Unite şi Canada în special au cele mai bine dezvoltate pieţe de capital de risc din zona OCDE, şi în termeni absoluţi dar şi, cel mai important, în termeni de cotă a capitalului de risc destinat primelor etape ale formării întreprinderilor şi al sectoarelor de tehnologie înalta. Cu alte cuvinte, în America de Nord capitalul este direcţionat către zonele unde este cel mai solicitat, anume către start-ups mai riscante din sectorul tehnologiei înalte. Spre deosebire, în Europa şi Japonia, capitalul de risc pare să fie destinat mai mult sectoarelor tradiţionale în faze mai avansate ale dezvoltării întreprinderilor. Este posibil ca aceste idiosincrasii să contribuie la diferenţele observate între tipurile de start-ups din SUA şi cele din Europa şi să fie necesare luarea unor măsuri de politica economica.

Fondurile de capital de risc cu activitate în România

Fondul de

capital de riscŢinta finanţării Suma

Advent International Romania

Companii stabile care îşi pot demonstra profitabilitatea

min. USD 5 mil.

AIG New Europe Fund

Companii existente profitabile aprox. USD 10 mil.

Global Finance International Ltd.

Companii mature, cu o cifră de afaceri de peste

USD 6 milioane.USD 2-3 mil.

Danube FundCompanii capabile să

asimileze sumă minimă disponibilă

min. USD 500000, max. USD 2-3 mil.

Environmental Investment Partners

Companii cu minim 3 ani de activitate şi cifră de afaceri de USD 800000

USD 1-3 mil.

ORESA Ventures Romania

Companii private cu un management competitiv şi

cu potenţial de creştereUSD 1 mil.

Romanian Investment Fund

(Cyprus) LTD

Firme de mărime medie şi mare cu perspective de

creştereUSD 1 mil.

Romanian Post Privatization Fund

Firme de mărime medie cu potenţial de creştere USD 1 mil.

Baring Private Equity Partners (Romania) SRL

Companii lideri de piaţă min. USD 7 mil.

Romanian American Enterprise Fund

Toate companiile cu perspective de creştere

(inclusiv IMM-uri pentru care sunt disponibile şi programe de credite)

USD 50000 – USD 500000

Sursa: www.basepoate.ro

Pe piaţa română există zece fonduri de capital de risc (fonduri care au înregistrat activitate în ultimii ani). Este demn de notat că nici un fond, cu excepţia a Romanian American Enterprise Fund (RAEF), nu oferă finanţări pentru întreprinderi mai mici, precum IMM-urile. Dimpotrivă, marea parte a capitalului de risc disponibil este

40

condiţionat de o sumă minimă de finanţare, fapt care reprezintă o piedică importantă pentru întreprinderile mai mici.

Un alt aspect important este cel al experienţei întreprinderilor care solicită capital de risc. Majoritatea fondurilor nu consideră întreprinderile noi înfiinţate ca fiind eligibile pentru finanţare. Dimpotrivă, tind să se concentreze asupra firmelor mature şi stabile, care joacă rolurile cele mai importante pe pieţele lor. Excepţiile de obicei confirmă regula în sensul că întreprinderile mici pot fi luate în considerare pentru finanţare doar dacă pot demonstra potenţialul de lider de piaţă din punct de vedere al cotei de piaţă şi al profitabilităţii.

Marea parte a capitalului de risc este alocat investiţiilor de mare amploareEsenţa este că în România nu există capital de risc alocat în mod declarat activităţilor C-D-I. Acest fapt nu este doar rezultatul lipsei de concurenţă, a finanţării disponibile şi al slabei dezvoltări a pieţei financiare în general, dar şi o consecinţă a acţiunii concertate a altor factori precum inclinaţia către asumarea de riscuri, capacitatea evaluarii tehnice precum şi dinamica procesului de transfer al cunoaşterii. Depinzând într-o mare măsură de risc, capitalul privat de risc este conectat în mod direct cu mediul de afaceri. Mediul de afaceri din România înca nu este favorabil afacerilor, în ciuda progreselor realizate în ultimii ani, ceea ce afectează în mod negativ riscul pe piaţă.

Disponibilitatea evaluării tehnice este esenţialăCapacitatea pentru evaluare tehnica nu poate fi dezvoltată pe loc gol. Exista necesitatea unei pieţe specifice pentru proiecte C-D-I, şi pentru o masă acumulată de cunoaştere în domeniul întâmpinării evolutiilor tehnologice. Un fond de capital de risc trebuie să evalueze succesul unei noi tehnologii prin estimarea impactului acesteea asupra pieţei interne. O asemenea iniţiativa poate proveni din partea unui fond de capital de risc, inspirat fiind de evoluţiile pozitive de pe alte pieţe, dar fondurile singure nu pot crea capacitatea necesară evaluarii tehnice.

In final, avem o poblema din categoria ‘oul sau găina’. Ar trebui ca fondurile de capital de risc să aştepte până când companiile româneşti vor fi suficient de mature pentru a internaliza importanţa transferului tehnologic şi al inovării, sau ar trebui să încurajeze în mod direct un astfel de comportament competitiv? Ce ar trebui să aiba loc mai întâi? Este evident că o atitudine proactivă a fondurilor ar fi de folos, dar există o serie de motive care explică pasivitatea lor.

