Embed Size (px)
Citation preview
Universitatea ”Petre Andrei” din IașiFacultatea de DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI
REFERATla disciplina Psihologie geriatrică şi asistenţă
psihologică paliativă
Titlul referatului: Starea de sănătate fizică şi psihică asociată cu un program de activitate fizică pentru persoane în vârstă instituţionalizate
Titular de disciplină: Asist.univ.drd. Romeo Constantin PANAINTESCU
Autor: CRETU (RUBY) MIHAELAAnul de studiu : III
Iași, iunie 2011
INTRODUCERE
Nevoia de exerciţiu fizic se înregistrează încă din perioada de creştere inducând
modificări în dezvoltarea psihofizică şi lăsând o amprentă asupra organismului pe tot restul
vieţii. La vârsta a doua, lăsând la o parte aspectul neidentificării vârstei biologice cu vârsta
cronologică, exerciţiul fizic are valenţe noi în menţinerea şi promovarea standardului de
sănătate ce se reflectă în randamentul la locul de muncă, în capacitatea crescută de refacere, în
bunăstarea fizică şi mentală. Aşa se explică îmbătrânirea precoce, scăderea activă de viaţă la
cei care evită mişcarea şi exerciţiul fizic. La vârstnici, nevoia de activitate fizică ia aspectul
de întreţinere biologică, de corectare a unor tulburări funcţionale care reduc capacitatea de
muncă şi nivelul sanogenetic. Toată activitatea fizică, fie ea pentru copil, adult, bătrân trebuie
să se subordoneze unui program bine elaborat bazat pe nişte principii şi teorii supervizate de
un specialist în educaţie fizică şi sport.
Sedentarism şi mişcare
Viaţa omului modern este tot mai mult dependentă de tehnologizare, rezultatul fiind
înlocuirea efortului fizic aproape în totalitate. Plimbările, practicarea exerciţiului fizic, mersul
pe bicicletă, tot ceea ce înseamnă mişcare în general, stimulează mintea, corpul, iar
implicaţiile pe termen lung sunt benefice pentru organism. Prin diminuarea efortului, omul îşi
diminuează şi din capacităţile sale fizico-motrice. Corpul nostru are nevoie de mişcare. Bolile
de inimă, artrita, durerile de spate, fragilizarea oaselor – toate acestea şi altele apar în lipsa
exerciţiului fizic. Fără exerciţiu, muşchii se micşorează şi solicită mai puţin oxigen de la inimă
şi plămâni. Există de asemenea o tendinţă de îngrăşare, ceea ce încetineşte metabolismul. În
timpul unei plimbări respiraţia se îmbunătăţeşte, inima lucrează mai bine, sistemul nervos se
calmează, creşte rezistenţa la oboseală. Sedentarismul predispune la obezitate, constipaţie,
stază venoasă şi alte tulburări funcţionale. Frecvenţa aterosclerozei, a infarctului miocardic şi a
accidentului vascular cerebral este de două ori mai mare la persoanele sedentare, decât la cele
care depun o activitate fizică. Un adult, cu o condiţie fizică slabă, va pierde la fiecare 10 ani
aproximativ10% din capacitatea sa cardio-pulmonară. Sănătatea corpului nostru este cea care
ne asigură un viitor mai bun. Reţeta pentru un mod sănătos de viaţă: exerciţiul fizic constant,
alimentaţie corectă, odihnă activă.
Reducerea apariţiei bolilor cardiovasculare
Exerciţiul fizic constituie unul din factorii importanţi care contribuie la prevenirea
bolilor cardiovasculare. Pe de altă parte, există numeroşi factori care cresc riscul de a dezvolta
aceste boli, între aceştia numărându-se: creşterea tensiunii arteriale, creşterea colesterolului,
fumatul, consumul de alcool şi diabetul.
Monitorizarea valorilor tensiunii arteriale şi colesterolului precum şi controlul lor scad
riscul apariţiei bolilor cardiovasculare. Tensiunea arterială depinde şi de starea arterelor. De
cele mai multe ori, creşterea tensiunii arteriale nu produce nici un fel de simptom, motiv
pentru care a fost denumită "ucigaşul silenţios". Ea este un factor de risc pentru boli foarte
grave precum angina pectorală, infarctul miocardic acut, accidente vasculare cerebrale,
ateroscleroză, insuficienţă renală şi tulburări de circulaţie la nivelul membrelor inferioare.
Numeroşi cercetători au fost interesaţi de rolul exerciţiilor fizice în reuşita
profesională, în echilibrul general şi în sănătate. NAGYOVA (1990) a studiat grupe de femei
şi a constatat că cele care practică în mod regulat o activitate fizică oarecare sunt de părere că
aceasta le ajută în muncă, contribuie la echilibrul şi la sănătatea lor, în timp ce femeile care nu
practică nici un fel de exerciţiu fizic recunosc că acesta le-ar ajuta în muncă şi ar fi un plus
pentru sănătatea lor.
DIGEL (1985) şi-a îndreptat atenţia asupra sportului practicat în cluburi. El a ajuns la
concluzia că în cluburile sportive contactele devin mai frecvente, se stabilesc noi relaţii,
capacitatea de comunicare se îmbunătăţeşte.
SUTHERLAND & COOPER (1990) au studiat raportul între forma fizică, pe de o
parte, şi absenteism, fluctuaţiile de personal şi angajarea în muncă, pe de altă parte. Conform
studiului lor, într-o perioadă de zece luni, numai 1,5% dintre salariaţii care practicau o
activitate fizică au părăsit întreprinderea, în timp ce 15% dintre salariaţii care nu practicau
deloc activităţile fizice au plecat în aceeaşi perioadă de timp.
KIRKCALDY & SHEPARD (1990) au studiat incidenţele terapeutice ale activităţii
fizice regulate în cadrul unui program aplicat la o comunitate de mărime medie. Ei au
constatat modificări ale imaginii propriului corp, precum şi efecte de ordin social în ceea ce
priveşte activitatea de grup. Progresele au fost mai puţin directe, însă ele au fost de departe
mult superioare oricăror consecinţe nocive eventuale.
Pentru TUCKER (1990), o bună formă fizică este de natură să reducă sensibil riscul
“căderilor” psihice, atât la femei, cât şi la bărbaţi. Practicarea regulată a unei activităţi fizice
intensifică activitatea mecanismelor emoţionale, într-o manieră în care factorii de stres sunt
mai bine toleraţi. Acest fapt exercită o influenţă favorabilă asupra contactelor sociale.
SONSTROEM (1984), într-un articol despre activitatea fizică şi stima de sine (auto-
stima), formulează câteva consideraţii: este util în mod special indivizilor ezitanţi, timizi, puţin
ambiţioşi să aibă posibilitatea, graţie practicării unei activităţi fizice sau a unui sport, să
întâlnească alte persoane, să înveţe să le cunoască, să comunice într-un mediu în care auto-
stima scăzută joacă un rol important, deoarece aceasta le poate favoriza o îmbogăţire a
concepţiei despre ei înşişi şi le poate facilita contactele sociale.
Noţiuni generale de asistenţă socială
Modificările morfo- şi psiho-fiziologice, care caracterizează procesul de îmbătrânire,
conduc direct sau indirect (prin consecinţele lor) şi la modificări ale relaţiilor sociale ale
persoanei în vârstă, atât în mediul familial cât şi în mediul extrafamilial. Abordarea
problemelor medicale ale bătrânilor bolnavi impune înarmarea cu noţiuni generale de
sociologie a îmbătrânirii şi de asistenţă socială, noţiuni care contribuie la creşterea eficacităţii
intervenţiei medicale, atât printr-o mai mare înţelegere a situaţiei complexe a vârstnicului care
solicită asistenţă, cât şi prin includerea în prescripţiile terapeutice a unor elemente de terapie
socială şi psihologică.