Cu alte cuvinte, fondurile de capital de risc pot fi învinuite pentru faptul că nu sprijină activitatea C-D-I, dar asta doar într-o oarecare măsură. Reticenţa acestora nu trebuie privita ca fiind rea-voinţă, ci ca un comportament prudenţial. Acordarea de capital de risc este o activitate intensivă în cunoaştere şi este posibil ca transferul de cunoaştere aferent finanţării C-D-I să nu fi fost încă realizat. Sperăm ca, în viitor, fondurile de capital de risc să realizeze importanţa C-D-I şi să devină mai active în acest domeniu.

41

Obiectivul creării celor mai bune condiţii pentru a oferi oportunităţi investiţionale şi a avea creştere economică trebuie să se concentreze pe creşterea eficienţei pieţei şi al inovării, promovând astfel acumularea cunoaşterii şi difuziunea noilor tehnologii.

Este posibil ca în cazul României, reducerea ajutorului de stat care se alocă în volume mari şi care distorsionează piaţa precum şi trecerea de la ajutor de stat vertical la cel orizontal (inclusiv pentru cele dedicate C-D-I) să fie politici deosebit de dificile de implementat.

Necesitatea asigurării flexibilităţii mediului financiar a fost inclusă în Strategia Lisabona prin adoptarea Planului de acţiune privind Serviciile Financiare, care accentuează importanţa disponibilităţii capitalului de risc. Intreprinderile româneşti, inovatori potenţiali, continuă să se lupte cu subcapitalizarea fundamentală, aceasta deşi funcţionalitatea sistemului bancar s-a îmbunătăţit în ultimii ani.

Din aceste motive, pot apărea tensiuni în finanţarea inovării, care este, după cum va deveni evident în cele ce urmează, unul din domeniile cheie pentru stimularea C-D-I în România.

Cu toate acestea, în domeniul C-D-I potenţialele tensiuni politice par a prezenta riscul de a dăuna coerenţei întregului proces de integrare. În plus, o acţiune timpurie şi decisivă în acest sens ar putea genera efecte pozitive semnificative şi în afara sferei de acţiune.

Asigurarea fluxurilor de capital în direcţia inovării este una din cele mai mari provocări chiar şi pentru ţările Uniunii Europene. Din cele care conduc clasamentul, doar Norvegia acordă prioritate instrumentelor de finanţare. Totuşi, în statele membre şi cele candidate, au fost concepute un număr de instrumente menite să asigure mobilitatea capitalului privat, transparenţa ajutorului de stat, investiţiile de portofoliu, capitalul de risc, şi înfiinţarea mecanismelor de garantare. Sunt oferite stimulente fiscale dintr-o multitudine de motive, după cum este demonstrat mai jos. Finanţarea inovării rămâne una din aspectele cheie ale politicilor de inovare.

Sectorul Bancar

În timp ce capitalul de risc este esenţial pentru finanţarea inovării şi sprijinirea cercetării inovative pentru a impulsiona frontiera posibilităţilor de producţie, sectorul bancar joacă un rol deosebit de important în facilitarea transferului de tehnologie şi pregătirea terenului pentru inovare. Pentru o ţară precum România, în care nivelul tehnologic este scăzut, prima etapă a îmbunătăţirii competitivităţii este transferul de tehnologie şi procesul de recuperare a decalajului cu tehnologiile deja existente pe piaţa internaţională. În marea majoritate a cazurilor, inovarea este posibilă doar ulterior actualizării tehnologiei. Din acest motiv sectorul bancar joacă un rol important in sprijinirea C-D-I prin finanţarea licenţelor, francizelor, investiţiilor in noi tehnologii şi TIC, etc.

În România, sectorul bancar este in plin proces de transformări profunde. Bănci de renume mondial şi-au deschis filiale în ţară, iar un număr de bănci private mai mici îşi extind activitatea in România, creând un sector bancar mai puternic. Există semnale conform cărora bancherii devin din ce în ce mai interesaţi în a stabili relaţii de afaceri cu companiile româneşti şi ajung să afle mai mult despre activitatea acestora decât doar

42

fluxurile lor de numerar51. Este probabil deci ca în viitor sectorul bancar să concureze cu fondurile de capital de risc in domeniul investiţiilor de portfoliu.

Deocamdată nu există pe piaţă un program de finanţare destinat în mod special activităţilor C-D-I.

Sectorul bancar a fost şi este încă reticent în privinţa mobilizării resurselor pentru investiţii C-D-I. Trei cauze ar putea explica acest comportament. În primul rând investiţiile C-D-I, chiar şi doar în cazul transferului de tehnologie, sunt riscante, în special în cazul României unde cadrul legislativ este într-o continuă schimbare. În al doilea rând rata dobânzii este foarte ridicată, în principal datorită inflaţiei şi primelor de risc. În al treilea rând, Banca Naţională a României (BNR) a sterilizat majoritatea resurselor băncilor comerciale oferind rate ale dobânzii peste nivelul pieţei. Toate acestea au contribuit la comportamentul pasiv al băncilor vis-à-vis de C-D-I.

Ultimii doi factori negativi care afectează deciziile de finanţare probabil vor dispărea în următorii ani, odată cu finalizarea reformelor structurale şi adoptarea politicii de ţintire a inflaţiei. Totuţi primul factor va ramâne un obstacol major in acordarea finaţărilor pentru C-D-I. Riscul asociat investiţiilor C-D-I explică de ce capitalul de risc este mult mai potrivit finanţării în acest domeniu decât fondurile bancare. Cu toate acestea sectorul bancar ramâne o sursă importantă pentru sprijinirea C-D-I, în special dacă luăm în considerare evoluţia instrumentelor de garantare.

În România, atât rata dobânzii cât şi garanţiile necesare sunt influenţate de politica de garantare a statului şi de fondurile şi garanţiile asigurate de asistenţa străină.

…dar există tendinţele unei orientări către IMM-uri

Agenţia Naţională pentru IMM-uri şi Cooperaţie (ANIMMC) în calitate de principală autoritate guvernamentală însărcinată cu formularea politicilor destinate IMM-urilor, coordonează un fond public de garantare denumit Fondul Naţional de Garantare al Creditelor pentru IMM-uri (FNGCIMM). Fondul are resurse limitate, iar în 2003 a sprijinit doar 158 de garanţii cu o valoare totală de aproximativ 10 milioane EURO. Fondul deţine două instrumente de acordare a garanţiilor către bănci, în vederea sprijinirii împrumuturilor acestora către IMM-uri: acordul de împărţire a riscului şi acordul de garantare.

Acordul de împărţire a riscului permite băncilor să recupereze imediat de la fondul de garantare 50% din credit, în cazul în care beneficiarul nu l-a returnat. Ulterior se poate acorda băncii o sumă suplimentară pentru a compensa diferenţa de plată rămasă, după executarea judecătorească a debitorului. Din păcate pentru bănci, procedura de lichidare poate dura însă foarte mult şi adeseori se poate prelungi pe o perioadă de mai mult un an pentru reglarea conturilor cu fondul de garantare.

Acordul de garantare presupune recuperarea imediată 100% a creditului la cerere. Acest acord este mai atractiv pentru bănci dar în acelaşi timp, conform reglementărilor BNR,

51 Conform analizei Oresa Ventures România (http://oresaventures.com/romania.html);

43

necesită provizioane de 100%. Mai mult decât atât, comisionul pentru această schemă este de până la 3%, ceea ce este semnificativ mai mult decât pentru primul instrument.

Băncile nu se arată a fi foarte entuziasmate de garanţiile furnizate de fondul public. Durata, procedurile, taxele şi nivelul provizioanelor obligatorii au descuratjat băncile de la a semna acorduri cu Fondul Naţional de Garantare.

Utilitatea acestui fond este totuşi irefutabilă, dar cu toate acestea este de recomandat, ca în vederea creşterii eficienţiei garanţiilor publice, procedura să fie făcută mai flexibilă şi uşor de implementat din punctul de vedere al băncilor. Mai mult decăt atât, ideea creeării unei reţele întregi de fonduri de garantare, urmând exemplul Poloniei, pare a fi profitabilă. Knowhow –ul acestor fonduri descentralizate vor permite adaptarea garanţiilor la condiţiile specifice de finanţare la nivel local52.

O altă idee interesantă este creearea unor fonduri de garantare private care să fie gestionate de către comunităţile de afaceri, care pot avea o credibilitate sporită în momentul solicitării finanţării bancare.53. Din nefericire, comunităţile de afaceri nu sunt încă suficient de dezvoltate în România, şi va mai trece ceva timp până când ele vor deveni suficient de puternice pentru a creea asemenea fonduri.

În afara garanţiilor publice, un factor semnificativ pentru facilitarea finanţării bancare este asistenţa străină. Un număr de instituţii financiare internaţionale precum BERD54, KfW55, UE-PHARE56, BEI57, FEI58 etc. furnizează finanţări rambursabile şi nerambursabile la rate scăzute ale dobânzii şi cu garanţii. Mare parte din asistenţa străină este intermediată de bănci locale, prin acorduri speciale. Finanţarea oferită prin schemele de asistenţa străină este condiţionată de unele criterii de eligibilitate. Aceste criterii definesc tipul de beneficiar, activităţile eligibile pentru finanţare precum şi fondurile minime/maxime disponibile. Condiţionalitatea străină este adeseori mai riguroasă decât condiţiile impuse de către băncile locale, fapt care limitează oarecum accesul acest tip de finanţare. Cu toate acestea asistenţa străină contribuie într-o manieră pozitivă la a pune la dispoziţie mai multe finanţări pe piaţă şi la a îmbogăţi knowhow-ul băncilor locale în vederea satisfacerii cerinţelor companiilor.

Dar chiar şi în aceste condiţii în care garanţiile publice şi asistenţa străină încurajează finanţarea, băncile, în continuare, nu oferă o finanţare adecvată pentru investiţii, nemaivorbind de investiţii C-D-I. Finanţarea investiţiilor în România este la un nivel scăzut, desi tendinţa este una de creştere. Băncile au inceput să realizeze potenţialul sprijinirii investiţiilor, şi, într-o oarecare măsură, a transferului de tehnologie, dar încă lipsesc stimulenţii necesari pentru a le convinge să se concentreze pe aceste activităţi. Politica de sterilizare a BNR este adeseori mai atractivă în termeni de plasare a resurselor bancare, decât finanţarea investiţiilor companiilor naţionale. Status quo-ul se va schimba

52 după cum propune Dl.Eugen Ovidiu Chirovici, Preşedinte ANIMMC, în interviul publicat în Piaţa Financiară, Supliment Finanţarea IMM, Martie 2004;53 idee evidenţiată de Dna Silvia Ciornei, Preşedinte al Fondului Naţional de Garantare a Creditelor pentru IMM-uri, Piaţa Financiară, Supliment Finanţarea IMM, Martie 2004;54 Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare;55 Kreditanstalt für Wiederaufbau – asistenţa Guvernului Germaniei;56 PHARE este unul din fondurile de pre-aderare;57 Banca Europeană de Investiţii;58 Fondul European de Investiţii;

44

în câţiva ani, dar poate că băncile ar trebui să reflecteze mai mult asupra posibilităţii reorientării activităţii către piaţă în loc de a profita de confortabilitatea oportunităţilor oferite de Banca Naţională în încercările acesteea de a menţine stabilitatea monetară.