Specific geriatriei este faptul ca pe lângă înţelegerea necesităţilor de îngrijire medicală
şi de măsuri igienico-sanitare, trebuie să se înţeleagă toate modificările de atitudine, de
comportament specifice bătrâneţii, să se formeze o concepţie exactă asupra nevoilor de viaţă
ale bătrânilor şi să se adopte astfel atitudinea necesară unui climat de viaţă normal.
Există în prezent o tendinţă a familiei de a-şi instituţionaliza membrii vârstnici din
momentul în care aceştia manifestă primele semne de reducere a autonomiei. Cel mai adesea
se forţează instituţionalizarea chiar când familia dispune de condiţiile necesare menţinerii
vârstnicului în familie şi deseori împotriva voinţei acestuia. Plasamentul instituţional este o
soluţie extremă, ea impunându-se numai când nu există familii, când funcţiile familiei nu pot
fi normalizate iar bătrânul nu poate fi menţinut în cadrul ei sau când starea bătrânului, în
special a celor bolnavi depăşeşte posibilităţile familiei de a-l îngriji.
Asistenţa socială a persoanelor vârstnice
Protecţia socială reprezintă un ansamblu de acţiuni asumate de către stat şi societatea
civilă prin care se asigură prevenirea, limitarea sau înlăturarea consecinţelor evenimentelor
considerate drept riscuri sociale.
Politica de asistenţă socială intervine în afara persoanelor şi familiilor dependente,
anume celor care şi-au pierdut temporar sau permanent autonomia fizică, psihică, mentală sau
financiară şi se materializează sub formă de prestaţii (în bani sau în natură) şi servicii.
Reforma sistemului de asistenta socială în România are în vedere protecţia familiei
potrivit nevoilor membrilor săi, în toate etapele ciclului de viaţă. Persoanele vârstnice
reprezintă o categorie de populaţie şi nevoi specifice. Asistenţa socială a persoanelor vârstnice
trebuie să asigure atât respectarea demnităţii umane cât şi prevenirea şi combaterea tendinţelor
de discriminare, segregare şi marginalizare socială.
Politica socială privind persoanele vârstnice s-a realizat pornind de la necesitatea de
promovare a măsurilor de protecţie socială care să asigure respectarea drepturilor
fundamentale ale acestei categorii de populaţie, respectiv dreptul la asistenţă socială şi
medicală, dreptul la servicii şi prestaţii sociale, în conformitate cu reglementările Cartei
Sociale Europene revizuite.
Asistenţa socială a persoanelor vârstnice are drept obiective:
dezvoltarea şi diversificarea formelor de asistenţă socială pentru persoanele de
vârsta a treia în concordanţă cu nevoile reale ale acestora,
asigurarea serviciilor de îngrijire la domiciliu sau în instituţii,
reorganizarea şi efcientizarea instituţiilor de asistenţă socială,
stabilirea modalităţilor de plată a serviciilor,
dezvoltarea parteneriatului cu asociaţii şi organizaţii nonguvernamentale.
Modalităţi de asistare socială a persoanelor vârstnice instituţionalizate
Deşi persoanele vârstnice au constituit totdeauna o parte importantă a populaţiei numai
în cursul ultimului sfert de veac societatea şi-a îndreptat atenţia asupra problemelor socio-
economice ale persoanelor vârstnice şi asupra fenomenului de îmbătrânire demografică, ce
tinde să se transforme într-o problemă a societăţii actuale.
Statisticile arată că ritmul de creştere actual al numărului populaţiei vârstnice la scară
mondială este mult mai ridicat decât în anii precedenţi.
În România procesul de îmbătrânire demografică este în plină desfăşurare. Ponderea
persoanelor vârstnice în prezent, în ţara noastră este de aproximativ 17%, astfel ocupăm în
contextul european un nivel mediu de îmbătrânire demografică. Caracteristic ţării noastre este
că, deşi procesul de îmbătrânire demografică a început mult mai târziu decât în ţările
dezvoltate, totuşi acesta a luat o foarte mare amploare. Se estimează că, în următorii ani
procesul de îmbătrânire demografică în ţara noastră se va intensifica, urmând ca în anul 2025
să se înregistreze un procent de aproximativ 20%.
Îmbătrânirea individului este un ansamblu de procese individuale (biologice,
psihologice şi sociale), care în cursul ultimilor ani ai vieţii determină o scădere a capacităţii
organismului de a se adapta şi de a face faţă mediului înconjurător. Metoda instituţionalizării
ar putea fi convenabilă atunci când în familie situaţia nu permite integrarea bătrânului în
cadrul familiei. Totuşi metoda instituţionalizării în ţările dezvoltate şi chiar în ţara noastră
tinde să fie doar o metodă extremă. Bătrânii instituţionalizaţi au un profund sentiment de
abandon, sunt privaţi de sprijinul afectiv, de sentimentul de siguranţă, de protecţie pe care îl
oferă familia. Bătrânii au nevoie de linişte, de protecţie şi îngrijire. Asistenţa socială trebuie să
le ofere ajutor şi soluţii la problemele cu care se confruntă, trebuie să se asigure că sunt
respectate drepturile persoanelor vârstnice şi că acestea primesc îngrijirile necesare.
Vârstele de regresie
Considerate ca vârste fragile de involuţie, etapele de după 65 de ani pun desigur mult
mai multe probleme clinice decât la celelalte vârste. Gerontologia, domeniul cunoştinţelor
despre bătrâneţea umană, s-a născut în contextul filozofiei şi medicinii cu foarte multă vreme
înainte de epoca noastră. În secolul al XX-lea s-a dezvoltat medicina socială, igiena şi
profilaxia, legislaţia medicală şi asigurările sociale, precum şi asistenţa socială a persoanelor
vârstnice. Toate acestea au creat condiţii importante în contextul mai larg al dezvoltării social-
economice şi împreuna cu creşterea generală a nivelului de trai, au dus la o modificare a
mediei de vârstă şi creşterea speranţei de longevitate. Totuşi vârstele terminale ale vieţii se află
sub semnul ieşirii din munca activă, fenomen important şi profund modificator de condiţii de
existenţă, mai ales pentru cei ce s-au identificat foarte mult cu propria lor profesie şi au fost
foarte activi. Fenomenul pensionării are tendinţa de a deveni un fenomen social-universal, dat
fiind faptul că cea mai mare parte a populaţiei se afla în producţie.
Bătrâneţea este marcată de foarte multe ori de boală, slăbiciune, dezorientare, ceea ce
înseamnă dependenţă de alţii. În unele cazuri dependenţa este mare în schimb personalitatea
îşi conservă identitatea.
În ultimii ani s-au instaurat şi lărgit preocupările pentru bătrâni, pentru îmbogăţirea
condiţiilor culturale şi ocupaţionale ale acestora. S-au creat condiţii pentru desfăşurarea
diverselor activităţi şi programe culturale. Se fac eforturi ca alături de organizarea unui confort
material, de o alimentaţie raţională să li se ofere persoanelor vârstnice instituţionalizate şi un
confort psiho-afectiv.
Stadiile perioadelor de involuţie
Conceptul de bătrâneţe a trezit numeroase dispute nu numai datorită faptului că
îmbătrânirea este foarte diferită în diverse arii geografice, dar şi de la o persoană la altă
persoană.
Se consideră că există trei stadii de involuţie: stadiul de trecere spre bătrâneţe, care este
cuprins între 65 – 75 de ani, stadiul bătrâneţii medii, între 75 – 85 de ani şi stadiul marii
bătrâneţi peste 85 de ani. Apare o oarecare fragilitate biologică. Bolile curente întâlnite în
aceasta perioadă sunt:
infarctul, cancerul, bolile respiratorii etc. La femei sunt mai frecvente tulburările afective.