5.4. Infrastructura de inovare

Infrastructura de inovare asigură conexiunea dintre sistemul de cercetare şi cel de inovare, incluzând în special:

Incubatoarele, care asigură infrastructura de bază pentru firmele innovative nou înfiinţate;

Parcurile tehnologice, care oferă facilităţi pentru experimentare;

Piaţa cunoaşterii (incluzând transferul proprietăţii intelectuale şi transferul tehnologic).

Desigur, pot fi imaginate numeroase combinaţii între aceste elemente, incluzând chiar şi canale de finanţare, dar pentru mai multă relevanţă le vom trata separat.

Nu există o evidenţă clară a incubatoarelor de afaceri

Deşi MEC estimează că există aproximatic 50 de incubatoare, nu există nici o listă completă a lor, nici criterii clare prin care o entitate să fie calificată în această catgorie, sau evaluări ale activităţilor acestora. În ultimul timp, un rol crescând în stimularea incubatoarelor revine Agenţiei Naţionale pentru IMM-uri şi Cooperaţie, care oferă o listă cu 20 de incubatoare.

O distincţie importantă ce va trebui urmărită este cea dintre incubatoarele pentru firme inovative şi cele mai generale pentru afaceri, primele având o activitate mai complexă, în condiţiile în care trebuie să ofere o asistenţă mai flexibilă, în ultimă instanţă pentru ceva care nu s-a mai realizat.

Progrese semnificative privind parcurile industriale, tehnologice şi de software

In România, fostul Minister pentru Dezvoltare şi Prognoză a elaborat un program de dezvoltare a parcurilor industriale (aprobat prin HG 1116/2001). Cadrul legislative asigură facilităţi fiscale pentru investitorii în industria prelucrătoare şi activităţile asociate, cu cel mai mare impact în industria tehnologiei informaţiei. Acest program de dezvoltare economică refională a început în 2002, iar experienţa câştigată în implementarea sa va servi pentru formularea politicilor viitoare ce vizează dezvoltarea parcurilor industriale.

O altă direcţie priveşte înfiinţarea parcurilor ştiinţifice şi tehnologice, precum şi a parcurilor de soft într-o serie de oraşe. Atât Ministerul Educaţiei şi Cercetării, cât şi Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei urmăresc să atragă în aceste parcuri în special firmele mici, aflate la început, care nu-şi pot permite să plătească sume mari de

45

bani pentru închirierea spaţiilor sau a utilităţilor publice. Intenţia este de a creea astfel de parcuri în fiecare dintre oraşele care sunt şi centre universitare. Negocierile cu investitorii sunt în stadii avansate în patru-cinci oraşe (Braşov, Bacău, Timişoara and Iaşi), parcul din Galaţii fiind deja în funcţiune.

Companiile de soft localizate în aceste parcuri beneficiază de stimulente reale, atât de la autorităţile centrale (prin scutirea de impozit pentru angajaţi), cât şi de la cele locale (prin chiriile extreme de atractive). Atunci când o companie atinge un nvel de dezvoltare care îi permite să îşi acopere cheltuielile, locul său în cadrul parcului va fi luat de o alta.

Cu toate acestea, se poate spune că politicile de creare a parcurilor ştiinţifice şi tehnologice par să fie mai degrabă orientate către aspecte imobiliare decât către cele specifice dezvoltării tehnologice şi inovării.

Protecţia proprietăţii intelectuale devine o realitate

Cu toate că introducerea cadrului instituţional privind asigurarea protecţiei proprietăţii intelectiuale (PPI) s-a realizat relative recent59, acesta şi-a dovedit eficienţa o dată cu scăderea ratei pirateriei, care înregistrase valori alarmante60, şi care ar fi reprezentat printre altele un obstacol major pentru dezvoltarea industriei locale de software.

Componenta tehnică a drepturilor de proprietate intelectuală este asigurată coresunzător de OSIM, dar există încă inceritudini privind modalităţile practice de acţiune legală atunci când aceste drepturi sunt încălcate.

PPI poate juca doar un rol pasiv privind piaţa cunoaşterii, acela de atestare a proprietăţii intelectuale în condiţiile adecvate pentru cei care care solicită aceasta. Nu este însă sarcina acestui sistem de a convinge diferiţii actori să-şi protejeze proprietatea intelectuală.

Companiile nu patentează

Aşa cum s-a menţionat în capitolul cinci, numărul cererilor de patente este foarte scăzut, situaţie parţial explicabilă prin gradul scăzut de conştientizare la nivelul întreprinderilor, în condiţiile în care costurile nu sunt mari.

Recenta decizie a MEC de a finanţa doar proiectele care se finalizează printr-o cerere de brevetare va contribui probabil la schimbarea comportamentului în acesată privinţă.

Măsuri recente stimulează transferal tehnologic

Ministerului Educaţiei şi Cercetării a înaintat recent o propunere de decizie guvernamentală cuprinzând Planul naţional privind dezvolarea infrastructurii de inovare şi transfer tehnologic. Programul subliniază importanţa infrastructurii de inovare şi

59 Oficiul Naţional pentru Patente şi Mărci a fost creat în 1998 ca entitate autonom; Oficiul Naţional pentru depturi de proprietate inlectuală a fost creat în 1996;60 Rata pirateriei software a scăzut de la 93% la 67%. (IIPA 2001-2002, http://www.iipa.com/pdf );

46

urmăreşte să încurajeze, sub forma ajutorului de stat, actorii care contribuie la dezvoltarea infrastructuriii C-D-I.

Un aspect important al acestei propuneri este acela că vor fi eligibile pentru a primi finanţare doar acele unităţi acreditate entităţi de inovare potrivit HG 406/2003.

Ce se înţelege prin entităţi de inovare? În HG 406/2003 se precizează conditiile de eligibilitate pentru ca o firmă sau un department al unei unităţi de cercetare să fie considerată ca entitate de cercetare. Solicitanţii trebuie să ofere o anumită documentaţie pe baza căreia căreia se evaluează un punctaj, pentru admitere fiind necesar să se obţină cel puţin 70 de puncte dintr-un maxim de 100.

Chiar dacă această iniţiativă urmăreste să creeze o reţea solidă de entităţi, capabile de a conferi substanţă sistemului de inovare, există anumite riscuri. Era efectiv nevoie de aceste definiţii şi restricţii? Răspunsul depinde de o serie de factori, precum capacitatea de a asigura o transparenţa reală a procesului de selecţie (astfel încât să se evite suspiciunile), costurile şi eforturile birocratice presupuse din partea candidaţilor, şi cel mai important, accesul real la resursele publice pentru entităţile calificate. Dacă nu sunt îndeplinite toate aceste conditii, măsura va contribui doar la scaderea şi mai mare a competiţiei pentru finanţarea oferită inovării.

Alte măsuri menite sa încurajeze transferal tehnologic includ61:

- Programul INVENT (cu o valoare totală de 500 miliarde lei pentru 2004-200662) destinat susţinerii aplicarii invenţiilor. Din păcate, exista serioase semne de întrebare privind efectele asupra inovării, în condiţiile în care până acum o mare parte a patentelor finanţate prin acest program erau vechi, unele de peste cinci ani.

- Întreprinderile care cofinanţează 50% din activităţile de C-D obţin dreptul deplin de aplicare a rezulatetor. În plus, statul poate finanţa 20% din costurile de aplicare.63

-Ministerul Educaţiei si Cercetarii poate finanţa transferul tehnologic al inovaţiilor realizate în industriile high-tech.64 De asemenea, ministerul poate cofinanţa aplicarea rezultatelor cercetării realizate de persoane sub 35 de ani.

5.5.Capitalul uman şi serviciile educaţionale

Alături de capital, factorul uman reprezintă un element cheie al C-D-I. Cercetătorii cu nivel ridicat de pregătire, capabili să creeze noul, împingând limitele dezvoltării tehnologice prin soluţii inovative, constituie o condiţie obligatorie pentru crearea unei economii competitive bazate pe cunoaştere.

61 Potrivit Strategiei Naţionale privind Proprietatea Intelectuală;62 Gardianul, 18 March 2004;63 Potrivit OG 57/2002 aprobată prin legea 324/2003;64 Potrivit OG 442/2003;

47

Educaţia românească este prea puţin orientată spre aplicare

Sistemul de educaţie trebuie să asigure un lot consistent de noi cercetători, astfel încât să asigure continuitate procesului de inovare. Calitatea învaţământului superior în special este extrem de importantă pentru reînoirea resurselor umane din cercetare şi pentru racordarea acestora la stadiul curent al cunoaşterii.

În general calitatea învăţământului pe latura matematică şi ştiinţifică este considerată a fi bună în Romania65. Din păcate există serioase semne de întrebare privind abilitatea sistemului de educaţie de a transfera aceasta în cunoastere practică, gata de a fi aplicată 66, fapt corelat cu un nivel scăzut al spiritului antreprenorial.

Romania are una dintre cele mai scăzute ponderi ale populaţiei cu studii superiaore din Europa

Cu toate că numărule de studenti a crescut cu aproape 70% în perioada 1996- 200267, ponderea absolentilor de învăţământ superior în totalul populaţiei din România se află încă sub jumătate din valoarea medie inregistrată la nivelul EU68. În plus, cum numărul studenţilor a crescut mai mult în domeniul economic şi al drepului, ponderea domeniului ştiintific şi tehnologic în totalul acestora s-a diminuat. Principalul motiv al evoluţiei cererii de educaţie în această direcţie îl reprezintă structura ofertelor de locuri muncă, la rândul său datorate întârziatei refaceri a industriei. În plus, cum învăţământul privat este şi mai sensibil la cererea educaţie, contribuţia acestuia în domeniul ştiinţei şi tehnologiei este foarte scăzută.

În ciuda nivelului de şomaj mai mare decât media naţională, se poate spune structura economiei este favorabilă muncitorilor calificaţi (cu pregătire medie sau cu specializare tehnică), în condiţiile in care aceştia deţin o pondere foarte mare şi în uşoară creştere atât în populatia activă cât şi în cea ocupată. Pe de altă parte, în 2002 doar 80% din69 din persoanele active cu studii superiaore au ocupat o poziţie corespunzătoare nivelului de educaţie.