Adeseori bolile degenerescente reduc mobilitatea. Longevitatea şi expectaţia de longevitate a
crescut mult după cel de-al doilea război mondial. În Europa, media la bărbaţi tinde spre 85 de
ani, iar la femei spre 90 de ani. Durata medie a vieţii tinde spre 70 de ani la bărbaţi şi 75 de ani
la femei.
Datorită antrenării sociale şi active mai reduse se produc restructurări ale
caracteristicilor personalităţii şi o modificare de stare a diferitelor funcţii psihice, a conştiinţei
şi dinamicii vieţii interioare.
Unii autori vorbesc despre o vârstă socială sau sociologică, caz în care se pune accent
pe interesele şi gradul de participare al bătrânilor la viaţa socială. Dar nu se exclude nici
conceptul de vârstă bio-socială ce înglobează sintetic caracteristicile vârstelor biologice,
psihologice şi sociale.
În privinţa modificărilor biologice fenomenul cel mai semnificativ, este cel al scăderii
energiei instinctelor şi a eficienţei adaptării. În ansamblu se produc o serie de modificări
biochimice, trofice, de consistenţă şi funcţionale ale structurilor biologice ale organismului.
Îmbătrânirea fiziologică faţă de îmbătrânirea patologică se realizează fără semne prea
evidente, dat fiind faptul că organismul antrenează rezervele compensatorii şi parcurge forme
de echilibrare proprii extern de complexe.
Fără îndoială, un rol important îl joacă îmbătrânirea celulelor, a ţesuturilor şi a
organelor. În urma îmbătrânirii celulelor şi ţesuturilor apar în exterior o serie de caracteristici
dintre care cea mai evidentă este modificarea aspectului general al pielii, care îşi pierde
elasticitatea, devine mai subţire, mai uscată, mai palidă. Se adaugă la aceasta şi pigmentaţia
brună, şi uneori chiar mici spargeri de vase capilare. Fenomenele de ridare şi pigmentare a
pielii sunt mai evidente la nivelul feţei şi al mâinilor. Pielea este influenţată şi de alimentaţie,
iar oamenii în vârstă au în general o alimentaţie mai săracă în vitamine, la care se adaugă o
digestie dificilă, predispoziţii colitice mai accentuate.
Mişcările odată cu înaintarea în vârstă devin greoaie, lipsite de supleţe şi forţă. Muşchii
devin mai scurţi datorită unor modificări complexe biochimice în structura lor proteică şi în
aceea a fibrelor. După vârsta de 50 de ani scade numărul fibrelor musculare active. La aceasta
se adaugă creşterea fragilităţii oaselor, decalcifieri, ceea ce provoacă dureri osoase, de
coloană, discopatii sau de tip sciatică, dureri reumatismale, care împreună cu depozitele
disproporţionate de grăsime determină modificări de ţinută, un confort mai mare în anumite
poziţii.
Şi în domeniul organelor interne au loc fenomene de degradare, mai ales la cord şi
plămâni. La nivelul inimii apare riscul infarctului miocardic şi lezarea arterelor coronariene.
Ritmul respiraţiei scade, ceea ce face să rămână mai mult aer în plămâni. Digestia suferă şi ea
modificări, are loc scăderea secreţiei salivare, secreţiilor implicate în sucul gastric, apar
dificultăţi de masticaţie datorită pierderii dinţilor.
Degradarea şi îmbătrânirea sistemului nervos este legată de reducerea capacităţii
organismului de a satisface exigenţele alimentare ale creierului – irigarea, oxigenarea. În afară
de ischemieri legate de alimentarea creierului au loc intensificări de mortificare a neuronilor,
proces ce este ireversibil. În genere, are loc o discretă atrofiere cerebrală chiar la bătrâneţea
fiziologică, atrofie ce se exprimă prin aplatizarea relativă a unor sciziuni şi circumvoluţiuni şi
prin sterilizarea lentă a activităţii neurale.
Caracteristici psihice ale vârstelor de regresie
Întregul tablou al activităţii psihice poartă pe de o parte amprenta experienţei de viaţă
parcurse, pe de altă parte, a proceselor complexe de reechilibrare ce antrenează forţele
compensatorii ale experienţei şi cele funcţionale ale organismului.
Planul senzorial se află într-un impact discret dual (periferic şi central funcţional) ce
tinde să se echilibreze pe seama imensei experienţe senzoriale acumulate. Impactul se
manifestă în prima etapă ca dominant periferic (scleroza uşoară a celulelor din receptorii
senzoriali), apoi începe să domine impactul central (diminuarea funcţionalităţii ANS). Apare
scăderea vederii. După 60 de ani apar boli degenerative ale ochiului ca: glaucomul, opacitatea
cristalinului şi cataracta, dezlipirea de retină. De asemenea, se modifică auzul. Scade
sensibilitatea absolută auditivă. Auzul fonematic devine mai puţin sensibil. Fenomenele de
surditate se manifestă de cele mai multe ori datorită sclerozării urechii interne. Sensibilitatea
tactilă se degradează doar după 50 – 55 de ani conform unui studiu făcut de ZABEL. Scade
sensibilitatea la cald, la rece şi la durere.
Viteza mişcărilor scade simţitor la subiecţii în vârstă, ca de altfel toate performanţele.
Scăderea excitabilităţii senzoriale afectează nivelul general al activităţii, reducându-i
antrenarea curentă, continuitatea şi timpul de reacţie.
Procesele de cunoaştere complexe sunt influenţate de experienţa cultural intelectuală,
dar şi de capacităţile funcţionale constituite între timp, deşi acestea sunt relativ mai fragile la
deteriorare.
În ceea ce priveşte problema memoriei apar câteva fenomene caracteristice. Memoria
de scurtă durată – MSD – suferă o degradare mai pregnantă. Memoria de lunga durată – MLD
– este mai rezistentă, dar se fac însă asociaţii confuze. Devine mai lentă gândirea, atenţia,
vorbirea. Concomitent are loc o exacerbare a emoţionalităţii, a nervozităţii, a stărilor de
irascibilitate, a fenomenelor de dominare şi refulare.
Inteligenţa poate să se menţină relativ activă, totuşi se manifestă momente de vid
intelectual, urmate de momente de conştientizare a declinului pe care îl reprezintă aceste
momente. Rigiditatea şi lentoarea se instalează treptat.
În genere emoţiile devin mai primitive. Dintre toate manifestările psihopatice prezente
la bătrâneţe, cele care se refera la tulburările afective sunt dominante. Stările depresive au o
frecvenţă mai mare la persoanele în vârstă, depresia este însoţită de o stare de teama în faţa
morţii şi regretul pentru perioadele fericite din viaţa individuală. Apare şi fenomenul de
hipertrofie a sinelui, ca urmare a raportării la propria persoana a tuturor faptelor şi de
justificare a comportamentului sau prin dilatarea drepturilor personale şi atrofierea
sensibilităţii. În cazurile mai grave apare sindromul de depersonalizare, pierdere a identităţii.
Funcţia mnezică are şi ea de suferit la vârstele înaintate. Cel mai adesea apar
hipomneziile pe fondul unei nevroze şi psihoze, dar sunt şi situaţii când se poate agrava
ducând la amnezie. Tulburările memoriei se asociază frecvent cu cele ale gândirii şi
limbajului. În plan comportamental persoanele care suferă de astfel de tulburări se manifestă
ca fiind nervoase, irascibile, trăiesc un sentiment de frustrare.
Toate aceste abateri de la conduita normală semnifică o proastă adaptare şi integrare în
colectiv, o lipsă de cooperare şi un pronunţat egocentrism.
Elemente de geriatrie
Evoluţia demografică actuală a adus în prim plan fenomenul îmbătrânirii demografice
delimitat cum se ştie de creşterea numărului de persoane vârstnice în structura generală a
populaţiei, fenomen mai accentuat în ţările dezvoltate şi caracteristic ţării noastre. Deşi
persoanele vârstnice au constituit totdeauna o parte importantă populaţiei numai în cursul
ultimului sfert de veac naţiunile şi comunitatea mondială şi-au îndreptat atenţia asupra
problemelor de ordin social, economic, ştiinţific ridicate de fenomenul îmbătrânirii şi
caracterul său universal.
În anul 1988, Organizaţia Mondială a Sănătăţii include problemele îmbătrânirii printre
primele cinci probleme de sănătate ale lumii, alături de bolile cardiovasculare, cancer, SIDA şi
patologia determinată de alcool.
Cauzele care explică ascensiunea fenomenului de îmbătrânire privesc scăderea
natalităţii, progresele medicinii, în corelaţie cu creşterea nivelului de trai; în ţările dezvoltate
progresele medicinii previzibile în deceniile următoare, vor mări rata de creştere numerică a
populaţiei vârstnice prin ameliorarea morbidităţii şi a mortalităţii. Persoanele vârstnice sunt
cele care se află în cea de-a treia sau a patra perioadă a existenţei, perioadă în care pierderile şi
declinul pe plan fiziologic, psihologic, economic şi social sunt cele mai grave, aceste pierderi
nefiind întotdeauna datorate unei evoluţii biologice ci fiind implicaţi concomitent şi factori
sociali, economici şi culturali.
Dimensiunea socială a fenomenului de îmbătrânire a populaţiei rezultă din:
rolul factorilor de mediu social (statut profesional, familia, locuinţa, alimentaţia,
nivelul cultural, condiţii specifice de viaţă ale mediului urban sau rural) în procesul
de îmbătrânire, influenţei asupra duratei de viaţă şi longevităţii.
influenţa modului de viaţă a persoanelor vârstnice asupra stării lor de sănătate, asupra
capacităţii de muncă şi a stării fizice, precum şi asupra unei longevităţi active.
nevoilor şi particularităţilor asistenţei medico-sociale diferenţiate pentru vârstnici,
care reclamă corespunzător, elaborarea unor forme noi şi eficiente de asistenţă
medicală ambulatorie, spitalicească şi recuperatorie.
particularităţilor psihosociale ale procesului de îmbătrânire, cu deosebire a celor
referitoare la modificările caracteristicilor de personalitate şi comportament.
îmbătrânirii demografice şi consecinţelor sale de ordin social-economic (probleme de
muncă, pensionare, ocrotire socială).
Se apreciază că denumirea de “persoane vârstnice” este mai proprie decât aceea de
“persoane în vârstă” sau “bătrâni”.
Termenul evocă o dezvoltare şi o evoluţie continuă în decursul ultimelor etape ale
vieţii, mai mult decât o perioada fixă sau statică.
Expresia de “persoane vârstnice”descrie cel mai bine acest sector al populaţiei care a
depăşit mijlocul vieţii. Din motive practice în studiile demografice, în studiile şi în relatările
politico-sociale referitoare la vârsta a treia, s-a preferat o definiţie statistică.
O anchetă realizată în ţările Comunităţii Europene şi-a propus să afle preferinţele
vârstnicilor însăşi, privind cea mai potrivită denumire. Majoritatea răspunsurilor s-au grupat în
jurul denumirilor de “persoane vârstnice” (personne agees) şi “vârsta a treia” (troisieme age)
fiind respinşi termenii de “batrâni” (vieux) şi vârstnici (vieillards).
Îmbătrânirea individului şi a populaţiei nu sunt unul şi acelaşi lucru. În mod curent se
admite că prin îmbătrânirea individului este desemnat procesul fiziologic care începe în
momentul concepţiei şi care antrenează modificări caracteristice speciei de-a lungul întregii
vieţi. Este un ansamblu de procese individuale (biologice, psihologice si sociale) care în cursul
ultimilor ani ai vieţii, determină o scădere a capacităţii organismului de a se adapta şi de a face
faţă mediului înconjurător.
Îmbătrânirea individului sugerează stadii ireversibile care nu pot fi înţelese decât dacă
sunt cunoscute procesele biologice, sociologice şi psihologice asociate creşterii, maturităţii şi
declinului organismului uman în contextul mediului fizic, psihologic şi social.
Îmbătrânirea biologică este un proces comun tuturor fiinţelor vii în determinismul
căreia intervin factorii endogeni, genetici, proprii fiecărei specii, proces caracterizat în
principal prin limitarea capacităţii de adaptare. Vârsta biologică sau funcţională care nu
coincide întotdeauna cu vârsta cronologică este experimentată sau determinată prin parametrii
homeostatici.
Vârsta este un dat biologic ce poate fi influenţată în special de factori exteriori ca:
igiena deficitară, condiţii de viaţă, boli intercurente, traumatisme fizice şi emoţionale, doliu.
Toţi aceşti factori pot accelera procesul de îmbătrânire.
Îmbătrânirea reprezintă o parte integrantă a dezvoltării organismului, o diferenţiere în
timp, caracterizată printr-o scădere în creştere. Este un proces fiziologic şi toate modificările
celulare, reflecta situaţia anterioară sau o prefigurează pe cea viitoare.
Îmbătrânirea umană este un proces normal, cu un determinism plurifactorial. Derularea
fiziologică a ritmului şi orarului de îmbătrânire creează premisele unei durate medii de viaţă.
Factorii genetici acţionează programat, guvernând modificările ce survin odată cu înaintarea în
vârstă. Factorii de mediu – geoclimatici, alimentari, psihici şi socio-profesionali – influenţează
calitatea şi durata vieţii.
Îmbătrânirea psihologică. Individul în cursul existenţei sale trece printr-o suită de
adaptări, reorganizări ale modului de viaţă, pierderi şi achiziţii de experienţe noi.
Profilul psihologic al vârstnicului are anumite particularităţi care pot fi observate şi la
alte niveluri, nu numai în sfera funcţiilor psihice elementare.
Stadiul analitic al funcţiilor intelectuale arata o scădere a memoriei pentru datele
recente. Cu toate acestea posibilităţile de sinteză ale vârstnicului, ca urmare a experienţei şi
antrenamentului, se pot menţine. Atenţia, concentrarea suferă de asemenea de pe urma
impactului cu senectutea.
În sfera instinctelor asistăm la manifestări diferite legate de sex. Manifestările sexuale
ale femeii vârstnice sunt deosebite de cele ale bărbatului aflat în aceeaşi etapa a vieţii, fiind
marcate de o importantă notă individuală.
Odată cu creşterea anilor se mai semnalează şi o creştere a instinctului de alimentare.
Există gerontopsihologi, care vorbesc şi de instinctul morţii.
Important de semnalat este şi complexitatea modificărilor, care apar în sfera afectivă,
în psihicul celor ce traversează această ultimă etapă a vieţii.
Sunt binecunoscute labilitatea afectivă a vârstnicului, hiperemotivitatea şi
impresionabilitatea lui. Adeseori bătrâneţea se însoţeşte de o stare depresivă cu tendinţe de
izolare şi singurătate.