Chiar pe fondul reformelor care au loc în domeniul învăţământului şi al corelării acestuia la cerinţele de pe piata muncii, absolvenţii din domeniul ştiinţei şi tehnologiei tind să scadă, iar dacă nu vor fi introduse măsuri de politică în direcţia creării unei cereri mai consistente pentru absolvenţii de invaţământ superior, apare riscul inducerii unui cerc

65 Global Information Technology Report 2003 plasează România poziţia 9 (din 82 de ţări), cu un score de 5.81 (raportat la un maxim de 7) în ceea ce priveşte calitatea educaţiei în domeniul matematicii şi ştiinţeleor;66 Sondajul PISA (OECD Programme for Students Assessment) realizat în 2000 cu scopul de a măsura calitatea educaţiei pentru elevii în vârstă de 15 ani “ pe baza capacităţii tinerilor de a folosi cunoaşterea şi aptitudinile pentru a acţiona în faţa unorprovocări de tipul celor reale, mai degrabă decât doar analizând capacitatea de a face faţă programei şcolare” a plasat România pe poziţia 30 din 32 de ţări (28 fiind membre OCDE), doar înainte de Mexic şi Brazilia;67 Sursa datelor: Anuarul Statistic al României, 2002 şi Învăţământul superior la începutul anului 2002-2003, Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice;68 Innovation Scoreboard 2002;69 Calculat pe baza AMIGO-2002 ca pondere din angajaţii cu pregătire terţiară care lucrează ca funcţionari sau specialisti cu funcţii intelectuale sau ştiinţifice;

48

vicios în privinţa resurselor umane.

Companiile nu sunt constiente de importanta pregatirii permanente

Educaţia reprezintă un proces continuu, care nu se opreşte după vârsta şcolii. Pregătirea permanentă constituie acum o condiţie cheie a racordării la evoluţiile globale, care au loc cu o viteză incredibilă. De aceea, promovarea activităţilor de pregatire permanentă joacă un rol cheie în crearea unui sistem de C-D-I eficient.

Din păcate, un sondaj realizat în 2002 arată că mai puţin de 5% din forţa de muncă din România participase la forme organizate de pregătire permanentă în perioada de patru săptămâni dinaintea sondajului.70 Acest procent nu este doar cel mai scazut dintre cele înregistrate in ţările candidate, dar reprezintă mai puţin de jumătate din media acestora. Cu toate acestea, 16% dintre români au realizat o pregătire autodidactă (în probleme legate de muncă), ceea ce nu reprezintă o cifra mică. Educaţia este importantă nu doar doar pentru asigurarea forţei de muncă din cercetare, dar şi pe latura antreprenoriatului. Comportamentul inovativ al întreprinzătorilor poate fi dezvoltat prin educaţie în domeniul afacerilor, în domenii precum managementul, marketingul, etc. Apetitul celor care inovează de a porni afacerile corelate, este puternic influenţat de abilitatea acestora de a gândi strategic şi de acţiona într-o manieră profesionistă.

Conceptul de Ştiinţă pentru viaţă nu este încă familiar în România

În afară de pregătirea permanentă care este focalizată pe subiecte specifice, o dimensiune importantă a educaţiei în afara şcolii o reprezintă diseminarea prin media a evolutiilor ştiinţifice. Conştientizarea publică privind aceste evolutii ale ştiintei poate stimula semnificativ propensitatea pentru inovare.

Mobilitate internaţională poate contribui la modificarea de comportament

Faptul că România înregistrează o participare crescândă la o serie de programe de mobilitate (vezi Corint), atât pentru studenţi cât şi pentru cercetători, va induce probabil modificări de comportament în special în ceea ce priveşte o mai mare orientare a cercetării către nevoile pieţei.

TIC joacă un rol important în educaţie

Aşa cum s-a mentionat în capitolul cinci, tehnologia informaţiilor şi comunicaţiilor (TIC) şi inovarea sunt corelate atât la nivel tehnic cât şi comportamental. De accea creşterea înregistrată în ultimii ani privind numărul de calculatoare şi conexiuni Internet, atât în educaţia secundară, cât şi în cea terţiară, va stimula probabil capacitatea inovativă a noilor absolvenţi.

70Sondajul SIBIS (2002/03);

49

Cadrul de politici la nivel european este tot mai mult orientată către cerere

Lista politicilor UE în domeniu este cea oferită de Planul de Acţiune privind Inovarea al Comisiei din 1996, iar majoritatea dintre acestea sunt menite să stimuleze cererea pentru C-D, precum şi capacitatea de absorbţie a întreprinderilor. Deşi majoritatea politicilor sunt orientate punctual, către performanţele din anumite domenii, mai degrabă într-o manieră endogenă, se poate afirma că în conextul specificat anterior performanţa sistemului de C-D depinde de coerenţa mixului de politici.

Mixul de politici din România se centrează pe capitalul uman

O evaluare a priorităţilor reale în domeniul politicilor de inovare din perioada 2000-2003 arată că educaţia, alături de protecţia proprietăţii intelectuaale reprezintă punctele centrale71

Asumpţia pare să fie că îmbunătăţirea cadrului de reglementare a proprietăţii intelectuale creează condiţiile pentru ca forţa de muncă având calificare superioară să genereze inovare. Din păcate, factorii care au împiedicat ca acest lucru să se întâmple sunt aceia care au primit mai puţină atenţie în acea perioadă: lipsa unei viziuni privind oferta de C-D, a unei conştientizări a cererii, precum şi lipsa acută a finanţării cercetării, aşa cum a fost arătat mai sus.

În ciuda numărul relativ mare al persoanelor cu înaltă calificare72, Romania se află încă potrivit Innovation Scoreboard printre ultimele ţări din Europa, atât în ceea ce priveşte C-D orientată catre inovare cât şi difuzia inovării73.