Îmbătrânirea socială este determinată de succesiunea de schimbări cumulative
ireversibile, cel mai adesea brutale. Acestea privesc rolul în familie, statutul profesional,
resursele financiare şi relaţiile sociale. Plecarea şi căsătoria copiilor, văduvia, dispariţia
progresivă a rudelor şi prietenilor de aceeaşi vârstă, încetarea activităţii, reducerea veniturilor,
pierderea locuinţei, instituţionalizarea sunt schimbări negative, dar care pot fi contrabalansate
de unele schimbări cu rol pozitiv, cum ar fi: rolul de bunic, de consilier în raport ce experienţa
acumulată.
Uneori locuinţele nu sunt suficiente pentru a oferi condiţii optime la două sau trei
generaţii, în acest caz în ţările dezvoltate s-a găsit rezolvarea prin amenajarea de locuinţe
rezidenţiale protejate (terapeutice), proiectate special în scopul găzduirii persoanelor vârstnice.
Totuşi în aceste cazuri există o problemă care trebuie avută în vedere, şi anume aceea că
izolarea rezidenţiala să nu se transforme şi în izolare socială. Acest lucru trebuie realizat prin
favorizarea menţinerii relaţiilor sociale şi familiale În acest scop s-au creat locuri de
socializare – cluburi geriatrice – care ajută la menţinerea relaţiilor sociale, neînlocuibile cu
nici un medicament. Menţinerea unor reţele relaţionale combate izolarea – unul dintre cei mai
puternici şi specifici agenţi de subminare a sănătăţii, calităţii şi duratei vieţii persoanei
vârstnice.
Spre deosebire de îmbătrânire – proces dinamic indiferent de vârsta cronologică –
senescenţa corespunde de fapt ultimei perioade a vieţii, iar în cadrul acesteia unii autori
delimitează senilitatea ca perioada finală de deteriorare. Pe de altă parte este astăzi stabilit că
senescenţa nu este o boală, fiind vorba de doua procese diferite.
Definiţia procesului de îmbătrânire demografică aşa cum apare ea într-un Raport al
Comisiei de Experţi ai Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii din anul 1974 precizează: “prin
îmbătrânire demografică se înţelege creşterea proporţiei persoanelor vârstnice în sânul
populaţiei”.
O consecinţă demografică va fi creşterea populaţiei feminine, mai ales la populaţia
vârstnică, având drept cauză principală supramortalitatea masculină.
Cercetările medicale şi psiho-sociologice au stabilit un cadru larg al ansamblului
populaţiei vârstnice, grupele şi efectivele susceptibile să fie supuse unor riscuri speciale, pe
planul sănătăţii sau pe planul situaţiei economice sau sociale, cunoscând că în general
populaţia vârstnică este expusă la risc. Aceste grupe cuprind în ordine:
- “persoane foarte în vârstă” – cele de 80-90 de ani sau mai mult
- “persoane în vârstă trăind singure”
- “femeile în vârstă”
- “persoane în vârstă trăind în instituţii colective”
- “persoane în vârstă fără copii”
- “persoane în vârstă suferind de afecţiuni şi handicapuri grave”
- “cupluri în vârstă”
Consecinţelor demografice li se adaugă consecinţe socio-familiale.
În plan social induce importante mutaţii: creşterea numărului de familii cu copii puţini
sau fără copii face să crească proporţia bătrânilor fără copii, ceea ce pe lângă problemele de
ordin carenţial afectiv pentru vârstnici implică sarcini sporite pentru societate, care se încarcă
cu obligaţii ce îi reveneau familiei. Un alt răsunet familial al creşterii longevităţii este creşterea
numărului familiilor cu patru sau cinci generaţii, ceea ce face ca în aceste cazuri un cuplu de
vârstă activă să aibă în sarcină pe lângă copii proprii şi alte două sau chiar trei generaţii
(părinţi, bunici şi chiar străbunici).
De aceea pe lângă creşterea ajutorului direct pe care societatea şi statul trebuie să-l ofere
persoanelor vârstnice este necesară şi o susţinere a familiilor care trebuie să-şi asume
responsabilitatea îngrijirii unor persoane vârstnice. Un sistem de reţele medico-sociale de
îngrijire şi ajutor au devenit parte componentă a politicilor sociale şi de sănătate în domeniul
bătrâneţii.
Trei direcţii principale include în prezent politicile sociale în domeniul bătrâneţii în
ţările dezvoltate:
1. Dezvoltarea şi diversificarea mijloacelor de susţinere la domiciliu şi încurajarea
solidarităţii familiale.
2. Ameliorarea calităţii vieţii în instituţiile de plasament.
3. Ameliorarea asistenţei persoanelor vârstnice dependente.
Drepturile persoanelor vârstnice
În lipsa unor măsuri protective specifice, iniţiate deja de organismele internaţionale şi
recomandate guvernelor, vârstnicii pot deveni o populaţie exclusă, lipsită de drepturi, având
drepturi limitate pe plan social, economic, al sănătăţii şi al îngrijirilor, al protecţiei sociale sau
având drepturi sau aflându-se în imposibilitatea de a şi le exercita. Vârstnicii, ca şi alte
categorii defavorizate nu se pot constitui într-o forţă de presiune socială capabilă să-şi apere
singuri şi eficient drepturile.
Mai mult drepturile persoanelor vârstnice trebuie adaptate în interiorul categoriei,
potrivit nevoilor şi particularităţilor diferitelor grupuri, inegal protejate, comparativ cu
categoria adulţilor în general omogenă. Este vorba pe de o parte, de vârstnicii sănătoşi expuşi
discriminărilor pe motiv de vârstă, pe de alta, de vârstnicii bolnavi expuşi nu de rare ori sub
diferite forme, discriminării la asistenţa medicală pe motivul vârstei înaintate; în sfârşit de
grupul cel mai defavorizat şi mai vulnerabil – persoanele vârstnice dependente – grup care în
prezent, în ţările dezvoltate face obiectul unei atenţii speciale, inclusiv în ceea ce priveşte
garantarea drepturilor.
Drepturile persoanei în vârstă aşa cum sunt concepute astăzi, pornind de la dezavantajele
pe care le creează îmbătrânirea, include principii generale ca:
- nediscriminarea pe criterii de vârstă;
- securitatea economică;
- dreptul la respect şi apărarea demnităţii;
- dreptul la expunerea dorinţei şi alegerea activităţii;
- dreptul la alegerea locului de viaţă;
- dreptul la sănătate şi accesul la instituţiile acesteia;
- dreptul la ajutor.
Aceste principii au fost difuzate printr-un document al ONU conţinut în rezoluţia 46/1991:
“Principiile Naţiunilor Unite pentru persoanele în vârstă destinate a le permite să trăiască
mai bine“.
Percepţia socială asupra vârstnicilor
Indiferent de gradul de înţelegere cu care se raportează societatea la problemele
bătrâneţii, un lucru este cert: faptul că ultimii ani ai vieţii prilejuiesc întâlnirea cu cele mai
dificile încercări şi crize.
Asumarea voluntară sau involuntară a statusului de „persoană vârstnică” implică
schimbări drastice şi frustrante, uneori în modul de viaţă al bătrânului. A fi nevoit să trăieşti
experienţa retragerii din majoritatea activităţilor care dădeau un sens vieţii, a fi martor la
propriul declin fiziologic şi uneori psihic şi, mai ales, a înfrunta iminenţa morţii, toate acestea
pot obliga individul la reajustări dureroase în modul său de viaţă.
Problema esenţială pe care o semnalăm în această lucrare, şi care a adus problematica
bătrâneţii în discuţie, a fost faptul că inactivitatea fizică – măreşte dificultăţile de adaptare la
această vârstă. Iar internarea vârstnicului într-o instituţie de îngrijire specializată deteriorează
şi mai mult modul în care este desfăşurată activitatea fizică, acesta fiind unul dintre motivele
pentru care ne-am propus să studiem modul în care exerciţiul fizic poate revigora activismul
persoanelor în vârstă instituţionalizate, printr-un experiment de mici proporţii.
Scopul nostru nu a fost acela de a realiza o abordare exhaustivă a acestei problematici,
ci mai degrabă de a contura o serie de ipoteze şi direcţii pentru o cercetare ulterioară, de mai
mari dimensiuni. Există mai multe motive care justifică acest demers de cercetare. În primul
rând, raportarea negativă a societăţii la problematica bătrâneţii devine demnă de luat în seamă,
dacă avem în vedere faptul că statisticile demografice ale ultimilor ani indică în România o
creştere a numărului de persoane vârstnice şi preconizează menţinerea acestui proces cu
consecinţe multiple la nivelul societăţii. De aceea se impune o reconsiderare a modalităţilor de
abordare a fenomenului bătrâneţii în ansamblul său, care trebuie să pornească de la o revizuire
a mentalităţilor, a modelelor sociale de raportare la cei vârstnici.
KUYPERS şi BENGTSON (1973) au lansat ideea că poziţia defavorizată a vârstnicilor
în societate se datorează în parte acestui fenomen şi au vorbit despre sindromul crizei sociale
la cei vârstnici. Ei susţin că în ultimi ani ai vieţii se creează un ciclu de evenimente care
conduc, în final, la o imagine de sine negativă a vârstnicilor şi la un comportament dezadaptat
al acestora. Acest ciclu de evenimente a fost denumit sindromul crizei sociale şi el arată, de
fapt, cum anume se auto-instrumentalizează stereotipurile legate de vârstnici. Vârstnicul căruia
i se aplică o anumită etichetă tinde treptat să se identifice cu aceasta, lucru care se realizează
prin procesul descris mai jos:
1. Etichetarea vârstnicului cu o anumită trăsătură fizică sau psihică negativă;
2. Asumarea de către individ a rolului sugerat de această trăsătură;
3. Dobândirea unor comportamente şi atitudini negative, adecvate noului rol;
4. Pierderea treptată a comportamentelor şi atitudinilor neconforme cu acest rol;
5. Identificarea cu această trăsătură şi cu statusul aferent.
Bătrâneţea presupune pierderea rolului marital şi profesional, acestea nefiind înlocuite
cu altele de aceeaşi importanţă. Din această cauză, vârstnicul se confruntă cu o lipsă de norme
specifice care să-i ghideze comportamentul şi cu lipsa unor grupuri cu care să se identifice.
Nemaiavând cu cine să se identifice, se orientează spre exterior încercând să găsească nişte
puncte de reper, nişte certitudini, şi astfel se transformă într-o persoană dependentă de sursele
externe de etichetare.
Înconjurat de circumstanţe potrivnice, după ce a suferit schimbări în viaţa sa personală,
bătrânul se îndreaptă spre cei mai tineri pentru a obţine indicaţii despre cum ar trebui să
reacţioneze. Însă chiar faptul că apelează la ceilalţi pentru ajutor este interpretat ca fiind un
semn sigur al declinului capacităţilor sale. În acest mod, etichetările exterioare îi sunt cel mai
adesea defavorabile bătrânului, pentru că este văzut ca o persoană incompetentă, demodată,
fără valoare chiar. Fiind permanent supus acestor etichete, individul adoptă treptat şi
involuntar rolul desemnat de ele, însuşindu-şi comportamente adecvate acestora şi abandonând
atitudinile şi conduitele inconsistente cu acest nou rol. Ajunge astfel să se identifice cu aceste
definiţii sociale stereotipe şi care, de cele mai multe ori, nu au o bază reală. Odată ciclul iniţiat,
concepţia negativă a vârstnicilor despre propria persoană se întăreşte, rezultând noi dificultăţi
şi fiind internalizate din ce în ce mai multe etichete negative. În concluzie, e interesant să
găsim stereotipurile din modul în care sunt percepuţi vârstnicii.
Într-o lucrare de referinţă în care analizează specificul instituţiilor totale, ERVING
GOFFMAN afirmă că trăsătura fundamentală a societăţii moderne este faptul că individul
munceşte, se distrează, se odihneşte în locuri diferite, cu parteneri diferiţi şi sub autorităţi
diferite. Instituţiile din care acesta face parte acaparează în mod normal doar o parte din timpul
şi interesele individului. Instituţia totală însă împinge această caracteristică la extrem,
realizând astfel un grad foarte ridicat de constrângere şi limitare a membrilor ei. GOFFMAN
evidenţiază patru trăsături ale acestei instituţii:
1. Instituţia totală anulează frontierele care există între diferitele câmpuri de activitate ale
individului, astfel încât toate aspectele vieţii acestuia sunt conduse în acelaşi loc şi sub
controlul aceleiaşi autorităţi;
2. Persoanele membre ale instituţiei totale sunt supuse aceloraşi tratamente şi au obligaţii
şi drepturi identice;
3. Activităţile sunt reglate după un program strict, realizat fără consultarea membrilor,
impus şi menţinut printr-un set de reguli prestabilite;
4. Toate activităţile sunt astfel concepute încât să se subordoneze scopului instituţiei şi
pentru a instrumentaliza sarcina acesteia.
Aplicând acest tip ideal la studiul problematicii Căminului de bătrâni remarcăm că
acest tip de aşezământ se încadrează în definiţia dată de GOFFMAN. Ca şi în alte instituţii de
acest fel, existenţa celui care intră în cămin înregistrează o serie de rupturi. Vocaţia acestui tip
de instituţii este aceea de a realiza – explicit sau nu – moartea lumii exterioare. Izolarea nu
este, în cazul căminelor de bătrâni, impusă prin regulile instituţiei – care are, de altfel, un
program suficient de lejer –, ci ea se datorează faptului că datorită vârstei înaintate, cei de aici
se deplasează din ce în ce mai greu şi devin dependenţi de serviciile personalului. Intrarea în
căminul de bătrâni se face atunci când vârstnicul a suferit deja experienţa dureroasă a pierderii
partenerului, la aceasta adăugându-se o nouă pierdere, aceea a căminului în care a trăit până
atunci. Se realizează, astfel, o debarasare de toate bunurile şi fiinţele care alcătuiau esenţa şi
sensul vieţii sale. Vârstnicul este depersonalizat prin dispariţia persoanelor şi lucrurilor care îl
ajutau să-şi definească identitatea. Se regăseşte, astfel, sărăcit, într-un mediu uneori ostil, în
care nevoia de afectivitate este foarte sumar satisfăcută, singur şi resimţind acut lipsa unei
persoane care să-l înţeleagă într-un mod autentic. Uneori, absenţa familiei este compensată
prin apropierea de o persoană din cămin – fie membru al personalului, fie coleg de cameră –,
dar, de cele mai multe ori, prezenţa acestora este interpretată ca o limitare a intimităţii
personale.
O a doua ruptură se realizează la nivel mai subtil, ea vizând cultura celui ce intră în
cămin. Pentru a se putea adapta noului mediu, schimbarea culturală este imperios necesară,
vârstnicul fiind nevoit, de cele mai multe ori, să internalizeze acea cultură a sărăciei specifică
acestui spaţiu. Adaptarea la condiţiile de aici, înseamnă renunţarea la o mare parte din vechile
sale comportamente şi achiziţionarea altora noi, care frecvent nu sunt caracteristice pentru
personalitatea vârstnicului, dar sunt necesare pentru ca acesta să poată face faţă solicitărilor
exterioare. Cei care nu mai au puterea de a face acest lucru rămân neintegraţi, izolaţi şi deci
singuri, devenind treptat apatici şi indiferenţi la ceea ce se întâmplă în jur. La aceasta se
adaugă faptul că bătrânul este nevoit să-şi împartă spaţiul vital cu o altă persoană străină, astfel
încât frontiera impusă între propria sa persoană şi ceilalţi indivizi este abolită, iar viaţa sa
intimă este profanată. Proximitatea fizică determină treptat şi insidios o contaminare morală
între bătrâni, aceştia „împrumutând” reciproc, prin imitaţie, comportamentele celorlalţi.