Incapacitatea de diseminare a cunoaşterii, datorate lipsei de viziune care afectează cercetarea românească (majoritară de stat) este reflectată de situaţia în care România este printre puţinele ţări care inovează mai mult decât difuzează. Un statut surprinzător şi costisitor pentru o ţară aflată în proces de recuperare a decalajelor, statut pe care îl împarte cu ţări cunoscute mai degrabă pentru nişele pe care le-au creat în anumite industrii şi pieţe high-tech.

Dacă nu vor fi obţinute rezultate mai consistente în ceea ce priveşte eficacitatea sistemului de inovare, şi în special privind inter-conectarea industriei şi cercetării, eforturile realizate pe linia educaţiei riscă să se transforme în finanţare a scurgerii de materie cenuşie, mai ales în condiţiile actualei crize de cercetători la nivelul UE.74

71 Date extrase din European Innovation Scoreboard -2003 şi Country Paper for Romania (www.cordis.lu)72 Pe baza rezultatelor din Global Competitiveness Report 2001/2002, Romania apare ca lider în cadrul ţărilor candidate în cea ce priveşte disponibilul de ingineri şi cercetători. 73 Potrivit Global Competitiveness Report 2002, cu privire la indicatori precum Calitatea institutelor de cercetare, oferta de servicii de consultanţă şi pregătire ştiinţifică, colaborarea cercetării dintre industrie şi cercetare, Romania este fie ultima ţară din Europa or foarte aproape de această situaţie.74 "Departe de a atinge obiectivele stabilite la Lisabona privind numărul de cercetători, Europa riscă o criză creată de scăderea numarului cercetătorilor " spune Prof. José Mariano Gago preşedintele unui grup la nivel înalt de experţi care a prezentat recomandări privind creşterea resurselor uname din domeniul ştiinţei şi tehnologiei la nivel european către Comisarul European privind Cercetarea Philippe Busquin la o conferinţă internaţională ţinută la Bruxeles pe 2 aprilie.

50

6. Concluzii

A construi o economie bazată pe cunoaştere a devenit un scop raţional pentru orice stat. Acesta reprezintă drumul către competitivitate, creştere şi prosperiatate economică. Dar una este să ţinteşti un astfel de obiectiv îndrăzneţ şi alta sa îl realizezi. Pentru o ţară ca România, care se zbate încă să ajungă la economia de piaţă, ar putea să pară nepotrivit să vorbim despre inovare şi cunoaştere. Cum am putea stimula inovarea dacă fundamentul structural al economiei este încă şubred? S-ar putea spune că reformele structurale sunt paşi care ar trebui făcuţi pe rând, mai întâi concentrându-ne pe procesul de transformare economică, şi apoi încercând să ridicăm nivelul de competitivitate al economiei. Astfel, pe un fond economic sănătos, nevoia de inovare şi transfer tehnologic ar apărea în mod natural.

Din păcate România nu are timpul disponibil să mai aştepte. În lupta sa pentru a se integra în Uniunea Europeană, România are nevoie să-şi concentreze resursele pe convergenţă reală. Fără acţiuni şi politici hotărâte, România va avea nevoie de aproximativ 80 de ani pentru a atinge venitul per capita din EU75. Un astfel de ritm nu poate fi acceptat şi, de aceea, singura soluţie pentru România este să ardă etape, şi să forţeze pe linia unei creşteri accelerate. O astfel de politică trebuie să pornească de la stimularea inovării, a activităţilor de cercetare-dezvoltare ca instrumente ale saltului pe alte nivele de creştere, care vor transforma în final România într-o economie competitivă.

Ştiinţa economică arată că o creştere sustenabilă nu poate fi realizată doar prin investiţii şi asigurarea stabilităţii mediului macroeconomic, dacă acestea nu sunt dublate de progresul tehnic, care amplifică valoarea capitalului şi a forţei de muncă. De aceea schimbarea de la exploatarea resurselor la exploatarea cunoaşterii reprezintă piatra de încercare a saltului de la competitivitatea bazată pe cost la cea bazată pe valoarea finală. La nivelul decidenţilor de politici, ca şi la cel al comunităţii de afaceri, există o nevoie de conştientizare a faptului că abordarea sistemică a inovării presupune că relaţia dintre activitatea de C-D şi firme nu este una liniară (O’Doherty and Arnold, 2003), fiecare parte jucând un rol cheie în întreg procesul de inovare, de la producţia de cunoaştere la realizarea produselor finale.

Din păcate, actualul nivel de inovare din România pune în pericol nu doar competitivitatea generală a companiilor cât mai ales capacitatea acestora de a supravieţui integrării în UE. De aceea, se impune un salt sistemic care nu poate fi realizat decât cu participarea tuturor actorilor: firme, instituţii de stat, unităţi de cercetare şi finanţatori de capital de risc.

Firmele trebuie nu doar să atingă gradul necesar de conştientizare privind nevoia de inovare, dar mai ales să adopte măsuri concrete pentru a-şi dezvolta abilităţile necesare. Inovarea presupune capacităţi specifice (precum aceea de a sesiza oportunităţile oferite de piaţă în corelatie cu evoluţiile tehnologice, de a identifica solutiile tehnice, de a evalua raportul costuri-beneficii şi riscurile presupuse, de a identifica resursele necesare, de a accentua tolul TIC şi al persoanelor cu înaltă calificare, etc.), abilităţi care să fie câştigate la nivelul angajaţilor, managerilor sau să fie incorporate în organizarea firmei.