Integrarea socială a persoanelor vârstnice instituţionalizate
Considerăm că vârstnicul este o persoană ca oricare alta, care îşi are locul ei, bine
precizat, în societate. Vârstnicii sunt percepuţi, ca fiind bine adaptaţi, pentru că acceptă
slăbiciunile acestei vârste, dar în acelaşi timp cunosc atuurile ei. Experienţa de viaţă,
înţelepciunea, echilibrul interior dobândit îi ajută să facă faţă dificultăţilor vârstei într-o
manieră firească. Vârstnicii sunt – în mare parte – persoane ce îşi păstrează independenţa,
utile, cu un rol social bine precizat. Din acest motiv, trebuie să fie facilitată integrarea
armonioasă a vârstnicului în grupul din care face parte.
Situaţia celui care optează pentru această ultimă soluţie – căminul – este extrem de
delicată, pentru că reprezintă un cumul de pierderi dureroase cu care vârstnicul se confruntă
înainte de a intra în cămin: decesul partenerului, plecarea copiilor din casa părintească,
părăsirea locuinţei, pierderea ocupaţiei prin pensionare şi, odată cu toate acestea, pierderea
parţială a sentimentului propriei identităţi. Intrarea în cămin aduce cu sine alte dificultăţi,
existenţa vârstnicului transformându-se astfel într-un lung şir de insatisfacţii şi dificultăţi.
Viitorul acestor vârstnici este pentru prima dată în viaţa lor absolut sigur, fără riscuri şi fără
posibilităţi de eşec: moartea. Oricât de mult ar încerca să o ignore, ei ştiu că aceasta este
singura certitudine pe care le-o rezervă viitorul. Şi totuşi încearcă să o amâne cât mai mult,
pentru că viaţa merită trăită chiar şi numai ca spectacol: spectacolul lumii şi al propriului
trecut. De sentimentul insecurităţii – provocat de lipsa de repere – se apără prin întoarcerea la
trecut, prin rememorarea amintirilor plăcute ale vieţii. Identitatea lor este pulverizată într-un
şir lung de clipe pe care încearcă acum cu trudă, să le reunească într-o imagine unitară şi să le
ofere un sens. Faptele zilnice, banale ale vieţii lor trecute, capătă rezonanţe dureroase,
preţioase, iar rememorarea lor este binevenită pentru că le oferă o motivaţie, de multe ori
singura.
Unii din ei au puterea de a găsi noi motivaţii, de a se dedica unor activităţi pe care şi-au
dorit dintotdeauna să le realizeze.
PARTEA I
1. STAREA DE SĂNĂTATE FIZICĂ ŞI PSIHICĂ ASOCIATĂ CU UN PROGRAM DE
ACTIVITATE FIZICĂ PENTRU PERSOANE ÎN VÂRSTĂ INSTITUŢIONALIZATE
1.1. EXERCIŢIUL FIZIC ŞI EFECTELE LUI
Efectele favorabile ale activităţii fizice asupra sănătăţii individului şi colectivităţii şi în
general asupra activităţii omului sunt deja cunoscute şi dovedite ştiinţific de numeroase studii
care descriu mecanismele prin care exerciţiul fizic influenţează funcţiile şi sistemele
organismului uman.
"Cartea europeană a sportului", în articolul 2, defineşte sportul ca fiind "totalitatea
formelor de activitate fizică ce urmăreşte:
exprimarea sau îmbunătăţirea condiţiei fizice (fitness-ul) şi a stării mentale bune;
formarea de relaţii sociale;
obţinerea de rezultate sportive în competiţii de diverse niveluri".
Activitatea fizică practicată regulat determină menţinerea sau îmbunătăţirea structurii
diverselor ţesuturi şi organe (muşchi, tendoane, inimă etc.), ameliorează funcţiile şi
contracarează deteriorările ce apar din cauza inactivităţii (sedentarismului) şi înaintării în
vârstă.
Când vorbim de efectele sanogenetice ale exerciţiului fizic facem referire atât la
modificările pozitive din sfera psihică, cât şi la influenţele evidente şi benefice asupra unor
boli dintre cele mai cunoscute afecţiuni lombare (discopatiile) sau endocrine şi, mai ales,
bolile cardiovasculare. În practică, pentru că răspunde cel mai bine la acţiunea efortului fizic,
cardiopatia ischemică, trebuie să constituie principalul obiectiv al oricărui program de
mişcare, indiferent de vârstă, sex şi indiferent dacă activitatea fizică se practică individual sau
sub supraveghere specializată.
Menţionăm câteva dintre efectele benefice ale exerciţiului fizic asupra:
1. Sistemului cardiovascular:
creşte cantitatea de sânge pe care o poate pompa inima;
se măreşte cantitatea de sânge existent în vase;
sângele devine mai fluid şi circulă mai uşor prin artere şi vene (ajută la prevenirea
apariţiei aterosclerozei, cardiopatiei ischemice, hipertensiunii arteriale);
2. Sistemului pulmonar:
plămânul poate să ventileze o cantitate mai mare de aer pe minut (ajută la
prevenirea apariţiei bolilor pulmonare cronice);
3. Muşchiului scheletic:
creşte forţa, rezistenţa şi puterea;
musculatura "se topeşte" în ritm mai lent, o dată cu înaintarea în vârstă (ajută la
prevenirea apariţiei lombopatiilor şi fracturilor care se produc prin cădere, la
bătrâni);
4. Ţesutului adipos:
scade masa totală de grăsime din jurul viscerelor (ajută la prevenirea obezităţii);
5. Metabolismului glucidelor:
creşte capacitatea muşchiului de a extrage (prelua) glucoza din sânge (ajută la
prevenirea apariţiei diabetului);
6. Metabolismului grăsimilor:
creşte capacitatea muşchiului de a prelua grăsimile din sânge şi de a le utiliza
pentru procurarea de energie (ajută la prevenirea apariţiei aterosclerozei);
7. Funcţiei de apărare a organismului (imunitatea):
se îmbunătăţeşte capacitatea sistemului imunitar de a răspunde la o agresiune
microbiană (infecţii);
8. Proceselor digestive:
se îmbunătăţeşte tranzitul intestinal, înlăturându-se constipaţia (ajuta la prevenirea
apariţiei cancerului de colon);
9. Sistemului nervos:
se îmbunătăţeşte viteza de reacţie şi promptitudinea răspunsurilor la diverşi stimuli
(ajută la prevenirea apariţiei fracturilor produse prin cădere la persoanele
vârstnice);
10. Funcţiilor cognitive:
se îmbunătăţeşte viteza de reacţie şi promptitudinea răspunsurilor la diverşi stimuli
(fracturile produse prin căderea persoanelor vârstnice);
11. Comportamentului psihosocial:
se ameliorează imaginea despre propria persoană, eficienţa profesională,
comportamentul familial, şi se instaurează "starea de bine" şi bucuria de a trăi
(ameliorează stările de depresie şi anxietate);
Condiţia fizică poate cuprinde activităţi de: mers, alergare, pedalare, întindere, exerciţii
la diferite aparate, metode de relaxare şi întindere, toate efectuate sub îndrumarea unui
specialist în educaţie fizică şi sport.
De reţinut,
Din activitatea fizică trebuie să se facă un obicei de lungă durată!