75 După calculul distanţei în timp (t-distance) estimată de Economist Intelligence Unit, Londra 2003;

51

Sarcina statului este dublă: de a se înscrie pe linia de convergenţă în privinţa resurselor bugetare cu media UE (la nivelul ponderii în PIB), în acelaşi timp asigurând o competiţie reală pentru resursele allocate. Aceasta din urmă trebuie să fie bazată pe transparenţă deplină şi orientarea produselor finale către nevoile pieţei. Un sistem funcţional în această direcţie va putea genera un process de învăţare atât pentru firmele inovative, cât şi pentru unităţile de cercetare, contribuind la formarea unei pieţe a cercetării.

Cum statul este şi proprietarul majorităţii unităţilor de cercetare din domeniul tehnologic, acesta ar trebui să asigure pentru acestea actualizarea capacităţilor manageriale, pentru a le creşte abilitatea de a acţiona în conformitate cu oportunităţile pieţei.

Ca şi în cazul celorlalti actori, finanţarea privată are nevoie de a-şi dezvolta abilităţi specifice pentru a putea acţiona în acest domeniu, în special în ceea ce priveşte evaluarea şanselor de success a diferitelor proiecte de inovare. Având în vedere nu numai că inovarea oferă rate de profiabilitate mai mari, ci şi faptul că a devenit o condiţie obligatorie a dezvoltării pe termen lung, această actualizare de abilităţi reprezintă un pas necesar.

52

Bibliografie

Caragea, A. Gheorghiu, R. Turlea, G. (2004, forthcoming) Factors And Impacts In The Information Society A Prospective Analysis In The Candidate Countries, Report on ROMANIA, Contract no. N 20089-2002-11 F1ED SEV HU; Cowan Robin and Gert van de Paal, Innovation Policy in a Knowledge-Based Economy, A merit study commissioned by the European Commission, June 2000;

Gaudeul, A., Jullien, B., (2001), E-commerce: quelques elements d’economie industrielle, Revue economique, vol. 52, October;

Dǎianu, D., Voinea, L., Pǎuna, B., Stǎnculescu, M., Mihǎiescu, F., (2001) Câştigǎtori şî perdanţi ai procesului de integrare. Oprivire asupra României, CRPE/31/2001

Handler Heinz and Burger Cristina (editors), Competition and competitiveness in a new economy, Vienna, July 2002;

Kay, J., (2001), What became of the New Economy?, National Institute Economic Review, No. 177, July;

Kelly, K., (1998), New Rules for the New Economy: 10 Ways the Network Economy is Changing Everything, London, Fourth Estate;

Klaus Schwab, Michael E. Porter, Peter K. Cornelius, The Global Competitiveness Report, 2002-2003;

Kolk Alar, Financing RTD. A Practical Approach, Knowledge Economy Forum Budapest, March 23 – 26, 2004;

Lengrand Louis & Associés, Innovation tomorrow. Innovation policy and the regulatory framework: Making innovation an integral part of the broader structural agenda, European Commision, 2002;

Nonaka I, and Takeuki H., The Knowledge Creating Company, Oxford University Press, 1995;

O’Doherty, D, Arnold, E, Understanding innovation, IPTS Technical Reports, 71/200;

Porter Michael, Enhancing the Microeconomic Foundations of Prosperity: The Current Competitiveness Index, 2001 http://www.isc.hbs.edu/Micro_9201.pdf

Porter, Clusters and regional competitiveness: Recent learnings, presentation at the International Conference on Technology Clusters, Montreal, November 2003;

Sapir Andre - Coordonator, An Agenda for a Growing Europe – Making the new economic System Deliver, Report of an Independent High-Level Study Group established on the Initiative of the President the European Commision, July 2003;

Soete, L. The Knowledge Economy: Policy Challenges, presentation at the Knowledge Economy Forum, Budapest 2004;

Voinea, L. (2002), Greu de ucis: industriile tradiţionale româneşti din perspectiva convergenţei la UE, FSD, Harta Aderǎrii la UE, www.osf.ro

53

Vossen, W. R., Combining small and large firm advantages in innovation, 1998, http://www.ub.rug.nl/eldoc/som/b/98B21/98b21.pdf

*** Enterprise Policy Performance Assessment 2003, OECD-Investment Compact, Paris 2003;

*** European Innovation Scoreboard 2003, Chapters C-D-based vs. diffusion based innovation and Innovation in services http://trendchart.cordis.lu/scoreboard2003/html/inno_paths

*** European Innovation Scoreboard Country Paper for Romania, 2003 (www.cordis.lu).

*** Global Information Technology Report 2002-2003, Oxford University Press

*** Innovation policy in six candidate countries. The challenges. Final Report. Study coordinated by ADE for Enterprise DG, European Commission 2003;

*** Planul Naţional de Cercetare, Dezvoltare, Inovare pe perioada 1999-2005, MER, Bucureşti 1999;

*** Strategia Naţională pentru Proprietate Intelectuală (2003-2007), Guvernul României;

*** Cercetarea, dezvoltarea şi inovarea 2001-2002, Ministerul Educaţiei şi Cercetǎrii, Bucureşti, ianuarie 2003;

*** Romania, your business partner, Agenţia de Strategii Guvernamentale, Bucureşti 2003;

*** Tax incentives for research and development: trends and issues, OECD, Paris 2003;

*** Thematic Trendchart Report “Intellectual Property” (August 2003);

*** Trendchart Report “Industry-Science Relationship” 2003.

*** The sources of Economic Growth in OECD countries, OECD, 2003;

*** Comerţul exterior al româniei în anul 2002. Programul de acţiune privind dezvoltarea comerţului exterior în anul 2003, Ministerul Dezvoltării şi Prognozei şi Departamentul de Comerţ Exterior.

54