1.2. RECUPERAREA GERIATRICĂ
Se înţelege prin recuperare complexul de metode medicale şi fizice, care urmăreşte
recâştigarea unor funcţii afectate de boală, de sechelele unor boli sau ale unui accident şi
reintegrarea subiectului în activitate, într-o colectivitate (familie, cămin). Filosofia recuperării
impune conştientizarea faptului că fiecare persoană în vârstă, indiferent de gradul afectării
fizice are încă resurse fizice şi emoţionale pentru a-şi recâştiga independenţa.
Reeducarea şi readaptarea funcţională constituie o parte esenţială a îngrijirii şi
terapeuticii persoanelor vârstnice, deoarece principalele boli care le afectează se traduc prin
grade variabile de deficite. Aceste deficite se adaugă la cele prezente legate de vârstă, inclusiv
senzoriale şi intelectuale, totalul acestor deficite făcând să rezulte un grup de handicapuri care
fac ca subiectul vârstnic să devină incapabil de autonomie, chiar de cea elementară. Patologia
invalidantă îi creează persoanei vârstnice dificultăţi sau chiar imposibilitatea integrării în
comunitate şi uneori în familie.
Înainte de iniţierea unui program de recuperare sunt necesare evaluări individualizate
ale subiectului în cauză, mai întâi în ceea ce priveşte deficitul sau deficitele pe care la are şi
concomitent, capacităţile restante şi rezervele.
Pornind de aici se stabilesc obiectivele şi metodele legate de gesturile şi funcţiile care
trebuiesc recuperate. Apoi vor fi efectuate evaluări psihologice; de asemenea şi vârsta
subiectului este un criteriu de analizat.
Prin urmare, reabilitarea geriatrică are unele particularităţi, precum şi în general
scopuri diferite, comparativ cu aceeaşi formă de terapie la grupele nevârstnice. Astfel,
reabilitarea vârstnicului, a subiecţilor cu deficienţe fizice şi psihice presupune dezvoltarea
acelor capacităţi şi forţe care să-i permită acestuia independenţă în autoservire, în primul rând
pentru necesităţile vitale.
Altfel spus, recuperarea înseamnă posibilitatea de a acorda cel mai bun ajutor posibil
persoanelor în vârstă apărut datorită tulburărilor sau disconfortului de adaptare, acest ajutor
interesând toate aspectele vieţii care sunt alterate. Se urmăreşte ca persoana în vârstă supusă
acestei forme de terapie să fie adusă cât mai aproape de starea de sănătate anterioară.
Readaptarea persoanelor vârstnice, în viziunea experţilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii
are în vedere trei acţiuni:
a) reactivarea (persoana vârstnică pasivă, imobilizată, trebuie încurajată să reia o viaţă
cotidiană în mediul său normal).
b) reinserţia socială (după boală sau în timpul bolii, persoana vârstnică reia contactul cu
familia, prieteni, vecini, încetând să mai fie izolată).
c) reintegrarea (persoana vârstnică îşi reia locul în societate, participă la viaţa normală,
îşi reia adesea activitatea profesională sau alte activităţi corespunzătoare capacităţii
restante).
Recuperarea se poate face în condiţii mai uşoare şi la domiciliu, sub supraveghere.
Pentru o mai bună aplicare a terapiei recuperatoare trebuie cunoscute unele
particularităţi ale subiectului vârstnic. Astfel, pentru reabilitarea acestuia sunt importante două
particularităţi fundamentale:
a) diminuarea capacităţii de adaptare;
b) creşterea variaţiilor individuale.
Pe fond de involuţie şi reducere progresivă a capacităţii de adaptare care caracterizează
senescenţa, pot surveni îmbolnăviri şi accidente care lasă infirmităţi, sechele handicapante în
plan biologic general, fizic, psihic şi intelectual. Aceasta face ca stabilitatea unui program de
reabilitare la vârstnic, în afara de deficienţele funcţionale determinate de boală, să se ţină
seama de declinul fiziologic care apare în mod obişnuit în senescenţă.
1.3. AVANTAJELE ACTIVITĂŢII FIZICE LA PERSOANELE VÂRSTNICE
De multe ori întâlnim oameni în vârstă care se plimbă, aleargă sau merg pe bicicletă.
Acest fenomen, pe lângă implicaţiile sociale, are implicaţii şi în plan fiziologic, psihologic şi
medical.
Din dorinţa de a stimula un număr cât mai mare de persoane în vârstă, care să se angajeze într-
o activitate fizică sistematică cu finalităţi diverse: recuperare, plăcere şi de ce nu, competiţie -
încercăm să prezentăm câteva dintre avantajele activităţii fizice la bătrâni.
Referitor la persoanele în vârstă literatura ştiinţifică oferă relativ puţine date şi studii.
Fenomenul de îmbătrânire a unui organism se evaluează prin referire la capacităţile
psihofizice. Există oameni în vârstă de 70 ani care pot alerga un maraton în 3 ore (R.
MANNO, 1996). Ne întrebăm câţi dintre noi se pot considera atât de “tineri”?
Odată cu înaintarea în vârstă, are loc un declin al capacităţilor în plan funcţional, dar
există oameni care îşi păstrează o capacitate de adaptare considerabilă, astfel încât capacitatea
funcţională a unui organ se intensifică proporţional cu stimulul primit.
Diminuarea capacităţilor fizice observată la persoanele în vârstă se datorează şi unei tendinţe
progresive şi inevitabile spre inactivitate fizică, tipică omului în vârstă, în cadrul sistemului
nostru cultural. Astfel, pot rezulta unele deprinderi greşite de viaţă sau infirmităţi care nu sunt
invalidante în sine, însă impactul lor psihologic poate conduce la un sedentarism absolut. Cu
toate acestea, organismul în vârstă mai are totuşi capacitatea de a se adapta şi reacţionează
pozitiv atunci când este solicitat adecvat.
O activitate fizică organizată şi sistematică prezintă o serie de efecte asupra
organismului uman supus îmbătrânirii.
Efectele psihologice ale activităţii fizice sunt legate de starea bună pe care o creează
organismului, faptul că persoana se simte eficientă, sănătoasă şi în formă. Astfel apare:
o mai mică vulnerabilitate la stres;
un somn mai liniştit;
tendinţa spre optimism şi activitate;
capacitate mărită de utilizare eficientă a timpului liber.
În unele cazuri, există satisfacţia de a se remarca în competiţii cu persoane de aceeaşi
vârstă.
Efectele fizice care apar sunt:
1. prevenirea durerilor articulare;
2. ameliorarea situaţiilor degenerative instalate deja şi a funcţiei respiratorii;
3. atenuarea nevoii de a fuma;
4. creşterea rezistenţei la efort şi a organismului în general
(STRAUZENBERG, 1982), concepută ca fiind aptitudinea de a suporta
condiţii de mediu perturbate de climă, poluare sau substanţe toxice;
5. diminuarea surplusului ponderal şi a nivelului colesterolului sangvin, cu o
creştere a lipoproteinelor cu densitate ridicată (HDL), care contribuie la
prevenirea afecţiunilor cardiovasculare (MANNO, 1987);
6. o mai bună toleranţă la glucoză, cu reducerea necesarului de insulină la
diabetici;
7. o reducere a tensiunii arteriale (subiecţi normali sau chiar hipertensivi);
8. o reducere a sensibilităţii la substanţe în timpul stresului (adrenalina şi
noradrenalina), prin diminuarea efectelor lor asupra activităţii cardiace.
Pe lângă aceste efecte, exerciţiul fizic tonifică musculatura scheletică, măreşte forţa
musculară, ameliorează factorii de coordonare, favorizează învăţarea de deprinderi noi,
consolidându-le pe cele existente, ceea ce ajută la execuţia unor mişcări complexe.
